Codul Lui Eminescu
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Felix Nicolau Codul lui Eminescu Editura Victor Bucureşti 2011 1 CUPRINS 1. ARGUMENT……………………………………..……………….2 2. DEMONISMUL EMINESCIAN….………....……………...…….....73 3. TITANISMUL EMINESCIAN………………………………...…….19 4. GENIUL EMINESCIAN………...…………………………………..43 5. POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE ……………………142 6. LUCEAFĂRUL…………………………………………………….111 7. TEATRUL EMINESCIAN…………………………………………176 8. TITAN, DEMON SI GENIU ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ……………………………………………………206 9. CONCLUZII……………………………………………………..…262 10. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………264 2 PREFAŢĂ Cercetarea lui Felix Nicolau abordează conceptele de demon, titan şi geniu în creaţia eminesciană „în continuarea interpretării lui Matei Călinescu” din studiul Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, apărut în 1964. Ideea acestui studiu îşi are sursa, evident, în cursul Poezia lui Eminescu al profesorului clujean D. Popovici, litografiat în 1948, editat mai târziu (1969), postum, şi citat de Matei Călinescu. Ulterior au apărut, deşi scrise, probabil, anterior şi alte două studii cu acelaşi titlu, realizate respectiv de I. Negoiţescu şi Edgar Papu, primul în 1965, al doilea în 1979. Menţionate de la început, din prima pagină a Argumentului, aceste exegeze substanţiale sunt permanent utilizate în cuprinsul demersului interpretativ al lui Felix Nicolau. O particularitate a acestei lucrări constă, de altfel, tocmai în faptul de a îmbogăţi exegeza îndeosebi prin nuanţarea feluritelor judecăţi emise în cursul deceniilor. Noul studiu semnalează existenţa şi unui al treilea prototip, demonul, care preia, uneori, atribute titaniene sau le transmite pe ale sale comparşilor, şi are în vedere această triadă nu doar în înfăţişările ei antropomorfe, ci în toate manifestările; urmăreşte nu numai titanul, demonul şi geniul stricto sensu, ci titanismul, demonia şi genialitatea. Examinarea textelor eminesciene supuse interpretării e operată ţinându-se seama, constant, în primul rând de tot ce s-a scris despre ele, cu competenţă, de la Maiorescu şi Gherea până la comentatori din ultimele decenii. Cercetătorul confruntă versurile lui Eminescu citate sau parafrazate cu receptarea lor mai ales în critica perioadei interbelice, menţionând opinii ale unor exegeţi de talia lui Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, şi în aceea din anii postbelici următori încătuşării dogmatice extreme, ani în care eminescologia şi-a extins hotarele şi a sporit chiar calitativ prin scrierile unor istorici literari şi eseişti ca Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Elena Tacciu, Svetlana Paleologu-Matta, Marin Mincu. Din plin sunt valorificate lucrări scrise în alte limbi şi traduse apoi în româneşte, lucrări consacrate fie direct operei eminesciene, ca Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu de Alain Guillermou, Eminescu sau despre absolut de Rosa Del Conte, fie relaţiilor ei cu creaţii sau climate spirituale străine, ca De la demon la luceafăr de Elena Loghinovschi, care studiază Luceafărul în paralel cu Demonul lui Lermontov, sau Eminescu şi India de Amita Bhose, autodefinită titular. Demersurile interpretative ale autorului se amplifică şi se adâncesc şi prin recurgeri la eseistica lui Mircea Eliade şi a lui Cioran, în care opera lui Eminescu este invocată pentru exemplificarea unor consideraţii de filozofie a culturii. Semnalând ecourile poeziei eminesciene în conştiinţa critică estetică şi filosofică românească, şi nu doar românească, lucrarea lui Felix Nicolau nu o face atât pentru a-şi instrui cititorii cât pentru a întemeia propriile judecăţi, cele formulate de autor, fie prin însuşirea, parţială sau totală, a unor puncte de vedere emise de alţii, fie prin delimitare de altele, nu rareori prin completarea sau rectificarea părerilor pe care le înregistrează. Comentând felurite aserţiuni, autorul propune îndeosebi nuanţări, menite a duce la acea precizie literară pe care o preţuia atât de mult Paul Zarifopol. Citând, bunăoară, aserţiunea lui Matei Călinescu potrivit căreia „în poezia deplinei maturităţi eminesciene Titanul se transformă în Geniu”, Felix Nicolau opinează că „nu s- a vorbit (…) suficient de reversibilitatea acestei metamorfoze, de capacitatea spontană a visătorului de a reveni (…) la condiţia sa firească de luptător în planul realităţii imediate”. Constatarea lui D. Popovici că „titanism” înseamnă, la Eminescu, pe de o parte „fabulă titaniană”, pe de alta, o „stare de spirit titaniană” prilejuieşte specificarea că, în timp, tendinţa poetului este de a renunţa la fabulă, potenţând în schimb starea de spirit. Judicioase îi par noului eminescolog majoritatea propoziţiilor lui I. Negoiţescu, însă pe unele le respinge hotărât. Admiţând că, începând cu Odin şi poetul, sursa eudaimonică a inspiraţiei eminesciene e înlocuită de o alta, opusă, suferinţa, Felix Nicolau găseşte, în dezacord cu Negoiţescu, că poetul nu evoluează, prin aceasta, „de la mitos la magie şi de la magie la virtuozitate, adică de la mitosul 3 neantului la neantul verbal”. Spre validarea afirmaţiei el transcrie versuri patetice. Nu puţine dintre observaţiile noului exeget impun prin noutate şi subtilitate. Rugăciunea unui dac e o poezie „deopotrivă religioasă şi antireligioasă”. „Revolta dacului constă în voinţa de renunţare la persistenţa într-un spaţiu şi un timp al imperfecţiunii şi mai puţin în contestarea obstinat-violentă a Demiurgului”. În Înger şi demon, Demonul „se manifestă ca un titan ce acţionează cu abnegaţie în folosul umanităţii”. Instigatorul din această operă „este o sinteză între Robespierre şi Saint-Just, un fanatic lucid”. În Luceafărul, Hyperion îi pare prinţesei demonic „tocmai prin gradul de desăvârşire supraumană”. Cătălina intuieşte că acest „demon al perfecţiunii” ar putea să prefacă „visul frumos în coşmar”. În afară de scrieri (în special critice) româneşti, bibliografia volumului include o diversitate de opere străine: literare, filosofice, teologice, de istoria artei şi altele, multe menţionate în versiunile originare. În textul lucrării abundă în special referirile la poeţi. Se citează mai cu seamă, cum e normal, din romantici (Hugo, Vigny, Musset, Gautier, Lamartine, Gerard de Nerval, Byron, Keats, Shelley, Wordsworth, Coleridge, W. Schlegel, Arnim, Brentano, Novalis, Hölderlin, Mickiewicz, Petöfi, Madách, Lermontov – şi nu numai), dar nu sunt rare trimiterile şi la marea poezie anterioară romantismului (Ovidiu, Panciatantra, Dante, Shakespeare, Milton, Blake, Browning, Goethe, Wieland) şi de după romantism (Baudelaire, Verlaine, Rimbaud). Frecvent apar, în comentariu, nume de gânditori (Epicur, Seneca, Epictet, Leibnitz, Campanella, Kant, Hegel, Schopenhauer, Kierkegaard, Emerson, Unamuno, Carlyle, Heidegger, Jung, Blaga, Berdiaev, Bachelard, Jacques Derrida ş.a.), şi nu lipsesc personalităţi din alte sfere ale spiritului, de la părinţi ai bisericii (între alţii, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul) la pretinşi magicieni, precum Paracelsus; de la compozitori ( Beethoven, Wagner, Berlioz, Debussy) la pictori ( Ieronimus Bosch, Rousseau Vameşul, David Kaspar-Friedrich ş.a.), de la istorici ai literaturii şi ai artei (De Sanctis, Albert Beguin, G.R.Hocke, Elie Faure) la memorialişti (Richarda Huch). S-ar putea spune, cu minimă exagerare, că în carte e dispersată o întreagă enciclopedie universală. Meritul esenţial al acestei vaste informaţii constă în faptul de a fi recoltată din primă sursă. Autorul citează în original din opere poetice franceze, engleze, italiene, reproduce ziceri ale unor latini, transcrie vocabule cu funcţii conceptuale din greaca veche. În numeroase cazuri, el dă şi traducerea versurilor reproduse, semnată de poeţi români notorii – sau în propria sa tălmăcire. Cartea lui Felix Nicolau este o lucrare substanţială, solid articulată, obţinută prin valorificarea unei cantităţi imense de informaţie, întemeiată pe o vastă cultură generală, pe cunoaşterea mai multor limbi şi învederând o riguroasă disciplină intelectuală, stăpânirea tuturor instrumentelor de muncă ştiinţifică. Dumitru Micu 4 ARGUMENT De ce ar fi importantă luarea în discuţie a eroismului eminescian acum, într-un saeculum care se regăseşte cel mai bine în conceptele de pragmatism şi scepticism non-filosofic, precum şi în abordările strict logice, non-imaginative? În fond, demersul critic de faţă nu face decât să accentueze écart-ul dintre o Weltanschauung burgheză, calculată, şi una romantică, regală în detenta ei cutezătoare. Am avut însă mereu în vedere acuzele de tot felul aduse omului Eminescu sau operei sale, considerată din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale. Atacurile ad personam se află sub linia de plutire a criticii literare, aşadar undeva în spatele, mult în spatele orizontului cercetării întreprinse în această carte. În ceea ce priveşte analiza şcolărească, obstinat didactică, a operei eminesciene, ea conduce la aceleaşi concluzii absurde care rezultă din compararea alchimiei cu chimia. Cu alte cuvinte, adesea reuşita operaţiei critice coincide cu decesul pacientului literar. Contestarea în timp a creaţiei lui Eminescu – prea des mizându-se pe confuzia între artă şi ideologie – s-a îmbogăţit în ultimii ani cu tentativa de desfiinţare a miturilor naţionale. Faptul era previzibil, dacă se are în vedere utilizarea anumitor valori naţionale în sprijinul ideologiei comuniste şi, deci, transformarea lor în valori naţionaliste. Este timpul, însă, să ne reamintim că Mioriţa nu este o baladă infuzată de pasivitate pesimistă, că ciclul de balade având în centru figura Meşterului Manole valorifică ideea sacrificiului pentru