Episcopul IOAN PLOSCARU Într-O Prietenie Epistolară De Douăzeci De Ani
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
DR. M. KIEREIN P. DR. M.R. BIRTZ • Episcopul IOAN PLOSCARU într-o prietenie epistolară de douăzeci de ani 1 Editura NAPOCA STAR Piaţa Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 tel.: 0264/432.547 mobil: 0740/167461 Director de editură: Dinu Virgil-Ureche Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş © Autorii, 2009 ISBN 978-973-647-660-0 2 DR. MANFRED KIEREIN-KUENRING CONSILIER AULIC P. DR. MIRCEA REMUS BIRTZ OBSS, OHSG, OV Episcopul IOAN PLOSCARU într-o prietenie epistolară de douăzeci de ani Coordonator: Mircea Remus Birtz Cuvânt înainte: Manfred Kierein-Kuenring Editura NAPOCA STAR Cluj-Napoca 2009 3 Coperta reproduce o acuarelă pictată de Dr. M. Kierein, portretele celor corespondenţi şi imaginea miraculoasă a Maicii Domnului de la Scăiuş 4 CUVÂNT INTRODUCTIV LA PREZENTA CARTE Corespondenţa cu Episcopul Ioan Ploscaru (născut în 19.XI.1911, decedat în 31.VII.1998) începută printr-o întâmplare, a durat aproape douăzeci de ani, a decurs în limba franceză şi a determinat în mod definitor propria-mi viaţă, precum şi cercetările cu privire la succesiunea apostolică pe care le-am desfăşurat. Mons. Ploscaru a avut maximă înţelegere pentru vasta şi de-a lungul anilor încropită colecţie de autografe episcopale, şi a trimis pentru arhiva mea mai multe autografe inestimabile din posesia sa, de pildă semnăturile Servilor lui Dumnezeu Episcopii Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Alexandru Rusu, şi alţii, pentru care sunt legat de Episcopul Ploscaru de o specială gratitudine. Prietenia epistolară plină de afecţiune s-a terminat din păcate prin contactele mele cu Episcopul Emil Riti (n. 12.XI.1926-d.21.II.2006), ceea ce Excelenţa Ioan Ploscaru a subevaluat. Episcopul Ploscaru din Lugoj, cu virtuţi comportamentale ale unui arhiepiscop, a avut o soartă martirică prin cei 14 ani de închisoare „in carcere pro fide”. Am o înaltă devoţiune pentru Ioan Ploscaru, adesea gândindu-mă în rugăciune la onoratul plecat dintre noi. Poate arhiepiscopul Ioan Ploscaru va fi ridicat la onoarea altarelor împreună cu alţi episcopi mărturisitori români. Legătura epistolară cu Ioan Ploscaru (sfinţit episcop clandestin în România în 30.XI.1948, la Bucureşti, în capela Nunţiaturii Apostolice, prin punerea mâinilor de către episcopul american de Savannah-Georgia, Gerlad Patrick O’Hara) demonstrează fidelitatea credinţei sale, iubirea de Biserică, respectul faţă de Sf. Părinte, şi integritate morală. Îi mulţumesc Excelenţei Sale Arhiepiscopului Ploscaru pentru profundele scrisori, cu care am fost prea onorat din partea sa: „Prea Scumpă Excelenţă Ioan Ploscaru! Vă mulţumesc din toată inima pentru bunătatea şi marea prietenie ce mi-aţi oferit-o. Vă asigur de rugăciunile mele pentru sufletul Vostru, fiind, cu toată devoţiunea şi cu umilinţă servitorul şi prietenul Vostru, Manfred”. Dr. Manfred Kierein-Kuenring Consilier Aulic 5 NOTĂ INTRODUCTIVĂ În volumul Fărâme din prescura prigoanei 1948-1989, publicat sub semnăturile P.dr. Mircea Remus Birtz, a Consilierului Aulic Dr. Manfred Kierein-Kuenring şi a P.dr. Sebastian Sabin Făgăraş, OSVM, apărut în 2008, se menţiona existenţa unei bogate corespondenţe provenite de la Episcopul Ioan Ploscaru (p. 76), ea urmând a fi publicată la un moment ulterior. Acest moment a sosit acum, Dl. Consilier Aulic Dr. Manfred Kierein-Kuenring binevoind să-şi redeschidă arhivele în acest scop şi să revină în peisajul publicistic legat de Biserica Greco-Catolică din România. Volumul se doreşte o modestă completare documentară legată de unul din episcopii mărturisitori ai României, P.S. Ioan Ploscaru. Acest volum oferit cititorilor nu este o biografie a episcopului Ioan Ploscaru. Nu este un volum dedicat istoriei diecezei greco-catolice a Lugojului între anii 1948-1989 de sinistră amintire. Epistolarul publicat împreună cu alte documente anexe constituie pretextul pentru o meditaţie asupra unor momente din viaţa ierarhului lugojean, care, de altfel, prin hărnicia sa rămâne cel mai bun biograf al său, precum şi un cronicar de excepţie al diecezei lugojene între 1940-1980. Această meditaţie poate şi trebuie să fie redimensionată pe măsura publicării de noi documente şi de noi manuscrise redactate de episcopul Ioan Ploscaru, de existenţa cărora suntem cerţi. Demersul nostru îl continuă pe cel al P. dr. Cătălin Linu Popian (Civitavecchia, Italia) şi al P. dr. Ioan Mitrofan, care au publicat deja parte din corespondenţa episcopului lugojean. Ioan Ploscaru a fost întâi de toate un preot model. O viaţă personală ireproşabilă, dublată de un zel pastoral autentic, de dorinţa de a-şi înmulţi talanţii de scriitor eclesiastic, învrednicit cu coroana de spini a arhieriei clandestine, şi cu şansa de a-şi rectitori propria dieceză după ce persecuţia comunistă a încetat. Sub o atitudine uneori distantă, alteori ironică sau autoironică s-a ascuns un om extrem de sensibil, extrem de atent la detaliile din jurul său, cu o profundă demnitate a stării sale sacerdotale şi cu un bun simţ asupra rosturilor româneşti care l-au definit ca un patriot autentic. Extrema sensibilitate cu care a fost înzestrat şi loviturile primite nu doar de la agenţii represiunii, ci şi din partea unor colegi eclesiastici, care nu îl informau suficient, alteori îl informau tendenţios, sau mai rău, îl supuneau unor diversiuni l-a determinat la o atitudine uneori rigidă, care nu era altceva decât manifestarea unor normale dezamăgiri asupra unor persoane în care, în prealabil, investise încredere, şi de ce nu, şi afecţiune. Aşa se explică unele decizii discutabile pe care le-a luat, sau la care s-a raliat. A refuzat de două ori şansa de a fi proiedru (întâi-stătător) al episcopilor greco-catolici din România, în 1970 şi în 1985. A adus şi a ţinut seama de argumente psihologice şi raţionale (un complex de inferioritate de care se autoacuza, lipsa titlului de doctor în teologie, nu din vina lui însă, faptul că era izolat şi supravegheat la Lugoj, fiind ţinut departe de centrele evenimentelor bisericeşti, un autentic sentiment de modestie, propensiunea spre contemplaţie şi nu spre acţiune). 6 Totuşi, dacă ar fi acceptat funcţia proiedrică, suntem convinşi că ar fi condus bine Biserica Greco-Catolică din catacombe, ba mai mult, soarta acesteia şi înainte de 1989 şi după 1989 ar fi evoluat pe o traiectorie diferită. Poate şi aşa a făcut o greşeală. Cu un spirit didactic înnăscut, suntem convinşi că „din excelsis” de unde se află acum, el însuşi doreşte să ne ajute ca cei ce-i studiază activitatea pastorală şi cea ierarhică, sacerdotală să înveţe din acestea. Una din lecţiile pe care ni le oferă constă în a nu refuza niciodată o chemare venită din partea lui Dumnezeu, chiar când nu ai vocaţie pentru ea, căci odată cu chemarea îţi vor fi date şi harurile aferente. O altă lecţie, ce se desprinde din polemica sa legată de Înalt Prea Sfinţitul dr. Ioan Dragomir, episcop titular de Paleopolis, administrator apostolic al diecezei de Maramureş, al Vicariatului de Bucureşti, şi proiedru al Bisericii Greco-Catolice, este similară lecţiei deduse din conflictele sfinţilor. Sf. Apostol Pavel a avut neînţelegeri cu Sf. Apostol Barnaba şi cu Sf. Evanghelist Marcu (F. Ap. 15: 37-39); Sf. Epifaniu din Salamina, arhiepiscopul Ciprului (310-403) se detesta cu Sf. Ioan Gură de Aur (344-407); între fericiţii urmaşi ai Sf. Francisc de Assisi şi ai Sf. Dominic de Guzman, fericiţi ridicaţi la onoarea altarelor, a existat o permanentă antipatie şi concurenţă etc. Dar toţi aceştia au avut roade inestimabile în Biserică. Conflictele între doi episcopi eroi, mărturisitori ai credinţei, nu exclud sfinţenia lor reciprocă. Acest principiu ar trebui ţinut în minte de toţi cei care studiază Istoria Bisericii. Pe planul manifestării istoriei eclesiastice logica lui „et – cum” (şi – şi) trebuie să fie grila descifrărilor comportamentale. Ioan Dragomir şi Ioan Ploscaru sunt daruri ale Bisericii, şi trebuie consideraţi ca atare. Materialul prezentat este structurat în 3 părţi. Studiul Episcopul Ioan Ploscaru într-o prietenie epistolară de douăzeci de ani este o meditaţie cu accente istorice redactată de P. Mircea Birtz. Comentariile documentelor, în care sunt precizate datările şi identificarea persoanelor, în măsura în care acest lucru a fost posibil, au fost realizate de aceeaşi persoană. Comentariile sunt complementare textului introductiv, chiar dacă există repetiţii informaţionale inerente. Grupajul documentelor este structurat în 3 părţi: partea I (I 1 – I 175) cuprinde documente provenite sau legate nemijlocit de persoana episcopului Ioan Ploscaru. Partea II (II 1 – II 13) cuprinde documente legate de corespondenţa celor doi protagonişti: fie autografe trimise de Ioan Ploscaru lui Manfred Kierein, fie texte ale unor preoţi recomandaţi chiar de Ioan Ploscaru pentru a da referinţe despre situaţia din România, fie documente legate de cauza de beatificare a episcopului mucenic al Iaşilor, Dr. Anton Durcovici. Documentele provenite de la Mons. Johannes Baltheiser sunt o altă mărturie preţioasă pentru istoria Bisericii, constituind şi un alt tip de grilă, de evaluare, a situaţiei din România. Partea a III (III 1 – III 10) reflectă debutul publicistic al preotului Ioan Ploscaru, debut ce indică „in nuce” caracterul viitorului său apostolat. Documentele, fie în original, fie în fotocopii se află în posesia autorilor prezentului volum. Ele sunt prezentate facsimilat. Întrucât prin bunăvoinţa guvernanţilor noştri România a fost declarată stat francofon, documentele redactate în limba franceză nu au fost traduse, orice persoană de instrucţie medie putându-le înţelege (ele au oricum un scurt rezumat în comentariile aferente). 7 Documentele redactate în limba germană au fost traduse de P. Mircea Birtz, traducerile fiind inserate la comentariile respective. Traducătorul îşi cere scuze pentru eventualele imperfecţiuni, neavând pregătire filologică, dar pentru acribie documentele au fost oricum reproduse facsimilat. Din considerente materiale (extinderea volumului şi resursele pecuniare) documentele au fost prezentate în caligrafia lor originală, Ioan Ploscaru având o caligrafie extrem de lizibilă, nemaifiind transcrise. Autorii îşi exprimă gratitudinea celor ce i-au ajutat să intre în posesia documentelor reproduse, fie ei printre noi, sau trecută în eternitate: Î.P.S. Ioan Ploscaru, can. Dr. Karl Hugel, P.