O Lume Ca Nelumea În Scrierile Lui M. Eminescu Şi I.L. Caragiale
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
O lume ca nelumea în scrierile lui M. Eminescu şi I.L. Caragiale ∗ Amalia DR ĂGUL ĂNESCU Key-words: unwordly world , the absurd , pedagogical view , actuality , irony Pornind de la sintagma eminescian ă o lume ca nelumea din „nuvela” Archaeus , exist ă în mod surprinz ător m ărci comune în discursul poietic al scriitorilor Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Adesea a fost evocat ă, mai ales în cazul scrierilor lui Caragiale, o lume pe dos sau o lume r ăsturnat ă, îns ă expresia mai specific ă lumea ca nelumea este cea mai adecvat ă, deoarece lumea r ăsturnat ă se refer ă mai degrab ă la o anumit ă negativitate a lucrurilor sau, uneori, la o viziune de tip „interiorizat” a celor exterioare, pe când termenii din titlu au leg ătur ă în special cu o anumit ă disponibilitate minim ă a receptorului, a celui din afar ă, a spectatorului , în sens etimologic, de a surprinde i-mediat deosebirile specifice dintre aparen ţă şi esen ţă, luând drept bun ă lumea care i se desf ăşoar ă ini ţial pe dinaintea ochilor. Pentru a în ţelege mai bine deosebirea dintre viziunea lumii cu susul în jos , şi lumea-nelume, la modul intuitiv, se poate face apel la imaginea unei persoane care îmbrac ă o hain ă având c ăptu şeala pe dinafar ă, p ărând de la dep ărtare ca fiind totul în regul ă, îns ă de aproape producând o impresie cel pu ţin hilar ă. Mai întâi, trebuie s ă existe deci o deosebire de percepere între dou ă niveluri fic ţionale, una real ă şi alta iluzorie, iar apoi este necesar ă imaginarea unui fel de puzzle , o mi şcare combinatorie între ele. Aşadar, propozi ţia (filosofic ă) din Archaeus „O lume ca nelumea este posibil ă, neîntrerupt ă fiind de o alt ă ordine de lucruri” poate fi astfel perfect justificat ă şi în cazul operei lui I.L. Caragiale. Aceast ă stare de lucruri se întemeiaz ă în primul rând pe o modalitate estetic ă destul de r ăspândit ă în scrierile celor doi clasici, şi anume absurdul (de tip minor – „cotidian”, la Caragiale, fantastic la Eminescu), precum şi pe fascina ţia şi suprema ţia nimicului , atât în opera eminescian ă (poezie/proz ă), cât şi în proza şi publicistica celui de-al doilea. În acest context, consider ă Marian Victor Buciu urm ătoarele: Lumea lui I.L. Caragiale este o lume a adecv ării – dar – aten ţie – a adecv ării la ea îns ăşi, ceea ce numai aparent înseamn ă exces. Un exces, dac ă e s ă utiliz ăm cuvântul, al coborârii, strângerii, înr ădăcin ării în sine. De fapt, nimeni nu este dispus a face aici exces, fiecare face ce – crede c ă – trebuie, ce-i satisface interesele. Poate c ă e o lume a împ ătimirii, dar a împ ătimirii nu în patim ă, ci în ra ţiune, în calculul fără risc, cu limite verificate, acceptate de comun acord cu adversarii. Cineva reac ţioneaz ă la sentimentele ∗ Institutul de Filologie Român ă „A. Philippide”, Ia şi, România. „Philologica Jassyensia”, Anul VIII, Nr. 2 (16), 2012, p. 31–39 Amalia DR ĂGUL ĂNESCU dictate, îns ă şi auto-dictate. În aceast ă lume e loc pentru câ ştig ătorul interesat la rece, dar şi pentru câ ştig ătorul p ătima ş – oarecum – la cald (Buciu 1997: 35). Între lumea care poate exista, şi nelumea ca substitut aproape firesc al acesteia, intervine drept factor mediator, şi paradoxal, absurdul , categorie estetic ă aflat ă la limita dintre tragic şi comic, care le comprim ă întru câtva pe acestea dou ă, fiind un alt nume modern pentru exces, un nume distorsionat al hybris -ul din Antichitate. Cât despre patim ă şi norocul salvator, cu deosebire ultimul termen ap ărând şi în poemele eminesciene, ele traseaz ă pragurile dintre cele dou ă „lumi” artistice men ţionate, la Caragiale având mai ales o conota ţie ironic ă în povestirea Om cu noroc . În acest context, aproape c ă se poate face confuzie, cel pu ţin pentru masa larg ă a cititorilor, între anumite modalit ăţi existente în unele fragmente artistice ale celor doi autori, şi se poate atribui o bucat ă de proz ă precum urm ătoarea, de pild ă, lui Caragiale. Se vede c ă autorul vrea s ă înceap ă de la az buchi. Într-adev ăr, lumea cum o vedem nu exist ă decât în crierul nostru. Nimeni nu va t ăgădui c ă este o deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligent ă, el pricepe din lumea a aceasta o por ţie mult mai bun ă decât gânsacul; cu toate acestea amândou ă aceste fiin ţe au ochi şi crieri. Lumea nu -i cumu-i, ci cum o vedem ; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la prim ărie – item, pentru Kant item. Totu şi cât ă deosebire între ochii de porc a susîn ţelesului membru şi privirea adânc ă a în ţeleptului de la Königsberg. Care-i adev ărul? Cel v ăzut clar de un gânsac sau cel abia întrev ăzut ca printr-o negur ă de Kant? Într-adev ăr, iat ă un lucru ciudat. Cel dintâi deosebe şte l ămurit gr ăuntele lămurit de prundul galb ăn, el înoat ă, cu siguran ţă, pe ap ă, m ăsur ă cu ochiul distan ţele ce le poate ajunge şi nu-i f ără oarecare înduio şare în fa ţa unei gâ şte în epoca virginit ăţii. Cel de-al doilea uit ă s ă m ănânce, voind s ă sar ă peste o groap ă cade-n mijlocul ei, iar frumuse ţile virgi- sau nevirginale trec pe lâng ă dânsul f ără ca el s ă-şi fi ridicat ochii. Cu toate acestea, noi presupunem c ă filozoful e mai cuminte decât un gânsac, ba c ă în problemele aceluia e mai mult adev ăr decât în siguran ţele acestuia. Un semn că pentru-o minte mare totu-i problem , iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur ! (Eminescu 1977: 278). Fragmentul în întregime, parodiind vag strategiile socratice, se structureaz ă în acela şi fel: ideile sunt declan şate prin astfel de îndr ăzneli care par ni şte „paradoxii”, demontate apoi de straniul interlocutor, toate împreun ă consolidând o ipotez ă de lucru, subliniat ă în text de Eminescu. Între universul îngust al gânsacului şi cosmosul f ără margini al filosofului, se pune întrebarea care dintre acestea este lumea şi care nelumea , r ăspunsul r ămânând relativ, ca şi în rândurile urm ătoare, care în schimb fac parte dintr-un soi de dialog filosofic cu un câine, despre „obligativitatea opiniilor”, şi care ar putea fi demne de un Eminescu. [...] Omul este regele crea ţiunii; acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, şi tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. [...] Regele crea ţiunii, reu şind s ă-şi recapete sceptrul, şi l-a exercitat cu atât de adânc ă convingere de la o vreme, încât ajuns s ă creaz ă c ă dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al crea ţiunii, afar ă de rare excep ţii de bravur ă, trebuia s ă-şi ascund ă bine coroana sub c ăciul ă şi s ă-şi înghit ă sceptrul, ast ăzi to ţi regii 32 O lume ca nelumea în scrierile lui M. Eminescu şi I.L. Caragiale crea ţiunii se cred datori a-şi purta f ăţiş coroana în cele mai m ărunte împrejur ări ale vie ţii private şi publice şi a face în continuare semne de suveranitate cu sceptrul lor. [...] Prive şte, tu, câne, str ăvechi prieten şi totdauna credincios supus al regilor crea ţiunii, prive şte imensul lor carnaval, vasta lor mascarad ă. Iat ă-i, fiecare cu coroana şi sceptrul s ău, dac ă nu de aur şi de pietre scumpe, m ăcar de lemn şi ciobule ţe de sticl ă colorat ă, dac ă nu nici atât, m ăcar de carton şi peticele de hârtie v ăpsit ă. Vezi ce splendid cortej şi ce larm ă haotic ă, în care nu se mai distinge nici o figur ă şi nici un glas, în care nu mai po ţi şti cine merit ă s ă fie salutat de tine cu o respectuoas ă mi şcare din coad ă, sau l ătrat ca un caraghios! În afar ă de acest imens concurs de suveranit ăţi, pu ţini sunt acei regi ai crea ţiunii cari s ă-şi aminteasc ă un moment c ă suveranul nu e robul coroanei şi c ă nu e deloc în primejdie a se ar ăta mai imbecil renun ţând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostenta ţie bufon ă; c ă ar fi în orice caz mai pu ţin ridicul ă, şi prin urmare mai demn ă, o la şă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabile covâr şitoare suveranit ăţi. Să merg şi eu la mascarada regilor crea ţiunii? Nu, câne! mai bine stau acas ă. În pădurea atâtor sceptruri suverane, tot n-are s ă se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renun ţ fa ţă cu imensa concuren ţă, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor t ăi galbeni şi inteligen ţi. Simt o deosebit ă voluptate a domniei mele să te st ăpânesc, uitându-mă în ochii-ţi, în adâncul c ărora v ăd bine c ă dac ă botul t ău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor crea ţiunii (Caragiale 1999: 122–123).