A Scenery – B. Fondane's Stages of Creation
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
DISCOURSE AS A FORM OF MULTICULTURALISM IN LITERATURE AND COMMUNICATION SECTION: HISTORY AND CULTURAL MENTALITIES ARHIPELAG XXI PRESS, TÎRGU MUREȘ, 2015, ISBN: 978-606-8624-21-1 A SCENERY – B. FONDANE’S STAGES OF CREATION Sorin Suciu Assist. Prof., PhD, ”Sapientia” University of Tîrgu Mureș Abstract: Our paper tries to mark Benjamin Wechslerřs way into the world, as he became B. Fundoianu, the poet, and ended as B. Fondane, the philosopher and poet, exploring the inside of one of the Naziřs crematories, carrying all the way to the end the legacy of his mentor, Leo Chestov. We are trying to sketch a scenery of Fondaneřs stages of creation by refreshing the most relevant criticism on the poetřs work, on the one hand, and, on the other hand, by enlightening the reasons which made Fondane to quit on poetry, for a long period of time, and even to quit on Romanian language. Keywords: poetry, criticism, language, destiny, fracture. Vom porni la drum pe urmele evreului rătăcitor, „leprosul‖ ce nu-şi găsea locul nici printre străini, dar nici printre ai săi. Născut în 1898, Benjamin Wechsler a fost fiul mijlociu al unui agent de asigurare din ţinutul Herţei, Isac, şi al Adelei, născută Schwartzfeld, fiica lui Benjamin Schwartzfeld, venit din Galiţia şi fondator al primei şcoli evreieşti din Iaşi. Pe Tânărul poet este fermecat de ţinutul în care s-a născut dar, pe de altă parte, este rupt între tradiţia evreiască insuflată de către bunic şi trăirile sale interioare potenţate de condiţia aleasă de „lepros‖, unul atins, totuși, de orgoliul luciferic, după cum încearcă a ne convinge Radu Cernătescu.1 Versurile celei de-a şasea poeme din remarcabilul ciclu al Herţei, publicată în volumul Privelişti2, dezvăluie legătura poetului cu tradiţia mozaică, tradiție pe care nu a dinamitat-o, așa cum ar putea crede unii, ci, dimpotrivă, i-a respectat până și noua dimensiune creștină3: „Somnul, ca un paharnic fără oprire bea/ şi nu mai ştiu cu cine vorbea bunicul./ Nime nu asculta cum dînsul plângea, din adîncime,/ şi-amesteca în capul nepotului său tîmp/ ruga din casa scundă cu mugetul din cîmp.‖4 Continuându-ne calea, putem observa faptul că peste creaţiile din perioada adolescenţei exegeţii operei fondaniene trec, de regulă, cu uşurinţă, considerându-le simple exerciţii de versificaţie. După cum remarcă Dumitru Micu, manuscrisele din anii 1912-1915 „merită, nici vorbă, a fi cercetate, nu pentru că în exerciţiile şcolarului Wechsler Beniamin s- ar putea, eventual, descoperi în germene ceva propriu literaturii lui B. Fundoianu sau celei a lui Benjamin Fondane, dar fiindcă acestea învederează însuşiri caracteristice în general scriitorului, ca om inclusiv, în toate ipostazele sale.‖5 Totuşi, după ce exemplifică influenţele din poezia adolescentină a lui Fundoianu, D. Micu scoate în evidenţă elemente de originalitate chiar în aceste scrieri „luminate neaşteptat, ca de fulgere, de cîte un vers, o reprezentare ce n- ar putea fi atribuite nimănui altcuiva decît celui ce le-a scris, una reluată, de altfel, într-o piesă introdusă în volum: «...boi/ cu pîntecele pline de miros şi trifoi».‖6 1Radu Cernătescu, Un anarhist în Sinagogă: B. Fundoianu, în „Occult Philosophy‖, disponibillahttps://raducernatescu.wordpress.com/category/literatura-luciferica/un-anarhist-in-sinagoga-barbu- fundoianu/, accesat la 28.11.2015. 2 B. Fundoianu, Privelişti, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1930. 3Genevieve Fondane, scrisoare către Jean Ballard, Paris, 21/3/‘47, în „Institut Fondane‖, disponibil lahttp://fondane.wordpress.com/, accesat la 29.11.2015. 4 B. Fundoianu, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 19. 5 D. Micu, Prefaţă la B. Fundoianu, op. cit., p. VII. 6Ibidem, p. XI. 216 DISCOURSE AS A FORM OF MULTICULTURALISM IN LITERATURE AND COMMUNICATION SECTION: HISTORY AND CULTURAL MENTALITIES ARHIPELAG XXI PRESS, TÎRGU MUREȘ, 2015, ISBN: 978-606-8624-21-1 Una din caracteristicile lui Fundoianu a fost inactualitatea, fapt ilustrat și de rubrica pe care poetul o semna la Adevărul literar şi artistic.7 Faptul că se considera un inactual nu trebuie să ne ducă cu gândul către anacronism, unele dintre ideile dezbătute de poet în articolele sale publicate în diferite reviste, Rampa, Adevărul literar şi artistic, Sburătorul, fiind tentative de reactualizare a unor iniţiative din trecut, după cum subliniază Mircea Martin. „Cărţile vechi trebuiesc recitite. Cărţile noi sunt trenuri pentru Europa şi pentru prezentul prea zgomotos şi febril. Ar trebui căutate cîteodată trenurile care duc în trecut. [...] Sunt idei cari, iscălite astăzi, ar trece în piaţă drept paradoxe. Sunt lucrări scrise de multe decenii scurse, care se revelă cititorului întîmplător, subit intuitive şi actuale. Ar trebui să dăm şi vechilor cărţi prilejul de a fi confruntate din cînd în cînd cu actualul!‖8 Pe de altă parte, receptivitatea lui Fundoianu la nou, abilitatea sa de a-şi apropria idei şi direcţii lansate pe piaţa europeană a gândirii, pe care, printr-o transmutaţie de-a dreptul alchimică, să le prelucreze prin filtrul propriu şi să le combată, cu o ironie ucigătoare, este remarcabilă. Acelaşi M. Martin9 remarcă faptul că „inactualitatea‖ lui Fundoianu vine din sancţionarea lipsei de aplecare către contemplaţie a contemporanilor săi, contemplaţie privită de către foiletonist ca „funcţiune socială‖ debilitată de ritmul prea alert al vieţii moderne. Aceste elemente îl determină pe Fundoianu să se plaseze la distanţă, el dând impresia că nu se simte acasă în această epocă. Totuși, credem noi, dacă și-ar fi amânat autoexilul, ar fi avut prilejul a întâlni cel puțin un contemplator autentic, un congener, aproape, pe Vasile Voiculescu, de exemplu. Dar, probabil că firea revoluționară a tânărului Fundoianu ar fi respins un poet și gânditor logocentrist, dacă e să folosim un termen derridean, un produs organic al tradiției vii românești. Și ar fi fost ironic, dacă avem în vedere că o parte a criticii îl vede pe Fundoianu poet tradiționalist. Exilul, caracteristic mult încercatului său neam, survine în 1923 ca urmare, printre altele, a intensificării luptei dintre elementele „progresiste‖, adepte ale sincronismului și cele tradiționaliste, „retrograde‖, dacă e să folosim o terminologie a limbii de lemn specifice „intelectualilor‖ din România postbelică. O mostră a ceea ce avea de înfruntat tânărul intelectual român de origine evreiască, prea conştient, şi pe bună dreptate, de altfel, de valoarea sa, este reprezentată de blocarea accesului către obţinerea unei diplome în Drept, tânărul Fundoianu fiind, pare-se, obstrucţionat în mod repetat de către A. C. Cuza. Un alt exemplu, prezentat de Ovid S. Crohmălniceanu10, ar fi climatul de gelozie ostilă creat de către colegii de breaslă, un climat cu nimic îmblânzit de firea combativă şi exagerările voite ale lui Fundoianu. Astfel, se spune că unul din detractorii săi, de altfel un admirator al simboliştilor, i-ar fi sugerat lui Minulescu, purtătorul de drapel al simbolismului românesc, să scape de acest „pui de evreu‖ până nu-şi va face un renume deoarece e preaplin de talent. Spre cinstea sa, Minulescu ar fi refuzat, indignat, aceste sfaturi. Nu a fost de ajutor nici reacţia lui Arghezi, al cărui admirator necondiţionat a fost Fundoianu încă înainte ca autorul Agatelor negre să fie recunoscut drept cel mai important poet modern. Gestul lui Fundoianu de a-l vizita în închisoare, unde Arghezi fusese trimis pentru acuzaţia cum că şi-ar fi folosit talentul literar la promovarea cauzei inamicului din Primul Război Mondial, a fost răsplătit cu un portret deloc măgulitor în scrierile argheziene despre acea perioadă. Pe de altă parte, însă, căutând o exlicaţie a stupefiantei reacţii a lui Arghezi, condamnabilă în registru moral, M. Martin sugerează faptul că maestrul ar fi încercat să-şi recâştige controlul asupra propriei poezii printr-o abruptă ruptură, excedat fiind de 7Este vorba de rubrica intitulată Caietele unui inactual. 8 B. Fundoianu, Caietele unui inactual, în Imagini şi cărţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 371. 9 Mircea Martin, Valoarea pozitivă a negaţiei sau despre publicistica lui B. Fundoianu, studiu introductiv la B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, ed. cit., p. IX. 10 Ovid S. Crohmălniceanu, Benjamin Fondane and Romania, în „Cardozo Studies in Law and Literature‖, Vol. 6. No.1, 1994, pp. 63-68. 217 DISCOURSE AS A FORM OF MULTICULTURALISM IN LITERATURE AND COMMUNICATION SECTION: HISTORY AND CULTURAL MENTALITIES ARHIPELAG XXI PRESS, TÎRGU MUREȘ, 2015, ISBN: 978-606-8624-21-1 „devoţiunea autoritară‖ a discipolului ce părea mai conştient de valoarea poeziei argheziene decât însuşi autorul ei. M. Martin relevă, însă, modul în care are loc mecanismul criticii la Fundoianu. „Pentru tînărul Fundoianu, Arghezi este un adevărat «idol». Nu-i lipsea, deci, capacitatea de fervoare, şi excesele sale (cultivate, dealtfel) nu se manifestă numai în latura negativă. Înţelegem acum că Fundoianu neagă pentru a afirma, respinge pentru a face loc unei iubiri exclusive. Negativismul său este, de fapt, un exclusivism.‖11 Crohmălniceanu aminteşte, de asemenea, portretizarea răutăcioasă din Memoriile lui E. Lovinescu, cel care, de altfel, fusese un protector al tinerilor scriitori evrei de talent, precum şi omisiunea criticului de a-l menţiona ca reprezentant al „noii poezii‖ româneşti. Punerea la zid s-a petrecut ca urmare a îndrăzneţei teorii a lui Fundoianu, prezentată în prefaţa antologiei Imagini şi cărţi din Franţa12, unde literatura română este văzută ca o colonie a celei franceze şi a îndemnului către scriitorii români de a scrie în limba franceză, neglijându-se caracterul constructiv al problemei puse de către tânărul poet şi critic.13 Inactualitatea lui Fundoianu reiese, laolaltă cu o superioritate orgolioasă, uşor de înţeles dar greu de digerat, şi din finalul acelei Lămuriri la placheta poemului dramatic în proză Tăgăduinţa lui Petru (1918),14 final în care îşi avertizează contemporanii: „Cartea nu este scrisă pentru criticii de azi‖.15 Această Lămurire va fi completată de articolul publicat în două numere ale Rampei (1919), articol intitulat Noi, simboliştii16, şi constituie manifestul de apartenenţă al lui Fundoainu la mişcarea simbolistă, mişcare ce-i oferă cadrul de manifestare al revoltei, după cum el însuşi va scrie, ulterior.