76 Fărâme Din Prescura Prigoanei... Dr. Manfred Dieter Kierein-Kuenring Dr. Mircea Remus Birtz
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Fărâme din Prescura prigoanei... Dr. Manfred Dieter Kierein-Kuenring Dr. Mircea Remus Birtz De mai bine de cincizeci de ani unul din autorii acestui studiu a început să se ocupe de reconstrucţia succesiunilor apostolice ale episcopilor catolici (ajungându-se la o bază de date de aproape 10.000 de reconstituiri) pasiunea cercetării respective aducând şi o inestimabilă corespondenţă aferentă din partea diverşilor episcopi. S-a creat astfel o arhivă cu date esenţiale pentru istoria contemporană a Bisericii Catolice. Rezultatele cercetărilor au stat la baza mai multor lucrări de documentare, una dintre ele fiind site-ul cibernetic creat de Dl. Martin Wolters „Die Apostolische Nachfolge”. Mai mulţi publicişti austrieci sau germani au putut folosi aceste date pentru ulterioarele lor investigaţii. O atenţie deosebită a fost acordată ierarhilor episcopale clandestine din ţările unde Biserica a fost persecutată, reuşindu-se reconstituirea lor majoră. România a fost una din acele ţări, contactele epistolare cu anumiţi protagonişti marcanţi ai rezistenţei catolice începând în 1969. Mesajele primite de la diferiţii ierarhi greco-catolici români conţin date istorice fundamentale pentru istoria recentă a acelei Biserici Române Unite. Oferim cititorului posibilitatea de a consulta mesaje din partea episcopilor Iuliu Hossu, Ioan Dragomir, Alexandru Todea, Emil Riti, Octavian Cristian şi Justin Paven. O colecţie de circa 100 de scrisori primite de la P.S. Ioan Ploscaru va fi poate editată cu altă ocazie. Prezentarea corespondenţei provenite de la ierarhii uniţi, corespondenţă care a început să fie sporadic editată de diverşi cercetători (1) oferă accesibilitatea la documente fără de care o istorie a Bisericii nu poate fi scrisă în mod satisfăcător. Contextul politic sau diplomatic în care a supravieţuit Biserica Unită din România între 1968-1990 a fost analizat de câţiva cercetători prin lucrări de referinţă (2). Reacţia atipică a României în cadrul Tratatului de la Varşovia şi neimplicarea ei în invazia Cehoslovaciei din 1968 (3), precum şi aprecierea (la nivel declarativ public) a conducătorilor Primăverii de la Praga făcută de Nicolae Ceauşescu (4) au provocat un entuziasm în ochii multora care sperau într-o liberalizare a regimului comunist. Regimul liberal comunist ceho-slovac a permis reintrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice din Cehoslovacia, interzisă în 1950, autorizată de guvern în 18.VI.1968 (5), pe plan intern, românesc, speranţele erau deci îndreptăţite, cu atât mai mult cu cât în 1.XII.1968 se serba Semicentenarul Unirii Transilvaniei, recuperat de istoriografia comunistă. Iuliu Hossu, personaj de prim-plan în 1918, a găsit de cuviinţă să-şi reintensifice demersul petiţionar, printr-un memoriu adresat factorului constituţional (29.X.1968), fără nici un răspuns. Corespondenţa lui din acea vreme este sub semnul speranţei şi a dorinţei de dreptate pentru Biserica lui (6). Demers pe care nu-l va vedea împlinit în viaţa pământească. Trecerea întru eternitate a cardinalului Hossu, ultimul episcop greco-catolic rezidenţial (diecezan) oficial, îi va obliga pe episcopii din gardă a II-a a rezistenţei greco-catolice la continuarea luptei. Deşi proiedria îi revenea de drept episcopului Ioan Ploscaru, titular de Trapezopo- 76 lis, administrator apostolic clandestin al diecezei de Lugoj, ca cel mai vechi hirotonit în ordinul episcopal (30.XI.1948), acesta va refuza, funcţia întâi-stătătoare revenindu-i episcopului Ioan Dragomir, titular de Paleopolis, administrator apostolic clandestin al diecezei de Maramureş (7). Ioan Dragomir va continua calea petiţionară în sinergie şi în paralelism cu Alexandru Todea, în plus, faţă de ultimul, va avea o prodigioasă activitate consacratoare, prin numărul mare de hirotoniri sacerdotale (şi ulterior şi episcopale) asigurând perpetuitatea clerului greco-catolic (8). Urmăririle şi tracasările la care vor fi supuşi Ioan Dragomir şi Alexandru Todea, episcop titular de Cesaropolis, administrator apostolic clandestin al arhidiecezei, se vor reflecta şi în corespondenţa lor, mai ales în corespondenţa cu străinătatea. Pentru un occidental era greu de intuit la început dimensiunea represivă şi controlul poliţienesc exercitat de Securitate, în calitate de organism represiv. Demersul unui cercetător referitor la datele unor consacrări episcopale clandestine săvârşite în timpul regimului comunist, pentru care recipiendarii au plătit cu detenţii exterminante şi sentinţe de zeci de ani de încarcerare, până la munca silnică pe viaţă, stârnea un legitim sentiment de suspiciune adresanţilor. Tonul corespondenţei este eliptic, uneori telegrafic, şi doar în timp ajungându-se la exprimarea unor sentimente spontane. Pe de altă parte, existenţa unui corespondent occidental care se interesa cu regularitate de episcopii ostracizaţi oficial, le dădea acestora sentimentul unei ferestre spre libertate. Soarta lor nu era indiferentă în afara lagărului comunist, interlocutorul lor fiind în legătură cu alţi clerici apuseni (şi deci un contact util, la nevoie, cu Sf. Scaun). Poziţia socială a corespondentului apusean (funcţionar la Ministerul Federal al Economiei din Austria) îi asigura acestuia facilităţi în contactarea nu numai a unor factori ecleziastici importanţi, dar în caz de nevoie, şi a unor personalităţi politice sau a presei. Regimul comunist nu a putut bloca această corespondenţă, chiar dacă a şicanat-o. Felicitările cu ocazia feluritelor sărbători religioase sau aniversări erau un semn tangibil al penetrării, al străpungerii izolării la care protagoniştii erau expuşi oficial. Comunicarea personală s-a amplificat treptat, erudiţia protagoniştilor fiind un element stimulant al contactului epistolar. La fel şi elementul lingvistic, protagoniştii epistolari putând coresponda în 5 limbi. Un moment umoristic ne este sugerat de reacţiile eventuale ale cenzorilor epistolari obligaţi să citească misivele în limba latină scrise de Manfred Kierein, Ioan Dragomir sau Alexandru Todea. Autorii sunt convinşi că acest moment umoristic a fost trăit cu intensitate maximă de episcopii corespondenţi. Această corespondenţă s-a desfăşurat şi ocolind serviciul poştal. Nevoile unor medicamente greu accesibile pe piaţa internă românească, ajutoarele pecuniare sau stabilirea unor contacte cu alţi clerici sau organizaţii de într-ajutorare catolice au constituit un element dinamic fundamental al acestei corespondenţe. Din corespondenţă rezultă eleganţa caracterului lui Ioan Dragomir, concizia şi sobrietatea lui Justin Ştefan Paven, fermitatea, erudiţia dar şi pasiunea lui Alexandru Todea. Cel mai comunicativ, mai locvace, dar şi mai pragmatic se va dovedi însă Emil Riti. Dar totodată şi cel mai subiectiv şi mai inconstant în propriile opţiuni. 77 Corespondenţa cu Î.P.S. Dr. Ioan Dragomir s-a sfârşit prin decesul acestuia, cea cu Alexandru Todea (şi cu Ioan Ploscaru, de altfel) în 1988 în urma refuzului lui Manfred Kierein de a accepta doar versiunea lor asupra consacrării episcopale efectuate de Ioan Dragomir. Cu P.S. Octavian Cristian relaţia epistolară s-a sfârşit tot prin decesul acestuia (13.II.1989), cu Justin Ştefan Paven a continuat până în 1996, când acesta şi-a văzut realizat visul său cel mai important: recunoaşterea Congregaţiei Inimii Neprihănite (9). Relaţia cu Emil Riti, după ce acesta a beneficiat de ajutoare şi de găzduire oferită cu generozitate de unul din autori, s-a întrerupt brusc în 1993. Transformarea unei relaţii de amiciţie într-o relaţie pur pragmatică de către episcopul clujean, relaţie pragmatică în care ierarhul nu şi-a onorat propria ofertă de a scrie nişte memorii asupra activităţii sale din clandestinitate (lucrare niciodată realizată) a dus la încetarea unilaterală a corespon- denţei din partea lui Emil Riti, acesta preferând investiţiile de pe... fosta stradă a Amur- gului. Dr. Manfred Kierein deşi l-a contactat epistolar pe cardinalul Iuliu Hossu (docu- ment I 13) nu a primit nici un răspuns. Prin intermediul unor colecţionari sau al unor mesageri proveniţi din România s-a reuşit salvarea unor epistole ale ierarhului unit adresate preoţilor sau confraţilor săi Dr. Ioan Dragomir sau Ioan Ploscaru. Cardinalul comunică date recente din activitatea lui (suprimarea domiciliului obligatoriu, opţiunea pentru adresa din Cluj a fostei episcopii, înştiinţează despre memoriul înaintat în 29.X.1968), date însoţite de speranţa eroică a restaurării dreptului Bisericii sale. Un element comun al scrisorilor este semnătura. „episcop Iuliu de Cluj – Gherla”, ceea ce dovedeşte exercitarea jurisdicţiei diecezane până la moarte. Teoria ternarelor diecezane sau ideea vehiculată în istoriografia comună a Bisericii Române Unite (mai ales în lucrările Pr. S.A. Prunduş, Clemente Plăianu şi cele tributare lor) cum că din 1948 Iuliu Hossu ar fi renunţat la jurisdicţie, sau că ar fi fost deposedat de ea capătă astfel o zdrobitoare infirmare, chiar prin pana ierarhului unit. Epistolarul provenit de la episcopul Ioan Dragomir reflectă natura prudentă şi elegantă a emitentului. Un element important oferit cercetărilor este cel legat de titlul său: titular de Paleopolis. (document II 6). Titlul lui Dragomir a fost ignorat în istoriografia unită până în 2007. Prudenţa lui Ioan Dragomir era perfect explicabilă, datorită repetatelor tracasări din partea Securităţii, la care a fost supus (10); evoluţia epistolară trădează însă o apropiere sufletească între cei doi protagonişti. Emoţionante sunt secvenţele epistolare legate de procurarea unei fotografii a ierarhului unit, acesta neputându-şi permite frecvent realizarea unor fotografii