Incursiune În Colecția De Tablouri a Doctorului Carol Davila (1828-1884)

INCURSIUNE ÎN COLECȚIA DE TABLOURI A DOCTORULUI CAROL DAVILA (1828-1884)

Dr. Lidia Trăușan-Matu

Abstract. Davila’s painting collection was quite rich. Until the death of the doctor, which happened in 1884, when his material assets were divided among his four heritors, the collection contained several paintings, of different genres (portrait, landscape, still life, genre scene, and historical composition), technique (watercolor, oil and encaustic, drawing, engraving) and size. Above all, the family portraits gallery had the largest share; this topic will be discussed in the present study. Keywords: Anica Davila, Carol Davila, portraits, art, painting

Despre Carol Davila s-a scris mult. Cercetători diferiți ca stil și anvergură i-au cântărit faptele și i-au evocat personalitatea. Concluzia nu lasă loc interpretărilor: Carol Davila a fost unul dintre înfăptuitorii României moderne. Scurta prezentare ar putea părea incompletă, dacă nu am întregi-o, adăugând că doctorul Carol Davila a fost și un dezinteresat consumator de artă (de pictură și de literatură). Această latură a lui Davila, deși frecvent amintită în scrierile timpului și cunoscută de cercetătorii care au scris studii laborioase despre el, nu a făcut până acum obiectul unei cercetări separate. Studiul nostru își propune să umple acest gol. Mai înainte însă să prezentăm personajul. În ciuda a tot ce s-a scris, paternitatea lui Carol Davila rămâne învăluită în mister1. Sunt cercetători care afirmă că tatăl lui Davila era spaniol și că înainte de căsătorie a emigrat din Spania în „Italia austriacă”; alții spun că era francez, în vreme ce apropiații, mai cu seamă copiii și foștii săi elevi, că era maghiar din localitatea Raiding (mai exact, compozitorul Franz Liszt) (Damé, 1884, 1; Perticari Davila, 1935, 17; Greceanu, 1903, p. 7; Weinberg, 1941, 579). Amestecate sunt și afirmațiile despre mamă: fie era de origine franceză, fie germană cu ascendențe slave, fie greu de „atestat” (Pârvulescu, 2017, 165-180). Pe lângă rădăcini, și data nașterii este controversată. Pe cele două diplome de bacalaureat („Bachelier es Lettres”, acordată la 12 august 1847, și „Bachelier és Sciencés physiques”, emisă la 13 iulie 1850) scrie negru pe alb că Davila s-a născut la 8 aprilie 1828, la Parma (B.A.R., Arhiva Davila-Perticari, I. Acte 34, f. 1, și Acte 35, f. 1), dar fiica lui, Elena, căsătorită Perticari, susținea că tatăl ei i-a spus „că s-a născut în 1832, înainte

1. În mare, incertitudinile legate de obârșia lui Carol Davila au fost alimentate de fiica cea mare a doctorului, Elena Davila (căsătorită Perticari), care, din dorința de a-i fabrica tatălui o ascendență nobiliară, a susținut ideea că Davila ar fi fost fiul natural al compozitorului Franz Liszt și al contesei Marie ďAgoult (alias Daniel Stern). În mod asemănător a procedat și fratele ei, Alexandru Davila (întâiul născut al doctorului, de profesiune scriitor), precum și câțiva dintre discipolii doctorului. Scenariul a fost lămurit de biografii compozitorului ungar: Liszt a cunoscut-o pe contesa ďAgoult abia în 1834 (Schonberg, 2008, 183). Neapărat de văzut argumentația lui G. Brătescu împotriva acestei teorii (Viața Medicală, 1974, 513-516; Brătescu, 1979, 36-37).

120

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

de termen, la 7 luni” (B.A.R., Arhiva Davila-Perticari, I. Acte 34, nenumerotat). Sunt și scriitori care au scos la iveală documente din care reiese că anul nașterii lui Davila ar fi 1826 (Anuarul armatei române pe anul 1876, 323). Și totuși, din multitudinea informațiilor am preluat, ca cele mai de încredere, datele înregistrate de „certificatul” Școlii de Medicină și Farmacie din Angers, eliberat la 24 aprilie 1851 și publicat relativ recent de istoricul Mihai Sorin Rădulescu (Rădulescu, 1994, 524), și pe cele din actele „de căsătorie” (Brătescu, 1979, 10; Barbu, 1979, 50-51). Potrivit acestora, Carol a tras în piept prima gură de aer la 8 aprilie 1828, la Parma, într-o familie de origine franceză. Până la vârsta de douăzeci și cinci de ani nu s-a stabilit într-un loc anume. Cel mai mult a locuit la Angers și Paris, unde s-a străduit să devină un bun specialist. După ce și-a luat bacalaureatul în litere s-a înscris, în noiembrie 1847, la Școala preparatorie de medicină și farmacie din Angers (Rădulescu, 1994, 524), apoi și-a completat studiile la Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o cu succes în 1853. Specialitatea aleasă a fost chimia. Propensiunea lui Davila pentru chimie și științele naturale s-a manifestat de timpuriu, încă de la vârsta de cincisprezece ani, când a urmat un stagiu de ucenicie la „spițeria din Nantes” (Brătescu, 1979, 37). Să mai spunem că până la încheierea studiilor medicale, protectorul lui Davila a fost doctorul Ange Guépin. Împrejurările întâlnirii celor doi sunt și ele puternic romanțate. Important de reținut este că Guépin, persoană inimoasă, l-a călăuzit pe tânărul doctor și după stabilirea în Valahia. La București, Davila a ajuns în martie 1853, după susținerea doctoratului, când a acceptat invitația principelui domnitor Barbu Știrbei (1795-1869) de a moderniza serviciul medical al Valahiei (Brătescu, 1974, 513-514). Ca reformator al serviciului medical militar și civil și organizator al învățământului medical secundar și superior a și rămas în istoria culturală a României. Carol Davila a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Maria Marsille, fiica doctorului Marsille, de origine franceză, împământenit în Valahia, şi a Sultanei, fata paharnicului Constantin Colceag. Maria Davila a murit la nașterea fiicei lor, în martie 1860, iar peste câteva săptămâni a fost urmată de micuța Maria. Portretul Mariei Davila, pictat după o fotografie de pictorul Theodor Aman, la comanda lui Davila, se afla înaintea instaurării regimului comunist în colecţia Eforiei Spitalelor Civile de pe Bulevardul Regina Elisabeta, alături de alte portrete aparținând donatorilor Azilului „Elena Doamna”. Astăzi în clădirea Eforiei se află sediul Primăriei sectorului 5 din București (Rădulescu, 2009, 4). Peste un an, la 30 aprilie 1861, Carol se va recăsători cu Anica Racoviță, nepoata pe linie maternă a lui Dinicu Golescu și a Zincăi, născută Farfara, care i-a născut patru copii: Alexandru (1862-1929), Elena (1865-1954), Zoe Clara Christina (1867- 1945) și Carol Nicolae (strigat Pia de intimi, 1870-1937) (Ionescu, 1983, 535-542). Conform documentelor (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945; B.A.R., Arhiva Perticari Davila, II Varia 12), colecția de pictură a soților Davila pare să fi fost destul de bogată. Până la moartea doctorului, întâmplată în anul 1884, când bunurile sale materiale au fost împărțite între cei patru copii moștenitori, colecția conținea mai multe tablouri, deosebite ca gen (portret, peisaj, natură statică, scenă de gen și compoziție istorică), tehnică (ulei, acuarelă, desen, gravură) și mărime. Între toate, ponderea cea mai mare a avut-o galeria portretelor de familie, în fapt o mică genealogie memorială în imagini creată de artiști renumiți (de talia lui

121

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

Émile Dessain, Theodor Aman, Sava Henția, Nicolae Grigorescu, Constantin D. Stahi) sau mai puțin cunoscuți (Nicolae D. Eliescu, Titus Alexandrescu sau Fidelis Walch). O vreme, portretele au împodobit casa soților Davila din București de pe Strada Notagiu nr. 32, apoi, după moartea lor, pe cele ale moștenitorilor direcți. În urma donațiilor, multe dintre ele se află astăzi în patrimoniul câtorva muzee prestigioase din România. Sunt și portrete care de la bun început au fost pictate pentru a ilustra istoria unor instituții private. Reunite acum în studiul nostru, portretele spun povestea familiei Davila. Galeria portretelor de șevalet a fost inaugurată de pictorul francez Émile François Dessain2 (1808-1882) la începutul primăverii anului 1861. Povestea alcătuirii lor o știm din memoriile dramaturgului Alexandru Davila (1862-1929), fiul cel mare al soților Davila, și a început în ziua de 25 martie la ora „7 dimineața”, chiar de Buna Vestire, când Anica Racoviță a fost trezită din somn de unchiul său Nicolae Golescu cu bătăi în ușă și strigăte: „Scoală-te, Anico, că azi e Buna Vestire și trebuie să sosească franțuzul. Lasă, nene Lala, că nu poate veni, răspunse mama din fundul așternutului. E prin Moldova. Nu știi că s-au revărsat toate apele? Ba știu! răspunse nenea Nicolae. Dar franțuzul a spus că o să vină azi dimineață și franțuzul se ține de vorbă. Cum va trece apele, e treaba lui; dar le va trece. Nenea Nicolae, voință puternică și suflet excepțional, își ghicea iute semenii. Ca un răspuns vorbelor lui Nenea Nicolae, deodată se auzi, pe aleea Sălciilor, tălăngi de cai de poștă și glas de surugiu chiuind: uă ă ă ă. Mă prind că e franțuzul! Exclamă nenea Nicolae. Ne-am făcut de râs. Era, într-adevăr, franțuzul, cu pictorul Dessain și cu Costache pe capră (….). Mama sări din așternut, se îmbrăcă țărănește (așa se purtau pe atunci fetele boierești) și avu încă vremea să iasă înaintea logodnicului său. Pictorul Dessain deși obosit de drum se trezi de-a binelea la frumoasa vedenie și apucându-și creioanele și estompele, fixă pe hârtie, în delicate pasteluri, portretele celor doi logodiți. Posed și astăzi aceste pasteluri. Culorile sunt aproape nealterate după șease zeci și unu de ani. O mai fi trăind Dessain?”( Davila, 1928, 188-189). Nu, pictorul Dessain nu mai trăia la data când Alexandru Davila își dicta amintirile (între 1922 și 1928) și reflecta asupra pictorului; murise în 1882 la Valenciennes, o localitate din nordul Franței, unde artistul se născuse la 2 iunie 1808 (Catalogue des peintures, sculpures et dessins exposés dans les salles de ľhotel de ville: musée de Valenciennes, 1898, 22). Dessain își făurise o faimă europeană și orientală de pictor portretist monden destul de timpuriu, chiar de pe vremea când frecventa atelierul lui Boisselier de la Paris (Chavignerie, 1882, 425-426). Secretul succesului său îl punem pe seama manierei personale de a picta; portretele iscălite de el semănau cu modelele într-un mod ce flata amorul propriu al acestora: erau profunde și elegante, cu rafinamente coloristice vii și o ușoară tentă idealizatoare. Profunzimea figurii venea din tehnica artistului care obișnuia să rotunjească chipurile zugrăvite cu tușe tainice de studiu psihologic. Stilul acesta plăcea contemporanilor și asigura pictorului o largă clientelă, începând de la aristocrație până la burghezie. În 1861, Émile François Dessain tranzita Valahia pentru a doua oară. Profesorul și criticul de artă George Oprescu, în volumul dedicat artiștilor francezi stabiliți

2. Un studiu aplicat pe portretele acuarelă ale soților Davila, semnate de Émile Dessain, a fost publicat de Lidia Trăușan-Matu în Revista Medicală Română - Romanian Medical Journal, Vol. LXV, nr. 1, 2018, pp. 57-62.

122

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

vremelnicește prin țările române, îi identifica primul popas în anul 1852, la București, în casa „Marelui Vornic Constantin Cantacuzino” (Oprescu, 1926, 72- 73). Artistul a fost oaspetele marelui boier atâta vreme cât să-i zugrăvească portretul fiicei sale Alexandrina (1835-1916), căsătorită în 1858 cu generalul George Manu (1833-1911), pe atunci numai locotenent. Portretul s-a aflat o lungă perioadă, între 1948 (anul donării forțate) și 2015, în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, având numărul de inventar 1547 (Manu, 1907, 648). La 21 martie 2014, prin ordinul 2161 al ministrului culturii, tabloul a fost plasat în categoria „Fond al Patrimoniului Național Mobil”3, iar în 2015 a revenit în colecția urmașilor lui Constantin G. Manu. Nu pentru mult timp, după un an, în 2016, descendenții Alexandrinei Manu au decis să-l scoată la vânzare. O licitație cu titlul „Colecția familiei boierești Manu” a fost organizată de „Artmark” la 29 septembrie 2016, în palatul Cesianu-Racoviță de pe Calea Victoriei. Valoarea portretului a fost estimată de cunoscători între 800 și 1200 €. S-a vândut cu 1000 € și astăzi face parte dintr-o colecție particulară necunoscută4. Din motive care ne scapă, popasul de la Golești, din primăvara anului 1861, al lui Dessain nu este pomenit de cunoscutul critic de artă. Însă explicația pentru escala pictorului în Valahia e ușor de dat. Davila și Dessain erau francezi și buni prieteni. Se cunoscuseră în timpul războiului din Crimeea, la corpul expediționar francez. Artistul își petrecuse lunile de dinaintea izbucnirii ostilităților la Sankt Petersburg ca invitat special al familiei imperiale. Aceasta îi comandase mai multe portrete de aparat (Chavignerie, 1882, 425-426). Alte comenzi îl chemau la Constantinopol. În așteptarea corabiei care să-l poarte în noul periplu, artistul își petrecea vremea pictând peisaje și scene de război (câteva pot fi văzute la muzeul din Valenciennes, Franța). Lui Davila i-au plăcut desenele și schițele lui Dessain și l-a invitat să-i fie oaspete la București când va veni timpul întoarcerii în Franța. Ideea de a-l invita la Golești i-a venit după ce Dessain a sosit în capitala Valahiei. Pesemne s-o fi gândit Davila că la conacul lui Dinicu Golescu, bunicul din partea mamei al Anicăi Racoviță, pictorul avea să surprindă mediul și atmosfera ce îi conveneau cel mai bine logodnicei sale. Astfel, escala pe care Dessain o credea de câteva zile, s-a transformat într-o ședere mai lungă. La capătul vizitei au apărut cele două portrete invocate de Alexandru Davila în amintirile sale: Portretul Anicăi Racoviță (acuarelă, o reprezintă pe Anica trei sferturi, în costum popular, are o siluetă frumoasă, ochii întunecați și o expresie încrezătoare) și Portretul lui Carol Davila (cu torsul văzut frontal și fața ușor întoarsă, în uniformă militară, abordând cordoanele gradelor militare și ordinul Medjidie primit în 1854, în mâna stângă ține o mănușă, semn al eleganței aristocratice; era zvelt cu o constituție atletică – știm că era un înotător remarcabil –, avea o ținută frumoasă și arăta bine). Pe acuarelele acestea, ovale și potrivite ca dimensiuni, dar cu chipurile personajelor lipsite de profunzime psihologică, Dessain și-a pus semnătura în partea de jos, spre dreapta, cu vopsea neagră. Alexandru Davila ne

3. Vezi „Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Național Cultural”, la adresa http://clasate.cimec. ro/detaliu.asp?tit=Grafica--Dessain-Emile-Fran%C3%A7ois--Portretul-Alexandrinei-Manu&k=F9080 98707074EBBBCE4003BD67DB990 4. În legătură cu vânzarea portretului Alexandrinei Manu, http://www.artmark.ro/emile-francois- dessain-portretul-alexandrinei-manu.html

123

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

mai spune că ele au decorat casa doctorului Davila din Cotroceni până în 1884, apoi, prin moștenire, au intrat în posesia sa. Care a fost soarta lor după moartea dramaturgului (survenită în 1929) știm sigur numai în cazul acuarelei care o reprezintă pe Anica Davila: aceasta a fost dusă la Golești și amplasată în conacul muzeu, unde este și astăzi (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 2). E foarte probabil ca odată cu portretul Anicăi să fi fost dusă la Golești și acuarela ce îl înfățișează pe Carol Davila (Bădescu, 1985, 128-129). În paranteză fie spus, dramaturgul Alexandru Davila a fost căsătorit cu Hortensia Keminger, pictoriță medaliată și profesoară de geografie, fiica avocatului Teodor Keminger din Bacău. În 1889, după patru ani de căsătorie, cei doi s-au despărțit. Hortensia a fost cea care, invocând tensiuni în familie, a cerut divorțul și custodia celor doi copii minori: Carol și Teodor (Citta și Dorel, cum îi alintau intimii). Le va obține pe amândouă și, în scurt timp, se va recăsători cu Dumitru Racoviță (Ionescu, 2008, 203). Alexandru Davila avea la divorț douăzeci și șapte de ani și îl muncea gândul unei cariere în teatru. Debutase în viața artistică cu poezie, dar n-a avut succes cu ea. În 1902, publică drama Vlaicu Vodă care, după zbateri insistente, ajunge să fie reprezentată pe scena Naționalului bucureștean. Montarea piesei s-a bucurat de opinii critice favorabile și succes de public, figurând în programul Teatrului Național stagiuni la rând. Se pare că lumea teatrului îl aprecia, fiindcă ajunge de două ori la conducerea Naționalului (între 1905-1908 și 1912-1914). În anii dintre cele două mandate își înființează propria companie de teatru, în jurul căreia avea să adune actori și dramaturgi talentați. Totul părea că merge bine. Fondase Cercul bibliofililor și era liderul Societății Scriitorilor. A urmat tentativa de asasinat (pusă pe seama înclinațiilor sale homosexuale) și cei paisprezece ani de paralizie. Moare la 19 octombrie 1929 la Spitalul militar din București. A fost înmormântat la Cimitirul Militar din București (Constantinescu, 2005, 105). Cât despre copiii săi, primul, Carol Davila (1886-1943), diplomat de carieră, ministru plenipotențiar la Washington în vremea regelui Carol al II-lea, a fost căsătorit cu Arabella Yarka (1888-1953), fiica adoptivă a lui Scarlat Yarka și a Mariei, născută Prejbeanu (din vița boierilor Prejbeani, coborâtori pe linie feminină din ramura domnitorului Constantin Brâncoveanu). N-au avut copii și după război, prin 1924 sau 1925, au divorțat. Nu le-a mers bine nici separat; în 1943, copleșit de încercările la care l-au supus vremurile și bolile, Citta, nepotul cel mare al doctorului Carol Davila, s-a sinucis. Arabella avea să-i supraviețuiască încă zece ani, din care cinci i-a petrecut în comunism (Yarka, 2010, 12-17). Moare la 65 de ani, în 1953, singură și umilită de noul regim (pentru a supraviețui, a fost nevoită să-și vândă obiectele personale la talcioc). Și mezinul lui Alexandru Davila a avut o viață agitată. Militar de carieră, ultimul grad deținut „locotenent-colonel”, Teodor Davila (1888-1941) a participat la primul război mondial cu Regimentul 4 Roșiori, comandat de colonelul David Praporgescu. Teodor a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Zoe Iliescu, de care divorțează pentru a se recăsători cu Georgeta Gabriela Patzelt (Ionescu, 1983, 539). Moare fără urmași într-un accident aviatic petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ordinea pictării pânzelor, alte patru portrete ale soților Davila au fost semnate de Theodor Aman. Primul, portretul Anicăi Davila, o reprezintă pe Anica bust, din

124

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Fig 1 THEODOR AMAN Ana Davila ulei pe pânză, 66 x 55 cm, Muzeul de Artă Brașov.

față, îmbrăcată într-o rochie sobră de catifea închisă la culoare, a cărei austeritate nu este atenuată de dantela albă, îngustă și fină, ce-i mărginește decolteul, are părul pieptănat pe spate, ordonat în două „unde buclate” care-i cad pe umeri, o față ovală și fină, fruntea mare și bombată, ochii negri luminoși și o expresie melancolică; pe gâtul sculptural poartă un colier de aur, totul pe un fond cafeniu închis și neuniform (fig.1). Chipul, așa cum l-a zugrăvit Aman, pare întruchiparea cuvintelor lui Georges Bengesco din monografia Les Golesco: „Fruntea largă și deschisă, părul negru frumos, ochii strălucitori de viață și inteligență, eleganța bustului său, atitudinea mândră o făceau să semene acelor împărătese romane ale căror statui vechi au eternizat frumusețea” (Bengesco, 1921, 266). Al doilea portret al Anicăi Davila, iscălit Th. Aman, a fost comandat pentru a fi expus în Sala donatorilor de la Azilul Elena Doamna. Pânza o înfățișează pe Anica trei sferturi, cu chipul prezentat din față și ușor întors spre stânga. Este îmbrăcată cu o rochie de culoare închisă cu mâneci trei sferturi, manșete de dantelă albă, nasturi și guler alb croit în formă de fundă. Figura cu trăsături nobile, potențată și de expresivitatea mâinilor, se detașează de pe un fundal întunecat, luminat de un ecleraj clar, fără umbre; o lumină caldă străbate fața Anicăi, întinzându-se spre dreapta. Limbajul artistic folosit de Aman, aplecat către individualizare psihologică a modelului, lasă să se întrezărească caracterul generos al Anicăi (Grecu, 1944, 99). Următoarele două portrete îl înfățișează pe Carol Davila. Cel pictat în 1868 îl surprinde pe doctor în picioare și frontal, îmbrăcat în uniformă albastră – tunica este pictată cu multă precizie și îi dă personajului o alură impozantă. Carol e înalt, zvelt, blond, arătos, cu ochii întunecați și o expresie ușor îngrijorată (fig. 2). Al

125

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

Fig 2. THEODOR AMAN Portretul dr. Carol Davila ulei pe pânză

doilea portret (medalion, ulei pe pânză, 64 x 62 cm, donat de Elena Perticari „în timpul vieții” Muzeului Toma Stelian (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.), ni-l prezintă pe Davila bust văzut din profil, într-o poză simplă cu un aer ușor trist. Paleta uniform de întunecată (gama de negruri și de brunuri) face să iasă în relief, pe un fond aproape abstract și luminat artificial, capul doctorului încastrat într-o eșarfă albă și aureolat de părul castaniu și perciunii bogați. Una peste alta, din tablourile lui Aman ne privesc două chipuri mature ce inspiră, prin poza aleasă, prin viziunea montantă a pictorului, prin fondul neutru și pata de lumină ce le înnobilează fruntea și obrajii, demnitate, generozitate, măreție și forță. Clarobscurul lui Aman le luminează fața, dar chipurile nu zâmbesc, poate pentru că personajele sunt în situația de reprezentare, când toată punerea în scenă era codificată și studiată: de la privirea îndreptată către un spectator anonim, până la atitudinea sobră și nefamiliară, însă demonstrativă (Stoichiță, 2015, 114-115). Talentul artistului de a reda cu atâta îndemânare trăsăturile fizice și psihologice ale personajelor este impresionant. Arta lui Aman, pe nedrept acuzată de clasicism rece, transmite în realitate multă emoție și-l face imposibil de redus la un curent anume. Galeria portretelor familiei Davila continuă cu cele pictate de Sava Henția (1848-1904). În 1876, pictorul Henția realizează pentru sala Donatorilor de la Azilul „Elena Doamna” portretul Doamna Davila cu fiul (Grecu, 1944, 130). La vremea când Sava Henția îl picta, Anica Davila nu mai era în viață. Murise în 1874, în urma unui accident farmaceutic ce a semănat neliniști în mai toate grupurile sociale: pe când audia conferința soțului ei de la Spitalul Colţea, Anica are un „acces de friguri” și împreună cu sora ei, Felicia Racoviță, cer farmacistului spitalului, Alfred Bernath Lendvay (1835-1924), prietenul şi colaboratorul lui Davila, o doză de chinină. Din greşeală, chimistul Bernath Lendway îi dă Anicăi, în loc de chinină, o doză de stricnină (Gazeta medico-chirurgicală a Spitalelor, nr. 1/20 ianuarie 1874,

126

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Fig 3 SAVA HENȚIA, Ana Davila cu copilul ulei pe pânză, 130 x 97,5 cm Muzeul Municipiului București

14-15). Pe drum spre casă i se face rău și moare în braţele Feliciei. Avea 40 de ani. Portretul lui Henția este executat după o fotografie mai veche, făcută de pictorul și fotografului Carol Popp de Szathmari (Boia, Enache, Iancu, 2012, 96). Silueta Anicăi, la fel ca în fotografia lui Szathmari, este din profil, întoarsă către Alexandru, pe care încearcă să-l țină locului și în picioare preț de câteva momente, chipul îi este luminat de o bucurie ce nu poate fi simulată și pe care nu o vom mai regăsi în niciun alt portret al ei. Amândouă personajele – mama și fiul – sunt îmbrăcate în straie tradiționale muntenești și sunt profilate într-un cadru peisaj (fig. 3). Portretul – alături de „mai multe portrete, vederi, tipuri” – a fost expus de Henția în 1881, la A patra espozițiune a operelor artiștilor în viață. Pentru toate tablourile, Sava Henția a fost caracterizat drept „pictor în toată puterea cuvântului”, iar tabloul în cauză „merituos” (Resboiul Român, nr. 367, 13 iunie 1881, 3). Pe Sava Henția l-a cunoscut îndeaproape Carol Davila la școala de pe lângă Azilul „Elena Doamna”, unde pictorul preda desenul. Era în anul 1874 și Henția abia se întorsese de la Paris; în 1871, după studii la Școala de Belle-Arte din București, artistul plecase la Roma cu o bursă înlesnită de Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. De la Roma va trece la Paris, la École des Beaux-Arts, ca să studieze cu bine-cunoscutul pictor academist Alexandre Cabanel (1828-1889). La început, Henția i-a fost pacient lui Davila (suferea de surzenie, peste care acuza dureri de oase), apoi au devenit amici și, treptat, pe negândite, amiciția s-a transformat în prietenie. La dezvoltarea prieteniei a contribuit și experiența războiului de independență. În 1877, guvernanți, în frunte cu Ion Brătianu, gândesc ca ar fi potrivit ca o echipă voluntară de pictori talentați, atașați Serviciului ambulanțelor marelui cartier general, să meargă pe front și să imortalizeze în imagini evocatoare momente din războiul ruso-turc (Oprescu, 1968, 44-45). Pentru invitarea și convingerea artiștilor, Brătianu îi ceruse sprijinul lui Carol Davila. În felul acesta

127

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

ajung pe front Carol Popp de Szathmari, Nicolae Grigorescu, George Demetrescu Mirea și Sava Henția (care n-a pregetat să li se alăture, deși era aproape surd) (Literatura și arta română, an VI, 1902, 65-67; Ionescu, 2002, 135-137; Oprescu, 1968, 45). Cu toți acești artiști avea să dezvolte Davila splendide prietenii. În colecția Muzeului Național de Artă al României se găsește un alt tablou semnat de Sava Henția ce a aparținut familiei Davila: Portretul lui Alexandru Davila cu mama, datat 1885 (Anghel, Vida, 2016, 227). Și în acest caz discutăm de un portret pictat după o fotografie, probabil – judecând după chipul copilului și al mamei – prima fotografie a celor doi. Anica Davila este zugrăvită pe un fond monocrom în picioare și trei sferturi, în poziție aproape frontală, îmbrăcată într- un splendid costum popular, „cusut cu mătăsuri”. În jurul capului și pe umeri și-a înfășurat o maramă albă de borangic subțire, ale cărei capete se prelungesc pe spate. Aranjamentul îi evidențiază părul negru pieptănat cu cărare pe mijloc și ochii obosiți, încercănați de griji sau nesomn. Cu mâna dreaptă Anica l-a cuprins pe Alexandru, care, îmbrăcat în cămașă cu motive muntenești și ținând strâns mâna stângă a mamei, stă cuminte în scrânciobul ce coboară din tavan (fig. 4). Portretul întrunește o seamă de calități de valoare (subtilitatea cromatică – tonuri de albastru cobalt, negru, galben și alb –, abilitate în redarea texturilor, măiestrie în surprinderea trăsăturilor psihologice, subliniată de expresivitatea ochilor și a mâinilor) ce îl recomandă pe Henția ca un artist talentat. Un alt portret al lui Henția, ulei pe pânză, nedatat și nesemnat, o înfățișează pe cofondatoarea și prima directoare a Azilului de fete „Elena Doamna” din București, bust, îmbrăcată în costum popular și cu salbă de aur la gât, pe cap poartă o diademă îngustă mărginită de o maramă subțire de borangic, ca un văl, brodată cu flori albe de mătase, pe sub care se zărește părul negru și fin. Chipul expresiv este străbătut de o nostalgie resemnată (posibil să ascundă dor, regrete, tristeți), pe care i-o putem citi în privirea blândă și ușor pierdută, în expresia voluntară a buzelor strânse. Trăsăturile Anicăi Davila se detașează pe un fundal întunecat și monocrom. Expus la „Expozițiunea Română” de la Sibiu în 1881, portretul i-a adus lui Henția „diploma de onoare”. Tabloul s-a aflat multă vreme în posesia Elenei Peticari, la conacul de la Izvoru, județul Argeș, poziționat „chiar deasupra șemineului din salonul mare”, a p o i a fost donat Muzeului Toma Stelian. În evidențe mai vechi lucrarea era clasată în Patrimoniul Cultural Național. În prezent se află la Muzeul de Artă din Timișoara (Frunzetti, 1991, 368). Anica Davila, născută în 1834 la Craiova, avea o ascendență vrednic de reținut. Mama ei se chema tot Anica și, am mai spus, era fiica lui Dumitru Golescu și a Zincăi, născută Farfara, scoborâtoare din ramura vornicului Ștefan Pârșcoveanu și înrudită cu familiile domnitoare Barbu Știrbei și Cantacuzino. Ascendența Anicăi nu era mai prejos nici pe linie paternă. Tatăl ei, Alexandru Racoviță (1773-1853), mare clucer, logofăt al credinței și mare logofăt (în 1842), cobora direct din familia domnitoare Racoviță. Era fiul spătarului Mihai Racoviță și al Mariei N. Sutzu, și nepotul fostului principe domnitor Ștefan Racoviță, fiu de domn la rândul lui, al lui vodă Mihai Racoviță din căsătoria cu Ana Dediu Codreanu (Racoviță-Cehan, 1942, 41). În 1820, Alexandru Racoviță s-a căsătorit cu Anica Golescu. Pe parcursul celor 33 de ani de căsătorie au avut nouă copii (trei băieți - Constantin, Dimitrie și Alexandru – și șase fete: Elena, Felicia, Anica, Alexandrina, Zoe și Ecaterina). Anica

128

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Fig 4. SAVA HENȚIA Alexandru Davila cu mama (Ana Davila) ulei pe pânză, 113x76 cm Muzeul Național de Artă al României

Fig. 5. SAVA HENȚIA Portretul lui Carol Davila, 1884 ulei pe carton Muzeul de Artă din Ploiești

129 https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

era al cincilea copil al familiei Racoviță (Racoviță-Cehan, 1942, 41)5. În copilărie se bucurase de o educație specifică copiilor de mari boieri, iar la 27 de ani, s-a căsătorit cu doctorul Davila. După nuntă și-a urmat soțul la București și a încercat să facă față noilor îndatoriri. Nu era deloc ușor. Carol era un doctor faimos, dedicat, muncitor, sobru și meticulos. Îi plăcea să controleze totul: de la alegerea hainelor până la școlile ce urmau să le frecventeze copii săi. Anica era mai romantică, prefera să se îmbrace în costum popular și să participe la hora de duminică din Golești. Treptat, spre lauda ei, a înțeles caracterul lui Carol (mai tot timpul nemulțumit, ușor găsea cusururi și repede se supăra), i s-a alăturat și l-a susținut în eforturile filantropice. A izbândit nu o singură dată: a organizat pe principii moderne „Azilul Elena Doamna” și a întemeiat pe lângă el o școală normală (Grecu, 1944, 36). Penelului lui Sava Henția îi aparține și ultimul portret al lui Davila. Isprăvit cu câteva luni înainte de moartea doctorului, la începutul anului 1884, tabloul îl redă pe Carol la maturitate, împlinise 56 de ani, își lăsase perciuni respectabili și arăta ca un profet biblic dintr-o pictură veche (fig. 5). Afișează o expresie obosită, pare stors de vlagă, de parcă și-a dat sângele în schimbul faptelor sale (Frunzetti, 1991, 368). În ansamblu, tablourile lui Henția îi înfățișează pe soții Davila reținuți și împăcați cu soarta. Copii lor, în particular Elena și Alexandru, și-au descris copilăria ca petrecută într-o atmosferă idilică și, în multe privințe, credem că așa a fost; totuși, în traiul familiei de la Cotroceni au existat și tensiuni, stârnite mai cu seamă de Carol. Sabina Cantacuzino, rudă apropiată cu familia Golescu, descrie în memoriile sale o latură neliniștitoare a lui Davila; acesta își schimba brusc dispoziția și adeseori avea accese de furie și isterie: „Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea mult pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgea pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa” (Cantacuzino, 2013,67-68). Aceste „ieșiri” nu aveau cum să fie pe placul Anicăi și chiar dacă nu a făcut caz de ele, trebuie să o fi afectat. Poate de aici aerul trist, aproape dureros, surprins de Henția în portretele sale. Un episod luminos din viața soților Davila a fost prietenia cu pictorul Nicolae Grigorescu. Davila l-a cunoscut pe artist la București, în iunie 1864, în circumstanțe nu tocmai fericite: pictorul venise într-o scurtă vacanță de la Barbizon și manifesta simptome de „angină difterică”. La rugămintea lui Nae Bassarabescu, redactorul ziarului Poporul și bun prieten al pictorului, Davila îl „vizitează” pe Grigorescu în apartamentul din „fața Pasagiului Român”. Prietenia se legă imediat și va dura cât o viață de om. „De prin 1867” – își amintește Alexandru Davila – Grigorescu își petrecea aproape regulat ziua de joi a săptămânii la Cotroceni. Părinții săi „îl iubeau foarte mult” și îl invitau „la masă”( Davila, 1928, 36). La casa soților Davila, pe lângă bucuria „comeseniei”, pe Grigorescu îl atrăgea „crângul de sălcii care îmbracă valea” Cotrocenilor. Îi părea „o minunăție” și avea să-și petreacă ore întregi, așezat pe un scăunel, pictându-l. Eforturile sale au avut ca rezultat câteva peisaje superbe, care surprind atmosfera locului și naturalismul momentului. Publicul prezent la Expoziția artiștilor în viață, deschisă la 15 iunie 1870 (Ionescu, 2008, 140-141), nu le-a apreciat prea mult, de vreme ce doar unul a fost vândut. Cumpărătorul a fost chiar Davila, iar tabloul era o pictură în ulei,

5. Vezi și http://www.ghika.net/Familles/Racovita/Racovita.pdf

130

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

pe care Grigorescu a intitulat-o „Studiu, peisaj”, și reprezenta – după descrierea Elenei Perticari - „grădina de sub parcul Palatului Cotroceni, cu un pavilion de lemn vopsit cenușiu în care Doamna Elena Cuza aduna orfanele azilului și alți copii spre a le da o masă în ziua de S-ta Elena” (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.). Tabloul a fost donat de fiica doctorului Muzeului Toma Stelian cu mențiunea „doresc spre lămurire mai târziu să se pue o inscripțiune care să spue ce arată tabloul” (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4). Un alt peisaj a fost donat de Grigorescu „Azilului Elena Doamna” (Grecu, 1944, 136). Legat de colecţia Eforiei Spitalelor, am întrebat de soarta ei pe câţiva specialiști care lucrează în domeniul muzeografiei. Răspunsul lor a fost că aceasta s-a „risipit” prin diferite muzee. Grigorescu era apreciat de contemporani mai cu seamă pentru tablourile lui de gen. Deloc surprinzător că personalități precum Davila își doreau să fie pictate de artist. Pictorul nu avea tendința să-și înfrumusețeze modelele, dar comanditarii trăiau cu impresia că, grației talentului artistului, vor continua să încânte veșnic privitorul. Și chiar așa este, cel puțin asta simțim în fața portretelor ce-i înfățișează pe membrii familiei Davila. Trei din cele patru portrete cunoscute ale lui Grigorescu făcute familiei Davila nu au nimic dramatic și nu urmăresc să fie strălucitoare, dar cu cât le privim mai mult, cu atât avem impresia că descifrăm caracterul și personalitatea modelului. Poate la fel este și portretul Anicăi Davila, pictat în 1873. Și chiar dacă nu am avut acces la el, știm din însemnările lui Alexandru Davila (care invocă o discuție avută cu Grigorescu după moartea lui Carol) că Anica avea o fire cu totul deosebită de a soțului ei: „Pe cucoana Anica am putut-o zugrăvi liniștit, îmi zicea el, dar pe tată-tu mi-a fost mai greu, pentru că dânsul nu stătea la un loc. Din fericire studiasem mult procedeurile pictorilor japonezi, care zugrăveau din memorie o vedenie de o clipă”( Davila, 1938, 37). Până în acest moment, nu avem semnale că portretul s-ar afla în patrimoniul muzeelor din România. E foarte probabil să se găsească într-o colecţie particulară. Portretul lui Carol Davila zugrăvit de Nicolae Grigorescu în 1876 este diferit de toate efigiile făcute doctorului până atunci (Anghel, Vida, 2016, 102). Particularitatea lui stă în aranjamentul construit de pictor pentru a reda trăirea interioară şi caracterul personajului. Carol este decupat trei sferturi, în profil, cu fața răsucită ușor spre privitor și puternic luminată din dreapta; alegerea paletei de culori pământii (gamă de negruri și de brunuri) pentru redarea corpului și a cadrului, face să iasă în evidență nuanţele calde ale feței (aplicate pe pânză în tușe fine, dar energice): de la rozul delicat al obrajilor la albastrul ochilor pătrunzători, a căror strălucire și direcție este sporită prin accente de lumină (fig. 6). Pe la 1879, Nicolae Grigorescu avea să picteze o replică aproape identică a acestui portret, pe care însă nu o datează (fig. 7). Credem că această replică este portretul reprodus de criticul de artă Virgil Cioflec în monografia dedicată lui Grigorescu (Cioflec,1921, 21), și despre care profesorul G. Oprescu a scris că pictorul l-a expus în 1885, alături „de alte trei portrete aparținând familiei prietenului său Carol Davila”, în „expoziția de la Intim Club” (Oprescu, 1962, 122, 271). E destul de probabil ca această variantă să fie portretul pe care Elena Perticari l-a donat „în timpul vieții Muzeului Stelian” și despre care a lăsat scris că a fost pictat de Grigorescu „în 1880” (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.).

131

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

Fig. 6 NICOLAE GRIGORESCU Portretul doctorului Carol Davila ulei pe pânză, 114x80,3 cm Muzeul Național de Artă al României

Muzeul Național de Artă al României deține în colecțiile sale încă două portrete ale doctorului Davila: unul atribuit pictorul Titus Alexandrescu (fig. 8) și intitulată „Carol Davila / Don” (Anghel, Vida, 2016, 298) și altul anonim (Anghel, Vida, 2015, 167). De asemenea, un portret al lui Carol Davila (fig. 9), iscălit Stahi, se află în galeria de portrete a Muzeului Universității din Iași (Iftimi, 2010, 207, 233). Revenind la pânzele lui Grigorescu, în 1880 acesta îi portretizează pe primii doi născuți ai soților Davila: pe Alexandru Davila (ulei pe pânză, „cunoscut sub numele de Băiat de Mocan”, semnat dreapta jos cu roșu, astăzi se află în colecția Garabet Avachian și poate fi admirat la Muzeul Colecțiilor de Artă, de pe Calea Victoriei nr. 111) și pe Elena Davila (denumit de Alexandru „cap de studiu în plin soare” (Davila, 1928, 36), iar de Elena Perticari Davila „schița Elenei Davila sub umbra pomilor din curte” (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.); portretul a fost donat Muzeului Toma Stelian de Elena Perticari și se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României (Anghel, Vida, 2016, 54). Legat de portretul din urmă, Grigorescu o înfățișează pe fiica cea mare a soților Davila cu obrajii îmbujorați de soare și părul încurcat, stând bosumflată că trebuie să stea cuminte în loc să alerge prin grădină (fig. 10). Vitalitatea din privire îi anunță parcă caracterul dăruit de mai târziu. S-a născut la 25 septembrie 1865 și la botez a primit numele nașei sale Elena Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După ce a absolvit școala de pe lângă Azilul Elena Doamna, a plecat să studieze la „Institutul domnișoarei I. Theiss” din Stuttgart. La șaptesprezece ani, în 1882, s-a căsătorit cu generalul Ioan Perticari, de neam boieresc, pe atunci căpitan în armată și absolvent de Politehnică la Paris. N-au avut copii, însă au adoptat o fetiță, Ioana (Ionescu, 1983, 540-541)6. Dintre

6. Elena Ioana Perticari a fost căsătorită de două ori: întâia dată cu Ionel Ghica și a doua oară cu

132

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Fig. 7 NICOLAE GRIGORESCU Portretul doctorului Carol Davila ulei pe pânză nesemnat, nedatat

toți copiii lui Carol Davila, Elena a fost cea mai dedicată familiei; ea a făcut tot ce se putea face pentru a menține vie memoria tatălui ei: i-a publicat corespondența, a patronat studii ce susțin ideea că Davila ar fi fost fiul natural al compozitorului Franz Liszt și al contesei Marie ďAgoult, a înființat un stabiliment pentru bolnavi și o școală la Izvoru, a scris o carte cu valoare memorialistică, Amintiri din copilărie. În prezent, deși numele și sângele Elenei Perticari Davila s-au stins odată cu moartea ei (1954), descendența pe linia fiicei adoptive, Ioana Perticari Ghica, continuă în Franța. Ne mai amintesc de Elena Perticari Davila ruinele conacului Peticari de la Izvoru de Sus, județul Argeș (conacul, astăzi o ruină, a fost proiectat de arhitectul francez E. Redont). În Arhiva Perticari-Davila de la Biblioteca Academiei Române se păstrează dosarul cu „Inventarul de avere rămasă pe urma defunctului general I. Perticari” (B.A.R., Arhiva Perticari Davila, II Varia 12, conține 6 file nenumerotate). Dincolo de interesante informaţii privitoare la bunurile familiei, documentul înregistrează tablourile aflate în proprietatea Elenei după moartea soțului ei (câte erau, de unde proveneau, cine le va moșteni). Aceste informații corelate cu cele provenite din fondurile Arhivelor Naționale din București (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945) și de la Arhivele Naționale Argeș (Arhivele Naționale Argeș, Fond familial Elena Perticari Davila, mapa VII/71)7 ne ajută să reconstituim – cu aproximație – colecția de pictură, desen și grafică a părinților Elenei Perticari Davila. Aflăm, astfel, că soții Davila au deținut, pe lângă portretele deja invocate,

Constantin Suțu. Din prima căsătorie, Ioana Perticari a avut două fete, Irina și Ioana, iar din a doua un băiat, pe Constantin C. Suțu. 7. Testamentul a fost publicat de Radu Aurel și poate fi găsit la adresa http://arhivist.blogspot.ro/2012/12/ testamentul-elenei-perticari-davila.html

133

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

Fig. 8 TITUS ALEXANDRESCU (atribuit) Portretul doctorului Carol Davila (copie) ulei pe pânză, 119,5x90,5 cm Muzeul Național de Artă al României

și alte tablouri: „o litografie școala germană, cadru negru”, „un tablou turc călare”, „un tablou cap de țărancă”, „un portret creion”, „patru tablouri Grigorescu, „o acuarelă Grigorescu”, „un tablou vechi Baba Oarba (tata)”, „un tablou Andreescu” (e posibil să fie schița Bucureștii văzut noaptea, semnalată de C.I. Stăcescu în revista Literatura și arta română), „un tablou regele Carol”, pânza „Cireși, Grigorescu”, „tablou Grant – Bretonne”, „tablou Grant, Casa din Golești”, pânza „Vitré de Grigorescu”, „un tablou Aman”, o „vedere de iarnă”, o „acuarelă Grant, Mama Ana”, un portret pe porțelan „după Van Dyck”, „un portret pe sticlă, Dna Davila cu pruncu” (B.A.R., Arhiva Perticari Davila, II Varia 12). Alte nume de pânze le aflăm din actele de donație ale Elenei Perticari Davila către diferite instituții de cultură: două tablouri Grigorescu („autoportret” și acuarela „Violonist”, donate muzeului Stelian (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.), un tablou pe sticlă semnat Henry Cros și intitulat „Pate de verre téte eutemul relief” (donat muzeului Stelian) (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 4.), un desen de Negulici reprezentând-o pe „Maria Grecianu, născută Perticari”, o acuarelă de Grant „cu chipul Anei Geantă (Golești)”, un tablou în ulei de Emil Volkers, intitulat „Țăranca la puț”, despre care Elena Perticari spune că a fost „lucrată în Golești”, model fiindu-i „D-na Pătrițel Cantacuzino, mama mare a lui Ion Duca”, un „desen în cărbune cu chipul lui Carol Davila” semnat de Fidelis Walch (S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945, f. 5.), un portret în ulei al lui Carol Davila, pictat de Alexandru Elliescu (tabloul a fost donat Facultății de Medicină și Farmacie din București și se află astăzi în „Colecția de portrete și busturi” a Universității (Bercuș, 1968, 14), un tablou în ulei reprezentând „o pisică cu pisoi” (Davila, 1928, 61). Să mai reținem că cele mai multe tablouri au fost alese și cumpărate de Anica Davila cu gândul să „înfrumusețeze casele sale din strada Notagiu”. Doctorul

134

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Fig. 9 Fig. 10 C.D. STAHI NICOLAE GRIGORESCU Dr. Carol Davila Cap de fetiță: Elena Davila ulei pe pânză ulei pe pânză, 40,5x32,5cm Muzeul Universității din Iași Muzeul Național de Artă al României

Davila, își amintește dramaturgul Alexandru Davila, aprecia arta, dar nu făcea mare caz, „ca alți doctori”. De exemplu, ca bunul său prieten doctorul Marcovici, care poza în mare amator de artă și se plângea că Davila îi „face concurență”, însă „nu încadra tablourile, nici nu le atârna pe pereți, ci punea să i le care în pod”. Davila însă, „mai politicos și mai respectuos pentru o muncă de artist, le încadra frumos și le atârna pe pereți” (Davila, 1928, 62).

135

https://biblioteca-digitala.ro Muzeul Municipiului București

BIBLIOGRAFIE Izvoare: B.A.R., Arhiva Davila-Perticari, I. Acte 34, și Acte 35. B.A.R., Arhiva Perticari Davila, II Varia 12. S.A.N.I.C., Fond Davila (Familial), dosar nr. 10/1945 Arhivele Naționale Argeș, Fond familial Elena Perticari Davila, mapa VII/71 Lucrări generale: Anghel,C., Vida, M., 2015, Repertoriul picturii românești moderne. Secolul al XIX-lea, Vol. I, Literele A-E, Editura Muzeului Național de Artă al României, București. Anghel, C., Vida, M., 2016, Repertoriul picturii românești moderne. Secolul al XIX-lea, Vol. II, Literele F-H, Editura Muzeului Național de Artă al României, București. Barbu, G., 1958, Carol Davila și timpul său, Editura Științifică, București. Bengesco, G., 1921, Une famille de Boyards lettrés roumains au XIXe siècle. Les Golesco, Librairie Plon-Nourrit & Cie, Paris. Bercuș, I.C., 1968, Colecția de portrete și busturi a Facultății de Medicină, prefață de Th. Burghele, Editura Medicală, București. Boia, L., Enache, M., Iancu, V., 2012, Mitul național. Contribuția artelor la definirea identității românești (1830-1930), Editura Muzeului Național de Artă al României, București. Brătescu, G., 1974, „Despre originea lui Carol Davila”, în Viața Medicală, nr. 11, pp. 513-515. Brătescu, G., 1979, Tinerețea lui Carol Davila, Editura Albatros, București. Cantacuzino, S., 2013, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Editura Humanitas, București,. Catalogue des peintures, sculpures et dessins exposés dans les salles de ľhotel de ville: musée de Valenciennes, ., 1898, Imprimerie L. Lacour & C., Valenciennes. Chavignerie, E. B., 1882, Dictionnaire général des artistes de l’École française depuis l’origine des arts du dessin jusqu’à nos jours: architectes, peintres, sculpteurs, graveurs et lithographes, Librairie Renouard, Paris. Cioflec, V. , 1925, Grigorescu, Editura Cultura Națională, București. Constantinescu, E., 2005, Alexandru Davila. Micromonografie, Editura „Tip Naste”, Pitești. Davila, A., 1928, Din torsul zilelor, vol. I, Editura Oltenia, București. Delavrancea, 1902 „Grigorescu”, în Literatura și arta română, an VI, pp. 65-67. Frambourg, G., 1964, Un philanthrope et démocrate nantais, le docteur Guépin (1805-1873). Ėtude de ľaction et de la pensée ďun homme de 1848, Imprimerie de ľAtlantique, Nantes. Frunzetti,I., 1991, Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București. Greceanu, D., 1903, Schițare din vieța și activitatea generaluilui doctor Carol Davila, Tipografia „Clemența”, București. Grecu, E., 1944, Azilul Elena Doamna și ajutorul domnesc dat orfanilor, Editura Casa Școalelor, București. Iftimi, S., 2010, „Considerații privitoare la galeria de portrete a Muzeului Universității din Iași”, în Historia Universitatis Iassiensis, I, Iași. Ionescu, C., 1983, Descendenții lui Carol Davila (Mărturii documentare), în G. Brătescu (coord.), Momente din trecutul medicinii. Studii, note și documente, Editura Medicală, București, pp. 535-542. Ionescu, A. –S., 2002, Penel și sabie. Artiști documentariști și corespondenți de front în Războiul de Independență (1877-1878), Editura Biblioteca Bucureștilor, București. Ionescu, A. -S., 2008, Mișcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Noi Media Print, București.

136

https://biblioteca-digitala.ro Revista de Artă și Istoria Artei

Manu, C. G., 1907, Documente din secolele al XVI-lea - XIX-lea privitoare la familia Mano, Tipografia Curții Regale, București. Oprescu, G., 1968, Scrieri despre artă, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Meridiane, București. Oprescu, G., 1926, Țările Române văzute de artiștii francezi (sec. XVIII și XIX), Tipografia Cultura Națională, București. Oprescu, G., 1962, N. Grigorescu, vol. II, Editura Meridiane, București. Perticari Davila, E., 1935, Din viața și corespondența lui Carol Davila, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București. Pârvulescu, I., 2017, În intimitatea secolului 19, Humanitas, București. Racoviță-Cehan, M., 1942, Familia Racoviţă-Cehan. Genealogie şi Istorie, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, București. Rădulescu, M. S., 1994, „Acte privind studenții români mediciniști la Paris”, în Revista istorică, tomul V, nr. 5-6, București, pp. 523-525. Schonberg, C. H, 2008, Viețile marilor compozitori, Traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București. Stăncescu, C. I., 1899, „Ioan Andreescu”, în Literatura și arta română, an IV, nr. 5–6-7, București, pp. 411-418. Stoichiță, V. I., 2015, Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei, Traducere de Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, Humanitas, București. Weinberg, I., 1960, Carol Davila, Editura Tineretului, București. Yarka, A., 2010, De pe o zi pe alta. Carnet intim (1913-1918), Editura Compania, București.

137

https://biblioteca-digitala.ro