Tradiții Istorice Românești Și Perspective Europene Insistat, Credem Pe Bună Dreptate, D

TRADIȚII ISTORICE ROMÂNEȘTI ȘI PERSPECTIVE EUROPENE

IN HONOREM ACADEMICIAN IOAN-AUREL POP Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Tradiţii istorice româneşti şi perspective europene : in honorem academician Ioan-Aurel Pop / coord.: Sorin Şipoş, Dan Octavian Cepraga, Ion Gumenâi. - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2015 Bibliogr. Index ISBN 978-606-10-1614-3

I. Şipoş, Sorin (coord.) II. Cepraga, Dan Octavian (coord.) III. Gumenâi, Ion (coord.)

94(498)

Editura Universității de Stat din Moldova ISBN 978-9975-71-709-0

Copertă și tehnoredactare: Adrian Buzaș TRADIȚII ISTORICE ROMÂNEȘTI ȘI PERSPECTIVE EUROPENE

IN HONOREM ACADEMICIAN IOAN-AUREL POP

COORDONATORI: SORIN ȘIPOȘ DAN OCTAVIAN CEPRAGA ION GUMENÂI

Editura Universității Editura Universității din Oradea de Stat din Moldova Oradea-Chișinău 2015 UNIVERSITATEA DIN ORADEA UNIVERSITÀ DEGLI STUDI DI PADOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

REDACȚIA: Ioan Ciorba Roxana Ivașca Doina Lupu Mihaela Cioca

Volum publicat cu sprijinul Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei

CUPRINS

Sorin ȘIPOȘ, Dan Octavian CEPRAGA, Ion GUMENÂI, Cuvânt înainte ...... 11

Constantin BUNGĂU, Academicianul Ioan-Aurel Pop – Rectorul ...... 15

Gurie GEORGIU, Vivat, Crescat, Floreat! ...... 17

Virgil BERCEA, Ioan-Aurel Pop – Schiță de portret ...... 19

Sorin ŞIPOŞ, Academicianul Ioan-Aurel Pop şi vocaţia cercetării ...... 21

Mihaela BEDECEAN, Academician Ioan-Aurel Pop. Bibliografia selectivă a operei ştiinţifice ...... 35

ISTORIE, CONFESIUNE, POLITICĂ

Florin SFRENGEU, Aspecte privind nord-vestul României în perioada secolelor X-XI A.D...... 107

Alvise ANDREOSE, Marco Polo e il ponte sul fiume Pulisanghin ...... 122

Virgil PÂSLARIUC, Trădare, trădători şi trădaţi în Ţara Moldovei în secolele XIV-XVI ...... 137

Emil DRAGNEV, Literatura profetico-escatologică bizantină în ţările române (sec. XV - XVI). Note preliminare ...... 161

Florin DOBREI, Prezențe româno-calvine în spațiul hunedorean în secolele XVI-XVII ...... 188

Gizella NEMETH, Adriano PAPO, La seconda ambasceria a Venezia del principe di Transilvania e re eletto d’Ungheria Gabriele Bethlen. Ottobre–Dicembre 1621 ...... 206 Ion EREMIA, Oсманская империя и планы России в отношении Молдавии в период русско-турецкой войны 1768-1774 гг ...... 223

Teodor CANDU, Gavriil Bănulescu-Bodoni – unele aspecte ale politicii monahale în perioada 1806-1812 ...... 250

Ion GUMENÂI, Tradiţia română ortodoxă din Basarabia şi impactul cu modelul ortodoxismului rus ...... 275

Francesco LEONCINI, Milan Rastislav Štefánik, scienziato slovacco e protagonista della Grande Guerra ...... 291

Sandu FRUNZĂ, Provocări actuale ale alianței dintre religie și politică ..... 307

SOCIETATE, INTERFERENŢE CULTURALE, MENTALITĂŢI

Aurel CHIRIAC, Oradea. Artă și societate între secolele al XII-lea și prima jumătate a celui de al XX-lea. Despre o necesară sinteză ...... 329

M. Marcella FERRACCIOLI, Gianfranco GIRAUDO, Idee di donna. Il ms. Gradenigo Dolfin 72 del Museo Correr di Venezia ...... 340

Jérôme BURIDANT, La gestion des forêts aux XVIIe-XIXe siècles: modèle français et influences européennes ...... 401

Ioan CIORBA, Marea foamete din Transilvania dintre anii 1813-1817 și impactul ei asupra mentalităților colective. Puterea memoriei ...... 419

Valentin TOMULEȚ, Contribuţii istoriografice privind statutul mazililor şi ruptaşilor din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea ...... 437

Silvia CORLĂȚEANU-GRANCIUC, Il cordone sanitario e la frontiera di terra tra l`Impero Russo e l`Impero Ottomano lungo il fiume Prut nella prima metà del XIX sec.: pratiche istituzionali e aspetti politici ...... 460

Maria BERÉNYI, Relaţia filantropului Emanuil Gojdu cu studenţii români din Budapesta ...... 469

Lorenzo RENZI, Da Dante a Rodin a Brancusi. Due note brevi ...... 503 Luca MORLINO, «L’infanzia dell’Europa». La Provenza di Joseph Roth ... 511

Dan Octavian CEPRAGA, I Canti del morto di Constantin Brăiloiu: appunti per un commento ...... 526

Sever DUMITRAŞCU, Istorie şi literatură şi „O măsură” de istoriografie .... 548

Gabriel MOISA, Scrisul istoric al elitei culturale româneşti din Ungaria între tradiţie istorică şi perspective europene ...... 556

Cuvânt înainte

Titlul volumului Tradiții istorice românești și perspective europene, ales de coordonatori, se regăsește într-o formă fericită în preocupările istoriografice, în concepția istorică și în structura umană a academicianului Ioan-Aurel Pop. Denumirea lucrării reflectă în bună măsură o sintagmă de cercetare folosită frecvent în istoriografia românească, îndeosebi de Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, „de la național către universal“ sau „investigarea istoriei naționale în context european“1. Dar el reflectă și tradiția istoriografică, direcțiile de cercetare și preocupările intelectualilor din Transilvania, îndeosebi ale istoricilor și filologilor, preocupați să stabilească rolul și locul provinciei în destinul neamului românesc. Interesul pentru istoria Transilvaniei s-a accentuat îndeosebi după anul 1918, când noii profesori ai Universităţii din Cluj, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Sextil Pușcariu, Silviu Dragomir etc., au fost preocupaţi să stabilească rolul şi locul Transilvaniei în viaţa istorică românească, individualitatea ei faţă de coroana maghiară, căutată în organizaţiile politice naţionale pe care românii transilvăneni le-au avut în Evul Mediu2. La Universitatea Daciei Superioare, Catedra de Istorie din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere3 a beneficiat de serviciile unor profesori de excepție: Alexandru Lapedatu, profesor la istoria veche a românilor, Ioan Lupaş la istoria nouă a românilor, Vasile Pârvan, pentru scurt timp, titularul cursurilor de istoria antică, istoria artelor şi istoria

1 Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice. Ediţia a IV-a. Introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi. Notă asupra ediţiei de Victor Durnea, Iaşi, 1999. 2 Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX, Oradea, 1995, p. 8. 3 Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Universitatea din Cluj. Facultatea de Litere. Proces verbal, nr. 186 din 1921/1922; Arhivele Naţionale – Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Fond Onisifor Ghibu, dosar 1, 1919-1929, vol. I, fila 10; Anuarul Universităţii din Cluj, anul I, 1919-1920, Cluj, 1921, p. 32; Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. I, Cluj- Napoca, 1980, p. 111. 11 Tradiții istorice românești și perspective europene veche a românilor, Ioan Ursu la istoria universală veche, medie şi contemporană, până în 1923 şi Nicolae Bănescu la istoria bizantină. Înfiinţarea instituţiei româneşti de învăţământ superior l-a făcut pe Alexandru Lapedatu, care proiecta o imagine de viitor a instituţiei, să conchidă următoarele: „Cu deschiderea Universităţii Daciei Superioare s-au aşezat bazele şcolilor istorice din Transilvania prin opera de organizare a învăţământului istoric şi promovarea investigării istorice la noua universitate“4. Peste ani, generații după generații au slujit idealul unirii, ideea de universitate și de cultură, pe care, în prezent, Ioan-Aurel Pop le slujește și le onorează, în calitatea sa de rector al Universității „Babeș- Bolyai“, de director al Centrului de Studii Transilvane, înființat de Silviu Dragomir, și de istoric al Evului Mediu. Acestea sunt rădăcinile și miile de fire care îl leagă pe academicianul Ioan-Aurel Pop de istoria națională și de neamul românesc, de proiectul Universității Daciei Superioare, de idealul integrării în concertul națiunilor europene, de ideea slujirii prin cultură a naționalului și a universalului etc. Nu întâmplător, trei universități, Universitatea din Oradea, Universitatea din Padova și Universitatea de Stat din Moldova, prin Centrul de Studii Interdisciplinare, Departamentul de Studii Lingvistice și Literare și Departamentul de Istoria Românilor, și-au asumat, încă un proiect comun, dintr-o serie de acțiuni derulate în ultimii zece ani, acela de a-l omagia pe profesorul, academicianul și rectorul Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani. În proiectele desfășurate de instituțiile amintite un rol important l-a avut Ioan-Aurel Pop prin implicarea personală, dar și prin acordul pe care l-a dat ca Universitatea „Babeș-Bolyai“ și Centrul de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române să fie parte a proiectelor și a manifestărilor științifice organizate în comun. Coordonatorii volumului au urmărit ca studiile publicate să coincidă cu preocupările și cu epocile despre care a scris profesorul Ioan-Aurel Pop. De asemenea, deși majoritatea contributorilor provin din cele trei universități amintite mai-sus, au fost implicați și colegi din

4 Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei naţionale, Cluj, 1922, p. 1. 12

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop alte universități și instituții din Europa și din țară, care, de-a lungul anilor, au participat în calitate de parteneri la acțiunile științifice și la proiectele noastre. Editarea volumului se constituie într-un gest de recunoștință și de apreciere pentru activitatea științifică de excepție, pentru implicarea Domniei Sale în marile proiecte educaționale, pentru profilul moral și profesional impus de academicianul Ioan-Aurel Pop, într-un moment special, anume, la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Sorin ȘIPOȘ Dan Octavian CEPRAGA Ion GUMENÂI

ACADEMICIANUL IOAN‐AUREL POP – RECTORUL

Am avut onoarea să fiu contemporan, în Consiliul Naţional al Rectorilor, cu multe personalităţi de marcă, oameni care conduc universităţile româneşti din poziţia, onorantă și responsabilă, de rectori. Personalitatea rectorului Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj- Napoca, academicianul Ioan-Aurel Pop, se distinge prin anvergura bunătăţii şi înţelepciunii, asociate unei aure ştiinţifice incontestabile de mare istoric al românilor. Se poate afirma despre rectorul Ioan-Aurel Pop că este un mare specialist în istoria națională și universală şi că ştie să transmită, prin puterea și forța cuvântului, de fiecare dată și documentat, o cunoaştere profundă care inspiră credibilitate și în problemele controversate din istoria naţională. Modul în care asigură managementul Universităţii „Babeş- Bolyai“ din Cluj-Napoca, în calitatea Domniei Sale de rector, inspiră un model demn de urmat pentru foarte multe universităţi din România. Prin eleganţa care îl caracterizează, domnul academician Ioan-Aurel Pop asigură afirmarea instituţiei prin toţi parametrii care măsoară performanţa: studenţi şi absolvenţi, colective de cadre didactice și de cercetare, cultura şi anvergura internaţională. Domnia Sa are o putere remarcabilă de muncă, sprijinind atât universitatea pe care o conduce, cât şi Academia Română, dar și instituţiile de vârf din cadrul ministerului, autorităţile administrative locale şi naţionale, instituţiile de cultură şi cultele, universităţile partenere şi, desigur, se evidenţiază ca un adevărat ambasador cultural al României, pe plan internaţional. De aceea, personalitatea şi reputaţia domnului rector Ioan-Aurel Pop este atât de puternică. Vă mulţumim pentru întreaga colaborare cu Universitatea din Oradea, domnule rector! În numele cadrelor didactice, cercetătorilor şi studenţilor Universităţii din Oradea, îmi revine bucuria şi onoarea de a transmite

15 Tradiții istorice românești și perspective europene domnului Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, ani mulţi cu sănătate şi bucurii, să își continue misiunea de dascăl, pentru care are o mare vocaţie, să își desăvârșească opera de cercetare a istoriei naționale, pe care o investighează cu pasiune și onestitate, dar şi de manager în structurile învăţământului superior românesc.

Constantin BUNGĂU, Rectorul Universității din Oradea

16 VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!

În cea dintâi zi a anului Domnului 2015, în preafrumosul buchet de crini al vieții reputatului istoric, cercetător și dascăl clujean Ioan- Aurel Pop s-a mai adăugat încă o floare: cea de-a 60-a! Membru titular al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte din Paris și al Academiei Europene de Științe și Artă din Salzburg, director al Centrului de Studii Transilvane, al Centrului Cultural Român din New York și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, precum și distins cadru didactic universitar al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, prestigioasă instituție de învățământ și de cultură ale cărei destine, în calitate de rector, le și îndrumă, neobositul dascăl și cercetător clujean este autorul a numeroase și valoroase cărți, studii, articole și recenzii, abordând o paletă tematică diversificată, centrată, pe de o parte, pe istoria medie a României (a Transilvaniei în mod special), iar pe de altă parte, pe istoria central-europeană a Evului Mediu dezvoltat și târziu. Bun cunoscător al realităților românești circumscrise temporal secolelor XIII-XVII, Domnia Sa lasă posterității pagini de o înaltă erudiție științifică, rezultat al unei munci laborioase de cercetare în arhive românești și străine, din care, ca păstor sufletesc al românilor ortodocși hunedoreni, nu pot să nu remarc studiile privitoare la domeniul Hunedoarei și, mai ales, cele referitoare la trecutul spațiului hațegan, cu o aplecare specială asupra unor probleme precum originea și evoluția familiilor nobiliare românești Arca și Ponoreștii, încercările de imixtiune în spațiul hațegan din veacului al XV-lea, realitățile medievale din Țara Hațegului reliefate de analiza diplomatică a mai multor documente din țară și de peste hotare, existența voievozilor și a instituției voievodale în Țara Hațegului și structurile sociale și patrimoniale ale unor moșii hațegane existente până în secolul al XV- lea, expedițiile otomane de la sfârșitul anilor 1470 și obiceiul ancestral al datului oilor, disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români

17 Tradiții istorice românești și perspective europene

și regii maghiari în secolul al XIII-lea, rolul nobilimii din Hațeg în cadrul conflictului iscat între Ioan Zapolya și Ferdinand de Habsburg etc. File de neuitat au fost închinate apoi marelui strateg Iancu (Ioan) de Hunedoara și istoricului pătimitor în temnițele comuniste Silviu Dragomir, două personalități emblematice ale județului Hunedoara. Realitățile nobiliare românești și cele confesionale ale Transilvaniei medievale – implicit și ale spațiului hunedorean – au făcut obiectul altor minuțioase cercetări și expuneri; spre exemplificare, precizările aduse scot în evidență rolul avut de Biserica străbună în menținerea unității și a specificității românești. Cunoscându-l întâi prin intermediul valoroasei și nepieritoarei sale opere, am avut plăcerea să îl cunosc pe distinsul dascăl și cărturar clujean și personal la începutul anului 2011, când Domnia Sa ne-a onorat cu prezența, participând la Deva, la un simpozion istorico- teologic cu caracter național, prin care tânăra Episcopie Ortodoxă hunedoreană încerca să omagieze personalitatea, statura intelectuală și morală, precum și magistralul tezaur istoric lăsat posterității de fondatorul revistei „Revue de Transylvanie” de la Cluj-Napoca, Silviu Dragomir, născut pe Valea Mureșului, în străvechea localitate Gurasada. Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci, aceea a unui om de o înaltă erudiție științifică și a unui neîntrecut orator, calități dublate de mărinimia și de modestia Domniei Sale, o păstrez vie până astăzi. Nădăjduind și pe viitor într-o frumoasă și fructuoasă colaborare, acum, într-acest moment de înălțătoare bucurie sufletească, mă alătur celor care îi urează Magistrului Ioan-Aurel Pop un „La mulți, fericiți și spornici ani!”, binecuvântați de Dumnezeu cu sănătate și cu alese împliniri și bucurii.

Deva, la praznicul Învierii Domnului din anul 2015

† Gurie Georgiu, Episcopul Devei și al Hunedoarei

18 IOAN‐AUREL POP – SCHIȚĂ DE PORTRET

Antoine de Saint-Exupéry scria undeva: prietenia este în primul rând pacea reciprocă şi zborul spiritelor pe deasupra amănuntelor vulgare. Admirabilă definiţie, dar mă întreb dacă în lumea în care trăim mai poate fi vorba de pace reciprocă şi de spirit? Să fie oare doar impresia noastră că discordia, cearta, dezbinarea, invidia, neînţelegerea, vrajba ocupă astăzi pe nemeritate locurile din faţă şi nicidecum pacea? Dacă mai aducem în discuţie spiritul, cu atât mai mult vedem că tronează în cotidian doar vulgarul, mediocrul și subcultura. În plus, noul val migrator – cred că nu mă înşel numind astfel acest exod al popoarelor din Orientul sfâşiat de războaie şi ură către un Occident prosper şi centrat pe un umanism fără de Dumnezeu – face să nască în noi temeri ce păreau de mult apuse, manifestări care nu vestesc pacea şi premoniţii aducătoare de tulburări şi de schimbări în tezaurul arhetipal al bătrânei Europe. Tocmai de aceea, şi cu atât mai mult în acest context, maxima lui Saint-Exupéry ar trebui revalorizată şi reacreditată, iar prietenia, pacea reciprocă şi spiritul s-ar cuveni asumate ca o triadă salvatoare de a fi, şi ar trebui cultivate cu perseverenţă. Cred că nu este nevoie să ne întoarcem prea departe în istorie pentru a găsi argumente – Papa Francisc repetă cu o tenacitate demnă de tot respectul şi de o mult mai urgentă înţelegere: dorim o lume a păcii, dorim ca în societatea noastră, sfâşiată de diviziuni şi de conflicte, să troneze pacea - şi niciodată războiul!1. Pentru aceasta este nevoie să se cultive prietenia deoarece este imposibil să trăieşti fără prieteni, fără idealuri, fără o inimă deschisă, fără dorinţa de a înfăptui lucruri măreţe2. Prietenia şi pacea, zborul spiritelor se construiesc, dacă ştim să facem lucruri mărunte, cu o inimă mare, liberi în gândire, dornici de bine, deschişi către Domnul şi către aproapele. Am recurs la invocarea celor de mai sus pentru a avea un bun prag de pornire pentru o încercare cât-de-cât adecvată de a schiţa un portret. Măreţia inimii, prietenia, libertatea, pacea, zborul spiritului şi al

1 Papa Francisc – Angelus, 1 septembrie 2013. 2 cf. Papa Francisc – Aula Nervi, 9 iunie 2013. 19 Tradiții istorice românești și perspective europene sufletului, tenacitatea sunt atribute care-l caracterizează pe prietenul nostru Ioan-Aurel Pop, rectorul prestigioasei Alma Mater Napocensis. Ne cunoaştem de un curs bun de vreme şi cred că pot spune că suntem prieteni. Îmi place să cred că ne leagă aceeaşi bătaie a inimii, ritmate de chemarea miracolelor cunoaşterii, dorul de libertate în a face binele mereu şi mereu, zborul sufletesc către alte sfere decât cele ale cotidianul invaziv şi tenacitatea de a duce la împlinire un lucru început. În fiinţa acestui om minunat şi aparent atât de fragil bate o inimă mare, el dovedind prin toată lucrarea sa intelectuală că este un om al păcii şi al concordiei, dar hotărât a spune şi scrie adevărul şi doar adevărul; acribia aplecării peste pagini prăfuite de timp îi dă împlinire şi bucurie; concordia în abordarea problematicilor universitare este un îndreptar pentru binele Almei Mater; libertatea şi seninătatea în a aborda teme controversate şi a le repune în matcă într-o manieră academică îi dă credibilitate şi autoritate, bazate pe o cercetare fină şi asiduă . Profesorul Ioan-Aurel Pop ştie că se poate construi în suflete doar dacă ai vocaţie şi dacă ai chemarea şi energiile trebuincioase şi hărnicia şi neodihna de a fi Dascăl. Aceste imperative fiindu-i normă de viaţă, Domnia Sa Ioan-Aurel Pop seamănă sămânţa cea bună în sufletele discipolilor şi le deschide drumul spre libertate, spre ştiinţele istoriei, întru buna creştere a acestor tineri dar şi spre binele comun neamului. Rector al unei Universităţi multiculturale şi multilingvistice, Profesorul Ioan-Aurel Pop face mereu apel la inteligenţă şi suflet, la curaj şi speranţă, la dreptate şi pace, la toleranţă şi respect, la prietenie şi dăruire. Avându-l aproape pe Ioan-Aurel Pop, poţi spune cu deplină acoperire: da, mai sunt oameni cărora le este dragă pacea şi orizonturile deschise; mai sunt oameni care trăiesc din voluptatea studiului şi a înălţării sufletului; mai sunt oameni care printr-un zâmbet aduc binele în jur3; mai sunt oameni care-şi doresc o lume a păcii şi care cu convingere seamănă astăzi pentru ca mâine să culeagă concordia; mai sunt oameni care ştiu să dăruiască bucuria oriunde se află - acasă, în cetate sau la Universitate; da, mai sunt oameni de omenie! Aşa îl ştiu eu pe Domnul Ioan-Aurel Pop.

7 octombrie 2015 + Virgil Bercea

3 cf. Maica Tereza – panseuri. 20 Academicianul Ioan‐Aurel Pop și vocația cercetării

Sorin ȘIPOȘ

Relativ recent, într-o introducere la unul dintre numeroasele volume prefațate, academicianul Ioan-Aurel Pop scria următoarele despre statutul istoriei și despre meseria de istoric: „În acest context, volumul de faţă este un manifest pentru profesiunea de istoric, făcută cu onestitate, decenţă şi respect pentru adevăr. Domeniile pot interfera şi chiar este bine să se întâmple acest lucru, prin interdisciplinaritate, dar cunoaşterea universală nu mai poate fi astăzi stăpânită de personalităţi individuale, oricât de dotate ar fi acestea. [....]. Pledoaria de faţă este un elogiu adus nevoii noastre de viaţă trecută, adică de amintirile noastre colective, care îşi pot păstra acurateţea dacă sunt bine păstrate. Calitatea aceasta de „păstrători” ai tezaurului revelat al trecutului o au istoricii, care, fără ostentaţie, ci cu echilibru şi bună cuviinţă, după ani mulţi de acumulări, se încumetă să ne ofere secvenţe de viaţă omenească. Istoria este o ştiinţă de acumulare, nu de revelaţie, spunea – cu câtă dreptate! – David Prodan. Să ne bucurăm de studiile prezente în excelentul volum elogiat aici şi să ne străduim, cu raţiune şi cu pasiune deopotrivă, să relevăm altele, întru gloria cunoaşterii, a memoriei colective şi a inteligenţei umane! Trecutul înseamnă viaţă, fiindcă viaţa, inevitabil, se transformă mereu în trecut. Aşadar, dragostea pentru trecut nu este altceva decât dragoste de viaţă“1. Am dori să insistăm asupra câtorva lucruri subliniate de profesorul Ioan- Aurel Pop, anume asupra ideii că profesiunea sau „meseria“ de istoric trebuie făcută cu onestitate, decență și cu respect pentru adevăr. Mai departe, academicianul Pop atrage atenția că istoricii au o mare

1 Ioan-Aurel Pop, Manifest pentru „meseria de istoric“ în The Historian's Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, p. 10-11. 21 Tradiții istorice românești și perspective europene responsabilitate față de trecut, de memoria umanității și față de maniera în care istoricii îl reconstituie. Această grijă pornește, în primul rând, fiindcă istoricii sunt depozitarii surselor documentare și, în al doilea rând, deoarece cercetarea trecutului înseamnă investigarea comunităților umane, a vieții în general. Pentru o analiză cât mai complexă și completă a trecutului, profesorul clujean sugerează și încurajează cercetările interdisciplinare. Istoricii sunt primii specialiști care au acces la sursele documentare care descriu trecutul comunităților umane, iar interpretarea izvoarelor trebuie realizată cu profesionalism și onestitate și într-un spirit modern, specific, până la urmă, fiecărei generații de istorici. Dar, interdisciplinaritatea trebuie aplicată pentru realitățile lumii românești și ținând cont de tipurile de izvoare existente. De asemenea, cercetările interdisciplinare constituie doar o parte a investigațiilor istoriografice și trebuie să fie doar un mijloc de a ajunge la adevăr și nu doar un scop în sine. Ioan-Aurel Pop definește în cuvinte frumoase și sincere esența meseriei de istoric și a istoriei ca disciplină de cercetare, care trebuie să fie ghidate de onestitate și de respect pentru adevăr. Onestitate și adevăr reprezintă deviza care l-a călăuzit pe istoricul Ioan-Aurel Pop în toate demersurile sale științifice și didactice și pe care a transmis-o studenților pe care i-a pregătit de-a lungul anilor. Cuvintele primesc o și mai mare forță când sunt exprimate de academicianul Ioan-Aurel Pop, o personalitate a istoriografiei şi a culturii din România contemporană. Forța este dată de relația strânsă, aproape până la contopire, dintre ceea ce crede și ceea ce scrie profesorul Pop, între discursul și realitatea scrisului istoric. Un asemenea crez l-a determinat să iasă, adesea, în spațiul public să-și exprime opinia despre scrisul istoric și să-și asume cu responsabilitate poziții de demnitate publică și universitară, pentru a transpune în practică ideile generoase, științifice și umane, dar și un anumit profil moral care îl caracterizează și de care societatea românească are atâta nevoie. Academicianul Ioan-Aurel Pop continuă tradiția cercetărilor promovate de istoricii români care au investigat istoria Transilvaniei sau a lumii românești, asemenea lui Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Gheorghe. I. Brătianu, David Prodan, Ştefan Pascu, Camil Mureşanu, Pompiliu Teodor etc. și care au slujit cu onestitate și profesionalism meseria de istoric.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Majoritatea dintre cei amintiți au constituit pentru profesorul Universității Daciei Superioare, modele profesionale, civice şi umane. La rândul său, a crezut de cuviință, ca asemenea magiștrilor săi, să pregătească cu responsabilitate și cu onestitate generații după generații de specialiști în istorie și doctori în această frumoasă și nobilă specialitate. Este în spiritul unei analize ştiinţifice ca, la momentul evocării activităţii profesionale a istoricului Ioan-Aurel Pop, să-i reconstituim traseul intelectual2. Ioan-Aurel Pop s-a născut la 1 ianuarie 1955, în Sântioana, judeţul Cluj. A urmat şcoala primară şi gimnazială la Braşov, între anii 1962-1970, apoi Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, între 1970-1974, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. Braşovul și Ţara Bârsei, au profundă semnificaţie în istoria românilor din Ţara Bârsei, din Transilvania – aici a funcţionat prima şcoală românească, tiparul coresian – dar, în egală măsură, şi în istoria saşilor. Importanţa românilor din Ţara Bârsei, din Şcheii Braşovului în conservarea identităţii etnice şi confesionale este la fel de însemnată ca şi rolul avut de acest centru urban în istoria saşilor, în istoria politică a Transilvaniei în Evul Mediu şi în Epoca Modernă. Iată, aşadar, Ţara Bârsei este şi un loc al interferenţelor etnice, culturale şi religioase. Avem aici influenţa benefică a culturii apusene a coloniştilor germani în cadrul româno-slav, asezonat la finele secolului al XIV-lea cu un grup de bolgari (noţiune mai mult geografică decât etnică), purtători în parte a unei mentalităţi bizantine3. Ţara Bârsei, – cum preciza academicianul Ioan-Aurel Pop – era ca un ic transilvănean, de influenţă occidentală, împins spre Ţara Românească şi Moldova4. Liceul a pregătit personalităţi de valoare pentru cultura şi ştiinţa românească: Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Lupaş, Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Lucian Blaga5. Nu întâmplător, Ioan-

2 Vezi, pentru viața și activitatea științifică a lui Ioan-Aurel Pop, studiul lui Ionuț Costea, „Elogierea vieții“ profesorului Ioan-Aurel Pop la vârsta de 60 de ani, în Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, coordonatori: Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 61-87. 3 Ioan-Aurel Pop, Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII-XVIII), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 9. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 8. 23

Tradiții istorice românești și perspective europene

Aurel Pop îl evocă şi îşi evocă foştii dascăli, ori de câte ori are ocazia, cu pioşenie şi respect6. Braşovul cu Ţara Bârsei i-au inspirat cercetările încă de la începutul carierei. Cronicile braşovene din secolele XVII- XVIII, instituţiile medievale româneşti din Transilvania, relaţiile dintre românii transilvăneni şi Ţara Românească şi Moldova sunt doar câteva dintre subiectele, pe care le vom regăsi în cercetările sale viitoare. Ioan-Aurel Pop a urmat cursurile Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia istorie-filosofie, specializarea istorie medievală, între 1975 – 1979, pe care a finalizat-o ca şef de promoţie. Un traseu intelectual de excepţie la pregătirea căruia şi- au adus contribuţia personalităţi importante din Clujul universitar, respectiv academicienii David Prodan, Ştefan Pascu, Camil Mureşanu, Sigismund Jako, Pompiliu Teodor, Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Virgil Vătăşianu. Majoritatea dintre cei evocaţi şi-au făcut studiile sau specializările în străinătate, au suferit rigorile comunismului de tip stalinist, iar după anii 1955, cei care au supravieţuit, au fost reintegraţi în diferite forme în învăţământul superior şi în cercetarea academică. Perioada studenţiei sale s-a desfăşurat într-un moment de relativă deschidere. Era o perioadă de tranziţie între comunismul de tip stalinist (1947-1955), când a fost arestată şi condamnată mare parte a elitei intelectuale interbelice, când s-a falsificat scrierea trecutului, şi perioada comunismului de tip naţional, impus în România după cunoscutele teze din iulie 1977. Ioan-Aurel Pop a avut şansa de a avea profesori de excepţie care, într-un context politic favorabil, au putut să vorbească liber şi onest despre istoria naţională. A fost o adevărată lecţie de viaţă şi de profesionalism pe care profesorul Ioan-Aurel Pop a evocat-o adesea, mai apoi, studenţilor. După absolvirea studiilor universitare, Ioan-Aurel Pop a fost, între anii 1979 – 1984, profesor de istorie la Liceul industrial nr. 6 din Cluj-Napoca, apoi, între 1984 – 1990, asistent universitar la Catedra de istorie a Universității „Babeș-Bolyai“. De la început de carieră cursurile şi seminariile s-au bucurau de o reală apreciere din partea studenţilor, datorită profesionalismului, a manierei clare în care erau expuse şi a unei deschideri umane faţă de mai tinerii colegi. A urcat apoi, an de an, după o muncă asiduă, profesionistă şi onestă treptele universitare.

6 Ibidem, p. 8-10. 24

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Între 1990 - 1992 este lector universitar la Catedra de istorie medie şi istoriografie, apoi în intervalul 1992 - 1996, conferenţiar universitar la Catedra de istorie medie a UBB. Din anul 1996 şi până în prezent este profesor universitar la Catedra de Istorie medie a Universității „Babeș- Bolyai”. Nu întâmplător, vorbim despre activitatea ştiinţifică care trebuie să ne definească ca membri ai comunităţii academice şi universitare. Ea este barometrul care măsoară amplitudinea şi forţa intelectuală a unui universitar. Subliniem acest lucru deoarece trăim într-o societate în care valorile autentice şi criteriile ştiinţifice sunt adesea înlocuite, subminate de alte sisteme de valorizare care au în centru fie apartenenţa politică, fie poziţia ierarhică, fie puterea financiară. Profesorul Ioan-Aurel Pop are o activitate ştiinţifică de excepţie desfășurată pe parcursul a peste trei decenii7. Este autorul a unui număr de 830 lucrări științifice, respectiv monografii ca unic autor, de lucrări de sinteză, volume în calitate de coautor, studii, articole, prefețe, recenzii și note publicate în reviste științifice și de cultură din ţară şi din străinătate8. O mare parte din aceste lucrări au fost publicate în limbi de circulaţie, în SUA, Italia, Rusia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Moldova, Anglia, Germania, Spania, Argentina9 etc. Dintre lucrările publicate de Ioan-Aurel Pop amintim doar câteva, anume: Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p. [teza de doctorat]; Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 245 p. Ediţia a II-a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, în 2003, 290 p. Ediţia în limba engleză, Cluj-Napoca, 1996, 246 p.; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Editura Presa

7 Vezi, pentru bibliografia lucrărilor lui Ioan-Aurel Pop, Mihaela Bedecean, Academician Ioan-Aurel Pop, Bibliografia selectivă a operei științifice, în Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, coordonatori: Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 13-60. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 25 Tradiții istorice românești și perspective europene

Universitară Clujeană, 1997, 274 p.; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 232 p.; Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 180 p.; Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Bucureşti, 2002; Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII-XVIII), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003; Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei în Europa, [Editor împreună cu Sorin Şipoş], Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004; Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, 2007; Istoria Transilvaniei, I-III, Cluj- Napoca, 2003-2008; Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, Cluj-Napoca, 2009, 210 p. (în colaborare cu Sorin Şipoş); Patrimoniul cultural al României. Transilvania (lucrare în limbile română, engleză, franceză, germană şi italiană), [Coordonator] Institutul Cultural Român - Centrul de Studii Transilvane, Cluj- Napoca, 2004, 292 p.; (în colaborare cu Marius Porumb), Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera, 2011. Academicianul Ioan-Aurel Pop a fost preocupat în cercetarea istorică de două direcții importante pentru istoria românilor, anume de introducerea în circuitul ştiinţific de noi surse documentare, prin publicarea unor volume de documente, realizarea de ediţii critice şi redactarea de cărţi şi studii bazate pe documente de arhivă10. Dar a fost

10 Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea. Vol. I (1402-1473), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, 327 p. Introducere şi ediţie îngrijită, în colaborare cu Adrian Andrei Rusu, Ioan Drăgan. Instituţii medievale româneşti – adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV- XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p. Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. (în colaborare cu Sorin Şipoş); Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010, 467 p. (coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dăncuş, Adinel Dincă, Andreea Mârza); „Despre publicarea documentelor latine medievale după copii târzii (din secolul al XIX-lea)” în: The Historian's Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. 203-211. 26

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop preocupat şi de cealaltă dimensiune a scrisului istoric, de reinterpretare, de recitire a surselor documentare în acord cu noile direcţii şi metode de cercetare din istoriografia contemporană11. Peste toate acestea a avut în vedere şi ideea sintezei, atât de necesară istoriografiei naţionale12.

Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 503 p. (coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dăncuş, Adinel Dincă, Andreea Mârza); „Manifest pentru meseria de istoric” în: The Historian's Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. 7-11. Silviu Dragomir et le dossier du Diplôme des Chevaliers de St. Jean, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 221 p. (în colaborare cu Sorin Şipoş); „Un text latin din 1531, despre raporturile moldo- polone de la arhivele de stat din Milano”, în: The Steppe Lands and the World Beyond Them – Studies in Honor of Victor Spinei on His 70th Birthday, editori Florin Curta, Bogdan-Petru Maleon, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. 761-778. 11 Contribuţii la istoria culturii româneşti. Cronicile braşovene din secolele XVII- XVIII, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011, 272 p.; Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 381 p.; „De manibus Vallacorum scismaticorum...”. Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2013, 516 p.; Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, XXII, 401 p. 12 Istoria Transilvaniei. Vol. I: Până la 1541, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009; The History of Transylvania. Vol. I (Until 1541), Second Edition, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010; The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010; 200 ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, 1812-2012, Chişinău, Editura Litera, 2012, 215 p. (coordonator, în colaborare cu Ioan Scurtu); Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, XXI, 1031 p. (coordonator, în colaborare cu Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu); Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Editura Eikon, 2013, 380 p. (în colaborare cu Ioan Bolovan). 27

Tradiții istorice românești și perspective europene

În privinţa temelor de cercetare, Ioan-Aurel Pop a fost preocupat de investigarea unor problematici majore pentru istoria medievală a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est, anume de: 1. instituţiile medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare13; 2. formațiunile politice româno-slave din Transilvania secolelor IX-XIV14; 3. raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic; 4. influenţa bizantină asupra românilor nord-dunăreni; 5. raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală; 6. structura etnică şi confesională a Transilvaniei şi a Ungariei în Evul Mediu15; 7. raporturile populaţiei româneşti cu noii veniţi; 8. influenţa coloniştilor veniţi din Occident asupra Transilvaniei; 9. redefinirea conceptului de naţiune16, impunând în istoriografia română conceptul de naţiune medievală. De asemenea, Ioan-Aurel Pop a investigat

13 Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale și nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p.; A. Rusu, Ioan A. Pop, I. Drăgan, Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea (1402-1473), vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010, 465 p. (coordonator şi coautor). 14 Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 245 p.; Romanians and Hungarians from the 9th to the 14th Century. The Genesis of the Transylvanian Medieval State, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 1996, 246 p.; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997, 274 p.; Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II- a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, 290 p.; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 232 p.; Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 180 p.; Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, 392 p.; Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II-a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, 290 p. 15 N. Bocşan, I. Lumperdean, Ioan A. Pop, Ethnie et confession en Transylvanie, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996. 16 Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 232 p. 28

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop diversele tipuri de solidarităţi specifice Evului Mediu: sociale, confesionale, lingvistice, etnice17. Academicianul Ioan-Aurel Pop a investigat maniera în care erau descrişi românii în cronicile şi în documentele oficiale ale naţiunilor politice din Transilvania şi în relatările călătorilor străini18. Cercetările Domniei Sale fie continuă investigaţii mai vechi iniţiate de istorici ca Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Pascu, David Prodan, cazul instituţiilor medievale, a ceea ce a însemnat Transilvania în Evul Mediu, a realităţilor confesionale, prin lărgirea bazei documentare și extinderea analizei şi prin realizarea de analize comparative cu spaţiul occidental şi central-european, fie este creator de direcţii de cercetare, cazul solidarităţilor de tip medieval, a conceptului de naţiune medievală, a reevaluării statutului politic şi confesional al românilor din Transilvania în Evul Mediu. Dintre rezultatele cercetării istoriografice ale Profesorului Ioan- Aurel Pop remarcăm faptul că a surprins continuitatea societăţii româneşti din Transilvania şi din Părţile Vestice, după cucerirea lor de către Regatul Maghiar. Mecanismele de reacţiune ale lumii româneşti au fost diverse, de la rezistenţă militară, armată, la eforturile elitei politice de a se integra în noile structuri statale. Un rol important în conservarea elementului românesc, a instituţiilor medievale l-au avut legăturile cu spaţiul românesc extracarpatic în multitudinea lor, de la cele demografice, politice, economice, până la cele religioase. A reconsiderat şi reevaluat rolul Bisericii Ortodoxe, importanţa sentimentului religios pentru omul medieval, legăturile dintre lumea ortodoxă dincolo de frontierele politice. A subliniat complexitatea raporturilor dintre lumea ortodoxă şi cea catolică, de la tensiunile politico-ideologice din secolele XII-XIV, la colaborare după apariţia pericolului otoman la Dunăre. A remarcat, ca nimeni altul, importanţa acestei schimbări pentru elita politică românească din Transilvania, cu

17 Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 180 p. 18 Antoine Francois Le Clerc, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei în Europa, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ioan-Aurel Pop și Sorin Şipos, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, 90 p., in quarto (ediţie bilingvă). 29 Tradiții istorice românești și perspective europene deosebire în vremea lui Iancu de Hunedoara. De asemenea şi efortul țărilor române de a face faţă pericolului otoman, poziţia lor geopolitică strategică pe linia Dunării şi importanţa acordată principilor români de către statele creştine implicate în frontul antiotoman. Ţările române au fost de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi până la începutul secolului al XVII-lea în atenţia marilor cancelarii europene şi în proiectele antiotomane. Nu în ultimul rând, a subliniat importanţa prezenţei domnilor din Muntenia şi Moldova în Transilvania şi a rolului identității religioase și lingvistice pentru definirea apartenenţei la neam, limbă şi confesiune. În acest sens, şi-a focusat cercetările asupra legăturilor lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi, îndeosebi, Mihai Viteazul cu Transilvania. A subliniat raţiunile politico-militare ale intervenţiei lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna lui 1599, remarcând impactul asupra lumii româneşti, generat de sosirea unui domn din neamul lor şi spaima provocată printre stările Principatului de posibilitatea repetării unei asemenea situaţii. Lucrările academicianului Ioan-Aurel Pop se remarcă printr-o înaltă erudiţie, prin spirit critic şi metodologii de abordare moderne. Istoricul Pop a pus în centrul cercetării documentul istoric: actele oficiale emise de cancelaria Regatului Ungariei, de voievodul Transilvaniei, de capitlurile şi conventurile din Transilvania și cele emise de Senatul veneţian, precum și însemnările de călătorie ale unor oficiali străini în țările române. Profesorul Pop le-a supus unei analize critice, paleografice şi diplomatice, dar şi unor interogaţii venite dinspre istoriografia nouă, dinspre imagologie şi imaginar. A rămas fidel marilor medievişti din ţară şi din străinătate, care şi-au îndemnat discipolii să introducă noi documente în circuitul ştiinţific, în paralel cu investigarea şi interogarea lor în raport cu noile direcţii de cercetare. Documentaţia masivă şi adesea inedită, interpretarea critică şi sugestiile moderne l-au impus în istoriografia românească şi în cea privind spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est ca pe un istoric de mare valoare. Din perspectiva spaţiului investigat, Ioan-Aurel Pop a cercetat realităţile politice şi instituţionale din Transilvania Evului Mediu, iar, mai apoi, şi-a extins cercetările asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, a regatului Ungariei, a Europei Centrale şi a Peninsulei Balcanice. Academicianul Ioan-Aurel Pop este, în virtutatea profesiunii, interesat şi preocupat de condiţia istoriei şi a istoricului în societatea

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop contemporană. A readus în atenţia specialiştilor activitatea istoriografică a unor predecesori, conştient fiind că prima condiţie a unei investigaţii oneste este să-ţi cunoşti antecesorii. Cercetările sale asupra vieţii şi activităţii unor istorici ca Silviu Dragomir19, David Prodan, Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor şi a altora au fost prezentate în conferinţe și în publicaţii de specialitate. A repetat, adesea20, că în scrisul istoric este nevoie de continuitate, că fiecare generaţie are posibilitatea de a reevalua cercetările antecesorilor, dar a reevalua nu este sinonim cu demolarea și cu negarea a tot ceea ce s-a scris. Că este nevoie de o dreaptă judecată în analiza cercetărilor antecesorilor noştri, ţinând cont de o multitudine de factori, de la sursele documentare, la contextul epocii în care aceştia şi-au elaborat lucrările. Nu a ezitat să se implice în dezbateri istoriografice, după anul 1989, atunci când au fost puse în discuţie statutul şi profesionalismul istoriografiei române21. Implicarea academicianului Ioan Aurel Pop în marile dezbateri istoriografice din România după anul 1989 s-a născut din negarea cunoașterii trecutului, a statutului istoriei și a istoricului venite din partea unor confrați de breaslă. De asemenea, din anatemizarea și condamnarea unor generații de istorici și scriitori, fie că ar fi naționaliști, generația lui N. Iorga, G.I. Brătianu, C.C. Giurescu, S. Dragomir, P.P. Panaitescu și M. Eminescu, fie că ar fi fost xenofobi; Eminescu fiind condamnat pentru articolele publicate în epocă împotriva străinilor care, în opinia poetului, îi asupreau neamul și erau o piedică pentru dezvoltarea românilor. Ioan-Aurel Pop pornește în mod firesc de la definiția dată istoriei și mitului, remarcând faptul că istoria este o disciplină care are un set de norme și de metode, izvoare și concepții care îi permit istoricului să reconstituie trecutul în funcție de o serie de factori. În lumea istoricilor este prezentă ideea că între istoria realitate, adică cea care s-a întâmplat, și istoriografie, respectiv demersul istoricilor de a

19 Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, Cluj-Napoca, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. şi anexe; Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Silviu Dragomir – 120 ani de la naştere, Oradea, 2011, 228p. 20 Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002. 21 Ibidem. 31 Tradiții istorice românești și perspective europene reconstitui trecutul, nu există o sinonimie și că restituirea trecutului se realizează cu ajutorul surselor care s-au păstrat. Deci, nu de fiecare dată, istoricul reușește să reconstituie trecutul așa cum a fost el. Istoricul, însă, trebuie să caute doar adevărul, să nu înceapă o cercetare având deja concluziile prestabilite și, la fel de important, să nu se pună niciodată în slujba factorului politic. Ioan-Aurel Pop ne îndeamnă la o analiză profundă, critică și onestă a trecutului. Trecutul românilor trebuie în mod obligatoriu judecat în contextul vremii, potrivit cu ceea ce scria Iorga, anume, că istoria românilor trebuie să fie analizată în contextul european al vremii și printr-o analiză comparativă cu realitățile și evoluția națiunilor din Occident, Nicolae Iorga fiind istoricul care a deschis în scrisul istoric româneasc direcții noi de cercetare și metode moderne de investigare a trecutului. Domnia Sa este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, din anul 1992 și rectorul Universității „Babeș- Bolyai“, din 2012. În această dublă calitate a iniţiat publicarea unor lucrări ştiinţifice de mare valoare, în limbile engleză, franceză, italiană, germană, spaniolă, rusă, maghiară, difuzate în ţară şi în străinătate şi care reprezintă principalele referinţe bibliografice pentru specialiştii din străinătate, pentru istoria românilor şi a Europei Centrale și a inițiat un proces de dezvoltare, modernizare și de internaționalizare a universității clujene. Este redactorul-şef şi editorul revistei Transylvanian Review, revistă indexată ISI (Thomson-Reuters), de altfel, singura publicaţie de istorie cotată ISI din România. Activitatea ştiinţifică de excepţie a condus la alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române în anul 2001, iar din 2010 ca membru plin al celui mai prestigios for ştiinţific din România, la doar 55 ani. Din anul 2010 este membru al Consiliului Naţional al CNATCU. Este conducător de doctorate în istorie medie transilvăneană şi europeană din anul 2000, iar în această calitate a reuşit să formeze numeroşi specialişti în istoria Evului Mediu românesc şi european, să creeze o adevărată şcoală în cercetarea istoriei Evului Mediu. Pregătirea ştiinţifică de excepţie, bunul său renume în străinătate a făcut ca Ministerul Afacerilor Externe să-l coopteze în diplomaţia culturală, Ioan-Aurel Pop fiind numit director al Centrului Cultural Român din New York între anii 1994-1995 şi director al

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia între anii 2003-2007. Numeroase universități din țară, Universitatea din Oradea, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați, Universitatea „1 Decembrie“ din Alba Iulia, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea „Petru Maior“ din Târgu Mureș și din Republica Moldova, Universitatea de Stat din Republica Moldova, Universitatea Pedagogică Ion Creangă, i-au decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Recunoaşterea internaţională de care se bucură academician Ioan-Aurel Pop este exprimată de calitatea de Visiting professor (bursier Fulbright) la Universitatea din Pittsburgh, USA (1990-1992), la Universitatea din Trento (2001-2003), la Universitatea Ca’Foscari din Veneţia (2003-2008). Ioan-Aurel Pop a fost ales membru al unor importante foruri ştiinţifice internaţionale: membru al Comisiei de istorie a relaţiilor internaţionale din cadrul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice (Milano) din 1990, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte (Paris) din 1999, membru al Institutului pentru Întâlniri Internaţionale din Gorizia din 2005, membru al Ateneo Veneto din 2005, membru al Institutului pentru Cercetări de Istorie Socială şi Religioasă din Vicenza (Italia, din 2006), membru de onoare al Academiei din Republica Moldova, din 2015. De asemenea, este membru în comitetele (consiliile) ştiinţifice ale unor institute de cercetări şi instituţii de cultură: vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Istoricilor din România (din 2007), la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi (2008), Muzeul Naţional de Istoria Transilvaniei (din 2009). Este membru în comitetele (colegiile) de redacţie ale unor periodice cu profil istoric şi cultural: „Transylvanian Review“ (director din 1994), „Magazin istoric“ (din 2008), „Mediaevalia Transilvanica“ (din 1997), „Tribuna“ (din 2003), „Eurolimes“ (din 2007), „Banatica“ (din 2008), „Studii şi cercetări de istorie a Banatului“ (din 2009), „Xenopoliana“ (din 2009), „Analele Universităţii din Oradea. Seria Istorie şi Arheologie“ (2010), „Anuarul Institutului de Cercetări Socio- Umane Gheorghe Şincai al Academiei Române“ (din 2009) etc. Prestigiul de care se bucură a făcut ca el să fie invitat de către universităţi din întreaga lume, pentru a participa la stagii, congrese şi conferinţe. A fost invitat la: Grenoble, Paris, Strasbourg (Franţa), Cracovia (Polonia), Madrid (Spania), Londra (Marea Britanie), Chişinău (Moldova), Columbus-OH, Bloomington-IND, Miami- FL, New York-

33 Tradiții istorice românești și perspective europene

NY, Pittsburgh-PA (SUA), Viena, Salzburg (Austria), Budapesta, Miskolc (Ungaria), Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Delphi (Grecia), Alma Ata (Kazahstan), Tubingen, Ulm (Germania), Roma, Genova, Padova, Udine, Veneţia, Pisa, Trento (Italia), Sydney (Australia), Beijing (China) etc. Pe lângă activitatea ştiinţifică şi culturală de excepţie, pe lângă calitatea de ambasador de cea mai înaltă ţinută a promovării României în străinătate, profesorul Ioan-Aurel Pop s-a dovedit a fi, de-a lungul anilor, un remarcabil partener şi susţinător al profesorilor și studenților de la istorie, participând şi organizând manifestări ştiinţifice, conferenţiind în nenumărate ocazii în faţa iubitorilor de istorie, deschizând cu generozitate paginile prestigioasei reviste pe care o conduce universitarilor mai tineri, publicând la editura Centrului de Studii Transilvane numeroase volume ale mai tinerilor istorici, colaborând cu istorici din alte centre universitare din țară și din străinătate la elaborarea a numeroase contribuţii ştiinţifice. Fără îndoială, Ioan-Aurel Pop este un intelectual de mare forță în peisajul istoriografic și cultural contemporan, un om generos cu apropiații și cu studenții, un adevărat model de urmat pentru mai tinerii colegi și pentru studenții din Cluj și din România.

34 ACADEMICIAN IOAN‐AUREL POP BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ A OPEREI ŞTIINŢIFICE1

1976 În periodice: ● /Recenzie la/: Ştefan Olteanu, Les pays roumains à l'époque de Michel de Brave (l'union de 1600), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1975, 159 p. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1976, XIX, pp. 384-386.

1977 În periodice: ● „Pantheon. Ioan Lupaş”. În: Napoca universitară, 1977, IV, nr. 5, p. 12. ● „Raportul dintre «Cronica» atribuită lui D. Eustatievici şi aşa-numita «Cronică anonimă a Braşovului pentru trecutul românilor din Şchei»„. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1977, XX, pp. 313-319. ● /Recenzie la/: Ioan Lupaş, Scrieri alese, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, 260 p. În: Napoca universitară, 1977, IV, nr. 5, p. 12.

În volume: ● „Ţărănimea - factor fundamental de civilizaţie românească”. În: 1907-1977. Comunicările Sesiunii ştiinţifice organizată cu ocazia a 70 de ani de la marea răscoală a ţăranilor, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş- Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Institutul de Istorie şi Arheologie, 1977, pp. 6-14.

1978 În periodice: ● „«Codex Kretzulescu» şi locul său în istoriografia din Şcheii Braşovului”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1978, XXI, pp. 401-410.

1 Întocmită de Mihaela Bedecean. 35 Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Contribuţii studenţeşti la mişcarea pentru unirea Transilvaniei cu România (1918)”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1978, XXIII, fasc. 2, pp. 63-69. ● „Formarea statului Naţional Român Unitar”. În: Echinox. Revistă studenţească de cultură, 1978, X, nr. 10-12, octombrie-decembrie, p. 51. ● „Istoriografia transilvăneană în epoca sa de început (I-II)”. În: Napoca universitară, 1978, V, nr. 2, p. 3; nr. 4, p. 6. ● „Începuturile istoriografiei transilvănene în limba română”. În: Napoca universitară, 1978, V, nr. 7-8, p. 4. ● „1848 şi procesul de evoluţie a ideii de unitate naţională”. În: Napoca universitară, 1978, V, nr. 5-6, p. 3. ● „Semnificaţii ale reflectării unor realităţi extracarpatice din secolele XIV-XVI în istoriografia românească a Braşovului”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1978, XXIII, fasc. 1, pp. 19-27. ● „Vasile Goldiş: tribun naţ ional”. În: Napoca universitară, 1978, V, nr. 3, p. 14.

1979 În periodice: ● „Concepţia şi metoda istoricului”. În: Napoca universitară, 1979, VI, nr. 2, p. 14. ● „Din activitatea de cercetare ştiinţifică a lui Vasile Pârvan în anii studenţiei”. În: Napoca universitară, 1979, VI, nr. 1, p. 4. ● „Permanenţa unei cercetări istorice: evul mediu transilvănean”. În: Napoca universitară, 1979, VI, nr. 9-12, septembrie-decembrie, p. 14. /În colaborare cu Ioan Lumperdean/. ● „Perpetua Unire”. În: Echinox. Revistă studenţească de cultură, 1979, XI, nr. 1-2, ianuarie-februarie, pp. 1-2. ● „Enciclopedia şi scrisul istoric”. /Recenzie la/: Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 472 p. În: Echinox. Revistă studenţească de cultură, 1979, XI, nr. 5, mai, p. 25. ● /Recenzie la/: Romanian History (1848-1918). Essays from the First Dutch-Romanian Colloquium of Historians. Utrecht, 1977, ed. A.P. van Goudoever, Groningen, Publishing Wolters-Noordhoff, 1978, 159 p. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1979, XXII, pp. 501-503.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 1980 În periodice: ● „Aspecte de istorie universală în cronicile din Şcheii Braşovului”. În: Buletin ştiinţific studenţesc, Bucureşti, 1980, pp. 221-232. ● „Consideraţii istorice asupra vocabularului politic din veacul al XVIII-lea în Şcheii Braşovului”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1980, XXIII, pp. 225-235. ● „Consideraţii statistico-istorice asupra fondului documentar din arhiva oraşului Bistriţa între anii 1590-1601”. În: Potaissa. Studii şi comunicări, 1980, II, pp. 189-194. ● „Repere istoriografice transilvănene în epoca formării statului naţional român unitar”. În: Transilvania, 1980, IX, nr. 12, pp. 15-16.

În volume: ● „Medievalism and Enlightenment in Romanian Historiography of the Eighteenth Century (The Chronicles from Şcheii Braşovului)”. În: Enlightenment and Romanian Society, edited by Pompiliu Teodor, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1980, pp. 181-192.

1981 În periodice: ● „Legături artistice şi culturale între Ţara Maramureşului şi celelalte ţinuturi româneşti în secolul al XVIII-lea”. În: Marmaţia, 1979-1981, V- VI, pp. 513-518. /În colaborare cu Marius Porumb/. ● „Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania în veacurile XIV-XV”. În: Revista de istorie, 1981, XXXIV, nr. 11, pp. 2097-2110. ● „Realităţi feudale în Transilvania în veacul XIV”. În: Acta Musei Napocensis, 1981, XVIII, pp. 151-161. ● „Reflectarea unor realităţi bănăţene în istoriografia din Şcheii Braşovului în veacul al XVIII-lea”. În: Banatica, 1981, VI, pp. 237-243. ● „Valoarea mărturiilor documentare despre expediţia întreprinsă de regele Matei Corvin la 1467 în Moldova”. În: Revista de istorie, 1981, XXXIV, nr. 1, pp. 131-139.

1982 În periodice: ● „Încercări de imixtiune în Ţara Haţegului în veacul al XV-lea”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1982, XXV, pp. 39-52.

37 Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Matei Basarab – ctitor de cultură românească. La împlinirea a 350 de ani de la urcarea pe tron”. În: Îndrumător bisericesc. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1982, V, pp. 259-263. ● „Realităţi medievale româneşti în Ţara Haţegului reliefate prin analiza diplomatică a unor documente din secolele XIV-XV”. În: Acta Musei Napocensis, 1982, XIX, pp. 87-92. ● /Recenzie la/: Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, vol. I (sec. XIV-XVII), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, 180 p. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1982, XXV, pp. 364-366.

1983 În periodice: ● „Datul oilor în Ţara Haţegului în veacul al XV-lea şi la începutul veacului al XVI-lea”. În: Sargeţia, 1982-1983, XVI-XVII, pp. 287-294. ● „Despre existenţa voievozilor şi a instituţiei voievodale în Ţara Haţegului până în veacul al XV-lea”. În: Acta Musei Napocensis, 1983, XX, pp. 147-154. ● „1848 în Transilvania. Pulsul energic al unei naţiuni”. În: Echinox. Revistă de cultură, 1983, XV, nr. 5-6, mai-iunie, pp. 3, 5. ● „Reflectarea realităţilor general-româneşti din secolele XVII-XVIII în cronicile din Şcheii Braşovului”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi, 1983, XX, pp. 281-290. ● „Structura învăţământului istoriei la Universitatea din Cluj în perioada interbelică”. În: Revista de istorie, 1983, XXXVI, nr. 2, pp. 169-177. ● „Valori istorice. Moldova în epoca întemeierii”. /Recenzie la/: Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, 384 p. În: Tribuna. Săptămânal de cultură, 1983, XXVII, nr. 28, din 14 iulie, p. 6.

În volume: ● Biserica Ortodoxă din Feleac, ctitoria lui Ştefan cel Mare, Cluj-Napoca, /1983/, 23 p. /În colaborare cu Marius Porumb/.

1984 În periodice: ● „Bicentenar Horea. Semnificaţia naţională a răscoalei”. În: Familia. Revistă de cultură, 1984, XX, nr. 10, p. 9.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Consideraţii despre statutul social al unor cnezi transilvăneni la începutul secolului al XVI-lea”. În: Marisia. Studii şi materiale. Arheologie. Istorie. Etnografie, 1983-1984, XIII-XIV, pp 67-72. ● „Consideraţii istorice asupra «Supplex»-ului de la 1798”. În: Acta Musei Napocensis, 1984, XXI, pp. 239-249. /În colaborare cu Ioan Lumperdean/. ● „Familia nobiliară românească Arca din Ţara Haţegului (sfârşitul sec. XV - începutul sec. XVI)”. În: Acta Musei Napocensis, 1984, XXI, pp. 211- 225. /În colaborare cu Adrian Andrei Rusu/. ● „Mărturii documentare privind nobilimea din Haţeg în conflictul dintre Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1983-1984, XXVI, pp. 333-343. ● „Răscoala lui Horea şi iluzia monarhică”. /Recenzie la/: David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, ediţie nouă, revăzută, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 633, 775 p. În: Echinox. Revistă de cultură, 1984, XVI, nr. 9-10, p. 10. ● /Recenzie la/: Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, 383 p. În: Revista istorică, 1984, XXXVII, nr. 1, pp. 99-101. ● /Recenzie la/: Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1984, 254 p. În: Echinox. Revistă de cultură, 1984, XVI, nr. 3-4, pp. 19, 21.

1985 În periodice: ● „Din documentele Arhivelor Naţionale Slovace de la Bratislava despre Ţara Haţegului la începutul secolului al XVI-lea”. În: Sargeţia, 1984-1985, XVIII-XIX, pp. 215-220. ● „Din relaţiile Ţării Haţegului cu Ţara Românească în veacul al XV- lea şi la începutul veacului al XVI-lea”. În: Revista de istorie, 1985, XXXVIII, nr. 1, pp. 80-85. ● „Mărturii ale conştiinţei de neam”. În: Steaua, 1985, XXXVI, nr. 12 (463), pp. 5-6. ● „Realităţi medievale sălăjene româneşti din secolele XIII-XVI”. În: Acta Musei Porolissensis, 1985, IX, pp. 293-299. ● „Voievozi şi voievodate româneşti la cumpănă de milenii”. În: Alba Iulia. Supliment Tribuna, editat în colaborare cu Comitetul de Cultură al judeţului Alba, 1985, II, nr. 6, p. IV.

39 Tradiții istorice românești și perspective europene

● /Recenzie la/: David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, ediţie nouă, revăzută, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 633, 775 p. În: Cărţi noi în ştiinţele istorice. Referate şi recenzii, vol. IX, nr. 2, redactor Liliana Zaharia, Bucureşti, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, 1985, pp. 11-14. ● „Supplex Libellus Valachorum”. /Recenzie la/: David Prodan, Supplex Libellus Valachorum: din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 519 p. În: Steaua, 1985, XXXVI, nr. 3 (454), p. 9. ● „La Moldavie aux XI-e-XIV-e siècles”. /Recenzie la/: Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, 383 p. În: Roumanie. Pages d’histoire, 1985, X, nr. 4, pp. 167-169.

În volume: ● „Statutul cnezilor supuşi pe domeniile feudale din Transilvania în secolul al XIV-lea”. În: Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice. Academicianului Ştefan Pascu, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, pp. 102-115.

1986 În periodice: ● „Autoritatea domnească şi întinderea teritorială a Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1986, XXXI, fasc. 2, pp. 3-14. ● „Cu privire la domnia lui Ştefan Lăcustă”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1985-1986, XXVII, pp. 79-98. ● „Mircea cel Bătrân, politică şi cultură”. În: Alba Iulia, 1986, III, nr. 6, iunie, p. IV. (Supliment la Tribuna, 1986, XXX, nr. 24, din 12 iunie). ● „Mircea cel Mare şi epoca sa”. În: Steaua, 1986, XXXVII, nr. 8, p. 8. ● „O istorie a efortului de apărare românesc”. În: Steaua, 1986, XXXVII, nr. 11, p. 6. ● „Stăpânirile lui Mircea /cel Bătrân/ în Transilvania”. În: Revista de istorie, 1986, XXXIX, nr. 7, pp. 685-695. ● „Un cnezat maramureşean în veacurile XIV şi XV: câteva observaţii privind caracterul şi specificul stăpânirii cneziale”. În: Acta Musei Napocensis, 1985-1986, XXII-XXIII, pp. 239-249.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● /Recenzie la/: Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1986, 674 p. În: Studia Universitatis „Babeş- Bolyai”. Historia, 1986, XXXI, fasc. 2, pp. 74-75. ● /Recenzie la/: Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, Editura Junimea, 1985, 238 p. În: Revista istorică, 1986, XXXIX, nr. 7, pp. 708-709.

1987 În periodice: ● „Călătorie de documentare în U.R.S.S.”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1987, XXXII, fasc. 2, pp. 93-94. ● „Mărturii documentare privind domeniul Hunedoarei la sfârşitul secolului al XV-lea”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1987, XXXII, fasc. 2, pp. 16-24. ● „Voievodatul Transilvaniei – adevăr şi istorie. Dezbatere pe marginea lucrării Voievodatul Transilvaniei de Ştefan Pascu”. În: Tribuna. Săptămânal de cultură, 1987, XXXI, nr. 14, din 2 aprilie, p. 3; nr. 15, din 9 aprilie, p. 5; nr. 16, din 16 aprilie, p. 3. /În colaborare cu Ştefan Pascu, Nicolae Edroiu, A.A. Rusu, Avram Andea, Achim Mihu, Augustin Buzura, Vasile Sav, Vasile Sălăjan/. ● „Şcoală şi naţiune”. /Recenzie la/: Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune. Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţionale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, 239 p. În: Echinox, 1987, XIX, nr. 6-7, p. 22.

1988 În periodice: ● „Confesiune şi «naţiune» medievală: solidarităţi româneşti în secolele XIV-XVI”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj- Napoca, 1987-1988, XXVIII, pp. 177-187. ● „Statutul social-economic al cnezilor din Ţările Române în secolele XIV-XV (I-II)”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi, 1988, XXV, nr. 1, pp. 13-25; nr. 2, pp. 377-396.

În volume: ● Biserica Ortodoxă din Feleac, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, /1988/, 23 p. /În colaborare cu Marius Porumb/. ● „Solidarităţi medievale româneşti pe bază social-economică (secolele XIV-XVI)”. În: Istorie şi civilizaţie. Profesorului C. Cihodaru la a 80-a

Tradiții istorice românești și perspective europene aniversare, îngrijit de Ion Toderaşcu, Ion Agrigoroaiei, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1988, pp. 493-524.

1989 În periodice: ● „Geneza statului medieval românesc”. În: Steaua, 1989, XL, nr. 4, p. 30. ● „Solidarităţi etnice în evul mediu. Secolele XIII-XVI (I)”. În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj, 1989, XXIX, pp. 67-81. ● /Recenzie la/: Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I-II, ediţie de Victor Spinei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, 352, 387 p. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1989, XXXIV, fasc. 1, pp. 95-97. ● „O nouă restituire privind etnogeneza românilor”. /Recenzie la/: Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, ediţie îngrijită de Stelian Brezeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, 212 p. În: Tribuna. Săptămânal de cultură, 1989, XXXIII, nr. 14, din 6 aprilie, p. 7. ● „Elogiul satului românesc”. /Recenzie la/: Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Transilvania - studiu etnografic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, 403 p. În: Ateneu. Revistă social-culturală, 1989, XXVI, octombrie, nr. 10, p. 3. ● „Voievodatul Transilvaniei – o nouă metodologie de cercetare”. /Recenzie la/: Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1989, 568 p. În: Tribuna. Săptămânal de cultură, 1989, XXXIII, nr. 23, din 8 iunie, p. 8. ● „Unitate şi spiritualitate medievală”. /Recenzie la/: Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, 244 p. În: Tribuna. Săptămânal de cultură, 1989, XXXIII, nr. 20, din 18 mai, p. 10.

În volume: ● Adunările cneziale din Transilvania în sec. XIV-XVI. Teză de doctorat, conducător ştiinţific Ştefan Pascu, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş- Bolyai”, 1989. ● „Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania – realitate istorică şi reflectare în istoriografia românească

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop transilvăneană din secolul XVIII”. În: Constantin Brâncoveanu, redactori Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989, pp. 59-73. ● Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea. Vol. I (1402-1473), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, 327 p. /Introducere şi ediţie îngrijită, în colaborare cu Adrian Andrei Rusu, Ioan Drăgan/.

1990 În periodice: ● „Geneza statului medieval românesc în viziunea lui Nicolae Iorga”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1990, XXXV, nr. 2, pp. 3- 11. ● „The Romanians Historical Place in Europa”. În: Transilvania. Historisch-Literarische Zeitschrift, Essen, 1990, bd. XI, pp. 33-34. ● „Solidaritatea românească medievală: unirea înfăptuită sub Mihai Voievod Viteazul”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice, 1990, XV, pp. 107-114. ● „Ion Creangă şi lumea sa românească transilvană”. /Recenzie la/: Teodor Tanco, Lumea transilvană a lui Ion Creangă. Excurs istorico-literar, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, 242 p. În: Tribuna, 1990, II, nr. 39, din 27 septembrie, p. 5.

În volume: ● „Solidarităţi româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu”. În: Cultură şi societate în epoca modernă. Profesorului Pompiliu Teodor - Omagiu din partea studenţilor, doctoranzilor şi colaboratorilor la împlinirea vârstei de 60 de ani, îngrijit de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, pp. 87-96.

1991 În periodice: ● „Bogdan Voievod, întemeietorul”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 18, din 2- 8 mai, p. 9. ● „Iancu de Hunedoara – 550”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 28, din 11-17 iulie, p. 9. ● „Noua ordine angevină impusă în Transilvania la 1366”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 23, din 7-13 iunie, p. 8.

43 Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Politică şi confesiune în urmă cu şase secole”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 26, din 27 iunie-3 iulie, p. 8. ● „Privilegii obţinute de români în epoca domniei lui Matia Corvinul”. În: Revista istorică, 1991, II, nr. 11-12, pp. 667-677. ● „Quelques remarques sur l’histoire médiévale des Roumains”. În: Transilvania. Historisch-Literarische Zeitschrift, Essen, 1991, bd. XII, pp. 18-20. ● „Românii într-un «Parlament» din 1291”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 21, din 23-29 mai, p. 9. ● „Românii la jumătatea secolului XIII”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 15, din 11-17 aprilie, pp. 1-2. ● „Solidarităţi etnice în evul mediu. Secolele XIII-XVI (II)”. În: Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1990-1991, XXX, pp. 7-22. ● „Un act «constituţional» din 1691”. În: Tribuna, 1991, III, nr. 36, din 5-11 septembrie, p. 8.

În volume: ● Instituţii medievale româneşti – adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p. ● Istoria medie a României. Formarea statelor medievale româneşti (sec. XII- XIV). Texte istoriografice, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, 1991, 204 p. /În colaborare cu Pompiliu Teodor, Nicolae Edroiu/.

1992 În periodice: ● „Câteva observaţii privind istoria medievală a Transilvaniei”. În: Steaua, 1992, XLIII, nr. 10, pp. 7-9. ● „Manifestări ale sentimentelor etnice referitoare la români în Evul Mediu”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Sociologia, 1992, XXXVII, nr. 1-2, pp. 21-26. ● „Michael the Brave and His Image in Contemporary Romanian Historiography”. În: Romanian Civilization, 1992, I, nr. 2, pp. 42-48. ● „Quelques observations concernant l’histoire médiévale de la Transylvanie”. În: Bulletin of the Center for Transylvanian Studies, 1992, Supplement II, pp. 10-26.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Some Observations Concerning the Medieval History of Transylvania”. În: Bulletin of the Center for Transylvanian Studies, 1992, I, nr. 2, pp. 9-23.

1993 În periodice: ● „Adunările de stări ale Transilvaniei în cadrul european şi românesc: viziunea lui Gh. I. Brătianu”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 1993, XXXVIII, nr. 1-2, pp. 35-42. ● „Adunările de stări ale Transilvaniei în viziunea lui Gh. I. Brătianu”. În: Steaua, 1993, XLIV, nr. 10, pp. 10-12. ● „Câteva observaţii privind istoria medievală a Transilvaniei”. În: Pagini transilvane. Publicaţie culturală. Istorie. Literatură. Etnologie. Artă. Civilizaţie, 1993, nr. 1, pp. 102-108. ● „Ethnic and Confessional Sensibilities in Transylvania during the Time of Nicolaus Olahus”. În: Transylvanian Review, 1993, II, nr. 3, pp. 91-96. ● „Filierele dezinformării. Cum se face, la Paris, istoria Transilvaniei. Controverse cu istoriografia maghiară. Punct de vedere românesc susţinut de Ioan-Aurel Pop şi George Cipăianu”. În: Tribuna, 1993, V, nr. 8, din 25 februarie-3 martie, pp. 6-7; nr. 9, din 4-10 martie, p. 6. ● „Mihai Viteazul şi Ţara Făgăraşului”. În: Revista de istorie, 1993, IV, nr. 5-6, pp. 491-498. ● „Structuri sociale şi patrimoniale ale unor moşii din Ţara Haţegului la sfârşitul secolului al XV-lea”. În: Acta Musei Napocensis, 1989-1993, XXVI-XXX, nr. 2: Istorie, pp. 27-32.

În volume: ● „Ţările Române ca «Poartă a Creştinătăţii» la Dunărea de Jos în secolele XIV-XVI. Idee şi faptă”. În: Armata română şi Marea Unire. Contribuţii la realizarea Unirii şi la consolidarea statului naţional, îngrijit de Teodor Pavel, Nicolae Ciobanu, Cluj-Napoca, Editura Daco-Press, 1993, pp. 12-21.

1994 În periodice: ● „Biserică şi stat în evul mediu: întemeierea mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei”. În: Caietele David Prodan, 1994, I, nr. 2, pp. 7-14. ● „Church and State in Eastern Europe during the 14th Century: The Romanian Case”. În: Transylvanian Review, 1994, III, nr. 2, pp. 13-22.

Tradiții istorice românești și perspective europene ● „Conferinţă ştiinţifică internaţională. Conferinţa Anuală a Societăţii pentru Studii Româneşti din Statele Unite ale Americii. New York, 18-19 februarie 1994”. În: Tribuna, 1994, VI, nr. 13-14, din 31 martie-13 aprilie, p. 7. ● „David Prodan. Istoric al muncii tăcute...”. În: Steaua, 1994, XLV, nr. 7-8, pp. 42-43. ● „The Ethno-Confessional Structure of Medieval Transylvania and Hungary (9th – 14th Centuries)”. În: Bulletin of the Center for Transylvanian Studies, 1994, III, nr. 4, pp. 1-48. ● „Genealogie şi istorie: o familie boierească din Ţara Făgăraşului în secolele XV-XVII”. În: Arhiva genealogică, 1994, I, nr. 1-2, pp. 55-63. ● „Obituary. David Prodan (1902-1992)”. În: Colloquia. Journal of Central European History, 1994, I, nr. 1, pp. 222-225. ● „Privilèges obtenus par les Roumains à l’époque du règne de Mathias Corvin”. În: Colloquia. Journal of Central European History, 1994, I, nr. 1, pp. 37-48. ● „Relaţii între Transilvania şi Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare”. În: Acta Musei Napocensis, 1994, XXXI, nr. 2, pp. 11-21. ● „Românii în secolul XIII”. În: Steaua, 1994, XLV, nr. 6, pp. 46-47. ● „Sensibilităţi etnice şi confesionale în Transilvania în timpul lui Nicolae Olahus”. În: Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1994, XXXIII, pp. 211-219. ● „Structures ethniques et confessionelles dans la Hongrie et la Transylvanie au Moyen Age (XI-e - XIV-e siècles)”. În: Colloquia. Journal of Central European History, 1994, I, nr. 2, pp. 11-16.

În volume: ● Etnie şi confesiune în Transilvania: secolele XIII-XIX, Oradea, Fundaţia „Cele Trei Crişuri”, 1994, 188 p. /În colaborare cu Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean/. ● „Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”. În: Istoria României. Pagini transilvane, coord. Dan Berindei, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1994, pp. 9-44.

1995 În periodice: ● „Church and State in Eastern Europe during the Fourteenth Century. Why the Romanians remained in the Orthodox Area”. În: East European Quarterly, Colorado-S.U.A., 1995, XXIX, nr. 3, pp. 275-284.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Ethnic and Religious Mentalities in Transylvania during the Time of Nicolaus Olahus”. În: Annales. Cultura, historia, philologia, Budapesta, 1995, nr. 2 A, pp. 68-75. ● „Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601”. În: Transylvanian Review, 1995, IV, nr. 4, pp. 171-178. ● „Mihai Viteazul şi Transilvania”. În: Dacia Felix Militaris. Periodic de Cultură şi Istorie Militară. Secţia de Istorie Militară Teritorială Cluj-Napoca a Institutului de Studii Strategice şi Istorie Militară, Cluj-Napoca, I-II, 1994, nr. 2 - 1995, nr. 1 (3), pp. 60-62.

În volume: ● „Genealogie şi istorie: o familie boierească din Ţara Făgăraşului în secolele XV-XVII”. În: David Prodan. Puterea modelului, coord. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Liviu Maior, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1995, pp. 41-49. ● „Ţările Române ca «Poartă a creştinătăţii» la Dunărea de Jos (secolele XV-XVI). Ideea şi fapta”. În: Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens. Spaţiul cultural al Dunării mijlocii şi inferioare. Tradiţii şi perspective ale convieţuirii, Reşiţa, Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, 1995, pp. 157-163.

1996 În periodice: ● „Camil Mureşanu - misiunea de profesor”. În: Steaua, 1996, XLVII, nr. 7-8, p. 17. ● „Evul mediu între universalismul creştin şi rivalităţile etnice: exemplul cruciadelor”. În: Echinox. Revistă de cultură, 1996, XXVIII, nr. 4-6, p. 13. ● „O familie nobiliară românească din Ţara Haţegului în secolele XV- XVIII: Ponorenii”. În: Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1996, XXXV, pp. 13-24. ● „Stăpânii Ponorului (din Ţara Haţegului) în secolul al XV-lea. Schiţă istorică şi genealogică”. În: Buletinul Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, 1995-1996, I-II, pp. 86-106. ● „Wzmianki cztonków rodziny Łaskich o Księstwach Naddunajskich w XVI wieku”. În: Proglas. Pismo Towarzystwa Przyjaciól Narodów Europy Środkowej, Kraków, 1996, nr. 3, p. 19.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „...Perseverare diabolicum”. /Recenzie la/: Cronica notarului Anonymus – Faptele ungurilor (traducere după fotocopia originalului de la Viena), ediţie îngrijită de Paul Lazăr Tonciulescu, Bucureşti, Editura Miracol, 1996, 118, XLVI p. În: Revista istorică, 1996, VII, nr. 7-8, pp. 641-644. ● /Recezie la/: Jean Nouzille, Transilvania, zonă de contacte şi conflicte, traducere Şerban Velescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, 265 p. În: Transylvanian Review, 1996, V, nr. 1, pp. 135-138.

În volume: ● A History of Romania, edited by Kurt W. Treptow, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1996, 722 p. /În colaborare cu Ioan Bolovan, Florin Constantiniu, Paul E. Michelson, Cristian Popa, Marcel Popa, Ioan Scurtu, Kurt W. Treptow, Marcela Vultur, Larry L. Watts/. ● „Confesiune şi naţiune medievală”. În: Etnie, naţiune, confesiune. Pledoarie pentru o cercetare interdisciplinară, coord. Sorin Şipoş, Oradea, Editura Universităţii, 1996, pp. 24-35. ● Ethnie et confession en Transylvanie (du XIII-e au XIX-e siècles), Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 205 p. /În colaborare cu Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean/. ● „Identitate şi alteritate în Transilvania în timpul confruntărilor din anii 1599-1601”. În: Miscellanea in honorem Radu Manolescu. Emerito, editori Zoe Petre, Stelian Brezeanu, Bucureşti, Editura Universităţii, 1996, pp. 222-230. ● Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1996, 293 p. ● Romanians and Hungarians from the 9th to the 14th Century. The Genesis of the Transylvanian Medieval State, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 256 p. ● Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 245 p.

1997 În periodice: ● „Centrul de Studii Transilvane din Cluj”. În: Tribuna, 1997, IX, nr. 5, din 29 ianuarie-5 februarie, pp. 8-9. /În colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Dracula: Between Fiction and Reality”. În: Leaders, New York, 1997, XX, nr. 4, p. 139.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Entre Occident et Orient: hégémonies et dominations en Europe Centrale”. În: Transylvanian Review, 1997, VI, nr. 4, pp. 50-61. ● „Regatul Ungariei între Apus şi Răsărit: catolici şi noncatolici în secolele XIII-XIV”. În: Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1997, XXXVI, pp. 309-315. ● „Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale”. În: Mediaevalia Transilvanica, 1997, I, nr. 1-2, pp. 69-86.

În volume: ● A History of Romania, Third Edition, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1997, XXV, 740 p. /În colaborare cu Ioan Bolovan, Florin Constantiniu, Paul E. Michelson, Cristian Popa, Marcel Popa, Ioan Scurtu, Kurt W. Treptow, Marcela Vultur, Larry L. Watts/. ● „Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluţie)”. În: Nobilimea românească din Transilvania. Az erdélyi román nemesség, coord. Marius Diaconescu, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, pp. 36-63. ● Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997, 274 p. ● „Voivodatul Transilvaniei şi părţile vestice în sec. XII-1541”. În: Istoria României. Transilvania, vol. I, coord. Anton Drăgoescu, Cluj- Napoca, Editura „George Bariţiu”, 1997, pp. 451-543.

1998 În periodice: ● „Adunarea generală a stărilor Transilvaniei din mai 1355”. În: Mediaevalia Transilvanica, 1998, II, nr. 1, pp. 61-70. ● „Formarea naţiunii române medievale”. În: Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 1998, nr. 3-4, pp. 9-14. ● „La latinité roumaine invoquée par le Saint-Siège – entre histoire et politique”. În: Transylvanian Review, 1998, VII, nr. 4, pp. 16-20. ● „Ştefan Mailat şi Ţara (cu cetatea) Făgăraşului”. În: Mediaevalia Transilvanica, 1998, II, nr. 2, pp. 239-244.

În volume: ● „Between Rome and Constantinople. The Religious Structure of Medieval Hungary (13th-14th Centuries)”. În: Church and Society in

Tradiții istorice românești și perspective europene

Central and Eastern Europe, edited by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, EFES, 1998, pp. 115-122. ● „Cuvânt înainte”. În: O istorie a românilor. Studii critice, coord. Ioan- Aurel Pop, Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1998, pp. 7-8. /În colaborare cu Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu/. ● Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 231 p. ● Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII- XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 179 p. ● O istorie a românilor. Studii critice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1998, 409 p. /Coordonator, în colaborare cu Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu/. ● „Personalitatea şi epoca lui Iancu (Ioan) de Hunedoara reflectate în însemnările de pe un incunabul de la 1481”. În: Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureşanu la împlinirea vârstei de 70 de ani, îngrijit de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, pp. 48-61. /În colaborare cu Iacob Mârza/. ● „Postfaţă”. În: Cesare Alzati, În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1998, pp. 227-235. ● Românii şi România. O scurtă istorie, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 166 p. ● „Voievodatul Transilvaniei şi părţile vestice”. În: O istorie a românilor. Studii critice, coord. Ioan-Aurel Pop, Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1998, pp. 75-128.

1999 În periodice: ● „Călătoria ca pretext al evocării trecutului”. În: Steaua, 1999, L, nr. 1, p. 40. ● „Etnicitate şi cartografie în Europa Central-Orientală în evul mediu şi epoca modernă timpurie”. În: Mediaevalia Transilvanica, 1999, III, nr. 1-2, pp. 43-54. ● „Gânduri despre naţiunea română...”. În: Transilvania jurnal. Ziarul Transilvaniei, 1999, nr. 495, din 1 decembrie, p. 2. ● „Inochentie Micu – promotore dell’illuminismo politico romeno”. În: Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Venezia, 1999, I, pp. 167-175.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop ● „La personnalité et l’époque de Jean de Hunedoara reflétées dans les annotations en marge d’un incunable de 1481”. În: Annali dell’Istituto Storico Italo-Germanico in Trento. Jahrbuch des italienisch-deutschen historischen Instituts in Trient, Bologna, Berlin, 1999, XXV, pp. 45-61. /În colaborare cu Iacob Mârza/. ● „Ungaria Evului Mediu – tablou etno-demografic”. În: Magazin istoric, 1999, XXXIII, nr. 12, pp. 13-18.

În volume: ● „Adunările de stări ale Transilvaniei în cadrul european şi românesc: viziunea lui Gh. I. Brătianu”. În: Incursiuni în opera istorică a lui Gheorghe I. Brătianu. Studii şi interpretări istorice, coord. Pompiliu Teodor, Radu Mârza, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999, pp. 71-80. ● „The Antecedents of the Modern University in Cluj”. În: University and Society. A History of Cluj Higher Education in the 20th Century, edited by Vasile Puşcaş, Cluj-Napoca, Cluj University Press, 1999, pp. 11-19. ● Historia de la Rumania Moderna, estudio preliminar, selección de textos, coordinación y adaptación metodológica Armando Alonso Piñeiro, Buenos Aires, Ediciones Historia, 1999, 256 p. /În colaborare cu Ioan Bolovan, Florin Constantiniu, Paul E. Michelson, Gheorghe Iancu, Cristian Popa, Marcel Popa, Ioan Scurtu, Glenn E. Torrey, Kurt W. Treptow, Marcela Vultur, Larry L. Watts/. ● Istorie. Clasa a X-a, Zalău, Editura GIL Educational, 1999, 215 p. /Coordonator, în colaborare cu Victor Moldovan/. ● „Prefaţă”. În: Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română, Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 1999, pp. 7-10. ● „Protestantismul şi reforma catolicismului”. În: Istorie. Clasa a X-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Victor Moldovan, Zalău, Editura GIL Educational, 1999, pp. 23-36. ● Romanians and Romania: a Brief History, New York, Columbia University Press, 1999, 150 p.

2000 În periodice: ● „A Documentary Source on the Religious Situation of the Transylvanian Romanians in 1629”. În: Transylvanian Review, 2000, IX, nr. 4, pp. 32-39. ● „A Solemn Royal Privilege from 1366 and its Implications”. În: Crişana Antiqua et Mediaevalia, 2000, 1, pp. 74-89.

51 Tradiții istorice românești și perspective europene

● „L'assemblée générale des états de Transylvanie de mai 1355”. În: Transylvanian Review, 2000, IX, nr. 1, pp. 36-45. ● „David Prodan - Istoricul faţă în faţă cu Istoria. Medievistul şi mesajul său”. În: Familia. Revistă de cultură, Oradea, 2000, XXXVI, nr. 4, pp. 75-77. ● „«Dorinţele Măriei Sale» Mihai Viteazul şi Transilvania”. În: Magazin istoric, 2000, XXXIV, nr. 7, pp. 37-41. ● „Image des Pays Roumains dans un ouvrage français de 1688”. În: Revue Roumaine d’Histoire, 2000, XXXIX, nr. 1-4, pp. 51-61. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Imaginea Ţărilor Române într-o lucrare franceză de la 1688”. În: Analele Universităţii din Oradea. Istorie - Arheologie, 2000, X, pp. 51-60. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Italian Authors and the Romanian Identity in the 16th Century”. În: Revue Roumaine d’Histoire, 2000, XXXIX, nr. 1-4, pp. 39-49. ● „K rumunsko-slovanskemu kontextu tvarnenia stredovekej Europy”. În: Proglas. Pismo Towarzystwa Przyjaciól Narodów Europy Środkowej, Kraków, 2000, XI, pp. 40-43. ● „La nazione romena medievale. Tratti principali”. În: Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Venezia”, 2000, II, pp. 133-140. ● „Mihai Viteazul - între realitate şi imaginaţie”. În: Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, Chişinău, 2000, nr. 2, pp. 19-21. ● „Omul nou. Dincolo de o antiteză”. În: Dilema. Săptămânal de tranziţie, Bucureşti, 2000, VIII, nr. 401, din 20-26 octombrie, p. 11. ● „Patriarhul Chiril Lucaris şi românii din Transilvania”. În: Magazin istoric, 2000, XXXIV, nr. 5, pp. 12-16. ● „Programa şi manualele de istoria românilor. Câteva consideraţii”. În: Studii şi articole de istorie, 2000, LXV, pp. 167-176. ● „Un privilege royal solennel de 1366 relatif a la Transylvanie et ses implications”. În: Nouvelles études d’histoire, 2000, X, pp. 73-89.

În volume: ● „Confesiunea şi Biserica românilor în viziunea unor autori italieni din secolul al XVI-lea (până la Mihai Viteazul)”. În: 300 de ani de la Unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele Colocviului Internaţional din 23-25 noiembrie 2000, coord. Gheorghe Gorun, Ovidiu Horea Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, pp. 69-80.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● Dĕjiny Rumunska, Praha, Nakladatelství Lidové Noviny, 2000, 543 p. /În colaborare cu Ioan Bolovan, Florin Constantiniu, Paul E. Michelson, Cristian Popa, Marcel Popa, Ioan Scurtu, Kurt W. Treptow, Marcela Vultur, Larry L. Watts/. ● „Il Patriarca Kiril Lukaris sull’unità etno-confesionale dei Romeni”. În: Etnia e confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), a cura di Francesco Guida, Roma, Lithos Editrice, 2000, pp. 19-28. ● „Prefaţă”. În: Ioan M. Bota, Floreşti – Cluj: străveche vatră de istorie românească, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2000, pp. 5-7. ● „Regatul Ungariei între Apus şi Răsărit. Catolici şi noncatolici în secolele XIII-XIV”. În: Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, îngrijit de Tudor Teoteoi, Bogdan Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2000, pp. 319-325.

2001 În periodice: ● „Când s-a creat linia Huntington (I-II)”. În: Magazin istoric, 2001, XXXIV, nr. 7, pp. 17-20; nr. 8, pp. 69-71, 73. ● „Europa Centrală – între hegemonii şi rivalităţi”. În: Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, 2001, XL, pp. 341-350. ● „In memoriam Pompiliu Teodor (1930-2001)”. În: Transylvanian Review, 2001, X, nr. 4, pp. 144-147. /În colaborare cu Nicolae Bocşan/. ● „In memoriam: Pompiliu Teodor. O evocare”. În: Tribuna, 2001, XIII, nr. 49-52, pp. 3-4. ● „Mihai Viteazul şi destinul său istoric”. În: Steaua, 2001, LII, nr. 7-8, pp. 23-25. ● „The Romanians’ Identity in the 16-th Century According to Italian Authors”. În: Transylvanian Review, 2001, X, nr. 4, pp. 3-10. ● /Recenzie la/: Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor: Samuil Micu, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, 507 p. În: Transylvanian Review, 2001, X, nr. 2, pp. 156-157.

În volume: ● „Etape în evoluţia bisericii şi confesiunii românilor din Transilvania de la Reformă la Unirea cu Biserica Romei”. În: Biserică şi multiculturalitate în

Tradiții istorice românești și perspective europene

Europa sfârşitului de mileniu. Culegere de studii, coord. Ioan-Vasile Leb, Cluj- Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001, pp. 328-342. ● Historia e Rumanise, Tirane, Botimet Toena, 2001, 392 p. /Editor, în colaborare cu Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu/. ● „La o aniversare”. În: Centrul de Studii Transilvane, 1991-2001, îngrijit de Maria Ghitta, Vasile Sălăjan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2001, pp. 9-19. ● „The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries”. În: Religious Quest and National Identity in the Balkans, edited by Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris, Houndmills, New York, Palgrave Macmillan Publisher, 2001, pp. 78-90.

2002 În periodice: ● „Autonomii şi instituţii româneşti în Transilvania Evului Mediu (I- II)”. În: Magazin istoric, 2002, XXXVI, nr. 4, pp. 33-36; nr. 5, pp. 39-43. ● „Centrul de Studii Transilvane”. În: Magazin istoric, 2002, XXXVI, nr. 3, pp. 62-63. ● „Ctitoriile româneşti transilvănene în opera lui Virgil Vătăşianu”. În: Academica, 2002, XII, nr. 1, pp. 24-26. ● „David Prodan – historien de la paysannerie”. În: Transylvanian Review, 2002, XI, nr. 1, pp. 15-20. ● „David Prodan in aeternum”. În: Curierul românesc. Revistă a românilor de pretutindeni, Bucureşti, 2002, XIV, nr. 3, p. 23. ● „Istoria, adevărul şi mitul. «Istoricul nu are voie să mintă deliberat»„. /Interviu Ioan-Aurel Pop/. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2002, I, nr. 6, din 1-15 decembrie, pp. 4-5. ● „Mai multe descălecaturi şi o controversă”. În: Magazin istoric, 2002, XXXVI, nr. 6, pp. 33-38. ● „Univers urban”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2002, I, nr. 4, din 1-15 noiembrie, p. 3.

În volume: ● „Aspecte confesionale şi bisericeşti cuprinse în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247)”. În: Slujitor al Bisericii şi al Neamului. Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 ani, coord. Episcop Calinic al Argeşului şi

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Muscelului, Alexandru Moraru, Vasile Raus, Vasile Coţia, Cluj- Napoca, Editura Renaşterea, 2002, pp. 372-380. ● „Ctitoriile româneşti transilvănene în opera lui Virgil Vătăşianu”. În: Sub zodia Vătăşianu: studii de istoria artei, coord. Marius Porumb, Aurel Chiriac, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002, pp. 25-27. ● „David Prodan – o întâlnire şi o amintire din 1988”. În: L-am cunoscut pe academicianul David Prodan, îngrijit de Nicolae Edroiu, Ioan Ciocian, Ioan Drăgan, Zalău, Editura Dacia Porolissensis, 2002, pp. 132-139. ● Istoria, adevărul şi miturile. (Note de lectură), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, 391 p. ● „Judecăţi după «Dreptul Ţării Româneşti» în Banat în jurul anului 1500”. În: Vilaietul Timişoarei. 450 de ani de întemeiere a paşalâcului: 1552- 2002, Timişoara, Editura Mirton, 2002, pp. 27-33. ● „Mărturii ale Sfântului Scaun despre români în secolul al XVI-lea”. În: Societate şi civilizaţie. Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de viaţă, îngrijit de Călin Florea, Ciprian Năprădean, Târgu- Mureş, Editura „Dimitrie Cantemir”, 2002, pp. 76-80. ● „Prefaţă/Foreword”. În: Adrian Marchiş, Din istoria presei româneşti - „Graiul Maramureşului”, Sighet, 1932-1940, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2002, pp. 5-10. ● „Prefaţă”. În: Sorin Şipoş, Silviu Dragomir. Istoric, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2002, pp. 9-12. ● „Români şi secui în secolul al XIII-lea. Câteva consideraţii”. În: Studii de istorie modernă a Transilvaniei. Omagiu profesorului Magyari András. Tanulmányok Erdély újkori történelméről. Emlékkönyv, coord. Pál Judit, Rüsz Fogarasi Enikő, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 99-105. ● „Testimonianze della Santa Sede sui romeni nel XVI secolo”. În: Transilvania Latina: dalla romanità alla romenità, Treviso, Fondazione Cassamarca, 2002, pp. 79-84. ● „Unele urmări în plan confesional ale cruciadei a IV-a (1204) în Centrul şi Sud-Estul Europei”. În: Istorie şi ideologie. Omagiu profesorului Stelian Brezeanu la 60 de ani, coord. Manuela Dobre, Bucureşti, Editura Universităţii, 2002, pp. 55-67.

2003 În periodice: ● „A existat o naţiune medievală?”. În: Magazin istoric, 2003, XXXVII, nr. 1, pp. 5-9.

55 Tradiții istorice românești și perspective europene ● „David Prodan – istoric al ţărănimii”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2003, II, nr. 30, din 1-15 decembrie, pp. 20-21. ● „Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic şi miraculos”. În: Columna 2000, Timişoara, 2003, IV, nr. 13-16, pp. 8-10. ● „Ioan Lupaş ca bursier şi biograf Gojdu (1880-1967)”. În: Transilvania, 2003, XXXII, nr. 5-6, pp. 32-34. ● „Istituto Romeno din Veneţia – o ilustră moştenire care onorează şi obligă”. În: Academica, 2003, XIII, nr. 12, pp. 26-27. ● „Quadro storico dell’evoluzione della Transilvania (fino al 1918)”. În: Annuario dell’ Istituto Romeno di Culture e Ricerca Umanistica, Venezia, 2003, V, pp. 323-329. ● „Reformă şi naţiuni în Principatul Transilvaniei (secolul al XVI-lea)”. În: Studii şi articole de istorie, 2003, LXVIII, pp. 25-38. ● „Sfântul Scaun despre români în secolul al XVI-lea”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2003, II, nr. 9, din 16-31 ianuarie, pp. 12-13. ● „Tradiţia monarhică la români”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2003, II, nr. 13, din 16-31 martie, pp. 8-9. ● „Tratatul de istorie a românilor, o amplă şi necesară sinteză, în dezbaterea cercetătorilor”. /Istoria Românilor, Academia Română, vol. I-VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001-2003/. În: Curierul naţional, Bucureşti, 2003, XIV, nr. 3767, din 19-20 iulie, p. 7. ● „Un gând de ziua Sfântului Andrei şi de Ziua Naţională”. În: Columna 2000, Timişoara, 2003, IV, nr. 13-16, pp. 1-2. ● „Un popor care are elită autentică este salvat”. /Recenzie la/: Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petru Dulfu”, 2003, 328 p. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2003, II, nr. 25, 16-30 septembrie, p. 3; Nord literar. Revista Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare, 2003, I, nr. 2-3, iulie-august, p. 7. ● /Recenzie la/: Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002, 360 p. În: Caiete de antropologie istorică, 2003, II, nr. 1, pp. 175-177.

În volume: ● „Antonio Possevino despre români”. În: Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, coord. Ciprian Firea, Coriolan Opreanu, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003, pp. 165-167. ● „Câteva consideraţii despre naţiunea medievală”. În: Identitate naţ ională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, îngrijit

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop de Ştefan Ştefănescu, Florin Constantiniu, Dorina N. Rusu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 55-62. ● Contribuţii la istoria culturii româneşti. Cronicile braşovene din secolele XVII-XVIII, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, 339 p. ● „Cuvânt către cititori. Foreword”. În: Ioan cav. de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, ediţia a II-a, ediţie coord. de Vasile Iuga, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2003, pp. 9-16. ● „Cuvânt înainte”. În: Alexandru Filipaşcu, Patronime maramureşene. Genealogia familiei de Dolha şi Petrova. (Nobili maramureşeni urmaşi ai Dacilor Liberi), ediţie de Livia Piso-Filipaşcu, Bucureşti, Editura Albatros, 2003, pp. 5-6. ● „Cuvânt preliminar”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. I (până la 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2003, pp. 7-10. ● „Identità dei Romeni nel XVI secolo nella visione degli autori italiani”. În: Romania e Romània. Lingua e cultura romena di fronte all’Occidente, a cura di Teresa Ferro, Udine, Forum Edizioni, 2003, pp. 209-218. ● „Il Voivodato di Transilvania e le Parti occidentali nei secoli XII- XVI”. În: Una storia dei Romeni. Studi critici, coord. Ioan-Aurel Pop, Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer-Galaţi, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani, 2003, pp. 96-167. ● „Influenţe ale culturii saşilor braşoveni asupra românilor din Şchei în secolul al XVIII-lea”. În: Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor, coord. Nicolae Bocşan, Ovidiu Ghitta, Doru Radosav, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 557-562. ● Istoria Transilvaniei. Vol. I (până la 1541), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2003, 373 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler/. ● „Latinita ed europeismo. Il caso dei romeni”. În: Romania-Italia- Europa. Storia, politica, economia e relazioni internazionali, a cura di Francesco Randazzo, Cosenza, Periferia Edizioni, 2003, pp. 51-61. ● „Nations and Denominations in Transylvania (13-th – 16-th Century)”. În: Tolerance and Intolerance in Historical Perspective, ed. Csaba Levai, Vasile Vesa, Pisa, Edizione Plus, 2003, pp. 111-124. ● „Patriarhul Kiril Lukaris despre unitatea etno-confesională a românilor”. În: Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu

Tradiții istorice românești și perspective europene profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, îngrijit de Avram Andea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 315-321. ● „Prefazione”. În: Una storia dei Romeni. Studi critici, coord. Ioan-Aurel Pop, Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer-Galaţi, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani, 2003, pp. 9-10. /În colaborare cu Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer-Galaţi /. ● „Reformă şi naţiuni în Principatul Transilvaniei”. În: Studia Historica et Theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu, coord. Constantin C. Petolescu, Tudor Teoteoi, Adrian Gabor, Iaşi, Editura Trinitas, 2003, pp. 459-468. ● „Relaţiile între Transilvania şi Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare”. În: Ştefan cel Mare şi Sfânt: 1504-2004. Portret în istorie, Suceava, Editura Muşatinii, 2003, pp. 420-434. ● Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, 289 p. ● „Silviu Dragomir – bursier al Fundaţiei Gojdu”. În: Emanuil Gojdu. Bicentenar, coord. Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, pp. 169-174. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Silviu Dragomir – bursier Gojdu”. În: Cartea bicentenarului „Emanuil Gojdu”. 1802-2002, coord. Constantin Mălinaş, Oradea, /s.n./, 2003, pp. 79-80. ● „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456)”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. I (până la 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2003, pp. 233-282. ● Una storia dei Romeni. Studi critici, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani, 2003, 488 p. /Coordonator, în colaborare cu Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer-Galaţi/.

2004 În periodice: ● „Alcuni documenti veneziani inediti riguardanti i mercanti cretesi Servo e la loro presenza in Moldavia fra Cinque e Seicento”. În: Quaderni della Casa Romena di Venezia, 2004, nr. 3, pp. 73-83. /În colaborare cu Cristian Luca/.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Date privitoare la zona Dunării de Jos în izvoare veneţiene din secolele XVI-XVII”. În: Danubius. Istorie-Etnografie, Galaţi, 2004, XXII, pp. 33-44. /În colaborare cu Cristian Luca/. ● „Despre calităţile şi defectele românilor într-un manuscris redactat de Antoine François Le Clerc”. În: Familia. Revistă de cultură, Oradea, 2004, XL, nr. 11-12, pp. 122-128. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „L’Istituto di cultura fondato nel’ 930 – La Casa Romena oggi a Venezia”. În: Il Gazzettino Illustrato, Venezia, 2004, LIV, nr. 1, p. 13. ● „Între Habsburgi şi Otomani: Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea”. În: Mediaevalia Transilvanica, 2003-2004, VII-VIII, nr. 1-2, pp. 143-165. ● „Gânduri despre Ştefan cel Mare”. În: Columna 2000, Timişoara, 2004, V, nr. 17-18, pp. 1-3. ● „Opinii despre statutul cunoaşterii istorice”. În: Idei în dialog. Revistă lunară de cultura ideilor, Bucureşti, 2004, I, nr. 1, octombrie, pp. 14-16. ● „Premessa”. În: Quaderni della Casa Romena di Venezia, 2004, nr. 3, pp. 9-11. ● Quaderni della Casa Romena di Venezia: Studi di storia, di critica e di teoria letteraria raccolti, 2004, nr. 3, 470 p. /Editor, în colaborare cu Cristian Luca/. ● „Relations entre la Transylvanie et la Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand”. În: Transylvanie Review, 2004, XIII, nr. 2, pp. 20-34. ● „Ştefan cel Mare între omagiere şi interpretare – dezbatere”. În: Contrafort. Revistă de literatură şi dialog intercultural, Chişinău, 2004, XI, nr. 3-4 (113-114), martie-aprilie. /În colaborare cu Neagu Djuvara, Andrei Eşanu, Ovidiu Pecican, Alexandru Zub, Ion Ţurcanu, Alexandru Florin Platon, Şerban Papacostea, Adrian Cioroianu, Demir Dragnev, Flavius Solomon/. ● „Valori spirituali romeno-italiani alla «Casa Romena» di Venezia”. În: Sette giorni, Supplemento, 2004, nr. 165, 31 maggio-6 giugno.

În volume: ● „Creştinătatea europeană între cruciadă şi pace: rolul rezervat celor două «Valahii» la începutul secolului al XVI-lea”. În: Confesiune şi cultură în evul mediu. In honorem Ion Toderaşcu, îngrijit de Bogdan-Petru Maleon, Alexandru-Florin Platon, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004, pp. 23-28.

59 Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Dalla Crociata alla Pace: documenti veneziani riguardanti i rapporti tra le potenze cristiane e l’Impero Ottomano all’inizio del XVI secolo”. În: L’Italia e l’Europa Centro-Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi, Andrea Piccardi, Brăila; Veneţia, Editura Istros, 2004, pp. 95-107. ● „Despre prietenia româno-maghiară. A román-magyar barátságról. About the Romanian-Hungarian Friendship”. În: Relaţiile româno- maghiare şi modelul de reconciliere franco-german. A román-magyar kapcsolatok és a francia-német megbékélési model. Romanian-Hungarian Relations and the French-German Reconciliation, editori Levente Salat, Smaranda Enache, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2004, pp. 327-334. ● „Genesi medievale delle nazioni moderne”. În: L’identità culturale Europea. Nella tradizione e nella contemporaneità, a cura di Annalisa Cosentino, Udine, Forum Editrice, 2004, pp. 21-41. ● I romeni e la Romania. Una breve storia, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, 276 p. ● „Il Cristianesimo presso i Romeni – tra Occidente e Oriente”. În: I Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, Bucarest; Roma, Casa Editrice Scriptorium, 2004, pp. 13-18. ● Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, 809 p. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Între ficţiune şi realitate: românii şi spaţiul românesc într-un manuscris francez din anul 1805. Entre fiction et réalité: les roumains et l’espace roumain dans un manuscrit français de 1805”. În: Antoine François Le Clerc, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei din Europa, editori Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, pp. VII-L. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● Le Clerc, Antoine François, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei din Europa, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, LII, 90 p. /Editor, în colaborare cu Sorin Şipoş/. ● Patrimoniul cultural al României: Transilvania. The Cultural Heritage of Romania: Transylvania. Patrimoine culturel de la Roumanie: Transylvanie. Das Kulturerbe Rumäniens: Siebenbürgen. Il patrimonio culturale della

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Romania: La Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, 292 p. /Coordonator, în colaborare cu Marius Porumb/. ● „Românii în secolele XIV-XVI: de la «Republica creştină» la «Restaurarea Daciei»„. În: Istoria României. Compendiu, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, pp. 213-310. ● „Românii într-un manuscris redactat de Antoine François Le Clerc”. În: Călători români în Occident: secolele XVII-XX, coord. Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2004, pp. 257-265. /În colaborare cu Sorin Şipoş/.

2005 În periodice: ● Annuario. Istituto Romena di Cultura e Ricerca Umanistica, Bucarest- Venezia, 2004-2005, VI-VII, 619 p. /Editor, în colaborare cu Cristian Luca, Florina Ciure, Corina-Gabriela Bădeliţă/. ● „Medieval Antecedents of the Modern Nations”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 2005, L, nr. 1, pp. 12-42. ● „O mărturie veneţiană contemporană despre evenimentele din anul 1538”. În: Studii şi materiale de istorie medie, 2005, XXIII, pp. 241-252. ● „Percezioni orientali delle conseguenze della IV Crociata (1204)”. În: Studi ecumenici, Venezia, 2005, XXIII, nr. 2, aprilie-iunie, pp. 221-240. ● „Premessa”. În: Annuario. Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Bucarest-Venezia, 2004-2005, VI-VII, pp. 9-10. ● „Românii «luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii»„. În: Columna 2000, Timişoara, 2005, VI, nr. 23-24, pp. 2-3. ● „Tra gli Asburgo e gli Ottomani. La Transilvania alla metà del XVI secolo”. În: Annuario. Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Bucarest-Venezia, 2004-2005, VI-VII, pp. 185-204.

În volume: ● „Cultura românilor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 287-298. ● „Cuvânt preliminar”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 7-10.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Decizii referitoare la români în dietele transilvane din timpul lui Mihai Viteazul”. În: Mihai Viteazul şi Transilvania. Culegere de studii, coord. Camil Mureşanu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2005, pp. 99-118. ● Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Klausenburg, Zentrum für Siebenbürgische Studien, 2005, 278 p. ● „Foreword”. În: The History of Transylvania. Vol. I (until 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2005, pp. 7-10. ● „Gânduri pentru o carte...”. În: Gabriel-Virgil Rusu, Vremea cruciadelor, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005, pp. 7-9. ● The History of Transylvania. Vol. I (until 1541), Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2005, 388 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler/. ● „Il principe romeno Stefano il Grande (1457-1504) e la Repubblica di Venezia”. În: Da Aquileia al Baltico attraverso i paesi della nuova Europa, hrgs. Andrzej Litwornia, Gizella Nemeth, Adriano Papo, Mariano del Friuli, Edizioni Laguna, 2005, pp. 57-62. ● Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005, 448 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, Magyari András/. ● Иctopия Pумынии /Istoriia Rumânii/, Moсkвa, Издaтeльcтвo Becь Mиp, 2005, 678 c. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Mihai Viteazul şi Transilvania”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 81-104. ● „От «христианской республики» к «восстановлению Дакии» (ХIV—ХVI вв.)”. În: Иctopия Pумынии /Istoriia Rumânii/, координаторы Иоан-Аурел Поп, Иоан Болован, Moсkвa, Издaтeльcтвo Becь Mиp, 2005, c. 191-306. ● „Prefaţă. Un gând despre o carte”. În: Mănăstireni şi Mănăşturul românesc. Satul sufletului meu, coord. Gicu Agenor Gânscă, Cluj- Napoca, Editura Studia, 2005, pp. 18-21. ● „Transylvania in the 14th century and the first half of the 15th century (1300-1456)”. În: The History of Transylvania. Vol. I (until 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2005, pp. 247-298.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

2006 În periodice: ● „Din trecutul Transilvaniei: grupuri privilegiate (stări sau naţiuni) în secolele XIV-XVI”. În: Apoziţia. Publicaţie anuală a Societăţii Culturale Româno-Germane „Apoziţia”, München, 2006, II, nr. 1, pp. 227-239. ● „The Expedition of the Sultan in 1538 in Moldavia (in the view of an Italian author)”. În: Colloquia. Journal of Central European History, 2006, XIII, nr. 1-2, pp. 257-271. ● „I romeni e il sigillo di Roma”. În: Diplomatic magazine. Periodico Internazionale diplomatico-politico-culturale, Perugia, 2006, aprilie, pp. 27-28. ● „Iancu de Hunedoara şi moştenirea sa”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2006, VII, nr. 25-26, pp. 3-5. ● „In honorem Zsigmond Jakó. A Thought of Sincere Appreciation”. În: Colloquia. Journal of Central European History, 2006, XIII, nr. 1-2, pp. 367-369. ● „Între istoria festivă şi istoria sinceră. Istoria ca viaţă şi adevăr...”. În: Familia. Revistă de cultură, Oradea, 2006, XLII, nr. 1, pp. 74-77. ● „La festa nazionale della Romania nel contesto europeo”. În: Contatto, Venezia, 2006, IV, nr. 21, pp. 8-9. ● „La Transilvania e lo spazio carpatico – interferenze culturali nella prima metà del XIX secolo”. În: Annuario. Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Venezia, 2006, VIII, pp. 667-671. ● „Misiunile Sfântului Nicodim în contextul politicilor bisericeşti ale Regatului Ungariei şi Republicii Veneţia: priviri istorice comparative asupra anilor 1400”. În: Mitropolia Olteniei: Anul Sfântului Nicodim. Lucrările Comisiei Române de Istorie Bisericească Comparată, Tismana, 19- 21 mai 2006, Craiova, 2006, LVIII, nr. 9-12, pp. 234-252. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Personalitatea lui Iancu de Hunedoara”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2006, V, nr. 102, din 1-15 decembrie, Supliment Tribuna educaţional, nr. 4, pp. I-II. ● „Premessa. L’icona romena a Venezia”. În: Fede et arte, Venezia, 2006, din 11-28 aprilie, pp. 2-3. ● Quaderni della Casa Romena di Venezia: Dinamiche della sociabilità nel mondo euro-mediterraneo: gruppi, associazioni, arti, confraternite e compagnie, Venezia, 2006, IV, 166 p. /Editor, în colaborare cu Maria Pia Pedani/.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Tentaţia istoriei sau despre Feleac în context universal”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2006, V, nr. 103, din 15-31 decembrie, p. 8. ● „Tra stati e nazioni: gruppi privilegiati nella Transilvania (sec. XV- XVI)”. În: Quaderni della Casa Romena di Venezia, 2006, IV, pp. 9-20. ● „Trecutul interpretabil, glisant...”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2006, II, nr. 17, din 13 aprilie, pp. 15-16. ● „Un portret, două secvenţe”. /Istoricul Florin Constantiniu/. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2006, II, nr. 27, din 22 iunie, p. 19. ● „«Uniunea trainică» dintre cnezii şi nobilii români bănăţeni”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2006, VII, nr. 27-28, pp. 2-3. ● /Recenzie la/: Antonello Biagini, Storia della Romania contemporanea, Milano, Edit. Bompiani, 2004, 189 p. În: Anuarul Institutului Italo-Român de Studii Istorice, 2006, III, pp. 297-300.

În volume: ● „Das Mittelalter”. În: Rumänien. Raum und Bevölkerung. Geschichte und Geschichtsbilder. Kultur. Gesellschaft und Politik heute. Wirtschaft. Recht und Verfassung. Historische Regionen, hg. Thede Kahl, Michael Metzeltin, Mihai-Răzvan Ungureanu, Wien, LIT Verlag, 2006, pp. 195- 220. ● History of Romania. Compendium, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2006, 820 p. /Editor, în colaborare cu Ioan Bolovan/. ● Los Rumanos y Rumanía. Una breve historia, Cluj-Napoca, Centro de Estudios Transilvanos, 2006, 268 p. ● Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni. The Natural and Cultural Heritage of Romania. Western Mountains. Le patrimoine naturel et culturel de la Roumanie. Les Carpates occidentales. Natur- und Kunstdenkmäler Rumäniens. Die Westkarpaten. Il patrimonio naturale e culturale della Romania. I Carpazi Occidentali, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2006, 296 p. /Coordonator, în colaborare cu Marius Porumb/. ● „Rivalitatea otomano-habsburgică în Transilvania la jumătatea secolului al XVI-lea”. În: Naţiunea română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, îngr. de Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 241-259.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Romanians in the 14th-16th Centuries: From the «Christian Republic» to the «Restoration of Dacia»„. În: History of Romania. Compendium, edited by Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2006, pp. 209-314.

2007 În periodice: ● „I romeni alla fine del Medioevo”. În: Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Venezia, 2007, IX, pp. 85-106. ● „In memoriam Teresa Ferro (1956-2007)”. În: Revista istorică, 2007, XVIII, nr. 3-4, pp. 427-428. ● „L’Istituto Romeno di Cultura di Venezia”. În: Sette giorni. Settimanale nazionale di attualità e commenti, 2007, anno VII, nr. 298, Supplemento, pp. I-II. ● „În dezbatere: istoriografia şi politica”. În: Studii şi materiale de istorie modernă, 2007, XX, pp. 139-146. /În colaborare cu Dan Berindei, Florin Constantiniu, Şerban Papacostea /. ● „Les Roumains et l’Europe au Moyen Âge”. În: Transylvanian Review, 2007, XVI, nr. 1, pp. 3-9. ● „Padova-Cluj: Contatto. La Romania visitata da Francesco Peghin e Ioan-Aurel Pop”. În: Contatto, Venezia, 2007, V, nr. 22, pp. 16-17. ● „Patriarhia ecumenică din Constantinopol şi biserica românilor din Transilvania (secolele XIV-XVII)”. În: Apoziţia. Publicaţie anuală a Societăţii Culturale Româno-Germane „Apoziţia”, München, 2007, III, pp. 299-306. ● „Românii şi Europa în Evul Mediu”. În: Magazin istoric, 2007, XLI, nr. 1, pp. 6-10. ● „Teresa Ferro (1956-2007)”. În: România literară, 2007, XL, nr. 26, din 6 iulie, p. 20. ● „Viziunea românilor asupra actului unirii, înfăptuit la 1599-1600 de către Mihai Viteazul”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2007, VIII, nr. 31-32, pp. 44-45. ● /Recenzie la/: Tiberiu Ciobanu, Incursiuni în istoriografia românească referitoare la Banatul medieval, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004, 164 p. În: Studii de istorie a Banatului, 2006-2007, XXX-XXXI, pp. 309-310.

În volume: ● „A Ruler, a Conference, a Venue: Sigismund of Luxemburg (1387-1437 – 2007)”. În: Sigismund of Luxemburg and his Time. International Conference

Tradiții istorice românești și perspective europene

(Oradea, December, 6-9, 2007), edited by Florina Ciure, Alexandru Simon, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2007, pp. 14-15. ● „Cultura românilor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), ediţia a II-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 287-297. ● „Cuvânt către cititor”. În: Istoria României. Compendiu, ediţia a II-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 7-8. ● „Cuvânt introductiv”. În: Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, ediţie de Sorin Şipoş, Oradea, Editura Universităţii, 2007, pp. 7-9. ● „Cuvânt preliminar”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), ediţia a II-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 7-10. ● Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, ed. a II-a, Klausenburg, Zentrum für Siebenbürgische Studien, 2007, 278 p. ● „«Erhebe dich, Rumäne» – das hymnische Selbstbild der Rumänen”. În: Rumänien nach der Revolution. Eine kulturelle Gegenwartsbestimmung, ed. Kristina Werndl, Wien, Braumüller Verlag, 2007, pp. 181-192. ● „Ethnie et confession. Genese medievale de la nation roumaine moderne”. În: Structura etnică şi confesională a Transilvaniei medievale (sec. IX-XIV). Sfântul Ştefan cel Mare 500 de ani (1504-2004), coord. Ioan Chirilă, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2007, pp. 176-235. ● „Europäische Kulturstätten in Romänien. European Cultural Places in Romania”. În: Management Guide. Rumänien. Vol. IX: The Economy and Culture Series, coord. Susanne Müller, Stein Werner, Peter Simon, Frankfurt am Main, Cross-Culture Publishing, 2007, pp. 59-69. ● „Il patriarcato di Constantinopoli e la chiesa ortodossa della Transilvania (XIV-XVII sec.)”. În: Le Patriarcat œcuménique de Constantinople aux XIV-e – XVI-e siècles. Rupture et continuité. Actes du Colloque International Rome, 5-6-7 décembre 2005, ed. Dan Ioan Mureşan, Paulo Odorico, Olivié Frantz, Paris, École des Hautes Études en Sciences Sociales, 2007, pp. 103-115. ● Istoria României. Compendiu, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, 827 p. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Bolovan/.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), ediţia a II-a, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, 448 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, Magyari András/. ● Istorie. Manual pentru clasa a X-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, 160 p. /Coordonator/. ● „La radici europee della Romania e dei romeni”. În: Terrae Europae ac Romanorum. Radici storiche e fondamenti culturali comuni fra la Repubblica di San Marino e la Romania. Atti del Convegno di Studi in occasione della commemorazione del 10° anniversario dell’elevazione dei rapporti diplomatici fra la Repubblica di San Marino e la Romania (31 marzo 2006), Rimini, Casa Editrice Euphoria, 2007, pp. 11-17. ● „Mélanges d’Histoire Générale: on the History of a History (1927- 2007)”. În: Stephen the Great and Matthias Corvinus and their Time. In memoriam Virgil Cândea et András Kubinyi, edit. László Koszta, Ovidiu Mureşan, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, IDC Press, 2007, pp. 7-8. ● „Mihai Viteazul şi Transilvania”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. II (de la 1541 până la 1711), ediţia a II-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 81-103. ● „O mărturie despre «Ţara Preotului Ioan» din Veneţia secolului al XVI-lea”. În: Naţiune şi europenitate. Studii istorice. In honorem magistri Camilli Mureşanu, îngr. de Nicolae Edroiu, Susana Andea, Şerban Turcuş, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, pp. 83-93. ● „Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”. În: Structura etnică şi confesională a Transilvaniei medievale (sec. IX-XIV). Sfântul Ştefan cel Mare – 500 de ani (1504-2004), coord. Ioan Chirilă, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2007, pp. 92-136. ● Patrimoniul cultural al României: Transilvania. The Cultural Heritage of Romania: Transylvania. Patrimoine culturel de la Roumanie: Transylvanie. Das Kulturerbe Rumäniens: Siebenbürgen. Il patrimonio culturale della Romania: La Transilvania, ediţia a II-a revăzută, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, 292 p. /Coordonator, în colaborare cu Marius Porumb/. ● „Premessa”. În: Maki Nakamura. Poetica dell’ascolto, a cura di Claudio Giumelli, /Massarosa/, Edizioni Caleidoscopio, 2007. ● „Receptarea moştenirii Sfântului Grigore cel Mare în biserica răsăriteană de pe teritoriul României”. În: Biserică. Societate. Identitate.

67 Tradiții istorice românești și perspective europene

In honorem Nicolae Bocşan, coord. Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Ana Sima, Ion Cârja, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, pp. 45-50. ● „Relations between Stephen the Great and Transylvania”. În: Stephen the Great and Matthias Corvinus and their Time. In memoriam Virgil Cândea et András Kubinyi, edit. László Koszta, Ovidiu Mureşan, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, IDC Press, 2007, pp. 125-136. ● „Românii în secolele XIV-XVI: de la «republica creştină» la «restaurarea Daciei»„. În: Istoria României. Compendiu, ediţia a II-a, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 213-310. ● „Sigismund of Luxemburg and the Patriarchate of Aquileia”. În: Sigismund of Luxemburg and his Time. International Conference (Oradea, December, 6-9, 2007), edited by Florina Ciure, Alexandru Simon, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2007, p. 108. ● „Sigismund of Luxemburg and the Romanian Countries”. În: Sigismund of Luxemburg and his Time. International Conference (Oradea, December, 6-9, 2007), edited by Florina Ciure, Alexandru Simon, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2007, p. 38. ● „Una testimonianza veneziana del Cinquecento sul cosiddetto «Regno del Prete Gianni»„. În: L’Europa Centro-Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300- 1700), a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi, Brăila, Editura Istros, 2007, pp. 111-122.

2008 În periodice: ● „A fi român în secolul al XXI-lea este altceva decât era la 1800 sau la 1900 ori chiar la 1960”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2008, III, nr. 11, din 20 martie, pp. 15-16. ● „Câlnic-semnificaţia unui nume”. În: Curierul de Câlnic, 2008, nr. 3, p. 5. ● „Clujul şi Matia Corvinul (1443-1458-1490)”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2008, III, nr. 4 (12), pp. 14-15. ● „De la Rome antique à Washington. Le nom et le destin historique de la Roumanie”. În: Transylvanian Review, 2008, XVII, nr. 4, pp. 3-14. ● „De numele Hunedoreştilor... Familia Hunedoreştilor de la nume la renume (I-II)”. În: Magazin istoric, 2008, XLII, nr. 11, pp. 15-18; nr. 12, pp. 27-32.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Elogiul făuritorilor Veneţiei...”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2008, III, nr. 10, pp. 28-29. ● „Gânduri despre studiul istoriei în şcoală. Dezbatere”. În: Caiete critice. Revistă lunară de critică literară şi informaţie ştiinţifică, Bucureşti, 2008, nr. 6-7, iunie-iulie, pp. 49-53. /În colaborare/. ● „Il dilemma dei Rom in Europa”. În: Il giornale di Vicenza, 2008, LXII, nr. 169, 20 giugno, pp. 1, 7. ● „Manifestări şi conflicte cu substrat etnic petrecute în Transilvania în jurul anului 1600. O «farsă» din august 1600 sau cum se transformă o glumă în tragedie”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2008, IX, nr. 33-34, pp. 45-46. ● „Membrii Academiei Române din provinciile aflate sub stăpâniri străine - o evocare la 90 de ani de la Marea Unire”. În: Academica, 2008, XVIII, nr. 75-76, pp. 54-57. ● „Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană”. În: Studii şi materiale de istorie medie, 2008, XXVI, pp. 111-138. ● „Numele şi destinul istoric al României”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2008, VII, nr. 150, din 1-15 decembrie, pp. 3, 18. ● „Profesie: umanist. Fără pasiune nu există performanţă”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2008, III, nr. 177 (23), din 12 iunie, p. 18. ● „Quando «zingari» voleva dire schiavi”. În: Il giornale di Vicenza, 2008, LXII, nr. 169, 20 giugno, p. 7. ● „The Romanians as a Border People during the Middle Ages. Between Slavonianism and Latinity”. În: Eurolimes. Journal of the Institute for Euroregional Studies, Oradea, 2008, V, pp. 21-27. ● „Sărbătoarea naţională”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2008, III, nr. 201 (47), din 27 noiembrie, pp. 1, 5. ● „Slavonismul cultural la români în Evul Mediu – câteva consideraţii”. În: Apoziţia. Publicaţie anuală a Societăţii Culturale Româno- Germane „Apoziţia”, München, 2008, XXXVI (IV), pp. 286-292. ● „Strategia repudierii culturii naţionale”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2008, III, nr. 186 (32), din 14 august, pp. 1, 6-7. ● „Teresa Ferro sau amintirea unei Doamne a culturii româneşti”. În: Limba română, Bucureşti, 2008, LVII, nr. 2, aprilie-iunie, pp. 229-232.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Un destin istoric”. În: Revista româno-americană, Bucureşti, 2008, nr. 16-17, iulie-decembrie, pp. 206-215. ● „Viziunea românilor asupra actului înfăptuit de Mihai Viteazul la 1599-1600”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2008, IX, nr. 35-36, p. 46.

În volume: ● A Century in the History of East-Central Europe. From the Political Hegemony of the Anjous to the Dynastic Supremacy of the Jagiellonians (Late 1300s-Early 1500s), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, 418 p. /Editor, în colaborare cu Iulian Mihai Damian, Tudor Sălăgean, Alexandru Simon/. ● A Century in the History of Transylvania. The Later Crusades, Humanism, Church Union and Social Mobility at the End of the Middle Ages (1387- 1490), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, 416 p. /Editor, în colaborare cu Ioan Drăgan, Tudor Sălăgean, Alexandru Simon/. ● „Bisanzio dopo Bisanzio. La realtà e l’eredità imperiale nell’Europa centro-orientale”. În: Imperia. Esperienze imperiali nella storia d’Europa, a cura di Andrea Piras, Rimini, Il Cerchio Iniziative Editoriali, 2008, pp. 29-42. ● „The Christian Implications of Matthias Corvinus’Walachian Privileges”. În: Matthias Corvinus and his Time, ed. by Tudor Sălăgean, Alexandru Simon, Cluj Napoca, IDC Press, 2008, p. 160. ● „Cuvânt înainte/Premessa”. În: Marco Bandini, Lettere alla Santa Sede. Epistole către Sfântul Scaun, notă asupra ediţiei şi traducere din limba latină Traian Diaconescu, Iaşi, Editura Ars Longa, 2008, pp. 5-31. ● „Cuvânt înainte”. În: Frontierele spaţiului românesc în context european, coord. Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Oradea; Chişinău, Editura Universităţii din Oradea; Editura Cartdidact, 2008, pp. 9-10. ● „Cuvânt preliminar”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. III (de la 1711 până la 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 7-11. ● „Das Mittelalter”. În: Rumänien. Raum und Bevölkerung. Geschichte und Geschichtsbilder. Kultur. Gesellschaft und Politik heute. Wirtschaft. Recht und Verfassung. Historische Regionen, Second Edition, Wien, LIT Verlag, 2008, pp. 195-220.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „L’eredità romana nel diritto romeno medievale”. În: L’eredità di Traiano. La tradizione istituzionale romano-imperiale nella storia dello spazio romeno. Atti del Convegno Internazionale di Studi. Bucarest, 2007, a cura di Alberto Castaldini, Bucureşti, Institutul Cultural Italian, 2008, pp. 175-183. ● „The Family of King Matthias Corvinus: Questions of Historiography”. În: A Century in the History of Transylvania. The Later Crusades, Humanism, Church Union and Social Mobility at the End of the Middle Ages (1387-1490), ed. by Ioan-Aurel Pop, Ioan Drăgan, Tudor Sălăgean, Alexandru Simon, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 387-414. ● „Histoire et historiographie de Jean Hunyadi à David Prodan”. În: A Century in the History of East-Central Europe. From the Political Hegemony of the Anjous to the Dynastic Supremacy of the Jagiellonians (Late 1300s-Early 1500s), ed. by Ioan-Aurel Pop, Iulian Mihai Damian, Tudor Sălăgean, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 407-414. ● „Image des Pays Roumains dans un ouvrage français de 1688”. În: Images des peuples et histoire des relations internationales du XVI-e siècle à nos jours, réd. Maria Matilde Benzoni, Robert Frank, Maria Silvia Pizzetti, Paris, Édit. Unicopli, 2008, pp. 15-26. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● Istoria Transilvaniei. Vol. III (de la 1711 până la 1918), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, 723 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, Magyari András/. ● Judeţul Cluj. Kolozs megye. Cluj County. Kreis Klausenburg, Cluj- Napoca, Editura Tribuna, 2008, 286 p. /Coordonator ştiinţific, în colaborare cu Maxim I. Danciu/. ● „Judeţul Cluj - pagini de istorie. Kolozsmegye - törtenelmi szeletek. Cluj County - A Historical Overview. Kreis Klausenburg - Seiten aus seiner Geschichte”. În: Judeţul Cluj. Kolozs megye. Cluj County. Kreis Klausenburg, coord. ştiinţ. Ioan-Aurel Pop, Maxim I. Danciu, Cluj- Napoca, Editura Tribuna, 2008, pp. 7-25, 39-57, 69-88, 99-121. ● „La battaglia di Belgrado (1456) nelle testimonianze venete”. În: ΦΙΛΑΝΑΓΝΩΣΤΗΣ. „Filanagnōstīs”. Studi in onore di Marino Zorzi, a cura di Chryssa Maltezou, Peter Schreiner, Margherita Losacco, Venezia, Istituto Ellenico di Studi Bizantini e Postbizantini, 2008, pp. 339-348. ● „La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV- XVII)”. În: Frontierele spaţiului românesc în context european, coord. Sorin

71 Tradiții istorice românești și perspective europene

Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Oradea; Chişinău, Editura Universităţii din Oradea; Editura Cartdidact, 2008, pp. 35-44. ● „La spécificité des possessions roumaines du Pays (District) du Haţeg pendant la première décade du règne de Matthias Corvin”. În: Matthias Corvinus and his Time, ed. by Tudor Sălăgean, Alexandru Simon, Cluj Napoca, IDC Press, 2008, p. 180. ● „Matthias Corvinus, his Time, his Lands and his History (1443-1458 – 2008)”. În: Matthias Corvinus and his Time, ed. by Tudor Sălăgean, Alexandru Simon, Cluj Napoca, IDC Press, 2008, pp. 21-23. ● „Medieval Antecedents of the Modern Nations”. În: Re-searching the Nation: the Romanian File. Studies and Selected Bibliography on Romanian Nationalism, Cluj-Napoca, International Book Access, 2008, pp. 22-49. ● „Moldova şi celălalt Imperiu: preliminariile şi consecinţele conspiraţiei lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan cel Mare (1497)”. În: Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, îngrijit de Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, Editura Istros, 2008, pp. 331- 406. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Noi comentarii asupra Diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) şi a contextului emiterii sale”. În: Românii în Europa medievală (între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, îngrijit de Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea, Brăila, Editura Istros, 2008, pp. 225-242. ● „Prefaţă”. În: Sorin Şipoş, Silviu Dragomir - istoric, ediţia a II-a adăugită, Oradea; Chişinău, Editura Universităţii din Oradea; Editura Cartdidact, 2008, pp. 7-10. ● „Transilvania în cadrul monarhiei habsburgice (1711-1947): Cultura românească (până la Şcoala Ardeleană)”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. III (de la 1711 până la 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 113-119.

2009 În periodice: ● „A Few Considerations Regarding the Name of Matthias Corvinus”. În: Transylvanian Review, 2009, XVIII, nr. 3, pp. 3-12. ● „Academicianul Dan Berindei la 85 de ani”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Seria IV, tom. XXXIII, 2008-2009, pp. 211-212.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Acţiuni şi valori de vârf”. /Despre activităţile culturale de la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia/. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 217 (13), din 2 aprilie, p. 5. ● „Admonestări şi interdicţii culturale”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 222 (18), din 7 mai, p. 5. ● „Aneantizarea programatică a culturii române”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 224 (20), din 21 mai. ● „Arta maeştrilor făurari clujeni de odinioară”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2009, IV, nr. 4 (16), pp. 14-17. ● „Clujul şi Universitatea la ceas aniversar”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2009, IV, nr. 2 (14), pp. 22-23. ● „Cultura română la New York”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 220 (16), din 23 aprilie, p. 5. ● „Cum s-a făurit România: un gând pentru Unire”. În: Academica, 2009, XIX, nr. 1-2, pp. 11-13. ● „Cum se învaţă limba, literatura şi istoria în România şi în Europa contemporană?”. În: Academica, 2009, XIX, nr. 9-10, pp. 23-27. ● „De la «toleranţa» din secolul al XVI-lea până la democraţia actuală”. În: Apoziţia. Publicaţie anuală a Societăţii Culturale Româno-Germane „Apoziţia”, München, 2009, XXXVII (V), pp. 292-300. ● „De numele Hunedoreştilor... Familia Hunedoreştilor de la nume la renume (I-II)”. În: Magazin istoric, 2009, XLIII, nr. 1, pp. 66-70; nr. 2, pp. 37-42. ● „Demolarea trecutului (I-II)”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 212 (8), din 26 februarie, p. 5; nr. 213 (9), din 5 martie, p. 3. ● „Despre semnificaţia unor nume: român/vlah şi România/Vlahia”. În: Anuar. Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, Zrenianin, 2009, I, pp. 39-52. ● „24 ianuarie 1859 sau cum şi de ce s-a făurit România”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2009, VIII, nr. 153, din 15-31 ianuarie, pp. 3-4. ● „Foreword. Church Union and Crusading in the Middle Ages: 14th- 15th Centuries”. În: Transylvanian Review, 2009, XVIII, Supplement Nr. 2, p. 11. /În colaborare cu Christian Gastgeber, Oliver Jens Schmitt, Alexandru Simon/.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Formaţiuni politice româneşti din Banat (sec. IX-XI). Ducatul lui Glad”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2009, X, nr. 39- 40, pp. 18-21. ● „Funcţionarea I.C.R.-urilor, între bugetul aprobat şi cel dat”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 216 (12), din 26 martie. ● „Funcţionarea I.C.R.-urilor, între lege şi tocmeală”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 215 (11), din 19 martie, p. 6. ● „Gânduri despre Unire şi despre Ţară...”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2009, IV, nr. 13, pp. 18-19. ● „I.C.R., erudiţia şi bursierii români din Italia”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 218 (14), din 9 aprilie. ● „Institute ale Academiei. Centrul de Studii Transilvane”. În: Academica, 2009, XIX, nr. 7-8, pp. 74-78. ● „Institutul Cultural Român şi Street Art”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 223 (19), din 14 mai, p. 5. ● „Instituţii româneşti în viziunea postmodernă”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 211 (7), din 19 februarie, pp. 6-7. ● „Istoricii invocă la Cluj antecedentele Europei unite”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2009, IV, nr. 3 (15), p. 5. ● „Istoricul Şerban Papacostea la 80 de ani”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Seria IV, tom. XXXIII, 2008-2009, pp. 217-218. ● „Încălcarea deliberată a legii”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 214 (10), din 12 martie, p. 8. ● „Între Occidentul latin şi Orientul bizantin. Latinii ortodocşi şi ortodocşii occidentali. Românii în Europa (I-II)”. În: Magazin istoric, 2009, XLIII, nr. 8, pp. 5-10; nr. 9, pp. 33-39. ● „La personnalité de Jean Hunyadi en trois contextes (XV-e, XX-e et XXI-e siècles)”. În: Transylvanian Review, 2009, XVIII, Supplement Nr. 2, pp. 93-100. ● „Les débuts de l’Université moderne à Cluj: le Collège jésuite entre 1579 et 1581”. În: Transylvanian Review, 2009, XVIII, nr. 4, pp. 3-20. /În colaborare cu Liana Lăpădatu/. ● „O aniversare inventată. Falsul hronic al descălecatului Moldovei: 1359, anul care nu a însemnat nimic”. În: Magazin istoric, 2009, XLIII, nr. 5, pp. 5-11.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Profesorul Nicolae Edroiu la 70 de ani”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Seria IV, tom. XXXIII, 2008-2009, pp. 219-221. ● „Programe culturale româneşti în lume”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 219 (15), din 16 aprilie, p. 5. ● „Programul «global» al I.C.R.”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 221 (17), din 30 aprilie, p. 6. ● „Transilvania într-o sinteză istoriografică majoră. Postfaţă la Istoria Transilvaniei, vol. III”. /Istoria Transilvaniei. Vol. III (de la 1711 până la 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, 723 p./. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2009, IV, nr. 213 (9), din 5 martie, p. 19. ● Transylvanian Review: Worlds in Change - Church Union and Crusading in the Fourteenth and Fifteenth Centuries, 2009, XVIII, Supplement Nr. 2, 444 p. /Editor, în colaborare cu Christian Gastgeber, Oliver Jens Schmitt, Alexandru Simon/. ● „Unitatea şi identitatea românească medievală”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2009, X, nr. 37-38, pp. 11-12.

În volume: ● „Antonio Possevino e i suoi riferimenti ai Romeni”. În: Antonio Possevino, i Gesuiti e la loro eredità culturale in Transilvania, a cura di Alberto Castaldini, Roma, Institutum Historicum Societatis Iesu, 2009, pp. 59-65. ● „The Battle of Belgrade in Venetian Sources”. În: Mélanges d’Histoire Générale. Between Worlds. Extincta est lucerna orbis: John Hunyadi and his Time. In Memoriam Zsigmond Jakó, vol. I/2, edited by Ana Dumitran, Loránd Mádly, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 441-446. ● „Conştiinţa publică oficială despre statutul românilor din Transilvania şi Ungaria în Evul Mediu”. În: Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, coord. Susana Andea, Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, pp. 129-138. ● „De la lumea medievală la cea modernă”. În: Monografia comunei Ţaga, coord. Ioan Mârza, Cluj-Napoca, /s.n./, 2009, pp. 283-305. ● „Despre «conspiraţia» pregătită de Maximilian I de Habsburg şi Ştefan al III-lea cel Mare contra regilor Ungariei şi Poloniei, la sfârşitul

Tradiții istorice românești și perspective europene secolului al XV-lea”. În: Istoriografie şi politică în estul şi vestul spaţiului românesc, coord. Svetlana Suveică, Ion Eremia, Sergiu Matveev, Sorin Şipoş, Oradea; Chişinău, Editura Universităţii din Oradea; Editura Cartidact Press, 2009, pp. 134-152. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Disputa pentru Ţara Haţegului dintre voievozii români şi regii ungari în secolul al XIII-lea”. În: Studia Varia in Honorem. Professoris Ştefan Ştefănescu Octogenarii, editori Cristian Luca, Ionel Cândea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, pp. 103-113. ● „Foreword”. În: The History of Transylvania. Vol. II (from 1541 to 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 7-11. ● The History of Transylvania. Vol. II (from 1541 to 1711), Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, 448 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, András Magyari/. ● Istoria ilustrată a României, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009, 608 p. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Bolovan/. ● Istoria Transilvaniei. Vol. I: Până la 1541, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 381 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler/. ● „Începuturile evului mediu. Cetatea şi aşezarea de la Cluj- Mănăştur”. În: Clujul. Scurtă istorie, coord. Camil Mureşanu, Cluj- Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, pp. 17-24. /În colaborare cu Tudor Sălăgean/. ● „La personnalité de Jean (Iancu) Hunyadi”. În: Mélanges d’Histoire Générale. Between Worlds. Extincta est lucerna orbis: John Hunyadi and his Time. In Memoriam Zsigmond Jakó, vol. I/2, edited by Ana Dumitran, Loránd Mádly, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 23-34. ● „La Roumanie en Europe: entre l’Occident latin et l’Orient byzantin”. În: 27 leçons d’histoire, préface Jean-Noël Jeanneney, traduit par Emilie L’Hôte, Paris, Edition du Seuil, 2009, pp. 273-280. ● „Le minoranze linguistiche in Romania: dalla tolleranza del XVI secolo fino ad oggi”. În: Le minoranze etnico-linguistiche in Europa tra Stato nazionale e cittadinanza democratica, a cura di Maurizio Cermel, Padova, Edit. Cedam, 2009, pp. 87-102. ● „The Lives, Legends and Memories of an Athlete and of his Age”. În: Mélanges d’Histoire Générale. Between Worlds. Extincta est lucerna orbis:

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

John Hunyadi and his Time. In Memoriam Zsigmond Jakó, vol. I/2, edited by Ana Dumitran, Loránd Mádly, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 9-10. ● „Lo slavismo culturale ed i Romeni nel Medioevo”. În: L’eredità di Cirillo e Metodio. Omaggio a Vittorio Peri. Atti del 41 Convegno dell’Istituto per gli Incontri Culturali Mitteleuropei, Gorizia, 22-24 Novembre 2007, a cura di Cesare Alzati, Marco Grusovin, Sergio Tavano, Gorizia, Istituto per gli Incontri Culturali Mitteleuropei, 2009, pp. 93-100. ● „Lumea Moldovei văzută prin pana unui prelat catolic din secolul al XVII-lea”. În: Per Teresa. Obiettivo Romania. Studi e ricerche in ricordo di Teresa Ferro, vol. II, a cura di Giampaolo Borghello, Daniela Lombardi, Daniele Pantaleoni, Udine, Edit. Forum, 2009, pp. 319-326. ● „Michael the Brave and Transylvania”. În: The History of Transylvania. Vol. II (from 1541 to 1711), Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 75-96. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, András Magyari/. ● Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 724 p. /Coordonator, în colaborare cu Susana Andea/. ● „Penser l’Europe: identités culturelles nationales et globalisation européenne”. În: Penser l’Europe. Séminaire international, VII-ème édition: Les lettres, les arts et les sciences dans l'Europe d'aujourd'hui, 2008, Sinaia – Roumanie, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, pp. 40-46. ● „Pledoarie către cititor”. În: Ştefan Damian, Privirea reciprocă, Cluj- Napoca, IDC Press, 2009, pp. 5-11. ● „Prefaţă”. În: Andreea Mârza, Enea Silvio Piccolomini şi cruciada târzie, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009, pp. 7-10. ● „Prefaţă”. În: Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ediţia a IV-a, ediţie de Vasile Iuga, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2009, pp. XI-XVI. ● „Relatări ale ambasadorilor veneţieni de pe lângă împăraţii romano- germani, despre Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova (a doua jumătate a secolului al XVI-lea)”. În: Saşii şi concetăţenii lor ardeleni. Die Sachsen und ihre Nachbarn in Siebenbürgen. Studia in honorem dr. Thomas Nägler, editori Ioan Marian Ţiplic, Konrad Gündisch, Alba Iulia, Editura Altip, 2009, pp. 241-248.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Rolul instituţiilor religioase în dezvoltarea şi consolidarea voievodatului Transilvaniei”. În: Miscellanea Historica et Archaeologica. In Honorem Professoris Ionel Cândea, editori Valeriu Sîrbu, Cristian Luca, Brăila, Editura Istros, 2009, pp. 155-167. ● „Romanian Culture in the Second Half of the Sixteenth Century”. În: The History of Transylvania. Vol. II (from 1541 to 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2009, pp. 281-292. ● „Românii în secolele XIV-XVI: de la «Republica creştină» la «restaurarea Daciei»„. În: Istoria ilustrată a României, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009, pp. 155-229. ● „Românii şi naţiunile (nationes) transilvănene în secolele XVI şi XVII: între excludere şi acceptare”. În: Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub, editori Victor Spinei, Gheorghe Cliveti, Bucureşti; Brăila, Editura Academiei Române; Editura Istros, 2009, pp. 387-398. ● Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456)”. În: Istoria Transilvaniei. Vol. I: Până la 1541, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, pp. 233-282. ● „Un gând de recunoştinţă profesorului Nicolae Edroiu, la 70 de ani”. În: Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, coord. Susana Andea, Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, pp. 15-18. /În colaborare cu Susana Andea/.

2010 În periodice: ● „Congresul Internaţional al Istoricilor”. În: Magazin istoric, 2010, XLIV, nr. 11, pp. 13-15. ● „Criza scrisului istoric sau criza conştiinţei publice?”. În: Academica, 2010, XXI, nr. 11-12, pp. 9-12; Punctul critic. Trimestrial de diagnoză socială, politică şi culturală, 2010, I, nr. 1: Starea de fapt după 20 de ani, pp. 11-19.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Despre celălalt cu mai multă sau mai puţină dragoste. Români, secui, unguri, saşi în Transilvania medievală (I)”. În: Magazin istoric, 2010, XLIV, nr. 12, pp. 5-9. ● „Despre numele românilor şi al Ţării (Ţărilor) lor (I-II)”. În: Magazin istoric, 2010, XLIV, nr. 4, pp. 5-9; nr. 5, pp. 18-22. ● „L’Église Byzantine et le pouvoir politique de Transylvanie et de Hongrie avant 1300”. În: Nouvelles études d’histoire. Publiées à l'occasion du XXI-e Congrès International des Sciences Historiques, Amsterdam, 2010, 2010, XII, pp. 17-30. ● „Eminescul meu”. În: Acasă. Periodic cultural trimestrial, Alba Iulia, 2010, III, nr. 1-2 (9-10), ianuarie-iunie, pp. 12-14. ● „Liviu Maior – portret de istoric, la o aniversare”. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2010, IX, nr. 194, din 1-15 octombrie, pp. 17, 29. /În colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Марамуреш в ХIV в.: этническое и конфессиональное взаимодействие”. În: Studia Slavica et Balcanica Petropolitana, Saint Petersburg, 2010, IV, nr. 1 (7), pp. 17-32. ● „Medieval Genealogies of Maramureş. The Case of the Gorzo (Gurzău) Family of Ieud”. În: Transylvanian Review, 2010, XIX, Supplement Nr. 1, pp. 127-141. ● „Mihai Viteazul «bărbat înzestrat cu virtuţi eroice»„. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2010, XI, nr. 41-42, pp. 23-26. ● „Nicolae Iorga despre Ţara Maramureşului la 1400”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, 2010, XXXIV, pp. 37-49. ● „160 de la naşterea poetului Mihai Eminescu: Eminescul meu”. În: Academica, 2010, XX, nr. 1-2 (231-232), pp. 9-12. ● „The Religious Union of Buda (1366) in the Context of the Religious Offensive of Hungarian King Louis I of Anjou against the «Schismatics»„. În: Revue Roumaine d’Histoire, 2010, XLIX, nr. 3-4, pp. 109-123. ● „Românii din Transilvania în secolul luminilor sau dobândirea libertăţii naţionale prin confesiune şi cultură”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2010, V, nr. 1-2 (17-18), pp. 17-19. ● „State and Population. The Social and Socio-Professional Structure of Transylvania in the 18-th Century”. În: Transylvanian Review, 2010, XIX, Supplement Nr. 1, pp. 43-61. ● „Structura administrativ-teritorială a Transilvaniei în secolul al XIV- lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456) – districtele

79 Tradiții istorice românești și perspective europene româneşti”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2010, XI, nr. 43-44, pp. 20-22. ● „Testimonies on the Ethno-Confessional Structure of Medieval Transylvania and Hungary (9-th – 14-th centuries)”. În: Transylvanian Review, 2010, XIX, Supplement Nr. 1, pp. 9-41. ● Transylvanian Review: Pursuing Diversity. Demographic Realities and Ethno-Confessional Structures in Transylvania, 2010, XIX, Supplement Nr. 1, 160 p. /Editor, în colaborare cu Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan/. ● /Recenzie la/: Tiberiu Ciobanu, Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I-II, Timişoara, Editura Eurostampa, 2010, 345, 339 p. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2010, XI, nr. 43-44, pp. 146-148. ● „Avocatul diavolului, avocatul îngerului...”. /Recenzie la/: Vasile Sebastian Dâncu, Patrie de unică folosinţă. Eseuri de sociologie critică, Bucureşti, RAO International Publishing, 2010, 284 p. În: Tribuna. Revistă de cultură, 2010, IX, nr. 186, din 1-15 iunie, pp. 18-19. ● „Lumea secolului al XX-lea sau gestionarea incertitudinii”. /Recenzie la/: George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Bucureşti, RAO International Publishing, 2009, 256 p. În: Steaua, 2010, LXI, nr. 1-2, pp. 54-55; Transylvanian Review, 2010, XIX, nr. 3, pp. 156-158.

În volume: ● „Argument”. În: Sfântul Ierotei, episcop de Alba Iulia (sec. X), coord. Ioan-Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 5-6. /În colaborare cu Jan Nicolae, Ovidiu Panaite/. ● „Arta maeştrilor clujeni de-odinioară, văzută de un maestru contemporan. The Art of Old Cluj Artisans As Seen by a Contemporary Master. A régi kolozsvári mesterek művészete - egy mai mester szemével. Die Arbeit vergangener Klausenburger Kunstschaffenden aus der Perspektive eines zeitgenössischen Künstlers”. În: Cluj-Napoca şi ornamentele sale neştiute. Vârsta de fier. Cluj-Napoca and Its Hidden Adornments. The Iron Age. Kolozsvár titkos díszei. A vaskorszak. Klausenburg und ihre unbekannten Verzierungen. Eisenalter, coord. şt. Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2010, pp. 9-41.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2010, 644 p. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Bolovan/. ● Cluj-Napoca şi ornamentele sale neştiute. Vârsta de fier. Cluj-Napoca and Its Hidden Adornments. The Iron Age. Kolozsvár titkos díszei. A vaskorszak. Klausenburg und ihre unbekannten Verzierungen. Eisenalter, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2010, 251 p. /Coordonator ştiinţific/. ● „Cuvânt înainte”. În: Camelia Burghele, Satul timpului, timpul satului: Chilioara, Cluj-Napoca; Zalău, Editura Mega; Editura Porolissum, 2010, pp. 7-10. ● „Cuvânt înainte”. În: Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2010, pp. 13-17. /În colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Cuvânt înainte”. În: Frontierele spaţiului românesc în context european, ediţia a II-a, coord. Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Oradea, Editura Universităţii, 2010, pp. 9-10. ● „Cuvânt înainte”. În: Lucian Popescu, Istoria recentă a politicii mondiale, Bucureşti, Editura Corint, 2010, pp. 7-8. ● „Din secuime în Ţara Haţegului: expediţii otomane în Transilvania la sfârşitul anilor 1470”. În: Studia Archaeologica et Historica. In honorem Magistri Dorin Alicu, editori Viorica Rusu Bolindeţ, Tudor Sălăgean, Rada Varga, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, pp. 565-576. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010, 467 p. /Coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dăncuş, Adinel Dincă, Andreea Mârza/. ● „Foreword”. În: The History of Transylvania. Vol. I (Until 1541), Second Edition, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, pp. 7-10. ● „Foreword”. În: The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, pp. 7-12. ● „Foreword. Lectori salutem!”. În: Cristian Ivaneş, National Ideology and the Making of a Nation. Simion Bărnuţiu and the Romanian Revolution of 1848- 1849 in Transylvania, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, pp. 9-14. ● „Historic and Cultural Similarities and Differences of the Countries of Southeast Europe”. În: Modern Southeast Europe. A Handbook for

Tradiții istorice românești și perspective europene

Investors and Executives, ed. Susanne Mueller, Werner Stein, Peter Simon, Frankfurt am Main, Cross-Culture Publishing, 2010, pp. 37-51. ● The History of Transylvania. Vol. I (Until 1541), Second Edition, Cluj- Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, 388 p., 7 f. hărţi. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler/. ● The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, 743 p. /Coordonator, în colaborare cu Thomas Nägler, András Magyari/. ● Istoria românilor, Bucureşti, Chişinău, Editura Litera, 2010, 192 p. ● „La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV- XVII)”. În: Frontierele spaţiului românesc în context european, ediţia a II-a, coord. Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Oradea, Editura Universităţii, 2010, pp. 35-44. ● „Lectori salutem!”. În: Dr. Augustin Bunea, Stăpânii Ţării Oltului. Discurs de recepţie la Academia Română, ediţie de Marcela Ciortea, Cluj- Napoca, Editura Napoca Star, 2010, pp. 5-15. ● „Lectori salutem!”. În: Andrea Fara, La formazione di un’economia di frontiera. La Transilvania tra il XII e il XIV secolo, Napoli, Edit. Scientifica, 2010, pp. 13-18. ● „Nicolae Iorga – fondator al Casei Române din Veneţia”. În: Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente, vol. X, coord. Constantin Buşe, Constantin Gaucan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2010, pp. 367-404. ● „Nobilimea românească din Transilvania în secolele XIII-XIV: origine, statut şi rol social”. În: Studii istorice privind relaţiile româno-ungare, îngrijit de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2010, pp. 46-64. ● „Observations sur la structure ethnique et démographique de la Hongrie et de la Transylvanie médiévales (IX-e – XIV-e siècles)”. În: Many Paths to Happiness? Studies in Population and Family History. A Festschrift for Antoinette Fauve-Chamoux, edited by Ioan Bolovan, Marie- Pierre Arrizabalaga, Marius Eppel, Jan Kok, Mary Louise Nagata, Amsterdam, Aksant Academic Publishers, 2010, pp. 198-214. ● „Politica îndreptată împotriva «schismaticilor» din Transilvania şi Părţile Vestice în secolul al XIV-lea”. În: Politici imperiale în estul şi vestul spaţiului românesc, coord. Sorin Şipoş, Ioan Horga, Mircea Brie, Ion Gumenâi, Igor Şarov, Oradea; Chişinău, Editura Universităţii din Oradea; Editura Cartdidact Press, 2010, pp. 120-132.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop ● „Realităţi confesionale şi ecleziatice răsăritene în Transilvania şi Ungaria până la 1300”. În: Sfântul Ierotei, episcop de Alba Iulia (sec. X), coord. Ioan-Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 49-64. ● „Receptarea lumii creştine răsăritene de către românii din Transilvania în secolele XVII-XVIII”. În: Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2010, pp. 33-46. ● „Romanian Culture (until the Transylvanian School”. În: The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, pp. 119-125. ● Sfântul Ierotei, episcop de Alba Iulia (sec. X), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, 334 p. /Coordonator, în colaborare cu Jan Nicolae, Ovidiu Panaite/. ● „Transylvania in the 14th Century and the First Half of the 15th Century (1300-1456)”. În: The History of Transylvania. Vol. I (Until 1541), Second Edition, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, pp. 247-298. ● „Transylvania under the Habsburg Monarchy (1711-1847). Romanian Culture (until the Transylvanian School)”. În: The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010, pp. 119-125. ● „Ţara Maramureşului în secolul al XIV-lea – interferenţe etnice şi confesionale”. În: Istoria culturii. Cultura istoriei. Omagiu profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani, coord. Ionuţ Costea, Ovidiu Ghitta, Valentin Orga, Iulia Pop, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, pp. 45-61.

2011 În periodice: ● „Cum se învaţă limba, literatura şi istoria în România şi în Europa contemporană?”. În: Analele Brăilei, 2011, XI, pp. 245-253. ● „Despre celălalt, cu mai multă sau mai puţină dragoste. Români, secui, unguri, saşi în Transilvania medievală (II-III)”. În: Magazin istoric, 2011, XLV, nr. 1, pp. 45-49; nr. 2, pp. 52-56. ● „Dimitrie Cantemir despre destinul poporului român”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, 2011, V, nr. 20, pp. 19-22.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Formaţiuni politice româneşti în Banat. Ducatul lui Ahtum (Ohtum)”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2011, XII, nr. 45-46, pp. 26-31. ● „Források a kenyérmezei csata (1479) előzményeiről és következményéről”. În: Hadtörténelmi Közlemények. Évnegyedes folyóirat a magyar hadi történetírás fejlesztésére, Budapest, 2011, CXXIV, nr. 1, március, pp. 229-238. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Historian Silviu Dragomir’s Investigation File”. În: Transylvania Review, 2011, XX, nr. 4, pp. 91-103. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Între real şi ireal: Dimitrie Cantemir despre locul românilor în Europa”. În: Academica, 2011, XXI, nr. 1-2 (243-244), pp. 16-20. ● „La Santa Sede, Venezia e la Valacchia nella crociata antiottomana di fine Quattrocento”. În: Transylvanian Review, 2011, XX, Supplement Nr. 3, pp. 9- 22. ● „Le pays du Maramureş au XIV-e siècle – interférences ethniques et confessionnelles”. În: Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Historia, 2011, LVI, nr. 1, pp. 27-44. ● „Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII- XIV)”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2011, VI, nr. 330, din 30 iunie. ● „Secvenţe din viaţa românilor şi secuilor în Evul Mediu”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2011, VI, nr. 329, din 23 iunie. ● „Simbolul României perene”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2011, VI, nr. 347, din 27 octombrie, pp. 1-2. ● „Structura şi organizarea adunărilor cneziale şi nobiliare româneşti din Banat (sec. XIV-XVI)”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2011, XII, nr. 47-48, pp. 8-12. ● Transylvanian Review: Textus Testis Documentary Value and Literary Dimension of the Historical Text, 2011, XX, Supplement Nr. 3, 284 p. /Editor, în colaborare cu Sorin Şipoş, Dan Octavian Cepraga/. ● „Ziua de 24 ianuarie – semnificaţii istorice actuale”. În: Academica, 2011, XXI, nr. 1-2 (243-244), pp. 11-12.

În volume: ● Asociaţionism şi naţionalism cultural în secolele XIX-XX, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, 352 p. /Coordonator, în colaborare cu Liviu Maior, Ioan Bolovan/.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Bemerkungen zum Status des Adels in Siebenbürgen und in Ungarn während der Dynastie der Angevinen”. În: Itinerarii istoriografice. Studii în onoarea istoricului Costin Feneşan, îngrijit de Dumitru Ţeicu, Rudolf Gräf, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 67-85. ● Cluj Arena, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2011, 311 p. /Coordonator ştiinţific/. ● „Consideraţii despre temeiurile medievale ale unităţii românilor – dialogul spiritual dintre Transilvania şi Moldova”. În: Euharistirion Patriarhului Daniel al României. Omagiu. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, coord. Episcop-vicar patriarhal Varlaam, Emilian Popescu, Bucureşti, Editura Basilica, 2011, pp. 485-496. ● Contribuţii la istoria culturii româneşti. Cronicile braşovene din secolele XVII-XVIII, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011, 272 p. ● „Crise de l’ecrit historique ou crise de la conscience publique?”. În: Penser l’Europe. Séminaire International. La IX-ème édition: Bucarest, 8-9 Octobre 2010, editor Eugen Simion, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, pp. 82-88. ● „Cuvânt către cititor”. În: Ernst Christoph Suttner, Teologie şi biserică la români (de la încreştinare până în secolul al XX-lea), Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2011, pp. 5-14. ● „Cuvânt înainte”. În: Asociaţionism şi naţionalism cultural în secolele XIX-XX, coord. Ioan-Aurel Pop, Liviu Maior, Ioan Bolovan, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 7-13. /În colaborare cu Liviu Maior, Ioan Bolovan/. ● „Cuvânt înainte: Lectori salutem!”. În: Gherla. Istorie, cultură, spiritualitate, coord. Ioan Câmpean, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011, pp. 7-9. ● „Cuvânt preliminar”. În: Lucrările celei de-a XV-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Rusia. Cluj-Napoca, 6-11 septembrie 2010, coord. Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane; Presa Universitară Clujeană, 2011, pp. 7-8. ● Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 381 p. ● „Direcţii şi tendinţe ale istoriografiei române contemporane”. În: Istoriografie, cultură şi politică în vestul României. In honorem Viorel Faur,

85 Tradiții istorice românești și perspective europene

îngrijit de Radu Romînaşu, Oradea, Editura Universităţii, 2011, pp. 25- 42. ● „Dosarul de anchetă al istoricului Silviu Dragomir (1 iulie 1949)”. În: Silviu Dragomir: 120 de ani de la naştere, coord. Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Oradea, Editura Universităţii, 2011, pp. 71-103. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Genealogii maramureşene medievale – exemplul familiei Gorzo (Gurzău) de Ieud”. În: Maramureş – vatră de istorie milenară. Volum omagial – 15 ani de activitate a Societăţii Culturale Pro Maramureş, vol. VII, ediţie de Vasile Iuga, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2011, pp. 85-101. ● Istoria românilor, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 191 p. ● „Între real şi ideal. Dimitrie Cantemir despre locul românilor în Europa”. În: Dimitrie Cantemir. Sesiune de comunicări ştiinţifice: Bucureşti, 10 decembrie 2010, editor Gheorghe Chivu, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, pp. 113-124. ● „Lectio: Mitropolitul Simion Ştefan şi identitatea româneascnă”. Î : Mitropolitul Simion Ştefan. Sfântul cărturar al Transilvaniei, coord. Jan Nicolae, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2011, pp. 375-394. ● „Lectori salutem!”. În: Iulian Mihai Damian, Ioan de Capestrano şi Cruciada Târzie, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 7-10. ● „Lectori salutem!”. În: Silviu Dragomir: 120 de ani de la naştere, coord. Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Oradea, Editura Universităţii, 2011, pp. 7- 9. ● „Les Roumains de Transylvanie et leurs privilèges accordés à l’époque de Mathias Corvin”. În: Matthias Corvinus und seine Zeit. Europa am Übergang vom Mittelalter zur Neuzeit zwischen Wien und Konstantinopel, hrsg. Ioan-Aurel Pop, Christian Gastgeber, Ekaterini Mitsiou, Mihailo Popović, Johannes Preiser-Kapeller, Alexandru Simon, Wien, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2011, pp. 93-101. ● Lucrările celei de-a XV-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Rusia. Cluj-Napoca, 6-11 septembrie 2010, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane; Presa Universitară Clujeană, 2011, 290 p. /Coordonator/. ● Matthias Corvinus und seine Zeit. Europa am Übergang vom Mittelalter zur Neuzeit zwischen Wien und Konstantinopel, Wien, Verlag der

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2011, 265 p. /Coordonator, în colaborare cu Christian Gastgeber, Ekaterini Mitsiou, Mihailo Popović, Johannes Preiser-Kapeller, Alexandru Simon/. ● „Prefaţă. Lectori salutem!”. În: Georgeta Fodor, Destine comune: Viaţa femeilor între public şi privat. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – secolele XV-XVII, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2011, pp. 9-11. ● „Rădăcinile medievale ale regiunii (provinciei) istorice Transilvania (secolele IX-XIII)”. În: Economia regională: ipostaze rurale şi urbane. Regional Economy: Rural and Urban Instances, coord. Iosif Marin Balog, Rudolf Gräf, Ioan Lumperdean, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011, pp. 141-166. ● „Românii şi România în Europa: între Occidentul latin şi Orientul bizantin”. În: Lucrările celei de-a XV-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Rusia. Cluj-Napoca, 6-11 septembrie 2010, coord. Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane; Presa Universitară Clujeană, 2011, pp. 43-60. ● Silviu Dragomir: 120 de ani de la naştere, Oradea, Editura Universităţii, 2011, 228 p. /Coordonator, în colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Spre cinstire şi neuitare...”. În: Maramureş – vatră de istorie milenară. Volum omagial – 15 ani de activitate a Societăţii Culturale Pro Maramureş, vol. VII, ediţie de Vasile Iuga, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2011, pp. 21-23. ● Tradiţie şi inovaţie în învăţământul agricol din Transilvania. Istoria Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Vol. I: De la începuturi până în 1945, Cluj-Napoca, Academic Pres, 2011, 226 p. /În colaborare cu Doru Pamfil, Ioan Bolovan/. ● Transilvania medievală. Medieval Transylvania. A középkori Erdély. Das mittelalterliche Siebenbürgen, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2011, 274 p. /În colaborare cu Ştefan Socaciu/. ● Un italian la Bucureşti – Luigi Cazzavillan (1852-1903), Cluj-Napoca; Vicenza, Centrul de Studii Transilvane; Istituto per le Ricerche di Storia Sociale e Religiosa, 2011, 216 p. /În colaborare cu Ion Cârja/. ● Un italiano a Bucarest – Luigi Cazzavillan (1852-1903), Cluj-Napoca; Roma, Centrul de Studii Transilvane; Ed. Viella, 2011, VIII, 247 p. /În colaborare cu Ion Cârja/. ● „Un studiu inedit al istoricului Silviu Dragomir”. În: Silviu Dragomir: 120 de ani de la naştere, coord. Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Oradea, Editura Universităţii, 2011, pp. 129-148. /În colaborare cu Sorin Şipoş/.

Tradiții istorice românești și perspective europene

2012 În periodice: ● „An Unpublished Study by the Historian Silviu Dragomir”. În: Transylvanian Review, 2012, XXI, nr. 4, pp. 65-76. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Banatul ca Ţară Românească în evul mediu”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2012, XIII, nr. 49-50, pp. 21-26. ● „Caragiale şi Transilvania sau mesajul patriotic al unui scriitor clasic”. În: Caiete critice. Revista Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, nr. 6 (296), pp. 15-20. ● „Creşterea şi descreşterea Ţării Moldovei”. În: Magazin istoric, 2012, XLVI, nr. 4, pp. 5-9. ● „Italian Reports Concerning the 1462 Wallachian Campaign of Sultan Mehmed II”. În: Transylvanian Review, 2012, XXI, nr. 1, pp. 3-15. ● „Judecăţi după «dreptul Ţării Româneşti» în Banat în jurul anului 1500”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2012, XIII, nr. 51- 52, pp. 20-24. ● „Les Roumains face à l’Église occidentale et l’Église occidentale face aux Roumains au Moyen-Âge”. În: Lettres roumaines – passéprésent, Paris, 2012, pp. 76-128. ● „Luigi Cazzavillan – una biografia italo-romena (1852-1903)”. În: Rassegna storica del Risorgimento, Roma, 2012, XCIX, Supplemento fasc. III, pp. 97-108. /În colaborare cu Ion Cârja/. ● „Matia Corvin şi Clujul (1443-1458-1490)”. În: Historia, Bucureşti, 2012, nr. 121, martie, pp. 28-31. ● „Naţiune în Transilvania secolului al XVI-lea”. În: Magazin istoric, 2012, XLVI, nr. 12, pp. 5-9. ● „Rapports italiens sur les affrontements de l’année 1456 en Europe Centrale-Orientale”. În: Revue Roumaine d’Histoire, 2012, LI, nr. 1-2, pp. 3-26. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Românii şi România în Europa: între Occidentul latin şi Orientul bizantin”. În: Promemoria. Revista Institutului de Istorie Socială, Chişinău, 2012, II, nr. 3, pp. 253-256. ● „Sermo Geticus – un témoignage sur «la langue gétique» de la fin du XVI-e siècle”. În: Transylvanian Review, 2012, XXI, Supplement Nr. 1, pp. 253-259.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● Transylvanian Review: One Hundred Years Since the Birth of Emil Turdeanu, 2012, XXI, Supplement Nr. 1, 315 p. /Editor, în colaborare cu Ana Dumitran, Jan Nicolae/. ● „Vasile Pârvan/2: Il profetico spiritus rector dell’Università romena di Cluj”. În: Orizzonti culturali italo-romeni. Orizonturi culturale italo- române, Timişoara, 2012, II, nr. 12, dicembre, Edizione italiana.

În volume: ● „Ambasadorii veneţieni din Imperiul Romano-German despre Principatele Române şi Ungaria (a doua jumătate a secolului al XVI- lea)”. În: Multa & Varia. Studi offerti a Maria Marcella Ferraccioli e Gianfranco Giraudo, a cura di Florina Creţ Ciure, Viviana Nosilia, Adriano Pavan, Milano, Biblion Edizioni, 2012, pp. 393-410. ● „Auctori et lectori salutem!”. În: Florin Cristian Bota, Odinioară în Vinţu de Jos, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Alba Iulia, Editura Altip, 2012, p. 9. ● Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare şi excludere, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, 132 p. ● „Cultura în secolele XIV-XVI. Creaţia cultă în Transilvania”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 813-819. /În colaborare cu Camil Mureşanu/. ● „Cuvânt către cititor”. În: 200 ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, 1812-2012, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Scurtu, Chişinău, Editura Litera, 2012, pp. 7-10. ● „Cuvânt de amintire şi de preţuire”. În: Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, ediţie de Sorin Şipoş, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. I-V. ● „Cuvânt introductiv”. În: Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I-II, ediţie de Sorin Şipoş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, vol. I, pp. 7-9. ● „Cuvânt înainte”. În: Marcel Gh. Muntean, Tipologia artei bizantine, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2012, pp. 5-9. ● „Despre publicarea documentelor latine medievale după copii târzii (din secolul al XIX-lea)”. În: The Historian's Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin

89 Tradiții istorice românești și perspective europene

Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. 203-211. ● „Despre Silviu Dragomir şi amintirea sa”. În: Silviu Dragomir (1888- 1962) – 50 de ani de la trecerea în veşnicie. Simpozion naţional – Deva, 10- 11 februarie 2012, coord. Florin Dobrei, Cluj-Napoca; Deva, Centrul de Studii Transilvane; Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2012, pp. 9-18. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 503 p. /Coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dăncuş, Adinel Dincă, Andreea Mârza/. ● 200 ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, 1812-2012, Chişinău, Editura Litera, 2012, 215 p. /Coordonator, în colaborare cu Ioan Scurtu/. ● „Economie şi societate”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 59-166. /În colaborare cu Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu/. ● „Ecouri italiene despre asaltul otoman asupra Creştinătăţii din vara anului 1462”. În: File de istorie. Preţuire şi recunoştinţă Părintelui Profesor Mircea Păcurariu, coord. Paul Brusanowski, Nicolae Chifăr, Emanuel- Pavel Tăvală, Cluj-Napoca; Sibiu, Presa Universitară Clujeană; Editura Andreiana, 2012, pp. 234-246. ● „Gaudeamus igitur!”. În: Vasile Pârvan, Universitatea Naţională a Daciei Superioare şi datoria vieţii noastre, ediţie anastatică, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, pp. I-X. ● „Instituţii şi viaţă de stat”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 169-291. /În colaborare cu Camil Mureşanu, Tudor Teoteoi/. ● Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, XXI, 1031 p. /Coordonator, în colaborare cu Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu/. ● Italy and Europe’s Eastern Borders (1204-1669), New York; Oxford; Wien, Peter Lang Verlag, 2012, 358 p. /Editor, în colaborare cu Iulian Mihai Damian, Mihailo Popović, Alexandru Simon/.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop ● „Începuturile: Colegiul iezuit din 1579-1581”. În: Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai”, coord. Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2012, pp. 15-29. ● „Laudă culturii româneşti băneţene”. În: Valeriu Leu, Costa Roşu, Cărţi vechi româneşti şi cronici bisericeşti din Banat, ediţie revăzută şi întregită, Cluj-Napoca; Zrenianin, Presa Universitară Clujeană; Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, 2012, pp. V-VI. ● „Le Nationes transilvane nei secoli XVI-XVII: tra accettazione ed esclusione”. În: Integrazione, assimilazione, esclusione e reazione etnica, vol. II, a cura di Adriano Pavan, Gianfranco Giraudo, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2012, pp. 126-142. ● „Legende şi curiozităţi despre Matia (Matei) Corvinul şi familia sa”. În: Mituri şi legende din tradiţia multimilenară a Clujului, coord. Ioan Silviu Nistor, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, pp. 35-44. ● „Lupta pentru supravieţuire în secolul al XVI-lea. Transilvania”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 583-604. /În colaborare cu Camil Mureşanu/. ● „Manifest pentru meseria de istoric”. În: The Historian's Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. 7-11. ● „Mărturii italiene despre asaltul otoman, din vara anului 1462, asupra creştinătăţii”. În: In honorem Alexandru Moşanu. Studii de istorie medievală, modernă şi contemporană a românilor, coord. Nicolae Enciu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, pp. 19-28. ● „Moştenirea romană în dreptul românesc medieval”. În: Conferinţa internaţională „Ordinea publică în Europa, între tradiţie şi contemporaneitate”, Cluj-Napoca, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan”, 2012, pp. 9-16. ● „The Names in the Family of King Matthias Corvinus – From Old Sources to Contemporary Historiography”. În: Matthias Rex 1458— 1490. Hungary at the Dawn of the Renaissance, edited by Bartha Elek, Keményfi Róbert, Vincze Kata Zsófia, Debrecen, Debrecen University Press, 2012, pp. 11-40. ● „O mărturie despre «limba getică» (sermo geticus) de la finele secolului al XVI-lea”. În: Polychronion. Profesorului Nicolae-Şerban

Tradiții istorice românești și perspective europene

Tanaşoca la 70 de ani, coord. Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătăşescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, pp. 401-406. ● Pentru o comunitate a egalilor, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 51 p. ● „Promuovere la cultura romena in Italia/Promovarea culturii române în Italia”. În: Orizzonti culturali italo-romeni. Prospettive ed esperienze/Orizonturi culturale italo-române. Perspective şi experienţe, îngrijit de Afrodita Carmen Cionchin, Timişoara, Editura Brumar, 2012, pp. 39-44, 129-134. ● „Sigismund of Luxemburg and the Patriarchate of Aquileia - between History and Historiography (Based on a Chronicle found in the Correr Library of Venice)”. În: Italy and Europe’s Eastern Borders (1204-1669), edited by Ioan-Aurel Pop, Iulian Mihai Damian, Mihailo Popović, Alexandru Simon, New York; Oxford; Wien, Peter Lang Verlag, 2012, pp. 303-328. ● Silviu Dragomir et le dossier du Diplôme des Chevaliers de St. Jean, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 221 p. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Silviu Dragomir şi valoarea convingerilor morale în tratarea trecutului: românii şi saşii pe Fundus Regius în Evul Mediu”. În: Silviu Dragomir (1888-1962) – 50 de ani de la trecerea în veşnicie. Simpozion naţional – Deva, 10-11 februarie 2012, coord. Florin Dobrei, Cluj-Napoca; Deva, Centrul de Studii Transilvane; Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2012, pp. 91-103. ● „Stăpânii Ţării Haţegului (în prima decadă a domniei regelui Matia Corvinul)”. În: Studii de istorie a Transilvaniei. Volum dedicat istoricului Ioachim Lazăr la 70 de ani, editori Ciprian Drăgan, Carmen Barna, Cluj- Napoca, Editura Argonaut, 2012, pp. 143-162. ● „Tradiţia istorică a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului”. În: Eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului la 90 de ani (1921-2011), editori Ştefan Iloaie, Bogdan Ivanov, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2012, pp. 35-51. ● „Ţara Moldovei de la întemeiere până la 1812”. În: 200 ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, 1812-2012, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Scurtu, Chişinău, Editura Litera, 2012, pp. 11-45. ● „Un gând despre un prieten”. În: Multa & Varia. Studi offerti a Maria Marcella Ferraccioli e Gianfranco Giraudo, a cura di Florina Creţ Ciure, Viviana Nosilia, Adriano Pavan, Milano, Biblion Edizioni, 2012, pp. 73-

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 75. ● „The Venetian and Walachian Roots of the Hungarian-Ottoman Truce of Spring 1468: Notes on Documents from the States Archives of Milan”. În: Italy and Europe’s Eastern Borders (1204-1669), edited by Ioan-Aurel Pop, Iulian Mihai Damian, Mihailo Popović, Alexandru Simon, New York; Oxford; Wien, Peter Lang Verlag, 2012, pp. 181-196. /În colaborare cu Alexandru Simon/. ● „Voievozi şi cavaleri în apărarea ţării şi a Europei. Iancu de Hunedoara”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Ioan- Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 367-378. /În colaborare cu Camil Mureşanu/. ● „Voievozi şi cavaleri în apărarea ţării şi a Europei. Transilvania de la Iancu de Hunedoara la Ioan Zápolya”. În: Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coord. Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşanu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 454-459. /În colaborare cu Camil Mureşanu/.

2013 În periodice: ● „Academia Română şi Transilvania – elogiul limbii române”. În: Academica, 2013, XXIII, nr. 4, pp. 16-19. ● „Adunări cneziale şi nobiliare româneşti din Banat în secolul al XV- lea”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2013, XIV, nr. 55- 56, pp. 29-39. ● „Adunările cneziale şi nobiliare româneşti din Banat în secolul al XIV-lea. Competenţele, atribuţiile şi activitatea acestora”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2013, XIV, nr. 53-54, pp. 30-33. ● „Amintirea lui Silviu Dragomir la 125 de ani de la naştere”. În: Academica, 2013, XXIII, nr. 3, pp. 54-57. /În colaborare cu Sorin Şipoş/. ● „Atentatul împotriva educaţiei naţionale şi consecinţele acestuia”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2013, VIII, nr. 445 (41), din 7 noiembrie, pp. 4-6. ● „Comunitatea egalilor. Discurs la deschiderea anului academic 2013- 2014” /la Universitatea „Babeş-Bolyai”/. În: Apostrof. Revistă a Uniunii Scriitorilor, 2013, XXIV, nr. 10 (281), p. 4. ● „Cultura naţională şi specificul naţional”. În: Academica, 2013, XXIII, nr. 1, pp. 10-13; Magazin istoric, 2013, XLVII, nr. 9, pp. 5-10.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Gânduri despre cultura naţională şi ţara unită”. În: Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, 2013, XXXVII, pp. 21-25. ● „Inter hos sunt dispersi per totam provinciam Valachi. Aspecte ale statutului românilor transilvăneni în epoca Reformei religioase”. În: Apulum. Historia&Patrimonium, 2013, L, pp. 261-270. ● „Istoricul României moderne”. În: Academica, 2013, XXIII, nr. 11, pp. 14-15. ● „Limba noastră”. În: Magazin istoric, 2013, XLVII, nr. 6, pp. 5-9. ● „Prolog la elogiul lui Mario Vargas Llosa”. În: Steaua, 2013, LXIV, nr. 7-8 (777-778), iulie-august, pp. 18-19. ● „Prólogo al elogio de Mario Vargas Llosa”. În: Transylvanian Review, 2013, XXII, nr. 3, pp. 55-58. ● „Religiones and Nationes in Transylvania during the 16-th Century: Between Acceptance and Exclusion”. În: Journal for the Study of Religions and Ideology, Cluj-Napoca, 2013, XII, Spring, nr. 34, pp. 209-236. ● „Român şi România (I)”. În: Magazin istoric, 2013, XLVII, nr. 12, pp. 5-9. ● „Vasile Pârvan, fondatore spirituale dell’Università romena di Cluj”. În: Ephemeris Dacoromana, 2013, XV, pp. 15-18. ● „Preludiu pentru un elogiu: Horia Bădescu, Cărţile vieţuirii”. /Recenzie la/: Horia Bădescu, Cărţile vieţuirii, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, 744 p. În: Apostrof. Revistă a Uniunii Scriitorilor, 2013, XXIV, nr. 12 (283), pp. 13-14. ● „O carte care devine simbol”. /Recenzie la/: Valeriu Leu, Costa Roşu, Cărţi vechi româneşti şi Cronici bisericeşti din Banat, Cluj-Napoca, Zrenianin; Presa Universitară Clujeană, Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, 2012, 420 p. În: Piramida. Revistă de cultură, investigaţie şi atitudine a Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, Zrenianin, 2012-2013, II-III, nr. 6, p. 54.

În volume: ● „Avant-propos”. În: Une histoire des Roumains. Études critiques, coord. Ioan-Aurel Pop, Stephen Fisher Galaţi, Dinu C. Giurescu, traduit du roumain par Marily Le Nir, /Paris/, Edit. Vaillant, 2013, pp. 9-10. /În colaborare cu Stephen Fisher Galaţi, Dinu C. Giurescu/. ● „Cartea celor 12 portrete”. /Prefaţă/. În: Vasile Gaftone, Maramureşeni charismatici, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, pp. 7-11.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Cuvânt către cititor”. În: Gabriel-Virgil Rusu, Gherla. Cetatea lui Martinuzzi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2013, pp. 9-11. ● „Cuvânt înainte. Вcтyпительное слово”. În: Vecinătăţi şi ziduri: români şi ruşi (secolele XVI-XXI). Lucrările Sesiunii a XVII-a a Comisiei Mixte a Istoricilor din România şi Federaţia Rusă. Constanţa, septembrie 2012, coord. Florin Anghel, Mioara Anton, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2013, pp. 13-15; 17-19. /În colaborare cu Konstantin V. Nikiforov/. ● „De manibus Vallacorum scismaticorum...”. Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2013, 516 p. ● „Elogiul tradiţiei”. În: 140 éves a kolozsvári magyar nyelvű egyetemi oktatás. 140 de ani de învăţământ universitar în limba maghiară, editori Batiz Enikő, Nagy László, Soós Anna, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2013, pp. 11-18. ● „Evolution of the Realm and of the Inhabitants of Transylvania”. În: Quo vadis, Romania?, coord. Ion M. Anghel, Iaşi, Editura Junimea, 2013, pp. 13-31. ● „The Extent and Revenues of the Ottoman Empire in Documents of Some Venetian Baili (16-th Century)”. În: Contemporary Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor Tasin Gemil on the Occasion of His 70-th Birthday, eds. Stoica Lascu, Melek Fetisleam, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2013, pp. 419-434. ● „The Faces of John Hunyadi and Matthias Corvinus. Onomastics, Sources and Historiography”. În: Pour l’amour de Byzance. Hommage à Paolo Odorico, éds. Christian Gastgeber, Charis Messis, Dan Ioan Mureşan, Filippo Ronconi, Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2013, pp. 195-220. ● „Florin Constantiniu – contemporanul nostru perpetuu şi irevocabil”. În: In memoriam Florin Constantiniu. Smerenie. Pasiune. Credinţă, îngrijit de Laurenţiu Constantiniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013, pp. 535-541. ● Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane; Editura Eikon, 2013, 380 p. /În colaborare cu Ioan Bolovan/. ● „Îndemn către cititor. Foreword to the Reader”. În: Cristian Florin Bota, O cronologie a Caselor de Ajutor Reciproc. A Chronology of Credit Unions, Alba Iulia, Editura Altip, 2013, pp. 7-9.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „La Roumanie en Europe: entre l’Occident latin et l’Orient byzantin”. În: Reflexiones contemporáneas – Nuevos aportes desde las humanidades y la ciencia, compilador Hugo Francisco Bauzá, Buenos Aires, /s.n./, 2013, pp. 9-26. ● „Le voïvodat de Transylvanie et les parties occidentales du XII-e au XV-e siècle”. În: Une histoire des Roumains. Études critiques, coord. Ioan- Aurel Pop, Stephen Fisher Galaţi, Dinu C. Giurescu, traduit du roumain par Marily Le Nir, /Paris/, Edit. Vaillant, 2013, pp. 84-144. ● „Mărturii externe şi interne despre latinitatea limbii române din secolele al XV-lea şi al XVI-lea”. În: Eugen Simion 80, volum îngrijit de Lucian Chişu, Gheorghe Chivu, Andrei Grigor, Bucureşti, Editura Tractus Arte, 2013, pp. 447-454. ● „The Names in the Family of King Matthias Corvinus – From Old Sources to Contemporary Historiography”. În: Matthias Rex 1458— 1490. Hungary at the Dawn of the Renaissance, edited by István Draskóczy, Farkas Gábor, Iván Horváth, Ernö Marosi, Vilmos Voigt, Budapest, Eötvö Loránd University Press, 2013. /Volum publicat în ediţie on-line: [http://renaissance.elte.hu/?page_id=409]/. ● „Naţiuni şi confesiuni în Transilvania secolului al XVI-lea: între acceptare şi excludere”. În: Vecinătăţi şi ziduri: români şi ruşi (secolele XVI- XXI). Lucrările Sesiunii a XVII-a a Comisiei Mixte a Istoricilor din România şi Federaţia Rusă. Constanţa, septembrie 2012, coord. Florin Anghel, Mioara Anton, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2013, pp. 223-230. ● „Postface. La Roumanie après 1989. (Esquisse historique)”. În: Une histoire des Roumains. Études critiques, coord. Ioan-Aurel Pop, Stephen Fisher Galaţi, Dinu C. Giurescu, traduit du roumain par Marily Le Nir, /Paris/, Edit. Vaillant, 2013, pp. 411-417. ● „Pour un portrait de l'auteur”. În: Paolo Odorico, Des textes et des contextes dans la littérature byzantine. Un recueil autobiographique d'articles, édité par Roxana-Gabriela Curcă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2013, pp. 11-19. ● „Prefaţă”. În: Laurent Chrzanovski, Lumen est omen. Arta, istoria şi spiritualitatea iluminatului artificial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, pp. 12-13. ● „Prefaţă”. În: Gabriel Săpunaru, Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna, Bucureşti, Editura Etnologică, 2013, pp. 5-12.

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Prefaţă. Un sat cât o fărâmă de veşnicie”. În: Fabricat în Runcu Salvei. Aspecte monografice, coord. Vasile Lechinţan, Adrian Onofreiu, Mircea Prahase, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, pp. 7-9. ● „Témoignages sur les relations de suzeraineté-vassalité polono- moldaves à la fin du règne du premier roi Jagellon”. În: Between Worlds. The Age of the Jagiellonians, edited by Florin Ardelean, Christopher Nicholson, Johannes Preiser-Kapeller, Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2013, pp. 157-176. /În colaborare cu Adinel Dincă/. ● „Un text latin din 1531, despre raporturile moldo-polone de la arhivele de stat din Milano”. În: The Steppe Lands and the World Beyond Them – Studies in Honor of Victor Spinei on His 70th Birthday, editori Florin Curta, Bogdan-Petru Maleon, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. 761-778. ● Une histoire des Roumains. Études critiques, traduit du roumain par Marily Le Nir, /Paris/, Edit. Vaillant, 2013, 451 p. /Coordonator, în colaborare cu Stephen Fisher Galaţi, Dinu C. Giurescu/.

2014 În periodice: ● „Adunări cneziale şi nobiliare româneşti din Banat în secolul al XVI- lea”. În: Columna 2000. Revistă de cultură, Timişoara, 2014, XV, nr. 57- 58, pp. 14-23. ● „Câte ceva despre respectul pentru meserie, la cumpăna dintre ani!”. În: Clujul cultural. Foaie electronică pentru minte, inimă şi literatură, 2014, nr. din 19 ianuarie, ediţia online. ● „Câte ceva despre români şi maghiari în trecut...”. În: Sinteza. Revistă de cultură şi gândire strategică, Cluj-Napoca, 2014, nr. 3, martie-aprilie, pp. 26-29. ● „Ce ne-au învăţat moldovenii. Lecţia de românism a românilor de la Răsărit (I-II)”. În: Magazin istoric, 2014, XLVIII, nr. 4, pp. 5-9; nr. 5, pp. 33-37. ● „Despre un cuvânt de salut care cuprinde o lume... [servus]”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, 2014, VII, nr. 30, pp. 5-6. ● „Din Ţara Silvaniei în România: câteva consideraţii despre destinul istoric al poporului nostru”. În: Credinţă şi viaţă în Hristos. Anuarul Episcopiei Sălajului, 2014, VII, pp. 311-320. ● „Dimitrie Cantemir şi Transilvania”. În: Academica, 2014, XXIV, nr. 11-12 (289-290), noiembrie-decembrie, pp. 28-33.

Tradiții istorice românești și perspective europene

● „Dimitrie Cantemir, transilvăneanul”. În: Cultura. Fundaţia Culturală Română, Serie nouă, 2014, IX, nr. 44 (495), din 27 noiembrie, pp. 28-29. ● „Eminescu – 125: Eminescu şi străinii – o reconsiderare. Eminescu and the Strangers – A Reappraisal”. În: Caiete critice. Revistă lunară de critică literară şi informaţie ştiinţifică, Bucureşti, 2014, nr. 6 (320), pp. 31- 37. ● „Eminescu şi străinii – o reconsiderare”. În: Academica, 2014, XXIV, nr. 6-7 (284-285), pp. 9-12; Lumina, Zrenjanin-Serbia, 2014, nr. 7-9 (560-562), pp. 10-17; Portal-MĂIASTRA, Târgu Jiu, 2014, X, nr. 4 (41), pp. 1, 3-4. ● „Eminescu şi Transilvania. Elogiul culturii naţionale româneşti”. În: Academica, 2014, XXIV, nr. 1-2 (279-280), pp. 13-17; SIGNET, Satu Mare, 2014, nr. 8, februarie, pp. 3-8. ● „Eminescu şi Transilvania (sau Elogiul culturii naţionale româneşti)”. În: Jurnalul literar. Săptămânal de opinie şi atitudine intelectuală, Bucureşti, 2014, XXV, nr. 1-6, ianuarie-martie, pp. 4-5; Oraşul. Revistă de cultură urbană, 2014, VII, nr. 30, pp. 7-11. ● „Et in Arcadia ego sau a fi elev la Şaguna”. În: Familia română. Revistă trimestrială de cultură şi credinţă românească, Baia Mare, 2014, XV, nr. 2- 3 (53-54), aprilie-septembrie, pp. 14-16. ● „Gaudeamus igitur...”. În: Anuarul Colegiului Studenţesc de Performanţă Academică: 2013-2014, 2014, nr. 1, pp. 5-8. ● „I Romeni e il ricordo di Roma”. În: Incontro di studi. Orme di Roma – tra Italia e Romania all’insegna di Roma antica. Bollettino di Numismatica. Studi e Ricerche, 2014, nr. 2, pp. 27-40. ● „Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia”. În: Glasul Bucovinei. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Cernăuţi- Bucureşti, 2014, XXI, nr. 1-2 (81-82), pp. 40-62. ● „Istorici pe care i-am cunoscut: Hadrian Daicoviciu (1932-1984)”. În: Magazin istoric, 2014, XLVIII, nr. 10, pp. 35-39. ● „Kleine Geschichte der Ethnonyme Rumäne (Rumänien) und Walache (Walachei) (I-II)”. În: Transylvanian Review, 2014, XXIII, nr. 2, pp. 68-86; nr. 3, pp. 80-87. ● „La aniversară: Mircea Muthu, transilvanul”. În: România literară. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România, 2014, XLVI, nr. 6, din 7-13 februarie, p. 11. ● „Lecţia de românism a românilor de la răsărit (sau cum am devenit moldovean...)”. În: Akademos. Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă,

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Chişinău, 2014, nr. 1 (32), martie, pp. 101-108; Literatură şi artă. Săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Chişinău, 2014, nr. 6, din 6 februarie, p. 3; Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 2014, nr. 1 (97), pp. 5-18. ● „Maramureşul... intrând pe furiş la moldoveni - reflecţii pe marginea unei idei de unire românească din secolul al XVI-lea”. În: Convorbiri literare. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România, 2014, CXLVIII, nr. 12 (228), pp. 36-43. ● „125 de ani după Mihai Eminescu”. În: Oraşul. Revistă de cultură urbană, 2014, VII, nr. 31-32, pp. 5-8. ● „The role of social sciences and humanities in the modern Romanian accademic setting”. În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, Cluj- Napoca, 2014, III, nr. 1, martie, pp. 28-29. /În colaborare cu Daniel David/. ● „Român şi România (II)”. În: Magazin istoric, 2014, XLVIII, nr. 1, pp. 5-9. ● „Silvia Kerim - istorie şi film, adică viaţă...”. În: Steaua literară, artistică şi culturală, 2014, LXV, nr. 9-10, pp. 97-98. ● „Timpul curge peste pietre”. În: Sinteza. Revistă de cultură şi gândire strategică, 2014, nr. 5, iunie, p. 113. ● „Un gând la o ceremonie... António Lobo Antunes - Doctor Honoris Causa, Universitatea «Babeş-Bolyai», 6 octombrie 2014”. În: Steaua literară, artistică şi culturală, 2014, LXV, nr. 9-10, pp. 17-18.

În volume: ● Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, Lewiston, Edwin Mellen Press, 2014, 220 p. ● „Cuvânt către cititor”. În: Raimondo Rudolf Salanschi, Din istoria Eparhiei Greco-Catolice de Oradea. Geneză, integrare şi devenire, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2014, pp. 11-13. ● „Cuvânt de aleasă preţuire... . Words of utmost appreciation... .”. În: The Convergence of Diversity. The European Model. In honorem prof.univ.dr. Nicolae Păun, eds. Adrian-Ciprian Păun, Dragoş Păun, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014, pp. 7-17. ● „Cuvânt înainte: Semn de preţuire pentru autor şi îndemn către cititor”. În: Ioan M. Bota, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până

99 Tradiții istorice românești și perspective europene astăzi – adevăruri nespuse până acum, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2014, pp. 7-8. ● „Cuvânt înainte sau îndemn către cititor”. În: Marcel Gheorghe Muntean, Repertoriul picturii bizantine. Icoane de praznic, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2014, pp. 7-8. ● Eminescu şi Transilvania (sau Elogiul culturii naţionale româneşti). Locul românilor în Europa – la confluenţa Occidentului latin cu Orientul bizantin. Lectia de românism a românilor de la răsărit (sau Cum am devenit moldovean...), Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, 71 p. ● „The Historic Destiny of Prince Brâncoveanu”. În: Constantin Brâncoveanu, simbol românesc, Bucureşti, 2014, pp. 37-50. ● The History and Significance of the Names „Romanian/Vlach” and „Romania/Wallachia”, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014, 87 p. ● Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, XXII, 401 p. ● „În loc de elogiu, o amintire...”. În: Laura Lazăr Zăvăleanu, Ion Vlad – sub imperiul lecturii, Cluj-Napoca, Editura Eikon; Editura Şcoala Ardeleană, 2014, pp. 75-80. ● „Îndemn către cititor”. În: Nicolae Dragomir, Oierii mărgineni, ediţie de Alexandru Păcurar, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, pp. 7-8. ● „Îndemn către cititor”. În: Auguste de Gérando, Transilvania şi locuitorii săi, vol. I, traducere de Laurenţiu Malomfălean, Marius Mitrache, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014, pp. 5-7. ● „La leçon de l’histoire et l’histoire à travers les leçons”. În: Penser l’Europe. Comment enseigner l’histoire et les littératures pour former l’Homme européen? Séminaire international, XII-ème édition, 4-6 octombrie 2013, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014, pp. 143-147. ● „Lecţia de românism a moldovenilor”. În: Sunt român şi limba mea-i româna, Chişinău, Editura Litera, 2014, pp. 3-11. ● „Lecţia istoriei şi istoria prin lecţii”. În: Teologie şi istorie. In honorem pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru, editori Gabriel-Viorel Gârdan, Cosmin Cosmuţa, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014, pp. 13-20. ● „Les Roumains en Europe: entre l’héritage de la latinité occidentale et la réalité slave orientale”. În: Penser l’Europe. Séminaire International „Y a-t-il deux Europes?”, XIII-ème édition, 3-4 Octobre 2014, Bucarest- Roumanie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014, pp. 40-44.

100

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Naţiuni şi confesiuni în Principatul Transilvaniei - între acceptare şi excludere”. În: Armonie şi conflict intercultural în Banat şi Transilvania. Perspective cultural-istorice 1650-1950, coord. Mihai Spăriosu, Vasile Boari, Iaşi, Institutul European, 2014, pp. 273-284. ● „Preliminaries to European Integration in the Transylvanian Area (Case Study on Unity and Diversity)”. În: Disintegration and Integration in East-Central Europe 1919 – post-1989, eds. Nicolae Păun, Wilfried Loth, Cluj-Napoca; Baden-Baden, EFES; Nomos, 2014, pp. 22-30. ● „Raporturi politice în Europa Central-Orientală reflectate în două documente veneţiene din 1510”. În: Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală şi modernă. Omagiu Profesorului Avram Andea, editori Doru Radosav, Radu Mârza, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, pp. 241-254. ● „Regimul de stări şi românii din Transilvania în secolele XIII-XV”. În: Seminatores in artium liberalium agro. Studia in honorem et memoriam Barbu Ştefănescu, coord. Sorin Şipoş, Aurel Chiriac, Cluj-Napoca; Oradea, Centrul de Studii Transilvane; Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2014, pp. 265-297. ● „Repere ale politicii confesionale a principelui Gabriel Bethlen faţă de români”. În: Bethlen Erdélye, Erdély Bethlene. A Bethlen Gábor trónra lépésének 400. évfordulóján rendezett konferencia tanulmányai, szerk. Dáné Veronka, Horn Ildikó, Lupescu Makó Mária, Oborni Teréz, Rüsz- Fogarasi Enikő, Sipos Gábor, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum-Egyesület, 2014, pp. 345-356. ● „Rolul romanităţii românilor în conştiinţa medievală”. În: Clio în oglindiri de sine. Academicianului Alexandru Zub. Omagiu, editor Gheorghe Cliveti, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, pp. 307-320. ● „Schiţă pentru un portret”. În: Oliver Jens Schmitt, Skanderbeg. Noul Alexandru al Balcanilor, traducere Rudolf Gräf, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană; Centrul de Studii Transilvane, 2014, pp. VII-IX. ● „16th Century Venetian Bailiffs' Reports on Realities in the Ottoman Empire”. În: From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europe, edited by Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2014, pp. 61-75. ● „Viaţa bisericească şi monahismul de rit bizantin pe teritoriul României până la 1300”. În: Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare. Vol. I: Istoria monahismului ortodox românesc

101

Tradiții istorice românești și perspective europene de la începuturi până în prezent, coord. generali Mircea Păcurariu, Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2014, pp. 347-379.

2015 În periodice: ● „Additional Observations Regarding the Phrase Religio Romana in a Transylvanian Document Dated 6 June 1574”. În: Journal for the Study of Religions and Ideologies, 2015, XIV, nr. 41, Summer, pp. 3-21. ● „Cuvânt de deschidere la ceremonia de acordare a titlurilor de Cetăţeni de Onoare ai judeţului Cluj Alteţelor Lor Regale Princepesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu”. În: Coroana de Oţel, Arad, 2015, nr. 139, iulie-august-septembrie, pp. 1-2. ● „Despre educaţia prin limbă şi istorie (I-II)”. În: Clipa. Magazinul actualităţii culturale româneşti, 2015, VII, iunie, pp. 1, 7; septembrie. ● „Despre «Prinţul Negru» de la Curtea de Argeş: Numele nu garantează etnia nimănui”. În: Historia, 2015, XV, nr. 157, februarie, pp. 24-26. ● „O Europă în miniatură: Transilvania şi vocaţia europeană a României” (I-II). În: Magazin istoric, 2015, XLIX, nr. 7 (580), iulie, pp. 5- 8; nr. 8 (581), august, pp. 5-9. ● „Păcătuind faţă de Eminescu. Eminescu şi Transilvania (I-II)”. În: Magazin istoric, 2015, XLIX, nr. 1 (574), ianuarie, pp. 5-8; 2 (575), februarie, pp. 5-8. ● „Poezia lui Eminescu şi Evul Mediu românesc”. În: Academica, 2015, XXV, nr. 1 (291), ianuarie, pp. 24-31; Portal-MĂIASTRA, Târgu Jiu, 2015, XI, nr. 2 (43), pp. 1, 6-8. ● „Premisele istorice ale Marii Uniri”. În: Academica, 2015, XXV, nr. 1 (291), ianuarie, pp. 39-43. ● „Réflexions à l’occasion d’une cérémonie”. În: Transylvanian Review, 2015, XXIV, nr. 1, pp. 79-81. ● „Ştefan Pascu. O evocare”. În: Magazin istoric, 2015, XLIX, nr. 4 (577), aprilie, pp. 33-37.

În volume: ● Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani; Presa Universitară Clujeană, 2015, 420 p. /Coordonator, în colaborare cu Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Ana Victoria Sima/.

102 In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

● „Dati veneziani sull’Europa centro-orientale all’inizio del XVI secolo”. În: Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, a cura di Ioan-Aurel Pop, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Ana Victoria Sima, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani; Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 57-68. ● „Dintre sute de catarge...”. În: Personalităţi ale Universităţii „Babeş- Bolyai”: Sextil Puşcariu, coord. Nicolae Mocanu, Pavel Eugen, Cluj- Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 9-13. ● „Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania – realitate istorică şi reflectare în istoriografia românească transilvăneană din secolul al XVIII-lea”. În: Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Studii şi cercetări academice, coord. Ioan Moldoveanu, Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Bucureşti, Editura Trinitas, 2015, pp. 594-617. ● „Îndemn către cititor”. În: Vasile Lechinţan, Ioan Zegrean, Monografia satului Ceaba, Comuna Sânmărtin – judeţul Cluj, Cluj-Napoca, Editura Studia, 2015, pp. 5-7. ● „Lumina cărţii”. În: Lumina din cuvinte, antologie alcătuită de Irina Petraş, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015, pp. 120-124. ● „Mihai Eminescu – repere biografice”. În: Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015, pp. 30-62. /În colaborare cu Cecilia Cârja, Ioana Bonda/. ● „Omaggio allo storico e al professore Cesare Alzati, «dal cuore dell’Europa...». În: Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, a cura di Ioan-Aurel Pop, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Ana Victoria Sima, Cluj-Napoca, Centro di Studi Transilvani; Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 9-15. ● „Rudolf Gräf - elogiu la o aniversare... . Rudolf Gräf – Lobrede zum Geburtstag... „. În: Historia Vita Memoriae. Festschrift für Rudolf Gräf zum 60. Geburtstag, hg. Ioana Florea, Gabriella-Nóra Tar, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 11-18. ● „Semn de preţuire pentru autor şi îndemn către cititor”. În: Ioan M. Bota, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Adevăruri nespuse până acum, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2015, pp. 7-8.

103

ISTORIE, CONFESIUNE, POLITICĂ

ASPECTE PRIVIND NORD‐VESTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA SECOLELOR X‐XI A.D.

Florin SFRENGEU

Perioada secolelor X-XI este cunoscută, în primul rând, datorită cercetărilor din ultimele 6-7 decenii în care arheologia a adus o remarcabilă contribuţie. O statistică a numărului de aşezări încadrate în perioada secolelor VIII-XI de pe teritoriul nord-vestic al României a fost întocmită mai recent de arheologul I. Crişan, care cartează un număr de 133 de situri arheologice pentru secolele VIII-IX, dintre care 128 sunt aşezări de tip sătesc şi 5 peşteri. În perioada secolelor IX-X, numărul aşezărilor este mai mic, fiind cartate doar 61 de aşezări săteşti şi 3 peşteri1. În secolele X-XI s-a constatat, de către acelaşi arheolog, numărul diminuat al aşezărilor: 45 dintre care 43 sunt de tip sătesc, iar două sunt peşteri.2 În zona de câmpie concentraţia demografică este mai mare, dar remarcăm faptul că multe aşezări sunt amplasate în bazinele superioare ale râurilor din nord-vestul ţării, în zone deluroase, aproape de zona montană. Aşezările sunt situate în apropierea râurilor sau a unei surse de apă, văile principalelor râuri fiind şi principalele căi de comunicaţie. Aşezările din câmpie ocupau treapta mai înaltă, împădurită a acesteia, precum şi grindurile din zona mlăştinoasă, locuri mai uşor de apărat şi care ofereau condiţii propice pentru trai. Aşezările din zona deluroasă erau situate pe terase, pe panta sau la baza dealurilor, locuri bine apărate natural, înconjurate de

1 I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana (secolele X-XIII), Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2006, p. 19-20 şi anexele 1 de la p. 265-271 şi 2 de la p. 272. Teritoriul avut în vedere are următoarele limite geografice: râul Mureş la sud, râul Someş la nord, frontiera cu Ungaria la apus şi Munţii Apuseni la răsărit, incluzând aici Silvania aflată între Munţii Plopişului şi Munţii Meseşului. 2 Ibidem, p. 38. 107 Tradiții istorice românești și perspective europene păduri. Numărul mare de aşezări din anumite regiuni se datorează poate şi interesului manifestat de arheologi pentru studierea acestora (de ex: zona Crişului Repede şi a Bihariei, zona Careiului, zona Barcăului, zona Crasnei), pe când anumite zone încă nu au fost cercetate suficient arheologic. O serie de informaţii scrise, care ne pot ajuta la formarea unei imagini privind perioada în discuţie, ne sunt oferite şi de cronica lui Anonymus, despre care s-a scris mult, opiniile fiind controversate3. Cronicarul anonim menţionează şi formaţiunile politice conduse de Menumorut, Glad şi Gelou. Din aceste relatări, coroborate cu ştirile din alte cronici, completate de rezultatele cercetărilor arheologice din ultima vreme, s-a prezentat un tablou istoric al formaţiunilor politice amintite mai sus şi de către istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, într-o lucrare de sinteză, serios argumentată, cu o bogată bibliografie istorică şi arheologică4.

3 Din lucrările care prezintă pe larg această problematică a valorii istorice, geografice şi literare a operei sale, amintim doar câteva: St. Brezeanu, ,,˂˂Romani>> şi <> la Anonymus. Istorie şi ideologie politică”, în Romanitatea orientală în Evul Mediu, Bucureşti, Editura All Educațional, 1999; Idem, „Începuturile românilor şi maghiarilor în Transilvania. Tradiţie savantă şi memorie populară medievală”, în Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, Editura Corint, 2002; V. Ciocâltan, „Observaţii referitoare la românii din Cronica notarului anonim al regelui Béla”, în RI, 40, nr. 5, 1987; Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, Editura Centrul de Studii Transilvane, 2001; Idem, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca, Editura Centrul de Studii Transilvane, 2005; C. A. Macartney, Studiens on the Early Hungarian Historical Sources, Budapest, Oxford University Press, 1940; Györy, J., Gesta regum – gesta nobilium, Budapesta, Országos Széchényi Könyvtár, 1948; Györffy, Gy., Krónikáink és a magyarőstörténet, Budapesta, 1948; Idem, „Abfassungszeit, Autorschaft und Glaubwürdgkeit der Gesta Hungarorum des Anonymen Notars”, în AAASH, XX, 1972, p. 209-229; Kristó Gy., „Rómaiak es vlachok Nyestornál és Anonymusnál”, în Századok, 112, nr. 4, 1978, p. 623-661; T. Sălăgean, Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006. 4 I. A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, (în continuare I. A. Pop, Românii şi maghiarii). A se vedea şi amplul studiu a lui V. Spinei, 108

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Nord-vestul României a făcut parte din ducatul lui Menumorut, despre care Anonymus ne vorbeşte în capitolele 19-22, 28, 50-52, şi era cuprins între Tisa, Mureş, Someş şi Carpaţii Occidentali, având reşedinţa în cetatea Byhor. Analizând relatările din aceste capitole ale cronicii lui Anonymus, Ioan-Aurel Pop arată că războiul contra ducatului Crişanei are trei etape: „- prima expediţie militară, din direcţia nord-est spre sud-est, duce la atacarea teritoriului dintre râurile Er şi Someş, cu cetatea Sătmar, până sub Munţii Meseş şi până la Zalău; - a doua expediţie este o continuare a primei, din direcţia nord- est spre nord-vest, de-a lungul râului Er, încheiată cu înfrângerea cetei Ungurilor la Szeghalom; - a treia, în care avangarda oştii era formată din secui, e orientată dinspre sud spre nord-est şi duce la căderea şi jefuirea cetăţii Biharea.”5 Pentru fiecare etapă în parte sunt menţionate luptele dintre maghiari şi populaţia autohtonă. După spusele lui Anonymus, ungurii au întâmpinat greutăţi în înfrângerea rezistenţei localnicilor, chiar dacă aceştia din urmă au fost cuprinşi de spaimă şi groază6. În ducatul lui Menumorout conform unei informaţii din cronica Gesta Hungarorum a Notarului Anonim (Cronica lui Anonymus), locuia şi o populaţie ce se numeau cozar: „Ţara însă care este între Tisa şi pădurea Ygfon ce este situată înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorout, pentru că avea mai multe soţii şi teritoriul acesta îl locuiau nişte neamuri ce se numesc cozar.”7 Analizând structura etnică a ducatului lui Menumorout, Ioan-Aurel Pop ajunge la concluzia că, „era următoarea: români, urmaşi ai geto-dacilor romanizaţi în vremea stăpânirii romane şi ulterior (o parte a ducatului fusese inclusă în Dacia Romană); slavi,

„Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactele lor cu românii în secolele IX-X”, în Arh Mold, X, Iaşi, 1990, p. 103-148. 5 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 135. 6 Ibidem. 7 Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), de Secretarul anonim al regelui Béla, în Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I, traducere de G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934, ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum, 2010, p. 115. 109

Tradiții istorice românești și perspective europene bulgari, avari, ajunşi aici ca urmare a migraţiilor şi a extinderii dominaţiei vremelnice a unor state barbare asupra Pannoniei; secui, khazari, legaţi de invazia ungurilor, dar prezenţi, probabil, în Câmpia Dunării mijlocii şi a Tisei înainte de această invazie.”8 O analiză interesantă privind ducatul lui Menumorout a fost realizată şi de către cercetătorul bucureştean Alexandru Madgearu. În legătură cu cozarii, pomeniţi în textul cronicii lui Anonymus, face unele precizări pertinente: „Kozarii sunt identici cu khazarii din zona Donului, care au trecut la religia mozaică şi au creat un stat puternic în secolele VII-IX în stepele nord-pontice. Kozarii sau kavarii au venit în bazinul Tisei probabil în secolul al IX-lea, alungaţi de războaiele cu arabii care au condus la declinul statului khazar.”9 Nu este exclus, după cum arată Alexandru Madgearu, ca pătrunderea kavarilor să fi stimulat organizarea în Crişana a unei formaţiuni politico-militare, nomazii fiind consideraţi un factor catalizator în apariţia unor state din Europa de sud-est şi est.10

8 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 139. Pentru situaţia etno-confesională din Transilvania şi Ungaria vezi recenta lucrare a aceluiaşi autor: „Testimonies on the Ethno-Confessional Structure of Medieval Transylvania and Hungary (9th – 14th centuries), în Transylvanian Review, Vol. XIX, Supplement No. 1, 2010, Pursuing Diversity. Demographic Realities and Ethno-Confessional Structure in Transylvania, p. 9-41. 9 Al. Madgearu, „Voievodatul lui Menumorout în lumina cercetărilor recente” în Analele Universităţii din Oradea, seria Istorie-Arheologie, tom XI, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001, p. 40. 10 Ibidem, p. 41. Acelaşi autor în cartea Românii în opera Notarului Anonim la p. 137, referitor la kabari, afirma următoarele: „Un studiu arheologic recent delimitează un teritoriu la nord-vest de Crişana, unde s-au descoperit urmele acestor kabari, datate indiscutabil înainte de 896. Ei sunt, probabil, Cumanii despre care Gesta Hungarorum spune că-i provocau neajunsuri lui Gelou. Este posibil ca ei să fie strămoşii secuilor, care, iniţial, au trăit în această zonă. Crişana a fost cucerită de aceşti kabari sau kozari cândva în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Mormintele „maghiare vechi” de la Biharea pot să aparţină, de fapt, acestor „kozari”. Unul dintre ele (nr. 5) conţine o piesă de centură datată în faza Dörrlamm I a, adică înainte de 896. Probabil că însuşi Menumorout era de origine kabară, astfel explicându-se şi faptul că, potrivit Notarului Anonim, el era poligam. La Galoşpetreu, jud. Bihor, s-a descoperit 110

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop În partea de nord-vest a României, pe teritoriul actual al judeţelor: Arad, Bihor, Satu-Mare şi Sălaj, au fost semnalate 27 de fortificaţii încadrate cronologic, de la caz la caz, în perioada secolelor VIII-XII. Trei fortificaţii sunt considerate de unii arheologi ca fiind ridicate în perioada secolelor VIII-IX, dintre care două necercetate, cu datare incertă: Vârfurile11 cu locul descoperirii neprecizat şi Zimandul Nou12. Biharea este una din puţinele cetăţi de pământ care au beneficiat de săpături arheologice sistematice13. În perioada secolelor IX-X sunt plasate începuturile a şase fortificaţii: Beliu-Trei Cruci14 - necercetată, Grăniceri-Cetate15 - probabilă, Moigrad-Dealul Cămnini16, Sebiş- un mormânt din secolul al X-lea, care, după inventarul său, poate fi atribuit unei populaţii türcice.” 11 M. Zdroba, M. Barbu, „Săpăturile arheologice de la Felnac şi Vladimirescu”, în Ziridava, VI, Arad, 1976, p. 51; I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana (secolele X-XIII), Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2006, p. 217. 12 E. Glück, Contribuţii privind părţile arădene în secolele IX-X, în Studii privind istoria Aradului, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p. 123. 13 S. Dumitraşcu, Biharea. Săpăturile arheologice din anii 1973-1980, Oradea, 1994; F. Sfrengeu, „Settlements from 8th – 9th centuries discovered within the soil fortress at Biharea”, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie- Arheologie, XVIII, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 7-12; S. Dumitraşcu, F. Sfrengeu, Mihaela Goman, „Săpăturile arheologice din vara anului 1998 la Biharea – „Cetatea de pământ”, în Crişana Antiqua et Mediaevalia, I, Oradea, 2000, p. 63-73; F. Sfrengeu, „Cercetările arheologice de la Biharea „Cetatea de pământ” (zona de vest) din anii 1999-2000”, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, XII, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2002, p. 19-24; Idem, „Săpăturile arheologice din 2001-2002 de la Biharea – Cetatea de pământ (zona de sud)”, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, XIV, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004, p. 11-18. 14 Fl. Dudaş, Zărandul. Chipuri şi fapte din trecut, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 26; Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 1999, p. 44. 15 I. Crişan, op. cit., p. 151-152. 16 M. Rusu, Cetatea Moigrad şi Porţile Meseşului, în Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. Şt. Pascu, Cluj-Napoca, Centrul de multiplicare al Universității „Babeș- Bolyai”, 1974, p. 266-268; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.H., Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002 (în continuare C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României), p. 201-202. 111 Tradiții istorice românești și perspective europene

Troianul17, Vladimirescu-La Cetate18, Zărand-La Bisericuţă19. Aceste fortificaţii îşi continuă existenţa şi în secolul al XI-lea. Alte 10 fortificaţii sunt datate începând cu secolele X-XI: Cheud-Dealul Cetate20, Halmăjd-La Zamca21, Medieşul Aurit-Castel22, Ortelec- Cetate23, Pâncota-Cetatea turcească24, Petreu-Cetatea dinăuntru25, Şimleul Silvaniei-Cetate26, Şimleul Silvaniei-Observator27, Tăuţ- Dealul Rujelor28, Zalnoc-Cetate29. La opt fortificaţii începuturile

17 Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 1999, p. 115. 18 M. Barbu, „Săpăturile de la Arad-Vladimirescu. Campania 1979”, în Ziridava, XII, 1980, p. 151-163; M. Barbu, M. Zdroba, „Noi cercetări privind cetatea de pământ de la Vladimirescu”, în Ziridava, VIII, 1977, p. 17-28; Idem, „Şantierul arheologic Arad-Vladimirescu. Campania 1977”, în Ziridava, X, 1978, p. 101-121; Idem, „Cercetările arheologice de la Arad- Vladimirescu. Campania 1978”, în Ziridava, XI, 1979, p. 181-193. 19 M. Rusu, „Cetăţile transilvănene din secolele IX-XI şi importanţa lor istorică”, în Ziridava, X, 1978, p. 161-162; Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 1999, p. 138-139. 20 A. Medeve, „Cadrul natural al fortificaţiilor de la Cheud”, în AMP, XVI, 1992, p. 383-388; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României..., p. 185. 21 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României..., p. 193. 22 S. Dumitraşcu, „Săpăturile arheologice de la Medieşul Aurit-Castel”, în Crisia, IV, 1974, p. 101-106. 23 C. Cosma, „Fortificaţii din secolele X-XI din vestul şi nord-vestul României. Consideraţii privind stadiul actual al cercetărilor”, în AMP, XXIII, 2000, I, p. 472-475; Idem, Vestul şi nord-vestul României…, p. 210-212. 24 M. Blăjan, E. Dörner, „Probleme de demografie istorică pe baza studiului căldăruşelor de lut (sec. XI-XII), descoperite pe teritoriul judeţului Arad”, în Ziridava, X, 1978, p. 128; I. Crişan, op. cit., p. 174-175. 25 Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 54. 26 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României..., p. 232. 27 Ibidem, p. 233. 28 E. D. Pădureanu, „Noi fortificaţii pe teritoriul judeţului Arad”, în Ziridava, XV-XVI, 1987, p. 33; Rep. arh. al Mureşului Inferior, p. 126. 29 M. Rusu, op. cit., P. Iambor, „Izvoarele istorice şi terminologia privind aşezările fortificate din secolele IX-XIII”, în AMN, 1989-1993, 26-30, p. 20; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României..., p. 241; I. Crişan, op. cit., p. 223.

112

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop sunt încadrate în secolul al XI-lea: Bodrogu Vechi-Grădişte30, Bulci- Cetate31, Căpleni-Pământul regesc32, Cladova-Dealul Carierei33, Cuvin- Cetate34, Marca-Cetate35, Oradea-Cetate36, Zalău-Poligon37. Fortificaţiile au fost amplasate, din punct de vedere geografic, în mai multe locuri: pe terasele mai înalte ale râurilor sau pe platourile dealurilor din zona de întâlnire a piemonturilor cu câmpia (Beliu, Bodrogu Vechi, Căpleni, Cladova, Oradea, Pâncota, Tăuţ, Vladimirescu, Zărand), pe interfluviul aplatizat (grind) format de cursurile pârâului Ceşmeu, fosta albie a Crişului Repede (Crişul Mic, azi colmatată), şi Barcău la nord (Biharea). O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul cetăţilor de la Petreu şi Medieşul Aurit. Alte fortificaţii sunt situate pe pantele sau terasele dealurilor, precum şi pe muncei împăduriţi (Cheud, Halmăjd, Marca, Moigrad, Ortelec, Sebiş, Şimleul Silvaniei – Cetate şi Observator, Zalnoc). Din punct de vedere planimetric, fortificaţiile au fost încadrate în mai multe tipuri:

30 E. D. Pădureanu, „Noi fortificaţii pe teritoriul jud. Arad”, în Ziridava, 15-16, 1987, p. 29-31; Rep. arh. al Mureşului Inferior, p. 45. 31 M. Blăjan, E. Dörner, op. cit., p. 124; Rep. arh. al Mureşului Inferior, p. 47. 32 Németi J., Repertoriul arheologic al zonei Careiului, Bucureşti, Biblioteca Tracologica, 1999, p. 78-79. 33 V. Boroneanţ, „Consideraţii asupra locuirii feudale de la Cladova”, jud. Arad, în Ziridava, X, 1978, p. 139-157; Idem, „Consideraţii asupra locuirii feudale de la Cladova, jud. Arad, în lumina descoperirilor arheologice şi a unor noi investigaţii arheologice”, în Ziridava, 1982, XIV, p. 109-115; V. Boroneanţ, P. Hurezan, „Cetatea de la Cladova – Reşedinţa voievodului Transilvaniei – Pousa”, în Ziridava, XV-XVI, 1987, p. 67-74; Rep. arh. al Mureşului Inferior, p.56-57; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României…, p. 186- 187. 34 Rep. arh. al Mureşului Inferior, p. 64. 35 S. Dumitraşcu, V. Lucăcel, Cetatea dacică de la Marca (jud. Sălaj), Zalău, 1974, p. 13, 24-25. 36 A. A. Rusu, „Cercetări arheologice în cetatea Oradea. Sinteza preliminară a anilor 1991-1993”, în Crisia, XXIII, 1993, p. 59-84; D. Marta, Cetatea Oradea. De la începuturi până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2013. 37 D. Băcueţ Crişan, S. Băcueţ Crişan, Cercetări arheologice pe teritoriul oraşului Zalău, Zalău, Editura Porolissum, 2003, p. 30, 46 113

Tradiții istorice românești și perspective europene

1. fortificaţii patrulatere (de exemplu: Biharea, Pâncota, Zărand, cu plan dreptunghiular, Cladova şi Vladimirescu, cu plan trapezoidal); 2. fortificaţii care urmează configuraţia terenului (de exemplu: Cheud, Moigrad, Ortelec, Şimleul Silvaniei – Cetate şi Observator); 3. fortificaţii de formă circulară (Halmăjd)38. M. Rusu este de părere că apariţia fortificaţiilor feudale timpurii „este în principal rezultatul transformărilor de ordin economic şi social petrecute în sânul populaţiei autohtone. Fără îndoială că la aceşti factori a contribuit şi conjunctura istorică favorabilă, precum şi repetatele incursiuni sau dislocări de populaţii, venite din diferite direcţii, care i-au determinat pe autohtoni să-şi construiască fortificaţii, la adăpostul cărora puteau să-şi apere avutul şi fiinţa”39. Nu se exclude posibilitatea construirii unor fortificaţii, mai ales cele datate cu începere din a doua jumătate a secolului al X-lea, de către unguri sau la comanda acestora, „maghiarii fiind cei care, în secolul al X-lea, îşi fixează limitele estice la Porţile Meseşului, unde ridică întărituri pentru apărarea graniţelor”40. Luptele dintre unguri şi pecenegi din primele decenii ale secolului al XI-lea sunt considerate a fi cauza sfârşitului fortificaţiilor, dar trebuie să se ţină seama că în această perioadă de timp încep şi campaniile militare sistematice de cucerire a Transilvaniei de către regatul maghiar. Fortificaţiile din nord-vestul României, ca urmare a cuceririi noilor teritorii, îşi pierd funcţionalitatea iniţială, unele devenind centre de comitat după a doua jumătatea a secolului al XI-lea, când apar în documente.

38 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul Românie…, p. 42-54. Autorul prezintă pe larg aspectele referitoare la densitate şi amplasarea geografică, tipologia în funcţie de planimetrie, sistemul constructiv, analogiile planimetrice şi ale sistemelor constructive, probleme privind cronologia fortificaţiilor, funcţionalitatea şi atribuirea etnică. Precizăm faptul că toate fortificaţiile analizate în lucrarea amintită sunt plasate, din punct de vedere cronologic, cel mai devreme în secolul al X-lea, Biharea la începutul acestui secol, iar celelalte fortificaţii în a doua jumătate sau chiar în secolul al XI-lea (p. 47-53 şi anexa 2.2 de la p. 248). 39 M. Rusu, „Cetăţile transilvănene din secolele IX-XI şi importanţa lor istorică”, în Ziridava, X, 1978, p. 161-162. 40 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României..., p. 54. 114

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Săpăturile arheologice efectuate încă de la începutul secolului XX, continuate şi în prezent, au arătat că în situl arheologic de la Biharea, localitate situată la aproximativ 10 km nord de Oradea, a fost localizată fortificaţia principală din ducatul lui Menumorut, Byhor. Cetatea are şi în prezent o înfăţişare impunătoare, cu valuri de pământ de aproximativ 30 de metri grosime la bază şi şanţuri pe trei laturi, largi de aproape 20 de metri, de formă dreptunghiulară, cu laturile de aproximativ 150 X 115 metri. Cercetările arheologice de la Biharea confirmă „existenţa în Crişana a voievodatului bihorean condus de Menumorut, având drept temei etno-demografic pânza aşezărilor – sate, târguri şi cetăţi româneşti şi româno-slave din această parte a României”41. Aceste cercetări au dus în primul rând la descoperirea civilizaţiei şi culturii româneşti, autohtone, din secolele VIII-XI, dar şi la descoperiri aparţinând unor grupuri de populaţii pătrunse în zonă, cu precădere după organizarea regatului feudal maghiar: unguri, secui, pecenegi, bösörmeni, aşezaţi în secolele XI-XIII42. După luptele de la Biharea, timp de un secol şi jumătate nu mai cunoaştem nici o informaţie scrisă care să ateste prezenţa ungurilor şi secuilor în aceste locuri. După moartea lui Árpád (907), s-au manifestat tendinţe centrifuge ale şefilor de triburi şi au început lupte pentru şefie, fiul său, Zulta, fiind doar un copil. Cel care a păstrat unitatea triburilor prin expediţii de pradă spre vest şi sud a fost Bulcsu, care în cele din urmă s-a impus. După 955, societatea maghiară suferă o serie de schimbări, triburile încep să se sedentarizeze, procesul de feudalizare se accentuează, ducând în cele din urmă la apariţia statului, odată cu încoronarea ca rege a lui Vajk, în 1000, devenit Ştefan I (997-1038). Acesta primeşte de la papalitate misiunea de convertire a păgânilor, statul său fiind numit regat apostolic. În timpul domniei lui Ştefan I, dar mai ales după moartea acestuia, luptele pentru tron, cele împotriva feudalizării şi creştinării, domină viaţa politică a regatului. Imperiul roman de neam germanic se amestecă în aceste dispute prin intermediul cavalerilor germani,

41 S. Dumitraşcu, Biharea. Săpături arheologice (1973-1980), Oradea, Editura Universității din Oradea, 1994 (în continuare S. Dumitraşcu, Biharea), p. 247. 42 Ibidem, p. 248. 115 Tradiții istorice românești și perspective europene care reprezentau noua rânduială feudală, dar şi noua credinţă. Pecenegii profită de slăbiciunea statului maghiar şi întreprind o serie de incursiuni şi expediţii de pradă în Ungaria, pornind din Transilvania, unde aveau puncte de sprijin ale dominaţiei lor. Cronicile maghiare amintesc asemenea expediţii, precum cea din 1028, înregistrată în cronica lui Henrich de Mügelen şi o alta sau aceeaşi de „Legenda mică” a Sf. Ştefan43. În 1048-1049, după marea invazie în Imperiul bizantin, cea mai mare parte a pecenegilor se stabilesc în sudul Dunării, însă grupurile rămase la nord de fluviu se amestecă în luptele interne din Ungaria. În 1068, sub conducerea lui Osul (Oslu), pecenegii întreprind o mare invazie în Ungaria, fiind înfrânţi în cele din urmă de oastea lui Solomon şi a fiilor săi Géza şi Ladislau pe când se întorceau la muntele Chiraleş44. Căpeteniile aristocraţiei maghiare, şefii ginţilor şi triburilor, pentru serviciile militare aduse, devin beneficiarii unor proprietăţi dăruite de rege. Astfel ei sunt reprezentanţii regelui în teritoriu, în fruntea unor „comitate castrense”, cu toate că, după practica deţinerii de dregătorii in partibus, ei rămâneau mai departe în preajma regelui. Creat pe ruinele ducatului lui Menumorut, un astfel de comitat castrens avea reşedinţa la Biharea, probabil, în a doua jumătate a secolului al XI-lea45. În istoriografia maghiară se arată că pe teritoriul unde regele Ştefan I îşi exercita autoritatea au apărut comitatele şi comite de cetăţi, odată cu episcopiile. Comitatul era denumit după cetatea lui şi era o instituţie administrativă organizată pe bază teritorială cu hotare stabilite. Comitele de cetăţi era o instituţie administrativă semiteritorială care cuprindea numai posesiunile regale, însă nu toate posesiunile aparţineau de instituţia comitelui de cetăţi, doar cele rânduite de rege la aceeaşi cetate. Comitele putea să aibă posesiuni şi în afara comitatului, acestea fiind sub autoritatea lui. Fără comite de cetate nu putea exista comitatul, dar în spatele comitelui nu exista întotdeauna un comitat. De bază era instituţia comite de cetate, care avea un corp de funcţionari numit de rege: comite (ispán), comite de

43 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 83-84. 44 Ibidem, p. 84-85. 45 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 145. 116

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop curte (udvarispán), castelan (várnagy), locotenent (hadnagy) şi, în cazul comitelui de cetăţi de graniţă, maior, comandantul zonei de graniţă (őrnagy)46. Istoricii maghiari fac referiri la existenţa unui tip aparte de comitat, pomenit în izvoarele documentare, ce datează din perioada domniei lui Ştefan I. Acesta era comitatul de graniţă (határvármegye) sau marca, în fruntea căruia se afla un comes confini, iar o parte a hotarului se suprapunea peste o zonă nesigură, fiind situate pe un teritoriu puţin locuit, ce corespundea cu un vechi teritoriu tribal, în general, fiind date ca exemple comitatele: Borsod, Borszova, Sopron, Bihor, Dăbâca47. Formate din două părţi dependente una de cealaltă, una militară şi alta economică, comitatele au în centrul lor curtea regală sau a stăpânului feudal, unde locuia reprezentatul unuia sau altuia, înconjurat de udvornici, oameni în slujba sa. Din punct de vedere politic şi militar puterea centrală era reprezentată de garnizoana ce ocupa castrul sau cetatea din teritoriu. Partea economică era formată din domeniile regale, nobiliare şi bisericeşti48. Începând cu primii ani ai secolului al XII-lea, comitatele şi comiţii sunt pomeniţi rând pe rând în documente. Cel dintâi document cunoscut cu privire la Crişana şi Transilvania este un act emis din cancelaria regelui Géza I, în anul 1075, unde este menţionată cetatea Biharea cu mai multe sate din jurul său (Ártánd), satul Duboz, aflat pe râul Criş, şi cetatea Turda, cu vama salinelor, din care jumătate este dăruită mănăstirii Sf. Benedict, precum şi obligaţiile locuitorilor faţă de aceeaşi mănăstire49. La realităţile de la sfârşitul secolului al XI-lea face referire şi Cronica pictată de la Viena (Chronicon pictum Vindobonensae), redactată la mijlocul secolului al XV- lea. Este vorba de cea mai veche pomenire a toponimicului Várad

46 Kristó, G., Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, Editura Szegedi Kőzepk. Műhely, 2004, p. 140-141. 47 Györffy, Gy., Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation, p. 335. 48 Şt. Pascu, Rezistenţa instituţiilor româneşti; transplantarea în mediul autohton a unor instituţii medievale central-europene, în Istoria Românilor, vol. III, București, Editura Enciclopedică, p. 395; Idem, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj- Napoca, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 100. 49 Documente privind istoria României, C., veacurile XI, XII şi XIII, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1951 (în continuare DIR), p. 1-2. 117 Tradiții istorice românești și perspective europene

(Oradea) într-o cronică, în timpul regelui Ladislau (1077-1095). Acesta „a găsit în parohia fortăreţei Bihor, între fluviile Criş, la o vânătoare, un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Várad”50. Mănăstirea a devenit sediul capitlului compus din 24 de canonici şi a fost zidită pe malul stâng al Crişului Repede, într-o zonă mlăştinoasă, iar la scurt timp, regele Ladislau a întemeiat, tot aici, o episcopie. Mai târziu, în jurul anului 1130, corpul neînsufleţit al lui Ladislau a fost adus la Oradea, probabil prin strădania ordinului canonicilor premostratensi51. Tot din acest text avem prima informaţie despre Biharea ca şi reşedinţă de comitat, după cum afirmă L. Borcea52, pe la 1093. Însă, în 1067, este menţionat primul comite de Bihor, Stephanus comes Byhoriensis53, într-un document nedatat, dar probabil din acelaşi an54. Ştim cu siguranţă că cele două instituţii de la Biharea, episcopia şi comitatul, funcţionau la 1111, când sunt menţionaţi episcopul Syxt de Bihor şi comitele Saul de Bihor55. Doi ani mai târziu (1113) apare şi prima

50 Cronica pictată de la Viena, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, XI, Bucureşti, 1937, p. 199. 51 Istoria oraşului Oradea, Oradea, Editura Cogito, 1995 în continuare Istoria oraşului Oradea), p. 83. 52 L. Borcea, „Contribuţii la istoria aşezării Biharea în secolele XI-XVII”, în Crisia, XX, Oradea, 1990, p. 159. Într-o altă lucrare apărută mai recent, acelaşi autor revine, arătând că: „Prima informaţie despre Biharea ca sediu de administraţie comitatensă provine din jurul anului 1067 când este amintit un pristaldus... Stephani Byhoriensis comitis, Wde” (L. Borcea, Bihorul medieval. Oameni. Aşezări. Instituţii, Oradea, 2006, p. 38). 53 DIR, p. 27. 54 Istoria oraşului Oradea, p. 86, n. 1 „pristaldus... Stephani Byhoriensis, Wde”, cu bibliografia: Györffy, Gy., Geographia historica Hungariae tempore stirpis Arpadianae, Budapest, Akademíai Kiadó, 1963, p. 601. 55 Ibidem, p. 2 „Coloman regele Ungariei întăreşte cu pecetea sa un act al mănăstirii din Zobor (în comitatul Nyitra, azi în Slovacia), potrivit căruia Sf. Ştefan regele Ungariei a asigurat mănăstirii a treia parte din vămile arătate în document. Confirmă actul”: „episcopii Paul de Calocea, Simion al Transilvaniei (Ultrasilvanus), Matei de Vesprim, Marcel de Vaţ, Gheorghe de Györ, Sixt de Bihor, Wolfer de Agria, Laurenţiu de Cenad, Grigore de Zara, Felician prepozit de Székesfehérvár, Robert prepozit de Strigoniu, Ivan palatinul, Saul comite de Bihor, Queletde comite de Bács, 118

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop menţiune documentară a toponimicului Oradea (Varadinum) într-o diplomă a abaţiei benedictine din Zobor. Documentul este foarte important atât pentru Oradea, cât şi pentru comitatul Bihor, deoarece în subscripţia din protocolul final apare şi episcopul Syxtus Vvaradiensis, precum şi comitele Saul de Bychar56. După cum observăm, între cele două documente apare o deosebire în forma de menţiune a lui Sixt: Syxtus Bichariensis, în actul din 1111, şi Syxtus Vvaradiensis, în actul din 1113. Istoricul L. Borcea crede că semne de întrebare cu privire la o episcopie latină în zonă „se pun în legătură cu locul reşedinţei acesteia: Biharea sau Oradea. Pe baza celei mai vechi informaţii sigure ea a fost întemeiată la Oradea de către regele Ladislau I (1077-1095) şi nu la Biharea de către Ştefan I (1000-1038). Cei ce susţin că episcopia a fost mutată de Ladislau de la Biharea la Oradea în timpul perioadei cât a domnit vor trebui să găsească o explicaţie plauzibilă pentru Sixtus menţionat la Biharea în 1111”57. Acelaşi istoric este de părere că au existat două episcopii, prima, aflată la Biharea, „sugerează o continuare a unei episcopii mai vechi, găsită aici de unguri, care nu s- au atins de ea în primul secol după cucerire, aşa cum nu s-au atins nici de ducatul bihorean cucerit doar de iure, nu şi de facto, şi a cărei autoritate ecleziastică nu au putut-o contesta. A doua este cea latină, de la Oradea, întemeiată mai târziu...”58. O altă opinie, exprimată de Al. Madgearu, se referă la faptul că la Biharea a fost instalată o episcopie care a marcat subordonarea faţă de coroana Ungariei, primul episcop fiind Lieduinus de Lotharingia, în 1061, iar primul comite fiind Ştefan, în anul 1067, după care, în 1093, episcopia a fost mutată la Oradea. De unde concluzia că „teritoriul

Toma comite de Alba, Thebald comite de Somogy, Mercuriu principe al Transilvaniei”. 56 Codex Slovacie, p. 67, unde este publicat şi originalul documentului din 1113. Documentul este original, pe pergament de 460X620 mm, în stare foarte rea, în arhiva Episcopiei din Nitra, cota I.V.I.D.N., fasc.1, nr.1, apud Istoria oraşului Oradea, p. 85-86, n. 10. 57 L. Borcea, Moaşte ale unor sfinţi bizantini la Biharea în secolul al XII-lea, în Istoria – ca experienţă intelectuală, Oradea, 2001, p. 92. 58 Ibidem. În lucrare se discută problema existenţei la Biharea a moaştelor a doi sfinţi provenind din arealul bizantin, pe baza Chartularium-ului bisericii Sf. Alban din Namur, redactat după 1064. 119 Tradiții istorice românești și perspective europene voievodatului din Crişana a fost integrat în structurile regatului maghiar pe la mijlocul secolului al XI-lea. Astfel a fost stopat procesul de geneză statală început în secolul al IX-lea la vest de Munţii Apuseni”59. Credem că la Biharea a existat o episcopie, nu întemeiată de unguri, ci mai veche, de rit bizantin, deoarece românii şi slavii aflaţi sub conducerea lui Menumorut împărtăşeau această credinţă, de altfel şi ungurii din partea de est înclinau spre acest rit, datorită influenţelor exercitate de marele număr al locuitorilor din zonă. Cercetările arheologice de la Biharea din ultimul timp ar putea veni în sprijinul celor afirmate. Cercetările arheologice din anii 1973-1975 din zona centrală a cetăţii de pământ au pus în evidenţă, prin materialul arheologic găsit, cimitirul de inhumaţie creştin, construcţia cu absidă, construcţia patrulateră de factură arhaică, toate datând din perioada secolelor VIII-X, nivelul autohton românesc, anterior nivelului marcat de materiale feudale timpurii cu cazane de lut şi construcţiile cu ziduri de cărămidă60. La Biharea, cu ocazia cercetărilor arheologice din apropirea valului sudic al cetăţii de pământ, a mai fost dezvelită o construcţie cu absidă, din piatră şi cărămidă, care ar putea indica o biserică, amplasată în apropierea valului sudic al cetăţii61. Grupurile de populaţii nou venite în regiune se individualizează printr-o cultură materială specifică secolelor XI-XIII, între care se reliefează cazanele de lut descoperite în toate locuinţele acestui nivel arheologic, conturând un nou orizont cultural, deosebit etno-cultural de cele anterioare de la Biharea. Aceasta nu exclude, după aşezarea noilor

59 Al. Madgearu, „Voievodatul lui Menumorut în lumina cercetărilor recente”, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, XI, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001, p. 49. 60 S. Dumitraşcu, Biharea, p. 70. Vezi și lucrarea F. Sfrengeu, „Consideraţii privind simbolurile creştine descoperite la Biharea”, in AUO, XIII, Oradea, 2003, p. 5-8, unde sunt prezentate semnele creştine de pe fundul vaselor de ceramică. 61 Cercetările arheologice din partea de sud a cetăţii s-au desfăşurat în anii 2001-2004, fiind trimise rapoarte arheologice anuale întocmite de către S. Dumitraşcu, F. Sfrengeu, acestea pot fi accesate la adresele: http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=1294&d=Biharia-Bihor-Cetatea-de- pamant-2001, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=1884&d=Biharia-Bihor- Cetatea -de-pamant-2002, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=2178&d =Biharia - Bihor-Cetatea-de-pamant-2003. 120

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop veniţi, interferenţele culturale, chiar preluarea de către noii veniţi a unor elemente ale culturii populare româneşti sau invers62. Descoperirilor sesizate în aşezare se adaugă cele din cetate (vase cu gât canelat şi cazane de lut), dar şi cimitirul de călăreţi de pe Dealul Şumuleu, conturând două situaţii deosebite. „Pe de o parte sesizarea în cetate, în a doua jumătate a sec. X e.n. a unei pătrunderi maghiare sporadice, probabil în urma atacului cetelor maghiare asupra cetăţii, la care se adaugă cimitirul de călăreţi, pomenit mai sus. Chiar în cetate, după stingerea tumultului atacului cetelor maghiare, stăpânirea locală, legată de Imperiul bizantin, îşi reface existenţa, îşi menţine puterea, cum arată descoperirile din zona de vest a cetăţii, unde au fost descoperite resturile unei locuinţe (reşedinţă?), în care cultura materială veche, românească, de factură bizantină se menţine, desigur, cu elemente noi, apărute în urma contactului politico-militar cu cetele maghiare. Pe de altă parte, în aşezare nu au putut fi sesizate elemente noi, mai vechi de jumătatea secolului al XI-lea, după care apare nivelul locuinţelor cu inventar conţinând cazane de lut. Este situaţia istorică care a apărut numai după organizarea statului feudal apostolic maghiar, după anul 1000, deci numai în secolul al XI-lea. Această realitate istorică a pătrunderii noilor grupuri de populaţii în vestul Crişanei, deci în nord-vestul României, este nu numai imposibilă istoriceşte mai repede, dar este acum concretizată de descoperirile arheologice”63. Organizarea comitatului nu a putut desfiinţa vechile realităţi şi instituţii româneşti din nord-vestul României. Autohtonii îşi continuau viaţa în cadrul micilor formaţiuni, cnezate şi voievodate, numite uneori de oficialitate districte, şi în cadrul bisericii ortodoxe. În întreg Evul Mediu, în comitatul Bihor, au fost menţionate numeroase voievodate şi cnezate româneşti, dar şi districtele: Beiuş, Suplac, Coleşerul Mic, Călata de Mijloc şi altele, organizate conform unor vechi tradiţii64.

62 S. Dumitraşcu, Biharea, p. 248. Pentru aceste realităţi arheologice şi analogii vezi cap. 9. Epoca bizantină (sec. IX/X-XI e.n.), p. 195-207 și cap. 10. Descoperiri feudale timpurii (sec. XI-XIII), p. 207-213. 63 Ibidem. Cultura materială mai nouă, cu elemente specifice, aparţine maghiarilor, secuilor, pecenegilor şi bösörmenilor, deosebindu-se de cultura materială românească sau româno-slavă. 64 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 146. 121 MARCO POLO E IL PONTE SUL FIUME PULISANGHIN

Alvise ANDREOSE

Dopo aver parlato della città di Cambaluc (l’odierna Pechino) e dopo aver raccontato con entusiastica ammirazione della magnificenza del Gran Can, della sua corte e del suo impero, Marco Polo passa a descrivere i centri del Catay, ossia della Cina settentrionale a nord dello Huanghe,1 visitati nel suo viaggio verso la città di Yangzhou. La prima “meraviglia” di cui parla è il ponte di marmo sul fiume Pulisanghin: CIV. Ci comance de la grant provençe dou Catay et conteron dou flun de Pulisanghin. Or sachiés que mesier March meisme le Grant Sire le mande por mesajes ver ponent: et se parti de Canbalu et ala bien quatre mois de jornee ver ponent. Et por ce voç conteron tout ce qu’il vit en cele voie, alant et vignant. Quant l’en s’en part de la ville et il est alés .X. miles, adonc trove un grant flum qui est apellés Pulisanghinz, le quel flu‹m›s ala dusque a la mer Osiane, et chi alent mant merchanz con mercandies. Et desus cest flum a u’ mout biaus pont de pieres, car sachiés qe pont n’a en tout lo monde de si biaus ne son paroil, et ‹voç mostrerai› raison conmant. Je voç di qu’il est lonc bien .CCC. pas et large .VIII., car bien hi puet aler .X. chevalers le un juste l’autre; il ha .XXIIII. arch et .XXIIII. moreles en l’eive, et est tout de marbre bis mout bien ovrés et bien asetés; il a de chascunz lés dou pont un mur de tables de marbres et de colones si fait con je voç dirai: il est fichés

* Ringrazio vivamente il prof. Ma Xiaolin (Università di Nankai) e Qiu Zhirong (Università di Pechino), che mi hanno accompagnato a visitare il «Ponte di Marco Polo» durante il mio soggiorno in Cina, nel settembre 2015. 1 P. Pelliot, Notes on Marco Polo, publ. par L. Hambis, 3 voll., Paris, Imprimerie nationale, 1959-1973, pp. 216-229 n° 126; G.R. Cardona, Indice ragionato, in Marco Polo, Milione. Versione toscana del Trecento, edizione critica a cura di V. Bertolucci Pizzorusso, Milano, Adelphi, 1975, pp. 489-761, alle pp. 586-587. 122 In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

en chief dou pont une colone de marbre et desor la colone a un lion de marbre et desus la colone en a un autre mout biaus et grant et bien fait, et longe de cest colone un pas et mi en a un autre toute ausi fait con deus lions, et de le une colone a l’autre est clous de table de marbre bis por ce que les jens ne peussent cheoir en l’aive, et ensint vait de lonc a llonc si qe bien est bielle chouse a veoir. Or voç avon dit de cest biaus pont et voç conteron de noves chouses.2 Il grandioso monumento che il viaggiatore veneziano descrive con tanta precisione esiste ancora oggi: è il Lugou Qiao (卢沟桥, ‘ponte di Lugou’), detto anche «Ponte di Marco Polo», che oltrepassa il fiume Yongding (永定河) circa 15 chilometri a sud-ovest dalla Città proibita, nel cuore di Pechino (fig. 1).3

Fig. 1

Alla fine del sec. XIII il Lugou Qiao era un passaggio obbligato per chi volesse dirigersi verso «ponente», o, più precisamente, verso sud-ovest. Edificato sotto la dinastia Jin tra il 1189 e il 1192, aveva

2 Si riporta il testo franco-italiano del ms. Bnf fr. 1116 secondo l’edizione di Mario Eusebi: Il manoscritto della Bibliothèque nationale de France fr. 1116, I. Testo, a cura di M.E., Roma-Padova, Antenore, 2010 («Biblioteca veneta poliana», 1). 3 The Book of Ser Marco Polo, the Venetian, Concerning the Kingdoms and Marvels of the East, newly translated and edited [...] by colonel H. Yule, third edition revised throughout in the light of recent discoveries by H. Cordier, 2 voll., London, John Murray, 1903 (I ed. 1871), vol. II pp. 5-8. 123 Tradiții istorice românești și perspective europene subito modifiche in epoca Yuan (1271-1368). Il nome con cui nel Devisement dou monde si indica il fiume su cui sorge il ponte, «Pulisanghin», è con ogni verosimiglianza una forma “sino-persiana”4 – ricordo che, nel corso del Medioevo, il persiano fu ampiamente impiegato in Oriente e in specie nell’Impero mongolo come lingua di cultura e di scambio5. La forma che si ipotizza alla base del toponimo poliano è Pul-i-Sangin ‘Ponte di Sanghin’: le prime due parole sono persiane, mentre la terza rappresenta la traslitterazione persiana del cinese Sanggan o Sangqian (桑乾),6 nome di un corso d’acqua che attraversa le province dello Shanxi e dello Hebei prima di gettarsi nello Yongding7. Quest’ultimo fiume venne così ribattezzato (letteralmente ‘Sempre stabile’) nel 1698 dall’imperatore Kangxi in funzione beneaugurale, mentre in precedenza era denominato con vari nomi, tra cui quello attualmente usato per indicare uno dei suoi affluenti, ossia Sanggan o Sangqian8. Tale dato giustifica il toponimo poliano Sanghin. Si aggiunga poi che, ancor oggi, al cinese mandarino qian (/tɕʰi̯ɛn/)

4 Ivi, pp. 5-6; Pelliot, Notes on Marco Polo cit., p. 812 n. 318. Gli interpreti concordano nel ritenere meno probabile che il termine corrisponda al persiano Pul-i-sängin ‘Ponte di pietra’, come aveva suggerito William Marsden nel 1854 (The Most Noble and Famous Travels of Marco Polo, one of the nobility of the state of Venice, into the East parts of the world, as Armenia, Persia, Arabia, Tartary, with many other kingdoms and provinces, the translation of [W.] Marsden revised by Th. Wright, London, H.G. Bohn, 1954, pp. 237-238 n. 3). 5 D. O. Morgan, Persian as a Lingua Franca in the Mongol Empire, in Literacy in the Persianate World: Writing and the Social Order, ed. by B. Spooner and W.L. Hanaway, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2012, pp.160-170. Ma sull’argomento si veda la puntualizzazione di St.G. Haw, The Persian Language in Yuan-Dynasty China: A Reappraisal, in «East Asian History», 39 (2014), pp. 5-32 6 Al carattere 乾 possono corrispondere due forme: gān /kan/̠ e qián (/tɕʰi̯ɛn/). 7 M. Ceresa, Pulisangan, in Lemmario, in Giovanni Battista Ramusio, Dei viaggi di Messer Marco Polo, Edizione critica digitale progettata e coordinata da E. Burgio, M. Buzzoni, A. Ghersetti, a cura di S. Simion e E. Burgio, Venezia 2015 («Filologie Medievali e Moderne» 5, «Serie occidentale» 4), http://edizionicafoscari.unive.it/col/exp/36/61/FilologieMedievali/5. Lo Yongding si getta poi nello Hai, prime di sfociare nel mare di Bohai. 8 Yule-Cordier, The book cit., vol. II pp. 5-6. 124

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop corrisponde nel dialetto cantonese la forma kin (/kʰiːn/), per cui è possibile che la traslitterazione persiana Sangin rifletta la pronuncia cinese meridionale. Il fatto che, nel Devisement dou monde, la denominazione persiana sia erroneamente utilizzata per designare il fiume anziché il ponte, si giustifica agevolmente pensando a un’incomprensione da parte del viaggiatore. Più problematico si rivela, invece, dar conto delle discrepanze rinvenibili tra la descrizione poliana e quelle contenute in altri resoconti antichi. Le testimonianze concordano su numerosi dettagli (lunghezza, larghezza, ornamentazione), ma divergono notevolmente su un dettaglio non secondario: mentre il Devisement parla di ‘ventiquattro archi e ventiquattro pilastri nell’acqua’ («.XXIIII. arch et .XXIIII. moreles en l’eive»), altre fonti dei secoli XVI e XVII ne menzionano soltanto tredici9. Henry Yule accoglie il suggerimento del gesuita portoghese Gabriel de Magalhães (francesizzato in Magaillans, 1609-1677),10 secondo cui Marco si sarebbe confuso con un altro ponte, quello sul fiume Liuli ( 琉璃), che però – ha notato William Ament – venne edificato in pietra solo nel sec. XVI.11 L’assetto attuale del Lugou Qiao non ci fornisce purtroppo elementi utili a tale riguardo. Restaurato e modificato dagli imperatori Zhengtong (sul trono dal 1435 al 1449 e dal 1457 al 1464) e Jiajing (1521-1567) della dinastia Ming, il ponte fu gravemente danneggiato nel 1668 e fu oggetto di un radicale intervento di ristrutturazione e rinnovamento in epoca Qing durante i regni degli imperatori Kangxi (1661-1722) e Qianlong (1735-1796).12 Oggi il Lugou Qiao presenta undici arcate (fig. 2).

9 Yule-Cordier, The Book cit., p. 6. 10 Ibid. Cfr. anche Nouvelle relation de la Chine, contenant la description des particularitez les plus considerables de ce grand empire. Composée en l'année 1668 par le R. P. Gabriel de Magaillans [...] Et traduite du portugais en françois par le Sr B[ernou], A Paris, chez Claude Barbin, 1688, pp. 15-16. 11 W.S. Ament, Marco Polo in Cambaluc. A comparison of foreign and native accounts, in «Journal of the Oriental Society», 3/2 (1892), pp. 97-122, alle pp. 116-117 (citato in Yule-Cordier, The Book cit., p. 6). 12 Yule-Cordier, The Book cit., p. 8. 125 Tradiții istorice românești și perspective europene

Fig. 2

Diversi commentatori ipotizzano che Marco non abbia visto direttamente il ponte, ma riferisca notizie di seconda mano – cosa che permetterebbe di spiegare meglio l’uso improprio del toponimo persiano. Va detto, però, che altri dettagli riferiti nel capitolo sono così precisi da suggerire che le discrepanze relative al numero delle arcate dipendano da un lapsus memoriae del viaggiatore o da un errore d’archetipo (per es. .xiiij. > .xxiij.). Né si può escludere che tra la testimonianza poliana e le prime descrizioni cinesi e occidentali del ponte siano intervenuti profondi mutamenti strutturali.13 Alcuni elementi descritti dalle fonti antiche e conservati ancor oggi trovano riscontro soltanto in una parte della tradizione del Devisement dou monde: la traduzione italiana pubblicata dall’umanista e editore Giovanni Battista Ramusio nel 1559, nel secondo volume delle sue Navigazioni et viaggi. Nella complessa vicenda testuale del libro di Marco Polo, tale redazione occupa una posizione di assoluto rilievo. Gran parte di ciò che sappiamo sulla storia del testo poliano si fonda sui risultati della recensio fornita da Luigi Foscolo Benedetto nella sua edizione critica del 1928.14

13 Rimando ad altra sede una discussione più approfondita sul problema. 14 L.F. Benedetto, Introduzione. La tradizione manoscritta, in Marco Polo, Il Milione, Prima edizione integrale a cura di L.F.B., Firenze, Olschki, 1928, pp. IX-CCXXI. Cfr. anche Id., Proemio, in Il libro di Messer Marco Polo Cittadino di Venezia 126

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Nell’analisi di Benedetto vengono individuate due famiglie. Il gruppo più ampio (detto «A») include il ms. BnF fr. 1116 – il testimone che appare linguisticamente più vicino all’originaria veste formale dell’opera (un francese fortemente mescidato di italianismi detto tradizionalmente «franco-italiano»)15 – e le famiglie TA (traduzione toscana), FG (versione in “buon francese”) e VA (traduzione in un volgare italiano settentrionale). Da VA dipende la fortunatissima versione latina del frate domenicano Francesco Pipino da Bologna. Esiste poi un secondo gruppo («B»), più piccolo, che – a detta di Benedetto – testimonierebbe di una fase del testo «anteriore a F» e ad A. Il più importante testimone di tale famiglia è Z (Archivio Capitolare di Toledo, ms. 49.20, cosiddetto «codice Zelada» dal nome del precedente proprietario), una traduzione latina che in alcuni punti trasmette un testo abbreviato, in altri tramanda delle notizie sicuramente originali che mancano nel resto della tradizione. Nel gruppo B vengono inclusi anche il compendio latino L e le versioni veneziane V e VB. Per la sua traduzione (R), Ramusio attinse da diverse fonti, appartenenti sia alla famiglia A (P) sia alla famiglia B (L, VB, Z, forse V). Uno dei suoi modelli principali era un manoscritto vicino a Z, ma più completo e corretto di questo (Z1). In uno saggio apparso nel 1933, Benvenuto Terracini correggeva in parte le conclusioni di Benedetto, proponendo di collocare Z e l’affine di Z da cui dipende in parte R in un ramo isolato dello stemma codicum, latore di un testo più completo e più autorevole di quello attestato nel resto della tradizione (gruppo A e mss. L, V, VB).16 Tale sistemazione è stata in gran parte confermata in un recente

detto Milione dove si raccontano Le Meraviglie del Mondo. Ricostruito criticamente e per la prima volta integralmente tradotto in lingua italiana da L.F.B., Milano-Roma, Treves-Treccani-Tumminelli, 1932, pp. IX-XXIV. 15 Un altro frammento della versione franco-italiana è stato recentemente scoperto da Chiara Concina: vd. C. Concina, Prime indagini su un nuovo frammento franco-veneto del Milione di Marco Polo, in «Romania», 125 (2007), pp. 342-369. Cfr. anche l’analisi di PH. Ménard, Deux nouveaux folios inédits d’un fragment franco-italien du Devisement du monde de Marco Polo, in «Medioevo Romanzo», XXXVI (2012), pp. 241-280. 16 B. Terracini, Ricerche ed appunti sulla più antica redazione del Milione, in «Rendiconti della Reale Accademia Nazionale dei Lincei», ser. VI, IX (1933), pp. 369-428. 127 Tradiții istorice românești și perspective europene saggio di Eugenio Burgio e di Mario Eusebi.17 Gli studi sulla tradizione testuale del Devisement dou monde posteriori all’edizione Benedetto concordano nel ritenere che il testo originario sia andato incontro a un processo di progressivo impoverimento: mentre il capostipite di Z e di R avrebbe conservato l’assetto originario dell’opera, il capostipite da cui derivano tutti gli altri testimoni avrebbe omesso numerosi materiali autentici. La testimonianza di R diviene di fondamentale importanza nei punti in cui il testo di Z appare fortemente compendiato: dopo aver collazionato R con tutte le sue fonti (L, P, V, VB e Z), possiamo ritenere con ragionevole sicurezza che ciò che non è tratto da L, P, V e VB, sia stato ricavato da un affine di Z.18 Una situazione di questo tipo si presenta nel capitolo dedicato al ponte sul fiume Pulisanghin. Come abbiamo anticipato, R reca diversi dettagli che non figurano nelle altre redazioni del Devisement dou monde. Eccone il testo: Del fiume Pulisangan et ponte sopra quello. Cap. 27. Poi che s’è compiuto di dir li governi et administrationi della provincia del Cataio et della città di Cambalú, et della magnificenza del Gran Can, si dirà delle altre regioni nelle qual messer Marco andò per le occorrentie dell’imperio del Gran Can. Come si parte dalla città di Cambalú et che si ha camminato dieci miglia, si trova un fiume nominato Pulisangan, il quale entra nel mare Oceano, per il qual passano molte navi con grandissime mercantie. Sopra detto fiume è un

17 E. Burgio, M. Eusebi, Per una nuova edizione del Milione, in I viaggi del Milione. Itinerari testuali, vettori di trasmissione e metamorfosi del Devisement du monde di Marco Polo e Rustichello da Pisa nella pluralità delle attestazioni. Atti del Convegno internazionale (Venezia, ottobre 2005), a cura di S. Conte, Roma, Tiellemedia, 2008, pp. 17-48. 18 Sulle fonti della traduzione di Ramusio, oltre all’analisi contenuta nei prolegomeni dell’ed. Benedetto (Introduzione cit., pp. CLVIII-CXCIII), si veda in particolare: Giovanni Battista Ramusio “editor” del Milione. Trattamento del testo e manipolazione dei modellli. Atti del seminario di ricerca (Venezia, 9- 10 settembre 2010), a c. di E. Burgio, Roma-Padova, Antenore, 2011; Introduzione, in Giovanni Battista Ramusio, Dei viaggi di Messer Marco Polo, Edizione critica digitale progettata e coordinata da E. Burgio, M. Buzzoni, A. Ghersetti, a cura di S. Simion e E. Burgio, Venezia, Edizioni Ca’ Foscari, 2015 («Filologie Medievali e Moderne» 5, «Serie occidentale» 4), http://edizionicafoscari.unive.it/col/exp/36/61/FilologieMedievali/5. 128

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

ponte di pietra molto bello, et forse in tutto il mondo non ve n’è un altro simile. La sua lunghezza è trecento passa et la larghezza otto, di modo che per quello potriano commodamente cavalcare dieci huomini l’uno a lato all’altro. Ha ventiquattro archi et venticinque pile in acqua che li sostengono, et è tutto di pietra serpentina, fatto con grande artificio. Dall’una all’altra banda del ponte è un bel poggio di tavole di marmo et di colonne maestrevolmente ordinate, et nell’ascendere è alquanto piú largo che nella fine dell’ascesa, ma, poi che s’è asceso, trovasi uguale per lungo come se fosse tirato per linea. Et in capo dell’ascesa del ponte è una grandissima colonna et alta, posta sopra una testuggine di marmo; appresso il piè della colonna è un gran leone, et sopra la colonna ve n’è un altro. Verso l’ascesa del ponte è un’altra colonna molto bella, con un leone, discosta dalla prima per un passo et mezzo; et dall’una colonna all’altra è serrato di tavole di marmo, tutte lavorate a diverse scolture et incastrate nelle colonne da lí per lungo del ponte infino al fine. Ciascadune colonne sono distanti l’una dall’altra per un passo et mezzo, et a ciascuna è sopraposto un leone, con tavole di marmo incastratevi dall’una all’altra, accioché non possino cadere coloro che passano: il che è bellissima cosa da vedere. Et nella discesa del ponte è come nell’ascesa.19 Le varianti più significative riguardano la parte conclusiva del brano. Riproduco qui sotto per comodità il testo di R in sinossi con la versione di F (che coincide per larga parte con quella delle redazioni FG, L, TA, V, VA, VB)20:

F CIV 4 (et ceteri)21 R II 27 7-9 il est fichés en chief dou pont une Et in capo dell’ascesa del ponte è una colone de marbre et desor la colone grandissima colonna et alta, posta a un lion de marbre et desus la sopra una testuggine di marmo; colone en a un autre mout biaus et appresso il piè della colonna è un grant et bien fait, et longe de cest gran leone, et sopra la colonna ve n’è colone un pas et mi en a un autre un altro. Verso l’ascesa del ponte è toute ausi fait con deus lions, et de un’altra colonna molto bella, con un le une colone a l’autre est clous de leone, discosta dalla prima per un

19 Libro II cap. 27. Cito il testo secondo l’edizione di S. Simion in Simion-Burgio (a cura di), Giovanni Battista Ramusio. Dei viaggi cit. Cfr. anche Giovanni Battista Ramusio, Navigazioni e viaggi, 6 voll., a cura di M. Milanesi, Torino, Einaudi, 1978-1988, vol. III. 20 Si veda la nota successiva. 129 Tradiții istorice românești și perspective europene

table de marbre bis por ce que les passo et mezzo; et dall’una colonna jens ne peussent cheoir en l’aive et all’altra è serrato di tavole di marmo, ensint vait de lonc a llonc... tutte lavorate a diverse scolture et incastrate nelle colonne da lí per lungo del ponte infino al fine. Ciascadune colonne sono distanti l’una dall’altra per un passo et mezzo, et a ciascuna è sopraposto un leone, con tavole di marmo incastratevi dall’una all’altra, accioché non possino cadere coloro che passano... 21

21 FG 104 20-32 «...il i a, au chief, une coulombe de marbre, et, dessous la colonne, un lyon de marbre, si que la coulonne est dessus les rains au lyon, et, par dessus ceste coulonne, si a un autre lyon de marbre; lesquelz lions sont moult bel et moult grans et bien entailliez et moult soutilment. Et, loinz de ceste coulonne un pas, si a une autre coulonne jusques a l’autre, si est [clos] de tables de marbre bis, a ce que les genz ne cheissent en l’aigue; ainsi vait de lonc en lonc d’une part et d’autre, pour [quoi] ce est unne moult belle chose a veoir» (Marco Polo, Le devisement du monde, édition critique publié sous la direction de Philippe Ménard, 6 voll., Genève, Droz, 2001-2009 [«Textes littéraires français»], t. IV); L 84 2 «Est enim longus .CCC. passibus et latus .VIII., et habet arcus .XXIIII. Estque totus marmoreus. Et ab utroque latere pontis sunt columpne multe parve, distantes ab invicem uno passu; et sub qualibet columpna, quasi pro pede eius, est leo unus, et similiter super capud eius alter leo. Estque ‹inter› columpnam et columpnam tabulis marmoreis bene clausum, ut transseuntes ab aque periculo defendantur» (E. Burgio, Redazione L, in Simion-Burgio [a cura di], Giovanni Battista Ramusio. Dei viaggi cit.); TA 104 6-8: «Egli è fitto dal capo del ponte una colonna di marmore, e sotto la colonna àe uno leone di marmore, e di sopra un altro, molto belli e grandi e ben fatti. E lungi a questa colonna un passo, n’à un’altra né più né meno fatta, con due leoni; e dall’una colonna a l’altra è chiuso di tavole di marmore, perciò che neuno potesse caderre nell’acqua. E così va di lungo in lungo per tutto il ponte, sicch’è la più bella cosa a vedere del mondo» (Bertolucci Pizzorusso [a cura di], Marco Polo. Milione, cit.); V 50 4-5 «…el sono in chavo del ponte una chollona de marmoro, et soto la cholona sono uno lion de marmoro et de sopra ne sono un altro plu grando, molto degnamente fato. Et lonzi dala cholona uno passo e mezo son un’altra chollona chussì fata, chon do lioni; da una chollona al’altra sono serado chon tolle de marmaro, azò che la zente non possa chazer in aqua, et sono chussì fato infina in chavo, la qual sono una nobel chossa da veder» (S. Simion, Redazione V, in Simion-Burgio [a cura di], Giovanni Battista Ramusio. Dei viaggi cit.); VA 130

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Entrambe le redazioni del passo presentano diversi problemi interpretativi. È probabile che in F (et ceteri) si faccia riferimento soltanto ai pilastrini che formano la balaustra del ponte. L’attuale sistemazione del Lugou Qiao – nonostante i restauri e i rifacimenti di età Ming e Qing – conferma tale descrizione: il primo pilastro («colone») della serie è sormontato (come del resto i successivi) da un leone di marmo e, alla base («desus»), è affiancato dal grande bassorilievo di un leone («a un autre mout biaus et grant et bien fait») – cfr. la fig. 3.

Fig. 3

LXXXIII 6-8 «In chavo del ponte è una cholona de marmoro, et è suxo uno lione de marmoro, e soto la colona un altro molto grande. E lonzi dala cholona un passo e mezo si è un’altra colona al muodo dela prima chon do lioni de marmoro. Dentro quelle do cholone si è uno muro basso de marmoro. E chussì è fato tuto el ponte fina al’altro chavo, dal’uno lato al’altro» (Marco Polo, Il ‘Milione’ veneto. Ms. CM 211 della Biblioteca Civica di Padova, a cura di A. Barbieri e A. Andreose, Venezia, Marsilio, 1999 [«Medioevo veneto»]); VB LXXIII 5 «In chapo del ponte iace una cholona de marmoro la qual è mesa sopra un liun de marmoro; e sopra la colona iaçe uno altro lione de marmoro molto belo e ben lavorato grando per 1° paso. Et chosì tuto è serado de colone con do lioni per una; e da una cholona al’altra è serado de tole de marmoro: et è una chossa mirabele a veder la grandeça del ponte e chom’è richa e nobellemente lavorato» (P. Gennari, Redazione VB, ivi). Z omette tutta questa parte del capitolo (cfr. Marco Polo, Milione. Redazione latina del manoscritto Z, a cura di A. Barbieri, Parma, Fondazione Pietro Bembo-Guanda, 1998, cap. 46). 131

Tradiții istorice românești și perspective europene

La notizia secondo cui il pilastrino seguente sarebbe ornato da due leoni («con deu lions») sembra alludere al fatto che molte delle sculture poste sopra le colonnine della balaustra rappresentano un leone adulto con uno (fig. 4) o più cuccioli (fig. 5):22

Fig. 4 Fig. 5

L’interpretazione del testo di R appare più problematica. Malgrado ciò, è indubbio che tale versione faccia riferimento ad alcuni elementi architettonici e ad alcuni dettagli che non vengono nominati né in F né negli altri testimoni del Devisement. Prima di cominciare a parlare della serie di colonnine della balaustra Ramusio menziona una «grandissima colonna et alta posta sopra una testuggine di marmo». In effetti, a ciascuna delle estremità del ponte si trova oggi una stele commemorativa, che poggia sulla statua di una creatura fantastica della mitologia cinese, il Bixi (赑屃), uno dei nove figli del Re Dragone,

22 Tale dettaglio viene menzionato da Gabriel de Magalhães in una relazione composta nel 1668, ossia prima degli interventi sul ponte voluti da Kangxi e Qianlong: «Entre les jambes de ces Lions, sur leur dos, sur leurs côtez, & sur leur poitrine, on a taillé dans la même pierre de marbre avec une beauté & une délicatesse surprenante, quantité de Lionceaux dont les uns se pendent aux Lions, les autres sautent & les autres montent ou descendent» (Magaillans, Nouvelle relation de la Chine cit., pp. 16-17). 132

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop raffigurato tradizionalmente come un drago ricoperto da un robusto carapace (fig. 6 [sponda est] e fig. 7 [sponda ovest]).

Fig. 6

Fig. 7

Le stele sono di epoca Qing – quella orientale reca un’iscrizione dell’imperatore Kangxi, quella occidentale di Qianlong –, ma è probabile che riproducano analoghi monumenti presenti già nelle fasi costruttive anteriori.

133 Tradiții istorice românești și perspective europene

Subito dopo, R ricorda il «gran leone» – di cui parla anche il resto della tradizione (cfr. sopra e fig. 3) –, localizzandolo «appresso il piè della colonna». L’uso dell’articolo definito («della») in tale sintagma suggerisce che la «colonna» in questione indichi la stele appena nominata. Effettivamente, i due monumenti si trovano a poca distanza (cfr. fig. 8).

Fig. 8 Fig. 9

Ma è possibile anche un’altra interpretazione. C’è infatti un elemento della descrizione di Ramusio che non sembra trovare attualmente riscontro nel complesso monumentale del Lugou Qiao. Stando alla lezione di R, sopra la colonna “menzionata in precedenza” dovrebbe trovarsi la statua di un leone: «sopra la colonna ve n’è un altro [= leone]». Va notato, però, che oggi la stele termina con un bassorilievo raffigurante dei serpenti attorcigliati, circondati da una nube. Si potrebbe ritenere che nella forma originaria di età Jin o Yuan l’elemento apicale fosse costituito da un leone e che poi sia stato modificato in epoca Qing. Né si può escludere che Marco abbia sovrapposto nel ricordo dettagli relativi a diversi elementi architettonici situati all’estremità del ponte. Mi sembra preferibile, tuttavia, ipotizzare che i sintagmi «della colonna» e «sopra la colonna» di R facciano riferimento non alla stele, ma ad un’altra

134

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop colonna: o al primo dei pilastri della balaustra, come in F (et ceteri), oppure, meno probabilmente, a una colonna a base ottagonale posta poco dietro la stele e recante sulla sommità la statua di un leone (cfr. fig. 9), che sappiamo essere stata già presente all’imboccatura del ponte prima della ristrutturazione di epoca Qing23. L’uso errato dell’articolo definito («della», «sopra la»), che rimanda anaforicamente al referente introdotto immediatamente prima, potrebbe spiegarsi come un’incomprensione del testo della fonte latina – ossia Z1 – da parte di Ramusio. Un altro dettaglio riferito dal solo R è quello relativo alle caratteristiche delle lastre di marmo della balaustra, che sono descritte come «tutte lavorate a diverse scolture et incastrate nelle colonne». Anche tale informazione trova conferma – benché parziale24 – nell’aspetto attuale del Lugou Qiao (fig. 10). Meno significativo mi sembra invece un altro passaggio esclusivo di R collocato alla fine del capitolo: «a ciascuna [colonna] è sopraposto un leone». Si tratta infatti di un’informazione che è espressa in modo implicito anche nella versione tràdita da F e dagli altri testimoni («...et ensint vait de lonc a llonc»). Va rilevato, infine, che in un punto del testo le due versioni del testo presentano lezioni differenti: laddove F (con il resto della tradizione) legge «con deus lions», R reca «con un leone». La prima variante, per quello che si è detto sopra, risulta difficilior, tanto più che il passaggio da “due” a “uno” si può giustificare sia su base

23 Se ne fa menzione, per esempio, nella relazione del Magalhães (1668): «A l’entrée du Pont qui regarde l’Orient, il y a de part d’autre deux beaux piedestaux fort élevez avec des tapis de marbre au dessus, sur lesquels sont deux Lions d’une grandeur extraordinaire & faits en la maniere que le Chinois les representent» (Magaillans, Nouvelle relation de la Chine cit., p. 16). 2424 Nel ponte attuale le lastre presentano tutte lo stesso motivo geometrico e non appaiono lavorate «a diverse scolture» come afferma il testo di Ramusio. La testimonianza del Magalhães, che vide il ponte prima della risistemazione di età Qing, conferma però la lezione di R: «[Le pont] est tout de Marbre blanc tres-fin & tres-bien travaillé & d’une architecture parfaite, les rebords ont cent quarante colonnes, soixante & dix de chaque côté. Elles sont éloignées l’une de l’autre d’un pas & demy, & separées par des cartouches faites d’une belle pierre de marbre où l’on a cizelé diverses sortes de fleurs, de feuillages, d’oyseaux & d’autres animaux; ce qui forme un ouvrage aussi magnifique qu’il est parfait & admirable» (Magaillans, Nouvelle relation de la Chine cit., p. 16). 135 Tradiții istorice românești și perspective europene paleografica (.ij. > .j.), sia come un’eco di un sintagma precedente (cfr. «un gran leone»). È probabile, dunque, che siamo in presenza di un’innovazione di Ramusio o della sua fonte. L’analisi condotta nella pagine precedenti dimostra come molte delle varianti relative al «ponte sul fiume Pulisanghin» che isolano R dal resto della tradizione, debbano con ogni verosimiglianza essere ritenute originali. Tuttavia, la complessa stratigrafia della traduzione ramusiana non ci autorizza ad accoglierne acriticamente la lezione. Ogni singola variante, ogni singola aggiunta che non possa essere vagliata attraverso la collazione sistematica con gli altri testimoni del Devisement dou monde, in particolare con Z, deve essere sottoposta ad un’attenta verifica che comporti il confronto con le fonti antiche e moderne, e – ove possibile – l’esame diretto delle tracce materiali del passato che sono giunte fino a noi.

Fig. 10

136 TRĂDARE, TRĂDĂTORI ŞI TRĂDAŢI ÎN ŢARA MOLDOVEI ÎN SECOLELE XIV‐XVI

Virgil PÂSLARIUC

Conceptul de „trădare” este unul dintre cele mai dificile cu care istoricii sunt nevoiţi să opereze. Dificultatea vine din faptul că în limbajul nostru s-a fixat deja conotaţia peiorativă a termenului, ce riscă să compromită rezultatele investigaţiei, deoarece utilizându-l, cercetătorul volens-nolens intră în domeniul fragil al judecăţilor de valoare, poziţionându-se de partea unui actant istoric sau a altuia. De aceea, pentru reuşita unui demers ştiinţific, cu pretenţie de obiectivitate, ar fi nevoie de „neutralizarea” conceptului de „trădare”, înainte de toate sub aspect etic. Ultimele tendinţe istoriografice încearcă să iasă din acest impas fie prin abordarea contextual- constructivistă1 a fenomenului, fie prin intermediului studierii acestuia la nivelul reprezentărilor, al percepţiilor din epocă, căci detaşarea (emoţională) faţă de obiectul cercetării este principala condiţie a unei investigaţii ştiinţifice reuşite (sine ira et studio)2. Conform noilor

1 Aceasta este o cale de mijloc care nu neagă caracteristicile „reale” ale trădării, adică ca un fenomen în sine, dar consideră că un rol important îl are anume construcţia socială a fenomenului şi plasarea sa într-un context social bine definit, William W. Cobern, „Contextual Constructivism: The Impact of Culture on the Learning and Teaching of Science”, în K. G. Tobin (editor), The practice of constructivism in science education, Hillsdale, New Jersey, 1993, p. 51-69. 2 Problema „trădării” ca fenomen istoric a mai fost abordată în istoriografie, atât în cea românească, cât şi în cea occidentală. Spre exemplu, au apărut mai multe lucrări dedicate fenomenului trădării ca fenomen istoric în Evul Mediu occidental: S. H. Cuttler, Law of Treason and Treason Trials in Later Medieval France, Cambridge University Press, 1981; W. R. J. Barron, „The penalties for treason in medieval life and literature”, in Journal of Medieval History, Volume 7, Issue 2, June 1981, p. 187-202; D. Alan Orr, Treason and the State. Law, Politics, and Ideology in the English Civil War, Cambridge University Press, 2002; J.G. 137 Tradiții istorice românești și perspective europene metode, realităţile sociale din trecut sunt interpretate drept nişte construcţii istorice, care zi de zi sunt create de subiecţi individuali sau colectivi3. Cu alte cuvinte, constructivismul propune cercetarea

Bellamy, The Law of Treason in England in the Later Middle Ages, Cambridge University Press, 2004; Felonie, Trahison, Reniements au Moyen Age, Actes du troisieme colloque international de Montpellier, Unversite Paul-Valery (24-26 novembre 1995), Les Cahiers du CRISIMA, nr. 3, 1997; La trahison au Moyen Age. De la monstruosité au crime politique (Ve – XVe siècle), sous la direction de Maïté Billoré et Myriam Soria, Presses universitaires de Rennes, 2009; a se vedea şi numărul tematic dedicat fenomenului trădării în cunoscuta revistă editată de medievistul rus Aaron Gurevici, Одиссей.Человек в истории, Москва, 2012. În istoriografia românească, chiar dacă s-a observat tendinţa de instrumentalizare politică în acest subiect sensibil, mai ales în perioada postbelică, au existat încercări de elucidare mai mult sau mai puţin echilibrată a fenomenului (V. Costăchel, A. Cazacu, P. P. Panaitescu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1957, p. 275-281; Valentin Al. Georgescu, Valeriu Şotropa, Trădare, în Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Ed. Academiei, 1988, p. 471-475, precum şi ultima cercetare semnată de Alexandra-Marcela Popescu, „Câteva consideraţii privind învinuirea de hiclenie în Moldova medievală”, în Cercetări Istorice (serie nouă), Iaşi, nr. 24-26, 2010, p. 233-246), dar nu toate au reuşit să evite capcanele „gnoseologice” ale problemei, fiind uneori prea emotive ca să dea rezultate pertinente (Mircea Balan, Istoria trădării la români, vol. I-II, Bucureşti, 2006). Menţionăm şi unele contribuţii ale istoricilor din Republica Moldova: Virgil Pâslariuc, „Formarea unui mit istoric: Ioan vodă cel Viteaz (1572-1574)”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria socio-umane, Chişinău, 1998, p. 52- 58; Idem, Radiografia unui mit istoric românesc sau un tiran trădat: Ioan vodă, în vol. Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii in honorem Demir Dragnev, Chişinău, Ed. Civitas, 2006, p. 62-82, Ion Eremia, „Conceptul medieval al trădării reflectat în cronografie din Ţara Moldovei”, în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, nr. 9, 2010, p. 22-45; Valentin Constantinov, „Succesiunea la tronul Ţării Moldovei în Evul Mediu ca un pretext pentru „trădare”, în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, nr. 9, 2010, p. 70-81. Chiar dacă sunt mai puţin relevante pentru cercetarea istorică propriu-zisă, remarcăm şi unele abordări interdisciplinare venite din domeniul filologiei, v. Elena Cartalean, „Semiotica trădării: discurs şi imagine la Macarie, Eftimie şi Azarie”, în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, nr. 9, 2010, p. 46-69. 3 Ph. Corcuff, Les nouvelles sociologie: constructions de la réalité sociale, Paris, 1995; v. şi Les mots de l’historien, sous la direction de Nicolas Offenstadt avec 138

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop realităţilor sociale, inclusiv ale celor istorice, nu ca pe nişte „daturi”, ci ca pe nişte produse sau fapte istorice4, rezultate din întreaga evoluţie socio-culturală a umanităţii. Prin urmare, se propune ca fenomenul trădării în toată complexitatea sa să fie tratat în termenii unei relaţii (trădător-trădat) şi nu al unui obiect reificat. Evident, acest lucru nu înseamnă că „trădarea” a fost o ficţiune – mulţi cad în greşeala de a confunda „construcţia” unui fenomen cu „inventarea” sa – actul în sine fiind legat de violarea simultană a încrederii5 şi loialităţii atât la nivel personal, cât şi la cel de grup sau politic („trădare de ţară”)6. Problema majoră rezidă în faptul că în Evul Mediu (dar şi în zilele noastre) prin ,,trădare” se înţelegea nu doar actul/faptul în sine, ci şi intenţiile sau elaborarea mijloacelor care ar fi putut conduce spre ea. Iată de ce este important să se atragă atenţia asupra contextului în care s-au produs fenomenele de acest tip7. Semantica modernă a conceptului de „trădare” gravitează în jurul a două elemente cheie. În primul rând este un act de înşelare a încrederii cuiva şi acesta poate viza atât domeniul sferei private (familie, rude, prieteni etc.), cât şi a celei publice (nivel instituţional)8.

Grégory Dufaud et Hervé Mazurel, Presses Universitaires du Mirail, 2006 (sub voce: constructivism) 4 Orice fapt istoric este unul modelat de cercetător, v. Andre Burguiere, Dictionnaire des sciences historiques, Paris, PUF, 1986 (sub voce: Fait historique); Harry Ritter, Dictionary of Concepts in History, Greenwood Press, 1986 (sub voce: Fact). 5 De altfel, înşelarea încrederii este fixată în limba română veche prin substantivul „vicleşug”, întâlnit deja în textele din secolului al XVII-lea, termen care derivă din maghiarul „hitlenség”, v. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură şi artă, 1958, p. 105, 106, 154, 181, 182, 190. 6 Nachman Ben-Yehuda, op. cit., p. 8. 7 La trahison au Moyen Age. De la monstruosité au crime politique (Ve – XVe siècle), p. 11-12. 8 Orice societate se bazează în mod sistemic pe încredere, aşa cum arată diverse teorii sociologice de la Emil Dukheim la James S. Coleman. Pentru aceştia, încrederea este unul din elementele fundamentale necesare pentru coeziunea oricărui grup, fără de care însăşi societatea ca atare nu ar putea exista. De aceea, în multe societăţi încrederea primea un statut sacrosant, 139 Tradiții istorice românești și perspective europene

În al doilea, este actul neloialităţii faţă de cineva, mai ales în cazul în care relaţiile interpersonale sunt plasate în zona reglementărilor juridice, specifice Evului Mediu (omagiu de vasalitate, jurământ de credinţă, diverse relaţii contractuale, cum ar fi mercenariatul etc.). Evident, încrederea este un sentiment ce aparţine vastului şi adesea greu definitului domeniu al sentimentelor situat în afara segmentului reglementării formal-instituţionale, cum este loialitatea, care se poate negocia şi fixa din punct de vedere juridic. Dificultatea studierii „trădării” rezidă şi în insuficienţa izvoarelor, deoarece pentru a înţelege mai bine un fenomen atât de complex, este nevoie de a surprinde perspectiva tuturor părţilor implicate în evenimente şi tocmai din această cauză ne aflăm, în termeni juridici, în dificultatea stabilirii „componentelor infracţiunii”. Iar „trădarea” a fost mereu considerată drept o infracţiune gravă, pasibilă de pedeapsă în toate societăţile (atât a celor „închise”, autoritare, cât şi a celor „deschise”, democratice). Chiar dacă principiul că ,,istoria este scrisă de învingători” pare un truism, el poate fi aplicat la cazul nostru, deoarece actele de „trădare” erau transferate, invariabil, asupra celor învinşi. Într-adevăr, în textele medievale, apelativul de „hiclean” sau „hiclenie” este atribuit, cu precădere, adversarilor domniei. Astfel, documentele interne ne lasă informaţii despre confiscări sau despre personaje învinuite din perspectiva emitenţilor actului (al domnilor), iar cronicile interne utilizează termenul de „trădare” la adresa adversarilor familiei domnitoare. Toţi cei care se ridicau, ori „unelteau” împotriva domnului în exerciţiu sau predecesorilor săi direcţi erau consideraţi drept „hicleni”. Cronica lui Macarie îi stigmatizează drept „trădători” pe boierii care s-au ridicat împotriva lui Ştefăniţă (1523) sau a lui Petru Rareş (1538), comanditarul scrierii sale. Eftimie înfierează acţiunile boierimii lui Alexandru Lăpuşneanu, iar Azarie care scrie la porunca lui Petru vodă Şchiopul este montat împotriva lui Ioan vodă, pe care-l vede violarea ei trebuind pedepsită exemplar. Actul încrederii pătrunde întreaga societate şi evoluează de la relaţiile personale la cele financiare, politice, ştiinţifice, artistice, astfel încât comunităţile lipsite de acest liant sunt extrem de vulnerabile şi nedurabile, v. Emil Durkheim, De la division du travail social: étude sur l'organisation des sociétés supérieures, Paris, 1893; James S. Coleman, Foundations of Social Theory, Harvard University Press, 1994; Nachman Ben-Yehuda, Betrayals and Treason. Violations of Trust and Loyalty, Westview Press, 2001. 140

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop trădător al Creştinătăţii şi, implicit, al ţării. Grigore Ureche încearcă oarecum să fie mai detaşat şi echilibrat, dar şi el este adesea influenţat de izvoarele pe care le utilizează, ca să nu mai vorbim de concepţiile politice pe care le împărtăşea. Cheia de boltă a societăţii medievale o constituia ideea de loialitate, a fidelităţii faţă de senior (fides), cea care cimenta întreaga construcţie socială, pe care o numim azi „feudo-vasalică”9. Din această cauză, oamenii medievali erau extrem de sensibili faţă de manifestările de neloialitate sub diversele ei forme, „trădarea” fiind stigmatizată, supusă oprobiului public şi tratată drept o infracţiune extrem de gravă, dacă nu chiar cea mai gravă dintre toate10. Spre deosebire de violenţa fizică, care a fost „criminalizată” abia în evul epocii moderne11, actul trădării era considerat un delict deosebit de grav încă din Antichitate12. Avându-se în vedere importanţa pe care o avea fidelitatea personală în sistemul de

9 Bibliografia problemei este impresionantă, de aceea, ne vom limita la semnalarea unor lucrări consacrate, Marc Bloch, Societatea feudală, vol. I-II, Cluj, Ed. Dacia, 1998. Pentru feudalitatea maghiară v. Martin C. Rady, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Palgrave, 2000. Curentul contestatar al „feudalismului” este datorat contribuţiei lui Elyzabeth Brown şi Susan Reynolds, v. Elyzabeth A. R. Brown, „The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe”, în The American Historical Review, LXXIX, 4, 1974, p. 1063-1088; S. Reynolds, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Oxford, 1994; E. Nortier, „La féodalité en crise. Propos sur „Fiefs and Vassals” de Susan Reynolds”, în Revue historique, t. 600, 1996, p. 253-349. Chiar dacă s-au purtat discuţii privind problema existenţei unui „feudalism românesc” (C. C. Giurescu, Probleme controversate privind istoria românilor, Bucureşti, 1977), vom privi aceste relaţii ca pe un model teoretic, prin intermediul căruia cercetăm realităţile medievale. 10 Nu este întâmplător faptul că în imaginarul medieval trădarea era considerată drept cel mai grav păcat. Astfel, în topografia Infernului dantesc ultimul cerc, al nouălea, este rezervat anume trădătorilor, iar ultima zonă (Giudecca) trădătorilor faţă de seniori. Evident, Trădătorul Trădătorilor este Iuda (Claudio Sensi, Le Langage des traîtres dans l’Enfere de Dante, în vol. Felonie, Trahison, Reniements au Moyen Age, p. 233-257). 11 Sur la violence et punition, entretien avec Robert Muchambled, în „Societe & Representation”, Juin 1998, p. 353-354. 12 A se vedea, spre exemplu, R. A. Bauman, The crimen maiestatis in the Roman republic and Augustan principate, Johannesburg, 1967. 141

Tradiții istorice românești și perspective europene relaţii feudale13, nu este întâmplător faptul că la un moment dat se produce sacralizarea ei. Pornind de la caracterul sacru al fidelităţii (religioase şi politice), cel care încălca jurământul de credinţă sau legătura personalizată, numită în Ţara Moldovei „închinare”, intra în condiţia „nelegiuită” de infidelitate. În Transilvania acest tip de delict se numea infidelitas sau felonie14, iar în Ţările Române viclenie sau hiclenie15. Erau sancţionate prin ruperea legăturilor de vasalitate şi diverse pedepse severe, de obicei cea capitală, urmată de retractul posesiunii feudale. Consolidarea statului medieval moldav, având ca nucleu coagulant instituţia monarhică16, reclama crearea unor mecanisme de constrângere şi de protejare împotriva contestării puterii centrale, de aceea conceptul de „hiclenie” devine unul fundamental în acest sens, mai ales după fixarea principiului ereditar-electiv de succesiune la tron. Poziţionarea clasei politice în raport cu unii sau cu alţii dintre membrii dinastiei domnitoare (domn-pretendenţi) devine principalul criteriu pentru cuantificarea actului trădării în secolele XV-XVI, cristalizându-se într-o instituţie distinctă17, cu un evidenţiat caracter regulator, a evoluat în timp sub raport politic, militar, social, religios şi cultural. Etimologia termenului modern de trădare vine din latină „trado/ere” şi în română se generalizează abia în epoca modernă. În perioada medievală şi modernă timpurie conceptul circula sub forma de „hitlenie”/hiclenie, care vine din maghiară (hit(et)len – a înşela). Având în vedere numărul destul de restrâns de vocabule provenite din acest idiom în română, putem presupune că apariţia şi perpetuarea sa în terminologia politico-juridică a ţărilor române din secolele XIV-XVI este legată de episodul vasalităţii faţă de regii maghiari, situat la obârşia statelor medievale româneşti.

13 Marc Bloch, op. cit. 14 Cu toate acestea, în dreptul occidental medieval se făcea deosebirea între aceste două tipuri de delicte, v. J. G. Bellamy, The Law of Treason in England in the Later Middle Ages, Cambridge University Press, 2004, p. VII. 15 Valentin Al. Georgescu, Valeriu Şotropa, op. cit., p. 471. 16 Pentru evoluţia acesteia v. Andrei Pippidi, Monarhia în Evul Mediu românesc, practică şi ideologie, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 21-39. 17 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, (sub voce: trădare). 142

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Conceptualizarea hicleniei/trădării în tradiţia politică moldovenească se face treptat, pe măsura evoluţiei instituţiilor statului18. Primele menţiuni documentare interne sunt din domniile tumultuoase ale lui Iliaş şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun. Astfel, în documentul din 18 octombrie 1435, Ilie voievod dăruieşte lui pan Stan Babici satul Văscăuţi, fost a lui Mişea, „pentru că Mişea a pierdut averea în hiclenie („àæå Мèøh загváèëü свое имhние q хитлhнствè”), şi Budinţii lui Mihail al lui Coşcă, deoarece el l-a pierdut în hiclenie”19. Ramificarea „hicleniei”, care tindea să depăşească deja cadrul strict al fidelităţii personale, începe să se axeze mai mult pe conceptul romano-bizantin de infracţiune publică20. Cu toate acestea, în analiza evoluţiei „trădării”, nu trebuie ignorat elementul contractual, reciproc al raporturilor feudo-vasalice, chiar dacă în ţările române funcţiona un tip concurent de relaţii dintre suzeran şi supuşi, cel de factură bizantină, care presupunea obedienţa totală a subiectului faţă de monarh, toţi fiind supuşii şi slugile acestuia din urmă (douloi)21. Cel care nu-şi onora obligaţiile faţă de domnie putea fi declarat neloial, infidel, iar pedeapsa pentru o asemenea infracţiune, urmând modelul bizantin, era lăsată la discreţia suveranului22. Totuşi, aceasta nu însemna existenţa unui despotism „oriental”; întreaga istorie bizantină

18 Bunăoară, în Ţara Românească „hiclenia” este atestată şi sancţionată deja sub domnia lui Nicolae Alexandru (1352-1364), adică chiar în primele decenii de existenţă a statului de la sud de Carpaţi, v. Valentin Al. Georgescu, Valeriu Şotropa, op. cit., p. 471. 19 Documenta Romaniae Historica, Serie A, Moldova, vol. I., întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 197-198, nr. 143 (în continuare: DRH). 20 Grigore Ureche, op. cit., p. 123, o numeşte „viclenie spre ţară”. 21 Nicolae Iorga, Byzance apres Byzance. Continuation de l’Histoire de la vie Byzantine, Bukarest, 1971; Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Ed. Academiei,1980; Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983. 22 Receptarea modelelor juridice bizantine în ţările române se efectua prin „dreptul canonic şi imperial ca ius receptum, ceea ce pecetluia inserarea noilor state într-o mare ordine politico-religioasă a vremii” (Valentin A. Georgescu, Instituţiile statelor româneşti de-sine-stătoare, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 208). 143 Tradiții istorice românești și perspective europene ne apare ca un lung şir de negocieri între elite, popor şi autoritatea centrală, deoarece „poporul” avea un cuvânt greu de spus în legitimarea puterii imperiale. De altfel, ultimele cercetări au arătat că în Bizanţ conceptul de „trădare” nu avea aceleaşi înţelesuri ca în Occidentul contemporan. Treptat, în categoria de „hiclenie” a intrat orice infracţiune îndreptată împotriva persoanei domnului sau a autorităţii sale, în alţi termeni, fiind extinsă de la noţiunea de suzeranitate (concepţia germanică), la cea de suveranitate (concepţia romano-bizantină). Cu alte cuvinte, hiclean era acela care contesta sau ignora autoritatea princiară atât la nivelul acţiunii, cât şi la nivelul intenţionalităţii. Deoarece exista un spaţiu al serviciului public, peste care se întindea autoritatea domnească, ieşirea voluntară din acest spaţiu (spre exemplu pribegia23), echivala cu ruperea legăturilor dintre suzeran şi vasal, fiind urmată de acuzaţia de hiclenie şi confiscarea averii personale. Semnificativă pentru această concepţie personalizată a trădării este şi noţiunea de lotru, aplicată de obicei pretendenţilor la domnie. Termenul vine din latină (lotrones) şi se întâlneşte în această formă chiar în documentele slave, iar în traducere înseamnă tâlhar, hoţ. Ideea atentării la proprietate, ţara fiind văzută de domni ca o moşie proprie, este cheia acestui concept. Pretendentul este considerat hoţ al domniei (gospodstvo), un lotru care încearcă să-şi însuşească abuziv ceea ce nu-i aparţine de drept24. Dar nu numai pretendenţii pot să se potrivească conceptului de „lotru”, ci şi foştii principi. Astfel, Petru Rareş nu-i recunoaşte statutul de domn lui Ştefan Lăcustă, chiar dacă acesta a fost impus la domnie de către Soliman Magnificul, în urma expediţiei personale în Moldova şi

23 Într-un document de la Ilie şi Ştefan din 1437, februarie 24, în care confirmă nişte sate lui Şteful a lui Jumătate, se menţionează următoarele: „Iar satul mai sus scris, Văscăuţi, pe care l-am dat panului Şteful, a fost al Maruşcăi, sora soţiei noastre, şi l-a pierdut în viclenie când a fugit la ruşi; noi însă l-am vândut panului Şteful” (DRH, I, p. 235-237, nr. 168). De asemenea şi Petru Rareş confiscă satele boierilor care „în vicleşug … au fugit cu Găneştii” în Polonia (Documente privind istoria României, seria A, Moldova, veac. XVI, vol. 1 (1501-1550), Bucureşti, 1953, p. 452, nr. 411, în continuare: DIR). 24 DIR, XVI/2, 131, nr. 127. Este vorba despre evenimentele de la 1523, v. Virgil Pâslariuc, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, Ed. Pontos, 2005, p. 61-62. 144

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop recunoscut de către reprezentanţa „ad-hoc” a ţării la Badeuţi. În mai multe din actele rareşiene din cea de-a doua domnie (1541-1546) se neagă legalitatea domniei acestuia, poruncind ca în fiecare act să se înscrie formula: „Şi dacă se vor afla nişte privilegii de la acel Ştefan voievod numit Lăcustă, iar acele privilegii nicăieri să nu aibă nici o lege, înaintea privilegiilor noastre”25. Pe parcursul secolului aria semantică a termenului se lărgeşte, fiind treptat extinsă nu doar asupra pretendenţilor cu legături – reale sau imaginate - cu dinastia domnitoare, dar şi asupra sprijinitorilor săi, cu precădere din rândurile boierimii. Astfel, într- un document emis de cancelaria lui Alexandru vodă Lăpuşneanu la 28 martie 1560, ajuns într-o traducere românească din secolul al XIX- lea, se spune că domnul îi restituie lui Ion Ciolpan un sat „ce i-au fostu luat în seama domniei de fratele domniei mele de Ştefan vod<ă>, pentru că a prins (pus) pe un lotru care s-a numit pe sine Alexandru şi s-a ridicat peste capul fratelui domniei mele Ştefan voievod cel Tânăr, ajungând până la Cahov”26. Acelaşi domn, într-o scrisoare către Sigismund August, regele Poloniei, din 25 mai 1565, pomeneşte nişte lotri (liotra), care l-au susţinut pe pretendentul Bogdan şi care la acel moment se ascundeau în regatul vecin. Pentru a-i prinde, moldovenii au efectuat o expediţie de pedepsire în urma căreia au avut de suferit nişte pagube la polonezii de la hotar, fapt care, în opinia emitentului, nu s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi adăpostit pe „trădătorii noştri" (zdrayczow naschich)27. De altfel, în viziunea lui Petru Rareş, lotri erau şi otomanii, care l-au alungat din ţară, astfel furându-i-o, de fapt. În textul unei solii moldoveneşti care a sosit la Vilna în 1541 regele Sigismund al Poloniei este avertizat în mod direct: „Dar aşa vă spun. Ca unui prieten şi vecin

25 DIR, XVI/1, 416 şi urm. 26 Într-un document din 1546 Petru Rareş îi dă mănăstirii Voroneţ satul Baliţa „care a fost al lui Săcuianul fost ceaşnic şi (care sat, n .n., V. P.) l-a pierdut în hiclenie, când a ridicat şi cu alţi lotri, pe un lotru asupra capului nepotului de frate al domniei mele, Ştefan voievod cel Tânăr” (DIR, XVI/1, 489-490). Aici este vorba despre evenimentele de la 1523 când Ştefăniţă vodă s-a confruntat cu rebeliunea boierilor ţării. 27 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979, p. 262, nr. 165. 145 Tradiții istorice românești și perspective europene apropiat al nostru, ca să vă feriţi de aceşti lotri păgâni, de turci, căci ei nu doresc nici un bine creştinilor, ci numai să-i trădeze şi să pună mâna pe ei”28. Limbajul este unul direct şi fără echivoc, chiar dacă este vorba despre suzeranul care abia îi redase domnia (Soliman Magnificul). Observăm că termenii de lotru şi trădare sunt folosiţi în acest caz la adresa otomanilor în relaţia cu ideea de Creştinătate, procedeu retoric consacrat în cultura medievală. Lotru este şi renegatul Iliaş Rareş, în viziunea solilor lui Alexandru Lăpuşneanu. Acesta se plângea regelui polon că nu are bani cu ce să plătească haraciul, ridicat din cauza nebuniei lui Ştefăniţă Rareş, datorii pe care trebuia să le plătească. Dar bani în ţară nu-s fiindcă: „…toţi au fost luaţi de acei lotri Mehmed29 şi fratele său mai mic30. Cere şi ţara Moldovei, ca să fie domn acel lotru mai mic, Constantin, şi măreşte tributul ţării la 40.000 de zloţi roşii şi 500 de cai şi 10.000 de berbeci pe fiecare an”31. Observăm, că ambii rareşeşti sunt numiţi „lotri”, fiindcă atentează la moşia sa de drept32. Termenul de „lotru” a fost utilizat în această epocă şi în izvoarele externe. Nu lipsește nici din discursul suzeranilor otomani. Astfel, sultanul Murad al III-lea îl foloseşte în câteva rânduri atât în corespondenţa redactată în latină (latrones)33, cât şi în maghiară (latrok)34 la adresa cazacilor care prădau Moldova şi impuneau acolo „domnişori”. Orice act de trădare, are la rădăcinile sale ideea de abuz a încrederii suveranului, echivalată cu un atac faţă de securitatea statului (laesa maiestatis)35. O asemenea infracţiune îngloba contestarea legitimităţii

28 Ibidem, p. 50. 29 Iliaş Rareş zis şi Turcitul, care trece la mahomedanism, v. Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români, vol. I, p. 588-598. 30 Constantin Rareş. 31 Ilie Corfus, op. cit., p. 181. 32 Pentru Lăpuşneanu lotru era şi Despot vodă, Ibidem, p. 234 33 Murad al III-lea către regele Poloniei Ştefan Báthory din 30 iulie 1577, A.Veress. Documente, vol. II, p. 128, nr. 104. 34 În scrisoarea către Sigismund Báthory, principele Transilaniei, din 22 iunie 1583, v. Ibidem, p 251-252. 35 W. R. J. Barron, „The penalties for treason in medieval life and literature”, în Journal of Medieval History, Volume 7, Issue 2, June 1981, p. 187-202. 146

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop succesiunii la tron36, defecţiunile pe câmpul de luptă37, refuzul de a lupta pentru senior38, „trădarea” politică – trecerea de partea adversarului sau negocierile cu inamicii/străinii fără acordul autorităţii centrale39 (inclusiv şi contractarea căsătoriilor nesancţionate de domni). O categorie aparte o constituiau infracţiunile economice, delapidările bunurilor publice, interpretate ca o ofensă adusă domniei şi statului. Astfel, drept „hicleni” au început să fie trataţi funcţionarii incompetenţi, pasibili să plătească cu averea proprie proasta gestiune a bunurilor publice (domniei)40.

36 Cunoscutul caz al contestării candidaturii lui Bogdan cel Orb de către una din facţiunile boiereşti şi răspunsul dur al lui Ştefan cel Mare, v. Virgil Pâslariuc, Raporturile politice, p. 18-24. 37 Conceptul de trădare era uzual legat de defecţiunea militară. Acuzaţii de trădare prin refuzul de a lupta sau prin neîndeplinirea sarcinilor de ordin militar sunt frecvente în documente. Crasnăş este învinuit de trădare în timpul luptei de la Baia (1467), în urma căreia armata maghiară a reuşit să scape, învinuiri de acest gen fiind înaintate şi în timpul bătăliei de la Obertyn (1531). Aici însă poate fi vorba despre justificarea unei tactici vicioase prin redirecţionarea responsabilităţii. Incapacitatea de a îndeplini sarcina era egalată cu trădarea în cazul lui Crasnăş şi Isaia, care nu au reuşit să-l prindă pe regele Matias. Învinuirea de trădare are menirea să ascundă unele calcule greşite de ordin tactic şi strategic din partea domnului, comandantul şi decidentul suprem, aşa cum a fost la Obertyn. Suspiciuni asupra trădării au planat în cazul pârcălabilor de la Chilia şi Cetatea Albă din 1484, cu toate că ele s-au arătat nejustificate. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre evenimentele de la 1574. Înfrângerea de la Roşcani s-a datorat nu doar unor calcule greşite de ordin militaro-politic ale domnului, dar şi dorinţei disperate de a-şi păstra domnia. Evenimentele din 1538 şi 1574 par a fi cele mai relevante în acest sens (Ibidem, p. 96-104 şi 179-192). 38 V. mai jos. 39 Fuga lui Cozma Şarpe are loc în martie 1523, v. Grigore Ureche, op. cit., p. 145. 40 În acest sens avem o mărturie ce ni s-a păstrat într-un document de la 1546 mai 18, în care Petru vodă Rareş, vorbind despre o jumătate de sat de Ţăpeşti, pe Bârlad, arată că „a luat-o fratele domniei mele, Bogdan voievod, de la Dragoş, ce a fost portar de la Arbure, în Cetatea Sucevei, pentru că acest Dragoş portar a stricat un tun de mare preţ” (M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi,1943, p. 228). Pe de altă parte, la 27 aprilie 1541 acelaşi domn îi dăruieşte unei verişoare ale sale, pe 147 Tradiții istorice românești și perspective europene

Neloialitatea era descurajată nu doar în cadrul relaţiilor feudo- vasalice, dar şi în noile relaţii, „de piaţă”, ce-şi făceau lent apariţia în acest spaţiu în secolul al XVI-lea, fiind vizaţi şi mercenarii. Astfel, în timpul asediului cetăţii Suceava de către Ştefan Tomşa, căpitanul pedestraşilor Petru Dervici (Petru Dévay) a fost învinuit de către Despot vodă de „viclenie” în favoarea pretendentului şi executat la porunca domnului41 sau, după unele izvoare, în cârdăşie cu el42. Mercenarii au depăşit tentaţia răzbunării, înţelegând că şeful lor „au viclenit pre domnul său şi s-au lăcomit de au luat bani de la Tomşa vodă”43. De altfel, atunci când situaţia asediaţilor în Cetatea Sucevei devenise critică şi mercenarii încercau să-l părăsească pe Despot salvându-şi vieţile, acesta i-ar fi admonestat, vorbindu-le despre onoare şi loialitate: „Vitejilor, băgaţi de seamă ce faceţi. Vă conjur în numele lui Dumnezeu gândiţi-vă la cinstea voastră, căci după astfel de faptă cum veţi mai mânca pâinea în Ungaria? De ar fi să ieşiţi de aici numai în cămaşă, tot apăraţi viaţa stăpânului vostru”44. În secolul următor „hiclenia” începe să depăşească cadrul strict al raporturilor domn- boieri, fiind extinsă şi asupra restului câmpului social, mai ales în cel al relaţiilor boieri – ţărani45. linie maternă, soţia lui Ion Popovici vatag, a patra parte din satul Biserica Albă, confiscat de la Mateiaş vistier, cel care s-a „înfruptat” din vistieria domnească de la Hârlău (Documente privind istoria României, seria A, Moldova, veac. XVI, vol. 1 (1501-1550), Bucureşti, 1953, p. 404, nr. 366, în continuare DIR). 41 Din textul Cronicii lui Azarie ar putea reieşi că Despot personal l-ar fi tăiat cu sabia pe mercenar, după ce i-ar fi spus: „O, Petre, i-a zis, am înţeles despre tine că vrei să predai cu viclenie cetatea şi să fii mijlocitor al morţii noastre, însă tu vei pieri înaintea noastră. Şi îndată a scos sabia şi a fost tăiat acolo”, Cronicile slavo-române, p. 145. 42 Din unele izvoarele ungureşti înţelegem că a fost executat de alt căpitan ungur, Martin Farkas, dar acoperit apoi de Despot, Călători străini, II, p. 302- 306. 43 Grigore Ureche, op. cit., p. 186. 44 Călători străini, II, p. 304. 45 Domnul Ţării Româneşti Matei Basarab îi numeşte hicleni pe megieşii şi rumânii care refuză să plătească birul. (Valentin Al Georgescu, Valeriu Şotropa, op. cit., p. 472). Nu avem motive să credem că în Ţara Moldovei lucrurile au stat diferit. 148

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Documentele atestă existenţa fenomenului şi în sfera relaţiilor externe, care şi ele în Evul Mediu îmbrăcau hainele raporturilor seniorial-vasalice. În această ordine de idei, putem lesne observa că însăşi la originile statului moldovenesc a stat un act de „trădare”. Bogdan vodă Întemeietorul a fost un „infidelis notoris” al regelui angevin, dar plecarea sa peste Carpaţi nu mai putea fi interpretată doar ca o felonie, adică o transgresare a legăturilor feudale (transgressum), ci ca o răzvrătirea directă prin scoaterea de sub autoritatea suzeranului a unui teritoriu46. Ştefan cel Mare îi numeşte pe muntenii lui Basarab Laiotă „hicleni”, deoarece aceştia au venit în Moldova asistând expediţia lui Mohamed Cuceritorul de la 147647. Inscripţia de la biserica din Războieni (1496) şi pasajele din Cronica de curte arată că acest termen a fost denominatul atribuit muntenilor de către Ştefan cel Mare însuşi, comanditarul inscripţiei şi al analelor. Aceasta confirmă faptul că domnul Ţării Moldovei îl considera pe principele Ţării Româneşti drept vasalul său, în accepţiunea europeană a termenului48, mai ales după 1473, când intervine de mai multe ori în principatul sud- carpatic49. În aceeaşi ordine de idei, autorul Letopiseţului anonim vorbeşte despre trădarea (lukavoe sătvori) lui Vlad Călugărul faţă de Ştefan cel Mare, care a participat la expediţia de cucerire a cetăţilor

46 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997, p. 85-88. 47 Cronicile slavo-române, p. 9 şi 18 „Letopiseţul anonim al Moldovei”. Inscripţia de la Războieni reiterează acelaşi lucru. 48 Credem că în această cheie trebuie să înţelegem invectivele lui Ştefan aruncate muntenilor şi nu în cea a „hicleniei faţă de creştinătatea întreagă”, aşa cum credea prof. Ion Eremia, op. cit., p. 27. Pentru relaţiile dintre cele două ţări româneşti în timpul domniei marelui domn moldovean v. Laurenţiu Rădvan, Din relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ţara Românească, în Petronel Zahariuc, Silviu Văcaru (coord.), Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa, , Iaşi, Editura Alfa, 2003, p. 269-284. 49 Pentru context a se vedea Virgil Pâslariuc, „Enigma” anului 1473, în Victor Spinei, Laurenţiu Rădvan, Arcadie M. Bodale (coord.), Retrospecţii medievale. In Honorem Professoris Emeriti Ioan Caproşu, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, p. 477-493.

149 Tradiții istorice românești și perspective europene

Chilia şi Cetatea Albă de către Bayazid al II-lea la 148450. Termenul de „viclenie” pentru acest caz este utilizat şi de Grigore Ureche51. Diversele stratageme de care se folosesc părţile beligerante sunt de asemenea etichetate în diverse texte drept „hiclenii” sau „hicleşuguri”, cum era cazul războiului moldo-polon de la 149752. În tratatul de pace din 16 aprilie 1499 este inserată promisiunea solemnă că domnul Ţării Moldovei îşi va respecta promisiunile: „fără orice fel de hiclenie (hitljanstvo) … şi fără orice fel de şiretenie (hitrost’)”53. De altfel, un caz de vicleşug (hitrost’) cunoaştem pentru războiul moldo- muntean de la 1574, fiind legat de Dumbravă vornicul lui Ioan vodă, eroul de la Jilişte54. Refuzul de a lupta de partea seniorului şi părăsirea câmpului de luptă, constituia una dintre formele cele mai grave ale „trădării”; de aceea

50 Cronicile slavo-române, p. 19. 51 Grigore Ureche, op. cit., p. 105: „Iată Ştefan vodă au pus munténilor domnu pre Vladul vodă Călugărul, carile mai apoi au făcut vicleşug asupra lui Ştefan vodă, pentru căci dideasă ajutoriu turcilor, cându au mersu de au luat cetăţile şi au prădat ţara”. 52 „Şi décii au trecut (regele Ioan Albert, n.ns.) apa Nistrului pre la Mihălcéni, în ceastă parte, cu toată oastea sa şi au venitu la Coţmani. Acolo ş-au descoperit toată vicleniia şi faptile sale céle ascunse (s.ns.), că au prinsu pre Tăutu logofătul şi pre Isac vistiernicul, de i-au fericatu în obezi şi i-au trimis de i-au închis tocma la Liov” (Ibidem, p. 110). 53 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 415-416; V. Costăchel, A. Cazacu, P. P. Panaitescu, op. cit., p. 277. 54 Un document emis de cancelaria Ţării Româneşti la 1576 Alexandru II Mircea menţionează că: „Dumbravă vornic a venit cu înşelăciune şi hiclenie (s. n. V. P.) asupra capului domniei mele” în timpul luptelor cu Ioan vodă, din care cauză a fost adus din Transilvania de Ivaşcu Golescu şi executat (DIR, B, XVI/4, p. 199, nr. 197). Mai multe detalii despre această „hiclenie” aflăm de la cronicarul Radu Popescu: „Iar Ion vodă, cu boiarii lui, vrând să facă un vicleşug ascunsu, şi să nu lase pă Pătru-vodă să între în ţară, au trimis pă o seamă dă boiari cu toată oastea, ca cum ar vrea să să închine lui Pătru-vodă; iar într-ascunsu le-au fost sfatul să lovească pă Pătru-vodă, şi să-l gonească, şi aş a au făcut. Că, apropiindu-se moldovenii, Pătru-vodă îi aştepta cu bucurie ca să să închine, după cum auzise; iar ei, îndată ce s-au apropiiat, au început război” (Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 76) 150

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop a fost repudiată de autoritatea centrală şi descurajată în cel mai categoric mod55. Respingerea ideii de rezistenţă din partea boierimii la 1538, în condiţiile în care sultanul era gata să transforme ţara în paşalâc era privită de Rareş drept un act de înaltă trădare. Chelarul Hâră îl avertizează că „şi ţara să vorovéşte să-l părăsască”56. La reluarea domniei, Petru vodă Rareş vorbea cu o anumită infatuare ardelenilor că i-ar fi biruit de-a valma pe turci şi poloni, dacă nu-l „trăda” boierimea57. Alexandru vodă Lăpuşneanu a fost nevoit să fugă şi el după refuzul boierilor să „saie la oaste” la sfârşitul primei sale domnii58. Este cunoscută şi defecţiunea unor mari boieri la 1574, când în toiul bătăliei decisive au părăsit tabăra lui Ion vodă şi s-au închinat lui Petru Şchiopul59. În acest caz vorbim despre transferul loialităţii. Administrarea pedepselor în aceste cazuri era extrem de severă şi deloc sumară, existând convingerea că execuţiile boierilor au fost sancţionate de Poartă60. De altfel, odată cu transformarea statutului politico-juridic internaţional al Ţării Moldovei, Poarta impune clasei politice moldoveneşti nişte reguli de conduită, încălcarea lor ducând la învinuiri de trădare (haynie) şi represalii exemplare. Acest fel de invective puteau fi aduse atât domnilor61, cât şi boierimii62, fapt care vorbeşte

55 Pentru defecţiunile de pe câmpul de luptă, bizantinii aveau un denominant special - αὐτομολία, v. Р.О. Шляхтин, „Предательство на Понте: Изменники, ренегаты и перебежчики в византийско-сельджукском военном конфликте (1070-1204 годы)”, în Одиссей.Человек в истории, Москва, 2012, p. 88. 56 Grigore Ureche, op. cit., p. 143. 57 Virgil Pâslariuc, Raporturile, p.104. 58 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994. 59 Grigore Ureche, op. cit., p. 202: „Şi acolo o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându- să ca să nu cază în mreaja vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”. 60 Ilie Minea, Istoria românilor (1517-1601), curs litograﬁat, Iaşi, 1928. 61 Pentru pornirea expediţiei contra lui Ion vodă la 1574 s-a dat o poruncă specială (fetva), care făcea imposibilă concilierea cu rebelul, pedeapsa capitală devenind iminentă, Virgil Pâslariuc, Raporturile politice, p. 181. 62 Într-o scrisoare a lui Selym al II-lea către boierii moldoveni la 1572, Sultanul îi ameninţa că va transforma ţara în paşalâc dacă nu vor asculta de noul domn, v. Documente turceşti privind istoria României, vol. I (1455-1774), întocmit de Mustafa A. Mehmed, Bucureşti, 1976, p. 114-115, nr. 122. 151

Tradiții istorice românești și perspective europene despre redistribuirea responsabilităţilor faţă de suzeran şi constituie un indiciu de accentuare a fazei opresive a dominaţiei otomane asupra ţărilor române. Ceea ce scapă adesea în cercetarea fenomenului trădării este faptul că orice contract - iar relaţia dintre suzeran-vasal face parte din această categorie - este prin însăşi natura sa unul bilateral şi presupune angajamente din ambele părţi, atât la nivelul drepturilor/privilegiilor, cât şi la cel al obligaţiilor. Chiar dacă puterea domnească din ţările române era structurată după model imperial bizantin, aceasta nu era una nelimitată, atât la nivel normativ („legea românească”), cât şi la cel instituţional63. Principele avea obligaţiile sale, iar loialitatea putea fi compromisă nu doar de vasal/supuşi, ci şi de suzeran, fapt care putea duce la ruperea acestor relaţii, cu toate consecinţele ce rezultă dintr-un asemenea gest („părăsirea” de către ţară, complotul etc.). Istoriografia imediat postbelică, construindu- şi discursul în jurul ideii supremaţiei statului (autorităţii centrale) în procesul istoric, punea accentul pe rolul „progresiv” al domniei, în acelaşi timp fiind blamat rolul „eminamente reacţionar” al clasei politice, adică al boierimii64. De aceea, pentru a arăta rolul „trădător” al nobilimii, se preluau adesea necritic invectivele la adresa adversarilor domniei, găsite pe ici-colo în izvoarele vremii. Iar în paralel, printr-o operaţie numită eufemistic „logică a istoriei” (de fapt a istoricului!), se construia un discurs justificativ al violenţei asupra oponenţilor politici cu care era presărată istoria tumultuoasă a secolelor XV-XVII65. Evident, că aceste opresiuni erau în mod tacit tratate sub specie aeternitatis, justificând acţiunile similare ale

63 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1980, p. 41-46. 64 În istoriografia marxistă tema „trădării” era ideologizată excesiv, atacată de pe principii de clasă, fiind mai ales blamată marea boierime, învinuită de „trădare obiectivă şi subiectivă” (Şt. Ştefănescu, „Rolul boierilor craioveşti în subjugarea Ţării Româneşti de către turci”, în Studii şi referate privind Istoria României, vol. I, 1954, Bucureşti, p. 697-718; Idem, „Le coup d’état nobiliaire de 1538 et son rôle dans l’asservissement de la Moldavie par l’Empire ottoman”, în Nouvelle Etudes d’Histoire, I, 1955, p. 241-264; Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962). 65 Cazul lui B. P.Hașdeu, care a încercat să construiască o imagine imaculată a lui Ioan vodă, este, probabil, cel mai relevant în acest sens. B. P. Hașdeu, Ioan vodă cel Cumplit, Ed. Militară, Bucureşti, 1969, p. 190; v. Virgil Pâslariuc, Radiografia unui mit istoric românesc, p. 63-64. 152

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop regimului comunist împotriva reprezentanţilor vechilor elite. Dar privit în continuare sub acest unghi, fenomenul trădării nu poate dezvălui întreaga complexitate a relaţiilor în cadrul elitelor medievale, fapt pe care vom încerca să-l exemplificăm în rândurile următoare. „Nu există trădare fără trădător”, spunea un dicton francez medieval. Persistenţa unei imagini stereotipizate a „trădătorului” în conştiinţa publică românească, creează cele mai mari dificultăţi pentru o cercetare echidistantă a fenomenului. De aceea este important ca istoricul să poată stabili punctul de plecare a unei asemenea imagini şi mediile prin care s-a propagat până în zilele noastre. Abia după un asemenea exerciţiu critic se poate porni la reconstituirea contextului în care s-au produs actele de felonie. Vom exemplifica pe două dintre cele mai stigmatizate figuri ale secolului al XVI-lea, doi hatmani de Suceava. Primul este Mihu66, căruia în istoriografie i s-a spus „trădător patologic”, fiind suspectat de felonie faţă de toţi domnii sub care activase67. Se ştie că a fost decapitat la 11 martie 1541 la Roman, împreună cu cumnatul său şi alţi câţiva boieri pentru participarea la asasinarea lui Ştefan Lăcustă, primul regicid din istoria ţării68. Petru Rareş a acţionat la porunca Porţii, capul hatmanului fiind trimis la Constantinopol „marelui împărat” ca semn de îndeplinire a unei porunci, fenomen atestat cu acea ocazie69. Zelul cu care a acţionat domnul, arată că adevăratul motiv al executării nu a fost asasinarea celuia pe care l-a numit toată domnia „lotru”, ci pentru acţiunile care au condus la aducerea acestuia în scaun şi, respectiv, alungarea proprie în toamna lui 1538. Punctul de vedere oficial al domniei asupra evenimentelor îl găsim în Cronica lui Macarie, scrisă la comanda lui Rareş. Cronicarul descrie evenimentele de la 1538 în termenii unei „cetăţi asediate”: ţara era asaltată din toată părţile de inamici, „iar la mijloc se

66 Pentru acesta a se vedea, Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002, p. 153-166, 67 N. Griogoraş, „Ştefan vodă cel Tânăr şi Luca Arbure”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, nr. IX, 1972, p. 4. 68 Virgil Pâslariuc, Unele observaţii privind tirania, tiranomahia şi tiranicidul în secolul al XVI-lea moldovenesc, în vol. Studii in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă, Chişinău, Ed. Cartdidact, 2006, p. 69-85. 69 Cronicile slavo-române, p. 103. 153 Tradiții istorice românești și perspective europene zbătea voievodul Moldovei”70, părăsit de toţi. Lovitura de graţie i-a fost aplicată de câţiva boieri complotişti, „minţi de pământeni păcătoase şi oarbe”, care au fost asmuţiţi de un venetic, Mihu. Acesta din urmă era ,,de neam arbănaş, om înşelător care, cum se spune, îndemna şi răzvrătea pe toţi, arătând că păstrează către domn dragoste din inimă, în taină însă pregătea trădare şi ţesea sfaturi plinte de clevetiri”71. Modelând felonia în jurul alterităţii72 marelui dregător, Macarie, cunoscut pentru puseurile sale uşor xenofobe73, stigmatizează actul trădării. Grigore Ureche pomeneşte despre faptul că la revenirea lui Rareş „i-au aflatu în viclenie” pe Mihu, Trotuşanu logofătul, Crasneş şi Cozma „de carii multă pedeapsă şi nevoie avusease Pătru vodă în domniia dintăi”. Cronicarul menţionează că „s-au arătatu mai apoi adevărat că au fost vicléni”, din care cauză au fost executaţi „după gréle munci”74. Realitatea, însă, era mult mai complexă. După ce s-a înţeles că invazia armatelor otomane în Moldova putea avea drept finalitate transformarea ţării în paşalâc pe model balcanic75, o parte din boieri, în frunte cu Mihu şi Trotuşanu au decis să renunţe la preconizata rezistenţă armată şi să se „închine” împăratului. Din textele vremii reiese că decizia nu s-a dat uşor şi nu a fost una precipitată, deoarece atât oastea, cât şi boierimea i-a fost alături domnului în timpul conflictului cu polonii şi cu tătarii care au invadat ţara. Retraşi la Badeuţi, boierii au discutat îndelung, prin urmare, decizia a avut un caracter deliberativ şi colectiv. Acest lucru nu poate anula ideea „trădării” personale faţă de domn, mai ales că Rareş a fost atacat în câteva rânduri de complotişti, dar totuşi raţiunile politice ale unui asemenea gest, în mare parte disperat, pot fi explicabile: politica

70 Ibidem, p. 99. 71 Ibidem, p. 84, 98. 72 Despre etnie, ca „suport al imaginii negative”, artificiu literar utilizat des de scriitorii noştri în acea perioadă, v. Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 199-200. 73 A se vedea contribuţia de referinţă a regretatului Sorin Ulea, „O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macarie”, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, s. artă plastică, XXXII, 1985, p. 14-48. 74 Grigore Ureche, op. cit., p. 162-163. 75 A se vedea scrisoarea boierilor moldoveni din 1541, Hurmuzaki–Bogdan, Doc., supliment II/1, p. 139-141; N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 25-27. 154

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop dezechilibrată şi, în mare parte aventuroasă a domnului Moldovei, a lăsat ţara izolată în faţa unei coaliţii anti-moldoveneşti fără precedent, iar consecinţele imediate păreau a duce spre un deznodământ catastrofal. Cu toate promisiunile de a nu anexa teritorii moldoveneşti, Soliman „păstrează” Tighina (controlul părţii superioare a limanului Nistrului) şi ţinuturile adiacente, fapt care a dus la asasinarea lui Ştefan Lăcustă şi răscoala boierimii sub Alexandru Cornea, „omul de casă” a lui Mihul76. Totuşi, figura „arhetipală” a trădătorului şi cea mai mediatizată trădare în istoria noastră medievală a fost cea atribuită lui Ieremia hatmanul, zis eronat Cernăuţeanul77. Cazul este interesant, fiindcă însăşi imaginea personajului „trădat” nu a fost deloc una idilică în Moldova medievală şi a avut un traseu nu mai puţin zbuciumat decât al protagonistului său. În această ordine de idei, menţionăm că în tradiţia cronicărească atitudinea faţă de Ioan vodă, supranumit cel Cumplit78 este cu totul diferită. De la cronicarul Azarie79, Grigore Ureche80, Nicolae Costin81,

76 Constantin Rezachevici, „Originea şi domnia lui Alexandru vodă Cornea (c. 21 decembrie 1540 - 9 sau 16 februarie 1541) după documentele inedite din Polonia”, în Revista de Istorie, III (1992), nr. 7-8, p. 803-827. 77 Pentru restabilirea genealogiei sale ne-ar putea ajuta documentul din 17 februarie 1573, în care se arată că în faţa lui Ioan vodă au venit Ion vistier, Ieremia postelnic, şi Necoară comis fiii lui Mateiaş logofăt (DIR, XVI/3, p. 14- 16, nr. 22). Din alte acte aflăm că este fratele lui Toader clucer şi unchiul Todosiei şi Tofanei (ibidem, XVII/4, p. 494 şi XVII/5, nr. 23, p. 20-21). 78 Cel care introduce acest apelativ pare a fi Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711, ediţie cu un studiu introductiv, note, comentarii, indice şi glosar de Cost. A. Stoide şi I. Lăzărescu, cu prefaţă de G. Ivănescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1976, p. 230: „O Doamne Svinté, să oţărăşte condeiul a scrie tirăniile şi mijloacele tirăneşti acestui cumplit tiran domnu!”. 79 Cronica lui Azarie constituie unul dintre cele mai importante izvoare privitoare la domnia lui Ioan vodă. Scrisă dintr-o perspectivă negativă dublă faţă de persoana acestuia - ca reprezentant al clerului ce a avut de suferit din cauza politicii domneşti şi în postura de cronicar oficial al rivalului său, Petru vodă Şchiopul - informaţiile ce le cuprind sunt totuşi preţioase, mai ales din perspectivă factologică (Cronicile slavo-române, p. 129-151). 80 Grigore Ureche, op. cit., p. 194-204. 81 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Ioan Şt. Petre (ed.), Bucureşti, 1942, p. 229-231. 155 Tradiții istorice românești și perspective europene

Dimitrie Cantemir82 şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea imaginea domnului rămânea una constant negativă. Analizată din perspectivă istorică, tema trădării lui Ieremia îşi are originea în textele a doi scriitori poloni – Bartolomeu Paprocki83 şi Leonard Gorecki84 – care au dorit să proslăvească faptele vitejeşti ale polonilor/cazacilor în lupta contra otomanilor. Din cercetările noastre anterioare am dedus că toată informaţia, inclusiv episodul trădării, le-a fost livrată de conducătorii căzăcimii, rămaşi oarecum surprinzător în viaţă după bătălia de la iezerul Cahulului85. Fiind răscumpăraţi de regele polon, aceştia vin cu o versiune proprie, oarecum contrastantă cu cea pe care o vom regăsi în cronicile moldoveneşti, privind aportul lor în campania anti- otomană. De aici vine şi tema trădării boierilor moldoveni şi mai ales cea a lui Ieremia Matieşescul hatmanul, mâna dreaptă până atunci a lui Ion vodă, care nu i-a supravieţuit stăpânului. Morţii nu pot contrazice. Cu toată imaginea negativă a domnului, la mijlocul secolului al XIX-lea, versiunea scriitorilor poloni a fost reactivată şi popularizată de B. P. Hașdeu86. Lucrarea scriitorului originar din Basarabia a avut un impact major asupra opiniei publice româneşti în sensul remodelării unei imagini pozitive, de martir, a domnului87, în comparaţie cu cea negativă pe care o moştenise din

82 Cărturarul domn îi reproşa mai mult devierea de la tradiţiile ortodoxiei, dar recunoştea faptul că a fost ucis din cauza că „nu putea suferi tirania şi dorea libertatea” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p. 139). 83 Warhafftige Beschreibung des Krieges, welchen der Walachische Woiewod Iuon mit den Türcken Gefüret, şi publicată în România de către A. Papiu-Ilarian în Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864, p. 273-286. 84 Descriptio belli Iuoniae, Palatini Valachiae, qoudus cum Selymo, Turcarum Imperatore, magno cum succesu gessit ab initio, demum a Ieremia Czarnawieczio Valacho prodius, et a Turcis contra fidem datam ac sacramento confirmatam occius, în Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864, p. p. 203-252. 85 Virgil Pâslariuc, Apariţia miturilor istorice româneşti: cazul Ioan vodă cel Cumplit, în Emil Dragnev, Virgil Pâslariuc, Igor Caşu, Yuri Josanu (coord.), Metodologia cercetărilor în domeniul studiilor sud-est europene. Studii de caz, Chişinău, 2009, p. 54-110. 86 B. P. Hașdeu, Ioan vodă cel Cumplit, Bucureşti, Ed. Militară, 1969. 87 Cu toate acestea, trebuie să menţionăm faptul că scrierea lui Hașdeu a fost posibilă datorită contribuţiei lui Al. Papiu-Ilarian, care cu un an înainte publica principale izvoare privitoare la domnia lui Ioan vodă, cum ar fi Paprocki, Gorecki, Lasicki ş. a., în Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864. 156

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop tradiţia medievală. Nevoia unui „principe ideal”, ce putea fi oferit drept model ţării, dar mai cu seamă clasei politice, a făcut ca autorul să-şi „construiască” eroul după necesităţile momentului. Ostilitatea conservatorilor faţă de cursul reformator al domnitorului Cuza, l-a făcut pe Hașdeu să-i asemuiască pe aceştia cu boierimea de pe timpul lui Ioan vodă, calificată drept una „reacţionară”88. Ideea eroului-martir a fost preluată de marii istorici ai timpului, transformându-se într-o paradigmă istoriografică greu surmontabilă89. În perioada postbelică istoriografia marxistă pune accentul pe lupta de clasă, principalul catalizator al procesului istoric, de aceea, medieviştilor români li se impune tratarea politicii marilor feudali drept una reacţionară şi dăunătoare intereselor ţării. Ca rezultat, evenimentele de la 1574 erau încadrate într-un lung şir de defecţiuni ale boierimii care, în mod eronat, ar fi dus la instaurarea regimului dominaţiei otomane în ţările române90. Pe de altă parte, politica domnilor, cu toate că şi aceştia făceau parte din „clasa dominantă”, prin lupta dusă contra boierimii „trădătoare”, era privită cu mai multă simpatie (Ştefan cel Mare, Ştefăniţă vodă, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi Ioan vodă, supranumit de acum înainte cel Viteaz91). O seamă de monografii şi studii, printre care trebuie să o evidenţiem cea mai valoroasă contribuţie istoriografică la tema în discuţie, semnată de acad. Dinu C. Giurescu92,

88 Însuşi faptul că B. P. Hașdeu păstrează în lucrarea sa pentru Ioan vodă supranumele de Cumplit, este relevant în acest sens. „Cumplit” a fost, înainte de toate, faţă de boieri şi cler. Categoria socială din urmă era vizată mai ales din perspectiva atitudinii refractare faţă de procesul de secularizare, demarat de domnitorul reformator; v. şi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 18-20. 89A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. III, ediţia a IV-a, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 77-93; N. Iorga, Istoria românilor, vol. V, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 137 şi urm.; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, 1, ediţia a 4-a, revăzută si adăugită Bucureşti, Ed. Fundaţia Regala pentru literatură si artă, Bucureşti, 1943, p. 208-210; Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 296-307. 90 Istoria României, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1961. 91 Primul care îi dă acest apelativ domnului Ţării Moldovei („Ivonia cel viteaz”) a fost contemporanul său, scriitorul polon Maciej Stryjkowski: Călători străini, vol. II, p. 448. 92 Dinu C. Giurescu, Ion vodă cel Viteaz, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966; vezi şi recenzia la această lucrare a lui I. Caproşu, în AIIAI, II (1965), p. 303-312. 157

Tradiții istorice românești și perspective europene au fost elaborate tocmai din această perspectivă93. Printre puţinele lucrări care au încercat în mod pertinent să scoată la iveală unele prejudecăţi legate de această domnie controversată sunt de semnalat cele ale medievistului ieşean Constantin Cihodaru94. Am insistat mai mult asupra modului cum s-a format această imagine pentru că izvoarele arată o cu totul altă situaţie. Documentele şi cercetările genealogice arată că un boier pe nume Ieremia Cernăuţeanu nici nu a existat95, iar Ieremia Matieşescu hatmanul cu care a fost confundat, nu l-a trădat pe Ioan vodă, ba din contră, aşa cum arată documentele, a fost lângă domn până în ultima clipă. Ridicolă a fost şi acuzarea pentru imaginata trădare de la Obluciţa, pe care ar fi săvârşit-o hatmanul, un non-sens atât din punct de vedere militar (la un vad nu se puteau opri oştirile mari), cât şi din cel financiar, deoarece presupusa sumă de 30.000 de arginţi, care practic egală suma tributului pentru recuperarea căruia Poarta a organizat o armată atât de numeroasă (şi costisitoare), nu era altceva decât o metaforă a preţului trădării lui Iuda pentru cei „30 de arginţi”. Dar inconsecvenţele nu se opresc aici. În loc să-l apropie pentru serviciul acordat ce valora atât de mult, Petru vodă Şchiopul la

93 Ion Burtea, Ion vodă (1572-1574), Bucureşti, 1971; Alexandru I. Gonţa, Adunarea ţării din primăvara anului 1574 în Moldova, în Studii de istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei, cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Iaşi, Ed. Dosoftei, 1998, p. 287-292; N. Grigoraş, Ion vodă cel Viteaz. La patru sute de ani de la moartea sa. 14 iunie 1574 – 14 iunie 1974, în „Mitropolia Moldovei şi a Sucevei”, L (1974), nr. 5-6, p. 420-431; Idem, „Lupta de eliberare condusă de Ion vodă cel Viteaz (februarie – iunie 1574)”, în Cercetări Istorice, V (1974), p. 101-130 (Extras); Idem, „Politica internă a lui Ioan vodă cel Viteaz”, în Revista de Istorie, XXVII (1974), nr. 6, p. 871-885; Leon Şimanschi, „Roşcani” – o problemă de critică a textelor”, în AIIAI, XV (1978), p. 39-58. 94 C. Cihodaru, „Inadvertenţe privind cercetarea domniei lui Ioan Vodă cel Viteaz în Moldova (1572-1574)”, în Cercetări Istorice (VII), p. 113-122; Idem, Cu privire la localizarea unor evenimente din istoria Moldovei: Hindău, Direptate, Crăciuna şi Roşcani, în AIIAI, XIX (1982), p. 625-635. 95 Sever Zotta, „O mistificare genealogică: Ieremia Golia”, în Închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 431-438.

158

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop venirea sa în domnie îi confiscă averile96, fapt care contrazice teza trădării. Aici avem de a face cu ceea ce în medievistica occidentală s- a numit „trădare prin fidelitate”97, fiindcă boierul i-a rămas fidel stăpânului său şi, prin urmare, a devenit felon rivalului său, care a obţinut puterea98. Tema trădării lui Ieremia hatmanul a devenit centrală în lucrarea scriitorilor poloni aflaţi în căutarea unui model de vitejie lipsită de compromis, ce putea fi opusă politicii „pro- otomani” a regilor de la Cracovia99. Pe parcursul secolului al XVI-lea, crima împotriva persoanei suveranului începea să fie tratată ca una de ordin public, îndreptată împotriva statului în formula „s-au ridicat împotriva mea şi a domniei mele”, aici putându-se întrezări elemente ale concepţiei romano-bizantine a crimei de drept public. Documentele ne arată adesea că sancţionarea acestui tip de delict trebuia să fie una exemplară şi de cele mai multe ori era echivalată cu execuţia, fără un proces public, voinţa domnului fiind suficientă100. De altfel, însăşi

96 Documente privind istoria României, A, Moldova, (în continuare DIR), XVII/5, nr. 23, p. 20-22. El a mai fost publicat sub data de 13 martie 1621 în DIR, XVII/4, p. 493; C. Cihodaru, Inadvertenţe, p. 118. 97 Colleté Stévanovitch, Trahison par fidélité: le paradoxe de la Genèse B Viel- anglaise, p. 179-188. 98 Un caz similar s-a întâmplat la 1541, când Alexandru Cornea a fost prins şi executat de către Petru Rareş. Odată cu efemerul domn a fost executat şi unicul boier ce „să ţinea de dânsul” şi care nu l-a trădat, preferând moartea dezonoarei – Pătraşcu Tăutul comisul (Grigore Ureche, op. cit., p. 1958, p. 162-163). Acesta a fost fiul marelui logofăt Ioan Tăutu şi ginerele lui Mihul logofătul, care şi-a găsit moartea tot în vâltoarea acelor evenimente, Ştefan S. Gorovei, „Găneştii şi Arbureştii (Fragmente storice. 1538-1541)”, în Cercetări Istorice, II, 1971, p. 153. Menţionăm că în ambele cazuri de „trădare prin fidelitate” a fost vorba despre doi urmaşi ai marilor logofeţi (Ioan Tăutu al lui Ştefan cel Mare şi Mateiaş al lui Petru Rareş). Putem vorbi de un etos aparte al marilor familii boiereşti? 99 A se vedea cercetările noastre, Virgil Pâslariuc, „Formarea unui mit istoric: Ioan vodă cel Viteaz (1572-1574)”, p. 52-58; idem, Radiografia unui mit istoric românesc sau un tiran trădat: Ioan vodă, în vol. Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii in honorem Demir Dragnev, Chişinău, Ed. Civitas, 2006, p. 62-82. 100 În aprilie 1523 Ştefăniţă vodă dă porunca să fie executat portarul Luca Arbure, împreună cu fii săi, iar Ureche ştia că acesta „nici judecatu, nici dovedit au perit”(Grigore Ureche, op. cit., p. 145). 159

Tradiții istorice românești și perspective europene natura puterii princiare, făcea ca „uneltirile” împotriva domnului nu trebuiau demonstrate şi nici justificate în faţa supuşilor, fapt ce transforma acuzările de trădare într-o armă eficientă împotriva adversarilor. De aceea, Grigorie Ureche scria într-un citat memorabil că puterea domnească în secolul al XVI-lea a fost practic neîngrădită: „Pre Moldova ieste acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş părăşte, însăşi umple légea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sîntu de le ieste draga a vărsa sînge nevinonat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că sîntu vicléni”101. Este una din cauzele care fac ca definirea fenomenului trădării şi detectarea componentelor sale să devină tot mai dificilă dacă ne gândim că însăşi intenţia de „hiclenie” era condamnată şi pedepsită ca o crimă consumată102. Concluzii. Istoricul dreptului englez Frederic Maitland spunea că „trădarea este o crimă cu o circumferinţă vagă şi cu mai multe centre”103. În analiza acestui fenomen, istoricul trebuie să ţină cont de implicarea mai multor factori şi să evite judecăţi unilaterale şi, mai cu seamă, cele de valoare. Acuzaţia de trădare a fost arma celui mai puternic şi constituia, într-un fel, apanajul învingătorului. Astfel, „trădarea” pare a fi un construct ce ţinea mai mult de conjunctură sau raportul de forţe ce s-a creat într-un moment istoric dat. Apelul la document ne arată că multe din aşa-numitele acte de „trădare” nu s- au consumat pe câmpul de luptă sau în tratative secrete cu inamicii, ci s-au construit şi inventat în liniştea cancelariilor sau, mai nou, în cabinetele de lucru ale istoricilor. Trădarea a fost unul dintre cele mai eficiente instrumente de combatere politică a opozanţilor, a celor indezirabili, deoarece nu trebuia demonstrată sau probată, fiind suficientă doar o acuzaţie de intenţie după care venea pedeapsa ca şi în urma unei crime consumate.

101 Grigore Ureche, op. cit., p. 191. 102 Este cunoscut faptul că în Imperiul roman din perioada Principatului, legea de les majesatis s-a transformat într-o armă efectivă împotriva opozanţilor, fiindcă nu cerea o demonstraţie propriu-zisă. 103 J.G. Bellamy, op. cit., p. 1. 160 LITERATURA PROFETICO‐ESCATOLOGICĂ BIZANTINĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE (SEC. XV ‐ XVI). NOTE PRELIMINARE

Emil DRAGNEV

Consemnate mai întâi în cataloagele colecţiilor de manuscrise şi identificate ca atare atunci când titlurile le indică în mod expres, doar în ultima vreme fondul de texte cu conţinut escatologic este completat prin eforturi suplimentare de identificare, atribuţie şi datare1. Studiile privind identificarea redacţiilor textelor, de determinare a particularităţilor lor în cadrul redacţiilor cunoscute, rămân în continuare un deziderat2. Actualul studiu prezintă o continuare a cercetărilor noastre în această direcţie,

1 În acest plan, menţionăm identificările noi de texte escatologice realizate de Alexandru Mareş, „Sfârşitul lumii (anii 7000 şi 8000) în textele slavo-române şi româneşti din secolele al XV-lea – al XVIII-lea”, în SMIM, XXII, Bucureşti, 2004, p. 193-203; A. Mareş în „Addenda et corrigenda”, în SMIM, XXII, Bucureşti, 2004, p. 330; A. Mareş, Trei note despre apocrifele religioase, în In honorem Gabriel Ştrempel. Gabriel Ştrempel la 80 de ani. ... o viaţă închinată cărţii, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2006, p. 395-413; Moldova şi cărţile populare în secolele al XV-lea – al XVII- lea, în Violeta Barbu şi Alexandru Mareş (ed.), Floarea darurilor. In memoriam Ion Gheţie, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 139-155. 2 Putem menţiona la acest capitol doar observaţia lui A. Mareş (Trei note despre apocrifele religioase, p. 407), privind apropierea dintre textul codicelui BAR, ms. sl. 309 şi manuscrisul din secolul al XVI-lea publicat în: Н. Тихонравов, Памятники отреченной русской литературы, vol. II, В Университетской Типографии (М.Катков), Москва, 1863, p. 226-248. Precizăm că în ediţia lui Tihonravov manuscrisul din Biblioteca Sinodală din Moscova, nr. 682, la care face referinţă A. Mareş, este datat cu secolul XV, fiind de redacţie rusească: В. Истрин, „Откровение Мефодия Патарского и апокрифические Видения Даниила в византийской и славяно-русской литературах. Исследования и тексты”, vol. 1, în Чтения в Императорском Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете за 1897 г.), Москва, 1897, p. 156, 172. 161 Tradiții istorice românești și perspective europene graţie apariţiei posibilităţii de a analiza textele integral3 şi, prin aceasta, de a contribui la realizarea parţială a dezideratului menţionat. Precizările pe care le aducem credem că vor fi utile în contextul în care subiectul intensificării aşteptărilor escatologice către finele secolului al XV-lea în Ţările Române şi în special în Moldova, a intrat pe agenda priorităţilor istoriografiei româneşti relativ recent. Lipsa unor mărturii documentare clare privind gradul de tensiune escatologică din Moldova secolului al XV-lea nu a permis o evaluare explicită a fenomenului. Studiile realizate de Maria Magdalena Székely4, Liviu Pilat5, Alexandru Mareş6 şi alți cercetători au scos în evidenţă problema (nu întotdeauna într-un acord deplin privind anumite concluzii şi supoziţii7), punctând

3 E. Dragnev, Observaţii privind aşteptările escatologice din Moldova de la limita secolelor XV-XVI, în S. Musteaţă, A. Popa, J.-P. Abraham (coord.), Arheologia între ştiinţă, politică şi economia de piaţă, Pontos, Chişinău, 2010, p. 221-234. În acest studiu, pentru identificarea redacţiilor textelor escatologice, ne-am bazat doar pe titlurile şi incipiturile consemnate în cataloage. 4 Maria Magdalena Székely, „Ştefan cel Mare şi sfârşitul lumii”, în SMIM, XXI, Bucureşti, 2003, p. 271-278. 5 Liviu Pilat, „Mesianism şi escatologie în imaginarul epocii lui Ştefan cel Mare”, în SMIM, XXII, Bucureşti, 2004, p.101-116. 6 A se vedea supra, nota 1. 7 Menţionăm în această privinţă atitudinea mai curând sceptică exprimată de Ştefan Andreescu cu ocazia examinării ms. 197 din colecţia Bibliotecii Academiei Române, un Tetraevanghel cumpărat de Dorin Pitarul şi donat de el mănăstirii Bistriţa în anul 7000 (1492), pus în legătură cu semnificaţia eshatologică a acestui an, probată de tabelele pascale greceşti şi ruseşti ce se opresc la anul 7000 de la facerea lumii: „Să fi existat oare o asemenea tensiune spirituală şi în Moldova? După părerea noastră dania făcută de Dorin pitarul se constituie într-un indiciu că nu poate fi vorba de aşa ceva” (Ştefan Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedică, Bucureşti (= Biblioteca pontică, III), 2001 p. 305). Remarcăm şi atitudinea critică a lui Alexandru Mareş („Sfârşitul lumii (anii 7000 şi 8000) în textele slavo-române şi româneşti din secolele al XV-lea – al XVIII-lea”, p. 98), faţă de ipoteza expusă de Maria Magdalena Székely („Ştefan cel Mare şi sfârşitul lumii”, p. 275 şi urm.), privind implicarea domniei în situaţia escatologică, precum şi observaţiile noastre privind această discuţie: Emil Dragnev, „Primul ciclu cunoscut al Arhanghelului Mihail”, în AP, II, Putna, 2006, nr. 1-2, p. 125, nota 37. 162

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop anumite repere în această privinţă, care vin în contact cu o altă problematică, de o tangenţă indiscutabilă, cea a dimensiunilor ideii imperiale în Ţările Române, elaborată de câteva decenii, în special de Dumitru Năstase8. Problema studiului aşteptărilor escatologice în ţările române extracarpatice, într-o epocă când tensiunea aşteptărilor escatologice

8 Dumitru Nastase, Ideea imperială în Ţările Române. Geneza şi evoluţia ei în raport cu vechea artă românească (secolele XIV-XVI), Athènes, 1972; Idem, L’héritage impérial byzantin dans l’art et l’histoire des pays roumains, Milan, 1976; Idem, „L’idée impériale dans les pays roumains et „le crypto-empire chrétien” sous la domination ottomane. État et importance du problème”, în Σύμμεικτα, 4, 1981, p. 201-250; Idem, La survie de „l’empire des chrétiens” sous la domination ottomane. Aspects idéologiques du problème, în Da Roma alla Terza Roma, Studi III: Popoli e spazio romano tra diritto e profezia, Napoli, 1986, p. 459-471; Idem, Imperial Claims in the Romanian Principalities, from the 14th to the 17th Centuries. New Contributions, în Lowell Clucas (ed.), The Byzantine Legacy in Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1988, p. 185-224; Idem, „Ştefan cel Mare împărat”, în SMIM, Bucureşti, 1998, p. 65-102 (reeditat în volumele: Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, Sfânta mănăstire Putna, 2003, p. 567-609, Altfel despre Ştefan cel Mare, Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 157-201 şi De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 53-92). Pentru un registru mai complet ce include şi alte studii în care problematica ideii imperiale la români apare în conexiune cu alte probleme anunţate în titluri a se vedea anexa bibliografică la: Dumitru Nastase, Considérations nouvelles sur l’idéologie médiévale du pouvoir. L’apport de Byzance et de l’Europe Orientale, în De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 37-38. Cu toate că construcţia unei paradigme imperiale în raport cu ideologia politică din Ţările Române, în mare parte ipotetică, dar nelipsită de repere interpretabile în acest sens, nu şi-a aflat un accept comun în istoriografia românească, totuşi, meritul demersului pe parcursul a câtorva decenii întreprins de Dumitru Năstase este incontestabil şi din perspectiva impunerii unei noi grile pentru cercetarea medievalităţii româneşti, care la rândul său, aduce deja rezultate şi nuanţări importante în această problemă, indiferent de punctul de pornire al replicii: accept, respingere, redimensionare etc.

163 Tradiții istorice românești și perspective europene atinge cote maxime atât în Occident9 cât şi în Estul continentului10, aşa cum au demonstrat-o primele cercetări, este dificil realizabilă din

9 Deşi consumarea celor şapte mii de ani de la facerea lumii a avut o certă amprentă asupra evoluţiilor tensiunilor escatologice în Occident (cu toate diferenţele de calculare a acestei date), aşteptările par să fie conduse nu atât de perspectiva apropierii unei date cruciale, ci de „împlinirea însemnelor timpurilor din urmă”, trecute prin grila unor învăţături, ca de exemplu cea a lui Gioacchino da Fiore, nu fără influenţa unor texte profetice bizantine transpuse într-o gamă variată de legende despre un papă angelic, un ultim împărat sau întruparea Anticristului. Din vasta bibliografie privind această temă selectăm doar câteva titluri de volume sau studii care cuprind o viziune de ansamblu a acestei probleme şi conţin referinţele necesare pentru examinarea unor aspecte particulare, unele fiind traduse şi în limba română: Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, trad. postfaţă şi note de Modest Morariu, vol. II, Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 6- 66; Marjorie Reeves, Model şi scop în istorie în Evul Mediu târziu şi în Renaştere, în Malcolm Bull (ed.), Teoria Apocalipsei, Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 111- 136; D. Thompson, Sfârşitul lumii, trad. Cristian Banu, Bucureşti, 1999; B. Töpfer, Eshatologie şi milenarism, în Jacque Le Goff, Jean-Claude Schmitt (eds.), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 238- 247; A. Crocco, Gioacchino da Fiore e il gioachimismo, Liguori, Napoli, 1986; Marjorie Reeves, The influence of Prophecy in the Later Middle Ages. A Study in Joachimism, Oxford, 1969, ed. a II-a Notre Dame (Indiana), 1993; A. Vauchez, Les prophétismes médiévaux d’Hildegarde de Bingen à Savonarole, în Saints, prophètes et visionnaires. Le pouvoir surnaturel au Moyen Age, Paris, 1999; Claude Carozzi, Apocalypse et salut dans le christianisme ancien et médiéval, Aubier, Paris, 1999; Claude Carozzi, Huguette Taviani-Carozzi, La fin des temps. Terreurs et prophéties au Moyen Âge, Paris, Flammarion, 1999; Jean Flori, L'Islam et la fin des temps, Seuil, Paris, 2007; Idem, La fin du monde au Moyen Âge, Éd. Gisserot, Paris, 2008. 10 Pentru Bizanţ şi lumea grecească după căderea Constantinopolului, problema a beneficiat de un studiu special: Marie Hélène Congourdeau, Byzance et la fin du monde. Courants de pensée apocalyptique sous les Paléologues, în B. Lellouch, St. Yerasimos (eds.), Les traditions apocalyptiques au tournant de la chute de Constantinople, L'Harmattan, Paris/Montreal, 1999, p. 55-98, în care sunt invocate principalele surse privitoare la problematica tensiunilor escatologice în ajunul anului 7000. Noi nuanţări, ce ţin cont şi de viziunile escatologico-mesianice iudaice în raport cu căderea Constantinopolului, sunt prezente în: Marie Hélène Congourdeau, Jérusalem et Constantinople dans la littérature apocalyptique, în Michel Kaplan (ed.), Le sacré et son inscription dans 164

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop cauza penuriei surselor. Pe lângă deducţia logică, că aflarea Ţărilor Române în circuitul comercial, al contactelor politice etc., însoţite şi de circulaţia ideilor, atât cu spaţiile din Vest cât şi cu cele din Est, nu le permite eschivarea de frământările majore ale vremii, sursele scrise ne oferă foarte puţine dovezi la acest capitol. Această insuficienţă a surselor a favorizat o atitudine sceptică faţă de extensia notabilă a fenomenului aşteptărilor escatologice în Ţările Române spre sfârşitul secolului al XV-lea. Dacă puţinele surse păstrate ar pleda, se pare, pentru un anumit grad de receptivitate al intensificării aşteptărilor escatologice în mediul clerului, în special al celui monastic cărturăresc, atunci societatea, atât mediul aulic cât şi celelalte pături ale societăţii par a fi destul de indiferente faţă de anxietatea escatologică ce cuprinsese ţările vecine. Prima categorie de surse, pe care le putem pune în legătură cu aşteptările escatologice de epocă, ar fi calculele pascaliilor în raport cu anumite date, considerate a fi eventuale puncte finale ale istoriei umane. De fapt, în această privinţă a fost identificată o singură dată spre care se concentrează calculele şi exegezele, caracteristice în special pentru spaţiul ortodox, şi anume anul 7000 de la Facere, transpus de l'espace à Byzance et en Occident, Centre de Recherches d'Histoire et de Civilization Byzantines, Paris, 2001, p. 136 (= Publications de la Sorbonne, Série Bzyantina Sorbonensia - 18). Pentru deplasarea accentelor escatologice spre cele mesianice după căderea Constantinopolului, a se vedea: Asterios Argyriou, Les exegeses grecques de l'Apocalypse à l'époque turque (1453-1821), Thessaloniki, 1982, p. 13 şi urm. Interesul pentru istoria trăirilor escatologice în Rusia Veche şi în special privind intensificarea aşteptărilor escatologice în legătură cu apropierea anului 7000 de la facerea lumii, este de o dată relativ recentă. Pentru perioada mai veche a se vedea: Карпов А.Ю., „Об эсхатологических ожиданиях в Киевской Руси в конце XI - начале XII века”, în Отечественная история, nr. 2, Москва, 2002, p. 3-15; И. Н. Данилевский, Повесть временных лет. Герменевтические основы изучения летописных текстов, Аспект Пресс, Москва, 2004, iar pentru perioada în ajunul sfârşitului mileniului şapte: А. Л. Юрганов, Категории русской средневековой культуры, МИРОС, Москва, 1998, р. 306-437, ed. a 2- a; Mосква/Санкт- Петербург, Центр Гуманитарных Инициатив, Университетская книга, 2009, p. 306-355; А. И. Алексеев, Под знаком конца времен. Очерки русской религиозности конца XIV – начала XVI вв., Санкт-Петербург, Алетейя, 2002. 165

Tradiții istorice românești și perspective europene obicei în anul 1492 de la Naşterea lui Hristos11. Din acest punct de vedere, constatăm în Ţările Române acelaşi fenomen pe care-l întâlnim în Bizanţ (apoi în spaţiul ex-bizantin după cucerirea otomană) şi în Rusia Moscovită12. În legătură cu aşteptarea sfârşitului lumii către expirarea celor 7000 de ani de la facerea ei au fost puse câteva calcule de pascalii, destul de sugestive în această privinţă. Astfel, pascalia inserată în Liturghierul slavon de la Feleac (Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, cota 4745) cuprinde anii 1482-1492, deci se opreşte exact la anul 7000 de la Facere. În baza primului an al pascaliei se consideră că manuscrisul a fost copiat la 1481. În privinţa locului unde a fost copiat acest manuscris, nu există un consens definit. S-a considerat că manuscrisul a fost realizat de

11 Divergenţele care apar în această privinţă vizează existenţa unor diferenţe de calcul a anului facerii lumii, deci anul de la Naşterea lui Hristos poate, de asemenea, apărea în lecturi diferite, neschimbată rămânând totuşi data – 7000 de la Facere. 12 Cea mai renumită pascalie care se opreşte la anul 7000 (1492) a fost descoperită în 1912 în nartexul catedralei Sf. Dimitrie din Tesalonic. Aici calculele încep cu anul 1473 şi se opresc la 1492, an când catedrala a fost transformată în moschee. Acest fapt nu poate fi considerat ca explicaţie a întreruperii calculelor la data amintită, deoarece tabelele pascale nu se alcătuiau anual, dar în avans, pentru perioade lungi: Marie Hélène Congourdeau, Byzance et la fin du monde, p. 72. Pentru reproducerea acestei pascalii a se vedea: D. Ath. Peristeropoulos (ed.), The Basilica of Saint Dimitrios of Thessaloniki. Mosaics, Monumental Paintings, sculpture, the Crypt and the Chapel of St. Euthimios, Ed. of Church St. Dimitrios, Thessaloniki, 2002, p. 39. Pentru pascaliile greceşti şi ruseşti în manuscrise, prima menţiune generalizatoare precum că „toate pascaliile greceşti şi ruseşti se opresc la anul 7000” apare în: В. Иконников, Исследования о главных направлениях в науке русской истории, в связи с ходом образованности. Часть I: Влияние Византийской и Южно-русской образованности. Реформа, în „Университетские известия”, nr. 1, Киев, p. 1-52 (în această ediţie toate articolele au o numerotare a paginilor separată), 1869, p. 51. cu referinţă la materialele publicate în „Православный собеседник”, Казань, 1860, Ч. 3: Древние русские пасхалии на осьмую тысячу лет от сотворения мира. A se vedea de asemenea, cu completări de date şi exemple: А. Л. Юрганов, Категории русской средневековой культуры, р. 326-329; А. И. Алексеев, Под знаком конца времен, р. 64; И. Н. Данилевский, Повесть временных лет, р. 355, nota 59. 166

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop cineva dintre „copiştii savanţi ai mănăstirii Putna”, lucru ce nu se confirmă atât la cercetarea caracterului scrisului, acesta diferind substanţial de binecunoscutul izvod caligrafic moldovenesc, cât și a elementelor decorative, care, de asemenea, nu corespund practicilor de ornamentare a manuscriselor în Moldova13. S-a avansat şi opinia că manuscrisul a fost redactat mai curând în Transilvania decât în Moldova14. Pentru Moldova şi Ţara Românească cunoaştem două cazuri apropiate în toate privinţele. În primul rând, menţionăm că aici nu s- au păstrat calcule de pascalii ce s-ar opri la anul 1492. Au fost depistate, însă două manuscrise care încep calculul pascaliilor din 1493, ceea ce ar permite presupunerea perfect logică, că au fost precedate de manuscrise cu calculul pascaliilor ce se limitau la anul 1492. Ambele manuscrise, un Ceaslov scris în Moldova, la mănăstirea Putna, de către călugărul Paladie, la sfârşitul secolului al XV-lea (se păstrează la biblioteca Mănăstirii Putna), conţinând calculele pascale pentru anii 1492-1576, cel de-al doilea, copiat în Ţara Românească (ms. 277 al Bibliotecii Academiei Române), din care nu s-a păstrat decât faţa primei file cu calculele pascale pentru anii 1493-1495, în pofida titlurilor diferite (primul – Îndreptarea pascaliei, mâna noastră, al doilea – Pascalia de la începutul mileniului al optulea), şi a unor diferenţe nesemnificative, sunt foarte apropiate şi par a descinde dintr-o sursă comună. Acest lucru apare mai vizibil când sunt comparate cu alte pascalii, de care ambele manuscrise diferă substanţial15. Faptul că în două din cele trei cazuri avem pascalii ce le continuă pe cele anterioare, ne lasă fără răspuns la întrebarea dacă sfârşitul celor ce se încheiau la 1492 conţinea şi menţiuni escatologice, ca bunăoară, în cazul celor ruseşti. Totodată, confruntarea duratelor pentru care se calculau pascaliile pare să înlăture supoziţia precum că pascaliile pur şi simplu s-ar fi oprit la date rotunde, exemplul

13 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Editura Academiei R. P. Române, Bucureşti, 1959, p. 912-913, fig. 873-875. Se resimte o influenţă a manuscriselor moldoveneşti în cazul frontispiciilor mari (fig. 873), nu, însă, şi a vinietelor (fig. 874, 875). 14 Alexandru Mareş, Sfârşitul lumii (anii 7000 şi 8000) în textele slavo-române şi româneşti, ed. cit., p. 195. 15 Ibidem, p. 195-197. 167

Tradiții istorice românești și perspective europene confruntării duratelor pascaliilor de la Feleac şi Putna fiind deosebit de edificator în acest sens. Din această perspectivă, cu toate că nu cunoaştem să fi existat şi menţiuni escatologice la sfârşitul pascaliilor ce nu s-au păstrat, ne apare aproape cert că ele s-au oprit la anul 7000, ca şi în cazul celor bizantine şi ruseşti, din aceleaşi motive escatologice, exemplele celor din urmă fiind deosebit de tranşante în această privinţă. Astfel, în pascaliile ruseşti apar o mulţime de menţiuni care punctează aşteptarea deznodământului escatologic la scurgerea celor şapte milenii, de unde sunt preluate şi incluse în alte tipuri de texte. De menţionat, totuşi, că inscripţiile escatologice în chinovar, apar nu numai la încheierea calculelor pascale cu anul 7000, dar şi la anul 6967. Inscripţia pentru anul 7000 este destul de explicită: „В лето 7000 последнее зрите, сде есть конец”16 şi firesc se explică prin presupunerea că lumii i-a fost dat să dureze 7000 mii de ani de la Facere. Această opinie, uneori la limită cu convingerea, era bazată pe mai multe date, atât scripturistice cât şi patristice (sau pseudo- patristice, considerate însă autentice în acea epocă)17 şi pare să prindă contur la exegeţii creştini în secolele III-IV în baza interpretării unor texte din Sfânta Scriptură, precum versetul din psaltire: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri” [Ps. 89.4]; textele din Eclesiast: „Împarte o bucată în şapte şi chiar în opt” [Ec. 11.2], din a doua epistolă a apostolului Petru: „Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” [2 Pet. 3.8] (acest verset urmează direct după menţiunea Judecăţii de apoi: „Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” [2 Pet. 3.8]). Abordând problema situaţiei privind intensitatea aşteptărilor escatologice în spaţiul românesc, e necesar de repertoriat şi manuscrisele ce conţin texte profetice privind scenariul derulării evenimentelor în ajunul sfârşitul lumii, constituind astfel al doilea grup important de surse în această optică. O circulaţie destul de semnificativă, în special în Moldova, este atestată în privinţa Apocalipsei lui Metodie din Patara. Nu cunoaştem

16 И. Алексеев, Под знаком конца времен, ed. cit., p. 64. 17 Marie Hélène Congourdeau, Byzance et la fin du monde, ed. cit., p. 55. 168

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop vremea când această scriere a apărut pentru prima dată în faţa copiştilor moldoveni. Menţionăm că manuscrisul slav 135 din colecţia Bibliotecii Academiei Române, provenit de la mănăstirea Neamţ, nu mai poate servi ca reper în această privinţă (aşa cum crezusem şi noi cu puţin timp înainte), orişice posibilitate de a-l localiza în Moldova secolului al XV-lea, fie ca realizare, fie ca circulaţie, fiind definitiv repudiată de demonstraţia lui Alexandru Mareş, care atestă scrierea sa la Muntele Athos şi apariţia sa în Moldova într-o vreme târzie18. În istoriografie s-a atras atenţia şi asupra unei „actualizări” semnificative, prezente în versiunea respectivă a Apocalipsei lui Metodie din Patara. Atunci când se proroceşte apariţia popoarelor lui Gog şi Magog, ele sunt identificate cu tătarii: „Despre tătarii cei închişi. Atunci se vor deschide porţile de la miazănoapte şi vor ieşi puterile păgâneşti care erau închise înăuntrul iadului”19. În acest caz sunt de precizat câteva momente. Manuscrisul sl. 135, judecând după titlu (Al sfântului mucenic, părintelui nostru Metodie, episcopul de Patara: Cuvânt despre împărăţia popoarelor celor din urmă vremi, adevărata (precisa) povestire de la primul om până la sfârşitul veacului20), incipit şi alte pasaje, inclusiv titlul subcapitolului citat despre tătari, aparţine indubitabil redacţiei celei de a doua traduceri

18 A. Mareş în „Addenda et corrigenda”, în SMIM, XXII, Bucureşti, 2004, p. 330. 19 Liviu Pilat, Mesianism şi escatologie în imaginarul epocii lui Ştefan cel Mare, p. 107, citat după: P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, Editura Academiei R. P. Române, Bucureşti, 1959, p. 167, care face trimitere la Н. Тихонравов, Памятники отреченной русской литературы, Т. II, Университетская типография (Kaтков и Ko), Moсква, 1863, р. 213-226, de fapt la întregul text al Apocalipsei lui Pseudo-Metodie, din manuscrisul Bibliotecii Sinodale nr. 38, scris în Bulgaria la 1345 pentru împăratul Ioan Alexandru. Referinţa în studiul citat al lui L. Pilat se face la ms. 135 din colecţia Bibliotecii Academiei Române, care, după cum am menţionat, nu mai poate fi luat în seamă privind situaţia din Moldova. Remarcăm, însă, că aceeaşi formulare se regăseşte în Codicele de la Tulcea. 20 Am operat o redactare a traducerii propuse în P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, p. 166, traducând „iazitzi” – popoare (în loc de limbi), unul dintre sensurile curente ale acestui cuvânt în slava veche, contextual mai potrivit în cazul nostru, şi adăugând traducerea adjectivului „izvestno” – adevărata (precisa), omisă în lucrarea citată. 169 Tradiții istorice românești și perspective europene slave ale Apocalipsei lui Pseudo-Metodie, conform clasificării lui V. Istrin21. Această traducere a fost probabil executată în secolul al XIV în Bulgaria (nu este exclus că acest lucru s-ar fi produs sub impresia raziilor pustiitoare turceşti, fapt ce a revigorat interesul pentru scrierea respectivă, ce nu mai era de găsit în versiunea primei traduceri, fapt ce a stimulat apariţia celei de a doua) şi titlul subcapitolului respectiv apare în cel mai vechi manuscris cunoscut (cel de la 1345, copiat pentru ţarul bulgar Ioan Alexandru), conţinând această versiune în forma următoare: „O zatvorennih tartaroh” (Despre tartarii cei închişi)22. Aceeaşi formulare apare şi în versiunea sârbească din secolul al XVI- lea a acestei scrieri23. Această formulare – „tartaroh”, la făcut pe V. Istrin să presupună că la origine sa nu ar fi de exclus o versiune greacă – „peri ton katakekleismenon ev tartaro”, adică cei închişi în tartar. În acelaşi timp, slavistul rus se întreabă de ce nici într-o versiune slavă din câte le cunoscuse (10 citate în lucrarea sa), niciodată nu apare corespondentul slav precis – „v tartare”24. Dacă admitem traducerea din greacă, persistenţa acestei forme s-ar explica prin faptul că interpretarea greşită s-a strecurat în primul exemplar al traducerii, care a fost preluată de copişti în continuare. Oricum, forma declinării utilizată nu lasă nici un dubiu, că noţiunea a fost tradusă (sau introdusă) nu în înţelesul tartar- ului mitologiei greceşti, ci în cel al etnonimul tătar (tartar). Din această perspectivă, nu pare deloc surprinzător ca unii copişti să acomodeze definitiv noţiunea în forma familiară curentă. Astfel, în manuscrisul rusesc din secolul al XV-lea (din colecţia Bibliotecii Sinodale, nr. 682), în locul respectiv apare „tatareh”25, la fel

21 В. Истрин, Откровение Мефодия Патарского и апокрифические Видения Даниила в византийской и славяно-русской литературах. Исследования и тексты, Чтения в Императорском Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете за 1897 г., T. I, Москва, 1897, p. 156-174. 22 Ibidem, T. I, p. 172, 23 Ibidem, T. II, 113, text reprodus şi în П. А. Лавров, «Апокрифические тексты», в Сборник Отделения Русского Языка и Словесности Императорской Академии Наук, 67, № 3, Санкт-Петербург, 1899, p. 37. 24 В. Истрин, Откровение Мефодия Патарского, T. I, p. 175. 25 Н. Тихонравов, Памятники отреченной русской литературы, Т. II, p. 245. 170

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop ca şi în manuscrisul moldovenesc (Codicele de la Tulcea), unde apare în forma „tartaroh” (fol. 95r). Nu ştim dacă această rectificare ar aparţine sau nu copistului de la Neamţ, sau a fost reprodusă dintr-un original slav mai vechi (de exemplu în ms. 135 al Bibliotecii Academiei Române, găsim forma „tataroh”). Oricum, prezenţa acestei rectificări ne face, cel puţin, să credem că în Moldova acelor timpuri era cunoscută o versiune ce făcea legătură dintre profeţiile ce-şi aveau originea în îndepărtatul secol al VII-lea şi situaţiile posibil de recunoscut în secolele al XV-XVI. Textul Apocalipsei lui Pseudo-Metodie din Patara se află, după cum am menţionat, în celebrul codice de la Tulcea (ms. sl. 649, Biblioteca Academiei Române), scris probabil în prima jumătate a secolului al XVI-lea, de asemenea în Moldova. Urmând titlul26, aproape identic cu cel din manuscrisul precedent, putem conchide că şi în acest caz a fost reprodusă o versiune din a doua traducere slavă. Studiul textului original a confirmat acest lucru. Textul din Codicele de la Tulcea urmează principalele particularităţi ale redacţiei celei de a doua traduceri, urmând să fie identificată poziţia exactă a acestui text în complexul manuscriselor ce constituie această redacţie. Compoziţia generală a manuscrisului este destul de sugestivă, fiind necesară o revenire la acest subiect, după prezentarea altor scrieri de acest gen. Apocalipsa lui Metodie din Patara mai este prezentă şi în alte două manuscrise, copiate în Moldova în secolul al XVI-lea: ms. 741 de la Arhivele Naţionale ale României (1544-1561)27 şi ms. sl. 309 de la Biblioteca Academiei Române (1547-1556)28. Deşi începutul, ca de altfel şi sfârşitul acestei scrieri în cel din urmă manuscris, lipseşte, cuvintele cu care începe textul conservat, despre împărăţia fiilor lui Ham29, indică, de asemenea, o versiune din a doua traducere. Studiul originalului textului de asemenea confirmă această atribuţie.

26 Ion Bogdan, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1968, p. 380. 27 A. Mareş, Moldova şi cărţile populare, p. 140. 28 Ibidem, p. 140. 29 P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, Ediţie îngrijită de Dalila-Lucia Aramă şi revizuită de G. Mihăilă, cu o prefaţă de Gabriel Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 53. 171 Tradiții istorice românești și perspective europene

Cercetarea textului respectiv din cadrul ms. 741 de la Arhivele Naţionale, denotă prezenţa în Moldova şi a unei versiuni ce face parte din prima traducere slavă. Alte scrieri conţinând prorociri escatologice, Vedeniile profetului Daniel, de asemenea au cunoscut o anumită circulaţie în spaţiul românesc. De fapt, sub denumirea generică de Vedeniile profetului Daniel (scriere apocrifă), se ascunde un grup de texte, redactate în perioade de timp diferite şi având particularităţi importante. Apropierea tipologică de Apocalipsa lui Pseudo-Metodie a cauzat şi întrepătrunderea acestor texte30. P. Alexander, clasifică vedeniile danieline apocrife în patru grupuri de texte, cărora le acordă şi denumiri speciale: 1) Slavonic Daniel – pentru grupul de texte, al căror original grecesc nu este cunoscut, supravieţuind doar traducerile slave; 2) Pseudo-Chrysostom – pentru textul Vedeniilor, atribuite eronat Sfântului Ioan Gură de Aur; 3) Daniel Kai estai – conform incipitului textelor acestui grup; 4) The Last Vision of Daniel – pentru un alt grup de texte cunoscut atât în versiuni greceşti, cât şi în traduceri slave31. Cea mai veche versiune, făcând parte din complexul vedeniilor danieline, dintre cele cunoscute în spaţiul românesc, este inserată într- un Zbornic (Sankt-Petersburg, Biblioteca Academiei de Ştiinţe, secţia de manuscrise, fondul Iaţimirskii, 13.3.19), scris la Neamţ de Gavriil Uric la 1448. Ea apare la fol. 199v cu titlul „Viziunile prorocului Daniel

30 В. Истрин, Откровение Мефодия Патарского, T. I, p. 272 şi urm. 31 Paul J. Alexander, The Byzantine Apocalyptic Tradition, Berkeley/Los Angeles/London, 1985, p. 62. În această ediţie postumă a renumitului specialist în domeniul literaturii eshatologice, decedat în 1977, nu au fost incluse, după cum atenţionează editorul acestei lucrări, Dorothy de F. Abrahamse, ediţiile de noi texte din complexul vedeniilor danieline: L'Apocalisse Apocrifa di Leone di Constantinopoli, Riccardo Maisano (ed.), Napoli, 1975 şi Hans Schmoldt, Die Schrift „von Jungen Daniel” und „Daniels Letzte Vision”. Herausgabe u. Interpretation zweier apokalyptischer Texte, Diss. Hamburg, 1972 şi K. Berger, Die griechische Daniel-Diegese. Eine altkirchliche Apocalypse. Text, Übersetzung und Kommentar, Leiden, 1976. De asemenea, în această lucrare, nu a fost analizată în mod special grupa a patra. Editorul lucrării a presupus intenţia lui P. J. Alexander de a-i consacra un studiu special, ceea ce nu s-a mai realizat. 172

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop despre ultimele timpuri şi despre anticrist”32. Titlul şi incipitul textului33 indică faptul că avem în faţă o versiune a „Ultimei vedenii a prorocului Daniel”34. Privitor la acest grup de texte, sunt cunoscute trei traduceri slave. Textul manuscrisului moldovenesc a fost clasificat în grupa a doua, ce include traducerile complete35. În această grupă au mai fost incluse trei manuscrise mai tardive: Biblioteca Naţională din Belgrad, nr. 312 (sec. XVI-XVII) şi nr. 313 (sec. XVII), ambele sârbeşti; Athos, Mănăstirea Sf. Panteleimon, nr. 97 (mijlocul secolului XVIII, manuscris rusesc)36. Incipitul manuscrisului moldovenesc coincide şi cu cel din grupul celei de a treia traduceri, de asemenea complete, în care sunt incluse manuscrisele: Muzeul Istoric de Stat din Moscova, colecţia A. I. Chludov, nr. 241 (cca. 1451, sârbesc cu urme de protograf bulgar); Biblioteca de Stat a Rusiei, A. M. Undol'skij, nr. 1 (sec. XV, de

32 Valentina Ovcinnicova-Pelin, Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS. Colecţia bibliotecii mănăstirii Noul-Neamţ (sec. XIV-XIX), ediţie bilingvă româno-rusă, Ştiinţa, Chişinău, 1989, p. 92, 98. 33 А. И. Яцимирский, Из истории славянской письменности в Молдавии и Валахии. XV-XVII вв. Введение к изучению славянской литературы у румын. Тырновские тексты молдавского происхождения и заметки к ним, Типография И. Н. Скороходова, Санкт-Петербург (= Памятники древней письменности и искусства, CLXII), 1906, р. 133-136 (editarea textului); Ibidem, Григорий Цамблак. Очерк его жизни, административной и книжной деятельности, Издание Императорской Академии Наук, Санкт-Петербург, 1904, р. 369-376 (descrierea textului). 34 В. Истрин, Откровение Мефодия Патарского, T. I, р. 268-287; Василка Тъпкова-Заимова, Анисава Милтенова, Историко-апокалиптичната книжнина във Византия и в средновековна България, Университетско издателство «Св. Климент Охридски», София, 1996, р. 210. 35 В. Истрин, Откровение Мефодия Патарского, T. I, р. 277. 36 Василка Тъпкова-Заимова, Анисава Милтенова, Историко- апокалиптичната книжнина във Византия и в средновековна България, р. 209. Manuscrisele nr. 312 şi nr. 313 au ars în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, textul Vedeniei din nr. 312 a fost însă publicat sub nr. 471: В. Макушев, „О некоторых рукописях Народной Библиотеки в Белграде”, în Русский Филологический Вестник, nr. 1, Варшава,1882, р. 23-26. 173 Tradiții istorice românești și perspective europene provenienţă rusească); Biblioteca Naţională din Liov, A. S. Petruševič, „Izmaragdul din Svaričev” (secolul XVI)37. Aceleiaşi categorii de texte profetico-escatologice, îi aparţine şi fragmentul din Viaţa Sfântului Andrei cel Nebun întru Hristos, care conţine răspunsul la întrebarea lui Epifanie despre sfârşitul lumii, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Andrei Salos. Pasajele escatologice se găsesc în câteva manuscrise copiate în Moldova. Unul, în deja citatul codice de la Tulcea38, urmând Apocalipsa lui Pseudo-Metodie, la care ne vom referi ceva mai departe, cel de-al doilea, într-un alt codice citat, de asemenea conţinând scrierea lui Pseudo-Metodie, ms. 309 al Bibliotecii Academiei Române39. Alături de grupul de texte profetico-eshatologice menţionat, ce cuprinde Apocalipsele lui Pseudo-Metodie şi Andrei Salos şi Vedeniile lui Daniel, în spaţiul românesc au fost cunoscute şi alte texte de acest gen, răspândite în epoca medievală, dintre care, un loc important l-a deţinut Cuvântul despre sfârşitul lumii şi despre Antihrist şi a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, un pseudo-epigraf plasat sub vocabulul Sf. Ippolit al Romei. Acest text apare în două manuscrise din secolul al XV-lea, unul scris la mănăstirea Neamţ, în Moldova (Biblioteca Academiei Române, ms. slav. 152)40 şi altul scris în Ţara Românească (Biblioteca Academiei Române, ms. slav. 73)41. De remarcat că aceste

37 Василка Тъпкова-Заимова, Анисава Милтенова, Историко- апокалиптичната книжнина във Византия и в средновековна България, р. 210. Manuscrisele din colecţiile lui Undol'skij şi Petruševič au fost publicate respectiv în: М. Н. Сперанский, «Библиографические материалы собранные А. П. Поповым (XV-XIX вв.)», în Чтения в Императорском Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете, 3, Университетская типография, Москва, 1889, р. 95-98 şi Ив. Франко, Апокрифи и легенди з украинських рукописив, Т. 4, Львив, 1906, р. 255-257. 38 Ion Bogdan, Scrieri alese, р. 380. 39 P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, р. 55; A. Mareş, Moldova şi cărţile populare, р. 141. 40 P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, р. 206. 41 Ibidem, p. 90. Pentru Ţara Românească mai este cunoscut un exemplu, în cuprinsul manuscrisului din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, BAR, ms. slav. 358: P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, p. 142. 174

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop scrieri cu caracter profetico-escatologic sunt încadrate de un grupaj de texte, în special patristice, ce tratează problema celei de a doua veniri, a Judecăţii de apoi, a morţii etc.42. Este important, însă, de stabilit dacă ecourile aşteptărilor escatologice sunt detectabile în scrierile cu caracter istoric. În această privinţă, trebuie să recunoaştem că datele nu sunt de loc abundente. O exegeză detaliată a cronografiei moldoveneşti în privinţa evidenţierii citatelor ascunse, legate de literatura profetico- escatologică, rămâne în continuare un deziderat al cercetărilor din acest domeniu. Pentru a nu ne lansa în supoziţii încă insuficient documentate şi verificate, vom evidenţia doar câteva momente, pe care le considerăm mai sugestive. Primul rezidă în structura aşa-numitelor „sbornice”, catalogate ca manuscrise miscelanee. Asupra nepotrivirii acestei noţiuni, a

42 Reproducem în vederea exemplificării unui asemenea grupaj, o parte din cuprinsul ms. slav. 73 al BAR: f. 42-51, A celui între sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur arhiepiscop de Constantinopol: cuvânt despre cei adormiţi şi despre cei bogaţi şi săraci; f. 51-66, A celui între sfinţi părintele nostru Andrei, arhiepiscop de Creta, Ierosolimitanul: Despre viaţa omenească şi despre cei morţi; f. 66v-78v, A lui Ioan Damaschin călugărul: Despre cei adormiţi întru credinţă, cum că slujbele şi binefacerile făcute pentru ei sunt de folos; f. 78v-88v, Al celui întru sfinţi, părintele nostru Efrem Sirul: Cuvânt despre răbdare, despre sfârşitul lumii şi despre a doua venire a Domnului; f. 88v-97, A celui între sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur arhiepiscop de Constantinopol: Cuvânt despre spusa apostolului, că toţi vom sta în faţa judecăţii lui Hristos, ca să primească osândă, fiecare după ce a făptuit cu trupul, şi despre judecată; f. 97-107, A celui între sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur arhiepiscop de Constantinopol: Cuvânt despre răbdare şi umilinţă şi despre dorinţa bunurilor viitoare şi despre a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos; f. 107- 114v, A celui între sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur arhiepiscop de Constantinopol: Când va veni Fiul Domnului în slava Tatălui său şi toţi sfinţii cu dânsul, atunci va şedea pe tronul slavei sale şi va despărţi oile de capre; f. 114v-123v, A celui între sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur arhiepiscop de Constantinopol: Fraţilor nu e nevoie să vă scriu de ani şi de vremuri, căci singuri ştiţi că ziua Domnului, ca tâlharul noaptea, aşa va veni; după care urmează scrierea citată a lui Pseudo-Ippolit al Romei, urmată la rândul său de: f. 140v-149, A celui între sfinţi, părintele nostru Vasile, arhiepiscopul Chesariei Capadociei: Cuvânt la „Ia seama la tine însuţi”. De remarcat că, un grupaj similar întâlnim şi în manuscrisul moldovenesc nr. 152: P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, p. 82-92 şi 200-210. 175 Tradiții istorice românești și perspective europene insistat, credem pe bună dreptate, D. Năstase43, care, în baza câtorva exemple, a demonstrat că, de fapt, aceste culegeri de texte nu sunt deloc la întâmplare cuprinse sub scoarţele unei cărţi, că există o logică în selectarea şi dispunerea lor. Asupra acestei logici, cu regret, s-a insistat destul de rar, iar ea impune ca textele incluse în „sbornice” să fie tratate contextual. Din această perspectivă, s-a atras atenţia asupra vecinătăţii textului celei mai vechi cronici moldoveneşti cunoscute, numită Cronica Anonimă a Moldovei sau Letopiseţul de la Bistriţa44. Revenim la această problemă deoarece în studiul citat mai sus, pentru această vecinătate sunt amintite scrierile: profeţiile lui Pseudo-Daniel şi Pseudo- Metodie şi scurta Cronică a împăraţilor Ierusalimului. Trimiterea se face doar la lucrarea lui I. Bogdan, în care noi nu vedem, însă, exact aceleaşi lucruri45. Conform descrierii codicelui de la Tulcea a renumitului slavist român, Letopiseţul moldovenesc este precedat de Apocalipsa lui Pseudo-Metodie din Patara, Culegerea pe scurt din viaţa Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos (Salos), unde, în cadrul relatării pe scurt a vieţii sale sunt incluse răspunsurile la întrebările lui Epifanie, Cronica lui Manasses şi Cronica despre împăraţii Ierusalimului. Cercetarea manuscrisului confirmă valabilitatea atribuţiei textelor realizată de I. Bogdan. Într- adevăr, la fol. 80r începe textul Vieţii Sf. Andrei într-o redacţie prescurtată, iar de la fol. 80v întrebările lui Epifanie şi răspunsurile Sf. Andrei. La fol. 88v începe ceea ce de obicei este desemnat ca Apocalipsa Sf. Andrei Salos, de fapt răspunsul la întrebarea lui Epifanie despre împărăţiile ultimelor vremuri, urmat de răspunsurile la alte întrebări privind ivirea lui Anticrist, Parussia, învierea din morţi şi Sfârşitul Lumii şi se finalizează la fol. 102v, împreună cu întregul text al Vieţii, conform redacţiei prescurtate din acest manuscris. Textul Apocalipsei Sf. Andrei Salos într-adevăr are multiple tangenţe (inclusiv împrumuturi de pasage întregi) cu Vedeniile lui Daniel, fapt care, probabil, a provocat confuzia menţionată.

43 Dumitru Nastase, „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei româneşti”, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, XXX, Iaşi, 1993, p. 483-499, reeditat în: De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, p. 19-20. 44 Liviu Pilat, Mesianism şi escatologie în imaginarul epocii lui Ştefan cel Mare, p. 106. 45 Ion Bogdan, Scrieri alese, p. 380. 176

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Astfel, textul Cronicii Anonime a Moldovei, care de la întronarea lui Alexandru cel Bun se numeşte Împăraţii moldoveni, este o continuitate/încheiere a istoriei universale de la Facerea lumii, traversând împărăţia sacră bizantină, dar şi printr-un text suplimentar, cea a împăraţilor Ierusalimului, este precedat de două scrieri escatologice care pun accentul pe împărăţia (Ps.-Metodie din Patara) sau împărăţiile (Sf. Andrei Salos) din ultimele vremuri. Ne întrebăm dacă anticiparea în conexiune logică nu poate fi prelungită şi prin cele trei texte privind Geneza46, dacă ţinem cont de raporturile stabilite dintre zilele creaţiei și durata istoriei umane, moment accentuat în plus de ambele texte escatologice citate, cu referinţe clare la durata de şapte milenii a istoriei47. De asemenea, considerăm că textul Cuvântul profetului Daniel despre Nabuhodonosor împăratul, cum a văzut un vis, plasat la începutul manuscrisului, după Disputa filosofului Panaghiot cu cei 12 cardinali, prezintă cadrul profetic general pentru desfăşurarea istoriei umane prin succedarea celor cinci împărăţii, grilă care este deosebit de evidentă în compoziţia Apocalipsei lui Ps.-Metodie, alături de cea cronologică a celor şapte milenii. S-ar putea ca şi alte texte din acest codice să fie în relaţie cu grupajul de scrieri escatologice şi istorice. Ţinând cont de importanţa acordată în textele escatologice Cinstitei Cruci pentru actul final al

46 Despre câte lucruri a făcut Dumnezeu în şase zile; Sfântul şi părintele nostru Epifanie despre acelaşi lucru; Spusele lui Severian, episcopul din Gaval, din întâiul cuvânt asupra hexaemeronului (urmate de celelalte cinci): Ibidem, p. 379-380. 47 Textul Apocalipsei lui Pseudo-Metodie este structurat în prezentarea celor şapte milenii ale istoriei umane, şi anume pentru ultimul, cel de al şaptelea mileniu sunt prorocite prăbuşirea Persiei, ascensiunea ismaeliţilor, apariţia ultimului împărat salvator, invazia popoarelor necurate, ivirea Anticristului, Parusia şi Judecata de apoi. În Apocalipsa Sf. Andrei Salos, evenimentele finale în derularea scenariului escatologic sunt plasate la sfârşitul „celui de al şaptelea veac”: Lennart Ryden, „The Andreas Salos Apocalypse, Greek Text, Translation and Commentary”, în Dumbarton Oaks Papers, 28, 1974, p. 210 – pentru originalul grecesc, p. 221 – pentru traducerea în limba engleză; Житие Андрея Юродивого, вступительная статья, перевод с греческого и комментарии Е. В. Желтовой, отв. ред. Я. Н. Любарский, Санкт-Петербург, Алетейя, 2001, р. 109 (traducerea în limba rusă), p. 250 (textul grecesc); în Codicele de la Tulcea, fol. 94r. 177 Tradiții istorice românești și perspective europene deznodământului apocaliptic48, atragem atenţia asupra prezenţei în codicele de la Tulcea a Cuvântului lui Grigorie Teologul despre crucea cea curată a Domnului nostru Iisus Hristos... şi a Povestii cum s-au adunat lemnele sfinte la Constantinopol49. Al doilea caz se referă la textul aşa-numitei Cronici moldo-sârbeşti. Nu ne vom opri asupra nepotrivirii acestei denumiri, care e foarte puţin sârbească, dar şi la fel de puţin moldovenească după conţinut. În cuprinsul ei sunt punctate doar două menţiuni, nemijlocit legate de sârbi, moartea lui Uroş şi a lui Balşa al Zetei, mai fiind pomenită înaintarea lui Musia la Novo Brdo şi cam atât. Despre Moldova este menţionat doar descălecatul Ţării cu venirea în 1359 a lui Dragoş din Maramureş, domnia de 32 de ani şi 8 luni a lui Alexandru cel Bun, pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe şi menţiunea despre starea Ţării Moldovei pe timpul lui Bogdan cel Orb, în anul urcării pe tron a sultanului Selim. Ne solidarizăm deplin cu concluziile pe marginea acestei probleme expuse de regretata Valentina Pelin50, care pot fi rezumate la următoarele momente esenţiale. Cronica numită sârbo-moldovenească nu a fost concepută ca o scriere separată, ci ca o parte componentă a textului precedent (lucru demonstrat de V. Pelin şi în baza studiului semnelor de punctuaţie din cele două manuscrise în care se conţine textul respectiv: ms. nr. 13.3.23 de la Biblioteca Academiei de Ştiinţe din Rusia, Sankt-Petersburg, datând de la finele domniei lui Bogdan cel Orb, cca. 1515-1517, conform studiului filigranelor, şi ms. slav. nr. 636 de la Biblioteca Academiei Române, datând de la cca. 155751). Privitor la această problemă, anterior, şi-a expus opinia D. Nastase, care la fel a atras atenţia asupra ruperii artificiale a cronicii

48 Petre Guran, „Genesis and Function of the „Last Emperor” Myth in Byzantine Eschatology”, în Bizantinistica, Rivista di Studi Bizantini e Slavi, seria seconda, VIII, Spoleto, Fondazione Italiano di Studi sull'Alto Medioevo, 2006, p. 288-292, a se vedea în textul Apocalipsei Sf. Andrei Salos menţiunea despre adunarea „fragmentelor sacre ale preţiosului şi dătător de viaţă lemn”: Lennart Ryden, The Andreas Salos Apocalypse, p. 206 (gr.), 219 (eng.); Житие Андрея Юродивого, p. 107 (rus.), 247 (gr.); în Codicele de la Tulcea, fol. 91v. 49 Ion Bogdan, Scrieri alese, p. 378. 50 Valentina Pelin, „Cronica sârbo-moldovenească. Revenirea la textul original”, în RIM, nr. 2, Chişinău, 2004, p. 20-23. 51 Ibidem, p. 18 şi urm. 178

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

„moldo-sârbeşti” de textul anterior, optând (ceea ce va face şi V. Pelin52) pentru repunerea în circulaţie a adevăratului titlu a întregii scrieri (cel acordat de însăşi autorul ei), din care cronica „moldo- sârbească” face parte integrantă, şi anume – Împăraţii creştini53. Firesc, cronica respectivă, nu este decât o compilare, precum sunt de obicei operele de acest gen, şi, respectiv, este constituită din mai multe surse. Partea iniţială, care, de altfel, precedă şi alte cronici interne din Moldova (intitulată de obicei Letopiseţul pe scurt), este extrasă din versiunea slavonă a Cronografiei pe scurt a patriarhului Nichifor, completată până la anul 1425 (sfârşitul domniei lui Manuil Paleologul), după care urmează partea în care sunt încadrate date din Letopiseţul sârbesc nou, cele mai multe, precum şi unele din analele interne (despre întemeierea Ţării Moldovei şi domnia de 32 de ani şi 8 luni a lui Alexandru cel Bun, menţiunea despre întronarea lui Selim şi situaţia Moldovei la acea vreme, pare fi un adaos al alcătuitorului scrierii Împăraţii creştini, iar cea despre ocuparea de către turci a Chiliei şi Cetăţii Albe se regăseşte în Letopiseţul sârbesc nou), ce cuprinde perioada dintre 1359 şi 1512. Altfel spus, într-o selecţie de ştiri din Letopiseţul sârbesc nou au fost inserate două informaţii privind Moldova şi adăugată o încheiere, care cronologic (1512) depăşeşte perioada cuprinsă în el (1355-1490). Important, însă, pentru acest gen de scrieri, este modalitatea de a selecta şi a prezenta informaţia. Letopiseţul sârbesc nou a fost folosit şi pentru alte selecţii de informaţii realizate în spaţiul românesc, fapt ce ne oferă posibilitatea de a evidenţia mai clar intenţiile alcătuitorului nostru. Alături de binecunoscuta Cronică universală a lui Mihail Moxa, care se inspiră destul de abundent din Letopiseţul sârbesc nou şi care selectează conştiincios din el ştirile ce se referă la istoria Ţărilor Române pe fundalul desfăşurării evenimentelor din Balcani, şi în care regăsim alăturate, ca şi în Împăraţii creştini, ştirile privind ocuparea Gallipoli de către turci şi înfiinţarea Ţării Moldovei54, a fost pusă în circulaţie şi o selecţie mai modestă din aceeaşi cronică, ce se află într-

52 Ibidem, p. 20. 53 Dumitru Nastase, Necunoscute ale izvoarelor istoriei româneşti..., p. 20. 54 Mihail Moxa, Cronica Universală, ediţie critică, însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Minerva, Bucureşti, 1989, p. 219, nota 6. 179 Tradiții istorice românești și perspective europene un manuscris, lucrat probabil în Moldova şi păstrat la mănăstirea Chilandar de la Muntele Athos55.

55 Cronica din manuscrisul miscelaneu slav Chilandar 484 a fost semnalată în catalogul: Д. Богдановић, Каталог ћириловских рукописа монастира Хиландара, în Д. Медаковић, Старе штампане книге монастира Хиландара, Београд, 1978, nr. 484, p. 184-185, informaţie preluată de Virgil Cândea în Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, Nr. 1108, p. 479, fiind datat cu secolul al XVI-lea (fără studiul de filigran), şi atribuit redacţiei moldoveneşti. Textul cronicii a fost publicat pentru prima dată de Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu: „Un letopiseţ slavo- român inedit de la mănăstirea Hilandar”, în RIM, nr. 2, Chişinău, 2004, p. 5- 13 (p. 9-10 – reproducerea originalul slav şi traducerea în română). Consemnând importanţa editării acestui text, nu ne putem totuşi solidariza cu unele concluzii avansate de editori, precum că am avea în faţă un „izvor narativ valoros” care ar trebui „să fie pus alături de cronicile slavo-române, elaborate în Moldova în sec. XV-XVI”, precum şi cele privind sursele acestei scrieri (Sfânta Scriptură, lucrări de istorie bisericească, o serie de cronografe şi letopiseţe sud-slave, Letopiseţul sârbesc cel nou): p. 7, 9. Nu pare a fi convingătoare nici datarea manuscrisului cu sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (limita sec. XV-XVI), bazată pe o menţiune despre 1500 de ani de la Naşterea lui Hristos până la Mannasie (?), cel din urmă nume ne citindu-se cu siguranţă (dacă lectura sa se confirmă, ar putea mai curând desemna un eveniment de la mănăstirea Manasija (Resava), unde şi după ocuparea otomană s-a întreţinut activitatea unui prodigios scriptoriu şi am putea presupune că alcătuitorul cronicii din manuscrisul de la Chilandar s-a inspirat dintr-un original al cronicii universale copiat la această mănăstire) şi a faptului că cronica se întrerupe la 1490, fiind lăsat loc liber pentru continuarea ei. Pornind de la conţinutul cronicii, considerăm că avem în faţă un extras dintr-o cronică universală, care se sfârş ea cu o versiune a Letopiseţului sârbesc nou. Datele anterioare anului 1359 (conform cronicii – cucerirea de către otomani a cetăţii Gallipoli) probabil sunt extrase din rezumatele cronologice ale unei versiuni din cronica bizantină a patriarhului Nichifor (în traducere slavă), unde de altfel pentru domnia lui Nichifor Focas, în afara menţiunii duratei, singura ştire este începutul zidirii Lavrei de la Muntele Athos (exact în formularea şi cu aceeaşi datare puţin imprecisă, 961 în loc de 963 pe care o întâlnim în textul analizat, unde e singura informaţie care urmează calculele cronologice): Mihail Moxa, Cronica Universală, p. 327. În continuare, toate ştirile sunt extrase din Letopiseţul sârbesc nou, neatestându-se nicio legătură cu analistică internă (precum o întâlnim totuşi în Împăraţii creştini, la datele referitoare la întemeierea Moldovei şi despre durata domniei lui Alexandru 180

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Logica de alegere a informaţiei din complexul unei scrieri mai vaste, pe care o manifestă alcătuitorul anonim al cronicii din manuscrisul de la Chilendar, pare să fie dirijată de interesul faţă de relatările privind istoria Ţării Moldovei, pe care le culege complet din

cel Bun), deci, neaparţinând nici într-un fel complexului de cronici slavo- române. Singura disonanță este plasarea informaţiei despre luarea Caffei de către turci la 1475, cronologic nepotrivit, între luarea Țarigradului la 1453 și a Ostroviței la 1454 (știre care de altfel nu se regăsește în toate redacțiile Letopisețului sârbesc nou, astfel nu am identificat-o în versiunea publicată de V. Grigorovici (vezi infra, nota 60), prezentă însă în versiunea publicată de Ion Bogdan, „Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichtscheibung”, în Archiv für slaviche Philologie, Bd. XIII, 4, Leipzig, 1891, p. 524). De altfel, această schimbare nu putea fi rezultatul influenței cronografiei interne moldovenești, unde această informaţie este absentă. Singura consemnare cunoscută ce însoţeşte pasajul despre destinul tinerilor genovezi ajunşi la Chilia, este prezentă în aşa-numita Cronică moldo-germană (Cronicile slavo- române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 32-33) şi se datorează adaosurilor realizate de autorul ei şi nu inspiraţiei din analele interne ale Moldovei, lucru făcut la o distanţă de cca. un sfert de veac după consumarea evenimentului, fapt ce explică şi eroarea în datarea sa – februarie 1474, în loc de iunie 1475: Ştefan Andreescu, „Ultima fază a raporturilor dintre Moldova şi Genova”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol, XIX, Iaşi, 1982, reeditat în Idem, Din istoria Mării Negre (Genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001 (= Biblioteca Pontică, III), p. 129. De asemenea, nu poate fi luată în consideraţie data ultimei ştiri din extrasul de cronică din manuscrisul de la Chilandar pentru datarea textului respectiv, deoarece anume la această dată, 1490 şi exact la aceeaşi ştire, despre moartea lui Matiaş Corvinul şi explozia din Constantinopol (calificată ca semn mare) se întrerupe şi Letopiseţul sârbesc nou. Deci, autorul compilării nu a mai avut ce urma, dispunând de o singură sursă. În opinia noastră, importanţa acestui extras din Letopiseţul sârbesc nou, care firesc nu aduce nici o informaţie nouă, rezidă în principiul selecţiei ştirilor reproduse. În fiecare dintre cele trei scrieri inspirate din Letopiseţul sârbesc nou realizate în spaţiul românesc (Împăraţii creştini, extrasul din manuscrisul slav Chilandar 484 şi Cronica Universală a lui Mihail Moxa), modul de a selecta informaţia diferă de la caz la caz şi încercarea de a pătrunde în logica acestei selecţii poate aduce completări interesante la cunoştinţele noastre despre cultura scrisă şi mentalităţile din acea epocă. 181 Tradiții istorice românești și perspective europene izvorul său precum şi principalele etape ale avansării otomanilor. Ni se pare evident că o astfel de selecţie a fost realizată de o persoană care nu cunoştea tradiţia analisticii locale, şi din sursa de care a dispus, a înregistrat principalele ştiri privind istoria ţării sale în contextul dominantei politice a epocii – a avansării otomane (ocuparea cetăţii Gallipoli, bătălia de la Varna, cucerirea Constantinopolului, urmată de înfrângerea sârbilor şi distrugerea Ostroviţei, campania împotriva lui Skanderbeg, cucerirea Caffei, Chiliei şi Cetăţii Albe). În confruntare cu modalităţile de selecţie a materialelor din acelaşi izvor, în cele două exemple analizate mai sus transpare o intenţie deosebită a autorului compilării Împăraţii creştini, care mai poate fi articulată şi prin anumite adaosuri din analistica locală sau modificări în textul preluat. În cazul dat, o primă intervenţie redacţională importantă, operată de alcătuitorul compilă rii, precum a remarcat V. Pelin, constă în omiterea acelei părţi din cronica lui Nichifor în care sunt relatate evenimentele de la Adam până la Constantin cel Mare56. Acest lucru, încă o dată accentuează intenţia alcătuitorului de a prezenta anume ceea ce este anunţat în titlu – Împăraţii creştini, de la începutul domniei lor şi ... până la sfârşit. Urmărind ştirile preluate de alcătuitorul Împăraţilor creştini din Letopiseţul sârbesc nou, putem observa că selecţia urmăreşte reproducerea unor evenimente legate de dispariţia suveranilor creştini din Balcani (moartea lui Momcil de Peritor57, a împăratului sârb Uroş58, a lui Balşa de Zeta59), întronarea şi moartea suveranilor otomani (moartea lui Baiazid, Musa, Mahomed I, poreclit Crişcia, Mezit beg, Murat, întronarea şi moartea lui Mahomed al II-lea, Baiazid al II-lea şi

56 Valentina Pelin, Cronica sârbo-moldovenească, p. 21, a se vedea în anexă şi traducerea Impăraţilor creştini după manuscrisul de la Bucureşti, p. 25 şi urm. 57 Peritor din cronică este de fapt cetatea Peritheorion de pe coasta nordică a Mării Egee, aproape de oraşul Xanphi, care devenise capitala unui voievod bulgar de provenienţă obscură, Momcil. Implicându-se în evenimentele războiului civil dintre Ioan Cantacuzin şi susţinătorii lui Ioan al V-lea Paleologul, primește pentru serviciile prestate, de la primul, demnitatea de despot, iar de la partida lui Ioan – titlul de sebastocrator. În 1345, a fost înfrânt sub zidurile cetăţii menţionate de către Umur de Aydin, aliatul şi prietenul lui Ioan Cantacuzin, bătălie în care, se pare că şi-a pierdut şi viaţa. 58 Ultimul suveran sârb care a deţinut titulatura imperială. 59 Ultimul vlăstar din familia de suverani ai Muntenegrului. 182

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

întronarea lui Selim), cuceriri şi fondări de oraşe/cetăţi de către otomani (ocuparea oraşelor Târnovo, Novo Brdo, Tesalonic60, Constantinopol, Chilia, Cetatea Albă, fondarea cetăţii Jrănov lângă Belgrad şi a cetăţii Rumelihisari, puţin spre nord de Constantinopol). Ştirile sunt preluate în integralitate, aşa cum sunt prezentate în Letopiseţul sârbesc, astfel fiind consemnate şi unele operaţii militare (cea a lui Musa împotriva bulgarilor, bătălia de la Ialomiţa), însă este evident că alcătuitorul scrierii analizate nu se interesează în mod special de ele. Fără contextul menţionat (moartea suveranilor creştini şi otomani, cucerirea/fondarea oraşelor), nu apare nicio menţionare de campanie militară sau bătălie (de notat printre altele şi cele două ştiri despre Moldova prezente în Letopiseţul sârbesc nou). Firesc, sfârşitul împărăţiilor creştine nu putea fi tratat altfel decât în perspectiva escatologică61, adică în făgaşul desfăşurării evenimentelor timpurilor din urmă, cu deznodământul final al sfârşitului acestei lumi. Acest lucru însă nu s-a petrecut odată cu prăbuşirea Împărăţiei Bizantine. Apare necesitatea unui fel de translatio a acestei împărăţii, sau, cel puţin al unui vicariat sau locotenenţe imperiale. Alcătuitorul Împăraţilor creştini recurge, la un moment dat în text, la o conectare a trei linii de expunere, care-i asigurau coerenţa întregii opere. Această conexiune este realizată cu deplină conştiinţă de cauză, anume la limita pe care editorii „cronicii moldo-sârbeşti” (cu excepţia traducerii realizate de V. Pelin), au considerat-o demarcatoare: „De la facerea lumii până la anii acestor împăraţi, sunt 6867 [1359] de ani atunci, cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. A venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vânătoare după un zimbru. Din acelaşi an, au trecut turcii la Calipolie şi au luat

60 Eveniment ce lipseşte din versiunea Letopiseţului sârbesc nou din cadrul manuscrisului moldovenesc de la Kiev (Codicele de la Slatina, 1554-1561), publicat de Ion Bogdan: Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichtscheibung, p. 502-520, fiind prezent însă în versiunea publicată în: В. Григорович, О Сербии в ее отношениях к соседним державам, преимущественно в XIV и XV столетиях, Университетская типография, Казань,1859, p. 53 din anexe. 61 Petre Guran, À propos de la „translatio imperii” – le temoignage iconographique de la legende de Barlaam et Josaphat, în Études byzantine et post-byzantine, IV, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 291-292. 183 Tradiții istorice românești și perspective europene vadul, şi au luat multe ţări către apus. şi de atunci s-a făcut tulburare şi mare neorânduială şi pierzare în ţările creştine. Au fost şi cutremure de pământ” [subl. noastră]62. „Acestor împăraţi” – nu sunt alţii decât împăraţii bizantini, a căror pomenire nu poate avea un alt sens decât acela de a face conexiunea ideală dintre suveranii bizantini şi cei ai Ţării Moldovei, care din punct de vedere cronologic nu este deloc perfectă, nici din perspectiva cronologiei evenimentelor expuse în text, nici din cea a duratei reale a Imperiului Bizantin. În text, lista împăraţilor bizantini se termină cu Manuil Paleologul, domnia căruia se sfârşeşte la 1425 (iar căderea Imperiului survine în 1453), în timp ce fondarea Ţării Moldovei, după ştiinţa alcătuitorului textului, se produce la 1359. Această inconsecvenţă cronologică este depăşită prin referinţa nu la ultimul împărat, ci la ultimii împăraţi („aceşti împăraţi”), fapt ce deschide un segment cronologic mai vast, în care se poate potrivi momentul fondării Ţării Moldovei şi care poate satisface dorinţa de a face conexiunea amintită sub forma unei consecutivităţi a evenimentelor. Tot aici, înnodarea unei continuităţi a împărăţiei creştine se împleteşte cu începutul sfârşitului ei, care nu este altul decât începutul expansiunii otomane în Europa, adică stabilirea stăpânirii lor la Gallipoli (moment accentuat în plus şi prin pomenirea cutremurelor de pământ pentru acest an, fenomenele seismice fiind interpretate şi ca un „mesaj” divin). Şi acest lucru se face din nou prin conexiunea cronologică – „din acelaşi an” cu fondarea Ţării Moldovei, care se produce „în anii acestor împăraţi”. Un lucru mai lipseşte. După cum stabilirea turcilor la Galipolli nu este decât începutul sfârşitului împărăţiei creştine (premisa sa principală), la fel şi fondarea Ţării Moldovei nu este decât premisa pentru translatio imperii. Premisă care se întăreşte şi prin menţiunea imediat următoare – „iar în anul curgător 6880 [1371] a murit împăratul Uroş”, urmată la rândul său de cea a cuceririi la 1393 a oraşului Târnovo. Ambele menţiuni, ca şi cum elimină alte posibilităţi de translatio imperii, prin filiera suveranilor sârbi şi bulgari. În continuare

62 Valentina Pelin, Cronica sârbo-moldovenească, p. 27; am folosit traducerea de aici, făcută după manuscrisul de la Bucureşti, adaptând-o (prin eliminarea adaosurilor operate de copistul acestui text) la manuscrisul mai vechi din Sankt-Petersburg. 184

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop trebuie să apelăm la tradiţia cronicărească anterioară a Moldovei, din care se inspiră şi alcătuitorul textului analizat. În Cronica Anonimă a Moldovei (Letopiseţul de la Bistriţa) se face o distincţie clară între primii voievozi ai ţării şi cei care au urmat, începând cu Alexandru cel Bun. Anume, compartimentul cronicii care începe cu domnia acestui voievod este intitulat – Moldavskie tzarie (Împăraţii moldoveni). Trecând peste diversele interpretări în istoriografie ale acestei intitulări, considerăm că un element din scrierea Împăraţii creştini vine să confirme, totuşi, că în Moldova medievală, într-adevăr, a existat o tradiţie de a le asuma domnilor săi, în perspectiva unei istorii universale, şi o dimensiune legată de translatio imperii63. Acest element este inserarea în registrul evenimentelor, care descriu cu precădere avansarea otomanilor în Balcani, a consemnării domniei lui Alexandru cel Bun. Trebuie să atragem o atenţie specială asupra faptului că, excluzând menţiunea lui Dragoş în calitate de întemeietor al Ţării Moldovei, şi cea a lui Bogdan cel Orb cu care se încheie întreaga naraţiune, amintirea lui Alexandru este unica consemnare de nume de domn al Moldovei din cuprinsul întregii scrieri. Motivaţia includerii sale, în mod exclusiv, ne pare că indică anume săvârşirea translatio imperii, în deplină concordanţă cu atribuţia titulaturii de Împăraţii moldoveni domnilor Moldovei, începând cu Alexandru cel Bun din complexul Letopiseţului de la Bistriţa. şi anume acest moment este esenţial din perspectiva concepţiei generale a scrierii Împăraţii creştini, pentru că, de altfel, în continuare, alcătuitorul său nu mai este preocupat de istoria Moldovei, ci de expunerea evenimentelor care descriu procesul de pierzanie a Împărăţiei creştine (şi tematica legată de Moldova transpare doar în menţionarea cuceririi de către turci a Chiliei şi Cetăţii Albe, în aceeaşi linie logică cu menţiunea despre căderea Constantinopolului). Mai mult decât atât, Alexandru nu este doar singurul domn al Moldovei a cărui domnie este menţionată (fără expunerea vreunui eveniment din cuprinsul ei), dar şi singurul suveran creştin menţionat, care, cronologic, a urmat după Manuil Paleologul, după care nu mai este pomenit niciun împărat bizantin.

63 O asemenea interpretare, într-un context sau altul, a fost în repetate rânduri exprimată de Dumitru Nastase. Pentru documentarea în această privinţă a se vedea lucrările citate supra. 185

Tradiții istorice românești și perspective europene

Perspectiva pierzaniei Împărăţiei creştine se materializează în ultimele pasaje ale scrierii analizate: „În anul 7020 [1512], luna aprilie 3, a lăsat Baiazid împărăţia fiului său Selim, celui urât de Dumnezeu. Şi în acel an, în timpul binecinstitorului Ioan Bogdan voievod, a fost boală și molimă ucigătoare mare, şi întru toate neorânduială în Ţara Moldovei, cu voia lui Dumnezeu, când moarte, când foamete, apoi dese strângeri de oşti, încât mulţi ziceau că acestea sunt semne rele, pentru că se va ridica împăratul cel rău, după cum se scrie despre Antihrist”. Anul 1512 nu este deloc unul arbitrar în perspectiva aşteptărilor escatologice din acea vreme. Ghenadie Scolarios, primul patriarh al Constantinopolului după cucerirea oraşului de către otomani, era convins că sfârşitul lumii se va produce odată cu consumarea celor 7000 de ani de la Facerea lumii. Pentru transpunerea, însă, a acestei date în sistemul de calcul al anilor de la Naşterea Domnului, el admite două versiuni. Conform celei dintâi, care urmează sistemul de calcul după Septuaghinta, sfârşitul lumii trebuia să se producă la 1492, iar în conformitate cu cea de a doua, bazată pe Antichităţile iudaice ale lui Iosif Flavius, această dată se mută către anul 151264. Patriarhul Ghenadie opta pentru prima dată, însă, evident că după consumarea ei, anul 1512 avea să se impună pe prim planul aşteptărilor escatologice. Se pare că venirea Anticristului este legată de întronarea sultanului Selim, despre care se şi menţionează că e „cel urât de Dumnezeu”65. Astfel, sfârşitul lumii se mai deplasează puţin, anul când era aşteptat, transformându-se în anul întrupării Anticristului. În cea mai mare parte a scrierilor profetice, atunci când se determină durata cronologică a domniei sale, însoţită de numeroase flageluri (pe care le menţionează cu lux de amănunte autorul Împăraţilor creştini), se spune despre trei ani şi jumătate. Din această perspectivă, dacă confruntăm această cronologie cu datarea scrierii textului analizat cu ultimii ani de domnie a lui Bogdan cel Orb, propusă de V. Pelin în urma cercetării filigranelor, ea pare într-adevăr să fie realizată spre sfârşitul acestui termen de trei ani şi jumătate, deci într-o atmosferă de aşteptare imediată a deznodământului final al istoriei umane.

64 Marie Hélène Congourdeau, Byzance et la fin du monde, p. 72. 65 Despre spaimele din Moldova în legătură cu întronarea lui Selim a se vedea: Ştefan S. Gorovei, „Moldova în „casa păcii” pe marginea izvoarelor privind primul secol de relaţii moldo-otomane”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol, XVII, Iaşi, 1980, p. 653 şi urm. 186

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Probabil, numai în atare condiţii putea fi concepută o scriere în mediul creştin, în care să expună nu numai istoria Împărăţiei creştine, dar să se evidenţieze în mod special şi sfârşitul ei. Fără a pretinde tranşarea unor aspecte ale problemei complexe a aşteptărilor escatologice din Moldova de la limita secolelor XV-XVI, considerăm că observaţiile expuse pot fi utile pentru integrarea generală a acestui fenomen în spaţiul românesc de la est de Carpaţi. La acest lucru ar contribui şi cercetarea mai atentă a surselor iconografice. Constituirea unui fenomen atât de important pentru arta ecleziastică din Moldova medievală, precum sunt picturile murale exterioare, de asemenea o vedem în perspectiva aşteptărilor escatologice de epocă. Fără a realiza aici o anchetă a acestei probleme, menţionăm doar că datarea picturii exterioare de pe faţada vestică a bisericii din Pătrăuţi cu aceeaşi perioadă când au fost realizate şi picturile din interior66, deci post 1487, care prezintă scena „Judecăţii de apoi”, coroborate cu descrierile din secolul XVII ale altor două biserici ctitorite de Ştefan cel Mare (la Vaslui şi Iaşi), ce menţionează aceeaşi scenă, pe acelaşi loc, au nu numai darul de a răspunde la întrebarea privind amplasamentul acestei scene în bisericile ştefaniene (întotdeauna absentă în interiorul lor), dar şi de a urmări procesul genezei picturilor exterioare din Moldova, deja din vremea ilustrului voievod şi nu a fiului său Petru Rareş, şi anume în contextul aşteptărilor escatologice67.

ABREVIERI AP – Analele Putnei, Sfânta Mănăstire Putna. RIM – Revista de Istorie a Moldovei, Chișinău. SMIM – Studii şi Materiale de Istorie Medie, Bucureşti. BAR – Biblioteca Academiei Române

66 Emil Dragnev, „Programul iconografic al pronaosului bisericii Sf. Cruce din Pătrăuţi”, în RIM, nr. 2, Chişinău, 2005, p. 18-19. 67 Aceste observaţii au fost expuse în comunicarea noastră: „Judecata de apoi în istoria picturii murale din Moldova de la Mijlocului secolului al XV-lea, până la mijlocul secolului al XVI-lea”. Observaţii asupra unei „absenţe” stranii şi asupra unei „apariţii miraculoase”, prezentată la Colocviile Putnei, VI, 9-13 iulie 2008, textul căreia îl pregătim pentru publicare în AP. 187 PREZENȚE ROMÂNO‐CALVINE ÎN SPAȚIUL HUNEDOREAN ÎN SECOLELE XVI‐XVII

Florin DOBREI

Înfrângerea oştirii ungare în bătălia de la Mohács din 19 august 1526, urmată de ocuparea capitalei Regatului maghiar la 8 septembrie, a generat o lungă confruntare armată între cei doi aspiranţi la conducerea teritoriilor rămase necucerite: voievodul Ioan Zápolya al Transilvaniei şi arhiducele Ferdinand de Habsburg al Austriei. Soluţionat pentru moment prin înţelegerea încheiată la Oradea în anul 1538 – Transilvania şi nordul Ungariei rămâneau regelui Ioan I Zápolya (1526-1540), urmând ca după moartea acestuia să treacă în stăpânirea lui Ferdinand I (1526-1564) –, conflictul a reizbucnit în 1540. Sultanul otoman Suleiman Magnificul (1520-1566) a recunoscut succesiunea la tron a minorului Ioan II Sigismund Zápolya, aflat iniţial sub tutela mamei sale, Isabella, acesta fiind cel dintâi principe al Ardealului (1540-1571). Nici chiar reocuparea Budei la 29 august 1541 de către turci şi transformarea Ungariei central-sudice în paşalâc nu au stopat aceste confruntări militare, cele două tabere creştine disputându-şi întâietatea pe arena politică transilvăneană timp de alte câteva decenii1. Dacă din punct de vedere politic şi administrativ în istoria Transilvaniei a debutat o nouă etapă, cea a Principatului autonom, pe plan social situaţia s-a păstrat, în linii generale, neschimbată; cele trei naţiuni privilegiate (ungurii, saşii şi secuii), constituite în anul 1437, au rămas pe mai departe deţinătoarele pârghiilor puterii într-o Transilvanie majoritar românească. După două secole, binecunoscutul

1 Istoria românilor, Academia Română, vol. IV (ed. Ştefan Ştefănescu & Camil Mureşan), Bucureşti, 2001, p. 503-511; vol. V (ed. Virgil Cândea), Bucureşti, 2003, p. 83-88. 188

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop cod legislativ Approbatae Constitutiones (1653) nu a făcut altceva decât să recunoască o stare deja încetăţenită, anume excluderea naţiunii române şi a credinţei sale ortodoxe din viaţa politico-religioasă a ţării2. Mutaţii semnificative s-au produs însă la nivelul structurii confesionale a stărilor privilegiate transilvănene. Slăbirea treptată a poziţiilor Catolicismului în urma evenimentelor din anii 1529-1541, coroborată cu repulsia societăţii ardelene faţă de autoritatea habsburgică imixtionistă – între anii 1551 şi 1556 Ardealul a intrat efectiv în posesia Casei de Austria –, promotoare a aceluiaşi eclezialism imperialist roman, au facilitat pătrunderea noilor înnoiri religioase apusene. Prea puţine cauze au fost însă de natură strict bisericească. Adevăratul motiv al receptării rapide a ideilor Reformei a fost dorinţa de emancipare a stărilor locale atât de sub autoritatea regală centralizată de până atunci, cât şi de sub absolutismul ecleziastic al puternicei ierarhii catolice, deţinătoarea unor privilegii fiscale, funciare şi politice extinse. Lupta pentru consolidarea Principatului transilvănean s-a tradus astfel prin opoziţia deschisă faţă de Biserica Romană, dublul conflict izbucnit între stările ardelene şi Catolicismul susţinut de Habsburgi purtându-se aşadar atât pe plan ideologic- doctrinar, cât şi militar3. Asociat cu Imperiul habsburgic, principalul duşman politic al Principatului, Catolicismul intracarpatic a intrat într-o perioadă de mare criză; credincioşi latini se mai găseau doar în Secuime, pe unele proprietăţi ale nobililor neconvertiţi la Reformă şi în câteva oraşe (Cluj, Alba Iulia, Turda, Oradea, Caransebeş). Ca reacţie la efemera ocupaţie austriacă a Transilvaniei (1551-1556), Dieta întrunită la Sebeş în 1556, sub conducerea guvernatorului Petru Petrovici, a pecetluit soarta Bisericii Latine din Ardeal pentru aproximativ 150 de ani. Episcopiile catolice de la Alba Iulia, Oradea şi Cenad au fost desfiinţate; în anul 1618 s-a permis doar rezidenţa unui vicar general, numit de principele calvin. Cu excepţia abaţiei franciscanilor observanţi de la Şumuleu- Ciuc, mănăstirile latine au fost închise, iar preoţii şi călugării expulzaţi.

2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. I, Editura Basilica, Iaşi, 2002, p. 433. 3 Istoria României. Transilvania (ed. Anton Drăgoescu), vol. I, Fundația „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 558; Istoria românilor..., V, p. 777. 189 Tradiții istorice românești și perspective europene

De asemenea, s-a dispus secularizarea proprietăţilor ecleziastice şi interzicerea oricărui tip de prozelitism4. Cu totul alta a fost însă situația protestantismului. Din punct de vedere cronologic, Transilvania a luat contact cu ideile Reformei religioase apusene încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. În spatele neînţelegerilor ivite între cei doi castelani ai cetăţii Hunedoara, cunoscutul monument de artă medieval al familiei Huniade, anume diacul Andrei (catolic) şi Györg Stolcz (luteran), se bănuiește că se vor fi ascuns şi unele motive de ordin religios. De altfel, din însărcinarea episcopului catolic Kövesszarvi Gosztonyi János (1524-1527) de la Alba Iulia, o comisie a cercetat plângerile românilor ortodocşi hunedoreni, supuşi acţiunilor misionare patronate de Stolcz, un protestant trimis din Germania de către Gheorghe de Brandenburg, stăpânul domeniului Hunedoarei şi a pertinenţelor sale; raportul, înaintat episcopului la 13 octombrie 1526, proba temeinicia acestor acuzaţii. În vara anului 1530, castelanul a fost ucis de către cnejii români hunedoreni5. Luteranismul a pătruns de timpuriu în Transilvania, în scaunul Orăştiei de pildă, registrul bisericii evanghelice din localitate deschizându-se cu copia unui act din 15306. În jurul anului 1533, călugării franciscani au fost alungaţi7, adunarea Universităţii săseşti din Sibiu enumerând Orăştia, în 1544, între oraşele din sudul Transilvaniei trecute la noua confesiune protestantă8. Şi varianta geneveză a protestantismului s-a impus rapid în comitat; câştigate au fost, de această dată, comunităţile

4 Ana Dumitran (coord.), Etnie şi confesiune în Transilvania la începuturile modernităţii, Editura Arvin Press, Alba Iulia, 2003, p. 6-8; József Marton, „Toleranţa şi intoleranţa religioasă în Transilvania după Reforma religioasă”, în Annales Universitatis Apulensis – series Historica, Alba Iulia, 2009, p. 197-198. 5 Pavel Binder, „Începuturile Reformei din Transilvania şi românii din Hunedoara”, în Limba Română, nr. 3, Bucureşti, 1971, p. 275; Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studii şi documente, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. XXX. 6 Anton Romoşan [E. Dörner], „Evoluţia Bisericii româneşti din Scaunul Orăştiei până în secolul al XVI-lea”, în Mitropolia Banatului, nr. 9-10, Timişoara, 1985, p. 661. 7 Idem, Documente şi cronici privind istoria oraşului şi scaunului Orăştie, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 212-213. 8 Idem, „Evoluţia Bisericii...”, p. 662. 190

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop maghiare. Anii 1556-1571 au fost definitorii pentru configurarea noii hărţi confesionale a Principatului transilvan. Libertatea religioasă promovată de familia princiară, dar şi interdicţiile la adresa Catolicismului, au favorizat impunerea Reformei la nivelul celei mai mari părţi a membrilor „naţiunilor privilegiate”. Odată încheiat acest proces, eforturile misionarismului reformat au început să se concentreze asupra populaţiei majoritare a Transilvaniei, anume românii9. Se pot identifica mai multe căi de difuziune a Reformei în rândul populaţiei româneşti ardelene. Principalii susţinători ai „programului” reformat au fost înşişi principii Transilvaniei. Spre exemplu, în timpul lui Ioan II Sigismund Zápolya, s-a transpus în practică ideea înfiinţării unui Episcopat româno-calvin pentru ortodocşii trecuţi la Calvinism. Slăbit în ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea, sub principii catolici din familia Báthory – Ştefan (1571-1576), Cristofor (1576-1581), Sigismund (1581-1599; 1601-1602) şi Andrei (1599)10 –, misionarismul reformat şi-a păstrat însă suficientă forţă pentru a se face resimţit în viaţa Bisericii Ortodoxe ardelene prin hotărârile Dietei Transilvaniei, compusă în cea mai mare parte din reprezentanţi ai confesiunii calvine. Unificarea provinciilor româneşti sub Mihai Viteazul (1599-1600), încercările de catolicizare a Transilvaniei implementate de generalul George Basta (1601-1605), anarhia politică din timpul lui Ştefan Bocskai (1604-1606) şi Sigismund Rákóczi (1607-1608), precum şi politica de toleranţă religioasă a principelui Gabriel Báthory (1608-1613) nu au reuşit să frâneze, decât pentru moment, expansiunea Reformei11. După 1620, în condiţiile zdruncinării Protestantismului european, proces generat de izbucnirea Războiului de 30 de ani (1618-1648), Transilvania a căpătat din ce în ce mai mult statutul de bastion al Reformei, implicându-se activ de partea taberei antihabsburgice catolice. Principii au patronat din nou această acţiune12.

9 Istoria românilor..., V, p. 779. 10 Zenovie Pâclişanu, „Biserica românească şi calvinismul de la moartea lui I. Sigismund până la urcarea pe tron a lui Gavrilă Bethlen”, în Cultura Creştină, nr. 19, Blaj, 1911, p. 614-615. 11 Istoria românilor..., IV, p. 516-523, 623-626 și vol. V, p. 83-88; M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438-441. 12 Ana Dumitran, „Aspecte ale politicii confesionale a Principatului calvin faţă de români: confirmările în funcţiile ecleziastice şi programul de reformare a 191

Tradiții istorice românești și perspective europene

Alături de principii Transilvaniei, câţiva dintre superintendenţii Bisericii Reformate – Keserűi Dajka János (1618-1633), Geleji Katona István (1633-1649), Csulay György (1650-1660), Kovásznai Péter (1668- 1673), Tiszabecsi Nagy Gáspár (1673-1679) şi Tofaeus Dobos Mihály (1679-1684) – au fost direct implicaţi în acţiunea de atragere a românilor ortodocşi la noua confesiune. La insistenţele lor, autoritatea princiară a impus mitropoliţilor ortodocşi, la hirotonie, respectarea unui set de „condiţii” calvinizatoare. Autointitulându-se „episcopi valahi”, aceştia s- au erijat în postura de conducători ai Bisericii Ortodoxe transilvănene, socotită ca fiind doar o simplă anexă canonico-administrativă a Episcopiei reformate. Şi tot ei sunt şi artizanii largii palete de măsuri menite să ducă la calvinizarea în masă a ortodocşilor ardeleni. Promotori ai Reformei au fost şi membrii Dietei ardelene, în majoritate exponenţi ai nobilimii maghiare reformate, în sesiunile căreia s-a stabilit cadrul legislativ al desfăşurării prozelitismului calvin13; între sprijinitorii Reformei din comitatului Hunedoarei s-au numărat Csulay György (Gheorghe de Ciula, un român maghiarizat, cu studii la Heidelberg, fost predicator al Curţii princiare şi superintendent al Transilvaniei, legat de Ţara Haţegului prin posesiunile sale din Ciula şi Mălăieşti), Samuel Keresztessy (nobil bănăţean naturalizat în mediul haţegan, unul dintre protectorii colegiilor reformate ardelene)14 şi, poate, Efrem Zacan (dacă se acceptă ipoteza naşterii sale în Zeicani15). În ansamblu, misionarismului calvin îi sunt specifice două etape distincte. Dacă în secolul al XVI-lea s-a încercat reunirea tuturor românilor într-o eparhie calvină proprie, în veacul următor prioritară a fost transformarea ierarhiei ortodoxe într-o simplă anexă a Episcopiei reformate maghiare. Forurile politico-administrative ale Principatului şi-au dat tot concursul. Dieta, ai cărei membri erau în majoritate

Bisericii Ortodoxe din Transilvania”, în Mediaevalia Transilvanica, nr. 1-2, Satu Mare, 2001-2002, p. 113-114. 13 Petre Filimon, Protestantismul şi românii din Ardeal. Combaterea unei teorii uniate, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1938, p. 48; M. Păcurariu, op. cit., vol. I, p. 439 şi vol. II, p. 56-60, 68-78. 14 Adrian Andrei Rusu (coord.), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000, p. 122. 15 Adrian-Andrei, Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p. 47-49, 332. 192

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop calvini, a formulat şi întărit prin dispoziţiile sale cadrul juridic al noii activităţi misionare protestante16. În părțile Hunedoarei, acest misionarism calvin pare să se fi soldat doar cu o serie de convertiri individuale în rândul nobilimii româneşti anterior catolicizate şi a unei părţi a clerului; ţărănimea a rămas, pe mai departe, ortodoxă17. Pentru cei dintâi, această opţiune religioasă nu a fost rezultatul unei necesităţi de reformare radicală a Bisericii Catolice, ci doar alinierea la „moda” confesională a timpului18, singura în măsură să asigure păstrarea statutului social, a proprietăţilor şi a funcţiilor publice care derivau din acesta19. Sugestivă în acest sens este constatarea Dietei din 1577, anume că „azi au părăsit legea grecească [credinţa ortodoxă n.n.] mai ales nobilii, pentru darurile şi dregătoriile pe care le-au primit”20, întregită, peste ani, de cuvintele iluministului transilvănean Samuil Micu: „Făcutu-s-au şi din români unii calvini, mai ales dintră neameşi, că amintrilea cu totul erau urgisiţi, că atâta să puternicisă şi să sălbăticisă calvinii, cât nici pe ungurii cei de un neam de sine, carii era catholici papistaşi, necum într-altă cinste, ci nici în ţară bucuros nu-i suferea, de nu vor lăpăda catholiciia şi să se facă calvini şi nimic să nu poată moşteni”21. Indicative ale acestor mutaţii – cunoscute mai ales în mediul haţegan – sunt onomastica (preponderenţa numelor biblice, specifice

16 Ana Dumitran, „Activitatea tipografică bălgrădeană din secolul al XVII-lea – sursă de evaluare a influenţei Reformei asupra Bisericii româneşti din Transilvania”, în Studia Universitas Babeş-Bolyai – series Theologia Graeco- Catholica Varadiensis, nr. 1-2, Cluj-Napoca, 1999, p. 160. 17 George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 149. 18 A. A. Rusu, op. cit., p. 45. 19 Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre reînfiinţarea Mitropoliei, dimpreună cu o colecţie de acte, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, Sibiu, 1900, p. 11; Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, Tipografia Gutenberg, Lugoj, 1913, p. 57; Alexandru Pop, Dezbinarea în Biserica românilor din Ardeal şi Ungaria (1697- 1701), Bucureşti, 1921, p. 11; P. Filimon, op. cit., p. 31-32, 53. 20 Ioan Matei, „Preoţimea românească ardeleană în veacul al XVII-lea”, în Transilvania, nr. 1, Sibiu, 1911, p. 13-14. 21 Samuil Micu, Istoria românilor (ed. princeps după manuscris de Ioan Chindriş), vol. II, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, p. 216. 193 Tradiții istorice românești și perspective europene mediilor reformate: Baltazar, Gaşpar, David etc.) şi arta bisericească (eliminarea urmelor „idolatre” din lăcaşurile de cult aflate pe proprietăţile familiilor nobiliare calvinizate)22. Între cei câştigaţi la Reformă s-au numărat „nemeşii” români din localităţile Sântămăria Orlea, Densuş, Ostrov, Clopotiva, Galaţi, Ciula, Râu Alb, Râu Bărbat, Tuştea, Zăvoi, Ruşor etc.23 Din păcate, ceea ce nu s-a reuşit în timpul Voievodatului s-a înfăptuit, în mare parte, în secolele XVI-XVII; procesul protestantizării elitelor sociale româneşti s-a tradus prin maghiarizarea totală a acestora24. Pentru Ţara Haţegului, din totalul celor 30 de familii nobiliare existente în anul 1694 – Kendeffy, Keresztessy, Nagy, Nalatzi, Csulai, Szacsali, Maczesdi, Mara, Rusori etc. – prea puţine mai pot fi bănuite ca fiind româneşti, semn că procesul de deznaţionalizare se încheiase25. Şi în rândul preoţilor calvinizarea înregistrase unele succese. Pe de o parte ameninţările şi îngrădirile de tot felul, pe de altă parte avantajele materiale şi promisiunea păstrării statutului social superior deja deţinut (în cazul preoţilor-nobili), i-au determinat pe mulţi dintre slujitorii altarelor să-şi lepede credinţa ortodoxă – în timp, şi limba şi conştiinţa propriei identităţi etnice – şi să încerce să convertească la Reformă, la rândul lor, şi pe păstoriţii daţi lor spre îngrijire sufletească prin Taina Hirotoniei26. „Pastori” vor fi fost, anterior ridicării în treapta de „episcopi” româno-calvini ai Transilvaniei, Pavel şi Mihail din Turdaş; la fel, protopopul Achirie al Hunedoarei, Ioan Viski din Sântămăria Orlea etc.27

22 A. A. Rusu, op. cit., p. 44-48. 23 I. Radu, op. cit., p. 57; Sipos Gabor, Calvinismul la românii din Ţara Haţegului la începutul secolului al XVIII-lea, în Ioan Drăgan (coord.), Nobilimea românească din Transilvania, Editura Enciclopedică, Satu Mare, 1997, p. 209; Ana Dumitran, Religie ortodoxă – Religie reformată. Ipostaze ale identităţii confesionale a românilor din Transilvania în secolele XVI-XVII, Editura Neremia, Cluj-Napoca, 2004, p. 275, n. 40. 24 M. Păcurariu, op. cit., vol. I, p. 439. 25 A. A. Rusu, op. cit., p. 31. 26 Zenovie Pâclişanu, „Câteva date despre preoţii româno-calvini”, în Cultura Creștină, nr. 2, Blaj, 1911, p. 45; I. Matei, op. cit., p. 15-16; P. Filimon, op. cit., p. 26-29. 27 Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 57. 194

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Din punct de vedere documentar, spaţiul hunedorean pare să fi avut cei mai numeroşi adepţi calvini proveniţi dintre români. Acest fapt este posibil să se fi datorat existenţei unor conjuncturi favorabile receptării şi dezvoltării cultului reformat, dar poate fi şi numai o falsă impresie, generată de bogata documentaţie existentă pentru acest colţ al Transilvaniei28. Oricum, analiza atentă a datelor păstrate sugerează că, în realitate, comunitatea româno-calvină nu se reducea decât la un număr restrâns de persoane, majoritatea provenite din rândul nobilimii mici şi mijlocii – marea nobilime românească, calvinizată încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, se maghiarizase – sau dintre locuitorii oraşelor şi ai târgurilor hunedorene29. O creştere sesizabilă a numărului acestor aderenţi s-a înregistrat abia după mijlocul secolului al XVII-lea, ca urmare a evenimentelor politico-militare din Banatul învecinat; transformarea în paşalâc turcesc a ţinuturilor din jurul oraşelor Lugoj şi Caransebeş în anul 165830 a determinat, pe de o parte, un recul al Calvinismului bănăţean, iar pe de altă parte, o repliere a acestuia în Ţara Haţegului şi în zona Devei31. Existenţa acestor români calvinizaţi refugiaţi este confirmată şi de scrisoarea comunităţii reformate din Deva, adresată, la 22 mai 1684, principesei Ana Bornemisza, în care i se cerea „să-l trimită paroh pe predicatorul Mihail Eperjesi din Aiud fiindcă, ştiind româneşte, îi poate păstori şi pe românii refugiaţi din Caransebeş şi Lugoj”32. Dar care erau zonele de comasare a comunităţilor româno-calvine din cuprinsul teritoriului hunedorean? Cea mai numeroasă pare să fi fost cea a Ţării Haţegului33, formată din nobilimea românească locală, ale cărei

28 Ana Dumitran, Gúdor Botond, Nicolae Dănilă, Relaţii interconfesionale româno- maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI - primele decenii ale secolului XVIII). Román-magyar felekezetközi kapcsolatok Erdélyben (a XVI. század közepe - a XVIII. század első évtizedei között), Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2000, p. 121. 29 Pavel Binder, „Românii şi Reforma. Scurte contribuţii la istoria culturii româneşti din secolul al XVI-lea”, în Studii de limbă literară şi filologie, nr. 3, București, 1974, p. 210-212. 30 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 109. 31 Sipos, G., op. cit., p. 207. 32 G. Bariţiu, op. cit., p. 716-717. 33 A. Dumitran, op. cit., p. 284-290. 195 Tradiții istorice românești și perspective europene

începuturi pot fi fixate cronologic în jurul anului 1550. Într-un raport din 1559 înaintat superintendentului reformat Francisc David cu privire la oficierea căsătoriei Margaretei Mursinai cu Gheorghe Osztrovay şi apoi cu un alt nobil din afara perimetrului haţegan, apare menţionat documentar preotul Martin, parohul calvin din Sântămăria Orlea, un predicator maghiar instalat în această localitate pe la 155534. Între anii 1644 şi 1682 este atestat, ca paroh („archidiacon” în perioada 1668-c.1676) al bisericii româneşti din Haţeg, pastorul Petru Uzoni din Orăştie35. Deşi era proprietarul unei curii nobiliare la Lugoj – în cuprinsul diplomelor privilegiale din 1 şi 11 ianuarie 1644 figurează sub numele de „Petrus Szászvárosi alias Pap de Lugas, Parochus Orthodoxae Valachicae Haczokiensis”36 –, potrivit urbariului din 1681- 1682 acesta trebuia să plătească 4 florini taxă şi să presteze trei zile de clacă pe an pentru casa din Haţeg, de pe „uliţa Fizeştiului”, în care locuia37. Între anii 1669 şi 1693 sunt menţionaţi alţi predicatori şi „rectori” calvini: Caspar Mikelaki, Ioan Bajtsi, Francisc Békesi şi Petru Kükülövári Szilvasi János (Ioan de Silvaş); doar celui din urmă, atestat în 1678, îi poate fi atribuită, cu certitudine, originea haţegană38 Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, pare să fi funcţionat în Hațeg şi o şcoală româno-calvină, întemeiată de nobilul maghiar Francisc Geszti; existenţa acesteia a fost efemeră, de vreme ce, după câteva decenii, Gheorghe Rákoczi II le promitea haţeganilor o serie de privilegii în schimbul susţinerii financiare a predicatorului, a bisericii „ungureşti” din localitate şi a şcolii care ar urma să se înfiinţeze39.

34 A. A. Rusu, op. cit., p. 44. 35 Ibidem, p. 218. Istoriografia unită veche plasează locul naşterii sale în satul haţegan Tuştea (cf. Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 417; I. Radu, op. cit., p. 58); mai nou, se consideră că ar fi vorba de un preot româno- calvin refugiat din Banat (cf. Sipos, G., op. cit., p. 209; Doru Radosav, Cultură şi Umanism în Banat. Secolul XVII, Editura de Vest, Timişoara, 2003, p. 89). 36 Ana Dumitran, „Petrus Szászvárosi alias Pap de Lugoj. Consideraţii asupra statutului social-economic al preotului român calvin în secolul al XVII-lea”, în Annales Universitas Apulensis – series Historia, nr. 4-5, Alba Iulia, 2000-2001, p. 67-72. 37 Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Urbariul Domeniului Hunedoara, 1681, f. 129-130. 38 A. A. Rusu, op. cit., p. 219. 39 Z. Pâclişanu, „Câteva date...”, nr. 3, 1911, p. 69. 196

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Despre o structură organizatorică superioară a acestor comunităţi româno-calvine nu se poate vorbi. La Sântămăria Orlea pare să fi existat o aşa-numită „biserică colectoare”, care deservea diaspora protestantă a nobilimii calvinizate din localităţile dimprejur şi a orăşenimii din Haţeg. Funcţionarea unui protopopiat reformat român, separat de cel ortodox, nu este însă atestată; mai degrabă, cel din urmă a reunit în subordinea sa şi comunităţile calvine haţegane disparate. După anul 1718, parohiile româno-calvine nu mai apar în scriptele forurilor superioare ale Bisericii Reformate. Date despre preoţii româno-calvini există şi după 1701, dar în cazul acestora rămânerea în cadrul Ortodoxiei, sub masca Protestantismului, nu mai este atât de sigură. Spre exemplu, după 1704, pe lângă pastorii reformaţi maghiari Nicolae Csáki şi Ferenc Békési din Haţeg funcţiona şi un capelan calvin român, anume Iosif Fărcaş din Băieşti, semnatarul petiţiilor antiuniate din anii anteriori. În 1714 a fost transferat la parohia reformată din Sălaşu de Sus, după ce, timp de un an şi jumătate, deservise singur comunitatea româno-maghiară calvină din localitate; între 1723 şi 1727 îl regăsim apoi ca preot româno-calvin în satul Râu Bărbat40. O altă comunitate româno-calvină pare să fi existat şi pe teritoriul scăunal al Orăştiei41; datele privitoare la aceasta sunt însă foarte puţine. Se ştie doar că în localitatea Turdaş şi-au avut sediul doi dintre superintendenţii români ai Transilvaniei: Pavel şi Mihail. Celui din urmă i se atribuie patronajul spiritual al editării Paliei de la Orăştie şi convertirea a 26 de credincioşi români din localitatea de rezidenţă; urmaşilor acestora, principele Gheorghe Rákóczi II le dăruia, în anul 1652, biserica ortodoxă42. Despre comunitatea din Hunedoara43, sugerată de prezenţa protopopului Achirie între osârduitorii româno-calvini ai diortosirii textului Paliei, nu se ştie nimic44. La fel, nici despre familiile româneşti calvinizate din partea zărăndeană a actualului judeţ Hunedoara45, grupate, eventual, în jurul nobililor maghiarizaţi din Crişcior, Ribiţa sau

40 Sipos, G., op. cit., p. 207-211, 214-245. 41 A. Dumitran, Religie ortodoxă..., p. 292-293. 42 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 69; M. Păcurariu, op. cit., p. 441. 43 A. Dumitran, op. cit., p. 296-298. 44 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 70; M. Păcurariu, op. cit., p. 441. 45 A. Dumitran, op. cit., p. 300-301. 197 Tradiții istorice românești și perspective europene

Baia de Criş46 şi puse, în secolul al XVII-lea, sub jurisdicţia protopopilor româno-calvini ai Zarandului, cu sediul la Ciuci (azi Vârfurile, jud. Arad)47. În ceea ce priveşte nucleul româno-calvin din Deva48, singura sursă documentară rămâne scrisoarea comunităţii reformate din localitate către soţia principelului Mihail Apafi I, Ana Bornemisza, din 22 mai 168449, cu specificarea că aceşti „convertiţi” nu sunt alţii decât refugiaţii români calvinizaţi din Caransebeş şi Lugoj50. Aşadar, între românii deveni, Reforma nu a reuşit să se impună, dovadă fiind numeroasele plângeri ale pastorului maghiar către forurile politice ale vremii51. Din punct de vedere jurisdicţional, aceste comunităţi se găseau sub oblăduirea Episcopiei Reformate a Transilvaniei, cu sediul la Cluj; la nivel local, aceasta era reprezentată de senioratul calvin al Hunedoarei52, atestat în anul 1563 ca având sediul la Orăştie53, iar în cursul secolului al XVII-lea la Deva54. Nordul actualului judeţ depindea de senioratul Zarandului, aflat în aria jurisdicţională a Episcopiei de Debrecen55. La mijlocul secolului al XVII-lea, predicatorul Sóti János al Devei era, concomitent, protopop al Hunedoarei şi al Zarandului, având obligaţia – potrivit dispoziţiilor principelui Gheorghe Rákóczi II, din 22 iunie 1649 – de „a vizita în mod liber parohiile din comitatele amintite şi a le controla cu sârg enoriaşilor viaţa, moralitatea, comportamentul şi activitatea [...], a-i convoca la adunare, a-i trage la răspundere, a recupera eventualele înstrăinări de bunuri ale parohiilor şi a le reaşeza în locul lor de odinioară” şi „orice acuză ivită în legătură cu o persoană

46 P. Binder, „Începuturile Reformei...”, p. 176. 47 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 71-72. 48 A. Dumitran, op. cit., p. 292. 49 G. Bariţiu, op. cit., p. 716-717. 50 Sipos, G., op. cit., p. 207. 51 Victor Şuiaga, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Deva. Contribuţii monografice (mss. dact. în (Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Deva), ed. a II-a, Deva, 1972, p. 26-27. 52 Istoria românilor..., vol. V, p. 786, n. 1. 53 P. Binder, op. cit., p. 175. 54 Sipos, G., op. cit., p. 214; A. Dumitran, Aspecte ale politicii..., p. 163. 55 A. Bunea, op. cit., p. 97-98; Istoria românilor..., V, p. 786, n. 1. 198

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop bisericească să nu fie adresată în altă parte, ci doar judecătorului desemnat de protopop”56. În timpul vizitelor canonice anuale ale protopopului reformat al Devei, era controlată şi activitatea preotului româno-calvin57. În ceea ce priveşte efemerul protopopiat româno- calvin al Hunedoarei – atestat prin titularul său de la 1582, anume „Achirie, protopopul varmighiei Hunedoarei” –, acesta a fost supus autorităţii superintendenţilor rezidenţi la Turdaş58. În localităţile hunedorene în care convieţuiau atât credincioşi româno-calvini, cât şi ortodocşi, s-a produs un fenomen aparte, documentat mai ales în mediul haţegan, anume acela al folosirii în comun a lăcaşurilor de cult şi a cimitirelor; o situaţie similară s-a înregistrat şi în cazul unor comunităţi mixte româno-maghiare. Un biritualism de acest tip este atestat la Haţeg, Sântămăria Orlea, Densuş, Rapoltu Mare etc.59 Aspectele privitoare la modul desfăşurării serviciilor divine în bisericile respective nu au fost însă reglementate cu exactitate. Datele provenite din secolul al XVIII-lea par să sugereze folosirea alternativă a acestor spaţii liturgice, cu menţiunea că icoanele erau întoarse cu faţa la perete în zilele în care lăcaşul deservea comunitatea reformată. Aşadar, măcar aparent, toleranţa religioasă funcţiona. Au existat însă şi cazuri în care lucrurile au luat o altă întorsătură. La Galaţi, iconostasul, masa altarului şi frescele au fost înlăturate; vandalizată a fost şi podoaba picturală a bisericilor din Densuş, Ostrov, Suseni-Colţ etc.60 În ceea ce priveşte conţinutul cultului comunităţilor româno- calvine, informaţiile păstrate nu oferă prea multe detalii. Pe de o parte, prezenţa masivă a Psalmilor versificaţi, a cărţilor de rugăciune şi de cântări calvine, toate traduse în limba română, ar indica modificări substanţiale la nivel liturgic61. Pe de altă parte, în scrisoarea adresată de mitropolitul Atanasie Anghel (1698-1701) cardinalului Leopold Kollonich la 22 octombrie 1700 se preciza că, deşi se declarau ca făcând

56 A. Dumitran, Religie ortodoxă..., p. 163-164. 57 Sipos, G., op. cit., p. 214. 58 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti, ed. a II-a, vol. I, Tipografia „Neamul Românesc”, Bucureşti, 1928, p. 175; A. Dumitran, B. Gúdor, N. Dănilă, op. cit., p. 80. 59 A. Dumitran, B. Gúdor, N. Dănilă, op. cit., p. 121-122. 60 A. A. Rusu, op. cit., p. 45-46. 61 Sipos, G., op. cit., p. 213; A. A. Rusu, op. cit., p. 48. 199 Tradiții istorice românești și perspective europene parte din Biserica Reformată, preoţii haţegani protestatari îşi menţinuseră de fapt toate rânduielile cultice ortodoxe: „Ce fel de calvini sunt aceşti preoţi care continuă să păstreze icoanele ortodoxe, să facă Liturghia ortodoxă, să ţină posturile şi sărbătorile ortodoxe?”62; elocvent este şi cazul preotului Iov Ţirca, refugiat în anul 1700 într-o parohie româno-calvină din Ţara Haţegului, unde slujea nestingherit Liturghia ortodoxă, ceea ce ar indica din nou păstrarea cultului răsăritean63. Din analiza documentaţiei existente nu poate fi desprinsă așadar o altă concluzie decât aceea că, la nivelul teritoriului hunedorean, despre o Reformă religioasă adânc înrădăcinată, dat fiind numărul mic de membri ai comunităţilor respective, nu se poate vorbi. Succesele restrânse ale acesteia s-au datorat unei „mode” socio- confesionale – aici ar trebui căutată şi originea excesului de zel de factură neoiconoclastă al urmaşilor familiilor ctitoriceşti haţegane –, izvorâtă din oportunismul unora sau al altora dintre cei care au îmbrăţişat protestantismul, iar nu ca urmare a unor mutaţii doctrinare, de natură interioară64. Deci nu se poate vorbi decât despre o calvinizare conjuncturală, redusă la adoptarea unor elemente de practică liturgică reformată exterioară. Din petiţiile pretinsului cler „calvin” haţegan, adresate forurilor conducătoare ale Transilvaniei în anii 1699-170065, reiese clar că apartenenţa acestor comunităţi la Biserica Reformată a fost una strict formală66, iar cererea de rămânere în cadrul jurisdicţiei

62 Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustradam historiam Ecclesiae Orientalis in terris Coronae S. Stephani, vol. I, Oeniponte (Innsbruck), 1885, p. 220-222; Ştefan Meteş, „Atitudinea preoţilor români din ţinutul Haţegului faţă de unirea cu Roma (1699-1700)”, în Renașterea, Cluj, 1947, nr. 20, p. 3 şi nr. 21, p. 2-3. 63 Sipos, G., op. cit., p. 213. 64 Sinodul Bisericii Reformate, întrunit la Debrecen, la 9 iunie 1630, hotăra pedepsirea tuturor acelora care, sub pretextul convertirii la Calvinism, urmăresc câştigarea unor privilegii sociale (cf. P. Filimon, op. cit., p. 49). 65 Şt. Meteş, op. cit., I, p. 3 şi II, p. 2-3. 66 Într-altă parte a Transilvaniei, preotul Ştefan din Molosig declara, în faţa comisiei de anchetă, că „am fost uniţi cu preoţii unguri calvini şi voiesc să rămânem tot aşa, deoarece n-am suferit din pricina lor nicio tulburare în legea noastră”. Cf. Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701), Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990, p. 70. 200

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop acesteia nu însemna altceva decât dorinţa păstrării individualităţii Ortodoxiei româneşti în faţa noului asalt uniat67. După 1701, aceste comunităţi româno-calvine au cunoscut un proces de disoluţie treptată, pe măsura conturării noilor identităţi religioase paralele: ortodoxă şi unită68. Reformaţii hunedoreni de astăzi – cu excepţia familiilor de origine maghiară – sunt fie urmaşii „nemeşilor” de odinioară (nobilimea locală haţegană deznaţionalizată)69, fie ai ungurilor românizaţi în marea masă a populaţiei autohtone (cazul calvinilor existenţi astăzi în Răcăştie)70. Reforma nu a înregistrat aşadar progrese notabile. Cauzele acestui eşec sunt şi ele multiple71. „Vinovate” erau, în mare măsură, chiar stările privilegiate ale Transilvaniei. Pe de o parte, patriciatul săsesc al scaunului Orăştiei, din dorinţa de a-şi menţine statutul elitist, a fost total dezinteresat de atragerea românilor la Luteranism72. Pe de altă parte, marea nobilime maghiară asocia convertirea românilor cu tendinţa acestora de emancipare socială, fiind ostilă mai ales ideii existenţei unei preoţimi emancipate, cu drept de liberă strămutare, beneficiară a unor scutiri fiscale, precum plata dijmei73. Apoi, slăbită de Contrareformă74, ofensiva calvină s-a lovit, inevitabil, de conservatorismul ortodox al unei populaţii românești refractare în fața oricăror inovaţii survenite în sfera religiosului75; păstrarea slavonei ca limbă de cult76 şi perpetuarea tradiţiilor bisericeşti77 demonstrează această realitate.

67 A. Dumitran, op. cit., p. 147. 68 A. A. Rusu, op. cit., p. 53. 69 I. Radu, op. cit., p. 57. 70 P. Binder, Românii şi Reforma..., p. 212. 71 Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, ed. a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, p. 76-79. 72 P. Filimon, op. cit., p. 15-17; Ioan Vasile Leb, Biserică şi implicare. Studii privind istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000, p. 33. 73 G. Bariţiu, op. cit., p. 138; Istoria românilor..., vol. V, p. 792. 74 Istoria românilor..., V, p. 780-781. 75 Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, ed. a II-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 26. 76 Antonie Plămădeală, Romanitate, continuitate, unitate (pornind de la un izvor narativ din 1666), Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1988, p. 197-198. 77 P. Filimon, op. cit., p. 18. 201

Tradiții istorice românești și perspective europene

Mitropoliţii Transilvaniei78 au vegheat şi ei îndeaproape la menţinerea specificului Ortodoxiei româneşti. Nerespectarea „condiţiilor” calvinizatoare impuse la recunoaşterea lor în scaunul vlădicesc79, întărirea legăturilor cu clerul aflat în subordine şi disciplinarea acestuia prin vizite canonice80 şi prin hotărârile soboarelor întrunite la Alba Iulia81 etc. au constituit, de asemenea, răspunsul înaltei-ierarhii bisericeşti răsăritene la încercările de impunere a unei noi orânduiri spirituale. Nu trebuie neglijat apoi rolul monahismului; în cazul majorităţii tulburărilor religioase, călugării au constituit vârful de lance al apărării tezaurului ortodox82. Din mediul monahal –

78 Câţiva ierarhi ortodocşi transilvăneni şi-au avut obârşia în spaţiul hunedorean. Astfel, mitropolitul Ioan II (1553-1557) era originar din satul haţegan Peşteana, iar reşedinţă chiriarhală pare să-i fi fost mănăstirea Prislop. Mitropolitul Ioan III (1585-1605), înaintea alegerii sale în scaunul vlădicesc al Bălgradului, fusese egumen al aceluiaşi sfânt aşezământ monahal. În secolul al XVII-lea, alţi doi mitropoliţi au provenit de pe aceste meleaguri; este vorba de Ghenadie II din Brad (1627-1640) şi de Iosif Budai din Pişchinţi (1680-1682). De presupus este faptul că toţi aceşti arhipăstori au acordat o atenţie deosebită obştilor româneşti hunedorene, din rândul cărora se ridicaseră. Cf. M. Păcurariu, op. cit., vol. I, p. 434-435, 437 şi vol. II, p. 55, 76. 79 Ibidem, I, p. 56-78. 80 A. Dumitran, op. cit., p. 122; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 73. 81 La soborul din anul 1627, convocat şi prezidat de mitropolitul Dosoftei al Ardealului, s-au fixat o serie de amenzi în bani pentru clericii care comiteau fapte nevrednice de misiunea lor preoţească; altele îi vizau pe credincioşii care nu posteau ori pe cei care nu respectau sărbătorile (cf. Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci pentru istoria Besericei romane mai alesu unite, Tiparul Archidiecesan, Blaj, 1855, p. 150-156; Nicolae Popea, Vechea Mitropolie Ortodoxă Română a Transilvaniei, suprimarea şi restaurarea ei, Tipografia Archidiecesană, Sibiu, 1870, p. 72-74; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 46-47). În anul 1675, sinodul condus de Sava Brancovici hotăra atât disciplinarea preoţilor prin vizite canonice şi printr-un control mai strict din partea protopopilor, cât şi obligaţia păstorilor sufleteşti de a-i catehiza pe enoriaşi (cf. T. Cipariu, op. cit., p. 145-150; N. Popea, op. cit., p. 82-85). 82 P. Filimon, op. cit., p. 23-24. Nu se cunoaşte cu exactitate motivul izbucnirii conflictului dintre călugării mănăstirii Cerna (Negoiu) şi urmaşii pe linie maternă ai ctitorilor Muşineşti, anume nobilii calvini din familia Csermenyi, dar în spatele acestuia poate fi bănuit refuzul acceptării unor compromisuri de 202

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop probabil de la mănăstirea Prislop – pare să provină şi autorul manuscrisului intitulat Supunerea legiei cu răspuns, datat în jurul anului 1640, o replică ortodoxă la redactarea şi tipărirea cunoscutului Catehism calvinesc de la Prisaca83. Un alt factor al păstrării „legii răsăritene” l-a constituit şi păstrarea legăturilor bisericeşti ale ortodocşilor ardeleni cu fraţii de aceeaşi credinţă, cultură și limbă din celelalte două provincii româneşti. Ca şi în perioada precedentă, afluxul de artişti peregrini84, circulaţia neîntreruptă a manuscriselor şi a tipăriturilor cu conţinut liturgic, dogmatic sau moralizator dinspre Moldova şi Ţara Românească85, prezenţa preoţilor şi a monahilor din spaţiul extracarpatic86, numărul

natură doctrinară (cf. Dieceza Lugojului..., p. 450; I. Radu, op. cit., p. 295-296; A. A. Rusu, op. cit., p. 107). 83 Alexandru Mareş, „Un text polemic românesc din prima jumătate a secolului al XVII-lea”, în Limba Română, nr. 6, București, 1971, p. 589-604; A. A. Rusu, op. cit., p. 52. 84 Autorul icoanelor „Sfântul Ierarh Nicolae” şi „Maica Domnului cu Pruncul” (Hodighitria) de pe tâmpla bisericii vechi a Hunedoarei (provenite de la mănăstirea Plosca) şi a unor fragmente de frescă de pe pereţii aceluiaşi lăcaş de cult pare să fie ieromonahul Gavriil, realizatorul ansamblului pictural de la Bălineşti, ctitoria logofătului moldovean Ion Tăutu (cf. Marius Porumb, „Zugravii iconostasului bisericii «Sfântul Nicolae» din Hunedoara”, în Acta Musei Napocensis, nr. 10, Cluj-Napoca, 1973, p. 686-688). 85 Dintre tipăriturile româneşti extracarpatice, pe teritoriul hunedorean cea mai largă circulaţie a avut-o Cartea românească de învăţătură (Cazania) a mitropolitului Varlaam al Moldovei, tipărită la Iaşi în anul 1643. Un exemplar ajunsese în posesia călugărilor de la mănăstirea Vaca (Crişan); pentru un altul se judecau două sate din jurul Orăştiei în anul 1687. Aceeaşi tipăritură o dăruia domnitorul Gheorghe Ştefan al Moldovei (1653-1658), în anul 1656, bisericii din Măceu. Cf. Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ţinutul Hunedoarei. Străvechi leagăn al culturii româneşti, Deva, 1966, p. 49; Florian Dudaş, Vechi cărţi româneşti călătoare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987, p. 145; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 19. 86 P. Filimon, op. cit., pp. 36-37. Rolul preoţilor şi al călugărilor de peste munţi este indirect subliniat şi de interdicţia privitoare la accesul acestora în Transilvania, formulată de Dieta de la Lécfalva din 25 octombrie 1600 (cf. George Bariţiu, Studii şi articole, Sibiu, 1912, p. 73-74). 203 Tradiții istorice românești și perspective europene crescând al transfugilor ardeleni87, căsătoriile transalpine88, daniile89 şi moşiile90 domnilor şi boierilor români în Ardeal etc., toate au dus la consolidarea relaţiilor bisericeşti şi, implicit, a Ortodoxiei transilvănene.

87 Pe fundul anarhiei interne din Principatul transilvănean, emigrări masive în Ţara Românească s-au înregistrat atât în anii 1551-1556, cât şi în perioada 1658- 1662 (cf. P. Filimon, op. cit, p. 55; Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 79). Între cei care au ales această cale se vor fi numărat şi mulţi preoţi, motivaţia socială fiind dublată, în acest caz, de o alta religioasă; prin fuga în Oltenia învecinată se stopa amestecul forurilor calvine în viaţa bisericească a clerului şi a credincioşilor (cf. A. A. Rusu, op. cit., p. 50). 88 Elena Cherepovici, căsătorită între anii 1562 şi 1566 cu domnul Petru cel Tânăr al Ţării Româneşti (1559-1568), a suportat cheltuielile lucrărilor de restaurare a bisericii din Bârsău (cf. Nicolae Iorga, „Elena Cherepovici, Doamna lui Petru-Vodă Mircea al Ţerii Româneşti”, în Revista Istorică Română, nr. 7-9, București, 1930, p. 154-157; M. Păcurariu, op. cit., I, p. 292). 89 Cunoscute sunt daniile acordate mănăstirii Prislop de către domniţa Zamfira, fiica domnului Moise cel Bătrân al Ţării Româneşti (cf. Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, ed. a II-a, Editura Episcopiei Aradului, Arad, 2006, p. 29-30). Mănăstirea Cerna (Negoiu) a beneficiat de sprijinul financiar al domnului muntean Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) – la 10 ianuarie 1588, acesta redacta „o poruncă a domniei mele, sfintei mănăstiri numită Cerna, căreia îi este hramul Sfântului şi atotslăvitului Apostol şi Evanghelist Ioan Bogoslov, din Ţara Ungurească, ca să-i fie obroc de la Domnia Mea, pe an, câte 2.000 de aspri” – şi al boierului Radu Buzescu – de la acesta se păstrează un act de danie, întărit, la 15 ianuarie 1592, de domnul Ştefan Surdu (1591-1592) –, care îi dăruia veniturile moşiei mehedinţene de la Cioroboreni (cf. A. A. Rusu, op. cit., p. 106). De ajutor domnesc au beneficiat, probabil, şi unele sate ortodoxe haţegane, întrucât, în timpul pribegiei sale din anii 1630-1631, Matei Basarab (1632-1654) şi-a găsit refugiul la familia nobiliară Miclăuş din Râu-Bărbat, cu care a păstrat legătura şi după înscăunarea sa pe tronul Ţării Româneşti (cf. Gheorghe Petrov, „Despre pribegia lui Matei aga din Brâncoveni în Ţara Haţegului (1630-1631)”, în Sargetia. Acta Musei Devensis, nr. 20, Deva, 1986-1987, p. 223-231). 90 Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a stăpânit, ca feude, patru sate hunedorene; cunoscute nominal sunt doar localităţile Trestia şi Tămăşasa (cf. Mircea Păcurariu, „Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII”, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, Sibiu, 1968, p. 3; Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 142-143). Existau însă şi moşii transcarpatice ale nobililor hunedoreni; moşia gorjeană Jupâneşti, cumpărată la începutul secolului al XVI-lea de către Fogarasi István, a trecut, succesiv, în posesia famililor haţegane Miclăuş şi Buda (cf. N. Iorga, Istoria Bisericii..., p. 219-226, 281-282). 204

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop Acelaşi rol l-au avut legăturile cu Rusia, exemplificate în spaţiul hunedorean prin călătoria celor trei călugări de la mănăstirea Prislop – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon şi monahul Mardarie – spre Moscova, în vederea primirii unui sprijin financiar de 1.000 de galbeni, necesar achitării datoriei acumulate de mănăstire în ultimii treizeci de ani la nişte „domni unguri”; deşi posedau trei scrisori de recomandare către ţar şi către patriarhul Rusiei, date de vlădica Ghenadie al Bălgradului, de egumenul Antonie al Silvaşului şi de principele Gabriel Bethlen, delegaţia monahilor haţegani a fost oprită în localitatea de graniţă Putivlia şi „miluită”, la 10 ianuarie 1630, cu doar 16 ruble91. Privind retrospectiv lucrurile, se constată limpede că Reforma nu şi-a atins scopul; această realitate a constatat-o un cronicar sas al timpului, luteranul Georg Haner: „Românii, măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, tot credinţa şi legea cea părintească n-o părăseau, nici cuprindeau înnoirile calvineşti, ci pururea se scârbeau de acelea”92. La fel se pronunţă şi un autor protestant actual: „(Calvinismul) nu a avut nicio influenţă teologică durabilă, cât timp, în prezent, nu există o Biserică Reformată românească93. Dacă totuşi Reforma a înregistrat unele succese, acest lucru s-a întâmplat în cazul familiilor aparţinătoare nobilimii şi orăşenimii hunedorene, pentru care mirajul ascensiunii pe îngusta scară ierarhică a societăţii medievale transilvane – apartenenţa la una dintre cele patru religii „recepte” constituia primul pas spre recunoaşterea de facto a noului statut social – conta mai mult decât păstrarea individualităţii etnico-religioase proprii. Dar nu acelaşi lucru s-a petrecut în cazul aşezărilor rurale, rămase, în ansamblu, ortodoxe94.

91 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. a II-a, vol. I, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1935, p. 192- 193; M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., II, p. 249. 92 S. Micu, op. cit., II, p. 215-216. 93 George Hancock-Ştefan, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, p. 173. 94 Pavel Binder, „Contribuţii la studierea factorilor interni în problema dezvoltării scrisului în limba română (sec. XVI-XVII)”, în Apulum. Acta Musei Apulensis, nr. 20, Alba Iulia, 1982, p. 181-182. 205 LA SECONDA AMBASCERIA A VENEZIA DEL PRINCIPE DI TRANSILVANIA E RE ELETTO D’UNGHERIA GABRIELE BETHLEN. OTTOBRE–DICEMBRE 1621

Gizella NEMETH Adriano PAPO

Tre mesi dopo l’insuccesso della prima ambasceria a Venezia1 Gabriele Bethlen, principe di Transilvania e re eletto d’Ungheria, Croazia e Slavonia, nonché conte dei Secleri2, mandò

1 Sulla prima ambasceria veneziana si veda il precedente lavoro degli Autori: La prima ambasceria a Venezia del principe di Transilvania e re eletto d’Ungheria Gabriele Bethlen. Giugno–luglio 1621, in corso di pubblicazione nel volume collettaneo Venezia e l’Europa Orientale tra il tardo Medioevo e l’Età moderna, che raccoglie gli atti del convegno internazionale di studi omonimo tenutosi a Venezia il 23-24 aprile 2015. Un ampio resoconto dell’ambasceria è riportato in Lipót Óváry (a cura di), Oklevéltár Bethlen Gábor diplomácziai összeköttetései történetéhez a velencei állami levéltárban (Diplomatarium relationum Gabrielis Bethlen cum Venetorum Republica), documenti raccolti da János Mircse, Magyar Tudományos Akadémia Történeti Bizottsága, Budapest, 1886, p. 34-52. 2 Su Gabriele Bethlen cfr.: Sándor Szilágyi, Bethlen Gábor életrajza, Stampfel, Pozsony-Budapest, 1885; Anton Gindely e Ignác Acsády, Bethlen Gábor és udvara. 1580-1629, Magyar Történelmi Társulat, Budapest, 1890 (oggi anche nell’edizione elettronica http://mek.oszk.hu/05600/05637, Arcanum, Budapest, 2003); Dávid Angyal, Bethlen Gábor életrajza, Lampel Róbert, Budapest, 1899; Ernő Makkai, Bethlen Gábor országalkotó politikája, Pátria, Budapest, 19292 (ed. or. 1914; nuova edizione Lucidus, Budapest, 2013); László Nagy, Bethlen Gábor a független Magyarországért, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1969; László Makkai, Bethlen Gábor emlékezete, Európa, Budapest, 1980; József Barcza, Bethlen Gábor, a református fejedelem, A Magyarországi Református Egyház Sajtóosztálya, Budapest, 1980; Gyula Szekfű, Bethlen Gábor. Történelmi Tanulmány, Helikon, Budapest, 1983. Un quadro esaustivo della vita, 206

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop nella città marciana l’ambasciatore d’origine italiana Alessandro Lucio3. Gabriele Bethlen era entrato nella guerra dei Trent’Anni a fianco dei protestanti cechi, insorti contro gli Asburgo dopo l’episodio della seconda defenestrazione di Praga del 23 maggio 16184. La sconfitta della Montagna Bianca (8 novembre 1620) rappresentò però un duro colpo non solo per gli Ordini cechi ma anche per il principe transilvano, loro alleato, il quale, impossibilitato a continuare la guerra con le proprie sole forze, si vide costretto a rivolgersi alla Repubblica di Venezia, cui propose un’alleanza militare e un trattato commerciale. Alessandro Lucio si presentò in Collegio il 28 ottobre 1621; era accompagnato da due soli servitori. Fu fatto accomodare accanto al doge, Antonio Priuli, e fu osservata per la sua persona lo stesso trattamento che era stato usato per i precedenti tre ambasciatori transilvani. Le sue lettere credenziali erano state consegnate al Collegio il giorno prima dell’udienza. L’ambasciatore aveva fatto presente alla Signoria la sua volontà di rimanere in incognito per il tramite di Marc’Antonio Velutello, il priore del lazzaretto di Spalato che nel mese di giugno aveva accolto per la contumacia i primi tre ambasciatori del dell’attività politica e della corte di Gabriele Bethlen è tracciato nel corposo volume Bethlen Erdélye, Erdély Bethlene, uscito nel 2014 a Cluj-Napoca a cura di Veronka Dáné, Ildikó Horn, Mária Makó Lupescu, Teréz Oborni, Enikő Rüsz-Fogarasi e Gabor Sipos (Erdélyi Múzeum-Egyesület editore), che raccoglie gli atti del convegno internazionale di studi omonimo tenutosi a Cluj-Napoca il 24-25 ottobre 2013 in occasione dei 400 anni dall’ascesa al trono del nostro personaggio. Delle relazioni politiche ed economiche intercorse tra Bethlen e Venezia, in particolare, si è occupata Florina Ciure nei due saggi: „Din relaţiile economice ale Veneţiei cu Transilvania în timpul lui Gabriel Bethlen (1613–1629)“, in Analele Universităţii din Oradea, Oradea, 2003, p. 11- 25 e „Relaţiile politico-diplomatice ale lui Gabriel Bethlen cu Republica Veneţiană“, in Crisia, XXXV, Oradea, 2005, p. 67-78. 3 Cfr. il resoconto del segretario del Collegio, 28 ottobre 1621, in L. Óváry, Oklevéltár Bethlen Gábor cit., p. 52–53. 4 Sulla guerra dei Trent’Anni la letteratura è notoriamente molto vasta: ci limitiamo a indicare il libro collettaneo di Geoffrey Parker, La guerra dei trant’anni, Vita e Pensiero, Milano, 1994 (ed. or. The Thirty Years’ War (1618– 48), Routledge, London, 1984). 207

Tradiții istorice românești și perspective europene principe transilvano e li aveva accompagnati nel viaggio via mare da Spalato a Venezia5. Dopo aver succintamente illustrato il tema del suo mandato Alessandro Lucio presentò al doge un memoriale del suo principe, di cui fu data lettura con particolare riferimento ad alcuni punti che non erano stati approfonditi a voce. Conclusa la lettura, il doge ribadì la contentezza della Repubblica per l’acquisizione da parte del principe transilvano (qui chiamata regia maestà) della Corona d’Ungheria accompagnata da “buon zel et affettuoso desiderio” del Senato per la prosperità e i suoi felici successi, scusandosi se non se n’era mai fatta “aperta dichiarazione” perché i tempi e le circostanze non lo avevano concesso. A ogni modo il doge riconfermò la benevola disposizione d’animo della Repubblica nei riguardi del principe e del suo ambasciatore, di cui rispettava il desiderio di rimanere “sconosciuto”. Alessandro Lucio, dopo i ringraziamenti del caso, si permise di esporre alcune richieste che, esulando dal tema dell’ambasceria, riguardavano direttamente le persone del marchese di Brandeburgo e signore di Jägerndorf, del conte Matej Thurn (Matteo della Torre), del barone Lorentz von Hoffkirch (Offencherchen) e infine del pascià di Kanizsa, di cui era latore di alcune lettere6. Nel memoriale presentato alla Signoria7, l’ambasciatore Lucio puntò il dito sul diniego da parte del doge d’usare per il suo signore il titolo legittimo di re eletto d’Ungheria libero e del tutto indipendente da Casa d’Austria, titolo acquisito col consenso di tutto il regno in una Dieta pubblica cui avevano presenziato anche gli ambasciatori del re di Polonia Sigismondo, del re di Boemia Federico, di numerosi principi della Slesia e perfino rappresentanti del Gran Signore, il quale lo stimava grandemente trovandosi lui in possesso di quel regno e del “cuore” dei suoi sudditi, che “svisceratissimamente” lo amavano. “Benché havrebbe potuto in parte disgustarsi” per esser stato privato del titolo regio, Gabriele Bethlen “antiponendo il ben publico alle private sue raggioni”, riteneva che la Repubblica, tenuta a essere prudente, “non senza qualche grave et occulta causa si sarà astenuta

5 Cfr. L. Óváry, Oklevéltár Bethlen Gábor cit., p. 52–53. 6 Ibidem. 7 L. Óváry, Oklevéltár Bethlen Gábor cit., p. 54-59. 208

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop dal detto titolo, senza pensier di volerli far pregiudizio”. Il principe ne aveva ricercato la causa in qualche errore commesso dai suoi ambasciatori, forse nell’imprudenza di quello forestiero (Lorenzo Agazza) che aveva resa pubblica la missione; forse la Signoria, essendo allora coinvolta in un trattato con la Spagna per la questione della Valtellina, s’era trattenuta per opportunità dall’usare il titolo di re e non aveva fornito la risposta definitiva alle istanze del principe transilvano. Pertanto Bethlen aveva deciso di rinnovare l’ambasceria incaricando della nuova “secretissima” missione a Venezia Alessandro Lucio, da cui non temeva né scandalo né leggerezza alcuna, la qual missione era mascherata dal pretesto di trattare “certi suoi negotii mercantili”. Nel formulare una nuova richiesta d’alleanza, Gabriele Bethlen faceva ora riferimento alla richiesta di 3.000 cavalieri che quattro anni prima la Signoria gli aveva inoltrato per difendersi in Friuli dall’accerchiamento dell’esercito di Casa d’Austria, al tempo della guerra degli uscocchi8. All’epoca però il principe non aveva potuto soddisfare la richiesta in quanto coinvolto nel trattato di pace con l’imperatore Mattia: per non “romper la data fede” era stato “con disgusto sforzato lasciar il negotio senza conclusione”. Anche dopo la morte di Mattia non aveva voluto impegnarsi nell’alleanza con Venezia “per levar l’oggetto alle lingue maladette, che potessero haverlo insimulato di cercar forze straniere per ingerirsi nel vicino Regno”. Ora però, liberata l’Ungheria dalla potenza degli Asburgo, era pronto e libero di riprendere in considerazione il trattato con la Signoria. Il trattato d’alleanza si articolava in cinque punti. Primo punto: messa a disposizione della Repubblica di Venezia da parte e praticamente a spese del re d’Ungheria di 3.000 cavalieri da dislocare in Dalmazia (a ogni modo questa condotta non sarebbe costata quanto quella offerta per la guerra degli uscocchi in Friuli). Secondo punto: Bethlen, liberata l’Ungheria, avrebbe portato la guerra in Stiria, direttamente cioè nei possessi di Casa d’Austria, col concorso della Signoria. Terzo punto: durante la guerra del principe transilvano in

8 Si fa qui riferimento alla cosiddetta ‘guerra di Gradisca e degli uscocchi’. Cfr. in merito Riccardo Caimmi, La guerra del Friuli. 1615–17, LEG, Gorizia, 2007. 209 Tradiții istorice românești și perspective europene

Stiria, i tedeschi non avrebbero potuto invadere i territori italiani e nel contempo il re di Spagna sarebbe stato costretto ad evacuare la Valtellina per impiegare tutte le sue forze in difesa dell’Austria similmente a quanto fatto in altre occasioni, quando a esempio non era ancora coinvolto nella guerra nei Paesi Bassi. Quarto punto: a causa del conseguente indebolimento della Spagna, gli stati italiani si sarebbero visti aperta la strada per liberarsi “della periculosa vicinanza di chi con ogni industria aspira a farsi in loro Signore”, ossia della vicina Casa d’Austria. Quinto punto: la Signoria avrebbe potuto rinsaldare i suoi legami d’amicizia col Gran Signore. In conclusione, l’imperatore sarebbe stato stretto dalle forze di due potentissimi eserciti: quello ungherese e quello del pascià di Kanizsa, Ahmed (altrove Mehmed), e si sarebbe impedito sia all’imperatore che al re di Spagna di mettere piede in Italia. Pertanto, quella sarebbe stata una occasione unica per abbattere la Casa d’Austria, che mai era stata così sul punto di accrescere a dismisura la propria potenza. La Signoria avrebbe dovuto assumere le proprie responsabilità se non avesse accettato la proposta d’alleanza. Tuttavia, Venezia aveva cinque buone ragioni per accettare l’alleanza. Prima ragione: per evitare che sia le forze imperiali che quelle spagnole mettessero piede negli stati della Repubblica, nel qual caso essa avrebbe dovuto assoldare una cospicua soldatesca (al costo di 70–80.000 scudi) per la difesa della Terraferma col rischio altresì della perdita della Valtellina. Seconda ragione: l’alleanza col re d’Ungheria era un’occasione irripetibile. Terza ragione: l’Austria, conclusa la pace con l’Ungheria, avrebbe potuto rivolgere le proprie forze contro l’Italia, a spese principalmente degli stati veneziani. La Signoria avrebbe pertanto dovuto approntare un duplice esercito: uno da dirigere verso Milano contro la Spagna, l’altro verso la Germania contro l’imperatore. Quarta ragione: “gli animi di molti che sono altrimenti ben affezionati a questa Serenissima Republica”, constatando il rafforzamento dell’Austria, avrebbero potuto impiegare le loro armi contro Venezia anziché usarle al suo servizio e a danno di tutta l’Italia. Quinta ragione: la mancata accettazione del trattato sarebbe stata causa di rovina per tutta la cristianità, essendo la grandezza del re d’Ungheria suo “parapetto et sicurissimo antemurale”.

210

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Il re d’Ungheria – ci teneva a rimarcare il memoriale – non aveva proposto quella alleanza perché costretto dagli eventi e dalle situazioni (“non si trova a così basse aque”), anzi mai come allora si trovava in stato di grazia per le numerose vittorie conseguite: si sarebbe potuto “mettere a riposo” in ogni momento. Quella ambasceria aveva inoltre l’obiettivo di “proporre”, non di “persuadere”. Il re d’Ungheria aveva forze sufficienti (almeno 70.000 fanti e moltissimi cavalieri) per difendersi da solo, essendo anche ben fornito di fortezze e vettovaglie e difeso da aspre montagne. Per contro, la Signoria, circondata da nemici, non aveva sempre a disposizione quell’esercito che desiderava. Il suo concorso nella guerra contro Casa d’Austria avrebbe costretto quest’ultima ad accantonare i propri progetti di espansione e a trattare più mansuetamente coi vicini. Il trattato d’alleanza prevedeva annualmente anche la fornitura a Venezia di 70–80.000 libbre di mercurio, almeno altrettante libbre di cere, rame a volontà, da 3 a 4.000 capi di bestiame, da 25 a 30.000 pelli bovine e molte altre merci ancora. Alessandro Lucio illustrò a parte altri tre punti, cui aveva già fatto cenno nel discorso di presentazione al Collegio9. Il primo punto riguardava l’offerta alla Serenissima da parte del marchese di Brandeburgo e principe di Jägerndorf delle sue truppe in funzione antiasburgica. Il marchese di Brandeburgo “voleva vivere et morire inimico giurato” della Casa d’Austria, ma chiedeva circospezione nella presentazione della sua offerta perché temeva che il rifiuto della Signoria pregiudicasse la sua reputazione essendo lui un personaggio d’alto rango. Il secondo punto riguardava un’altra offerta di servizio militare in favore della Signoria ed era quello del conte Matej Thurn e del barone di Hoffkirch, i quali avevano declinato ogni responsabilità nel grande spargimento di sangue che era seguito alla presa di Praga. Il conte Thurn e il barone di Hoffkirch avevano preferito rivolgersi direttamente alla Signoria anziché al re d’Ungheria, il quale però non nutriva alcun minimo sentimento di “gelosia” in merito. Il terzo punto riguardava il pascià di Kanizsa, il quale aveva scritto una lettera personale per il doge. La risposta della Signoria fu stilata il 3 novembre in Pregadi10. Dopo un lungo e scontato preambolo in cui si magnificava la reciproca

9 L. Óváry, Oklevéltár cit., p. 59–60. 10 Ibidem, p. 61–63. 211

Tradiții istorice românești și perspective europene stima e amicizia e si concordava sull’opportunità e necessità di un’unione comune per contrastare l’invadenza spagnola capace di turbare la “universale quiete della christianità” e soprattutto quella della “provincia” italiana, la Signoria, trovandosi più vicina di tutti al pericolo, riteneva più conveniente “per la indennità de sudditi et cose proprie” attendere il risultato delle trattative condotte dal re di Francia: non si poteva prevedere come sarebbero finite le cose mentre “stanno pendenti in bilanza”. Non si potevano pregiudicare in certe congiunture gl’interessi comuni. La Signoria mostrava altresì di non nutrire nessun astio nei confronti del principe per il mancato rifornimento di 3.000 cavalieri per la guerra in Friuli. Rinunciava pertanto al concorso dei cavalieri per la questione della Valtellina, ma accettava la proposta di scambio commerciale incaricando di far da tramite per questo negozio il signor Velutello com’era del resto già stato deciso in occasione della precedente ambasceria. Ringraziava anche per la disponibilità (“affettuosa volontà”) del marchese di Brandeburgo, del conte Thurn e del barone di Hoffkirch. Fu stanziata infine la somma di 150 scudi per i “rinfrescamenti” dell’ambasciatore ungherese. La risposta fu letta in Collegio all’ambasciatore del principe Bethlen il 4 novembre11. L’ambasciatore, ricevuta la risposta negativa, fece presenti le sue recriminazioni perché era stato usato per il suo signore il semplice titolo di principe anziché quello di re, dato che in effetti si trattava di un re “grande et magnanimo”, che possedeva un grande stato e che era stato eletto legittimamente da Dio e dal regno. Non sarebbe stata certo la Repubblica a togliergli ciò che gli era stato giustamente attribuito. Dopo che gli fu comunicato dal consigliere più anziano Tagliapietra (“Ca’ Tagiapiera”) che nulla gli si doveva riferire di più di quanto gli era già stato detto, Alessandro Lucio prese commiato visibilmente commosso in volto. Il 6 novembre fu preparata la lettera di risposta per l’ambasciatore ungherese in cui la Signoria ribadiva la sua buona disposizione verso il principe Bethlen soprattutto in quei tempi “pieni di et de pericoli maggiori per la prosperità de Spagnuoli” nei quali “tutti li principi sarano a viva forza costretti disporsi a prendere

11 Ibidem, p. 63–64. 212

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop risolutione per la propria et comune difesa”. Insomma, molto velatamente la Signoria faceva capire al re d’Ungheria che avrebbe dovuto provvedere da sé alla propria difesa. Quanto al titolo da essa usato, la Signoria fece intendere – anche in questo caso con molta discrezione – che importante non era l’apparenza ma “l’essentia dell’opere et degli “effetti”, certa com’era che lo stesso principe si fosse sempre astenuto da ogni forma di apparente solennità12. Nel contempo, il Senato teneva costantemente informato delle trattative col principe Bethlen il suo ambasciatore presso la corte imperiale. Il Senato preparò invece una scarna lettera di risposta per il principe transilvano rinviando al racconto dettagliato dell’ambasciatore i risultati della sua missione. Ad Alessandro Lucio fu donata una catena d’oro del valore di 500 scudi13. L’8 novembre furono lette all’ambasciatore le lettere di risposta del Senato del 3 e 6 novembre. Alessandro Lucio ne prese nota di suo pugno in lingua latina perché – si giustificò – risiedendo ormai da vent’anni in Ungheria parlava più correntemente la lingua di quel paese rispetto a quella materna. Avendo sentito parlare dell’occupazione spagnola di Chiavenna, chiese di presentare alla Signoria un secondo memoriale focalizzato su quella città. Quanto ai negoziati del re di Francia, pregò la Signoria che non prestasse fede agli spagnoli, i quali “in tutte le parti procedono con insidie et con inganni” e facevano spacciare l’ambasceria solenne del marchese di Couré come ambasceria di Francia: in effetti essa era opera degli spagnoli, i quali facevano credere ai principi che il re Cristianissimo sarebbe sceso armato in Italia, avrebbe liberato la Valtellina e sostenuto la loro libertà; invece, tenevano occupato il re di Francia nelle sue turbolenze intestine. Per quanto riguardava il titolo regio del suo signore, era ormai maturo il tempo in cui egli si sarebbe messo in testa la corona; peraltro aveva già sotto la propria obbedienza 90.000 soldati, di cui 14.000 in Moravia col principe Jägerndorf, 12.000 con Batthyány (“Buttiani”), 30.000 sotto il suo personale comando e il resto agli ordini del pascià di Kanizsa: tutte queste genti erano desiderose di “svernare” sul suolo dell’imperatore14.

12 Ibidem, p. 64 (6 novembre 1621, in Pregadi). 13 Cf. ibidem, p. 65 (6 novembre 1621, in Pregadi). 14 Ibidem, p. 66–67 (8 novembre). 213 Tradiții istorice românești și perspective europene

Nel secondo memoriale15 Alessandro Lucio riassunse i due punti del suo intervento: il rinnovo dell’amicizia con la Serenissima e il “disgusto nato dal ritenuto titolo”. Per quanto riguardava il primo punto, la questione era risolta: pur rimanendo “mediocremente” soddisfatto dei risultati conseguiti, egli ne avrebbe relazionato al suo re; ben più grave era invece la seconda questione: la mancata citazione del titolo di re non gli andava proprio giù; “fu talmente oppresso l’animo mio – disse –, che unito dal duolo che chiudeva la strada alla voce, non potei formare pur una ben articulata parola”. Fu sorpreso che anche nella seconda risposta il doge insisteva con l’appellativo di principe. Non si trattava dunque di una svista – aggiungiamo noi –. Pertanto l’ambasciatore si permise di chiedere una nuova udienza perché venisse riconosciuto al suo signore il titolo di re eletto che gli spettava di diritto, ammesso che non ci fossero delle valide ragioni a spingere la Signoria a privare Bethlen d’un titolo di cui era legittimo possessore. Che la Repubblica stimasse nel suo intimo il suo signore era cosa indubitabile, ma che all’esterno intendesse abbassarne la grandezza era cosa molto strana. La perdita di Chiavenna aveva inoltre rafforzato nell’ambasciatore ungherese la consapevolezza che fosse giunto il momento d’unire le forze perché l’Italia si riscattasse dal giogo straniero e uscisse dal suo stato di servitù. Ma che cos’era la Spagna senza l’Italia? – si chiedeva l’ambasciatore. Con quale gente il re di Spagna aveva fatto la guerra al duca di Savoia? Con gli italiani, fu la risposta a questa domanda retorica. Se queste forze fossero servite non al re di Spagna per combattere altri italiani, ma si fossero unite o fossero rimaste neutrali, che cosa avrebbero fatto gli spagnoli? Uniti coi contrappesi della potenza del re d’Ungheria e della guerra in Fiandra gli italiani avrebbero potuto cacciarli. Il 19 novembre Alessandro Lucio ringraziò il Collegio per il trattamento ricevuto recriminando però di non portare a casa risultati migliori. Raccolse le sue riflessioni finali in un terzo memoriale che fece leggere al Collegio. L’ambasciatore ungherese tornò sul punto che più gli stava a cuore: quello del rifiuto della Serenissima d’usare per il suo signore il titolo di re. A tal proposito aveva cercato di risalirne alle cause, che molto probabilmente risiedevano nelle voci che davano

15 Ibidem, p. 67–70 (19 novembre 1621). 214

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop presente alla corte magiara un gran numero di turchi; in effetti, si trattava soltanto di poco più di 200 uomini, che Bethlen teneva con sé più come “testimoni dei suoi gloriosi successi” che per bisogno. Il re d’Ungheria era costantemente esposto all’invidia e all’odio degli austriaci, che non erano in grado di debellarlo con le armi. Austriaci vanagloriosi che passavano in silenzio le sue vittorie ma esaltavano le loro modeste azioni tacendo d’aver subito nel corso dell’ultimo anno la cattura di 11.000 uomini, dei principali comandanti e di 27 pezzi d’artiglieria. Insomma, “il vizio loro fanno parer virtù, la virtù del Re la dicono per vitio”. Anzi, il principe Bethlen aveva usato le maniere forti con certi turchi che avevano disatteso l’editto del re di schiavizzare o opprimere in qualche modo i cristiani. Casomai col Turco se la intendeva il ‘cristianissimo’ re di Francia, il quale – l’aveva sentito lo stesso Lucio dalla bocca del defunto gran vizir – aveva promesso agli ottomani 40.000 fiorini d’oro perché rifiutassero l’appoggio al re d’Ungheria (la somma era stata intercettata tra Komárom e Buda e trasferita al principe Bethlen). La Serenissima non poteva dunque sperare di ottenere alcunché da parte del re di Francia, il quale doveva impiegare le proprie armi all’interno del suo regno; d’altro canto gli spagnoli sarebbero dilagati in Italia a spese dei principi italiani facendo un po’ alla volta cadere nell’oblio le proprie conquiste nella Penisola: “La ruina è in procinto”, sentenziò l’ambasciatore ungherese. Alessandro Lucio era dunque convinto – e lo fece velatamente intendere alla Signoria – che erano state le voci sulla presunta presenza turca alla corte del re d’Ungheria a creare diffidenza e reticenze presso la Signoria veneta. Il consigliere più anziano che sostituiva il doge gli rispose che gli avrebbero in seguito fornito una risposta al suo memoriale. Pur non soddisfatto perché avrebbe voluto ricevere risposte più concrete, l’ambasciatore si congedò alfine dal Collegio16. Il 23 novembre fu decisa in Pregadi la risposta da consegnare all’ambasciatore ungherese. Confermata la considerazione per lo zelo e l’abilità con cui Alessandro Lucio aveva portato a termine la missione, il Senato ribadiva il proprio affetto verso il principe Bethlen unitamente all’auspicio di “continuar et accrescere la reciproca buona

16 Ibidem, p. 70–74. 215 Tradiții istorice românești și perspective europene intelligenza”, certo che nel futuro “alle occasioni si potrà devenire a più chiara espressione”. Il Senato apprezzava lo scambio di commerci e l’intendimento del principe di aggiungere alla forza delle armi la collaborazione coi principi vicini17. Fu altresì deciso di affidare al signor Marc’Antonio Velutello, su proposta dello stesso principe Bethlen, l’incarico di mediare gli scambi mercantili tra Venezia e l’Ungheria. Il grano era la merce più richiesta, vista la quantità insufficente importata nella città lagunare dal Levante. Nell’eseguire tale missione il Velutello avrebbe anche dovuto consegnare al pascià di Kanizsa i tre panni da lui richiesti e donatigli dalla Serenissima in segno di stima nei suoi riguardi. Nell’occasione avrebbe dovuto pure accertarsi, con estrema prudenza, della disponibilità del pascià a permettere il transito attraverso il suo territorio di eventuali milizie destinate al servizio di Venezia. Fu dato quindi ordine al Velutello di accompagnare l’ambasciatore fino a Spalato ma di rifiutarsi di accompagnarlo più oltre verso l’Ungheria. All’ambasciatore furono invece offerti “rinfrescamenti” per altri 100 scudi18. Il 25 novembre Alessandro Lucio fu riconvocato in Collegio per ascoltare la lettura della delibera del 23. L’ambasciatore si rammaricò un’altra volta di non aver conseguito risultati migliori; chiese soltanto che la risposta finale del doge per il suo principe fosse postdatata al giorno del commiato (25 novembre) perché non fosse dato adito al sospetto che avesse trascorso tempo infruttuoso e che venisse perciò accusato di negligenza. Alessandro Lucio fu licenziato col rinnovo della stima della Repubblica per il suo principe e con la promessa dell’invio al pascià di Kanizsa dei tre panni da lui richiesti. Prima di accomiatarsi l’ambasciatore si fece rileggere l’ultima delibera del Senato prestando molta attenzione al punto finale della stessa che trattava dei commerci. Gli fu quindi concesso un passaggio via mare fino a Spalato19. Lo stesso 23 novembre fu letta in Senato la lettera degli ambasciatori ungheresi Gáspár Szunyogh ed Éliás (Illés) Vajnay, responsabili della prima ambasceria a Venezia20, con la quale il

17 Ibidem, p. 74–75 (23 novembre, in Pregadi). 18 Ibidem, p. 75–76 (23 novembre, in Pregadi). 19 Ibidem, p. 79-81 (25 novembre 1621). 20 Lettera degli ambasciatori Gáspár Szunyogh ed Éliás (Illés) Vajnay a Marc’Antonio Velutello, Pozsony (Bratislava), 29 agosto 1621, ibidem, p. 76-77. 216

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop principe Bethlen si dichiarava ben lieto d’accettare la mediazione di Marc’Antonio Velutello nei traffici mercantili tra l’Ungheria e la Repubblica di Venezia e di assegnargli la provvigione del 2%. Già per la fine del mese di ottobre era stato previsto un primo invio di cera e mercurio, mentre i capi di bestiame sarebbero arrivati al porto di Zara nella primavera dell’anno successivo. Fu altresì letta la distinta di Marc’Antonio Velutello coi prezzi delle merci che sarebbero state inviate a Venezia dal principe Bethlen21. Il Velutello aveva infatti provveduto a stilare una distinta dei guadagni connessi col traffico di bovini, pelli, rame, mercurio e cere dall’Ungheria a Venezia. Si prevedeva di vendere sul mercato veneto capi di bestiame per 120.000 ducati, 25.000 pelli per 106.250 ducati, rame per 72.000 ducati, mercurio per 35.200 ducati e cere per 20.000 ducati: un totale di 353.450 ducati, con un guadagno l’anno stimato in un milione di ducati, considerato il fatto che tali merci avrebbero reso molto di meno sul mercato ungherese, cioè 60.000 ducati per i bovini e le pelli (5 talleri per capo di bestiame e 1 tallero per pelle più le spese). L’utile, stimato in 200.000 ducati, si sarebbe potuto reinvestire nell’acquisto di seta e lana, la cui vendita avrebbe comportato guadagni considerevoli. Al Velutello fu riconfermato l’incarico di consegnare i tre panni al pascià di Kanizsa col rimborso di 100 ducati per le spese di viaggio e con l’obbligo, durante la sua assenza, di trasferire ad altra persona di fiducia il suo incarico di priore del lazzaretto di Spalato22. Gli fu inoltre affidato il compito di indagare sulla fondatezza della proposta presentata dall’ambasciatore Lucio per quel che concerneva l’intenzione del conte Matej Thurn, del marchese di Jägerndorf e del barone di Hoffkirch di passare al servizio della Serenissima, nonché di prendere informazioni su “altri soggetti di esperienza nelle cose militari” che si erano mostrati propensi a prender servizio presso la Signoria, sul numero e sulla tipologia delle loro milizie, sull’itinerario che avrebbero seguito queste milizie, sui loro comandanti, sulle richieste e sugli obblighi di detti signori23. L’ambasciatore ungherese dovette però trattenersi a lungo a Venezia a causa del brutto tempo che ne impediva il trasferimento via

21 Ibidem, p. 79. 22 Ibidem, p. 81 (10 dicembre 1621, in Pregadi). 23 Ibidem, p. 82 (15 dicembre 1621, in Pregadi) e p. 84-85 (23 dicembre 1621, in Collegio). 217 Tradiții istorice românești și perspective europene mare a Spalato. Ne approfittò la Signoria, la quale lo riconvocò in Collegio, prima della sua definitiva partenza, per chiedergli ulteriori informazioni sulle persone che egli aveva presentato come disposti a passare al servizio della Serenissima. La Signoria mostrò di gradire anche la collaborazione dello stesso ambasciatore Lucio. Nel frattempo, s’era venuto a sapere della sostituzione del pascià di Kanizsa con un governatore di etnia tatara, per la qual ragione il Velutello, se non avesse rintracciato il vecchio pascià turco, avrebbe dovuto conservare a Spalato i tre panni a lui destinati per un altro utilizzo. Ad Alessandro Lucio furono quindi elargiti altri 200 ducati per “rinfrescamenti”24. Tuttavia, gli affari tra il Velutello e gli ambasciatori ungheresi non presero una buona piega. Il 27 dicembre il Velutello presentò infatti delle rimostranze al doge per non aver ricevuto il rimborso per l’acquisto di certe merci del valore di circa 2.000 ducati che gli erano state fornite da un suo socio in affari, Giovanni Battista Calti, su richiesta degli ambasciatori ungheresi Szunyogh e Vajnay. L’ambasciatore Lucio gli aveva promesso che avrebbe ricevuto il rimborso a Spalato entro la fine d’ottobre; anzi, gli aveva ordinato altri gioielli, sete e panni d’oro di notevole valore. Il Velutello fu esplicito nel rifiutare di provvedere a questa nuova fornitura se prima non fosse stato risarcito delle spese sostenute in favore dei due precedenti ambasciatori; anzi rafforzò il suo diniego quando venne informato da una lettera del 10 dicembre ricevuta da Spalato l’antivigilia di Natale del mancato arrivo nella città dalmata del denaro pattuito. Né si piegò alle nuove richieste ungheresi (e non lo fece nemmeno il suo socio fiammingo Daniel Nys) allorché l’ambasciatore ridusse la propria domanda d’acquisto ad alcuni velluti e rasi per l’ammontare di circa 1.000 ducati. Alla luce di quanto accaduto, era ora in forse pure il suo programmato viaggio in Ungheria, anche perché i suoi finanziatori, il già citato Calti e il mercante Ludovico Passaggi, a questo punto si rifiutavano di anticipargli le spese per la missione in terra magiara25. Il Velutello aveva infatti sottoscritto con l’ambasciatore Lucio un contratto per la vendita di merci ungheresi a Venezia, Spalato o

24 Ibidem, p. 83–84 (21 dicembre 1621, in Pregadi). 25 Ibidem, p. 85–87 (nota di Marc’Antonio Velutello presentata e letta in Collegio il 27 dicembre 1621). 218

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Zara. Le condizioni di vendita potevano essere duplici: 1) il principe Bethlen avrebbe venduto tutte le merci a un prezzo fisso con riscossione immediata del controvalore in denaro (nel qual caso il signor Daniel Nys, agente commerciale incaricato di ricevere e piazzare le merci sul mercato veneziano, avrebbe potuto imporre il prezzo di vendita che avrebbe voluto riservandosi la provvigione dello 0,33%; l’utile della vendita sarebbe andato alla compagnia); 2) il principe Bethlen avrebbe venduto le merci per conto proprio trattenendo i 3/4 del ricavato. In tutti i casi metà dell’utile sarebbe andato al Velutello e al Calti, l’altra metà al Nys26. Copia della convenzione fu presentata dal Nys al Collegio il 27 dicembre. Sennonché, nel contempo il Velutello aveva fatto presente ai savi del Collegio la sua rinuncia al viaggio in terra magiara27, informando altresì il doge della risposta ricevuta dall’ambasciatore Lucio alla sua decisione di non partire per l’Ungheria, decisione accolta dall’ambasciatore con rammarico anche se egli si riteneva “avezzo” “a queste contrarietà”28. Il giorno seguente informò anche il principe Bethlen della sua momentanea decisione di rinunciare alla mediazione mercantile. La motivazione era che aveva consegnato, in piena fiducia, ai primi due ambasciatori ungheresi un diamante e una certa quantità di panni di seta, oro e lana per il valore di 1.715 ducati, di cui non aveva però ancora ricevuto il rimborso (aveva intanto ricevuto in dono l’effige in oro di Grabriele Bethlen). Onorato dell’incarico di mediare il commercio tra l’Ungheria e Venezia, aveva costituito una compagnia insieme con Giovanni Battista Calti e Ludovico Passaggi, due tra i mercanti più stimati sulla piazza veneziana. Sennonché, a cose fatte, la Signoria aveva trattato l’accordo con altri mercanti stranieri (nella fattispecie con l’olandese Nys). Pertanto, anche per il sopraggiungere della stagione fredda, l’eventualità d’affrontare molti rischi e una grossissima spesa, aveva sospeso la sua partenza per Ungheria29. Nel frattempo, trasmetteva al principe Bethlen un nuovo e più vantaggioso contratto, articolato nei seguenti punti: 1) esportazione di mercurio dall’Ungheria fino a 60.000 libbre l’anno, facilmente smaltibili al

26 Ibidem, p. 87–89. 27 Ibidem, p. 91. 28 Ibidem, p. 91–91 (4 gennaio 1622). 29 Ibidem, p. 92–93 (Venezia, 5 gennaio 1622). 219 Tradiții istorice românești și perspective europene prezzo corrente di 30–40 ducati ogni 100 libbre sottili; 2) vendita di pelli bovine buone (“cioè pesanti e senza tare de ossi e creppe”) al prezzo di 120–140 ducati per ogni 1.000 pezzi; 3) invio da marzo a settembre di cere “nette et magre” vendibili al prezzo di 22–24 ducati ogni 100 libbre sottili; 4) vendita di rame di buona lega al prezzo di 200–220 ducati ogni 1.000 libbre grosse; 5) invio nella buona stagione per la via di Zara di 3–4.000 capi di bestiame l’anno smerciabili al prezzo di almeno 16–20 ducati l’uno, a seconda della loro taglia, con un’assicurazione dell’1,5– 2% da sottoscrivere a causa dei disagi del viaggio per mare. Il Velutello s’impegnava a corrispondere al principe Bethlen i 2/3 del capitale qualora il principe avesse richiesto il ricavato non appena la mercanzia fosse giunta a destinazione, detratta la quota dell’8–9% l’anno dovuta per l’interesse bancario. Qualora invece il principe avesse richiesto il ricavato in tutto o in parte in panni di lana o seta, il Velutello glielo avrebbe garantito senza spesa per gl’interessi bancari e altri aggravi. Molto scrupolosamente aggiunse al contratto una distinta dei pesi e dei cambi: così veniamo a sapere che 100 libbre ‘grosse’ di Venezia corrispondevano a 158 libbre ‘sottili’, due ducati veneziani equivalevano a 1 fiorino d’oro ungherese e a un ‘cechino’ veneziano. Infine, la provvigione era fissata come consuetudinariamente al 2% del capitale30. La Signoria non esitò a informare il suo ambasciatore in “Corte Cesarea” dell’incontro avvenuto con Alessandro Lucio, sollecitandolo soprattutto a prendere informazioni sui tre signori che avevano manifestato l’intenzione di passare al servizio della Serenissima, e cioè sul marchese di Jägerndorf (“Jagrandol”), sul barone di Hoffkirch e, soprattutto, sul conte Matej Thurn, oriundo italiano, “penetrando le intrate, li beni proprii suoi, et della moglie, et le qualità et le rendite del figliuolo”31. Nonostante tutto, il 2 luglio 1622 il Senato darà ordine al conte di Spalato di informare il Velutello ch’era stato convocato a Venezia per ricevere ordini relativi al suo viaggio in Ungheria; il Velutello avrebbe dovuto lasciare la carica di priore del lazzaretto ed essere rimpiazzato da quello che era stato il suo sostituto o da altra persona32.

30 Ibidem, p. 93–95. 31 Ibidem, p. 89–91 (30 dicembre 1621, in Pregadi). 32 Ibidem, p. 97 (2 luglio 1622, in Pregadi). 220

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Non era una novità per Venezia – annota Gyula Szekfű – che dovesse ricevere ambasciatori stranieri forieri di fantastiche promesse e pretese. Queste promesse esagerate non trovarono considerazione da nessuna parte e furono accolte con freddezza. Szekfű giudica in particolare gli ambasciatori di origine italiana degli avventurieri capaci di fingere con disinvoltura di essersi offesi perché la Serenissima non aveva riconosciuto il titolo regio del loro signore e di rispondere di conseguenza con parole altisonanti sul reciproco vantaggio della comune alleanza. Venezia era stata invece informata dai suoi ambasciatori che la realtà era ben diversa da quella illustrata dal principe Bethlen: non era vero che egli possedesse un esercito considerevole e che potesse contare sull’aiuto di soldati moravi e turchi. Per quanto riguarda la questione della Valtellina – osserva Szekfű – Venezia sperava di risolverla senza l’intervento dell’imperatore, casomai avrebbe trovato alleati più vicini e più forti come a esempio i Savoia o la Francia, coi quali teneva continue trattative (difatti nel 1623 stringerà un accordo diretto con loro)33. Intanto qualcosa si muoveva sul versante della pace tra gli Asburgo e il principe di Transilvania: furono gli spagnoli a sollecitare l’imperatore Ferdinando II a concludere almeno una tregua con Gabriele Bethlen vista la loro indisponibilità a essere impegnati su altri fronti di guerra oltre a quelli di Fiandra e d’Italia. In effetti, l’imperatore incaricò il palatino ungherese Miklós Esterházy ad avviare trattative di pace col rivale principe di Transilvania e re eletto d’Ungheria34. Nonostante la vittoria conseguita contro l’esercito imperiale di Buquoy, Gabriele Bethlen, che aveva già perduto il consenso esterno, perse anche quello del suo popolo, stanco della guerra e soprattutto diffidente dei turchi, da sempre amici del principe transilvano. Fu perciò costretto ad accettare di trattare con gli Asburgo i negoziati di pace, che si conclusero a Nikolsburg (oggi Mikulov in Moravia) il 6 gennaio 1622: il principe conservò a titolo personale sette contee dell’Ungheria Superiore, i possessi slesiani di Oppeln e Ratibor, i

33 Cfr. Gy. Szekfű, Bethlen Gábor cit., p. 132-134. 34 Il Senato veneto all’ambasciatore a Roma, 10 dicembre 1621, in L. Óváry, Oklevéltár cit., p. 81–82. 221 Tradiții istorice românești și perspective europene territori di Tokaj, Ecsed e Munkács (oggi Mukačevo, in Ucraina), ma rinunciò al titolo di re d’Ungheria e dovette restituire la Sacra Corona. Dal canto suo l’imperatore Ferdinando II promise di rispettare i privilegi degli Ordini magiari e le disposizioni della pace di Vienna, conclusa nel 1606 tra l’arciduca Mattia e il principe di Transilvania Stefano Bocskai, che sanciva l’indipendenza della Transilvania, la libertà di culto per tutti i sudditi sia d’Ungheria che di Transilvania, il ripristino della figura del palatino e delle funzioni legislative della Dieta ungherese35.

35 Sulla pace di Nikolsburg cfr. Roderich Gooss, Österreichische Staatsverträge. Fürstentum Siebenbürgen, 1526-1690, A. Holzhausen, Wien 1911, p. 515-562. Della pace di Vienna si parla diffusamente in Kálmán Benda, Bocskai István, Századvég, Budapest, 1993, p. 139-182. 222 OСМАНСКАЯ ИМПЕРИЯ И ПЛАНЫ РОССИИ В ОТНОШЕНИИ МОЛДАВИИ В ПЕРИОД РУССКО‐ТУРЕЦКОЙ ВОЙНЫ 1768‐1774 ГГ

Ion EREMIA

В связи с началом русско-турецкой войны 1768-1774 гг., в первый же год войны, «для соображения всех дел относящихся к ведению этой войны», по приказу императрицы был образован Государственный Совет1. Первоначально деятельность Совета виделась в качестве чрезвычайного собрания (первые 10 заседаний таковыми и были), однако с 22 января 1769 года «начались собрания Совета как постоянного государственного учреждения»2. Первое заседание Совета состоялось 4 ноября 1768 года под председательством непосредственно Екатерины II (1762-1796). На нем обсуждались отдельные вопросы относительно предстоящей войны с Османской империей, со ссыками на опыт предыдущей войны с турками 1735-1739 гг., в том числе и на кампанию 1739 года, когда граф Миних (1683-1767) «перешел Днестр, имел у Стаучан с турками баталию, взял Хотин и возвратился опять к Киеву»3. Обсуждая вопрос о том, каким образом вести войну, граф Н.И. Панин (1718-1783), министр иностранных дел России, объявил, что по приказу султана войска сконцентрируются при Адрианополе и в

1 Детали об образовании Государственного Совета и о его деятельности в период правления Екатерины II см.: В.И.Туманский. Опыт истории Государственного Совета. В: Русский архив, 1903, вып. 9-12, с. 156 и след. 2 Архив Государственного Совета. Том первый. Совет в царствование императрицы Екатерины II. 1768-1796. Протоколы Совета в царствование императрицы Екатерины II. Часть первая. Отделение историческое. В типографии Второго отделения Собственной Е. И. В. Канцелярии. СПБ., 1869, с. I-II. 3 Ibidem, с. 1-4. 223

Tradiții istorice românești și perspective europene

Бабадаге, «а в Молдавии действительно находятся 20 000 человек». Он же заявил о необходимости взятия Кишинева и Хотина4. Позднее, на заседании от 22 января 1769 года члены Государственного Совета вспомнили и о Прутском походе Петра I: «читано было происшествие войны 1711 года между Россиею и Портою»5. Примечательно, что на заседании Государственного Совета от 25 октября 1772 года, рассуждая о будущем мире с турками, императрица заявляла, что если Россия не получит ничего, то «такой мир будет … такой же постыден, как Прутский и Белградский»6. Особенно тревожила возможность объединения турецких и польских сил, поэтому на заседании от 6 ноября 1768 года предлагалось захватить Каменец и Хотин, если турки не успеют объединиться с поляками. На том же заседании обсуждался вопрос, «к какому концу вести войну и в случае наших авантажей, какия выгоды за полезные положить?». Члены Государственного Совета рассуждали при этом следующим образом: «удержать свободное мореплавание по Чёрному морю и для того ещё во время войны стараться о учреждении порта и крепости, а со стороны Польши утвердить такие границы, которые бы навсегда спокойствие не нарушали»7. Итак, не было высказано никаких соображений по поводу «освобождения» христианских народов: наоборот, подчеркивались исключительно интересы России в приобретении свободного мореплавания по Черному морю и установлении твердых границ с Польшей. Что имела в виду Россия при этом, стало ясно в 1772 году, когда происходил первый раздел Польши. На заседании Государственного Совета от 12 ноября 1768 года императрица отмечала что «если кто что придумал для пользы дел, то может оное предложить». Граф, генерал-фельдцейгместер Г.Г.Орлов8 (1734-1783), глава Канцелярии главной артиллерии и

4Ibidem,с. 4-5. 5 Ibidem, с. 17. 6Ibidem, с. 279. 7 Ibidem с. 6-7. 8 Биография Г.Г. Орлова см.: А.А. Голомбиевский. Князь Григорий Григорьевич Орлов (1734-1783). В: Русский архив, 1904, вып. 5-8, с. 371-427. 224

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

фортификации (1765-1783), высказался относительно военной экспедиции в Средиземное море, а также в Морею, Далмацию, Грузию, «так и ко всем народам в турецкой области живущих нашего закона, для разглашения, что Россия принуждена вести с турками войну за закон»9, то есть за православие. Таким образом, как было сказано выше, война должна была вестись исключительно в интересах России, однако православным народам следовало заявить, что война ведется за православие, очевидно, с расчётом на их содействие в борьбе против Османской империи. Спустя две недели, на заседании от 27 ноября 1768 года, тот же Г.Г. Орлов высказывался «об освобождении от турецкого ига народов греческого закона»10. Итак, в течение нескольких дней, от скромной задачи относительно свободного мореплавания по Чёрному морю и установления устойчивых границ с Польшей, на Государственном Совете была выдвинута также идея освобождения православных народов Балканского полуострова от османского господства. На повестке дня встал и вопрос о пополнении рядов русской армии, поэтому на заседании Совета от 12 февраля 1769 года граф Н.И. Панин зачитал рескрипт, согласно которому генералу А.М. Голицину (1723—1807), вице-канцлеру Российской империи, поручалось «принимать волохов и украинских польских казаков, употребляя их в казацкую службу с произведением нужного пропитания и денежного жалования против казачего окладу», но если их количество «так велико будет, что они составят особливый корпус, в таком случае на содержание их собирать контрибуцию с неблагонамеренных России жителей в Польше»11. Таким образом, тяжесть содержания этих войск ложилась на плечи польских жителей, которых царское правительство считало «неблагонамереннми» по отношению к России.

9 Архив Государственного Совета. Том первый. Совет в царствование императрицы Екатерины II. 1768-1796. Протоколы Совета в царствование императрицы Екатерины II. Часть первая. Отделение историческое. В типографии Второго отделения Собственной Е. И. В. Канцелярии. СПБ., 1869, с. 10, 355-357. 10Ibidem, с. 13. 11 Ibidem, с. 19. 225 Tradiții istorice românești și perspective europene

На заседании Государственного Совета от 7 марта 1769 года обсуждались предстоящие конкретные военные действия. Так, предлагалось, что «в случае завладения Хотина, изыскать удобное место укрепиться со всею армиею, таким образом, чтоб быть в состоянии сопротивляться и удержать неприятельские армии» (турецкую и польскую - И.Е.)12. Тем временем, русская армия перешла на правый берег Днестра, о чем князь А.М. Голицин докладывал в Санкт-Петербург в реляции от 16 апреля 1769 года13. Однако поскольку дела на Днестре шли не лучшим образом, на заседании Государственного Совета от 18 мая Екатерина II поручила, «чтобы князю А.М. Голицину сделать некоторые наставления», среди них главное, чтобы он воспрепятствовал «ему (неприятелю - И.Е.) переходить Днестр, а если усмотрит свой авантаж, дать баталию при Днестре и овладеть Хотином»14. Однако военная обстановка была для русской армии довольно сложной. Поэтому после прочтения на заседании от 10 августа 1769 года реляций А.М. Голицина от 25, 27 и 29 июля члены Государственного Совета рассуждали, что если русская армия будет вынуждена перейти на левый берег Днестра, «то в таком случае к оправданию его (Голицина - И.Е.) объявить, что он никогда не имел повеления овладеть Хотином, а только было предметом постановляемо, дабы неприятельские силы притянуть к Хотину, и тем границы наши привести в безопасность, что и удалось»15. Однако после ознакомления на заседании от 13 августа с сообщениями А.М. Голицина от 31 июля и 2 августа, императрица приказала отозвать его от командования армией и назначить на его место П.А. Румянцева (1725-1796)16, хотя впоследствии, на заседании Совета от 21 сентября, была зачитана реляция А.М. Голицина о битве 6-7 сентября и о взятии русскими войсками Хотина17. Тем не менее, 18 сентября 1769 г. он передал командование армией П.А. Румянцеву18.

12 Ibidem, с. 25. 13 Ibidem, с. 21 14 Ibidem, с. 26 15 Ibidem, с. 30-31. 16 Ibidem, с. 31. 17 Ibidem, с. 34-35. 18 Ibidem, с. 36. 226

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

В 20-х числах февраля 1769 года передовой корпус князя А.А. Прозоровского (1732-1809) перешел Днестр и одержал ряд побед «над неприятелем». В результате появились первые пленные, и 23 февраля А.М. Голицин сообщал об этом в Государственнй Совет и одновременно просил «дать повеление киевскому генерал-губернатору, как ему с пленными турками и с молдавскими выходцами поступить»19. Н.И. Панин представил членам Совета подготовленный рескрипт для киевского генерал- губернатора Ф.М. Воейкова (1703—1778), однако он не опубликован. 20 июля А.М. Голицин вновь сообщал о «вышедших из Молдавии поселянах с их прошениями»20. Наконец-то, на заседании Государственного Совета от 17 сентября 1769 года, было принято решение, «чтобы волохов содержать так, как и пленных турок, или их отдавать по желанию в услужение, також де и принявших христианскую веру турок»21. К вопросу о пленных волохах, Государственный Совет вернулся позднее, на заседании от 3 июня 1770 года, в связи с получением очередного сообщения уже от П.А. Румянцева. Суть его информации в протоколах Совета не приводится, однако есть ответ на это сообщение: «положено писать к сему генералу, чтоб до времени оставить в молчании жребий взятых во время прошлой кампании волохов и чтоб они между тем оставались у настоящих своих господ и к другим своевольно не переходили»22. Очевидно, положение А.А. Прозоровского в Молдавии было довольно сложным, и он не смог добиться тех результатов, которых от него ожидали, поэтому в том же 1769 году он был смещен с поста командующего корпусом и на его место назначен Х.Ф. Штофельн (скончался в мае 1770 г. от чумы), который, как свидетельствуют источники, отличился особой жестокостью в Молдавии. Даже сама Екатерина II, до которой доходили сведения о его «подвигах», осуждала его за «жестокость с неприятелем», и главнокомандующему П.А. Румянцеву приходилось оправдать его перед императрицей, «почему и трудно соблюдать меры

19 Ibidem, с 20. 20 Ibidem, с. 30. 21 Ibidem, с. 34. 22 Ibidem, с. 50. 227

Tradiții istorice românești și perspective europene

благости против такого неприятеля, котораго поступки есть одна лютость и безчеловечие». «Генерал-поручик Фон-Штофельн,- продолжал П.А. Румянцев,- конечно не предал [бы] огню неприятельские обиталища, если б был в состоянии обратить оные в свою пользу, или же мог иначе обезсилить против себя неприятеля»23. Осенью 1769 г. военные операции русских войск были более успешными. 10 сентября 1769 года из лагеря под Хотином А.М. Голицин разослал манифесты, в которых требовал, чтобы все жители Молдавии преследовали и истребляли врага, а также требовал «прислать к нему депутатов от всех чинов». Одновременно генерал-поручику И.К. Эльмпту (1725-1802) поручалось занять Яссы и привести всех жителей Молдавии к присяги на верность российской императрице24. Итак, не просматриваются никакие инициативы со стороны молдавского населения, бояр и духовенства. Их дальнейшие действия, в том числе присягание бояр и духовенства на верность императрице в городе Ботошань 22 сентября, были вызваны манифестами и приказами командующих российскими войсками25. Практически не отмечаются никакие добровольные шаги в этом плане с их стороны. Спустя чуть более двух недель, 26 сентября, Эльмпт уже докладывал о занятии города Яссы и всей Молдавии26. В манифесте Эльмпта от того же числа он заверял жителей княжества, что «войска ея императорского величества оставляются здесь в Молдавии единственно для обороны и защищения сего православного народа». Однако реальные дела обстояли совсем иначе. Упомянутый манифест сообщал жителям, что «всё княжество Молдавское под высокую ея императорского величества державу покорено». Объявляя о том, что «все жители сего княжества оставляются по-прежнему при своих правах, вольностях и самоуправлении земли, во всех делах без малейшей

23 Ibidem, с. XXXVIII. Реляция П.А. Румянцева от 18 марта 1770 года. 24 А.Н.Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769- 1774 год. Том I. Издательство: Тип. Э. Веймара, СПб., 1866, с. 258-260. 25Ibidem, с. 265-266. 26 Ibidem, с. 258-263, 272. 228

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

перемены», тем не менее манифест требовал, чтобы все жители, которые скрываются в разных местах, вернулись на прежнее место жительства, а с теми, кто не выполнит этого требования, «поступлено будет как с открытыми неприятелями во всей строгости»27. В связи с этим, не лишен смысла вопрос о том, почему жители скрывались от наступавших «освободителей» и почему русский генерал опасался, что будут такие, которые не захотят вернуться к прежним местам проживания. С особым Указом от имени императрицы Эльмпт обратился и к молдавскому Дивану. В нем объявлялось, что «княжество Молдавское под державу ея императорского величества покорено и первейшие духовные и светские чины, торжественную в верности и подданстве присягу учинили». Исходя из этого, Указ предписывал, что Диван в дальнейшем остается «в той самой силе, правах и преимуществах», какие имел и до этого, однако «все дела на решение … подносить имеет оставляемому здесь при войске главному командиру28, доколь ея императорское величество благоволит кого избрать и всемилостивейше достоинством господарским наградить». Таким образом, молдавские бояре и духовенство, точно так же, как и при турецко-фанариотском режиме, не получили права самим избирать господаря29.

27 Ibidem, с. 272-274 (текст манифеста). 28 Исходя из этого, утверждение Л.Е.Семёновой в первом разделе сборника документов Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, изданного в 1996 году, о том, что «решения (русской-И.Е.) администрации принимались только с согласия диванов княжеств» (с. 20), явно искажает реальность. 29 Относительно судьбы молдавского господаря, 13 декабря 1769 года Екатерина П сообщала Вольтеру: «достоверно известно, что в числе пленных находится молдавский князь Маврокордато … три дни спустя … привели наши лёгкие войска в Яссы … из Валахской столицы, Бухареста, господарева брата и сына его. Все сии господа перепроводят масляницу (традиционный праздник славянских народов, отмечаемый в течение от трёх дней до недели перед Великим постом-И.Е. ) не в Венеции, а в Петербурге» (Переписка Российской императрицы Екатерины Вторая с г. Волтером с 1763 по 1778 год, часть I, Санкт Петербург, при императорской Академии наук, 1802, с. 80). С большим сарказмом, 2 февраля 1770 года Вольтер отвечал Екатерине: «Ваше Величество 229 Tradiții istorice românești și perspective europene

Упомянутым Указом Дивану предписывалось разослать от имени российской императрицы приказ по всему княжеству, чтобы собрать население в церквях и «учинять присягу» в «верности и в подданстве ея императорского величества». Тексты присяг, в подлинниках, «освидетельствовать в их верности» в Диване и передать главнокомандующему русских войск30. Ничего не упоминая обо всех этих приказах русского командования, Л.Е. Семенова, автор первого раздела Статус Молдавского княжества в системе Османской империи (XV-XVIII вв.) сборника документов Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, изданного в 1996 году, писала: «В ходе войны с Турцией (1768-1774) русская армия под командованием П.А. Румянцева в результате успешных операции в конце сентября 1769 г. вступила в Яссы. Жители молдавской столицы с энтузиазмом встречали русские войска. Бояре и духовенство во главе с митрополитом Гавриилом31 устроили в соборной церкви торжественный молебен и стали приводить народ к присяге императрице»32.

изволите меня уведомлять, что Валахский и Молдавский господари препроводят масляницу не в Венеции; но не можно ли заставить их отужинать с каким-нибудь Тунисским или Алжирским адмиралом? Сказывают, что сии африканские животныя приближились было близко к некоторым караблям вашим, но что пушки ваши привели их в превеликий безпорядок» (Ibidem, c. 87). Позднее, 1 мартаа 1770 год Екатерина П сообщала Вольтеру, что молдавский господарь умер, «а Валахский, здесь находящийся, человек очень умный» (Ibidem, c. 92). Высказывая сожаление по поводу смерти молдавского господаря, в письме от 10 апреля 1770 года Вольтер советовал Екатерине: «что касается до Валахского господаря, поелику он умен, то пусть он останется при дворе Вашем»,- и тут же высказывал сожаление: «Повергаюсь к ногам В.И.В. равно как и господарь Валахский, а при том завидую судьбине его» (Ibidem, c. 87) 30 Текст Указа. В: А.Н.Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769-1774 год. Том I, с.274-275. 31 Митрополит Молдавии Гавриил Каллимаки (1761-1786) 32 В.Н. Виноградов, М.Д. Ерещенко, Л.Е. Семенова, Т.А. Покивайлова. Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии. Издательство ИНДРИК, Москва, 1996, с. 19 (в дальнейшем Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии) 230

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Известный русский военный историк А.Н. Петров (1837- 1900), сотрудник военно-исторического и топографического архива Главного управления генерального штаба, прекрасный знаток архивных источников, излагал эти события следующим образом. 26 сентября 1769 года генерал-поручик Эльмпт вступил в Яссы. Его встретили «знатнейшие бояре». Затем Эльмпт отправился в церковь, где его встретил митрополит и все духовенство, «отслужен был молебен за здравие императрицы и ея наследника, а также всего войска». «За тем,- продолжает А.Н. Петров,- обещая именем ея величества покровительство и защиту княжеству, генерал-поручик Эльмпт потребовал торжественной присяги на верность императрице»33. Следовательно, ни знатным боярам, ни митрополиту и духовенству как-то не приходило в голову добровольно обратиться к Эльмпту с просьбой о принятии присяги на верность императрице. Эта просьба, как совершенно ясно указывает А.Н. Петров, явилась следствием требования генерал-поручика российской армии Эльмпта. Далее, продолжает тот же автор, «мгновенно все присутствовавшие, подняв руки вверх, произнесли вслух слова присяги», а затем, после того как митрополит целовал крест, все присутствующие делали то же самое34. 18 октября 1769 года Екатерина П уже знала о покорении Молдавии и сообщала об этом Вольтеру: «сей торжествующий турецкий император лишился всей Молдавии! Яссы взяли …»35. О сути российской политики прекрасно свидетельствует Манифест от 31 октября 1769 года, адресованный жителям Молдавии, в котором довольно ясно утверждалось о «присоединении сего княжества высочайшей державе императрицы всероссийской … »36. Не случайно в письме к генералу А.И. Бибикову (1729-1774)

33 А.Н. Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769- 1774 год. Том I, с. 271-272. 34 Ibidem, с. 272. 35 Переписка Российской императрицы Екатерины Вторая с г. Волтером с 1763 по 1778 год, часть I, Санкт Петербург, при императорской Академии наук, 1802, с. 73. 36 А.Н. Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769- 1774 год. Том I, с. 279. Автор не указывает, кто подписал данный 231 Tradiții istorice românești și perspective europene

Екатерина П писала: «Новая молдавская княгиня Вам кланяется»37. Она была довольна действиями русских войск, в результате которых «вся Молдавия учинила нам присягу, и скота всем досыта»38. Современная российская историография представляет данную проблему совсем наоборот. Так, в первом разделе сборника документов Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, изданного в 1996 году, его автор Л.Е.Семёнова писала: «Несмотря на заверения о защите и покровительстве в ответ на поступавшие из Молдавии и Валахии просьбы, российское правительство занимало осторожную позицию в отношении княжеств, в то время как западная дипломатия и пресса распространяли слухи о стремлении России к их присоединению»39. Как бы сильно и хотелось, но упомянутый выше Манифест от 31 декабря 1769 года, отнюдь нельзя отнести к проискам западной дипломатии и прессы. Авторы-составители упомянутого сборника, ссылаясь на труды А.А. Кочубинского40, П.Г. Дмитриева41 и И.А. Котенко42, писали, что «периоды русско-турецких войн были отмечены подъемом национально-освободительного и социального движения в княжествах, особенно в Молдавии. Так, во время войны 1768-1774 гг., действия волонтерских отрядов в Сорокском

Манифест. Можно предположить что это был главнокомандующий русской армии П.А.Румянцев. Манифест появился в ответ на другой Манифест, также без подписи, который призывал жителей Молдавии «обратиться в подданство турецкого султана» (Ibidem, с. 278). 37 А. Г Брикнер. История Екатерины Второй. Часть третья (Внешняя политика). Издательство: Тип. А.С. Суворина, СПб.,1885, с. 324 38 Ibidem, с. 324 39 Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, Издательство ИНДРИК, Москва, 1996, с. 21. 40 А. Кочубинский. Граф Андрей Иванович Остерман и раздел Турции. Из истории восточного вопроса. Война пяти лет (1735-1739). Одесса, 1899. 41 П.Г.Дмитриев. Из истории крестьянского движения в Молдавии во второй половине XVIII – начале XIX в. В: Известия МФ АН СССР, № 2, 1959, с.47-50. 42 И.А.Котенко. Из истории освободительного движения в Молдавии в период русско-турецкой войны 1768-1774 гг. В: Ученые записки Тираспольского педагогического института. Выпуск 3. Кишинев, 1957, с. 23-42. 232

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

и Оргеевско-Лапушнянском уездах переросли в открытое крестьянское восстание против налогового гнета и притеснений со стороны бояр и местных властей». «Русско-турецкие войны,- продолжают они,- объективно стимулировали освободительные настроения княжеств, повышали его социальную активность»43. Что же на самом деле стимулировало освободительные настроения княжеств, повышали его социальную активность? Ответ на данный вопрос дает упомянутый выше русский историк А.Н. Петров, который уточнял, что «все войска наши в Молдавии поступили на продовольствие княжества»44. Он также указывал, что российской стороной «были приняты меры для обезпечения на будущее время продовольственной части армии и снабжения молдавского отряда провиянтом, в особенности же фуражом, которых в опустошенный Молдавии ни где нельзя было достать»45. Таким образом, перед нами весьма «оригинальные» методы, которые «стимулировали освободительные настроения княжеств, повышали его социальную активность». Как известно, 10 декабря 1769 года высшее молдавское духовенство и бояре обратились с письмом к Екатерине II, в котором просили взять их под её покровительство46. Данное обращение интерпретировалось историками как инициатива молдавского духовенства и бояр. Однако материалы заседания

43 Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии. Издательство ИНДРИК, Москва, 1996, с. 17. 44 А.Н.Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769- 1774 год. Том I, с. 275. В письме Вольтеру от 31 марта 1770 Екатерина П сообщала ему: «Одной Молдавии предписано было собрать для безчисленной той армии миллион мер хлеба; господарь ответствовал, что Молдавия и в самые плодородные годы не собирает онаго столько, и что ему не возможно сего приказания изпольнить» (Переписка Российской императрицы Екатерины Вторая с г. Волтером с 1763 по 1778 год, часть I. Санкт Петербург, при императорской Академии наук, 1802, с. 100). 45 А.Н. Петров. Война России с Турцией и Польскими конфедератами с 1769- 1774 год. Том I, с. 278. 46 Текст письма: Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Кишинев, Штиинца, 1984, с. 24-27. 233 Tradiții istorice românești și perspective europene

Государственного Совета от 15 февраля 1770 года не подтверждают этого. Протокол заседания довольно четко фиксировал, что на данном заседании прочтено, среди других писем, «также письмо молдавского митрополита и епископов, в ответ на посланное к ним от Ея Императорского Величества»47. Письмо императрицы неизвестно, но, скорее всего, она требовала, чтобы политическая элита страны высказывалась достаточно ясно по поводу вступления русских войск в Молдавию. Но если речь идет о письме Екатерины П от 16 декабря 1769 года, то её позиция более чем ясна. Императрица обращалась к «преосвещенным митрополиту и епископам нашего (т.е. Екатерины-И .Е.) Молдавского княжества»48, давая им ясно понять, что Молдавию она считает уже своею и, понятно, не потерпит никаких возражении с их стороны. Исходя из вышеизложенного, к искренности просьб молдавской политической элиты следует относиться с большой осторожностью. Другой вопрос который обсуждался на заседании Государственного Совета от 11 марта 1770 года, это был вопрос о внутреннем управлении Молдавией и частью Валахии, занятыми русскими войсками. Екатерина II негодовала по поводу того, что хотя упомянутые страны «уже несколько месяцев в наших руках, но о их правлении, сборах и прочее еще не положено» и все «дела отправляют по турецкой аукторизации, а не по нашей». Императрица понимает, что «сие не противно порядку», однако она считает, что такое положение вещей «по крайней мере не сходно с благопристойностю». Поэтому она считает, что «так надлежит разсуждать и самым делом положить, как бы там от сего времени, чего я от Совета требую»49. На том же заседании было представлено и другое «соизволение» Екатерины II. Государственный Совет должен был обратиться к главнокомандующему русской армии, «дабы

47 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 41. 48Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига. 1769-1812, Кишинев, Штиинца, 1984, с. 32-33. 49 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 42. 234

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Молдавцы и Волохи50 разоряемы не были; чтобы чинено им, как подданным здешним, правосудие и вспоможение». Это указание было дано спустя 6 месяцев после оккупации Молдавии российскими войсками! Одновременно предлагалось распределить по провинциям русских генералов, которые осуществляли бы руководство Молдавией и Валахией. На этом последнем решили ожидать депутатов из этих провинций, выслушать их и лишь потом принимать решение51. Однако П.А. Румянцев не стал дожидаться дальнейших указаний Петербургского двора; на этом же заседании было зачитано его сообщение «о вступлении Волошского княжества в здешнее подданство и учинении в верности присяги»52. Между тем делегация представителей бояр и духовенства продолжала оставаться в российской столице. На заседании Государственного Совета от 12 апреля 1770 года были зачитаны «привезенныя молдавскими и волошскими депутатами грамоты»53, однако никаких решений принято не было. Только на заседании от 24 июня «Совет разсуждал о находящихся здесь молдавских и волошских депутатов, чтобы их отсюда не отпускать и сделать о них какое либо определение, но чтобы между тем дать им заимообразно на их содержание 5 000 рублев»54. Что писала по

50 В материалах Государственного Совета - волохи, это жители Мунтении, а их страна названа Волохия, Волошское княжество. Детали о терминах, использованных для обозначения Молдавии и ее жителей в российских источниках см.: Ion Eremia. Ţara Moldovei şi moldovenii reflectate în terminologia surselor documentare ruseşti – observaţii preliminare, în The Historian’s Atelier: Sourses, Methoda, Intrepretations, workshop: Oradea, ed. а 5- a, 26-28 mai 2011/ coordinators: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Mircea Brie …, forevord: Acad. Ioan-Aurel Pop, Editura Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012, p. 29-58. 51 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 42. 52 Ibidem, с. 42. 53 Ibidem, с. 47; 23 февраля 1771 года Н.И. Панин сообщал П.А. Румянцеву что «оставшиеся здесь Волошскаго княжества депутат митрополит Григорий и боярин Кантакузен отпущены в свое отечество». Митрополит получил грамоту от императрицы: «Оная, кажется, должна весьма послужить к его ободрению» (Русский архив, 1882, ч. 3-4, с. 7). 54 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 50. 235

Tradiții istorice românești și perspective europene

этому вопросу Л.Е. Семёнова, автор первого раздела сборника документов Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, изданного в 1996 году?: «Такое решение, надо полагать, отвечало и намерениям самих депутатов, стремившихся оказать влияние на позицию России в вопросе о судьбе княжеств и надеявшихся на их сохранение под российским покровительством»55. К началу мая 1770 года относятся первые сведения о желании Порты начать мирные переговоры с Россией. В связи с этим, 10 мая Государственный Совет решил отправить П.А. Румянцеву сообщение, в котором его извещали «об отправлении к армии волошского господаря Гики56 и о употреблении его в случае негоциации о мире»57. Тем не менее, Совет постановил не начинать переговоры о мире, пока Порта не освободит российского дипломата Обрескова вместе с его свитой. Его арестом Порта нанесла оскорбление императорскому двору58. Лишь на заседании от 12 августа Государственный Совет решил начать переговоры о мире с турками, но, тем не менее, поставил задачу взять город Бендеры59. На заседании Государственного Совета от 16 сентября 1770 года были представлены предложения Н.И. Панина о мире с Османской империей. Среди них некоторые условия касались непосредственно Румынских княжества. Так, проект договора предусматривал амнистию всем, лицам кто принимал участие в боевых действиях против османов. Предлагалось также удерживать Молдавию и Валахию взамен убытков, понесенных Россией в войне, которые исчислялись в суммой в 25 млн. рублей. Это считалось вполне справедливым требованием со стороны России. Однако исходя из того, что императрица заявила, что она не желает приобретать новые территории, решалось «оставить

55 Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, Издательство ИНДРИК, Москва, 1996, с. 21. 56 Григоре III Гика, господарь Валахии, сдался в плен русским и был отправлен в Россию. 57 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 48. 58Ibidem, с. 48. 59Ibidem, с. 52-54. 22 сентября 1770 года Н.И. Панин информировал Государственный Совет о взятии города Бендеры ( Ibidem, с. 62) 236

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Молдавию и Волохию за Россией столько лет, пока она не получит эти 25 млн. рублей». Но Россия могла отказаться и от этих денег, если Молдавия и Валахия «оставлены будут в независимости и Дунай станет границей» Османской империи60. Таким образом, идея о независимости Молдавии и Валахии появилась лишь на заседании Государственного Совета от 16 сентября 1770 года в связи с обсуждением проекта мирного договора с Портой. О возможности получения денег от османов Н.И. Панин заявлял и на заседании Государственного Совета от 14 марта 1771 года61. Однако на заседании от 17 марта 1771 года императрица категорично высказалась, «что лучше желает она избавить христианския княжества Молдавию и Волохию от ига, нежели отдав их, получить от турков удовлетворение за понесённые в сей войне убытки деньгами; а потом положено непременно стараться одержать при мире признание независимости отложившися от Порты татар и равномерно ж Молдавии и Волохии»62. Однако требования России относительно независимости Молдавии и Валахии встретили сильный отпор со стороны Австрийского двора63. На заседании Государственного Совета от 9 мая 1771 года былапредставлена депеша из Вены, которая отражала мнение канцлера Кауница64, что приобретение Молдавией, Валахией и Крымом независимости «находит он невозможным, потому что султан на сие не согласится»65. По поводу представленного мнения Кауница, Н.И. Панин обратил внимание на то, что австрийцы, затрудняя освобождение Молдавии, Валахии и Крыма, высказывались только в отношении

60 Ibidem, с. 60-61. Очень странно, что Л.Е. Семёнова, автор первого раздела Статус Молдавского княжества в системе Османской империи (XV- XVIII вв.) сборника документов Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии, изданного в 1996 году, ничего не упоминает об этом. 61 Ibidem, с. 371 62 Ibidem, с. 372. 63 Официальное название государства до 1806 года - Священная Римская империя 64 Wenzel Anton Graf Kaunitz (1711-1794) 65 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 80. 237 Tradiții istorice românești și perspective europene

татар, почему Порта не согласится, и «совсем о первых (Молдавии и Валахии-И.Е.) умолчали»66. В дальнейшем Н.И. Панин высказывался в том плане, что Порта никогда не сможет вернуть себе «отнятыя нами у них в сию войну земли», а если другие христианские страны окажут османам помощь в этом, то тогда «сами христиане будут виновниками повержения опять в рабство других христиан». В этом случае, говорил он, когда Россия не может выполнить «такого человеколюбого желания», она предпочитает отдать эти территории Венскому двору, «с тем чтобы он, ежели не захочет спасти угнетенных христиан от порабощения, отдал их туркам сам и тем остался в ответе перед Богом, светом и потомством». Это мнение «было апробировано» членами Государственного Совета67. Отрицательной была и позиция Англии. По этому поводу А.Г. Брикнер писал: «Но когда английский посол при русском дворе, лорд Каскарт, сообщил своему министерству о существовании в Петербурге проекта образования из Крыма, Молдавии и Валахии независимых государств для ограждения от Турции, английский министр Рочфорд отвечал ему, что такой план не вполне соответствует умеренности Петербургского двора и заявленному им нежеланию расширять русския границы; легко усмотреть, что такие независимые государства в сущности будут в полной зависимости от России»68. Однако Н.И. Панин не собирался так легко отдавать Молдавию и Валахию Австрийскому дому. На очередном заседании Государственного Совета от 16 мая 1771 года он представил новое мнение относительно начала переговорного процесса с Портой. Он считал, что «о будущем правлении

66 Ibidem, с. 81. 67 Ibidem, с. 81. По мнению А.Г.Брикнера, «в Австрии не столько желали препятствовать присоединению Крыма к России, сколько считали опасною всякую перемену в Молдавии и Валахии», и что «в Вене даже возникла мысль присоединиться к Порте для борьбы против России» (А.Г. Брикнер. История Екатерины Второй. Часть третья (Внешняя политика). Издательство: Тип. А.С. Суворина, СПб.,1885, с. 349) 68А.Г. Брикнер. История Екатерины Второй. Часть третья (Внешняя политика). Издательство: Тип. А.С. Суворина, СПб.,1885, с. 330. 238

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Молдавии и Волоскаго княжеств можно условиться впредь», однако на будущем мирном конгрессе за основание соглашений исходить из принципа «кто чем владеет» (Uti possidetis ). Более того, Н.И. Панин предлагал отобрать у Польши в пользу Австрии, Пруссии и России некоторые территории и «отдать в замену отбираемых у нея земель княжества Молдавское и Волоское». Заинтересовав таким образом Австрию и Пруссию, Панин полагал, что этим легче будет подписать с османами мир, а также «успокоить польские замешательства». Члены Совета согласились с его мнением69. Манёвры российских политиков свидетельствуют лишь об одном: их совершенно не интересовала судьба Молдавии и Валахии, которые рассматривались царской дипломатией лишь в качестве разменной монеты для решения геополитических задач, которые стояли перед Российской империей, а высокомерные заявления об освобождении от османского гнёта служили лишь прикрытием для реальных интересов царизма. На заседании Государственного Совета от 4 июля 1771 года слушались и реляции П.А. Румянцева от 20 и 21 июня «о учиненном в Волохии и Молдавии вредных разглашениях»70. Данный протокол не отражает сути этих «вредных разглашений» для России, но скорее всего они касались судьбы Молдавии и Валахии в связи с распространением слухов о предстоящих мирных переговорах России с Портой. Мнение Н.И. Панина, одобренное Государственным Советом 9 мая 1771 года, было сообщено прусскому королю Фридриху II (1772-1786), который, в свою очередь, информировал Венский двор. Ответ Венского двора, полученный через прусского короля, был представлен Н.И. Паниным Государственному Совету 22 августа 1771 года, суть которого сводилась к тому, что Австрия ни в коем случае не согласится на разрушение Османской империи, а наоборот, будет «сохранять её и равновесие на Востоке, сколько может»71. На заседании Совета от 15 сентября

69 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 83-84. 70 Ibidem, с. 92. 71 Ibidem, с. 104. 239 Tradiții istorice românești și perspective europene

вновь зачитывались депеши прусского короля от 2 и 3 сентября, где излагалось мнение Венского двора: Австрия никогда не согласится на раздел Османской империи, поэтому России следует отказаться и от требования о предоставлении независимости Молдавии и Валахии72. Аналогичные мнения поступали через Вену и от османского правительства, которые были представлены членам Государственного Совета 24 и 31 октября 1771 года: Порта никогда не согласится на отделение Молдавии, взамен готова платить от 15 до 20 тысяч мешков73. В результате Россия была вынуждена частично отказаться от своих планов. 21 октября 1771 года Н.И. Панин сообщал Г.Г. Орлову о том, что он будет ходатайствовать перед императрицей «оставлять требование наше о княжествах Молдавском и Волошском», поскольку такое требование сильно затрудняет мир с Османской империей74, а 12 ноября того же года Н.И. Панин информировал Г.Г. Орлова, что императрица согласилась «отступить от требования своего об отторжении Молдавии и Валахии от Турецкой империи, с тем однако, чтоб сии два княжества остались навсегда с теми правами и привилегиями, с которыми они вошли в Турецкое подданство»75. Итак, задолго до переговоров в Фокшань (июль-август 1772) делегатам из Молдавии и Валахии удалось убедить российскую императрицу в том что их страны вступили под турецкое покровительство на определенных условиях, которые, очевидно, и были изложены в Петербурге. Между тем царица не отступила от требования Молдавии и Валахии просто так, а с условием, чтобы «военные убытки удовлетворены были денежною суммою»76. Более того, Н.И. Панин сообщал, что «при отступлении нашего требования, по пункту Молдавии и Валахии, Ея Императорское Величество не изволит полагать Бендеры в сие возвращение, яко город отнюдь к

72 Ibidem, с. 110. 73 Ibidem, с. 116, 118. 74 Русский архив, 1880, кн. 3, с. 238. 75 Ibidem, с. 240. 76 Ibidem, с. 240. 240

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

тем двум княжествам, но к Бессарабии принадлежавший», а если и уступить его, то получить взамен Очаков или Кинбурн77. Политическая элита Молдавии отнюдь не разделяла мнения Екатерины II по этому вопросу и не видела в «Бессарабии» нечто чуждое, что не должно было принадлежать Молдавии. «Окрестные крепости издревле Молдавии принадлежащие … помянутые крепости сперва принадлежали до Молдавии, а отечество наше на правах самоуправления или независимости покровительству, а не тиранству, Оттоманской Порты самопроизвольно предалось. Но мало по-малу самоправительные наши привилегии она обессилела, а крепости себе присвоила»78, писали они в письме от 30 января 1774 года, которое подписали митрополит Гавриил и еще 50 бояр и представителей духовенства. Более того, бояре и духовенство по поводу крепостей просили восстановления их «на прежнее состояние»79, то есть возвращения их в состав Молдавии. На заседании Государственного Совета от 22 ноября 1771 года Н.И. Панин представил упомянутый ответ Екатерины II, согласно которому она выражала готовность отказаться только от требования независимости Молдавии и Валахии. Что касается Крыма, императрица не хотела идти на какие-либо уступки. Екатерина П была готова отказаться и от Бендер, но только в том случае, если Россия получит Очаков и Кинбурн или хотя бы один Кинбурн80. Австрийский двор остался доволен решением Екатерины II отказаться от требования о предоставлении независимости Молдавии и Валахии и уже 1 февраля 1772 года членов Государственного Совета информировали, что императрица Мари́я Тере́зия приказала своему представителю в Константинополе совмещать усилия с прусским представителем, убедить Порту заключить перемирие с Россией и вступить в переписку с главнокомандующим русскими войсками Румянцевым81. В связи с позицией Вены, на упомянутом заседании Совета были высказаны

77 Ibidem, с. 241. 78 Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии. Издательство ИНДРИК, Москва, 1996, с. 72-73. 79 Ibidem, с. 73. 80 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 126-127. 81 Ibidem, с. 145. 241

Tradiții istorice românești și perspective europene

и другие мнения. К примеру, генерал-фельдцгейместер Г.Г. Орлов считал, что «при нынешней венскаго двора перемене, можно было одержать и независимость Молдавского и Волошскаго княжеств». Однако Н.И. Панин отмечал, что «не пристойно уже возобновлять прежнее о сей независимости требование». Дальнейшие высказывания Н.И. Панина представляют особый интерес: «Но что можно доставить им (Молдавии и Валахии-И.Е.) под гарантиею венскаго и берлинскаго дворов все дозволенные им сперва туркам и потом нарушенныя права и преимущества»82. Таким образом, к 1 февраля 1772 года Петербургский двор уже знал и был убежден в существовании прав и привилегий румынских стран, которые они получили от Порты в давние времена и которые османы время от времени нарушали. Не подлежит сомнению, что это убеждение – итог деятельности членов молдавской делегации находившейся в российской столице. Довольно интересна и идея Н.И. Панина о предоставлении Молдавии и Валахии вновь этих прав и привилегий, под гарантии Венского и Берлинского дворов. На заседании от 12 марта 1772 года членам Государственного Совета представили депешу прусского представителя в Константинополе от 3 февраля, в которой сообщалось, что Порта обрадовалась тому, что Россия согласилась возвратить Молдавию и Валахию, но встревожена тем, что она добивается независимости для Крыма. Обсуждая вопрос о месте будущего мирного конгресса, относительно Бухареста было сказано, что «только часть оного определена быть может для конгресса, ибо объявляя его свободным, лишились бы мы правления оным и, следовательно, всею Волошскою землею»83. В результате дальнейшего обсуждения этого вопроса, 30 марта Россия соглашается, чтобы переговоры с Портой состоялись в городе Фокшань84, а на заседании от 2 апреля проект соглашения с османами был утвержден Государственным Советом85.

82 Ibidem, с. 146. 83 Ibidem, с. 154-155. 84Ibidem, с. 159-160. 85 Ibidem, с. 161. 242

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

На заседании от 17 апреля 1772 года генерал- фельдцгейместер Г.Г. Орлов «предлагал, что если одержано будет возстановление помянутых княжеств (Молдавии и Валахии - И.Е.) в дозволенныя им при вступлении в турецкое подданство привилегии, то должно будет непременно разорить все крепости в Молдавии, о неимении коих в договоре о подданстве сего княжества именно выговорено было». Это утверждение российского политика подтверждает тот факт, что Петербургский двор, задолго до конгресса в Фокшань, имел в наличии текст восстановленного молдавскими боярами договора с Портой о вступлении под покровительство султана, иначе откуда он мог знать «о неимении коих (крепостей- И.Е.) в договоре о подданстве сего княжества именно выговорено было». Далее Г.Г. Орлов заявлял, что он может «если Е. И. В. угодно, все там крепости, исключая Бендерскую, для обмена на Очаков и Кинбурн, срыть … под предлогом принимаемого, на случай продолжения войны, намерения построить лучшия»86. 19 мая 1772 года между Российской и Османской империями была подписана конвенция о перемирии87, а с 27 июля по 28 августа происходили переговоры в Фокшань. 1 сентября на заседании Государственного Совета была представлена депеша от полномочных представителей России на переговорах, которые сообщали о фактическом срыве турками переговоров88. В такой ситуации предлагалось отправить депешу П.А. Румянцеву, «чтоб он постарался ныне же нанести неприятелю новый удар утверждением хотя неболшаго корпуса войск на супротивном берегу Дуная, в том месте, где он сам за удобнее и полезнее признает и что если б все сие не послужило к получению мира, а к тому же и принуждены мы были иметь войну с шведами, должно будет нам употребить будущею весною предложенное уже им, действительным тайным советником, крайнее средство, то есть опустошив Молдавию и Волохию и

86 Ibidem, с. 165-166. 87Ibidem, с. 178. 88 Панин обвинил Орлова в срыве переговоров (А.А. Голомбиевский. Князь Григорий Григорьевич Орлов (1734-1783). В: Русский архив, 1904, вып. 5-8, с. 404). 243 Tradiții istorice românești și perspective europene

забрав всех тамошних жителей в свой границы, оставить несколько войск по сю сторону Днепра и обратить остальныя к Очакову и Крыму»89. Это, пожалуй, единственное предложение относительно Молдавии и Валахии, которое обсуждалось членами Государственного Совета за все время работы Фокшанского конгресса и в первый месяц после него. На заседании от 20 декабря 1772 года, среди прочего, Государственному Совету была представлена и депеша П.А. Румянцева от 5 декабря 1772 года о том, чтобы Россия уступила Архипелаг, Бессарабию, Молдавию и Валахию, «если татарская вольность, кроме духовного повиновения султану совершенно признана»90. Позднее, на заседании от 28 февраля 1773 года членам Совета была зачитана депеша русского резидента в Истанбуле А.М. Обрескова (1718-1787) о том, что если Порта примет условия России, а среди них независимость Крыма на первом месте, тогда «возвращены ей будут, с некоторыми кондициями, все Архипелагские острова, Молдавия, Валахия и Бессарабия»91. Представляет интерес и реляция П.А. Румянцева от 18 января 1773 года, в которой он вновь сообщает «о безпокойстве молдавцев и волохов»92. На заседании Совета от 18 ноября 1773 года обсуждался вопрос о будущем территориальном расширении России и подчеркивалась необходимость приобрести «всю туркам принадлежащую между Днепра и Днестра землю с Очаковым». Полагалось, «что сколь скоро будем мы (Россия-И.Е.) иметь помянутую землю, то множество молдавцев и волохов выходить станут и скоро заселят всю оную, и что сия земля, будучи тогда преградою между турками и татарами, пресечет всякое между ними сообщение сухим путем»93. На заседании Государственного Совета от 24 июля 1774 года было представлено письмо П.А. Румянцева от 11 июля о подписанном днем раньше мирном договоре с Портой, «о

89 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 197. 90 Ibidem, с. 221. 91 Ibidem, с. 235. 92 Ibidem, с. 230. 93 Ibidem, с. 266. 244

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

возвращении им завоеванных в Архипелаге островов, Молдавии и Волохии, с полезным для сих земель условием»94. 2 октября 1774 года Н.И. Репнин сообщал Государственному Совету о намерении Венского двора «для обеспечения границ своих, присоединить часть Молдавии, начав с того места, где границы его с Польшею кончаются при Хотине, на Сочаву и до Боргопаса»95. Относительно данного требования члены Государственного Совета рассуждали следующим образом: «сие дело может причинить новую войну; что должно нам не мешаться в оное, равно как и тот двор не принял участие в нашем, а тем, и скорым того извещением, доказать Порте искренность нашего поведения, и желание сохранить возстановленную с нею дружбу; что сие извещение учинено быть имеет во избежание и с венским двором остуды самым скрытным образом; что в сем виде может генерал-фельдмаршал истребовать от визиря взаимной присылки к себе поверенного, и ему, как очевидному свидетелю венского поступка, изъяснить наши по тому мысли, или же внушать молдавскому дивану донесть о том Порте собою, и что неизлишно будет также и для сей причины оставление войск на некоторое время в Полской Украины»96. Через несколько дней, на заседании от 6 октября 1774 года, Совет заслушал и утвердил заготовленные к П.А. Румянцеву рескрипты «… о извещении Порты стороною, что австрийцы заняли и хотят присвоить часть Молдавии»97. Разумеется, что и до Порты доходила информация о действиях австрийских войск. На заседании Совета от 9 октября 1774 года были представлены депеши Репнина о полученном П.А. Румянцевым письме от силлистрийского паши «по случаю вступления австрийских войск в Молдавию … и учиненном на то ответе»98, однако данный протокол не сообщает ничего о сути этих писем. На заседании от 4 декабря 1774 года министр иностранных дел России Н.И. Панин объявил, что «наведывался он

94Ibidem, с. 284. 95 Ibidem, с. 290. 96 Ibidem, с. 290-291. 97 Ibidem, с. 291. 98 Ibidem, с. 291. 245

Tradiții istorice românești și perspective europene

партикулярно» относительно известий о вступлении австрийских войск в Молдавию и Валахию у венского министра, князя Лобковица, который, в свою очередь, получил информацию от канцлера Кауница. Суть депеши Кауница сводилась к следующему: «венский двор имеет древния, также и по праву получения во владение свое Покуции, притязания на многия там смежные места; что занял он их больше надлежащего в сем только виде, что чрез то удобнее можно от Порты получить требуемое, и что он, надеясь сие дело окончить по желанию негоциациею, не сообщил о том нам, как собственно до них касающемся». Исходя из этого члены Совета рассуждали следующим образом: «что надобно теперь ожидать по сему мнения короля прусскаго, который, также как и мы, не знал существа такого венскаго поступка и подозревал о согласии на то Порты, и что он теперь не похочет конечно оставить помянутый двор спокойно исполнить сии его намерения»99. Через месяц, на заседании от 5 января 1775 года членам Государственного Совета зачитали новый ответ Вены: австрийцы заняли «земли в Молдавии и Волохи частию по праву владения Покуциею, а частию по заключённой у него с нею в 1771 г. Конвенции и за неплатеже обещанных тою конвенциею денег»100. 29 декабря 1774 года членам Государственного Совета была представлена реляция Румянцева от 8 декабря, в которой он изложил суть ответа, данного Порте по поводу занятия части Молдавии австрийскими войсками: Россия выполнила своё обязательствo по договору с Османской империей и вернула Молдавию, так что теперь Порте самой необходимо «вступить в изъяснение с австрийцами по случаю занятия ими земель»101.

99 Ibidem, с. 297. 100 Ibidem, с. 300. 101 Ibidem, с. 299. Данное письмо Румянцева представляет особый интерес, поэтому следует привести его целиком: «Нам нужно выйти из Молдавии, и турки, вшедши здесь в положение безпосредственное с австрийцами, скорее между собою могут сцепится и иметь дело желательным образом. Сей способ я предвижу ближайшим и наудобнейшим, чтобы взаимно их стравить, нежели все другие заочныя внушения. В противном случае припишут нашей вине, что турок лишили способов защитить захваченную землю австрийцами. От подписания мирнаго трактата вся провинция 246

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Россия же, согласно Кючюк-Кайнарджийскому договору с Портой от 10 июля 1774 года, должна была поступать иначе. 10-й пункт 16-ой статьи договора предусматривал следующее: «Соглащается также, чтоб по обстоятельствам сих княжеств министры российского императорского двора, при блистательной Порте находящиеся, могли говорить в пользу сих двух княжеств, и обещает внимать оным с сходственным и дружеским и почтительным державам уважением»102. Вышеприведенные данные свидетельствуют, что министры российского императорского двора говорили, однако, отнюдь не «в пользу сих двух княжеств». Более того, для давления на Порту Россия использовала захваченные территории в Молдавии. Так, в рескрипте Екатерины П от 8 января 1775 г., адресованном генерал- фельдмаршалу Румянцеву-Задунайскому, предписывалось следующее: «… заключили сей рескрипт решительным вам повелением, чтоб крепостей Бендерской и Хотинской отнюдь прежде не отдавать туркам, пока они не уступят по трактату Кинбурна с довольным округом и со всею степью к оному присвоенною …»103. В этом был уверен и Н.И. Панин. В письме генерал-фельдмаршалу Румянцеву-Задунайскому от 9 января 1775 г. он сообщал что, пока турки не отдадут Кинбурн, Порта «не получит обратно в свои руки Бендер и Хотин»104. Весной 1775 года последние части русской армии покинули Молдавию. 30 марта 1775 года членам Государственного Совета

Молдавия учинилась уже принадлежащею обладанию Порты. Так буду отвечать визирю, следовательно нет больше некому права, как одной Порте почитать занятие австрийцами собственно до нея касающимся. В письме визирь клонит свою речь, что нам якобы должно стоять по обязательству возвращения всего княжения Молдавии. Войска австрийские помещение свое в Молдавии от часу больше распространяют, а генерал их Барко обольщает всеми образы бояр предаться в их сторону» (Русский архив, 1879, ч. 9-12, с. 167) 102 Под стягом России. Сборник архивных документов. Москва, Русская книга, 1992, с. 86. 103 Присоединение Крыма к России. Рескрипты, письма, реляции и донесения. Том первый. 1775-1777. СПб., 1885, с. 4. 104 Ibidem, с. 7. 247 Tradiții istorice românești și perspective europene

были зачитаны реляции П.А. Румянцева о сдаче городов Хотин и Бендер туркам и о переходе русских войск за Днестр105. Довольно своеобразной бвла политика России по отношению к Австрии, захватившей часть Молдавии. Н.И. Панин в письме к генерал-фельдмаршалу Румянцеву-Задунайскому от 9 января 1775 г. обвинял Австрию в «самовластном захвачении частей княжеств Молдавского и Волошского», основываясь на австро-турецкой секретной конвенции от 6 июля 1771 г., что даже показало «свои виды» на Хотин106. Однако Н.И. Панин не считал нужным вмешиваться в этот вопрос: «Ответ г. Петерсона (Х.И. Петерсон (? - 1789), русский полковник, с сентября 1774 года поверенный в делах в Константинополе) на внушение о гарантии нашей на княжества Молдавское и Волошское толь благоразумен и приличен обстоятельствам, что при оном и впредь везде оставаться должно в вящшее туркам убеждение, что мы не имеем привычки, как другие дворы, мешаться в посторонния дела там, где нет на то или точных объязательств или же побуждения от истинной дружбы, каковой Порта от нас при всей нашей склонности к одолжению ея отнюдь ожидать не может …»107. Позднее, 13 мая 1775 г. Румянцев-Задунайский выразил недовольство по поводу заявлений Х.И. Петерсона, который во время переговоров с Портой утверждал, что «в настоящем положении Турецкая империя не в состоянии противостоять австрийцам, единое и лучшее средство есть негоциация». Это шло вразрез с указаниями генерал-фельдмаршала Румянцева- Задунайского, который настаивал на том, что Х.И. Петерсон должен «скрыто напрягать к ободрению Порты не уступать суш земли австрийцам и сцепится с ними». Исходя из этого, Румянцев-Задунайский снова рекомендовал Петерсону, чтобы он скрытно, через посредников, побудил Порту «к возвращению земель, у них отъемлемых австрийцами»108. 28 июля 1775 года князь Н.И. Репнин сообщал в Санкт- Петербург о «поданых ему молдавскими боярами представлениях

105 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 304. 106 Присоединение Крыма к России. Рескрипты, письма, реляции и донесения. Том первый. 1775-1777. СПб., 1885, с. 5-7 107 Ibidem, с.9. 108 Ibidem, с. 30-31. 248

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

содержащих главнейшее нарекание на Порту в отдаче венскому двору земель и желание, чтоб не было паши в Хотине»109. Подводя итог вышеизложенному можно отметить основные этапы внешнеполитической деятельности Российской империи в Юго-Восточной Европе во время русско-турецкой войны 1768-1774 гг. Первоначально Россия ставила перед собой цель добиться свободного судоходства по Черному морю и устойчивости границ с Польшей. Однако при вступлении российских войск в Молдавию, главной заботой российских генералов сбыло обязать население присягнуть на верность Екатерине П и принять русское подданство. Источники достаточно ясно свидетельствуют о том, что инициатива в этих вопросах исходила от представителей военных властей России, а не от представителей Молдавии, которые в условиях военной оккупации вынуждены были выполнять требования этих военных властей. На определенном этапе развития событий, а именно в связи с необходимостью подписания мирного договора с Портой, российские политики выдвинули идею «независимости» Молдавии и Валахии, от которой в дальнейшем, под давлением Австрии и Пруссии, отказались. Источники также свидетельствуют о том, что Петербургский двор не стремился к восстановлению территориальной целостности Молдавии, как того требовали молдавские бояре и духовенство. Несмотря на то, что по Кючюк- Кайнарджийскому миру Россия стала покровительницей румынских стран, она не выполнила своих обязательств и допустила захват Буковины австрийскими войсками и территориальное расчленение Молдавии. По упомянутому договору частично были восстановлены права и привилегии Молдавии и Валахии, которые были зафиксированы в договорах с Портой о вступлении под покровительство султана. По крайней мере один из восстановленных молдавскими боярами текст договора был доставлен ими в российскую столицу задолго до мирных переговоров с османами в Фокшань в августе 1772 г.

109 Архив Государственного Совета. Том первый, с. 316. 249 GAVRIIL BĂNULESCU‐BODONI – UNELE ASPECTE ALE POLITICII MONAHALE ÎN PERIOADA 1806‐1812

Teodor CANDU

Una dintre cele mai controversate personalități din istoria spațiului românesc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea a fost mitropolitul și exarhul Gavriil Bănulescu- Bodoni1, originar din Transilvania, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse și Române ce s-a remarcat prin activitatea sa pastorală la răsărit de Carpați unde, în perioada păstoriei mitropolitului Gavril Callimachi, acesta a îmbrăcat haina monahală și a activat pentru o scurtă perioadă

1 Conform datelor inserate în lucrarea enciclopedică dedicată ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse de la 1721 până în 1895, în dreptul numelui său este indicat: „Gavriil Bănulescu-Bodoni – în anul 1782 a trecut în Rusia și a fost desemnat prefect al seminarului eparhiei de Ecaterinoslav, în 1785 revine în Moldova, unde a fost ridicat la rangul de arhimandrit; în 1788 se reîntorarce în Rusia, a fost desemnat în calitate de rector al seminarului de Ecaterinoslav; în 1791 a fost hrirotonit episcop de Cetatea Albă și Bender; 1792 – mitropolit al Moldovlahiei; în 1793 mai 10 – mitropolit de Ecaterinoslav; în 1797 decembrie 21 – al Novorosiei; în 1799 septembrie 29 – mitropolit de Kiev; în 1801 aprilie 7 este desemnat în calitate de membru al Sfântului Sinod; în 1803 august 21 a fost pensionat cu o rentă anuală de 3 000 ruble, așezându-se la Odesa; în 1805 august 5 i se permite de a se muta la Dubăsari; în 1808 martie 27 a fost desemnat exarh al Sfântului Sinod în Moldova, Valahia și Basarabia și membru al Sfântului Sinod; în 1813 august 21 mitropolit al Chișinăului. A răposat în anul 1821 martie 30”. Списки архиереев иерархии Всероссийской и архиерейских кафедр со времени учреждения Святейшаго Правительствующаго (1721-1895), Синодальная Типография, Санкт Петербург, 1896, с. 16.; Vezi unele aspecte ale activității sale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea la Cristian Ploscaru, Originile „partidei naționale” din Principatele Române, I sub semnul „politicii boierești), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Seria Historica, Iași, 2013, p. 371-372, 394, 396, 463-465. 250 In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop de timp în calitate de dascăl la Academia Domnească din Iași. După ce a efectuat un pelerinaj la locurile sfinte din Imperiul Otoman, trece Nistrul, intrând în supușenia imperiului Rus unde, de-a lungul mai multor decenii, a exercitat atât funcții didactice și administrativ ecleziastice cât şi o prodigioasă activitate pastorală, fiind profesor și rector al seminarului din Poltava, iar după ce a deținut pentru o scurtă perioadă funcția de episcop de Cetatea Albă și de mitropolit al Moldovei, a fost demis și trimis la Constantinopol su pază de domnul Alexandru Moruzi, pe motiv că ar fi ocupat respectiva funcție, contrar tradiției de alegere a mitropoliților moldoveni, fiind numit de fostele autorități de ocupație rusă. Ulterior, după ce revine în Rusia, a fost numit arhiepiscop de Ecaterinoslav, mitropolit de Kiev și Halici, în anul 1803 demisionând sub motivul precarității sănătății, retrăgându- se la Odesa apoi la Dubăsari. Revine în funcția de ierarh al Moldovei în anul 1808, după demisia mitropolitului Veniamin Costachi, la presiunea autorităților rusești care administrau țările române. Ierarhul a exercitat această funcție până la 1 octombrie 1812, când, odată cu evacuarea armatelor și autorităților ruse din principate, a trecut Prutul, punând temeliile eparhiei Chișinăului și Hotinului, pe care a administrat-o până la trecerea sa în lumea celor drepți, în anul 1821. Unul dintre biografii săi de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Axentie Stadnițchi (mitropolitul Arsenie al eparhiei de Tașkent și al Turkestanului), îl înscrie pe acesta printre „ierarhii de seamă ai bisericii ruse dintre străini de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Român de origine, el, prin educația sa și prin serviciul său a fost rus. Primind educația la Academia din Kiev, toată viața și-a dedicat-o slujirii bisericii și statului rus”2. Deși această afirmație nu poate fi contestată, ea trebuie nuanțată. Dedicându-și viața serviciului statului și bisericii ruse, Gavriil Bănulescu-Bodoni nu și-a uitat originile sale, în decursul vieții sale a tins să devină cap al Bisericii Ortodoxe românești, ceea ce a și reușit, ajungând în înalta funcție de mitropolit al Moldovei, și chiar în calitate de exarh al bisericii din Moldova, Țara Românească și Basarabia, iar după 1812 a

2 Авксентий Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх молдо- влахийский (1808-12 гг.) и Митрополит Кишиневский (1813-21 гг.)/ исследование Авксентия Стадницкого,[s.n.], Кишинев, 1894, с. I. 251 Tradiții istorice românești și perspective europene fost cel care a depus tot efortul pentru a constitui pe teritoriul Imperiului Rus o eparhie separată a populației românești încorporate3. În susținerea acestei idei vine afirmația făcută de preotul Vasilii Jmakin care, în studiul său dedicat acestuia, ca o completare la lucrarea lui Axentie Stadnițchi, nota referindu-se la perioada păstoriei sale în calitate de mitropolit de Kiev că „Gavriil cu bunăvoință primea în eparhia sa originari din Moldova și Valahia, dar avea o atitudine aspră, de neînțeles față de rușii care primeau hirotonia în ranguri preoțești de la arhiereii moldoveni și apoi reveneau în Rusia.”4 Această atitudine poate fi pusă pe seama vechii sale relații cu arhiereii moldoveni, în speță cu mitropolitul Iacob Stamati, care i-a urmat pe scaunul mitropolitan după ce a fost destituit și trimis la Constantinopol sub

3 În conformitate cu opinia expusă de către Vasilii Jmakin constatăm că „În anul 1784 sub motivul că ar fi bolnav, dar de fapt din alte cauze, legate de ultimele evenimente din Moldova, ieromonahul Gavriil a renunțat de la funcțiile ce le deține (adică de profesor și prefect la Seminarul din Poltava – n.n.) și a mers la Iași, oprindu-se pentru o perioadă la Kiev. Mitropolitul Moldovei Gavril (Callimahi – n.n.) la 25 martie 1785 îl hirotonea pe protejatul său în rangul de arhimandrit. În anul 1786 după trecerea la cele veșnice a mitropolitului Gavril și în rezultatul schimbărilor în ierarhia bisericii, arhimandritul Gavriil Bănulescu, prin alegerea poporului a fost nominalizat în calitate de candidat la catedra de episcop al Romanului, ceea ce corespunde dispozițiilor date la moarte de mitropolit. Și doar lăcomia funcționarilor greci, care formau curtea domnului moldovean, a împiedicat această hirotonire, catedra episcopului de Roman, fiind oferită unui grec (episcopului Iacob Grecul – n.n.). Fiind ofensat de nedreptatea manifestată de guvernul moldovenesc, arhimandritul Gavriil a părăsit imediat Iașii și a mers la Huși la episcopul local Iacov (Stamati – n.n.), care l-a primit cu dragoste pe arhimandritul ofensat, desemnându-l în calitate de examinator și predicător în eparhia sa. Această funcție nu l-a satisfăcut. În anul 1787, în timpul celui de-al doilea război turcesc, fuge în Rusia domnul moldovean Alexandru Mavrocordat și, din porunca guvernului rusesc, s-a așezat la Poltava. În urma domnului au sosit la Poltava și mulți boieri moldoveni, printre care era și arhimandritul Gavriil Bănulescu.” Василий Жмакин, „Митрополит Гаврил Бодони”, în Русский архив, №8, Москва, 1898, с. 312. 4 Василий Жмакин, „Митрополит Гаврил Бодони”, în Русский архив, № 8, Москва, 1898, с. 332; În această privință autorul face referință la o serie de dosare din Arhiva Sfântului Sinod pentru anul 1800, nr. 45; 1802 – nr. 549, 684, 928; 1803 – nr. 334 etc. 252

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop escortă și, probabil, a unor suspiciuni pe care le-ar fi avut cu privire la loialitatea unor asemenea clerici. Atitudinea favorabilă față de originarii din țările române trebuie privită și din perspectiva politicii Imperiului Rus față de numărul mare de etnici români care, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trec în masă pe noile teritorii încorporate în limitele imperiului. Avem aici în vedere regiunea Podolia, inclusă în hotarele Rusiei încă din timpul războiului ruso-turc din perioada 1768- 1774, și partea de sud a regiunii dintre Nistru și Nipru anexată în rezultatul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Istoriografia română, inclusiv cea recentă, susține că exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni a dus „o politică fermă de integrare a Bisericii Ortodoxe Române în structura administrativ ecleziastică rusă”5. O opinie pe care nu o poate combate nimeni, dar care urmează a fi privită și dintr-o altă perspectivă, a organizării și bunei funcționări a bisericii ortodoxe din principate, care la începutul secolului al XIX- lea, la fel ca și în perioadele anterioare, în speță în decursul secolului al XVIII-lea, se afla într-o situație complicată atât din perspectiva nivelului de instruire și educație a clerului, cât și a transformării unor lăcașuri sfinte în surse de venit pentru preoții și epitropii lor. În aceste sens exemplul mănăstirilor închinate devine unul proverbial6, sau

5 Daniel Niță-Danilescu, Războaiele dintre ruși și turci din secolul al XVIII-lea și implicațiile lor asupra Bisericii Ortodoxe din Moldova, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 199. Concepție împărtășită și de Cristian Ploscaru, op. cit., p. 465. 6 Despre situația respectivă este suficient a se vedea reformele întreprinse de Constantin Mavrocordat în domeniul ecleziastic, una dintre cele mai semnificative fiind ridicarea nivelului științei de carte în rândul clerului prin trecerea la oficierea serviciilor religioase în limba română, organizarea de „școli” ad-hoc pe lângă preoții instruiți unde erau chemați ceilalți preoți pentru a-și consolida cunoștințele în domeniu. Detalii în această privință se regăsesc în Teodor Candu, Biserica Ortodoxă din Țara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului la XIX-lea, Chișinău, 2009, [Teză de doctorat], p. 18- 20, 21; o altă măsură întreprinsă de același domn ține de alegerea și numirea egumenilor de mănăstiri, prin care stabilește ca respectivii să fie aleși pe viață și să nu poată fi scoși din funcție fără un temei „dovedit cu mare cercetare”. Ibidem, p. 20-21; de asemenea, pentru egumenii mănăstirilor introduce practica de a da socoteală în scris soborului mănăstirei asupra veniturilor și cheltuielilor, care, 253 Tradiții istorice românești și perspective europene după cum constata istoricul ieșan Gheorghe Platon, referindu-se la perioada de dinainte de Regulamentele Organice, că societatea românească era dominată de haos și arbitrar7. Deci, unul dintre scopurile noastre, prin intermediul prezentului studiu, este de a aduce în circuitul științific unele date mai mult sau mai puțin cunoscute cu privire la activitatea mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni pe timpul aflării sale în fruntea Bisericii Ortodoxe din țările române în calitate de mitropolit al Moldovei și exarh al Bisericii din ambele principate (1808-1812). Iar din gama largă de subiecte ce merită o atenție deosebită se înscrie și politica dusă de el în raport cu așezămintele monahale, buna organizare a lor și soluționarea problemelor stringente legate de administrarea averilor mobile și imobile ale mănăstirilor, responsabilizarea clerului monastic de a viețui conform canoanelor etc. Totodată, trebuie să remarcăm din start că în pofida tendinței de a desfășura administrarea ecleziastică după modelul rusesc, totuși scopul pe care-l urmărea acest ierarh era de a instaura în cadrul Bisericii Ortodoxe Române o mai bună orânduire, excluzând abuzurile și readucând structurile acesteia în câmpul canonicității. De asemenea, credem că după cum Rusia vedea în folosirea lui Gavriil Bănulescu- Bodoni un promotor al politicilor sale în spațiul românesc extracarpatic, și marele arhiereu vedea în susținerea politicii ruse o șansă în plus pentru a-și atinge scopul de a deveni cap al uneia dintre Bisericile Ortodoxe românești. În sensul acesta a promovat modelul de organizare

anual, urmau să fie prezentate de Bobotează în capitala țării. Ibidem, p. 21; Un alt domn reformator, Grigore al III-lea Ghica dă dispoziții stricte în privința intrării în tagma preoților, cerând limitarea hirotoniilor, ia atitudine pe marginea problemei mitei și simoniei în rândul clerului, dispune și în privința edificării de noi lăcașuri ecleziastice. Pentru realizarea lor domnul dispunea ca cei ce tindeau la rangul preoției să fie examinați riguros, de asemenea cerea episcopilor numirea de protopopi destoinici pe la ținuturi, iar pentru a cointeresa pe pretendeții la treapta preoții și chiar a preoților, folosește pe larg practica prin care preoții „cunoscătorii de carte să fie scutiți de bir și cei din tagma duhovnicească să nu fie obligați să găzduiască pe nimeni fără voia lor”, cerând dregătorilor să aibă o atitudine onorabilă față de preoți. Ibidem, p. 26. 7 Gheorghe Platon, Moldova și începuturile revoluției de la 1848, Editura Universitas, Chișinău, 1993, p. 27. 254

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop administrativă ecleziastică și a vieții monahale aplicate în Rusia, începând cu reformele lui Petru I și a urmașilor săi din secolul al XVIII-lea, ca pe unicul mijloc ce ar putea da rezultate palpabile, ținând cont de faptul că deseori multe aspecte ale vieții și administrației ecleziastice din principate, în decursul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX- lea, erau conduse arbitrar şi abuziv, atât din partea puterii ecleziastice, cât și din partea autorităților statului. Măsurile pe care le întreprinde Gavriil Bănulescu-Bodoni demonstrează odată în plus că toate reformele și reglementările adoptate în decursul secolului al XVIII-lea în domeniul bisericesc nu au dus la rezultatul scontat de inițiatorii lor, din cauza lipsei de continuitate și consecvență în aplicarea respectivelor reglementări, inclusiv a instabilității politice generate de schimbările dese de domni și lipsa de sprijin din partea elitelor, inclusiv a celor ecleziatice, care erau direct vizate. *** Un subiect ce merită atenţia din perioada exarhatului lui Gavriil Bănulescu-Bodoni ține de politica de administrare a vieții monahale asupra căreia dorim să ne oprim în cele ce urmează. Tabloul statistic al mănăstirilor și schiturilor din Moldova a fost întocmit la porunca lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în anul 1809 și editat de Constantin N. Tomescu8. De asemenea, unele din aceste date au fost incluse în rapoartele adresate de Gavriil Bănulescu-Bodoni Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse și prezentate de preotul Vasilii Jmakin în studiul amintit mai sus. Conform datelor prezentate, cunoaștem că în perioada 1808- 1812 în Moldova funcționau 203 mănăstiri și schituri care cuprindeau în cadrul lor 1 860 de călugări și călugărițe9. Același autor ne informează că, în perioada exarhatului lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, în Moldova existau 17 mănăstiri și 120 schituri de călugări și 2 mănăstiri și 15 schituri de maice10, în acest caz nefiind indicate așezămintele închinate locurilor sfinte din Imperiul Otoman.

8 Tomescu, Constantin N., “Despre înmulţirea clericilor hirotonisiţi în Valahia la 1812. – Izvod nominal al clericilor din eparhia Huşului”, în Revista Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău, vol. XXIII, Chişinău, 1933, p. 263- 286. 9 Василий Жмакин, op.cit., c. 338. 10 Ibidem, c. 365. 255

Tradiții istorice românești și perspective europene

Aceste date corespund cu cele prezentate de către capii eparhiilor moldovenești în decursul anului 1809, spre exemplu cele prezentate de către episcopul Meletie al Hușilor, care informa că în eparhia sa funcționau 13 schituri de monahi și 2 schituri de maice, în eparhia Romanului 7 mănăstiri, 62 de schituri de monahi și 4 schituri de maice, iar în eparhia Mitropoliei 10 mănăstiri și 46 schituri de monahi, 2 mănăstiri și 9 schituri de maice. Adică, în subordinea autorităților eparhiale erau 17 mănăstiri și 121 de schituri de călugări, 2 mănăstiri și 15 schituri de maice11, în total 155 edificii. Suplimentar la acestea este necesar să notăm că, în anul 1809 pe cuprinsul Țării Moldovei erau 37 mănăstiri și 10 schituri închinate locurilor sfinte12. Conform datelor prezentate de V. Jmakin în Moldova activau 10 mănăstiri și un schit cu 64 de călugări, închinate Sfântului Mormânt sau patriarhului de Ierusalim; la Muntele Sinai – 4 mănăstiri și un schit cu 15 monahi; la muntele Athos 23 mănăstiri și 8 schituri cu 184 călugări; care însumate corespund datelor din anul 1809. Informațiile trimise către Sfântul Sinod cuprindeau un număr total de 202 lăcașuri monahale. Diferența dintre totalul numărului mănăstirilor incluse în tabloul statistic din anul 1809 și a celor trimise Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse poate fi pusă pe seama faptului că în rândurile mănăstirilor închinate din Țara Moldovei a fost inserată și biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău, metoh al mănăstirii Galata. Politica monahală a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni s- a cristalizat încă din perioada când acesta a fost ridicat la rangul de episcop al Cetății Albe și Benderului, din perioada când Biserica Moldovei era sub exarhatul lui Ambrosie Serebrenicov, arhiepiscop de Ekaterinosalv, și a scurtului său mandat de mitropolit al Moldovei din iarna-primăvara anului 1792, și, bineînțeles, urmărea obiectivul de a organiza viața monastică13.

11 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM), Fond 733, inventar 1, dosar 411, f. 37-38. 12 Ibidem, f. 36. 13 Asemenea practică a fost introdusă și în perioada exarhiei arhiepiscopului Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului în Moldova, spre exemplu dintr- un izvod de documente ale mănăstirii Sfântului Pantelimon din Botoșani, cunoscută și sub denumirea de mănăstirea Doamnei, sunt indicate rezumatele 256

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

După revenirea sa în fruntea bisericii din Moldova, mitropolitul și exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni a iniţiat o serie de acțiuni care urmăreau să soluționeze acele chestiuni grave de care se ciocnea viața spirituală în Principate. Pe lângă acțiunile de ordin administrav, instituirea și reinstituirea de instituții administrative cum ar fi Dicasteria exarhală, Consistoriul mitropolitan, reintroducerea blagociniilor și a instituției deputaților din partea clerului pentru a participa la cercetările pricinilor în care erau implicate fețele bisericești, inclusiv o mai strictă verificare a procesului de hirotonire a preoților și a altor fețe bisericești (diaconi, ipodiaconi, citeți etc.). Un domeniu complex de care Bănulescu-Bodoni s-a preocupat se referă la buna orânduială a vieții monastice din principate. Printre acțiunile întreprinse de Gavriil Bănulescu-Bodoni în perioada exahatului, în planul administrării vieții monahale în Moldova și Țara Românească au fost: 1. Introducerea unei evidențe stricte a veniturilor și cheltuielilor, precum și a averii mișcătoare și nemișcătoare a mănăstirilor, prin impunerea conducătorilor și a administratorilor acestora să înscrie în trei condici separate respectivele date, care anual urmau să fie inspectate de către membrii administrației exarhale și de episcopil eparhiali. 2. Limitarea implicării puterii laice în procesul de desemnare a conducătorilor de mănăstiri și schituri, practică pe larg utilizată în țările române. 3. Îmbunătățirea vieței interioare a mănăstirilor prin limitarea egumenilor de a primi în cadrul comunităților ce le conduceau persoane fără a ține cont de statutul lor. Limitarea liberei treceri a monahilor dintr-o mănăstire în alta. Introduce instrucțiuni cu privire la primirea poslușnicilor (ascultătorilor) și tunderea acestora în monahism. a două dispoziții parvenite din partea aceluiași ierarh, prima din 1790 iunie 6, cu privire la vidomostie, probabil se referă la ținerea unei evidențe oarecare, cea de-a doua din 1791 februarie 7, prin care se indica „...pentru veniturile mănăstirilor să să facă condici, atât de venituri, cum și de cheltuielile mănăstirii, care toate aceste să să scrie în condice și din an în an să să trimată condica în Decasteria Mitropoliei”, ANRM, Fond 733, inventar 1, dosar 257a, f 6v-7. 257 Tradiții istorice românești și perspective europene 4. Oprirea abuzurilor și arbitrariului din domeniul administrării mănăstirilor închinate, primind din partea autorităților imperiale ruse la sfârșitul anului 1808 dreptul de a numi și scoate egumenii acestor lăcașuri în caz de depistare a unor cazuri de acest gen. Aceste domenii și acțiuni în mare parte au marcat politica monahală în țările române în perioada războiului ruso-turc 1806-1812, dar trebuie remarcat că acestea au generat unele reacții din partea clerului monahal, care vor culmina cu conflictul dintre Gavriil Bănulescu-Bodoni şi egumenii mănăstirilor închinate. Din momentul numirii sale în funcția de mitropolit și exarh la 27 martie 1808, Gavriil Bănulescu-Bodoni inițiază o serie de acțiuni care aveau drept obiectiv evaluarea situației eparhiilor din Moldova și Țara Românească, întreprinde o serie de vizite prin eparhii, constituie organele colegiale ale Exarhiei și reorganizează Consistoriul Mitropoliei Moldovei prin numirea în cadrul acestora a unor fețe bisericești care au avut de jucat un rol de seamă. Dacă pentru Dicasteria Exarhală acesta desemnează în calitate de membri pe protoierei Petru Kunițki, Lazar Asachievici, în cadrul Consistoriului Mitropolitan în calitate de membri sunt desemnați arhimandriții Chiril de la Râșca, un alt Chiril grec de origine, sachelarul Nicolaie, protopop al ținutului Iași, pe Antonie Eftaxias, protopopul Toma Stamati etc. Vizitele canonice prin eparhii i-au permis exarhului să întocmească o serie de rapoarte pe care le adresează Sfântului Sinod, în care descrie cu lux de amănunte viața ecleziastică din principate, accentuând necesitatea de a-i fie lărgite competențele pe unele domenii, și, în speță, în raport cu egumenii mănăstirilor închinate la locurile sfinte, care se bucurau de statut stavropoghial și prin urmare nu luau în seamă dispozițiile venite din partea autorităților ecleziastice. Această stare de lucruri se crease încă înainte de revenirea lui Bănulescu-Bodoni în fruntea Bisericii din Moldova. Un exemplu în acest sens poate constitui și cazul disputei dintre episcopul Romanului, Gherasim Barbovschi-Clipa cu mitropolitul grec al Sardeonului, în jurul acțiunilor întreprinse de starețul schitului Măgura Ocnelor legat de construcția unei biserici fără a coordona această acțiune cu episcopul eparhial conform canoanelor14,

14 Arhivele Naționale ale României Direcția Județiană a Arhivelor Iași, Fond Documente, Pachet 432, document 56, 2 file. 258

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop invocându-se statutul special pe care îl aveau mănăstirile și schiturile închinate. Situația complicată în raporturile dintre episcopii eparhiali cu mănăstirile închinate la determinat pe mitropolitul și exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni să solicite un statut special în raport cu aceste lăcașuri, care a fost acordat de Sfântul Sinod prin ordinul din 23 decembrie 1808. În baza acestui ordin se inițiază procesul de introducere a condicilor de evidență a veniturilor și cheltuielilor, a averii mobile și imobile a mănăstirilor, inclusiv al celor închinate. Primele dispoziții în acest sens sunt date la 15 iunie 1809, când se poruncea Dicastriei „ca fieştecare egumen sau nacialnic să se îndatorească a priimi la mănăstirea sa, sau schit câte trei condice pentru a scrie întru una averea mănăstirii stătătoare şi mişcătoare, iar într-al doilea veniturile mănăstirii şi în a treilea toate cheltuielile ce să vor face, după care vor fi îndatoriţi proestoşii mănăstirilor a-ş încheia sama la sfârşitul a fieştecare an aicea la Dicasterie, sau la epitropii preaosfinţiei sale”15. Respectivele Condici erau transmise contra preț, valoarea lor sumându-se la 9 lei 30 parale. Această dispoziție generează declanșarea neînțelegerilor dintre Gavriil Bănulescu-Bodoni și egumenii mănăstirilor închinate chiar din primele zile după introducerea condicilor respective. Un asemenea caz a fost raportat de exarh în luna august 1809 Sfântului Sinod. Detaliile acestui raport le aflăm în studiul lui V. Jmakin și se referă la egumenul mănăstirii Frumoasa arhimandritul Ioachim, care a refuzat de a primi respectivle condici de la subcancelaristul Ilie Srebacul (Serbescul – n.n.) delegat de Dicasterie. Drept motiv al acestui refuz Ioachim invoca statutul stavropoghial al mănăstirii ce o diriguia. Convocat la Dicasterie la 1 august 1809 arhimandritul Ioachim își argumenta poziția că „această mănăstire aparține Muntelui Sinai și nu primește nici o dispoziție din partea cuiva străin de aceasta”. Deși membrii Dicasteriei îl înștiințau că măsura respectivă avea menirea de a apăra interesele mănăstirii mamă unde era închinată mănăstirea Frumoasa, și ca egumenii să nu poată cheltui și înstrăina averea mănăstirii aducând-o la ruinare și datorii mari, nici acestea nu l-au convins să primească condicile amintite, și nici chiar amenințarea că va fi înlocuit nu l-a înduplecat.

15 ANRM, Fond 733, inventar 1, dosar 48, f. 5. 259 Tradiții istorice românești și perspective europene

În consecință, la scurt timp arhimandritul Ioachim va fi îndepărtat din funcție, atât pentru că nu s-a supus ordinelor venite din partea conducerii ecleziastice cât și a vârstei înaintate16. Un exemplu legat de delăsarea mănăstirilor închinate este cel a mănăstirii Cetățuia. În primele luni ale anului 1809 protoiereul Petru Kunițki efectua o inspecție a bisericilor și mănăstirilor din orașul Iași, în timpul acestei investigații „...au luat sama că la mănăstirea ce să numeşte Cetăţuia a Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, cum şi la schitul aceştii, anume Hlince, aşa de mare nerânduială şi negrijă să află, încât şi înlăuntrul sfântului oltariu, şi pe însuşi sfântul pristol colbul şi paianginii stau nemăturate, cum şi îmbrăcămintea sf(â)ntului prestol era ruptă, şi la mănăstire numai un călugăr să află, iar la schit nici unul, şi slujire în bisărică să face rariori, sau poati niciodată”17. Starea deplorabilă în care se afla respectivul așezământ se datora faptului că de doi ani la această mănăstire egumeni nu s-au pus. Drept urmare protoiereul Lazar Asachievici, cel care subscrie respectiva adresă din 2 aprilie 1809, către mitropolitul și exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni, invocând articolul 8 din ordinul Sfântului Sinod din 23 decembrie 1808, sugera alegerea și numirea unui egumen vrednic „ce s-ar putea găsi aici”. Astfel, la 3 aprilie 1809 mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni îl desemna pe arhimandritul Chiril, namesnicul Casei Mitropoliei Moldovei, în funcția de egumen al respectivului lăcaș. În aceiași gramotă de egumenie se indică cum că motivul pentru care mănăstirea nu are egumen rânduit se datorează nu inacțiunii beneficiarului acesteia, adică a Patriarhiei de Ierusalim, ci din cauză că, potrivit dispozițiilor date de feldmareșalul Alexandr Prozorovski, era oprită orice corespondență cu teritoriile aflate sub control otoman. Tot de acolo aflăm că fostul patriarh al Ierusalimului, Anthim, care între timp decedase, încă în anul precedent desemnase un egumen pentru această mănăstire, dar din cauza sus amintită respectivul nu a putut să sosească în Moldova pentru a prelua administrarea respectivei. Din același izvor aflăm că și din partea noului patriarh de Ierusalim, Policarp, în adresa Mitropoliei Moldovei venise o scrisoare pe acest

16 Василий Жмакин,, op.cit., c. 369. 17 ANRM, Fond 733, inventar 1, dosar 89, f. 2. 260

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop subiect, datată cu 6 februarie 1809, prin care patriarhul reconfirma pe același egumen și asigura autoritățile că-l va trimite până în luna martie, dar din cauza reînceperii ostilităților armate ruso-turce acesta nu a sosit. Deci, în condițiile date arhimandritul Chiril era îndatorit să: încredinţeze „spre ocârmuire pe numita mănăstire Cetăţuia, cu toati ale ei, atât ceale mişcătoare, cât şi ceale nemişcătoare, biserica cu toate ale ei, ca să păzască toate în bună orânduială, să se silească a tocmi şi a spori toate spre folosul mănăstirii. Drept aceia, va fi datoriu numitul arhimandrit a avea întăiu purtătoare de grijă pentru buna cuviinţa aşa după orânduiala pravoslavnicii Biserici a răsăritului cu toată sârguinţa şi evlavia neschimbat. Pentru care, pentru posluşanie mănăstirii, îmbrăcămintea prestolului, vasăle, odăjdiile, candilile şi alte trebuinciaosă bisericeştilor lucrări, să fie fără lipsă. Pomenirile ori panahidile pentru ctitori după a lor lui D(u)mnezeu priimită dorire şi hrisoave în vreme lor să se săvârşească cu toată sârguinţa. Călugării în mănăstire să vieţuiască după pravilile Sf(i)nţilor părinţi, neavând voe la lucruri ce nu sînt îngăduite cinului lor. Aşijderea va avea purtare de grijă a spori ale iconomiei şi în tot anul a trimite la preafericitul patriarh a Ierusalimului embaticul, care până acum s-au dat. Nimic de a mănăstirii înstrăinând, fiindcă pentru toate va avea a da samă vinitul mănăstirii, plătind obicinuitul embatic îl va metaherisi la trebile mănăstirii, la ţinerea călugărilor şi a posluşnicilor, precum şi la trebuinţile sale, după cuviinţa cinstii sale neoprit, iară prisosul venitului îl va da la plata dătoriilor, până când să vor plăti datoriile mănăstirii, iară apoi îl va metaherisi la cele de folos, după poruncă şi întâmplarea trebuinţilor. În mănăstire va ţine afară de condica, în care sînt toate lucrurile mănăstirii scrise, încă două condice pentru venit şi pentru cheltuiala mănăstirii, după care îşi va da samă în tot anul”18. La aceiași dată din partea Dicasteriei Exarhale se înainta Divanului Țării Moldovei o notă informativă prin care acesta era înștiințat că în conformitate cu decizia mitropolitului Gavriil, în fruntea mănăstirii Cetățuia din Iași a fost desemnat arhimandritul Chiril, namesnicul Casei Mitropolii Moldovei.

18 Ibidem, f. 3-4v. 261 Tradiții istorice românești și perspective europene

Un alt caz de nesupunere deschisă manifestată de un egumen al mănăstirilor închinate a fost cel al mitropolitului Paisie al Apamiei, egumenul mănăstirii Galata, închinată la Sfântul Mormânt. Acesta a fost găsit vinovat de vânzarea averii mănăstirii și ascunderea banilor mănăstirești, fiind inițial lăsat în funcție datorită rangului, declarând însă deschis că nu recunoaște nici o autoritate decât pe cea a patriarhului de Ierusalim. Spre exemplu, când mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a transmis regulile în conformitate cu care urmează să fie condusă mănăstirea, acesta invocând sus amintitul motiv le-a remis Dicasteriei. Cazul mitropolitului Paisie al Apamiei este curios și prin faptul că acesta vine în fruntea mănăstirii în vara anului 1809, fiind instalat în aceeastă funcție prin dispoziția lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în rezultatul parathesisului depus de arhimandritul Dionisie din 3 iunie 1809, care îl informa pe exarh că își depune demisia din cauza bolii și a bătrâneții19 în favoarea mitropolitului Paisie Apamias. Arhimandritul Dionisie, argumentând venirea lui Paisie în fruntea lăcașului, scria „să aleg stareț mănăstirii și urmașul meu pe chir Paisie al Apamiei, pe care găsesc nu numai capabil de a conduce cu treburile mănăstirii, dar și îl recunosc cu adevărat în rândul fraților Sfântului Mormânt, întru cât a învățat cele sfinte pe lângă casa patriarhală, și a fost dat de părinții săi Sfântului Mormânt, unde de mic copil și-a depus jurământul și a fost hirotonisit ierodiacon de vecinic pomenitul patriarh al Sfântului Mormânt Anthimie, dar și actualul bunul patriarh îl recunoaște pe el, cât și de părinții și frații aflători la Ierusalim”. Drept urmare, la 8 iunie 1809, Dicasteria, din ordinul mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu Bodoni, îl numea pe mitropolitul Paisie Apamias egumen la mănăstirea Galata20, tot în aceiași zi accepta demisia arhimandritului Dionisie21 și informa Divanul despre noua numire, invocând drept temei ordinul nr. 5191 a Sfântului Sinod din 23 decembrie 1808, prin care exarhul primea dreptul de a „... pune în bună orânduială împreună cu alte bisăricești slujbe și mănăstirile ce sînt închinate și pe la alte locuri”22.

19 ANRM, Fond 733, inventar 1, dosar 105, f. 1, 3-3v. 20 Ibidem, f. 7-7v. 21 Ibidem, f. 9. 22 Ibidem, f. 8. 262

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Din cartea de egumenie din 8 iunie 1809 aflăm că noul proestos al mănăstirii Galata avea următoarele obligații: „Şi i s-au datu în samă numita mănăstire cu toate ale ei, atât ceale mişcătoare, cât şi ceale nemişcătoare în bună orânduială, să se silească a tocmi şi a spori toate spre folosul mănăstirii. Drept aceaia, va fi îndatorit preaosf(inţitul) numitul Paisie Apamiei, proestos Galatii, a avea întâiul purtare de grijă pentru bunăcuviinţa bisearicii, la toată slujba bisericească să se păzească întrânsa după orânduiala pravoslavnicii bisearici a răsăritului, cu toată sârguinţa şi evlavia neschimbat, pentru care să ţie ieromonaşi, ierodiaconi şi monahi de-ajuns, atât pentru bisearică, cât şi pentru posluşanie mănăstirii, îmbrăcămintea prestolului, vasăle, odăjdiile, candilele şi alte trebuincioase bisericeşti lucrare să fie fără lipsă, pomenirile, ori panehidele pentru ctitori, în vremea lor să se săvârşească cu toată sârguinţa, călugării în mănăstire să vieţuiască după pravilile sf(i)nţilor părinţi, neavând voe la lucruri, ce nu sînt îngăduite cinului lor. Aşijdere va avea purtare de grijă a spori ale iconomiei şi în tot anul a triimite la preafericitul patriarh a Iersualimului embaticul, care până acum s-au dat. Nimic de a mănăstirii înstrăinând, fiindcă pentru toate va avea a da samă. Venitul mănăstirii, plătind obicinuitul embatic, îl va metaherisi la treburile mănăstirii, la ţinerea călugărilor şi a posluşnicilor, precum şi la trebuinţăle sale dup(ă) cuviinţa cinstii sale neoprit, iară prisosul venitului îl va da la plata datoriilor, până când să vor plăti datoriile mănăstirii, iară apoi îl va metaherisi la ceale de folos, după poroncă şi întâmplarea trebuinţălor. În mănăstire va ţine în afară de condica în care sînt toate lucrurile mănăstirii scrise, încă două condice pentru venit şi pentru cheltuiala mănăstirii. După care îşi va da samă în tot anul”23. Despre situația delicată de la mănăstirea Galata din timpul egumeniei lui Paisie Apamias ne mărturisește referatul întocmit de același protoiereu Petru Kunițki, care, la 13 septembrie 1813, raporta mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni că: „Această Dicasterie în rezultatul examinării condicilor de cheltuieli și venituri prezentate de mănăstiri pentru anul 1809, a observat atitudinea

23 Ibidem, f. 7-7v. 263

Tradiții istorice românești și perspective europene egumenilor în raport cu buna orânduire și folosul mănăstirilor, a constat că egumenul mănătirii Galata, preasfințitul Paisie Apamias, merită a fi îndepărtat de la administrarea mănăstirii, care într-o perioadă scurtă de timp de când o conduce a dat mai multe semne de economie proastă, declarații neadevărate, fapte dăunătoare pentru mănăstire și abuz de putere.” După acest preambul referentul trece în revistă în șapte puncte motivele care l-au făcut să înainteze această sugestie, adică cea de a fi înlăturat de la administrarea mănăstirii, care conțin date despre veniturile și cheltuielile mănăstirii, modul cum a vândut veniturile moșiilor, vânzarea de veci a unor bunuri, o vie și 7 cazane de aramă, darea de declarații mincinoase, cum și o atitudine sfidătoare în adresa celui care la așezat în egumenie, adică a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Prin același act se propunea ca Paisie Apamias să de-a în primire mănăstirea și toate bunurile sale conducătorilor mănăstirilor ce erau închinate la Ierusalim, adică lui Grigore de la Sfântul Sava, Chiril de la Cetățuia și Anthim de la Pobrata. Pentru comportamentul și declarațiile mincinoase să fie informat Sfântul Sinod, iar până la decizia acestuia să fie ținut sub supraveghere. De asemenea, propunea ca în locul său să fie transferat arhimandritul Anthim de la Pobrata, sau să fie readus în funcție fostul egumen Dionisie, care să fie ajutat de un iconom și să aibă competențe limitate, adică doar de cele ce țin de serviciul religios, iar iconomul să administreze bunurile mănăstirii sub controlul Dicasteriei. Cazul Paisie Apamias, asemeni altor egumeni ai mănăstirilor închinate care au stat în fruntea compolotului contra mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, urmează să fie analizat într-un cadru mai larg, dar din cele ce observăm pe baza sus amintitelor cazuri, putem să înțelegem și să justificăm unele acțiuni ale mitropolitului Gavriil în raport cu această chestiune. Asemenea exemple aflăm pe parcursul întregii perioade de păstorie a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cazurile analizate în particular și privite în ansamblu permiţându-ne să dăm un credit favorabil politicii pe care acest ierarh o ducea în raport cu mănăstirile, nu numai cu cele închinate ci şi cu cele pământene. Curioasă argumentare a politicii față de mănăstirile închinate o găsim în scrisoarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni adresată ober-

264

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop procurorului Alexandr N. Golițân, din 28 octombrie 1810, în care acesta nota „Acești greci mândri și lacomi de la început au manifestat unele nemulțămiri față de guvernarea actuală, în timpul când le-au fost repartizate condicile de venituri și cheltuieli au manifestat-o mult mai deschis, iar după cercetarea socotelilor și descoperirea abuzurilor, și- au deschis veninul urii care se cuibărise în inimile lor împotriva mea și a actualei conduceri”24. În aceiași adresă exarhul arăta că a încercat să-i îndrepte pe cei nemulțumiți pe calea cea dreaptă, dar din cauză că aceștea continuă să se opună, propunea să fie scoși din funcție și înlocuiți cu egumeni ruși sau moldoveni. Iar într-o scrisoare trimisă prin protoiereul Petru Kunițki, care în luna decembrie 1810 se afla la Sankt-Peterburg, propunea ca respectivii să fie expulzați peste Dunăre în Turcia, la locurile de metanie, atenționând că orice contact cu ei este periculos atât pentru conducerea bisericească cât și cea civilă25. Drept urmare, la 14 decembrie 1810, Sinodul poruncea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni să întocmească lista celor vinovați pentru a fi expulzați în interiorul Rusiei. Pentru a se apăra, unii egumeni au apelat la consulul francez, declarându-se chiar supuși francezi. În consecință, un grup de egumeni greci au fost scoși din funcții și au fost expulzați în diferite mănăstiri din interiorul Rusiei. Cu toate acestea, chestiunea a rămas la ordinea zilei, egumenii intriganți continuând pe diferite căi să-l critice pe mitropolitul și exarhul Gavriil, care în această acțiune a sa a fost sprijinit și de boierii patrioți care în prima jumătate a anului 1811 trimeteau la Sfântul Sinod o scrisoare prin care argumentau starea în domeniu.

O analiză preliminară a materialului documentar pe marginea acestui subiect ne confirmă odată în plus că Gavriil Bănulescu-Bodoni, aplicând în spațiul Moldovei politica rusească în domeniu vieții monahale, urmărea să soluționeze acea chestiune stringentă a Bisericii Ortodoxe Române care a marcat istoricul acesteia, începând cu reformele domnilor fanarioți, legat de limitarea haosului și

24 Vasilii Jmakin, op.cit., c. 370. 25 Ibidem., c. 371. 265 Tradiții istorice românești și perspective europene arbitrariului în domeniul respectiv, în speță, în raport cu așezămintele monastice moldovenești închinate la locurile sfinte. Măsurile sale, deși, nu au fost continuate după revenirea lui Veniamin Costachi, vor prelua capul de afiș începând cu epoca regulamentară, când în domeniu se va implica domnul Mihai Sturdza26 și va fi tranșată în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

ANEXĂ

1810 septembrie f.d. – Propunerile Dicasteriei Exarhale înaintate mitropolitului Paisie Apamias pentru a fi înlăturate ca să rămâie în funcția de egumen a mănăstirii Galata

Rânduială cu care să cuvine a urma eu mai jos iscălit proestosul mănăstirii Gălății, după acestea aici arătate ponturi.

1. Viia de opt pogoane și jumătate a mănăstirii ce este la Nicorești cu loc cu tot ce am vândut-o cu 1 275 lei de istov să dau banii înapoi, rămîind viia iarăși în stăpânirea mănăstirii. 2. Șapte căzane de velniță ce le-am vândut în 3 000 lei, să dau banii cumpărtoriului înapoi, și să rămâe cazanele iarăși a mănăstirii. 3. Banii ce am luat pe trei ani de la moșiia Sagna, pe care am vândut-o pe zeci ani, să aib(ă) a strica contractual vânzării aceștiia, și să fac contract numai pe trei ani. Iar banii 6 900 lei ce am luat pe trei ani înnainte, din cari bani poprind a anului curgătoriu 1810, 2 300 lei, iar doi ani 1811 și 1812, banii ce cuprind 4 600 lei să-i dau în plata datoriilor mănăstirii.

26 „... domnia regulamentară a îngrădit, totodată, și autoritățile proprietății ecleziastice, supunând-o controlului statului. Conflictul lui M. Sturdza cu Mitropolitul Veniamin Costache și demiterea înaltului prelat, în 1842, reprezintă o consecință a unui șir întreg de măsuri anterioare, cu obiectivul de a organiza viața monahală și a extinde controlul administrației de stat asupra activității economice, financiare, și sociale a Bisericii.” Gheorghe Platon, op. cit., p. 28. Apud Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic 1834- 1848, București, 1915, p. 54 și urm. 266

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

4. 12 000 lei ce am luat de la armeni pentru ani înainte, pentru moșiia Plopii, Călugăreni aseaminee să popresc, iarăși banii pe un an 4 000 lei, pentru întâmpinare cheltuielilor următoare a mănăstirii, iar 8 000 lei să-i dau în plata datoriilor mănăstirii. 5. Iconomul ci să va rândui de cătră Exarhiceasca Dicasterie spre a avea în purtare de grijă iconomiia mănăstirii va fi întocma următoriu și lucrătoriu la toate ceale trebuincioasă ale iconomiei mănăstirii, răportuind pe toată luna de cele ce s-au urmat spre iconomiia mănăstirii, către Exarhiceasca Dicasterie. 6. 12 000 lei din tot venitul mănăstirii să s(e) socotească la toate cheltuielile, hacuri, îmbrăcăminte, mâncare, cheltuialal vitelor și a viilor, din care va plăti și embaticul obicinuit, cum și 8 670 lei dobânzile banilor datoriei și 1 000 lei să aibă a da arhimandritului Dionisie pe fieștecare an. Și mai rămâind din tot venitul a 26 872 lei cu care eu după izvodul iscălit am priimit mănăstirea 5 202 lei să aibă a plăti și a-i scădea din capitele datoriilor acum. Iar mai pe urmă sporindu-să veniturile și același sporiu tot în plata datoriilor să aib(ă) a da, până când să vor plăti toate datoriile mănăstirii. Și pentru căi voiu fi întocma următoriu și împlinitoriu bunii orânduieli ce s-au pus, făcându-se aceaste arătate ponturi ce cuprind mai sus cu a mea iscălitură adeverindu-le le-am dat la Cinstita Exarhicească Dicasterie ca să se păzască.

1810 an, septemvrie …1 zile.

ANRM, F. 733, inv. 1, d. 7-7v. Original. Ibidem, f. 66-66v. Traducere rusă. ______1 Data lipsește. Înaintată înainte de 13 septembrie 1810.

1810 septembrie 13. – Petru Kunițki, protoireu, membru a Dicasteriei Exarhale raportează lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit și exarh, cu privire la neregulile depistate în urma cercetării condicilor de venituri și cheltuieli a mitropolitului Paisie Apamias, egumenul mănăstirii Galata, propunând scoaterea acestuia din funcție din cauza abuzurilor comise

267 Tradiții istorice românești și perspective europene Его Высокопреосвященству, Святейшего Правительствующего Синода члену, в Молдавии, Валахии и Бессарабии, екзарху Гавриилу, митрополиту и разных орденов кавалеру.

Екзаршеской Дикастерии.

Доклад.

Сия Дикастерия при разсматривании представленных от монастырей приходо-расходных книг за 1809-и год, замечая поведение игуменствующих, в отношении благоустройства и пользы монастырей, усмотрела что игуменствующей в монастыре Галате, преосвященный Паисий Апамийский, заслуживает удаления от управления монастырем, яко в малое время показавшего довольные знаки худой економии, несправедливых показаний, явно вредных для монастыря поступков и принебрежения власти. 1-е) За 1809-й год не показал в приходе ничего, отзываясь, что за тот год все приходы получил и издержал прежде игуменствовавший архимандрит Дионисий, на против того открылось что он получил около 6 370-ти левов, по открытии коих и сам не мог в некоторых пунктах непризнатся, чем доказывает, что и прочие суть справедливы. 2-е) В расходе показал за семь месяцев 35 813 левов 5 пар, из каковых расходов на один только харчи и дрова показал 12 025-ть левов пять пар, что составляет по 1 717-ть левов 35-ть пар каждый месяц, не имея ни одного монаха а только до 30-ти душ разных служителей; какового расходу на харчи и в половину не показано в других монастырях имеющих по нескольку монахов и гораздо более людей; и потому великое есть сомнение в верности расхода, да и прочия 23 788-ть левов, показанные на другие расходы, яко то 5005 левов на сенокос, 4 380 левов на жалование служителям и прочие во многих статьях суть сомнительные. 3-е) Дерзнул продавать собственность монастырскую, называемую вию в противность правил святых отец и с убытком монастыря, а именно: один виноградный сад за 1 300 левов и медные саловарные казаны, приносившие приходу всякой год по 700 левов, за 3 000 левов, да еще покушался утаить сие деньги, не показал их нигде в приходе, и даже при вопросе о казанах не только не

268

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop признался, что их продал, но еще уверял, что оные теперь без употреблении и никто их на сей год не нанял. Каковое действие и утайка денег явно доказывают неблагомыслие и намерение удовольствовать свое корыстолюбие с разорением монастыря; ибо ежели он такие значительные и явные приходы покусился утаить, то кольми паче меньшее и не так известные утаить мог. 4-е) Запродал некоторые вотчины на десять лет, в противность соборного здесь в Молдавии составленного уложения и данного от Вашего Высокопреосвященства и от Дивана предписания, коим положено, чтобы ни какой игумен отнюдь не запродавал вотчин и акаретов монастырских болье, как на три года; а при том забрав деньги за три года в перед 18 900 левов, не показал их нигде и ни выкупил ни одного векселя. 5-е) Будучи призван в пресудствие Дикастерии и спрошен по совести, сколько именно суммы получил он за всю бытность своего настоятелем того монастыря, от самого принятия оного до ныне, отвечал и письменно показал, что не получил болье как только 20 740 левов, всего на всего, каковая сумма и в книгах его значится; 12 000 полученных за два года за вотчины в пред, и о других доходах превышавших с сим вместе показанную 20 740 левов суму 25-ть т(ысячи) и более ни слово не сказал. Какую надежду может иметь монастырь и самый Гроб Господень во Иерусалиме, куда сей монастырь посвящен, от такового настоятеля который приходы показывает в двое меньше, как они есть, а расходы в двое больше как должны быть. 6-е) Ежели принять и за истинные все его записки, в коих показывает, что сей монастырь не имеет доходу болье, как только 20 740 левов, а расходу за семь месяцев 32 813-ть левов, кроме 3 000 левов, данных на провиант, то очень явственно, что с такового економиею всякой год должен приращать долг болье 10 000 левов, и таким образом дойдет монастырь до совершенного разорения. 7-е) Затем, когда Ваше Высокопреосвященство употребляя все средств с скромностью без обиды монастыря и в пресечение таковых его злоупотреблений приказать изволили сочинить пункты ограничивающие его прихоти и лакомство, и определить економа на основании 10-го правила 7-го Вселенского Собора, которые пункты по сочинении к нему посланы оных продолжал игуменствовать, то он письменно отзывался к Вашему Высокопреосвященству с

269

Tradiții istorice românești și perspective europene возвращением пунктов без подписи, и с решительным объявлением, что он кроме патриарха Иерусалимского никому более не хочет быть подчиненным, забыв то, что он определен настоятелем оного монастыря от Вашего Высокопреосвященства, что церковь Молдовлахийская по высочайшему соизволению Всероссийского монарха и Святейшего Правительствующего Синода вверена управлению Вашего Высокопреосвященства, что с заграничными турецко-подданными лицами, в разсуждении военных обстоятельств и сообщаться даже запрещено здешним жителям не только объявлять себя единственными тамошних начальств подчиненными, словом: пренебрег церковные и гражданские узаконения и с отрицанием Екзаршеской Вашего Высокопреосвященства в сих местах власти, отрицает и власти Святейшего Синода, и самого монарха по соизволению коего вверена Вашему Высокопреосвященству сия паства. По таковым обстоятельствам Дикастерия, основываясь на правилах Святых отець 7-го Вселенского собора, Главы 18-й, правила 12-го где сказано: «по повелению Святых Апостолов преданное епископом, или игуменом от имения церковного нечто или от монастырского, не твердо-преданное есть и сия творя епископ или игумен да извержится.» И утверждаясь на Указе Святейшего Правительствующего Синода 1808 года, декабря 23-го дня, коим представлено Вашему Высокопреосвященству, разточительных и непослушных игуменов сменять, а на место их других определять, полагает мнением: за худую економию и за разточение монастырской собственности удалить его пр(реосвященого) А(памийского) Паисия от управления монастыря и повелеть ему здать по описи все монастырскую движимую и недвижимую собственности настоятелям Иерусалимских монастырей архимандритам Григорию Свято Савскому, Кириллу Четецуйскому и Анфиму Побратскому, а за утайку монастырских денег, яко за святотатство, и за противление власти представить на благоразсмотрение и решение Святейшего Правительствующего Синода; в следствие чего и содержать его впредь до воспоследования из Святейшего Синода о нем повеление под присмотром. На место же его или представить настоятельское звание бывшему прежде настоятелю, архимандриту Дионисию, к которому определить економа, с тем чтобы архимандрит, яко старец, порядков внутри

270

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop монастыря по части церковной, а економ наблюдал бы за имением монастырским, за приходом и расходом, но с таковым ограничением, чтобы ни архимандрит Дионисий, ни економ без ведома Дикастерии не могли ни вотчин запродать, ни долгу наживать, или платить, и никаким большим суммам располагать, а при том для лучшей верности ежемесячно записку прихода и расхода представить в сию Дикастерию, продолжая таким образом, до коль неуплатятся все долги, или определить полный и благонадежный игумен. Но повелено ли будет по сему исполнить, представить Вашему Высокопреосвященству на архипасторское благоразсмотрение и просить резолющии и утверждении же сообщить о сем и Молдавскому Дивану к сведению.

Вашего Высокопреосвященства всегдашние послушники.

Протоиерей Петр Куницкий

Канцелярист Илия Сербескул

№861-й. В Яссах. Сентября 13-го дня, 1810-го года.

Traducere:

Înlat preasfinției sale membru a Sfântului Îndreptător Sinod, în Moldova, Valahia și Basarabia, exarh și mitropolit Gavriil, și a diferite ordine cavaler. Dicasteria Exarhală.

Raport.

Această Dicasterie în rezultatul examinării condicilor de cheltuieli și venituri prezentate de mănăstiri pentru anul 1809, a observat atitudinea egumenilor în raport cu buna orânduire și folosul mănăstirilor, a constat că egumenul mănătirii Galata, preasfințitul Paisie Apamias, merită a fi îndepărtat de la administrarea mănăstirii, care într-o perioadă scurtă de timp de când o conduce a dat mai multe semne de economie proastă, declarații neadevărate, fapte dăunătoare pentru mănăstire și abuz de putere.

271

Tradiții istorice românești și perspective europene 1) Pentru anul 1809 la venituri nu a indicat nimic, declarând, că pentru acel an toate veniturile le-au primit și le-a reținut arhimandritul Dionisie, fostul egumen, dinpotrivă s-a descoperit că el a primit în jur de 6 370 lei, după aflarea cărora și singur nu a putut pe unele puncte să nu le recunoască, prin ce dovedește că și celelalte sunt adevărate. 2) La cheltuieli a arătat pentru șapte luni 35 813 lei și 5 parale, dintre care cheltuieli numai pentru haragi și lemne a indicat 12 025 lei 5 parale, care constituie câte 1 717 lei 35 parale pe lună, ne având nici un călugăr și numai 39 suflete a diferitor slujitori, care cheltuieli pentru haragi nici în jumătate nu sunt arătate la alte mănăstiri care au câte câțiva călugări și mult mai mulți oameni, și din acest motiv este bănuială pe corectitudinea cheltuielilor, dar și a celorlați 23 788 lei arătați pentru alte cheltuieli, cum ar fi 5 005 lei pentru cositul fânului, 4 380 lei pentru leafa slujitorilor și altele pe multe articole sunt foarte bănuitoare. 3) A îndrăznit să vândă bunurile mănăstirii, așa numita vie contrar regulilor sfinților părinți și cu mari pierderi pentru mănăstire, și anume: o vie cu 1 300 lei și cazanele de aramă pentru velnițe, care aduceau un venit anual de 700 lei anual, cu 3 000 lei, dar a și îndrăznit să ascundă respectivii bani, ne indicându-i la venituri, și care la întrebarea despre cazane nu numai că nu a recunoscut că le-a vândut, dar încă ne convingea, că ele acum nu se folosesc și nimeni anul acesta nu le-a închiriat. Care acțiuni și dosire a banilor demonstrază evident gândul ascuns și dorința de a-și satisface propriile interese prin ruinarea mănăstirii; întru-cât, dacă el asemenea evidente venituri mari a îndrăznit să le ascundă, atunci cu atât mai mult ce ar fi putut să ascundă când vorbim de venituri mai mici. 4) A vândut venitul unor moșii pe o perioadă de zece ani, contrar Sobornicescului Hrisov ce este aplicat aici în Moldova și a dispozițiilor date de înalt preasfinția voastră și de către Divan, prin care se prevede ca nici un egumen să nu îndrăznească să vândă venitul moșiilor și a acareturilor mănăstiriești mai mult de trei ani, mai mult de atât a luat bani pentru trei ani înainte 18 900 lei, ne indicându-i și ne cumpărând nici o hârtie de valoare. 5) Fiind chemat în ședința Dicasteriei a fost întrebat pe propria răspundere, ce sume anume a primit el de când se află în calitate de conducător al acelei mănăstiri, din momentul când a preluat-o până în prezent, el a răspuns și în scris a arătat, că nu a primit mai mult de 20 740 lei, de tot, care sumă este indicată și în condicile sale; 12 000

272

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop primiți pentru doi ani pentru venitul moșiei în avans, și despre alte venituri care depășesc cu cei arătați mai sus 20 740 lei suma de 25 mii și mai mult nu a declarat nimic. Atunci ce speranță poate să aibă mănăstirea și însuși Sfântul Mormânt al Domnului de la Ierusalim, unde această mănăstire este închinată de la un asemenea conducător care indică la venituri de două ori mai puțin, după cum sunt, iar cheltuilelile de două ori mai mult decât trebuie să fie. 6) Dacă ar trebui de luat ca fiind adevărate toate înscrisurile sale, în care arată că această mănăstire nu are mai multe venituri decât 20 740 lei, iar cheltuielile pentru șapte luni 32 813 lei, în afară de 3 000 lei, dați pentru provizii (pentru armată – n.n.), este evident că cu o asemenea economie pentru fiecare an trebuie să crească mai mult de 10 000 lei, și deasemenea va aduce mănăstirea la ruinare completă. 7) Ulterior, când înalt preasfinția voastră, folosind toate măsurile cu modestie fără a aduce supărări mănăstirii și pentru a opri aceste abuzuri ale sale să porunciți de a permite să fie întocmite anumite puncte ce are limita capriciile și lăcomia sa, și de a numi un econom în temeiul canonului al 10-lea a Conciliului VII ecumenic, care puncte după ce vor fi întocmite și după ce vor fi trimise lui să continuie să egumenească, însă el în scris s-a adresat înalt preasfinției voaste cu returnarea respectivelor puncte fără a le subscrie, și cu o declarație fermă, că el nu dorește mai mult să se supună altcuiva decât patriarhului de Ierusalim, uitând că a fost numit conducătoral acestei mănăstiri din partea înalt preasfinției voastre, că Biserica Moldovlahiei prin înaltă bunăvoință a magestății sale monarhului a toată Rusia și a Sfântului Îndreptătorului Sinod a fost încredințată administrării înalt preasfinției voastre, ca cu persoane de peste hotar supuși otomani, ținând cont de condițiile situației de război locuitorilor locuitorilor de aici le este interzis nu numai să comunice, dar mai ales să se declare personal subordonați conducătorilor de acolo, într- un cuvânt: a neglijat normele legale bisericești și civile prin negarea puterii puterii exarhale a înalt preasfinției voastre, neagă și autoritatea Sfântului Sinod și a însuși monarhului care va încredințat înalt preasfinției voastre acest popor. În aceste condiții Dicasteria întemeindu-se pe pravilele Sfinților părinți acelui de-al VII-lea Conciliu ecumenic, capitolul 18, canonul al 12-lea unde se spune: „Prin porunca Sfinților Apostoli dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească

273 Tradiții istorice românești și perspective europene din bunurile bisericii sau mănăstirii, să fie fără tărie, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru să fie alungat.” și se întărește prin ordinul Sfântului Îndreptătorului Sinod, anul 1808 decembrie 23 zile, acordat înalt preasfinției voastre, ca pe egumenii cheltuitori și nesupuși să fie înlocuiți, iar în locul lor să fie numiți, presupune prin această opinie: pentru proasta economie și pentru cheltuirea averii mănăstirii să fie înlăturat pre preasfinția sa Paisie al Apamiei de la conducerea mănăstirii și de a-i porunci să predea după inventar toate averile mișcătoare și nemișcătoare conducătorilor mănăstirilor Ierusalimului, arhimandriților Grigorie de la Sfântului Sava, Chiril de la Cetățuia, Anthim de la Pobrata, pe motiv că a ascuns banii mănăstirii, și pentru sacrilegiu, și împotrivirea puteriii să fie înaintat spre cercetarea și hotărârea Sfântului Îndreptătorului Sinod; drept urmare de al ține pe el până la venirea poruncii cu privire la acesta a Sfântului Sinod sub supraveghere. În locul său sau să fie propusă conducerea fostului egumen, arhimandrit Dionisie, pe lângă care să fie numit un econom, ca arhimandritul, întru-cât este în vârstă să se preocupe de problemele din interiorul mănăstirii pe probleme bisericești, iar economul să urmărească averea mănăstirii, veniturile și cheltuilelile, dar cu condiția, ca nici arhimandritul Dionisie, nici economul fără știrea Dicasteriei să nu poată să vândă veniturile moșiilor, nici să se împrumute sau să plătească, și să nu dispună de nici o sumă mare, iar mai mult pentru siguranță lunar să prezinte în scris veniturile și cheltuilelile la Diasterie, continuând în acest fel până nu vor fi achitate toate datoriile, sau să fie numit un egumen integru și de încredere. Dacă se va porunci pe marginea acestora de a executa, se prezintă înalt preasfinției voastre spre examinare arhipăstorească și solicită o rezoluție și aprobare, și de adus la cunoștința Divanului Țării Moldovei pentru a lua act.

Al înalt preasfinției voaste supuși ascultători, Protoiereu Petru Kunițki Cancelarist Ilie Serbescul

Nr. 861. În Iași, septembrie 13 zile, anul 1808.

ANRM, F. 733, inv. 1, d. 225, f. 1-4. Original.

274 TRADIŢIA ROMÂNĂ ORTODOXĂ DIN BASARABIA ŞI IMPACTUL CU MODELUL ORTODOXISMULUI RUS

Ion GUMENÂI

„Biografia” poporului român începe relativ recent, dar acest lucru este legat de ortodoxie. Spaţiul dat alături de restul Răsăritului Europei este încadrat în Ortodoxia celui de al doilea val, după cum îi spune Dan Zamfirescu1. Astfel, prin întemeierea statelor şi prin aşezarea vieţii sale pe temelia Ortodoxiei, poporul român hotăra astfel sensul întregii sale dezvoltări istorice şi culturale, Ortodoxia devenind parte componentă a tradiţiei sale, constituind de fapt partea sa majoră, în multe sensuri, identificându-se chiar prin ea. Şi totuşi, nu putem să nu fim de accord şi cu Dumitru Stăniloaie care afirma, pe bună dreptate, că românii prin ortodoxie şi-au păstrat legătura cu Orientul, iar prin latinitatea sa cu Occidentul2. Anume prin această legătură, chiar de la începuturile existenţei statale a Ţării Moldovei putem distinge o conceptualizare dublă a Ortodoxiei. Aşa, pe de o parte, elitele, în fruntea cărora se afla domnia, se percepeau în primul rând ca ortodocşi ce reprezentau şi erau obligaţi să apere unitatea Bisericii Ortodoxe, iar pe de alta se regăseau în marea familie a Creştinătăţii, fiind în dialog cu aceasta şi chiar predispuşi spre anumite concesii. Pe de altă parte a existat concepţia populară a Ortodoxiei - care era văzută, percepută sau chiar trăită ca o tradiţie ce urma a fi respectată întocmai. Nefiind aşezată pe anumite baze scolastice, „Ortodoxia populară” era înţeleasă prin necesitatea îndeplinirii unor anumite obiceiuri şi datini ce erau înţelese şi interpretate într-un sens religios de către popor.

1 Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţe lor istorice, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 98. 2 Сf. Ortodoxie și românism, Editura Albatros, București, 1998. 275 Tradiții istorice românești și perspective europene

Cât priveşte prima atestare documentară a acestui termen, primele documente emise de către cancelaria domnească și care au ajuns până la noi datează din ultimele decenii ale secolului al XV-lea. Analiza acestor documente, precum şi a celor de la începuturile veacului următor ne arată că nici termenul de „creştin”, nici cel de „ortodox” nu intraseră încă în uz, fapt care ar putea fi interpretat ca fiind unul straniu. Analiza diplomatică a documentelor însă arată prin ce forme au fost suplinite aceste scăpări. Şi în acest caz este vorba în primul rând de semnul „+” cu care încep toate hrisoavele cancelariei domneşti şi care semnifică de fapt desemnarea de către puterea divină a emiţătorului documentului ca reprezentant al său pe pământ şi apoi prin formula “ӀѠ” prescurtarea de la Ioan care, după cum afirma Năsturel la 1892: „Ioan este numele <>, mântuitorului nostru. Acest nume l-au luat domnii români, poate ca să însemneze <> şi de acolo <> întocmai ca regii din occident, care se întitulau <> (sa majestté tres chrétienne)”3. La rândul său Petre P. Panaitescu adăuga că „ӀѠ” înseamnă legătura (spirituală sau reală, de moştenire) a monarhilor români cu cei din Sudul Dunării, calitatea lor de stăpânitori ortodocşi, ca aceia ai acestor stăpânitori”4. Astfel, acest formular diplomatic îl arată pe domn în primul rând ca fiind unul din cei desemnaţi dintre creştini, şi apoi ca un principe ortodox. Mai mult, apartenenţa la lumea creştin ortodoxă a domnilor Moldovei, deci şi a întregii lor stăpâniri, adică a ţării, mai era întărită şi prin formulele de blestem din cadrul aceloraşi acte de cancelarie care puteau avea aproximativ următoarea formă: „Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al Ţării Moldovei, să nu-i clintească zapisul nostru şi credinţa noastră fără vina lui. Iar cine ar clinti, acela să fie blestemat de domnul Dumnezeu şi de preacurata lui maică, şi de cei 318 sfinţi părinţi de la Nicheia şi să fie asemenea lui Arie şi lui Iuda”5 sau „Iar domnul care ar strica această danie să fie blestemat de Domnul Dumnezeu, să fie blestemat şi de preacurata lui maică, de cei 12 apostoli de frunte, de cei 318 sfinţi părinţi şi de toţi

3 Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul al XVI-lea), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960, p.61. 4 Ibidem, p.55. 5 Documenta Romaniae Historica, Seria A, Moldova, vol I, nr. 10. 276

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop sfinţii şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat împotriva lui Hristos: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri, amin”6. Ori toate aceste elemente vin să demonstreze pe de o parte apartenenţa şi ataşamentul faţă de creştinismul ortodox, iar pe de altă parte de chiar apartenenţa de ortodoxie. Un argument în plus al acestor realităţi ne parvine şi dintr-un act extern de la începuturile statalităţii Ţării Moldovei, şi anume din jurământul de credinţă prestat de către Petru I regelui Poloniei (Wladyslaw Jagiello) la 26 septembrie 1387, unde la finele actului găsim următorul pasaj: „ca mărturie veşnică am făcut legământ sfânt, după ritul şi obiceiul Bisericii Răsăritene, sărutând cu gura proprie lemnul dătător de viaţă din mâinile domnului Ciprian, mitropolit al Kievului (super quibis omnibuz premissis in testimonium perpetuie firmitatis corporale prestitimus sacramentum iuxta ritum et consuetudinem orientalis eclesiae lignum vie in manibis domini Cypriani metropolitani Kyoviensis ore proprio osculantes)”7. Observăm în primul rând faptul că Biserica Ortodoxă în acest pasaj poartă denumirea de Biserică Răsăriteană, termen ce se va întâlni şi de acum încolo în actele şi letopiseţele moldoveneşti fiind sinonim cu termenul şi înţelesul de Ortodoxie. Dar cel mai important este faptul consemnării unui ierarh ortodox şi prestarea unui omagiu de credinţă conform obiceiului Bisericii Răsăritene, fapt ce poate fi interpretat ca o înţelegere din partea domnilor Ţării Moldovei că respectivii fac parte din „marea lume creştină”, se închină în persoana unui principe creştin ce este superior din punct de vedere a puterii, dar, în acelaşi timp, ca făcând parte dintr-o lume ce ţinea de răsărit şi era confundată cu Imperiul Bizantin, promotor al Ortodoxiei. În tradiţia cronicărească, termenul este folosit pentru prima dată în Letopiseţul de la Bistriţa. În pasajul cu referire la victoria lui Ştefan cel Mare de la Vaslui se arătă: „Şi a fost atunci veselie între oameni şi la toate domniile dinprejur şi la toţi creştinii dreptcredincioşi, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ştefan Voievod”8.

6 Ibidem, nr. 16. 7 Liviu Pilat, De la Liov la Colomeia. Observaţii privind ceremonialul depunerii omagiului de către domnii Moldovei, în Analele Putnei, IV, Nr. 1, 2008, p. 133-152. 8 P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-românedin sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, Editura Academiei Române, Bucureşti 1959, p. 18. 277 Tradiții istorice românești și perspective europene

Informaţii interesante cu privire la subiectul cercetat de către noi pot fi recuperate şi din datele călătorilor străini privind Ţările Române. Vom folosi aici datele ce au fost prelucrate de către academicianul Ioan-Aurel Pop privitoare la călătorii italieni din secolul al XVI-lea care s-au referit în mod expres la confesiunea şi, adesea, la biserica românilor9. Toţi aceşti autori ştiu şi scriu, în forme diferite, că românii sunt de credinţă răsăriteană (ortodoxă). Ei nu folosesc termenul de „ortodox", care nu era echivalent în epocă cu înţelesul de azi, ci cu acela de „dreaptă credinţă", cea mai uzitată expresie pentru a desemna credinţa românilor fiind noţiunea de „rit grec". Nu ne vom referi aici la toţi autorii şi toate scrierile analizate de către Ioan-Aurel Pop (în acest caz fiind necesară invocarea a 16 călători străini), ci ne vom opri doar la spusele lui Antonio Maria Graziani (1537-1611), toscan, secretar al cardinalului Commendone şi apoi episcop (poate a fost în Moldova), care spune că românii „păstrează cu însufleţire ritul credinţei creştine, aşa cum l-au primit de la greci"10 şi care, după noi, de fapt, reflectă esenţa ataşamentului populaţiei locale faţă de aceeaşi credinţă ortodoxă. La rândul lor, aceste pasaje ne demonstrează ataşamentul populaţiei româneşti faţă de Ortodoxie, care era una cu tradiţia cea de toate zilele. Românii se considerau ortodocşi şi îşi menţineau credinţa lor prin îndeplinirea riturilor bisericeşi şi transmiterea tradiţiei din generaţie în generaţie, nefiind predispuşi spre carte şi înţelegerea ortodoxiei din punct de vedere dogmatic – scolastic. Pentru ei cel mai important lucru consta în păstrarea Ortodoxiei, a credinţei strămoşilor care, în înţelesul lor, se confunda în mare măsură cu tradiţia. Evident că respectivii îi puteau vedea în rândul dreptcredincioşilor şi pe catolici şi pe protestanţi care alcătuiau frontul comun creştin în faţa pericolului proeminent din acea perioadă a Islamului. Totuşi, acest lucru nu-i împiedica să-și bănuiască aliaţii din frontul comun de necinste în relaţiile reciproce.

9 Cf. Ioan-Aurel Pop, Confesiunea şi biserica românilor în viziunea unor autori italieni din secolul al XVI-lea (până la Mihai Viteazul), în 300 de ani de la unirea bisericii româneşti din Transilvania cu biserica Romei, coord. Gheorghe Gorun şi Horia Pop, Cluj-Napoca, 2000, p. 69-80. 10 Ibidem, p. 80. 278

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Interesul scăzut pentru cunoştinţa de carte, evident că a lăsat enoriaşii de rând în sfera tradiţionalului, aceştia nefiind antrenaţi în discuţii privind Filoque, Existenţa Purgatoriului, Tainele euharistiei ş.a. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre reprezentanţii păturilor nobiliare, îndeosebi a celor şcolite. Atât evoluţia relaţiilor internaţionale, cât mai ales apariţia şi răspândirea protestantismului a dat un imbold puternic discuţiilor teologice ale secolului al XVII –lea. Şi în aceste discuţii din rândurile segmentelor şcolite ale societăţăii apare acea interpretare ecumenică a Ortodoxiei. Vorbind despre aceasta îl avem în vedere în primul rând pe Mitropolitul Petru Movilă. Iar argumentul principal în favoarea promovării acestei tendinţe de către el este lucrarea sa Expositio Fidei Ecclesiae Russiae Minoris, un Catehism de credinţă prezentat în 1640 la Kiev, redactat în 1642 la Sinodul de la Iaşi şi aprobat în 1648 de către Patriarhia de la Constantinopol, cunoscut astăzi cu denumirea de Mărturisirea Ortodoxă a credinţei universale şi apostolice a Bisericii Orientale.11 Anume, în această lucrare chiar prima întrebare este formulată în felul următor: Omul creştin, ortodoxocatolic, ca să dobândească viaţa cea veşnică, ce trebuie să împlinească? Lucrarea, care este întocmită în conformitate cu canoanele şi învăţăturile Sfintelor scrieri ale Sfinţilor Părinţi, fiind concepută sub formă de întrebări şi răspunsuri, adresează întrebările sale creştinilor şi nu ortodocşilor - deci este o tendinţă evidentă de apropiere sau, mai bine spus, de concepere a Ortodoxiei într-un cadru general creştin. Revenind însă la marea masă a populaţiei vom constata în continuare acea înţelegere tradiţională a ortodoxiei care este redată, credem, cel mai bine de către Dimitrie Cantemir. Astfel marele domnitor scria: „Astăzi tot poporul mărturiseşte legea creştină şi se ţine de biserica răsăriteană. În nici un articol de credinţă el nu închlină spre alte erezii, nu lasă la o parte nimic din cele ce această credinţă îi porunceşte şi nu face nimic din cele ce ea opreşte. În Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie şi cu atât mai puţin nu s-a putut dezvolta, probabil fiindcă acest neam n-a vrut să ştie de teologia

11 Petru Movilă, Mărturisirea Ortodoxă a credinţei universale şi apostolice a Bisericii Orientale, Ediţie bilingvă, Introducere, text latin, traducere şi note: Traian Diaconescu, Institutul European, Iaşi, 2001. 279

Tradiții istorice românești și perspective europene scolastică şi de alte meşteşuguri sofistice ale dialecticilor, ci a crezut că vorbele simple ale evangheliei şi învăţătura sfinţilor părinţi sânt de ajuns, chiar şi fără şcoală, spre mântuirea sufletului… Pe lângă că ţin post în zilele de miercuri şi de vineri, mai postesc de patru ori pe an la intervale hotărâte; în postul cel mare de patruzeci de zile şi în primele zile ale lui august, închinate Fecioarei Maria, se abţin şi de la peşte. Sânt unii care, stăpâniţi de o prea mare superstiţie, nu se hrănesc cu carne nici lunea şi ţin şi alte posturi, de pildă ale sfinţilor Atanasie, Grigore şi Dumitru, ba unele femei, chiar dacă nu îmbracă haina monahală, totuşi printr-o juruinţă de bunăvoie nu se ating de carne toată viaţa. Pe lângă aceasta poporul de jos, ca în cele mai multe ţinuturi pe care o învăţătură mai aleasă nu le-a luminat încă, este şi în Moldova aplecat spre superstiţii şi nu s-a curăţat încă aşa de bine de înaintarea de altădată încât să nu pomenească în cântecele şi litaniile lor la nunţi, la înmormântări şi la anumite date ale anului unele nume necunosute, care amintesc cultul străvechi al Daciei. Aşa sânt Lado şi Mano, Zâna, Drăgaicea, Doina, Heoile, Stahia, Dracul în vale, Ursitele, Frumoasele, Sânzenel, Joimăriţele, Păpăîluga, Chiraleisa, Colinda, Turca, Zburătorul, Miază – Noapte, Striga, Tricolici, Legătură, Dezlegătura, Farmec, Descântec, Vergelat şi altele de acest fel „12. Iar mai departe adăuga: „Trebile din afară ale bisericii Moldovei sânt în seama domnitorului însuşi el veghează cu râvnă şi cu grijă ca atât faptele, cât şi învăţăturile date de clerici să corespundă preceptelor credinţei ortodoxe, ca numeni dintre ei să nu se abată din calea adevărului şi îmbrăcat în piele de oaie, să ascundă în sinea lui inimă de lup, ca păstorul să nu-şi părăsească turma sau să fie pricină de scandal prin exemplele lui rele. Calea duhovnicească de a conduce sufletele la cer a fost încredinţată mitropolitului, care, ca un păstor credincios şi ca un slujitor neadormit al Domnului, cercetează bisericile de sub ascultarea lui, le dă episcop, fără multă carte într-adevăr, dar plini de duhul sfânt, şi nu nesocoteşte nimic din ceea ce vede că poate fi hrana şi mântuirea oilor sale” 13.

12 Dimitri Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p 337 – 341. 13 Ibidem, p. 351. 280

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Spaţiul românesc se ciocnise deja de politica religioasă a Imperiului Rus, „cu mesianismul său ortodox”, atunci când în timpul ultimului război ruso-turc din secolul al XVIII-lea s-a încercat organizarea şi instituirea unei Biserici Ortodoxe în stil rusesc, pentru aceasta fiind invitat unul din ierarhii bisericii ruse din acea perioadă, român la origini, Gavriil Bănulescu – Bodoni. Timpul fiind însă de scurtă durată, impactul a fost nesemnificativ. De această dată însă teritoriul numit Basarabia va trece sub ocupație rusă pentru mai bine de 100 de ani, iar pentru organizarea vieţii bisericeşti a fost adus din nou acelaşi Gavriil Bănulescu – Bodoni. Este necesar să atragem atenţia şi asupra faptului că această perioadă este aceea când Ortodoxia ca şi concept sau ca apartenenţă religioasă se confundă cu principalul exponent din punct de vedere instituţional - Biserica. Pentru marea majoritate a populaţiei din interfluviul pruto-nistean, Ortodoxia însemna Biserica Ortodoxă cu toate atributele şi manifestările sale. Acest lucru nu este întâmplător dacă luăm în consideraţie situaţia creată. Pe de o parte, odată cu anexarea acestui teritoriu de către Imperiului Rus, majoritatea populaţiei româneşti devine minoritară şi se poate identifica din punct de vedere etnic şi prin Biserica Ortodoxă, unul din factorii principali ai păstrării identităţii naţionale. Apoi, pentru secolul al XIX-lea sau cel puţin pentru prima jumătate a sa nu a existat o elită politică şi nobiliară (de genul celei poloneze) care s-ar fi erijat în apărătoare a identităţii naţionale româneşti, deoarece pe de o parte respectiva nu era încă formată, iar pe de alta datorită condiţiilor create de numărul acesteia, care era extrem de mic. În acest moment vine de fapt confruntarea principlă cu „Ortodoxia de tip imperial” care la rândul său avea o serie de priorităţi. De fapt, încă din perioada lui Petru I devenise destul de evident conflictul dintre provincialismul ortodox ca instituţie religioasă şi grandoarea doctrinei ideologice imperiale a Rusiei. Din aceste considerente Biserica Ortodoxă, prin reformele lui Petru I şi a urmaşilor săi, va deveni unul din departamentele de rând ale structurilor de stat venite să servească ideea imperială. Amplificarea rolului Bisericii Ortodoxe Ruse ca susţinător al ideii imperiale ruse în detrimentul funcţiei sale principale poate fi argumentat şi prin denumirea pe care încearcă să o încetăţenească, şi

281 Tradiții istorice românești și perspective europene anume Biserica Ortodoxă Catolică Orientală Greco-Rosienească, sau cum apare prescurtat în documente Biserica Greco-Rosienească. Pentru prima dată această denumnire este dată într-un Catehisis14 scris de către una din emblematicile figuri ale Bisericii ortodoxe Ruse, Mitropolitul Filaret Drozdov al Moscovei, publicat în 1823. Această compoziţie de cuvinte „greco-rosienesc” urma să argumenteze succesiunea canonică a Bisericii Ruse din cea bizantină şi deci, a ideii imperiale ruse rezultante şi continuatoare a celei bizantine. Potenţarea rolului Bisericii Ortodoxe pentru ideea Imperială rusă va avea loc odată cu lansarea de către Nicolai I a cunoscutei triade: „Ortodoxie, autocraţie, popor” – cei trei stâlpi pe care urma să se meţină statalitatea rusă15. Este interesant faptul că “ortodoxia” ocupă locul primordial în această triadă, şi aceasta într-un stat multinaţional şi multiconfesional, iar „autocraţia” este pe locul al doilea, cedând primul loc Bisericii (Această Poziţie a Bisericii Ortodoxe Ruse s-a păstrat şi ulterior, fiind cunoscute aşa slogane ca: „Pentru Credinţă, Ţar şi Patrie”( За Веру, Царя и Отечество) sau „Dumnezeul Rus, Ţarul Rus şi poporul rus”( Русский Бог, русский Царь и русский Народ) ). Astfel nu împăratul cuprinde cu puterea sa toate popoarele supuse sieşi, ci există o credinţă principală şi un popor principal (ce evident era cel rus) care urma să înglobeze celelalte naţiuni şi confesiuni. De fapt, Ortodoxia era înţeleasă astfel nu numai de către Împărat, dar şi de organele sale de administraţie sau intelectuali. Aşa P. N. Miliucov afirma: „Credinţa părea ceva înnăscut nedespărţit de naţionalitate dacă se poate spune o a doua natură… Un rus natural şi ortodox, cât de mult nu şi-ar fi schimbat convingerile religioase, din punct de vedere juridic nu ar putea înceta să fie un ortodox” 16. Chiar şi F. D. Dostoevschi afirma, la timpul său, că: „Un neortodox nu poate fi un rus adevărat”17.

14 Христианский катехизис Православной Кафолической Восточной Греко- Российской Церкви, Синодальная типография (Санкт-Петербург), 1823. 15 Хомяков Д.А., Православие. Самодержавие. Народность / Сост., вступ. ст., прим., имен. словарь А.Д.Каплина. Институт русской цивилизации, Москва, 2011. - 576 . 16 Милюков П.Н. Очерки по историирусской культуры. В 3-х т. Т. 2. Москва, 1994, с. 199. 17 Достоевский Ф.М., Полное собрание сочинений в 30-ти томах. Том 10, Ленинград, 1974. С. 197. 282

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Ideea respectivă a continuat să persiste la intelectualitatea rusă, fiind foarte clar exprimată de către Soljeniţân: „Anume ortodoxia, şi nu statalitatea imperială a creat tipul cultural rus. Ortodoxia păstrată în inimile noastre, în tradiţii şi fapte, va întări acel înţeles spiritual, ce îi unifică pe ruşi deasupra considerentelor de neam. Dacă în deceniile următoare noi vom pierde, şi vom pierde din volumul populaţiei şi a teritoriului şi chiar statalitatea, atunci una dintre neperitoare va rămâne la noi Credinţa Ortodoxă şi emanarea ei înaltă faţă de simţirea lumii”18 . Evident că această poziţie avută de către Ortodoxia rusă nu putea să nu lase şi o serie de critici. Astfel, cunoscutul publicist al timpului M. N. Catcov scria: „Noi, se pare, cu cea mai mare solicitudine apărăm biserica noastră ortodoxă, dar metodele care sunt folosite de către noi pentru aceasta nu se vede ca noi să fim convinşi în adevărurile ei şi în puterea sa. Noi o apărăm ca o instituţie politică şi pentru aceasta jertfim prea mult cu ea ca o biserică creştină Noi ne satisfacem cu aceea ca ea să reprezinte un mecanism birocratic bine pus la punct, şi de la sine înţeles este că ea nouă ne prezintă acele rezultate, ce sunt specifice unui mecanism de acest gen”19.

18 Солженицын А., Россия в обвале, Тип.Русский путь, Москва, 1998, с. 187. 19 Катков М.Н., О церкви, Москва, 1905. С. 20. Faptul că Biserica ortodoxă din Rusia devenise un instrument de racolare în rândurile sale a unui număr cât mai mare a populaţiei neortodoxe rezultă şi din actele ce sunt păstrate la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. În acest sens cităm o serie de documente. Raportul consistoriului Duhovnicesc din 19 noiembrie 1837 în care se arată că s-a ascultat raportul preotului protoereu Vasilii Purişchevici privind primirea de către acesta în rândurile creştinilor a evreului Urma Abramovici din Teleneşti care a fost botezat cu numele de Grigorie arătându- se: „pentru că acesta nou creştinat în baza dispoziţiei Sfântului Sinod privind luarea de măsuri adăugătoare privind combaterea falsei primiri de către evrei credinţei creştine grecorosieneşti arătate în punctele din 28 noiembrie 1830 ce au fost întărite de către administraţia civilă arată că acesta rămâne în rangul în care a fost înainte de convertire(eclozare) din credinţa jidovească în credinţa creştină Greco – Rusă (greco-rosienească) cu numele pe care l-a primit să aibă dreptul de a se stabili cu traiul unde va dori”. ( ANRM, Fond 6, inv. II, d. 1146 f.1-1v. ). Cererea(1817) lui Petru Lozinschii de credinţă papistaş de a trece la creştinism (pravoslavie). Extras din jurnalul Dicasteriei Duhovniceşti: „Petru Lozinschii 283 Tradiții istorice românești și perspective europene

Este evident că asemenea critici nu au putut influenţa cu nimic statutul şi funcţiile la care era predestinată Ortodoxia Rusă în cadrul Imperiului. Mai mult chiar orice intervenţie asupra acestei poziţii era privită nu numai cu neîncredere, dar chiar cu o maximă suspiciune. În acest sens ne serveşte chiar traducerea Bibliei din slavonă în rusă. Pregătirea pentru traducerea în limba rusă a Bibliei a fost începută încă în perioada lui Nicolai I, dar cu stăruinţa amiralului Şişcov aceasta a fost oprită, iar primele tipărituri ruse au fost arse, deoarece după părerea acestuia citirea Bibliei în limba rusă şi nu în slavonă, însemna de a umili destinul ei măreţ, însemnând de fapt un pas de la ascultarea smerită şi supusă ostăşească spre o înţelegere şi interpretare indivituală, lucru imposibil de acceptat pentru Imperiul Rus20. Aceste principii urmau să introducă ortodoxia rusă şi pe teritoriul Basarabiei, unde exista o Ortodoxie, dar aceasta era alta decât cea concepută de vârfurile imperiale ruse. Din aceste considerente chiar de la începuturile interacţiunii dintre aceste două înţelegeri ale Ortodoxiei avem un discurs destul de orientat din partea noii a arătat că este de 30 de ani ... Locul naşterii nu ştie dar că s-a născut în Ţara Leşească. După ce a murit mama s-a măritat cu o poloneză. În Ţara Leşească a fost de religie papistaşă. De acolo a plecat unde a slujit la negustori 12 ani. A venit cu un negustor peste Prut. Aici s-a însurat luând de soţie pe Dochiţa văduva fiica lui Filipciuc din satul Tărăsăuţi de peste graniţă, nemţoaică de credinţă pravoslavnică. Cununia le-a citit-o preotul din satul Petreşti de peste Prut din ţinutul Iaşi. Trăeşte la Slobozia lui Porcele unde are un copil botezat pravolslavnic. Şi de acum cunoscând credinţa pravoslavnica credinţă voieşte a să împreuna cu biserica răsăritului cu adevărat au arătat şi s-au iscălit. Dispoziţia mitropolitului ca după ce va fi încercat în credinţă să fie botezat. Raportul preotului din 10 mai că respectivul a fost unit la Biserica Ortodoxă. (ANRM, Fond 205, inv. I, d. 1729, f. 21.25.). „Raportul poliţiei (1838) or. Chişinău prin care se arată că la sediul poliţiei s-a prezentat Filat Monahov de 50 de ani elibatar, care a arătat că s-a născut în supuşenia otomană în Ţara Moldovei şi de mic rămânând fără părinţi a fost primit pe lângă schitul Slavsc – lipovenesc, iar în 1815 a fost călugărit, iar în 1835 a trecut hotarul şi s-a stabilit în Izmail. Drept urmare este dată dispoziţia Consistoriului prin care se numeşte un preot care urmează să-l iniţieze în dogma ortodoxă, să-l înveţe rugăciunile, dacă nu le cunoaşte, urmând apoi să stabilească data creştinării” (ANRM, fond 6, inv. I, inv. II, d. 1378, f 1-5). 20 Свиридов Иван, У стен Нового Иерусалима. Москва - Париж, 2000, с. 36. 284

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop administraţii a Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Astfel, în introducerea la una din primele cărţi tipărite la Tipografia eparhială de la Chişinău Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni scria: „În sfârşit, noi de cuviință socotim să anunţăm tuturor alor noştri supuşi iubiţi de către Hristos, din eparhia noastră că noi prin tipărirea acestei cărţi, după instrucţiunile date nouă, urmând întru toate după cum este spus a traducerii cărţilor de rugăciune, tipărite în Rusia, am inclus conform datoriei noastre în această carte şi pe toţi svinţii ce sunt cinstiţi de către Preaînaltul în Imperiul Rus Ortodox, păzit de către Dumnezeu, şi de asemenea şi miracolele ce au fost în multe locuri în Rusia de la Icoanele Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Cinstitei Maria. Deoarece datoria noastră acum când Milostivul Dumnezeu a binevoit cu mâna a tot cinstitorului Împărat Alexandru I să ne izbăvească de asuprirea Agareană şi să ne unească la alte de dumnezeu păzite ţări ortodoxe a puterii ruse, a noastră spun Datorie acum alături de alte popoare creştine ortodoxe în Rusia locuitoare să sărbătorim şi să prăznuim Sfinţii ce i-au servit lui Dumnezeu în Rusia şi cărora Dumnezeu pentru păstrarea de către ei a credinţei ortodoxe, până la sfârşitul vieţii, pentru dragostea lor fierbinte şi pentru viaţa de o potrivă cu a apostolilor prin care au luminat şi au întărit credincioşii în credinţă unora din care i-a proslăvit prin mulţime de miracole iar pre mulţi din ei şi cu moaşte veşnice”21.

21 De fapt, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în momentul creării noii structuri ecleziastice pentru a nu aduce prea multe repulsii din partea locuitorilor Basarabiei scria către Sfântul Sinod că dorea înfiinţarea unei mitropolii ţinând seama de: „deprinderea clerului şi poporului basarabean de a avea mai mult respect şi încredere faţă de scaunul mitropolitan. „Prezenţa acestei clauze în proiectul lui Gavriil este mai mult decât o chestiune de orgoliu personal; doar Gavriil fusese titularul unei dintre cele mai importante eparhii ruseşti – a Kievului - şi apoi exarh peste două Mitropolii; îi va fi venit greu să se considere ... retrogradat la o eparhie de categoria a doua! În realitate această condiţie fusese pusă nu pentru existenţa efemeră a unei persoane, ci pentru dăinuirea acestei instituţii! Ea n-a mai fost respectată. După moartea lui Gavriil, pe toată durata ocupaţiei ruseşti, 1812 – 1918, Biserica din Basarabia n-a mai fost condusă de mitropoliţi. Mai mult chiar, insistând la deschiderea unei tipografii eparhiale şi la publicarea de cărţi religioase în limba moldovenească, Gavriil Bănulescu-Bodoni va fi nevoit să ceară Sfântului Sinod să publice Evanghelia, Apostolul şi trebnicul conform obiceiului moldovenesc. Acesta arată că în biserica românească 285

Tradiții istorice românești și perspective europene

Discursul conciliant al primilor mitropoliţi este însă înlocuit cu unul destul de agresiv al mitropoliţilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care urmau să realizeze una din principalele scopuri puse de către Imperiul Rus în faţa Bisericii Ortodoxe şi anume cel de rusificare a populaţiei din Basarabia. În discursul arhiepiscopului Pavel Lebedev (23 iunie 1871 – 16 iunie 1882), de pildă, poate fi urmărită foarte bine această direcţie: „Voi de acum sunteţi supuşi credincioși ai Ţarului rus, fii ai Rusiei, întorşi la matcă, de sub stăpânire străină. Sunteţi mădulare vii ale poporului rus, de la care v-a dezlipit forţat. Fostul vostru arhipăstor stă acum aici, în faţa ochilor voştri şi dându-vă binecuvântare, vă porneşte spre a intra în legături noi bisericeşti”22. Această politică de rusificare forţată prin intermediul Bisericii Ortodoxe de fapt a jucat un rol negativ pentru perceperea Ortodoxiei de către populaţia locală care datorită acestui fapt se îndepărtează de instituţia Bisericii. Lucru respectiv poate fi foarte bine demonstrat prin apariţia unor articole cu privirea la istoria unor parohii din Basarabia publicate în organul oficial al Bisericii Ortodoxe din Basarabia „Кишиневские Епархиальные Ведомости”. Referindu-se la parohia din localitatea Batâr se arată: „Din cercurile cărţilor teologice tipărite după vechimea timpului tipărite cele mai vechi sunt: 1) Octoih publicat în moldoveneşte, tipărit în tipografia seminarului din or. Blaj în 1783. 2) Apostol, tot moldovenesc publicat în 1802, tipărit în tipografia seminarului din or. Blaj. 3) Mineul lunar de asemenea moldovenesc tipărit în 1785 în Bucureşti la tipografia mitropolitană... Slujba bisericească se săvârşea înainte şi acum în limba moldovenească, deoarece toţi enoriaşii, toţi până la unul sunt moldoveni;

Evanghelia şi Apostolul nu sunt amplasate în conformitate cu ordinea biblică şi nici în conformitate cu începuturile ca în cărţile noastre slave ruseşti, dar sunt rânduite în conformitate cu citirea lor de la un paşte la altul. În afară de această diferenţă majoră Mitropolitul mai indică o serie de diferenţe existente în tradiţia ortodoxă bisericească românească şi cea rusă, din care cauză solicită tipărirea cărţilor bisericeşti în conformitatea cu canoanele vechi din acest teritoriu, probabil pentru a nu îndepărta şi pentru a nu duce la o opoziţie din partea localnicilor. Din păcate aceste cerinţe însă au fost respectate doar în perioada vieţii lui Gavriil Bănulescu-Bodoni. 22 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarbia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 53. 286

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop se săvârşeşte câte odată şi în rusă, dar este ascultată fără de tragere de inimă de moldoveni. Enoriaşii cu toate că nu sunt instruiţi participă la slujba bisericească „23. O cu totul altă situaţie este descrisă pentru satul Bardar. „Tipărituri vechi nu există, toate cărţile de cult sunt tipărite după 1812. Cărţi bisericeşti, manuscrise, predici sau note vechi în această biserică nu sunt. Slujba bisericească în această biserică în timpurile trecute se efectua exclusiv în limba moldovenească fiindcă foştii preoţi din această eparhie, în mare parte moldoveni, erau din cei neinstruiţi; după aceasta când în parohie au început să vină preoţi ce au absolvit seminarul, slujba bisericească se efectuează cum în limba slavă cât şi în limba rusă. Enoriaşii acestei biserici, cu mici excepţii sunt analfabeţi din care cauză ei nu iau parte la citirea şi cântarea clirosului, în afară de doi sau trei gospodari care cântă şi citesc la cliros destul de acceptabil „24. O altă situaţie este descrisă pentru localitatea Gura Roşie, unde preotul de asemenea a trecut la efectuarea serviciului divin în limba rusă. „Dragostea enoriaşilor faţă de Biserica lui Dumnezeu este foarte minoră. Nu puţini se vor găsi de cei care nu se lasă chemaţi la biserică de nici un îndemn sau chemare a preotului. Cât despre aducerea de pomană în folosul bisericii nu poate fi nici vorba. Dragostea faţă de preot şi stima faţă de el între enoriaşi a existat de tot timpul, dar aceasta se întîmplă sau din cauza calităţilor personale a preotului, sau din cauza descoperirii în conştiinţa enoriaşilor a vinovăţiei sale referitor la nefrecventarea bisericii sau a altor păcate morale sau de bun comportament, despre care, după cum bine î-şi dădeau seama, ştia preotul. Cu toate acestea, nu rare erau cazurile de nerespect faţă de preot, exprimate prin beţie, în înjurături publice faţă de cruce, înjurături curat moldoveneşti grave faţă de credinţă şi reprezentantul ei – preotul”25.

23 Историко - статистические описание церкви и приходе селения Батыр Бендерского уезда în Кишиневские Епархиальные Ведомости, Nr. 22, an. 1873, p.829 – 830. 24 Некоторые историко - статистические сведения о церкви и приходе селения Бардар кишиневского уезда în Кишиневские Епархиальные Ведомости, Nr. 1, an. 1877, p. 25. 25 Андроник Галин, Гура – Рошие селение аккерманского уезда, în Кишиневские Епархиальные Ведомости, № 14, an.1873, p. 560. 287 Tradiții istorice românești și perspective europene

O situaţie şi mai gravă se întâmpla însă în unele sate, în care după cum arăta o descriere după o perioadă de timp după venirea unui nou preot şcolit în spirit rus, majoritatea bărbaţilor au mai încetat să frecventeze biserica, preferându-i în loc crâşma, trimiţându-şi doar soţiile la serviciile bisericeşti pentru a nu fi acuzaţi de necredinţă26. Şi totuşi aceste note negative survenite în viaţa spirituală a enoriaşilor ortodocşi din Basarabia nu au alarmat administraţia şi conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel, după cum o arată şi autorii ruşi, dacă la mijlocul secolului al XIX-lea „rusificarea administrativă” a Basarabiei, care a avut ca scop integrarea acestei margini în sistemul general administrativ a Imperiului Rus a luat sfârşit, procesul de integrare cultural-spirituală şi lingvistică a continuat, această dinamică fiind impusă de către creşterea naţionalismului rus şi de politica generală de represiune etno-politică dusă de către Imperiul Rus la hotarele sale vestice a părţii europene27. Şi în această situaţie evident că Biserica Ortodoxă Rusă va continua să fie exploatată de către administraţia imperială, în mod accentuat pentru realizarea scopurilor sale – rusificarea şi nu grija pentru viaţa spirituală a enoriaşilor. În acest sens cea mai elocventă este politica dusă de către episcopul Pavel Lebedev. După noi prezintă un deosebit interes pe acest segment activitatea episcopului Pavel al Chişinăului şi Hotinului, cu privire la organizarea vieţii bisericeşti după 1878 a teritoriilor româneşti reanexate la Imperiul Rus. Acesta considera acest teritoriu ca fiind unul „primordial” populat şi locuit de către slavi care, pe parcursul a 20 de ani, a fost supus influenţei române. După părerea episcopului preoţii locali erau total inapţi pentru a renaşte în acest teritoriu spiritul şi „cauza ruse”. El scria: „În teritoriul unit a Basarabiei există nu puţini candidaţi preoţi ce satisfac după educaţia sa cerinţele instruirii României, dar nu sunt suficient de formaţi pentru a primi loc preoțesc pe bună dreptate în Rusia. Iar în fostul ţinut Cahul – parte a eparhiei Huşului – sunt mulţi tineri ce au absolvit cursurile seminarului din Iaşi, dar nu cunosc nici un cuvânt pe limba rusă. Situaţia acestor persoane, îndeosebi a ultimilor

26 Moruzi D.C., op.cit., p.44. 27 Олег Гром, Церковная русификация в Бессарабии в середине XIX века, în Вестник ТГПИ, 2013, №, 2, c. 90. pe http://dacoromania.net/article . 288

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop este extrem de neplăcută”. Totuşi Lebedev insista ca aceşti preoţi românizaţi să fie lăsaţi în Rusia, dar insistă să fie învăţaţi limba rusă şi să servească „cauzei ruse”28. Drept rezultat pentru activitatea sa Pavel va fi decorat cu ordinul Sfântului Vladimir, în care se menţiona „Asupra soartei Preasfinţiei Dumneavoastră a căzut destinul să reprezentaţi şi să fiţi purtătorul ideii şi sentimentelor ruse. Şi această înaltă şi nobilă misiune a fost îndeplinită de către Preasfinţia Dumneavoastră perfect” 29. Deci, atenţie!!! Episcopul nu este decorat pentru activitatea sa în domeniul menţinerii sau a activităţii de promovare a misiunii spirituale a Bisericii, ci pentru faptul că este „purtătorul ideii şi sentimentelor ruse”. În concluzie se poate afirma că spiritualitatea şi credinţa religioasă a spaţiului pruto-nistrean a avut o evoluţie istorică firească în contextul general al ortodoxismului românesc, care, pe parcursul secolelor, a fost nu doar o devoţiune, ci parte componentă a elementului românesc. Anexarea Basarabiei la 1812 a făcut ca acest segment esențial al evoluţiei populaţiei autohtone româneşti să fie deraiat pe o cale străină sieşi. În primul rând se poate constata faptul că odată cu încorporarea Basarabiei Imperiului Rus s-a încercat o schimbare nu numai pe plan social, politic, economic – dar şi spiritual. Dacă pentru alte structuri statale specific pentru Biserica Ortodoxă a fost încadrarea şi participarea la edificarea conştiinţei şi unităţii naţionale, atunci pentru Imperiul Rus, datorită formulei în care a fost încadrată această instituţie spirituală a avut o funcţie practic inversă, şi anume de încadrare şi menţinere a unităţii acestui organism supranaţional, anume prin ştergerea specificului naţional. Ori, fiind transformată întru-un instrument semiautonom şi supus interesului statului, conform conceptelor înaintate încă de Petru I, Biserica Ortodoxă Rusă îşi schimba accentul activităţii sale de la unul spiritual la unul funcţional statal, de menţinere a unităţii loialităţii faţă de puterea imperială.

28 Ibidem, p. 92. 29Пархомович И., Краткий исторический очерк архипастырской деятельности в Бессарабии высокопреосвященнейшего Павла, архиепископа Кишиневского и Хотинского, с 1871 по 1881 год, тип. Архиерейского дома, Кишинев , 1882, c. 108. 289 Tradiții istorice românești și perspective europene

În cazul Basarabiei, pe lângă funcţiile deja amintitite şi necunoscute populaţiei autohtone, fapt care, evident, o făcea să se îndepărteze, în misiunea Bisericii Ortodoxe a fost pusă şi problema rusificării cât mai rapide şi mai eficiente a etnicilor români. Anume din aceste considerente, spiritualitate basarabeană şi îndeosebi ceea ce a însemnat religiozitate basarabeană a fost nevoită să balanseze între ortodoxismul tradiţional român şi cel imperial rus cu nuanţele şi sarcinile sale specifice. Rezultatele însă trebuie tratate diferit şi foarte atent. Ne referim la faptul că impactul a fost diferit atât la diferite stratificări sociale, cât şi în asupra diferitor laturi ale vieţii. Pe de o parte segmentul ce a reprezentat nobilimea sau preoţimea a fost cel mai puternic afectat. Nu acelaşi lucru însă putem spune de marea masă a ţărănimii care a rămas fidelă tradiţiei. Ori, anume păstrare legăturii şi conservarea în sânul bisericii a tradiţiei româneşti a făcut posibilă înfiriparea elementului naţional. Din punct de vedere spiritual, activitatea Bisericii Ortodoxe îndrumată de organele administraţiei imperiale ruse a avut de adus o serie de elemente negative. În acest sens avem în vedere îndepărtarea băştinaşilor de ortodoxie şi strămutarea spre elemente de credinţă păgână. Apogeul acestei mişcări poate fi considerată mişcarea inochentistă, denominare ce a putut îmbina foarte iscusit elementele religiei ortodoxe cu posibilitatea de înţelegere a limbajului autohton.

290 MILAN RASTISLAV ŠTEFÁNIK, SCIENZIATO SLOVACCO E PROTAGONISTA DELLA GRANDE GUERRA

Francesco LEONCINI

Raramente una personalità così poliedrica e cosmopolita quale quella di Štefánik, con una presenza attivissima a livello internazionale durante il Primo conflitto mondiale, di nazionalità slovacca ma naturalizzato francese, resta relegata in un angolo della storia. E’ certamente l’eroe nazionale dell’attuale Repubblica Slovacca, ma forse condivide con questo Paese dell’Europa centrale la scarsa visibilità del suo passato. Inserita a partire dal 1918 nello Stato unitario con i cechi, la regione era vissuta per mille anni sotto il dominio magiaro, cosa che aveva portato la sua popolazione autoctona slava a subire una progressiva condizione di sottosviluppo economico e culturale, tale da minacciarne la sua stessa identità. Accade poi che gli studi sulla figura di Štefánik si concentrino in larga parte sulla sua repentina fine in un incidente aereo, attorno alle cui cause si sono sviluppate le ipotesi più diverse. Il velivolo, un Caproni Ca. 33 con il quale stava rientrando in patria da Campoformido (Udine) il 4 maggio 1919, precipitò infatti in vista di Bratislava in un momento particolarmente delicato per la neonata Cecoslovacchia1.

1 Si pensò presto ai contrasti tra Beneš, del quale ora parleremo, e Štefánik, per cui il primo avrebbe deciso di eliminare il secondo. Un’altra tesi si riferisce alla presenza degli ungheresi che stavano combattendo per non abbandonare il territorio slovacco e quindi avrebbero colpito l’aereo. In conseguenza di questa situazione conflittuale potrebbero pure essere state scambiate da parte dei militari a presidio del campo di volo le insegne tricolori italiane con quelle simili ungheresi, di conseguenza avrebbero voluto abbattere un aereo nemico. Più probabile sembra un malore dello stesso Štefánik. Vi era un equipaggio italiano, composto dal tenente pilota Giotto Mancinelli Scotti, dall’aiuto-pilota sergente Umberto Merlini e dal motorista Gabriele Aggiusti. 291 Tradiții istorice românești și perspective europene

La sua intensa attività di astronomo, con viaggi nei cinque continenti, a partire dalle sue ricerche all’osservatorio parigino di Meudon, e il suo impegno di scienziato al servizio del governo francese, gli valsero la Légion d’Honneur nel 1914, all’età di 34 anni. Con lo scoppio della guerra egli si arruolò nell’Armée e nel corso degli eventi bellici operò dagli Stati Uniti alla Russia, al fine di raccogliere consensi e uomini per realizzare delle formazioni militari ceco- slovacche da affiancare agli eserciti alleati. Condivideva con Tomáš Garrigue Masaryk ed Edvard Beneš2 l’idea di abbattere la Monarchia asburgica e di costituire uno Stato comprendente cechi e slovacchi, ma per realizzare questo progetto i tre esponenti erano convinti che fosse necessario creare una forza armata. In Siberia fin dallo scoppio della rivoluzione bolscevica si era formata una Legione cecoslovacca di circa 60 mila unità. L’azione di maggior successo di Štefánik si dispiegò in Italia nel 1918, allorché riuscì ad ottenere da parte del primo ministro Vittorio Emanuele Orlando l’appoggio per la costituzione di una divisione ceco-slovacca, citata nel Bollettino della Vittoria, con i prigionieri e i disertori presenti nella Penisola, in particolare nella Certosa di San Lorenzo di Padula (Salerno). Questa congiuntura storica è passata poi nel dimenticatoio, travolta dal dannunzianesimo e dal fascismo, così come la dimensione di scienziato di Štefánik . Anatole de Monzie, esponente di primo piano nella politica francese del periodo tra le due guerre mondiali, nel suo volume Destins hors série (Paris, Les Éditions de France: 1927), tracciandone una breve

Sulla diversità di carattere tra i due esponenti del movimento per l’indipendenza ceco-slovacca e sulle visioni contrastanti circa la collocazione internazionale del futuro Paese, più favorevole Beneš a un rapporto privilegiato con la Francia, mentre Štefánik guardava a un’alleanza strategica soprattutto con l’Italia, si sofferma Antoine Marès nel suo recente volume Edvard Beneš. Un drame entre Hitler et Staline, Paris, Perrin: 2015. Egli ricorda anche le varie congetture sulla caduta del velivolo ed esclude un fattore esterno sulla base di documenti già noti, che però non sono mai stati considerati tali da chiudere definitivamente il caso. Cfr. pp. 69-71 e 261-263. 2 Suo allievo e più stretto collaboratore, poi ininterrottamente ministro degli Esteri della Cecoslovacchia. Gli succede alla presidenza della Repubblica nel 1935. 292

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop ma avvincente biografia3, accanto a quella di protagonisti europei d’eccezione della sua epoca, definisce Štefánik: “Homo multiplex, surhomme, il portait au front la marque nietzschéenne, ‘le signe pâle et fatal du Tschandâla’; il avait ‘cette morale noble’, ‘cette richesse de personnalité’, ‘ce plaisir d’être sévère et dur à soi’ qui caractérisent ‘les grands virtuoses de la vie’. Mais ce qui peut-être fut le plus admirable en Milan Stefanik, c’est la méthode selon laquelle il administra sa virtuosité […] Toujours à la recherche d’une étoile ou au service d’un peuple [le slovaque], il conduisit ses démarches innombrables avec une ardeur et une précision d’homme d’affaires. » (pp. 129-130). Cosa poteva spingere questo giovane, nato in un villaggio (Košariská4) di una provincia agricola, soggetta al dominio straniero, tanto che all’arrivo a Parigi sarà registrato come hongrois, provenendo da quella che allora si chiamava Ungheria superiore (Felvidék), a guardare lontano, oltre i confini della sua regione e oltre i limiti angusti della vita sociale e culturale che lo circondava, è la domanda che si pone lo stesso fratello nel ricordarlo5, all’interno del primo dei due volumi celebrativi nel ventennale della morte. Come poteva pensare uno slovacco, e per giunta povero, di sottrarsi al destino di una vita gretta, insignificante, come quella del 99% dei suoi conterranei? Quale poteva essere stata la molla che lo avrebbe spinto a porsi l’obiettivo di scrutare l’universo, di diventare astronomo?6. Figlio di un pastore protestante, frequenta le scuole evangeliche e a diciotto anni si iscrive al Politecnico di Praga, unica scuola tecnica dell’Impero istituita sull’esempio dell’École polytechnique di Parigi e inserita successivamente nell’Università Carolina. Vi accede grazie a una borsa di studio dell’Unione cecoslovacca [Československá jednota],fondata per favorire la collaborazione tra cechi e slovacchi, partecipa subito attivamente alla vita dell’Associazione studentesca

3 La belle vie de Milan Ratislava [sic] Stefanik, pp. 127-153. 4 All’epoca Kosaras. 5 Dr. Ladislav Štefánik, Môj brat Generál Milan Rastislav Štefánik [Mio fratello il Generale M.R.Š.], in: Štefánik. Kniha prvá: spomienky a postrehy [Š., vol. I: ricordi e percezioni] , a cura di Š. Osuský e B. Pavlů, Sväz slovenského študentstva v Bratislave nákladom L. Mazáča v Prahe, 1938. 6 Ivi, pp. 44-45. 293 Tradiții istorice românești și perspective europene slovacca Detvan7 e ne diventa presidente. Anch’essa è di orientamento cecoslovacchista, emanazione del gruppo stretto attorno alla rivista Hlas [La Voce]8. Studia per due anni ingegneria civile, in quanto il padre vorrebbe che diventasse un professionista in questo settore, ma si rifiuta di continuare, rompe con lui e passa alla Facoltà di Filosofia. Nonostante sia sconsigliato dal dedicarsi all’astronomia dal suo mentore AntonÍn Vavra, presso la cui famiglia, di fede evangelica, era ospitato a Praga e che insegnava al Politecnico, in quanto ciò avrebbe comportato costosi e non facili spostamenti all’estero, in Francia, Gran Bretagna, Stati Uniti, sviluppa i suoi studi di fisica, matematica, ottica unendoli a quelli di filosofia. Nel 1902 trascorre un semestre a Zurigo e visita Milano. L’anno successivo è a Palermo come rappresentante dell’Associazione Detvan alla conferenza internazionale dell’organizzazione studentesca Corda Fratres e ritorna a Praga dopo avere sostato a Napoli e a Roma. Si diploma in Filosofia nel 1904 con una tesi in astronomia dal titolo “Nuove stelle nella costellazione di Cassiopea” e subito parte per Parigi, dove entra in contatto con ambienti studenteschi e artistici cechi e francesi. Riesce a stringere amicizia con personalità di rilievo, in particolare con l’astronomo e scrittore Camille Flammarion, che lo inserisce nell’Osservatorio di Meudon, diretto dal fondatore dell’astrofisica Jules Janssen. Nel giugno 1905 sale per la prima volta all’osservatorio che questi aveva installato a 4.800 metri di altitudine sul Monte Bianco, compirà negli anni seguenti altre cinque ascese e pubblicherà, in base a quanto rilevato sulle radiazioni solari, due lavori dal titolo rispettivamente Studio delle righe telluriche e Studi fotografici delle righe telluriche nello spettro infrarosso,ai quali aveva collaborato il suo collega Gaston Millochau.

7 Prendeva il nome di un’opera lirica, composta a metà dell’Ottocento, che celebrava il popolo slovacco. 8 La personalità di riferimento era Tomáš Garrigue Masaryk, che dal 1882 ricopriva la cattedra di Filosofia alla neonata sezione ceca dell’Università di Praga e operava attivamente per l’integrazione dei due popoli, ma anche per favorire la rinascita culturale degli slavi del sud e la loro reciproca conoscenza in vista di un progetto unificatore. 294

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Nell’agosto dello stesso anno svolge ricerche spettroscopiche sull’eclissi totale di sole ad Alcosebre in Spagna (sulla costa nella regione di Valencia) e pubblica la sua prima relazione scientifica9. Dimostra una grande abilità nell’entrare negli ambienti più prestigiosi della Parigi della Belle Époque, e nei salotti più famosi come quello di Sarah Claire Boas de Jouvenel, della quale divenne amante, così come fu fidanzato per qualche tempo della figlia del potente senatore e ministro Émile Chautemps, il cui figlio Camille diventerà poi negli anni trenta primo ministro. Tutto questo anche grazie alla sua vicinanza10 al Grand Orient de France, al quale apparteneva la maggioranza della classe dirigente francese. Univa così al fascino personale con le conseguenti liaisons l’aggancio a salde amicizie massoniche. Caduto in disgrazia presso il nuovo direttore dell’Osservatorio di Meudon, che lo considera un avventuriero ma che probabilmente teme la concorrenza di Štefánik sui suoi stessi argomenti, viene incaricato dal Bureau des Longitudes di seguire l’eclissi totale di sole in Turkestan, a Ura Tjube, a 150 Km. da Taškent, e durante il viaggio riceve l’invito a visitare l’osservatorio di Pulkovo vicino a San Pietroburgo. Al ritorno incontra Tolstoj a Jasnaja Poljana. Non riuscirà a vedere l’eclissi a causa del cielo coperto così come accadrà in Brasile nel 1912, quando sarà mandato con lo stesso scopo a Passa Quatro, nello Stato di Minas Gerais. Qui però, sulla base degli insegnamenti di Janssen circa l’uso dello spettroscopio nell’osservazione delle protuberanze solari al di fuori delle eclissi totali, malgrado la pioggia e le nuvole, riesce a rilevare, con l’aiuto di filtri colorati, l’intensità della luce prima e dopo l’eclissi11. Nell’occasione ha modo anche di fare conoscenza con il presidente della Repubblica Rodriguez de Fonseca, massone, e il suo entourage, che erano in visita nella zona. Tratta anche affari economici. Nel 1909 viene inviato in Algeria dal governo francese per cercare un sito dove installare un osservatorio astronomico, di ritorno visita la Sicilia e l’Italia meridionale. L’anno successivo viene incaricato

9 Cfr. in allegato la riproduzione della prima pagina. 10 Ricerche recenti dello studioso slovacco Michal Kšiňan escluderebbero una sua formale affiliazione alla massoneria francese. Cfr. A. Marès, Edvard Beneš, cit., p. 98. 11 Cfr. J. JurÍček, M.R. Štefánik. Životopisný náčrt [M.R.Š. Un abbozzo biografico], Bratislava, Mladé Letá: 1990, p. 79. 295

Tradiții istorice românești și perspective europene dal Bureau des Longitudes e dal Bureau Central Météorologique di una missione in Oceania per osservare a Tahiti il passaggio della cometa Halley. Vi arriva attraverso San Francisco e poi Papeete. Non avrà fortuna anche in questo caso a causa del cielo coperto e si sposterà poi nella vicina Vavau (Nuova Zelanda) per osservare l’eclissi di sole. Questa volta riuscirà a vederla e sarà fonte di importanti ricerche. A Tahiti si mette sulle orme di Paul Gauguin, che vi era scomparso qualche anno prima, e recupera delle sue incisioni su legno che dona alla Francia. L’impresa più significativa sia sul piano dell’applicazione dei suoi studi scientifici sia per quanto riguarda il suo contributo agli interessi del governo francese e in particolare alla sua politica coloniale è costituita dal suo soggiorno in Ecuador. In seguito alla prevista apertura del Canale di Panama (1915) Anatole de Monzie, allora sottosegretario alla Marina mercantile, era stato incaricato di trovare nelle vicinanze del Canale dei porti d’appoggio per le navi francesi dove creare dei depositi di carbone. Per l’Atlantico non si poneva il problema, più complesso era trovare una base sul Pacifico. Facendo ricerche documentarie si venne a scoprire, in seguito a una vicenda di tipo romanzesco (era giunta in proprietà a un basco francese, che a sua volta l’aveva lasciata in eredità al suo Comune natio vicino a Pau), che la Francia poteva accampare dei diritti di proprietà su una delle isole Galapagos. Nel frattempo Émile Chautemps presenta Štefánik a de Monzie, ma lo slovacco ha piuttosto un'altra idea e cioè quella di organizzare una rete di telegrafia senza fili tra le colonie francesi del Pacifico, facendo capo a Tahiti. Si trattava di trovare un altro sito sul continente americano e quindi veniva a proposito la possibilità di servirsi di un’isola delle Galapagos. Il progetto trova l’approvazione del ministro della Pubblica Istruzione Louis Barthou, che finanzia l’impresa sotto forma di una missione per ristrutturare l’Osservatorio di Quito, particolarmente rilevante ai fini scientifici e ormai alquanto arretrato. Partecipano all’iniziativa anche la Société de géographie e la Compagnie générale tansatlantique. Nella capitale ecuadoriana Štefánik giunge a fine novembre del 1913 via New York, Los Angeles, New Orleans, Panama, Guayaquil. Qui sviluppa una duplice azione: di carattere scientifico, nell’ambito dell’Osservatorio dove riesce a stringere una forte collaborazione con il

296

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop direttore Luis Tufiño, e di carattere diplomatico al fine di ottenere per la Francia la concessione in esclusiva di istallare una rete di rilevazione meteorologica e un sistema di telegrafia senza fili. Cosa che riesce benissimo come lui stesso comunica in un cablogramma a Parigi del 2 dicembre e l’ambasciatore francese Francastel dà conferma dell’operazione condotta con successo in un successivo dispaccio al proprio ministero. Il fatto è che la Francia si trova in questo momento in una crisi ministeriale e non saprà approfittare subito dell’opportunità, rischierà di vedersela strappare dai tedeschi, anch’essi interessati allo stesso scopo. Sarà ancora il prestigio acquisito da Štefánik nel Paese sudamericano a salvare la situazione l’anno dopo, quando era già iniziata la guerra e lui si era arruolato come soldato semplice nell’Armée, e a far ottenere a un’azienda francese l’esclusiva per l’istallazione degli impianti12. Nell’aprile del 1915 consegue il diploma di pilota e viene assegnato con la squadriglia MF 54 al quadrante di Pas-de-Calais, dove ha sede il quartier generale del futuro maresciallo di Francia Ferdinand Foch. L’ormai tenente pilota si segnala per numerose missioni di volo e nel frattempo propone la creazione di un servizio meteorologico militare. Per la sua origine slava e le sue conoscenze delle tradizioni di quei popoli viene mandato in missione in Serbia, dove segue, in una sequela interminabile di tragedie, la ritirata dell’esercito serbo che trascina con sé parte della popolazione e i prigionieri cechi e slovacchi. Fornisce tutta una serie di dettagliate informazioni, arriva esausto e ammalato in Italia seguendo la sorte di circa duecentomila persone tra militari, civili e prigionieri austro-ungarici che, giunti sulle coste albanesi, vengono raccolti dalla Marina italiana in una gigantesca operazione di salvataggio13. Vorrei ora mettere in rilievo soprattutto il ruolo di Štefánik in Italia e il prestigio e la fama che egli seppe conquistarsi nel nostro Paese

12 Su questo episodio dell’Ecuador si sofferma ampiamente de Monzie nel volume citato, pp. 131-153. Ora la mia allieva Rosa Bianca Guarda sta compiendo approfondite ricerche a Quito sull’attività di Štefánik. 13 Cfr. in particolare sulla vicenda dei prigionieri L. Gorgolini, I dannati dell’Asinara, in: L’Europa in guerra. Tracce del secolo breve. Catalogo della mostra allestita a Trieste e a Trento tra l’autunno del 2014 e la primavera del 2015, Edizioni e: 2014, pp. 263-274. 297 Tradiții istorice românești și perspective europene tanto da essere espressamente citato da Vittorio Emanuele Orlando nel discorso di chiusura del “Congresso delle nazionalità oppresse dall’Impero austro-ungarico”, tenutosi a Roma tra l’8 e il 10 aprile 1918, e di cui parleremo più avanti. Il suo lavorio diplomatico presso le autorità italiane fu tenace e senza tregua per ottenere la creazione di una formazione militare sul nostro fronte, che era quello direttamente interessato dal confronto con l’Austria-Ungheria14. Ne mancò di impegnarsi anche presso la nostra missione militare a Parigi. E’ importante seguire l’attività degli émigrés ceco-slovacchi nella capitale francese attraverso le memorie del capo del Servizio di informazioni militari della Missione italiana, colonnello Nicola Brancaccio15. Nei numerosissimi colloqui che egli ha in particolare con Štefánik e Beneš emerge chiaramente il loro desiderio che l’Italia assuma un ruolo guida per realizzare le loro finalità. Il primitivo orientamento prorusso era stato scartato da Masaryk dopo lo scoppio della rivoluzione e il patrocinio della causa ceco-slovacca sarebbe dovuto avvenire da parte delle potenze dell’Intesa. La Francia restò per molto tempo legata all’idea del mantenimento in vita dell’Austria e Beneš in un ampio colloquio con Brancaccio il 17 luglio 191716 riconferma quanto già gli aveva detto in un incontro dell’agosto dell’anno precedente17 e cioè che la politica del Consiglio ceco-slovacco sarebbe stata sempre orientata verso l’Italia e che questo Paese avrebbe dovuto farsi parte attiva per la costituzione di un loro esercito. Ciò sarebbe stato auspicabile, a suo avviso, anche per controbilanciare l’influenza francese, che si stava facendo sempre

14 Cfr. M. Kšiňan, L’attività di Milan Rastislav Štefánik in Italia, in: F. Leoncini (a cura di), Il Patto di Roma e la Legione ceco-slovacca. Tra Grande Guerra e Nuova Europa, Vittorio Veneto, Kellermann: 2014, pp.81-99. L’incaricato d’affari francese a Roma Charles-Roux definisce Štefánik “propagandista straordinario” e nei suoi soggiorni a Roma sistemava gli affari del suo Paese come un ministro residente non avrebbe potuto fare in un anno. Cfr. D. Bolech Cecchi, Alle origini di un’inimicizia. Italia - Cecoslovacchia 1918- 1922, Soveria Mannelli, Rubbettino: 2008, p. 92. 15 N. Brancaccio, In Francia durante la guerra, Milano, Mondadori: 1926. 16 Ivi, pp. 121-126. 17 Ivi, pp. 32-33, 26 agosto 1916. 298

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop più soffocante. La Francia teneva la soluzione jugoslava (intesa in chiave panserba) come carta di riserva e comunque intendeva ottenere un ruolo egemone sui nuovi Stati che eventualmente si fossero formati in seguito alla fine della Monarchia. Brancaccio era perfettamente convinto della necessità per l’Italia di agire a favore della causa ceco-slovacca e in tal senso ne scrive alle autorità di Roma. In una delle più significative pagine delle sue memorie egli mostrava lucidamente quali sarebbero stati i vantaggi per il suo Paese nello sviluppare rapporti di amicizia e di collaborazione con la Boemia, una volta resasi indipendente18, ma osservava con amarezza: “Disgraziatamente il movimento nazionale czeco non ha finora trovato in Italia alcun appoggio sostanzioso; qualche gentilezza, qualche aiuto platonico; ma parecchia diffidenza, tanto da persuadere il Consiglio nazionale che con l’Italia non vi sia nulla da fare, per lo meno fino a quando l’esempio delle altre nazioni non l’avrebbe trascinata”19. Il fatto è che anche l’Italia era contraria alla dissoluzione della Monarchia ed esisteva la cosiddetta “questione adriatica”, ovvero il problema del confine orientale. Ciò poneva il nostro governo in una posizione di scetticismo e di ostilità nei confronti del movimento di unificazione degli slavi del Sud, visto come un ostacolo alle mire espansionistiche italiane sui Balcani e a quelle che erano ritenute le legittime richieste sulla costa orientale dell’Adriatico. Tutto questo costituiva un impedimento al dispiegarsi di un’azione favorevole ai ceco-slovacchi, le cui idealità e i cui programmi coincidevano con quelli jugoslavi. Per accogliere le richieste che insistentemente venivano da parte di Štefánik e di Beneš sarebbe stato necessario trovare dapprima un’intesa con questi ultimi, cosa che appariva assai difficile per la netta contrarietà del ministro degli Esteri Sonnino. Lo sfondamento austro-tedesco a Caporetto ebbe un effetto depressivo sui movimenti indipendentisti, in particolare l’Austria giocò la carta di protettrice di sloveni e croati contro le mire annessionistiche italiane. Ma gli amici inglesi del comitato jugoslavo Henry Wickham Steed e Robert William Seton-Watson continuavano a

18 Ivi, pp. 111-115, 28 giugno 1917. 19 Ibidem, p. 112. 299

Tradiții istorice românești și perspective europene impegnarsi per ottenere un’intesa tra questo e gli italiani in modo tale che ci potesse essere un fronte comune antiaustriaco. A questo scopo a metà dicembre aveva luogo a Londra un incontro tra le due parti sotto la presidenza di Steed, era necessario giungere reciprocamente alla rinuncia della Dalmazia, salvo Zara, e del Carso e dell’Istria. Infine un accordo fu trovato il 7 marzo del ’18 dove si dichiarava che le “singole controversie territoriali” avrebbero dovuto essere risolte “amichevolmente”, “sulla base dei principi di nazionalità e del diritto dei popoli di decidere della propria sorte, e in modo da non ledere gli interessi vitali delle due Nazioni, che saranno definiti al momento della pace”20. Si trattava di un’intesa di massima ma era sufficiente per poter procedere a una ridefinizione della strategia di politica internazionale da parte dell’Italia. Un cambio di rotta al quale aveva contribuito in maniera determinante l’azione del Primo ministro Vittorio Emanuele Orlando, che, giunto al governo dopo la disfatta di Caporetto, era convinto fosse necessario modificare la rigida linea di condotta di Sonnino e chiamare a raccolta tutte le forze disponibili per far fronte a quella che si era configurata come una disastrosa invasione. La guerra era giunta alle spalle di Venezia. La pace di Brest Litovsk permetteva inoltre all’esercito austro- ungarico di concentrare tutta la sua potenza di fuoco sul fronte italiano e il successo in questo settore sarebbe stato decisivo per le sorti dell’intero conflitto. Alle urgenti esigenze militari si univa in questo cruciale momento della politica italiana il riemergere di quel filone mazziniano che aveva costituito l’anima stessa dell’interventismo democratico, la corrente slavofila, favorevole a un accordo globale e strategico con le componenti slave della Monarchia al fine di creare un’alleanza per il dopoguerra che avrebbe costituito l’asse portante di un sistema di sicurezza volto a contrastare una eventuale rinnovata rinascita della potenza tedesca. Per questa corrente culturale e politica, composta da personalità quali Leonida Bissolati, Francesco Ruffini, Andrea Torre (che aveva negoziato l’accordo con gli jugoslavi), Giovanni Amendola, Gaetano Salvemini e Giuseppe Prezzolini, il futuro nemico da fronteggiare non sarebbero state

20 Cfr. L. Valiani, La dissoluzione dell’Austria-Ungheria, Milano, il Saggiatore: 1966, pp. 392-393. Tale documento fu poi annesso al Patto di Roma, che costituiva la dichiarazione finale del Congresso delle nazionalità oppresse. Cfr. il testo in: F. Leoncini (a cura di), Il Patto, cit., pp. 52-53. 300

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop certamente le nuove formazioni statali nate dalla dissoluzione dell’Austria-Ungheria quanto la risorgenza dell’espansionismo tedesco e le sue mire verso l’Adriatico e il Mediterraneo orientale. Gaetano Salvemini esprimerà in maniera assai chiara e profetica questo pensiero alla fine del ’18 quando sottolineerà in un suo scritto: “O i nuovi stati danubiani e l’Italia si associano saldamente contro ogni minaccia della Germania; o della loro disunione approfitterà, in tempo più o meno vicino, la Germania per riprendere la sua opera di dominazione”21. Si veniva a creare quindi una saldatura estremamente significativa tra il pensiero mazziniano, quello di Tomáš G. Masaryk, che sarà poi espresso compiutamente nella sua opera programmatica La Nuova Europa. Il punto di vista slavo22, e la visione strategico militare di Milan Rastislav Štefánik. Quest’ultimo già in memorandum in italiano del 1916 intitolato Gli czechi e l’Italia nella guerra attuale, aveva messo in rilievo l’ormai evidente dipendenza della Monarchia dagli interessi del Reich e il ruolo che una futura Boemia indipendente avrebbe potuto giocare per bloccare la spinta tedesca verso il Medio Oriente, ma nello stesso tempo aveva fatto presente le potenzialità che si sarebbero offerte all’Italia in questo nuovo quadro geopolitico qualora avesse optato decisamente per un’alleanza con le popolazioni slave e in particolare con gli jugoslavi23. In quello stesso anno Štefánik aveva compiuto alcuni voli di ricognizione e di propaganda in Italia, oltre le linee nemiche, sopra il Trentino e a Udine si era presentato a Ugo Ojetti grazie a una lettera di Salvemini: “Ieri è venuto da me un tenente aviatore francese d’origine boema, Stefanik, a parlarmi d’Austria, di Boemia, di Serbia, ecc. Un

21 G. Salvemini, Le nazioni dell’Europa centrale, da “L’Unità”, 26 ottobre – 2 novembre 1918, in: Id., Dalla guerra mondiale alla dittatura (1916-1925), a cura di C. Pischedda, Milano, Feltrinelli: 1973, p. 264, corsivo nell’originale. 22 Edizione italiana a cura di F. Leoncini, Pordenone – Padova, Edizioni Studio Tesi: 1997. Pubblicata pro manuscripto in inglese e francese nel 1918, uscì in ceco nel 1920 Nová Evropa. Stanovisko slovanské. 23 Il memorandum è pubblicato integralmente con traduzione in slovacco da D. Kováč, Štefánikovo talianske memorandum z aprila 1916 [Il memorandum italiano di Š. dell’aprile 1916], in “Historický Časopis”, 48(2000)3, pp. 517-533. Il testo slovacco è riprodotto in Slováci v prvej svetovej vojne 1914-1918 [Gli slovacchi nella prima guerra mondiale], Bratislava, Literárné informačné centrum: 2010, pp. 83-91. 301 Tradiții istorice românești și perspective europene mingherlino, pallido, gli occhi cerchiati di rosso, butterato dal vajolo. Ha seguito l’esercito serbo in ritirata. M’ha detto cose importanti. Qui l’adoperano, credo, a lanciare manifestini ai czechi e boemi, ‘di là’ per farli disertare”24. Il “mingherlino, pallido” si stava intanto facendo strada negli ambienti romani. Con un blitz si fidanza con la marchesina Giuliana Benzoni, di prestigioso casato e nipote di un esponente di primo piano della politica di allora quale Ferdinando Martini. Dopo una breve presentazione nel corso di una serata mondana alla luce di un caminetto e la richiesta di un appuntamento per il giorno seguente, la giovinetta si trovò tra le mani la mattina dell’incontro un piccolo astuccio accompagnato da queste parole: “J’ai pêché cette pierre à Tahiti” e in malcelato italiano: “L’ho sempre portata con me per la donna che sarebbe stata la mia compagna”. “Seppi solo annuire all’incredibile proposta, ricorda la Benzoni, e trovai, in qualche modo, il coraggio di chiedergli il suo nome. La domanda provocò lieta ilarità ‘ Ma come, credevo che lo sapeste’. ‘Ma niente affatto, non so assolutamente nulla di voi’. Si presentò con un inchino: ‘Milan Štefánik, mademoiselle’. Mi trovai così fidanzata, e con anello, nel giro di pochi minuti. Felici e ridenti, prendemmo una carrozzella, per fare un beneaugurante giro di Roma. […] Milan era slovacco con il culto della propria patria, piccolo frammento nazionale immerso nel vasto impero austriaco”25. Introdotto rapidamente nelle alte sfere, riuscì nel contempo a farsi ricevere dalla regina Margherita e a stringere rapporti con gli esponenti dell’interventismo democratico. E’ nel corso dei primi mesi del ’18 che si dispiega la sua frenetica azione. “A Praga attendono: bisogna dar loro la prova che l’Italia è con i boemi e che essa desidera la costituzione statale di tutte le nazionalità oppresse dall’Austria”. Così si esprime con lo stesso Martini che lo riceve il 13 marzo accompagnato dalla nipote e ne ha l’impressione di una “Simpatica persona, piena di entusiasmo e di fede”26. Registra poi, il 29 giugno: “A

24 U. Ojetti, Lettere alla moglie: 1915-1919, curato e annotato da F. Ojetti, pref. N. Rodolico, Firenze, Sansoni: 1964, p. 265 (Udine, 11 aprile 1916). 25 G. Benzoni, La vita ribelle. Memorie di un’aristocratica italiana fra belle époque e repubblica, raccolte da V. Tedesco, Bologna, il Mulino: 1985, p. 65 26 F. Martini, Diario 1914-1918, a cura di G. De Rosa, Milano, Mondadori: 1966, p. 1119. 302

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop proposito di Stefanik la contessa Taverna seppe dalla Regina madre che esso è grandemente temuto dal Governo austriaco per la sua tenace operosità rivoluzionaria. Alla Regina lo disse il Re stesso”27. Ma nel frattempo si era svolto il Congresso di Roma. L’Italia, abbandonata qualsiasi velleità imperialista e una politica puramente rivendicazionista era riuscita a formulare un disegno di respiro europeo e a porsi al centro di un vasto schieramento internazionale, cosa che poteva soddisfare contemporaneamente i suoi interessi strategici e l’aspirazione a giocare un ruolo di prima grandezza quale punto di riferimento politico e culturale28. Nel suo discorso di saluto a conclusione dell’Assise Vittorio Emanuele Orlando ribadì in maniera solenne e vibrante l’impegno del suo governo a favore della ritrovata collaborazione dell’Italia con tutti i popoli soggetti alla Monarchia e per sostenere le aspirazioni all’indipendenza dei vari comitati all’estero. Un particolare riferimento era andato proprio a Štefánik e al suo ardente desiderio di vedere impiegati i suoi soldati al fronte, anche se in un colloquio con lui, il presidente gli aveva fatto presente le sue riserve in quanto ciò li avrebbe esposti alla forca, qualora fossero caduti in mano nemica. “Io non voglio nulla, gli aveva risposto. Io vi sciolgo anche da qualunque vincolo morale. Io non vi domando altro che la mia gente muoia per il suo ideale”29. Al di là delle diverse sensibilità e delle diverse valutazioni delle proprie esigenze nazionali, il Congresso dimostrò una straordinaria unità di intenti circa quello che doveva essere il suo scopo principale: affermare la volontà collettiva di giungere alla liquidazione dell’Impero asburgico con la conseguente applicazione del diritto di autodeterminazione ed è questo che costituisce il contenuto essenziale del Patto di Roma. Masaryk definisce nelle sue memorie di guerra come “importante e utile” l’iniziativa romana e da essa fa scaturire la

27 Ivi, p. 1191. 28 Cfr. F. Leoncini, Un fugace ritorno delle idealità mazziniane: “Il Congresso delle nazionalità oppresse dall’Impero austro-ungarico” (Roma, aprile 1918) e la nascita della Legione czeco-slovacca, in: Id. (a cura di), Il Patto, cit., pp. 24-51. 29 Cfr. il testo completo del discorso di Orlando in F. Leoncini (a cura di), Il Patto, cit., pp. 57-63; il riferimento a Štefánik a p. 62. 303 Tradiții istorice românești și perspective europene dichiarazione degli Stati Uniti del 29 maggio, con cui si accettava le risoluzioni espresse in quell’occasione, e l’adozione delle stesse da parte della Conferenza interalleata del 3 giugno30. Giovanni Amendola, uno dei maggiori protagonisti di quell’evento e che morì in esilio nel ’26 in seguito alle conseguenze di un’aggressione fascista, in un discorso tenuto l’anno successivo nel suo collegio elettorale di Mercato San Severino (Salerno) ricordò a quanti ormai criticavano apertamente la politica a favore delle nazionalità danubiano balcaniche: “Gli echi del Congresso di Roma furono immediati e potenti. Dentro e fuori la Monarchia, al di qua come al di là dell’Oceano, il patto di concordia stretto tra gli oppressi degli Absburgo suscitò un tumulto di speranze e di propositi: la stampa austro-tedesca registrò il fatto con manifesta preoccupazione e non tentò nemmeno di svalutarlo; l’opinione pubblica dell’Intesa e degli Stati Uniti intuì che una micidiale arma di guerra era stata impugnata contro il nemico e ne fu riconfortata nell’ora più grigia di tutta la guerra, quando i tedeschi bussavano alle porte di Parigi”31. La conseguenza più immediata della manifestazione romana fu la costituzione della Legione ceco-slovacca sulla base della Convenzione stipulata il 21 aprile tra Orlando e Štefánik, divenuto nel frattempo colonnello32, in rappresentanza del Consiglio ceco-slovacco di Parigi, giuridicamente sottoposta all’autorità di quest’ultimo organismo. Ciò costituiva un vero e proprio riconoscimento dello stesso come governo de facto e con questa iniziativa l’Italia precedeva gli Alleati nel dare legittimità alla costituenda Ceco-Slovacchia33. Al fine di rendere maggiormente solenne la firma della Convenzione, essa, su espressa volontà del presidente del Consiglio, avvenne nel giorno in cui si festeggia il Natale di Roma e, sempre per dare il massimo rilievo all’evento, la bandiera di combattimento fu

30 T.G. Masaryk, La Résurrection d’un État. Souvenirs et Réflexions 1914- 1918,Paris, Librairie Plon:1930, pp. 249-250. 31 G. Amendola, Il Patto di Roma e la Polemica, Sarno, Premiata Tipografia Fischietti: 1919 [reprint Bibliolife], p. 18. Uno dei critici più duri fu il nazionalista triestino Attilio Tamaro, che bollò come “rinunciatari” i promotori dell’intesa di Roma e divenne poi esponente del fascismo. Cfr. il suo scritto di allora Il Patto di Roma, Roma, Società Editrice Politica: s.a. 32 In giugno sarà promosso generale. 33 Cfr. il testo originale in: F. Leoncini (a cura di), Il Patto,cit., pp. 54-56. 304

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop consegnata all’Altare della Patria il 24 maggio, cioè nel giorno che ricordava l’entrata in guerra dell’Italia. Si trattò di un vero trionfo per Štefánik. Come annotò la moglie svedese di un esponente ceco attivo allora in Italia, Amelie Posse– Brázdová: “I discorsi celebrativi, tra cui dominò l’appassionato intervento di Štefánik, finirono in un uragano di entusiasmo […] anche se vivessi cent’anni, quell’ora non la dimenticherò mai”. E l’indomani i giornali romani scrissero che lui “era sulle labbra e nel cuore di tutti, era diventato per un giorno re di Roma”34. I legionari combatterono nella decisiva battaglia del Solstizio, distinguendosi successivamente sul Doss’ Alto in Trentino il 21 settembre, dove resistettero a un violento attacco nemico e la cui azione fu direttamente elogiata dal presidente Orlando in un messaggio a Beneš, quale segretario generale del Consiglio di Parigi: “Vi esprimo con grande cordialità i sentimenti della mia più viva ammirazione per l’intrepida fermezza dimostrata ieri, sulle nostre Alpi, dalla divisione czeco-slovacca nel combattimento di Dosso Alto, dove il valore di un popolo che combatte per la sua libertà ebbe ragione del furore aggressivo alimentato dall’odio”35. Richiamato urgentemente in patria alla fine di aprile del 1919 per la difficile situazione che si era creata in Slovacchia nei combattimenti contro le truppe ungheresi di Béla Kun e per il contrasto che si era aperto tra il gen. Piccione, comandante della missione italiana, e il governo di Praga, che aveva passato ai francesi il comando delle operazioni, Štefánik, divenuto nel frattempo ministro della Guerra, partì dall’Italia in aereo “per non toccare il suolo austriaco”36 alla volta della capitale del suo Paese natale. La sua morte costituì la perdita non solo di uno dei protagonisti di un sogno pazzesco, quale era quello di creare dal nulla uno Stato democratico e multietnico, ma anche l’uscita di scena di uno degli ultimi esponenti dell’Europa romantica.

34 K. PichlÍk- B. KlÍpa-J. Zabloudilová, I Legionari cecoslovacchi (1914-1920), Trento, Museo Storico: 1997, p. 159. 35 Cfr. il Bollettino di guerra di Diaz del 22 settembre e il messaggio di Orlando in: M. Mondini, Parole come armi. La propaganda verso il nemico nell’Italia della Grande Guerra, Rovereto, Museo Storico Italiano della Guerra: 2009, p. 26. 36 Cfr. J. Juríček, M.R.Štefánik, cit., p.158. 305 Tradiții istorice românești și perspective europene

Milan Rastislav Štefánik, Relazione sull’eclissi totale di sole ad Alcosebre in Spagna

306 PROVOCĂRI ACTUALE ALE ALIANȚEI DINTRE RELIGIE ȘI POLITICĂ

Sandu FRUNZĂ

Pluralismul, povestirea și adevărul Cultura politică este îmbibată de mituri, creații imaginare, comportamente ritualice și diverse metamorfoze ale sacrului1. Prezența unor asemenea structuri pe care le asociem cu religia în sens generic are o tot mai mare vizibilitate în contextul disputei dintre opțiunile laice și cele teologice. Dincolo de aspectele concrete ale unei asemenea confruntări, timpul povestirii este pentru omul postmodern de azi la fel de semnificativ ca și timpul sacru pentru omul societăților tradiționale. Dacă analizăm înclinația spre povestire, spre cunoașterea mitică sau magia comportamentului ritualic, atunci putem sesiza că o nostalgie a conștiinței mitice a omului arhaic ne însoțește mereu, în toate acțiunile cotidiene, inclusiv în planul acțiunii politice. Putem aduce ca argument o mare parte a exemplelor oferite de gânditori semnificativi pentru studiul imaginarului religios, precum Mircea Eliade, Karl Gustav Jung, Moshe Idel sau Gilbert Durand2, așa cum putem valoriza perspective excelente de reinterpetare, precum cele oferite de Vasile Sebastian

1 Acest text face parte din cercetarea mea în cadrul grantului CNCS– UEFISCDI, proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0481. 2 Mircea Eliade, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios. Prefață de Georges Dumezil, traducere de Alexandra Beldescu, Humanitas, Bucureşti, 1994; Karl Gustav Jung, În lumea arhetipurilor. Traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura „Jurnalul literar”, București, 1994; Moshe Idel, Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări. Traducere de Maria- Magdalena Anghelescu, Polirom, Iași, 2008; sau Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Traducere de Marcel Aderca, Editura Univers, Bucureşti, 1977. 307 Tradiții istorice românești și perspective europene

Dâncu, Nicu Gavriluță sau Aurel Codoban3, ori reflecții originale în câmpul demitologizării, cum sunt cele propuse de Ioan-Aurel Pop4. Importanța acestui timp al povestirii poate fi înțeleasă – sub una dintre fațetele sale importante – prin apelul la timpul semnificativ consemnat de istorici, timp al marilor narațiuni din perspectiva cărora „trecutul este viață trăită și realitate vie”5. Dacă în cazul miturilor avem o formă imaginativă de construcție a adevărului unei comunități, Ioan- Aurel Pop6 arată că în cazul istoriei, deși cunoașterea istorică are un caracter subiectiv datorită influenței pe care o are din partea istoricului, accesul la realitatea obiectivă, adesea camuflată de construcții culturale sau ideologice, este asigurat de buna-credință a istoricului și de dorința sa de a accede la adevăr. Ioan-Aurel Pop acceptă că acest adevăr nu este niciodată absolut, chiar dacă este vorba de un trecut pe care îl avem la îndemână, dar onestitatea intelectuală a istoricului funcționează sub forma unei credințe în posibilitatea descoperirii unor fețe ale adevărului, care, puse în comun cu datele obținute de alți autori, pot să dea o perspectivă coerentă asupra realității7. În excelenta sa deconstrucție a tendinței lui Lucian Boia8 de

3 Vasile Sebastian Dâncu, Triburile. O patologie a politicii românești, de la Revoluție la Generația Facebook, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014; Nicu Gavriluţă, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologie a sacrului, Polirom, Iaşi, 1998; sau Aurel Codoban, Sacru şi ontofanie. Pentru o nouă filosofie a religiilor, Polirom, Iaşi, 1998. 4 Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile și miturile (Note de lectură), ediția a doua revăzută, Editura Enciclopedică, București, 2014. 5 Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Eikon, Cluj, 2013, 8. 6 Ioan-Aurel Pop este considerat azi unul dintre cei mai originali și autentici cercetători în interpretarea și creația istorică românească. Vezi și Ionuț Costea, „Elogierea vieții Profesorului Ioan-Aurel Pop la vârsta de 60 de ani”, în Ioan Bolovan, Ovidiu Ghita (coord.) Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan- Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, 61-87. 7 Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile și miturile (Note de lectură), p. 386. 8 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 1997. Răspunsul dat de Ioan-Aurel Pop a fost dezvoltat nuanțat și cu multă acribie în cartea sa de 400 de pagini. În fapt, demitizarea propusă de Lucian Boia este deconstruită la rândul său, cu instrumente asemănătoare, dar prin apelul la obiectivitatea științei istorice. Constatăm că deși privită cu rezerve de un mare 308

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop a pune etichete definitive, de a demitiza întreaga mitologie națională, de a pune la îndoială întreaga istoriografie românească, Ioan-Aurel Pop adoptă o poziție științifică pluralistă potrivit căreia „Absolutizarea capacității de cunoaștere a istoricului sau negarea completă a acestei capacități sunt două extreme fără suport în realitate. Orice istoric autentic, adică profesionist și onest, se străduiește să reconstituie fărâme din vastul trecut, iar gradul de veridicitate al reconstituirilor este variabil, în funcție de felurite condiții, de mai mulți factori. Criteriul esențial după care trebuie să se facă reconstituirea este adevărul, nu cel absolut sau total, – fiindcă la acesta oamenii nu au acces –, ci cel relativ, uman, parțial, cu variante. Se vorbește, fără ca aceasta să fie neapărat un paradox, despre adevăruri ale trecutului, cum sunt și adevărurile pezentului”9. Avem aici o suită de deconstrucții: ale adevărului absolut, ale oricărei forme de exclusivism și ale oricărui refuz de dialog multiperspectival. Una din lecțiile importante pe care le putem învăța de aici este aceea că nici un adevăr nu trebuie luat drept absolut și definitiv, chiar dacă așa îi șade bine adevărului să fie. Ponind de la o realitate transilvăneană multiculturală, de la un tip special de pluralism cultural ce face posibilă recuperarea identităților sub semnul diversității, Ioan-Aurel Pop face din pluralism o parte instrinsecă a metodei sale istorice inclusive. Sesizăm că deși Lucian Boia și Ioan-Aurel Pop recurg amândoi la un proces de deconstrucție, în timp ce primul dorește să despartă mitul de adevăr și istorie, cel din urmă propune o viziune pluralistă în care pot fi construite strategii ale conviețuirii dintre istorie, mit și adevăr. „Miturile istorice, câte există, se cuvin studiate, cunoscute și caracterizate ca atare. Ele nu trebuie nici supraestimate, nici neglijate, nici suprimate. Istoriografia nu trebuie primenită de mituri, dacă acestea se cunosc și sunt conștientizate, ci trebuie permanent înnoită ca mod de abordare, adaptată noilor descoperiri, epurată de erori, falsuri, interpretări greșite, clișee, deformări, sloganuri, obsesii, prejudecăți etc.”, afirmă Ioan-Aurel Pop10. Deși mitul trebuie despărțit de adevăr, el nu poate fi despărțit număr de specialiști, cartea lui Lucian Boia a stârnit entuziasmul și fascinația cititorilor și a fost un succes de piață deodebit, așa cum sunt și celelalte cărți ale sale destinate publicului larg. 9 Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 375. 10 Ibidem, p. 385. 309 Tradiții istorice românești și perspective europene de realitatea istorică. El este parte a nevoii de povestire pe care comunitățile și indivizii o utilizează ca parte a configurării imaginative a realității. Această înclinație poate fi sesizată prin formele în care ea supraviețuiește: de la trăiri subiective sau comunitare la construcții imaginative potrivit unor tipare pe care le putem desprinde din diverse școli de reprezentare și analiză a constucțiilor culturale.

Cartea și resursele ei Exemplele privind supraviețuirea înclinațiilor spre mit și imaginar pot viza elemente fragmentare cum ar fi unele forme sublimate ale impregnărilor mitice, rămășițe ale unor structuri simbolice, comportamente legate de curgerea sau suspendarea timpului, de trăiri ale relației cu natura, redefiniri identitare și multe alte străfulgerări ale conștiinței simbolice a lumii. Ele pot viza, însă, și forme în aparență abandonate, cum ar fi marile narațiuni mitice, iar aici un element semnificativ poate fi ilustrat de apetența publicului pentru serii de cărți cum ar fi volumele de feerie cu care ne încântă J. K. Rowling și personajul s ău Harry Potter, ori opere scrise de George R. R. Martin, de J. R. R. Tolkien sau de C. S. Lewis. Are loc aici o multiplicare a ceea ce se produce, de fapt, mai mult sau mai puțin vizibil, cu fiecare carte. Ea ne așteaptă să o descoperim, sub multiplele ei dimensiuni. Este sugestivă aici distincția între imaginar și imaginativ pe care C. S. Lewis o dorea legată de lumea imaginară pe care o cunoaștem sub numele de Narnia datorită volumelor Cronicile din Narnia11. Astfel, „în concepția lui Lewis, ceea ce este imaginativ este expresia unei folosiri legitime și pozitive a imaginației umane, forțând limitele rațiunii și făcând posibilă o înțelegere mai profundă a realității”.12 Această depășire a realității, concomitent cu construcția realității cu instrumentele imaginarului ține de vocația actualizării sacrului specifică oricărei cărți, dar mai ales celor constituite pe semnificațiile profunde ale condiției umane. Pentru înțelegerea statutului cărții de depozitar al sacrului putem să invocăm aici un motiv mitic prezent în cronicile lui Lewis, cel al tărâmului umbrelor,

11 C. S. Lewis, Cronicile din Narnia, 7 volume, RAO, București, 2011. 12 Alister McGrath, C. S. Lewis. O viață. Geniu excentric. Profet fără voie, traducere de Natan Mladin, Neword Press, Arad, 2015, p. 281. 310

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop un motiv larg răspândit în spiritualitatea popoarelor. Ne interesează aici modul de semnificare la C. S. Lewis datorită convingerii sale că lumea actuală este doar o umbră a unei lumi mai luminoase, ca în mitul peșterii lui Platon, sau, după cum arată Alister McGrath, ideea se regăsește și în Noul Testament, în special în Epistola către Evrei13. În mare parte se întâmplă cu cărțile acest fenomen deoarece el răspunde unei căutări. Fiecare individ are în el semănat ceva ce îl face să fie în căutarea cărții cărților. Așa cum bine știm, chiar dacă nu întotdeauna este în mod vizibil, Cartea Cărților, adică Biblia, așa cum o numim și cunoaștem în mediul occidental, fiecare cultură are o carte ce dă efervescența sa, ori o carte ce poate servi ca fundament al resurselor majore pe care se clădesc semnificațiile în câmpul culturii respective. La o mai mică scară, în cultura fiecărui individ, în diversele etape de transformare pe care le parcurge, pot să se individualizeze experiențe speciale legate de carte și de lumea cărților. Chiar atunci când cartea presupune experiența unei comunități și este destinată unei lecturi în comunitate, ea se adresează individului care poate avea experiența lecturării cu propria sa viață, într-o experiență pe care o putem găsi descrisă atât în cultura occidentală, cât și în cea orientală. În materialitatea ei, cartea cuprinde lumi virtuale ce ne cheamă să le locuim, ni se livrează ca un univers alternativ, și prin aceasta ne pune la dispoziție un timp alternativ. Astfel că, spre deosebire de activitățile în care omul obișnuiește să își consume timpul, cititul cărților ne aduce şi ne oferă un timp suplimentar pe care să îl trăim. Această imagine a cărții ce ne oferă încă un timp al vieții se constituie ca un orizont al devenirii individului sub semnul demiurgic al cărții. Cartea devine astfel o figură mitologică. Tocmai aici se naște și pericolul fetișizării ei. Atunci când cartea nu mai este un obiect ce trebuie privit în ordinea simbolică pe care o deschide, atunci când ea este redusă la obiectualitatea ei și este privită în textualitatea ei și interpretată literal, cartea se transformă într-un magician ce face ca lucrurile să se întâmple. În felul acesta, alunecăm de la spiritualitate la magie, de la atitudinile ritualice la gestualitatea mecanică. Textul nu mai este viu, iar conținutul său se reduce la o sumă de energii pe care, în funcție de modul de a privi, le putem descoperi ca fiind pozitive sau negative și utiliza ca atare.

13 Ibidem, p. 316. 311

Tradiții istorice românești și perspective europene

Așa cum e posibil să se întâmple în cazul tuturor lucrurilor pământești, și cărții i se poate atașa o dimensiune negativă, indiferent că vorbim de Tora, de Biblie, de Coran sau de orice alt text consacrat al vreunei tradiții religioase. Atunci cînd cartea e transformată într-un fetiș, avem un cumul de elemente negative: 1) ea poate fi învestită cu stigmatele adevărului unic în numele căruia absolut orice acțiune poate fi justificată, 2) ea poate deveni instanță unică de decizie și soluționare în cazul tuturor problemelor, 3) ea instituie relațiile interpersonale, comunitare, sociale și politice, 4) ea este principala sursă de legitimitate, inclusiv cea care legitimează recurgerea la violență, 5) pe scurt, cartea devine măsura tuturor lucrurilor. O asemenea fetișizare sau idolatrizare a textului poate fi întâlnită în toate opțiunile fundamentalismului religios, în ciuda marii diversități a manifestării mișcărilor fundamentaliste. Recent am găsit o exprimare a caracterului negativ al unei asemenea atitudini absolutiste în ideea de a fi omul unei singure cărți, statut criticat secole de-a rândul în cultura europeană și cu o critică tot mai actuală în contextul tendinței liderilor mișcărilor fundamentaliste de a-și convinge adepții că „lumea începe și se sfârșește cu o carte”14.

Imaginea și violențele ei O dată cu dezvoltarea noilor tehnologii, un fenomen aparte îl constituie comportamentele ritualice ale unor categorii largi și diverse de populație legate de interesul aparte pentru seriale cu sute de episoade ce te țin cu sufletul la gură, transformând timpul de așteptare dintre acestea în timpul semnificativ parcurs între două episoade ale marii povestiri15. Se întâmplă cu imaginile ceva asemănător cu

14 Nic Sârbu, „Oamenii unei singure cărți”, Cațavencii, (19 ianuarie 2015). 15 Omul postmodern nu s-a eliberat încă de marile narațiuni. Cu toate acestea, preferința pentru trăirea unor istorii concentrate, punctuale, fragmentare este mai puternică. Acest aspect poate fi urmărit în noua retorică a comunicării publicitare. Vezi în acest sens Sandu Frunză, „A Mythical-Symbolic Perspective on Politics”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 14, issue 40 (Spring 2015): 238-258; Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, Tritonic, București, 2014; sau Mădălina Moraru, Poveștile publicitare. De la inspirație la strategie, Tritonic, București, 2015. 312

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop revendicarea pe care o simte omul în raport cu lumea simbolică a cărților. Imaginile în succesiunea lor reconstituie marile narațiuni și stau parcă depozitate să le citim în curgerea lor în procesul propriei noastre vieți. E adevărat că unitatea povestirii nu mai este atât de vizibilă, ea presupunând o capacitate de integrare holistică ce survine la capătul unui efort pe care îl face în acest sens individul. Dificultatea vine îndeosebi din faptul că individul actual a intrat în comoditatea gândirii fragmentare, se simte confortabil cu secvețele scurte, concentrate – un fel de picături din oceanul totalității – și nu mai caută semnificațiile integratoare. El le amână, punîndu-le pe seama unei entități exterioare care începe să capete consistența unei transcendențe. Ori, tocmai această transcendență goală este cea care face posibilă ideea unității, dincolo de realitatea și plinătatea fragmentarului. Nici lumea imaginilor nu e ferită de paradoxul unei utilizări negative, în ciuda resurselor prin excelență pozitive la care fac apel. Privite în unicitatea lor, imaginile – inclusiv imaginea golului, a absenței, a neantului, a nereprezentabilului etc. – pot să ducă la construcția unui proiect bazat pe intoleranță și fundamentalism. Ele pot servi ca sursă de identificare în cazul unor fome de fetișizare a prezenței sau absenței imaginii și construcțiilor imaginative. Ele pot servi ca material de manipulare politico-religioasă sau ca instrumente ale propagandei de război. Sunt exemplare în acest sens controversele în jurul caricaturilor cu Profetul, clipurile de propagandă ale grupării ISIS (Daesh), care au îngrozit lumea occidentală prin barbaria lor, sau imaginile din propaganda de război utilizate de comunicatorii palestinieni sau de susținătorii acestora din lumea occidentală. Utilizarea unei suite de imagini unilaterale (dincolo de adevărul lor terifiant) de către structura internațională de comunicatori pro-palestinieni a creat o resursă nesperată de solidaritate cu cei din teritorii și au dus la o câștigare a războiului comunicării în raport cu forțele militare israeliene. Jucând cartea imaginii și a construcțiilor imaginative și a tuturor reverberațiilor afective ale acestora, palestinienii și-au consolidat imaginea de victimă într-un război în care, în realitate, victimele sunt de ambele părți. Mizând pe solidaritatea produsă de exacerbarea mecanismelor victimare, ei au adus daune de imagine inestimabile Israelului ca stat democratic de tip occidental și pierderi în planul relațiilor și politicii

313

Tradiții istorice românești și perspective europene internaționale ale căror consecințe sunt greu de estimat. Însă, printre consecințele cu cel mai mare impact trebuie numărată ostilitatea unui număr considerabil de occidentali în raport cu Statul Israel, cu israelienii și mai ales cu evreii în general. Pozițiile antisemite, susținerea manifestărilor anti-israeliene, condamnarea unilaterală a Israelului, diversele forme de negativitate în raport cu unele aspecte ce pot avea legătură cu mediile culturale evreiești sunt atitudini ce au devenit o modă culturală occidentală. Războiul comunicării se dovedește în acest caz mai devastator decât cel purtat cu mijloacele militare moderne. Una dintre cele mai fertile dezbateri adusă de civilizația imaginii este cea în jurul semnificației reprezentării și a nereprezentabilului și ne este dezvăluită, cu toată complexitatea ei, de publicarea caricaturilor cu subiect religios de către redacția publicației Charlie Hebdo și atentatul terorist ce a urmat. În această discuție a intervenit și Nicu Gavriluță, unul dintre cei mai nuanțați exegeți și un foarte bun cunoscător al fenomenului religios. Unul din punctele principale ale analizei sale îl constituie argumentul că o fetișizare a libertății de expresie de către occidentali e la fel de periculoasă ca și acțiunea teroristă a radicalilor islamiști. În felul acesta, el formulează o poziție ideologică specifică acestei dezbateri în care în loc să se axeze asupra motivațiilor ce duc la crimele odioase motivate religios, pe care el însuși le critică, se mulțumește să găsească logica acțiunii teroriste în ideologiile occidentale și în starea actuală a relației dintre religie și laicitatea spațiului public. În felul acesta, argumentele sale ne orientează înspre construirea unei suite de argumente pe care le putem găsi drept scuză pentru acțiunile violente ale extremiștilor fundamentaliști. Referindu-se la actele teroriste de la Charlie Hebdo, Nicu Gavriluță afirmă că „aşa cum ştim cu toţii, Franţa modernă s-a declarat un stat laic şi nu a cultivat apoape deloc prezenţa religiei în spaţiul public. Religia a devenit o afacere privată. A fi om religios însemnă, în această logică exemplar secularizată, a fi om capabil de o trăire intimă, profundă, în raport cu Dumnezeu. În ordinea tragediei din 7-9 ianuarie 2015, foarte semnificativ îmi pare a fi faptul că nici astăzi Franţa nu recunoaşte minorităţile religioase ca atare”16. Prin urmare, cunoscutul

16 Nicu Gavriluţă, Mit, magie şi manipulare politică, Editura Institutul European, Iași, 2015, 157. 314

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop sociolog și antropolog ieșean ne conduce spre a accepta ideea că laicizarea statului, trecerea religiei din spațiul public în spațiul privat, neangajarea statului și responsabilizarea sa în raport cu religia, nepurtarea de grijă a statului în raport cu minoritățile religioase ar putea constitui sursa conflictului din societate ce a dus la actul terorist. În același timp, el oferă ca alternativă spațiul britanic, care spre deosebire de cel francez a mizat pe multiculturalism, pe afirmarea publică a identităților religioase, pe grija față de minoritățile religioase. Însă, așa cum deducem chiar din analizele sale, și mai ales așa cum putem vedea din modul de funcționare a mentalitățiii teroriste, un asemenea cadru binevoitor în raport cu prezența religiei în spațiul public nu a dus la eliminarea mentalității violente din spațiul religios britanic. Terorismul motivat religios și-a găsit adepți aici, pe unii i-au exportat în spații culturale în care nu există o constrângere foarte mare a exigențelor democratice, alții au beneficiat chiar de avantajele democrației pentru materializarea fanatismului lor. Fiind un bun cunoscător al spiritului omului religios și beneficiind de stăpânirea artei persuasiunii, Nicu Gavriluță își încheie cartea Mit, magie şi manipulare politică cu o manipulare emoțională a cititorului, afirmând: „Or, imediat după atentate, milioane de oameni din întreaga lume s-au solidarizat cu victimele oribilului atentat. Je suis Charlie! au strigat cu toţii. Puţini au avut curajul să spună: Je ne suis pas Charlie. De ce? Pentru că oamenii reacţionează emoţional, contagios. Reacţia lor colectivă este amplificată prin mijloacele magiei moderne: televiziune, radio, Internet, Facebook etc. Nu au răbdarea să studieze fenomenul în profunzimea lui, să judece echidistant, să reacţioneze echilibrat şi responsabil. Ar mai fi strigat atât de mulţi creştini europeni ,,Je suis Charlie!” dacă, de exemplu, ar fi cunoscut monstruoasa şi oribila caricatură la adresa creştinismului în care Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh apar într-o <> fiind vorba de <>. Întrebarea este departe de a fi una retorică. Dimpotrivă”17. Nu doresc să elaborez un răspuns la această întrebare, care își păstrează farmecul numai dacă ea rămâne o întrebare retorică. Dar fără a recurge la o desfermecare, aș fi tentat să spun că da. Creștinii care au

17 Nicu Gavriluţă, op. cit., p. 170. 315 Tradiții istorice românești și perspective europene adoptat pentru câteva momente eticheta Je suis Charlie! au făcut-o mai ales ca un act de solidaritate cu modul de viață occidental și pentru a exprima un dezacord total față de violența motivată religios. Ei nu vizau nici aprobarea, nici dezaprobarea blasfemiilor umoristice ale caricaturiștilor, după cum nu era vorba nici de o solidaritate întru fetișizarea libertății de expresie, ci pentru a dezavua acțiunea violentă a fundamentalismului religios, venit în contextul respectiv pe calea islamismului, dar cu posibilitate de revenire pe orice alte căi ale extremismului religios. Întreaga dezbatere privind libertatea de expresie nu trebuie văzută ca o necesitate de confirmare a valorii acestei cuceriri a civilizației occidentale, ci ca o opoziție totală în raport cu un atac la adresa culturii occidentale ce folosea violența extremă împotriva acestui spirit. Însă, chiar în context cultural francez putem sesiza că nu există un conflict între laicitatea statului și practicile individuale și sociale18. Nu pentru justificare, ci mai degrabă pentru clarificare, ar fi util să punem caricaturile în contextul politic în care ele au fost publicate. Din explicațiile lui Dan Alexe deducem faptul că: 1) Spre deosebire de alte desene publicate în Charlie Hebdo, în care miza este una ce poate fi asociată cu ideea deconstrucției teologice, caricatura cu Sfânta Treime nu avea în vedere o critică teologică a funcției trinitare, nu era orientată împotriva reprezentării creștine a lui Dumnezeu ca Sfântă Treime. Ea folosea simbolismul trinitar pentru a ridiculiza un anumit context politic al dezbaterii electorale din Franța. Atacul era de data aceasta la adresa politicii și al politicienilor care manipulau mentalități religioase ca instrument de campanie, nu religia creștină. Nu doresc să susțin că modalitatea umoristică aleasă ar avea legitimitate. Eu nu gust acest tip de umor. Chiar îl percep ca pe o formă de violență culturală. Dar mi se pare importantă explicația lui Dan Alexe care ne cere să avem în vedere cel puțin două lucruri. Mai întâi, el fixează acest mod de expimare umoristică în contextul general al culturii franceze cerându- ne să nu uităm că „Francezii ni i-au dat pe Rabelais și Villon, Marchizul de Sade, La Révolution, codul de legi după care ne ghidăm mai toț i în Europa, cel al lui Napoleon; Voltaire; apoi tot ce este literatură erotică și

18 Jean-Jacques Wunenburger, Omul politic între mit și rațiune. O analiză a imaginarului politic, traducere de Mihaela Căluț, Alfa Press, Cluj, 2000, 127. 316

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop pornografie fină, simbolismul, suprarealismul, structuralismul, le Nouveau Roman și mai 1968”19. Dacă am accepta că acțiunea teroristă a fost un atac asupra unor indivizi pentru care „libertatea de expresie devine propriul lor Dumnezeu!”20, așa cum ne spune Nicu Gavriluță, ar trebui să extrapolăm această afirmație asupra unei părți semnificative a culturii franceze, ceea ce cred că ar fi incorect și neproductiv atât din punct de vedere al înțelegerii culturii franceze, cât și din punct de vedere al înțelegerii acțiunilor asociate cu fundamentalismul religios. 2) În al doilea rând, Dan Alexe ne cere să înțelegem (ceea ce pentru mulți creștini pare inacceptabil) că în cazul caricaturii cu Trinitatea, contextul nu era unul teologic, ci unul politic, „contextul era cel al căsătoriilor gay. Aici, în mod surprinzător, Franța republicană s-a regăsit deodată mai conservatoare decât regatele vecine: Belgia, Olanda, Luxemburg. Au avut loc manifestații uriașe organizate de dreapta conservatoare și de Frontul Național al lui Le Pen, luări de poziții publice, principalul partid de opoziție, UMP, Uniunea pentru o Mișcare Populară, partidul fostului președinte Nicolas Sarkozy, cerând chiar un referendum național – care a fost respins în cele din urmă de parlament. Legalizarea căsătoriilor între homosexuali fusese una din promisiunile de campanie ale lui François Hollande, când liderul socialist căuta să se poziționeze cât mai progresist și de stânga vizavi de un Sarkozy care în acel moment încerca să racoleze vocile dreptei celei mai conservatoare. (...). Mulți, precum cei de la Charlie Hebdo, au găsit straniu și regretabil ca Franța republicană și laică să se arate mai conservatoare decât regatele vecine”21. Nu suntem aici în mijlocul unui conflict pe baze religioase, chiar dacă tema de dezbatere are și implicații din punct de vedere al moralei creștine. Avem aici o instrumentalizare a imaginii triadice în scopuri ale activismului politic. Fenomenul face parte dint-o tendință specifică mentalității dialectice a modenității: pe de o parte, grupuri sau reprezentanți ai grupurilor religioase utilizează elemente ideologice și

19 Dan Alexe, „Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează”, (January 11, 2015), https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/11/ decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea-care-se-anchiuleaza/ 20 Nicu Gavriluţă, op. cit., p. 166. 21 Dan Alexe, op. cit. O perspectivă plurală asupra fenomenului poate fi urmărită în Sorin Bocancea (coord.), Je suis Charlie? Regândirea libertăţii în Europa multiculturală, prefață de Thierry de Montbrial, Adenium, Iași, 2015. 317 Tradiții istorice românești și perspective europene instrumente politice pentru a transmite diferite tipuri de mesaje, iar pe de altă parte, există grupuri sau autori din spațiul culturii laice care recurg la o instrumentalizare a unor metafore sau reprezentări religioase pentru a comunica mesaje de natură politică. 3) Una dintre figurile publice foarte vizibile în această controversă teologico-politică a fost cea a Monseniorului André Vingt- Trois, prestigioasă personalitate a ierarhiei eclesiastice franceze și o figură teologică remarcabilă a catolicismului francez. „Așa încât, ne explică Dan Alexe, atunci când Monseniorul catolic francez André Vingt-Trois (așa îl cheamă, da: Vingt-Trois = 23… André Vingt-Trois - Andrei 23) a spus că mariajul homosexual ar distruge „fundamentul societății”, Charlie Hebdo (unde nici unul din jurnaliști nu era gay, dar unde nici unul nu vedea de ce Franța ar fi mai reacționară decât Belgia catolică vecină) au publicat caricatura asta, unde se joacă pe ambiguitatea termenului fundament / les fondements ale societății, dar și pe numerologie: 3 – 23, Treimea și Monseniorul 23 / Vingt-Trois, care, cum spune textul, are trei tătici: Il a trois papas – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”22. Prin urmare, putem vorbi de o controversă biopolitică, asociată cu o anumită atitudine anti-eclesiastică ce străbate o mare parte a culturii franceze moderne. Dar nu există în această situație intenția unei ofense aduse reprezentării creștine a lui Dumnezeu și nici a unei reprezentări orientate împotriva imaginarului religios al creștinilor, așa cum ne sugerează Nicu Gavriluță. Chiar dacă, privind din exterior, putem considera că modul în care această reprezentare creștină a fost utilizată poate fi un act de blasfemie, ea nu pare să fie motivată religios, ci mai degrabă politic. Așa cum modul de exprimare al creștinilor ia uneori forme politice, tot așa o formă a reprezentării religioase arhetipale este golită de semnificația religioasă și inclusă în limbajul parodiei politice. Personal nu înțeleg acest tip de umor. Dar pot accepta că există persoane care au asemenea așteptări culturale și că aceste așteptări pot fi satisfăcute – chiar dacă eu nu sunt de acord cu acest tip de caricatură. Așa cum sunt mai degrabă rezervat și față de afirmația jucăușă a lui Dan Alexe potrivit căreia „Orice am face, nu poți lua aura de dezmăț estetic și umor deșucheat de pe Franța”23.

22 Dan Alexe, op. cit. 23 Ibidem. 318

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Această caricatură amintește de tehnicile de comunicare folosite pe Facebook și mai ales pe Instagram. Este presupusă o corelare între textul puțin și puterea mare de sugestie a imaginii, chiar dacă imaginea nu are decît corelații exterioare cu semnificațiile ce sunt prezente la nivelul exprimării textuale. Astfel de imagini sunt utilizate îndeosebi cu scopuri motivaționale și au un conținut inspirațional. În cazul de față această tehnică de comunicare este deturnată; imaginea, deși este o caricatură folosită cu scopul de a ne face să râdem, este prin ea însăși purtătoarea unei forme de violență, iar răspunsul la adresa prezenței ei reprezintă o escaladare a violenței împinsă la barbarie. Acestei forme de barbarie, de care occidentul a încercat mereu să se elibereze, i-a răspuns fenomenul Je suis Charlie. Una dintre tezele vehiculate în contextul actului terorist de la Charlie Hebdo a fost aceea că publicarea caricaturilor a fost cea care a declanșat actul terorist. Așa cum putem vedea analizând comportamentul fundamentaliștilor, publicarea caricaturilor putea fi un pretext, care ar fi putut fi înlocuit cu oricare altul, dacă el nu ar fi existat. Utilizarea violenței în numele religiei este o practică obișnuită a grupurilor fundamentaliste. Ea poate fi orientată împotriva membrilor propriului grup sau împotriva altor grupuri. Una dintre formele de violență în interiorul propriului grup este cea legată de statutul discriminator al femeilor în comunitățile fundamentaliste. Pentru că discutăm despre literatura umoristică, această tendință poate fi ilustrată cu o pastilă de umor în care ne este descrisă chemarea la luptă lansată de un lider religios din Pakistan, împotriva femeilor care renunță la îmbrăcămintea tradițională și se îmbracă în blugi, considerate a fi un pericol pentru suveranitatea și securitatea statului. Povestirea umoristică este în mod intenționat exagerată în așa fel încît tot ceea ce se întâmplă negativ, de la cutremurele de pământ la criza economică din Pakinstan este pus pe seama indecenței vestimentare a femeilor. Liderul cere oficialităților statului să lanseze o operațiune militară împotriva femeilor care se îmbracă în blugi24. Această povestire, dincolo de exagerările menite să ne descrețească frunțile,

24 ***, „Maulana Fazlur Rehman calls for military operation against jeans-wearing women”, „Khabaristan Times”, (May 22, 2015). https://khabaristantimes.com/ featured/maulana-fazlur-rehman-calls-for-military-operation-against-jeans- wearing-women/ 319 Tradiții istorice românești și perspective europene pornește de la stereotipurile legate de reprezentarea femeii în comunitățile fundamentaliste și de la dezavantajele pe care le au femeile în aceste comunități atunci când ele nu se supun riguros normelor religioase ale comunității. Teoreticienii fundamentalismului religios vorbesc de o presiune exercitată în interiorul comunităților împotriva celor ce nu sunt înrolați în forma de practică religioasă impusă, pornind de la interpretarea textelor sacre, de către liderii fundamentaliști. Pentru a exemplifica modul în care este încurajată violența împotriva celor dinafara grupului, împotriva alterității religioase, este sugestiv răspunsul unui lider islamist, care, întrebat fiind despre relația cu creștinii, susține că ei pot fi uciși, deoarece cei care nu sunt musulmani au un statut asemănător cu cel al animalelor, ei nu aparțin condiției umane. Într-un dialog cu tineri musulmani în 1998, Abu Hamza al-Masri afirma: „Ce anume îl face pe Allah fericit? Allah este fericit când [non-musulmanii] sunt omorîți (…). Vedeți, legea Islamică… Dacă un [non-musulman] merge într-o țară musulmană și merge pe stradă, este ca și când ar fi o vacă, oricine îl poate lua. Asta este legea islamică, și acesta este punctul de vedere al Islamului, nu este părerea mea personală, dacă citești cărțile Jihadului vei vedea (…). Un [non-musulman] merge pe stradă, a intrat – l-ai prins – <>. E prada ta, îl poți vinde la piață (…). Dacă musulmanii nu-l pot prinde, ca să-l poată vinde la piață, atunci poți să- l omori. Este ok”25. O asemenea punere într-o lumină negativă a non- musulmanilor este obișnuită printre fundamentaliștii islamiști. Ei deturnează sensurile simbolice ale textelor sacre ale Islamului, utilizându-le în scopul transmiterii unui mesaj politic intolerant. Pornind de la textele unei tradiții religioase este construită o ideologie a violenței orientată împotriva alterității. Atunci când amintește secularizarea vieții politice ca una dintre motivațiile nașterii atitudinilor fundamentaliste, cred că Nicu Gavriluță ar trebui să accepte că nu de o stimulare a creșterii prezenței religiei în spațiul public trebuie să fie preocupată lumea occidentală. Religia este prezentă în diferitele sale forme culturale, inclusiv în cultura și mitologia politică. Ea trebuie, însă integrată idealului

25 Obssesion. Radical Islam’s War Against the West, film regizat de Wayne Kopping, (2005), secvențele începând cu minutul 29. 320

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop democratic și regulilor statului de drept. Ceea ce are de făcut Occidentul nu este o revigorare a vieții religioase în spațiul politic. Este problema indivizilor să își trăiască în condițiile libertății experiențele lor spirituale, ritualice sau mitice, în funcție de conștiința simbolică pe care o asumă. Mai degrabă el trebuie să găsească strategii ale diminuării formelor violente (și adesea anticreștine) ale manifestării puterii religioase ca putere totalitară.

Experiența religioasă individuală și laicizarea guvernării Tebuie să ne obișnuim cu faptul că orice motiv este suficient pentru practicienii violenței. Nu cenzurarea sau măsurarea libertății de expresie este cea care va împiedica astfel de manifestări, ci mai degrabă căutarea unor soluții ale conviețuirii oferite de statul de drept, de politicile pluraliste și de practicile multiculturale ale occidentului. O cucerire la care Occidentul nu poate renunța fără a-și pierde identitatea este laicizarea statului, a sistemului juridic, a politicii și a ceea ce în mod generic numim spațiu public. Mulți dintre entuziaștii fundamentaliști dornici să cucerească acest spaţiu fac abstracție de faptul că el vine la pachet cu modul de viață occidental. Laicizarea guvernării este una dintre valorile definitorii ale Occidentului. Ea nu este în nici un fel în conflict cu valorile religioase. Mai mult decât atât, putem sesiza că o mare parte a valorilor occidentale nu sunt altceva decît valori secularizate ale creștinismului sau ale monoteismului etic. Reconstrucția laică sub semnul unei culturi pluraliste a politicului, juridicului, guvernării a făcut posibilă lumea occidentală. Nimeni nu neagă fundamentele religioase ale Europei și locul central al valorilor ce derivă din monoteismul etic. Dar ele au făcut posibilă o cultură înfloritoare cum este ce a Occidentului și au dat impulsul construirii unei vieți autentice și al unei lumi mai bune prin acceptarea deopotrivă a tuturor neajunsurilor și avantajelor pe care procesul secularizării l-a presupus. Lumea creștină, într-un efort de câteva secole, a riscat și a câștigat. Această victorie nu este una definitivă, ca dovadă faptul că azi ea este amenințată de mișcările fundamentaliste ce doresc o reconfigurare a vieții politice, a guvernării, a spațiului public, a sistemului juridic, potrivit principiilor religioase. Și, evident, fiecare mișcare fundamentalistă crede că viața statului, a comunității, a individului trebuie reformatată în vederea impunerii propriei viziuni religioase.

321 Tradiții istorice românești și perspective europene

E posibilă construcția europeană sub semnul unei singure religii, sau a unui grup de religii? Este evident că răspunsul este negativ. Este posibilă eliminarea valorilor care vin dinspre tradițiile religioase din sistemul de valori al Europei? Răspunsul nu poate fi iarăşi decât unul negativ. E posibilă o modelare a sistemului de drept european în conformitate cu opțiunile teologice ale comunităților religioase ce trăiesc în Europa? Nicidecum. Nu pot intra astfel de perspective în granițele mentale ale europeanului care are deja fixate anumite limite ale orizontului în care poate privi occidentul imaginat ca un spațiu al conviețuirii, chiar și atunci când vorbim de formele sale periferice.26 Spațiul public european nu poate fi omogenizat din punct de vedere al revendicărilor religioase, așa cum nu poate fi unul al confruntării dintre opțiunile religioase și cele seculare. Tocmai de aceea statul laic nu își poate propune o adoptare a soluțiilor de tip religios, ci doar să protejeze religiile și libertatea religioasă. Având în vedere că în statul democratic politica este concepută ca o artă a săvârșirii binelui public, trebuie să recunoaștem că numai o cultură politică laică poate să fie în concordanță cu așteptările omului așa cum el este astăzi definit în cultura occidentală. Instituțiile statului nu pot fi decît unele ce funcționează după principiile unei legislații laice și potrivit unui model secularizat al spațiului public. Politica trebuie despărțită de religie pentru că administrarea vieții publice se cere a fi despărțită de practicile religioase. În același timp, trebuie să facă posibilă practica religioasă și să garanteze libertatea religioasă, să nu pună piedici organizațiilor și comunităților religioase și să nu creeze nici un fel de discriminare în ce privește posibilitățile fiecărui individ de a opta pentu practicile pe care dorește să le asume. Mai degrabă neutralitatea instituțiior statului decât intervenția activă, mai degrabă neutralitatea politicii în raport cu religia, mai degrabă neutralitatea în raport cu instituțiile religioase și încurajarea vieții religioase a indivizilor pote duce la o îmbunătățire a vieții și la o transfigurare a spațiului public.

26 Sorin Șipoș, Dan Octavian Cepraga, „From Periphery to Center, The image of Europe at the Eastern Boder of Europe”, în Sorin Șipoș, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, (eds.), From Periphery to Center. The image of Europe at the Eastern Boder of Europe, Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2014, 5-12. 322

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Transformarea grupurilor religioase în entități ale activismului politic diminuează funcția misionară a comunității religioase și putem aduce exemple spre a arăta că ea se realizează în detrimentul importanței trăirii religioase individuale. Ori, tocmai experiența religioasă a individului este singura instanță de la care se poate porni un proces de îmbunătățire religioasă a societății. De exemplu, activismul politic al grupărilor religioase ar fi mai util dacă ar fi orientat dinspre apărarea chipului hristic al nenăscuților înspre redescoperirea de către fiecare individ a propriului chip al lui Dumnezeu și acțiunea de a intra într-un dialog al experienței Chipului. E adevărat că lumea modernă aduce cu sine și o secularizare la nivel individual. Așa devine posibil pluralismul cu experiența total nouă, a introducerii posibilității de a nu crede, a necredinței, în sfera reglementării religiei și a libertății religioase, după cum putem sesiza în legislația privind libertatea religioasă. Deși această idee poate fi întâlnită la gânditori încă din Grecia antică, ea este o valoare adăugată a lumii moderne de care nu mai putem face abstracție. Însă, oricât de mult ar pătrunde secularizarea la nivelul vieții individuale, istoria religiilor dovedește că în individ rămâne mereu o dimensiune profundă a sacrului ce poate fi explorată și valorizată în metamorfoze simbolice ale imaginarului. Adepții mișcărilor de renaștere religioasă activi în spațiul public, pasionați de redescoperirea alianței dintre religie și politică, truditori pentru reunificarea acțiunii comune a instituțiilor religioase și a celor politice, ar trebui să își reîntoarcă fața înspre sfera privată și valorizarea experienței individuale. Dialogul cu divinitatea în sfera privată mi se pare un bun exercițiu al propriei creșteri spirituale și al influențării vieții celorlalți. Deși în contextul vieții actuale cred că trebuie evitată orice încercare a mișcărilor fundamentaliste de a reface unitatea tradițională dintre religie și politică sub semnul unei puteri unice, cu caracter absolut, politica nu trebuie demonizată ca ceva negativ sau murdar. Omul religios nu trebuie pus în conflict cu politica – despre care am spus că este o artă a realizării binelui public. Pentru omul modern, care își trăiește povestirile personale ca și cum ar fi marile povestiri ale lumii, experiența personală a unui Dumnezeu interiorizat – care devine reper individual al acțiunii în spațiul public și al discursului public pe care îl structurează – aceasta mi se pare una dintre cele mai înalte forme ale politicii.

323 Tradiții istorice românești și perspective europene

Bibliografie:

***, Obssesion. Radical Islam’s War Against the West, film regizat de Wayne Kopping, (2005) ***, „Maulana Fazlur Rehman calls for military operation against jeans- wearing women”, „Khabaristan Times”, (May 22, 2015). https://khabaristantimes.com/featured/maulana-fazlur-rehman- calls-for-military-operation-against-jeans-wearing-women/ Alexe, Dan, „Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează”, (January 11, 2015), https://cabalinkabul.wordpress. com/2015/01/11/decriptarea-desenului-din-charlie-cu-treimea- care-se-anchiuleaza/ Bocancea, Sorin (coord.), Je suis Charlie? Regândirea libertăţii în Europa multiculturală, prefață de Thierry de Montbrial, Adenium, Iași, 2015. Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 1997. Codoban, Aurel, Sacru şi ontofanie. Pentru o nouă filosofie a religiilor, Polirom, Iași, 1998. Costea, Ionuț, „Elogierea vieții Profesorului Ioan-Aurel Pop la vârsta de 60 de ani”, în Ioan Bolovan, Ovidiu Ghita (coord.), Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, 61-87. Dâncu, Vasile Sebastian, Triburile. O patologie a politicii românești, de la Revoluție la Generația Facebook, Editura Școala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2014. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere de Marcel Aderca, Ed. Univers, Bucureşti, 1977. Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico- religios, prefață de Georges Dumezil, traducere de Alexandra Beldescu, Humanitas, București, 1994. Frunză, Sandu, „A Mythical-Symbolic Perspective on Politics”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 14, issue 40 (Spring 2015): 238-258 Frunză, Sandu, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, Trtonic, București, 2014.

324

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Gavriluţă, Nicu, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologie a sacrului, Polirom, Iaşi, 1998. Gavriluţă, Nicu, Mit, magie şi manipulare politică, Editura Institutul European, Iași, 2015. Idel, Moshe, Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stîlpi, linii, scări, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Polirom, Iași, 2008. Jung, Karl Gustav, În lumea arhetipurilor, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura „Jurnalul literar”, București, 1994. Lewis, C. S., Cronicile din Narnia, 7 volume, RAO, București, 2011. McGrath, Alister, C. S. Lewis. O viață. Geniu excentric. Profet fără voie, traducere de Natan Mladin, Neword Press, Arad, 2015. Moraru, Mădălina, Poveștile publicitare. De la inspirație la strategie, Tritonic, București, 2015. Pop, Ioan-Aurel, Istoria, adevărurile și miturile (Note de lectură), ediția a doua revăzută, Editura Enciclopedică, București, 2014. Pop, Ioan-Aurel, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Eikon, Cluj, 2013. Sârbu, Nic, „Oamenii unei singure cărți”, Cațavencii, (19 ianuarie 2015) Șipoș, Sorin, Dan Octavian Cepraga, „From Periphery to Center, The image of Europe at the Eastern Boder of Europe”, în Sorin Șipoș, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, (eds.), From Periphery to Center. The image of Europe at the Eastern Boder of Europe, Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2014, 5-12. Wunenburger, Jean-Jacques, Omul politic între mit și rațiune. O analiză a imaginarului politic, traducere de Mihaela Căluț, Alfa Press, Cluj, 2000.

325

SOCIETATE, INTERFERENŢE CULTURALE, MENTALITĂŢI

ORADEA. ARTĂ ŞI SOCIETATE ÎNTRE SECOLELE AL XII‐LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A CELUI DE AL XX‐LEA. DESPRE O NECESARĂ SINTEZĂ

Aurel CHIRIAC

1. Oradea, de-a lungul celor peste opt veacuri care sunt luate în discuţie în studiul de față 1, s-a dovedit a fi un centru politic, religios, comercial, meşteşugăresc, cultural şi artistic dinamic. Situarea într-un areal geopolitic, al Europei Centrale şi de Sud-Est, unde civilizaţiile Răsăritului şi Occidentului s-au aflau într-un „contact fertil” şi constant din a doua jumătate a mileniului întâi a avut drept urmare consacrarea, după anul 1000, a unei civilizaţii materiale, spirituale şi artistice de o incontestabilă valoare. Comunităţile ortodoxe şi catolice, cu prioritate, iar mai apoi cele protestante, musulmane, greco-catolice şi mozaice, cărora le-au corespuns ca enoriaşi românii, maghiarii, italienii, turcii, germanii, slovacii, sârbii, macedoromânii, evreii etc., s- au implicat constant în asigurarea progresului oraşului. Indiferent că a fost parte a Regatului Ungariei, Principatului Transilvaniei, Imperiului Otoman prin Paşalâcul de Oradea, Imperiului Habsburgic, Imperiului Austro-Ungar sau Regatului României, comanda socială orădeană a fost mereu interesată de a fi în pas cu vremurile. De altfel, discutând despre relaţia artă-societate, putem constata că, de pildă, stilurile arhitecturale care şi-au făcut loc în peisajul construit al aşezării situate pe ambele maluri ale Crişului Repede, începând cu Evul Mediu, demonstrează că a fi în dialog cu marile areale culturale şi artistice ale unui timp sau altul a reprezentat pentru lumea orădeană o prioritate.

1 Ne-am oprit asupra acestui răstimp pentru că, din punctul de vedere al istoriei artei, există până în prima parte a secolului XX o succesiune firească a fenomenului artistic, în pas cu cel european. 329 Tradiții istorice românești și perspective europene

Bizantin, Romanic, Gotic, dar şi Renaştere, Baroc, Istoric, Romantic, Secession, Art deco şi Neoromânesc sunt curentele care, prin mărturiile lăsate în urma lor, dovedesc că Oradea a ştiut să gestioneze în folos propriu atuul situării la răscruce de drumuri. Referindu-ne la comanda socială circumscrisă perioadelor istorice asupra cărora ne-am oprit, am ajuns la concluzia că structura acesteia este una elocventă din perspectiva modului de implicare şi, implicit, susţinere a intereselor specifice. Reprezentanţi ai bisericilor istorice (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, protestantă), de la episcopi până la preoţi, dar şi ai elitelor princiare, financiare şi comerciale, ai breslelor şi micilor meseriaşi şi, nu în ultimul rând, ai intelectualilor s-au dovedit a fi implicaţi major în susţinerea culturii şi artei în Oradea. Efortul constructiv dintre secolul al XII-lea şi anii interbelici ai mileniului doi a stat, în primul rând, sub semnul unui program oficial având ca scop să impună Varadinum – în prima menţiune documentară a oraşului din 1113, într-un act al mănăstirii benedictine Zobor (Slovacia)2, se remarcă toponimul várad, care stă la originea numelui aşezării medievale - între localităţile admirate mai ales pentru edificiile sale de cult, dar şi respectate pentru statutul politico-administrativ dobândit în această parte de lume. De-a lungul mileniului II se evidenţiază o serie de iniţiative constructive ce răspundeau în principal orgoliilor celor ce le-au lansat. Astfel, în vremea Regatului Ungariei şi al Principatului Transilvaniei (sec. XII - XVII) interesele religioase şi militare au primat, după cum ne-o dovedesc edificiile în stilurile Romanic, Gotic şi Renaştere ridicate (catedrale, palat episcopal, cetate fortificată, palat princiar); în aceea a Paşalâcului de Oradea (1660 - 1692) cele religioase, concretizate prin minaretele şi moscheile introduse în peisajul oraşului medieval de turci; în epoca Imperiului Habsburgic (1692 - 1867) cele politice, religioase, militare şi administrative au avut întâietate, cu precizarea că între 1700 şi 1800 acestea au reflectat stilul la modă, barocul, iar în secolul al XIX-lea curentele în vogă atunci - istoric, romantic, eclectic, neoclasic; în

2 L. Borcea, Gh. Gorun (coordonatori), Istoria oraşului Oradea, ediţia a II-a, Editura Arca, Oradea, 2007, p. 88; D. Marta, Cetatea Oradiei. De la începuturi până la sfârşitul veacului al XVII-lea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2013, p. 36. 330

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop perioada Imperiului Austro-Ungar (1867-1918) cele aparţinând Secession-ului; între cele două războaie (1918 – 1940), arhitectura neoromânească, neobizantină şi neobrâncovenească. În acest ultim caz, în Micul Paris de pe Peţa, în continuarea arhitecturii secession de sorginte vieneză şi budapestană, se implementează o formulă arhitecturală – neoromânească - care în Regatul României s-a născut în aceeaşi perioadă de timp ca şi Art Nouveau-ul european. Sub influenţa Occidentului, construcţiile Art-deco, nu foarte multe în Oradea, dar ilustrative pentru această mişcare care dorea a sta sub semnul rigorii în organizarea faţadelor şi interioarelor caselor au apărut, şi ele, în ultima parte a primei jumătăţi a secolului XX. Dintre stilurile arhitectonice care s-au afirmat în Oradea de-a lungul veacurilor, Barocul şi Secession-ul sunt cele care ies în evidenţă cu prioritate. Desigur, arhitectura Secession impresionează în mod aparte pentru că a apărut într-o perioadă de viaţă prosperă şi deschisă spre desfătare. Răspândirea lui aici se datorează evreilor orădeni, stabiliţi în număr mare în oraş spre sfârşitul veacului al XIX-lea. De atunci s-a consacrat ca un sit urbanistic constituit din palate şi case de raport care sunt martore ale unor vremuri în care mentalităţile oamenilor locului s-au dovedit doritoare să promoveze o formă de viaţă în care bucuria de a trăi prima în faţa problemelor cotidiene. Impresionând, tocmai pentru că au fost uşor de reperat de orice călător trecând prin Oradea, construcţiile la care am făcut referire mai sus au fost şi cele mai des analizate de istoricii de artă. Deşi, multe alte creaţii aparţinând altor genuri ale artelor vizuale au adus prestigiu şi faimă, pe bună dreptate, aşezării cunoscute din vremea Renaşterii din Europa Centrală sub numele de Magno Varadinum. Bunăstarea oraşului, asigurată prin activităţile comerciale şi ale breslelor în Evul Mediu, a stat la baza susţinerii faptului de artă. Între secolele XII-XVI relaţiile cu spaţiul italian, prin episcopii de origine italiană, în primul rând, dar şi prin episcopii autohtoni ce au studiat în Italia; prin negustorii italieni stabiliţi în urbe, după cum o demonstrează cartierele atestate documentar în secolul al XIV-lea şi care purtau numele de: Velenţa (Veneţia), Bologna, Padova, Olosig-Oraşul italienilor3, au fost accentuate. Cei veniţi de acolo au avut un rol decisiv în a face

3 L. Borcea, Gh. Gorun (coordonatori), op.cit., p. 96-97. 331 Tradiții istorice românești și perspective europene cunoscută în oraş arta italiană a timpurilor respective, dar şi pe aceea europeană, în general. Astfel, spre exemplu, episcopul Demetrius a iniţiat construirea catedralei gotice (sec. XIV), dar tot el este cel care solicită sculptorilor clujeni Martin şi Gheorghe să realizeze în faţa lăcaşului de cult mai sus amintit, din bronz, la 1370, statuile primilor trei regi maghiari creştini: Ştefan, Emeric şi Ladislau4. În 1390, celor doi li se cere, de data aceasta de către episcopul Zudar Janos, finalizarea tot în bronz a statuii ecvestre a lui Ladislau I care, după mărturiile celor ce au văzut-o până la topirea ei de către turci, impunea prin faptul că era „în mărime naturală şi aurită” 5. Este de remarcat că această din urmă realizare precede celebre statui ecvestre ale Quatrocento-ului, semnate de Donatello şi Verrocchio, de la Padova şi Veneţia, în veacul al XV-lea. Un alt episcop italian important este Andrea Scolari care, profitând de prezenţa lui Filippo Scolari la Timişoara, aduce din „artiştii italieni aflaţi în număr mare la curtea vărului său” 6. Sprijină desăvârşirea noului palat episcopal astfel încât acesta ajunge să fie admirat în epocă pentru armonia decorativă şi frumuseţea ansamblului. Odată cu perioada lui, Oradea intră în sfera de influenţă chiar a umanismului de sorginte italiană. La strălucirea aşezării medievale au mai contribuit, printre alţii, episcopii Ioan Viteazul de Zredna şi Thurzó Zigmond, primul de origine croat, iar al doilea maghiar. În vremea celui dintâi oraşul se consacra definitiv ca un centru al Renaşterii din Europa Centrală, iar în a celui de al doilea acesta şi-a continuat ascensiunea, ajungând pe înalte culmi. Aşa a fost posibil ca mulţi călători străini să facă referire la Palatul episcopal, cât şi la biblioteca devenită cea mai mare din zonă, unde se desfăşurau cenacluri la care se întâlneau oameni de cultură proveniţi dintr-un teritoriu mai larg al Europei Centrale (literaţi, filozofi, muzicieni, pictori etc.). Pe baza informaţiilor oferite de arheologi, putem avansa ideea că şi interioarele Palatului episcopal erau decorate cu fresce, aşa cum se proceda în acel răstimp în Europa cu construcţiile similare7. De

4 Ibidem, p. 101. 5 Ibidem, p. 102. 6 Ibidem. 7 D. Marta, op.cit., p. 127. 332

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop altfel, prezenţa pictorului italian Tomasso de Modena la Oradea, spre sfârşitul veacului al XIV-lea - pictor ce a lucrat în tehnica frescei şi a activat o vreme în Florenţa8 –, vine să certifice pretenţiile orădenilor în a fi în pas cu civilizaţiile cele mai apreciate din epocă. Influenţa italiană în domeniul artelor va fi constantă în Oradea până inclusiv în perioada Principatului. Cetatea Oradiei, proiectată de către arhitecţi din nordul Italiei (Veneţia, Verona, Trento etc.)9, s-a edificat între cca. 1569-1650. Palatul princiar al lui Gabriel Bethelen, terminat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, este proiectat tot de un arhitect italian originar din Verona, Giacomo Resti10. Pe şantier au activat meşteri pietrari din Transilvania, pentru a ciopli ancadramentele de uşi şi ferestre. Lor li s-au alăturat meşteşugari din regiune care au modelat cahle, discuri de sticlă necesare pentru înfrumuseţarea palatului, pictori care au realizat fresce, după cum sugerează documentele mai vechi şi după cum confirmă şi descoperirile recente, din timpul cercetărilor arheologice derulate aici în ultimii douăzeci de ani (1991-2015)11. Tot în Palatul princiar s-au păstrat, într-un spaţiu de la parter, basoreliefuri în stuc – din păcate alterate de unele intervenţii ulterioare – reprezentând cerbi şi grifoni cabraţi, lei heraldici rampanţi, cal, unicorn, ghepard, elefant purtând pe spinare un bărbat cu turban, ghirlande din fructe, etc. Această sală este un exemplu elocvent de ceea ce înseamnă, pe de o parte, contactul cu arta europeană din acelaşi răstimp, ştiut fiind că în vilele Italiei acest fel de program ornamental - cu caracter decorativ şi simbolic - era frecvent, iar, pe de altă parte, implicarea meşterilor din Europa Centrală la sporirea calităţii artistice a spaţiilor din Cetatea Oradiei. În cazul de mai sus, Mathias Halasz şi Conradus Funk, originari din Kosice12, profesionişti în stucatură, ies în prim plan. Arta decorativă va trebui, şi ea, luată în discuţie. Aşa cum se ştie, Oradea a fost apreciată în secolul al XVI-lea şi pentru produsele

8 L. Borcea, Gh. Gorun (coordonator), op.cit., p. 98. 9 Ibidem, p.125-127 10 D. Marta, op.cit., p. 119. 11 Adrian Andrei Rusu, Cetatea Oradea – Monografie arheologică, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2002, p. 44; D. Marta, op.cit., p. 122. 12 M. Ţoca, A. Kovacs, Contribuţii la cunoaşterea palatului în stil Renaştere de 1a Oradea: reliefuri în stuc din secolul XVII, în Biharea, IV, Oradea, 1997, p. 20. 333 Tradiții istorice românești și perspective europene datorate breslelor locale. La Muzeul Ţării Crişurilor se află câteva mărturii de acest fel reprezentative (ladă de breaslă, podoabe). De altfel, nu este întâmplător faptul că la 1593 principele Sigismund Báthory pomeneşte într-o scrisoare semnată de acesta despre meşterii pietrari şi zidari orădeni13 sau, că după 1600 documentele fac referire şi la prezenţa aurarilor, argintarilor, sticlarilor în urbe etc. 14. 2. Într-o asemenea sinteză epoca modernă (1692-1918) va deţine un loc important. Trecerea de la medievalitate la modernitate în acest areal geopolitic a stat sub semnul ideilor iluministe. Comanda socială nu se va mai reduce doar la elitele societăţii, ci va include și clasele de mijloc, de fapt burghezia aflată în curs de afirmare, precum şi micii meseriaşi ce erau descendenţi ai breslaşilor orădeni. O consecinţă a acestor mutaţii a fost şi creşterea interesului faţă de artă. De pildă, în concordanţă cu regândirea ambientului construit şi, în consecinţă, a modului de organizare a interioarelor caselor, în general, mobilierul stil cu circulaţie în Europa (Baroc, Rococo, Biedermeier etc.), pătrunde tot mai mult, iar, alături de acesta şi piesele decorative în vogă, cum ar fi porţelanurile provenind din manufacturile de la Meissen sau Viena sau sticla şi cristalurile de Boemia. Din Bihor, produsele de sticlă datorate manufacturii cu sediul în Beliu sunt cerute15. În secolul al XVIII-lea apare un gen de artă ce cunoaşte o dezvoltare specială, pictura murală de cult. Dintre exemplele conservate până astăzi, demne de luat în seamă sunt frescele din capela Palatului episcopal (1774), de pe cupola bazilicii romano- catolice (1779), care îl au ca autor pe pictorul de origine bavareză Johann Nepomuk Schöpf - cu studii în Italia. Lui îi datorăm şi pânza altarului din capela Palatului baroc, dedicată Sf. Carlo Borromeo16. Pictura altarului din catedrala romano-catolică este datorată celebrului plastician austriac Vinzenz Fischer. De luat în seamă sunt şi pânzele altarelor laterale ale catedralei amintite, dar şi frescele din biserica mănăstirii Ursulinelor, deocamdată neatribuite vreunui autor. Majoritatea acestora sunt ilustrative pentru barocul târziu, cum

13 S. Toth, Târgurile din Oradea (III), în Biharea, IV, Oradea, 1977, p. 127. 14Ibidem. 15Ibidem. 16 N. Sabău, Maeştri italieni în arhitectura religioasă barocă din Transilvania, Editura Ararat, Bucureşti, 2001, p. 101, 103. 334

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

în cazul lui Fischer pentru ceea ce specialiştii numesc academismul de origine vieneză17. În spiritul aceluiaşi efort de recuperare în planul artei religioase, după cei peste 100 de ani de interdicţie protestantă a imaginii pictate în lăcaşurile de cult din Oradea şi Bihor (sec. XVI- XVII), şi biserica ortodoxă reuşeşte realizări notabile în pictura murală bisericească. În a doua catedrală ortodoxă a Oradiei, Biserica cu „Lună”, în jurul lui 1800 iconostasul cioplit în stil postbrân- covenesc este decorat şi cu o succesiune de scene pictate ordonate în respectul programului iconografic răsăritean, de doi sârbi, fraţi, Arsenie şi Alexandru Teodorovici din Pancevo, care apoi au fost recomandaţi, în 1821, să „zugrăvească” şi catedrala greco-catolică „Sf. Nicolae” 18, dar fără succes. De remarcat, că în Catedrala barocă romano-catolică din Oradea, cam în aceeaşi perioadă, sunt realizate mai multe pânze de altar, de factură Apuseană, cărora li se alătură şi una semnată de un pictor sârb, Teodor Ilisie Ceşliar - la 1796 -, originar din Timişoara19. Fosta catedrală ortodoxă din Velenţa, ce poate fi identificată ca existând deja în secolul al XVI-lea (vezi stampele oraşului Oradea), după succesivele refaceri din veacul al XVIII-lea ajunge să tezaurizeze în interior un iconostas în stil rococo, cioplit de către fraţii Axente şi Mihai „Piltauer” (probabil Bildhauer = sculptor), dar şi o pânză a altarului principal în stil baroc – din 1784 – datorată marelui pictor al lumii ortodoxe din vestul României şi nu numai, macedoromânul Ştefan Teneţchi. Tot aici, în acelaşi răstimp, a mai activat un zugrav ce a semnat pictura şi a altor biserici ortodoxe sau greco-catolice ale Bihorului, Mihail Paholcec, căruia îi datorăm printre altele şi o pânză de altar cu tema Răstignirea Domnului (1791), creaţie ce a fost concepută în spiritul curentului baroc, preferat în epocă20.

17 Ibidem. F. Dudaş, Românii din Oradea în Epoca Luminilor, I, Editura Lumina, Oradea, 1996, p. 33; B. Mihoc, Calea adevărului, Editura Logos’94, Oradea, 2009, p. 76. 18 Ibidem. 19 A. Chiriac, Oradea medievale nellerelazioni dei viaggiatori stranieri (secoli XI- XVII), în Transilvanian Review, vol. XXIII, Supplement No 1, 2014, p. 83. 20 F. Dudaş, C. Butişcă, C. Pintea, Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului. Biserica din Velenţa, Editura Brevis, Oradea, 2004, p. 130-134. 335 Tradiții istorice românești și perspective europene

Ceea ce este semnificativ de reţinut că această etapă din existenţa societăţii orădene (1700 - 1800) se dovedeşte a fi una generatoare de emulaţie în rândul celor care au convieţuit în urbe (maghiari, români, macedoromâni, germani, slovaci, sârbi, ruteni, polonezi etc.). De asemenea, că stilul baroc se impune atât în arhitectură, cât şi în pictura de cult sau laică, cu precizarea că în pictura de cult, ortodocşii şi greco-catolicii români rămân fideli programului iconografic răsăritean. La rândul lor, romano-catolicii împodobesc interioarele bisericilor de zid cu scene religioase reprezentând teme cu mesaj, cerute de interesele religioase şi politice ale timpurilor respective. O concluzie se impune a fi trasă după primii 100 de ani de stăpânire habsburgică în ceea ce priveşte evoluţia fenomenului artistic din Oradea, dar şi din Comitat. Dacă înainte de 1692 curentele artei Occidentale, prin filiera italiană mai cu seamă, şi-au făcut constant simţită prezenţa în Oradea, după data deja pomenită Viena, în mod special, dă tonul în ceea ce priveşte modelele ce trebuiesc promovate, cu prioritate în arhitectură şi pictură. La rândul lor, reprezentanţii ortodoxiei din Ţara Românească şi Moldova implementează în Imperiu, inclusiv în Bihor, datorită pretenţiilor românilor ortodocşi, stilul brâncovenesc, care la sfârşitul veacului al XVII-lea s-a consacrat în Ţara Românească ca o sinteză ce aduce împreună - în arhitectură, mobilier de cult şi pictură - elemente decorative şi formale preluate din Renaşterea şi Barocul Apusului, cu acelea ale artei tradiţionale medievale româneşti, rezultatul fiind impunerea unui gândiri estetice originale, ce va marca major arta românească de cult şi aulică din secolele XVIII-XIX. 3. Analiza arhitecturii orădene a secolului al XVIII-lea va trebui făcută în toată complexitatea ei, deci şi în relaţie cu procesul de naştere a oraşului modern al Oradiei de-a lungul secolului al XIX-lea. Atât edificiile religioase, cât şi laice se dezvoltă în respectul gândirii urbanistice ce a stat la baza sistematizării Oraşului Nou, desemnat a prelua funcţia de centru al oraşului modern. Iată de ce, pe lâng ă referirile la monumentele religioase baroce care sunt admirate şi astăzi – Complexul arhitectural baroc (Catedrala romano-catolică, Palatul baroc, Şirul Canonicilor - 1751-1777), Biserica romano-catolică „Sf. Ladislau” (1723-1742), Biserica reformată Olosig (1784-1787), Biserica cu „Lună” (Catedrala ortodoxă - 1784 – 1790),

336

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Catedrala greco-catolică „Sf. Nicolae” (1800-1810) etc. -, un capitol important al sintezei va aduce în discuţie edificiile ridicate de societatea civilă sau autorităţi: Palatul Rhédey (a doua jumătate a sec. XVIII), Cazarma husarilor (a doua jumătate a sec. XVIII), dar şi casele macedoromânilor ce delimitau Piaţa centrală a Oraşului Nou (azi Piaţa Unirii). Dintre acestea din urmă astăzi se mai poate vedea Casa Gojdu (vizavi de Biserica cu „Lună”), care este o mărturie a unui baroc civil ce a personalizat zona în discuţie din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi până în prima parte a celui de al XIX-lea. Unificarea administrativă, definitivată la 1860, obligă pe edilii Oradiei Mari să gândească un plan de dezvoltare a acesteia, pentru a o face atractivă din punct de vedere urbanistic. În acelaşi răstimp se promovează industria de fabrică, se dezvoltă sistemul bancar, dar se sprijină şi sectoarele sociale şi culturale, toate cu implicaţii în crearea unui cadru de viaţă cotidiană atractiv şi funcţional, în folosul orădenilor etc. Această dezvoltare generală are loc pe fondul afirmării unui confort de viaţă în Imperiu pe măsura prosperităţii acestuia. Urmarea a fost coagularea şi în Oradea a unei societăţi umane ce conştientizează că a fi modern înseamnă să renunţi la habitudini vetuste, ce nu mai sunt compatibile cu un ritm de viaţă dinamic, la interioarele dominate de un mobilier de tradiţie medievală şi la obiectele de uz casnic specifice epocilor de mai înainte etc. Este evident faptul că orădeanul înţelege că progresul este de neoprit, dar şi că recuperarea calităţii de centru economic şi comercial de referinţă în Europa Centrală şi de Sud-Est în Evul Mediu devine o prioritate şi pentru oamenii noilor timpuri. Într-un asemenea context deschis spre înnoire, oraşul ajunge la un nivel existenţial care a făcut să existe un interes special şi pentru artă şi cultură. Chiar dacă timid, artiştii plastici îşi fac simţită prezenţa tot mai mult tocmai pentru că se conturează, treptat, o cerere în acest sens. Solicitările nu mai vin doar din partea elitelor nobiliare sau religioase, ci şi din aceea a burgheziei nou formate, o clasă de mijloc care prin statutul social beneficiază de o prosperitate financiară suficientă pentru a fi în pas cu vremurile şi pe planul mobilierului sau a lucrărilor de artă decorativă sau de pictură şi sculptură etc. Lor li se alătură şi intelectualitatea, ce tinde să aibă un rol tot mai important chiar în consacrarea unor direcţii de interes spre varii domenii, inclusiv cel artistic. Nu mai puţin adevărat este faptul că un rol în această ascensiune

337 Tradiții istorice românești și perspective europene a gustului estetic l-au avut asociaţiile culturale născute acum (Societatea de legătură a tinerimii române din Oradea, ASTRA, Societatea „Szigligeti”, Holnap, Cluburile intelectualilor români, maghiari, evrei etc). Revigorarea din punct de vedere economic, social şi cultural a cadrului de trai, aşezarea în număr mare a evreilor aici, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, alături de maghiarii şi românii locului, sunt argumente care motivează accelerarea modernizării Oradiei în plan uman şi mental, dar şi material, social şi spiritual deopotrivă. Deşi Baia Mare sau Clujul erau mult mai atractive pentru artiştii plastici din Imperiu, Oradea devine şi ea căutată spre anul 1900 datorită faimei dobândite de oraş pentru bunăstarea afişată, dar şi pentru oferta de recreere şi distracţie. Cert este că fie creatorii născuţi pe malurile Crişului Repede, fie cei stabiliţi temporar în oraş vor fi tot mai căutaţi pentru operele lor. Până în anii interbelici: Mezei Lajos, Bihari Sandor, Ioan Buşiţa, Tibor Ernő, Nicolae Irimie, Coriolan Muntean, Mikes Ödön, Barat Móric, Macalik Alfred, Mund Hugő, Leon Alex, Grünbaum Ernö, Mottl Roman Paul, Kara Mihály etc. au fost prezenţi aici, realizările lor fiind căutate de mulţi membri ai societăţii autohtone21. Obiectele de artă decorativă sunt solicitate şi în secolul al XIX- lea, mai cu seamă cele din porţelan, sticlă, cristal, argint. În jurul anului 1900, creaţii decorative Secession şi Art Nouveau, care erau în circulaţie şi în spaţiul european se răspândesc şi aici. În această parte de Europă se manifestă deschiderea spre produse provenind de la manufacturi celebre atunci (Zsolnay, Herend, Paris, Nancy, Viena, Boemia etc.). La sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima parte a celui de al XX- lea în Oradea îşi fac apariţia şi instituţii culturale de referinţă (Teatrul, Muzeul), la rândul lor personalizate printr-o arhitectură specifică (neoclasică, secession), dar şi prin evenimentele culturale oferite. Studiind fenomenul monumentelor de for public în Oradea sfârşitului de secol XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX am ajuns la câteva concluzii, dintre care evidenţiem câteva: după 1860 s-au iniţiat

21 M. Zintz, Artişti plastici orădeni. 1850-1958, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2009, p. 11-13. 338

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop programe oficiale, prin care au fost promovate personalităţi politice şi culturale ale statelor care au avut în componenţă oraşul la un moment dat (Ladislau I., Szigligeti Ede, Ferdinand, Regina Maria, Iosif Vulcan, M. Eminescu, B. Ştefănescu-Delavrancea etc.). Din perspectiva calităţii plastice ele sunt tributare formulei de reprezentare clasice, singura în măsură să satisfacă gustul comanditarului orădean (modelaj realist, monumentalitate etc.)22. * Este evident că relaţia societate-artă a fost una generatoare de multe realizări în domeniul arhitecturii, picturii, artei decorative etc. A asocia interesul pentru frumos, dintr-un răstimp sau altul, cu realităţile politice, sociale şi spirituale, cu deschiderea oamenilor locului spre faptul de cultură în general, este obligatoriu cu atât mai mult cu cât, în cazul nostru, Magno Varadinum, după anul 1000 s-a încăpăţânat să se impună în Europa Centrală şi de Sud-Est ca o aşezare urbană în care economicul şi spiritualul au determinat societatea multiculturală, multietnică şi multiconfesională aparţinând acesteia să se manifeste şi în planul frumosului. Confluenţa dintre arealele de civilizaţie fundamentale pentru destinul artelor şi nu numai – Occident şi Răsărit – şi-a pus amprenta asupra creaţiilor care s-au finalizat aici într-o durată lungă de timp. În acest context, comunităţile umane diverse ca naţionalitate şi credinţă au urmărit, pe de o parte să îşi conserve personalitatea etnică, iar pe de altă parte, să ţină cont şi de prezenţa celuilalt. Iată de ce considerăm că pentru a se putea înţelege deplin destinul oraşului medieval şi modern, cu prioritate, descifrarea relaţiei artă-societate este fundamentală, ştiut fiind că aceasta a generat întotdeauna o emulaţie asiguratoare de progres în plan existenţial, al confortului de viaţă şi al transformării peisajului arhitectural în conformitate cu pretenţiile vremurilor. În concluzie istoria artei orădene odată realizată va putea face să se înţeleagă, cu şi mai multă obiectivitate, locul şi rolul oraşului şi a oamenilor săi în istoria acestei părţi de Europă.

22 A. Chiriac, Monumentele de for public ale Oradiei de-a lungul a 129 de ani de istorie, în Familia, nr. 7-8, iulie-august, Oradea, 2005, p. 203-208. 339 IDEE DI DONNA IL MS. GRADENIGO DOLFIN 72 DEL MUSEO CORRER DI VENEZIA

M. Marcella FERRACCIOLI Gianfranco GIRAUDO

0. Varie idee

[I Greci] moßi dallo sfrenato amore di loro steßi, cominciarono indegnamente a preporre il ma∫chio alla femmina; ponendo quegli in cielo, & quelle di maniera abba∫∫ando; che non uoleuano che di loro ∫i tene∫∫e più conto, che delle galline ∫i faccia: le quali ∫olo per far uoua nutrite ∫ono; pen∫ando che la donna ∫olamente per far figliuoli ∫i debba mantenere […]. Ne di ciò rimanendo contenti s’imaginarono la donna dovere in tutto accomodar∫i, & e∫∫ere all’huomo ∫ottopo∫ta: & da que∫to errore per giudicio de cieli n’incor∫ero in un altro peggiore, che fu ∫timare la loro compagnia dannosa: tāto che e∫∫endo dalla ∫celleraggine ∫uperata la bontà, & lo i∫tinto naturale, uenne ﬁnalmēte l’uno homo a congiungerti1 in matrimonio: e∫∫endo per cio con giu∫to guiderdone pagati della grande ingiuria, ch’alle misere Donne faceuano2.

SONETTO DEL SIG. ALESSANDRO CALDERINI3

1 Corr.: congiungersi. 2 LA NOBILTA / DELLE DONNE / DI: LODOVICO DOMENICHI. /…/ IN VINETIA APPRESSO GABRIEL / GIOLITO DI FERRARI M D X L I X, f.1v.-2. 3 Si tratta in realtà di Alessandro Calderoni (ca 1560-post 1617), uno dei promotori dell’Accademia dei Filoponi di Faenza; v.: E. Cordaro, Un letterato faentino, Alesssadro Calderoni, „Studi Romagnoli”, X (1959), pp. 333-362; 340 In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

L’Inuiato Accademico Filopono da Faenza, All’Auttore.

Scopri, qua∫i bel Sol, PASSI, i difetti; Ond’Huom, qual ∫ia Donna, apprende, e mira; L’huom, che nato à co∫e alte, egro delira Spe∫∫o in vn vi∫o fral, che dolce alletti. E con sì rari ∫en∫i i bei concetti Spieghi, ch’altri à tal gloria indarno a∫pira; e ∫e pur ella ∫e n’attrista, e adira; il ∫aggio, al vero amico, approua i detti. Eleggiti hor del Ciel qual parte vuoi; Che non cape la Terra il tuo bel vanto; Pale∫ator d’inganni a noi. Nè for∫e ammira il Ciel merto altretanto; Benche e∫∫alti∫i Vliße, hauer co’ ∫uoi Chiu∫o l’orecchio à feminle incanto4.

D’INCERTO AVTTORE

LE Donne illu∫tri glorio∫a ∫chiera Nel Theatro del Mondo il Chie∫a5 adduce Fatto alla fama Automedon’ e Duce, Et à l’inuido oblio sferza ∫euera.

Maylender, II, pp. 447-450; DBI, XVI, pp. 615-616. La sua opera più fortunata è: L’ESILIO AMOROSO, / FAVOLA BOSCHERECCIA / D’ALESSANDRO CALDERONI / da Faenza /…/ IN FERRARA, Per Vittorio Baldinj / Stampatore Camerale. 1607. 4 I DONNESCHI / DIFETTI / DI GIVSEPPE PASSI / RAVENNATE /…/ Aggiuntoui in que∫ta Quarta Impre∫∫ione per compimentto / di e∫∫i molte co∫e curio∫e che negl’altri mancauano /…/ In Venetia, M DC XVIII. /Appre∫∫o Vicenzo Soma∫cho, p. 4 5 Francesco Agostino della Chiesa 1593-1662), membro di una famiglia che traeva vanto dal servizio fedele a Casa Savoia, storico molto reputato all’epoca, tanto da essere definito il „Muratori del Piemonte”; A.Garosci, Storiografia piemontese tra il Cinquecento e il Seicento, Torino, Tirrenia-Editori, 1971, pp. 152-176; DBI, XXXVI, p. 779-781. 341 Tradiții istorice românești și perspective europene

Dal ∫ecol pri∫co, e da l’età primiera A rediuiua fama, à noua luce Il valor feminil già riconduce Mirabil opra, e nobile maniera. Par che del mondo gl’vltimi confini Vittorio∫o aßaglia, e da ogni parte Tragga donne in trionfo illustri, e chiare. E par ch’el Ciel l’elega, e lo de∫tini A ri∫torar ne le lodate carte Delle famo∫e donne opre preclare6.

Tutta questa lava fredda […] di ragionamenti amorosi nel secolo del Betussi non erano tanto una emanazione del rinascente platonismo, quanto una ispirazione della vivente beltà e solerzia femminile in Italia: Le donne che avevano tanto conferito al progresso della lingua e poesia volgare, conferivano altresì a temperare e aggentilire le asprezze della coltura del risorgimento. Regine della socievolezza, elle facevano prevalere tra le questioni filosofiche e filologiche le dolci questioni del cuore, e convertivano i pedanti in oratori e poeti. Le conversazioni rinnovavano con meno fervore e sottigliezza (l’amore concilia questi contrarj) le dispute delle antiche corti d’amore. Si seguivano un poco i processi meccanici della scolastica: ma un vivo motto delle leggiadre ed ingegnose donne rompeva d’improvviso quelle tele di ragno, e levava ogni ingombro alla luce7.

Era dotata di una rara grazia, e mae∫tria nel recitare, e perciò fu chiamata decoro delle Mu∫e e de Teatri. Ma ciò che in lei ∫i trovò di di∫tinto, fu, che ad una ∫ingolare bellezza ∫eppe accompagnare in

6 THEATRO / DELLE DONNE / LETTERATE / CON VN BREVE DISORSO DELLA / Preminenza, e perfettione del ∫e∫∫o donne∫co. / Del Sig. France∫co Ago∫tino della Chie∫a /…/ IN MONDOVI, Per Giovanni Gi∫landi, e Gio: / Toma∫o Ro∫si. 1620, p. [V]. 7 IL RAVERTA / DI GIUSEPPE BETUSSI / DIALOGO / NEL QUALE SI RAGIONA /D’AMORE E DEGLI EFFETTI SUOI / CON LA VITA DELL’AUTORE / SCRITTA DA GIAMBATTISTA VERCI / MILANO, G. DAELLI e COMP. EDITORI / M DCCC LXIV. Sul Betussi (ca 1512-post 1573) v.: DBI, IX, pp. 779-781. 342

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

un’arte riputata pericolo∫a per l’onore delle donne, una ∫omma ca∫tità, ed un co∫tume innocenti∫∫imo8.

Bro[zzi]. E peggio che uoi ∫iate non può e∫∫ere: Ella è donna, & per con∫eguenza facile à piegar∫i alle uoglie altrui. Liu[io]. Io non conobbi mai giouane di più alto animo di lei, et di più alto ∫pirito. Bro. O degli huomini inferma, & in∫tabil mente. Pur hora la chiama∫te puttana, & \femmina di mondo, & hora per contrario dite tanto ben di lei. Liu. Sarebbe for∫e la prima nobile, & d’animo grāde, ch’è ∫tata puttana? Ch’è ∫tata la Tullia d’Aragona, I∫abella di Luna9, & altre?10

Una saggia Madre di famiglia è simile a molla che imparte movimento regolare alla macchina: simile a quelle forze secondarie della natura, da cui risulta la fedele armonia delle più disgiunte ed opposte; simile alla Provvidenza Divina nelle cure nascoste, impercettibili, ma continue diligenti, efficaci. Tale fu MARIA CURTI-NARDI […]. Giovanetta s’addestrava in quella dilicata solerzia di consolare gli afflitti, ch’è speciale privilegio della donna e la trasmuta quasi in un angelo11.

1. Ieri ed oggi, percezione di un manoscritto.

Il ms. Gradenigo Dolfin 72 è stato composto negli ultimi anni del XVIII secolo, a cavaliere della data fatale per Venezia, ed intende essere il

8 CRESCIMBENI, p. 154. Isabella Canali Andreini (1562-1604): RIME / D’ISABELLA / ANDREINI, PADOVANA /…/ IN PARIGI. /Appre∫∫o Claudio de Mon∫tr’œil nella Corte del / Palazzo al nome di Ie∫us. / 1603; LA / MIRTILLA / PASTORALE / Della Signora ISABELLA ANDREINI /…/ IN MILANO, Per Girolamo Bordoni, / e Pietromartire Locarni. 1605. C. Cedrati, Isabella Andreini: La vicenda editoriale delle „Rime”, „ACME”, LX (2007), 2, pp. 115-142; DBI, XVII, pp.704-705. 9 Su Isabella de Luna (†1564), cortigiana di origine andalusa, attiva a Roma intorno alla metà del secolo XVI, v.: D. Shemek, Ladies Errant: Wayward Women and Social Order in Early Modern Italy, Duke UP, 1998, pp. 158-180. 10 LA / BALIA / COMEDIA /di Me∫∫er / GIROLAMO / Razzi / Nuouamente ri∫tampata. / IN FIORENZA / APPRESSO I GIUNTI / MDLXIIII, f. 29v. Su Girolamo Razzi (1527-1613) v. EI, XXVIII, p. 933. 11 Necrologio (di A. Cittadella-Vigodarzere) a stampa di Maria di Francesco Ludovico Curti (†1849), inserito nel III vol. del Barbaro 343 Tradiții istorice românești și perspective europene consuntivo di alcuni secoli del rapporto tra il mondo femminile ed il sistema politico sociale della non più Serenissima:

… il presente manoscritto altro non è che una raccolta di notizie che riguardano donne veneziane popolane e patrizie e donne forestiere che ebbero relazione con Venezia, le quali tutte per bellezza, per meriti, per vizio, per virtù e per sacrificio di distinsero in modo speciale durante il Governo della Repubblica Veneta12.

Per questi caratteri il ms. 72 si inserisce in modo perfettamente armonico nella collezione del Conte Pietro Vincenzo Gradenigo13, che la vedova, Contessa Elena Dolfin Gradenigo, lega al Museo Correr14 con il proprio testamento in data 26 luglio 1869, limitatamente a libri e manoscritti nei quali si tratta di cose patrie15. Significativo è l’ex libris del Gradenigo:

Ex libris N. V. Petri Gradenigo De Confinio S. Justinę, ab eo collectis ad utilitatem studii sui, et ad usum pręstantium Nobilium Reipublicę.

Il Fondo comprende 250 manoscritti16, fra i quali segnaliamo: una copia degli otto volumi delle Famiglie Veneziane del Barbaro,

12 ms. GradDolf 72, c. 1. 13 G. A. Moschini, Vita di tre personaggin illustri della famiglia Gradenigo nel secolo XVIII, Venezia, s.n., 1907; Notizie d’arte e di storia tratte dai Notatori e dagli Annali del N. H. Pietro Gradenigo, a cura di L. Livan, intr. Di G. Fiocco, Venezia, La Reale Deputazione, Ed., 1942-XX. 14 Sulla sua storia si veda: V. Lazzari, Notizie delle opere d’arte e di antichità della raccolta Correr, Venezia, Tipografia del Commercio, 1859; M. Brunetti, Guida del Museo Correr, Venezia, C. Ferrari, s.d.; T. Pignatti, Il Museo Correr, Bergamo, Istituto Italiano di Arti Grafiche, 1958; Una Città e il suo museo, Un secolo e mezzo di collezioni civiche veneziane, a cura di G. Romanelli, Venezia, Museo Correr, 1988. Dal 2006 veine pubblicato un „Bollettino” di volumi tematici su singoli aspetti delle collezioni del Museo. 15 Il legato viene accettato dal Consiglio Comunale il 20 aprile 1876; il 26 viene redatto il verbale della consegna al Museo Correr; ASMC, 1879, fasc. 16, 68. 16 Esiste un catalogo manoscritto della fine del XIX secolo, 3 voll. 344

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop opportunamente aggiornate; 26 volumi di Veneti Commemoriali, contenenti brevi notizie su fatti diversi (fenomeni naturali, vita mondana, minuzie storiche, ecc.), nonché bozzetti17 e saggi di più ampio respiro; 38 volumi di Notatori, in cui vengono registrati giorno per giorno i fatti rilevanti della vita politica e culturali di Venezia. Ciò che conta per i Patrizi veneti, sotto Governi altri che quello della Serenissima (Regno napoleonico, Imperial-Regio Governo, Regno d’Italia) è la conservazione delle memorie patrie, di ciò che resta di grande nell’insignificanza del presente. In questo senso il ms. 72, pur nelle sue ridotte dimensioni, è un tassello non irrilevante nel mosaico delle rimembranze, tratte da fonti disparate, alcune dichiarate, altre facilmente rintracciabili ed altre faticosamente recuperabili.

Ne diamo di seguito il catalogo:

Cod. cart., XVIII sec., mm. 300x218, 105 c. num. c. 2-3 Detti culti e plebei sulle donne [di varie mani]. c. 4-6v. Nota delle Mogli degli Sermi Dogi di Venezia / come anco di quelle che sono state / – coronate Dogaresse – c. 7 Documento del Doge Pietro Candiano IV. c. 8-9v. Nomi stravaganti di Gentildonne Venete. c. 10-11v. Nomi stravaganti di alquante Dame / Venete che fiorirono nel XVIII secolo. c. 12-12v. Gentildonne Veneziane, che mosse / da compassioneuole carità uisitauano, e prouedeuano al bisogno de 24 Prigionieri Genouesi custoditi in Terranuoua18. c. 12v.-13 „barbaramente trattati” prigionieri veneti a Genova. c. 14-16v. Mogli di Nobili Veneti, di Rango, Forestiere. c. 17-19 Donne Forestiere / Maritate in Nobili Veneti. c.20v.-23 Donne NobiliVenete maritate / in Signori cospicui Forastieri. c. 24-32 Donne de Città, e Luoghi Sudditi / del Ven.o Dominio maritate / in Nobili Veneziani.

17 p. es., sull’evasione delle imposte sul tabacco; v.: M. M. Ferraccioli, L’osto, le muneghe e el tabaco, Venezia, Centro Internazionale della Grafica, 1996. 18 Villaggio di barena, di fronte a Torcello. 345 Tradiții istorice românești și perspective europene

c. 33v.-34 Veneziane punite. c. 34 v. Donne paragonate ad un mazzo di carte / Sonetto c. 35-37v. Donne infelici a Venezia c. 38-38v. Diuortij & separazioni congiugali, / e scioglimenti di nozze c. 40-40v. Casus de Assicuratione Dotis c. 41-41v. Adi 22. Ag:to 1420. in Pregadi. / Circa le doti c.41v.-42v. 1505 = 4 = 9bre. / Parte presa circa le Doti. c. 43v. 1685. / De Phyllidi laude c. 44-45v. Gentildonne Veneziane celebrate / dà Girolamo Ruscelli 1540 …. / per loro bellezza. c. 46-46v. Pietà de’ Veneziani verso le donne c. 47 S’esprime il dolor sentito dagl’Accademici Infecondi / per la morte della Signora Elena Cornari loro Socia c. 48-49v. Atti di eroismo di donne plebee. c. 50-52 Veneziane famose altrove. c. 53-56v. Donne Veneziane Popolari rese famose. c. 57 i64i: 17 Lug.o / Prouedr alla Suda19. c. 58 Capella di Bergmo. c.59 Prouedr alla Suda c. 60 1517. / Assicuration di dote. c. 61-62 Cittadine c. 63-64 Raccolta di donne illustri / si della Dominante che dello Stato Veneto20. c. 64-65v. Donne Forastiere inclinate / alli Veneziani. c. 66-67 Tratto dal Dizionario / Istorico del Moreri. / Pagina 437. / Tradotto dal Francese. c. 68 Donne Forastiere inimiche de li Veneziani.

19 EI, XXXII, p. 935: „Baia di Suda, Λιμὴν Σούδας, profonda insenatura della costa di Creta; ottimo porto naturale”. 20 Questa lista è liberamente tratta da: LETTVRA / DI GIROLAMO RVSCELLI, SOPRA / VN SONETTO DELL’ILLVSTRISS. SIGNOR / MARCHESE DELLA TERZA / ALLA DIVINA SIGNORA MARCHESA DEL VASTO /…/ OVE ANCORA CADE OCCASIONE DI NOMINARE / alcune Gentildonne delle più rare d’ogni terra principal dell’Italia /…/ IN VENEZIA PER GIOVAN GRIFFIO, / L’ANNO M D LII, f. 67v.-70v. 346

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

c. 69 Aneddoti su Gentildonne. c. 70 Nota c. 71 Elenco di Poetesse italiane21. c. 72-101v. Brevi profili di Donne illustri veneziane

Il codice in esame rappresenta una sorta di bilancio consuntivo di quanto scritto dalla Querelle des femmes all’Illuminismo secondo relativamente stabili clichés: mogli, madri, letterate, donne di potere, viziose e pie, angeli o demonî tentatori; inferiori o superiori, ma mai uguali:

The Renaissance Querelle des femmes evolved from a ‘moral point of view’. The participants in the debate were especially concerned with the notion of women’s intrinsic inferiority to men. More equality or even excellence was claimed by those who spoke in favour of women, but their discourse mowed within the particulastic and hierarchical assumptions of premodern thought. Generally, they took for granted the existence of a natural and historical gender difference. What they objected to was the denigration andnegative evaluation of female difference by men and in the written record:women’s moral rights as women were the crucial issue in the early Querelle literature: Christine de Pizan envisaged a ‘city of virtuous ladies’, not an egualitarian meeting-place for both sexes22.

Christine de Pizan è stata sicuramente la prima donna letterata di professione nella storia dell’Europa cristiana, paradossalmente incoraggiata dal padre e osteggiata dalla madre, per dovere d’ufficio custode della tradizione. Ma definirla la prima femminista ci pare imprudente: applicare termini di un’epoca ad un’altra di quattro/cinque secoli

21 MINERVA, p. 3. 22 B. Rang, A ‘learned wave’, Women of letters and science from the Renaissance to the Enligtenment in Perspctives on Feminist Political Thought in European History, From the Middle Age to the Present, ed. by Tj. Akkerman and S. Stuurman, London, Routledge, 1998. 347 Tradiții istorice românești și perspective europene

precedenti può essere fuorviante, tanto più che oggi il termine femminismo suscita reazioni sgangherate in grave ritardo sui tempi23, mentre, d’altro canto, sembra godere di meno popolarità o avere un impatto meno provocatorio e necessitare di aggiustamenti ideologici e di raffinamento degli approcci24.

Ma forse la situazione della donna nella società occidentale è ancora quella di Christine de Pizan: dover farsi uomo per essere in grado di condurre la nave della propria vita:

Or fus jee vrais homs, n’est pa fable, De nefs mener entremettable25.

23 Sconsigliamo vivamente la lettura di , in cui la volgarità si accoppia felicemente con l’imbecillità. Non volgare, ma non meno aggressivo, ancorché apparentemente argomentativo è questo altro: „Non mi serve il femminismo perché mette le donne contro gli uomini”. „Non mi serve il femminismo perché se un uomo mi fa un complimento non lo considero un insulto”. „Non mi serve il femminismo perché le donne e gli uomini sono uguali”. In queste ore, negli Usa, impazza l’hashtag #womenagainstfeminism (donne contro il femminismo). Il concetto di fondo dei messaggi è: il femminismo mette le donne contro gli uomini. Disparità salariale, sessismo, violenza sessuale e diseguaglianza, nessuna di queste parole viene scritta. Come se il gender gap non esistesse. E come se davvero uomini e donne occupassero le stesse posizioni all’interno della società. 24 V. p. es., 25 E. Carrara, Christine de Pizan, Biografia di una donna di lettere del XV secolo, „Studi Medievali”, 29 (1990), pp. 65-81. La bibliografia su Christine è sterminata; citiamo solo alcuni lavori recenti: Christine de Pizan and the Category of Difference, M. Desmond, editor, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1998; T. Soraci, Christine de Pizan, Una città delle donne di ieri e di oggi, Perugia, Ed. Era Nuova, 2010; M. Menoncello, Christine de Pizan e la rilettura della tradizione, Torino, CIRSDe, 2011; Christine de Pizan, La scrittrice e la città, a cura di P. Caraffi, Bologna, Alinea, 2013. Ci sono due edizioni critiche del suo libro più famoso: Monica Lange, Livre de la cité des dames: Kritische Text- edition auf Grund der sieben überlieferten „manuscrits originaux” des Textes , tesi di dottorato, Università di Amburgo, 1974; Maureen C. Curnow, The Livre de 348

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

2. Autoimmagine, immagine dei contemporanei, verso l’oblio

Di alcune delle molte donne, citate a vario titolo nel ms. in oggetto, daremo una sorta di ritratto-collage, attraverso citazioni di loro opere, nella misura in cui queste indicano la percezione di sé; giudizi di contemporanei, in senso lato, dagli anni delle loro esistenze sino all’Illuminismo; menzioni, elogi e riscoperte nell’Ottocento, il secolo che vede nascere il femminismo come movimento politico ed il persistere di alcuni logori clichés; negli anni al confine tra due millenni, (ri)scoperte filologicamente raffinate della scrittura femminile, persistenza di discriminazioni ed inseguimento del miraggio dell’eguaglianza nella diversità –nella speranza che vengano dimenticati per sempre termini come superiorità od inferiorità. Segnaliamo un meritorio progetto dell’Università di Chicago:

The Italian Women Writers project (IWW) is a long-term research endeavor to preserve and provide access to an extensive corpus of literature written by Italian women authors. Our goal is to bring information on and texts by both famous and previously neglected Italian women writers to a wider audience of students, scholars, teachers, and the general public, and to preserve these often fragile texts for generations to come. IWW includes authors from the 13th century up to authors born in 1945. The following types of works are included: anthologies, articles and essays, autobiographies, biographies, children’s literature, devotional works, dialogues, diaries, dramas, epics, hagiographies, histories and chronicles, interviews and conversations, letters, memoirs, novels, operas, poems, reviews, short stories, and travel literature26.

la Cité des Dames by Christine de Pisan: A Critical Edition, 2 vols., tesi di dottorato, Vanderbildt University, 1975, (basata sul manoscritto della Bibliothèque Nationale de Paris, ms. fr. 607, il più antico, datato 1407), [„Dissertation Abstracts International”, 36 (1975-1976) 4536-4537ª]. Un buon repertorio della bibliografia anglofona è: . 26 http://www.lib.uchicago.edu/efts/IWW/about.html 349

Tradiții istorice românești și perspective europene

Un altro progetto, sempre di matrice anglosassone, riguarda invece la scrittura femminile a livello mondiale:

Project Continua Creating and Preserving Women’s Intellectual History for the 21st Century At this moment in history, we are the beneficiaries of 50 years of feminist empirical research which has provided us with more information than we ever imagined about many more historical women. With the help of technology, now is the time to enable widespread access to this critical mass of data. Project Continua is a web-based multimedia resource dedicated to the creation and preservation of women’s intellectual history from the earliest surviving evidence into the 21st Century27.

2.1. Filosofeggiare in solitudine

Lucrezia Marinella28, che standosene in una stanza rinchiusa, et attendendo con uiuo spirito agli studi delle belle lettere ui fece marauiglioso profitto29.

… le Donne e∫∫endo più belle degli huomini. ∫ieno altre∫i più nobili di quelli, per diuer∫e ragioni; prima perche in un ﬁorito, & delicato uolto ∫i ∫corge la potenza del fattore, & oltre a ciò alza le menti alla diuina Bontà. é ella per ∫ua natura amabile, & allettatrice d’ogni cuore, ancor

27 28 Lucrezia Marinella (-i) Vacca (1571-1653). NOBILTA; Arcadia Felice / DI / LVCRETIA / Marinella /…/ IN VENETIA / Pre∫so Gio: Bat: Ciotti / 1605; AMORE / INNAMORATO / ET IMPAZZATO / POEMA DI LVCRETIA / MARINELLA; /…/ VENETIA, MDCXVIII / Pre∫∫o Gio. Battista Combi. R. Kelso, Doctrine for the Lady of Renaissance, Foreword by K. M. Rogers, Urbana and Chicago, University of Illinois Press, 1956; M. C. Santacroce, Aristotele misogino: la difesa delle donne negli scritti di Lucrezia Marinella, tesi di laurea, Università degli Studi di Milano, A. A. 1999/2000; V. Ferrari Schiefer, La Teologia della bellezza di Lucrezia Marinella (1571-1653) in tre delle sue opere, „Annali di Studi Religiosi”, II (2002), pp. 187-207. 29 Ms. GraDolf 72, c. 54v. 350

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

che rigido,& a∫pro. & ﬁnalmente è il bello ornato & pieno di bontà, e∫∫endo la bellezza un raggio, & uno ∫plendore di bontà, come dice Mar∫ilio Ficino. Omne enim pulchrum e∫t bonum. Et co∫i dice Speusippo, & Plotino. & è co∫a chiara appreßo d’ognuno, che rare volte vna pe∫∫ima anima non habita in vn gratio∫o,& leggiadro corpo. onde la natura, cono∫endo la perfettione del ∫e∫∫o femenile, produce più copia di donne, che di huomini, come quella che sēpre ò per lo più genera in tutte le co∫e quell, che è migliore, & più perfetto …30.

Con elegante filosofica capriola Lucrezia si mette al riparo sotto l’autorità del Grande Neoplatonico, deducendo un binomio da un trinomio:

Virtus autem elevans in intellectu vel ratione animae appellatur ala: erigit haec animam ad divinum amandum et contemlandum atque venerandum. Ipsum vero divinum quod per hanc attingitur appellatum bonum et sapiens atque pulchrum. Cuius sane per intelligentiamanimus fieri dicitur posse particeps. Id autem non ipsum simpliciter bonum sed esssetiale et intelligibile bonum. Iluud enim super sapientiam pulchritudinemque existit. Hoc autem et bonum est simul et sapiens atque pulchrum31.

Il Ficino, peraltro, risulta essere meno attratto dalle delizie di un bel volto di donna che dalla sublimità dell’amore socratico.

Certamente oggi non è facile capire che l’opera teologico- religiosa di Lucrezia Marinella abbia goduto nel Seicento di un tale successo perfino al di là dei confini dell’area linguistica italiana. Il suo linguaggio amplificante, poetico-patetico e barocco, le ampie citazioni e i contenuti influenzati dal periodo della riforma cattolica rendono la lettura faticosa. Infatti, già a partire dal XVIII secolo si cominciò a criticare aspramente il suo stile. Questa è sicuramente anche una delle ragioni per cui la sua

30 NOBILTA, p. 23. 31 Marsilio Ficino, Commentaries on Plato, I, Phaedrus and Ion, ed. and transl. by M. B. J. Allen, Cambridge, MA-London, Harvard University Press, 2008, p. 78. 351 Tradiții istorice românești și perspective europene

fama è stata così effimera. Lucrezia Marinella, come altre donne prima e dopo di lei, era teologa prima che le donne potessero studiare teologia32.

Contrariamente a quanto sostiene l’Autrice,

L’interesse per tale opera sta, oltre che per la catalogazione delle donne illustri (e sono tante) proprio nella proposta di una nuova interpretazione della storia allora conosciuta. Oggi molte studiose l’hanno recuperata, studiata, rivisitata.

Così si legge nel sito dell’ „Associazione Femminile Lucrezia Marinella”33.

Non è dubbio alcuno, che i propri nomi, co’ quali ∫i chiamano le co∫e, dimo∫trano, & fanno manife∫ta la natura, & eßenza di quelle […]. Onde è di me∫tieri, anzi è nece∫∫ario il credere che nō à ca∫o, come alcuni poco ∫cientiati, o nell’arti poco periti credono; ma che con ∫omma prudenza ∫ono i nomi propri de gli huomini ritrouati, & po∫cia con grandi∫∫ima ragione po∫ti […]. Sono i nomi che rendono degno di honore questo ∫e∫∫o, cinque di numero, tratti da diuer∫e lingue, cioè Donna, Femina, Eua, I∫ciach, & Mulier, nomi tutti nobili e pregiati34.

… ultimo nome è Mulier, voce latina che significa, molle, & delicato, ∫e al corpo il nome applichiamo; ma ∫e all’animo, man∫ueto, & benigno. Onde all’vno, & all’altro modo ∫empre ri∫ulta in lode della donna; per cio che le carni morbide, & delicate argomentano, che l’ingegno ∫ia più atto ad intendere, che non ∫arebbe fra carni ruvide, & a∫pre. Que∫to in∫egna Ari∫totile dicendo Molles carne apti mente35. Se all’animo che

32 V. Ferrari Schiefer, pp. 189-190. 33 34 NOBILTA, pp. 3-4. 35 … dice Ari∫totile, qui ∫unt duri carne, & ∫unt inepti mente qui vero molles carne, bene apti […]. Temi∫tio lucido dechiaratore de gl’occulti ∫ecreti d’Ari∫totile, per la parola molles, cioè delicati non intende quella tenerezza ∫pugno∫a, ce s’auuicina all’effeminata mollie, ma la temperatura ∫pirito∫a, & virile lontana dalla∫pra, & ru∫co∫a comple∫sione; v. TRIONFO / della / RIVELATA 352

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

è più lodato della man∫uetudine, & clemenza? ma co∫i ∫ono vnite in∫ieme que∫te due eccellenze, che importano que∫to nome Mulier, che non ∫i può per modo di dire ritrouar l’vna ∫enza l’altra; percioche non ∫i vede ∫otto vn molle, & delicato corpo a∫co∫a anima d’horrida fera, ne ∫otto ruuide, & horride ∫poglie celarsi vn animo benigno, & man∫ueto36.

… non vorrei che V. S. ∫i ∫paventa∫∫e di vedere il nome di Lucretia Marinella, in una di que∫te Operette che hà per titolo, La Nobiltà, & l’Eccellenza delle Donne, superiore a quella degli Huomini, perche quantunque que∫ta ∫apienti∫∫ima Signora hà compo∫to tal libro per ∫o∫tenere il ∫uo Se∫∫o, contro alle capriccio∫e, e fal∫e calunnie di quei che haveano pre∫o a piacere di deturparlo, ò con la lingua, ò con la penna, con tutto ciò non avanza co∫a alcuna, che non ∫ia ∫o∫tenuta da prove di Scrittori, non del ∫uo ∫e∫∫o, ma del no∫tro, e ∫e que∫ta heroina di virtù con tanta ∫ua maturata, e ben ∫o∫tenuta compo∫itione, non è ∫uﬃciente a farvi Christiano infeminito, dirò che ∫ia nato di qualche Montagna, ∫enza Anima, già che le Donne

TEOLOGIA /…/ DAL MOLTO ILLVSTRE ET REVER.MO SIG.OR / ALESSANDRO DELLA TORRE, / Ve∫covo di Sittìa & di Hierapetra, / DIVISO IN SEDICI LIBRI; /…/ IN VENETIA, Appre∫∫o i Giunti. M D C XI, p. 1303. Qui vero ad bella apti sunt, non reperiuntur intellectu vigentes. Unde Philosophus VIII Ethicorum: „opus bellicum et industria mentis requirunt motum contraruium”. Et idem Philosophus secundo De anima dicit quod molles carni sunt apti mente. Duri quidem carne ad bella sunt apti; v. Andreas de Pace, Viridarium Principum, Il Giardino dei Principi, a cura di D. Ciccarelli, Palermo, Officina di Studi Medievali-Biblioteca Francescana di Palermo, 2003 Un secolo prima la stessa citazione era stata usata con finalità opposte; v. PREDICHE DEVOTISSIME ET PIENE DI DIVINI / MYSTERII DEL VENERANDO ET SACRO / THEOLOGO FRATE HIERONYMO SA / VONAROLA DA FERRARA. /DEFENSIONE DEL PREDETTO CONTRA LI CALUMNIATORI, s.l, s.a. [1495], omelia per il Lunedi dopo la quinta Domenica di Quaresima: Et prima per le complexioni dice el filosofo, Molles carne apti mente, cioe chi e molle di carne, non perho duna mollitie come ∫ono ledōne, cosi dicono ephilo∫ophi, apto di mente, et ha buono intellecto. Ma quelli che ∫on duri di carne, non hano aptitudine di mente, ma ∫ono gro∫∫i. Un secolo dopo la citazione viene ripresa dal Leti, che fornisce una redazione ampliata del discorso di Lucrezia, senza citarla; v. Leti, pp. 365-371. 36 NOBILTA p. 8. 353 Tradiții istorice românești și perspective europene

di rado producono Fiere, e le Fiere i∫te∫∫e, quando nodri∫cono Huomini li danno di ∫entimenti humani, come ∫i vide in Romolo, e Remo nodriti da una lupa37.

2.2 Genio o sregolatezza

Se il Crescimbeni fosse vissuto un secolo prima, ci sarebbe da sospettare che egli pure si fosse imbrancato in uno dei numerosi squadroni di adoratori che la Tullia d’Aragona lasciò sparsi in tutte le città in cui dimorò. Senza ripetere i molti e vari epiteti laudativi, di cui il famoso istitutore d’Arcadia fu così largo alla Tullia e alle sue opere da portare una stanza di lei a esempio di questa sorta di composizioni, ricorderemo come egli giungesse a dire che il Guerin Meschino nella tessitura può paragonarsi all’Odissea38.

Bella di persona e di animo virile si fece ammirare a Ferrara, a Venezia ed a Firenze, suonava vari istrumenti e cantava con molta grazia. Ebbe gran numero di adoratori soprattutto tra poeti e menò vita brillante. Si morì a Firenze prima che giungesse a decrepitezza39.

ALLA MOLTO ECCELLENTE SIGNORA TULLIA D’ARAGONA IL MUZIO JUSTINOPOLITANO Valorosa Donna Siccome due sono quelle parti, donde è composta la umana creatura, delle quali l’una è terrestre e mortale, e l’altra celeste e eterna, così ancora, come voi ottimamente sapete, due sono le maniere delle bellezze: e queste, seguitando la natura delle parti loro, sono l’una frale e caduca,

37 Leti, p. 376. Su di lui (1630-1701) v.: A. Cameroni, Uno scrittore avventuriero del secolo XVII, Gregorio Leti, Appunti critici, Milano, Chies, 1894; DBI, LXIV, pp. 717-723. 38 Bibliografia Romana, Notizie della vita e delle opere degli Scrittori romani dal secolo XI ai nostri giorni, I, Roma, Tip. Eredi Botta, MDCCCLXXX, p. 13 39 C. Minieri Riccio, Memorie storiche degli scrittori nati nel Regno di Napoli, Bologna, Forni, s.a. [rist. dell’ed.: Napoli, 1844]. 354

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

e l’altra vivace e immortale. Or questi due splendori de’ corpi, e degli animi nostri, per lo mezzo de’ sensi agli altrui animi appresentandosi, accendono ne’ sentimenti e negli animi quel desiderio il quale è chiamato amore: e di questo due ne sono ancora le maniere non altramente che si siano quelle della beltà: che quale della corporal vaghezza invaghito, e quale dello interno lume illuminato, ciascuno è tirato a quello oggetto, che più a lui si mostra disiderabile. E sì come detto abbiamo, che le bellezze seguitano la natura di quelle parti, delle quali esse sono ornamento, conseguente è ancora che tali siano gli effetti dell’uno, e dell’altro amore, perchè venendo ameno il fior della spoglia nostra terrena, sarà medesimamente da dire che il desiderio di quello abbia a mancare, e d’altra parte crescendo ogni dì la luce dei nostri animi, sarà ragionevole, che chi di quella una volta si sentirà acceso, di giorno in giorno maggiormente se ne infiammi40.

Elle parlait et écrivait avec une égale facilité le latin et l’italien. Mais elle ne se fit pas moins remarquer par sa beauté et ses grâces: aussi compta-t-elle au nombre de ses admirateurs les personages les plus distingués de son temps, entre autres […] Girolamo Muzio: Presque tous, le dernier surtout, la chantèrent dans leurs poésies […]… doit-on enduire, des hommages dont elle fut l’objet, que sa conduite mérite le blâme de la postérité? Il faut sans doute reconnaître que certains témognages contemporains semblent donner raison au jugement le plus sévère […]. Quant à son talent poétique, quoiqu’il ne manque d’un certain charme, il est peut-être au-dessous du bruit que son auteur fit dans le monde41. La brillante operazione che la emancipò dal velo giallo costituisce l’ultimo atto, senza dubbio il più eclatante, della carriera di cortigiana esercitata da Tullia d’Aragona nel ventennio precedente. Carriera nel corso della quale, operando una raffinata strategia autopromozionale, la donna era riuscita dapprima a far dimenticare il meretricio connaturato alla

40 DELLA INFINITÀ D’AMORE / DIALOGO / DI / TULLIA D’ARAGONA / COLLA VITA DELL’AUTRICE / SCRITTA / DA ALESSANDRO ZILIOLI / MILANO / G. DAELLI e C. EDITORI. / M DCCC LXIV, pp. 3-4. 41 NBU, II, coll. 959-960. 355 Tradiții istorice românești și perspective europene

professione, per poi transitare, commutando la qualifica in quella di «cortigiana onesta», in una fascia più alta per status: invenzione tutta italiana e tutta cinquecentesca di una categoria che – senza alcun imbarazzo – autorizzava una bella e sfacciata contraddizione in termini, che sarebbe passata anche nel dettato dei documenti ufficiali, resistendo a lungo nel tempo42. Tra tante asessuate teologhe in pectore e vedove inconsolabili, Tullia d’Aragona, quasi unica, esprime una sana, vitale e coinvolgente carnalità. In qualche modo simile a lei è Margherita Sarrocchi, con la differenza che lei è „onesta” sì, ma pur sempre cortigiana, mentre la Napoletana, al di là dei suoi amori non opportunamente coperti da pudichi veli, resta una dame des plus honnestes qu’onques fut, nel senso che dà a questa formulazione il Seigneur de Brantôme. Un tratto che accomuna tutte, o quasi, le donne di cui stiamo trattando, è la loro bellezza, aprioristicamente definita, mai, o quasi, dettagliata: invano cercheremmo notizie sul colore dei loro occhi o dei loro capelli, per non parlar di altri dettagli anatomici. L’unico caso in cui un volto viene accuratamente descritto, lo è in funzione puramente denigratoria. Così distrugge la bellezza di Tullia Giambattista Giraldi Cinzio:

Questa di casa d’Aragona si fa chiamare, quantunque io intenda che di madre vilissima e di quella medesima vita che ella è, in alcune paludi sia nata senza che la madre le abbia mai saputo dire chi suo padre si fosse [...]. Che quanto ella era lunga, come fosse stata così nobile, come era vilissima, et così bella, come era di viso non piacevole, il quale, oltre la bocca larga, et le labbra sottili, era deformata da un naso lungo, gibuto, et nella estrema parte grosso, et atto a porre sommo difetto in ogni bella faccia, s’egli tra le guancie vi fosse posto [...] quantunque nelle altre parti della faccia, non fosse, come habbiamo detto, bellezza, erano nondimeno gli occhi ladri ne’ movimenti loro, con una certa forza vivace, che pare, che gittasse fuoco ne gli altrui cori43.

42 F. Calitti, Splendori e miserie della „cortigiana onesta”, in Atlante della Letteratura Italiana, a cura di S. Luzzatto e G. Pedullà, II, Dalla Controriforma alla Restaurazione, a cura di E. Irace, Torino, Einaudi, pp. 111-118. 43 Ibidem, p. 113. 356

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Tullia è stata insultata, in modo più o meno violento, osceno o ironico, anche da Agnolo Firenzuola, Pietro Aretino e Gerolamo Razzi. Un’inattesa affettuosa giustificazione viene dal Britannico Roscoe:

Si dice, che Tullia, figlia dell’amore, non fosse insensibile alle sue dolci insinuazioni44.

Le forze della penna non solo hanno trasmutato in esempj d’onestà le donne meno oneste, per renderle decenti ed accettevoli, ma anco posto in onore anco le cortigiane. Il divino Ariosto diceva della fedeltà serbata da Penelope ad Ulisse in mezzo ad un reggimento di Proci, e inchiudendo nell’ironia le più gravi favole greche:

Tutt’al contrario l’istoria converti; che i Greci rotti, che Troia vittrice, e che Penelopèa fu meretrice.

Ma lo Sperone in uno di quei Dialoghi, in cui si desiderava tanto e si supplicava ardentemente di aver luogo, introduceva a favellar d’amore Tullia d’Aragona, quasi un’altra Diotima, anzi a far all’amore con Bernardo Tasso, presenti ed accettanti, o frementi, Niccolò Grazia, e un altro spasimante, Francesco Maria Molza; il che pareva all’Aretino, che lodava a cielo il dialogo, un singolar premio all’impudicizia di lei45. Silvano Razzi spiegava, per le grazie non tanto della bellezza quanto della nobiltà d’animo, il favore fatto da’ più costumati e degni a queste nuove etère, le quali competevano co’ principi nel corrompere gli scrittori, perchè convertissero il vil piombo in oro obrizzo, e talvolta elleno stesse si conducevano a scrivere, attutando

44 Roscoe, p. 67, n. 1. 45 L’Aretino in una lettera – datata di Venezia il 6 giugno 1537 – scrive alla Sperone, esaltandogli il Dialogo, che il Grazia gli aveva letto in casa sua: „La Tullia ha guadagnato un tesoro, che per sempre spenderlo mai non iscemerà, e l’impudicizia sua per sì fatto onore può meritamente essere invidiata e dalle più pudiche e dalla più fortunate” [N.d.A.]. 357 Tradiții istorice românești și perspective europene

l’infamia della vita nella fama degli studj […]. Dell’amore ella si coniava epistole, sonetti, egloghe in sua lode, ed, accorta com’ella era, conoscendo la frigidità de’ letterati, che la battezzano per platonismo, e la loro estrema sensitività rispetto alla gloria, gli adulava ed eccitava co’ suoi versi, inebbriandoli col metterli a paro del Numa Toscano46 nella dispensa delle sue impudiche lusinghe47.

Un trattato di sublime ipocrisia dell’innamorato/disamorato impudico confesso che all’amata/non più amata mostra la strada della riscoperta della pudicizia:

TRATTATO DI MATRIMONIO DEL MUZIO IVSTINOPOLITANO ALLA SIGNORA TVLLIA D’ARAGONA

VALOROSA Donna, È co∫tume di ogni uolgar innamorato (che co∫i mi piace nominare coloro, che i corpi ∫oli ∫ono u∫ati di amare) E dico il loro co∫tume, che quanto cia∫cuno più ardentemente ama, tanto con maggior ∫tudio ∫i fatica egli di adoperare, non pur che la donna da lui amata ad altrui non men che hone∫tamēte amando l’animo non rivolga, ma anchor ch’ella per uia di matrimonio, & viantaamente di alcuno non habbia à diuenire. Dalla coloro ∫trada quanto ∫ia ∫empre ∫tato il mio camino con uoi, Voi il vi ∫apete. Che hauendomi già più volte aperta la hone∫tißima intention uo∫tra, dalla mia bocca non ∫enti∫te parola giamai, che dal ∫anto uo∫tro proponimento rimuouerui doue∫∫e; anzi fu ∫empre il giudicio mio, che uoi ottimamente fatto haure∫te, quando alla Matrimonial legge ui fo∫te ∫ottopo∫ta. Et le cagioni di cotal mia openione erano principalmente due: L’una, che cono∫cendo io quanta ∫ia la humana fragilità, i∫timaua impoßibile douer e∫∫eri il poter per∫ona alcuna far in un mometo di tempo co∫i ∫trema mutatione, che leuando∫i

46 Ella cosi chiama Cosimo I in un sonetto … [N.d.A.]. 47 Zilioli, Vita, pp. V-VIII. 358

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

di mezo il tempe∫to∫o mare de’ terreni, & carnali aﬀetti, pur al ∫ecolo uiuendo ∫i riduce∫∫e al porto di alcuna perfettione. L’altra, che con tutto, che uoi da Dio aiutata fo∫te po∫∫ente à contra∫tare agli ∫timoli della carne, & alle molte tentationi di molti; Et che ogni atto uo∫tro, & ogni uo∫tra opera haue∫∫e ∫pirato hone∫tà, io non uedeua come potevte fuggire i denti de’ maligni atti a mordrer, & a lacerare qualunque s’è più uituo∫a uita. Il pricolo adunque dell’anima,& del nome uo∫tro, mi moueua à douer giudicare, che uia più ∫icura doue∫∫e per uoi e∫∫ere la uia della hone∫ta marital compagnia, che quella della tedio∫a ∫olitudine48.

Voi ch’avete fortuna sì nimica, com’animo, valor e cortesia, qual benigno destino oggi v’invia a riveder la vostra fiamma antica? Muzio gentile, un’alma così amica è soave valore a l’alma mia, ben duolmi de la dura e alpestra via con tanta non di voi degna fatica. Visse gran tempo l’onorato amore ch’al Po già per me v’arse. E non cred’io che sia sì chiara fiamma in tutto spenta. E se nel volto altrui si legge il core, spero ch’in riva d’Arno il nome mio alto sonar ancor per voi si senta49.

2.3 Amore eterno e affari di Stato

In mortem di Veronica Gambara50. Dedicatori: Vittoria Colonna, Pietro Bembo, Marchese del Vasto, Benedetto Varchi, Bernardo Cappello,

48 OPERETTE / MORALI / DEL MVTIO / IVSTINOPOLITANO. / DI NVOVO CON MOLTA / DILIGENZA RISTAMPATE /…/ IN VINEGIA PRESSO GABRIEL / GIOLITO DE FERRARI / E FRATELLI. M D LIII, f. 51v.-52. 49 Le rime di Tullia d’Aragona, cortigiana del secolo XVI, Edite a cura e studio di E. Celani, Bologna, presso Romagnoli Dall’Acqua, 1891, p. 38. 50 1485-1550. Rossati, pp. 17-57; Veronica Gambara, Rime, in Rime di tre gentildonne del secolo XVI, prefazione di Olindo Guerrini, ed. stereotipa, Milano, Edoardo Sonzogno, 1882; Veronica Gambara e la poesia del suo tempo 359 Tradiții istorice românești și perspective europene

Jacopo Sannazzaro, Giovanbattista Giraldi Cinzio, Lucia Bertana, Nicolaus Comes Archi51.

Rinaldo Corso:

A que∫t’anima eletta, e ∫ingolare Tosto che giunse nella terza spera Sur∫e per farle onore tutta la schiera Di quell’altre Alme pellegrine, e rare. Quei ch’ar∫e al fuoco di ∫ue luci chiare, E vide poco pria l’ultima ∫era Quando fren di sp∫petto più non v’era Cor∫ela il Bembo to∫to ad abbracciare; Vennero il Molza, e l’Ario∫to appre∫∫o, Com’a lor Donna, e ∫otto’l braccio accolta Dov’era il Maggior To∫co la guidaro. Egli la baciò in fronte, ed a ∫e tolta Di lauro a lei diè la corona, e me∫∫o Fra ∫i bel coro a Dio cantando andaro52.

Così la Gambara si condusse a Correggio con grande gioia de’ suoi sudditi, in età di 24 anni. Incominciava per la Nobile Donna una nuova vita, in cui ella doveva spiegare tutto lo splendore delle sue doti civili e domestiche [corsivo nostro, M.M.F-G.G.], mostrandosi moglie afettuosa, madre saggia, signora amorevolissima53. nell’Italia Settentrionale, Firenze, Olschki, MCMLXXXIX; DBI, LIII, pp. 68-71. 51 RIME E LETTERE / DI / VERONICA GAMBARA / RACCOLTE / DA / FELICE RIZZARDI. / IN BRESCIA. / DALLE STAMPE DI GIAMMARIA RIZZARDI / M D C C L I X, pp. 61-78. Su Benedetto Varchi (1503-1565) v.: Giovanni Dall'Orto > Saggi di storia gay > Biografie di personaggi gay > Benedetto Varchi; su Bernardo Cappello (1498-1565): DBI, XVIII; su Lucia Bertana (1521-1568); S. Bersani, 101 donne che hanno fatto grande Bologna, Roma, Newton Compton, 2012, n° 31; ; su Niccolò dell’Arca (1435/40- 1494): DBI, LXX, pp. 370-374. 52 RIME, p. 75. 53 Amaduzzi, p. 6 360

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Dal veder voi, occhi lucenti e chiari. Nasce un piacer nell’alma, un gaudio tale Ch’ogni sdegno, ogni affanno, ogni gran male Soavi tengo, e chiamo dolci e cari. Del non vedervi, poi, lucenti e rari, lumi del viver mio segno fatale, un sì fiero dolor quest’alma assale che i giorni miei fa più che assenzio amari. Quanto contemplo voi sol vivo tanto, limpide stelle mie soavi e liete; il resto di mia vita è doglia e pianto; però se di vedervi ho sì gran sete maraviglia non è, ch’uom fugge quanto che può il morire, onde voi schermo siete54.

Noi stiamo tanto male che se Dio non ci aiuta, dubito che la maggior parte di questa terra morirà di fame. Mando questo mio a posta per dirvi il bisogno appieno; vedete se fosse possibile cavar grani di Romagna, ed avvisatemi il prezzo, perché mi risolvo o per debito o per pietà s’io dovessi impegnar me stessa, di soccorrere questi miei uomini55.

Veronica Gambara1485-1555 of Correggio was interested in collecting exotic fabrics and fashionable objects and, as her letters to Ludovico Rossi, her agent in Bologna, suggest, she was concerned with her self-image and with keeping in touch with the latest trends56.

La sua disposizione naturale, la sua educazione, e più di tutto ancora le istruzioni, ed i consiglj di Pietro Bembo, la condussero a dedicare una parte del suo ozio giovanile alla cultura de’ suoi

54 V. Gambara, Rime, a cura di A. Bullock, Firenze, Olschki- Perth, Department of Italian, The University of W. Australia, 1995, p. 11. 55 Amaduzzi, p. 8. Lettera a Lodovico Rossi 56 Mc Iver, p. 159. 361 Tradiții istorice românești și perspective europene

talenti poetici, i quali le fornirono una occasione di trattenimento in mezzo a tutte le vicissitudini della sua vita57. Col consorte Giberto che l’amava teneramente, passava la vita nella gioia più pura, e attendeva a comporre leggiadrissime rime, nelle quali celebrava l’amor coniugale, e gli occhi splendenti del suo Giberto. Se non che, la delizia di quella vita così ridente non doveva durar lungo tempo per essa. Il giorno 26 d’Agosto del 1518 fu fatale per la gentile Contessa, poichè le tolse per sempre colui, al quale avea dato se stessa. Rimasta vedova, e immersa nel più profondo dolore, non cessò giammai di piangere con versi pieni di sentimento la morte dell’amato consorte, rinunciando alle molte e vantaggiose occasioni che le si offrivano per passare a seconde nozze. Sulla porta de’ suoi appartamenti, che ella volle fossero addobbati a lutto a significare la forte determinazione di non voler accettare un nuovo stato coniugale, stavano scritti i versi di Virgilio: „Ille meos primus, qui me sibi junxit, amores” „Abstulit, ille habeat secum, servetque sepulcro”58. Nè solo gli appartamenti, ma eziandio le vesti usò nere. Sempre andava velata in quasi tutta la persona, e persino i suoi cavalli teneva nerissimi vieppiù che notte, perchè conformi proprio a’ suoi travagli59.

Condidered vivacious, genial and a brilliant conversationalist, Veronica seems to have been genuilny admired and respacterd for her intelligence and charme. As Gambara’s reputation as a poet and letterata grew, her court attrated learned visitors. Her studiolo in the Castelvecchio in the city and her Casino di Delizie in the country became fashionable settings for cultured nobility: poets, princes, and prelates gathered there to discuss literary and philosophical issues and to dance, dine, sing, and tell stories60.

57 Roscoe, VII, p. 65. 58 Eneide, IV, 27-28. 59 Amaduzzi, pp. 7-8. 60 Mc Iver, Two Emilian, pp. 161-162. 362

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

2.4 Tra Sicilia e Toscana

Nina Siciliana sin nella di lei infantia che fù intorno all’anno 1290: verseggiò à concorrenza di Dante da Majano, che si era invaghito61.

I dubbi da parte di alcuni letterati, specie quelli di qualche secolo fa, sulla reale esistenza di „Nina” non son dovuti soltanto alla mancanza di dati storici ma, probabilmente, anche alla loro ritrosia ad accettare che una donna, in quel preciso periodo storico in cui l’analfabetismo femminile era particolarmente diffuso, potesse passare da oggetto a soggetto del cantare in versi, conseguendo, per di più, un volgare che il De Sanctis prende come „esempio della eccellenza a cui era venuto”. Eppure, proprio alcuni decenni prima, nel sud della Francia, un gruppo di circa venti donne, le cosiddette trobairitz, cantò con successo la fin’amors al femminile. La loro reale esistenza è stata accertata senza lasciare margini al dubbio; ma pure per esse, nel passato, alcuni studiosi avevano mostrato tutto il loro scetticismo in proposito. Si nota una certa affinità tra l’unico componimento giuntoci di una delle trobairitz, Alamanda de Castelnau, e la produzione della Nina Siciliana; se Nina è realmente vissuta, è possibile che lesse i componimenti delle sue „colleghe” provenzali che, come certamente accadeva per quelli dei trovatori, probabilmente circolavano nelle corti e negli ambienti colti siciliani dell’epoca62.

DANTE (cioè Durante) da MAJANO, fu così appellato, per e∫∫er nato in Majano, luogo del Poggio di Fie∫ole. Amò grandemente una Donna Siciliana, per nome Nina, in lode della quale egli compo∫e. Trovan∫ de’ suoi Sonetti con Acrostici ne’ Capiver∫i; e introdu∫∫e altre∫ì il primo, e de’ primi le Lettere Mi∫∫ive in Sonetti. Ma le ∫ue Rime ∫ono per la maggior parte loto∫e e plebee. Fioriva

61 Ms GraDolf 72, c. 71. Da: MINERVA, p. 3. 62 F. Genchi, La Nina Siciliana 363

Tradiții istorice românești și perspective europene

circa il 1290; e un libro intero delle ∫ue Rime ∫i ha nella raccolta de’ Giunti63.

La circostanza anomala dell’assenza di testimonianze manoscritte anteriori alla succitata edizione ha fatto mettere in dubbio, soprattutto sul finire dell’Ottocento, la stessa reale esistenza del rimatore, essendosi supposto che il gruppo di rime iscritte a suo nome fosse il frutto di un’abile falsificazione umanistica64.

LE Lode, e ‘l pregio, è la ualēza; Ch’haggio ∫ouente audito nominare Gentil mia Dōna di uo∫tra plagienza; M’han fatto coralmente ennamorare; È in e∫∫o tutto in no∫tra cono∫cenza; Di gui∫a tal che con∫iderate Non degno mai, che far ustra vollienza; Sí m’ha di∫tretto Amor di uoi amare: Di tanto prego uo∫tra Segnoria, In loco di mercede, è di pietanza; Piacciui ∫ol, ch’eo uo∫tro ∫eruo ∫ia: Poi mi terraggio dolze donna mia Fermo d’haver compito la ∫peranza Di ciò, che lo meo core ama, di∫ia65.

Le rime amorose di Dante da M. sono segnate da temi, motivi, linguaggio tradizionali; sicché egli appare come un guittoniano tuttavia arretrato rispetto ai più moderni esiti di un Chiaro Davanzati o di un Monte Andrea66.

63 Quadrio, Della storia, II, p.165. V. anche: F. Novati, Dante da Maiano e Adolfo Borgognoni, Ancona, Morelli, 1883; A Borgognoni, La questione maianesca …, Città di Castello, 1885 DBI, XXXII, pp. 655-657. 64 DBI, XXXII, p. 656. 65 SONETTI E’ CANZONI / DI DIVERSI / ANTICHI AVTORI TOSCANI / IN DIECI LIBRI RACCOLTE [FIRENZE, Bernardi di Giunta, 1524], f. 139v. 66 Enciclopedia Dantesca, II, Roma, Istituto deel’Enciclopedia Italiana, 1970, p. 308. 364

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

MONNA NINA (cioè Caterina), gentile, e leggiadra donna, Siciliana, fu la prima femmina, di cui s’abbia notizia, che poeta∫∫e in no∫tra favella. Fu amata, ∫enza e∫∫er giammai veduta da Dante da Maiano; ed ella, ∫enza avere pur lui mai veduto, il riamò a ∫egno, che ∫i faceva chiamare nina di Dante. Tutto il loro amore però era po∫to in i∫crivr∫i l’un l’altro de’ Sonetti, da quali ben ∫i cono∫e quanto virtuo∫a, e ∫piritoo∫a donna ella fo∫∫e. Ha rime nella Raccolta de’ Giunti, ed in altre67.

QVal ∫ete uoi, sí cara proferenza Chè fate à mè senza uoi mo∫trare? Molto m’agenzeria uo∫tra paruenza Perchè meo cor pote∫∫e dichiarare: Vo∫tro mandato aggrada a mia intenza; In gioia mi conteria d’udir nomare Lo uo∫tro nome; che fa proﬀerenza D’e∫∫er ∫ottopo∫to à mè inonorare: Lo core meo pen∫ar non ∫auria Ne∫∫una co∫a, Chè ∫turba∫∫e amanza: Così affermo, è uoglio ogn’or che ∫ía. D’udendoui parlare è uollia mia; Sé uo∫tra penna há bona con∫onanza Co’l uo∫tre core re∫iA68.

2.5 L’oblata addottorata.

CORNARO PISCOPIA69, religieu∫e de la congrégation de Mont- Cassin. Il est rare de trouver parmi les per∫ onnes du∫exe une fille

67 Quadrio, II, p. 165. 68 Sonetti, f. 140. 69 Elena Lucrezia Cornaro (Corner) Piscopia (1646-1684). VITA / DI / HELENA / LVCRETIA / CORNARA PISCOPIA / Da Massimiliano Deza della Congregatione / della Santissima Madre di Dio /…/ in Venetia, et in Genova, / Pr Antonio Ca∫amara. In Piazza Cicala.1687; L’EROINA VENETA / Ouero la Vita / DI ELENA LVCRETIA / CORNARA PISCOPIA / COMPOSTA / DA ANTONIO LVPIS /…/ VENETIA, Per il Curti, MDCLXXXIX; A. De Santi, Elena Lucrezia Cornaro Piscopia. Nuove ricerche, „La Civiltà Cattolica”, S. XVII, 365 Tradiții istorice românești și perspective europene

d’une e∫prit au∫∫i ∫until & au∫∫i délié que Helena Lucrezia Cornaro Pi∫copia, dont la penetration & l’étendue de connoi∫∫ances ont fait l’admiration de l’Italie dans le dernier siècle. Elle sortoit d’une des plus anciennes familles de Veni∫e, & etudia avec un ∫i grand ∫uccès la théologie ∫ous le P. Hippolyte Marchetti de l’oratoire, que l’université de Padoue voulut l’admettre au nombre des docteurs en théologie: mais à la per∫ua∫ion du Cardinal Barbarigo, évêque de cette ville, om jugea qu’il étoit plus convenable de lui accorder le même rang parmi ceux de la philo∫ophie. Elle en reçut publiquement dans une a∫∫emblée nombreu∫e, compo∫ée de nobles Vénitiens, de plu∫ieurs ∫eigneurs d’Italie, & de plus de cent dames accourrues pour être ∫pectatrics d’une cérémonie ∫i rare […]. Les plus grand princes de ∫on temps l’honorerent d’une e∫time particulière, & même de leurs lettres. Quelque admirable qu’elle fut par ∫es rares talents, par ∫on génie, par ∫on érudition, par la mode∫tie & l’eloignementqu’elle fai∫ait des honneurs & des éloges qu’on rendoit à ∫on mérite, elle∫e rendit encore plus recommandable par l’innocence de ∫es mœurs, & ∫ur-tout par ∫on amour pour Dieu70.

Quasi per una specie di contrappasso Elena Lucrezia, tanto famosa e celebrata in vita, diviene negletta dopo la morte. In pochi anni la si dimentica quasi del tutto. La sua tomba viene identificata nel 1895 dalla badessa benedettina di Roma, lady

4 (1898), pp. 172-186; 421-440; 678-689; 5 (1899), pp. 176-193; 433-447; Elena Lucrezia Cornaro Piscopia, prima donna laureata nel mondo. Terzo centenario del dottorato, 1678-1978, a cura di M. A. Tonzig,Vicenza, V. Gualandi, 1980; N. Fusco, Profilo di Elena Lucrezia Cornaro Piscopia 1646-1684. Prima donna laureata del mondo, Padova, P.P. Benedettini, 1976; F. L. Maschietto, Elena Lucrezia Cornaro Piscopia (1646-1684), prima donna laureata nel mondo, Padova, Antenore, 2000; C. Pighetti, Il vuoto e la quiete, Scienza e mistica nel ’600, Elena Cornaro e Carlo Rinaldini, Milano, Franco Angeli, 2005. 70 BIBLIOTHEQUE / GÉNÉRALE / DES ÉCRIVAINS / DE L’ORDRE DE SAINT BENOIT /…/ PAR UN RELIGIEUX BÉNÉDECTIN / DE LA CONGRÉGATION DE ST. VANNES /…/ TOME PREMIER / A BOUILLON, / AUS DÉPENS DE LA SOCIÉTÉ TYPOGRAPHIQUE / M. DCC. LXXVII, pp. 218-219. 366

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Mathilde Pynsent. La salma è completamente polverizzata, ma si riconosce l’abito benedettino. La Pynsent l’anno successivo scrive una biografia che pubblica anonima. Forse è questo libro che ispira una vetrata neogotica del Vassar College, a Poughkeepsie, NY, dove Elena è raffigurata mentre discute con i suoi esaminatori. Benedetto Croce ne dà indirettamente un giudizio sprezzante: «Scarsissimo o nullo è il valore di tutta cotesta letteratura ascetica e rimeria spirituale», mentre soltanto nel 1969, in vista del tricentenario, l’Università di Padova decide di muoversi per appurare se il primato – a quel tempo presunto – di Elena Lucrezia Corner Piscopia sia effettivo o meno. La verifica risulta positiva […]. Elena Lucrezia Corner Piscopia dovrebbe essere una gloria nazionale, la prima donna laureata del mondo dovrebbe essere nel Pantheon degli italiani illustri, motivo di vanto per tutta la nazione. Dovrebbe. E invece, oltre alla […] poco visibile statua a Padova, c’è solo una targa infissa nel Municipio di Venezia. Strade? Tre: una nella periferia di Padova, le altre a Barzanò e a Cesa (centri non proprio di prima grandezza, in provincia di Lecco e Salerno). Scuole? Una, elementare, a Cittadella (Pd). Aule universitarie? Zero. Francobolli? Zero. L’Italia non ha spazio per ricordare la prima laureata della storia71.

Qualche modesta aggiunta: ad Elena Cornaro Piscopia sono intitolati a Padova l’Associazione Guide, l’Ambulatorio di Ginecologia ed Ostetricia „riservato esclusivamente al personale femminile ed alle studentesse dell’Università di Padova” ed il Lions Club; a Jesolo Lido l’Istituto Alberghiero. Su un piano più serio, segnaliamo un monologo, portato in scena da Lucia Schierano a Vicenza nel 200472. Poco, e di quel poco nulla che esca dai confini del Veneto Centro-Orientale. Negli Stati Uniti segnaliamo: una splendida vetrata nella Biblioteca del Vassar College73 e una statua nel Dipartimento di Italiano

71 72 < http://www.luciaschierano.it/wp/elena-lucrezia-cornaro-piscopia> 73 367 Tradiții istorice românești și perspective europene dell’Università di Pittsburg, che ha celebrato la ricorrenza del III Centenario del suo dottorato74. Satira anti-femminista, mirata ad una persona rappresentativa di un ceto, o non piuttosto satira genericamente diretta ad irridere cultura, erudizione, impegno?

S’esprime il dolor degli Accademici Infecondi per la morte della Sig.ra Elena Cornaro Socia Sonetto

Come resta l’Orbe alorche il Sol discede Sic restiam Noi de la virago orbati, Tace il labbro, erra il pie, l’occchio non vede, & spargiam solo gemiti, e ululati. Ceu Sol, che occiduo a Noi, nascer si vede, in Oriente alienę Civitati, Sic morta al mondo nell’Empirea Sede Nascesti a un di coęuo ęternitati. Deh di lasu da quei perenni giri Volgi ver noi lo sguardo, aspice quale Fundium copia di fleto, e di sospiri. Vedrai, che il nostro duolo a∫sai prevale A quel dolor, che solet experiri Fra Gesuiti morto il Generale75.

Quò vero Helenæ in propo∫ito con∫tantia probaretur accidit per id temporis, vt à plurimis, præcipuè à Principe Germaniæ viro in Nuptiarum Thoriq; con∫ortium expeteretur, quòd cum e re Corneliæ Domus Parentes crederent, omnem mouerunt lapidem vt Virginem à Verginitatis propo∫ito remouerent. Obiecta ∫unt in eam rem Puellæ, valetudo infirma, di∫ciplinæ Regularis Rigor, Viri Nuptia petentis dignitas, quæ ægrè negantem pateretur, & cætera huiu∫modi, quæ facilè illam à propo∫ito retraxi∫∫ent, ∫i ea,

74 N. Fusco, Elena Lucrezia Cornaro Piscopia, 1646-1684, Pittsburgh, The United States Committee for the Elena Lucrezia Cornaro Piscopia Tercentenary. 1975. 75 Ms GraDolf 72, c. 47. Era membro dell’Accademia degli Infecondi di Prato; v.: Maylender, III, pp. 249-252. 368

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

qua ∫exus ∫equior ∫olet, ambitione, et inco∫tantia labora∫∫et. Verùm nec latum unguem recedens ab obiectis ∫e expedit, voto ∫e adstrictam a∫∫erens, nec quidquam proﬁcit reponens, id præ ætatis imecillitatem irritum, ac inane, Helenæ ∫i quidem in Theologicis ∫apientia argumenta argumentis eneruat76.

AL BENIGNO LETTORE L’Ornamento, che rende gratio∫e le Donne, e famo∫i∫∫ime da per tutto, è il silenzio; ne ∫ono fatte per i∫tar’ in ca∫a, non per andar vagando. Strano dunque parrà a te, o Lettore, d’o∫∫eruarmi non meno loquace, che vagante in que∫to Libretto. Io nulladimeno mi ∫cu∫erò col Verbo Humanato del mio Signore, e∫∫endo egli che fauella; e colla virtù del vero Autore di questo componimento, e∫∫endo ella che camina. Oltre a ciò, ∫e traducendo questo Cololquio, fauellai pur troppo col mio Redentore, e meditando come Peregrino, vò peregrinando con lui, non devo e∫∫ere tacciata77.

Già precedentemente alla laurea la sua salute aveva dato segni di cedimento, che durante il soggiorno padovano si intensificarono e si aggravarono ulteriormente. Gravemente debilitata dal susseguirsi di tante malattie, morì infine di cancrena a trentotto anni78.

2.6 Uomini che parlano di donne.

In Tucidide troviamo un singolare elogio (che supponiamo condiviso dalla pubblica opinione dell’epoca), delle donne, ma solo di quelle di cui οὐκ ἐν τοῖς ἄρσεσι κλέος ιἦ79. Un vecchio proverbio veneziano recita: La dona, che la piasa, la tasa e la staga in casa. In poco meno di due millenni e mezzo non è cambiato molto. Giustamente Lucrezia

76 HELENÆ LVCRETIÆ / (Quæ & Schola∫tica) / CORNELIÆ PISCOPIÆ / Virginis Pietate, & Eruditione / admirabilis; Ordini / D. BENEDICTI Priuatis votis ad∫criptæ / OPERA / Quæ quidem haberi potuerunt. /…/ PARMÆ, Typis Hippolyti Ro∫ati. 1688, p. 15 77 ibidem, p. 179. 78 DBI, XXIX, p. 178 79 Thucydidis De Bello Peloponnesiaco, II, 69. 369

Tradiții istorice românești și perspective europene

Marinella contesta, oltre al Passi, che è l’involontario scatenatore della sua ira, anche altri intellettuali del passato o contemoranei:

Opinione di Ercole Ta∫∫o80, & di Mon∫ignor Arrigo / di Namur narrata e rifiutata. Opinione dello Sperone raccon / tata & di∫trutta. Parere di Torquato Ta∫∫o addotto / & riﬁutato. Opinione del Boccaccio, qui addotta & di∫trutta81.

Un modo singolare di celebrare l’altissimo senso di dignità delle donne:

Praeter hanc admirandam pulchritudinem etiam hone∫tatis quandam dignitate dotata e∫t, quod viris non continﬁt. Nam capilliis in tantum promittuntur, ut omnes corporis partes pudentiores operire po∫∫int […]. Ad miram denique decentiam natura ip∫a inguina ordinavit, non prominentia uti viris, ∫ed intus manentia, ac ∫ecretiori tutiorique loco ∫epo∫ita. Porro natura plus verecundiæ contulit mulieribus, quam viris. Quamobrem∫æpi∫∫ime contigit, mulierem inguinium periculo∫o ab∫ce∫∫u ægrotantem mortem elegi∫∫e potius quam ∫e chirurgi con∫pectui ac contrectationi objiceret medendam82.

L’implacabile Passi83 tanto ama l’iperbole e la ridondanza quanto detesta le Donne:

… il Cauallo al Sole, l’Aquila a Giove, la Colomba, e la Fenice à Venere, la Capra, e la Cornacchia à Minerva, il Gallo a Mercurio, il Pavone à Giunone, il Pichio à Marte, la Cerua à Diana, il Toro

80 Su Ercole Tasso, cugino di Torqato, v.: BUAM, LVI, p. 274. 81 Marinella, Nobiltà, pp. 121, 126. 128, 131. 82 HENRICI CORNELII / AGRIPPÆ /AB/ NETTESHEYM, /De Nobilitate, & præcellentia / Feminei Sexu, eju∫demque ∫upra Virilem / eminentiâ, Libellus lectu Jucundi∫∫imus. / HAGÆ-COMITVM, / Ex Typographia ADRIANI VLACQ. / M. DC. LIII, pp. 15-16. 83 1569-1620, membro dell’Accademia degli Informi. A. Bertolotti, Muzio Manfredi e Giuseppe letterati in relazione col duca di Mantova, Roma, Tipografia delle Scienze matematiche e fisiche, 1888; Ginanni, pp.145-147. 370

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

à Nettuno, & ad Aèpollo il Cigno: Ma he offeri∫co, e con∫acro io à Vo∫tra Signoria84, molto illustre mio nume? Vna Nota de Difetti Dōne∫chi, più orrida, che la ∫pelunca di Caco più difforme, che il Serpente di Cadmo, più tetra, che la bocca di Polifemo, più brutta che la Chimera, più veleno∫a, che il Dracone dell’i∫peridi, più nociua, che’l mo∫tro di Corebo, ne l’Arpie co∫ì fetide, è nefande85.

Pur dichiarando di non voler affatto „in tutto di∫∫uadere all’huomo il maritar∫i”86, l’Accademico Ardito non rinuncia ai propri collaudati artifizi retorici e smentisce nei fatti qualsiai intenzione di voler cambiare il livore in comprensione:

Onde ∫e alcuno ∫i marita, pen∫ando ∫po∫are vna compagna vguale à ∫e: ∫po∫arà vna in∫oportabile Signora, ∫uperba, ∫o∫petto∫, odio∫a, leggiera, pungente, temeraria, e∫ecrabile, e pernitio∫a: ∫uperba , per le ricchezze: ∫o∫petta, per la bellezza: odio∫a, per la bruttezza: leggiera per la sfrenatezza: pungente, per gl’oltraggi: temeraria per l’audacia: e∫ecrabile per malignità: pernitio∫a, nel furore. E che più? Ricorrono anco que∫ti auer∫arij delle donne à gl’inconuenienti cau∫ati da loro: e principalmente alla precipitatione del primo huomo, per la quale fù fattala via al peccato,& alla morte, e dato ∫trucciolo∫o ingre∫∫o à tutte le mi∫erie, & infelicitati humane. Dalila tradì San∫one: Per le concubine Salomone v∫cì di ∫e ∫te∫∫o. Per Iazabel fù ruinato Achab. Per Cleopatra Marco Antonio s’vcci∫e. Per Elena Troia re∫tò di∫trutta, e cēto, e mille e∫∫empi d’infelici ﬁni, che pure troppo ∫ono piene l’hi∫torie dalle Donne principalmente causati[…]. He∫iodo di∫∫e, che colui, che ∫i ﬁda in donna

84 Il Colonnello Mario Rasponi; v. HVOMINI / ILLVSTRI / DI RAVENNA ANTICA /…/ ERUDITO TRATTENIMENTO / DI D. SERAFINO PASOLINO / DA RAVENNA /…/ IN BOLOGNA. M.DCC.III. /Per Pier-Maria Monti, p. 132: Mario Rasponi Colonnello della Guardia del Rè di Francia, Colonnello di mille Fanti di Clemente Ottavo per l’acqui∫to di Ferrara; & Amba∫ciatore per la lega d’Innocenzo Nono. 85 I DONNESCHI / DIFETTI. / DI GIUSEPPE PASSI / RAVENNATE /…/ IN VENETIA. M D C V. / Pre∫∫o Giacomo Antonio Soma∫cho, p. [III]. 86 DELLO STATO / MARITALE / TRATTATO / DI GIVSEPPE PASSI RAVENNATE /…/ IN VENETIA, M. DCII / Appre∫∫o Iacomo Antonio Soma∫cho, p. [VI.] 371 Tradiții istorice românești și perspective europene

è co∫i ∫icuro; come colui, che è attaccato alle foglie d’vn arbore: ma∫∫ime nel fine dell’Auttuno, nel qual tēpo elle cominciano a cadere87.

Tra le opere da lui pubblicate evvene una, che tratta di Donneschi difetti, e perchè in e∫∫a ∫copre cogli esempj dalle Storie ricavati, e colle autorità della Sacra Scrittura, de’ Santi Padri, e degli antichi Filosofi ∫in dove ∫ia giunta, o possa giungere la malizia, perciò credendo∫i oﬀe∫e le Donne, fecero una ∫pecie di ∫ollevazione contro gli Accademici Informi, qua∫i che ∫i fo∫∫e riprovato lo ∫tato conjugale, e tra le Donne malvage ∫i fo∫∫ero ancora compre∫e le ∫avie, e religio∫e. Per quietarle ∫cri∫∫ero Muzio Manfredi88, Giacomo Saffi89 e Girolamo Palantieri90, e più degli altri lo ste∫∫o Giu∫eppe Pa∫∫i con un trattato ∫ullo ∫tato maritale, e con due ∫opra i Difetti degli Uomini Tutto ciò calmò in parte l’ira delle Donne, ma non la e∫tin∫e, e perciò l’Autore ∫i ritirò nei Chio∫tri de’ Monaci camaldolesi, ve∫tendo il ∫acro Abito in S. Michele di Murano nell’anno 161691.

2.7 L’epica tromba

Il genio però di Margherita, il quale alle lettere ed alle scienze ardentemente la inclinava, non la rendè di amor nemica, anzi vi

87ibidem, p. 11. 88 Ginanni, pp. 15-24; DBI , LXVIII, pp. 720-725. CENTO DONNE / CANTATE DA / MVTIO MANFREDI /…/ IN PARMA / Nella Stamperia d’Era∫mo Viotti / M D LXXX. V. anche: PER / DONNE ROMANE / RIME DI DIVERSI /Raccolte, & dedicate al Signoe / Giacomo Buoncompagni / Da Muzio Manfredi. /In Bologna, per Ale∫∫andro Benacci. M D LXXV. 89 HVOMINI / ILLVSTRI / DI RAVENNA ANTICA /…/ DI D. SERAFINO PASOLINO /…/ IN BOLOGNA. M. DCC. III. /Per Pier-maria Monti, p. 76: Giacomo Saffi discepolo di Mutio Manfredi, quale emulando l’amenità del ∫uo Mae∫tro nel comporre ver∫i, morendo [1554] la∫ciò molti Poemi manoscritti, veri parti d’vn Intelletto così eccellente. 90 NOTIZIE / DEGLI SCRITTORI / BOLOGNESI / RACCOLTE/ DA GIOVANNI FANTUZZI / IN BOLOGNA MDCCXXXVIII. / NELLA STAMPERIA DI SAN TOMMASO D’AQUINO, pp. 228-229. 91 MEMORIE STORICO-CRITICHE / DEGLI / SCRITTORI RAVENNATI / DEL REVERENDISSIMO PADRE ABATE / D. PIETRO PAOLO GINANNI /…/ TOMO SECONDO / IN FAENZA MDCCLXIX. / PRESSO GIOSEFFANTONIO ARCHI, p. 145. 372

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop parve quant’altre mai disposta. S’impacciò ella con Giambatista Marini, e si vociferò che ben altro che platonici fossero stati i loro amori, tanto più che il Marini, d’indole in siffatte cose non molto castigata, non adoperò quel misterioso velame, onde van ricoperti i favori di quelle donne delle quali la condizione ed il grado richiede che in onta dei loro trascorsi, sian sagge ed oneste tenute92.

… hauendo vn huomo amoro∫a pratica con una Donna a lei ne ri∫ulta co∫i gran bia∫imo, & a lui più to∫to laude, & Honore; di maniera tale, che ella cerca ∫empre di na∫conderlo quanto può, & egli non vede l’hora di appale∫arlo, qua∫i da ciò dependa ogni ∫ua gloria, e felicità; per dar ad intendere con ciò la dignità manife∫ta di noi Donne, e la indegnità e∫pre∫∫a dagli huomini; perche e∫∫endo tra que∫ti due ∫e∫∫i tanto gran di∫tanza di perfettione, ci è vergogna troppo grande che noi, che li auanzamo co∫i in ogni conto, ci degnamo di accompagnarci con ∫oggetti manco degni di noi, e ∫pecialmente fuori della nece∫∫ità del matrimonio, il quale perche ci è commandato non po∫∫iamo negare, ma con tutto ciò anco in que∫to perdemo gran parte della no∫tra riputatione; Poiche gli antiqui Romani, e tutti i popoli hanno hauuto in gran veneration le vergini, e come co∫a ∫acra le riguardano, & honorano, il med∫imo ∫i fa a tempi no∫tri in qualunque parte del Mondo93.

Solleciti furono i genitori di lei a coltivarne l’ingegno a qualsiasi letteraria disciplina maravigliosamente adatto. Ella apparò dunque in breve tempo non pur lettere umane, ma sommo studio pose Filosofia, Teologia ed in ogni più astrusa facoltà e sublime. Tutto ciò le procacciò sin dagli anni suoi più giovanili non ordinaria rinomanza, cosicchè incominciò di buon’ora a spiccare nelle erudite accademie, ora recitandovi colti poetici

92 BIOGRAFIA / DEGLI UOMINI ILLUSTRI / DEL REGNO DI NAPOLI /…/ TOMO QUINTO / NAPOLI MDCCCXVIII / PRESSO NICOLA GERVASI Calcografo, p. 203. 93 IL /MERITO DELLE / DONNE, /Scritto / DA MODERATA FONTE / In due giornate /…/ IN VENETIA, M. DC. / Pre∫∫o Domenico Imberti, p. 46. 373 Tradiții istorice românești și perspective europene

componimenti latini ed italiani, ora sostenendovi profonde tesi e questioni94.

The erudite Sarrocchi, best known for her epic poem La Scanderbeide (published posthumously in 1623), forged relationships with members of scientific academies such as the Lincei in Rome, hosted an intellectual ridotto in her home, and corresponded with Galileo Galilei about his discovery of Jupiter’s satellites and about her own literary work […]. While Sarrocchi, like many of her female contemporaries, encounterd some hostility in reaction to her activities in literary and scientific spheres, and Erculiani95 was subject to an Inquisition trial for her unorthodox views, there is evidence of increasing support for women’s education and activities in this period despite the repressive climate created by the Counter-Reformation. The subject of women’s education in the sciences is addressed not only in works specifically devoted to the querelle des femmes but also in more strictly scientific texts. Many sixteenth-century treatises on natural philosophy are dedicated to women, and some contain prefatory and paratextual material linking women to scientific knowledge and praising them for excellence in this area96.

Se nello stesso XXI secolo esistono ancora donne con la sindrome da Bridget Jones, figuriamoci come la società dell’epoca potesse disapprovare il nubilato a scopo intellettuale, fu dunque per questo motivo che Margherita decise di convolare a nozze con un certo Carlo Biraghi, accademico romano di cui conosciamo il nome solo grazie al testamento della Sarrocchi. Non si sa per

94 BIOGRAFIA … NAPOLI, V, p. 203. 95 Su Camilla Greghetti Erculiani (ca 1540-1590?) v. M. K. Ray, Daughters of Alchemy, Women and Scientific Culture in Early Modern Italy, Cambridge, MA, Harvard UP, 2015, pp. 114-131. E’ autrice di LETTERE / DI PHILOSOPHIA / NATURALE, DI CAMILLA / HERCVLIANA, SPECIALA /…/ IN CRACOVIA / Nella Stamperia di Lazaro. Nel’Anno / 1584, dedicata a Maria di Spagna, figlia di Carlo V, Regina di Polonia. 96 ibidem, pp.111-112; v. anche pp. 131-154. 374

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

quale assurda legge della natura, le donne più brillanti della storia finiscono quasi sempre in coppia con gli omuncoli più miseri97.

Ebbe ella pe’l contrario molto in pregio Scipione Pasquali98per la squisitezza del suo comporre italiano e latino; comechè i maligni avesser buccinato, che fosse stata presa non men dell’eloquenza poetica e sciolta di quel pulitissimo scrittore, pur allora giovinetto intromessso nella casa di lei, che delle sue grazie e dell’avvenenza, avvegnacchè non fu ella avara mai di sue bellezze in grazia delle lettere e della toscana purità99.

ALLA SIGNORA. D. COSTANZA Colonna Sforza Margherita Sarrocchi

Donna Real, nel cui pudico seno, Sol regna pen∫ier d’eterno honore,

97 http://www.europinione.it/margherita-sarrocchi-quando-le-pari-opportunita-si- conquistavano-sul-campo/ 98 VICENDE / DELLA / COLTURA NELL DUE SICILIE /…/ DI PIETRO NAPOLI-SIGNORELLI /…/ TOMO V / IN NAPOLI / 1811, pp. 466-467: „Pasquali di Cosenza, cui Margherita Sarrocchi dava il primato del poetar toscano, entrò i roma alla corte del cardinal Gonzaga, e poi con lui passò a Mantova quando lasciata la porpora andò a dominare in quel ducato. Divenuto il Pasquali vescovo di Casale abbandonò le muse italiane, e compose in latino la stiria della guerra del Monferrato. Di lui rimangono poche poesie latine, le rime ed una oratione per l’interdetto di Venezia, un’altra a principi crstiani contro del turco, una lezione sopra le lagrime. Niccolò Amenta tolse questi lavori alla dimenticanza, e gli pubblicò nel 1703 in Venezia scrivendone la vita”; NOTIZIE / GENEALOGICHE STORICHE / E LETTERARIE / DEL CARDINAL /…/ ALDOBRANDINI / NIPOTE DI CLEMENTE VII. S. P. / RACCOLTE DALL’ABATE ANGELO PERSONENI / BERGAMO / PER FRANCESCO LOCATELLI / 1786, p. 118: Frequentatore dell’Accademia del Cardinal Nipote, „aperta nelle sue stanze dal valoroso non men che benefico Porporato, di cui non era minor vanto usare benevolenza verso tutti coloro che si facevano distinguere nella profession delle lettere”. 99 BIOGRAFIA … NAPOLI, V, p. 204 375 Tradiții istorice românești și perspective europene

Cui non fe la virtù del forte core, Venir Morte, ò fortuna vnquanco meno100.

Poche sono state le donne le quali abbiano adoprato l’epica tromba, ed impreso a cantare eroiche gesta in poemi di lunga durata101.

BENIGNI LETTORI IN que∫ti canti della Scanderbeide trovarete alcuna volta Fato, & Fortuna, dalle quali voci non s’argomenta che realmente sia la nece∫∫ità fatale, nè meno che la Fortuna habbia alcuna ∫u∫∫i∫tenza per∫onale; ma per la Fortuna s’intendono gli accidenti che po∫∫ono occorrere & e non occorrere alla vita humana, & per lo Fato la diuina prouidenza, pre∫o nel ∫ignificato l’vno, & l’altro che lo piglia S. Toma∫∫o glorio∫o. Trouerete ancora vn’o∫∫eruatione d’auguri all’antica, co∫a fauolo∫a; & finalmente vna fattura d’vna Maga Turca pur fauolo∫a, po∫te ∫olo per dilettare ad imitatione d’altri Poeti, & non per ∫ignificato, & forza che po∫∫ino hauere nel modo finto e fauoleggiato dal Poeta102.

2.8 Donne da punire, donne da irridere

i348 Paola dalla Fontana condannata alle forche, per liberar la quale Nicolò qm Gio: dalla Fontana fu bandito da Venezia, stante aver prodotto scritture false nel Mese di Luglio procacciate da un Frate di S. Giuliano103.

Non sappiamo per quale delitto sia stata condannata, e nemmeno se la condanna sia stata effettivamente eseguita104. Comunque un buon

100 LA SCANDERBEIDE / POEMA HEROICO /Della Signora Margherita Sarrocchi /…/ IN ROMA, Appre∫∫o Lepido Facij. MDCVI, p. [VI] 101 BIOGRAFIA …, V, p. 203. 102 SCANDERBEIDE, p. [VII]. 103 Ms GraDolf 72, c. 33v. 104 Non ne abbiamo trovato menzione né in: Raccolta de’ Nomi, e Cognomi, et anni, ne quali pubblicamente furono fatti morire per delitti …, s. l., s. a. [post 1844], né in: G. Tassini, Alcune delle più clamorose condanne capitali eseguite in Venezia sotto la Repubblica …, Venezia, Tip. Cecchini, 1866. 376

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop esempio di come una donna possa rovinare un uomo, se non opportunamente tenuta sotto rigido controllo …

Rendon più frutto Donne, Asini, e Noci Chi uer loro hà le mani più attroci

Mulieres ad bona quąque ineptissimę; ad mala quidem effectrices sapientissimę.

Feminarum legem ponit cur sexus ubique Non quod sit mulier strenua, sed vir hebes105.

Di seguito una breve lista di donne (di diversi ceti) indagate e/o condannate a pene diverse da quella di morte per vari reati: violazione di segreto di Stato -1 falsificazione di atti pubblici – 2 falsificazione di monete – 1 discorsi imprudenti – 1 complicità in omicidio -1 tentato omicidio -1 adulterio - 2 figlio Gesuita [sic!] - 1106

Alla fine del Seicento Monsignor Giovanni Palazzi pubblica un libretto, nel quale cinquantadue donne illustri vengono paragonate ciascuna ad un carta, che in qualche modo ne illustra le qualità107. Cento anni più tardi è di nuovo evocato un mazzo di carte, ma soltanto per irridere gli uomini che si lasciano irretire, così dalle donne, come dal gioco:

Donne paragonate ad un mazzo di carte Sonetto

Donne con carte andar potete Mentre alle carte uoi rassomigliate

105 Ms GraDolf 72, c. 2. 106 ibidem, c. 33v.-34. 107 LA VIRTV / IN GIOCCO. / Ouero / Dame Patritie di Venetia. / Famose per na∫cita, per lettere, per / armi, per co∫tumi. / Stampato da Giouanni Parè Libraro all’In / ∫egna della Fortuna in Venetia 1681. 377 Tradiții istorice românești și perspective europene

Quale di strazzo son, uoi strazze andate Quale dipinte son, uoi pinte siete. Voi le spade negl’occhi ognor tenete E denari a uoi son chiome aurate E bastoni ne’ piedi ogn’or portate E per coppe nel sen e sassi amate. La fierezza di uoi, cauallo fiero Per Re’ io stimo la uostra beltade Che per fante di uoi l’huom ha il pensiero. Chi serue a uoi ben tosto in asso cade Che per parer di carte un mazzo intiero Portate in proporzione il due di spade108.

Nel febbraio del 1686 viene celebrato il matrimonio tra Francesco di Pietro Duodo109 e Loredana di Alvise Tron, evento che sembra aver avuto un’eco mondana rilevante. In onore degli sposi viene rappresentato nel Teatro Grimani un dramma per musica con balli, musica di Carlo Pallavicino, libretto di Giulio Cesare Corradi: L’Amazone corsara, ovvero l’Alvilda Regina dei Goti110. Un bello spirito di dedicare alla sposa un criptico epigramma:

De Phÿllide Clauda Pro Lauretana Duodo pulcherima Veneta Matrona

Clauda licet Phÿllis pernicia Numinis Arma, O mirum celeri quam pede ca∫ta fugit? A Venere irri∫us, Claudus non amplius ergo Vulcanus doleat: claudicat ip∫a Venus111.

Abbiamo difficoltà a comprendere per quale misteriosa ragione i più accaniti detrattori delle donne si ostinino a scriverne il nome

108 Ms GraDolf 72, c. 34v. 109 DBI, XLII, p. 36. 110 E. Selfridge-Field, A New Chronology of Venetian Operas and Related Genders, 1660-1760, Stanford UP, 2007, p. 174. 111 Ms GraDolf 72, c. 43v. 378

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop coll’iniziale maiuscola. Quel che capiamo benissimo è l’uso smodato, da parte di autori, anonimi e non, di catene di citazioni greche e latine.

Cuncta sub astrigera regnantia crimina celo Nutrit in ęterno Fęmina dolos.

Pe∫sima re∫ uxori poterit tamen utilis e∫se Si breuiter moriens dat tibi quicquid habet.

Aeræ quotvolucres in∫unt, quot littores conchę Tot mala, tot fraudes mens mulieris habet112.

Men di Nulla le Donne! E chi no uide Gran parte auer solo le Donne in tutto? Giun∫e a ﬁlar per una Donna Alcide113; E fu per una Donna Illio distrutto. Semiramide i Re deride: Cartago ua sol per Didone in lutto; E Cleopatra il Mondo inter diuide L’Azziaco114 a in∫anguinar barbar ﬂutto. Che non fero le Donne, e chi non ebbe Vita da loro, e non giurò talora Che la vita per e∫se anco darebbe? Se questo è niente, un che le donne adora Vn che di donna è nato e∫ser dourebbe O pari ad e∫se, o di lor peggio ancora115.

112 ibidem, c. 104. 113 Stephanos, I, col. 1469: Ἀλκείδης Alcei fil., Hercules; Onomasticon, I, p. 82: Absolute est Hercules, ita dictus ab avo suo Alceo vel, ut alii putant, ab ἀλκή robur. 114 ibidem, pp. 26-27: Actiăcus, Ἀκτiακός, De loco: 1. Stricto sensu, ad Actium promontorium et oppidum pertinens. 2. Latiore sensu, ad ea pertinens, quæ ab Actio promontorio vel oppido denominati sunt; Onomasticon, I, pp. 26-27. 115Ms GraDolf 72, c. 106. 379 Tradiții istorice românești și perspective europene

2.9 Vittoria Colonna116

… à dix-sept ans ils se marièrent, et de ce moment jusqu’à celui où le sort les sépara, ils ne cessèrent de s’aimer de la tendresse la plus vive. Tous deux avaient été parfaitement élevés; Victoire savait le latin et maniait parfaitement sa langue en prose et en vers. En l’absence de son mari, que la guerre appellait souvent loin d’elle, elle se consolait par une correspondance assidue avec lui et par l’étude. Après la bataille de Pavie, les princes italiens, qui auraient voulu attirer Pescaire dans leur parti, lui offrirent la couronne de Naples: il hésitait; Victoire le rappela aux lois de l’honneur et du devoir [...]. A trente-cinq ans, belle et célèbre par son esprit et par ses vertus, elle éteit aimée de Michel-Ange, et vit des princes rechercher sa main; mais, toujours fidèle à la mémoire de Pescaire, les prières même de ses frères ne purent la decider à s’engager dans de nouveaux liens: pendant de longues années rien ne put la distraire de son douleur; enfin la piété l’adoucit. Aux poésies où elle chantait la mémoire de son époux succedèrent des poésies sacrées; on y retrouve le même talent, noble, facile et pur117.

116 ?1490- 1547, sposata con Ferrante Francesco D’AVALOS †1525. V.: LA VITA DI / FERRANDO / DAVALO / MARCHESE DI PE- / SCARA, Scritta per Mons. Paolo Gio- / uio Ve∫scouo di Nocera. / et tradotta per M. Lodouico / Domenichi / IN FIORENZA. / Appre∫∫o Lorenzo Torrentino / M D L I; A. Morpurgo, Vittoria Colonna. Cenni storici e letterari, Trieste, Stab. Tip. G. Caprin, 1888; A. von Reumont, Vittoria Colonna marchesa di Pescara. Vita, fede e poesia nel secolo decimosesto, versione di G. Muller ed E. Ferrero, Torino, Firenze, Roma, E. Loescher, 18922; E. Rodocanachi, Vittoria Colonna et la réforme en Italie, Versailles, Impr. Vdlor E. Aubert,, 1892; A. A. Bernardy, La vita e l'opera di Vittoria Colonna, Firenze, Le Monnier, 1927; Guido Cimino, Il crocifisso di Michelangelo per Vittoria Colonna, storia di un ritrovamento, Roma, Cremonese, 1967; Giuseppe Pietrocola, Vittoria Colonna (1492-1547), Vasto, Histonium, 1993; E. Campi, Michelangelo e Vittoria Colonna. Un dialogo artistico-teologico ispirato da Bernardino Ochino, Torino, Claudiana, 1994; R. Carboni, Vittoria Colonna d'Avalos, Pescara, Ianieri, 2009. a 117 NBU, XI, coll. 299-300. 380

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Donna e sposa austera, schiva, riservata e al tempo stesso energica e determinata, Vittoria Colonna fu nodo di potere e religione tra gli intellettuali rinascimentali e le cariche istituzionali del tempo118.

SCRIVO ∫ol per sfogar l’interna doglia, Ch’al cor mandar le luci del mondo ∫ole, E non per giugner luce al mio bel Sole Al chiaro ∫pirto, a l’honorata ∫poglia. Giu∫ta cagion’ à lamentar m’inuoglia, ch’io ∫cemi la ∫ua gloria a∫∫ai mi duole. Per altra lingua, e più ∫agge parole Conuien, ch’a morte il gran nome ∫i toglia. La paura fe, l’ardor, l’inten∫a pena Mi ∫cu∫i appo cia∫cun, che’l graue pianto E’ tal, che tempo, nè ragion l’affrena: Amaro lagrimar, non dolce canto, Fo∫chi ∫o∫piri, e non uoce ∫erena, di ∫til nò, ma di duol mi danno il vanto119.

Fra gli scrittori Italiani, che riviver fecero nelle opre loro lo stile del Petrarca, Vittoria Colonna tiene il primo posto, ed i suoi sonetti, molti dei quali sono indirizzati all’ombra del defunto marito, o allo stato del di lei animo, hanno molta forza di pensiero, molta vivacità di colorito, ed un sentimento naturale di passione, maggiore assai di quello che si trova tra i discepoli di quella scuola.

118 F. Colella, La vita e la poesia di Vittoria Colonna sul Castello Aragonese di Ischia < Letteratour%20-%20TOURismi:%20Biografia%20di%20Vittoria%20Colonna. webarchive> 119 TVTTE LE RIME / DELLA ILLVSTRISS. ET / ECCELLEMTISS. SIGNORA VIT- / TORIA COLONNA, MARCHE- / SANA DI PESCARA. / CON L’ESPOSITIONE DEL SI- / gnor RINALDO CORSO, nuouamnte man- /date in luce da GIROLAMO RVSCELLI. /…/ IN VENETIA, PER GIOVN BATTISTA / ET MELCHIOR SESSA FRATELLI, s.a. [1558], p. 1 381 Tradiții istorice românești și perspective europene

2.10 Un caso di cronaca nera Lucrezia Dondi dell’Orologio120

Lucrezia degli Obizi, assassinata per essersi opposta allo stupro121.

Uno de’ tratti più luminosi di castità conjugale nelle moderne istorie, si è quello che ci offre una illustre donna Padovana, la quale fu vera martire della pudicizia […]. Educata ch’ella era alla pietà, come aveva un cuor pudico, innocente e tutto infiammato del divino amore, mano a mano che crescendo gli anni cresceva la ragione, pareale che un’interna inspirazione, la quale ogni più radicavasi, la invitasse ad unirsi al suo Dio, es a consacrargli, siccome ad amorosissimo sposo, il suo fior virginale […]. Amore, prudenza, modestia, affabilità, umiltà, carità, religione, queste sono le bellissime virtù, che le facevano corona, quasi eletta corona di rose, sulla fronte pudica. Amore puro, rispettoso e sincero verso lo sposo, scui preveniva ne’ desideri, venerava ne’ comandi, confortava nelle afflizioni, assisteva ne’ travagli ed in ogni ufficio della vita …122.

La mite Lucrezia, dal canto suo, che accettava sempre ogni volontà e ogni desiderio del marito, fece così anche per l’amicizia con il Pavanello; d’altra parte, essendo pia e caritatevole con tutti, non intravedeva nulla di male in alcuno e, se quache raro pensiero non consono alla sua devozione si insinuava talvolta nella sua mente, subito lo scacciava pregando o magari assistendo a qualche messa in più delle tre o quattro alle quali voleva partecipare ogni giorno, fece così anche per l’amicizia con il Pavanello; Attilio Pavanello subì certamente il fascino di questa bellissima donna e forse, proprio perché lei si dimostrava troppo reticente e riservata, gli venne a poco a poco come una smania di

120 Lucrezia Dondi dell’Orologio (1612-1654), moglie di Enea Pio degli Obizzi; cf. N. Pietrucci, Delle illustri Donne Padovane, Cenni biografici, Padova, Tip. Bianchi 18532, pp. 35-38 121 Ms GraDolf 72, p. 63. 122 Rossati, pp. 58-59. 382

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

ricevere tutte le sue attenzioni tanto che, quando ella gli si rivolgeva, Attilio l’ascoltava come se parlasse una divinità e faceva di tutto per poterla soddisfare in ogni suo desiderio123.

… udivasi di dentro in quell’orrendo buio un correre nella stanza, un rovesciare di sedie e d’altre mobiglie, un minacciare con parole piene di lascivia e di abbia, un oh Dio! Frequente, poi alcuni interroti e lugubri accenti, ed un gemito acuto, spaventevole, mortale, infine succedere un breve ma ancor più fiero silenzio, che pur troppo non lasciava più dubbio di un consumato assassinio124.

Un efferato delitto di tre secoli e mezzo fa può suscitare ancora interesse tra avidi lettori, se i sagaci investigatori, veri viaggiatori nel tempo, sanno dosare opportunamente gli ingredienti, tra giallo e horror, e non guasta un sospetto di inconfessabili intrighi politici:

Il Castello del Catajo […] fu costruito per volere di Pio Enea degli Obizzi in soli tre anni dal 1570 al 1573 […]. Dopo alcuni giorni dalla morte di Lucrezia, Pio Enea fece rimuovere dal palazzo la porzione della camera che era sporca del sangue della moglie e fu assemblato e appeso in uno dei muri d’entrata all’interno del castello. Successivamente Enea trasferì al Castello anche tutti gli effetti personali della defunta moglie. Si narra quindi che lo spirito della sfortunata Lucrezia vaghi nel castello e molti sostengono di avere scorto una figura vestita di azzurro affacciarsi alle finestre più alte del Catajo, tanto da nominare questa presenza “Dama Azzurra”125.

Attilio Pavanello, fu frettolosamente sepolto in una tomba di famiglia nel chiostro della Basilica di Sant’Antonio, e per secoli, fino all’Ottocento, una spessa coltre di silenzio cadde sul suo nome e sull’intera tragica vicenda. Ma fu davvero Attilio

123 Brugnera, Siega, p. 43. 124 Rossati, p. 64. 125 < http://www.hesperya.net/2013/01/23/il-castello-del-catajo-e-la-dama-azzurra> 383

Tradiții istorice românești și perspective europene

l’assassino di Lucrezia? E poteva essere vero il sospetto di Pio Enea, che fossero stati i veneziani ad armarne la mano? Cosa nascondeva l’atroce delitto di Lucrezia Dondi dell’Orologio?126.

2.11 Devote, vergini e dimesse 2.11.1 Maria Alberghetti127

… di santa vita, è nota per li molti libri stampati. Superiora delle Dimesse in Padova128.

Cittadina Veneziana fiorì nel secolo 17., e per la santità della vita, e per li molti libri stampati129.

Maria Alberghetti Veneziana, Poete∫∫a maraviglio∫a, e Autrice i∫tancabile di ben 47. giu∫ti Volumi di varie materie ∫acre, molti de’ quali ∫on già ∫tampati, e molti (for∫e la maggior parte) ancor ∫i con∫ervano mano∫critti in que∫ta lor Ca∫a di padova, da lei ∫antiﬁcata coll’e∫enplari∫∫ima ∫ua vita , e colla prezio∫a ∫ua morte130.

126 < https://veneziacriminale.wordpress.com/2013/01/27/latroce-assassinio- di-lucrezia-dondi -dellorologio> 127 VITA / DELLA VENERABIL MADRE /MARIA ALBERGHETTI VENEZIANA / SVPERIORA / DELLE REVERENDDE DIMESSE / DI PADOVA / DESCRITTA / DAL P. D. BERNARDINO BENZI / VENEZIANO /…/ In Roma, per Ignatio de’ Lazeri. 1672; A. Ceoldo, Brevi cenni sulla vita della Gran Serva di DioMaria Alberghetti …, Padova, Seminario, 1845;B. De Boni, Una suorra del Cinquecento: Maria Alberghetti, Fondatrice delle „Dimesse” di Padova, „Atti e Memorie dell’Ateneo di Treviso”, A. A. 1991/92, 9, pp.177-186. 128 Ms GraDolf 72, c. 61 v. 129 ibidem, c. 63. 130 DEL CARDINALE / AGOSTINO / VALIERO / VESCOVO DI VERONA / MODO DI VIVERE PROPOSTO / ALLE VERGINI / CHE SI CHIAMAN DIMESSE, / Ovvero che vivono nelle lor ca∫e con voto, / o propo∫ito, di perpetua Ca∫tità / NOVELLA IMPRESSIONE ACCURATISSIMA. / IN PADOVA. MDCCXLIV./ APRESSO GIUSEPPE COMINO, pp. XVI-XVII. VITA / DELLA VENERABIL MADRE /MARIA ALBERGHETTI VENEZIANA / SVPERIORA / DELLE REVERENDDE DIMESSE / DI PADOVA / DESCRITTA / DAL P. D. BERNARDINO BENZI / VENEZIANO /…/ In Roma, per Ignatio de’ Lazeri. 1672 384

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Fate fe∫ta al bel Bambino, Fate fe∫ta al Giesù dolce; Fate fe∫ta al Piccolino Ch’il cor vi dilata, e molce; Ecco ’l nato per amore: Accio gli donate il core. Ditte, ditte allegramente Aue, dolce Bambin bello; Aue, Verbo onnipotente, Sommo Imperator del Cielo, che per l’huom’ ∫ei fatto Ed’al tempo ∫oggettato131.

2.11.2 Chiara de Bugni

Chiara de Bugni Serafica Religiosa, che nacque in Venezia il gno di S. Franc.o 4 Ott:e, che dal Genitore al Secolo fù fata chiamare Bianca, divenuta Religiosa. A nostri giorni il Redo Pre Andrea [sic!] Grandis132 Prete dell’Ordine di S. Filippo ne scrisse la Vita nel suo tomo terzo delle Memorie spettanti alla Chiesa di Venezia133.

Si ragiona dunque qui, come questa gran ∫erua di Giesù134 fin dalla ∫ua tenera età diede felici∫∫imo principio a seruire e∫∫o Signore, & come prese

131 GIARDINO / DI POESIE SPIRITUALI / Diuiso in quattro parti / Compo∫to dalla Vener. Madre / MADONNA MARIA / VENEZIANA /…/ In Padova, per Pietro Maria Frambotto. / 1674, p. 44. Altre opere di devozione: DISCORSI / SOPRA LI EVANGELII CORRENTI / NELLE DOMENICHE PER L’ANNO /…/ Composti dalla veneranda Madonna / MARIA ALBERGHETTI / IN PADOVA, Per Sebastiano Sardi. M.DC.LVI; VIVA IESU / PARADISO D’ESSERCITII INTERNI /…/ Composto / DALLA VENERANDA / MADONNA MARIA / ALBERGHETTI /…/ IN PADOVA, MDCLVII. /Per Paolo Frambotto. 132 Su Domenico Grandis (1709-1776) v. Moschini, II, p. 248. 133 MS GraDolf 72, c. 61. 134 Su Bianca de’ Bugni, n. 1470, in Religione Chiara, v. Cimarelli, pp. 1152- 1341. V. anche: NOTIZIE STORICHE / DELLE CHIESE / E MONASTERI / DI VENEZIA, E DI TORCELLO /…/ ILLUSTRATE DA FLAMINIO CORNER / SENATOR VENEZIANO. / IN PADOVA. MDCCLVIII, pp. 121-126. 385 Tradiții istorice românești și perspective europene

l’habito del tezo ordine del Padre S France∫co nel Mona∫tero del Santo Sepolcro di Venetia135, nel quale fu per sette anni prudentissima Bade∫∫a; fu regalata dal Signore, dalla sua gran madre, da molti Angeli, & Santi, & Sante, di mirabili vi∫ite; di diuine visioni; di cele∫ti riuelazioni, di celestali riuelationi; di esta∫i straordinarij, & continui; & come fu degnata dal Rè del Cielo d’vna piaga nel costato, oue e∫∫o hebbe il colpo di lancia, in quella parte appunto, che rimira il cuore, la qual piaga stillaua sangue viuo in abbondanza, ro∫∫o, incorruttibile, & ∫enza congelar∫i; & mirabili, & i auuenimenti intorno a questo; Si parla d’vna ampolla d’acqua limpida, & chiara conuer∫a in miracolo∫o ∫angue, con molti effetti rari, & ∫opranaturali del mede∫imo. Si fa mentione delle ∫ue a∫pri∫∫ime penitenze, come a dire digiuni, orationi, astinenze, di∫cipline, tribolationi, & per∫ecutioni, auuenuteli in diuer∫e occa∫ioni; de’ molti, & varij inganni, trauagli, & perco∫∫e dategli, & operate dal demonio contro e∫∫a, per farla preuaricare, quali alﬁne con ∫oprahumana costanza, &infinita patienza ∫opportò, ∫uperò, & vin∫e136.

2.11.3 Andreana Tavelli

Fanelli [sic!] Veneziana Fondatrice delle Fanelle Vergini […]. Della Regola di esse il P. Abbate Generale de Camaldolesi P. Onesto Maria Onestini, che […] ne ha lasciato una Relazione istorica, e molto ragionata137.

Di questa religiosa Casa fu fondatrice Andreana Tavelli nata a Ravenna l’anno 1546 da un mercante veneziano, sposata a Girolamo Tavelli Ravennate, che rimasta vedova alla fresca età di anni 28 diedesi ad opere di pietà raccogliendo nella propria casa dodici vergini, le quali non strette da voto, o da abito regolare, ma con regole, approvate dall’Arcivescovo Aldobrandini vivevano in santi esercizi. La istitutrice morì il 12 marzo 1613, e il popolo accorse in S. Nicolò a venerarla quasi beata, mentre disponevasi la sua sepoltura nella cappella di S.

135 ibidem, pp.116-120. 136 Cimarelli, p. 1150. 137 Ms GraDolf 72, c. 61. 386

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Monaca, che dovè procrastinarsi tre giorni per appagarne la devozione138.

Intanto s’acco∫tava il tempo di entrare nel Convento delle Tavelle; così detto dal Nome della Fondatrice di tal Congregazione, che fu Andriana Tavelli Vedova Donna di rare virtù, e in particolare di una umiltà profondi∫∫ima, di cui ∫i leggono belli∫∫ime riprove nel ri∫tretto della ∫ua Vita. Vien que∫ta Casa governata da Monaci Camaldole∫i nelle co∫e ∫pirituali. Le Religio∫e ve∫tono del loro Abito, e profe∫∫ano la loro Regola con e∫atta o∫∫ervanza, e regolar di∫ciplina: Vivono que∫te Innocenti Colombe senza Clausura, ma in ∫omma ritiratezza: non anno voti; e pure ∫pontaneamente o∫∫ervano Povertà rigoro∫a, perfetta Ubbidienza, Angelica Purità …139.

2.12. Altre, in breve

Nell’italiana poesia fiorirono Donne quasi in ogni tempo, che la la [sic!] resero celebre […]. Nel secolo poi trascorso [XVI], Laura Terracina, Tullia d’Aragona, Gaspara Stampa, Veronica Gambara, Vittoria Colonna, Olimpia Malipiero Veneziana, Moderata Fonte, e molte altre lasciarono alle Stampe le loro poetiche compositioni140.

2.12.1 Laura Bacio Terracina

Laura Terracina141 […] seems to have had a number of romantic attachments, but her eventual marriage to a relative, Polidoro

138 MEMORIE SACRE / DI RAVENNA / Scritte / DAL SACERDOTE ANTONIO TARLAZZI /…/ RAVENNA / NELLA TIP. DEL VEN. SEMINARIO ARCIV, pp. 208-209. 139 VITA / DELLA MADRE / SUOR PAOLA ANTONIA / DELLA VOLONTÀ DI DIO / FONDATRICE DELLE CAPPUCCINE DI MELDOLA / Incominciata dal Sacerdote D. Tommaso Belloni, /Pro∫eguita, e terminata da Ferrante Orselli /…/ IN VENEZIA, / MDCCLV. /APPRESSO GIO: BATTISTA RECURTI, p. 31. 140 Ms GraDolf 72, c. 71; da: MINERVA, p. 3. 141 Su Laura Terracina (1519-1577) v.: L. Montella, Una poetessa del 387

Tradiții istorice românești și perspective europene

Terracina, at close to forty years of age, appears not to have been a happy one, to judge from her subsequent poems142.

Laura […], figlia di Paolo II, signore dei Castelli di S. Cipriano e di S. Demetrio […] e della nobile sorrentina Diana Anfora, fu nominata dama dell’ordine della Giarrettiera da re Edoardo VI d’inghilterra […]; divenne una famosa poetessa, come lo zio Domenico […]. Laura entrò nelle grazie del vicerè di Napoli Pedro Alvarez de Toledo e la sua presenza era ambita nei migliori salotti culturali della città partenopea143.

DEL S. FABIO OTTINELLO, ALLA SVA GENTILIS= SIMA DONNA

Dolce e∫ca del mio cor, dolci mammelle, Che con ∫oaue, & dolce candidezza Portate à gli occhi miei tanta dolcezza, Ch’ogni acerbo dolor s’addolce in elle Dolci pomi leggiadri, onde sì belle Luci apparirno in sì dolce uaghezza, Ch’io dißi (ò dolce angelica bellezza) Veder da neue u∫cir dolci ﬁammelle. Dolce d’ogni mio ben ricco the∫oro; Dolce di dolce ben ∫oggiorno; ch’io Soura ogni dolce dolcemente honoro. O ime, che d’un sì dolce, & bel de∫io Dolce uiuo, dolce ardo, & dolce moro; E per dolci pen∫ier me ste∫∫o oblio144.

Rinascimento, Laura Terracina. Con un’antologia delle „Nuove Rime” inedite, Salerno, Edisud, 2001. 142 143 < http://www.nobili-napoletani.it/Bacio-Terracina.htm> 144 QVINTE RIME / DELLA SIGNORA / LAVRA TERRACINA, / DETTA PHEBEA NEL= / L’ACCADEMIA DE / L’INCOGNITI. / In Vinegia appre∫∫o Gio. Andrea Val= /ua∫∫orio detto Guadagnino / M D L I, pp. 57-58. 388

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

2.12.2 Francesc(hin)a Baffo

BAFFI o BAFFO FRANCESCA, veneziana, poetessa volgare, fioriva nel 1545 […]. Il Doni la levò a cielo in alcune lettere a lei indirizzate, e Francesco Agostino della Chiesa nel Teatro delle Donne letterate afferma che la Baffi fiorì nella sua patria con sì gran fama di dottrina e scienza, che molte persone illustri da lontani paesi andarono a quella città per visitarla, e conoscere in lei gli effetti di quelle meraviglie, che molti raccontano145.

RAV. Dico di quelle, le quali vedendosi dinanzi un misero amante languire, indurate più che l’Alpi all’aura, e più crudeli che tigri ircane non curan l’altrui dolore: nè pensano un cattivello amante per troppo amarle poter morire. Veramente a ciò dovrebbono le genti provedere: perchè qual più crudele omicida d’una donna ingrata […]? Perchè signora Francesca, senza tanto esempj si conosce pur troppo apertamente la crudeltà delle donne; ed un amante per soverchio amore poter morire. BAF. Voi tassate tanto noi altre donne di crudeltà, che meglio sarebbe tacerne: perchè chi sapesse intieramente quelle di voi altri uomini confesserebbe voi ingrati e crudelissimi, e noi cortesi e pietosissime. E se non fosse, ch’io non voglio spendere tutto oggi in raccontare istorie ed esempj, ve ne conterei infinite…146.

145 Levati, I, p. 105. 146 IL RAVERTA / DI GIUSEPPE BETUSSI / DIALOGO / NEL QUALE SI RAGIONA /D’AMORE E DEGLI EFFETTI SUOI / CON LA VITA DELL’AUTORE / SCRITTA DA GIAMBATTISTA VERCI / MILANO, G. DAELLI e COMP. EDITORI / M DCCC LXIV, p. 116-117. Al Dialogo partecipano Francesca Baffo, Ottaviano della Rovere (detto il Raverta, Vescovo di Terracina dal 1545 al 1562) e Ludovico Domenichi (1515-1564) v.: V. D’Amelj Melodia, Le due cortigiane di Ludovico Domenichi, Potenza, EdticErmes, 2006; ejusdem, Il dialogo d’amore e il personaggio Ludovico Domenichi nel Raverta del Betussi, Pisa, Istituti Editoriali e Poligrafici Internazionali, 2007; ; 389 Tradiții istorice românești și perspective europene

2.12.3 Virginia Bazzani Cavazzoni

Cosi Virginia Bazzani Cavazzoni, Mantovana di età 27 anni publicò la sue Rime147.

… publica le ∫ue Rime, ricevute con non poco applau∫o del ∫ecolo. In e∫se ∫i ammira la facilità del metro, e la dolcezza dell’Elocuzione. Contengono Ode, Canzonette, Sonetti148, & una Serenata al Sereni∫simo di Mantova. Precedono alcuni Sonetti in ∫ua lode, ed il libro è da lei mede∫ima dedicato alla Sacra Ce∫area Mae∫tà dell’Imperatore Leopoldo, gran Mecenate delle Mu∫e Italiane. E ella aggregata à molte Accademie d0’Italia, nelle quali recitò con molta gloria del nome, e del ∫e∫so149.

Ancor taci. Hora ch’esulta Voce publica per l’Etra? Oh non puoi più ∫tare occulta, Prendi ò Clio, prendi la Cetra. Se piange∫ti il tuo Signore Nel terrore del periglio, Vuò, che lieto a∫cenda il core A gioir ∫opra del ciglio. La me∫tizia, il duolo, il pianto Fuga omai da tue pupille. A la gioia, al riso, al canto Riedan l’Alme più tranquille150.

2.12.4 Luisa Bergalli

Fiorisce tuttora Luisa Bergali Contessa Gozzi Veneziana, fra le Arcadi Pastorelle Irminda Partenide, celebre per la sua

147 Ms GraDolf 72, c. 71. Tratto da MINERVA, p. 4. 148 SONETTI, f. 139v. 149 ibidem. 150 FANTASIE / POETICHE / DI / VIRGINIA BAZZANI / CAVAZZONI /…/ IN VENETIA, M.DC.XCVI. / Pre∫∫o Girolamo Albrizzi, p. 50: Canzonetta per la guarigione di Ferdinando Carlo Gonzaga-Nevers, ultimo Duca di Mantova e Monferrato. 390

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

dottrina, e per il buon gusto della Poesia, e per le molte opere stampate151.

A sua Eccellenza il Sig. Co. Antonio Rambaldo di Collalto

Dell' anno la stagion dolce, e primiera Menava il terzo Sole a questa etate, Quand' io prima spirai di libertate L' aure nella Città, che al mare impera.

Vero è, che non mi stanno in lunga schiera Servi, ed Ancelle intorno all' opre usate; Nè raggio splende in me d' alta beltate, Misero pregio, onde va Donna altera.

Gelosa di mia pace a' folli amanti Il cor non piego, e non a sete d' oro, Ma spirti vanto al suon di gloria desti.

Le mie cure, il mio amor voi siete, o santi Studj d' Apollo, e tu sei ' l mio decoro, Alto Colle, che amica ombra mi presti152.

Col 1738 (anno in cui sposò Gasparo Gozzi) s'apre nella vita della B. un'epoca nuova, non felice, e neanche sorretta da quegli interessi che la scrittrice aveva tentato in vario modo di far coincidere con un'attività coerente, sì che più difficile appare il tentativo di distinguere nell'abbondante produzione della traduttrice e della poetessa i caratteri di un impegno più che occasionale. Ma intanto sembra lecito considerare con una certa indulgenza il matrimonio con Gasparo Gozzi "sulla cui fresca età di vent'anni la Musa di trenta aveva già fatto fondamento",

151 Ms GraDolf 72, c. 63v. 152 COMPONIMENTI / POETICI / DELLE PIÙ ILLUSTRI / RIMATRICI / D’OGNI SECOLO / RACCOLTI / DA / LUISA BERGALLI. / PARTE SECONDA /…/ IN VENEZIA, M.DCC.XXVI, p. 238. 391 Tradiții istorice românești și perspective europene

secondo il giudizio del Tommaseo, il quale non mancava di ricondurre un quadro di vita familiare a triste esempio di moralità infranta, contaminata dal peccato originale della disuguaglianza. Nell'affetto coniugale forse alla B. venne meno l'appassionata abnegazione delle eroine melodrammatiche, ma non un'intima e sincera fedeltà, anche quando il marito "scordando un lungo canzoniere petrarchesco che aveva composto per lei ne' tempi andati - parla un altro moralista, Carlo Gozzi - da lei retribuito con cinque figliuoli, la trascurava, e non facendole più nemmeno un sonettino, rivolgeva i suoi carmi a un altro idoletto"153.

2.12.5 Cassandra Fedele Mapelli

Scrittrice e filosofa, che pensando essa di trasferirsi à napoli à richiesta di Isabella Moglie di Ferd:o il Cattolico, il Senato le inibì di partire per non spogliar Venezia di quel miracolo di scienza154.

Veneziana Donna di un spirito sublime, e di una estesa letteratura, e di lei re∫tano opere dotte, morì d’anni 102155.

Va annoverata tra le italiche donne più dottee più famigerate […], e fin da giovanetta sentì molto avanti nelle greche e latine lettere, avendo in ispezieltà le muse latine tanto propizie, che di frequente improvvisava versi bellissimi, accompagnandoli essa

153 DBI, IX 154 Ms GraDolf 72, c. 62. 155 ibidem, c. 63. In realtà, è vissuta „soltanto” 93 anni (1465-1558). Su di lei v.: VITÆ SELECTÆ /QVORVUNDAM ERVDITISSIMO / RVM AC ILLVSTRIVM VIRORVM / UT ET / HELENÆ CORNARÆ / ET / CASSANDRÆ FIDELIS, /…/ VRATISLAVIÆ, / Sumptibus CHRISTIANI BAVCHII, / M. DCC. XI; M. Petrettini, Vita di Cassandra Fedele veneziana, Venezia, Tip. di Giuseppe Grimaldo, 1852; H. Simonsfeld, Zur Geschichte der Cassandra Fedele, Leipzig, Leopold Voss, 1893; C. Cavazzano, Cassandra Fedele, erudita veneziana del Rinascimento, Venezia, Tip. Orfanotrofio di A. Pellizzato, 1907; Orazione ed epistole, trad. e cura di A. Fedele, Padova, Il Poligrafo, 2010.. 392

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

medesima sulla cetra. La eloquenza, la storia, la teologia, la povera filosofia de’ suoi dì le procacciarono mezzo di rendersi celebre e riverita, e’l fu a segno, che venne giudicata emula delle antiche sapienti156.

Son père, ayant remarqué en elle un esprit précoce, l’appliqua de bonne heure à étudier les langues grecque et latine, qu’elle parlât bientôt avec facilité. Elle s’adonna à la théologie, à l’histoire et à l’éloquence […]. La réputation que son méritr lui procura la fit bientôt connaître, et l’obligea d’entretenir un commerce ds lettres avec plusieurs davants et quelques princes de l’époque, tels que le Pape Léon X et Ferdinand Ier d’Aragon, roi de Naples …157.

Nonostante queste benemerenze e l’apparente favore delle autorità della Repubblica le Condizioni di vita della F., afflitta da ristrettezze economiche e circondata da diffidenza e invidia, erano tutt’altro che floride158.

2.12.6 Grandilia Mora

1677 Gradilia Mora, q.m GioBatta moglie di Sebas?! Bernardo; donna famo∫a morta a Parigi proui∫ta da Lodovico XIV. Re di Francia159.

Mora di S. Samuele Grandilia, figlia di Z. Battista (1616-1683), maritata a Sebastian Bernardo, morì a Parigi provista da Luigi XIV160.

Probabilmente confusa con Elisabetta Grandilia Morri, veneta, favorita del Duca Ferdinando Carlo Gonzaga,

156 ALCUNE / OPERETTE / DI / BARTOLOMMEO GAMBA / BASSANESE / DALL’AUTORE MEDESIMO RACCOLTE / RIVEDUTE E AMMENDATE. / MILANO / PER GIOVANNI SILVESTRI / M. DCCC. XXVII, p. 315. 157 NBU, XXXIII, coll. 341-342. 158 DBI, XLV, p. 567. 159 Ms GraDolf 72, p. 43v. 160 Barbaro, V, c. 159. 393 Tradiții istorice românești și perspective europene

accusata di aver denunciato il marito ai francesi per liberarsene e condurre vita galante. Durante la prigionia del marito, vendette in fretta e furia i mobili di casa e se ne fuggì a Parigi (1692) donde non ritornò […]. Luigi XIV […] le fece regalo di 300 doppie e la pensionò. Era stata sposa a Carlo Francesco (morto in aprile del 1702); generale delle armi; governatore generale del Monferrato; presidente del Consiglio di Stato. Arrestato (7 novembre 1691) ad una festa da ballo data dal governatore francese della Cittadella, per sospetto di intelligenze coi tedeschi; sostenuto un anno in carcere, poi liberato per purgata calunnia161.

2.13 La Comica casta.

Padovana, una delle più celebri Comiche, che ∫ieno mai vissute […]. Ne’ fronte∫pizi delle ∫ue opere ∫i vede chiamata Isabella Andreini, Comica Gelosa, Accademica Intenta, detta l’accesa. Talvolta le piacque chiamarsi Comica Confidente. Narra ella ∫te∫∫a che tale ﬁn da giovane fu la ∫ua inclinazione per eternare il ∫uo nome, che appena ∫apeva leggere, quando ∫i po∫e a comporre la ∫ua Mirtilla Favola Bo∫chereccia. Si applicò alla Filosofia, ma il ∫uo maggior diletto fu quello della Poesia Volgare, per la quale venne allora in molta fama […]. Noi confessiamo d’averle lette con piacere, e di avervi trovato facilità di rime, coltura ed elevatezza di ∫tile, ed altre bellezze che non sì facilmente ∫i incontrano negli altri Poeti del∫uo tempo162.

Se da un lato la C. non si discosta dalle caratteristiche di tanti scrittori dell’epoca, dall’altro può senza dubbio essere considerata la prima grande attrice e a lei soprattutto il sorgere di quella attenta considerazione verso gli artisti, che da allora in poi vennero acccolti favorevolmente dai pubblici più diversi, popolari e aristocratici163.

È un interessamento e un piacere che io mi sono molte volte procurato e ancora continuo a ricercare, leggendo i volumi che

161 162 Crescimbeni, IV, p. 144. Ripetuto letteralmente in Mazzucchelli, I/2, p. 711. 163 DBI, XVII, pp. 704-705. 394

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

non si leggono della nostra letteratura, nei quali talora ho fatto (chiamiamole così) scoperte, che o hanno modificato giudizi tradizionali o hanno introdotto nella storia letteraria nuovi autori di cui prima non si parlava (per es. l’astigiano Federico della Valle o il napoletano Torquato Accetto). E ora non voglio lasciare senza un cenno le liriche di Isabella Andreini, usando un riguardo che mi sembra dovuto a lei che fu la prima delle grandi attrici italiane164.

Ben la fronte serena Che fu Scena d’Amor, veggio Isabella, Veggio la luce ardente Degli occhi, che già viui. De’ teatri fe∫tiui I chiari lumi abbagliar ∫ovente. Ma la lingua eloquente Non odo articolar l’alta fauella, Fors’ella fatta à le cele∫ti uguale Sdegna l’orecchio mortale165.

Il mito di Isabella, creazione fortemente voluta dalla diretta interessata e dalla sua cerchia, venne alimentato grazie a una moderna strategia di autopromozione, articolata su più piani e nuova sia per le modalità con cui doveva essere attuata, perché prevedeva la totale interazione tra scrittura, palcoscenico e vita, sia per i fini a cui aspirava: la conquista della legittimazione sociale e il conseguimento della fama e del successo letterario da parte di un’esponente del teatro dell’Arte, un mondo abitualmente tenuto ai margini dalla società e condannato all’oblio per il carattere effimero di tutto ciò che lo qualificava166.

164 B. Croce, Poeti e scrittori del pieno e tardo Rinascimento, III, Bari, Laterza, 1952, pp. 272. 165 LA / GALERIA / DEL CAV. / MARINO. / Di∫tinta in Pitture, / e Sculture. / IN VENETIA. / M. DC. LXXV. / Pre∫so Gio: Pietro Brigonci, p. 250. 166 C. Cedrati, Isabella Andreini: Moderne strategie di autopromozione tra scrittura e palcoscenico. 395 Tradiții istorice românești și perspective europene

Dopo i successi in Italia Isabella e la sua compagnia si trasferirono in Francia per una tournée che sarebbe stata trionfale: Enrico IV le conferisce un „titolo confacente alle dame”; alla sua partenza la Regina Madre scrisse alla Duchessa di Mantova Caterina Medici Gonzaga: „elle a donné tout contantement d’elle et de sa troupe au Roy mon seigneur et à moi”167. Durante il viaggio, per complicazioni successive ad un parto, muore all’età di quarantadue anni. L’idea che non tanto il suo corpo, quanto il suo nome non possa sfuggire all’inarrestabile incalzare del tempo, non l’aveva mai abbandonata:

Tu che de’ più famo∫i, e de’ più chiari E i corpi, e i nomi ancor chiudi ∫otterra, E le torri ∫uperbe all’ima terra Adegui, e secchi i fonti, e fiumi, e mari; Tu che de’ sette colli illu∫tri, e rari, Che un tempo a te fèr ∫i onorata guerra, Vittorio∫o laﬁn manda∫ti a terra Ponti, Colo∫∫i, Terme, Archi, ed Altari; Tu, che l’opre non pur di man mortale, Ma d’alti∫∫imo ingegno, a Febo grato Ogni nobil fatica alfin di∫truggi; Alato veglio, che volando fugge, Al Tempio tuo di tanti fregi ornato, Fra tante ∫poglie, appendi anche il mio male168.

2.14. La pace è donna.

Livia Vianello nel 1410. ∫cri∫se Rime a∫sai buone per quanto comportava la barbarie del ∫ecolo169.

Veggio di sangue uman tutte le ∫trade D’Italia piene, il qual per tutto corre,

167 DBI, XVII, p. 706. 168 Bergalli, I, p. 62. 169 Ms GraDolf 72, c. 71. Tratto, con cognome storpiato, MINERVA / p. 3. Il cognome corretto è Chiavella. 396

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

E disdegnose reo Marte discorre Lanze porgendo ognor, saette e spade. Quindi convien che in lungo e∫ilio vade Fuggendo A∫trea con le compagne a porre L’albergo, onde al gran mal nulla soccorre; E l’onor prisco e l’ornamento cade. Ma se de∫io di vera gloria accende L’italico valor, rivolga l’arme Contra colui che ‘l Cri∫tianesmo sface. Contra se ∫tesso ognun più to∫to s’arme; Perché quel Dio che in su la croce pende, Dio di guerra non è, ma Dio di pace170.

Abbreviazioni

„ACME” „Annali della Facoltà di Lettere e Filosofia dell’università degli Studi di Milano” Amaduzzi L. Amaduzzi, Undici lettere inedite di Veronica Gambara, Guastalla, Tip. R. Pecorini, 1889 ASMC Archivio Storico del Museo Correr Bergalli COMPONIMENTI / POETICI / DELLE PIU’ ILLISTRI / RIMATRICI / D’OGNI SECOLO, / RACCOLTI / DA LUISA BERGALLI /…/ IN VENEZIA, M.DCC.XXVI. / Appre∫∫o Antonio Mora, 2 voll. Biografia Napoli BIOGRAFIA / DEGLI UOMINI ILLUSTRI / DEL REGNO DI NAPOLI /…/ TOMO QUINTO / NAPOLI MDCCCXVIII / PRESSO NICOLA GERVASI Calcografo. Brugnera, Siega M. Brugnera, G. Siega, Donne Venete di Treviso, Padova e Venezia, Tra storia e leggenda, Venezia, Editrice Manuzio 2.0, 2010

170 PARNASO ITALIANO / OVVERO / RACCOLTA DE’ POETI / CALSSICI ITALIANI /… / TOMO VI. / LIRICI ANTICHI / SERJ E GIOCOSI / FINO AL SECOLO XVI / VENEZIA MDCCLXXXIV / PRESSO ANTONIO ZATTA E FIGLI, p. 211. 397

Tradiții istorice românești și perspective europene

Cimarelli DELLE / CRONICHE / DELL’ORDINE DE’ FRATI MINORI / In∫tituito dal S. P. S. Francesco / PARTE QVARTA /…/ Raccolta con ogni diligenza, e diligente fedeltà dal R.P. / F. BARTOLOMEO CIMARELLI /…/ VOLVME SECONDO /…/ IN VENETAI, MDCXXI. / Pre∫∫o Barezzo Barezzi. Crescimbeni COMENTARJ / DEL CANONICO / GIO: MARIO CRESCIMBENI / CUSTODE D’ARCADIA, / INTORNO ALLA SUA ISTORIA / DELLA / VOLGAR POESIA. / VOLUME QUARTO /…/ IN VENEZIA MDCCXXX. DBI Dizionario Biografico degli Italiani, Roma, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, 1960–… EI Enciclopedia Italiana di Scienze, Lettere ed Arti, Roma, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, 1929-1937, 35 voll. Ferrari Schiefer V. Ferrari Schiefer, La teologia della bellezzadi Lucrezia marinella (1571-1653) in tre delle sue opere, “Annali di Studi religiosi”, II (2002), pp. 187-207. Ginanni MEMORIE STORICO-CRITICHE / DEGLI / SCRITTORI RAVENNATI / DEL REVERENDISSIMO PADRE ABATE / D. PIETRO PAOLO GINANNI /…/ TOMO SECONDO / IN FAENZA MDCCLXIX. / PRESSO GIOSEFFANTONIO ARCHI. Levati DIZIONARIO / BIOGRAFICO CRONOLOGICO / DIVISO PER CLASSI / DEGLI UOMINI ILLUSTRI /…/ CPMPILATO DAL PROFESSORE / AMBROGIO LEVATI / MILANO / PER NICOLÒ BETTONI / M.DCCC.XXII. Leti LETTERE / DI GREGORIO / LETI, / SOPRA DIFFERENTI MATERIE, /…/ PARTE PRIMA. / AMSTERDAMO, / Appre∫∫o GEORGIO GALLETTI, / M. DCC Mazzucchelli SCRITTORI D’ITALIA /…/ DEL CONTE GIAMMARIA MAZZUCCHELLI /…/ IN BRESCIA MDCCLXIII. / Pre∫∫o a GIAMBATISTA BOSSINI, 2 voll. in 4. McIver K. A. Mc Iver, Two Emilian Noblewomen and Patronage Networks in the Cinquecento, in Beyond Isabella: Secular

398

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Women Patrons of Art in Renaissance Italy, ed by S. E. Reiss, D. G. Wilkins, Kirksville, MO, Truman State University Press, 2001 MINERVA LA GALLERIA / DI MINERVA / OVERO / NOTIZIE VNIVERSALI /…/ A PROFITTO DELLA REPUBBLICA DELLE LETTERE /…/ IN VENETIA, M. DC. XCVI. / Pre∫∫o Girolamo Albrizzi. NBU Nouvelle Biographie Générale [poi: Nouvelle Biographie Universelle], Paris, Firmin Didot, 1853-1866, 46 voll. NOBILTA LA NOBILTA, / ET L’ECCELLENZA / DELLE DONNE, / CO’ DIFETTI, ET MANCAMENTI / De gli Huomini / DISCORSO DI LUCRETIA MARINELLA, / IN DVE PARTI DIVISO. /…/ Ricorretto, & Accre∫ciuto in que∫ta ∫econnda Impreßione /…/ IN VENETIA, M. DCI. / Appreßo Gio. Batti∫ta Ciotti Sane∫e, All’Jn∫egna dell’Aurora. Onomasticon Lexicon , J. Facciolati, Æ: Forcellini et J. Furlanetto, cura, opera et studio lucubratum, V-VI, Onomasticon, I-II, Patavii, Typis Seminarii,MDCCCCXIII-XXII. Quadrio DELLA STORIA, / E DELLA RAGIONE /D’OGNI POESIA / VOLUME QUARTO dell’abate / Francesco Saverio quadrio /…/ in milano, mdccxlix / Nelle Stampe di France∫co Agnelli. RIME VITA / E / PONTIFICATO / DI LEONE X. / DI GUGLIELMO ROSCOE /AUTORE DELLA VITA DI LORENZO DE MEDICI / TRADOTTA E CORREDATA DI ANNOTAZIONI / E DI ALCUNI DOCUMENTI INEDITI / DAL CONTE CAV. LUIGI BOSSI / MILANESE /…/ TOMO VII. / MILANO / Dalla Tipografia SONZOGNO e COMP. / 1817 Roscoe VITA / E / PONTIFICATO / DI LEONE X. / DI GUGLIELMO ROSCOE /AUTORE DELLA VITA DI LORENZO DE MEDICI / TRADOTTA E CORREDATA DI ANNOTAZIONI / E DI ALCUNI DOCUMENTI INEDITI / DAL CONTE CAV. LUIGI BOSSI / MILANESE /…/ TOMO VII. / MILANO / Dalla Tipografia SONZOGNO e COMP. / 1817.

399 Tradiții istorice românești și perspective europene

Rossati SAGGIO / BIOGRAFICO / DELLE / DONNE ILLUSTRI ITALIANE / DAL MILLE SINO A’ NOSTRI GIORNI/ PUBBLICATO / PER LE NOZZE / CAMPOSTELLA-REMONDINI / BASSANO / TIPOGRAFIA BASEGGIO / MCCCXXXI. Scanderbeide LA SCANDERBEIDE / POEMA HEROICO /Della Signora Margherita Sarrocchi /…/ IN ROMA, Appre∫∫o Lepido Facij. MDCVI SONETTI SONETTI E’ CANZONI / DI DIVERSI / ANTICHI AVTORI TOSCANI / IN DIECI LIBRI RACCOLTE [FIRENZE, Bernardi di Giunta, 1524]. Stephanos ΘΗΣΑΥΡOΣ/ΤΗΣ ΕΛΛΗΝΙΚΗΣ ΓΛΩΣΣΗΣ/ THESAURUS / GRAECAE LINGUAE / AB / HENRICO STEPHANO / CONSTRUCTUS /…/ VOLUMEN PRIMUM /…/ PARISIIS, / EXCUDEBAT AMBROSIUS FIRMIN DIDOT /…/ 1848. Zilioli DELLA INFINITÀ D’AMORE / DIALOGO / DI / TULLIA D’ARAGONA / COLLA VITA DELL’AUTRICE / SCRITTA / DA ALESSANDRO ZILIOLI / MILANO / G. DAELLI e C. EDITORI. / M DCCC LXIV

400 LA GESTION DES FORÊTS AUX XVIIE‐XIXE SIÈCLES: MODÈLE FRANÇAIS ET INFLUENCES EUROPÉENNES

Jérôme BURIDANT

Du XVIIe au XIXe siècle, la France a fourni de très nombreux traités de sylviculture, qui témoignent de l’ampleur des expérimentations et de la vivacité d’une pensée théorique, comparable aux réflexions menées au même moment en Europe centrale et orientale, notamment en Saxe et en Prusse. Cette période est d’abord marquée par un mouvement de réduction en art, c’est-à-dire à la consignation par écrit de savoir-faire jadis transmis de bouche à oreille. Mais elle est aussi le fruit de nombreux échanges intellectuels, contemporains d’une crise d’approvisionnement en bois, réelle ou ressentie, particulièrement sensible entre les années 1770 et 1860. En ce sens, la réflexion sylvicole française est issue de traditions et de pratiques régionales, mais elle s’est aussi nourrie des leçons de ses propres échecs et d’échanges croissants avec les autres régions d’Europe. Le but de cet article est donc essentiellement de comprendre comment s’est progressivement élaboré un modèle sylvicole à l’échelle de la France et comment ce modèle a pu évoluer, voire être remis en cause, par des expériences internes au pays, mais aussi par des influences européennes multiples et croissantes1.

I - L’Ordonnance de 1669: un modèle sylvicole? Une œuvre magistrale D’un point de vue symbolique, la promulgation de l’Ordonnance des Eaux et Forêts à Saint-Germain-en-Laye, en août

1 Cet article reprend les principales conclusions d’une conférence prononcée à l’Université d’Oradea, le 22 septembre 2011. On pourra comparer avec les évolutions des pratiques sylvicoles en Transylvanie, dans: István Csucsuja, Historia pădurilor din Transilvania, 1848-1914, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1998. 401 Tradiții istorice românești și perspective europene

1669, peut sembler la consécration d’un modèle sylvicole d’Etat, imposé à l’ensemble du territoire2. Elle rentre dans un contexte de reprise en main du pouvoir par Louis XIV, depuis 1661, qui concrétise la construction d’un espace « national » plus cohérent par des tentatives d’harmonisation législative. Cette ordonnance est, pour l’époque, un chef-d’œuvre législatif. Composé de 32 chapitres portant principalement sur le droit forestier et la gestion sylvicole, et plus accessoirement sur la police des cours d’eau, ce texte s’applique à des degrés variés à l’ensemble des forêts du royaume, du roi, des communautés3. Elle vise expressément à « former un corps de loix claires, précises & certaines, qui dissipent toute l’obscurité des précédentes, & ne laissent plus de pretexte ou d’excuse à ceux qui pourront tomber en faute »4. Préparée par Jean-Baptiste Colbert, alors contrôleur général des Finances et secrétaire d’Etat à la Marine, l’Ordonnance est un produit de la pensée mercantiliste, ou « colbertiste ». Celle-ci vise à assurer l’indépendance économique du pays par le contrôle de la production de matières premières et le développement des manufactures. En l’espèce, l’Ordonnance a pour objectif d’assurer durablement la production de bois énergie, pour l’approvisionnement des particuliers comme pour celui des industries, ainsi que la production de bois d’œuvre, pour la construction civile, l’approvisionnement militaire mais surtout pour la Marine. L’ensemble de ces articles vise à contrôler la ressource pour en assurer une gestion « soutenue », c’est-à-dire forte et durable5. Il conduit tout d’abord à réduire de manière stricte les droits d’usage. Ces droits avaient été concédés aux habitants par les propriétaires forestiers, principalement les seigneurs nobles et ecclésiastiques. Ils

2 Commentaire sur l’Ordonnance des Eaux et Forêts du mois d’août 1669, Paris, Debure, 1772. 3 Les bois des communautés appartiennent aux communautés d’habitants (villageois) et aux communautés ecclésiastiques (abbayes, évêchés, etc.). 4 Ibidem, p. 2. 5 On trouvera une présentation plus détaillée de ces mesures dans: Jérôme Buridant, « Du modèle à la pratique: la gestion des peuplements caducifoliés dans la France moderne, XVIe-XVIIIe siècle », dans: Andrée Corvol (éd.), Les forêts d’Occident du Moyen Age à nos jours, Toulouse, Presses universitaires du Mirail, 2004, p. 202-220. 402

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop leur avaient permis de fixer les populations durant les périodes de basses eaux démographiques, notamment à la fin du Moyen-Age ou même entre les années 1570 et 1660. Ils peuvent prendre des formes très variées selon les lieux. Ils s’expriment le plus souvent par des droits d’affouage, c’est-à-dire le droit de prélever du bois de feu, pour l’approvisionnement domestique. Ils s’appliquent généralement au bois mort et au mort-bois, terme qui désigne les arbrisseaux constituant le sous-étage de végétation. Ils peuvent se compléter par le droit de prélever du merrain, bois vert pour la construction des habitations, des églises, ou la clôture des héritages6. Ils s’accompagnent souvent du droit de mener des bêtes en forêt, notamment des droits de pâturage pour les bovins, du droit de panage ou paisson pour les porcs. Les animaux comme les chevaux, les chèvres ou les moutons, qui font d’importants dégâts aux peuplements, se trouvent généralement exclus des droits d’usage. Le mouvement initié par la réglementation royale contribue à la réduction drastique de ces droits usagers, en autorisant les prélèvements aux communautés pouvant présenter des titres écrits, valides. Dans la France du nord, notamment, où le droit coutumier était de tradition orale, cette prescription conduit à exclure de facto une grande partie des villages de leur accès au bois. L’Ordonnance conduit aussi à une sanctuarisation des espaces forestiers et, de fait, à une certaine stabilisation des surfaces. Elle impose une cartographie des bois, et leur délimitation sur le terrain par des bornes et/ou des fossés de périmètre. Elle impose surtout un modèle de gestion qui domine en France jusqu’au code forestier de 1827, par-delà même les tourmentes révolutionnaires. Alors que les forêts étaient majoritairement traitées par furetage, c’est-à-dire coupées de-ci, de-là au gré des besoins, la législation impose des traitements et des modes d’exploitation normalisés. Elle distingue d’abord la futaie et le taillis sous futaie. La futaie est un traitement où tous les arbres sont issus d’une semence, et présentent donc un seul tronc, quel que soit leur âge7. A l’époque, on distingue selon leur âge le quart de futaie, la demi-futaie et la futaie. Ce régime vise à produire des bois de gros

6 A partir de la seconde moitié du XVIIIe siècle, le terme de merrain s’applique de manière plus restrictive au bois de tonnellerie. 7 Jusqu’au XVIIe siècle, le terme de futaie peut à la fois désigner un traitement et l’âge d’un peuplement. Cette confusion cesse au XVIIIe siècle. 403 Tradiții istorice românești și perspective europene calibres, principalement destinés à la construction. Le taillis est un peuplement issu d’un recépage, c’est-à-dire d’une coupe des arbres à ras de terre, destinée à favoriser la pousse des rejets. Il vise à produire des bois de petit calibre, pour le chauffage et l’industrie. Par peur d’un appauvrissement des peuplements en bois de construction, mais aussi d’un manque de semenciers, les taillis simples sont interdits. Le taillis sous futaie présente à la fois un taillis, recoupé à intervalles réguliers (10 à 30 ans), et une futaie, exploitée sur des cycles beaucoup plus longs (60 à 200 ans). Pour les communautés, un quart des surfaces doit être conduit en futaie (quart de réserve), les trois quarts étant traités en taillis sous futaie. La normalisation des traitements s’accompagne de normes de balivage, c’est-à-dire de densités à atteindre dans la sélection des arbres réservés durant les coupes. Dans les futaies, 10 à 16 arbres doivent être réservés par arpent (environ 20 à 32 par hectare) pour servir de semenciers durant la révolution suivante, le peuplement n’étant pas éclairci. Sur les taillis, 10 à 16 arbres doivent être aussi conservés à chaque révolution, mais ils ne peuvent être coupés qu’après 4 rotations. On aboutit alors à un taillis dominé par une futaie irrégulière, inéquienne. Les semenciers portent successivement le nom de baliveau, moderne, ancien, bisancien, et vieille écorce, en fonction du nombre de révolutions qu’ils ont parcouru. L’interdiction du furetage conduit aussi à la mise en place de coupes réglées, et notamment à l’imposition du tire et aire, c’est-à-dire de coupes de proche en proche, sans solution de continuité.

404

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Des origines lointaines Il va de soi que ce modèle colbertien n’est pas né en 1669. Il prend ses racines dans des traditions et des expérimentations sylvicoles bien plus anciennes. Les réserves de semenciers sont attestées dès la fin de l’époque médiévale, par exemple sur les terres des comtes de Flandres ou des ducs de Normandie, mais aussi en Picardie et en Ile-de-France. La distinction de la futaie et du taillis date aussi de cette période, même si ces termes désignent encore l’âge des arbres, plutôt qu’un traitement sylvicole. L’apposition d’un quart ou d’un tiers de réserve est déjà présente dans des législations des règnes de François Ier, Henri II ou Henri IV. Jean-Baptiste Colbert lui-même avait eu l’occasion de se former en sylviculture, avant 1661, alors qu’il était l’intendant personnel du cardinal Mazarin. A l’issue des troubles de la Fronde (1648-1652), Mazarin avait profité des difficultés financières de la monarchie pour se constituer un immense patrimoine. Il possédait d’immenses propriétés forestières en Nivernais et en Laonnois, notamment la forêt de Saint-Gobain. Jean-Baptiste Colbert y

405 Tradiții istorice românești și perspective europene avait été missionné pour la réformer et orienter sa production à destination du marché parisien, en espérant faire flotter les bois sur l’Oise. A cette occasion, Colbert avait rencontré sur place un jeune officier de valeur, Louis de Froidour, alors lieutenant général des Eaux et Forêts de la maîtrise de La Fère. Nommé à la tête de la Grande Maîtrise de Toulouse en 1666, celui-ci allait devenir l’un des plus grands théoriciens forestiers du XVIIe siècle avec, par exemple, la publication en 1668 de son Instruction pour les ventes des bois du roy8. C’est entre 1654 et 1661, en forêt de Saint-Gobain, que Colbert et Froidour avaient pu expérimenter personnellement les méthodes sylvicoles9. Ce modèle est d’abord généralisé dans les propriétés de la monarchie. Cette généralisation est permise par la « Grande Réformation » des forêts royales, qui commence en 1661. Cet épisode de l’histoire forestière a été étudié par Michel Devèze, dans une thèse de 196210. Elle montre des phases successives de réformes dans l’administration forestière provinciale, et l’imposition d’un cadre général à toutes les forêts dépendant de la couronne. En ce sens, la Grande Réformation de 1661 préfigure l’œuvre législative de 1669, même si elle est encore très loin d’être achevée lorsqu’est promulgué l’Ordonnance.

Des applications variées Des travaux régionaux ont montré plus récemment que son application s’est faite avec lenteur. Elle a conduit à de multiples adaptations locales, permettant de maintenir des droits plus anciens, en conservant une certaine paix sociale11. Il faut souligner aussi que le « modèle » imposé par l’ordonnance de 1669 permet de nombreuses

8 Louis de Froidour, Instruction pour les ventes des bois du roy, Toulouse, Bosc, 1668. 9 Jérôme Buridant, Espaces forestiers et industrie verrière, Paris, L’Harmattan, 2005, p. 82-88 et « Froidour avant Froidour: l’action de Louis de Froidour dans les forêts du nord de la France, 1651-1666 », Les Cahiers de Framespa, n° 13, 2013 [en ligne: http://framespa.revues.org/2267]. 10 Michel Devèze, Une admirable réforme administrative: la grande réformation des forêts royales sous Colbert (1661-1680), Nancy, ENEF, 1962. 11 Notamment Sébastien Poublanc, dans sa thèse sur les forêts de la Grande Maîtrise de Toulouse (Compter les arbres, une histoire des forêts méridionales à l’époque moderne, Université de Toulouse Jean Jaurès, 2015). 406

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop adaptations en fonction des besoins et des débouchés locaux. Il est ainsi possible de jouer sur les proportions des surfaces en futaie et en taillis sous futaie, sur la durée des rotations comme sur la densité des semenciers pour orienter la production vers des usages énergétiques domestiques ou industriels, la construction civile ou l’approvisionnement naval. Selon les lieux, on observe donc des aménagements spécifiques, qui témoignent bien d’une adaptation à une demande locale. Dans les forêts gérées pour l’approvisionnement sidérurgique, par exemple dans le Bassigny ou dans le Perche, dominent les taillis sous futaie à courte révolution, pour produire du charbon de bois. Dans les forêts aménagées pour les verreries, comme en Laonnois ou en Normandie, s’imposent de plus longues rotations, destinées à produire des bûches de gros calibre. En revanche, le bois de tonnellerie se recherche davantage dans des futaies à longue révolution, produisant des chênes à grain fin. Ces peuplements se rencontrent surtout dans des secteurs peu marqués par la demande en bois énergie, tels que l’Argonne.

II – Un modèle remis en cause Les pratiques montagnardes La sylviculture de Colbert, issue de la foresterie de l’Europe occidentale, repose presque exclusivement sur des expériences applicables en forêt tempérée de chêne et de hêtre. Elle s’applique à des peuplements feuillus capables de rejeter vigoureusement de souche et fructifiant dans des conditions généreuses d’ouverture et d’ensoleillement. Mais elle est incapable de répondre aux conditions spécifiques des forêts résineuses. L’application de l’Ordonnance dans les forêts montagnardes des Pyrénées, des Alpes, du Jura notamment, se heurte immédiatement à d’importants problèmes de régénération. Le Sapin comme l’Epicea s’avèrent totalement incapables de rejeter de souche. Lorsqu’elles existent, les jeunes pousses sont souvent ravagées par le froid ou la chaleur, en raison des trop faibles densités de balivage initialement imposées. De facto, les méthodes de la France septentrionale sont rarement mises en place, ou restent très peu de temps en vigueur, dans les étages montagnards. Dans le Jura, le grand maître des Eaux et Forêts Maclot, est le premier, en 1727, à imposer les méthodes traditionnelles dans les règlements de gestion des forêts

407 Tradiții istorice românești și perspective europene résineuses, même si les premières théories du jardinage sont à attribuer à Etienne-François Dralet, au début du XIXe siècle12. Alors que les forêts feuillues étaient traitées en futaie régulière, équienne, les conifères sont traités en futaie irrégulière, jardinée. Le principe de la sylviculture jardinée repose sur un traitement par pied d’arbre, où le forestier tend à maintenir un équilibre entre les gros bois, les moyens bois et les petits bois. Pour obtenir une régénération, le bûcheron réalise des éclaircies qui permettent aux gros bois de fleurir puis de fructifier, et aux semences de germer puis de grandir, en clairière. Cette méthode, qui s’inspire beaucoup des modes de régénération des forêts naturelles, permet de maintenir une ambiance forestière protectrice pour les jeunes plants, à l’abri des plus grands froids de l’hiver et des étés brûlants. Elle protège aussi les sols, en maintenant une couverture végétale permanente. Il faut noter cependant qu’en montagne, les forêts de conifères sont beaucoup moins répandues qu’aujourd’hui que les peuplements feuillus. Cette situation tient en partie à la dégradation des forêts montagnardes, par l’exploitation des bois et le surpâturage ovin. Elle est infléchie dans le courant du XIXe siècle par une vigoureuse politique de restauration des terrains de montagne (RTM), dont les fondements sont autant issus des théoriciens français (J. A. Fabre, Alexandre Surell) que de leurs homologues suisses (Landolt et Culmann) ou italiens13. Techniquement, cette politique est comparable par bien des

12 L. Turc, « Les sources de la sylviculture de Maclot », Revue forestière française, n° 4, 1951, p. 292-302; L. Bourgenot, « L’un des premiers théoriciens du jardinage, Etienne-François Dralet (1760-1844) », Revue forestière française, n° 5, 1985, p. 398-402. 13 J. A. Fabre, Essai sur la théorie des torrents et des rivières contenant les moyens les plus simples d’en empêcher les ravages, éd. portugaise, Lisbonne, Correa da Silva, 1800; Alexandre Surell, Etude sur les torrents des Hautes-Alpes, Paris, Carilon-Goeury et Dalmont, 1841; Elias Landolt, Carl Culmann, Rapport au Conseil fédéral sur les torrents des Alpes suisses inspectés en 1858, 1860 et 1863, Lausanne, 1865. On trouvera une étude de l’histoire des politiques de reboisement de montagne en France et dans ses pays voisins dans: Surell et la restauration des terrains de montagne, Annales des Ponts et Chaussées, n° 103, juillet-septembre 2002. 408

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop points à celle menée durant la période socialiste en Roumanie, afin de lutter contre les phénomènes érosifs14.

Les évolutions précoces du taillis sous futaie: une influence saxonne ? La seconde moitié du XVIIIe siècle marque un développement important des débats et des théories sylvicoles, dans un contexte d’essor des échanges académiques à l’échelle européenne, mais aussi d’émergence des sciences naturelles. Les réflexions et les expérimentations liées au taillis sous futaie en sont un bon exemple. Depuis plusieurs générations, les forestiers de terrain avaient constaté que les normes de balivage fixées par les règlements conduisaient à terme à une surcapitalisation des peuplements, la futaie arrivant à terme à étouffer le taillis. Duhamel du Monceau, en 1760- 1764, pousse alors l’analyse plus loin, en montrant que le système du taillis sous futaie produit des arbres de mauvaise qualité, gros et courts, bas-branchus, mal conformés, avec un volume de bois plus réduit que la futaie pleine. Il montre aussi que ce régime conduit à d’insolubles problèmes de régénération, les arbres de futaie se recrutant dans la strate de taillis15. Ce faisant, il milite alors déjà pour la conversion des taillis en futaie, pratique mise en œuvre en forêt domaniale après la promulgation du Code forestier de 1827, le plus souvent même à partir des années 1860 seulement. Le principal défaut des normes de balivage fixées par les règlements du XVIIe siècle est qu’il n’existe aucune hiérarchie des réserves. Dans une situation où les forestiers réservent autant de baliveaux (arbres d’une révolution) que de modernes (deux révolutions), d’anciens (trois révolutions), et de nombreux bisanciens (quatre révolutions) et vieilles écorces (plus de quatre révolutions), les arbres les

14 Împădurirea terenurilor degradate din Vrancea, Bucureşti, Ceres, s.d.; M. Motoc, F. L. Trasculeşcu, Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea ei, Bucureşti, Editura agro-silvica de stat, 1959. 15 Duhamel du Monceau, Des semis et plantations des arbres et de leur culture, Paris, H. L. Guérin et L. F. Delatour, 1760 et De l’exploitation des bois ou moyen de tirer un parti avantageux des taillis, demi-futaies et haute futaie, et d’en faire une juste estimation, Paris, H. L. Guérin et L. F. Delatour, 1764.

409 Tradiții istorice românești și perspective europene plus âgés, qui offrent un couvert bien plus développé que les baliveaux, empêchent les jeunes arbres de grandir en les étouffant. S’ils ne meurent pas à l’âge tendre, ils finissent courbés à force de chercher la lumière. A la fin de l’Ancien Régime, on observe sur le terrain certaines tentatives pour remédier à ce problème, par exemple en Champagne méridionale. Cette expérimentation se remarque par exemple dans les domaines du prince Xavier de Saxe, à Chaumot et à Pont-sur-Seine. Oncle de Louis XVI, le prince de Saxe est le fils de l’électeur de Saxe et roi de Pologne Frédéric-Auguste de Saxe, et de Marie-Josèphe d’Autriche. Il est régent de l’électorat de Saxe de 1763 à 1768. Dans ses domaines, les inventaires forestiers laissent apparaître une hiérarchisation des réserves, ce qui est rare pour l’époque. Les baliveaux réservés sont plus nombreux que les modernes, puis que les anciens et les bisanciens, appelés localement dans les textes balivods, modernes, mennons et chênes. Cette meilleure hiérarchie des tiges empêche les plus grands arbres de confisquer tout l’espace, permettant aux plus petits arbres de mieux pousser. Cette pratique est très probablement une influence des méthodes mises en place Outre-Rhin. A cette époque, l’Allemagne est en effet à la pointe de la technique forestière. L’ouverture de la première Académie forestière à Berlin en 1770, suivie à Stuttgart en 1772, à Munich en 1787 puis en Saxe, à Zillbach, en 1785, permet déjà la formation d’ingénieurs qualifiés. La France ne se dotera d’une telle structure qu’en 1824 avec l’Ecole de Nancy. A l’époque révolutionnaire et impériale, des théoriciens forestiers comme Heinrich Cotta, conseiller supérieur du royaume de Saxe, se font effectivement les propagandistes de cette norme de balivage, avec une hiérarchie des couverts. Cette méthode apparaît aussi dans d’autres domaines, par exemple dans les bois de l’abbaye de Clairvaux. Il est possible qu’elle soit directement impulsée par le grand maître des Eaux et Forêts de Champagne, Dominique Tellès d’Acosta, qui connaît lui aussi très bien les forêts de l’Allemagne, où il a passé plusieurs années. Cette méthode ne semble se généraliser en France que dans la seconde moitié du XIXe siècle16.

16 Jérôme Buridant, « La gestion des domaines forestiers du prince Xavier de Saxe », dans: D’Allemagne en Champagne, Xavier de Saxe (1730-1806), seigneur de Pont-sur-Seine, Troyes, Archives départementales de l’Aube, 2006, p. 32-42. 410

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Un renforcement des échanges sous le Consulat et l’Empire L’exemple des bois du prince Xavier de Saxe ouvre la porte à de nombreuses hypothèses concernant l’influence de la sylviculture allemande sur la France, avant même la période de l’Empire. L’Europe des princes recoupe souvent celle des savants. Et les liens entre les grandes maisons princières, notamment entre la couronne de France et les princes allemands, assurent déjà la circulation des idées. L’influence allemande se renforce considérablement durant le Consulat et l’Empire. En intégrant les régions conquises entre Meuse et Rhin, le Consulat y implante l’administration française, et notamment l’administration forestière. Dans les départements de la Roer, de la Sarre, du Mont-Tonnerre, les forestiers français découvrent les résultats d’une autre sylviculture, feuillettent les ouvrages d’autres théoriciens, et se convainquent de l’utilité de nouvelles méthodes. L’un des plus actifs propagandistes des méthodes allemandes est l’Ardennais Jacques-Joseph Baudrillart. Engagé dès 1792 comme sous- officier dans le bataillon des Ardennes, d’abord employé aux hôpitaux ambulants, il découvre l’Allemagne en 1801 avant d’intégrer l’administration forestière. Convaincu de l’avance technique de la sylviculture allemande, il entreprend dans les années suivantes la traduction des ouvrages de Georg-Ludwig Hartig (1805 et 1807) et de Friedrich-August-Ludwig von Burgsdorf (1808)17. Nommé en 1819 chef de division à l’administration des Eaux et Forêts, il est à l’origine de la diffusion de la méthode des éclaircies, et demeure l’un des grands artisans de la création de l’Ecole royale des Eaux et Forêts, en 1824. Mais il est loin d’être le seul. Le comte de Buffévent (1747-1860), émigré rentré en France, joue aussi un rôle important. Débutant sa carrière au service forestier de Strasbourg, il est ensuite nommé inspecteur à

17 Georg-Ludwig Hartig, Instruction sur la culture du bois, à l’usage des forestiers, trad. Par Jacques-Joseph Baudrillart, Paris, C. F. Patris, 1805; 2e éd., Paris, Levrault-Schoell & Cie, 1805; Id., Expériences physiques sur les rapports de combustibilité des bois entr’eux, formant un supplément à la science forestière, trad. Par Jacques-Joseph Baudrillart, Paris, Arthus-Bertrand, 1807; Friedrich- August-Ludwig von Burgsdorf, Forsthandbuch, 2te Auflage, Berlin, die Verfasser, 1790; Ibidem, 3te Auflage, 2 vol., Berlin, J. Pauli, 1800-1805; id., Nouveau manuel forestier: à l’usage des agens forestiers de tous grades, trad. Par Jacques-Joseph Baudrillart, 2 vol., Paris, Arthus-Bertrand, 1808. 411 Tradiții istorice românești și perspective europene

Montluçon (1835), puis conservateur à Alençon (1842). Il est à l’origine, par exemple, de l’introduction des coupes de régénération en forêt de Tronçais, et est aussi le traducteur de travaux d’Hartig18. Plusieurs Alsaciens ont aussi servi de relais entre l’Allemagne et la France: Zaepffel (vers 1770-1845), mandaté comme agent forestier dans le Palatinat en 1800, envoyé en mission en Hanovre avec Lorentz, conservateur à Besançon, à Colmar, puis inspecteur général des Eaux et Forêts; Bernard Lorentz (1774-1865), premier directeur de l’Ecole royale des Eaux et Forêts de Nancy; Adolphe Parade (1802-1864), qui reçoit l’enseignement d’Heinrich Cotta à Tharandt (Saxe), est nommé répétiteur du cours d’économie forestière à Nancy, avant d’accéder à la direction de l’école après le départ de Parade19. Leur Cours élémentaire de culture des bois, rédigé conjointement, marque ici la rupture entre la sylviculture traditionnelle et les pratiques nouvelles, en partie inspirées d’Outre-Rhin20. C’est ce mouvement qui renforcera l’introduction des méthodes sylvicoles allemandes dans les forêts françaises, dans plusieurs domaines.

III – Les innovations sylvicoles du XIXe siècle Accroître les diamètres: le début des éclaircies L’observation de la croissance du diamètre des arbres après une éclaircie milite pour un desserrement progressif des tiges, mais cette pratique demeure encore longtemps un sujet tabou, parce qu’elle s’assimile trop facilement au furetage, difficilement contrôlable et prohibé par les ordonnances. Duhamel du Monceau, dans son ouvrage sur L’exploitation des bois, évoque les « coupes par éclaircissement ou par espurgade » à propos des taillis. Son avis est partagé, puisqu’il considère que « ces espurgades, qui tournent à l’avantage d’un particulier attentif & intelligent, ruineroient les bois du roi & ceux des gens de main-morte », ajoutant que « c’est par cette

18 Georg-Ludwig Hartig, Sur le meilleur mode de régénérer des forêts résineuses et d’en créer de nouvelles, trad. par M. de Buffévent, Saint-Germain-en-Laye, de Beau, 1854, Extrait des Annales forestières, 10 et 25 avril 1854. 19 Gustave Huffel, Economie forestière, t. III, Paris, La maison rustique, 1926, pp. 360-364. 20 Bernard Lorentz, Adolphe Parade, Cours élémentaire de culture des bois, créé à l’Ecole royale forestière de Nancy, Paris, Huzard – Nancy, Grimblot, 1837. 412

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop raison que l’Ordonnance de 1669 les a justement proscrites »21. La plupart des mémoires de l’époque reprennent les mêmes arguments en avançant que les éclaircies ouvriraient la porte à de nombreux abus22. L’idée de leur utilité progresse seulement à la fin de l’époque révolutionnaire. Elle constitue par exemple l’objet central d’un rapport sur L’exploitation du chêne, présenté au conseil des Cinq Cents par le receveur des domaines nationaux Périer-Mondonville, en 179823. Mais la prise de conscience de l’intérêt de cette pratique est surtout due à l’action de Jacques-Joseph Baudrillart, convaincu par les pratiques allemandes:

« Si je réussis, j’aurais établi un point important d’économie forestière; car il est reconnu que les futaies exploitées par éclaircies fournissent des produits bien plus considérables, et de plus belles pièces de marine, que les futaies qu’on abandonne à elles-mêmes jusqu’au moment de leur exploitation.24 »

C’est un fait acquis avec le nouveau code forestier de 1827, qui précise que dans les forêts soumises au régime forestier, les aménagements se feront dans l’objectif « de l’éducation des futaies », l’administration devant indiquer « celles où le mode d’exploitation par éclaircie pourrait être le plus avantageusement employé »25.

21 Duhamel du Monceau, De l’exploitation des bois ou moyens de tirer un parti avantageux des taillis, demi-futaies et hautes futaies et d’en faire une juste estimation, Paris, Guérin et Delatour, 1764, t. I, p. 141. 22 Par exemple Projet d’améliorer les bois dans la province de la Champagne, seconde moitié du XVIIIe siècle (Arch. dép. Marne C 1129). 23 Extrait du procès-verbal des séances du Conseil des Cinq-Cents [De l’exploitation du chêne prise dans l’état actuel des sciences qui y ont rapport], Paris, Impr. nationale, germinal an VI; C. L. François Périer-Mondonville, De l’exploitation du chêne prise dans l’état actuel des sciences qui y ont rapport, ou moyen d’augmenter la quantité, la force et la durée du chêne propre aux constructions navales et civiles et d’augmenter le produit des bois, Paris, Bertrand Quinquet, Ventôse an VI, p. 13. 24 Jacques-Joseph Baudrillart, Traité général des Eaux et Forêts, chasses et pêches, 2e partie, Dictionnaire général, raisonné et historique des Eaux et Forêts, t. I, Paris, Arthus-Bertrand-Huzard, 1825, p. 174. 25 « Ordonnance du roi pour l’exécution du code forestier », 1er août 1827, dans: Bulletin des lois, n° 178, 1827, p. 121. 413 Tradiții istorice românești și perspective europene

Régénérer les futaies: la « méthode allemande » L’influence de la sylviculture allemande sur les techniques françaises est encore plus nette, sans doute, quant aux méthodes de régénération des futaies feuillues. Les forestiers savaient d’expérience qu’un arbre mis en lumière parvenait à la fructification, mais les méthodes traditionnellement appliquées en France, reposant sur une seule coupe de régénération avec réserve de quelques semenciers avaient conduit à l’échec. La méthode de régénération naturelle par coupes progressives apparaît dès 1795 dans les écrits de Georg- Ludwig Hartig, et en 1820 dans ceux d’Heinrich Cotta26. L’important, selon eux, est de conserver une ambiance forestière favorable à la croissance des jeunes semis.

« On aura soin de ménager un abri aux semences et aux recrus de certaines essences, sans cela les influences nuisibles de l’atmosphère pourraient les faire souffrir ou même les faire périr totalement.

Dans la futaie, cet abri sera procuré par une réserve d’arbres qui aura un double but, savoir:

1°) L’ensemencement des coupes. 2°) L’abri de la semence et des jeunes plants. Il ne faut qu’une faible réserve pour les coupes d’ensemencement de certaines essences; pour d’autres, elle doit être nombreuse. Quelques essences réclament un abri long et considérable; il en est qui le veulent faible et de courte durée. Le climat et le sol influent aussi beaucoup sur le degré et la durée de l’abri. D’où l’on voit combien les moyens à employer pour obtenir un bon repeuplement sont variés.27 »

Afin de maintenir une ambiance forestière favorable à la croissance des semis et afin de répartir les prélèvements pour limiter

26 Georg-Ludwig Hartig, Instruction sur la culture des bois à l’usage des forestiers, trad. par Jacques-Joseph Baudrillart, 2e éd., Paris, Levrault-Schoell, 1805, p. 16-19. 27 Henri Cotta, Traité de culture forestière, trad. Gustave Gand, Paris, Roret, 1836, p. 28-29. 414

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop les dégâts d'exploitation, la régénération est généralement conduite en cinq étapes, qui s’étalent en général de 12 à 15 ans:

‐ une coupe d'ensemencement, avec exploitation du sous-étage et des hêtres qui concurrencent les semenciers,

‐ trois coupes secondaires, à 2 ou 3 ans d'intervalle les unes des autres, pour favoriser le développement des semis en leur donnant peu à peu la lumière dont ils ont besoin,

‐ une coupe définitive qui intervient lorsque la hauteur des semis atteint environ 50 cm.

Connu dès la Révolution et l’Empire, le réensemencement naturel par coupes progressives, appelé par les forestiers français « méthode allemande », est appliqué pour la première fois en 1821 en forêts de Senonches (Eure-et-Loir) et de Bellême (Orne), mais ne se généralise réellement que sous le Second Empire, lorsque de nouveaux aménagements mettent en place la possibilité par volume, l’administration concentrant d’abord ses efforts sur les opérations de cantonnement28.

Rationaliser les prélèvements Les coupes réglées selon les méthodes traditionnelles règlent les quotités à prélever annuellement, en fonction de la surface à parcourir. C’est ce que l’on appelle la possibilité par contenance. Elles permettent la coupe annuelle d’une surface équivalente à la surface totale couvrir durant une révolution, divisée par le nombre d’années de révolution. Si elles visent à assurer une gestion durable de la ressource, elles présentent plusieurs inconvénients notables. Le premier est de ne pas pouvoir assurer une production constante année après année, les volumes présents pouvant être différents selon les parcelles en fonction de l’état des sols, de la nature des peuplements ou de leur histoire sylvicole. Le second est de ne pas pouvoir offrir des possibilités d’ajustement autres que le report des coupes en cas d’accidents majeurs

28 Arch. nat F10 1660-1721 (dossiers de forêts, 1687-1889) et F10 1906-1938 (plans forestiers, 1830-1928).

415 Tradiții istorice românești și perspective europene comme des dégâts de tempêtes. Le dernier, et non des moindres, est de n’offrir aucune garantie à une décapitalisation des parcelles, les volumes produits comme ceux mis en coupe n’étant pas évalués. Sur le principe, l’exploitant ne devrait couper que ce qui est produit annuellement par la forêt, pour maintenir constant le volume sur pied. La première difficulté est donc d’arriver à mesurer précisément les volumes, aussi bien ceux produits annuellement par la forêt que ceux mis en coupe. Sur le terrain, les forestiers ont depuis longtemps l’habitude de mesurer la circonférence des arbres à hauteur d’homme, données qui apparaissent dans la plupart des martelages, en réserve comme en abandon. La mesure des longueurs apparaît plus rarement, par exemple lors des martelages de chablis. La forme d’un arbre n’étant pas celle d’un cylindre parfait, et dépendant aussi de l’essence et de la gestion forestière, le passage à une mesure des volumes nécessite l’emploi de tarifs ou de tables de cubages, résultats de nombreuses mesures préalables. Les premiers essais d’assiette des coupes selon une évaluation de la possibilité par volume, c’est-à-dire du volume à récolter, apparaissent en Allemagne au XVIIIe siècle. Gustave Huffel suggère que les premières tentatives apparaissent en Thuringe, à l’initiative de Bollm, forestier au service du duché d’Eisenach. Dans les années 1740, celui- ci diviserait une révolution de 80 ans en 8 périodes égales, affectées à un canton de la forêt, « de telle manière que la production en matière se maintienne constante durant toute la durée de la révolution ». Cette méthode serait ensuite adoptée dans les forêts proches de l’électorat de Hesse, à partir de 1783. En Autriche, une instruction de la Hofkammer du 14 juillet 1788 précise que:

« Si une forêt possède exactement, comme quantité et répartition entre les diverses classes d’âge, le matériel qui lui convient, étant donné les conditions de végétation et la nature des produits qu’on veut en obtenir, on pourra évidemment couper chaque année un volume de bois égal à son accroissement, et obtenir ainsi, à perpétuité, un revenu défini et constant ».

A partir du moment où l’on obtient une forêt équilibrée quant à ses classes d’âge, une estimation régulière du fonds permet de définir

416

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop l’accroissement moyen des peuplements, et ce faisant le volume exploitable chaque année29. Déjà analysées par Georg-Ludwig Hartig dans son Anweisung zur Taxation der Forsten (1795), ces méthodes sont précisées par Heinrich Cotta (Anweisung zur Forsteinrichtung, 1820). Celui-ci divise la forêt en une série de périodes de 10 ans pour la futaie, de 5 ans pour les taillis:

« Après avoir faut un plan général du traitement de la forêt, on porte la contenance de chaque division dans les périodes où elles sont classées, on fait la somme de ces contenances, et l’on obtient l’étendue à exploiter annuellement dans chaque période. Le but que l’on se propose n’est pas complètement atteint dans cet arrangement; car il pourrait y avoir une trop grande inégalité dans les produits des périodes, et pour un bon aménagement, il faut autant que possible qu’il y ait égalité entr’eux. On obtiendra ce résultat en augmentant ou en diminuant le nombre de divisions dans chaque période, suivant que leur produit sera trop faible ou trop fort.30 »

Ces méthodes sont mises en pratique et affinées en France, notamment dans les Vosges, par Masson, après 1824, et appliquées dans les grandes forêts feuillues du Bassin parisien à partir seulement du Second Empire.

Conclusion L’évolution des méthodes sylvicoles mises en place dans les forêts françaises est un excellent révélateur des échanges scientifiques et techniques régionaux puis européens entre le XVIIe et le XIXe siècle. Au XVIIe siècle s’impose surtout un modèle septentrional, hérité des traditions forestières flamandes, normandes et franciliennes. Ce modèle « royal », bien adapté aux forêts feuillues de l’Europe occidentale, se heurte cependant sur le terrain à des nombreuses limites. Ces limites sont d’autant plus perceptibles qu’elles s’expriment

29 Gustave Huffel, Economie forestière, t. III, Paris, La maison rustique, 1926, p. 208-210. 30 Henri Cotta, Traité de culture forestière, trad. Gustave Gand, Paris, Roret, 1836, p. 25-28. 417 Tradiții istorice românești și perspective europene dans des conditions plus difficiles, comme par exemple les forêts méditerranéennes ou les zones de montagne où les normes de gestion ne sont pas du tout adaptées. Ces limites sont aussi perceptibles au bout d’un siècle dans les forêts de plaine, comme les hêtraies-chênaies de la France du nord, ou les chênaies atlantiques. La seconde moitié du XVIIIe siècle conduit alors à d’intenses réflexions, qui sont à la fois le fruit des observations de terrain, mais aussi d’influences européennes nouvelles, venues notamment des états du Saint-Empire, au temps de l’Europe des cours et des académies. Par bien des côtés, le début du XIXe siècle marque enfin le triomphe des théories saxonnes et prussiennes, avec l’imposition de nouveaux modèles, établis sur des bases techniques et scientifiques plus solides. Mais cette dynamique n’exclut pas la persistance de pratiques locales, traditionnelles, comme les connaissent tous les pays européens. En ce sens, les pratiques sylvicoles actuelles, nées de la sylviculture du XIXe siècle, tirent leurs racines dans des évolutions de bien plus longues durée, nées de plusieurs siècles d’échanges intellectuels à l’échelle européenne.

418 MAREA FOAMETE DIN TRANSILVANIA DINTRE ANII 1813‐1817 ȘI IMPACTUL EI ASUPRA MENTALITĂȚILOR COLECTIVE. PUTEREA MEMORIEI

Ioan CIORBA

Deceniul al doilea al secolului al XIX-lea a fost, la nivelul lumii transilvănene, martorul manifestării unei teribile perioade de foamete, întinsă în linii mari între anii 1813 și 1817. Considerată cea mai gravă criză alimentară din perioada de trecere dinspre lumea medievală spre cea modernă şi una din cele mai groaznice din întreaga istorie a Transilvaniei, aceasta a avut drept cauze o suită de factori naturali, sociali sau politici (vremea rea, războaiele napoleoniene etc.) şi a determinat, într-o primă fază, urcarea vertiginoasă a preţurilor. Scăderea standardelor alimentare a antrenat o creştere a numărului de boli, cu implicaţii directe asupra evoluţiei demografice. Dincolo de consecinţele materiale violente, de regulă mai uşor de reconstituit pe baza materialelor de arhivă, această criză de subzistenţă a antrenat serioase implicaţii şi perturbări ale sensibilităţii şi mentalităţilor colective, a căror reconstituire are menirea de a completea tabloul general al desfăşurării evenimentelor, apropiind firul cercetării de pulsul vie ţii de zi cu zi, a cărui monotonie este de această dată destructurată de grozăvia flagelului, ce a implicat, imediat, comportamente noi, atipice. Groaznicului interval 1813-1817 i-am consacrat o teză de doctorat susţinută în anul 2005 la Universitatea din Oradea şi publicată doi ani mai târziu. Între aspectele tratate atunci s-a aflat şi cel referitor la modul în care amintirea foametei a reuşit să se păstreze vie în memoria multora din contemporanii ei, dar şi a generaţiilor posterioare, informate de rigorile manifestării ei, cel mai adesea, prin viu grai de către cei care i-au trăit pe viu brutala experienţă. Identificarea în ultima

419 Tradiții istorice românești și perspective europene perioadă a unor informaţii capabile să vină în completarea dosarului acestui capitol, să-i redea şi mai exact contururile şi să-l întregească ne- a îndemnat să reluăm discuţia, având convingerea că baza documentară ce vine în completarea celei vechi va permite o analiză şi mai profundă a consecinţelor foametei, dincolo strict de intervalul manifestării ei concrete. Se cuvine a preciza încă de la început că nicio altă perioadă de foamete nu a fost atât de des invocată peste ani, precum cea din intervalul 1813-1817. Fireşte, parţial măcar, această stare de lucruri se poate explica prin faptul că ea s-a produs relativ târziu şi, drept urmare, este mai bine documentată. Pe lângă acest fapt însă a contat la fel de mult şi caracterul ei violent. Impresia generală pe care această criză alimentară a lăsat-o a fost una creată parcă după tiparele unui scenariu apocaliptic, martorii ei direcţi, dar şi ceilalţi care şi-au îndreptat atenţia asupra evoluţiei sale, întrecându-se parcă în a găsi expresii şi superlative cât mai sugestive care să redea întregul dramatism al situaţiei. Că în 1813 şi 1814 „au fost foamete mare” în tot Ardealul, se poate citi într-un mare număr de însemnări de pe vechi cărţi din Densuş (Hunedoara), Răchitova (Hunedoara), Aştileu (Bihor), Bochia (Arad)1, Bocsig (Alba)2 etc. Proporţiile catastrofei au fost resimţite tot mai acut odată cu scurgerea anilor împingând la maxim limitele rezistenţei psihice şi fizice ale celor care au avut de suportat consecinţele ei. Moise Nicoară, martor şi el direct al calamităţii, dar şi al celei ce lovise Austria (în Viena se aruncau în Dunăre mari cantităţi de grâne deteriorate din cauza ploilor, iar pâinea era făcută din scoarţă de copac şi cenuşă în loc de sare) era de părere că doar un contemporan al acesteia ar fi în stare, în viitor, să-i descrie amploarea: „Il fallait etre témoin oculaire”, scria el în acest sens, „pour pouvoir s'en faire une idée, dont on ne pouvait jamais donner une description”3. G. Bariţiu, deşi născut în 1812, avea să noteze câţiva ani mai târziu că: „Între anii 1815 şi 1817 a cădiutu preste Transilvania o fomete din cele mai

1 Florian Dudaş, Memoria vechilor cărţi româneşti. Însemnări de demult, Oradea, 1990, p. 288-291. 2 Elena Rodica Colta, Însemnări de pe cărţi vechi româneşti, documente ale veacurilor trecute, în Apulum, XI, Alba Iulia, 1979, p. 1071. 3 Cornelia Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea naţional-religioasă a Românilor din Banat şi Crişana, Arad, f.a., p. 97. 420

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

înfricoşate (...) că de când au fost lumea nu s-au putut să fie mai mare”4, concluzia sa fiind, foarte probabil, bazată pe mărturiile celor care au avut a se confrunta direct cu efectele ei. Impactul mental al flagelului a fost mult amplificat de apariţia în avans sau concomitentă a unor semne cereşti (mai ales comete5), precum cea semnalată de Stan Irimie „ce mergea la răsărit cătră muscali, apoi s-au întorsu şi au mersu la apus şi i s-au stricat razele”, considerate de mentalul colectiv ca prevestitoare a unor nenorociri, nu foarte clar identificate şi precizate însă. Credinţa în strânsa legătură dintre mişcarea planetelor pe bolta cerească şi rodnicia ori, din contră, slabele performanţe din cadrul unui an agricol (sau, fapt relevant, a unui interval de tipul aceluia din anii marii foamete) este consemnată şi pentru mijlocul secolului al XIX-lea, într-un articol având titlul Despre natura anilor cu planetele Venus 1850, Mercurius 1851, şi Luna 1852 în privinţa prăsirei bucatelor prin Ardeal apărut într-un număr din 1851 al Foaiei pentru minte inimă şi literatură, eşecul producţiilor agricole fiind justificat tocmai prin această nefericită mişcare şi aliniere a corpurilor cereşti: „După făcutele băgări de samă pentru anii cu planetele Venus şi Luna zic economii: paie multe, grâu puţin (că se prădesc holdele), fân mult şi reu. Însă despre anul cu luna numai cam pe jumătate se pote zice că s-au întemplat ani întru tote forte roditori, precum anul 1817, carele după patru ani mai înainte, ce fuseseră cu totul primesduiţi de bucate, cât în primăvara anului 1817 s-au fost suit preţul unei ferdele, 16 cupe, de grâu, la 25 florini, şi nice aşie nu se căpătă; cât oamenii din Ardeal ca turmele de oi mergea cătră părţile cele mai cu bucate”6. Într-un alt loc, în paginile aceleiaşi publicaţii, se vorbea de „existenţa” unor stele a căror prezenţă pe cer ar fi în măsură să cauzeze o răcire a climei („Ce stele sunt mai totdeauna recitoare de aer aşe cât de se vor arăta pe vară fac din vară mai earnă”), pentru exemplificare autorul indicând iarăşi anii de mijloc ai marii foamete („precum la anii

4 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei: pe două sute de ani din urmă. Ediţia a 2-a, vol. I, Braşov, 1993, p. 559. 5 Vezi în acest sens şi studiul lui Damaschin Mioc, Vasile Mioc, Raportul fenomen astronomic-eveniment politic sau calamitate naturală în mentalitatea medievală românească, în Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cluj Napoca, 1985, p. 195-203. 6 Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 8, joi 22 februarie 1851, p. 60. 421 Tradiții istorice românești și perspective europene

1815-1816”). Anul 1848, din care datează articolul ce cuprinde informaţiile de mai sus, era considerat unul dominat de planeta Marte (Mars) la fel ca anul 1813, existând, în consecinţă, serioase motive de îngrijorare datorită mersului nefavorabil al vremii din acest din urmă interval şi primei consecinţe pe care acest fapt l-a antrenat imediat, respectiv urcarea vertiginoasă a preţurilor la alimente: „După cum eşi mai aduc aminte (cei care au trăit atunci, n.n I. C.), şi am băgat de seamă din unele însemnări anul 1813 pentru Ardeal au fost tare secetos de au urmat scumpete”7. Exemplele de mai sus merită atenţia, în opinia noastră, din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că demonstrează, în plin mijloc de veac XIX, adânca predominare a unor mentalităţi medievale, bazate pe felurite credinţe şi superstiţii, iar pe de altă parte pentru că în primul exemplu amintit, autorul lui s-a simţit dator să exemplifice o evoluţie cu consecinţe pozitive a planetelor pe bolta cerească prin conjunctura favorabilă, în opinia sa, din 1817, pe seama căreia va şi pune, de altfel, sfârşitul gravei crize alimentare ce se întinsese din 1813 până în acel an. La o distanţă mai multe decenii, aşadar, memoria colectivă continua să păstreze amintirea unui an 1817 marcat de lipsuri şi scumpete în prima sa parte, urmat însă apoi de o recoltă a cărei producţie se va dovedi în final izbăvitoare. În acelaşi timp încercările de sondare a mersului anotimpurilor ori a vremii în general, prin recursul la analiza mişcării astrelor şi compararea cu situaţii întâlnite şi în anii 1813-1817 ne arată limpede că intervalul marii foamete s-a constituit într-o experienţă traumatizantă ce va continua să marcheze inclusiv generaţiile următoare ei. Tăria cu care a lovit, precum şi frica pe care a reuşit să o producă nu au putut fi pe de-a-ntregul dezamorsate aşadar nici la distanţe însemnate de timp, rămânând în mintea multora din contemporanii ei ca un moment reper la care se vor raporta atunci când încercau să zugrăvească proporţiile altor anomalii sau catastrofe la care au fost martori. Seceta din anul 1824, de pildă, din regiunea Bihorului, s-a manifestat, în opinia supravieţuitorilor marii foamete, „(cum n-a mai fost) din anul 1817, din s(u)şigul cel (r)ău, de murie oamenii bătrâni pe subt garduri şi pe drumuri”; greutatea debutului

7 Idem, nr 8, luni 23 februarie 1848, p. 63. 422

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop de an 1847, legată îndeosebi de creşterea exagerată a preţurilor la cereale şi alimente, trezea unui autor neidentificat, probabil preotul din localitatea Dumbrava, aceleaşi neplăcute amintiri: într-o însemnare de pe registrul de stare civilă al amintitei aşezări acesta scria că în „Anul 1847 primăvara au fost scumpetea cea mare de bucate, tocma [ca] în anul 1817 şi au fost chibelu de grâu cu 30-35 de florinţi, tentiu 20-25 florinţi bancă, o pită 4 fl., iţiia de păsulă 12 h, crompele 3 fl. vica, păreche de oă 8 h.”8; în fine, primăvara grea a anului 1836 trezea în rândul multor ţărani îngrozitorul gând că „vor sta să piară de foame ca în anul 1817, ba încă doară şi mai rău, că sunt mai săraci şi mai traşi de domni decât atunci”9. Am lăsat la final acest exemplu, nerespectând ordinea cronologică, întrucât el ne apare frapant, prin faptul că în pofida luării ei ca reper, ca punct de vârf al manifestării unei nenorociri, marea foamete dintre anii 1813-1817 este văzută aici totuşi ca un „rău” mai mic în comparaţie cu cel ce stă să tulbure liniştea prezentului, chiar dacă pericolul era doar posibil, ipotetic. Relativitatea amintirilor în acest caz şi raportarea la trecut prin dimensiunea subiectivă a acestuia este evidentă, prezentul sau viitorul bănuit a fi intervalul manifestării unor nenorociri (chiar dacă nici măcar definită) estompând din aprecierea gravităţii marii foamete, deşi efectele ei au fost măsurabile şi parţial, încă vizibile în acel moment. În acelaşi timp e de remarcat faptul că într-o perioadă în care lumea rurală (covârşitor majoritară încă la nivelul spaţiului transilvănean) se raporta la timpul trecut cu o mare doză de imprecizie, imaginaţie (fantezie) şi inexactitate10, trimiterile precise la intervalul 1813-1817 făcute uneori la intervale consistente de timp, inclusiv de indivizi care aparţin ruralităţii ca loc de rezidenţă sau mod de a gândi, pot să surprindă. Lucrurile se pot limpezi şi deveni mai clare însă dacă admitem că memoria colectivă este una selectivă şi subiectivă, apropape întotdeauna rezemată pe fapte sau evenimente încadrabile senzaţionalului şi extraordinarului. Dacă vremurile normale sunt

8 Cristian Apati, Ioan Ciorba, Însemnări de pe registrele de stare civilă ale parohiilor ortodoxe din Bihor (sfârşitul secolului al XVIII-lea - 1848), în Cele Trei Crişuri, Seria a III-a, nr. 7-8, Oradea, 2006, p. 5. 9 Florian Dudaş, op. cit., p. 303, 320. 10 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Cluj Napoca, 2011, p. 53. 423 Tradiții istorice românești și perspective europene reţinute adesea aproximativ sau chiar defectuos, cele punctate de crize (îndeosebi de cele specifice Vechiului Regim) devin, uneori, neverosimil de bine fixate în timp şi de exacte. Semnelor cereşti amintite mai sus li s-au adăugat cele „pământene”, din rândul cărora s-au detaşat cutremurele, precum cel din 1816 din regiunea Vaşcăului, amintit de Mihai Vinter, deloc întâmplător în opinia noastră, autorul ei ţinând să precizeze că acesta s-a manifestat „când a fost foametea cea mare”, ulterior asociindu-li-se şi o eclipsă de Soare: „… la 7 fevruar(ie) s-au întunecat Soarele la 1 ceas după amiazăzi, (şi) au ţinut mai mult timp întunerecul, (şi) au fost un cutremur de pământ cât s-au clătinat icoanele de pă părereţi(i) caselor”11. Alte fenomene, la fel de inexplicabile, mai ales prin data calendaristică la care şi-au făcut simţită prezenţa, au întreţinut şi sporit starea de nelinişte: în „Luna lui Febr. a tunat, adică a fulgerat în 16 zile, anul 1817”, se poate citi, de pildă pe o pagină dintr-un Triod aparţinând localităţii Craidorolţ (sau Crai Dorolţ, după numele vechi, din Satu Mare)12, tulburând o dată în plus mintea martorilor direcţi ai ciudatului „semn ceresc”. Conjunctura climatică nefavorabilă agriculturii din acei ani a rămas şi ea vie în memoria colectivă, poziţia în care aceasta a fost receptată fiind aceea de declanşatoare a primului val de greutăţi generate de criza alimentară. Prima consecinţă negativă a mersului nefavorabil al vremii s-a repercutat asupra imposibilităţii efectuării lucrărilor agricole, fapt ce nu a făcut decât să agraveze şi să prelungească perioada de manifestare a flagelului. „Tradiţiie spune că la anul 1816 au fost o iarnă gria (subl n. I. C.). În postul Crăciunului au ninsu în tri zile şi trei nopţi, au fost niaua chât căsâle de mare, oameni(i) câteva zâle n-au putut adepa animalele pentru că n-au ştiut ce să facă cu niaua cea mare, primăvara chând s-au topit niaua tot hotarul au fost sub apă, szalontani(i) în trei ani n-au putut ara din hotarul lor nimica, că au fost caşi o mare tot apă”13 nota, de pildă, Teodor Pătcaşiu, autorul unei monografii a localităţii Micherechi (actualmente în Ungaria) terminată în 1934. Din cauza ninsorilor abundente şi a umezelii în

11 Florian Dudaş, op cit., p. 293. 12 Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti. Note paleografice pe margini de cărţi bisericeşti sătmărene, Satu Mare, 1938, p. 43. 13 Izvorul. Revistă de etnografie şi folclor, Gyula, nr. 32, 2011, p. 25. 424

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop exces a urmat o vară cu o scumpete exagerată, astfel încât „on sacu de grâu sau de orzu şi cucuruzu cu una suta de sgloţi au fost (şi) foarte rău şi s-au numit până în ziua de astăzi (anul) foametei cia mare de la noi din sat” (subl. n, I. C.). Confruntată cu lipsuri alimentare multe familii au fost nevoite să recurgă la soluţii dramatice pentru a-şi salva îndeosebi membrii tineri: „de la noi din sat părinţi câţiva au trimisu prunci în vrâstă de 15 ani la Ciaba la pită albă ca să se baje scluji, ca la 30 de kilometri de la Micherechiu până la Ciaba (...) Şi-au dusu cu sine fieşte care câte un sdrob de sare şi pă aciia au linsu şi au băut câte dă apă”. Dintre sentimentele cel mai des invocate peste ani în legătură cu desfăşurarea marii foamete pare a se detaşa cel al „cetăţii asediate” simultaneitatea manifestării pentru aceiaşi perioadă a mai multor flageluri fiind frecvent amintită. Seria de nenorociri înlănţuite ce s-au aruncat asupra oamenilor în acele vremuri este evocată, de pildă, de episcopul Samuil Vulcan în august 1831 într-o perioadă în care pericolul foametei a fost înlocuit cu cel al holerei, determinându-l să concluzioneze tragic că „Încă n-am scăpat de grelele pericluri şi primeşdii şi rele pentru a căror depărtare precum într-altele aşia şi în Eparhia noastră publice rugăciuni s-au fostu rânduite”, precizând că noua epidemie şi-a făcut apariţia pe aceste meleaguri după ce „Fost-au nu de multu fomete (subl. n.), fost-au mai curendu Boala de Vite, cutremurul de pămentu, lăcuste (şi) frica de apropierea Ciumei”14. Succesiunea „relelor” şi implicit persistenţa „răului” încă de la debutul veacului al XIX-lea a fost schiţată sumar, dar cu o vizibilă emoţie, şi de către autorul însemnării de pe Apostolul bisericii Chilia (Hunedoara), cumpărat de un oarecare Tătăran Flore: „Prea iubite cititorule, dela anul 1800 până la an 1836 întru care vieţuim cu darul Domnului foarte multe cercetări dela Dumnezeu s-au arătat, precum războiu cumplit cu Frâncii care au ţinut 23 de ani; mai apoi lipsă mare de bucate, încă şi foamete groaznică pe la anii 1817. Tot pe la aceia vreme boale cumplite şi între dobitoace, însă foametea aceasta au fost pentru multă ploaie, iară după aceia pela anii 1831-1832-1833 săcetă mare până astăzi”15; la fel va proceda şi Moş Duţu Stinghe (născut în 6 septembrie 1798) când

14 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, Fond Episcopa Greco –Catolică de Oradea, dos. 450. f. 1 15 Dariu Pop, op. cit., p. 39. 425 Tradiții istorice românești și perspective europene a fost chestionat de G. I. Pitiş în legătură cu obiceiul junilor de Paşti din Braşov care „după ce colindă cu gândul vremurile trecute” aminti dintre evenimentele mai importante ale începutului de secol al XIX-lea „de bătălia cu Franţuzu dela 1812, de ciuma şi foametea dela 1813, precum şi de zavera de la 1821”16; bine au rămas fixate peste timp şi în egală măsură explicate consecinţele foametei şi în regiunea grănicerească năsăudeană, un areal în care proporţiile flagelului au fost mult intensificate de confruntările militare în care Imperiul habsburgic a fost antrenat în primii ani ai veacului al XIX-lea, fapt ce s-a tradus prin numeroase recrutări care au dus la disponibilizări ale forţei de muncă cu grave consecinţe pentru economia multor familii. Lucrările agricole au ajuns să fie efectuate în unele localităţi aproape în totalitate doar de către femei, bătrâni şi copii. Acest fapt, coroborat cu mersul potrivnic al vremii, a fost apoi în măsură să genereze o serie întreagă de efecte în lanţ, a căror rostogolire a agravat şi mai mult situaţia. Succesiunea acestora era vie încă în 1840, în momentul în care Comisia economică a regimentului năsăudean a fost iarăşi convocată după o absenţă de mai mulţi ani. Procesul verbal al dezbaterilor care au avut loc cu această ocazie consemna astfel că „pe timpul răsboaelor continue cu Francezii între 1805-1814, şi mai ales dup-aceea în 1815-1817 fiind tot ani slabi şi neroditori, a urmat mare mizerie. Oamenii ori s-au îndatorat până-n gât unde nu au mai putut, ori spre pildă pentru iernatul unui bou dedau pe celalalt, pentru al oii pe una asemenea; şi daca nici asta n-o puteau face, îşi vindeau vitele aproape pe nimica, aşa că la târgul de săptămână din Năsăud se vindea oaia cu 40-50 de bani. În modul acesta s-au distrus multe gospodării; lipsind vitele nu se mai gunoiau pământurile, cari sălbăticeau, şi astfel în prezent (1840) se mai află mari întinderi de păduri acolo unde în cărţile fonciare este însemna ogor ori livadă. Natural c-a urmat şi lipsa de cereale care în anii 1816-1817 a trecut în cea mai crâncenă foamete. Oamenii de tot sărmani nu căpătau permisie să emigreze spre a-şi agonisi ceva, ci din când în când li se distribuia ceva făină şi grâu; cei ce mai posedau ceva, nu căpătau nici un ajutor, ci erau nevoiţi să-şi vânză pe rând vitele şi uneltele economice, aşa că în primăvara anului 1817 cele mai multe familii

16 G. I. Pitiş, Serbătoarea Junilor la Paşti. Obiceiu particular al românilor din Scheiu, Braşov, Partea II, în Revista Nouă, an, II, nr. 8, Bucureşti, 1889, p. 279. 426

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop grănicereşti erau cu totul lipsite de vite, unelte, seminţe şi bani”17. Redactată la o distanţă de peste trei decenii de la terminarea marii foamete, relatarea de mai sus, beneficiind tocmai de acest lung răstimp care a permis sedimentarea lucrurilor şi cernerea esenţialului, surprinde prin exactitatea redării lanţului de consecinţe negative care au însoţit-o ori a celor care s-au acutizat datorită ei. Ceea ce se putea deduce doar dintr-o analiză a unui volum mare de documente de diferită provenienţă e prezentat aici într-un stil uşor sobru şi destul de concis, fapt pe care-l putem pune, evident, pe seama unei bune ancorări a acestei nenorociri în conştiinţa posterităţii şi pe cel al unei memorii vii încă, având în plus avantajul de a se fi eliberat de emoţia momentului. Şi în memoria lui Iosif Ţiucra, învăţător în satul Bârsa din regiunea Zarandului, autor al unui manuscris purtând titlul Mărturia timpului. Întâmplările din lumea largă în cât am putut vedea şi auzi precum şi despre ai mei cei ma dinainte şi cei de faţă până la finea anului 1874 momentul 1817 i-a rămas în amintire ca cel al manifestării „foametei celei mari” în care „suiseră şinicul de bucate la 32 de florini v.a.”18; un alt exemplu al rămânerii ei peste ani în memoria colectivă prin două din componentele sale definitorii care i-au însoţit manifestarea, respectiv urcarea vertiginoasă a preţurilor la cereale şi scăderea standardelor alimentare provine din anul 1882, de la „nana Anică”, mama lui Bereţki, alias Brătianu, gazda viitorului prepozit capitular al Oradiei, Iacob Radu, în timpul în care acesta era elev la Blaj. Aceasta obişnuia, după cum mărturisea Iacob Radu, să povestească „iarna în sările lungi despre revoluţia lui Horea, după cum spunea că auzise dela părinţii ei, apoi de cele ce văzuse singură cu ochii, despre foametea grozavă din anii 1814-1816, când ferdela de cucuruz era cu 14 zloţi iar cea de grâu cu 20 şi mai mulţi ţărani ajunseseră să mănânce pâne de coceni de cucuruz şi de scoarţă de arbori”19. Toată seria de exemple de mai sus vine pe de o parte să ateste caracterul extraordinar al acestei perioade de lipsuri alimentare, dar şi

17 Virgil Şotropa, Un act memorabil, în Arhiva Someşană, nr. 12, Năsăud, 1930, p. 152-153. 18 Ioan Godea, Bârsa, comună din Ţara Zarandului. Monografie, Arad, 2012, p. 305. 19 Cum am cunoscut Blajul. Amintiri de Dr. Iacob Radu f. prepozit capitular de Oradea, protonotar apostolic, în Cultura Creştină, an XVII, nr. 4-5, Blaj, 1937, p. 332. 427 Tradiții istorice românești și perspective europene să explice unda de şoc produsă cu acest prilej de manifestarea ei peste trecerea anilor. De semnalat e şi faptul că adesea, îndeosebi autorii notelor marginale de pe cărţile de cult, au aşezat foametea la acelaşi nivel de importanţă cu evenimente însemnate, precum războaiele napoleoniene sau evenimentele anului 1821, ba uneori chiar înaintea acestora. Gestul lor se explică, fără îndoială, prin dorinţa de a lăsa mărturii pentru toţi cei interesaţi despre evenimente şi fapte care i-au marcat în mod direct şi al căror efect l-au resimţit din plin. Experienţa lor din confruntarea cu „răul” se putea dovedi, astfel, benefică pentru generaţiile următoare, mai cu seamă în condiţiile în care convingerea că o nouă perioadă de foamete asemănătoare ca amploare se poate instala oricând a continuat să rămână vie. Micile răbufniri ale flagelului de la mijlocul şi finalul veacului al XIX-lea vor alimenta, de altfel, această frică de foamete. Ecoul peste decenii al altor elemente care i-au însoţit manifestarea sunt semnalate iarăşi în mai multe ediţii ale unor publicaţii apărute la mijlocul veacului al XIX-lea, dintre acestea semnalându-l în cele ce urmează pe cel evocat în numărul 50 din 15 decembrie 1847 al Foaiei pentru minte inimă şi literatură intitulat Caracterul avarilor. Lunga înşiruire de cusururi atribuite exclusiv acestora de autorul articolului, din rândul cărora se degajă, evident, zgârcenia „(Cu cât) avarul are foarte multă avuţie, cu atât mai mult el se înfrână de la mai multe comodităţi şi chiar trebuinţe ale vieţei”), e completată de lăcomie, exemplificată în caz concret prin răpirea a numeroase pământuri, o mare parte din acestea putând intra pe mâinile lor în anii de după marea foamete, când numeroase familii au decedat sau au emigrat, de pe urma lor rămânând întinse sesii pustii, lucru consemnat, de pildă, de conscripţia cyzrakiana din 1820; un alt defect atribuit lor viza aproape veşnica nemulţumire legată de preţurile mici, în opinia lor, ale bucatelor şi de aplecarea spre speculă: „Aţi cunoscut pe acei aristocraţi carii puseră mânile pe atâtea moşii întinse, încât grânarele lor pe fiecare an lărgite nu încap toate bucatele, pentru că nu vând nimica din ele, până nu se vor mai scumpi, căci din anii fometei (1815-17) bucatele, după a lor părere, nu avură preţ”. Un loc aparte în memoria posterităţii l-au deţinut şi faptele caritabile, cele menite a aduce uşurarea soartei celor confruntaţi cu lipsa disponibilităţilor alimentare. Capitolul şi ponderea măsurilor cu

428

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop caracter umanitar întreprinse în deceniile de început ale veacului al XIX-lea e în măsură să-l echilibreze, ba chiar să-l depăşească, pe cel ce grupează fapte potrivnice; dintre exemplele semnalate de presa vremii îl vom aminti aici pe cel prezentat în Gazeta de Transilvania din 18 ianuarie 1846 ce evoca activitatea cu veleităţi filantropice a croitorului clujean D. Iosif Schutz, recompensat de însuşi împăratul habsburg cu o medalie de aur. „Se cuvine a cunoaşte şi meritele acestui bărbat”, se scria în cuprinsul gazetei, „D. Schutz în timpul de răsboiu dăruise 700 florini, 12 uniforme întregi pentru ostaşi şi alte 500 de uniforme; în timpul fometei (1816-17) hrăni dela sine pe 12 săraci; iar mai aproape produse o promenadă la Cluj, precum era forte greu a întocmi”. De amintit aici e şi cazul familiei Mănăstire aşezată de mai mult timp în localitatea Sâniosif (Poiana) din Bistriţa. Artene, cel mai vechi membru al acesteia a trecut în 1817, din cauza foametei, în Moldova, împreună cu 5 din cei 6 copii pe care-i avea, cel rămas, Artimon, căsătorindu-se tocmai atunci cu Maria Roman Ursul. „Până astăzi mai povestesc bătrânii cum acest Artimon şi-a făcut nunta cu o merţă de orz căpătată pomană”, consemna în 1910 Ştefan Buzilă20. Exemplul de mai sus vine şi el să aducă, fie şi indirect, o nouă explicaţie a scăderii dramatice a nupţialităţii din teribilii ani 1813-1817, lipsa alimentelor constituind o serioasă problemă pentru o societate, precum cea rurală transilvăneană, obişnuită şi ferm convinsă că bunăstarea viitoare a cuplului depinde şi de abundenţa şi chiar opulenţa nunţii. Cel mai edificator exemplu identificat de implicare în vederea ajutorării semenilor aflaţi în luptă cu foametea îl are însă în centru pe ierarhul greco-catolic Alexandru Sterca Şuluţiu (1794-1867). Autorul Istoriei Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni (rămasă însă în manuscris timpul vieţii sale) în care descrie, între altele, şi grozăvia manifestării nenorocirii în rândul moţilor, apelând – lucru semnificativ pentru tema centrală a studiului nostru de faţă, inclusiv la propria memorie21 - şi-a datorat el însuşi cota de popularitate şi simpatie de

20 Ştefan Buzilă, Monografia comunei Sâniosif sau Poiana, Sâniosif, 1910, p. 118. 21 Îmi aduc aminte prea bine”, povestea acesta cu referire la muncile ţăranilor iobagi obligaţi să presteze munci la pădurile din munţi, „că cam (la) sfârşitul lunii lui aprilie după calendariul nostru, sau cam pe la începutul lui mai, într- o zi de marţi (…) îmbulzindu-mă şi curiozitatea ca să văd şi să ştiu ce mănâncă bieţii oameni şi cu ce se hrănesc – că era anii foametei cei mari – mă apropiai 429 Tradiții istorice românești și perspective europene după moartea sa gesturilor caritabile, acţiunilor de omenie desfăşurate şi exemplului personal oferit de el însuşi în aceşti ani. Implicarea sa în uşurarea vieţii de zi cu zi a celor cu care a intrat în contact a persistat îndelung în timp în conştiinţa colectivă fiind colportată de generaţii până inclusiv în primele decenii ale secolului XX. Din 1925 datează, astfel, o mică relatare despre modul în care el a reuşit să se pună în slujba celor confruntaţi cu foametea, culeasă de Alexandru Lupeanu şi publicată ca o completare la biografia sa în paginile revistei Cultura Creştină. Frumuseţea ei şi nobleţea gestului preotului de atunci şi viitorului episcop (din 1850) şi mai apoi mitropolit (din 1855) ne îndeamnă să o reproducem în întregime: „Atunci însă în cei trei ani de foamete dela 1814-1817, nu se găsia făină nici pentru cei doi-trei pumni de hrană primitivă. Iar dela o vreme, sărmanii oameni au început să <<împrilostească>> de foame numai cu scoarpţa din ădure şi cu urzici <>. <<Închileau>> cum se zicea şi au prins a muri, ba ici, ba colo. Cădeau ca snopii, de se dusese vestea de-o nenorocire ca aceea. În Bistra, prin văi şi pe culmi, erau în acei ani şi până la câte 7 înmormântări într-o singură zi. Cumplire mare! Când era capelanul Şuluţiu chiar pe la începutul preoţiei sale, s-a întâmplat să moară iarăş trei oameni într-o zi, dintre cari doi într-o parte a comunei, pe acelaşi vârf de mnte, iar al treilea în altă parte, tot la deal mare. Cei doi dintâi erau din sărăcime, iar cel ce murise singur pe muchea lui, era din oamenii mai cu stare. Venind rudeniile răposaţilor după preoţi, bătrânul paroh George Bistrai şi-a chemat capelanii şi i-a împărţit la treabă, zicându-le: - Tu, George, fătul meu, te duci la morţii din Dealul Hudriceştilor, că tu eşti mai cu prindere şi de nu-i lua plată mare de la aceşti oameni săraci, n-o fi cu bănat, că până acum tot tu ai fost pe la de o grupă de acelea (...). Groaznic lucru este a şi spune despre pânile celea negre ca cărbunele, făcute cu buruieni, cu scoarţă de lemn şi ciocani de cucuruz, mestecate cu tărâţă sau fărină de orz sau de cucuruz necernută sau cu puţine crumpiri cu care mişeii aceia oameni, la o muncă şi lucru aşa obositor, precum aveau ei atunci a face, se hrăneau pe sine”. Izvoarele răscoalei lui Horea. 1784-1785. Seria B. Izvoare narative. Vol. II. 1786-1860, Bucureşti, 1983, p. 410-411; David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Consideraţii istorice, Bucureşti, 1992, p. 107-108. 430

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop bogaţi. Iar la bogătoiul din Dealu Măgurii va merge <> (Şuluţiu), să mai prindă şi el ceva, că-i om nou, începător. Şi-i rândul lui. Capelanul George s-a pus însă în potrivă şi a zis: - De altă dată totdeauna te voi asculta taică părinte, dar acum să am iertare. Că uite, bine ştii sfinţia ta că în Dealul Măgurii sunt vitele mele la iernat, şi trebuie să-mi văd de iosag. Azi e rândul să duc sare la vite şi mâncare la slugi, şi cu o cale să îngrop şi pe mortul cela... Parohul nu se dete convins, ci a stăruit şi mai departe ca porunca să fie împlinită întocmai. Însă capelanul cu vite la munte şi slugi nu de dete plainic. Nu şi nu, că el nu merge în Dealul Hudriceştilor! Atunci popa cel tânăr, Alexandru Şuluţiu, rupse sfada şi zise: - Taică (parohul îi era socru), lasă-l să meargă unde pofteşte. Eu mă voi duce şi la săraci, că eu voi fi <>. Luă deci pe rudele săracilor din Dealul Hudriceştilor şi purcese cu ei, să le îngroape morţii. - Vezi, mă, - zise unul dintre Moţi pe cale, - dacă n-ai colaci să umpli straiţa şi punga popii cu potori, mai că îţi rămân morţii neîngropaţi. Tot cel ce are pofteşte mai mult. Dar iată, popa ăsta tânăr, alduiască-l Dumnezeu, nu-i bocotan ca ortacul lui, şi tot nu lăcomeşte la potori şi fu gata să vie la morţii săracilor. Alduieşte-l Doamne şi-i dă tot bine. Părintele săracilor. Aşa a fost preotul cel tânăr din Bistra la 1814, Alexandru Şterca Şuluţiu, chiar de la începutul păstoririi sale. I- a mers vestea prin toţi coclaurii de munte şi poporul moţilor prinse a- l iubi şi a se lipi de dândul ca de un adevărat părinte ce era. După nenumărate fapte ca acestea, când preotul Alexandru Şterca Şuluţiu, în luna mai 1836, trebui să se despartă de turma sa din munţi, căci fusese numit vicar la Şimleul Silvaniei, nu-i de mirare că poporenii l-au petrecut cu lacrimi şi jălanie mare. După predica de despărţire din biserică <>, spun din cuvânt în cuvânt însemnările bătrâne...22.

22 Alexandru Lupeanu, <>. Un amănunt din anii de preoţie ai Mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu de Cărpeniş, în Cultura creştină, an XIV, martie, nr. 3, 1925, p. 73-74. 431 Tradiții istorice românești și perspective europene

Problemele alimentare întâlnite în multe regiuni ale Europei îndeosebi după anul 184523 au fost în măsură să trezească multe nelinişti şi să menţină la cote înalte sentimentul insecurităţii alimentare, mai ales că spaţiul transilvănean nu a fost nici el ferit de astfel de dificultăţi, chiar dacă acestea nu l-au afectat pe toată întinderea sa. Gravitatea situaţiei la nivel european avea să prilejuiască apariţia în Gazeta de Transilvania a mai multor articole dedicate dosarului foametei şi mijloacelor de combatere a acesteia, ca punct de reper a unei maxime manifestări a flagelului ori în scop comparativ, constant fiind amintit iarăşi intervalul 1813-1817. „Ţările vecine cu pământul lor cel binecuvântat anevoie vor putea ajunge candva la o fomete obştească, cum au ajuns, spre pildă, Transilvania cu alte câteva provincii austriace la 1770 şi mai ales la 1816” (subl n. I. C.), se poate citi, de exemplu, în chiar rândurile de debut ale unui articol având titlul Foametea şi mijlocele preservative24. O largă dezbatere asupra crizei alimentare europene a găzduit un alt articol apărut în acelaşi an, purtând titlul Despre apărarea de foamete25; concluziile inserate în cuprinsul acestuia îi vizau în repetate rânduri pe locuitorii majoritari ai arealului transilvănean, cei mai vulnerabili în faţa acestui pericol, raportarea situaţiei dificile a momentului la cea a anilor marii foamete dintre 1813-1817 fiind şi de această dată reliefată; chiar dacă amploarea lipsurilor alimentare nu era în 1848 comparabilă cu cea din 1816-1817, de pildă, după cum însuşi autorul articolului recunoştea, dificultăţile subzistenţiale din ultimul interval amintit i-au rămas şi acestuia întipărite în minte: „căutând la starea românilor din Ungaria şi Transilvania, precum pe la anii 1816-1817 (subl. n. I. C.), îi văzurăm luptându-se, când cu gloatele fură siliţi a-şi părăsi patria, numai ca se scape cu viaţa, când mai nici un an trece în care se nu fie amerinţaţi când într-o parte, când mai întralta de relele urmări ale scumpetei, de şi nu preste tot nici în acea măsură ca pe la anii preînsemnaţi” (subl n. I. C).

23 Alături de groaznica foamete din Irlanda presa de limbă română, de pildă, şi-a informat constant cititorii despre manifestarea scumpetei, scăderea standardelor alimentare, lipsa seminţelor, a pâinii, apariţia unor răzmeriţe spontane şi atacarea brutarilor etc. 24 Gazeta de Transilvania, an IX, nr. 88, Braşov, 31 octombrie 1846, p. 349. 25 Idem, nr. 16, 23 februarie1848, p. 63. 432

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Unul dintre fenomenele cele mai spectaculoase care au însoţit criza alimentară ce stă în atenţia noastră în rândurile de faţă a fost, fără îndoială, după cum s-a precizat şi mai sus, cel al emigraţiei. Fenomenul a vizat mai cu seamă regiunile de margine (Bistriţa, Făgăraş, Sătmarul, Bihorul) direcţiile sale fiind îndeosebi înspre Moldova, Ţara Românească sau şesul ungar. Această realitate, probată de o întreagă serie de documente de natură diferită (conscrieri urbariale, acte administrative, fiscale) ori de toponimie, venea încă şi în a doua parte a secolului al XIX-lea în contradicţie cu părerea istoriografiei maghiare sau secuieşti care susţinea un curent emigraţionist românesc în sens invers (înspre Transilvania). Amploarea „hemoragiei de oameni” din anii foametei a rămas şi ea bine impregnată în mentalul colectiv, ieşirile de populaţie pentru a se salva din faţa pericolului morţii de inaniţie - alături de alte argumente, precum greutatea eludării regimului carantinal impus de habsburgi în sudul şi răsăritul Transilvaniei, şi asprimea pedepselor aplicate celor prinşi că nu s-au supus rigorilor lui sau de greutatea condiţiei ţărăneşti – fiind folosite laolată, de pildă, drept argumente într-o recenzie la lucrarea în 6 volume a lui Balasz Orban dedicată secuimii, apărută în Transilvania (Foaia Asociaţiunii transilvane pentru literatura romană şi cultura poporului român)26; purtând titlul Propagarea de ura nationale prin Blasiu Orban aceasta (recenzia) combate ideile istoricului secui „carele de diece ani, de cându au venitu din Turcia, lucra di şi nopte spre a încorda înverşunarea urei naţionale şi mai susu decâtu fuse ea până acuma”; ideea că românii din Săcele, din satele Branului, de sub Bucegi etc. ar fi „venetici, strecuraţi încoace dein Muntenia, mai vârtos din secolul trecut, pre cându au început a veni ca oieri” este şi ea cu vehemenţă respinsă, între argumentele invocate pentru a proba existenţa unei preponderenţe inverse a ieşirilor de oameni fiind evocată şi foametea din deceniul doi al secolului al XX-lea. Recursul la memorie devine în aceste condiţii un excelent contraargument la ideile vehiculate de autorul istoriei secuimii: „Betrânii noştri, câţi se mai află în vieţia, în etate de 70-80 de ani, îşi voru mai aduce amente foarte bine de fometea cea mare dintre anii 1815-17, pre cându au emigratu eraşi multe mii de ardeleni; sate întregi afli pe sub munţi, mai alesu în Muntenia, compuse dein români ardeleni emigranţi”.

26 Transilvania , Braşov, nr. 6, 15 martie 1874, p. 70. 433 Tradiții istorice românești și perspective europene

Acelaşi apel la memoria contemporanilor calamităţii pentru a proba acelaşi flux emigraţionist este reclamat şi de autorul unui articol despre istoria Reformei în Ungaria şi spaţiul ardelean apărut în aceiaşi publicaţie mai sus amintită: „De aci înainte betrânii îşi voru aduce bine aminte de anii fometei (din) 1815 et 1816 în carii eraşi au trecutu mai multe mii de români (în Moldova şi Muntenia, n. n. I. C.), carii au formatu şi câteva sate dincolo de munţi”27. Şi emigrarea unui mare număr de secui în Moldova a rămas un fapt binecunoscut peste ani, într-un articol apărut în Gazeta de Transilvania cu titlul Estrasuri din jurnalele transilvane, maghiare şi germane despre populaţie, colonizaţie, naţionalizare ş.a. momentul fiind indicat ca unul de vârf al fenomenului, la fel ca anii 1420-1460 (din cauze religioase) şi 1572-1578 (din pricini politice)28. Mare a fost şi numărul celor trecuţi din regiunea grănicerească năsăudeană, povara lipsurilor alimentare fiind precedată sau agravată aici, după cum s-a mai spus deja, de lungul şir al războaielor în care Imperiul Habsburgic s-a lăsat antrenat la cumpăna secolelor XVIII- XIX; problema partajării moştenirilor lăsate în urmă de unii bejenari a rămas nesoluţionată în intervale, uneori, de mai multe decenii; un bun exemplu în acest sens ni-l oferă Andrei Titiana, Manoilă şi Iftimia, toţi fii ai lui Andrei Hodroga din familia cu acelaşi nume, aşezată în Sâniosif (Poiana), trecuţi, laolaltă, în 1817, din cauza foametei în Moldova. Averea lor prefăcută în bani „a constat la depărtare din 111 fl mon. conv. şi a fost plasată în hârtii de stat. Prin 1896, constatându- se moartea depărtătorilor s-a împărţit judecătoreşte la erezi”29. Nu greşim, credem, când afirmăm că un astfel de caz, precum cel mai sus amintit, prin implicaţiile sale şi prin imposibilitatea rezolvării timp îndelungat a partajării bunurilor lăsate de cei plecaţi şi care nu s-au mai întors, a contribuit şi el pe deplin la păstrarea îndelungată în memoria multora a marii foamete. În fine, chiar dacă nu foarte bine datată (existând şi varianta anului 1786), dar în mod sigur datorată foametei a fost şi plecarea din aceiaşi localitate în Moldova a unui oarecare Scridon a lui Toader Creţ „care nu s-a mai întors altul”. Amintirea trecerii lui peste munţi

27 Idem, nr. 7, 1 aprilie 1870, p. 81 28 Gazeta de Transilvania, nr. 46, 9 iunie 1847, p. 181. 29 Ştefan Buzilă, op. cit., p. 133-134. 434

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop pricinuită de anii grei ai foametei, la care s-au adăugat, probabil, şi legături familiale sau prieteneşti, l-au îndemnat în 1849 pe consăteanul său, cloparul Vărnavă Pop, aflat în trecere prin Bucovina, să-l „cerce” (caute) acasă acasă în Stroieşti (Suceava) „unde Scridon mai trăia”30. În sfârşit, poate cel mai bun exemplu al faptului că marea foamete dintre anii 1813-1817 s-a constituit într-un moment reper extraordinar, capabil să reziste în memoria colectivă la peste un secol distanţă, prin colportarea înformaţiilor în legătură cu ea de la o generaţie la alta, e dată de locuitorii din Mocirla (Arad) care povesteau încă, în 1936, că „foametea (...) a fost aşa de mare că s-au vândut cu 8 holde de pământ pentru o vică de pere uscate. Şi, ca să nu treacă aşa de repede, perele nu se fierbeau ci numai sugeau pe ele”31 Nu în ultimul rând, graţie caracterului ei violent şi a ieşirii cu mult din tiparele pe care celelalte crize subzistenţiale din epocă le-au prezentat, marea foamete a devenit la scurt timp şi o unitate de măsură (sau în orice caz de raportare la ea) a altor perioade de foame, reperate în alte spaţii. Ne dovedeşte acest lucru, spre confirmare, George Bariţiu care, amintind de „încoronarea lui Ferdinand a fiiului anteiu născut ca rege alu Ungariei” cu prilejul convocării Dietei ungare în 1830, adăugă că cu acelaşi prilej împăratului „i se vota dela tiera unu presentu de 50 de mii de galbini” din care „noulu rege inse darui jumatate din acea suma la saracimea din comitatele slovace, unde tocma in acelu anu periau omenii de fome, precum perisera la 1816 / 7 in Transilvani’a”32. Desigur, seria de exemple de mai sus provenite din surse destul de diverse, cărora li se pot adăuga încă altele, e în măsură să demonstreze faptul că marea foamete ce a lovit lumea transilvăneană a avut un uriaş impact mental imediat, dar şi unul observabil în durată lungă, al cărui ecou s-a transmis peste ani până aproape de mijlocul secolului al XX-lea. Evocată mereu cu teama de o posibilă reeditare a scenariului teribil pe care l-a creat, cu o emoţie din care transpare cu uşurinţă bucuria trecerii peste constrângerile impuse cu mirarea legată de multitudinea consecinţelor (de cele mai multe ori negative) pe care a fost în măsură să le genereze sau ca un punct de referinţă ori

30 Ibidem, p. 239. 31 Ioan Coste, Ioan Godea, Lunca Teuzului – Mocirla. Pagini monografice, Bucureşti, 1990, p. 26. 32 George Bariţiu, op. cit., p. 570. 435 Tradiții istorice românești și perspective europene comparaţie cu alte perioade de foamete din spaţiul românesc ori cel european, criza alimentară la care am făcut referire în prezentele pagini s-a constituit fără îndoială într-unul din momentele cu cele mai multe şi lungi implicaţii din primii ani ai veacului al XIX-lea. Faptul că referirile la ea de peste ani provin covârşitor din partea unor oameni simpli e şi el relevant, confirmând încă o dată ideea că pentru aceştia astfel de momente trec înaintea celor de ordin politic, cultural etc. Numeroase elemente asociate marii foamete dintre 1813-1817 ce ţin de domeniul şocantului, al extraordinarului (avem aici în vedere, de pildă creşterea rapidă a preţurilor, numărul mare de îmbolnăviri datorat alimenţaţiei inadecvate sau inaniţiei, rata mare a mortalităţii etc.) au prilejuit memoriei mai multor generaţii să o fixeze temeinic între celelalte lucruri şi amintiri sedimentate în conştiinţa colectivă odată cu trecerea timpului.

436 CONTRIBUŢII ISTORIOGRAFICE PRIVIND STATUTUL MAZILILOR ŞI RUPTAŞILOR DIN BASARABIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX‐LEA

Valentin TOMULEŢ

Subiectul legat de istoria diferitelor categorii sociale din Basarabia, după anexarea ei în 1812 la Imperiul Rus, cuprinde un număr relativ bogat de lucrări, majoritatea fiind scrise în perioada sovietică şi având la baza cercetărilor principiile metodologice de castă şi ale paradigmei marxiste1. Un asemenea mijloc de tratare a problemelor a determinat tratarea unilaterală şi tendenţioasă a acestor subiecte. Investigaţiilor au fost supuse categoriile de bază ale societăţii, în special cele de jos – ţăranii moşiereşti, ţăranii de stat, coloniştii transdanubieni, coloniştii germani etc. Stările sociale nobile şi cele privilegiate ale societăţii basarabene – mazilii şi ruptaşii – nu au fost supuse, în mod special, investigaţiilor şi au fost analizate doar tangenţial în lucrările de sinteză care au avut ca tematică de cercetare istoria modernă a Basarabiei. Sursele de arhivă ne demonstrează că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, populaţia din regiune se împărţea în două categorii distincte: cei care beneficiau de privilegii şi de un statut economic şi social preferenţial (clerul,

1 Vezi, în acest sens: Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al literaturii sovietice, vol. I, 1918-1968, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1973, p. 100-105, 111-118; Istoria, arheologia, etnografia Moldovei. Indice al literaturii sovietice, vol. II, 1969-1980, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1982, p. 121-124, 127-131; Ion Madan, Cercetări în domeniul ştiinţelor umanistice la Universitatea de Stat din Moldova (1974-1995). Contribuţii bibliografice, Tipografia Centrală, Chişinău 1996, 384-395; Idem, Istorie, arheologie, etnografie. 1981-2001. Contribuţii bibliografice, CEP, USM, Chişinău, 2001, p. 186-198; Ion Ţurcanu, Bibliografia istorică a Basarabiei şi Transnistriei, Editura Litera internaţional, Chişinău 2005, passim. 437 Tradiții istorice românești și perspective europene boierii şi boiernaşii) şi poporul simplu (ţăranii şi orăşenii), care suportau majoritatea dărilor şi prestaţiilor. Această modalitate de compartimentare a categoriilor sociale ale populaţiei este confirmată în raportul prezentat la 3 mai 1822 de Direcţia Economică a Guvernului Regional al Basarabiei2 privind datele selectate pentru alcătuirea descrierii militaro-statistice a Basarabiei, prezentate administraţiei imperiale din care aflăm că „populaţia regiunii Basarabia este alcătuită din diferite categorii de oameni şi stări sociale, ca de exemplu: nobili, boiernaşi, mazili, ruptaşi şi din oameni simpli, atât locuitori băştinaşi basarabeni, cât şi din cei veniţi de peste hotare

2 Guvernul Regional al Basarabiei – instituit la 2 februarie 1813 în conformitate cu stipulaţiile Regulamentului din 23 iulie 1812 privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia, format din două departamente şi Adunarea generală a departamentelor. Regulamentul acorda guvernatorului dreptul de a alege şi a numi în funcţii din rândul boierilor moldoveni şi demnitarilor ruşi consilieri în cadrul departamentelor Guvernului Regional, în funcţie de circumstanţe şi de necesităţi, adopta noi hotărâri şi prezenta propuneri spre aprobare Administraţiei imperiale. Pentru funcţionarea Guvernului era instituită Cancelaria Guvernului Regional. Guvernul Regional avea următoarea structură: Departamentul I era alcătuit din trei direcţii (expediţii): prima, responsabilă de acţiunile judiciare, alcătuită din patru consilieri aleşi dintre boieri moldoveni, un expeditor, un şef de birou şi patru funcţionari de birou; cea de a doua se ocupa de procesele penale şi anchetă şi era alcătuită tot din patru consilieri, dintre care trei boieri moldoveni, iar unul era ofiţer de stat-major rus, un expeditor şi trei funcţionari de birou; cea de a treia avea în atribuţie dirijarea poliţiei ş i în componenţa acesteia intrau: un consilier din rangul ofiţerilor de stat-major rus, un expeditor şi doi funcţionari de birou. Departamentul I mai avea la dispoziţie un secretar, un raportor, doi traducători, un vagmistru şi patru paznici. Departamentul II, la fel, era alcătuit din trei direcţii. Fiecare dintre ele era condusă de câte un consilier, aceştia fiind aleşi din rândul boierilor sau al ofiţerilor de stat-major ruşi. Prima direcţie avea misiunea de a se ocupa de statistica populaţiei, proprietăţile funciare, a doua gestiona finanţele, iar a treia coordona dezvoltarea comerţului şi industriei. Fiecare direcţie avea numărul stabilit de funcţionari: direcţia întâi – un expeditor şi doi funcţionari de birou, direcţia a doua – un contabil, un casier şi cinci funcţionari de birou; direcţia a treia – un expeditor şi doi funcţionari de birou. Departamentul II mai avea la dispoziţie un secretar, un vagmistru şi doi paznici (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente, termeni). Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Iaşi: Editura „Tipo Moldova”, 2014, p. 323-324). 438

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

în timpul şi după ultimul război purtat cu turcii, cât şi din oameni veniţi de mai demult din guberniile velicoruse şi ucrainene care s-au aşezat cu traiul pe pământurile de stat şi cele moşiereşti”3. Din acelaşi raport mai constatăm că „locuitorii de aici, în afară de nobili, boiernaşi, mazili şi ruptaşi se împart în stări conform provenienţei sau originii în: velicoruşi, ucraineni, lipoveni, băştinaşi moldoveni, greci, armeni, bulgari, înzestraţi conform dispoziţiei imperiale din 1822 cu drepturi de colonişti şi care locuiau pe pământurile acordate lor. Coloniştii din Varşovia, la fel beneficiau de drepturi şi privilegii speciale acordate de instituţiile imperiale special pentru ei. Ţiganii şi evreii, ca şi în cazul guberniilor interne ruse, nu erau divizaţi în clase cum ar fi negustorii şi mic-burghezii (мещане)”4. Din această informaţie putem constata că la efectuarea stratificării etnice a populaţiei, autorii raportului nu includeau categoriile nobiliare şi cele privilegiate ale mazililor şi ruptaşilor în aceste liste. Totuşi, acest raport confirmă că mazilii şi ruptaşii intrau în categoria stărilor sociale distincte, privilegiate, alături de nobili şi boiernaşi, deşi nu făceau parte nemijlocit din această categorie socială. Şi Regulamentul organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 confirmă păstrarea în provincia nou-anexată a structurii sociale şi componenţei naţionale existente în Principatul Moldova şi urma să asigure un mod deosebit de administrare a acesteia5. Noul Regulament recunoştea existenţa în Basarabia a următoarelor categorii sociale: clerul, nobilimea (dvorenimea), boiernaşii, mazilii, ruptaşii6, negustorii şi mica burghezie, ţăranii sau coloniştii agricoli, ţiganii

3 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 5, inventar 3, dosar 747, fila 21, 22-22 verso. 4 ANRM, fond 5, inventar 3, dosar 747, fila 23-24 verso. Mica burghezie – pătură socială ce includea diferite categorii de orăşeni: mici negustori şi meseriaşi, funcţionari şi salariaţi săraci, proprietari mici (de case) etc. Mic-burghezii constituiau un grup social ierarhic inferior din cadrul populaţiei orăşeneşti, supus impozitului pe cap de locuitor (capitaţiei), prestaţiilor şi recrutării; aveau dreptul să se angajeze în calitate de salariaţi, să practice meşteşugăritul şi comerţul cu amănuntul (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812- 1918) (Instituţii, regulamente, termeni). Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Iaşi: Editura „Tipo Moldova”, 2014, p. 395-396). 5 Устав образования Бессарабской области 1818 г., f.e., Кишинев, 1818, p. 2. 6 Mazil – stare socială; ruptaşi – categorie fiscală. 439

Tradiții istorice românești și perspective europene

(care aparţineau statului şi moşierilor) şi evreii7. Din acest document constatăm că nici evreii nu constituiau o categorie socială distinctă, ci una etnică. Ei puteau fi întâlniţi în toate categoriile sociale din Basarabia, dar cel mai des ei erau încadraţi în categoria meşteşugarilor şi a negustorilor – a micii burghezii şi a burgheziei comerciale8. În studiul de faţă, fără a recurge la o amplă analiză a statutului social şi juridic al acestor categorii sociale/fiscale ale populaţiei, pe care am făcut-o în studiile anterioare9, vom insista la analiza celor două categorii privilegiate ale populaţiei – a mazililor şi ruptaşilor, mai mult prin prisma viziunilor reflectate în studiile diferitor autori, care, pe parcurs, s-au referit tangenţial la această problemă. Pornind de la considerentul că în baza Regulamentului din 10 martie 184710, mazilii şi ruptaşii din Basarabia au fost lichidaţi ca stare socială şi fiscală şi

7 Устав образования Бессарабской области 1818 г., f.e., Кишинев, 1818, p. 16. 8 De fapt, conform statutului din 1804, evreii din Basarabia, ca şi cei din Rusia, erau împărţiţi, în patru categorii sociale: negustori, meşteşugari, agricultori şi starea mic-burgheză, stratificare ce s-a păstrat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. În aceste patru categorii sociale un loc aparte le revine negustorilor ce deţineau un rol important în comerţul Basarabiei. Locul deosebit pe care l- au ocupat negustorii evrei în comerţul interior este reflectat atât în izvoarele de arhivă, cât şi în numeroase relatări ale contemporanilor (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918). Instituţii, regulamente, termeni. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Colecţia Opera Omnia, Iaşi, 2014, p. 506). 9 Valentin Tomuleţ, „Statutul şi fiscalitatea mazililor, ruptaşilor şi odnodvorţilor din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă (1812-1871)”, în Promemoria. Revista Institutului de Istorie Socială. Volumul IV, nr. 5-6, Chişinău, 2013, 9-51; Idem, „Fiscalitatea mazililor şi ruptaşilor din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă (1812-1847)”, în Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Anuarul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Serie nouă. Vol. VIII (XXIII), nr. 2, p. 79-96; Idem, „Mazilii şi ruptaşii din Basarabia în primele decenii după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus (1812-1828)”, în In memoriam Gheorghe Buzatu (1939-2013) (Coord. S. Cheptea, H. Dumitrescu), Iaşi, 2014, p. 171-194; Idem, „Problema reconfirmării statutului de mazil şi de ruptaş în Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă (1812-1847)”, în Studii de arheologie şi istorie în onoarea profesorului Gheorghe Postică, Editura ULIM, Chişinău, 2014, 348-374. 10 Discutat la şedinţa Consiliului de Stat din 18 ianuarie şi 10 februarie 1847, dar adoptat la 10 martie. 440

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop incluşi în categoria odnodvorţilor, ne vom referi tangenţial şi la această categorie socială a populaţiei, specifică Imperiului Rus, din rândurile cărora, pe parcursul anilor, mulţi au fost nevoiţi să ceară de la administraţia regională şi cea imperială confirmarea sau recunoaşterea statutului lor social şi fiscal. Din start trebuie să constatăm că acestor categorii sociale/fiscale – mazililor şi ruptaşilor, iar ulterior şi odnodvorţilor nu li s-au dedicat studii speciale sau studii de sinteză monografice. În Republica Moldova lipsesc lucrări speciale dedicate acestor categorii, excepţie făcând doar studiul dedicat odnodvorţilor (mazililor şi ruptaşilor), semnat de P.G. Gore încă în anul 190811, articolul istoricilor M. Muntean şi T. Marşalkovski dedicat ruptaşilor, scris la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut12 şi datelor cu referinţă la aceste categorii sociale/fiscale depistate din lucrarea de sinteză dedicată istoriei gospodăriei populare din Basarabia (1812-1861), semnată de istoricii Ya.S. Grosul şi I.G. Budak13. Lipsa lucrărilor dedicate acestor categorii sociale/fiscale poate fi uşor înţeleasă. Mazilii, ruptaşii, iar ulterior odnodvorţii erau o categorie neînsemnată numeric şi social, n-au jucat, în viziunea istoricilor sovietici, un rol atât de însemnat în viaţa economică și politică a Basarabiei pentru a fi analizaţi într-un studiu separat. În plus, ţarismul a încercat să promoveze politica, începută încă de Constantin Mavrocordat14, de limitare a numărului de categorii sociale privilegiate, în special faţă de cele ce nu proveneau din mediul aristocratic, în care intrau şi mazilii. Totuşi, prezenţa lor în structura socială şi fiscală a Basarabiei prezintă un interes deosebit, deoarece ne permite să înţelegem mai profund nu doar particularităţile politicii sociale şi fiscale a ţarismului, promovate la periferiile naţionale ale

11 П.Г. Горе, Историческая записка об однодворцах (мазылах), тип. А. С. Суворина, Кишинев, 1908, c. 1-32. 12 М.П. Мунтян, Ф.Я. Маршалковский, „Рупташи Бессарабии в первой половине XIX века”, în Ученые записки Кишиневского ун-та, т. 72, Кишинев, 1964, c. 59-68. 13 Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии 1812-1861 гг., Ed. Картя Молдовеняскэ,Кишинев, 1967, c. 88-94. 14 Istoria României. Compendiu. Coordonatori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, p. 424. 441

Tradiții istorice românești și perspective europene

Imperiului Rus în epoca modernă, dar şi să elucidăm soarta acestor categorii privilegiate din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă. Cercetătorii care s-au ocupat de stările sociale din Basarabia recunosc că mazilii constituiau o categorie socială privilegiată. În limba română polisemia noţiunii de mazil, cum constată cercetătorul român Mihai Sorin Rădulescu, predispune la confuzie15: 1. domn, destituit din domnie; 2. boier (dregător) înlocuit (mazilit) din dregătorie, care păstra toată viaţa titlul dregătoriei, precedat de particula biv; 3. înmulţindu- se şi căzând „la sărăcie”, mazilii au devenit o categorie socială care păstra amintirea boieriei (adică, urmaşii fără dregătorii ai boierilor de rangul doi); era mai numeroasă decât boierimea în slujbă şi lupta împotriva declasării prin jalbe pentru păstrarea privilegiilor de altădată. La sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX- lea s-au luat măsuri „să rămâie mazili” numai cei ce se trag din mazili. Cercetarea se făcea sub controlul vel-vistierului care, pe baza rezultatelor, era în drept să-i aşeze în tablele vistieriei, „la rânduiala mazililor”. Cei trecuţi la „catastiful mazililor” primeau de la Domn cărţi de mazil16. C Constantin Giurescu şi Dinică Ciobotea, caracterizând această stare a populaţiei, constată că mazilii aparţineau categoriei privilegiate, adică boierimii, şi, în această calitate, erau oameni liberi şi proprietari de pământ17. Conform unor surse de arhivă, mazilii sunt urmaşii boierilor moldoveni şi ai boiernaşilor, care şi-au obţinut pe timpul domnilor moldoveni slujbe, până la rangul de vel şătrar18. Cuvântul „mazil” este de provenienţă turcică şi însemna „destituit din serviciu, în retragere”. El a apărut în Moldova în perioada suzeranităţii otomane, la începutul secolului al XVII-lea, şi era utilizat oficial atât cu referire la Domnul Moldovei, care era înlocuit de un succesor numit de Poartă, cât şi cu

15 M.S. Rădulescu, „O familie de mazili din Oltenia”, în Naţiunea Română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 2006, p. 419. 16 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (Coord. O. Sachelarie, N. Stoicescu), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1988, p. 285. 17 C. Constantin Giurescu, „Despre boieri”, în C. Constantin Giurescu, Studii de istorie, ed. Dinu C. Giurescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 396-397; Dinică Ciobotea, Istoria moşnenilor, I/1, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 26-64. 18 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), fond 560, inventar 6, dosar 575, fila 3. 442

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop referire la boieri, pe care noul Domn îi înlocuia cu alţii, confirmaţi în acest titlu. Constantin Mavrocordat, printr-un aşezământ special, a confirmat statutul mazililor şi obligaţiile lor faţă de Domnie. Mazilii proveniţi din dregători mari până la „boieria a treia” au primit scutiri de orice dări pentru ei şi feciorii lor şi chiar 5-20 scutelnici19. Aceştia alcătuiau tagma mazililor mari. Mazilii mici au fost impuşi la dajdii mai uşoare, după putinţa fiecăruia, au continuat să plătească birul fără cisluire, desetina boiereşte, iar nu ţărăneşte. Mai târziu, au fost, ca şi mazilii din Ţara Românească, scutiţi de dijmărit şi vinărici. Statutul de mazil era ereditar. Caracterul ereditar s-a menţinut până în secolul al XIX-lea (mazili erau numai „cei care vor fi cu adevărat drepţi feciori de mazili şi de ruptaşi”) chiar prin Regulamentul Organic. Din considerentul că situaţia de mazil era una privilegiată, au fost multe cazuri de însuşire abuzivă a ei. Ange Bally, moşier, doctor în jurisprudenţă, om destul de cărturar la acele timpuri (a studiat în Italia şi în Franţa, cunoştea greaca veche şi elina/neogreaca, latina, germana)20, în studiul său publicat de Nicolae Iorga în limba franceză Privire asupra regiunii Basarabia, sub aspect politic21 scria la câţiva ani după anexarea teritoriului dintre Prut

19 Scutelnic – ţăran scutit de plata birului, în schimbul unor prestaţii suplimentare (de obicei, militare) faţă de Domnie sau faţă de stăpânul moşiei. Sensul general al termenului este „scutit de bir” (Instituţii 1988, 431). Această categorie de agricultori era folosită de către moşier doar la muncile casnice sau la alte munci săteşti. Pentru îndeplinirea acestor munci ei erau răsplătiţi cu prisosinţă, prin faptul că nu îndeplineau niciun fel de prestaţii, a căror povară cădea pe restul populaţiei” (AISR, fond 1308, inventar 1, dosar 8, fila 101). În Basarabia numărul scutelnicilor era stabilit de instituţiile regionale în corespundere cu legislaţia domnilor moldoveni (ANRM, fond 205, inventar 1, dosar 574, fila 14-17). Instituţia scutelniciei a fiinţat în Basarabia până la 1 mai 1818, când, prin rescriptul imperial din 29 aprilie 1818, emis pe numele lui A.N. Bahmetev, a fost suprimată (ANRM, fond 2, inventar 1, dosar 596, fila 768; fond 3, inventar 1, dosar 8, fila 2). 20 Mai detaliat, despre Ange Bally şi lucrarea sa, vezi: Maria Danilov, „O istorie a Basarabiei de Ange Bally. Inventarierea surselor (primele trei decenii ale sec. XIX)”, în Studii de arhondologie şi genealogie, Editura Bons Ofice, Chişinău, 2013, p. 99-108. 21 A. Bally, Un cuvrage d’il ya un siècle sur la Bassarabie comme pays Modave. Publié par N. Iorga (Vălenii-de-Munte 1940) (Ange Bally, O lucrare de acum un secol despre Basarabia ca stat moldovenesc. Publicată de N. Iorga (Vălenii-de- Munte 1940). 443 Tradiții istorice românești și perspective europene

şi Nistru la Imperiul Rus: „…în intervalul de aproximativ 500 de ani care s-au scurs de la descălecatul lui Dragoş, vedem cel puţin un exemplu aproape unic cel al unei fluctuaţii continue în tot ce face parte din autoritatea publică şi cel al unei lungi serii de prinţi suverani care au plătit cu preţul vieţii tristul privilegiu al voievodatului. Ambiţioşii care caută să le obţină cinstit sau prin mită ajung să piară unii în sabie, spânzuraţi sau otrăviţi, alţii mor în captivitate, în exil, în umilinţă şi cei puţini care scapă acestui trist destin iau cu ei în mormânt regretul de a nu putea transmite urmaşilor decât sărăcie şi mizerie. Descendenţii lor, aceia care provin din familiile cele mai renumite din anuarele de provincie se consideră foarte norocoşi dacă pot, în zilele noastre (în secolul al XIX-lea – V.T.), să figureze încă în categoria mazililor, a ruptaşilor şi a altor privilegiaţi (s.n.), a căror singură plăcere este că nu sunt confundaţi cu ţăranii în distribuirea responsabilităţilor publice”22. Ange Bally descrie o situaţie reală în care s-au pomenit stările privilegiate ale societăţii româneşti, care, pe parcursul secolelor, în condiţiile diferitor împrejurări istorice, au pierdut din drepturile şi privilegiile lor de altădată. Autorul studiului dedicat Dreptului de avere al diferitor clase ale populaţiei din regiunea Basarabia la 1842, constată că mazilii sunt „…o categorie a şleahtei, care şi-au însuşit drepturi şi privilegii deosebite prin legitimitatea provenienţei lor din categoria funcţionarilor, dar care n-a fost permanent susţinută prin actul de transmitere a acestor ranguri prin ereditate, de la tată la fiu. În Principate, mazilii deşi beneficiau de unele privilegii, dar nu erau eliberaţi pe deplin de la plata impozitelor de stat, şi anume erau impuşi de a plăti aşa-numita „dajdie”. Guvernul rus le-a păstrat aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi privilegii”23. Profesorul L.T. Boga într-un discurs cu titlul Despre mazilii din Basarabia ţinut la 3 martie 1929 în Sala Eparhială din Chişinău, sublinia că „în Moldova veche cel dintâi (cel mai mare) mazâl a fost Domnitorul, care era ieşit tot dintre mazili şi se întorcea iar între mazili, atunci când era scos din domnie. Dovadă o fac actele şi documentele

22 Ibidem, p. 3. 23 „Права состояния разных классов народонаселения Бессарабской области”, în Журнал Министерства внутренних дел, ч. III, Санкт Петербург, 1843, c. 56-57. 444

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop vechi, care spun că domnii se mazileau la Constantinopol. Cu vremea mazilirea Domnitorilor se făcea tot mai des, aşa că numărul maziliţilor se îngroşa. Dar cu vremea au început să fie numiţi maziliţi, (adică scoşi din slujba lor) şi alţii, cum e de pildă paharnicul”24. Reieşind din considerentul că numărul feţelor înalte mazilite nu era atât de mare încât să formeze la început o clasă socială, autorul conchide că „sub numele de mazili trebuie să înţelegem o treaptă socială bine hotărâtă, formată din boierime, fiindcă, în trecut, boierul era şi funcţionar, înalt şi un fel de nobil. Nobilimea se moştenea, dar boierimea nu”25. La fiecare schimbare a domniei se înmulţeau şi mazilii. Cum se poate constata din unul din izvoare, citat de L.T. Boga: „Pe unii din boieri ia mazâlia, pe mazâli îi boierea”. Deci, constată autorul, „erau mazili cu boierie şi erau mazili fără boierie”26. Preşedintele Comisiei Ştiinţifice Arheologice din Basarabia Paul Gore, în studiul său dedicat odnodvorţilor (mazililor), constată că denumirea de mazil nu conţinea în sine nimic înjositor, din simplul considerent că mazilirea boierilor de noul domn în acele timpuri era un fenomen obişnuit şi demisia nu conţinea ceva ruşinos. Erau numiţi mazili nu numai boierii în retragere, dar şi urmaşii lor, în cazul în care ei nu erau încadraţi în serviciu. Mulţi din boieri preferau să ducă o viaţă liniştită, modestă şi vrednică pe moşiile lor, în locul celei zgomotoase, pline de griji şi intrigi de la oraş sau de la Curtea domnească27. În actele vechi moldoveneşti, alături de familiile boiereşti, sunt întâlnite şi cunoscute familii de mazili: Cantacuzino, Sturdza, Brâncoveanu, Prăjescu, Racoviţă, Stârcea, Cujbă, Neculce, Tăutu, Jora etc.28. Mihai Sorin Rădulescu constată că „multe spiţe boiereşti îşi au începătorul în rândurile mazililor, ceea ce de fapt le atestă, de obicei, vechimea şi autohtonia. Aceasta deoarece multă vreme calitatea de mazil – sau, cum apare adesea în documente, de „boier mazil” sau

24 L.T. Boga, „Despre mazilii din Basarabia”, în Cuvântul Moldovenesc. Gazetă săptămânală cu tot felul de învăţături şi ştiri din toată lumea, tipărită pentru trebuinţele norodului moldovenesc din Basarabia de către Asociaţia „Astra”, Chişinău, Anul IV, nr. 11, 8 martie 1929, p. 2. 25 Ibidem. 26 Ibidem. 27 П.Г. Горе, op.cit., c. 3-4. 28 Ibidem, p. 4. 445 Tradiții istorice românești și perspective europene

„boiernaş mazil” – nu a depins de dregătoria de la Curtea Domnească sau din administraţia ţării, ci a ilustrat noţiunea de „nobleţe ereditară”29. Zoe Diaconescu, într-un studiu dedicat boierilor şi mazililor din teritoriile înstrăinate – Bucovina şi Basarabia, referindu-se la termenii boier şi mazil, scrie că „…„boier” şi „mazil” nu sunt categorii contrare, că sunt ordonate ierarhic (pentru că un boier cu funcţie e superior unui mazil), că termenul mazil poate fi determinant al lui boier sau o categorie independentă, paralelă”30. Esenţial, atât la boieri cât şi la mazili, este o anumită atitudine pe care Paul Gore o numeşte mândrie de clasă – conştiinţa „tragerii din neamuri” – şi de aici o evidentă preocupare genealogică, pentru memoria strămoşilor. Iar aceasta este o dovadă incontestabilă a caracterului ereditar al clasei nobile româneşti31. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea distanţării boierilor şi mazililor, transformându-i pe ultimii într-o stare socială simplă, de jos, deşi privilegiată. Analizând aceste categorii sociale sub cele două regimuri de dominaţie, autoarea constată că dacă boierii şi mazilii bucovineni au primit din partea autorităţilor cu uşurinţă recunoaşterea nobleţei, legitimitatea şi apoi înmatricularea, boierii (dar şi mazilii – constatarea noastră) basarabeni au fost purtaţi pe drumuri zeci de ani, obţinând înscrierea doar în partea I a Cărţii genealogice a nobilimii, ce însemna, de fapt, nobleţea conferită de suveran, iar ca rezultat sentimentul de veneraţie al acestora faţă de instituţia monarhică rusă, lipsa nobililor în Sfatul Ţării şi explicaţia faptului de ce boierii basarabeni nu s-au înghesuit să voteze unirea32. Aceeaşi apreciere făcută de Zoe Diaconescu nobilimii din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă poate fi dată şi stărilor privilegiate ale societăţii – mazililor şi ruptaşilor. Despre statutul ereditar al mazililor ne demonstrează şi acel fapt că ei erau încadraţi în administraţia locală. În Moldova, privighetorii de ocoale erau aleşi de ispravnici şi de vorniceii satelor din ţinut, dintre

29 M.S. Rădulescu, „O familie de mazili din Oltenia”, în: Naţiunea Română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 420. 30 Z. Diaconescu, „Boieri şi mazili în teritoriile înstrăinate (Bucovina şi Basarabia)”, în Arhiva Genealogică, III (VIII), nr. 3-4, Iaşi, 1996,1 /238, p. 11/247. 31 Ibidem, p. 2/238. 32 Ibidem, p. 11/247. 446

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop mazili (boieri de rangul III) şi neamuri (boieri de rangul II), urmând ca cel ales să fie confirmat în funcţie de către Domn33. I. Pelivan referindu-se la mazili scrie că după anexarea, în 1812, a Basarabiei la Imperiul Rus, aceştia şi-au păstrat denumirea şi statutul, conştiinţa şi spiritul naţional, deoarece nu-şi căsătoreau niciodată fiii şi fiicele lor cu tinerii de altă origine socială, inferioară, şi de origine străină, în special de origine rusă – lucru considerat ca umilire a demnităţii naţionale34. Cărţile de mazil, eliberate de domnii Moldovei Mihai Suţu şi Alexandru Moruzi, care confirmau starea lor socială, mazilii din Basarabia le-au prezentat în 1816, din ordinul rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev, Comitetului Provizoriu al Basarabiei35. În 1818 ei au fost confirmaţi în drepturi şi şi-au păstrat acele drepturi şi privilegii, de care au beneficiat în trecut în Moldova. Ei nu puteau fi supuşi pedepselor corporale, fără aprobarea judecăţii; plăteau în folosul statului impozitul denumit dajdie, ce constituia 14 lei anual de la fiecare familie, şi participau la îndeplinirea prestaţiilor după obiceiul vechi moldovenesc36.

33 C.N. Apetri, Istoria administraţiei publice, Editura Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2009, p. 64. 34 I. Pelivan, La Bessarabie sour le regime russe (1812-1918), Impr. Lahure, Paris, 1919, p. 54. 35 ANRM, fond 2, inventar 2, dosar 214, fila 5. Comitetul Provizoriu al Basarabiei (1816-1818) – Comitet instituit la 4 iulie 1816 ce era ierarhic superior Guvernului Regional. Alături de problemele majore legate de modernizarea formelor administraţiei de stat, Comitetul urma să contribuie la elaborarea proiectului Regulamentului de administrare a Basarabiei, să opereze anumite modificări în statele de funcţie din cadrul instituţiilor regionale şi ţinutale, să stabilească apartenenţa locuitorilor la categoriile sociale privilegiate, să organizeze studierea bogăţiilor naturale, să mărească veniturile de stat făcând ordine în sistemul fiscal, să determine volumul comerţului interior şi exterior pornind de la principiile comerţului liber, determinând necesităţile şi câştigul pe care îl poate avea statul, să alcătuiască regulamentul privind stabilirea în regiune a coloniştilor, să verifice corespunderea datelor statistice alcătuite de Guvernul Regional privitor la diverse întrebări cu situaţia reală din regiune, să asigure ordinea publică şi paza de frontieră etc. (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918). Instituţii, regulamente, termeni. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Colecţia Opera Omnia, Iaşi, 2014, p. 221-222). 36 AISR, fond 379, inventar 2, dosar 12, fila 21 verso. 447 Tradiții istorice românești și perspective europene

Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, mazilii ocupau în categoria stărilor privilegiate locul al treilea. Ei proveneau din familii vechi moldoveneşti boiereşti, care pe parcurs s-au ruinat şi şi-au pierdut autoritatea de altădată. În pofida acestui fapt, ei au moştenit totuşi unele privilegii. În Regulamentul din 29 aprilie 1818 se menţiona că „…mazilii fac parte din starea socială privilegiată, păstrează pe veci dreptul ereditar şi privilegiile moştenite de la domnii Moldovei”37. Regulamentul stipula că „…ei şi neamul lor nu pot fi supuşi pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească, …vor plăti în vistieria statului impozitul denumit dajdia38 şi vor îndeplini prestaţiile locale potrivit obiceiului moldovenesc, …vor vărsa în vistieria statului goştina39, vădrăritul40 şi pogonăritul41 în

37 Устав образования Бессарабской области 1818 г., Кишинев, 1818, p. 18. 38 Dajdie – dare fixă către stat, la care erau impuşi, până în anul 1825, doar mazilii, ruptaşii şi ţiganii: fiecare familie de mazil plătea câte 14 lei, ruptaşii şi ţiganii – 15 lei anual; până în 1839 – câte 9 rub. 35 cop. asignate. Burlacii plăteau jumătate din sumă (AISR, fond 379, inventar 2, dosar 12, fila 21 verso). 39 Goştină – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române asupra oilor, caprelor şi porcilor (Instituţii 1988, 206). Goştina a continuat să existe şi în Basarabia până în 1825, după obiceiul moldovenesc, şi constituia câte 41/3 parale pentru fiecare oaie sau capră, la care erau supuşi toţi locuitorii (AISR, fond 379, inventar 2, dosar 12, fila 21 verso). 40 Vădrărit – dare asupra vinului în Moldova (secolele XVIII-XIX), înfiinţată de Antioh Cantemir (1705-1707). În Basarabia, vădrăritul era o dare asupra vinului, egală cu 4 parale de la fiecare vadră şi câte o para pentru etichetă de la fiecare poloboc. De această dare, în afară de categoriile sociale şi persoanele nominalizate, de scutirea de goştină şi desetină mai beneficiau logofeţii şi diaconii de vistierie. Celelalte persoane care posedau plantaţii de viţă-de-vie pe pământurile statului şi cele moşiereşti plăteau în vistierie de la fiecare vadră de vin anual câte 12 aspri, iar pentru fiecare etichetă încleiată pe fiecare poloboc – câte 3 aspri (AISR, fond 379, inventar 2, dosar 12, fila 21 verso; ANRM, fond 3, inventar 1, dosar 129, fila 169; dosar 1320, fila 5 verso-6; fond 4, inventar 1, dosar 44, partea a II-a, fila 332; fond 5, inventar 3, dosar 747, fila 27). 41 Pogonărit – dare asupra viilor, plătită pe pogon. Potrivit altor surse – dare specială pe vii. După introducerea cultivării porumbului şi tutunului (secolul al XVIII-lea) a apărut pogonăritul (dare specială) pe porumb şi tutun (Dicţionar enciclopedic român, vol. III, Bucureşti, 1965, p. 799). În Basarabia, pogonăritul era considerat o dare plătită pentru cultivarea tutunului, egală cu 448

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop rând cu poporul simplu. Cât priveşte încasarea desetinei42, mazilii urmau să beneficieze de privilegiile de care se bucură potrivit categoriei sociale din care fac parte”43. Din alte surse aflăm că „privilegiul de a se numi mazil îl aveau doar persoanele provenite din mazili. Ceilalţi nu pot beneficia de statutul de mazil. Ei plătesc impozit statului separat de celelalte categorii sociale, de la fiecare persoană de mazil câte 2 lei 90 aspri şi din fiecare leu câte 15 cop. Aceste impozite sunt fixate într-un registru special de stat şi sunt folosite pentru plata salariilor. Impozit este plătit de 4 ori pe an, adică peste fiecare 3 luni”44.

2 lei 20 aspri de la fiecare pogon, egal cu 48 de prăjini (ANRM, fond 3, inventar 1, dosar 1380, fila 50 verso-51). 42 Desetină – termen cunoscut în Moldova, la început cu sensul originar de zecime (lat. decima, a zecea parte), dijmă, desemnând cota-pare dintr-un produs, prelevată cu titlul de dare. La început, desetina şi-a păstrat sensul etimologic de 1/10 din produsul impozabil. Mai târziu, termenul şi-a lărgit sensul, indicând orice dare, independent de cuantumul ei. Ulterior domeniul desetinei se restrânge la stupi şi porci (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (Coord. O. Sachelarie, N. Stoicescu), Bucureşti, 1988, p. 149). În Basarabia desetina este cunoscută ca dare neregulată (неокладная подать), încasată doar de la persoanele care au stupi de albine şi porci. Supuşii ruşi – clerul şi slujitorii cultului, nobilii, funcţionarii aflaţi în exerciţiul funcţiei în instituţiile administrative regionale, raznocinţii moldoveni, numiţi căpitani de dorobanţi şi căpitani de lefegiu, conform obiceiului moldovenesc erau scutiţi de această dare. În plus, de această dare, erau scutite, în baza unor hrisoave şi acte oficiale de oferire a unor privilegii acordate de guvernul moldovenesc până la 1 aprilie 1812, şi unele persoane care au depus jurământul de credinţă Rusiei. În baza acestor documente, unele din ele nu achitau desetina pentru toţi stupii de albine şi pentru toţi porcii, pe care îi aveau în gospodărie, iar altele nu achitau desetina doar pentru numărul stupilor de albine şi numărul porcilor ce era indicat în aceste documente, pentru celelalte – plăteau darea conform normelor stabilite. Pentru fiecare stup de albine şi porc vistieria încasa anual câte 24 aspri (ANRM, fond 2, inventar 1, dosar 2011, fila 178, 179-180; Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы). Сборник документов / Соста- вители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская, том. III, часть I, Изд. ЦК КП Молдавии, Кишинев, 1962, c. 207). 43 Устав образования Бессарабской области 1818 г., Кишинев, 1818, p. 18. 44 ANRM, fond 5, inventar 3, dosar 548, fila 134. 449 Tradiții istorice românești și perspective europene

P. Svinin atribuia mazilii stării sociale a curtenilor (dvorenilor/ nobililor), asemănându-i cu şleahticii polonezi. În trecut după încheierea serviciului de stat fiecare boier trecea în categoria socială a mazililor. Ei erau obligaţi să îndeplinească călări diferite dispoziţii ale guvernului; pentru crime nu erau pedepsiţi de isprăvnicii, dar erau trimişi instanţelor superioare; erau scutiţi de toate prestaţiile locale, dar similar ţăranilor plăteau goştina, vădrăritul şi jumătate din desetină, uneori erau impuşi unei dări băneşti de la 12 la 20 lei anual. Cu timpul în categoria mazililor au intrat „persoane de tot felul, din diferite categorii sociale”45. Unii din mazili dispuneau de ocini46. Faptul că mazilii constituiau o stare socială privilegiată este confirmat şi de ofiţerul Cartierului general A. Rozeilon-Soşalski, care a alcătuit în 1826 Descrierea militaro-statistică a Basarabiei şi care cunoştea bine situaţia din provincie. El confirmă că mazilii, alături de boieri, aveau în proprietate ţigani şerbi care nu erau impuşi de către stat la plata impozitului şi, din considerentul că nu pot să se adapteze la modul de viaţă sedentar şi să se îndeletnicească cu agricultura, aduc puţine foloase stăpânilor lor. Aceştia le permit să hoinărească dintr-un loc în altul, lăsându-i fără asistenţă, care le-ar permite să-şi îmbunătăţească starea morală şi materială47. Locotenent-colonelul Cartierului General al armatei ruse M. Daragan scrie la sfârşitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea că „mazilii au provenit, la început, de la boieri, dar distanţându-se complet de la serviciu în folosul domniei, au pierdut aceste drepturi; ei pot fi

45 П. Свиньин, „Описание Бессарабской области в 1816 году”, în Записки Одесского общества истории и древностей, том VI, Одесса, 1867, c. 213. 46 Ocină (dedină) – proprietate de pământ transmisă prin ereditate. Apare uneori cu calificarea de călugărească, bisericească, mănăstirească, domnească, cnezească, a oraşului. Este sinonim cu termenul baştină, dedină şi moşie. În procesul de privatizare şi consolidare a proprietăţii, moşia are un rol de seamă şi este orice „stăpânire locurească”. Dar ea nu este încă o adevărată proprietate ereditară, ci numai o stăpânire particulară a unei singure grupe familiale, devenită ereditară, dar „grevată de o serie de legături faţă de obşte” (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (Coord. O. Sachelarie, N. Stoicescu), Bucureşti, 1988, p. 336). 47 Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia (AIMSR), fond Arhiva Militaro- Ştiinţifică (AMŞ), dosar 18589, partea I, fila 12. 450

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop comparaţi cu odnodvorţii ruşi şi constituie clasa agricultorilor cei mai buni, deţinând dreptul de a procura în proprietate pământuri”48. P.A. Kruşevan, analizând împărţirea administrativ-teritorială a Basarabiei în primele decenii după anexarea la Imperiul Rus, constată că „…ţinuturile erau divizate în ocoale, administrate de ocolaşi şi căpitanii de mazili, târguşoarele erau administrate de căpitanii de târg. Ocolaşii şi căpitanii erau puşi în funcţii de ispravnici din rândurile micilor proprietari funciari, mazililor şi chiar din rândurile slujitorilor personali”49. A.N. Crupenschi care s-a ocupat de starea nobilimii basarabene şi care era bine cunoscut cu situaţia mazililor constată că după anexarea Basarabiei la Rusia, aceştia, conform tradiţiilor moldoveneşti, se aflau sub tutela mareşalului regional al nobilimii, care era obligat să le apere interesele. În 1825, când s-a încercat de a-i folosi pe mazili la strângerea impozitelor şi prinderea infractorilor, mareşalul regional al nobilimii a protestat împotriva acestor măsuri ale autorităţilor şi a insistat în faţa guvernatorului Basarabiei ca drepturile şi privilegiile mazililor să nu fie încălcate. Ca rezultat, guvernatorul a fost nevoit să confirme că „de acum, fără consimţământul mareşalilor (regionali şi ţinutali ai nobilimii – V.T.), de a nu îndrăzni de a ocupa această categorie socială cu diferite însărcinări”50. Dar această dispoziţie era des încălcată. Ca rezultat, până la 1847, la iniţiativa mareşalului regional al nobilimii, dependenţa mazililor de această instituţie, a fost confirmată de câteva ori. Alexandru Boldur îi consideră pe mazili o stare socială privilegiată. Ei şi moştenitorii lor păstrează pentru totdeauna prerogativele ce li s-au conferit de către Domnii Moldovei. Ei şi

48 М.Дараган, Военно-статистическое обозрение Российской империи, том. XI, часть 3. Бессарабская область, Издаваемое по Высочайшему повелению при 1-м отделении Департамента Генерального штаба, Санкт - Петербург, 1849, c. 101. 49 П.А. Крушеван, Бессарабия. Географический, исторический, статистический, экономический, литературный и справочный сборник, Изд. газеты «Бессарабец», Москва, 1903, c. 114. 50 А.Н. Крупенский, Краткий очерк о Бессарабском дворянстве 1812-1912. К столетнему юбилею Бессарабии, Типография Р. Голике и А. Вильборг, Санкт - Петербург, 1912, с. 48-49. 451 Tradiții istorice românești și perspective europene moştenitorii lor sunt scutiţi de pedepse corporale fără hotărâre judecătorească. Plătesc statului un impozit sub denumirea de dajdie, iar în impozite agricole iau parte după vechiul obicei moldovenesc51. Mazilii îşi mai completau rândurile, în fond, de pe seama boiernaşilor, consideraţi categoria cea mai de jos a boierimii. Ei s-au format, în fond, din boierii mai săraci sau decăzuţi, fie prin ascensiunea unor mici stăpâni de pământ care ajungeau să capete o slujbă sau o dregătorie inferioară – de la polcovnici, postelnici, vel-căpitani şi până la vel-şătrari52. În Regulamentul organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 se menţiona că „sub denumirea de boiernaşi se subînţelege nu clasa de provenienţă nobiliară şi care nu a ajuns la ranguri boiereşti mari, dar cei care au obţinut funcţii până la vel-şătrar. Ei vor beneficia de drepturi de nobleţe personale”53, dar numai ei personal. Urmaşii lor intrau în categoria mazililor, care nu mai beneficiau de aceste privilegii54. Această constatare o face şi I.C. Filitti, care scria în 1923: „Când Rusia anexează Basarabia, aplică aici principiile dvoreanstvo-ului rusesc. În Rusia, anumite cinuri inferioare conferă numai nobleţe personală; în Basarabia, boiernaşii (de la vel şătrar în jos) dobândesc evghenie personală, iar urmaşii lor sânt puşi în clasa mazililor”55. Despre statutul social al mazililor scrie şi Constantin C. Giurescu, referindu-se la titlul de „mazâl” pe care şi-l dau jumătate din locuitorii satului Cucuruzeni, ţinutul Orhei – un titlu de distincţie socială, care va fi legiferat un secol mai târziu, prin reforma lui Constantin Mavrocordat, şi care s-a păstrat până astăzi în ţinuturile Orhei, Soroca şi Lăpuşna56.

51 A.Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828. Studiu, Cartea Românească, Chişinău, 1929, p. 52. 52 ANRM, fond 2. inventar 1, dosar 1199, fila 14; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (Coord. O. Sachelarie, N. Stoicescu), Bucureşti, 1988, p. 54. 53 Устав образования Бессарабской области 1818 г., Кишинев, 1818, p. 17. 54 ANRM, fond 5, inventar 3, dosar 747, fila 22 verso-23. 55 I.C. Filitti, „Originile democraţiei române”, în Viaţa Românească, 1 ianuarie 1923, anul XV, nr. 1, p. 19. 56 C.C. Giurescu, Istoria Românilor. III. Partea întâi, partea a doua. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821). Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2003, p. 486. 452

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, mazilii au fost folosiţi în calitate de străjeri la paza noului hotar, care urma să fie instituit la noua frontieră – la Prut şi Dunăre. La 7 august 1813 comandantul regimentului doi de cazaci Orenburg esaulul Grebenşcikov îi raportează lui I.M. Hartingh despre măsurile întreprinse pentru întărirea cordonului sanitar la Prut şi Dunăre, asupra necesităţii cărora indica la 2 august 1813 A.B. Kurakin57. În acest scop, Comitetul carantinal l-a trimis pe locotenentul Kulik să cerceteze situaţia la faţa locului. Acesta a găsit cordonul sanitar în dezordine, îndeosebi în localitatea Leova, unde cazacii rar controlau linia de hotar, iar rapoartele trimise privind starea cordonului sanitar nu corespundeau realităţii58. Ca rezultat, la 13 august Departamentul doi al Guvernului Regional îi raportează lui I.M. Hartingh că, ţinând seama de dispoziţia lui din 10 august privind întărirea cordonului sanitar la Prut de pe seama locuitorilor, dispoziţii respective au fost trimise ispravnicilor de Hotărniceni, Codreni, Orhei şi Iaşi, pentru a mări posturile de pază de pe seama locuitorilor, îndeosebi în locurile unde râul Prut uşor putea fi trecut. Pentru supravegherea pazei sanitare pe o distanţă de 30 de verste (sau timp de 6 ore) au fost numite persoane credincioase, agere şi sigure din rândurile mazililor, sub răspunderea personală a ispravnicilor59. Ruptaşii, spre deosebire de mazili, erau o categorie fiscală privilegiată; descendenţi din familii de preoţi; nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără decizia judecăţii; plăteau impozitul denumit dajdie, câte 15 lei de la fiecare familie şi achitau plata pentru prestaţii deopotrivă cu mazilii60. Ruptaşii se împărţeau în trei grupuri: ruptaşi (descendenţi ai clerului), ruptaşi de vistierie şi ruptaşi de cămară. Pentru a li se recunoaşte apartenenţa la categoria respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi mazilii, au prezentat actele doveditoare instituţiilor autorizate atât în 1816, cât şi în 183461.

57 ANRM, fond 2, inventar 1, dosar 198, fila 58-58 verso, 74. 58 Ibidem, fila 58 verso. 59 Ibidem, fila 65-65 verso. 60 AISR, fond 560, inventar 6, dosar 575, fila 3; ANRM, fond 5, inventar 3, dosar 747, fila 167 verso. 61 ANRM, fond 2, inventar 2, dosar 214, fila 5, 10. 453 Tradiții istorice românești și perspective europene

Din alte surse aflăm că ruptaşii constituiau ultima categorie privilegiată a populaţiei din Basarabia. Această categorie este inferioară celei a mazililor. Ruptaşii sunt descendenţi din familii de preoţi, protoierei şi diaconi62. Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, ruptaşii „…proveneau din rândurile preoţimii…, nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească…, achitau în folosul statului impozitul numit dajdia, iar la îndeplinirea prestaţiilor locale participau în rând cu mazilii. Desetina era încasată de la ei cu anumite facilităţi, în baza dispoziţiilor guvernului moldovenesc; cât priveşte încasarea goştinii, vădrăritului şi pogonăritului, ruptaşii erau egalaţi cu ţăranii”63. Autorul studiului dedicat Dreptului de avere al diferitor clase ale populaţiei din regiunea Basarabia la 1842, constată că „Alături de mazili se află ruptaşii, sau descendenţii din familiile de preoţi, care rămân a fi laici. Pornind de la considerentul că în Principate în categoria clerului sunt incluşi propriu-zis slujitorii cultului, adică protoiereii, preoţii şi diaconii, iar slujitorii de rang inferior nu beneficiază de nici un fel de drepturi şi privilegii, apoi situaţia dată a fost păstrată şi în regiunea Basarabia: cei care erau deja atestaţi în categoria ruptaşilor, erau şi mai departe incluşi în această categorie, adică toţi copiii protoiereilor, preoţilor şi diaconilor, în cazul în care ei nu vor dori să devină slujitori ai cultului. În toate tipurile de relaţii sociale şi civile ruptaşii din Basarabia sunt egalaţi cu mazilii”64. Aceeaşi sursă scrie că, în afară de ruptaşi, în Basarabia mai există o categorie de oameni care au un nume deosebit: rupta de vistieria şi rupta de cămară. Aceştia sunt descendenţi ai coloniştilor străini, în special bulgari şi sârbi, care s-au aşezat în aceste locuri încă în timpul domnilor pământeni; şi străinii, care pentru anumite servicii, au primit dreptul să achite impozitele şi să îndeplinească diferite prestaţii, separat de masa de bază a populaţiei. Ei şi-au căpătat denumirea de rupta de vistieria şi rupta de cămară de la modalitatea de prestare a

62 ANRM, fond 5, inventar 3, dosar 548, fila 135. 63 Устав образования Бессарабской области 1818 г., Кишинев, 1818, p. 18-19. 64 „Права состояния разных классов народонаселения Бессарабской области”, în Журнал Министерства внутенних дел, ч. III, Санкт Петербург, 1843, c. 58. 454

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop impozitelor: în haznaua comună a statului (vistierie) şi în haznaua personală a domnului (cămară). Pornind de la considerentul că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, această particularitate a încetat să mai existe şi ca rezultat, în prezent, ambele denumiri se păstrează pur formal, ca tradiţie, fără anumite drepturi şi privilegii deosebite65. Majoritatea cercetătorilor din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea care s-au referit tangenţial la această categorie fiscală îi considerau o categorie privilegiată: A. Nadejdin vedea în ei urmaşi ai coloniştilor străini – bulgarilor, sârbilor etc., care s-au aşezat pe aceste teritorii în timpul domniilor pământene66; locotenent- colonelul Cartierului General al armatei ruse M. Daragan – agricultori, transferaţi din categoria preoţilor şi slujitorilor bisericeşti, iar rupta de vistieria şi rupta de cămară – îi asemăna cu raznocinţii67; A. Skalkovski – descendenţi din alte categorii sociale, preponderent din rândurile preoţilor sau în cazul împroprietăririlor cu pământ – ale nobililor personali, sau cu referinţă la rupta de vistieria şi rupta de cămara – a raznocinţilor68; A. Zaşciuk – o categorie a răzeşilor, ce posedau ţigani şerbi69; A. Nacco – industriaşi străini, ce plăteau dări în baza cărţilor de danie70; N. Laşkov – originari din alte state, transferaţi cu traiul în Moldova: rupta de vistieria plăteau impozite vistieriei, iar rupta de cămara – personal domnului (cămara), care după anexarea acestui teritoriu la Rusia au pierdut fostele privilegii şi prestigiul social71.

65 Ibidem. 66 Ibidem. 67 М.Дараган, Военно-статистическое обозрение Российской империи, том. XI, часть 3. Бессарабская область, Санкт Петербург, 1849, c. 101. 68 А.А. Скальковский, „Историческое введение в статистическое описание Бессарабской области”, în Журнал Министерства внутренних дел, ч. XIII, Москва, Санкт Петербург, 1846, c. 411. 69 А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального штаба. Бессарабская область, ч. I, Тип. Э. Веймара, Санкт Петербург, 1862, c. 192. 70 А. Накко, „Очерк гражданского устройства в Бессарабской области с 1812-1828 г.”, în Записки Императорского Общества Истории и Древностей, т. XXII, Одесса, 1900, c. 18. 71 Н.В. Лашков, Бессарабия – к столетию присоединения к России. 1812-1912 гг. Географический и историко-статистический обзор состояния края, Тип. Бессарабского губернского правления, Кишинев, 1912, c. 68. 455 Tradiții istorice românești și perspective europene

P. Svinin îi considera pe ruptaşi o categorie de locuitori destul de veche, descendenţi din familii de preoţi care beneficiază de diferite privilegii; similar mazililor erau scutiţi de prestaţiile locale şi îndeplinesc împreună cu ei diferite dispoziţii ale guvernului; plătesc, la dispoziţia vistieriei, personal darea numită dajdie, iar alte dări le achită ca şi mazilii; plătesc doar jumătate din desetină; pot dispune de 50 stupi de albine şi tot atâtea capete de porcine; pentru un număr mai mare, similar ţăranilor, achită câte 8 parale pentru fiecare72. Rupta de vistierie şi rupta de cămară, scrie P. Svinin, intră în categoria ruptelor. Această clasă este alcătuită din străini, industriaşi (negustori) şi meşteşugari, care nu sunt impuşi birului şi prestaţiilor locale, dar achită o anumită sumă de bani, în funcţie de situaţia lor financiară sau în baza cărţilor de danie pe care le au de la domnii Moldovei. P. Svinin consideră necesar de a împărţi ruptele în ghilde, similar negustorilor din guberniile interne ruse. Această părere o împărtăşesc şi ruptele, înţelegând foloasele pe care le pot trage din această divizare73. Alexandru Boldur îi consideră pe ruptaşi ca stare socială privilegiată. Ei sunt urmaşi ai clerului. Copiii protoiereilor şi prezbiterilor intră în starea ruptaşilor. Ei sunt scutiţi de pedepse corporale fără judecată şi plătesc impozite pe aceleaşi baze ca şi mazilii74. Dintr-un document datat cu anul 1812 (Listă de acte a ţinuturilor, târgurilor, satelor şi a locuitorilor din Moldova şi Basarabia), publicat de cercetătorul român Constantin Burac, constatăm că ruptaşi sunt lucrători cu ruptul şi constituie o categorie fiscală privilegiată care plătea numai anumite dări75. După anexarea Basarabiei la Rusia unii din ruptaşi au căutat să- şi confirme statutul deţinut în Principatul Moldova. Spre exemplu, la 9 septembrie 1813 Ioniţă şi Spiridon Puiu îl rugau pe guvernatorul civil al Basarabiei I.M. Hartingh să-i înscrie în categoria ruptaşilor,

72 П. Свиньин, „Описание Бессарабской области в 1816 году”, în Записки Одесского общества истории и древностей, том VI, Одесса, 1867, c. 213-214. 73 Ibidem, p. 214. 74 A. Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828. Studiu, Cartea Românească, Chişinău, 1929, p. 52. 75 C. Burac, „Un document inedit despre starea Principatului Moldovei la începutul anului 1812”, în Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, nr. 9- 10, anul XX, Chişinău, 2010, p. 205. 456

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop motivând că „până la începutul ultimului război purtat de Rusia cu Poarta Otomană, pe timpul guvernării moldoveneşti, tatăl lor Vasile Puiu se afla, conform obiceiului local, în numărul ruptaşilor, despre care fapt dispune de la fostul voievod Suţu documentele de rigoare, în această stare aflându-se şi ei după decesul tatălui lor”76. Diversitatea izvoarelor de arhivă confirmă că în categoria ruptaşilor au intrat nu doar descendenţii din familiile de preoţi, care din anumite considerente au fost înlăturaţi din slujbe, dar şi o parte din coloniştii străini – „veniţi de după hotar şi primiţi în categoria vistiernicilor”, cu alte cuvinte, străinilor primiţi în categoria ruptaşilor vistieriei, sau cei care au beneficiat de dreptul ruptaşilor. În categoria ruptaşilor intrau şi unii ţărani care la timpul lor au emigrat peste hotare, iar mai târziu s-au întors înapoi şi la decizia domnului au fost înscrişi în această categorie fiscală77. De dreptul de ruptaşi au mai beneficiat şi o parte din mici-burghezi, ce se ocupau cu diferite activităţi meşteşugăreşti şi unii negustori, care au cumpărat acest drept, de a se numi ruptaşi, de la vistierie sau de la domnii Moldovei78. Anume din aceste considerente ruptaşii erau împărţiţi în două categorii de bază: rupta de vistierie – ruptaşii care plăteau impozite în haznaua statului şi rupta de cămară – ruptaşii care plăteau impozite în folosul domnului. Prin urmare, în categoria ruptaşilor intrau nu numai descendenţi din familii de preoţi, dar şi descendenţi din alte categorii sociale – ţăranilor, răzeşilor, mic burghezilor, negustorilor, boiernaşilor etc. Anume această diversitate – economică, socială şi fiscală i-a determinat pe cercetătorii M. Muntean şi T. Marşalcovschi să-i considere o categorie neprivilegiată, atribuind-o păturii de jos a ţărănimii libere79. Numărul lor în diferite ţinuturi ale Basarabiei era diferit, dar prevalau numeric în ţinutul Orhei. În unele izvoare de arhivă rupta de cămară şi rupta de vistierie sunt întâlniţi cu noţiunea de „rupţi”,

76 ANRM, fond 88, inventar 1, dosar 89, fila 1-1 verso. 77 Vezi, în acest sens, copia cărţii de danie din 1759, emisă de domnul Moldovei Ioan Teodor Callimachi (august 1758 – mai 1761) (ANRM, fond 3, inventar 4, dosar 88, fila 23-25 verso). 78 ANRM, fond 3, inventar 4, dosar 88, fila 88. 79 М.П. Мунтян, Ф.Я. Маршалковский, „Рупташи Бессарабии в первой половине XIX века”, în Ученые записки Кишиневского ун-та, т. 72, Кишинев, 1964, c. 60, 67. 457 Tradiții istorice românești și perspective europene nefăcându-se distincţii între ei. Conform datelor prezentate la 26 iulie 1816 de serdăria Orhei preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, în ţinutul Orhei erau înregistrate 299 familii de „rupti” (rupta de cămară şi rupta de vistierie)80. Analiza lucrărilor în care este abordat tangenţial subiectul pus în discuţie ne permite să concluzionăm că acestor categorii sociale/fiscale – mazililor şi ruptaşilor, iar ulterior şi odnodvorţilor nu li s-au dedicat studii speciale sau studii de sinteză monografice, excepţie făcând doar studiul dedicat odnodvorţilor (mazililor şi ruptaşilor), semnat de P.G. Gore încă în anul 1908 şi articolul istoricilor M. Muntean şi T. Marşalcovschi dedicat ruptaşilor, scris la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut. Documentele de epocă atestă că mazilii reprezintă o categorie socială, iar ruptaşii – una fiscală, moştenite în Basarabia din Principatul Moldova. Deşi mazilii beneficiau de anumite privilegii administraţia imperială rusă nu-i agrea şi a făcut tot posibilul pentru a-i suprima. Această măsură a coincis şi cu politica imperială rusă de a unifica organizarea administrativă şi socială în provincia nou-anexată. Procesul s-a produs pe seama înlăturării lor treptate, în special a mazililor, din diferite funcţii administrative şi gospodăreşti şi subminarea prestigiului lor social. Cu timpul, drepturile mazililor au fost limitate, fiind impuşi să îndeplinească prestaţiile locale şi să achite diferite taxe de rând cu birnicii. Ca urmare unii dintre ei pentru diferite încălcări au fost transferaţi în categoria ţăranilor, alţii ruinându-se s-au dizolvat în categoriile sociale înrudite ale ţărănimii. În pofida acestui fapt mazilii au continuat să-şi păstreze şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea din trăsăturile distincte de ordin social şi spiritual. Dacă mazilii aveau o componenţă mai compactă social şi etnic, componenţa ruptaşilor era destul de diversă şi pestriţă, incluzând elemente autohtone şi străine, transferate de peste hotare în Moldova din mediul ţărănesc, dar şi cele din mediul urban autohton, care n-au fost înscrise în categoriile privilegiate ale societăţii, nu aveau sediu permanent şi nu erau înscrişi în categoria birnicilor, beneficiau de unele privilegii în baza cărţilor de danie emise de domn. Conform statului juridic ruptaşii se împărţeau în trei categorii de bază: ruptaşii propriu-zis, ruptaşii de cămară şi ruptaşii de vistierie, care

80 ANRM, fond 4, inventar 1, dosar 44, fila 137 verso. 458

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop din punct de vedere economic şi social puţin cu ce se deosebeau unii de alţii. Deşi, spre deosebire de alte categorii de ţărani, ruptaşii beneficiau, la început, de anumite privilegii, ei totuşi nu constituiau o categorie privilegiată, similar altor stări privilegiate, pe care ar fi putut conta ţarismul, cum s-a încercat să se afirme în istoriografia sovietică. Pe parcurs, chiar şi acele neînsemnate privilegii de care beneficiau: scutirea de prestaţiile local şi pedepsele corporale fără sentinţa judecăţii au fost anulate. Drept rezultat, majoritatea din ei s-au ruinat şi au căzut în dependenţă faţă de moşieri şi faţă de stat.

459 IL CORDONE SANITARIO E LA FRONTIERA DI TERRA TRA L`IMPERO RUSSO E L`IMPERO OTTOMANO LUNGO IL FIUME PRUT NELLA PRIMA METÀ DEL XIX SEC.: PRATICHE ISTITUZIONALI E ASPETTI POLITICI1

Silvia CORLĂȚEANU-GRANCIUC

L’odierna Repubblica di Moldova, vale a dire il territorio compreso fra i fiumi Prut e Nistru, (chiamato dai russi „Bessarabia”) privato della sua parte meridionale sul Mar Nero e di quella settrentrionale, è quel che resta del territorio annesso dall’Impero russo nel 1812. È il caso di ricordare che la situazione internazionale in Europa e nei Balcani, in particolare sul finire del XIX secolo, era molto tesa. Si succedevano guerre per la supremazia fra le grandi potenze e, nel nostro caso, il territorio fra Prut e Nistru costituiva lo scenario per le guerre russo-turche. L’intenzione dei russi era di procurarsi una più ampia via di uscita verso il Mar Nero sostituendo il dominio ottomano e di conquistare nuovi territori spostando la linea di frontiera. Nel periodo 1806-1812 si svolse una di queste numerose guerre russo-turche che terminò con la piena sconfitta dell’esercito ottomano. Come risultato della vittoria i russi si impadronirono di una parte di quel territorio che veniva chiamato „granaio dei turchi” indentificabile con una parte della Moldova: la Bessarabia. Non va comunque

1 Questa ricerca è stata realizzata all’interno del progetto 13.820.17.01/ItF „The Romanian-Moldovan region and the Italian peninsula: a comparison in the process of modernization of two Mediterranean areas (1800-1950)” e presentata, in una forma ridotta, presso la conferenza internazionale „La sanità nel Mediterraneo nei Balcani: politiche, istituzioni, luoghi, pratiche (XVII-XIX secolo) Napoli, 18 dicembre 2013. 460

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop dimenticato che, se fra il XVIII e il XIX secolo i Balcani erano ancora all’interno dei confini ottomani, i Principati rumeni (Moldova e Valacchia) non facevano parte direttamente dell’Impero della mezza luna, ma si trovavano solo in uno stato di dipendenza politica ed economica dalla Sublime Porta. Dopo l’annessione sancita dal Trattato di pace di Bucarest fra la Russia e la Porta Ottomana del 16/28 maggio 1812, il territorio fra Prut e Nistru, appartenente al prncipato di Moldova, passò sotto il governo russo. Da quel momento la Russia, che si proclamava „liberatrice dei popoli cristiani”, poteva sostenere di aver „liberato” la Bessarabia dal dominio ottomano, stabilendo una linea di demarcazione fra i possedimenti „russi” e quelli „ottomani”. In tal modo il territorio fra Prut e Nistru divenne parte di un altro stato: l’Impero Russo. Per il tracciato e la fissazione delle linee di demarcazione della frontiera un ruolo importante fu assegnato ai cordoni sanitari. In un primo tempo la Bessarabia venne separata dalle province ucraine e russe dal cordone sanitario di frontiera sul Nistru mentre dagli stati europei da quello sul Prut e sul Danubio. Per alcuni anni, fino al 1828, la Bessarabia ha goduto di uno statuto di limitata autonomia nell’ambito dell’Impero Russo. In questo periodo vennero prese misure concrete in vista di uno studio approfondito delle risorse economiche e umane della regione; vennero inviati funzionari dal centro e date disposizioni all’amministrazione militare e civile per lo studio della frontiera occidentale – lungo il Prut, il Danubio e il litorale del Mar Nero – e per l’istituzione di un cordone sanitario di frontiera per proteggere il territorio recentemente annesso non solo dalla penetrazione di epidemie, ma anche per gestire e, nel caso, per bloccare in modo efficace l’esodo dalla Bessarabia verso la Moldova a ovest del Prut di persone appartenenti a tutte le classi sociali2. La fissazione delle frontiera terrestre e la creazione di una dogana interessava l’amministrazione russa forse più che la linea di quarantena. All’inizio l’interesse si rivolse maggiormente verso la dogana. Perfino i dizionari russi del tempo (Brochaus e Efron, 1902, Sankt-Petersburg) attribuivano alle dogane la caratterstica seguente: la

2 Archivio Nazionale della Repubblica di Moldova (ANRM), Fond. Nr. 2 „Cancelaria guvernatorului Basarabiei”, inv. 1, d. 62, p. I, f. 1 verso. 461 Tradiții istorice românești și perspective europene dogana esprime nel XIX secolo „uno degli aspetti più importanti della sovranità di uno stato su un territorio legittimamente detenuto con il diritto e il dovere di proteggere le frontiere da migrazioni disordinate di persone e dal trasporto irregolare di oggetti”3. La creazione della dogana ha avuto come conseguenza anche l’introduzione di misure di quarantena lungo il fume Prut, e queste erano dovute più a valutazioni politiche che a necessità sanitarie. A partire dal 1812 migliaia di contadini bessarabi abbandonarono villaggi, case, possedimenti per cercare riparo sulla riva destra del Prut. È stato calcolato che nei primi anni di occupazione russa hanno lasciato la Bessarabia oltre cinquemila famiglie4. L’ampiezza raggiunta dal processo di emigrazione della popolazione rurale bessaraba cominciò a preoccupare le autorità russe. Queste si videro costrette a dichiarare che „la Moldova era contaminata dalla peste” e a proibire l’attraversamento del fiume Prut sotto la pena di morte5. Le cause dell’esodo erano molteplici: il timore degli abitanti nei confronti di un regime straniero fino ad allora ignoto; le voci secondo le quali contadini sarebbero stato sottoposti a servitù come quelli russi; l’obbligo di mantenere l’esercito russo d’occupazione e gli abusi dei militari russi (furti, prepotenze, uccisioni da parte dei soldati fino ai generali). Quali rimedi hanno tentato le autorità imperali per superare questo stato di anarchia e di disordine che vigeva nella provincia recentemente annessa e, nello stesso tempo, per eliminare i „nemici nascosti” dell’Impero? Per porre un termine alla emigrazione verso ovest, nel periodo immediatamente successivo al 1812 i russi hanno chiuso pressoché ermeticamente la Bessarabia fra due cordoni di frontiera. E’ vero che la paura, il caos e l’incertezza diffusi in tutta la Bessarabia derivavano anche in certa misura dall’imperversare della peste ad oriente del Nistru (arrivata nell’estate del 1812 fino a questo fiume da Odessa). Dalle città portuali del sud l’epidemia si diffondeva verso l’interno.

3 Энциклопедический словарь, Брокгауз и Ефрон.- Том XXXII A. – СПб., 1901. – С. 585. 4 Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria 1812-1993. Chișinău, 1995, p.19. 5 Leon A. Casso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p.204. 462

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

L’8 giugno 1812, la Cancelleria ecclesiastica (l’organo di governo del clero) emise una nota sulle „precauzioni da adottare contro la peste e sulla lettura da farsi al popolo del seguente tenore: dopo l’apparire della peste nell’impero turco, il signor governatore civile della Bessarabia cavaliere Scarlat Dimitrovici Sturza, ricevute apposite istruzioni da sua Altezza barone Alexei Borisovici Kurakin6, ha disposto che si creino cordoni di soldati e civili lungo tutte le frontiere della Bessarabia, al fine di rendere impossibile il contatto di stranieri con gli abitanti di questa provincia..”7. Precisamente questo momento, nel quale si ponevano „cordoni lungo tutta la frontiera della Bessarabia” servì al nuovo governo come ottimo pretesto per impedire la fuga di bessarabi verso l’altra sponda del Prut. Non solo. Lo storico Ștefan Ciobanu sottolinea che „per fermare l’esodo i russi hanno dichiarato che oltre il Prut imperversava la peste, cosa non vera, e hanno fissato la quarantena sulla riva di quel fiume, impedendo ogni comunicazione con la Moldova”8. Era questo il parere anche del conte Andreossy, ambasciatore francese a Costantinopoli che scriveva in una nota del 22 febbraio 1813: „La riva sinistra del Prut venne chiusa in maniera sempre più ermetica con il pretesto di un’epidemia di peste a Brăila, che non esiste se non nella fantasia del governatore di Chişinau”9. Come si spiegano tante inesattezze in riferimento alla peste? Fonti documentarie sostengono che nell’Impero Ottomoano esistevano focolai di peste. Per opera di commercianti, ma non solo, essa si diffondeva dalle citta portuarie verso l’interno della provincia10, ma la Bessarabia non ha conosciuto le devastazioni che si ebbero nelle regioni occidentali, grazie alla scarsa

6 Principe A. B. Kurakin, ministro degli Interni della Russia. 7 L'informazione per l’epidemia di peste, emessa da Dicasteria spirituale di Chişinău su indicazione del consigliere Krupenschi, 8 giugno 1813, ANRM. Fond 733 „Dicasteria Duhovnicească a Exarhului Moldovei și Valahiei”. Inv. 1. D. 67. f. 1-4. 8 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Cartea moldovenească. Chișinău, 1992, p. 11. 9Paul Gore, Anexarea Basarabiei (schiţă istorică), în Ştefan Ciobanu, Basarabia, Universitas, Chişinău, 1993, p. 163. 10 Дружинина Е. И., Южная Украина в период кризиса капитализма 1800- 1825 гг., Москва, Наука, 1970, c. 135. 463 Tradiții istorice românești și perspective europene densità della popolazione11. In ogni caso, lungo il Prut fu collocato un contingente di tre reggimenti cosacchi. Il cordone si dipanava da Akkerman fino a Chilia, poi, sul Danubio, fino a Reni e lungo il Prut fino a Noua Suliţă.

Reggimenti cosacchi: I tre reggimenti cosacchi (reggimento 1 e 2 Orienburg e reggimento 5 Don), dislocati dai russi sulla nuova frontera dell’Impero, hanno formato, come si evince da un rapporto di Scarlat Sturdza allo Zar „un cordone militare di sbarramento” lungo il Prut e il Danubio12. L’idea di un cordone di questo genere era venuta allo stesso Scarlat Sturdza primo governatore della Bessarabia. Il 7 ottobre 1812 egli scrisse al generale Harting: “Poiché il Prut è divenuto una frontiera di stato, ritengo necessario che sulla sua sponda venga formato un cordone di sorveglianza anche allo scopo di proteggere la salute degli abitanti. Le truppe di guarnigione in Bessarabia si trovano sotto il comando di sua Eccellenza e La prego perciò di disporre l’istituzione di detta sorveglianza, la quale può essere utile anche come ostacolo a chi vuole emigrare da questa nostra provincia verso la Moldova. Dia disposizione che a nessuno sia dato il permesso di passare la frontiera e che coloro che tentano di farlo siano riportati ai luoghi di provenienza”. In riferimento ai luoghi di quarantena alla frontiera, Sturdza comunicò a Harting il 27 ottobre dello stesso anno che non aveva la possibilità di occuparsi di questa questione a causa dei rigori invernali, mostrandosi tuttavia soddisfatto della apertura di punti di quarantena militari a Ismail e Reni, grandi città portuarie, fortemente popolate e perciò potenziali centri di epidemie. Cordoni sanitari: Il cordone „sanitario-doganale” sul Nistru, fu creato ancora nel 1793 (in seguito all’annessione da parte della Russia di un vasto territorio sulla sinistra del fiume secondo il trattato di pace di Iaşi del

11 Silvia Corlățeanu-Granciuc, Vama Sculeni – tradiţie sau necesitate? Aspecte din Istoria vămilor Basarabiei în secolul al XIX-lea, în: “Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”, I, 1998, Chişinău, “Ruxanda”, 1999, p.77-82. 12 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65, f. 59. 464

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

1791), e continuò a funzionare anche dopo il 1812, a dispetto di divergenze di vedute fra l’amministrazione locale e quella centrale. Fu soppresso solo con ukaz senatoriale il 26 settembre 183013. IL secondo cordone sanitario, quello sul Prut, resosi necessario quando qui arrivò la nuova frontera, fu creato dopo il 1812. Nell’aprile del 1818 trovano conferma ufficiale i ruoli del personale qui dislocato che operava secondo il regolamento di quarantena russo del 179614. A partire dal 1818 ogni passaggio attraverso la frontiera sul Prut venne registrato dagli uffici doganali divisi in due distretti principali: 1. Sculeni – avente statuto di quarantena centrale15; Novoseliţa – idem; Leova – quarantena speciale; Lipcani – punto di quarantena; 2. Ismail – quarantena centrale, Reni - speciale, Akkerman – punto di quarantena16. Bisogna dire che nel territorio recentemente annesso vi erano quattro porti (Ismail, Reni, Chilia, Akkerman) che avevano un'esperienza secolare nel campo del commercio estero. La nuova amministrazione decise che il centro sanitario doganale sarebbe stato creato a Reni, a discapito di Ismail, che presentava maggiori vantaggi dal punto di vista della sua posizione. Già nel giugno 1813, tuttavia, per rendere più efficienti le procedure sanitarie doganali si decise di trasferire il luogo di quarantena e l'ufficio doganale da Reni a Ismail. Di conseguenza ai commercianti di Reni fu tolta la possibilità di praticare il commercio estero, cosa che procurò loro danni rilevanti. Nello stesso tempo il 9 ottobre 1813 il funzionario di seconda classe A.B. Kurakin presentò al ministro della polizia S. Veazmitinov un progetto per l'organizzazione di un cordone sanitario- doganale sul Prut e sul Danubio, che contemplava la chiusura della dogana di Akkerman: la breve distanza da Odessa e dalla relativa dogana la rendeva infatti superflua. Fu così presa la decisione che le navi commerciali marittime entrassero nel porto di Akkerman solo

13 Valentin Tomuleţ, Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830, în: Tyragetia. Anuar, vol. VI -VII, 1996-1997, Chişinău, 1998, p. 210. 14 Ibidem, p. 21. 15 Dinu Postarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chișinău, 2006, p. 112. L’autore sostiene che „secondo Pavel Svinin, la quarantena a Sculeni è stata istituita il 26 febbraio 1813”. 16 Valentin Tomuleţ, op. cit., p. 212. 465

Tradiții istorice românești și perspective europene dopo che la loro mercanzia fosse stata controllata dal punto di vista sanitario e doganale a Odessa. Tornando alla frontiera terrestre dobbiamo sottolineare che le restrizioni per il passaggio della frontiera erano molto dure, specialmente per i casi di regime di quarantena che aveva una durata fino a 10 - 16 giorni. Come operava questo regime di quarantena? In paragone a istituti sanitari comparabili dell’Occidente era più semplice e rozzo. Per quelle di terra i documenti ci danno informazioni soprattutto sul punto sanitario di Sculeni. Questo fu creato il 23 febbraio 1813, e gli uffici sono stati aperti il 26 luglio 181417. Non va dimenticato che era il periodo della guerra russo-turca e che sul Prut passavano molti soldati, specie francesi e russi. Il periodo di quarantena per tutti i viaggiatori era di 16 giorni mentre gli oggetti venivano sdoganati in 24 ore secondo il sistema messo a punto da Giton de Maurvo18. La procedura di disinfestazione avveniva nel modo seguente: totti gli oggetti dei viaggiatori venivano bagnati in una soluzione speciale e poi trattati ad una temperatura piuttosto alta. Non c’è dubbio che molti oggetti venivano danneggiati, specie i libri. Le memorie di molti viaggiatori ne danno testimonianza. Più tardi gli stessi metodi vennero applicati contro i bacilli del colera. Lo scrittore e uomo politico Constantin Stere ricordava tempo dopo:” se non avessi avuto conoscenza di un artigiano, i miei libri si sarebbero ridotti in poltiglia in quella gran confusione”19. I centri di quarantena furono aperti subito dopo il 1812 lungo la frontiera mentre nel 1813 aprì a Chişinau la Direzione municipale di medicina con dieci posti. Questa, nel 1816, istituì la Commissione per la lotta al vaiolo. È attestato un unico caso di quarantena in città durante il XIX secolo, nel 1832. Esso si verificò nel centro sanitario di Visterniceni, una località poco distante dalla capitale, aperto durante l’epidemia di colera negli anni Trenta del XIX. Nel 1848 fu pubblicato un primo

17 Записки Одесского Общества Истории и древностей (ЗООИД), Том VI. – Одесса, 1867. – С. 260. 18 Ibidem. 19 Constantin Stere, În preajma revoluţiei, Vol. 5-6. Chişinău, 1991, p. 239. 466

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop lavoro specialistico sul tema: „Holera epidemică” a firma del medico Constantin Vârnav20. Solo verso la metà del secolo furono aperte sezioni di quarantena e centri sanitari che effettuavano la vaccinazione contro il vaiolo e organizzavano la pulizia delle strade. Le epidemie più frequenti erano di vaiolo, malaria, colera febbre tifoide, dissenteria, scarlattina, tifo esentematico, influenza, antrace, ecc.. Meno frequente era la peste, che i russi invocarono per erigere una barriera invalicabile al confine. Si rispettavano i tempi della quarantena? Nonostante le autorità russe abbiano creato un cordone militare di guardia subito dopo l’annessione, gli abitanti di entrambe le rive del Prut attraversavano clandestinamente le acque di confine, approfittando del fatto che, per un certo periodo di tempo, il controllo non era molto rigido. Un tale stato di cose fu notato dall’ispettore Krasnikov, che, inviato sul terreno, scrisse in un rapporto dell’agosto 1813 per il governatore civile pro tempore della Bessarabia, generale I.M. Harting, nel quale si segnalava che da Sculeni a Reni c’erano punti dove si poteva attraversare liberamente la frontiera21. Tuttavia, alcuni di quelli che passavano di nascosto il Prut venivano intercettati. Tra questi casi penosi si deve aggiungere il proprietario terriero, conte Constantin Hurmuzachi, che tornando a casa da Iaşi assieme a due domestici, fu sorpreso mentre attraversava il Prut in un punto dove ciò non era permesso. Fu costretto a rimanere per 21 in quarantena a Sculeni per la profilassi. Il dignitario russo A.B. Kurakin dispose che venisse trattenuto altri 42 giorni per punizione. Il 6 giugno 1813, tuttavia, C. Hurmuzachi riuscì a fuggire a Iaşi assieme ai domestici. Con lettera del 20 giugno, Hartingh sollecitò il console russo di Iaşi, Aleksandr Pini, a mettersi sulle sue tracce e a riportarlo in quarantena, per fargli scontare il termine prescritto, comprensivo di pena22.

Conclusioni: Per la Bessarabia del secolo XIX, una regione con bassa densità di popolazione, con un modesto grado di urbanizzazione e una rete

20 Republica Moldova, Ediţie Enciclopedică, Chişinău, 2009, p. 589. 21 ANRM, F. 5 „Guvernul regiunii Basarabia”, inv. 1, d. 1, f. 411v. 22 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 80, f. 1118. 467 Tradiții istorice românești și perspective europene commerciale poco sviluppata, la creazione di punti di quarantena sanitaria lungo i fiumi Nistru e Prut ha contribuito a frenare le epidemie ma soprattutto a consolidare le frontiere, a impedire alla popolazione di fuggire verso le regioni rumene o verso l’Europa, a orientare nella sua interezza il commercio autoctono (di per sè limitato) dai paesi europei allo spazio russo. Questi fattori hanno contribuito ad accentuare il divario di sviluppo della regione nei confronti dell’ovest.

Harta: I cordoni sanitari di Bessarabia nella prima metà del XIX secc.

468 RELAŢIA FILANTROPULUI EMANUIL GOJDU CU STUDENŢII ROMÂNI DIN BUDAPESTA

Maria BERÉNYI

Cultura românească din Ungaria s-a păstrat şi răspândit prin mijlocirea Bisericii şi a Şcolii. Aceste instituţii au fost ajutorate de societăţile culturale şi de românii mai înstăriţi, care formau şi constituiau fundaţii, deveneau mecenaţii culturii româneşti de aici. Constituirea asociaţiilor sau fundaţiilor culturale este o activitate caracteristică secolului al XIX-lea, cu preponderenţă, dar şi primelor decenii ale secolului XX. Fundaţiile şi asociaţiile, mai ales acelea constituite din iniţiativa unor personalităţi culturale, au avut drept obiectiv şi ajutorarea elevilor şi studenţilor silitori, care nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru a-şi termina studiile, cu scopul de a contribui la culturalizarea maselor, fortificând conştiinţa de identitate. Trăind într-o zonă istorică marcată de profunde confluenţe etnice, cu bogate tradiţii istorice culturale maghiare şi germane, românii au reuşit în epoca modernă importante recuperări în planul instruirii şcolare superioare şi în promovarea unor certe valori intelectuale în cultura română. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea au impus o întreagă pleiadă de intelectuali formaţi în academiile şi universităţile din Imperiul Austro-Ungar. Dragostea faţă de ortodoxie şi cultura românească a lui Emanuil Gojdu, neputând fi împărtăşită propriilor săi copii, a început a se revărsa, în măsură tot mai largă, asupra studenţilor români din Budapesta – cei mai iubiţi oaspeţi în casa şi la masa lui. În formarea intelectualităţii române din Ungaria şi Transilvania, pe parcursul secolelor al XIX-lea şi XX-lea fundaţiile au avut un rol covârşitor. În condiţiile lipsei unei clase prospere din punct de vedere economic, sau încă insuficient consolidate, cu o slabă reprezentare a elementului românesc în mediile urbane, cu o populaţie preponderent rurală, formarea intelectualităţii a fost rodul, în mare

469

Tradiții istorice românești și perspective europene parte, al operei de susţinere colectivă prin fonduri şi fundaţii de stipendii. În acest efort colectiv se remarcă activitatea şi contribuţia Fundaţiei Gojdu, care a fost una dintre cele mai mari fundaţii din Austro-Ungaria. Timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea şi viaţa culturală românească din Ungaria şi Transilvania. În perioada 1870-1918, peste 5 000 de tineri au primit burse pentru studii, sau pentru specializare în străinătate, zeci de familii nevoiaşe au primit ajutoare substanţiale în bani, alimente sau de altă natură. Dintre intelectualii români care au absolvit Universitatea din Budapesta şi erau bursieri ai Fundaţiei Gojdu, 32 au ajuns membrii ai Academiei Române, iar 5 dintre ei au devenit prim-miniştri ai României, şi anume Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Miron Cristea (care era şi primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) şi Petru Groza.

Cercurile literar-culturale ale studenţilor români din Budapesta „În primele decenii ale secolului al XIX-lea, numărul celor care frecventau şcolile înalte din Italia, Germania, Austria, Ungaria ş.a. era în plină creştere. Faptul este dovedit de cifra relativ ridicată a intelectualilor români cu titluri academice din anii imediat următori revoluţiei. Lista întocmită în 1849 la cererea Curţii vieneze cuprinde 346 de intelectuali români, dintre care o bună parte trecuseră prin şcoli înalte. Mulţi din aceştia studiaseră la Viena şi la Pesta. Pe lângă studiile propriu-zise, studenţii români desfăşurau aici o activitate largă în scopul cultivării limbii şi literaturii române. Ei îşi manifestau dorinţa de a suplini prin propria lor activitate ceea ce nu găseau în Transilvania şi, cu atât mai mult, în cele două metropole. Sprijiniţi de coloniile româneşti de aici, tinerii studioşi vor crea în Viena şi Budapesta veritabile <> de limba şi literatura română”1. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la Pesta se desfăşoară o activitate culturală românească mai întâi sub formă religioasă, apoi, treptat, primind un pronunţat caracter naţional. S-a înfiripat o mişcare culturală şi naţională românească având în frunte pe corifeii Şcolii Ardelene. Odată cu creşterea coloniei românești, precum şi a

1 V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românescă pentru Unirea din 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.140. 470

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop numărului studenţilor, Buda şi Pesta devin un focar de răspândire a unor idei îndrăzneţe în lupta pentru afirmarea naţională. Baza materială pentru susţinerea culturii româneşti din capitala Ungariei o asigură colonia macedoromână. Prin anii 1820, Damaschin Bojincă, Pavel Vasici, Paul Iorgovici, Eftimie Murgu, studenţi pe atunci, se adunau în casa parohului român de la Biserica Greco-Valahă Ioan Teodorovici, împreună cu alţi colegi. Acest cerc mai era frecventat şi de alţi români din cercul coloniei macedoromâne ca: Emanuil Gojdu, Atanasie Grabovsky, Ştefan P. Niagoie, Constantin Lecca, Zaharie Carcalechi. În 1844, studenţii români din capitala ungară trec în mod practic la organizarea într-o societate literară, ceea ce prilejuieşte studentului Ioan Thomici o explozivă scrisoare către George Bariţiu. El anunţă întemeierea unei societăţi “Pentru mişcarea literaturii româneşti”, de către studenţimea din Pesta, după exemplul dat de studenţimea română din Oradea. Îl roagă pe Bariţiu să lanseze un apel prin presă pentru sprijinirea societăţii. Efortul de asociere într-o organizaţie cu caracter cultural şi politic este prezent şi la 1848. Spre sfârşitul lunii august se consfinţeşte oficial realizarea unităţii deputaţilor şi a celorlalţi fruntaşi şi studenţi români aflați în Pesta, într-un club politico-naţional-cultural cu numele Societatea Naţională Română. Societatea ia naştere la 22 august 1848. Ea s-a constituit sub preşedinţia lui Andrei Şaguna. Printre membri îl găsim şi pe Emanuil Gojdu. Ziarul Amicul poporului, editat de Sigismund Popp în 1848 la Pesta, publică în numărul 14 Statutele Societăţii Naţionale din Pesta, în 26 de puncte, unde se spunea: “Membru ordinariu poate fi oricare român care se va învoi cu scopul Societăţii şi plăteşte o cotizaţie de 5 florini, iar pentru calitatea de “patron” al Societăţii, 50. Societatea are un preşedinte, un vicepreşedinte, doi notari, un preceptor şi un econom”. Scopul ei era „binele de obşte al Patriei şi înaintarea interesurilor române”. Pentru aceasta “Soţietatatea va ţine toate foile politice, literare, economice, comerciale ş.a., iar dincele de alte limbi câte-i vor fi prin putinţă” (p.24.), apoi “se va nevoi, după putinţă a înfiinţa şi o bibliotecă, pe cât se poate mai românească, cu căutare mai ales la literature nouă”. În afară de preşedintele Şaguna, Societatea are un vicepreşedinte, Teodor Serb, şi doi secretari (notari): Vincenţiu Babeş

471 Tradiții istorice românești și perspective europene

şi Petru Farchici. Societatea ar fi dorit să înfiinţeze un organ de presă independent lucru însă care nu i-a reuşit. În preajma revoluţiei de la 1848 studenţimea română a reuşit să închege un cerc de 20-30 de tineri, sub denumirea Adunarea Studenţilor Români la Universitatea din Pesta, în frunte cu Iosif Popescu. Printre membri se număra şi Vincenţiu Babeş. Evenimentele din 1848-49 vor pune capăt acestor încercări2.

Încercările lui Gojdu pentru constituirea liceului românesc din Lugoj „Factorii economici şi sociali specifici au contribuit ca în Banat, Crişana, Maramureş, care făceau parte din regatul Ungariei, să se formeze o burghezie română mai puternică, mai avută. Exponenţii burgheziei de aici nu erau reprezentaţi numai de intelectualitate, ca în Ardeal, ci şi de mari comercianţi, bancari, acţionari, funcţionari ajunşi în administraţia superioară şi în aparatul juridic. Reprezentanţii acestei burghezii din care făcea parte şi Emanuil Gojdu, doreau înscăunarea rânduielilor democratice care să asigure libertatea, egalitatea şi dezvoltarea tuturor popoarelor de pe teritoriul Ungariei, cerând totodată folosirea limbii române în administraţie şi şcoli, asigurarea autonomiei bisericeşti, promovarea şcolii şi culturii poporului român”3. Folosind înalta funcţie de comite suprem al Caraşului, Emanuil Gojdu a iniţiat în primăvara anului 1861 acţiunea de ridicare a unui liceu românesc la Lugoj. Lipsa unui număr de intelectuali- funcţionari români, l-au încredinţat pe Gojdu de necesitatea stringentă de a crea, prin toate mijloacele posibile, o pătură masivă şi bine pregătită de intelectuali care să poată ocupa cele mai înalte funcţii în administraţia de stat, ca şi pe această cale să poată servi interesele naţiunii sale. Pentru înfiinţarea liceului el a donat 2.000 de florini, organizând şi alte donaţii, iar pentru desăvârşirea acţiunii întreprinse a cerut guvernului maghiar un ajutor de 18.000 de florini, însă nu a primit niciun ajutor. Deák Ferenc i-a sugerat ajutorul celorlalte comitate. Despre această iniţiativă se relatează în presa vremii astfel:

2 Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Editura NOI, Giula, 2000, p.93-95. 3 I. Chira şi N. Chidioşan, ,,Emanuil Gojdu-Mecenat”, în Emanuil Gojdu 1802- 1870, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1972, p. 21. 472

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Relaţiunea Comisiunei denumite în cauza înfiinţândului gimnaziu românesc din Lugoşiu

Comisiunea denumită în cauza înfiinţândului gimnasiu românesc adunându-se după înţelesul decoziunii sub Nr.544 sub preşedinţia Ilustritatei Sale Dlui E m a n u i l G o z s d u comite suprem, arăta relaţiunea sa din şedinţa din 3. Septemvre 1861 precum urmează. Comisiunea denumită în cauza înfiinţândului gimnaziu român, adunându-se după înţelesul deciziunei comitatense din (. August a.c. Nr.544 sub preşedinţia Il. Sale Domnului Emanuil Gozsdu comite suprem, ca să se sfătuiască în privinţa agendelor mai urginte şi de lipsa pentru înaintarea cauzei înfiinţândului gimnaziu român, face următoarea relaţiune către comitetul comitatens. Il. Sa Dl. comite suprem deschizând în persoană ca şi prezide a şedinţei comisiunii, referează, că deoarece prin ceciziunea sub Nr.544, în cauza institutului român, a fost însărcinat, ca spre înmulţirea fundaţiunii să strângă oferte marinimoase în cercul tablei magnaţilor şi al reprezentanţilor la dietă, a vorbit cu ambii preşedinţi ai caselor încă mai nainte de a fi primit deciziunea din partea comitatului, şi aceia primiră bucurie ştirea despre înfiinţarea unui gimnaziu român; însă doreşte aceia mărturisire, cu numai o şedinţă vor ţinea casele, şi în aceea va fi cuvântul numai despre dizolvarea dietei, şi exprimară părerea de rău, că cu acea ocaziune nu se pot face colecte pentru institutul român. Il. Sa Dl. comite suprem, împărtăşi despre înfiinţarea acestui institut naţional, pe cale privată şi cu Dl. Francisc Deák, bărbatul de încredere al Ungariei, care îşi dădu părerea, că trebuiesc provocate oficios în numele comitatului Caraşiu toate jurisdicţiile din ţară, ca acele concurând cu intrevenirea lor, să adune oferte pentru înfiinţarea proiectului gimnaziu român naţional în Lugoş; - pentru ce Il. Sa propune, ca să se facă o provocare înflăcărătoare în numele comitatului, şi să se adreseze din acest scop, cătră toate jurisdicţiile din Transilvania, şi aci anume să se invite la oferte: Excelenţa Sa Dl. Alexandru Şterca Suluţiu mitropolitul Albei Iuliei, Es. Sa Dl. Andrei baron de Şaguna eppul Sibiului, - Es. Sa Dl. Haynald eppu catolic al Ardealului, şi Il. Sa Dl. Ioan Alexi, eppul Gherlei, apoi de sine se înţelege că sunt de a se ruga pentru oferte spre scopul atins şi Il. Sa Dl. Dr. Alexandru Dobra eppul Lugoşiului, Es. Sa. Dl. Vasiliu Erdélyi eppul Oradei mari,

473 Tradiții istorice românești și perspective europene precum şi Dnii episcopi catolici din Timişoara şi Cianad, şi aceasta să se considere de întregimea deciziunii sub Nr.544, în cauza institutului naţional. Propunerea aceasta a Il. Dale Dlui comite suprem, precum şi aceia a Dlui Alexandru Makay, ca să se provoace deosebi comunele comitatului Caraşiu – ca acestea să primească pe sine o concure cu un ajutoriu anumit pe an din partea lor ca şi comune, şi să se deoblige că-l vor da pe viitoriu pentru totdeauna, respective până când gimnaziul va veni în aşa poziţiune, cât nu va mai avea lipsă de ceva sprijinire – s-a primit cu unanimitate şi plăcere din partea comisiunii, care îşi exprimă dorinţa, ca aceste provocări cât mai curând să se efectueze – mai totodată să se provoace şi alte personalităţi private cu autoritate şi popularitate – oridecare naţionalitate – ca şi aceasta să ajute întru adunarea colectelor. După aceasta Dl. Ioan Faur întâiul vicişpan de ordine propune, ca să se facă statute pentru gimnaziul român naţional, şi din acest scop, Il. Sa Dl. comite suprem, denumească din membrii comisiunii o altă subcomisiune, şi anume pe Dl. Mihai Nagy canonic gr.cat., Ion Marcu protopop gr. n. U., Ioan Faur, Alexandru Atanasievici, Alexandru Makay şi Dr. Atanasie Marienescu pentru elaborarea statutelor până la congregaţiunea viitoare, - dar totodată, însărcinează pe Rsmul Dl. Mihai Nagy ca să câştige gimnaziul din Blaj şi din Beiuş, iară pe Rsmul Ioan Marcu, pe cele a gimnaziilor din Braşov şi Carloviţ, promiţând şi Il. Sa că va câştiga de la institutul reformat din Debrecen, pentru de a procede în formularea statutelor după o orientare, şi paşi mai siguri. Tot Spectab. Dl. întâiul vicişpan propune că mai întâi ar fi ca să se hotărească caracterul gimnaziului, şi pofteşte, ca - servindu-se de supremul scop, şi ultima tendinţă, caracterul de “gimnaziu român naţional să se adauge şi caracterul confesional, prin numirea de răsăritean – în urmare să fie “gimnaziu român naţional răsăritean”. Motivele atinsului Domn, şi membrilor de aceasta părere sunt: a) pentru că oricare institut în ţară are şi caracter confesional, şi guvernul trebuie să facă provocare, ca să-i dăm şi caracter confesional. – b) pentru că mulţimea locuitorilor în comitat şi în Banat sunt răsăriteni, şi fiind siliţi a-i da caracter confesional nu poate să fie decât răsăritean. C) pentru că acela, care face ofert, doreşte să ştie la ce institut dă banii săi. Dar altmintrelea ideea de un institut naţional, e încă o idee nouă la noi, şi mai cu greu va putea străbate decât aşa institute ca şi cari asemenea se mai află încă au caracter şi confesional. – poate veni însă un timp critic, o criză politică – ca în trecutul decurând – şi dacă are gimnaziul şi carater confesional biserica răsăriteană cu autonomia sa îl ia sub scutul său, şi de la aceasta nu-l poate răpi nimeni.

474

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

La acest răspuns Rsmul Dmnul Mihai Nagy, şi membrii de o părere, a) când s-a proiectat înfiinţarea unui gimnaziu român, nu a fost vorba, decât de gimnaziu naţional, şi toţi ca un suflet oferiră pentru gimnaziu român naţional. – Ce se atinge de condiţiunea pusă a treia de la protocol, ca să fie şi “răsăritean” – oferatoriul îşi poate retrage ofertul. – b) prin carater confesional, mult ajutoriu ar cade de la acest gimnaziu. c) şi de ar veni un timp critic, ca comitatul să-şi piardă autonomia, în contra puterii fizice, şi absolutistice, nu se poate opune nimeni, şi-l răpeşte, sau se amestecă în cauzele institutului după plăcere. – d) acest institut trebuie să fie a naţiunei întregi, ca să avem speranţa, că în viitor va deveni de o academie română, şi altele. Membrii comisiunei întărind sau răsturnând aceste două păreri diverse pentru carcaterul şi de confesional, se văzu de lipsă de votare, şi Il. Sa primind voturile a aflat că Dnii Mihai Nagy, Basil Stoian, Jova Popoviciu, Costa Popoviciu şi Dr. Marienescu votară pentru “gimnaziu român naţional”; - şi aceştia cerură, că aşa să se aşterne la consiliu, şi numai în cazul când consiliul ar face sila de-ai da caracter confesional, să se ia chestiunea aceasta înainte, - iară Dnii Ioan Faur, Bela Szende, Alexandru Atanasievici, Demetriu Popaviţia, Ion Marcu, - J. Liszka şi Alexandru Makay şi-au dat votul ca să fie “gimnaziu român naţional răsăritean”. Aflându-se voturile împărţite, pe de o parte cu majoritate, Il. Sa fără a mai vota, a pronunţat votul majorităţii de învingătoriu, ca adecă să fie “gimnaziu român naţional răsăritean”, - şi în acest mod să se refereze opiniunea comisiunii către comitetul comitatens. În fine Domnul Mihai Nagy pretinde, ca şi votul minorităţii să se ieie în protocol.

D e c i z i u n e

Relaţiunea comisiunii din şedinţa din 3. Sept. în cauza gimnaziului român adresată cătră comitetul comitatens, şi referirea Il. Sale Dlui comite suprem Emanuil Gozsdu cumcă a vorbit în interesul înfiinţândului gimnaziu român naţional cu ambii preşedinţi ai caselor din dietă, şi cu Dl. Francisc Deák, precum şi aceea, cumcă s-a denumit o subcomisiune pentru elaborarea statutelor gimnaziele, se primeşte de ştire îmbucurătoare. Ce se atinge de acele propuneri ca să se provoace toate jurisdicţiile din Ungaria şi Transilvania pentru a face oferte, precum şi toţi anumiţii preaânalţi bărbaţi ai bisericillor diferite, asemena şi alte personalităţi private

475

Tradiții istorice românești și perspective europene

şi deosebi comunele comitatului Caraşiu pentru un ajutoriu anual pentru totdeauna, şi respective până nu va mai avea gimnaziul lipsă de sprijinire, comitetul comitatens ordinează ca aceste provocări să se efectueze cât mai curând. Comitetul comitatens, luând la dezbatere deosebită, şi de nou chestiunea caracterizării gimanziului român naţional şi din punct de vedere confesional, după o pertractare serioasă, şi înfocată, s-a alipit cu majoritate îndoită cătră părerea majorităţii din comisiunea pentru cauză gimnaziului român naţional, şi primind cu ponderozitate motivele aduse aşa în relaţiunea comisiunii, precum în decursul pertractării chestiunii de caracterizare, a enunţat, şi decis că gimnaziul să se numească “g i m n a z i u r o m â n n a ţ i o n a l r ă s ă r i t e a n” şi pentru aceasta comitetul comitatens ordonează, că aceasta să se pună în protocolul comitatului Caraşiu, să se împărtăşească cu comisiunea gimnaziului pentru efectuarea circulării provocării pentru oferte. însemnat de Dr. M a r i e n e s cu Vicenotariu4

În cele din urmă, datorită neînţelegerilor intervenite între ortodocşi, care ar fi dorit un liceu pur ortodox, şi greco-catolici, care-l doreau mixt, iniţiativa a fost abandonată.

Comitetul pentru ajutorarea tinerilor jurişti la Universitatea Pestană

Emanuil Gojdu a rămas toată viaţa sa consecvent ideii că progresul naţiunii depinde de dezvoltarea culturii. A fost membru fondator sau ordinar al mai multor societăţi culturale. Ca membru fondator l-a ajutat pe prietenul său, Andrei Şaguna, la constituirea societăţii ASTRA din Sibiu la 1861. A ajutat materialiceşte mai multe şcoli, biserici, societăţi naţional-culturale. Gojdu a avut, încă de tânăr, primele manifestări pe linia stăruitoare şi ascendentă de sprijin a culturii româneşti. Numele lui apare printre primii abonaţi şi colaboratori ai revistei lui Zaharia Caraclechi, Biblioteca românească, apărută în 1821 la Buda. A dat un ajutor substanţial atât revistei

4 Concordia, nr. 13, Pesta, 1861, p. 51-52. 476

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop amintite, cât şi Calendarului românesc, tipărit de Ştefan P. Niagoie, învăţător la şcoala românească din Pesta. Una dintre remarcabilele etape din activitatea de mecenat a lui Emanuil Gojdu constă în organizarea Comitetului pentru ajutorarea tinerilor jurişti de la Universitatea Pestană, înfiinţat în iarna anului 1861. Acest comitet al cărui preşedinte era chiar Gojdu, a lansat un apel călduros în Concordia şi în circulare nominale, către întreaga populaţie din Transilvania şi Ungaria, pentru a contribui, prin donaţii, la înfiinţarea unui fond de ajutorare a studenţimii române merituoase şi lipsite de fonduri, înscrise la Facultatea de Drept din Pesta.5 Apelul conţinea următorul text:

Invitare

Naţiunea română numai prin cultură va putea ajunge la culmea acea a mărirei sale, de pe care străbunii noştri a ştiut să insufle respectul lumei întregi, şi care acuma, cu dreapta renumeraţiune pentru suferinţele de 17 secoli, iară-i compătimeşte. Numai atunci îşi va putea cuprinde locul cuvenit între popoarele Europei, dacă cu hărnicia, cu puterea sa va şterge urmele triste lăsate pe faţă-i prin vitregia timpurilor. – Numai atunci v-a reieşi învingătoare din luptele continue purtate pentru drepturile ei eredite de la strămoşi însă prin viclenia răpită, când va creşte din sânu-şi bărbaţi rezoluţi de a-i sacra viaţa pentru eluptarea drepturilor ei ! Aceste cugete, aceste convingeri au condus pe comitetul mai în jos însemnat, când şi-a propus a face colecte de bani pentru ajutorarea juriştilor lipsiţi de la Universitatea de Pesta; pentru ajutorarea acelor tineri români, cari nesperiându-se de nenumeratele piedice, cari le stau în cale, - luptându- se cu sărăcia ce-i apasă, au prosperat în capitala ţării spre cercetarea Muzelor, cu scop de a putea fi cândva tot atâţi apărători bravi ai naţiunei, tot atâţi luptători pentru drepturile ei. Cei mai mulţi dintre cetitorii acestor şire vor şti nezmintit, cât are să se lupte un tânăr român, până ce ajunge la o stare încăi încâtuva nedependentă, şi totuşi cu cea mai mare bucurie observăm, că din an se înmulţesc numărul acelor tineri, cari fără ajutoriu, lăsaţi numai în grija lui Dumnezeu sfântul, şi răzimându-se pe hărnicia grăbesc la ştiinţele mai înalte,

5 I. Chira şi N. Chidioşan, op. cit., p. 25. 477 Tradiții istorice românești și perspective europene alegîndu-şi mai cu seamă sfera juridică, în care cugetă a putea face mai mare serviciu patriei şi naţiunii. Tineri ca aceştia merită ajutoriul naţiunei, merită, ca tot insul, care se află în o stare materială mai favoritorie, să confereze după puteri la susţinerea lor ! Deci Comitetul susânsemnat îşi ia voia de a se adresa către tot binesimţăroriul român cu rugarea, ca încât îl va ierta starea materială şi inima, să sacrifice spre acest scop frumos din averea-i câştigată o părticică, să prospereze spre ajutorarea acestei instituţiuni filantropice, având în înaintea ochilor, că cu tot denariul, ce va da spre acest scop, şterge o lacrimă de pe faţa tristă a unei comuni – a naţiunei, şi stârneşte mulţămită fierbinte în inimia acelora, cari prin astea ajutoare se vor pune în stare de a se putea sacrifica cu trup cu suflet chemării, ce şi-au ales. Sumele adunate sunt de a se trimite sub adresa:

Dl E m a n u i l G o z s d u (Nagyhid utcza Nr.4.) Numele mare – a inimoşilor contribuinţi, precum şi sumele se vor publica în “Concordia”. Dat în Pesta 22. Noemvre. 1861.

C o m i t e t u l pentru ajutorarea juriştilor lipsiţi la Universitatea de Pesta Semnatu prin Ios. Popu notariu6

“Găsind o înţelegere aproape unanimă în rândurile maselor populaţiei româneşti din Transilvania, Crişana, Banat, Sătmar şi Maramureş, şi mai ales în rândurile intelectualităţii, sute de donatori se înscriu cu sume mai modeste sau mai substanţiale pe listele de ajutorare a comitetului. Sunt semnificative pentru înţelegerea rolului acestui Comitet răspunsurile primite chiar personal de Emanuil Gojdu de la diferiţi organizatori ai anchetelor, ce transmit, adeziunea nu numai materială şi spirituală la această iniţiativă .(...)” Din nenumăratele scrisori venite pe adresa Comitetului, mai din toate colţurile Ardealului, putem deduce anvergura acţiunii iniţiate de Gojdu. Activitatea de propagandă dusă pentru constituirea fondurilor necesare ajutorării tinerimii studenţeşti şi adunările

6 Concordia, nr. 32, Pesta, 1861, p. 128-129. 478

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop populare ţinute în acest scop, au transformat întreaga acţiune într-o adevărată mişcare a românilor, care a cuprins pături sociale diferite din mai toată ţara”7. Să spicuim din câteva scrisori adresate Comitetului şi personal lui Emanuil Gojdu: “Lângă aceste şire de scrisoare, alăturez, cu cuvenita onoare 101 florini, adecă una suta şi unu florini valută austriacă din partea poporului bisericei răsăritene orădene, pe sama studenţilor români, mai săraci, de la Universitatea din Pesta, dimpreună cu lista, în care-şi înscrie numele conferatorilor; prin ajutoriu însă, dar de adevărat simţ de iubire naţională, şi patriotic dat. Dee Dumnezeu ca şi alţi confraţi ai noştri, carie voesc, şi doresc înflorirea naţiunei române şi naintarea ei în cultură, să facă şi mai mult, căci numai aşa va înflori naţiunea română, şi va ajunge la epoca de aur, dacă fiii ei o vor sprijini. Aşa a zis odată un bărbat [este vorba despre Gojdu – n.n. - M. B.] din timpurile noastre, şi iubit fiu a Naţiunei române, că numai acela tempu se poate numi... în care patriţi se întrecu şi cu însăşi aşa scedere a aduce jertfă pe altariul naţiunii, şi al patriei, atunci înfloreşte patria, atunci înfloreşte naţia, şi cu dânsa pe stâlpul mărirei şed fiii patriei – (Biblioteca română, 1830, partea III, pagina 32.)” (Oradea, 3 ianuarie 1862)”8. “Noi în lista alăturată subscrişii locuitori din comunitatea Belinţi, cunoscând lipsele cu care au de a se lupta tinerii noştri pe la universităţile şi şcolile străine, şi iară prevăzând foloasele care le vom putea avea noi şi naţiunea întreagă dacă vom ajuta cu toţi să ni se sporească inteligenţa, contribuind fiecare după putinţă am adunat suma de treizeci şi şase de florini şi 40 kreiţari vechi austrieci care trimitându-o Domniei Tale [lui Gojdu – M. B.] ca preşedintelui comissiunei în cauza ajutării studenţilor săraci, rugăm pe onorata comissiune a împărţi şi micul nostru dar între tinerii lipsiţi după cum va afla a fi mai bine.

7 I. Chira şi N. Chidioşan, op. cit., p. 24-25. 8 Ioan Chira, Viorel Faur, Documente referitoare la activitatea politică şi filantropico-naţională a bihoreanului Emanuil Gojdu, în “Emanuil Gojdu 1802- 1870”, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1972, p. 132-133. 479 Tradiții istorice românești și perspective europene

Primiţi totodată o salutare frăţească de la connaţionalii Dvoastre cari vă poftesc mult spor şi ajutoriu din toate părţile.” (Belinţi, 1 februarie 1862)”9. “(...) din zel naţional fac colecta prezentă pentru ajutorimea tinerilor români lipsiţi de la Universitatea pestană; suma 15 fl. 10 cr. v. austr. se expediează în zilele acestea prin O. D. Nicole Ribaroviciu (Adminis.) Illustritatei Sale Dlui Emanuel Gozsdu ca prezide comitetului pentru ajutorarea acestor tineri, pe lîngă comitiva următoare. Ilustre Domnule ! Contribuenţii subscrişi din comuna Saágh văzând necesitatea cu care au a se lupta tinerii noştri pe la universităţi şi şcoli străine, dar şi ştiind că numai cu puteri şi sacrificând fiecare după putinţă vom putea ajunge un viitor mai fericit; suma de 15 fl. 10 cr. v. austr. o trimit D-tale ca prezidelui comisiunei spre ajutorarea tinerilor pauperi aşa dară rugăm pe onorata comisiune a împărţi micul nostru don după circumstanţii.” (Saágh, 9 martie 1862)”10. Cu timpul, din acest fond s-au acordat burse şi studenţilor de la alte facultăţi. Printre beneficiari s-au numărat şi studenţi maghiari şi sârbi. Gojdu îşi exprima doleanţa de a se adresa cu un apel şi păturilor neromâneşti. „Comitetul format iniţial pentru ajutorarea studenţilor de la facultatea de drept îşi pierde chiar la propunerea lui Gojdu, caracterul exclusivit şi din aprilie 1862 găsim alături şi studenţi la medicină, veterinară şi silvicultură, ajutaţi din fondurile Comitetului. Prin acordarea sumelor fixate, Gojdu urmărea pe lângă simplul fapt de ajutorare a studenţimii şi încurajarea şi stimularea unei pregătiri profesionale cât mai temeinice a tinerilor. Pentru obţinerea ajutorului, studenţii trebuiau să depună alături de cerere, un certificat de pauperitate şi o dovadă cu calificativele obţinute la examen. Menţionăm acest lucru deoarece aceste două cerinţe, lipsa de posibilităţi materiale şi în special buna pregătire, constituie şi vor constitui şi peste opt ani cerinţele de bază şi în cazul solicitării burselor de la Fundaţia Gojdu”11.

9 Ibidem, p. 136-137. 10 Ibidem, p. 138-139. 11 I. Chira şi N. Chidioşan, op. cit., p. 24-25. 480

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Comitetul, în ciuda faptului că s-au adunat colecte din multe localităţi, nu întotdeauna dispunea de fondurile necesare. Din protocoalele Comitetului reiese, că însuşi preşedintele îşi exprima “mirarea şi părerea de rău, că aşa puţini bani încurg, şi că de ar curge tot aşa de rece lucrul, nu merită ca să existe comitetul”. Scepticismul motivat al lui Gojdu va fi înlăturat prin intermediul unui nou “apel cătră naţiune” pentru a sprijini, „cu căldură”, iniţiativa comitetului, deoarece o nereceptivitate ar fi determinat „mai mulţi tineri... a părăsi şcoalele”, ceea ce ar fi anulat parţial rosturile comitetului. Între membrii Comitetului găsim nume binecunoscute. Pe baza protocoalelor cercetate reiese că membrii comitetului erau: Gavril Mihali, Ioanichiu Miculescu, Ioachim Mureşianu, Vasile Bogdan, Alexandru Roman, Iacob Mureşianu, Sigismund Pop, George Popa, Simion Popovici, D. Ioanescu. Ca notari au funcţionat: Partenie Cosma şi Iosif Vulcan12. Emanuil Gojdu a fost apoi unul dintre membrii fondatori ai Şcolii de Arte şi Meserii din Budapesta, deschisă la 1846, instituţie care în 1871 va deveni Universitatea Tehnică Regală Maghiară13. În 1862 studenţimea română din Pesta îl sprijină cu bani pe viitorul pictor Nicolae Popescu sosit în capitala Ungariei pentru studii. Acesta este recomandat lui Emanuil Gojdu care, în calitatea sa de membru fondator al Şcolii de Arte şi Meserii, intervine cu toată autoritatea şi Nicolae Popescu este înscris la cursuri. Un fost student bihorean îşi reaminteşte despre acest fapt în paginile Viitorulului din Pesta, în felul următor: „Nu pot a nu-mi aduce aminte de o altă faptă frumoasă, umanitară a tinerilor români din Budapesta, care revarsă o lumină foarte favorizată pentru cugetele şi simţămintele lor. A venit odată de la Timişoara un tînăr român la Partenie Cosma, a cărui cvartir era primul <>„ al tinerilor veniţi la Pesta, spunând, că el este pictor şi ne mai având ce să înveţe la Timişoara, ar dori să se perfecţioneze în arta picturei la Conservatoriul de pictură din Budapesta. Sărac cum era, fără nici un cruceriu în pungă, tânărul

12 Ioan Chira, Viorel Faur, op. cit., p. 124-131. 13 Ion Georgescu, “Fundaţia “Emanoil Gojdu” în sprijinul studenţilor şi elevilor români din Austro-Ungaria”, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, Sibiu, 1972, p. 534. 481 Tradiții istorice românești și perspective europene nostru fu primit cu mare bucurie, aflând pe un tânăr român pe o altă carieră de artă, pe care până acuma n-a umblat nici unul. Acest tânăr a fost Nicolae Popescu. Partenie Cosma, care vorbea puţin, dar făcea mult pentru colegii săi tineri români, a şi făcut deloc o colectă spre ajutorarea acestui tânăr talentat; apoi a mijlocit prin Emanuil Gozsdu, ca Popescu să capete instrucţiune gratuită în Conservatoriu. Aceasta însă nu era destul pentru susţinerea lui Popescu. Cosma deci a făcut, ca fiecare jurist român, fie a fi fost oricât de sărac, s-a deoblegat a da pentru Popescu 50 cr. la lună, prin ce pictorul nostru devenise la un ajutoriu lunar de circa 24 fl., iar cvartir avea la Partenie Cosma. Popescu, făcându-şi studiile cu multă sârguinţă, timpul său liber l-a folosit pentru facerea unei icoane bisericeşti intitulată Întoarcerea lui Saul şi acest prim op frumos al său un concept independent, l-a oferit tinerimei române din Budapesta, în semn de recunoştinţă, tinerii însă, voind a păstra aceasta icoană frumoasă cu culori în ulei, au donat asemenea în semn de adevărată stimă reverenţia Dlui Ioanichie Miculescu, care şi astăzi păstrează în odăile sale primul op a renumitului pictor român Nicolae Popescu. El abia după un an şi jumătate şi-a finit studiile sale în Pesta, având a le continua la Viena. Ei bine ! dar de unde paralele necesarie ? Partenie Cosma a ştiut să ajute şi aicea. El adecă văzând la doamna Haica, soacra Dlui Dr. Aurel Maniu portretul scobit în oţel a lui Mihai Viteazul, a cerut acest portret frumos spre a-l putea întrebuinţa spre un scop filantropic. Cosma a şi făcut contract cu renumitul sculptor din Pesta, Rohu, spre a decopia portretul lui Mihai Viteazul în cel puţin 1000 de exemplare şi să-l şi părească pe hîrtie fină. – Aceasta s-a şi realizat peste câteva săptămâni, şi – lumea română din Budapesta fu inundată cu portrete d-alui Mihai Viteazul, constând exemplariul 1 fl. v. a. şi a avut o trecere atât de mare, cât din venitul curat pictorului nostru i s-a dat succesive aproape la 700 fl. ajutoriu, care i s-a trimis la Viena. Încât ştiu eu, pe pictorul nostru, care făcuse deja progres admirabil în arta de pictură, în Viena l-a luat sub scutul său B. G. Popovits, comerciant de nume bun şi român zelos. De la Viena s-a dus apoi Popescu la Roma pe spesele mecenatului său, Mocioni, de unde şi reieşi ca artist admirat de la care şi la expoziţia universală din Viena

482

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop la anul 1873 au fost expuse două icoane minunate, admirate şi binecuvântate chiar de cătră Sfinţia Sa Pius al IX-lea. Papa de la Roma. Prin moartea lui grabnică urmată pe la anul 1878, românii au pierdut în Popescu un luceafăr puternic de pe orizontul artei de pictură. Vedeţi, cum lucrau şi cum se însufleţeau înainte de 25 ani tinerii români din Budapesta pentru tot ce era frumos, nobil, folositor şi naţional !“14.

Relaţiile lui Emanuil Gojdu cu tinerii de la Societatea “Petru Maior” din Budapesta

Ideea înfiinţării unei societăţi – care să-i strângă şi să-i apropie pe toţi studenţii români de la universitatea din Pesta – e reluată în anul 1859 de vreo 30-35 de studenţi în frunte cu Atanasie M. Marienescu, Ion Marin şi Partenie Cosma. Aceştia s-au adunat, ca şi altă dată, la cafeneaua Carol din strada Uri spre a dezbate problemele legate de acest deziderat. Ideea se cristalizează în anii următori. Printre iniţiatori îl întâlnim pe Iosif Vulcan, venit de la Oradea, care avea o oarecare experienţă acumulată la conducerea Societăţii de lectură de acolo. Proiectul primeşte contururi precise în anul 1861, prin munca susţinută de Vulcan. La 9 februarie 1862 studenţii hotărăsc întemeierea societăţii alegându-l ca preşedinte pe Iosif Vulcan, căruia i s-a încredinţat sarcina de a întocmi şi statutele societăţii asistat de o comisie formată din Mihai Beşan, Iosif Illovits, Ion Ioviţia, Teodor Man şi Ioan Nichita. Inaugurarea societăţii are loc la 20 februarie 1862, când s-a ales prin vot secret primul comitet al Societăţii “Petru Maior”: Partenie Cosma preşedinte, Ioan Nedelcu vicepreşedinte, Iosif Vulcan şi Şt. Perian notari, Iosif Illovits casier şi Saba Fercu bibliotecar. După 25 de ani de la constituirea Societăţii “Petru Maior” un fost student, semnând Bihoreanul, scria astfel în paginile Viitorului, ziar apărut la Pesta, despre aceste începuturi: „Tinerii români de la universitatea din Budapesta, înainte de 25 ani, au fost foarte activi în toată direcţiunea. Ei au simţit necesitatea d- a se ocupa serios nu numai cu studiul juridic, ci şi cu cultivarea limbei române şi cu învăţarea limbelor romanice. Erau între noi unii, mai

14 „Reminiscenţe jubilare“, în Viitorul, Budapesta, nr. 28, 1884, p. 2-3. 483 Tradiții istorice românești și perspective europene vârtos cei din Biharia şi Arad, cari foarte rău ori nimic nu ştiau vorbi româneşte, fiind crescuţi de mici tot la şcoale maghiare. Pe aceştia seniorii noştri, în frunte cu Dr. At. Marienescu, i-au luat la trei parale, li-au procurat şi dat cărţi, jurnale româneşti spre a putea învăţa limba literară. Şi tinerii noştri făcură în puţin timp un sporiu atât de mare, cât chiar aceştia au început în Budapesta a edita o foaie românească scrisă cu mâna care să dedea din mână în mână spre cetire. Aceasta foaie avea un conţinut mai vârtos beletristic şi umoristic (caricaturile cele mai nimerite le făcea George Ardelean), din care apoi mai târziu, văzându- se tinerimea întărită spiritualmente, a răsărit jurnalul beletristic Aurora română sub redacţiunea nominală a Dlui Ioanichie Miculescu. Spre caracterizarea timpurilor de atuncea este destul de a menţiona numai atâta, că de exemplu Iosif Vulcan când a venit la Budapesta (1859), foarte rău vorbea româneşte, şi în urmă se f ăcu cel mai activ literat şi jurnalist român; Mihai Beşan în Budapesta învăţase româneşte din fundament, şi apoi a scris pentru Concordia, Telegraful român, şi Aurora română, articole politice fulminante, dimpreună cu Titu Haţeg şi Partenie Cosma au făcut studiu şi din limba franceză, Ioan Man învăţase italieneşte, iar cu un an mai târziu Saba Fercu s-a apucat de limba spaniolă. Bănăţenii tot câţi erau au învăţat franţuzeşte, pe când Alexandru Mocioni, fireşte prin educaţiunea sa de acasă, era perfect; iar Dr. At. M. Marienescu foarte înaintat în această limbă. Va să zică, juriştii români de atuncea nu s-au îndestulit numai cu studiile academice, ci pe lângă ocupaţiunile, ce le aveau în diferite cancelarii ale advocaţilor, mai aveau timp de a se ocupa şi cu studiile limbilor romanice, de cari e mare trebuinţă în viaţa practică. Toate acestea însă n-au putut alina din destul setea tinerilor români pentru progresul spiritual. Ei au simţit lipsa de conveniri literare, şi aşa se întruniră în cvarterul lui Partenie Cosma într-o societate literară, la început privată, sau cum îi zicea: secretă, care mai târziu s-a făcut publică sub numele de Societatea Petru Maior, şi care există şi astăzi în Budapesta. În aceasta societate tinerii noştri tot la două săptămâni care de care emula cu cetirea operatelor proprie beletristice în limba română, acestea apoi se predau altora spre criticare, ceea ce se cetea în şedinţa următoare. Secret însă n-a putut rămâne mult timp aceasta societate. Ea din îndemnarea Dlui Alexandru Roman, fiindcă tinerimea mult se interesa

484

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop de aceste şedinţe şi avea deja şi o bibliotecă tot în cvarterul lui Partenie Cosma, - esmise o comisiune de trei, constatorie din Iosif Vulcan, Mihai Beşan şi Teodor Man spre elaborarea statutelor societăţii. Proiectul fu dezbătut şi definitiv stabilit în adunările tinerimei, şi aceste cu o rugare separată Mihai Beşan, Ioan Ioviţa şi Teodor Man (dacă mi-aduc bine aminte) le-au prezentat Dlui profesor de la universitate Konek, care pe acel timp era totodată şi decanul facultăţii juridice. Aceste statute subcernute din senatul profesorilor academici la locotenenţa reg. din Buda, au adormit în Domnul pe mai mulţi ani în arhiva Locotenenţei, căci întrevenind iară provizorie, stăpânitorii de atuncea, străini de orice mişcare naţională, şi crescuţi în şcoala conservativilor, nu voiau odată cu capul a concede dreptul de publicitate pentru Societatea “Petru Maior”, (căci deviza nu mai era “progres” şi “libertate” ci suprimere) cugetând fireşte, ca din aceasta societate nevinovată va răsări arborele unei “Daco-Românie”, un greluş, care chiar şi astăzi umbla gâdăle ererii unor jurnalişti şi politici maghiari. Cînd însă Zichy Herman devenise Cancelariu aulic al Ungariei în locul conservativului Forgách: ieşi la lumină şi statutul tinerilor români şi fiind provăzut cu clausula de întărire mai înaltă, Societatea “Petru Maior” deveni publică, şi ea trăieşte ca atare până în ziua de astăzi. Va să zică: primul fundament al acestei societăţi s-a depus înainte de pătrar de secol prin juriştii români de atuncea. Fireşte, ca în asemenea împrejurări spiritul naţional al tinerilor români începuse a se dezvolta cu toată puterea, românii, ca atari, au voit să rămână români pe lângă toate suprimările venite chiar şi din partea Colegiului academic al profesorilor. Românii văzând delaturată limba română şi în biserica grecească-românească din Budapesta, care şi până astăzi e constituită pe bază dualistică, (română şi greacă) s-au amestecat şi în trebile bisericeşti. Anume la ,,Învierea Domnului” ori era săptămîna românilor, ori a grecilor, archimandritul grecesc, totdeauna începea greceşte serviciul Dzeiesc, ceea ce nu corespundea parităţii, drept aceea tinerii români la prima ocaziune a învierii (Paştile) când liturghia avea să se ţină româneşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dis de dimineaţă s-au sculat şi fără de a căuta, care dintre noi este unit ori neunit, s-au grăbit la biserică şi îndată ce grecul a început greceşte, tinerii români deloc au intonat cântarea românească din toate răsputerile şi a sugrumat cântarea grecească a Archimandritului. Fireşte că aceasta făcu

485

Tradiții istorice românești și perspective europene mare turburare în inimile grecilor, pentru care şi Ioanichie Miculescu avuse unele neplăceri, dar în urma urmelor românii au învins, şi de atuncea încoace reciprocitatea între români şi greci se respectează în biserică şi până în ziua de astăzi”15. Activitatea societăţii a cuprins mai multe sfere de acţiune: literară, naţional-culturală. Cel mai important loc îl ocupă dezbaterile privind problemele de limbă şi literatură. În cadrul seratelor literare, membri îşi prezintă creaţiile lor originale (nuvele, schiţe, poezii, teatru etc.). La aceste serate sau alte manifestaţii culturale organizate de studenţii români din Pesta, participau foarte mulţi membri ai coloniei române de aici, bineînţeles şi Emanuil Gojdu16. Partenie Cosma17, care în timpul studenţiei a fost secretarul personal al lui Gojdu, a scris următoarele despre el în Enciclopedia Română: “Ceea ce nu era lucru mic atunci şi nu este lucru mic nici astăzi în Pesta, casa lui atât nainte cât şi după 1848 era recunoscută de casă românească, unde toţi Românii erau bine primiţi şi sprijiniţi. În cancelaria lui advocaţială aplica numai tineri Români. Trăiesc încă mulţi din acei tineri universitari de odinioară, cari Duminicile şi serbătorile după amiazi vara le petreceau în vila lui Gozsdu, unde fără nici o invitare erau bineprimiţi şi ospetaţi. Gozsdu îşi petrecea cu ei, glumea şi cânta cu ei cântece naţionale, însufleţindu-i pentru idealuri naţionale. Era unul din acei rari bătrâni din Ungaria, cari aveau ferma speranţă în viitorul naţiunei române (…)”18.

15 Ibidem, 1884, Nr. 27, p. 2/3. 16 Maria Berényi, ibidem, p. 95-98. 17 Partenie Cosma (1837, Beiuş-1924, Sibiu), studiile teologice le-a terminat la Arad, iar cele juridice la Pesta. În timpul studenţiei, era cântăreţ în strană la biserica greco-valahă din Pesta. A practicat avocatura la Beiuş şi, apoi, a reprezentat interesele domeniilor Episcopiei greco-catolice din Oradea. S-a implicat în mişcarea politico-naţională a Românilor bihoreni, încă din timpul studenţiei, în calitate de publicist şi apoi de deputat în parlamentul maghiar, între anii 1872- 1881, ca reprezentant al Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria. Are un rol însemnat în unificarea P. N. R., în 1881, fiind, până în 1884, preşedinte al Comitetului central naţional al acestuia. Din anul 1885 e director al Băncii “Albina” din Sibiu, funcţie păstrată până în 1915, când s-a refugiat în Regatul României. În anii primului război mondial s-a refugiat în Moldova şi apoi în Rusia. A fost senator în parlamentul României întregite pe listele P. N. R. 18 Enciclopedia Română, vol. II, Editura şi tiparul lui W. Kraft, Sibiu, 1900, p. 588-589. 486

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Tinerii români din capitala Ungariei aveau relaţii foarte bune cu Gojdu. Neavând urmaşi, împreună cu soţia sa Anastasia, le purtau de grijă, se comportau faţă de ei ca nişte adevăraţi părinţi. Vizitele studenţilor erau permanente şi se desfăşurau într-o atmosferă amicală, precum vom vedea mai jos din rememorarea studentului sus amintit, Bihoreanul: “(…) Un patron mare şi puternic al tinerimei române era fie- iertatul Emanuil Goz- sdu, cel mai renumit advocat şi orator în toată Ungaria. Casa lui ospitală era totdeauna deschisă pentru tinerii români, şi pentru noi iară o mică sărbătoare când adunaţi toţi la un loc, mai în toată Dumineca în timpul mai călduros mergeam pe picioare pestre strada Regelui şi păduriţa oraşului afară la villa lui Gozsdu, situată aproape de păduriţa oraşului între şinele trenului Viena şi Czegléd. Petrecerea noastră o conducea singur Gozsdu în persoana sa căci se punea totdeauna în mijlocul tinerilor şi conversa cu ei ca un tată adevărat cu pruncii săi când despre teme juridice, când din istorie, când despre politică, biserică, naţionalitate. Experienţa cea lată, ştiinţa profundă şi tonul atrăgătoriu de conversare a bătrânului Gozsdu pe noi, cei mai tineri jurişti, într-atâta ne-a pus la uimire încât noi cel puţin niciodată nu-i contraziceam. Seniorii noştri, rigorosanţii, duceau discursuri de regulă cu bătrânul, şi eu îmi aduc încă bine aminte că mai vârtos dintre ardeleni se afla câte unul care nu era de acord cu Gozsdu în vederile politice, şi-i contraziceau, ba chiar disputau cu el, - la ce expertul Gozsdu, crescut şi cărunţit în onoruri între maghiari, adeseori îi accentua pe acei ardeleni cu asemenea expresiuni: <>. Odată un bănăţean, care nu ştia nimic ungureşte, zise în ton de indignaţiune: de ce să învăţ eu limba maghiară când maghiarul nu învaţă româneşte ? <>. Altcum fie-iertatul Gozsdu era foarte mare amic al naţiunei maghiare, şi ca atare, totdeauna şi la toată ocaziunea nu înceta a ne da

487 Tradiții istorice românești și perspective europene sfaturile părinteşti ci: Să fim moderaţi, în pretensiunile noastre şi cu orice preţ să fim prietenii cei mai buni cu maghiarii, căci – precum zicea adesea ori – <>. După cina splendidă apoi ce ne-o dădea Gozsdu, au urmat cântări peste cântări poporale, cari au durat adeseori până la miezul nopţii; şi bătrânul Gozsdu, să-l fii văzut, cum s-a pus în mijlocul tinerilor, cu ce suflet tânăr, şi cu voie nemărginită cânta alăturea cu noi toate cântecele până-n fine! Nu e mirare apoi, dacă Gozsdu înaintea fiecărui tânăr român era obiect de cea mai profundă stimă, nemărginită iubire şi sinceră alipire. A mărit aceasta veneraţiune în tineri şi împrejurarea, că punga mecenatului nostru adeseori se deschidea pentru alinarea neajunsurilor noastre. Nici n-a practicat la dânsul jurist de altă naţie, decât numai român. La el şi-a făcut praxa juridică în timpurile de mai nainte – precum ştiu – Ioan Faur jude. reg. la Curie, răpausatul George Popa, jude la tabla reg. apoi referent la cancelaria aulică în Viena şi mai pe urmă Comite suprem al Comitatului Arad şi alţii, iar pe vremile mele, adecă înainte de 25 ani erau în cancelaria lui: renumitul jurist Dr. Demetriu Haţiegan, Partenie Cosma şi Mihai Beşan. Adeseori ne adunam mai vârtos iarna şi în oraş la casa ospitală a lui Gozsdu, unde cina totdeauna se începea cu – mămăligă cu lapte. Ardelenii trebuia să-l facă pe bucătar şi să gătească mămăliga ceea ce totdeauna succedea de minune, dar nici unul dintre noi n-a fost în stare a mânca atâta m ămăligă ca Gozsdu. Mult ne miram de apetitul grandios, ce-l avea bătrţnul. <>. La anul 1861, - când Gozsdu, ca comite suprem al Caraşiului, a ţinut vorbirea sa cea renumită în casa magnaţilor în favorul românilor, pentru care dânsul a primit ovaţiunile cele mai călduroase din toate părţile locuite de români, - tinerii români din Budapesta au fost cei dintâi, cari în corpore au alergat la Gozsdu, i-au gratulat (oratorul

488

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop nostru era Dr. Nemeşiu ori Dr. Marienescu ? nu-mi mai aduc bine aminte) şi l-au salutat cu cea mai mare însufleţire, căci vocea sa valoroasă a o pus în pond pentru români. – <>., zise Gozsdu între altele, - <>„19. Cu prilejul sărbătorilor creştineşti şi naţionale, ca şi la zilele onomastice, Gojdu, până la moartea sa, era înconjurat de mulţimea studenţilor universitari, în mijlocul cărora se simţea ca într-un plăcut cerc familial. În 1862, la împlinirea vârstei de 60 de ani, studenţii români de la Pesta au organizat în cinstea lui un banchet, fiindu-i apreciate eforturile întreprinse pentru cauza învăţământului şi culturii româneşti, a bisericii ortodoxe. Despre acest eveniment se publică în Concordia următoarea notă intitutalată Onomastica: „Iestimp încă ca şi în toţi anii un număr frumos de onoratori al Dlui Emanuil Gozsdu se adunară la vila cea ospitală a domniei sale. Ziua decurse în petreceri şi convorbiri politice-naţionale. După jocul căluşerilor improvizat din partea junimei române pe câmpul verde de lângă vilă, - seara către capătul cinei, unul dintre oaspeţi închinând în sănătatea onoratului, atinse mai multe momente din viaţa Domniei sale, între altele, că a fost român bun pe acelea timpuri, când aceea se părea a fi ruşine, că a conlucrat a susţine sentimentele celea naţionali în sânul comunităţii române din Pesta, şi că în casa magnaţilor singur a înălţat al său grai potinte în cauza naţională, tot atâtea fapte ce merită recunoştinţa din partea naţiunei, iar închinătorul crede a poate avea temei spre a descoperi dorinţa, - ce a derivat-o a fi înrădăcinată şi în nobila inimă a Domnului Gozsdu şi a doamnei consoarte ce împarte sentimentele consoţului său, - cumcă prin productul talentelor ce i-a dat natura, punând cununa faptelor sale, şi va eterniza numele între Români.

19 „Reminiscenţe jubilare”, în Viitorul, nr. 24, Budapesta, 1884, p. 2-4, şi nr. 25, p. 2. 489 Tradiții istorice românești și perspective europene

Ilustrul bătrân, sub impresiunea acestor cuvinte, ce se văzură ai fi preocupat toată fiinţa, mişcat de sentimente, cu vocea-i sonoră răspunse: “Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea ce am cătră naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte-mi să erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul naţiunei mele.” [Subl. n. – M. B.] Păduriţa vecină răsună entuziastele vivate ale junimei electrizate prin aceasta descoperire a secretului unei inimi nobile”20. În afară de şedinţele unde se dezbăteau problemele de limbă şi literatură, Societatea “Petru Maior” a acordat o deosebită atenţie şi şedinţelor culturale festive şi acelor “conveniri sociale”, baluri, serate declamatorice, concerte etc. Izvorând din necesitatea unui contact mai strâns între membrii societăţii şi colonia română din Budapesta, şedinţele festive publice şi balurile erau minuţios pregătite, iar membrii societăţii depuneau toate eforturile pentru reuşita lor. Dacă la început publicul român lipsea din sala de şedinţe, nefiind familiarizat cu astfel de ocupaţii, cu timpul ajunge să aprecieze aceste acţiuni, pentru că erau unicele de acest gen în limba română. Ele se soldau de obicei cu un frumos câştig pentru societate, fondurile fiind destinate fie creşterii bibliotecii, fie ajutorării studenţilor lipsiţi de mijloace materiale. Foarte mulţi români din Budapesta făceau suprasolviri, ajutând cu bani şi prin acest mod tinerii studenţi. Printre ajutătorii societăţii îl aflăm în loc de frunte pe Emanuil Gojdu. Cele mai frecvente erau seratele muzical-literare urmate de dans. Comitetul organizator punea de obicei această manifestare sub patronajul unei personalităţi publice, iar audienţa la public era foarte largă. Concertul şi balul românesc din 23 februarie 1865, a fost organizat sub patronajul soţiei lui Gojdu, Melania Dumcia. Despre acest bal s-a scris în presa timpului. În Aurora română putem citi printre altele: „(…) Din Lucia di Lammermoor cânta o arie frumoasă dşoara Constanţa Dumtsa (sora Strălucitei Doamne de Gozsdu).[Subl.n. – M.B.] Frumuseţea muzicii italiane e cunoscută pretutindenea (...) Astăzi auzirăm o arie italiană destul de cunoscută, totuşi ni se părea a fi nouă, căci dşoara C. Dumtsa o execută cu o bravură şi deplinătate rară, ce nu o aştepta nimenea de la o diletantă. Tonul sonor curat şi dezvoltat

20 Concordia, nr. 52, Pesta, 1862, p. 208. 490

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop pentru cântare, şcoala, studiul fundamental şi executarea perfectă ne îndeamnă a mărturisi că dşoara Constanţa Dumtsa e mai mult decât diletantă, căci uşurătate mai mare în purtarea tonului, şi trile mai minunate eu cel puţin n-am auzit numai în teatru. (... ) Publicul surpins de acest talent frumos dorea din inimă să mai audă câteva arii române şi maghiare de la filomela noastră. Aceasta dorinţă comună se manifesta în aplauze grandioase şi gratularea cordială a celor ce erau aproape de tribună (...). Dşoara Dumtsa forma culmea cea mai strălucită a concertului. (...) Balul fu deschis cu un vals de Strălucita Doamna de Gozsdu între vivate entuziastice, deoarece în seara aceasta a binevoit a primi pe umerii săi sarcina a doamnei de casă, deci cuviinţa a adus cu sine a deschide balul cu un joc, care-l juca doi cu doi. (...) Între pauza dansurilor, pe la 2 ore, cea mai mare parte a bărbaţilor şi a femeilor se retrasă în salele de restaurant, unde atât din partea tinerimei noastre, cât şi din a celei maghiare se ţinură mai multe toaste de înfrăţire. Mai târziu veni şi Ilustritatea Sa D. Gozsdu, şi cu îndatinata sa oratorie ţinu mai multe cuvântări foarte bine nimerite. Ceea ce trăsări co schintea electrică pe toţi, fu deducerea cuvântului “Oláh” din cuvântul maghiar “ólakó” (locuitor vechi). Nu lipsiră aplaudările grandioase. Ilustritatea Sa documenta şi acuma, ca totdeauna, că e amic sincer a tinerimei, căci nu numai că a venit în mijlocul petrecătorilor, nu numai că a luat parte la toastele cele numeroase, ci după pauză s-a pus în şirul dansatorilor, şi a jucat cu sufletul tânăr cotâlionul, căpătând mai multe şi mai frumoase orduri, decât unii tânări retraşi. Era frumos a vedea şi pe Ilustra Doamnă în mijlocul jucătorilor, conversând într-un ton foarte fin şi amicabil cu toţi oaspeţii; tinerimea noastră în adevăr să poate simţi fericită că Ilustra Doamnă primi sarcina doamnei de casă. Comitetul aranjatoriu îşi şi descoperi mulţămita sa cea mai adâncă după 5. ore, când Ilustra familia de Gozsdu părăsi sala între strigări zgomotoase de “să trăiască !”21 Concertul şi balul organizat a fost foarte reuşit, a avut un echou pozitiv în rândul coloniei române din Budapesta. Participarea

21 M. Beşan, „Concert şi bal românesc”, în: Aurora Română, nr. 5, Pesta, 1865, p. 57-59 491 Tradiții istorice românești și perspective europene

Constanţei Dumcia, sora soţiei lui Gojdu, la acest concert, şi pe Iosif Vulcan l-a impresionat într-atâta, încţât a publicat următoarea poezie.

Domnişoarei Constanţa Dumcia (La concertul din 23. faur.)

Ce dulce melodie, Ce vers suav şi blând, Ce lină armonie S-aude răsunând ?!

Ascult cu admirare, Şi-mi sună ca-şi-n vis Un cânt din depărtare Din splendidul Elis.

În pieptul meu stârneşte Simţiri dulci, îngereşti: Şi inima-mi pluteşte În desfătări cereşti.

Eşti din cunună blândă A Serafimilor, Ce farmecă şi-ncântă Pe orice muritor ?

Sau eşti o filomelă Strivită de dureri, Ce cu cântarea-i bela Ne leagănă-n plăceri ?…

Nu eşti tu filomelă, Seraf, încântător; Ai voce mult mai belă, Şi cânţi mult mai sonor.

De-ar auzi vr-odată Această voce a ta,

492

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Cu inima-ncântată, Suav te-ar admira.

Cu inima-ncântată Ruga-te-ar bucuros, Să le înveţi îndată Să cânte-aşia frumos.

Nu eşti tu filomelă, Seraf încântător; Eşti o sirenă belă Cu ton amăgitor

Şi orice om să fie, Decumva i-ai cântat: Acela pe vecie Ţi-e sclav încătuşat !22

Relatări despre înmormântarea lui Gojdu şi păstrarea memoriei sale în rândurile tinerilor studenţi din Budapesta

Spre sfârşitul vieţii, meritele activităţii lui neobosite îi sunt recunoscute şi apreciate atât de conaţionalii săi, cât şi de autorităţile statului. În 1866 a fost decorat cu Ordinul Leopoldin cl. a III-a, iar în 1869 a fost numit jude la Curtea Supremă a Ungariei, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În 1869 şi-a întocmit testamentul, semnat la 4 noiembrie, prin care hotăra ca averea sa să fie adminsitrată de o Fundaţie, care-i va purta numele şi din veniturile acesteia să se acorde burse pentru studii. La doar câteva luni de la semnarea acestui testament, la 3 februarie 1870, Emanuil Gojdu s-a stins din viaţă. La 5 februarie a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi din capitala Ungariei. Despre înmormântare se relatează în presa vremii. Telegraful Român din 6 februarie 1870 relata astfel: „Ieri la 3 ore d. m. furăm martorii celui mai trist act, a înmormântării neuitatului bărbat Emanuil Gozsdu, care a

22 Concordia, nr. 14, Pesta, 1865, p. 54. 493 Tradiții istorice românești și perspective europene lăsat prin testament ce s-a deschis îndată după moartea sa, toată averea de mai multe sute de mii, spre înfiinţarea unei fundaţiuni pentru tineri, preoţi şi învăţători săraci de religiune greco-orientală. (...) La înmormântare se văzuse afară de rudenii un număr ne mai văzut până aci de condolenţi, între cari erau: dirigători, septemviri, judi, oficianţi, ministeriali, advocaţi, telegrafişti (români) studenţi, cetăţeni din Pesta şi din provincie, de toate naţionalităţile, religiunile etc. Ceremonialul se împlini prin parohul român din Pesta, asistându-l încă parohul local sârbesc şi grecesc. La trăsura funebrală erau prinşi 6 cai îmbrăcaţi în pânză neagră, pe amândouă părţile haiduci, studenţi şi telegrafişti cu făclii aprinse. După ce fu lăsat trupul mortului în criptă, se ridica unul dintre dd. condolenţi pe una colină, şi ţinu una cuvântare excelentă, foarte nimerită, prin care aminti meritele lui Gojdu, ca comite suprem şi membru al casei magnaţilor, apoi ca testatoriu; accentuând întru altele ca pe Gojdu mulţi nu numai că l-au cunoscut, ba chiar l-au condamnat; mulţi au aruncat cu pietre asupra lui. <>. Fini cuvîntarea funebrală cu: <>„23

Din partea tinerilor români din Pesta, Simion Botizan, în anul 1868-69 secretar al Societăţii ,,Petru Maior”, a rostit următorul discurs funerar la înmormântarea lui Emanuil Gojdu:

Doamnelor şi Domnilor ! Invitat de confraţii şi amicii mei şi mişcat prin sentimentul de pietate ce am pentru memoria lui Emanuil Gozsdu, mi-am luat trista dar, pentru mine, onorifica sarcină d-a vă adresa, cu aceasta duioasă ocaziune, câteva cuvinte sincere. Dnelor şi Dnilor! Bine aţi făcut, că aţi venit, să petrecem la locul răpausului etern, umbra unui suflet nobil. Bine aţi făcut, că n-aţi întârziat a oferi fericitului Emanuil Gozsdu tributul pietăţii şi al stimei

23 Telegraful Român, nr. 11, Sibiu, 1870. 494

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop din urmă. Permiteţi-mi, dară, să vă mulţumesc, în numele memoriei lui, pentru acest devotament, şi să vă rog, să nu vă îndoiţi a mai consacra încă, acestei dureroase şi solemne ocaziuni, câteva momente; ca înainte de a ne despărţi de acest loc de jele, să facem una modestă socoteală cu acel ce se duce astăzi din mijlocul nostru, se duce în alta lume, poate, mai ferice decât a noastră. Cine a fost Emanuil Gozsdu – copilul sărac odinioară, apoi advocatul, membrul comunei bisericeşti române-greceşti din Pesta, al mai multor societăţi umanitare şi de industrie, de mai multe ori deputat în camera ţării, prefectul Caraşiului şi, în fine, membru la curtea supremă judecătorească a Ungariei şi cavaler al ordului leopoldin, - cine a fost el? Lumea l-a cunoscut ca pe un om şi creştin bun, cetăţean loial, luminat şi activ în toate momentele vieţii sale. Ca cel mai distins şi mai eminent advocat şi jurist al timpului său, el a fost apărător neobosit al dreptului şi justiţiei. Pe câmpul industriei încă-şi are meritele sale necontestabile; căci era econom bun şi om al progresului şi civilizaţiunei adevărate. Ca deputat în legislativa patriei şi-a avut principiele, părerile şi consideraţiunile proprii, şi, condus de acestea, el s-a luptat, a făcut ce a putut între împrejurările grele şi vitrege, cu cari un reprezentant al naţiunei române avea şi are încă d-a se certa. Cine a fost şi ce a făcut prefectul Emanuil Gozsdu? Poporaţiunea Caraşiului şi ziarul din 1861 al camerei boierilor sunt mai competinţi să ne spună. Dar cine nu-şi aduce aminte de vocea energică şi potinte, ce răsuna, atunci, de la înălţimea tribunei, cu un accent detunător, contra acelora ce şi-au permis a insulta pe nefericita Transilvania, pe poporul român şi suvenirite, lui mari şi sacre? <> zicea el către acei ce au înfipt, în decursul timpurilor nenumărate rane de moarte în corpul naţiunei şi patriei române. Ultimele zile ale fericitului au fost consacrate justiţiei patriei noastre. Da, fecundele şi vastele cunoştinţe ale marelui jurist au fost apreciate deplin numai atunci, când puterile lui fizice numai erau destul de solide pentru a suporta sarcina mare şi grea, impusă de înalta poziţiune de judecător; şi în acest mod, sănătatea neobositului bărbat deveni una ruină; spiritul lui părăsi, în fine, acel corp infatigabil cu ajutorul căruia, prin una viaţă proba şi activa, în timp de 68 de ani, el şi-a ştiut crea una poziţiune din cele mai onorifice în societate şi una

495

Tradiții istorice românești și perspective europene avere din cele mai notabili; a ştiut să-şi cucerească stima şi respectul tuturor chiar şi al duşmanilor săi. Dovadă e împrejurarea, că era să fie numit ministru în cabinetul actual al Ungariei. Da, Emanuil Gozsdu a fost un om, despre care se poate zice, cu drept cuvânt, că a trăit! Pentru cine a trăit el? Ultima faptă a lui a dovedit, pentru cine dânsul a trăit una viaţa din cele mai laborioase şi fructifere. Lumea n- a ştiut, cine este Gozsdu ca român, ce simte el ca român; lumea a fost nedreaptă faţă de sentimentele, intenţiunile şi aspiraţiunile lui devotate Românismului. <> suspina el, venerabilul bătrân, vărsând lacrime fierbinţi, în ultimele clipe ale peregrinagiului său pământesc. <> [Subl. n. – M. B.] Aşa vorbea căruntul Gozsdu, plângând ca un copil infant atunci, când asculta, pentru ultima oară, vocea sinceră a conştiinţei sale româneşti, care îi dezveli durerile seculari ale poporului român, ranele acelui popor, care, în timpuri grele de nevoi, când patria comună era în periclu, făcea din pieptul şi braţele sale mori de apărare; care n-a fost niciodată perfid şi trădătoriu al patriei sale, şi a făcut şi face sacrificii imense, de sânge şi de avere, pentru ţară şi mai ales pentru tronul, ce se clatenă, nu de mult, cu desperaţiune, sub loviturile acelor ce monopolizează, astăzi, graţia şi buna voinţă a Habsburgilor. Da, Gozsdu plângea, când, după multe şi mari speranţe ruinate, văzu, la bătrâneţele sale, cum poporul român e despoiat de toate câte le-a avut mai sacre: de ţară, de limbă şi naţionalitate de toate mijloacele şi condiţiunile de conservare proprie; cum omnipotenţii zilei le arunca afară din mizera colibă, în care el, acel popor bătut de soartă, îşi recrea odată membrele frânte de lucru şi suferinţă; da, îl despoia de ultimul petec de pământ, ca să n-aibă sărmanul, unde să-şi plece capul, după ce va fi câştigat, prin sudorile feţei sale, darea şi mare, pentru binele şi comoditatea tiranilor săi. Pe acest popor martir românul Emanuil Gozsdu îl deplângea de pe patul morţii. Aşa mi-a spus un amic al meu, care a fost martorul scenei dureroase, când Emanuil Gozsdu s-a despărţit de lumea noastră. [Subl. n. – M. B.] Da, Gozsdu nu mai este între cei vieţuitori. Umbra lui s-a mutat în patria eternă şi ferice a lui Zape, Şincai, Şuluţiu ş.a., în lumea

496

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop spiritelor mari şi generoase, cari trăiră, pe pământul nostru, pentru binele, prosperitatea şi mărirea Românismului, şi cari vor trăi pururea, în inimele Românilor, ca nişte monumente şi dovezi eterne ale patriotismului, abnegaţiunei şi virtuţilor umanitare şi naţionale; vor trăi ca exemple măreţe de generozitate, ca modele sublime de cetăţeni şi români devotaţi ţării şi naţiunei lor. Da, Emanuel Gozsdu încă va trăi până când românii vor fi români în ţările dintre Dunăre, Tisa, Nistru şi Carpaţi; va trăi în memoria poporului român, pe care dânsul l-a iubit, cum numai un copil fraged poate iubi pe dulcea sa mamă; şi cumcă l-a iubit, Gozsdu a dovedit, în modul cel mai generos, prin fapta sa nobilă şi măreaţă, ultima în viaţa lui, când a pus pe altarul naţiunei sale cea mai însemnate parte a fructelor unei vieţi active, un capital de 300-400 mii florini v. a., pentru promovarea binelui spiritual şi material al poporului român. Românii nu pot fi indiferenţi faţă de acest sacrificiu frumos; recunoştinţa lor va încununa cu veneraţiune eternă acest monument măreţ al românului Emanuil Gozsdu. <> exclama el cu durere. Ferice de tine, naţiunea mea martiră, adaug eu, ferice de tine, când vei avea mulţi fii generoşi ca Emanuil Gozsdu; căci numai atunci vei putea merge înainte pe calea progresului şi a prosperităţii tale; atunci numai vei putea respinge loviturile de moarte, ce ţi se impart de duşmanii tăi neîmpăcaţi ca şi de fiii tăi perfizi. Ideile mari, precum libertatea şi prosperitatea unui popor, se pot realiza numai prin bărbaţi mari şi prin sacrificii mari. Emanuil Gozsdu a fost unul din acele fenomene rari şi sublime, cari şi-au dat misiunea de a trăi pentru binele şi mărirea poporului român. Şi lumea s-a convins despre aceasta numai după moartea lui. <>, zicea el. Permiteţi-mi, acum, venerabilă consoartă, fidelă şi fragedă soţie a nemuritorului bărbat şi voi consângeni, amici şi colegiali, permiteţi- mi a vă adresa şi vouă două trei cuvinte. Ştiu şi simt, cât de grele şi sfâşietoare sunt momentele despărţirii de acela, cu care aţi împărţit plăcerile şi durerile unei vieţi, pe care l-aţi iubit şi care v-a iubit; dar mângâiaţi-vă cu noi dimpreună, alinaţi vă rog, durerile inimei voastre în conştiinţa, că soţul bun, fratele, amicul şi colegul vostru iubit trăieşte şi va trăi dimpreună cu voi în stima şi iubirea naţiunei române. Da, voi

497 Tradiții istorice românești și perspective europene

încă aveţi partea voastră în monumental etern, care va spune venitoriului: cine a fost şi ce a făcut Emanuil Gozsdu. E bine, umbră nobilă şi generoasă! noi n-am venit aci cu gârlande de flori nici cu una piatră rece de marmură, să însemnăm şi să decorăm glia, ce acoperă scumpele tale oseminte, nu; ci am venit, să- ţi votăm, în numele Românismului şi al venitoriul nostru, recunoştinţa sempiternă pentru marele act, cu care ţi-ai încununat activitatea lumească, iubirea şi devotamentul pentru naţiunea ta duioasă. Nimeni în lume nu ţi-ar fi putut ridica un monument mai splendid şi mai nepieritor decât cel creat de tine, spirit nobil şi nemuritoriu!

Eternă să fie memoria ta !”24

Anual, bursierii „Gojdu” şi membrii Societăţii „Petru Maior” din Budapesta, în semn de recunoştinţă faţă de creatorul fundaţiei, participau la parastasul ce se organiza la mormântul lui Gojdu în cimitirul Kerepesi. Cu această ocazie, se ţineau discursuri şi se intona cântecul lui Ciprian Porumbescu Adusu-mi-am aminte25. Ioţa lu Toboc, un fost bursier al Fundaţiei Gojdu, în ziarul Drapelul îşi reaminteşte despre atmosfera acestor comemorări şi despre alte lucruri: „(…) Eram student pe primul an (…) Nu-i deci de mirat, că până ce am ajuns la universitate nu m-am avântat la un discurs, ci e de mirat, că deja în a doua lună a vieţii mele “universitare” am ajuns să fiu “interpretul” sentimentelor tinerimei romîne la mormântul lui Gozsdu în cimitirul din Kerepes al Budapestei. Dar nu e meritul meu. Eram bursier (noi ziceam pe atunci; stipendist) al fundaţiunei Gozsdu. Aveam 200 fl. la an. Şi s-a introdus deja mai naite obiceiul, că în preseara zilei morţilor, după ritul catolic, când întregul cimitir se scaldă în flori şi lumini, să depună şi bursierii acestei fundaţiuni o cunună pe mormântul marelui mecenat, iar unul din ei să rostească un discurs cu acest prilej. Banii pentru cunună îi dă fundaţiunea, numai discursul trebuie să-l facă studenţii. Şi cum pe multe terene e la noi lume întoarsă, aşa e şi cu acest discurs. În loc de nobilă emulaţie se îmbulzesc toţi ca Grecii la temniţă.

24 Federaţiunea, nr. 11, Pesta, 1870, p. 42-43. 25 Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Fundaţia “Gojdu” 1871-2001, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2002, p. 50. 498

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

De obicei pe cel mai tânăr cade sarcina acestui discurs. În loc să vorbească unul din cei mai bătrâni cu măduvă şi conţinut, ca să aibă cei tineri să experimenteze, tocând la fraze fără conţinut, ceea ce reduce foarte mult din valoarea acestui act, care merită mai multă atenţiune. Şi apoi încă ceva. Figura lui Gozsdu e îmbrăcată într-o negură deasă. Nime nu şi-a luat osteneala a ne da o monografie ca lumea despre acest mare mecenat. Din contra, în public cursează cele mai jenante păreri. Ce ştiam eu pe acea vreme despre Gozsdu? Că a lăsat o mare avere ca fundaţiune pentru studenţi săraci. Dar nici aceasta n-a făcut- o el din îndemn propriu, ci pus la cale de Şaguna. Căci… şi acest căci mă supără rău… căci Gozsdu toată viaţa lui n-a fost Român bun, ba a fost chiar renegat. Dacă n-ar fi lăsat averea sa ca fundaţiune n-ar fi vorbă bună de spus despre el. Aşa însă şi-a răscumpărat păcatele vieţii prin banii lăsaţi naţiei şi bisericii. Cam aceasta e imaginea lui Gozsdu în ochii tinerimei neorientate. Şi noi pe atunci toţi eram neorientaţi. Nu ştiu cum e astăzi, dar pe atunci gândeam cu oarecare genă la acest nume. Nu era deci mirare dacă se lăpădau toţi de onoarea dubioasă a rosti un discurs de preamărire la adresa unui nume, de care sufletele noastre neprihănite se feriau. Între asemenea condiţii mi-am făcut discursul, primul discurs [în 1887 n.n. – M. B.], copleşit de conştienţa că fiecare vorbă ce spun e minciună. Recitind astăzi [1907 n.n. – M. B.] discursul meu de atunci îmi bate sângele în cap de ruşinea ignoranţei. Am spus despre Gozsdu că s-a născut, a fost fişpan şi a murit lăsând o avere ca fundaţie şi am distins între bărbaţii ce luptă pentru naţie şi între cei ce...preferă a aduna bani ca să-i lase naţiei. Dacă nu toţi contemporanii l-au apreciat după valoare pe Gozsdu e de înţeles, aşa se întâmplă cu cei mai mulţi bărbaţi mari, dar că după moartea lui atâţia ani să mai stăpânească aşa o ignoranţă e păcat strigător la cer. În decursul studiilor mele ulterioare asupra trecutului nostru mai apropiat m-am întâlnit des cu figura lui Gozsdu. Ce altă e lumina în care-l văd eu astăzi. Ce idei mari şi ce sentimente generoase au stăpânit viaţa acestui bărbat al nostru ! Ce nedreptate ne facem nouă, când îl considerăm ca renegat. La ce înălţime a stat Gozsdu d.e. în discursul său, cu care a deschis la 1861

499 Tradiții istorice românești și perspective europene ca prim-comite congregaţia comitatului Caraşului. Unde suntem noi astăzi?! Ce concepţii mari conţin articolii lui din tinereţe, corespondenţa lui cu contemporanii, faptele lui măreţe, a căror încheiere firească a fost fundaţia ce a lăsat-o. Şi noi nu-l ştim, nu-l cunoaştem. Depunem de datorie cu genă sufletească cununa pe mormânt la 1 Novembre, iar în Dumineca Tomii cetim testamentul în catedralele celor trei dieceze, cu ocazia parastasului impus la Congres. Şi încolo – vorba ăluia – nici aiu n-am mâncat şi nici gura nu-mi miroasă. Dacă actualul comitet al fundaţiei nu se poate hotărî a da cele vreo două-trei mii coroane pentru o monografie a lui Gozsdu, ar trebui să ne adunăm noi foştii bursieri şi dacă fiecare am da numai un percent din suma ce am beneficiat am avea berechet bani pentru acest scop. Iarăşi m-am pierdut în reflexii. Scuzaţi. Dar cred că e bine să se spună şi aceasta odată. Să revin însă la acum douăzeci de ani. Pe vremea aceea ţinea locul de acum al lui Bogoevici, [bibliotecar al Societăţii “Petru Maior” n.n. – M. B.] o figură caracteristică a vieţii noastre: Romulus Miculescu, mâna dreaptă a lui G. Szerb, prieten din copilărie şi de studii cu el. Acest <>, cum îi ziceam, era reprezentantul geniu al mediului în care a crescut. Român teribil dar pe ungurie. Vorbea cu predilecţie ungureşte, dar spunea cu mândrie că-i <>. În ziua de 1 Novembre venea cu noi, declama <> şi apoi nu-l mai vedeam între noi până în celălalt an, când iarăşi ne declama “ <>. Când îl căutam însă noi şi îi solicitam sfatul şi ajutorul, era gata şi sufletul să şi-l dea pentru noi. Aşa ne iubea. Dumnezeu să-l ierte, c- a fost om bun. Rămas cu discursul în cârcă m-am dus, recomandat de colegii mai vechi, la Romulus şi el a deschis arhiva, punându-mi la dispoziţie discursurile înaintaşilor mei. Unul mai sarbăd decât altul. Atât am făcut şi eu. Acum doarme şi discursul meu la arhivă şi sper că nu se va nărăvi cu celelalte. (....) Între filele mele vechi am găsit şi două texte de versuri, legate de această zi. Unul conţine cântarea ce eram să o cântăm la mormânt şi altul cântarea pe care am cântat cu corul nostru improvizat. Sunt documente ale vremii, cari merită să fie fixate.

500

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop Iată versul ce se cânta pe acea vreme la morţi după o melodie cunoscută: În planul cel secret E un câmp verzios În jurul cercular E un şes cu flori pompos.

În stratul cel măreţ De ruji şi tulipan Vedem un fir străpuns De-al sorţii arc tiran.

Priviţi la-acest mormânt Cum dânsul doarme lin, Ce vistier ascuns Cuprinde-n al său sân.

Ah ! fir car-eşti uscat Fii binecuvântat Te las cu braţ înalt Care eşti înmormântat.

Ni s-a spus că versul acesta pyramidal l-a adus amicul Gorgoş din Banat. Şi fapt e că ulterior i-am dat de urmă pe aici. Unii îl atribuie fericitului cântăreţ naţional Niţă Orbul din Lugoj. Bunul nostru simţ ne-a oprit să mai perpetuăm cântarea acestor versuri şi după ce n-am avut altele la dispoziţie, ne-a improvizat colegul Ghiţă Pop, acum profesor în Bucureşti, după melodia veche următoarele versuri, cari nu ştiu de se mai cântă astăzi, dar negreşit merită să fie reproduse în aceste amintiri:

Pe lâng-acest mormânt, În care doarme blând Un binefăcător, Vă strângeţi fraţilor.

O Doamne-al tuturor Părinte-ndurător

501 Tradiții istorice românești și perspective europene

Ascultă al nostru grai Şi-l odihneşte-n rai

În lume-i un mister, Popoare, oameni pier, Dar faptele trăiesc Şi-al lor nume vestesc.

Şi tu din fii în fii De nou vei tot trăi Şi vor slăvi cel lut În cari te-ai prefăcut.

Ne-am ajutat cum am putut. Am aranjat după auz melodia veche cu acest text pe patru voci şi am cântat în cimitirul Kerepesi de s-a adunat lumea a minune la auzul accentelor străine urechei lor”26. Uneori nedreptăţită de contemporani, într-un timp condamnată la uitare de posteritate, timp de o jumătate de veac marginalizată de istoriografie, figura lui Emanuil Gojdu reclamă şi astăzi o legitimă şi firească atenţie. Moştenirea lui Emanuil Gojdu e un subiect chinuitor, care a fost prea mult ţinut în sertar şi nu a fost adus la cunoştinţa românilor şi maghiarilor. Aprecierea obiectivă a istoriei trebuie să fie că Emanuil Gojdu, prin sentimentele sale, prin manifestările sale politice, culturale ca şi prin celebrul său testament, s-a arătat a fi un om de excepţie, un om al faptelor şi un bun român. Locul său de frunte între marii noştri înaintaşi şi l-a câştigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea naţiunii şi a limbii româneşti, dar, mai ales, prin excepţionala sa activitate de ajutorare şi de susţinere morală şi materială, a sutelor de tineri dornici de învăţătură. De la moartea lui au trecut 145 de ani. Dacă s-ar ridica din mormânt ar vedea că nu mai există Fundaţia Gojdu, în pasajul Gojdu din Budapesta în afară de Capela Ortodoxă nimic nu mai are caracter românesc. În acest moment, din moştenirea lui este accesibilă doar entitatea morală şi intelectuală, fiind de cea mai mare actualitate.

26 Ioţa lu Toboc, “Amintiri şi reflexii”, în Drapelul, nr. 116, Lugoj, 1907, p. 1-2. 502 DA DANTE A RODIN A BRÂNCUSI. DUE NOTE BREVI

Lorenzo RENZI

1. Paolo e Francesca da Rodin a Brancusi Nel mio libro dedicato a Dante ho trattato dell’episodio di Paolo e Francesca nel Canto V dell’Inferno. Nella parte riservata alla ricezione dell’episodio di Francesca (Cap. VII), ho dedicato un capitolo a come le arti figurative hanno trattato di questo tema dal Medioevo fino alla modernità, cioè appunto nel nostro caso, fino a Brancusi. Come mai proprio Brancusi, lo vedremo subito. Ho esaminato come veniva raffigurata la famosa coppia di amanti nella miniatura del XIV secolo e nelle illustrazioni dei libri a stampa dei secoli XV e XVI, poi nell’arte del Romanticismo fin quasi ad oggi. Verso la conclusione di questo capitolo, mi pare di vedere un valore quasi simbolico nel fatto che il grande scultore francese Auguste Rodin abbia lavorato per tutta la vita a una Porta dell’Inferno, che comprendeva anche la coppia di Paolo e Francesca, ma non l’abbia mai finita. Riprendo quasi alla lettera, in questo primo paragrafo, una parte di quello che ho scritto nel mio libro su questo argomento1. Alla fine del paragrafo incontreremo il nome di Brancusi a cui ho accennato prima. Il 16 agosto 1880 il grande scultore francese Auguste Rodin riceve dallo stato francese la commissione di costruire una grande porta in bronzo per un futuro Museo delle Arti decorative a Parigi. Il soggetto era l’Inferno di Dante. Né il Museo né la Porta verranno mai realizzate, anche se Rodin lavorerà alla porta tutta la vita. Sono documentate fotograficamente molte versioni della porta, e si conservano centinaia di disegni e bozzetti. La lavorazione della porta è stata documentata dal grande scrittore austriaco Rainer Maria

1 Lorenzo Renzi, Le conseguenze di un bacio. L’episodio di Francesca nella «Commedia» di Dante, Bologna, Il Mulino, 2007, pp. 203-206. 503 Tradiții istorice românești și perspective europene

Rilke, allora segretario di Rodin, che ci fa sapere che Rodin, al tempo della commissione, leggeva appassionatamente la Divina Commedia. Diversi disegni, appunto, del 1880, testimoniano di questa lettura. Ce ne sono che rappresentano Dante e Virgilio (michelangiolescamente nudi, cosa inedita su cui torneremo più tardi), altri mostrano uno spirito in lotta con un serpente, un demonio che porta via uno spirito, degli spiriti immersi nella melma, Icaro (tutti dall’Inferno); infine Niobe, dal Purgatorio. Ma all’inizio dei lavori veri e propri, un anno dopo (1881), la gamma dei soggetti si riduce radicalmente a due soli, gli stessi che avevano fatto la parte del leone fin dall’inizio della rinascita di Dante alla fine del Settecento: Paolo e Francesca, Ugolino. Inizialmente la porta, di dimensioni mastodontiche (metri 5  4), era scandita in riquadri chiari, secondo il modello della Porta del Paradiso di Lorenzo Ghiberti nel Battistero di Firenze. Poi i riquadri si cancellano, e si formano dei grappoli di uomini in caduta, che richiamano inequivocabilmente il Giudizio Universale di Michelangelo alla Cappella Sistina. Come scrive Marco Vallora:

«progressivamente l’enorme impianto progettuale si ‘stacca’ dal racconto dantesco e dai suoi personaggi, ed è come se brandelli infuocati di quella storia crollante si disgiungessero, foglie morte rinsecchite, che scendono a terra, moltiplicando la sua inesausta produttività».2

E Antoinette Le Normand Romain:

«… non avendo più soggetto, la Porta è ormai solo uno spazio senza materia, modulato dalla luce, che può evocare i cerchi dell’Inferno di Dante, ma è soprattutto pronto ad accogliere i sogni più tumultuosi dei suoi contemporanei».3

La deriva della composizione porta al fallimento dell’impresa. Ma testimonia anche della grandezza del suo autore e dell’arditezza della sua

2 Marco Vallora, «E Rodin ascoltò la folla che aveva creato», in Rodin e gli scrittori / et les écrivains: Dante, Balzac, Hugo, Baudelaire, a cura di Alberto Fiz, Novara- Milano, De Agostini-Rizzoli, 2004, pp. 31-40: 34. 3 Antoinette Le Normand-Romain, Rodin. La porte de l’Enfer, Paris, Musée Rodin, 1999, p. 29. 504

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop concezione. Si impone in Rodin l’influenza stilistica e figurativa di Michelangelo. Da Michelangelo discende direttamente la figura del pensatore che Rodin aveva destinato alla parte centrale e superiore della porta. Originariamente il pensatore era Dante stesso, liberato dalle bende e dagli orpelli dell’immagine tradizionale, ma diventerà poi una scultura autonoma (in molte versioni), e una delle più famose sculture del mondo. In Rodin Dante, contrariamente alla tradizione antica, è nudo, una nudità che è ben consona al ruolo eroico, da protagonista, che gli è attribuito nella rappresentazione della porta, ma che mantiene, e che forse addirittura aumenta, quando viene rappresentato da solo (sulla nudità di Dante e dei suoi personaggi torniamo nella seconda nota). Il Pensatore ha la mano al mento come la statua seduta di Lorenzo de’ Medici della sagrestia di San Lorenzo, ma è nudo e possente come lo stesso Crepuscolo che sta ai suoi piedi. Ma ricorda anche il dannato dipinto nel Giudizio Universale della Cappella Sistina, che, emblema del terrore, guarda quello che succede attorno a lui con un occhio solo, coprendosi l’altro con una mano. Così Rodin combinava vari modelli michelangioleschi. Come Dante diventa il Pensatore, così il gruppo statuario che rappresenta il bacio di Paolo e Francesca diventa autonomo, diventa il Bacio. Anche questa scultura, come il Pensatore e come il Bacio, si distacca dalla Porta e diventa opera autonoma. La coppia nuda non conserva niente della sceneggiatura che era invalsa nell’iconografia dedicata a Paolo e Francesca da Ingres in poi. Nel frattempo l’arte moderna soggiace a un fermo divieto: «non illustrare». Succede così che ogni ripresa del tema dei due amanti che aveva ispirato tanti artisti, da Füssli a Rodin (se vogliamo ancora includerlo), sia la lettura, sia il bacio, l’assassinio o l’incontro con Dante e Virgilio, diventa impossibile. Il famoso Bacio di Brancusi viene da quello di Rodin per successiva sottrazione, mentre il movimento si ferma e i due amanti diventano un blocco unico, un parallelepipedo in cui le due figure, maschile e femminile si distinguono per i capelli, come i disegni dei bambini, e le braccia sono due rotoli di pongo. Sia Rodin che Brancusi rappresentano in fondo un ritorno alle origini, perché anche nelle raffigurazioni dei manoscritti medievali la coppia di amanti in volo o a colloquio con Dante e Virgilio, era priva di individualità. Paolo e Francesca erano solo un uomo e una donna che parlavano con due

505 Tradiții istorice românești și perspective europene signori. Solo il lettore del codice sapeva che erano rispettivamente Paolo e Francesca e Dante e Virgilio.

2. “Erano tutti e due nudi, ma non se ne vergognavano” In un recente, interessantissimo Convegno su Dante e la Musica, intitolato suggestivamente (An)Dante (Torino-Milano, 10-11 settembre 2015), uno dei relatori ha osservato ad un certo punto che nelle rappresentazioni di Paolo e Francesca, dal Medioevo all’Età moderna, Francesca e Paolo sono sempre raffigurati nudi, aggiungendo che questo fatto sarebbe un’allusione al loro amore carnale. Questa affermazione è giusta nella parte iniziale, ma non lo è nel punto più importante e che, se fosse vero, sarebbe il più interessante: che la nudità dei due sarebbe, diciamo, una nudità amorosa. Il fatto è che c’è nudità e nudità. La Grecia antica e poi Roma hanno raffigurato gli eroi quasi sempre nudi (o seminudi). Quella degli eroi è una nudità grande e nobile, che unisce gli uomini agli dei, anzi li assimila a loro, nella nudità come nella bellezza. La loro nudità è naturalmente sessuata, ma l’elemento sessuale è rimosso perché subordinato a quella che abbiamo chiamata la grandezza e nobiltà della raffigurazione. Questa nudità eroica degli Antichi viene ripresa nelle pitture e sculture del Rinascimento e delle età successive, prima nelle rappresentazioni mitologiche pagane, poi comunque profane, infine anche cristiane, anche se con alcune esclusioni, come quelle della Madonna o della gran parte delle Sante, ma non tutte. Il nesso forte, universale, che c’è nella vita tra nudità e sesso, nell’arte è piuttosto l’eccezione che la regola. Avvicinandoci a Dante, il Medioevo offre una certa abbondanza di rappresentazioni di nudi, benché la censura del corporeo avesse, come si sa, un ruolo non piccolo nella sensibilità del tempo. Tuttavia sirene e altre figure mitologiche femminili appaiono spesso nelle sculture sulle pareti delle cattedrali, e sono nude. E così il segno astrologico della Vergine, dei Gemelli, del Sagittario. Negli affreschi e nelle miniature appaiono re e regine che dormono nudi nei loro letti, rappresentati, è vero, solo fino al collo o fino al busto, poi cominciano le coperte. Non mancano rappresentazioni di terme con bagnanti nudi, ecc. La rappresentazione della nudità di Adamo e Eva era obbligatoria in osservanza al dettato biblico: “Erant autem uterque

506

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop nudi Adam scilicet et uxor eius et non erubescebant” [Genesi 2, 25]. E così, nudi, i nostri progenitori sono rappresentati assieme o singolarmente su centinaia di portali di cattedrali e in altri luoghi sacri cristiani, non solo nell’Occidente europeo ma anche nel mondo ortodosso, come nelle pitture murali del Maramureş. Si tratta spesso di rappresentazioni umane molto sommarie, e di necessità caste, ma la Eva di Autun (1130 ca.) che striscia nella verzura con la sua mela in mano non manca di una certa voluttà, che l’ha resa celebre tra i moderni. Infine, e ciò che più conta per noi, nelle numerose raffigurazioni del Giudizio Universale, i dannati sono sempre nudi. Nudi, invece, ma qualche volta anche vestiti, sono gli spiriti purganti, quando, verso il 1250 nasce il Purgatorio, a sfumare la terribile opposizione degli altri due. Ma, come mostra Le Goff nella sua opera fondamentale, c’è una generale difficoltà a concepire questo “terzo regno” quasi intermedio tra Inferno e Paradiso, ora più vicino al primo ora al secondo4. Non ci meraviglia perciò l’incertezza della rappresentazione. Nudi, ma più spesso vestiti, sono rappresentati gli spiriti beati che godono della visione di Dio in Paradiso. Quanto abbiamo detto vale anche per le illustrazioni antiche della Divina Commedia. Le anime che Dante incontra all’Inferno sono sempre raffigurate nude. Dante aveva dato peraltro un’indicazione univoca in questo senso nel Canto III dell’Inferno, al v.100, quando aveva rappresentato gli spiriti che si affollano aspettando di essere traghettati da Minosse oltre l’Acheronte:

…quell’anime, ch’eran lasse e nude…

I commentatori oggi sottolineano che la “nudità” allude alla loro miseria, cioè all’infelicità di essere dannati, ma è chiaro che si tratta in primo luogo di nudità vera e propria. Nelle illustrazioni che rappresentano il Purgatorio le anime sono talvolta nude, specialmente alla base della montagna dove i peccati da scontare sono più gravi, meno verso la cima (così, per es. è nei disegni di

4 Jacques Le Goff, La naissance du Purgatoire, Paris, Gallimard, 1981, in particolare l’ultimo paragrafo del Cap. VI sull’infernalizzazione del Purgatorio, concepito spesso come “un Inferno provvisorio”. 507

Tradiții istorice românești și perspective europene

Botticelli)5. Dante, che è vivo, l’unico vivo nel mondo dei morti, è raffigurato sempre vestito. Ma è vestito anche Virgilio, che è morto e abita con altri grandi poeti e saggi dell’antichità il Limbo. Forse è equiparato a un santo che, prima del Rinascimento, vivo o morto, deve essere necessariamente vestito. Avrebbe potuto essere anche nudo? Forse sì, ma di fatto questo non avviene, almeno prima che non intervenga la possibilità di un’altra nudità, quella eroica di origine classica, di cui abbiamo parlato. In conclusione i morti, cioè gli spiriti che abitano i tre regni dell’Aldilà, negli illustratori di Dante, come negli altri artisti del Medioevo, non sono necessariamente nudi, lo sono solo se dannati. Ma nel Medioevo c’è un’altra ragione di nudità. L’anima, l’anima in sé, quando è raffigurata come tale, e lo è spesso nel Medioevo, è una figura umana nuda. Così per esempio nei famosi angeli di Guariento (ora al Museo di Padova) che pesano nella bilancia le colpe delle anime per vedere se sono dannate o beate. Oppure nelle raffigurazioni di santi e martiri che, esalando l’ultimo respiro, fanno uscire una figuretta umana nuda dalla loro bocca: è la loro anima che se ne va. L’anima di un bambino ha forma di bambino, e qui torniamo a Dante che dice che nelle mani di Dio che la crea l’anima appare “a guisa di fanciulla” (Dante tiene così conto del genere grammaticale della parola anima, che è femminile):

Esce di mano a lui che la vagheggia prima che sia, a guisa di fanciulla che piangendo e ridendo pargoleggia, l’anima semplicetta che sa nulla… [Purg., XVI, vv. 85-88]

Ma è chiaro che questa raffigurazione dell’anima come creatura nuda è ininfluente nella rappresentazione grafica della Commedia, altrimenti gli abitanti dei tre regni dovrebbero essere tutti nudi, e non è così. Veniamo finalmente a Paolo e Francesca. Nelle rappresentazioni medievali Paolo e Francesca non possono che essere immaginati nudi. Parlo di Paolo e Francesca portati dal vento vicino a Dante e a Virgilio. Parlo di Francesca che parla a Dante, mentre Paolo

5 A. E. Baconsky, Botticelli, Divina Comedie. Cabinetul de Stampe, Bucureşti, Meridiane, 1977. 508

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop piange. Sono sempre nudi, ma non nudi come lussuriosi, non nudi perché l’amore non li abbandona mai, anche se è vero che il loro amore è eterno come la loro condanna - ma non è la loro passione amorosa la causa della loro nudità. Non c’è ragione di crederlo, visto che sono nudi anche tutti gli altri dannati. Non parlo invece della scena del bacio, che è una “storia di secondo livello”, semplicemente perché gli illustratori antichi non l’hanno raffigurato mai.6 Nel Bacio di Rodin, che, come abbiamo detto nel paragrafo precedente, viene da quello di Paolo e Francesca, la nudità dantesca e medievale si combina con quella eroica e classica, e direi che è quest’ultima a prevalere. Allo stesso modo nell’età moderna, come avevamo accennato, non mancano le raffigurazioni di Dante e di Virgilio nudi. Ma avviene anche il contrario; nell’età vittoriana, che coincide in parte con quello del grande revival mondiale della Commedia, Paolo e Francesca appaiono spesso vestiti, vestiti come si addiceva al loro stato di grandi signori della Romagna, di bei panni preziosi. Questo non solo nella scena del bacio, ma perfino mentre volteggiano abbracciati nella bufera infernale. Gli esempi potrebbero essere numerosi. 7

Cosa dire, a questo punto, del Bacio di Brancusi? Le due figurette che si baciano compongono un unico blocco geometrico quasi perfetto. Si potrebbe pensare che nella loro astrazione geometrica vadano oltre la dicotomia tra nudo e vestito, ma a osservare bene non è così. I busti e le braccia contengono ancora delle allusioni alla figura umana, e la nudità questa volta è proprio segno di essenzialità umana, non eroica, non più classica, ma proprio umana senza aggettivi.

6 Vedi ancora Renzi, Le conseguenze cit., pp. 183-216. Nell’unica eccezione, ma veramente non più medievale, bensì cinquecentesca, costituita dall’illustrazione del ms. L III 17 della Biblioteca Nazionale di Torino, la coppia di amanti è nuda quando è all’Inferno, ma vestita nella scena del bacio e dell’assassinio (il ms. e l’illustrazione sono francesi, e i vestiti sono quelli, elegantissimi, della Francia del tempo) 7 Tra le opere che sono riprodotte nel mio libro, per es. in Dante Gabriel Rosetti, che è un vittoriano in senso proprio, Francesca e Paolo sono vestiti anche nella bufera (trittico della Tate Gallery), e sempre nella bufera infernale Gustave Doré mostra una Francesca nuda e sensuale assieme a un Paolo avvolto in panneggi, forse perché il nudo femminile è anche oggi più ammesso (e ammirato) di quello maschile. I criteri non sono più ormai quelli medievali. 509 Tradiții istorice românești și perspective europene

Immagini

1. Auguste Rodin, Il Pensatore 2. Auguste Rodin, Il Bacio [Paris, [Paris, Musée Rodin, 1882] Musée Rodin, 1886]

3. Constantin Brancusi, Il Bacio [Craiova, Muzeul de Artă, 1907-1908]

4. Gislebertus, Eva [Musée Rolin, 5. Radu Munteanu, Adamo ed Eva Autun, 1130 ca.] [Chiesa di legno di Rogoz (Maramureș), 1785]

510 «L’INFANZIA DELL’EUROPA». LA PROVENZA DI JOSEPH ROTH

Luca MORLINO

In una cultura fortemente intrisa di storicismo come quella europea, è inevitabile che la stessa idea di Europa sia stata concepita principalmente secondo una prospettiva storica, volta a risalire illo tempore sino alle origini e alle radici di questo grande spazio culturale e a ripercorrerne quindi le successive tappe fondamentali. Così, per fare soltanto un esempio, lo storico francese Robert Fossier, sviluppando idee espresse già da Marc Bloch, ha individuato nei secoli centrali del Medioevo l’«enfance de l’Europe».1 Se l’uso di questa metafora biologico-evolutiva in rapporto a un’epoca storica non ha nulla di sorprendente, essendo appunto l’infanzia un’età della vita, ben diverso e per più motivi degno di nota appare invece il caso in cui la stessa definizione di «infanzia dell’Europa» è stata al contrario riferita a un’area geografica. Ciò è quanto ha fatto, più di mezzo secolo prima di Fossier, Joseph Roth riguardo alla Provenza in un libro uscito soltanto postumo intitolato Die weissen Städte (Le città bianche), in cui lo scrittore mitteleuropeo ha raccolto le impressioni di un viaggio da lui compiuto nel Sud della Francia nel 1925, rielaborando in forma letteraria i precedenti reportages giornalistici usciti sulla «Frankfurter Zeitung» tra il settembre e il novembre di quell’anno.2

1 Cfr. Robert Fossier, Enfance de l’Europe: Xe-XIIe siècles: aspects économiques et sociaux, Puf, Paris, 1982; trad. ital. L’infanzia dell’Europa: economia e società dal X al XII secolo, Il Mulino, Bologna, 1987; Giuseppe Sergi, L’idea di Medioevo. Fra storia e senso comune, Donzelli, Roma, 20052, pp. 51-62 (cap. VI: Il medioevo come infanzia dell’Europa), Jacques Le Goff, L’Europe est-elle née au Moyen Âge?, Editions du Seuil, Paris, 2003, trad. ital. Il cielo sceso in terra. Le radici medievali dell’Europa, Laterza, Roma-Bari, 2004. 2 Il libro è stato edito per la prima volta con il titolo „Im mittäglichen Frankreich“ in Joseph Roth, Werke, herausgegeben und eingeleitet von 511

Tradiții istorice românești și perspective europene

Il riconoscimento dell’«infanzia dell’Europa» da parte di Roth in un luogo piuttosto che in un’epoca non è significativo, beninteso, soltanto per l’accostamento di termini relativi a coordinate concettuali diverse. Anche a prescindere da ciò, esso non appare infatti così scontato, perché se alle varie definizioni dell’idea di Europa ha per evidenti ragioni contribuito anche una prospettiva geografica, quest’ultima è stata però finalizzata soprattutto a stabilire i confini di tale spazio e ha quindi operato nel senso dell’estensione piuttosto che in quello della localizzazione. Inoltre, anche quando si è proceduto a localizzare puntualmente alcuni centri simbolici fondativi dell’Europa, questi sono stati riconosciuti altrove, in particolare a Roma, Gerusalemme e Atene, come ha fatto per esempio, proprio pochi anni prima di Roth, Paul Valéry.3 Viene quindi da chiedersi perché proprio la Provenza, perché una terra così distante e diversa dai luoghi dell’infanzia dell’autore nonché della maggior parte dei suoi romanzi e racconti, ambientati negli shtetl dell’Europa orientale, in particolare della Galizia, della Volinia e della Bucovina.4

Hermann Kesten, vol. III, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1956, pp. 509-560, e ripubblicato sulla base di un manoscritto più completo e corretto dall’autore, con il titolo „Die weissen Städte“, in Joseph Roth, Werke, herausgegeben und eingeleitet von Hermann Kesten, vol. III, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1976, pp. 880-934, dove alle pp. 856-879 il titolo precedente è riservato soltanto ai reportages giornalistici. Su questa edizione è stata condotta la traduzione italiana Le città bianche, Adelphi, Milano, 1987, recentemente riproposta in Idem, Al bistrot dopo mezzanotte. Un’antologia francese, Adelphi, Milano, 2009, pp. 77-162, dove alle pp. 41-76 sono tradotti per la prima volta i reportages giornalistici „Nella Francia meridionale“. Il testo originale è citato secondo Joseph Roth, Werke, vol. II, Das journalistische Werk. 1924-1928, herausgegeben und mit einem Nachwort von Klaus Westermann, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1990, pp. 451- 506, mediante la sigla WS, con in nota la traduzione italiana, siglata d’ora in avanti CB, e il rinvio al numero di pagina dell’edizione del 1987. 3 Cfr. Paul Valéry, „Note (ou L’Européen)“ (1922), in Idem, Œuvres, édition établie et annotée par Jean Hytier, Gallimard, Paris, 1957, pp. 1000-1014; ma si pensi anche più di recente a Leo Strauss, Gerusalemme e Atene. Studi sul pensiero politico dell’Occidente, a cura di di Roberto Esposito, Einaudi, Torino, 1998. 4 Sull’opera di Roth nel suo complesso rimane fondamentale il volume di Claudio Magris, Lontano da dove. Joseph Roth e la tradizione ebraico-orientale, Einaudi, Torino, 1971, da integrare con i saggi contenuti in Joseph Roth: 512

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Ebbene, una prima risposta proviene proprio e contrario: le città bianche della Provenza, così definite per la luce abbagliante del sole e per il colore della pietra e delle strade, corrispondono ai luoghi sognati dall’autore durante la sua infanzia, che secondo le sue stesse parole «verlief grau in grauen Städten».5 Questa opposizione cromatica, cui è evidentemente sottesa una ricca portata metaforica, rappresenta uno degli elementi che concorrono a inscrivere l’itinerario di Roth attraverso la valle del Rodano da Lione sino a Marsiglia nel solco della grande tradizione dei viaggiatori tedeschi verso il Sud dell’Europa, sia pure con una significativa deviazione verso Ovest rispetto alle mete più battute, la Grecia, l’Italia, la Sicilia, ovvero i tre grandi miti del Sud così centrali nella cultura di lingua tedesca.6 A tale categoria può comunque appartenere, con le debite proporzioni, anche la stessa Provenza, secondo una suggestione proposta da Karl Eugen Gass, allievo di Ernst Robert Curtius, in un appunto del 1940: «Magna Grecia – Sicilia – Provenza – Territorio coloniale greco. Crea una segreta parentela ancora nel medioevo. Federico II – Trovatori».7 L’idealizzazione di questa terra e dei suoi abitanti da parte di Roth non è del resto isolata al di qua del Reno, dove trova anzi un importante riscontro, almeno ideale, in alcuni passi nietzscheani studiati da Mario Mancini, al quale si deve in particolare il riconoscimento e la piena valorizzazione dell’ascendenza europäisch-jüdischer Schriftsteller und österreichischer Universalist, herausgegeben von Johann Georg Lughofer und Mira Miladinovischer Zalaznik, De Gruyter, Berlin - New York, 2011 e l’aggiornato profilo di Marino Freschi, Joseph Roth, Liguori, Napoli, 2013. 5 WS, p. 451; CB, p. 12: «trascorse grigia in città grigie». Sull’importanza dei colori in questo testo di Roth, cfr. Luigi Forte, „Roth folgorato dal sole di Provenza“, in Tuttolibri de La Stampa, nr. 555, Torino, 13 giugno 1987, p. 2, Maria Corti, „La città come luogo mentale“, in Strumenti critici, nr. 8/1, Bologna, 1993, pp. 1-18, a p. 15. 6 Si veda la sezione „Miti del Sud“ in Atlante della letteratura tedesca, a cura di Francesco Fiorentino e Giovanni Sampaolo, Quodlibet, Macerata, 2009, pp. 273-303, composta dai saggi di Luciano Zagari, Italo Michele Battafarano e Michele Cometa dedicati per l’appunto rispettivamente alla Grecia, all’Italia e alla Sicilia. 7 Karl Eugen Gass, Appunti. Dagli anni romani 1938-1942, in Ernst Robert Curtius - Karl Eugen Gass, Carteggio e altri scritti, a cura di Stefano Chemelli e Mauro Buffa, La Finestra, Lavis, 2009, pp. 159-176, a p. 168. 513 Tradiții istorice românești și perspective europene provenzale, e specificamente trobadorica, dell’espressione fröhliche Wissenschaft («gaia scienza»).8 Proprio la Fröhlichkeit, assieme alla Lebensfreude, la gioia di vivere, costituisce un vero e proprio Leitmotiv delle Città bianche, in una delle cui ultime frasi Roth scrive appunto: «Man hat niemals in diesem Land aufgehört, sich zu freuen».9 La Provenza è infatti un «glückliches Land […] das so vor den Stürmen geborgen liegt».10 Roth scrive queste pagine a pochi anni dalla fine della prima guerra mondiale, quella guerra che, come scriverà poi in uno dei suoi ultimi e più celebri romanzi, La cripta dei cappuccini, non va considerata tale perché «weil ihn die ganze Welt geführt hatte, sondern weil wir alle infolge seiner eine Welt, unsere Welt», divenuto pertanto, per dirla con Stefan Zweig, Die Welt von Gestern, il mondo di ieri.11 Nella “fuga senza fine” dalle macerie della guerra e dal crollo dell’impero absburgico che caratterizza, tra nichilismo e pessimismo, la vita e l’opera di Roth,12 il viaggio in Provenza rappresenta una breve parentesi felice, che lascia incredulo lo stesso autore, inizialmente convinto che in

8 Cfr. Mario Mancini, La gaia scienza: da Stendhal a Nietzsche, in Idem, La gaia scienza dei trovatori (1984), Luni, Milano-Trento, 20002, pp. 86-149, Idem, Letture di «connaisseurs»: Stendhal, Nietzsche e Sainte-Palaye (1985), in Idem, Metafora feudale. Per una storia dei trovatori, Il Mulino, Bologna, 1993, pp. 87-106, alle pp. 95-99 e inoltre Corrado Bologna, Miti di una letteratura medievale. Il Sud, in Arti e storia nel Medioevo, a cura di Enrico Castelnuovo e Giuseppe Sergi, Einaudi, Torino, 2002-2004, vol. IV, Il Medioevo al passato e al presente, pp. 327-387, alle pp. 376 e 382-383. 9 WS, p. 503; CB, p. 109: «in questa terra non si è mai smesso di gioire». 10 WS, p. 456; CB, p. 20: «terra felice […] che riposa al riparo dalle bufere». 11 Joseph Roth, Die Kapuzinergruft (1938), in Joseph Roth, Werke, vol. VI, Romane und Erzählungen. 1936-1940, herausgegeben und mit einem Nachwort von Fritz Hackert, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1991, p. 252; trad. ital. Joseph Roth, La Cripta dei Cappuccini, Milano, Adelphi, 1989, p. 49: «non già perché l’ha fatta tutto il mondo, ma perché noi tutti, in seguito ad essa, abbiamo perduto un mondo, il nostro mondo»; cfr. S. Zweig, Die Welt von Gestern. Erinnerungen eines Europäers (1942), trad. ital. Il mondo di ieri. Ricordi di un europeo, Garzanti, Milano, 2014. 12 Cfr. al riguardo quanto scrive il suo amico e biografo Soma Morgenstern, Joseph Roths Flucht und Ende. Erinnerungen, Klampen, Lüneburg, 1994, trad. ital. Fuga e fine di Joseph Roth. Ricordi, a cura di Ingolf Schulte, Adelphi, Milano, 2001, pp. 284-285: «viaggiare era il suo secondo modo di inebriarsi. Così la fuga divenne per lui una patria». 514

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop nessun luogo «noch die Kontinuität des Friedens vorhanden ist und die große und mächtige Kulturtradition des antiken und mittelalterlichen Europas lebendig»13. Di questa tradizione lo scrittore galiziano ritrova però proprio in Provenza non soltanto le tracce vive ma anche il nucleo originario, il cuore, perché «der Süden konserviert die Steine, die Fragmente, die Weltanschauungen», scrive Roth a Nîmes,14 dopo aver scoperto che «die verzauberte Welt der kleinen mittelalterlichen Epen romanisch-orientalischen Charakters ist verwüstet, aber noch nicht spurlos verschwunden. Ihre Heimat ist das „Herz der Provence“, die Gegend von Maillane und Les Beaux».15 In Provenza Roth ravvisa cioè quella continuità storica che sente al contrario spezzata tanto nel resto d’Europa, e in particolare nei vecchi Kronländen del decaduto impero austro-ungarico, quanto nella sua esperienza personale e in quella della sua generazione, cui, come scrive nel capitolo introduttivo, la guerra ha impedito di trovare «einen ständigen Zusammenhang zwischen Kindheit, Mannestum und Greisenalter».16 Proprio lo stretto legame che intercorre tra la frattura collettiva e quella individuale porta Roth a definire nei termini già richiamati di «infanzia dell’Europa» quel luogo in cui egli rivive magicamente i sogni della sua infanzia e ritrova l’immagine trasfigurata del suo passato e della sua patria, quell’impero absburgico nostalgicamente idealizzato in un’unità compatta, in una totalità armoniosa. In Provenza, infatti, Roth sente «die Entwicklung ohne Abschnitt, ohne Grenze»:17 egli riferisce queste parole in particolare all’armoniosa successione delle varie epoche storiche e dei relativi stili architettonici, al riuso degli antichi edifici romani e medievali che rende le città bianche del Sud della Francia un organismo vivente, in cui per l’appunto tali epoche «liegen […] friedlich

13 WS, p. 455; CB, p. 19: «esista ancora […] la continuità della pace e […] sia tuttora operante la grande e potente tradizione culturale dell’Europa antica e medioevale». 14 WS, p. 487; CB, p. 80: «il Sud conserva le pietre, i frammenti, le visioni del mondo». 15 WS, p. 482; CB, p. 70: «il mondo incantato delle piccole epopee medioevali di genere romanico-orientale, pur essendosi ormai estinto, non è scomparso senza lasciare traccia. La sua patria è il “cuore della Provenza”, la regione di Maillane e di Les Baux». 16 WS, p. 452; CB, p. 12: «una continuità tra infanzia, età adulta e vecchiaia». 17 WS, p. 466; CB, p. 39: «un movimento senza fratture, senza confini». 515 Tradiții istorice românești și perspective europene nebeneinander»,18 permettendo all’autore di cogliere «alles Vergangene […] mit einem gleichmäßig liebenden Aug»19 e inducendolo a pensare al Medioevo anche di fronte al mausoleo e all’arco di trionfo romani di Saint-Rémy, sulla base della continuità tra «die Ewigkeit Roms» e «die blühende Jugend Europas».20 L’armonia storica e artistica è però parte di una coesione più generale, che riguarda la civiltà provenzale nel suo complesso, rappresentata simbolicamente da Avignone, che Roth definisce «organische Verschmelzung aller Traditionen und Stile».21 Il collante di questa fusione è individuato dall’ebreo Roth nel cattolicesimo medievale, di cui Avignone è del resto stata la sede per un certo periodo, sia pure limitato; a fronte dell’effettiva durata di quest’ultimo – meno di un secolo – Roth amplifica però la sua importanza, coerentemente con la citazione tratta dal narratore provenzale Alphonse Daudet con cui inizia il relativo capitolo: «die starke Sonne die Dimensionen vergrößert».22 Non a caso, proprio il sole rende Avignone agli occhi di Roth «die weißeste aller Städte».23 Lo scrittore galiziano rimane ammirato in particolare dal Palazzo Papale, come già Rilke, che trasse ispirazione proprio da un viaggio in Provenza compiuto qualche anno prima della guerra per alcune scene medievaleggianti dei Quaderni di Malte Laurids Brigge.24 Roth rovescia

18 WS, p. 486; CB, p. 78: «giacciono […] in pace l’una accanto all’altra». 19 WS, p. 465; CB, p. 37: «l’intero passato con un unico sguardo amoroso». 20 WS, p. 485; CB, p. 76: «l’eternità di Roma […] la fiorente giovinezza dell’Europa». Al riguardo, cfr. Stefano Maggi, „Joseph Roth, le città bianche e il ‘metro umano’ di Roma“, in Il Confronto letterario, nr. 19, Fasano, 1993, pp. 119-126. 21 WS, p. 474; CB, p. 54: «fusione cosmopolita e organica di tutte le tradizioni e di tutti gli stili». 22 WS, p. 472; CB, p. 51: «il sole cocente fa sembrare più grandi gli oggetti». Si veda Alphonse Daudet, Les aventures prodigieuses de Tartarin de Tarascon (1872), in Idem, Œuvres, texte établi, présenté et annoté par Roger Ripoll, Gallimard, Paris, 1986, pp. 471-577, a p. 487: «et pour bien me comprendre, allez-vous-en dans le Midi, et vous verrez. Vous verrez ce diable de pays où le soleil transfigure tout, et fait tout plus grand que nature». 23 WS, p. 473; CB, p. 53: «la più bianca di tutte le città». 24 Cfr. Michel Stanesco, „Des seigneurs du temps jadis et de leur bonne mort: le gothique flamboyant dans Les Cahiers de Malte Laurids Brigge“, in Revue de littérature comparée, nr. 73/1, Paris, 1999, pp. 27-46. 516

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop il tradizionale luogo comune storiografico della cattività avignonese, definendola «das lustigste Exil, das die Welt je gesehn hat», una sorta di sorridente vacanza, citando poi Ernest Renan, secondo il quale per i papi proprio Roma è stata al contrario «eine der unerträglichsten Gefangeschaften».25 Il tratto diverso che secondo Roth caratterizza il cattolicesimo avignonese è la spensieratezza: «in der Hauptstadt der Kirche regierte ein fröhlicher Katholizismus, der Dionysos leben ließ, ohne daß es dem Glauben und der Macht geschadet hätte».26 Si tratta, secondo Roth, di un retaggio lasciato dagli antichi Fenici educati alla cultura greca che fondarono la vicina Marsiglia, la cui impronta ha arricchito ulteriormente Avignone, che già da sola appare all’autore come una felice sintesi di «Jerusalem und Rom […] Altertum und Mittelalter».27 Se si considera inoltre che, come ricorda più avanti lo stesso Roth, Arles e Marsiglia sono per tradizione note rispettivamente come «das gallische Rom» e «das gallische Athen»,28 possiamo significativamente ritrovare concentrati in Provenza tutti e tre i centri simbolici fondativi dell’Europa individuati dal Valéry ricordato in precedenza. L’universalismo cattolico- medievale riconosciuto alla base dell’Europa già da Novalis e da Hofmannsthal si apre pertanto nella suggestiva visione di Roth a una dimensione più propriamente cosmopolita, la più coerente con la sua Heimatlosigkeit, la sua mancanza di patria.29

25 WS, p. 475; CB, p. 57: «la cattività più piacevole che il mondo abbia mai visto» (Avignone), «una prigionia insopportabile» (Roma). Si veda Ernest Renan, „La Papauté hors de l’Italie. Clément V“, in Revue des Deux Mondes, nr. 38, Paris, 1880, pp. 107-136, a p. 112: «Le séjour à Rome était pour les Papes la plus intolérable des captivités»; ma Roth avrà più verosimilmente tratto la citazione di Renan di seconda mano da Félix Digonnet, Le Palais des Papes d’Avignon, Seguin, Avignon, 1907, p. 41 oppure da André Hallays, Avignon et le Comtat Venaissin, Laurens, Paris, 1911, p. 25. 26 WS, pp. 474-475; CB, pp. 55-56: «nella capitale della Chiesa imperava un cattolicesimo spensierato, che lasciava in vita Dioniso senza timore di essere danneggiato nella propria fede e nella propria potenza». 27 WS, p. 474; CB, p. 54: «Gerusalemme e Roma, antichità e Medioevo». 28 WS, pp. 492 e 498; CB, pp. 90 e 99: «la Roma gallica […] l’Atene gallica». 29 Cfr. Enzo Traverso, Gli ebrei e la Germania. Auschwitz e la «simbiosi ebraico- tedesca», Il Mulino, Bologna, 1994, pp. 121-144, Idem, L’Europa senza patria: Joseph Roth (1997), in Idem, Cosmopoli. Figure dell’esilio ebraico-tedesco, Ombre Corte, Verona, 2004, pp. 43-58. 517 Tradiții istorice românești și perspective europene

Il cosmopolitismo costituisce infatti un elemento centrale dell’esaltazione della Provenza da parte di Roth, secondo il quale «nirgends wird man so leicht heimisch»:30 in questa terra, infatti, e ad Avignone in particolare, «jeder Mensch trägt in seinem Blut fünf Rassen, alte und junge, und jedes Individuum ist eine Welt von fünf Erdteilen. Jeden versteht jeden, und die Gemeinschaft ist frei, sie zwängt niemanden in eine bestimmte Haltung».31 Questo motivo ritorna anche nelle pagine dedicate a Beaucaire, sede di una fiera secolare, dove pertanto «flossen die verschiedensten Blutströme zusammen, und […] bildete sich die großartige kosmopolitische Rassenmischung, die den europäischen Süden kennzeichnet»;32 esso emerge poi ancor più nel capitolo relativo a Marsiglia, che Roth definisce «das Tor der Welt, […] die schwelle der Völker», l’incrocio di Oriente e Occidente, con ovvio riferimento al porto della città mediterranea, proprio attraverso il quale l’autore della Milleduesima notte immagina si siano diffuse per l’Europa le favole delle Mille e una notte.33 Marsiglia è quindi per Roth la sintesi non soltanto europea ma addirittura mondiale di «New York und Singapur, Hamburg und Kalkutta, Alexandria und Port Arthur, San Franzisko und Odessa».34 Ed è curioso che negli stessi anni anche un altro grande autore di lingua tedesca quale Walter Benjamin abbia descritto in termini analoghi la città sul Mediterraneo, dopo averne percorso le strade su cui ricadono le «Granatsplittern aller Völker- und Firmensprachen»;35

30 WS, p. 506; CB, p. 115: «da nessun’altra parte ci si sente così facilmente a casa propria». 31 WS, p. 481; CB, pp. 68-69: «ogni persona porta nel proprio sangue cinque diverse razze, antiche e recenti, e ogni individuo è un mondo che ha origine in cinque diversi continenti. Ognuno capisce tutti gli altri, e la comunità è libera, non costringe nessuno a comportarsi in un determinato modo». 32 WS, p. 496; CB, p. 96: «sono confluite le razze più diverse ed è nata la grandiosa mescolanza cosmopolita che contraddistingue il Sud dell’Europa». 33 WS, p. 497; CB, p. 99: «la porta del mondo, […] la soglia dei popoli». 34 WS, p. 498; CB, p. 100: «New York e Singapore, Amburgo e Calcutta, Alessandria d’Egitto e Port Arthur, San Francisco e Odessa». 35 Walter Benjamin, Myslowitz-Braunschweig-Marseille. Die Geschichte eines Haschisch-Rausches (1930), in Idem, Gesammelte Schriften, unter Mitwirkung von Theodor Wiesengrund Adorno und Gershom Scholem, herausgegeben von Rolf Tiedemann und Hermann Schweppenhäuser, vol. IV, Kleine Prosa, 518

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop e così pure lo scrittore danese Johannes Jørgensen: «Marsiglia è una città europea, d’un grigio parigino. Ma Marsiglia è anche orientale per il suo Mediterraneo celeste scuro e celeste violetto e porto mezzo levantino».36 Le distanze, tanto geografiche quanto storiche, vengono meno: «wie alle Riesenmeilen der Erde auf einigen Quadratkilometern Platz finden, so drängen sich hier die Zeiten zusammen»,37 scrive Roth, che ritrova così ad Avignone e a Marsiglia quell’armonia nella diversità venuta meno nella sua patria con il crollo dell’Impero absburgico e la conseguente esplosione delle pulsioni nazionali, cui egli contrappone quello che proprio in Provenza riconosce come «der höchste Grad von Assimilation», che riassume in questa formula: «gerade so fremd, wie einer ist, soll er bleiben, um heimisch zu werden».38 In Provenza ciò è davvero possibile grazie all’ospitalità

Baudelaire-Ubertragungen, herausgegeben von Tillman Rexroth, t. 1-2, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1980, pp. 729-737, a p. 731, trad. ital. Opere complete, a cura di Enrico Ganni, vol. IV, Scritti 1930-1931, Einaudi, Torino, 2002, pp. 234-242; cfr. anche Idem, Haschisch in Marseille (1932), in Idem, Gesammelte Schriften, cit., vol. IV/1, pp. 409-416, a p. 411, trad. ital. Hascisc a Marsiglia, in Idem, Opere complete cit., vol. V, Scritti 1932-1933, Einaudi, Torino, 2003, pp. 319-326: «le schegge di granata dei linguaggi di tutti i popoli e di tutte le imprese commerciali» (i due testi si leggono in trad. ital. anche in Idem, Sull’hascisch, Einaudi, Torino, 19962, pp. 5-17 e 18-29, il secondo anche in Idem, Immagini di città, nuova edizione a cura di Enrico Ganni, Torino, Einaudi, 2007, pp. 91-101). I testi dei due autori sono associati già da Corti, „La città come luogo mentale“ cit., pp. 14-15 e da Luigi Malerba, Roth e Benjamin a Marsiglia, in Idem, Città e dintorni, Mondadori, Milano, 2001, pp. 130-136. Per altre impressioni di Benjamin sul Midi, cfr. Idem, «Les Cahiers du Sud» (1927), in Idem, Gesammelte Schriften, cit., vol. IV/1-2, p. 483, trad. ital. Opere complete cit., vol. II, Scritti 1923-1927, Einaudi, Torino, 2001, pp. 622-623, Idem, Einbahnstraße (1928), in Idem, Gesammelte Schriften, cit., vol. IV/1, pp. 83- 148, a p. 124, trad. ital. Strada a senso unico, nuova edizione accresciuta, a cura di Giulio Schiavoni, Einaudi, Torino, 2006, pp. 45-46. 36 Giovanni Joergensen, Olivae fructus. Impressioni di Provenza, a cura di Alessio Di Giovanni, Firenze, Libreria Editrice Fiorentina, 1929, p. 15. 37 WS, p. 499; CB, p. 102: «come su una superficie di pochi chilometri quadrati si possono percorrere tutte le distanze della terra, così si affollano qui tutte le epoche della Storia». 38 WS, p. 481; CB, p. 69: «il grado più alto di assimilazione: ognuno resti com’è, diverso dagli altri, straniero rispetto ad essi, se qui vuole sentirsi a casa propria». 519 Tradiții istorice românești și perspective europene degli abitanti, altro importante Leitmotiv del libro, e alle loro buone maniere di antica tradizione, realizzazioni concrete di quell’ideale di cortesia nato proprio nella Provenza medievale con la poesia dei trovatori e quindi irradiatosi per mezzo di essa in tutta Europa. Roth è ben consapevole di ciò e infatti considera «das Galante eine Reaktion gegen das gleichzeitig Rohe», facendo così propria la ricostruzione storiografica secondo cui «die Troubadours ihre Existenz den Raubrittern zu verdanken haben», ovvero al disordine della società feudale della Francia meridionale da cui è appunto scaturito l’ordinato ideale cortese.39 Questo esplicito richiamo ai trovatori non è affatto isolato nelle Città bianche, ma si affianca ad altri, che però, a quanto risulta, sono stati del tutto trascurati dai commentatori di questo libro e che appaiono invero particolarmente significativi per rispondere compiutamente alla domanda posta all’inizio: perché proprio la Provenza? Il fatto che quest’ultima costituisca per Roth un luogo simbolico evocato in maniera fortemente soggettiva, come ha giustamente osservato Jon Hughes,40 non toglie che in queste pagine si possa e anzi si debba riconoscere un’effettiva specificità provenzale, secondo la quasi contemporanea precisazione di un altro scrittore di lingua tedesca quale Rudolf Borchardt, secondo cui, dato che il popolo provenzale è stato «das erste, dessen Kultur durch einen französischen Kreuzzug für die Ideale der Menschheit vernichtet worden ist», non è possibile definire «die provenzalische Poesie als südfranzösisch».41

39 WS, p. 504; CB, pp. 110-111: «la galanteria sia una sana reazione alla rozzezza che le sta intorno […] i trovatori, si dice, devono «ai predoni la loro esistenza». Si veda in proposito M. Mancini, Cortigiani e cavalieri-predoni (19809, in Idem, Metafora feudale cit., pp. 13-62. 40 Cfr. Jon Hughes, Facing modernity: fragmentation, culture and identity in Joseph Roth’s Writing in the 1920s, Maney, Leeds, 2006, pp. 14, 29-30 e 36-37. 41 Così Rudolf Borchardt, Die Großen Trobadors (1924), in Idem, Gesammelte Werke in Einzelbänden, vol. VI, Prosa II, herausgegeben von Marie Louise Borchardt unter Mitarbeit von Ernst Zinn, Klett-Cotta, Stuttgart 19922, pp. 343- 353, a p. 343, che su tale base arriva ad affermare addirittura che «die provenzalische Poesie hat mit der französischen nichts gemein, so wenig wie Volk mit Volk, Ursprung mit Ursprung, Sprache mit Sprache»; trad. ital. I grandi trovatori, in Idem, Scritti italiani e italici, a cura di Marianello Marianelli, Ricciardi, Milano-Napoli, 1971, pp. 133-142, a p. 133: «la cui cultura è stata la prima ad essere distrutta da una crociata francese in nome dell’umanità […] la poesia provenzale 520

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

D’altronde, come ha notato Maria Corti proprio in un intervento sull’identità letteraria dell’Europa, «i luoghi mentali sono un’operazione simbolizzante, che l’umanità fa ed applica a una realtà storica».42 I riferimenti ai trovatori rinvenibili all’interno delle Città bianche sono certamente fugaci e generici, e quindi con ogni probabilità non ispirati da letture di prima mano: al proposito è rivelatore che Roth li definisca «die Kollegen unserer Minnesänger», riflettendo la prospettiva dell’ex studente universitario di filologia germanica.43 Tali menzioni contribuiscono comunque a riconoscere la peculiarità provenzale evidenziata da Roth e al contrario negletta dai suoi commentatori, che si sono limitati a ricondurre estensivamente l’esaltazione della Provenza da parte dello scrittore galiziano alla sua francofilia.44 Nonostante alcune innegabili corrispondenze di tono con non ha nulla in comune con quella francese così come nulla hanno in comune l’un popolo e l’altro, le loro origini e le loro diverse lingue». 42 Maria Corti, L’Europa come “luogo mentale” e i “mondi possibili” della letteratura (2000), in Ead., Nuovi metodi e fantasmi, Feltrinelli, Milano, 2001, pp. 471-479, a p. 473. 43 WS, p. 484; CB, p. 73: «i colleghi dei nostri Minnesänger». Una riprova della conoscenza superficiale della poesia trobadorica da parte di Roth è data dal credito accordato all’idea dell’originario proposito di Dante di scrivere la Commedia in provenzale, cui, com’è noto, è limitato lo spazio degli otto versi fatti pronunciare allo spirito del trovatore Arnaut Daniel nel canto XXVI del Purgatorio; cfr. WS, p. 484: «Sicher ist nur, daß Dante sein großes Lied zuerst in der provenzalischen Sprache schreiben wollte». In questo passo Roth riprende, verosimilmente da qualche fonte locale, una tesi circolante nel secolo precedente ma comunque già smentita in un convegno tenutosi a Marsiglia nel 1846, come si desume da Paul Colomb de Batines, Giunte e correzioni inedite alla bibliografia dantesca (1847), a cura di Guido Biagi, Sansoni, Firenze, 1888, p. 466. 44 Cfr. Gilbert Ravy, “Le monde ressemblera-t-il un jour à Avignon?”. Joseph Roth en Provence en 1925, in Relations franco-autrichiennes 1870-1970, Actes du colloque de Rouen, 29 février - 2 mars 1984, par Felix Kreissler, Publications de l’Université de Rouen, Rouen, 1986 (Austriaca. Cahiers universitaires d’information sur l’Autriche, nr. 11), pp. 279-290, Hartmut Scheible, Joseph Roths Reise durch Geschichte und Revolution: das Europa der Nachkriegszeit - Deutschland, Frankreich, Sowjetunion, in Joseph Roth: Interpretation - Kritik - Rezeption, hrsg. von Michael Kessler und Fritz Hackert, Stauffenburg, Tübingen, 1990, pp. 307-334, Hughes, Facing modernity cit., pp. 29-41, Katharina Ochse, Al bistrot dopo mezzanotte. Joseph Roth in Francia, in Joseph 521 Tradiții istorice românești și perspective europene gli altri suoi scritti relativi alla Francia raccolti nella silloge Al bistrot dopo mezzanotte e nonostante la sua entusiastica fascinazione per Parigi,45 in Provenza Roth avverte una maggiore ricchezza umana, al punto da identificare proprio l’umanità con «die Kultur der Provence»;46 a questo proposito è significativo notare che, dopo gli otto capitoli dedicati alle varie città, il libro si chiude con un capitolo, breve quanto denso di contenuti, intitolato Die Menschen (Gli uomini), che reca in esergo una frase di un altro scrittore e grande cultore del Sud della Francia, e in un certo senso anzi vero e proprio fondatore del mito del Midi inteso in senso spirituale, Stendhal: «Das, was ich in einer Stadt zu beobachten liebe, sind ihre Menschen».47 La citazione proviene da una lettera del 1801 alla sorella Pauline: «Ce que j’aime à voir dans une ville, ce sont ses habitants».48 Piuttosto che dall’edizione della corrispondenza stendhaliana procurata nel 1908 da Adolphe Paupe e Paul-Arthur Chéramy,49 Roth ha tratto verosimilmente questa frase dal breve articolo di Henri Martineau sull’importanza dei viaggi nella vita e nell’opera di Stendhal, uscito nel numero speciale della Revue Critique dedicato allo scrittore francese nel 1913, in cui Roth potrebbe aver trovato una più generale fonte d’ispirazione per le sue

Roth, Al bistrot cit., pp. 13-27, Jacqueline Bel - Régine Battiston, Joseph Roth «Français né à l’Est…», in «Halbasien» und Frankreich. Erlebtes und Erinnertes Osteuropa in Literatur und Geschichte. La «Semi-Asie» et la France, L’Est européen vécu et imaginé dans la littérature et l’histoire, herausgegeben von Charlotte Kraus und Ariane Lüthi, Lit, Berlin, 2012, pp. 126-148, alle pp. 132-133. 45 Cfr. Jacqueline Bel, Plaidoyer pour l’Europe, in Joseph Roth, études réunies par Gilbert Ravy, Publications de l’Université de Rouen, Rouen, 1990 (Austriaca. Cahiers universitaires d’information sur l’Autriche, nr. 30), pp. 67-76. 46 WS, p. 482; CB, p. 69: «l’umanità è l’essenza della cultura provenzale». 47 WS, p. 503; CB, p. 109: «ciò che amo osservare in una città sono gli uomini». Sull’importanza di Stendhal nella formazione del mito del Midi, cfr. Mancini, Letture di «connaisseurs» cit., pp. 87-95, Bologna, Miti cit., pp. 375-378. 48 Correspondance générale de Stendhal, Etablissement des textes par Victor Del Litto, en collaboration avec Elaine Williamson et Jacques Houbert, Champion, Paris, 1997-1999, tome I: (1800-1809), p. 33. 49 Correspondance de Stendhal (1800-1842), publiée par Adolphe Paupe et Paul- Arthur Chéramy sur les originaux de diverses collections, préface de Maurice Barrès de l’Académie Française, Bosse, Paris, 1908, tome I: Années d’apprentissage (1800-1806). Vie active (1806-1814), p. 14. 522

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop impressioni di viaggio e nello specifico per quelle riportate nel capitolo finale, tanto più se si considera che, prima di citare tale passo, Martineau osserva che Stendhal «a toujours décrit les monuments et les œuvres d’art, en fonction de l’homme».50 Osservando appunto gli abitanti della Provenza con lo sguardo del flâneur, Roth percepisce in modo più intenso e completo rispetto al Nord, anche rispetto all’amata Parigi, quell’autenticità della vita, quella pienezza dell’esistenza, quel senso della comunità corale per lui altrimenti caratteristici soltanto dell’universo mitico e metastorico dello shtetl ebraico-orientale. Ancora una volta la Provenza costituisce quindi lo specchio dell’infanzia reale dell’autore, il cui reportage Ebrei erranti, dedicato appunto al mondo della Ostjudentum e scritto nello stesso giro di anni, è stato non a caso considerato da Katharina Ochse «un pendant ebraico al cattolicesimo delle Città bianche».51 Oltre che a livello religioso, il parallelo è significativo anche dal punto di vista geografico e linguistico: come l’anima dell’Austria e del suo impero secondo Roth non è il centro, ma la periferia, non è la capitale Vienna ma la miriade di shtetl tanto lontani da essa, così l’anima intatta dell’Europa si trova per lui nell’antica provincia romana per antonomasia, appunto la Provenza, la terra dove risuona «die schöne, alte, melodische provenzalische Sprache».52 Questo elogio del provenzale è stato

50 Henri Martineau, „Stendhal et les voyages“, in Revue Critique des Idées et des Livres, nr. 118, Paris, 10 mars 1913, pp. 633-637, a p. 636, corsivo nel testo; si aggiunga che Martineau, come poi anche Roth, non riporta la pur significativa conclusione del passo di Stendhal: «car l’homme intéresse toujours l’observateur» (Correspondance générale cit., tome I, p. 33). Di un interesse ‘critico’ di Roth nei confronti di Stendhal è testimone l’amico e biografo Soma Morgenstern, Fuga e fine di Joseph Roth, cit., pp. 71 e 415, n. 67, il quale ricorda di avergli suggerito nel 1928 la lettura del saggio di Romain Rolland, „Stendhal et la musique“, in La Revue des Revues, nr. 105, Paris, 15 décembre 1913, pp. 462-482. Di un’affinità tra i due scrittori è peraltro una prova significativa il fatto che Luciano Foà, il critico che più ha contribuito alla fortuna italiana di Roth, proprio in quest’ultimo «riconosceva la massima approssimazione a Stendhal che il Novecento aveva raggiunto», come ricorda Roberto Calasso, L’impronta dell’editore, Adelphi, Milano, 2013, p. 32. 51 Ochse, Al bistrot cit., p. 19. 52 WS, p. 505; CB, p. 113: «quella bella, antica e melodiosa lingua che è il provenzale». 523 Tradiții istorice românești și perspective europene accostato da Jon Hughes a quello dell’yiddisch compiuto da Roth in Ebrei erranti,53 ma il parallelo istituito dallo studioso inglese può essere ulteriormente sviluppato: come l’yiddisch viene celebrato da Roth in quanto lingua dialettale ma allo stesso tempo cosmopolita, così anche il provenzale non è soltanto un patois regionale. Attraverso il più volte citato Frédéric Mistral, capofila del movimento felibrista di recupero di questa lingua, Roth risale infatti ai trovatori medievali, che per primi in Europa hanno forgiato le parole e i concetti d’amore «noch funkelnagelneu, eben aus dem Volksmund gekommen und noch nicht zersungen».54 Il provenzale, la lingua dei trovatori, è infatti, secondo la suggestiva ed efficace definizione di Corrado Bologna, la «lingua- madre della poesia moderna».55 Le allusioni ai trovatori, di cui Roth avverte la presenza quasi fossero i genii del luogo mentre si avvicina al castello di Les Baux o, per usare le sue suggestive parole, «das weiße Schloß der Poesie», nonché «das Symbol einer Epoche der Menschheit»,56 consentono pertanto di comprendere appieno perché per lo scrittore galiziano proprio la Provenza è «l’infanzia dell’Europa». Come ha giustamente notato Gilbert Ravy, l’Europa è infatti per Roth, come del resto per altri suoi contemporanei, un concetto più umanistico che politico.57 È quindi l’Europa della letteratura, della cultura, in cui i trovatori hanno giocato un ruolo di primo piano, in quanto autori della più antica e raffinata poesia lirica in lingua volgare, presa pertanto a modello da tutte le altre a livello

53 Cfr. Hughes, Facing modernity cit., p. 35. 54 WS, p. 484; CB, p. 73: «smaglianti e nuovi di zecca, sbocciati appena dalla bocca del popolo e non ancora sciupati dall’uso». 55 Corrado Bologna, Poesia del Centro e del Nord, in Storia della letteratura italiana, diretta da Enrico Malato, vol. I, Dalle Origini a Dante, Salerno Editrice, Roma, 1995, pp. 405-525, a p. 473. Analogamente, il provenzale è definito «lingua madre della poesia occidentale» anche da Silvia De Laude, Pordenone, 1232. La lingua madre della poesia, in Atlante della letteratura italiana, a cura di Sergio Luzzatto e Gabriele Pedullà, vol. I, Dalle Origini al Rinascimento, a cura di Amedeo De Vincentiis, Einaudi, Torino, 2010, pp. 18-26, a p. 21. 56 WS, pp. 468 e 484; CB, pp. 43 e 73: «il candido castello della poesia […] il simbolo di un’epoca dell’umanità». 57 Cfr. Gilbert Ravy, “Le monde ressemblera-t-il un jour à Avignon?”, cit., p. 280 e inoltre Ochse, Al bistrot cit., p. 17. 524

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop continentale e di qui, in un caso davvero eccezionale, anche al di là dell’oceano, da parte di un cultore di questa traduzione quale Ezra Pound, che oltre a studiare la poesia trobadorica volle vederne i luoghi dal vivo, in un viaggio compiuto nell’estate del 1912, raccogliendo le impressioni in un libro d’appunti.58 Proprio in quegli stessi anni, non a caso, il già citato Rudolf Borchardt inquadrò infatti la poesia provenzale negli «ersten Voraussetzungen jenes wahren Begriffes Europa, der seit Novalis mit dem der Christenheit identisch ist» e riconobbe pertanto nei confronti di essa un debito di gratitudine: «Dieser Dank ist nur durch ihre Einbürgerung in den ewigen Vorrat deutscher Poesie als eine Stiftung abzutragen».59 Così, proprio «auf den pfaden der troubadoure» (‘sui sentieri dei trovatori’), per citare un verso della poesia di Wulf Kiersten del 1971 ispirata alle Città bianche di Roth,60 quest’ultimo individua la sua utopia europea, un’utopia del passato che è però anche speranza per il futuro, poiché, in base alla già ricordata compresenza di epoche storiche, egli è convinto che «im Kommenden ist das Vorgangene».61 In altri termini, non si può pensare che il futuro dell’Europa prescinda dalla sua tradizione.

58 Cfr. A walking tour in southern France: Ezra Pound among the troubadours, edited and introduced by Richard Sieburth, New Directions Book, New York, 1992. Sulla presenza dei trovatori nell’opera di Pound si veda più in generale l’eccellente ricostruzione di Roberta Capelli, Carte provenzali. Ezra Pound e la cultura trobadorica (1905-1915), Carocci, Roma, 2013. 59 Borchardt, Die Großen Trobadors, cit., pp. 348 e 353; trad. ital. I grandi trovatori, cit., pp. 137 e 142: «nei presupposti di quel vero concetto di Europa che da Novalis in poi s’identifica con quello di cristianità» e «questo debito di gratitudine può essere pagato solo inserendo tale poesia legittimamente, quasi un lascito, nella provvista eterna di poesia tedesca». 60 Wulf Kiersten, Joseph Roth in der Provence (1971), in Idem, Die Erde bei Meißen, Reclam, Leipzig, 1986, p. 46, poi anche in Idem, Erdlebenbilder. Gedichte aus 50. Jahren (1954-2004), Ammann, Zürich, 2004, p. 153. 61 WS, p. 489; CB, p. 83: «nell’avvenire c’è il passato». 525 I CANTI DEL MORTO DI CONSTANTIN BRĂILOIU: APPUNTI PER UN COMMENTO

Dan Octavian CEPRAGA

Constantin Brăiloiu1 pubblica Ale mortului din Gorj (“I canti del morto del distretto di Gorj”) nel 1936, prima nella rivista «Muzică şi poezie», poi come estratto nelle Pubblicazioni dell’Archivio di Folklore di Bucarest.2 La breve plaquette si compone di tredici testi, privi di intonazione musicale e di commento, che dovevano costituire l’anteprima di un’edizione critica del repertorio funebre rituale dell’Oltenia settentrionale, edizione che tuttavia Brăiloiu non realizzerà mai. I testi erano stati raccolti nel corso della campagna etnografica condotta nell’estate del 1930 nel piccolo comune di Runcu, situato ai

1 Studioso e teorico della musica popolare, pioniere nella raccolta e nello studio scientifico del folklore musicale, Constantin Brăiloiu, una delle figure più importanti dell’etnomusicologia europea, nasce a Bucarest (Romania) nel 1893. Studia a Losanna, Vienna e Parigi, conosce Maurice Ravel e stringerà un lungo sodalizio personale e scientifico con Béla Bartók, al quale lo accomuna l’interesse per il folklore musicale romeno. Grande organizzatore culturale, ha fondato nel 1928 l’Archivio di Folklore della Società dei compositori romeni e nel 1944 a Ginevra gli Archivi internazionali del Folklore musicale. Ha promosso grandi campagne di raccolta del patrimonio musicale romeno, ha prodotto monografie etnografiche e studi fondamentali sul verso popolare cantato, sui metodi dell’etnomusicologia, sulla ritmica popolare comparata. Muore a Ginevra nel 1958. Cfr. per un profilo bio-bibliografico André Schaeffner, “Bibliographie des travaux de Constantin Brăiloiu”, in Revue de Musicologie 43, juillet, 1959, pp. 3-27 e Tiberiu Alexandru, “Constantin Brăiloiu (1893- 1958)”, in Revista de etnografie şi folclor 13, nr. 6, 1968, pp. 457-80. Una scelta importante dei suoi studi è stata pubblicata in Italia a cura di Diego Carpitella e Giorgio R. Cardona in Constantin Brăiloiu, Folklore musicale, vol. I, Bulzoni, Roma 1978; vol. II, Bulzoni, Roma 1982. 2 Constantin Brăiloiu, “Ale mortului” din Gorj, Societatea compozitorilor români, Publicațiile Arhivei de Folklore VII, București, 1936. 526

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop piedi dei Carpazi, nell’Oltenia settentrionale. Brăiloiu aveva iniziato la propria attività di raccolta sul campo della musica popolare romena in seguito all’incontro e al sodalizio con Dimitrie Gusti e Henri H. Stahl, i fondatori della famosa Scuola sociologica di Bucarest, che proprio in quegli anni stavano promuovendo grandi campagne di ricerca sulle comunità rurali romene. Le inchieste condotte da Brăiloiu assieme all’equipe di Gusti e Stahl (nel 1928 a Fundu-Moldovei in Bucovina, nel 1929 a Drăguş distretto di Braşov e, infine, a Runcu nel 1930) porteranno alla luce importanti reperti della musica e della poesia tradizionale, facendo conoscere alcuni dei generi popolari più arcaici e conservativi, come il cosidetto canto lungo di Gorj, le hore vocali dell’Oltenia (canti lirici di antica tradizione) e, appunto, i canti rituali della sepoltura, fra le creazioni più originali, per forma e contenuti, del folklore romeno.3 Brăiloiu, per esplicita ammissione, allestisce la breve raccolta di canti del morto senza preoccupazioni scientifiche, ma unicamente «per la loro straordinaria bellezza letteraria», segnalando che i testi pubblicati sono «probabilmente i più arcaici di tutta la nostra letteratura popolare». Il genere, del resto, era già noto e numerose varianti circolavano già nelle raccolte della folcloristica romena di fine Ottocento.4 In particolare, le diverse tipologie del lamento funebre e del canto cerimoniale della sepoltura erano ampiamente rappresentate all’interno della fondamentale monografia etnografica sui riti funebri romeni di Simeon Florea Marian.5 Nel breve testo introduttivo premesso alla plaquette del 1936, Brăiloiu si limita soltanto a precisare la distinzione tipologica esistente tra i canti del morto e i lamenti funebri veri e propri (in romeno bocete), diversi per contenuto testuale, struttura melodica e occasione esecutiva. I canti del morto sono, infatti, composizioni rituali, che accompagnano determinati momenti

3 Le ricerche di etnomusicologia condotte da Brăiloiu a Drăguș sono state pubblicate postume nell’importante volume Vie musicale d’un village. Recherches sur le repertoire de Drăguş (Roumanie), 1929-1932, Institut universitaire roumaine Charles I, Paris, 1960. 4 Vedi ad esempio Teodor T. Burada, Datinele poporului român la înmormântări, Iași, Tipografia Națională, 1882. 5 Cfr. Simeon Fl. Marian, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Lito- Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1892 (da leggere ora nell’edizione critica curata da T. Teaha, I. Şerb, I. Ilişiu, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti 1995). 527 Tradiții istorice românești și perspective europene del cerimoniale funebre nell’arco temporale che va dal decesso all’inumazione; il bocet, invece, è un’espressione individuale del cordoglio, liberamente improvvisata su moduli prefissati ed estemporanea, non connessa, cioè, a particolari momenti del rituale. Troviamo in Brăiloiu, invece, per la prima volta, un accenno alla folgorante e primordiale bellezza dei canti funebri romeni, testimonianze, di rara compiutezza formale, del volto più antico e insondabile della cultura popolare europea. Come molte altre manifestazioni del folklore romeno, essi sono, infatti, un esempio sorprendente di sopravvivenza delle tradizioni religiose precristiane nell’Europa moderna, testimonianza viva della permanenza di temi, simboli e scenari arcaici, altrove scomparsi o presenti in forme ridotte e disgregate. Mettendo in scena il viaggio del defunto verso l’Altro Mondo, i testi dei canti tracciano un quadro completo della mitologia tradizionale della morte e dell’Aldilà. In essi si dispiega un immaginario simbolico dai tratti spiccatamente pre-cristiani o appena sfiorati dal Cristianesimo. Fino a tempi recentissimi, inoltre, i canti del morto erano eseguiti e fruiti attivamente nelle comunità rurali della Romania, essendo ben inseriti in un sistema di credenze e pratiche rituali coerenti e perspicue, che regolavano l’intero cerimoniale della morte. Grazie alla tradizionale tolleranza della Chiesa ortodossa nazionale e alla sua natura profondamente rurale, gli antichi riti della sepoltura hanno continuato a vivere e a prosperare accanto alla liturgia cristiana ufficiale, intrecciandosi con essa in quella particolare forma di sincretismo pagano-cristiano, che è il principale tratto distintivo della cultura popolare romena. Dopo Brăiloiu, gli studi sui canti del morto e sui rituali funebri tradizionali sono proseguiti, con risultati notevoli soprattutto per quanto riguarda la sistemazione critica e tipologica del repertorio. A questo proposito va ricordata, ad esempio, l’edizione e la tipologia testuale e musicale delle due categorie più importanti di canti della sepoltura, Zorile (il ‘Canto dell’alba’) e il ‘Canto dell’abete’, realizzata da Mariana Kahane e Lucilia Georgescu-Stănculeanu.6 Una serie di canti del

6 Cfr. Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul zorilor şi al bradului (Tipologie muzicală), Editura muzicală, Bucureşti, 1988. In generale, sui canti rituali della sepoltura romeni cfr.: Mihai Pop, “Le mythe du ‘grand voyage’ dans les chants des cérémonies funèbres roumaines”, in To honor 528

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop morto (alcuni provenienti proprio dalle registrazioni di Runcu) sono ora disponibili anche on-line in formato audio all’interno del Fondo Brăiloiu, presente nelle Banche dati del Musée d'ethnographie de Genève. Qui di seguito presentiamo, senza alcuna pretesa di esaustività, una serie di appunti che possano servire ad una futura edizione commenta delle tredici varianti che compongono la raccolta di Brăiloiu. I canti romeni della sepoltura, noti con il nome generale di ale mortului (“canti del morto”), sono eseguiti coralmente, a volte con tecnica antifonica, da gruppi di donne, composti da tre o più lamentatrici esperte del repertorio funebre, non legate da rapporti di parentela con il defunto e appositamente chiamate dai parenti ad officiare questa parte del rito. A seconda del momento in cui vengono eseguiti, i canti si suddividono in diverse categorie, ciascuna con specifici contenuti e differenti funzioni protocollari. I tipi più importanti e di più antica tradizione sono il “canto dell’alba” (Zorile), suddiviso a sua volta in differenti categorie tematiche, e il “Canto dell’abete”, legato al trasporto rituale dell’abete che deve essere

Roman Jakobson. Essays on the Occasion of his Seventieth Birthday, Mouton, The Hague – Paris, 1967, vol. II, pp. 1602-09; Ovidiu Bîrlea, “Cîntecele rituale funebre di ţinutul Pădurenilor (Hunedoara)”, in Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1968-70, pp. 361-407; Ion C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 140-183; Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol I., Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 441-452; Ioana Andreesco, Mihaela Bacou, Mourir à l’ombre des Carpathes, Payot, Paris, 1986, in particolare pp. 36-57; Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, in particolare pp. 177-314; Ion H. Ciubotaru, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, București, Grai și suflet - cultura națională, 1999; Nicolae Panea, Gramatica funerarului, Craiova, Scrisul Românesc, 2003. Di recente, una delle più interessanti indagini antropologiche sui riti funebri romeni è quella condotta nel volume di Cosmina Timoce-Mocanu, Antropologia ritualului funerar, Trei perspective, Cluj-Napoca, Mega, 2013. Otto testi della raccolta di Brăiloiu si trovano tradotti in italiano nell’antologia di Marco Cugno, Folclore letterario romeno, Regione Piemonte, Torino, 1981, pp. 27-29 e pp. 149-166. Noi stessi, infine, abbiamo pubblicato l’intero volume di Ale mortului con traduzione italiana e testo a fronte in Constantin Brăiloiu, Consigli al morto / Ale mortului, cura e traduzione di Dan O. Cepraga, Stampa alternativa, Viterbo, 2005. 529

Tradiții istorice românești și perspective europene piantato sulla tomba del defunto. Canti specifici accompagnano il trasporto della bara dalla casa al cimitero (cântecul de petrecut, “canto dell’accompagnamento”), la piantata dell’albero o del palo sulla tomba (la suliţă “canto del palo”), l’inumazione vera e propria (ăl de la gropniţă, “canto della fossa).

I. Zorilor, zorilor, voi să nu pripiţi voi surorilor, să ne năvăliţi, voi să nu pripiţi până şi-o găti să ne năvăliţi, 30 dalbul de pribeag 5 până şi-o găti un car cărător, dalbul de pribeag doi boi trăgători, un cuptor de pâine, că ă călător altul de mălai, dintr-o lume-ntr-alta, nouă buţi de vin, 35 dintr-o ţară-ntr-alta, 10 nouă de rachiu din ţara cu dor şi-o văcuţă grasă în cea fără dor, din ciread-aleasă, din ţara cu milă să-i fie de masă. în cea fără milă. Zorilor, zorilor, 40 Zorilor, zorilor, 15 voi surorilor, voi surorilor, voi să nu pripiţi voi să nu pripiţi să ne năvăliţi, să ne năvăliţi, până şi-o găti până şi-o găti dalbul de pribeag 45 dalbul de pribeag 20 turtiţă de ceară, nouă răvăşele, fie-i de vedeală, arse-n cornurele, văluşel de pânză, ca să le trimeată altul de peşchire, pe la nemurele, fie-i de gătire. 50 să vină şi ele, 25 Zorilor, zorilor, să vadă ce jele. voi surorilor,

Cântecul zorilor (“il canto dell’alba”) o Strigarea zorilor (“il grido dell’alba”), chiamato anche Zorile de afară (“le zori di fuori”) per distinguerlo dai tipi che si cantano all’interno della casa (Zorile din casă “le zori dentro casa”). Prima e fondamentale unità del ciclo funebre, il canto dell’alba viene eseguito all’esterno presso la casa del defunto, al

530

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop sorgere del sole, nei tre giorni immediatamente successivi al decesso. Le esecutrici, in numero dispari, sono rivolte a oriente e, di norma, tengono in mano una candela e un rametto di basilico. Il testo consiste in una invocazione rivolta all’alba (in rom. zori, nome femminile che ha solo la forma del plurale), alla quale viene chiesto di non affrettarsi a sorgere, concedendo al defunto il tempo necessario per compiere i preparativi per il grande viaggio verso l’Aldilà. Le Zori compaiono nei canti come personaggi antropomorfi che sorvegliano e guidano il passaggio del defunto verso l’Aldilà. In molte testimonianze folkloriche, le esecutrici rituali associano le Zori alle Ursitoare, le figure che nella mitologia popolare romena, in modo molto simile alle Parche e alle Moire della tradizione classica, sovrintendono al destino dell’individuo, determinandone l’andamento e il momento e le modalità della morte.7 Il tema primordiale dell’invocazione all’alba (ripetuto ai vv. 1-4, 14-17, 25-28, 40-43), che trova all’interno del repertorio funebre la sua formulazione originaria e più compiuta, è diffuso anche in altre zone del folclore romeno, assumendo particolare importanza nei testi delle colinde, i canti rituali, con funzione augurale, del solstizio d’inverno. Le colinde vengono eseguite per le strade del villaggio nella notte della viglia di Natale: i cantori iniziano a girare di casa in casa subito dopo il tramonto, terminando il rituale al sorgere del sole. Il momento liminare dell’aurora è segnato dall’intonazione di un canto specifico in cui si chiede alle luci dell’alba di non affrettarsi, ritardando l’inizio del nuovo giorno.8 Le interferenze tra colinde e canti della sepoltura sono in questo caso evidenti, rimandando alle particolari implicazioni funebri del rito del colindat, grande festa del ciclo dei Dodici giorni connessa, per diversi aspetti, al culto dei morti e alla rifondazione del ciclo vitale9. Si legga, ad

7 Cfr. Ioana-Ruxandra Fruntelată, “Zorile – lectura transcategorială a unei reprezentări mitice”, in N. Știucă, A. Stoicescu (ed. îngrijită de), Exigențele și utilitatea lecturii etnologice. In honorem Nicolae Constantinescu, București, Editura Universității din București, 2012; Florica Lorinț, Mariana Kahane, “O ipostază a ursitoarelor în credințe și ceremonialuri”, in Folclor literar, vol. 2, (Timișoara), 1968, pp. 179-184. 8 Cfr. nella tipologia tematica della colinda di Monica Brătulescu, Colinda românească, Minerva, București, 1981, il nr. 28 Zorile. 9 Su questi aspetti delle colinde cfr. Bîrlea, Folclorul..., p. 302. 531

Tradiții istorice românești și perspective europene esempio, l’incipit di una colinda della Muntenia: Dalbe zori de zi,/ voi nu vă grăbiţi/ şi nu-mi răsăriţi,/ c-am fost depărtaţi,/ pest-ăi vârfi de munţi,/ unde ne-ncetat/ doi vulturi se bat... (“Bianche luci dell’alba,/ voi non vi affrettate,/ e non spuntate,/ che siamo stati lontano,/ oltre quelle cime,/ dove senza sosta/ lottano due aquile...”).10 I preparativi per il viaggio mitico del defunto verso l’Aldilà, descritti con minuziosa precisione nel canto dell’alba, rinviano tutti a determinati momenti e atti rituali della cerimonia funebre. Nel testo sono menzionati il pane, la carne, il vino, l’acquavite (vv. 7-12) che sono le materie principali del banchetto funebre, offerto tradizionalmente dai parenti del defunto dopo la sepoltura, viene nominato il velo che serve a ricoprire la bara (vv. 22-3), il carro tirato da due buoi (vv. 31-2), ipostasi del carro funebre adibito al trasporto verso il cimitero, persino i biglietti inviati ai parenti per annunciare il decesso (vv. 46-51). La focaccia di cera che serve al morto “per vedere” (turtiţă de ceară,/ fie-i de vedeală vv. 20-1) è probabilmente un’allusione alla cera da cui si ottiene la grande candela rituale (chiamata a volte toiag “bastone”), avvolta a spirale, lunga quanto il corpo del defunto, che viene portata in processione e accesa in determinati momenti del cerimoniale. Nel testo il defunto viene indicato col nome metaforico di “bianco viandante”, “bianco errante” (vv. 6, 19, 30, 45 dalbul de pribeag), definizione che si riferisce al periodo di erranza e di pericolosa peregrinazione che, secondo la mentalità tradizionale, il morto deve affrontare nella fase intermedia di passaggio fra la condizione dei vivi e quella dei morti, fra il momento del decesso e la sua definitiva integrazione nella comunità ultraterrena. L’aggettivo dalb, che deriva da alb (“bianco”) con prostesi di d-, è forma tipica della lingua della poesia popolare, che ha perso il suo specifico significato cromatico, per diventare un epiteto generico, che indica la bellezza, la preziosità o la sacralità di persone, oggetti e altre realtà materiali.11

10 G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Tipografia modernă Gregorie Luis, Bucureşti 1885, p. 68. 11 Sulle forme con prostesi di -d nella poesia popolare cfr. Mauro Barindi, “Una particolarità sintattica della lingua del folclore romeno”, in Studi rumeni e romanzi. Omaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu, vol. I, a cura di C. Lupu e L. Renzi, Unipress, Padova, 1995, pp. 293-312. 532

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

II. - „Bradule, bradule, jos au hodinit, şi să mai aud cin’ ţi-a poruncit, au îngenunchiat cocoşii cântând, de mi-ai coborît de-amândoi genunchi muieri mimăind 55 de la loc pietros 95 şi s-au închinat, 135 şi preoţi cetind, la loc mlăştinos, iară s-au sculat, ploaia să mă ploaie, de la loc cu piatră cu securi au dat, cetina să-mi moaie, aicea la apă”? jos m-au doborât, vântul să mă bată, - „Mi’ mi-a poruncit m-au pus la pământ. cetina să-mi cadă, 60 cine-a pribegit, 100 Şi ei că m-au luat, 140 ninsoarea să ningă, că i-am trebuit, tot din munţi în munţi, cetina să-mi frângă. vara de umbrit, prin brădui mărunţi, Eu dacă ştiam, iarna de scutit. tot din văi în văi, nu mai răsăream, La mine-a mânat prin brazi mărunţei, eu de-aş fi ştiut, 65 doi voinici din sat 105 dar ei nu m-au luat 145 n-aşi mai fi crescut. cu părul lăsat, ca pe alte lemne, Ei când m-au tăiat, cu capul legat, şi ei că m-au luat ei m-au îmbunat cu roua pe faţă, tot din vale-n vale, că ei mă sădesc, cu ceaţa pe braţe, cu cetina-n vale, nu mă secuesc, 70 cu berde la brâu, 110 să le fiu de jale, 150 şi ei m-au minţit, cu colaci de grâu, cu poale lăsate, că m-au secuit, cu securi pe mână, a jale de moarte. jos la rădăcină, merinde de o lună. Eu dacă ştiam, cu fum de tămâie, Eu dacă ştiam, nu mai răsăream, mai pe la mijloc, 75 nu mai răsăream, 115 eu de-aş fi ştiut, 155 chiţi de busuioc, eu de-aş fi ştiut, n-aşi mai fi crescut. tot milă şi foc, n-aşi mai fi crescut. Când m-au doborât, sus la crângurele, Şi ei au plecat, pe min’ m-au minţit chiţi de ocheşele, din vărsat de zori, c-au zis că m-or pune tot milă şi jele. 80 de la cântători, 120 zână la fântână, şi ei au umblat, călători să-mi vină, văile cu fagii şi-au zis că m-or pune şi munţii cu brazii, tălpoaie de casă, până m-au găsit, să mă şindilească 85 bradul cel pocit. 125 cu şindilă trasă. Pe min’ m-au ales, Dar ei că m-au pus pe izvoare reci, în mijloc de câmp, pe ierburi întregi, la cap de voinic, pe cracă uscată, câinii să-i aud 90 de moarte lăsată. 130 a lătra pustiu Ei când au venit, şi-a urla muţiu,

533 Tradiții istorice românești și perspective europene

Cântecul bradului (“il canto dell’abete”) viene eseguito durante la processione e il trasporto rituale dell’abete destinato a essere piantato sulla tomba del defunto. La pratica di tagliare e addobbare un abete o un’altro albero (come, ad esempio, il melo) alla morte di una persona è attestata in gran parte della Romania e in altre regioni del Sud-est europeo. Di norma, un gruppo di due o più giovani, parenti del defunto, nei giorni precedenti la sepoltura, scelgono e tagliano, rispettando un determinato protocollo rituale, un albero giovane, dal fusto sottile. All’alba del giorno dell’inumazione l’albero viene recato in processione alla casa del morto, poi, in testa al corteo funebre, è trasportato al cimitero e piantato sulla fossa al capezzale del defunto, di solito accanto alla croce.12 Il taglio e la piantata dell’abete è prassi diffusa soprattutto alla morte di un giovane non sposato o di una persona deceduta nel pieno delle sue forze. Nel caso dei giovani non sposati, l’abete è al centro di un rito più complesso, chiamato tradizionalmente le “nozze del morto” o “nozze postume”, in cui i funerali prendono la forma di una cerimonia nuziale e l’abete diventa lo sposo o la sposa del defunto. Si tratta di un rito di compensazione, per cui il il giovane viene risarcito di quello che la morte prematura gli ha sottratto, evitando che, insoddisfatto, ritorni a chiedere ai vivi quello che ingiustamente non gli è stato dato.13

12 Cfr. Ghinoiu; Lumea…, pp. 297-301; Kahane, Georgescu-Stănculeanu, Cântecul..., p. 711. Il trasporto rituale dell’abete e il relativo canto sono documentati anche nel capitolo romeno dedicato ai Funerali di Lazzaro Boia all’interno del celebre volume di Ernesto de Martino, Morte e pianto rituale. Dal lamento funebre antico al pianto di Maria, introduzione di C. Gallini, Bollati Boringhieri, Torino, 2000, pp. 168-75. 13 Sulle nozze del morto cfr. il saggio fondamentale di Ion Muşlea, “La mort- mariage, une particularité du folklore balkanique”, in Mélanges de l'école roumaine en France, Gamber, Paris 1925, ripreso dallo stesso Constantin Brăiloiu, “Sur une ballade roumaine: La Mioritza”, Kundig, Genève, 1946 (in italiano in Brăiloiu, Folklore…, vol. I, pp.120-133), che interpreta in questa chiave il più famoso canto narrativo romeno, quello di Mioriţa “L’agnellina”. Cfr. anche l’importante monografia di Gail Kligman, The Wedding of the Dead. Ritual, Poetics and Popular Culture in Transylvania, University of California Press, Berkeley - Los Angeles, 1988, in particolare pp. 215-48. 534

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Il testo del canto, di impianto protocollare, è in forma di dialogo fra l’abete e le esecutrici rituali, sviluppandosi in un lungo monologo dell’albero, che ripercorre in prima persona, trasfigurandole sul piano mitico della narrazione, le diverse tappe del rito: i preparativi per la partenza dei giovani dal villaggio (vv. 64-73), la ricerca e la scelta dell’abete sacrificale (vv. 78-90), la genuflessione rituale di fronte alla pianta prescelta (vv. 91-95), il taglio (vv. 96-99), il trasporto dai monti al villaggio (vv. 100-112), la piantata sulla tomba (vv. 126-141). La fine della variante raccolta da Brăiloiu (vv. 152-59) allude agli oggetti e alle materie rituali presenti al momento dell’inumazione: l’incenso (tămâie), i mazzetti di basilico (busuioc), che vengono usati nella chiesa ortodossa per l’aspersione dell’acqua benedetta, i fiori (ocheşele). Il ruolo sacro e miracoloso dell’abete rinvia a credenze ancestrali, profondamente radicate nella mentalità delle comunità rurali romene. Il canto dell’abete presenta, da questo punto di vista, tratti marcatamente arcaici, avendo conservato, in forme cristallizzate, un immaginario simbolico e un sistema metaforico quasi completamente estraneo al Cristianesimo. Si noti che nel testo l’abete viene anche chiamato zână la fântână (v. 120), letteralmente “fata presso la fontana”: si tratta probabilmente di un’allusione alla figura della zână bătrână „fata anziana”, la figura femminile che nei canti della sepoltura sovrintende al destino del defunto nell’Aldilà e sancisce in modo definitivo il suo passaggio nell’altro mondo, scrivendo il suo nome nella “lista dei morti”. Segnaliamo, infine, che Brăiloiu fornisce una variante ai vv. 127-8, utilizzata quando il destinatario del canto non è un giovane maschio, bensì una ragazza: În marea grădină,/ la cap de copilă “Nel grande giardino,/ al capezzale di bambina”

III. - „Ridică, ridică, Ieri de dimineaţă, 165 gene la sprâncene, mi s-a pus o ceaţă, buze subţirele, ceaţă la fereastră, să grăeşti cu ele. 185 şi-o corboaică neagră, Cearcă, dragă, cearcă, pe sus învolbând, cearcă de grăeşte, din aripi plesnind, 170 de le mulţumeşte, pe min’ m-a plesnit, la strin, la vecin, ochi a-mpănjenit,

535

Tradiții istorice românești și perspective europene

cui a făcut bine, 190 faţa mi-a smolit, de-a venit la tine. buze mi-a lipit, Că ei şi-au lăsat nu pot să grăesc, 175 hodina de noapte, să le mulţumesc, şi lucrul de ziuă”. mulţumi-le-ar Domnul, - „Eu nu pot, nu pot, 195 că el mi-a dat somnul, nu pot să grăesc, mulţumi-le-ar Sfântul, să le mulţumesc, că el mi-a luat gândul. 180 mulţumi-le-ar Domnul, că eu nu li-s omul.

La variante appartiene alla categoria, tematicamente varia, dei canti eseguiti all’interno della casa, al capezzale del morto, chiamati tradizionalmente zorile din casă (“le zori dentro casa”) oppure semplicemente ăl din odaie (“il canto dentro la stanza”). Il testo è in forma di dialogo, strutturato intorno allo scambio di battute fra le esecutrici rituali e il defunto. Il nucleo tematico principale è la rappresentazione metaforica dei presagi e dei segni premonitori che annunciano il momento del trapasso. Il morto viene invitato dal coro femminile ad aprire gli occhi e a parlare per ringraziare i parenti e gli amici venuti a rendergli omaggio (vv. 164-76), ma il defunto si dichiara incapace di muoversi e di proferire parola (vv. 177-81). Segue la rappresentazione metaforica del trapasso, incentrata sull’immagine della “corvaccia nera” (v. 185 o corboiacă neagră), ipostasi mitica della Morte, che colpisce con la sua ala, annebbiando gli occhi e incollando le labbra (vv. 182-92). Come nella maggior parte delle tradizioni popolari europee (vedi l’italiano corvo del malaugurio), anche nell’immaginario romeno, il corvo è animale mortifero e maledetto, dalle spiccate caratteristiche funebri.14 Nella tradizione romena, il canto di uccelli, come il gufo, la civetta, il corvo, il cuculo, e molte specie di rapaci, ad esempio il nibbio (in romeno chiamato con il nome femminile di gaia) può annunciare la morte imminente di un malato, specialmente se il canto avviene in circostanze anomali, ad esempio se l’uccello si è introdotto in casa oppure si comporta in modo inconsueto.15

14 Cfr. Taloş 2001, p. 39. 15 Sui presagi e i sui segni premonitori della morte cfr. Ciubotaru, Marea trecere…, p. 17; Marian, Înmormântarea... pp. 9-10. 536

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

IV. Scoală, Ioane, scoală, cu bivoli arată, cu ochii priveşte cu spini semănată, 200 cu mâna primeşte, şi-s tot mese strânse că noi am venit, şi cu făclii stinse. că am auzit, 220 Dar tu să-mi apuci că eşti călător, către mâna dreaptă, cu roua-n picioare, că-i calea curată, 205 cu ceaţa-n spinare, cu boi albi arată, pe cea cale lungă, cu grâu semănată, lungă fără umbră. 225 şi-s tot mese-ntinse Şi noi ne rugăm şi făclii aprinse. cu rugare mare, 210 cu strigare tare, seama tu să-ţi iei, seama drumului, şi să nu-mi apuci către mâna stângă, 215 că-i calea nătângă,

Fra i canti funebri che si cantano all’interno della casa, la categoria più importante è rappresentata dai testi che trattano propriamente del viaggio del defunto verso l’Aldilà, le cui varianti sono chiamate a volte cântecul cel mare “il grande canto”. A questa categoria appartengono i testi IV-VIII della raccolta di Brăiloiu. Tutte le varianti sono costruite secondo un tipico schema prescrittivo e protocollare, in cui il coro delle esecutrici rituali consigliano il morto sul modo di affrontare il viaggio: gli insegnano la strada giusta da percorrere (testo IV), lo mettono in guardia dai pericoli e dagli incontri che farà lungo la strada (testo V), lo istruiscono ad attraversare le varie dogane che lo separano dal regno dei morti (testo VI), lo aiutano a riconoscere gli aiutanti e gli animali guida (testo VII) e ad integrarsi infine nella comunità dell’Aldilà (testo VIII). All’inizio del viaggio il morto si trova ad un bivio, dovendo scegliere fra due strade, una buona e una malvagia (vv. 198-212). Il canto costruisce un articolato sistema di dicotomie metaforiche, rilevato sul piano stilistico dall’uso insistito del parallelismo, in cui la parte destra e la parte sinistra si spartiscono, rispettivamente, il polo positivo e il polo negativo (vv. 212-226):

537 Tradiții istorice românești și perspective europene

mano destra mano sinistra strada diritta (pura) strada storta buoi bianchi bufali grano rovi tavole apparecchiate tavole sparecchiate fiaccole accese fiaccole spente

Dato il loro carattere sostanzialmente arcaico e precristiano, nei canti rituali della sepoltura questo sistema oppositivo non appare legato alla prospettiva escatologica di salvezza e dannazione. In altri generi folklorici, più esposti all’influsso ideologico del Cristianesimo, quali ad esempio le colinde, ritroviamo, invece, questo stesso sistema metaforico, risemantizzato in senso pienamente cristiano, a significare la ricompensa dei giusti e la dannazione dei malvagi. Uno dei casi più caratteristici è, ad esempio, quello delle colinde su San Nicola (Sânicoară) che giudica le anime e le trasporta nell’Aldilà sulle sue barche: Două luntrii pline/ Cu suflete bune/.../ La mese-ntinse,/ La făclii aprinse,/ Două luntrii grele/ Cu suflete rele,/ La mese strânse,/ La lumini stinse... “Due barche piene/ Di anime buone/ .../ Alle tavole imbandite,/ Alle fiaccole accese,/ Due barche pesanti/ Di anime cattive,/ Alle tavole levate,/ Alle fiaccole spente...”.16

V. Nainte să mergi, să nu te sfieşti. Dacă mi-ei vedea 230 răchită-mpupită, nu este răchită, ci e Maica sfântă. Nainte să mergi, să nu te sfieşti. 235 Dacă mi-ei vedea un pom înflorit, nu-i pom înflorit, ci e Domnul sfânt.

16 Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul, Academia română, Bucureşti, 1914, p.74. 538

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Nainte să mergi, 240 să nu te sfieşti. Dacă-i auzi cocoşii cântând, nu-s cocoşi cântând, ci-s îngeri strigând.

Il morto incontra sulla sua strada alcune figure sacre e benefiche dell’immaginario cristiano: la Madonna, Nostro Signore, gli angeli. Il canto lo istruisce a riconoscerle e a non averne paura. Il testo è composto di tre gruppi di 6 versi (227-32, 233-38, 239-44) perfettamente paralleli e simmetrici, costruiti secondo la figura del cosiddetto “parallelismo negativo” o della “metafora confutata”, procedimento stilistico di larga diffusione nella poesia popolare, non solo romena.17 Seguendo uno schema grammaticale del tipo nu este... ci e... “non è... ma è”, lo stato metaforico (salice in fiore, albero, angeli) viene rifiutato in favore dello stato reale (la Madonna, il Signore, gli angeli). Si noterà, tuttavia, che il sistema metaforico presente nel testo non corrisponde all’immaginario cristiano canonico, procurando accoppiamenti inediti fra le figure sacre e gli elementi del mondo naturale (Madonna = salice in fiore, angeli = galli che cantano).

VI. 245 Nainte-i mergea şi mi s-o făcea tot un bâlciuleţ. Şi să te opreşti, ca să-mi târguieşti 250 cu banul din mână trei mahrame negre, trei sovoane noi şi trei chiţi de flori. Şi ţi-or mai ieşi 255 tot trei voinicei, mâna-n sân să bagi, mahrame să tragi,

17 Cfr. Lorenzo Renzi, Canti narrativi tradizionali romeni. Studio e testi, Olschki, Firenze, 1968, pp. 66-7. 539 Tradiții istorice românești și perspective europene

să le dăruieşti, vama să plăteşti. 260 Şi ţi-or mai ieşi tot trei nevestele, mâna-n sâni să bagi, sovoane să tragi, să le dăruieşti, 265 vama să plăteşti. Şi ţi-or mai ieşi tot trei fete mari, mâna-n sân să bagi, chiţi de flori să tragi, 270 să le dăruieşti, vama să plăteşti.

Il canto istruisce il morto sull’attraversamento delle dogane (vămile) che lo attendono sulla strada verso l’Aldilà: ad ognuno dei guradiani dovrà offrire come pedaggio un particolare dono. Nella presente variante i guardiani sono, rispettivamente, tre ragazzi giovani (v. 255), tre donne sposate (v. 261) e tre ragazze in età da marito (v. 267 fete mari). I doni simbolici sono costituiti da oggetti che, in modi diversi, fanno parte del cerimoniale funebre: il velo nero, il sudario, il mazzo di fiori. È credenza diffusa presso le comunità tradizionali romene che l’anima del defunto, nel suo cammino verso l’Altro mondo debba attraversare un certo numero di dogane del cielo (vămile văzduhului). Diavoli doganieri, che facevano parte della schiera degli angeli ribelli ed erano rimasti sospesi in aria al momento della caduta, fermano le anime dei morti, giudicano le loro buone e cattive azioni e, se è il caso, le gettano nel fuoco infernale. Davanti ad ogni dogana l’anima può pagare un pedaggio con una moneta o una ciambella di quelle che sono state date in suo suffragio al momento del funerale. Solo in questo modo l’anima si salva e può proseguire il suo cammino. Il tema, che conosce una vasta circolazione nel folklore orale romeno, deriva da una antica tradizione agiografica cristiana, di origine greco-bizantina, trovandosi in alcune varianti apocrife della Vita di San Basilio il giovane.18 Fra le due tradizioni, quella cristiana,

18 Sul tema delle dogane del cielo ha fatto il punto di recente, offrendo nuove prospettive critiche, LuisaValmarin, “Le ‘dogane del cielo’, una psicanodia 540

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop di origine colta e letteraria, e quella folclorica tradizionale, di circolazione esclusivamente orale, ci sono chiari fenomeni di interferenza e scambi reciproci. Nel testo del canto l’allusione al tema delle dogane è perfettamente integrata all’interno dell’universo simbolico e cerimoniale del rito funebre.

VII. Seara va-nsera, Ca să te spăimânte. Gazdă n-ai avea Să nu te spăimânţi, Şi-ţi va mai ieşi Frate bun să-l prinzi, 275 Vidra înainte, Că lupul mai ştie Ca să te spăimânte. 295 Seama codrilor Să nu te spăimânţi, Şi-a potecilor. De soră s-o prinzi, Şi el te va scoate Că vidra mai ştie La drumul de plai, 280 Seama apelor La-un fecior de crai, Şi-a vadurilor 300 Să te ducă-n rai, Şi ea mi te-a trece, C-acolo-i de trai; Ca să nu te-nece, In dealul cu jocul, Şi mi te-a purta C-acolo ţi-e locul; 285 La izvoare reci, ‘n câmpul cu bujorul, Să te răcoreşti 305 C-acolo ţi-e dorul. Pe mâini până-n coate De fiori de moarte. Şi-ţi va mai ieşi 290 Lupul înainte,

Gli animali-guida che accompagnano il defunto verso l’Altro Mondo, aiutandolo a superare gli ostacoli del suo cammino, sono la lontra e il lupo.19 La lontra (vidra), mustelide carnivoro che si ciba dei pesci che caccia nei fiumi è una presenza costante del folclore romeno: nei canti vecchi e nelle colinde il suo nome è quello di un animale folclorica?”, in I. Benga, B. Neagota (a cura di), Religiosità popolare tra Antropologia e Storia delle religioni, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002. I materiali della leggenda orale diffusa nel folklore si trovano in Marian, Înmormântarea..., pp. 286- 90; cfr. anche Andreesco, Bacou, Mourir…, pp. 105-132. 19 Sul vasto tema dell’animale guida cfr. il fondamentale Carlo Donà, Per le vie dell’altro mondo. L’animale guida e il mito del viaggio, Rubettino, Soveria Mannelli, 2003, che cita anche il canto funebre romeno, p. 227. 541 Tradiții istorice românești și perspective europene fantastico, dalla fisionomia non ben definita, un mostro acquatico, che domina sulle profondità fluviali e marine. Il canto vecchio di Antofiţă è incentrato sulla lotta fra l’eroe e la mostruosa Vidra, padrona del fiume e divinità della pesca. In alcune colinde, invece, si parla di un gruppo di pescatori che catturano e tormentano puiul Vidrei “il figlio della Vidra”, creatura mostruosa, che vive negli abissi del mare. In alcune varianti, la madre, per salvare il figlio, rivela ai pescatori fondamentali segreti professionali, in altre profetizza la fine del mondo. 20 Il lupo è animale benaugurante nell’immaginario popolare romeno ed è al centro di numerose pratiche e credenze religiose tradizionali. Le maschere da lupo sono molto diffuse nelle cerimonie dei Dodici giorni fra Natale ed Epifania, legate alle credenze sul ritorno periodico dei morti.21

VIII. Şi-acolo la vale 325 că noi le-am trimes este-o casă mare, lumini din stupini cu fereşti la soare, şi flori din grădini. uşa-n drumul mare, Şi iar să le spui, 310 straşina rotată, anume la toţi, strânge lumea toată. 330 că noi i-aşteptăm, Acolo că este tot la zile mari, mahalaua noastră. ziua de Joimari, Şi-ţi vor mai ieşi cu ulcele noi, 315 tineri şi bătrâni, cu strachini cu lapte tot cete de fete, 335 şi cu turte calde, pâlcuri de neveste. cu pahare pline, Să te uiţi prin ei, cum le pare bine, c-or fi şi de-ai mei. cu haine spălate, 320 Ei când te-or vedea, la soare uscate, bine le-o părea 340 cu lacrimi udate. şi te-or întreba: datu-le-am ceva? Bine să le spui,

20 Cfr. Le nozze del Sole. Canti vecchi e colinde romene, a cura di D. O. Cepraga, L. Renzi, R. Sperandio, Carocci, Roma, 2004, pp. 120-134. 21 Sulla mitologia del lupo presso i romeni cfr. Mircea Eliade, Da Zalmoxis a Gengis-Khan, Ubaldini, Roma, 1975, pp. 10-25. 542

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Canto sull’integrazione finale del defunto nella comunità dei morti, che ricalca nella topografia quotidiana e idillica la comunità reale dei vivi. Il testo presenta stretti legami con le pratiche e le credenze connesse alle feste calendariali per il ritorno dei morti (Moşii), celebrate a date prestabilte, durante tutto il ciclo dell’anno: a Natale, all’inizio di marzo, alle Rusalii (cinquanta giorni dopo Pasqua), d’estate per Sânpetru (San Pietro, 29 giugno), d’autunno per Sânmedru (San Demetrio 26 ottobre) e in altre date. In questi giorni si fanno offerte rituali ai morti di cibo (cfr. v. 335 turte calde), latte (v. 334 strachini cu lapte), vino (v. 336 pahare pline), candele (v. 326 lumini din stupini), vestiti (v. 338 haine spălate), le tavole si adornano di ghirlande di fiori (v. 327 flori din grădini). Nel testo si menziona anche ziua de Joimari (v. 332), vale a dire Joia mare (il Giovedì grande), l’ultimo Giovedì di Quaresima, il più importante giorno dei morti del calendario tradizionale romeno.22

IX. Roagă-mi-te, roagă, de copii tăi, să aibă răbdare, să nu plângă tare, 345 c-acum nu-i pe dare, ci e pe răbdare, că de-ar fi pe dare, soţul tău ar da plug cu patru boi, 350 cu plugar cu tot, doară mi-te-a scoate de la neagra moarte. Dar nu e pe dare, ci e pe răbdare, 355 că de-ar fi pe dare, soţul tău ar da ciopărel de miei,

22 Su Joia Mare e il calendario tradizionale romeno cfr. il classico di Simeon Fl. Marian, Sărbătorile la români, ed. îngrijită şi introducere de I. Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 92-108 (l’edizione originale è uscita in tre volumi fra il 1898 e il 1901). 543 Tradiții istorice românești și perspective europene

cu cioban cu tot şi oile toate, 360 doară mi-te-a scoate de la neagra moarte. Dar nu e pe dare, ci e pe răbdare.

Altro canto che fa parte del compianto rituale eseguito in casa, al capezzale del morto. Il tema in questo caso non è mitico, bensì tutto risolto sul piano del cordoglio individuale. Si tratta della variante che più si avvicina ai moduli tipici del lamento vero e proprio (bocet).

X. La gură de vale voinici pe clipici, 365 este-o cerată mare. 380 fete pe panglici, Cine se certa? voinici tinerei, Soarele cu Moartea. de care-i plac ei, Soarele zicea fete tinerele, că el e mai mare, să plângă cu jele 370 că el când răsare, el îmi încălzeşte câte câmpuri lungi, câte văi adânci. Moartea că-mi zicea 375 că ea e mai mare, că ea mi se duce pe la bâlciuri mari şi ea îşi alege

Il canto, di diffusione limitata all’interno del repertorio funebre, mette in scena una disputa o contrasto allegorico tra la Morte e il Sole, che si contendono la supremazia, elencando i propri meriti. Il Sole sostiene di essere il pù grande e importante perchè riscalda il mondo intero (vv. 368-73). La Morte si vanta invece di poter far morire chiunque, a suo piacimento, scegliendo come al mercato i giovani e le giovinette (vv. 374-84). La forma disputa è presente anche in altre zone del folclore romeno, trovandosi applicata a contenuti e occasioni rituali di particolare importanza. Nei canti rituali che accompagnano la

544

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop falciatura e la fine del raccolto, viene rappresentata, ad esempio, una disputa tra la Sorella del Sole e la Sorella del Vento: si tratta di un testo che, utilizzando il modello tradizionale del contrasto fra due figure allegoriche, rinvia a significati culturali antichissimi, legati ai riti agrari della fertilità. Si confronti, a titolo di esempio, un brano della variante conosciuta con il nome di “Dealu Mohului”, dove il Sole utilizza le medesime motivazioni presenti nel canto funebre: Sora Soarelui/ Că aşa zicea/ Că ea e mai mare,/ Că-i frate-său Soare/ Şi de cân’ răsare/ Până când sfinţeşte/ Lumea o-ncălzeşte/ Că de n-ar sori,/ Lumea n-ar mai fi... “La Sorella del Sole/ Lei così diceva,/ Che lei è la più grande,/ che suo fratello è il Sole,/ E da quando sorge/ fino a quando cala/ il mondo riscalda/ che se non brillasse/ il mondo non ci sarebbe più...”.23 Nelle colinde, invece, disputano il grano, il vino e l’olio santo, in un gruppo di testi di particolare rilevanza rituale e mitico-simbolica, che occupano una posizione centrale nel repertorio cristiano del colindat. Nei testi in questione, i contendenti, raffigurati come tre fiori (floarea grîului, floarea vinului, floarea mirului «il fiore del grano, il fiore del vino, il fiore dell’olio santo») vantano ciascuno i propri pregi di fronte a Dio, giudice supremo della disputa, che decreta, alla fine, la parità dei fiori, in nome della comune origine sacra delle tre materie, da ricondurre rispettivamente alla carne, al sangue e al battesimo divino.24 In generale, si può constatare che la disputa fra due entità allegoriche, e in particolare fra due specie vegetali, è forma poetica primordiale, di vastissima circolazione, che ritroviamo, indipendentemente, in differenti ambiti storico-culturali.

XI. 385 Scoală, Ioane, scoală, scoală-te-n picioare, te uită la vale, vezi ce-a tăbărât, un cal mohorât, 390 cu ţolul cernit,

23 Il testo è tratto da uno dei capolavori dell’etnografia romena, il saggio sui riti agrari di Ion Ionică, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1943, p. 138. 24 Sulla disputa nelle colinde cfr. Nozze del Sole…, pp. 227-36. 545 Tradiții istorice românești și perspective europene

cu scări de argint, chinga-i poleită, şeaua e boltită, frâu-i de mătasă, 395 să te ia de-acasă.

Altro canto eseguito dentro casa, sulla rappresentazione metaforica del momento del trapasso. Il defunto viene esortato dal coro ad alzarsi in piedi e a guardare dalla finestra: è arrivato a portarlo via un cavallo addobbato a lutto e riccamente adornato d’oro e d’argento. Le implicazioni funebri del cavallo e i suoi legami simbolici con il mondo dei morti è di ampia diffusione, non solo nella mitologia popolare romena.

XII. Sus, bradule, sus, sus de către-apus, că la răsărit greu nour s-a pus, 400 nu-i nour de vânt, ci e de pământ, de ţărână nouă, neatinsă de rouă. Pe unde-a umblat, 405 rea jale-a lăsat, pe unde-a bătut, rea jale-a făcut.

“Canto del palo” (la suliţă) eseguito nel momento in cui l’abete o il palo addobbato ricavato dal suo legno, viene piantato sulla tomba al capezzale del defunto. L’immagine della nuvola di morte, nube di terra e polvere, come segno di malaugurio e presagio di morte ritorna in altre zone della poesia popolare, in particolare nei canti narrativi tradizionali.

XIII. Roagă-mi-te, roagă Spicul grâului De şapte zidari, 425 Cu tot rodul lui; 410 Şapte meşteri mari, Pe una să-ţi vină

546

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Zidul să-ţi zidească Buciumel de vie Şi ţie să-ţi lase Cu tot rodul lui; Şapte ferăstrui, Pe una să-ţi vină Şapte zăbrelui. 430 Raza soarelui 415 Pe una să-ţi vină Cu căldura lui; Colac şi lumină; Pe una să-ţi vină Pe una să-ţi vină Vântul cu răcoarea, Izvorel de apă, Să te răcoreşti, Dorul de la tată; 435 Să nu putrezeşti. 420 Pe una să-ţi vină Miroase de flori De pe la surori; Pe una să-ţi vină

Canto eseguito al momento dell’inumazione, chiamato anche ăl de la gropniţă (“canto della fossa”). Il morto è immaginato come diviso da un muro che lo separa dal mondo dei vivi. Il coro rituale consiglia al muratore di pregare i sette muratori di lasciargli sette finestrelle nel muro dalle quali possano arrivare i doni dai suoi parenti (ciambelle, acqua, fiori), la luce del sole e il soffio del vento, legami con il mondo dei vivi. Sul piano rituale, il canto è legato alla pratica delle offerte che periodicamente, nei giorni del calendario dedicato al culto dei morti, i parenti del defunto devono portare sulla sua tomba.

547 ISTORIE ŞI LITERATURĂ ŞI „O MĂSURĂ” DE ISTORIOGRAFIE

Sever DUMITRAŞCU

În EPOCA DE FIER (1940-1945) cum o numea poetul, filozoful şi diplomatul LUCIAN BLAGA, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj a funcţionat o vreme la Sibiu, în fostul oraş german al coloniştilor saşi din Transilvania. Evenimente interesante pot marca, din punct de vedere cultural, parcursul acelor ani, uneori ameninţători şi plin de riscuri. Despre unele dintre aceste întâmplări şi OAMENII care au luat parte la aceste evenimente intenţionăm să scriem câteva rânduri. A. 1. În şedinţa din 13 noiembrie 1941 a Senatului universitar profesorul LUCIAN BLAGA declară că: „e de părere, cum a arătat şi profesorul D. D. Roşca, că trebuie să creăm un alt cult al valorilor şi al creaţiei spirituale care poate prinde cel puţin cât ideea naţională. De altfel, acesta este şi rostul Universităţii: să atragem pe studenţi prin opera noastră a fiecăruia, să le câştigăm încrederea, să-i stimulăm, să formăm nuclee cu cei buni şi prin aceasta am rezolvat o bună parte a problemelor educaţiei. Dar pentru aceasta trebuie să se ţină seama de o oarecare afinitate între studenţi şi profesori. S-a observat că IDEEA TOTALITARĂ REPUGNĂ (s.n. S.D.). Sunt însă idei noi în istorie pe care popoarele mici le primesc în mod necesar, idei care se impun printr-un proces istoric şi dacă noi creăm idei contrare într-o constelaţie oarecare, procesul istoric ne află inferiori altor popoare. Să privim deci aceste idei noi fără prejudecăţi.”1 2. „Cercul literar „Octavian Goga” a luat fiinţă în urma unor propuneri venite din sânul studenţimii. Constituirea propriu-zisă s-a făcut în două şedinţe extraordinare ţinute în cursul lunii ianuarie 1942

1 S. Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică (Triumful raţiunii împotriva violenţei), II, Cluj-Napoca, 1980, p.315. 548

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

şi la care au luat parte rectorul Haţieganu şi profesorul Lucian Blaga – preşedintele grupării. Inaugurarea festivă a activităţii cercului a avut loc în ziua de 12 februarie 1942, prezent fiind şi ministrul culturii naţionale, profesorul universitar Ion Petrovici. Cu acel prilej a luat cuvântul decanul Facultăţii de Litere şi Filozofie, prof. D. D. Roşca, care ÎN ABSENŢA PREŞEDINTELUI L. BLAGA (se afla suferind) (sublinierea ne aparţine S.D.) a arătat asistenţei rostul grupării literare, urându-i buni auguri la început de drum. În numele cercului a vorbit studentul Radu Stanca – care a prezentat ministrului Petrovici trei poeţi (membri activi ai cercului) – Ion Negoiţescu, Ion Oană şi Romeo Dăscălescu; toţi trei au citit apoi din versurile lor. În seara zilei de 19 februarie 1942, Cercul literar „Octavian Goga” a organizat prima şezătoare culturală la Teatrul Municipal din Sibiu, în faţa unui numeros public studenţesc. Studentul Ovidiu Drimba a vorbit despre Ardealul în cultura noastră şi au citit din creaţiile lor studenţii Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu, Romeo Dăscălescu...”2. 3. Curtea Marţială a Corpului VI armată din Sibiu îşi începe dezbaterile în 22 noiembrie 1943.3 „Profesorului Lucian Blaga, la a cărui catedră era asistent acuzatul (Zevedei Barbu n.n. S.D.), i se ia interogatoriu în şedinţa publică din 23 noiembrie 1943. Marele poet şi filozof vorbeşte în termeni pozitivi despre capacitatea intelectuală a asistentului său, pe care l-a antrenat şi în activitatea de editare a revistei «Saeculum»: «...Voiam să scot o revistă de filozofie şi i-am cerut concursul. El s-a arătat dispus. Am primit de la Minister o subvenţie pentru această revistă. Voiam să creez o revistă de afirmarea ideii româneşti originale. Revista a început să apară în februarie 1943...»„4. 4. Lucian Blaga preciza, mai apoi: „La proces, printre martorii apărării m-am aflat şi eu. În pledoaria mea, ce a durat mai bine de o oră, am căutat să salvez pe aceşti intelectuali, creîndu-le alibiuri, la care înşişi nu se gândiseră vreodată. Nu vreau să-mi atribui atitudini ce nu le-aş fi avut; precizez: am luat apărarea acestor intelectuali nu fiindcă aş fi fost convins de «nevinovăţia» lor în situaţia de atunci, nici pentru motivul că eu însumi aş fi fost «marxist», căci nu eram, dar pentru

2 Ibidem, p.317. 3 Ibidem, p.338. 4 Ibidem, p.342. 549

Tradiții istorice românești și perspective europene simplul motiv că nu înţelegeam ca oamenii să sufere pentru ideile sau convingerile lor.”5 B. 1. Poetul Ştefan Augustin Doinaş (1986): „Profesorul Lucian Blaga era preşedintele acestui cerc (literar studenţesc «Octavian Goga»). Din clipa aceea, împreună cu unii colegi şi confraţi ai mei, adică cei care urma să fim membri amintitului Cerc literar – am întreţinut relaţii destul de apropiate cu profesorul nostru: mai ales începând din anul 1943, când Blaga a participat aproape REGULAT la cenaclurile noastre, ţinute în casa profesorului Henri Jacquier. De obicei, Blaga venea însoţit de soţia şi de fiica sa”6 ...”În schimb, cum spuneam, n-a pierdut nici unul din cenaclurile Cercului literar, deşi tânărul şi micul nostru grup de viitori scriitori se manifesta, în mod explicit, ca fiind patronat de ideile culturale şi critice (s.n. S.D.) ale lui Maiorescu şi Lovinescu. De altfel, «cerchiştii» au şi DEVENIT, MAI ALES LA SIBIU, COLABORATORII SĂI CEI MAI APROPIAŢI, FIE LA CATEDRĂ (îndeosebi Radu Stanca şi Ion D. Sîrbu), FIE ÎN CALITATE DE SEMNATARI ÎN REVISTA «SAECULUM», condusă de filozof.7 2. Profesorul Henri Jacquier (1991): „Nu s-ar explica altfel cum, într-o bună zi, mai precis în 13 mai 1943, a apărut în periodicul bucureştean VIAŢA o scrisoare deschisă către criticul literar E. Lovinescu, redactată (cum s-a aflat) de I. Negoiţescu, care sub pseudonimul Damian Silvestru, o iscăleşte alături de Victor Iancu, E. Todoran, Cornel Regman, Ovidiu Drimba, Ion Oană, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ştefan Augustin Doinaş etc.”8. „Nu era vorba deci, în scrisoarea către Lovinescu, de mari noutăţi teoretice. Scrisoarea însă căpăta un relief particular, căci se prezenta ca un protest împotriva exceselor de propagandă de tot felul, dezlănţuite cu prilejul războiului: şovinism, rasism şi altele. În sensul acesta, cerchiştii au PUTUT îmbrăţişa gestul lor ca o manifestare de rezistenţă democratică. Dar

5 L. Blaga, [Pro domo] Fragmente autobiografice, în Manuscriptum, VIII, 3-28, 1977, p. 85-86; Cf. şi Al. Roşca, Tradiţia democratică a Universităţii din Cluj, în Tribuna Nouă, I, 16, Cluj, din 7-8 XI 1945, p. 3-4. 6 Ştefan Augustin Doinaş, în Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie, Bucureşti, 1987, p. 499. 7 Ibidem, p. 500. 8 H. Jacquier, Amintiri despre CERCUL LITERAR, în H. Jacquier, Babel Mit Viu, Bucureşti, 1991, p. 205. 550

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop gestul lor avea şi un alt aspect, local sau regional: era îndreptat împotriva unei lungi tradiţii a literaturii ardelene, tradiţie întruchipată la vremea ei în mişcare zisă «semănătoristă»„.9 3. I. Negoiţescu (München, 28 aprilie 1992; Cluj, 1994): „Chiar dacă nu poate fi atribuită sistemului actual din România (se referă la anii de dinainte de 1989 n.n. S.D.), ci numai poporului român care a produs-o în pofida acestui sistem, literatura contemporană, de la Ştefan Aug. Doinaş la Marin Preda sau Nicolae Manolescu, spre a nu cita decât câteva din zecile de nume exemplare, şi nu numai în domeniul literelor, dar şi în sferele muzicii şi artelor plastice, aparţine faptului ISTORIC ESENŢIAL care se revelează într-însa. Nu putem nicidecum ignora împrejurarea că, mai ales acum, sub regimul comunist (ante 1989, n.n. S.D.), creaţia spirituală veritabilă se înscrie, prin însăşi existenţa sa, ca o formă de opoziţie politică dintre cele mai interesante. Indiferenţa faţă de viaţa spirituală creatoare poate determina fie erori de apreciere, precum în motivarea adusă de istoric (Vlad Georgescu n.n. S.D.) hotărârii unor importanţi oameni de cultură ca Eugen Ionescu, Brancusi, Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran de a trăi în străinătate, fie CARACTERIZĂRI GREŞITE PRECUM ACEEA A LUI BLAGA DREPT ADVERSAR AL MODERNISMULUI OCCIDENTAL”10 (s.n. S.D.). C. Gabriel Ţepelea (1998): „Mai întâi, în 1943, când a apărut „manifestul”. Plecam de la constatarea că disocierea între estetic şi politic e o achiziţie certă, dar că, în împrejurările de atunci, când naţiunea română sângera pe front şi în lagărele fasciste, nu putem vorbi de prioritatea unui moment estetic. D. D. Roşca exprimă în numele revistei «Luceafărul» (an V, martie-aprilie 1945 n.n. S.D.), al cărei colaborator am fost, aceleaşi puncte de vedere. M-a mirat şi pe mine pretenţiunea ulterioară a semnatarilor manifestului de a transforma un manifest – inoportun din punct de vedere politic şi neaducând nimic nou din punct de vedere literar-estetic – într-un act de rezistenţă politică, antifascistă. Comunismul nu pledează pentru arta pentru artă, îmi spuneam eu, cum pot afirma astăzi unii semnatari că au luptat pe baricade comuniste în numele estetismului?

9 Ibidem, p. 205-206. 10 I. Negoiţescu, Vlad Georgescu: Istoria Românilor, în I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Cluj-Napoca, 1994, p. 482-483. 551 Tradiții istorice românești și perspective europene

Acum nu rămâne decât să lăsăm generaţiilor ce vor veni să aprecieze cine a avut dreptate, cine a fost consecvent, cine a avut ţinută. Aceste rânduri nu sunt destinate publicităţii azi (29. XI. 1976), reactualizarea unor greşeli politice nu are decât un rost documentar, după treizeci şi unu de ani. Ele nu afectează calitatea de scriitor şi nici unele poziţii avansate în stalul I sau loja contemporaneităţii a celor vizaţi. Sunt rândurile unuia ce nu a fost admis nici măcar ca membru al Asociaţiei Scriitorilor Români în perioada comunistă. Am constatat cu surprindere că şi alţii – iar D. D. Roşca nu era un oarecare – au avut parte de polemici similare, că argumentele lui erau în linii mari aceleaşi. Acum, pace nouă! Doresc ca aceste rânduri să fie consultate numai dacă prietenii cerchişti vor scrie, şi în memoriile lor, aceleaşi lucruri pe care le-au susţinut în presă acum. Dacă oportunismul vrea să continue şi post-mortem”11. Un modest adagiu se impune: pe de o parte POZIŢIA lui Lucian Blaga, nu de filozof, ci de OM, chiar şi după epoca de fier (1940-1945), care din păcate, altfel, a continuat. Zevedei Barbu ajunge în guvern (după război), în 1948 e trimis diplomat la Londra, în numele României postbelice, de unde, lăsând ambasada, devine profesor de filozofie la Edinburg şi Londra. Lucian Blaga scos de la catedră în 1948 devine, să scriem din nou (?), indezirabil. O dovedesc actele de urmărire ale serviciilor cunoscute şi publicate după 1989 de fiica sa Dorli Blaga, în colaborare. Ne vine în minte, şi nu o putem înlătura, imaginea filozofului clujean – tăcut şi însingurat pe străzile vechi ale burgului transilvan. Parcă mereu într-o „OPOZIŢIE TACITĂ” faţă de regim, ca cea a confratelui său (cerem scuze pentru expresie), cărturarul italian retras în sudul vertical, auzindu-şi paşii răsunând pe străzile din Neapole. „Izolat în biblioteca sa, cu plimbări regulate la ore fixe pe care vecinii le cunoşteau.”12 Gândul ne duce la Königsbergul lui Kant şi la Clujul lui Blaga. Poate, o lucrare despre cele trei oraşe cu destine ce au şi asemănări şi mai ales cu figurile drepte şi cinstite ale celor trei filozofi în faţa vieţii şi gurii lumii, ar fi o operă, dacă nu „imposibilă” cel puţin greu de uitat.

11 G. Ţepelea, Polemica D. D. Roşca şi revista «Cercului Literar», în G. Ţepelea, Călătorii interioare, Bucureşti, 1998, p. 371-372. 12 Nina Façon, Benedetto Croce (1866-1952), în B. Croce, Estetica privită ca ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală. Teorie şi Istorie, Bucureşti, 1971, p. 6. 552

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

EXPLICAŢIA FIGURILOR

Fig.1 – Religie şi spirit de Lucian Blaga cu dedicaţia poetului pentru Barbu Zevedei Fig. 2 – Coperta revistei „Saeculum” Fig. 3 – Cuprinsul revistei „Saeculum”

Fig. 1

553 Tradiții istorice românești și perspective europene

Fig. 2

554

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Fig. 3

555 SCRISUL ISTORIC AL ELITEI CULTURALE ROMÂNEŞTI DIN UNGARIA ÎNTRE TRADIŢIE ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVE EUROPENE

Gabriel MOISA

Abordarea acestui subiect presupune o bună cunoaştere a realităţilor în care a evoluat comunitatea românească din acest spaţiu, atât înainte de 1920, cât şi după. Înainte de 1918 caracteristicile istoriografiei româneşti de dincoace de Carpaţi erau aceleaşi datorită lipsei vreunei delimitări care să împartă blocul românesc. Trianonul a avut consecinţe majore pentru românii rămaşi în Ungaria. Ele au fost semnalate de-a lungul timpului şi de către liderii comunităţii, cei mai mulţi considerând că decizia de la Trianon, care pentru milioane de români a avut urmări dintre cele mai fericite „a afectat grav comunitatea românească din Ungaria din punct de vedere naţional, însemnând o gravă lovitură”1. În perioada interbelică nu putem vorbi despre o istoriografie propriu-zisă a românilor din Ungaria. Elita comunităţii a plecat aproape în totalitate în România, astfel că, practic, nu mai avea cine să scrie despre trecutul comunităţii. Iosif Ioan Ardelean, autorul volumului Monographia comunii Chitighaz, primul din sud-estul Ungariei de astăzi care a scris în limba română istoricul unei aşezări cu populaţie românească, moare în 19202, iar David Voniga, editorul Luminii giulane între 1894-1895 şi autorul articolelor Socialismul3 sau Şcolile noastre4, se stabilise la Giroc, comitatul Timiş, încă la începutul

1 Gheorghe Petruşan, Emilia Martin, Mihai Cozma, Românii din Ungaria, Editura Press Publica, Budapesta, 2000, p. 3. 2 Elena Csobai, Iosif Ioan Ardelean (1849-1920), în Chitighaz. Pagini istorico- culturale, Comp-Press Kft. Budapesta, 1993, p. 21-22. 3 David Voniga, Socialismul, în Lumina, nr.3, 1/ 13 februarie 1895, Giula, 1895, p. 1. 4 Idem, Şcolile noastre, în Lumina, nr. 4, 18 februarie 1895, Giula, 1895, p. 1. 556

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop secolului al XX-lea, unde fusese ales preot de către localnici5. Contextul este foarte bine descris de Emilia Martin, muzeograf la Muzeul „Erkel Ferenc” din Giula: „În anii 1920 după trasarea noii frontiere situaţia s-a schimbat radical (...) Această nouă situaţie a cauzat încordări, care au avut influenţă şi asupra vieţii spirituale. Cercetătorii s-au îndepărtat aproape total de valorile vieţii culturale a naţionalităţilor, întrerupînd studiile care înainte avuseseră deja renume imediat. Această izolare faţă de problemele culturale ale naţionalităţilor a durat aproape două decenii, cercetările noi apărând sporadic abia în anii 1940”6. La rândul lor, militanţii Partidului Naţional Român, care până la 1918 „răspundeau” de destinele românilor din Transilvania şi Ungaria au activat în viaţa politică din România, astfel că nici sub acest aspect aceştia nu erau reprezentaţi de nimeni, iar liderul politic al românilor născut la Chitighaz, Aurel Suciu, murise încă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vidul elitar românesc din Ungaria interbelică a fost extrem de acut. Plecase în România inclusiv o mare parte din elita rurală, astfel că în întreaga ţară nu mai rămăseseră decât patru preoţi ortodocşi români, care trebuiau să satisfacă necesităţile de cult ale tuturor comunităţilor româneşti aparţinând acestei confesiuni. Cel de-al Doilea Război Mondial a perpetuat, ba chiar a agravat, această stare de lucruri. Situaţia s-a menţinut până după război, când România şi Ungaria deveneau state „surori” în cadrul blocului comunist. În spiritul internaţionalismului proletar Ungaria a încercat să aplice anumite standarde sub aspectul respectării drepturilor minoritare. În acest context, în 1948 s-a creat Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, tot atunci înfiinţându-se şi şcoli cu predare în limba română, precum Liceul „Nicolae Bălcescu” din Giula şi, mai târziu, Catedrele de limba şi literatura română ale Institutului Pedagogic “Juhász Gyula” din Seghedin şi de la ELTE Budapesta, precum şi Şcoala Pedagogică pentru Învăţători cu Predare în Limba Română7.

5 Maria Berényi, Viaţa şi activitatea lui David Voniga (1867-1933), în Lumina, Giula, 2003, p. 14. 6 Emilia Martin, Sărbătorile calendaristice ale românilor din Ungaria, Editura NOI, Giula, 2003, p. 9. 7 Veronica Garami, Şcoala Pedagogică pentru Învăţători cu Predare în Limba Română (1953-1958), în Lumina’99, Giula, 1999, p. 24. 557

Tradiții istorice românești și perspective europene

Anii ’50 au fost, paradoxal, o perioadă propice inclusiv consolidării unei elite româneşti. Politica ceva mai relaxată a autorităţilor de la Budapesta în direcţia minorităţilor naţionale s-a încheiat la începutul anilor ’608. Atunci, printr-o circulară a Ministerului Educaţiei din Ungaria, toate şcolile minoritare au fost obligate să renunţe la educaţia în propria limbă şi să introducă predarea în limba maghiară începând cu anul şcolar 1960-19619. Astfel, începând cu toamna anului 1960 chiar şi la Micherechi, unde anual învăţau peste 300 de copii în limba română, s-a ajuns ca materiile să fie predate în limba oficială a statului10. Posibilitatea unei educaţii în limbă proprie a reuşit să realizeze însă o breşă. S-au creat premisele constituirii unei elite româneşti după mai multe decenii în care a acesta a lipsit. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut ea era deja vizibilă, cei mai mulţi fiind formaţi în cadrul Catedrei de limba română de la ELTE Budapesta. Din această primă generaţie au făcut parte, unii mai fac încă: Gheorghe Petruşan, Mihai Cozma, Lucia Borza, Gheorghe Santău, Ecaterina Tiritean, Ilie Ivănuş. Acest grup a reluat un fir întrerupt la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, chiar dacă în condiţii cu totul diferite. Aceştia, alături de alţii, nu foarte mulţi însă, „au avut de făcut faţă la toate imperativele vremii, de la învăţământ la scrisul beletristic, de la implicare politică la cercetare știintifică, de la cartea didactică la cea istorică sau de opinie și atitudine”11. Efortul lor nu a fost unul uşor, mai ales că erau principalii promotori ai ideii minoritare româneşti, în condiţiile în care, mai ales în anii ’80, optica oficială ungară cu privire la naţionalităţi i-a obligat pe intelectualii acestora să-şi definească concepţiile despre acest termen şi despre raporturile lor cu oficialitatea.

8 Gergely András, Istoria Ungariei, Editura Asociaţia Culturală Haáz Rezsö, Odorheiu Secuiesc, 1993, p. 132-134. 9 Alexandru Ghişa, Maghiarii din România-Românii din Ungaria, în secolul XX. O analiză comparativă, în Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, 4, Editura Techno Media, Sibiu, 2009, p. 77. 10 ***, Micherechi. Pagini istorico-culturale, Editura NOI, Giula, 2000, p. 76 (editor responsabil Maria Berényi). 11 Cornel Munteanu, Comunitatea românească din Ungaria. Oameni şi fapte: Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, în Clipa, nr. 586, 6 februarie 2003, http://www.clipa.com/index586.html, accesat la 8 decembrie 2009. 558

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Importanţa acestei prime generaţii este covârşitoare pentru românii din Ungaria nu numai pentru că a reluat susţinerea ideii identitare, ci şi pentru că a catalizat în jurul său o a doua generaţie de intelectuali, care s-a manifestat ulterior foarte activ, ea fiind şi în prezent elementul elitar reprezentativ al românilor din Ungaria. Ei, Ana Hoţopan, Maria Berényi, Tiberiu Herdean, Ştefan Oroian, Tiberiu Juhas, Elena Csobai, Emilia Martin, Stella Nikula, Maria Gurzău şi alţii, au urcat la un nivel superior de manifestare prin crearea unor organisme instituţionale care să asigure cadrul adecvat de manifestare a identităţii naţionale. Realităţile postcomuniste au permis această stare de lucruri. Primele rezultate sunt însă vizibile, aşa cum am mai spus, încă de la sfârşitul anilor ’70 şi mijlocul anilor ’80, când în Ungaria s-a produs o „liberalizare” ceva mai evidentă12. Începând cu anii ’70 se observă sub aspect istoriografic un început de ieşire din amorţire, o serie de cercetări fiind îndreptate şi spre localităţile care au în componenţă populaţie românească. Ele aveau drept scop investigarea datelor referitoare la comunităţile româneşti, pentru a analiza trecutul acestora. Chiar dacă pentru început accentul a căzut pe cercetările etnografice, istoria comunităţilor fiind încă sub „sechestru”, ele au reuşit să deschidă pârtia pentru studiile cu caracter istoric de mai târziu. În orice caz şi acestea au reuşit să adune numeroase date despre românii din Ungaria care ajută la particularizarea lor în concertul minoritar din Ungaria. Practic, studiile etnografice le-au pregătit pe cele istorice care au explodat după 1990, când s-a reuşit chiar crearea unor instituţii bine definite în direcţia consolidării ideii naţionale. Crearea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, cu trei secţii: etnografie, istorie şi lingvistică-literară13, a fost creaţia supremă din acest punct de vedere. El este rezultatul unui demers comun al celor mai activi reprezentanţi ai celor două generaţii ale elitei româneşti din Ungaria, constituite după instaurarea regimului comunist în Ungaria. Că lucurile nu merg întotdeauna aşa cum şi-ar dori iniţiatorii acestui proiect este un fapt

12 Gergely András, Istoria Ungariei, Editura Asociaţia Culturală Haáz Rezsö, Odorheiu Secuiesc, 1993, p. 140-142. 13 ***, Institutul de cercetări al românilor din Ungaria. Un deceniu de existenţă 1993- 2003, redactor şi editor responsabil Maria Berényi, Editura NOI, Giula 2003, p. 10. 559

Tradiții istorice românești și perspective europene evident, reieşit şi din zbaterile promotorilor acestora în sensul perpetuării lui şi editării propriilor publicaţii. Nu este un secret deja că această elită românească de excepţie pare să fie şi ultima întrucât tânăra generaţie este mai puţin interesată în promovarea comunităţii şi implicarea în acţiunile sale. Cu toate că înainte de 1990 studiile istorice referitoare la românii din Ungaria au fost extrem de timide, realmente vizibile abia după 1985, acestea au existat şi înainte de această etapă istorică. În acest context intelectual s-a desfăşurat întreaga activitate elitară românească din Ungaria, inclusiv sub aspectul producţiei istoriografice. Aşa cum am mai menţionat, practic, până la mijlocul anilor ’70, nu putem vorbi despre o istoriografie a românilor din Ungaria care să beneficieze de un program cât de cât coerent, să urmeze anumite comandamente minoritare care să contureze o identitate naţională bine definită. Realizările individuale postbelice, întrucât între cele două războaie mondiale nu putem vorbi despre aşa ceva, erau şi ele extrem de puţine şi circumscrise unui anume discurs neutru sau pe teme acceptate în istoriografia maghiară, în funcţie de perioada în care s-a scris, astfel încât să nu creeze probleme. Prinşi între două culturi, cea română şi cea maghiară, elita intelectuală a comunităţii româneşti din Ungaria era nevoită să ţină cont de ambele, în condiţiile în care „internaţionalismul proletar” avea pretenţia că a anihilat orice fel de dispute între statele blocului comunist. În cazul celor care scriau istorie atenţia trebuia să fie foarte mare deoarece nu era permisă tratarea unor aspecte care ar fi putut crea tensiuni între Budapesta şi Bucureşti. Menajamentele reciproce au fost din ce în ce mai puţin respectate însă, astfel încât la mijlocul anilor ’80 acestea aproape că dispăruseră. După ce la finele anilor ’60 Transilvania a fost adusă timid în discuţia celor două istoriografii, română şi maghiară, disputele istoriografice au cunoscut o escaladare uşoară, dar constantă până la mijlocul anilor ’80, când aproape că a fost lăsată garda jos. Momentul Erdely Törtenete a reprezentat confirmarea acestei stări de fapt. Este şi momentul în care, aşa cum am văzut, urmărind revuistica cu profil istoric a românilor din Ungaria, încep să se scrie o serie de studii, la început mai timide, după care din ce în ce mai curajoase despre istoria comunităţii. Spaţiul publicistic în care se putea face acest lucru nu era deloc generos. Dacă despre volume individuale de istorie

560

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop scrise de membrii comunităţii româneşti aproape că nu putea fi vorba, acest lucru a fost posibil în cazul unor articole mai ales în paginile revistei Timpuri, un laborator intelectual cu totul special pentru elita românească din Ungaria între 1985-1989, şi mai puţin în publicaţia Din tradiţiile populare ale românilor din Ungaria, una cu profil aproape exclusiv etnografic şi folcloric. Existau texte cu conţinut istoric şi în Foaia noastră (anterior Libertatea noastră, ulterior NOI. Românii din Ungaria şi Foaia românească) săptămânalul românilor din Ungaria, dar pe acestea nu le putem încadra în categoria elaboratelor istoriografice propriu-zise. Desigur că pentru comunitatea românească şi acele intervenţii pe teme istorice ale unui Gheorghe Petruşan, Mihai Cosma, Gheorghe Santău sau Lucia Borza puteau reprezenta un punct de reper. Aşa au fost bunăoară medalioanele pe teme culturale sau politice elaborate de Gheorghe Petruşan începând cu anul 197914 sau

14 Ács Károly, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 10., Adevărul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 11, Ion Agârbiceanu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 12; Albina, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 13; Vasile Alecsandri, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 14; Alexandru Macedonski, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 15; Gheorghe Alexici, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 16; Alexandru Philippide, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 17; Emanuil Gojdu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 18; Avangarda literară, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 19; Cubismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 20; Expresionismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 22; Dadaismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 23; Suprarealismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 25; Nouă decenii de la naşterea poetului Mihai Eminescu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 26; Futurismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 27; Avangarda românească, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 28; Constantin Brâncuşi, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 29; Veronica Micle, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 30; Elena Farago, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 31; Magda Isanos, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 32; Maria Cunţan, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 33; Şcoala ardeleană, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 34; Samuil Micu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 35; Petru Maior, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 36; Ion Budai- Deleanu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 38; George Bariţiu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 39; “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 40; Asociaţiile culturale şi literare, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 41; Societatea pentru fond de teatru român, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 42; Societatea de lectură “Petru Maior”, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 43; “Junimea”, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 44; Beniamin Fundoianu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 45; Alexandru Davila, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 46; Semănătorismul, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 47; Ştefan Octavian Iosif, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 48; Panait Cerna, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 49; Emil Gîrleanu, în Foaia Noastră, 1979, Nr. 50; 90 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă, 561

Tradiții istorice românești și perspective europene scurtele discuţii pe seama minorităţii din ultimul an al regimului comunist15. La mijlocul anilor ’80, Tiberiu Herdean, redactorul coordonator al revistei Timpuri, considera că „e momentul oportun pentru a beneficia atât de condiţiile obiective, cât şi de factorii subiectivi”16, pentru a demara un proiect mai coerent de cercetare a trecutului românilor din Ungaria. Din analiza istoriografiei românilor din Ungaria se pot contura câteva direcţii principale de cercetare. Unele teme au fost mai des frecventate decât altele. În anii ’80 nu putem discuta despre o delimitare propriu-zisă a unor direcţii de cercetare. Acest lucru a fost posibil începând cu instituţionalizarea cercetării, în primul rând prin crearea de instituţii de cercetare cu profil istoric la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. O direcţie de cercetare atent urmărită atât înainte de 1989, cât şi după aceea a fost cea a istoriei culturale şi a mişcării naţionale a

în Foaia Noastră, 1979, Nr. 52; Octavian Goga, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 1; Poporanismul, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 3; “Luceafărul”, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 4; I. Al. Brătescu-Voineşti, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 6; Calistrat Hogaş, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 7; Jean Bart, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 8; Gala Galaction, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 10; Ştefan Petică, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 11; George Topîrceanu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 12; Simbolismul, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 13; Dimitrie Anghel, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 14; Ion Minulescu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 16; George Bacovia, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 18; Eftimie Murgu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 19; Ion Pop Reteganul, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 21; Tudor Arghezi – la o sută de ani, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 22; “Şezătoarea”, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 24; “Căluşarii”, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 25; Margit Kaffka, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 26; Dimitrie Gusti, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 27; “Sburătorul”, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 30; Hortensia Papadat-Bengescu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 31; Ion Barbu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 33; Ion Pillat, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 34; Lucian Blaga, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 37; Adrian Maniu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 39; Victor Eftimiu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 41; Mihail Sorbul, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 43; G. M. Zamfirescu, în Foaia Noastră, 1980, Nr. 47; Victor Ion Popa, în Foaia Noastră, 1981, Nr. 5; Tudor Muşatescu, în Foaia Noastră, 1981, Nr. 8; Mihail Sebastian, în Foaia Noastră, 1981, Nr. 10. 15 Aspecte din viaţa naţionalităţii noastre I., în Foaia Noastră, 1989, Nr. 8; Aspecte din viaţa naţionalităţii noastre II., în Foaia Noastră, 1989, Nr. 9; Aspecte din viaţa naţionalităţii noastre III., în Foaia Noastră, 1989, Nr. 10; Aspecte din viaţa naţionalităţii noastre IV., în Foaia Noastră, 1989, Nr. 11. 16 Tiberiu Herdean, Către cetitori, în Timpuri, an II, 1986, p. 1. 562

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop românilor din Transilvania şi Ungaria. Accentul s-a pus în primul rând, dar nu numai, pe relevarea unor aspecte circumscrise secolului al XIX-lea, secolul unei redeşteptări naţionale acute la românii din Transilvania şi Ungaria. Problematica a făcut carieră încă din ultima parte a vechiului regim, în condiţiile în care Ungaria acceptase glastnost-ul gorbaciovist, mai ales după retragerea lui Janos Kadar din fruntea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, şi când, probabil, o parte a elitei româneşti din Ungaria a întrezărit posibilitatea unei noi redeşteptări, minoritare de data aceasta. Originile acestei direcţii de cercetare se regăseşte încă în medalioanele lui Gheorghe Petruşan din Foaia noastră, publicate începând cu anul 1979. Aproape număr de număr, vreme de mai mulţi ani, Gheorghe Petruşan oferă cititorilor scurte biografii ale unor personalităţi de ieri şi de azi ale românilor, fie că sunt din România sau din Ungaria de dinainte de 1918. Cititorului Foii i se inculca astfel sentimentul aparteneţei la o cultură, alta decât cea maghiară, de care fusese programatic desolidarizat constant după 1920. Românii din Ungaria redescopereau astfel sentimentul apartenenţei la naţiunea română. Mijlocul anilor ’80 a însemnat ridicarea pe o treaptă superioară a revalorizării mişcării culturale şi naţionale româneşti prin intermediul unor articole şi studii. Încă de atunci, printre cei mai prolifici autori s-a numărat tânăra cercetătoare Maria Berényi care a abordat chestiuni legate de istoria culturală a românilor din Ungaria, istoria presei, dar şi a macedoromânilor din ţara vecină, un subiect extrem de drag autoarei în deceniile care au urmat. Majoritatea analizelor referitoare la aceştia din urmă sunt realizate prin prisma mişcării naţionale a românilor, căreia macedoromânii i s-au raliat încă de la finele secolului al XIX-lea, când şi-au descoperit originile comune cu românii din Transilvania şi Ungaria. Primele studii mai complexe ale Mariei Berényi circumscrise acestei direcţii de cercetare s-au numărat cele referitoare la presa românilor din Transilvania şi Ungaria în perioada modernă, începând cu 1821 şi încheindu-se cu perioada din preajma Primului Război Mondial17, şi la situaţia şi contextul în

17 Maria Berényi, Din istoricul presei române din Transilvania şi Ungaria (1821- 1918), în Timpuri, Giula, 1985, p. 43-61. 563

Tradiții istorice românești și perspective europene care au evoluat şcolile poporale româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XIX-lea18. Sunt primele tentative de o asemenea complexitate realizate de românii din Ungaria. Studiile reprezintă însă numai începutul unui drum mult bătătorit de Maria Berényi în următoarele două decenii şi jumătate. Contribuţiile Domniei sale în domeniu sunt din ce în ce mai complexe şi mai semnificative. Amintim aici trei dintre cărţile care abordează aceeaşi problematică: Aspecte naţional-culturale din istoricul românilor din Ungaria (1785-191819, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea20 şi Românii din Ungaria de azi în presa română din Transilvania şi Ungaria secolului al XIX-lea (1821-1918)21. Alături de acestea, Maria Berényi a publicat numeroase studii şi articole. Direcţia de studiu este frecventată şi de alţi cercetători români din Ungaria înainte de 1990. Astfel, Elena Csobai a publicat un studiu despre istoria cărţii la românii din Ungaria22, iar Eva Cozma ne oferă portretul unui muzicant român din Ungaria23. În aceeaşi perioadă, profesorul Gheorghe Petruşan s-a aplecat asupra Luptei lui Iosif Vulcan pentru întemeierea unui teatru român în Ungaria şi Transilvania24. După 1990, domeniul a fost tot mai mult cercetat în condiţii mult mai propice. Elena Csobai a investigat instituţiile purtătoare ale identităţii românilor din Ungaria între cele două războaie mondiale, în primul rând biserica şi asociaţiile culturale 25, dar şi raporturile dintre

18 Idem, Şcolile poporale din Transilvania şi Ungaria (sec.XIX), în Idem, Giula, 1988, p.66-76. 19 Idem, Aspecte naţional-culturale din istoricul românilor din Ungaria (1785-1918, Cărţile „Dunărea”, Tankönyvkiadó, Budapesta, 1990. 20 Idem, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Editura NOI, Giula, 2000. 21 Idem, Românii din Ungaria de azi în presa română din Transilvania şi Ungaria secolului al XIX-lea (1821-1918), Editura NOI, Giula, 1991. 22 Elena Csobai, Trei cărţi de cătănie în limba română, în Din tradiţiile populare ale românilor din Ungaria, 7, Tankönyvkiadó, Budapesta, 1989, p. 105–123. 23 Eva Cozma, Portretul unui muzicant, în Idem, Tankönyvkiadó, Budapesta, 1988, p. 75-102. 24 Gheorghe Petruşan, Lupta lui Iosif Vulcan pentru întemeierea unui teatru român în Ungaria şi Transilvania, în Timpuri, Giula, 1985, p. 63–78. 25 Elena Csobai, Instituţiile purtătoare a identităţii românilor din Ungaria în perioada dintre cele două războaie mondiale, în Lumina ’90-93, Giula, 1993, p. 7-10. 564

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop religie şi păstrarea culturii populare tradiţionale26. Demne de luat în seamă în aceeaşi linie investigaţională sunt şi contribuţiile Mariei Berényi referitoare la şcolile confesionale româneşti din comitatul Bichiş27, la activitatea societăţilor de lectură ale elevilor români de la gimnaziile din Seghedin, Szarvas şi Kecskemét28, a fundaţiilor româneşti din Ungaria care au contribuit la propăşirea tinerilor români dornici de învăţătură29 precum şi despre reuniunile învăţătoreşti din Bihor şi Crişana în secolul al XIX-lea30. Alături de cele două prolifice cercetătoare direcţia de studiu a mai fost frecventată după 1990 şi de Florica Santău care a analizat critic situaţia naţionalităţii române faţă de sistemul public de educaţie din Ungaria31. Cercetarea învăţământului minoritar a devenit un deziderat atent valorificat. Au excelat şi aici aceiaşi Gheorghe Petruşan, Maria Berényi şi Gheorghe Santău. Primul a fost mai atent la şcolile naţionalităţilor din Ungaria începând cu secolul al XVIII-lea şi încheind cu perioada comunistă32, personalitatea lui Alexandru Roman fiind una dintre preferatele sale, oferindu-i o prezentare detaliată cu ocazia împlinirii unui secol de la moartea sa33. Maria Berényi s-a apropiat mai degrabă de Şcolile poporale române din Ungaria34, chestionând şi aportul şcolilor superioare din Oradea în secolul al XIX-lea la formarea unei elite intelectuale româneşti

26 Ibidem, p. 10. 27 Maria Berényi, Şcolile române confesionale din comitatul Bichiş, în Ibidem, p. 18- 20. 28 Idem, Din activitatea societăţilor de lectură ale elevilor de la gimnaziile din Seghedin, Szarvas şi Kecskemét, în Lumina '96, Giula, 1996, p.14-20. 29 Idem, Rolul fundaţiilor în cultura română din Ungaria în secolul al XIX-lea, în Simpozion, II, 1993, p. 57-74. 30 Idem, Reuniuni învăţătoreşti din Bihor şi Crişana în secolul al XIX-lea, în Simpozion, IX, Giula, 2000, p. 8-27. 31 Florica Santău, A román nemzetiségi oktatás helyzete a mai hazai közoktatási rendszerben (1945-1999), în Annales 2000, Giula, 2000, p. 46-82. 32 Gheorghe Petruşan, Şcoli ale naţionalităţilor din Ungaria, în Simpozion, II, Giula, 1993, p.5-21. 33 Idem, O sută de ani de la moartea lui Alexandru Roman (1826-1897), în Convieţuirea (Egyűtélés), an 1, nr. 4, 1997- an 2, nr. 1, Seghedin, 1998, p. 132-138. 34 Maria Berenyi, Şcolile poporale române din Ungaria, Simpozion, II, Giula, 1993, p. 22-33. 565

Tradiții istorice românești și perspective europene provenite din aşezări care astăzi fac parte din Ungaria35, atenţie deosebită fiind acordată Academiei de Drept din Oradea, precum şi problematicii învăţământului confesional românesc din Ungaria în secolele XIX-XX36. În acelaşi registru tematic cultural Maria Berényi dezbate după 1990 şi contactele românilor din arealul Ungariei de azi cu viaţa culturală din Banat şi Crişana în secolul al XIX-lea37 şi Rolul filantropilor şi mecenaţilor în formarea vieţii naţional-culturale a românilor din Ungaria în secolul al XIX-lea38, inclusiv conectarea elitei locale la marile curente culturale europene precum cel iluminist, studiul Personalităţi de frunte ale iluminismului bănăţean39, ilustrând foarte bine această tendinţă. Reconstituirea mişcării de redeşteptare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria a fost una dintre temele cele mai serios tratate şi cel mai frecventate de către cercetătorii români. Maria Berényi şi Elena Csobai în primul rând, dar şi Gheorghe Petruşan, Gheorghe Santău, Mihai Cozma, Tiberiu Boca, Tiberiu Herdean şi alţii abordează această tematică, dar aproape exclusiv după 1990, întrucât înainte acest demers mai amplu ar fi fost, evident, sortit eşecului. Totuşi, timid, înainte de 1989 acest tip de istorie a fost abordat pentru prima dată în „nonconformista” revistă Timpuri. Printre primii care au atacat subiectul a fost Elena Csobai, care în Mişcările naţionale ale românilor din Ungaria40 discută aşezat despre nemulţumirile românilor cauzate de politica puterii politice faţă de aceştia şi despre reacţia la acest tip de atitudine faţă de ei. După căderea vechiului regim, Elena Csobai a continuat acest tip de investigaţie istorică, chiar dacă nu în mod

35 Idem, Români din Ungaria la şcoli superioare din Oradea, în secolul al XIX-lea, în Idem, X, Giula, 2001, p. 56-71. 36 Idem, Învăţămîntul confesional românesc din Ungaria în secolele al XIX-XX-lea, în Idem, XV, Giula 2006, p. 63-88. 37 Idem, Contactul românilor din Ungaria de azi cu viaţa culturală din Banat şi Crişana în secolul al XIX-lea, în Idem, V, Giula, 1996, p. 89-111. 38 Idem, Rolul filantropilor şi mecenaţilor în formarea vieţii naţional-culturale a românilor din Ungaria în secolul al XIX-lea, în Idem, XVI, Giula 2007, p. 22-58. 39 Idem, Personalităţi de frunte ale iluminismului bănăţean, în Convieţuirea (Együtélés), an1, nr. 1, Seghedin, 1997, p. 68-72. 40 Elena Csobai, Mişcările naţionale ale românilor din Ungaria, în Timpuri, Giula, 1986, p. 15–27. 566

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop constant41. Aceasta a fost însoţită de alţi autori care au investigat diverse aspecte ale renaşterii naţionale precum Tiberiu Boca42. Restituirea unor momente importante ale luptei naţionale a românilor începând cu secolul al XVIII-lea a fost de asemenea o preocupare majoră. Mişcarea memorandistă a fost una dintre ele, Gheorghe Santău43 şi Gheorghe Petruşan44 marcând momentul la împlinirea unui secol de la eveniment, chiar dacă, aşa cum sublinia acesta din urmă, subiectul este încă evitat de cercetătorii români din Ungaria, în timp ce Maria Berényi aduce în faţa cititorilor memoria memorandistului Aurel Suciu, originar din Chitighaz45. Acelaşi Gheorghe Petruşan iniţiază o discuţie interesantă referitoare la concepţia naţională a lui Ioan Slavici46, interesantă şi inedită mai ales prin prisma atitudinii lui Slavici faţă de problema naţională. Revoluţia de la 1848 nu putea scăpa de asemenea neobservată, acest lucru fiind vizibil începând mai ales cu sfârşitul anilor ’90. Din nou Maria Berényi,47 dar şi Gheorghe Santău, autorul unor studii pe această temă48, inclusiv al unuia incitant referitor la viaţa lui Avram Iancu49, Nyulas Tünde Mária, care a dezbătut politica naţională a lui

41 Idem, Instituţiile purtătoare a identităţii românilor din Ungaria în perioada dintre cele două războaie mondiale, în Lumina ’90-93, Giula, 1993, p. 7-10. 42 Tiberiu Boca, Despre conştiinţa naţională a românilor din Ungaria, în Idem, p. 22-27. 43 Gheorghe Santău, Memorandumul din 1892 – după 100 de ani, în Simpozion, III, Giula, 1994, p. 34-38; Idem, Procesul memorandului – din punct de vedere istoric şi juridic - , în Idem, IV, Giula, 1995, p. 49-66. 44 Gheorghe Petruşan, De la Supplex Libellul Valachorum la Memorand – Actualitatea Memorandului -, în Ibidem, p. 41-47. 45 Maria Berényi, 150 de ani de la naşterea memorandistului Aurel Suciu, originar din Chitighaz, în Idem, XIII, Giula, 2004, p. 30-49. 46 Gheorghe Petruşan, Coordonatele concepţiei naţionale a lui Ioan Slavici, în Idem, VII, Giula, 1998, p. 87-96. 47 Maria Berényi, Românii din Pesta şi evenimentele din 1848-49, în Idem, VIII, Giula, 1999, p. 26-45. 48 Gheorghe Santău, Concepţia lui Kossuth cu privire la Confederaţia dunăreană, în Idem, X, Giula, 2001, p.97-107; Idem, Zbuciumatul secol al 19-lea – în mult încercata Transilvanie, în Idem, XIV, Giula, 2005, p. 86-100. 49 Idem, Curiozităţi din viaţa şi activitatea lui Avram Iancu, în Idem, XII, Giula, 2003, p. 98-125. 567

Tradiții istorice românești și perspective europene

Andrei Şaguna în Revoluţia din 1848-1849 din Transilvania50, au abordat această temă de cercetare. Interesante sunt şi aserţiunile în aceeaşi problematică ale lui Gheorghe Petruşan în contextul dezbaterii raporturilor dintre Nicolae Bălcescu şi Lajos Kossuth51, analizării politicii guvernului revoluţionar maghiar faţă de minorităţi în contextul evenimentelor paşoptiste52 sau cele pe marginea rolului jucat de Andrei Şaguna53. Încă înainte de 1989 Maria Berényi deschide o nouă direcţie de cercetare frecventată în principal de aceasta, dar şi de alţii de-a lungul timpului. Este vorba despre reconstituirea istoriei comunităţii macedoromâne (aromâne) din Transilvania şi Ungaria. Primul studiu, apărut în 1986, unul cu caracter introductiv general, intitulat Mozaicuri istorice din viaţa macedoromânilor din Austro-Ungaria, este doar semnalul oferit de autoare în această direcţie54. Proiectul de cercetare, care atunci se afla la debut, s-a dovedit a fi un proiect de anduranţă, întins pe mai multe decenii, în care figura lui Emanuil Gojdu a devenit una exemplar cercetată. Urmărind activitatea istoriografică a Mariei Berényi constatăm că aceasta şi-a făcut un scop din reconstituirea vieţii şi activităţii acestui mare mecenat român. Amintim aici doar cărţile Mariei Berényi consacrate subiectului: Istoria Fundaţiei Gojdu (1870- 1952) / A Gozsdu Alapítvány története (1870-1952); Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu (1802-1870); Moştenirea lui Gojdu în oglinda presei române şi maghiare (1995-2005) / Gozsdu öröksége a román és a magyar sajtó tükrében (1995-2005)55. Numeroase alte studii au pregătit fiecare volum în parte.

50 Nyulas Tünde Mária, Politica naţională a lui Andrei Şaguna în Revoluţia din 1848-1849 din Transilvania, în Convieţuirea (Egyűtélés), 1999, an 4, nr. 2-4, Seghedin, 2000, p. 99-111. 51 Gheorghe Petruşan, Kossuth és Bălcescu, în Idem, an 6, nr. 3-4, 2002, an 7, nr. 1-2, Seghedin, 2003, p. 74-82. 52 Idem, Politica faţă de minorităţi a guvernului revoluţionar ungar de la 1848, în Idem, an 9, nr. 1-4, 2005, p. 43-47. 53 Idem, Andrei Şaguna, politicianul, în Idem, an 12, nr. 1-4, Seghedin, 2008, p. 3-9. 54 Maria Berényi, Mozaicuri istorice din viaţa macedoromânilor din Austro- Ungaria, în Timpuri, Giula, 1986, p. 7-14. 55 Idem, Istoria Fundaţiei Gojdu (1870-1952) / A Gozsdu Alapítvány története (1870- 1952), Comp-Press Kft., Budapesta-Budapest, 1995; Idem, Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu (1802-1870), Editura NOI, Giula, 2002; Idem, Moştenirea lui Gojdu 568

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Investigaţiile Mariei Berényi adresate familiei Gojdu au fost completate cu cele consacrate familiei Sina, mai puţin cunoscută istoriografiei româneşti, una care a avut un rol extraordinar în spaţiul cultural şi financiar ungar56, precum şi personalităţii mitropolitului Andrei Şaguna, căruia îi dedică un număr important de articole57. Urmărind aceeaşi direcţie de cercetare Maria Berényi s-a aplecat sistematic asupra principalelor comunităţi macedoromâne din arealul Ungariei de azi, cea din Miskolc fiind printre cele mai atent monitorizate58. În acelaşi sens, cu altă ocazie aceasta discută despre coloniile şi companiile macedoromâne care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul Ungariei de-a lungul timpului, accentuând faptul că o bună parte din comerţul Ungariei era în mâna şi pe rolul acestora în mişcarea de redeşteptare naţională a românilor din imperiu59. Inedite sunt şi demersurile circimscrise aceleiaşi direcţii de cercetare prin care Maria Berényi scoate în evidenţă activitatea unor femei celebre aparţinând acestei comunităţi în direcţia consolidării ortodoxiei româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XIX-lea60. O direcţie de cercetare bine structurată în cadrul istoriografiei românilor din Ungaria este cea care îmbrăţişează reconstituirea istoriei comunităţilor româneşti din Ungaria. Principalul iniţiator al acestei problematici a fost Elena Csobai, aceasta cercetând extrem de atent chestiunile referitoare la trecutul celor mai multe dintre comunităţile românilor din Ungaria. Demersul său în această direcţie poate fi detectat de asemenea încă înainte de căderea regimului comunist în Ungaria, în paginile aceleiaşi reviste Timpuri. Chiar dacă titlul este în concordanţă cu optica istoriografiei maghiare, nici nu putea fi altfel în

în oglinda presei române şi maghiare (1995-2005) / Gozsdu öröksége a román és a magyar sajtó tükrében (1995-2005), Budapesta-Budapest, Comp-Press Kft , 2005. 56 Idem, 150 de ani de la inaugurarea Podului cu lanţuri. Rolul familiei Sina în spaţiul cultural şi financiar ungar, în Lumina ’99, Giula, 1999, p. 3-10. 57 Idem, Bicentenar Andrei Şaguna (1808-1973), în Idem, Giula 2008, p. 3-17. 58 Idem, Colonia macedoromână din Miskolc şi familia Şaguna, în Simpozion, VII, Giula, 1998, p. 15-34. 59 Idem, Colonii macedoromâne în Ungaria (Secolul XVIII-XX), în Idem, XI, Giula, 2002, p. 66-87. 60 Idem, Activitatea unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XIX-lea, în Idem, XVII, Giula 2008, p. 32-64. 569

Tradiții istorice românești și perspective europene momentul apariţiei studiului (1988), acesta vorbind despre colonizarea românilor din spaţiul Ungariei de astăzi undeva prin secolele XVIII- XIX61, începutul fusese făcut şi va fi continuat cu mult succes după 1990. Multe din comunităţile româneşti datorează Elenei Csobai cunoaşterea rădăcinilor. Conştientă de faptul că dacă românii nu vor scrie despre ei înşişi, întrucât „istoriografia maghiară relatează foarte pe scurt despre noi, românii din Ungaria”62, nimeni nu o va face, Elena Csobai va dezvolta în acest sens un program de cercetare întins pe mai multe decenii. Rând pe rând au văzut lumina tiparului micromonografii locale începând cu românii din Bichişciaba63, urmaţi de cei din Aletea64, Ciorvaş65, Giula66, Vecherd67, Cenadul Unguresc68, Bedeu şi Micherechi69, Bichiş70. Foarte interesante sunt concluziile autoarei, unele aproape generale, referitoare la destinele comunităţii românilor din Ungaria, conform cărora aceasta se topeşte în mod accelerat în lumea maghiară, în primul rând din cauza împrejurărilor istorice şi, desigur, cu largul concurs al autorităţilor statului. Elena Csobai a fost secondată în această direcţie de cercetare de alţi reprezentanţi ai elitei româneşti. Îi amintim aici pe Gheorghe

61 Elena Csobai, Colonizarea naţionalităţii române în secolele XVIII-XIX, în Timpuri, Giula, 1988, p. 77-83. 62 Idem, Aspecte din istoricul românimii din Bichişciaba (metodologia cercetării românimii din Bichişciaba), în Sympozion, I, Giula, 1991, p. 35. 63 Idem, Aspecte din istoricul românimii din Bichişciaba (metodologia cercetării românimii din Bichişciaba), în Ibidem, p. 35-39. 64 Idem, Românii din Aletea, în Idem, V, Giula, 1996, p. 112-119. 65 Idem, Românii din Ciorvaş, în Idem, VI, Giula, 1997, p. 76-90. 66 Idem, Aspecte din istoria românilor din Giula, în Idem, VIII, Giula, 1999, p. 65- 74; Idem, Comunitatea română din Giula germană în secolul al XIX-lea, în Idem, XIV, Giula, 2005, p. 68-85; Idem, Comunităţile româneşti din Giula în perioada interbelică, în Idem, XV, Giula 2006, p. 89-100. 67 Idem, Comunitatea românească din Vecherd, în Idem, IX, Giula, 2000, p. 92-105. 68 Idem, Comunitatea românească din Cenadul Unguresc, în Idem, X, Giula, 2001, p. 108-114; Idem, Comunitatea românească din Cenadul Unguresc între cele două Războaie mondiale (1910-1945), în Idem, XI, Giula, 2002, p. 95-108. 69 Idem, Comunitatea românească din Bedeu şi Micherechi pe baza cercetărilor demografice, în Idem, XIII, Giula, 2004, p. 107-113. 70 Idem, Aspecte din istoria comunitţii ortodoxe române din Bichiş, în Idem, XVIII, Giula 2009, p. 90-99. 570

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Santău, care a investigat atent, în mai multe rânduri, comunitatea din care face parte, cea din Chitighaz71, Mihaela Bucin, care a scris o monografie dedicată localităţii Otlaca-Pustă72 şi Florea Olteanu, autorul unor lucrări consacrate istoriei românilor din Giula73. Un alt domeniu de cercetare investigat cu insistenţă a fost cel dedicat unor personalităţi reprezentative pentru comunitatea românilor din Ungaria. Acest spaţiu publicistic a fost ocupat de mai mulţi autori români din Ungaria, care au evidenţiat mai multe personalităţi aparţinătoare minorităţii române. Maria Berényi ne dezvăluie două nume mai puţin cunoscute, precum cele ale filologilor, folcloriştilor şi etnografilor Gheorghe Alexici74 şi Atanasie Marian Marienescu75, aceeaşi autoare aducându-l în prim-plan şi pe publicistul român din Crîstor, Alexandru Olteanu, care între cele două războaie mondiale a publicat în Familia, Cele trei Crişuri, Aurora, dar şi la Gândirea, Curentul, ultimele două din Bucureşti76. Ioan Cavaler de Puşcariu77, Eftimie Murgu şi Gheorghe Ioanovici, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Andrei Şaguna şi fost secretar de stat în Ministerul Cultelor din Budapesta, precum şi Vincenţiu Babeş78, au făcut de asemenea obiectul preocupărilor istoriografice ale Mariei

71 Gheorghe Santău, Despre originea românilor din Chitighaz, în Timpuri, Giula, 1986, p. 45–55; Idem, Comuna Chitighaz în anii 1848–1849, în Idem, Giula, 1988, p. 58–65; Idem, Românii din Chitighaz – în lumina unei sociografii, în Idem, Giula, 1989, p. 7–11; Idem, Originea comunei şi a românilor din Chitighaz, în Idem, Giula, 1991, p. 45–5. 72 Mihaela Bucin, Otlaca Pustă. Schiţă monografică, în Sympozion, I, Giula, 1991, p. 40-44. 73 Florea Olteanu, Românii din Giula în secolul al XIX-lea, Giula, 1999; Idem, Românii din Giula în secolul al XIX-lea, în Convieţuirea (Egyűtélés), an 2, nr. 4, Seghedin, 1998 – an 3, nr. 1, 1999, p. 3-11. 74 Maria Berényi., 140 de ani de la naşterea filologului şi folcloristului Gheorghe Alexici, în Izvorul, 25, 2004, p. 3-13. 75 Idem, Activitatea folcloristică şi etnografică a lui Atanasie Marian Marienescu (1830-1915), în Idem, 26, 2005, p. 3-13. 76 Idem, Alexandru Keresztúry-Olteanu – publicist şi scriitor bilingv din epoca interbelică, în Lumina ‘’94, Giula, 1993, p. 23-27. 77 Idem, 180 de ani de la naşterea lui ioan cavaler de Puşcariu (1824-1911), în Idem, Giula, 2004, p. 3-10. 78 Idem, Centenar Vincenţiu Babeş, în Idem, Giula, 2007, p. 3-11. 571

Tradiții istorice românești și perspective europene

Berényi. Nu în ultimul rând, amintim schiţa monografică a aceleiaşi autoare consacrate memorandistului Aurel Suciu, originar din Chitighaz79 şi materialul consacrat activităţii lui Sextil Puşcariu de colaborator la revista budapestană Luceafărul80. La rândul său, Elena Csobai a consacrat două schiţe monografice, prima lui Teodor Papp81, unul dintre cei mai bogaţi români din Ungaria născuţi la Giula, care şi-a lăsat averea cu mare generozitate propăşirii naţionale şi spirituale a tinerilor români, şi cealaltă lui Iustin Popovici82, personalitate marcantă a românilor giulani la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Lămuritoare sunt din acest punct de vedere şi contribuţiile lui Gheorghe Petruşan, care abordează personalitatea lui Alexandru Roman83 şi grupajul din Convieţuirea editat în memoria unuia dintre cei mai importanţi folclorişti şi etnologi români din Ungaria, Alexandru Hoţopan, trecut în nefiinţă în anul 2007. Gheorghe Petruşan evocă personalitatea acestuia într-un articol emoţionant84, aelaşi lucru făcându-l Edda Illyés85 şi Mihaela Bucin86. Incontestabil, de cele mai multe abordări au beneficiat Gheorghe Pomuţ şi Moise Nicoară, două personalităţi născute la Giula. Elena Csobai şi Maria Berényi sunt principalele responsabile ale acestui demers. Poate cele mai multe studii le datorăm Elenei Csobai. După un scurt istoric care prezintă date din viaţa şi activitatea lui

79 Idem, 150 de ani de la naşterea memorandistului Aurel Suciu, originar din Chitighaz, în Simpozion, XIII, Giula, 2004, p. 30-49. 80 Idem, Sextil Puşcariu – colaborator la revista budapestană “Luceafărul”, în Convieţuirea (Egyűtélés), an 2, nr. 4, 1998 – an 3, nr. 1, Seghedin, 1999, p. 22-25. 81 Elena Csobai, In Memoriam: Teodor Papp, în Simpozion, XII, Giula, 2003, p. 54- 62. 82 Idem, 100 de ani de la moartea lui Popovici Iustin (Bichiş 1839 – Giula 1905), în Lumina 2005, Giula, 2005, p. 29-31. 83 Gheorghe Petruşan, O sută de ani de la moartea lui Alexandru Roman (1826- 1897), în Convieţuirea (Egyűtélés), an 1, nr.4, 1997-an 2, nr. 1, Seghedin, 1998, p. 132-138. 84 Idem, La mormîntul lui Alexandru Hoţopan, în Idem, an 11, nr. 1-4, Seghedin, 2007, p. 3-5. 85 Edda Illyés, Calm de suflet, lucid de spirit. În loc de memento Alexandru Hoţopan, în Idem, p. 5-8. 86 Mihaela Bucin, Încercarea unică a lui Alexandru Hoţopan, în Idem, p. 9-13. 572

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Gheorghe Pomuţ87, aceeaşi autoare revine asupra subiectului cu o incursiune în istoriografia maghiară referitoare la Gheorghe Pomuţ88, între care şi o lucrare a Mariei Berényi, publicată într-o revistă maghiară la mijlocul anilor ’8089, aceasta din urmă recidivând cu un medalion Gheorghe Pomuţ, în revista Lumina, publicat în 200790. De asemenea, Gheorghe Rusza, a realizat la rândul său unele consideraţii pe marginea menţinerii lui Gheorghe Pomuţ în conştiinţa istorică a românilor din Giula91. Moise Nicoară a fost în egală măsură revitalizat de aceeaşi cercetători. Astfel, Elena Csobai realizează un studiu în care a discutat modul în care Moise Nicoară a fost perceput în istoriografia română92, iar într-un altul a investigat raporturile lui Moise Nicoară cu românii din Giula93. Ceva mai bogată în informaţii referitoare la Moise Nicoară este lucrarea Mariei Berényi, intitulată 140 de ani de la moartea lui Moise Nicoară94. Alături de aceasta mai amintim articolul aceleiaşi Maria Berényi care dezbate contribuţia lui Moise Nicoară la istoria naţional- culturală a românilor din Ungaria95. Alături de Gheorghe Pomuţ sau Moise Nicoară, în rândul personalităţilor revalorizate se înscrie şi David Voniga, redactorul şi proprietarul periodicului Lumina apărut la Giula la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cel mai complex material consacrat vieţii şi activităţii lui David Voniga a fost realizat de Maria Berényi96, pentru ca Elena

87 Elena Csobai, Date din viaţa şi activitatea lui Gheorghe Pomuţ, în Lumina’98, Giula, 1998, p. 21-24. 88 Idem, Gheorghe Pomuţ în istoriografia maghiară, în Idem, Giula, 2002, p. 21-23. 89 Maria Berényi, Gyulai románból - magyar honvédtiszt, majd amerikai tábornok (Mozaikok egy életképhez), în Békési Élet, 1985/3, p. 395-399. 90 Idem, Gheorghe Pomuţ (1818-1882), în Lumina 2007, Giula 2007, p. 2932. 91 Gheorghe Rusza, Gheorghe Pomuţ în conştiinţa istorică a românilor din Giula, în Idem, Giula, 2002, p. 19-20. 92 Elena Csobai, Moise Nicoară în istoriografia română, în Idem, Giula, 2001, p. 6-8. 93 Idem, Moise Nicoară şi românii din Giula, în Simpozion, IV, Giula, 1995, p. 34-39. 94 Maria Berényi, 140 de ani de la moartea lui Moise Nicoară, în Lumina 2001, Giula, 2001, p. 9-16. 95Idem, Contribuţia lui Moise Nicoară la istoria naţional-culturală a românilor din Ungaria, în Simpozion, IV, Giula, 1995, p. 19-33. 96 Idem, Viaţa şi activitatea lui David Voniga (1867-1933), în Lumina 2003, Giula, 2003, p. 7-23. 573

Tradiții istorice românești și perspective europene

Csobai să ne ofere date complementare referitoare la locul ocupat de David Voniga în presa românească97, autoarea sesizând numărul mic al scrierilor referitoare la acesta de-a lungul timpului. Istoria confesională a fost de asemenea o direcţie de studiu abordată de unii cercetători. Biserica ortodoxă, confesiune majoritară printre românii din Ungaria, a fost cel mai amplu investigată. Cel mai bine ilustrează această direcţie de acţiune volumul lui Teodor Misaroş, Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria98, susţinută iniţial ca lucrare de doctorat în cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Deşi teza a fost prezentată public în anul 1973, publicarea ei în Ungaria a fost posibilă abia în 1990, într-o primă ediţie99, urmată de o a doua în 2002, întrucât prima se epuizase100. Reprezentativă pentru această zonă a cercetării este şi cartea semnată de Elena Csobai şi Emilia Martin intitulată Vestigiile Bisericii Ortodoxe din Ungaria101, unde este realizată o prezentare a colecţiilor bisericilor ortodoxe române din ţara vecină, adunate de cele două inimoase cercetătoare. Volumul a fost prefaţat de un articol semnat de aceleaşi Elena Csobai şi Emilia Martin, Colecţia Bisericilor Ortodoxe Române din Ungaria102, care a văzut lumina tiparului cu un an înainte.. Maria Berényi a numărat între preocupările sale şi istoria confesională. Realizările din acest spaţiu sunt racordabile fie unor momente importante din istoria ortodoxiei transilvănene precum reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului103, catalogat drept un rezultat al unui demers lucid şi perseverent al lui Andrei Şaguna, sau rolului jucat de asociaţiile de femei aparţinând comunităţii macedoromâne din Ungaria direcţia consolidării acestei confesiuni în folosul românilor

97 Elena Csobai, David Voniga în presa românească, în Idem, p. 24-26. 98Teodor Misaroş, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din R.P.Ungară, Comp-Press Kft , Budapesta, 1990, ediţia I; Editura NOI, Giula, 2002 , ediţia a II-a. 99 Eva Iova, Nota editorului, în Ibidem, p. 7, Giula, 2002. 100 Ibidem. 101 Elena Csobai, Emilia Martin, Vestigiile Bisericii Ortodoxe din Ungaria, Editura NOI, Giula, 1999. 102 Idem, Colecţia Bisericilor Ortodoxe Române din Ungaria, în Simpozion, III, Giula, 1994, p. 52-57. 103 Maria Berényi, 140 de ani de la reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, în Idem, XIV, Giula, 2005, p. 27-45. 574

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop din Transilvania şi Ungaria104. Tematici similare sunt abordate şi de către Elena Csobai în mai multe rânduri105. În fine, aceluiaşi trend îi sunt racordabile şi eforturile preotului Marius Maghiar, autor al unei teze interesante despre încreştinarea foştilor migratori unguri susţinute în lucrarea Rolul ortodoxiei în încreştinarea ungurilor106. Greco-catolicismul a fost la rândul său angrenat în discuţiile cercetătorilor români din Ungaria. Aceeaşi Maria Berényi, într-un studiu intitulat Rolul Episcopiei de Hajdúdorog în istoria greco-catolicilor români din Ungaria107, consideră că unirea religioasă a avut o consecinţă majoră pentru blocul românesc de dincoace de Carpaţi, anume divizarea acestuia, ceea ce a condus încă din secolul al XVIII-lea la încercările de maghiarizare a elementului românesc din partea de vest şi din regiunile de şes dinspre Tisa. Înfiinţarea Episcopiei de Hajdúdorog a reprezentat, în opinia autoarei, asaltul suprem asupra satelor cu populaţie românească greco-catolică din acest spaţiu, ceea ce a condus, în timp la rapida asimilare a românilor din satelor greco-catolice româneşti care au rămas în Ungaria după 1918: Leta Mare, Bedeu şi Pocei. În acelaşi timp, însă, într-o altă lucrare, Greco-catolicismul şi efectele sale în viaţa naţional- culturală a românilor din Transilvania, Maria Berényi acceptă şi consecinţele pozitive pentru românii uniţi care au decurs din actul unirii108, unirea cu Biserica Romei fiind văzută ca o soluţie realistă, care a dat semnalul unei resurecţii a naţiunii române în întregul său109. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, în acest spaţiu şi-au făcut simţită prezenţa reprezentanţii cultelor neoprotestante. În foarte scurt timp, mai accentuat după 1920, când

104 Idem, Activitatea unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XIX-lea, în Idem, XVII, Giula 2008, p. 32-64. 105 Elena Csobai, Aspecte din istoria comunitţii ortodoxe române din Bichiş, în Idem, XVIII, Giula 2009, p. 90-99. 106 Marius Maghiar, Rolul ortodoxiei în încreştinarea ungurilor, în Idem, III, Giula, 1994, p. 58-60. 107Maria Berényi, Rolul Episcopiei de Hajdúdorog în istoria greco-catolicilor români din Ungaria, în Idem, XII, Giula, 2003, p. 62-82. 108Idem, Greco-catolicismul şi efectele sale în viaţa naţional-culturală a românilor din Transilvania, în Convieţuirea (Egyűtélés), an 1, nr.4, 1997-an 2, nr. 1, Seghedin, 1998, p. 52-61. 109 Ibidem, p. 61. 575

Tradiții istorice românești și perspective europene preoţii ortodocşi au părăsit în masă parohiile rămase în Ungaria, aceste culte au prins printre săteni. În consecinţă, literatura istorică a românilor din Ungaria consemnează şi lucrări care tratează trecutul acestor biserici, mai ales al celei baptiste. Problematica a fost abordată aproape exclusiv după 1990. Printre cei mai importanţi cercetători care s-au angajat la restituirea istoriei cultului baptist în satele cu populaţie românească, care astăzi sunt în Ungaria, s-a aflat Alexandru Hoţopan. Încă la mijlocul anilor ’90 acesta a realizat Istoria bisericii baptiste din Micherechi, 1921-1950 (fragmente), publicat în două părţi în Lumina 97110 şi Lumina ’98111, unde oferă un discurs coerent, începând cu debutul cultului baptist la Micherechi. Câţiva ani mai târziu, Alexandru Hoţopan a dezvoltat subiectul într-un volum mai amplu intitulat Istoria bisericii baptiste din Micherechi 1921-1950112. Tot în acest spaţiu se mişcă şi lucrarea Anamariei Brad consacrată răspândirii religiei baptiste în comunele româneşti: Chitighaz, Cenadul-Unguresc, Micherechi, Apateu şi Crîstor113. Printre primii care a abordat însă subiectul s-a numărat Ştefan Cioca, cel care a elaborat o lucrare mai amplă despre biserica baptistă din Chitighaz114. Autorul fixează locul Chitighazului în dezvoltarea acestei confesiuni, considerând că a fost printre primele localităţi româneşti din Ungaria în care au sosit elemente ale unei misiuni baptiste. Istoriografia românilor din Ungaria cunoaşte în ultimii ani şi o direcţie de cercetare sugerată de „Analele” franceze. Sugestiv şi fundamental pentru această direcţie de cercetare este discuţia teoretică a Mihaelei Bucin despre rolul textului folcloric, a povestirii, în recuperarea istoriei115. Autoarea sugerează că recursul la acest tip de izvor istoric poate fi o soluţie pentru reconstituirea istoriei comunităţii române din Ungaria.

110 Alexandru Hoţopan, Istoria bisericii baptiste din Micherechi, 1921-1950 I., (fragmente), în Lumina ’97, Giula, 1997, p. 5-16. 111 Idem, Istoria bisericii baptiste din Micherechi, 1921-1950 II (fragmente), în Idem, Giula, 1998, p. 3-16. 112 Idem, Istoria bisericii baptiste din Micherechi 1921-1950, Giula, 2001. 113Anamaria Brad, Răspîndirea religiei baptiste în comunele româneşti: Chitighaz, Cenadul-Unguresc, Micherechi, Apateu şi Crîstor, în Convieţuirea (Együtélés), an 1, nr. 1, Seghedin, 1997, p. 52-56. 114 Ştefan Cioca, Biserica baptistă din Chitighaz (1891-1993, Chitighaz, 1993. 115 Mihaela Bucin, Textul folcloric şi recuperarea istoriei, în Idem, an 6, nr. 1-2, Seghedin, 2002, p. 7-18. 576

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Asta în condiţiile în care românii cunosc foarte puţine lucruri despre propria istorie. Cauza rezidă, spunea Mihaela Bucin, din faptul că românii din Ungaria contemporană şi-au însuşit codul cultural maghiar şi viziunea oficială asupra istoriei spaţiului în care trăiesc. Utililizarea textelor folclorice, a povestirilor, sunt, cel puţin pentru românii din Ungaria, indispensabile, consideră Mihaela Bucin. Pe de o parte datorită faptului că istoria „mare” nu are în vedere micile comunităţi, iar pe de alta pentru că istoria acestor comunităţi nu poate fi făcută decât luând în considerare memoria colectivă, întrucât izvoarele clasice sunt extrem de puţine. Adoptând un punct de vedere exprimat de Paul Ricoeur, Mihaela Bucin consideră că textul folcloric, povestirea, chiar dacă pentru istoriografie reprezintă o sursă marginală, este primul mod în care omul încearcă să înţeleagă evenimentul116. Cu toate acestea, dacă pentru istoria „mare” povestirea este adesea lăsată ca ultim argument istoriografic, în cazul comunităţilro româneşti aceasta este un izvor fundamental117. Chiar dacă este încă firavă, direcţia de studiu merită menţionată întrucât arată deschiderea spre noi provocări intelectuale, mai vizibile în cazul tinerei generaţii. Dezbaterile sunt noi în perimetrul istoriografic al românilor din Ungaria. Mihaela Bucin recurge bunăoară la instrumentarul istoriei mentalităţilor atunci când face referiri la imaginile şi stereotipiile etnice existente în cadrul comunităţilor româneşti din Ungaria118, aplecându-se în mod special asupra relaţiilor interetnice existente în localitatea Chitighaz119, o localitate multietnică în care convieţuiesc în proporţii importante români, unguri şi evrei. Aceluiaşi areal interpretativ i se circumscrie şi lucrarea Anei Hoţopan, un cercetător din mai tânăra generaţie, care investighează, apelând la imaginarul istoric, locul ţiganilor în cultura românilor din Ungaria120. Aceasta propune practic o nouă direcţie în

116 Ibidem, p. 8. 117 Ibidem. 118 Mihaela Bucin, Imagine şi stereotipie etnică, în Annales 2000, Giula, 2000, p. 138-152. 119 Idem, Relaţii interetnice în localitatea Chitighaz, în Simpozion, VI, Giula, 1997, p. 56-64. 120 Ana Hoţopan, Imaginea ţiganilor în cultura românilor din Ungaria, în Idem, XII, Giula, 2003, p. 198-211. 577

Tradiții istorice românești și perspective europene istoriografia românilor din Ungaria oferind o cercetare interesantă cadrată pe un studiu de caz, convieţuirea ţiganilor cu românii în satul Micherechi. Aceeaşi Ana Hoţopan lansează o incitantă discuţie referitoare la Viaţa erotică la românii din Micherechi121, ceea ce reprezintă de asemenea o abordare nouă şi modernă utilizând surse şi izvoare colaterale precum zicătorile, strigăturile şi vorbele de duh existente în Micherechi. Tot la acest capitol menţionăm şi eforturile în direcţia realizării unor sinteze privitoare la istoria românilor din Ungaria. Cercetătorii români de aici au încercat să realizeze câteva opere de gen, toate fiind construite pe baza instrumentarului avut la îndemână, lipsind investigaţia istorică profundă şi, mai ales, încadrate în tiparul istoriografiei maghiare. Ajunge doar să amintim faptul că niciuna nu vorbeşte despre originile limbii şi poporului român, (dacii şi romanii negăsindu-se nici măcar într-un glosar de termeni) invariabil, fiecare începând cel mai devreme cu secolul al XVIII-lea. Prin aceasta se respectă întrutotul punctul de vedere oficial al istoriografiei maghiare care acceptă prezenţa românilor în Transilvania şi Ungaria doar din Secolul Luminilor. Proiecte de realizare a unei lucrări de sinteză asupra istoriei comunităţii românilor din Ungaria au existat încă de la începutul anilor ’90. În momentul constituirii Comunităţii cercetătorilor ştiinţifici şi a creatorilor români din Ungaria, ulterior a Institutului de Cercetare a Istoriei Românilor din Ungaria ideea germina deja. Câţiva ani mai târziu, într-un interesant articol, Gheorghe Petruşan aducea sugestii pentru O schiţă a istoriei românilor din Ungaria122, unde acesta considera extrem de importantă realizarea unei istorii a românilor din Ungaria. Realizările de până în prezent nu sunt foarte multe. Printre primele contribuţii de gen se remarcă volumul Elenei Csobai, Istoricul românilor din Ungaria de azi123. Valorificând în primul rând cercetările proprii Elena Csobai prezintă principalele repere din trecutul românilor din Ungaria. Chiar dacă volumul nu este foarte extins, acesta oferă cititorului o idee despre evoluţia românităţii din Ungaria.

121 Idem, Viaţa erotică la românii din Micherechi, în Idem, XIII, Giula, 2004, p. 219-225. 122 Gheorghe Petruşan, O schiţă a istoriei românilor din Ungaria, în Idem, VI, Giula, 1997, p. 91-98. 123 Elena Csobai, Istoricul românilor din Ungaria de azi,Editura NOI, Giula, 1996. 578

In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop

Ceva mai complexă este contribuţia semnată de Gheorghe Petruşan, Emilia Martin şi Mihai Cozma intitulată Românii din Ungaria124. Aceasta discută mai pe larg despre minoritatea română din Ungaria şi momentul constituirii fiecărei comunităţi în parte. Sunt articulate informaţii din mai multe sfere ale vieţii româneşti. Alături de aspectele politice cartea dezvoltă discuţii în direcţia aşezării, repartiţiei geografice şi numărul românilor din Ungaria, despre cultura populară a românilor, mediul de locuit, îmbrăcămintea, obiceiurile şi alimentaţia acestora, tradiţiile şi aspectele identitare, dar şi despre învăţământul şi cultura minoritară. Apropiată tematic este o altă lucrare purtând un titlu similar, Românii din Ungaria125, apărută în 2004 în coordonarea lui Ioan Ciotea. Ce are în plus totuşi acest volum sunt datele recensământului realizat în Ungaria în anul 2001, care susţine în opinia autorilor fenomenul dispariţiei treptate a minorităţii române. Tot la categoria sintezelor istorice de substanţă, chiar dacă referitoare la trecutul comunităţilor ortodoxe din Ungaria este cartea lui Teodor Misaroş, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din R.P.Ungară126. Practic lucrarea analizează toate comunităţile româneşti ortodoxe din Ungaria. Cum majoritatea acestora erau ortodoxe, aici este vorba implicit despre marea majoritate a românilor din ţara vecină.

Concluzii Analizarea scrisului istoric românesc din Ungaria ne pune în faţa unor concluzii foarte interesante pentru istoria românilor din Ungaria. În primul rând se constată că o cercetare istorică instituţionalizată mai serioasă a fost posibilă după căderea regimului comunist. Abia după 1990 a apărut primul institut de profil al românilor: Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria. Acesta a avut realizări remarcabile în cei peste douăzeci de ani de existenţă, rolul catalizator jucându-l directorul acestuia, Maria Berényi. Investigând conţinutul scrisului istoric se constată faptul că s-au conturat câteva direţii şi teme de cercetare mai atent frecventate, în funcţie de contextul şi epoca istorică în care acesta s-a produs. O direcţie de

124 Gheorghe Petruşan, Emilia Martin şi Mihai Cozma, op. cit. 125 ***, Românii... 126 Teodor Misaroş, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din R.P.Ungară, Editura NOI, Budapesta, 1990. 579

Tradiții istorice românești și perspective europene cercetare atent urmărită atât înainte de 1989, cât şi după aceea a fost aceea a istoriei culturale şi a mişcării naţionale a românilor din Transilvania şi Ungaria, cu accent pe relevarea unor aspecte circumscrise secolului al XIX-lea. Maria Berényi, Elena Csobai, Gheorghe Petruşan, Mihai Cozma, Tiberiu Boca, Tiberiu Herdean şi Gheorghe Santău au excelat din acest punct de vedere. Acesteia i s-a alăturat o alta, cea consascrată reconstituirii istoriei comunităţii macedoromâne (aromâne) din Transilvania şi Ungaria. Aici Maria Berényi a avut un rol determinant, fiind principala iniţiatoare a proiectului de cercetare. Celor două tendinţe li s-a alăturat o a treia, foarte bine definită în ultimele două decenii, care vizează reconstituirea istoricului fiecărei comunităţi româneşti din Ungaria. Principalul iniţiator al acestei problematici a fost Elena Csobai, aceasta frecventând extrem de atent chestiunile referitoare la trecutul celor mai multe dintre comunităţile românilor din Ungaria. Demersul său în această direcţie poate fi detectat încă înainte de căderea regimului comunist în Ungaria. Elena Csobai a fost secondată în această direcţie de cercetare de Gheorghe Santău, Mihaela Bucin şi Florea Olteanu. Bine conturată este o altă direcţie de studiu dedicată evidenţierii personalităţilor reprezentative pentru comunitatea românilor din Ungaria. Acest spaţiu este ocupat de mai multţi autori români din Ungaria: Maria Berényi, Elena Csobai, Gheorghe Petruşan, Gheorghe Rusa. Istoria confesională a fost de asemenea o prioritate pentru cercetătorii români din Ungaria. Biserica ortodoxă a fost cel mai amplu investigată. Cel mai bine ilustrează această direcţie Teodor Misaroş, contribuţii semnificative în domeniu mai având Elena Csobai, Emilia Martin, Maria Berényi, aceasta din urmă în primul rând în zona greco- catolicismului, Alexandru Hoţopan şi Anamaria Brad în sfera istoriei cultelor neoprotestante. Foarte interesantă şi mai nouă printre abordările cercetătorilor este o direcţie de cercetare sugerată de „Annalele” franceze. Sugestive în acest sens sunt contribuţiile Mihaelei Bucin şi Ana Hoţopan. Istoriografia românilor din Ungaria este un domeniu în mişcare, an de an apar noi contribuţii editoriale. Cele mai multe dintre acestea sunt remarcabile şi demne de urmărit.

580