57 Forme Incipiente Ale Exprimării Eseistice În Proza
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011 FORME INCIPIENTE ALE EXPRIMĂRII ESEISTICE ÎN PROZA LUI CONSTANTIN NEGRUZZI Snejana POŞTARU, Catedra de Filologie Română Constantin Negruzzi is a writer with extensive interests, the foreground of which is fiction, but with the merits and qualities of the play writer, poet and translator he illustrates through his entire activity the evolution and destiny of forty-fighter’s literature, marked by numerous romantic influences as the social convulsions of the time. Negruzzi remains in our literature, especially through his short story "Alexander Lapusneanul" which is the most true characterization of his literary activity placing him as the author and creator of the modern Romanian novel. In the "Black on White Letters from a Friend," consisting of 32 letters, C. Negruzzi inaugurates a new genre in Romanian literature, the epistolary. In most of them, "letters" are short essays graceful models of intellectual humor, elegant co-series of letters addressed to Ghica and odobesc digression of Pseudokynegetikos and with his "Alexandru Lapusneanul" it gives Negruzzi an aura of a great writer and pioneer Scriitor cu extinse preocupări, dintre care în prim-plan se află proza, dar cu merite şi calităţi de dramaturg, poet şi traducător, Constantin Negruzzi ilustreză, prin întreaga sa activitate, evoluţia şi destinul literaturii paşoptiste, marcată de numeroase influenţe romantice, ca şi de convulsiile sociale ale epocii, de care s-a despovărat spre a-şi constitui orientarea artistică, fixată în Introducţia revistei Dacia literară (1840), un prim moment de conştiinţă a scrisului românesc. Momentul 1840 este unul în care se aleg drumurile în literatura română, se caută în multe direcţii, se configurează structuri. Este un peisaj în mişcare, cu reliefuri nefixate, foarte divers în înfăţişări, foarte dinamic, dar încă nelămuritor asupra tendinţelor de bază ale desfăşurării viitoare. Scriitorii se manifestă plural, atacă toate genurile, deschid şantiere, încep epopei, romane, impunătoare edificii pe care însă prea des le părăsesc abia ce au ridicat schelăria. Elanul e autentic, dar şi inconstanţa este reală într-un climat general care el însuşi se caracteriza prin agitaţie, instabilitate, simptome de criză, în intervalul premergător anului de zguduiri sociale 1848. În terenul acesta cu atâtea alunecări de straturi, prezenţa literară a lui Constantin Negruzzi reprezintă un factor de stabilizare: prin sentimentul pe care îl dă tuturor, cu aproape oricare scriere a sa, că a găsit o porţiune fermă în care să clădească, nemişcătoare, capabilă să susţină fundamentele unor construcţii de durată. Fără să fi lansat manifeste, programe, nezgomotos, adică altfel decât Heliade în acţiunile lui, Negruzzi, aşa cum susţine Gabriel Dimisianu, „îşi influenţează în profunzime contemporanii şi în multe privinţe face figură de inaugurator” [1]. O componentă importantă a activităţii lui Constantin Negruzzi, aşa cum am arătat într- un studiu anterior (a se vedea articolul Interferenţe ale creaţiei lui Constantin Negruzzi cu romantismul francez) au constituit-o traducerile, preocupare care venea, după cum susţine Dumitru Tiutiuca „dintr-un dublu impuls naţional-luminist ce voia să pună la dispoziţia cititorilor, intelectualilor în formare o literatură care să-i familiarizeze cu aspectele majore ale culturii lumii, spre emanciparea acestora. În al doilea rând, C.Negruzzi efectua el însuşi o necesară ucenicie la şcoala celor afirmaţi, pregătindu-şi astfel propria-i afirmare originală [2]. Odată consumată această activitate premergătoare, C.Negruzzi se putea gândi la intrarea în conştiinţa publică cu opera originală. O face în 1857 când se decide s-o adune într-un volum , căreia îi dă un titlu sugerat din Al. Dumas-fiul: Păcatele tinereţii, titlu, evident autoironic. Selecţia aplicată cu mult spirit critic ne spune suficient despre conştiinţa sa estetică. Organizarea volumului urmează într-un fel ideile generale ale Daciei literare, 57 ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011 susţinând impresia coerenţei sistemice : 1. Amintiri din juneţe , adunând scrieri de tinereţe precum Zoe, O alergare de cai, 2. Au mai păţit-o şi alţii etc. 3. Fragmente istorice, unde, pe lângă poemul Aprodul Purice şi povestirile istorice Sobieski şi românii şi Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei, aflăm şi nuvela Alexandru Lapuşeanul. 4. Neghină şi pălămidă, versuri. 5. Negru pe alb (Scrisori la un prieten), ce cuprinde proze de diverse tipuri. Ne vom concentra atenţia asupra ultimelor, din considerentele că, prin acest ciclu - Negru pe alb - Negruzzi inaugurează în literatura română genul epistolar. În majoritatea lor Scrisorile sunt scurte eseuri graţioase, modele de umor intelectual, causerii elegante, de speţa scrisorilor lui Ghica şi a diavagaţiilor odobesciene din Pseudokynegetikos. „Tonul colocvial, degajat, scăpărând de inteligenţă”, conferă celor treizeci şi două de piese cu o tematică destul de eteroclită (peisajul moldav, „fiziologia” provincialilor, distrugerea monumentelor istorice, catacombele mănăstirii Neamţu, slavonismele, „un poet necunoscut”, Daniel Scavinschi, un om cu viaţă sfântă, zis Lumânărică, o tânără grecoaică, Calypso, ajunsă monah la Neamţu, băile de la Ems etc) „o cuceritoare unitate”, aşa cum observă Dumitru Micu în Istoria literaturii române [3]. Observăm că Scrisorile lui Negruzzi se subscriu cu succes speciei eseului, graţie faptului că autorul lor este liber de orice constrângeri formale şi de conţinut, într-o epocă definită mai ales prin asumarea libertăţii. Deşi Pseudokynegetikos este considerat „primul eseu din literatura română“, structură clasică şi modernă în acelaşi timp, au existat forme asemănătoare care l-au precedat, au existat scriitori care mai mult sau mai puţin conştient au folosit metoda şi temele eseistice, introducând şi la noi germenii unui gen literar prolific, complex, greu de abordat – prin lipsa unor reguli stricte, mai ales în perioada clasică, dominată de norme şi cutume. Adrian Marino explică dorinţa de spargere a normelor din literatura universală ca şi pe cea de sincronizare a autorilor români : „Succesul publicistic al ideii de eseu, în Occident, este de înţeles. [...] El vine după o perioadă de suprasaturare pozitivistă, sistematică, erudită, abstractă, estetizantă.[...] La noi, în condiţii spirituale fundamental deosebite, voga eseului constituie un fenomen de sincronism, de modă.“ [4]. Practica adresării directe unui lector sau chiar iubitului cititor a existat în literatura română încă de la începuturile ei. Există opinia conform căreia „cuvântul înainte“ dintr-o operă literară constituie un eseu in nuce. Credem că, într-adevăr, acolo există germenii dimensiunii interpretative a oricărei specii literare care apelează la prolog. La o relectură însoţită de o analiză atentă a operelor lui Dosoftei, Dinicu Golescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, se descoperă forme incipiente ale exprimării eseistice, în ciuda faptului că nu avem eseuri propriu-zise. Observăm că Luminiţa Gheorghiu clasifică textele în care regăsim începuturi ale eseului astfel: 1. precuvântări; 2. jurnale sau însemnări autobiografice; 3. fragmente inserate în alte opere literare cu caracter eseistic, precum Cuvântările deosebite ale lui Dinicu Golescu în Însemnare a călătoriei mele sau divagaţiile istorice şi culturale din romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi; 4. proza descriptivă din operele lui Constantin Negruzzi; 5. corpusul de articole pe diferite teme din periodicele româneşti [5]. Descoperim în Scrisorile lui Negruzzi aceeaşi dimensiune eseistică, aceeaşi încercare de a fi şi intuitiv şi raţional, în buna tradiţie a scriitorilor paşoptişti. Secţiunea Scrisorilor cuprinde cele mai multe încercări de a fi şi un interlocutor erudit şi unul ironic sau autoironic, şi unul romantic, atent la semnificaţiile peisajelor zugrăvite. Textul lui se construieşte greoi, de multe ori artificial, încercând ca, prin apelul la poza romantică, să dea un ton retoric, romantic şi aforistic: 58 ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011 „Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai înalt se numeşte Petricica, celălalt Cozla. Amândoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldându- şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce, pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei. Muntele e lăsat pentru poet şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cânta amorul şi gloria...”[6] Scrisorile au fost publicate între 1837 şi 1855 şi se referă la o multitudine eterogenă de chestiuni, unele de istorie literară (crochiuri despre scriitori ca Al. Hrisoverghi, Al.Donici), filologie (Critică), altele sunt studii de sociologie socială (Ochire retrospectivă sau Un proţes de la 1826), reportaje (Băile de la Ems) etc. Cele mai multe dintre aceste schiţe au devenit atât de populare , încât titlurile lor sunt citate cu sens moralizator în diverse împrejurări de viaţă “Au mai paţit-o şi alţii “ sau “Cu iaurt, cu gugoşele , te făcuşi vornic, mişele!” (Istoria unei placinte) etc. Scrisorile numără, aşa cum afirmă Manolescu, “câteva dintre cele mai originale pagini din literatura noastră romantică” [7]. Preţuite aproape unanim, definirea „genului” lor a rămas până azi bâlbâită, aşa că cea mai exactă caracterizare, după opinia