SUMAR • Istoria Războiului Rece – O privire asupra fizionomiei Războiului Rece – academician MIRCEA MALIŢA ...... 1 – Noile haine ale propagandei în timpul Războiului Rece – colonel CĂLIN HENTEA ...... 11 REVISTA DE ISTORIE MILITAR| • Începuturile occidentalizării României Publica]ia este editat\ de Minis- – 24 Ianuarie 1859: unificare, modernizare, europenizare terul Ap\r\rii, prin Institutul – RUXANDRA VIDRAŞCU ...... 17 pentru Studii Politice de Ap\rare – Independenţa, imperativ al afirmării europene a României [i Istorie Militar\, membru al – prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU ...... 25 Consor]iului Academiilor de – Efortul militar românesc pentru cauza independenţei – PETRE OTU ...... 31 Ap\rare [i Institutelor pentru Studii de Securitate din cadrul • Relaţii internaţionale Parteneriatului pentru Pace, – Franţa l-a salvat pe Yasser Arafat de la pierzanie! coordonator na]ional al Proiec- – ambasador ELIEZER PALMOR, Israel ...... 41 tului de Istorie Paralel\> NATO – Preliminariile negocierilor româno-iugoslave pentru construirea sistemului – Tratatul de la Var[ovia hidroenergetic de la Porţile de Fier I – dr. BENIAMIN C. BENEA...... 50

COLEGIUL DE REDAC}IE • Armată şi societate – Despre starea morală a Armatei Române după 23 august 1944 • General-maior (r) dr. MIHAIL – colonel (r) conf. univ. dr. GHEORGHE NICOLESCU...... 57 E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de • Dezvăluiri Ap\rare [i Istorie Militar\ – Kaiserul Wilhelm al II-lea, Înaltul Comandament German şi România în anii • Colonel (r) dr. PETRE OTU, Primului Război Mondial (1916-1917) – lector univ. dr. SORIN CRISTESCU .... 62 directorul [tiin]ific al Institutului – Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din al pentru Studii Politice de Ap\rare Doilea Război Mondial (II) – EMANUEL ANTOCHE, Franţa ...... 69 [i Istorie Militar\ • Eveniment – REDACŢIA ...... 75 • Prof. univ. dr. DENNIS DELE- TANT, London University • Dicţionar istorico-militar • Prof. univ. dr. MIHAI – Tunurile „Krupp” din dotarea Crucişătorului „Elisabeta” RETEGAN, Universitatea – CORNEL I. SCAFEŞ ...... 76 Bucure[ti • In memoriam • IULIAN FOTA, directorul – Profesorul Jean Nouzille – comandor (r) GHEORGHE VARTIC...... 79 Colegiului Na]ional de Ap\rare • Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. • Traduceri: [t., Institutul pentru Studii – Massimo de Leonardis: Monarhia, Armata şi construirea naţiunii italiene Politice de Ap\rare [i Istorie (1861-1918) – traducere şi adaptare de MONA-ELENA SIMINIUC ...... 80 Militar\ • Recenzii – SERGIU IOSIPESCU, GHEORGHE VARTIC, LIVIU VIŞAN DAN CONSTANTIN RĂDULESCU ...... 87 • Prof. univ. dr. ALESANDRU DU}U, Universitatea „Spiru • Revista este inclus\ ;n baza de date a Consiliului Na]ional al Cercet\rii Haret” {tiin]ifice ;n :nv\]\m=ntul Superior, fiind evaluat\ la categoria „B”. • Abonamentele se fac prin unit\]ile militare, pentru cititorii din armat\ • Prof. univ. dr. MARIA GEOR- (3 lei x 6 Ÿ 18 lei/an), precum [i prin oficiile po[tale [i factorii po[tali GESCU, Universitatea Pite[ti (5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr. RO46TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1, • Comandor (r) GHEORGHE Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098. VARTIC, cc. [t., Institutul pentru • Cititorii din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a Presei Libere nr. 1, sector 1, Bucure[ti, Rom=nia la P.O. BOX 33-57, la fax 0040-21- Studii Politice de Ap\rare [i 3187002 sau 3187003 Istorie Militar\ • Pozi]ia revistei ;n lista-catalogISSN a1220-5710 publica]iilor este la num\rul 5017 ISSN 1220-5710 O PRIVIRE ASUPRA FIZIONOMIEI R~ZBOIULUI RECE

academician MIRCEA MALI}A

După ce am însumat fragmentele memoriale unde concepţia pieţei capitaliste se izbeşte de ale unei lungi cariere diplomatice care a coincis cu dirijismul totalitar al economiilor lagărului socialist trei pătrimi din intervalul numit „Războiul Rece”*, şi, în fine, marchează populaţii şi generaţii întregi adaug simplei evocări de evenimente încercarea cu pecetea fricii şi nesiguranţei, ameninţând cu un de a degaja o vedere de ansamblu. Am fost încurajat război nuclear, de la care, în ultimă instanţă, marile de apariţia multor cărţi consacrate subiectului în puteri s-au abţinut. anii ’90 şi la începutul acestui secol, precum şi de Toate acestea sunt adevărate, dar mă întreb explorarea sistematică a temei printr-un efort in- ce se întâmplă dacă răsturnăm piramida şi începem ternaţional, cum este proiectul Centrului de la cu acest acord menţionat în coada listei. Washington. Dintre cărţi am ales patru autori din Astfel, am început prin a observa şi înţelege locuri diferite: John Lewis Gaddis (The Cold War. A acordul nescris al puterilor nucleare de a nu New History, Penguin Press, Yale University, 2005), recurge la armele nucleare. Superputerile şi-au Odd Arne Westad (The Global Cold War, Cambridge asumat răspunderea, neîncorporată în texte expli- University Press, 2005), André Fontaine (fostul cite, dar profundă, de a nu declanşa un război editor al cotidianului Le Monde, La tache rouge, nuclear. Mai mult decât absenţa unui document, Ed. De la Martinière, 2004), Anatoli Dobrînin greu acceptabil pentru istorici, faptul de importanţă (fostul ambasador al URSS în SUA, In Confidence, copleşitoare este de a fi fost respectat timp de patru Times Books, New York, 1995). decenii. Omenirea nu s-a angajat în al treilea război Toate aceste volume încep prin caracterizarea mondial. Consecinţele au fost imense. Nu cred ca epocii Războiului Rece, prin conflict, confruntare, vreun document de pace sau reconciliere să fi avut competiţie. Într-o măsură mai mică o face Dobrînin o asemenea consecinţă salvatoare pentru omenire în cartea sa de memorii, unde descrie, din ca acesta. Conducătorii celor două state asociate perspectiva unui post de ambasador la Washing- în acest proiect au folosit toate canalele şi împre- ton, pe care l-a deţinut timp de 24 de ani, alternan- jurările, întreaga lor capacitate de contact şi nego- ţele crizelor cu perioadele de dezgheţ sau destindere ciere continuă pentru a-l observa şi feri de pericole. (détente). Comitetul pentru dezarmare de la Geneva a fost Definiţia acum larg circulată este: „Războiul unul din laboratoarele unde era întreţinută această Rece a fost o competiţie politică şi militară acută şi delicată balanţă, numită balanţa terorii, nu după atotcuprinzătoare care a dominat politica interna- scopul ei esenţial, ci după consecinţele nefaste ale ţională de la sfârşitul celui de-al Doilea Război prăbuşirii ei posibile. Oameni de ştiinţă, congrese, Mondial”, definiţie luată dintr-o carte folosită la reuniuni, publicaţii, teorii strategice concurau la cursurile NATO. Deci Războiul Rece înseamnă în întreţinerea ei. primul rând conflict. Începe cu confruntarea Dar cum s-a produs acest acord? Gaddis avan- superputerilor SUA şi URSS, continuă cu aceea a sează ideea că principalii lideri ai marilor puteri au blocurilor lor militare, se revarsă în ciocnirile prin acţionat în conformitate cu principiile lui Clausewitz. interpuşi şi lumea a treia sau intervenţii proprii Reţinerea lor de a folosi arma nucleară începând (Vietnam, Afganistan), se exprimă prin lupta ideo- cu Truman, după Hiroshima, provine din faptul că logică şi propagandă, este competiţie economică, mentorul lor, Clausewitz, fiind recunoscut atât în

* Studiul constituie un capitol din cartea în curs de apariţie la Editura C.H. Beck: Momente din Războiul Rece. Memoriile unui diplomat român.

P Revista de istorie militarã P 1 Vest ca şi în Est, „a avertizat că statele celor ce de audienţă. Poate că cel mai persistent a fost cazul recurg la violenţă nelimitată pot fi consumate de „războiului limitat” despre care a vorbit Clausewitz. ea”. Într-adevăr, Clausewitz emisese axioma sa În timpul Războiului Rece s-a afirmat un curent „obiectul politic e scopul, războiul e mijlocul de a-l neoclausewitzian, studiat de Rapoport. Se poate atinge, iar mijloacele nu pot fi niciodată considerate considera că este încă prezent şi activ la începutul în izolare de scopurile lor”. Gaddis crede că dispa- secolului XXI, unde îşi va exercita influenţa atâta riţia imperiilor după Primul şi al Doilea Război timp cât războiul va rămâne un mijloc admis, le- Mondial are legătură cu nerespectarea recoman- gitim şi eficace al urmăririi unor scopuri politice. dării lui Clausewitz. Nu mă simt confortabil cu Cercurile ştiinţifice şi teoretice nu sunt în măsură această explicaţie. Clausewitz pentru mine a fost să influenţeze cu forţe proprii politica şi marile într-adevăr părintele teoretic al legitimizării răz- decizii. Dacă ele se raliază unor centre de putere boiului, drept continuare normală a politicii, un influente, situaţia se schimbă. Acestea din urmă mijloc inseparabil de ea, cu un caracter de raţio- au existat şi au câştigat în formularea şi aplicarea nalitate, obligatoriu, deopotrivă, pentru politică şi politicilor. Cunoscute sub numele de „complexe pentru război. Definiţia dată de el războiului, ca militaro-industriale”, ele au făcut obiectul multor „un act de violenţă menit să oblige inamicul să se studii, de la Wrigt Mills (teoria elitelor) şi până astăzi supună voinţei noastre” e urmat de corolarul utili- şi au stârnit îngrijorarea liderilor marilor puteri. În zării tuturor mijloacelor necesare. Nu există decât 1961, la părăsirea funcţiei de preşedinte, un ţel: victoria completă asupra duşmanului. Nu Eisenhower spunea în consiliul guvernului că încape loc pentru moderaţie („moderaţia în război „trebuie să ne păzim împotriva unei influenţe e o absurditate”, spune Clausewitz). Cu atât mai neautorizate, căutate sau nu, de către complexul puţin pentru contactul sau acordul parţial cu militar-industrial”. De cealaltă parte, Brejnev îşi inamicul. La Clausewitz nu există decât război ca manifesta nemulţumirea faţă de generalii Armatei „joc de sumă nulă”, aşa cum subliniază, în intro- Roşii, care nu stau la locul lor. ducerea sa la Clausewitz. On war, Anatol Rapoport, Neoclausewitzienii au fost pendantul teoretic al un specialist al modelelor matematice. Arma acestor cercuri şi în Războiul Rece. Dacă nu s-au nucleară a pus în faţa omenirii un joc de tip nou: putut atinge de acordul esenţial, au pledat şi dez- jocul de sumă nenulă. Acesta dezvăluie două situaţii voltat în spiritul lui Clausewitz legitimitatea şi chiar noi cu rezultate posibile: ambii suferă distrugere necesitatea războaielor limitate întreprinse de su- totală (şi probabil întreaga civilizaţie umană), sau perputeri, pe culoarul liber al competiţiei strategice. ambii câştigă supravieţuirea. Jocul de sumă nenulă Ceea ce surprinde din primul moment este că avertizează că dacă jucătorii continuă adeziunea acordul nescris introduce o nouă specie de înţele- înveterată la regulile jocului de sumă nulă (unul geri care sfidează pe jurişti şi istorici, obişnuiţi cu câştigă, altul pierde miza), ei riscă să fie aruncaţi textul scris, supus apoi interpretării şi dezbaterii. în situaţia pierderii (maximale, în cazul nuclear) în Este o formă de înţelegere (agreement) care abun- comun. Această cutremurătoare situaţie, ignorată dă în Războiul Rece. Înţelegerile asupra intangi- total de Clausewitz, este cea care a zguduit pe bilităţii zonelor de influenţă, excluderii între cei mari politicieni. Ştim azi cu câtă emoţie studiau ei efec- şi aliaţii lor a oricărui conflict convenţional ce ar tele dezvăluite de cercetări ştiinţifice asupra arme- putea escalada şi ameninţa balanţa, rezervarea lor nucleare, folosite în cazul unei încleştări totale dreptului exclusiv de gestiune politică în interiorul şi cu tot arsenalul existent. Orice politician care zonelor, au efectuat aceeaşi eludare a actului juridic. ţine discursul permanent al servirii intereselor Mă obişnuisem să constat că şi negocierile luau populaţiei e nevoit să şovăie când e vorba să decidă de multe ori această formă fluidă care sfida ca- anihilarea totală a acestei populaţii. Aceste lecturi noanele clasice. În tot ce fusesem implicat (discu- aveau loc în ambele tabere, dar nu există indicii ca ţiile cu Harriman, contactele din conflictul Orien- lucrarea lui Clausewitz să fi fost consultată. tului Mijlociu şi altele), mă izbisem de situaţii Clausewitz s-a ocupat de statutul teoretic ab- asemănătoare. Le-am numit proto-negocieri, stract al războiului cercetat de el, pe care l-a numit pentru uzul meu şi apoi pentru cursurile de diplo- „războiul absolut”, un ideal care trebuie să fie maţie pe care le-am ţinut. De ce să nu numesc prezent în mintea militarilor, oricât de mari ar fi proto-convenţii, acordurile verbale, un fel de abaterile şi fricţiunile impuse de situaţia reală. Din gentlemen’s agreement (dar nu credeam că ter- faptul că analiza este metodică şi raţională, menii sunt potriviţi), confidenţiale, a căror existenţă pretenţia de generalitate a teoriei sale, deşi nu apare decât în efectele discernabile în dinamica inspirată de războaiele napoleoniene, s-a bucurat vieţii internaţionale?

2 P Revista de istorie militarã P Efectele celorlalte proto-convenţii care decur- devenea din ce în ce mai distrugătoare, de mii de ori geau din cea principală erau vizibile. Proto-convenţia mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Când direct deschisă observaţiei era delimitarea şi „balanţa terorii” s-a stabilizat în sensul principiului respectarea reciprocă a două mari zone de influenţă, „neatingerii nivelului necesar de a interzice riposta aflate sub două scuturi nucleare. Niciuna din cele inamicului”, în deceniul neînfrânatei curse a două mari puteri nu vor interveni militar în afacerile înarmărilor a anilor ’60, au apărut semnele de oprire interne ale acestor două zone. Acordul, şi acesta a ei: negocierile de control al armelor, mai ales nescris, prevedea că rezolvarea crizelor ce se petrec nucleare (limitarea experienţelor necesare per- în aceste zone revine protectorului suprem sau fecţionării lor, plafoane pentru numărul şi natura instanţelor regionale, fără interferenţe exterioare. rachetelor), paralel cu încercările de a opri proli- Şi această înţelegere a fost respectată. Toate ferarea armelor şi de a micşora riscul accidentelor înţelegerile existente, de fapt respingerea hegemoniei şi erorilor. Este şi perioada de maximă vizibilitate a celor două mari puteri au fost rezolvate, în cazuri mecanismului central al Războiului Rece: cum să fie grave, prin intervenţiile acestora sau ale aliaţilor lor: menţinută balanţa nucleară în stare de funcţionare URSS, în cazurile Berlin, Praga, Budapesta, iar SUA, şi de ce reparaţii sau îngrijiri suplimentare are în cazurile Guatemala, Chile, Grenada. Aceasta nu a nevoie? Aceste teme au scos în relief necesitatea de însemnat că protestele şi acuzaţiile publice reciproce acorduri (de data aceasta scrise) şi au susţinut tema nu au avut loc, cu patetism, inclusiv la ONU. Dar destinderii în Războiul Rece. solidaritatea cu victimele a rămas verbală, fără nicio Am petrecut multe luni în forurile de dezarmare acţiune de sprijin practică sau tangibilă. Armatele şi am asistat la treptata ei dispariţie, în favoarea celor două blocuri nu s-au mişcat, statu-quo-ul a fost unui precar control al armamentelor. Simţeam ca asigurat, acţiunea restabilită cu tot cinismul pe care şi colega mea de la Geneva, suedeza Ava Myrdal, asemenea înăbuşiri sângeroase ale libertăţii îl că cele două mari superputeri se înţeleg şi impun conţineau. Putem însă spune că un război propriu-zis acorduri care le convin pentru ca înţelegerile de nu a existat în Europa în perioada Războiului Rece, bază să nu sufere, pentru că voiau să vină în în- probabil cel mai lung interval de pace din istoria ei. tâmpinarea unei opinii publice din ce în ce mai Ajungem la încă două etaje ale piramidei vocale, dar şi pentru simplul motiv de a goli stocuri Războiului Rece, considerate competiţii dure şi supranumerare de arme ce se învecheau. Omeni- necruţătoare: cursa înarmărilor şi războiul ideo- rea a plătit scump această cursă a înarmărilor. Cu logic. Paradoxal este faptul că ele se desfăşoară fondurile exorbitante înghiţite de înarmare, în patru pe baza unui acord nescris de a fi întreprinse şi decenii, regiuni întregi unde viaţa medie a omului practicate. Protonegocierile se reduc în unele era jumătate din cifra din ţările avansate, ar fi cu- cazuri la întreprinderea unor acţiuni unilaterale, noscut intrarea în civilizaţia contemporană cu toate dar complet paralele, într-un proces de mimetism beneficiile de care este ea capabilă. acceptat. El nu este de neglijat, pentru că îl găsim După Războiul Rece, cursa înarmărilor a continuat, uneori în măsurile unilaterale, dar simetrice, de proliferarea armelor nucleare s-a produs, armele de reducere a armamentelor, acolo unde negocierile distrugere masivă sunt accesibile mişcărilor teroriste formale au dat greş. şi regimurilor iresponsabile, reluând astfel dosarele Ca să funcţioneze ca un factor descurajator, nerezolvate ale Războiului Rece. armele atomice trebuiau să aibă credibilitate şi să În ceea ce priveşte ideologia, aceasta nu putea reprezinte un nivel de dezvoltare cu nimic inferior fi părăsită de niciuna din tabere. Prin ea şi prin duşmanului prezumtiv. Ele nu au fost interzise propaganda care i se alătura, se dădea lupta pentru niciodată. Erau citate ca ameninţări iminente în minţile oamenilor, pe care se bazau programele crizele mari, în ochii unei omeniri înlemnite de politice şi câştigarea adeziunilor opiniei publice. groază. Ameninţările de recurgere la arma nucle- Sovieticii au pierdut această bătălie din două mo- ară (lista nu e neglijabilă) se adresau mai puţin tive relevate de Gaddis: nu au avut niciodată posibi- celeilalte părţi şi mai mult partidei susţinute litatea de a onora bunăstarea promisă societăţilor (internă sau externă), iar pentru demontarea din sfera lor (dimpotrivă, distanţa faţă de oponent gravităţii situaţiei, intervenea imperativul căutării creştea neîncetat) şi în al doilea rând, apelul la de soluţii, la care în ultimă instanţă se ajungea în libertăţile fundamentale invocat de acesta, aveau fiecare caz. Zonele de influenţă şi aliaţii trebuiau un ecou larg în public, aşa cum s-a dovedit după convinşi că scutul nuclear există şi funcţionează. Helsinki, 1975. Ele erau legate. Sufocarea libertăţii Competiţia era nemiloasă. Exploziile în atmosferă de gândire şi de iniţiativă erau factori decisivi pentru contaminau planeta cu radiaţii, şarja nucleară a provoca pierderea oricărui avans sau capacitate

P Revista de istorie militarã P 3 de competitivitate economică. Îngustul câmp în care următoare, care a pus imaginea lucrurilor în faţa eforturile sovietice dădeau roade (tehnologii militare oamenilor ca o oglindă magică ce distorsionează sau spaţiale) şi concentrarea excesivă pe acest sec- realitatea şi micşorează capacitatea lor de a-i tor fără urmări în bunăstarea populaţiei au condus rezolva problemele presante. direct la implozia sistemului sovietic, care a pus capăt Războiului Rece. Aşa cum unii analişti relevă, nu A fost Războiul Rece un Război global? „războiul stelelor” al lui Reagan a determinat Aproape toţi comentatorii consultaţi cred că pierderea cursei de către oponenţi, ci incapacitatea globalizarea i se aplică. Cel mai clar susţinător al lor de a converti în avantaje economice expansiunea acestei poziţii este André Fontaine, pentru faptul fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei contem- că Războiul Rece a avut ecouri şi a implicat soarta porane. Să nu uităm că revoluţia tehnologiilor de unor ţări de pe toate continentele. Adjectivul ţine informare şi comunicare (ICT) a apărut în paran- aici loc de „mondial” (nu a fost un război mondial, teza istorică a Războiului Rece. Ideologia a fost cea evident) sau de „universal” (n-a angajat pe toţi fără care i-a înşelat pe Stalin şi pe urmaşii săi: credinţa excepţie). Observăm că din geografia confrun- că societatea capitalistă a intrat în acea fază de tărilor sale directe lipsesc regiuni mari din aproape descompunere pe care o anunţa teoria marxist- toate continentele, după cum lipsesc şi teritoriile leninistă. Aceasta explică şi agresivitatea lor redusă marilor puteri şi ale alianţelor militare. Confrun- faţă de Occident (lăsaţi istoria să-şi îndeplinească tările limitate care s-au desfăşurat în interiorul sarcinile, un fel de mega laissez-faire socialist) şi celor două zone sunt un capitol aparte. Ce a stat propunerea coexistenţei paşnice ca interval de sub scutul nuclear al uneia sau al alteia, nu a fost aşteptare. Ambele părţi nu luptau în războiul ideo- implicat în conflicte armate. Războaiele anticolo- logic pentru a convinge pe adversar: ele se adresau nialiste pentru câştigarea sau apărarea indepen- auditoriului propriu pentru a-l încuraja şi auditoriului denţei au avut loc, dar multe s-ar fi desfăşurat cu larg pe care voiau să-l câştige. alte resorturi postbelice şi în alte condiţiuni. Spre deosebire de proto-convenţii, cu efecte vizi- Ce fel de alte războaie s-au purtat în această bile, dar fără documente, explicitări sau publicitate, perioadă, legate totuşi de Războiul Rece, ca urmare dezacordurile erau larg deschise percepţiei uni- tot a unei convenţii tacite a marilor puteri? Sunt versale. De altfel, ele afectau populaţiile în cel mai conflictele transformate de intervenţia neoficială mare grad. Lor li se datorează senzaţia reală de a marilor puteri în prilejuri de a-şi câştiga noi aliaţi, oprimare, constrângere şi presiune, în care trăia noi adepţi ai propriilor ideologii, noi state clientelare, marea majoritate a omenirii, în cursul Războiului ceea ce le-a adus critici de neocolonialism prost Rece. Lor li se datorează angoasa, mergând până la deghizat. Numărul ridicat de astfel de conflicte, panică, sentimentul de insecuritate, risc şi nepre- amploarea şi durata lor, reprezintă tragedia cea mare dictibilitate a viitorului, asociate acestei epoci. a Războiului Rece. Numărul de victime, distrugerile, Războiul ideologic a fost într-adevăr o confrun- ororile comise sunt greu de evaluat; şi aici cartea lui tare între doctrine, ambele internaţionaliste, cu Westad este elocventă. Subtitlul ei: „Războiul rece aspiraţie universală, şi ambele raţionaliste. Nici global” este justificat nu literal, ci pentru că Clausewitz nu lăsa loc pentru fanatism. Era un semnalează dureroasa constatare că Războiul Rece schimb vehement de argumente, care permitea să s-a purtat efectiv, prin interpuşi şi strategii dubioase, se desemneze clar duşmanul, să se ceară unitatea, pe spinarea unor popoare sărace, slabe şi defavo- fidelitatea şi disciplina rândurilor, şi să se pedep- rizate. În fapt, pentru a face loc păcii între cele două sească exemplar cei care le încălcau. mari zone ce se aflau sub scutul lor nuclear şi în Războiul propagandistic a fost şi el invadator. interiorul lor, marile puteri „exportau” războiul în Progresul tehnic oferit, media, în special tele- vastele întinderi ale lumii terţe. viziunea şi radioul, mai târziu reţeaua informatică Globalismul nu a câştigat teren decât după care desfiinţa distanţele, a furnizat însă odată cu completa acoperire a Terrei de reţelele de comuni- circulaţia informaţiei faptice, un instrument fără care şi informare, care au dat aripi activităţilor precedent de influenţare a opiniei. Manipularea financiare şi economice, ca şi unui parteneriat omului şi bombardarea lui cu stereotipuri, slogane posibil între agenţii individuali sau colectivi, trecând şi mituri au fost un atentat la libertatea şi capa- peste orice graniţă sau distanţă geografică. Este citatea de gândire independentă a oamenilor. intrarea omenirii într-o fază nouă, care schimbă Războiul ideologic şi cel propagandistic au fost complet structurile şi activităţile societăţilor, legate între ele şi rămân una din cele mai triste înlocuind instituţia ierarhică cu reţeaua orizontală, moşteniri ale Războiului Rece, predate epocii lidership-ul cu centrele de excelenţă şi mai ales,

4 P Revista de istorie militarã P antrenând alţi actori decât statele, în activităţi tele şi limbajul „tiers-mondist” al elitelor, derivate globale. Sistemul internaţional care a dăinuit vreo din doctrine ce circulau în Occident (teoria depen- patru secole este bazat exclusiv pe state. Semnul denţei) şi înclinate spre revendicări extreme. În distinctiv al globalităţii este prezenţa actorilor discursul sovietic era întreţinută teza: ei v-au ex- neguvernamentali. ONU rămâne o instituţie ploatat (colonialismul), ei ar trebui să vă despăgu- internaţională, ilustrând vechiul sistem, dar bească; sau teza neocolonialismului ascuns în manifestă în câteva domenii. Astfel, vocaţia ei poziţia Occidentului. Astfel, tema dezvoltării a deve- globalistă este capitolul nou al problemelor glo- nit susceptibilă de influenţa luptei ideologice din bale, care prin definiţie ies din competenţa şi Războiul Rece. puterea de rezolvare a oricărui stat (hrană, energie, Opiniile ce mi le formasem nu ţineau doar de apă, combaterea bolilor, ştiinţă, educaţie, habitat, retorica conferinţelor. Realitatea îmi dezvăluia, ecologie), capitol deschis de ONU în anii ’70. prin experienţe personale, unde unii şi alţii greşeau. Poate fi privită configuraţia din epoca Răz- Nu se înţelegea starea absolut dramatică a situaţiei boiului Rece drept bilaterală? După principalii doi acestor ţări. Ajutorul care li se acorda era inadecvat protagonişti, după cele două alianţe militare sau nu doar cantitativ, dar şi prost direcţionat din cauza după deţinerea (aproape exclusivă) a armelor ignorării stării de fapt. Nu era vorba de „ţări în nucleare dobândim o primă imagine de bipolaritate curs de dezvoltare”; termenul a înlocuit „subdezvol- care s-a fixat în literatura politică. Dar sistemul tarea” predominantă. Într-o ţară am aflat că guver- era departe de a fi bicolor. Era un adevărat mozaic nul s-a întrunit pentru a dezbate problemele urgen- plin de nuanţe sau chiar culori ţipătoare. În perioada te. Care era subiectul? Se analiza dacă există sufi- Războiului Rece s-a format solidaritatea ţărilor cient ulei şi făină pe piaţă în acel moment! În Sudan neutre la Bandung, care s-a dezvoltat în mişcarea am văzut o fabrică de pastă de tomate, construită nealiniaţilor, grup care, de la 75 de state în faza de o ţară membră a lagărului estic, într-o regiune iniţială, a depăşit repede pragul de 100 state membre. în care tomatele nu se cultivau. Tot în Sudan, în Asociindu-se, statele noi ale lumii a treia sudul ce sărbătorea pacea realizată de Nimeiri, am câştigau nu doar o apărare destul de fragilă în faţa asistat la inaugurarea oficială (cu prezenţa unui încercărilor celor două mari puteri de a şi le ministru), a latrinei centrale a oraşului, ca prim apropia, dar şi o creştere a preţului unei eventuale gest al grijii justificate a noii autorităţi locale pentru cooperări cu acestea. Nu se poate spune că interesul igiena publică. În reuniuni şi dezbateri, mă gândeam celor două sisteme şi al celor două superputeri de a cât de departe erau toate acestea de ciocnirea influenţa politica statelor din lumea terţă era atât „filosofică” şi retorică de principii şi de dezbaterile de arzător pe cât era şi „mesianismul” amândurora, marilor aeropage. semnalat de André Fontaine, vocaţia lor istorică Tragedia nu s-a consumat la nivelul economiei. fiind aceea de a propaga peste tot în lume fie capita- Aceasta a fost scoasă de pe agendă, în locurile în lismul, fie comunismul. În cadrul piramidei noastre care competiţia sovieto-americană s-a manifestat de reprezentare a straturilor de acord şi dezacord, în sprijin militar acordat unor părţi opuse, angajate principal/secundar, cred că decisivă pentru compe- în război civil şi care mizau pe una sau alta din tiţia Est/Vest de a câştiga Sudul a fost nu fervoarea sursele din exterior. Pe aceste ferestre deschise a ideologică, nici interesul economic, ci teama că intrat Războiul Rece, pecetluind soarta de înapoiere oponentul reuşeşte să-l ralieze de partea lui. Aceas- cronică, fără scăpare, a acestor ţări. Iarăşi revin la tă teamă era alimentată şi de doctrina zăgăzuirii acuitatea analizei întreprinse de Westad. comunismului (în SUA) şi de complexul de încer- Parcurgerea tabloului lumii a treia, în afara cuire (existent în URSS). Era suficient să asişti la o concurenţei şi intervenţiei celor două blocuri, cu conferinţă consacrată dezvoltării, ca să înţelegi formula lor de antagonism bipolar relevă totuşi o poziţia celor două puteri faţă de noua ordine imensă sferă terţă, care, fără să se transforme economică mondială. SUA şi URSS împărtăşeau într-un nou pol similar, atestă caracterul pluralist aceeaşi îndoială asupra unei căi neutre sau egal al sistemului internaţional, vizibil anual pe scena distanţate de sistemul pe care îl reprezentau. Pentru Adunării Generale a ONU. Neangajaţii aveau ambele, soluţia nu era oferită decât de sistemul subgrupări continentale, iar diviziunile din cadrul „pieţii libere” sau „calea socialistă” şi antiimpe- conferinţelor UNCTAD nu erau două, ci patru. rialistă. SUA aveau de ce să se teamă: noile state Dar nu doar existenţa lumii a treia sau ONU erau atrase de ideea unei economii dirijate, capabile, dezminţeau caracterul bilateral ce se atribuie Răz- sub o autoritate centralizată, să susţină politici ac- boiului Rece. Ceea ce a constituit un factor per- tive de dezvoltare. Mai aveau de înfruntat concep- manent ascendent a fost eroziunea interioară a

P Revista de istorie militarã P 5 unităţii celor două blocuri. Ele încetează să fie două gesturi periculoase pentru a-şi păstra titlul. Aceste blocuri prin disensiunile lor interioare. Pentru blocul străduinţe de glorie vană slăbeau în schimb occidental, sfidarea s-a numit Franţa lui de Gaulle, capacitatea lor de a realiza paşi în materie de iar pentru cel estic, China lui Mao. Aceste voci sepa- destindere, dezarmare şi coexistenţă paşnică în rate au reprezentat contestarea făţişă a hegemonis- negocierile cu SUA. Brejnev trăia intens această mului SUA şi URSS în ţările ce le erau aliate. dilematică dramă. Avea nevoie să recurgă la În ce priveşte Franţa, breşa creată de ea în demonstraţia faptului că nu i-a slăbit vigoarea, şi alianţa atlantică s-a lărgit prin contestarea rolului actele sale, precum invadarea Cehoslovaciei, american în conducerea NATO, prin constituirea oglindesc această stare de spirit. unei forţe naţionale nucleare, prin contracararea Intrarea Chinei ca un pion de sine stătător în influenţelor economice şi politice ale SUA în sfera Războiul Rece, atacând simultan două imperia- sa proprie de patronaj în ţările africane, dar mai lisme, arată cât de impropriu devenise conceptul ales prin politica ei activă în constituirea unei Eu- bilateralist în descrierea sistemului internaţional. rope, emancipată şi ea, faţă de aceleaşi posibile În ciuda faptului că Războiul Rece apare ca o influenţe. În aceiaşi ani ’60, integrarea Europei în epocă de controverse şi conflicte aspre, acestea organisme judicios elaborate se făcea cu un ton lasă loc totuşi apariţiei unei colaborări pentru subiacent de autonomie în raport cu hegemonia acorduri imperfecte sau a unor negocieri intermi- americană, cu toate că pe planul securităţii a rămas, tente şi atestă prezenţa colaborării, introdusă de în tot cursul Războiului Rece, tributară acesteia. logica jocului de sumă nenulă. Prin poziţia sa, România era în măsură să înţeleagă Unde plasăm însă marile crize atât de pericu- apelul noului curent şi să-l folosească în sprijinul loase, care au zguduit omenirea? Lăsăm pentru propriei politici de slăbire a constrângerilor ce moment la o parte, cu inima strânsă, revoltele, decurgeau din poziţia ei ca membră a blocului luptele şi aspiraţiile înăbuşite din interiorul fiecărei răsăritean. Pe lângă alte direcţii, domeniul în care zone, cu tot obolul de jertfe umane. Existau populaţii această autonomie crescândă se manifesta cu pe care Războiul Rece le condamna la crize şi predilecţie era cel al relaţiilor economice şi comer- drame permanente, constând în suprimarea liber- ciale, urmat de sfera diplomatică care susţinea tăţilor, în absenţa bunăstării şi în menţinerea de relaţii bilaterale intense, şi afirma unele iniţiative durată a unor regimuri dictatoriale şi opresive, internaţionale, cum a fost rezoluţia europeană la mergând până la comiterea de crime politice. Ne ONU în 1965. concentrăm la cele două crize care au zguduit Conflictul sovieto-chinez avea o şi mai mare lumea, criza rachetelor în 1962 şi, concomitent, amploare decât disidenţa franceză din sfera euro- criza Berlinului. atlantică. China a vizat şi contestat rolul conducător Crizele vizate au puncte comune. Ele sunt pe care URSS îl exercita în mişcarea comunistă confruntări directe între SUA şi URSS, reprezen- internaţională. Iritarea sovietică a fost maximă. În tând sfidătoare şi complicate situaţii şi ciocniri de afara deteriorării relaţiilor sovieto-chineze în toate poziţii opuse. Ambele erau localizate la frontierele domeniile, chinezii deschiseseră un dosar de imprecis trasate ale celor două mari zone hege- contencios teritorial, care a dus relaţiile în pragul monice. În inima Europei, la Berlin, un oraş divizat unui conflict armat. România a făcut poate cel mai din cuprinsul unei ţări a blocului sovietic, adăpostea curajos gest în acest conflict, refuzând să semneze o enclavă cu administraţie aliată, urmare a celui de- al sau să adere la orice condamnare pe planul politicii Doilea Război Mondial. La mare distanţă, în Caraibe, de partid a Chinei şi situându-se într-o delicată un nou membru al lumii socialiste, Cuba, cerea ajutor poziţie de neutralitate sau neangajare. Când taurii eficient împotriva unui iminent atac din partea SUA. se încaieră, păsărelele nu mai stau între coarnele Aceasta privea însă la întreaga arie mai la sud de ea, lor, se spunea atunci. Frecventarea egal-împărţită până la Ţara de Foc, ca la un domeniu păzit de orice a celor două puteri, pentru a le explica poziţia lor interferenţă externă (doctrina Monroe). Iar rache- proprie, a permis românilor să observe cât de mult tele la graniţa ei aduceau schimbări drastice în era influenţată politica externă a URSS de balanţa nucleară ce se stabilise. conflictul cu China. Acuzată că îşi încalcă obligaţiile Să nu uităm însă că ambele situaţii cădeau sub care îi reveneau prin poziţia sa, de a ocroti statele incidenţa a două acorduri nescrise în vigoare, apli- victime ale agresiunii imperialiste şi că nu foloseşte cate timp de un deceniu cu stricteţe: nu recurgem imensa capacitate militară de care dispune pentru la arme nucleare şi nu purtăm, de teama escaladării, a le sprijini, conducerea sovietică îngroşa tonul nici conflicte armate între noi şi nici între alianţele antioccidental în dezbaterile internaţionale şi făcea noastre. Ameninţările cu recurgerea la arma

6 P Revista de istorie militarã P nucleară, de ambele părţi, nu schimbau datele Mohamed Siad Barre, ce conducea Somalia şi care problemei, întrucât ameninţările şi limbajul ofen- le găzduia o bază militară într-un port. Când sovieticii sant erau permise în lista de înţelegeri tacite care au început să-l alimenteze cu arme pe Mengistu, al atârna de acordurile principale. Aflându-mă în cărui spirit antiimperialist era găsit atractiv, SUA au centrul taifunului, în Consiliul de Securitate, perce- îndreptat ajutoarele spre Somalia. Problema peam ambele crize ca mişcări tactice neinspirate conflictului în sine nu era luată în considerare, nici izvorâte din resentimentele grave ale unei părţi şi judecată într-un for obiectiv şi neutru. din nefolosirea preventivă a comunicării şi nego- Aceeaşi idee de a stăvili influenţa celuilalt a cierii, de cealaltă parte. Mişcările fiecăreia erau dominat intrarea SUA în războiul din Vietnam lipsite de orice transparenţă şi previzibilitate. (invocând teoria dominourilor, care presupunea că, În logica profundă a regulilor nescrise ale Răz- dacă admiţi avansul duşmanului, urmează inevitabil boiului Rece, această Pax atomica, ambele situaţii pierderea altor poziţii), „paralela” sa constând în trebuiau necesarmente să fie rezolvate, aşa cum invadarea sovietică a Afganistanului. Simetria celor doi vecini ce se ceartă pentru amplasarea gardului două intervenţii e evidentă prin magnitudinea forţe- lor, după ce se înflăcărează, îşi dau seama că litigiul lor angajate, prin lungimea angajării în timp şi prin lor poate duce la o bătălie serioasă şi la incendierea rezultatul lor dezastruos. N-a luat prea mult timp ambelor case. Aşa s-a întâmplat şi cu crizele Cuba ca istoria şi opinia publică să le catalogheze în şi Berlin. Nu credeam că cei doi protagonişti vor să categoria „marilor erori”. se abată de la regula care se transmisese cu sfin- Ceea ce izbeşte retrospectiv este incapacitatea ţenie de la preşedinte la preşedinte, de la un lider de a învăţa din erorile proprii sau ale celuilalt. URSS comunist la altul. Odată cu escaladarea crizelor, nu învaţă nimic din lunga, zadarnica şi păguboasa temerile i-au cuprins şi pe ei, dar au fost concen- susţinere a regimului din Yemenul de Sud, alegân- trate pe primejdia faţă de declanşarea războiului du-se cu satisfacţia că el poartă numele de republică nedorit prin accident sau eroare. Când citim azi democratică populară, ca şi ţările din Est. Ea repetă înregistrările Comitetului de criză al lui Kennedy, experienţa ajutând un regim presupus revoluţionar putem vedea că în vacarmul de opinii şi propuneri, în Etiopia, într-un lung şi costisitor interval, încheiat el avea ochii pe controlul riguros al situaţiei ce nu trebuie să degenereze sau să escaladeze. Emoţia cu un eşec patetic. produsă, panica reală, riscurile imense au trans- Alegerea partenerilor era contraproductivă, aceste ţări nefiind decât vitrinele mizeriei perpetue. format aceste crize în experienţe de învăţare de o SUA, departe de a-şi câştiga prieteni în Africa, îi mare valoare pentru desfăşurarea ulterioară a Războiului Rece. Conflictul nuclear e inadmisibil, aliena prin asocierea în războiul angolez cu Africa norma interzicerii lui e valabilă, dar mai ales se de Sud, ultimul bastion al colonialismului pe conti- impusese constatarea că acest acord cere eforturi nent, şi permiţând astfel cubanezilor să câştige lauri. considerabile (diplomaţie, negocieri, reglementări) Erorile se produceau din pricina unor politici pentru a fi respectat. circumstanţiale în căutare de momente „propice”, Cu totul altfel decât aceste crize dezamorsate în lipsa unei politici pe termen lung, bazate pe anali- implicând direct pe actorii principali, s-au desfăşurat ze profunde, capabile să identifice şi efectele nega- crizele în „aria liberă” a competiţiei pe teritoriul ţări- tive. În acest fel, SUA marcau un succes al ajuto- lor din lumea a treia. Acestea au fost războaie rului lor dat rezistenţei anti-sovietice în Afganistan, sângeroase după definiţia clasică a războiului, cu neglijând uriaşele pierderi prin înarmarea talibani- pierderi imense de vieţi omeneşti şi distrugeri care lor, instalarea şi generalizarea Jihadului. agravau condiţia subdezvoltării şi mizeriei a celor Într-adevăr, cel mai catastrofal capitol din Răz- prinşi în ele. Aceste situaţii nu ajungeau pe agenda boiul Rece îl constituie seria de intervenţii unila- Naţiunilor Unite, nu erau considerate drept războaie, terale ale superputerilor, directe sau prin interpuşi ci erau tratate ca simple acţiuni de susţinere a unei (ca expediţia cubaneză în Angola) în ţările lumii a cauze drepte (independenţă, respingerea interfe- treia. Războaie care au luat zeci de milioane de renţelor străine, libertate). victime n-au fost trecute în această categorie, care implica răspunderile ONU, ci ca forme de asistenţă De ce aparţin Războiului Rece? Pentru că atitu- militară pentru o facţiune sau alta. Această listă, dinea fiecăreia din superputeri era dictată în primul începând cu Vietnamul şi Afganistanul şi terminând rând de ideea obsesivă a respingerii extensiunii cu Etiopia şi Somalia, este o înşiruire de eşecuri şi celeilalte. E suficient să cităm cazul războiului o ilustrare perfectă a erorilor, mai rele decât etiopiano-somalez. Iniţial, SUA sprijineau Etiopia crimele, după Talleyrand. Costul lor politic şi social împotriva unui presupus client al Moscovei, a fost superior celui financiar. Retragerea din

P Revista de istorie militarã P 7 Afganistan prefaţează sfârşitul Uniunii Sovietice. fel, istoria lui Cristofor Columb care pleca spre o Vietnamul dă naştere unei noi generaţii în Occident destinaţie ajungând în alta, atât de aplicabilă în care contestă valorile establishment-ului. Toate cazul lui Gorbaciov, se repeta în acţiunile marilor intervenţiile ajung la destinaţii complet diferite decât puteri, cu deosebire că fiecare succes imediat cele intenţionate, conform unei vechi precept: „se deschidea poarta unui dezastru viitor. ştie cum începe un război, dar nu se ştie cum sfârşeşte”. Concentrându-şi resursele şi judecata pe Era deschisă oricărui diplomat în timpul Răz- aceste cazuri, autorii au devenit incapabili să rezolve boiului Rece posibilitatea de a observa procesele dosarele altor conflicte, care au devenit cronice şi care se desfăşurau în cadrul tuturor proto-conven- intratabile până în zilele noastre. Moştenirea este ţiilor ce fixau gradul de cooperare sau de rivalitate dureroasă: toate aceste aventuri au lăsat pe harta care intra în componenţa oricărui domeniu posibil lumii focare nestinse până azi sau răni profunde în de interacţiune. mentalitatea oamenilor, agravând fisura omenirii Primul se referă la lichidarea colonialis- care desparte bogaţii şi privilegiaţii, pe de o parte, de mului clasic şi, mai clar, a fostelor imperii colo- cei săraci şi năpăstuiţi, pe de alta. Westad are profundă niale. În războaiele pentru independenţă, ţările din dreptate consacrând cartea sa problematicii lumii a lumea a treia s-au bucurat de numeroase ori de treia. „Dacă este o singură mare lecţie a Războiului sprijin din partea SUA şi a URSS simultan. Iar în Rece – scrie el – este că intervenţia unilaterală nu lichidarea imperiilor coloniale erau ambele inte- lucrează în avantajul nimănui, în timp ce frontierele resate. Războiul Rece reprezintă curăţirea tere- deschise, interacţiunea culturală şi schimburile nului în proporţii uriaşe: după sfârşitul imperiilor economice sunt în beneficiul tuturor”. coloniale britanic şi francez, au urmat cele spaniol, Implicarea celor două mari puteri nu se făcea portughez, olandez şi belgian. Desigur, după fiecare doar sub presiunea circumstanţelor, dar şi cu declaraţie de independenţă urma dilema noului stat ignorarea totală a realităţii din locurile alese. Nu de a accepta ajutorul oferit: din partea unuia din există un teren mai nepropice oricărui fel de sprijin ofertanţi sau al ambilor simultan? A unuia cu pre- militar sau economic decât acela al lumii tribale. dilecţie sau şi a celuilalt în subsidiar? În cazul Tribalismul este un stadiu precursor formării de Sudanului, Nimeiri proceda cu prudenţă. Pentru a societăţi stabile, caracterizat în parte de noma- evita formarea unui partid comunist fidel Moscovei, dism. Este atât de primitiv încât premerge, într-o generalul Nimeiri trimitea la spânzurătoare pe şeful fază culegător-vânător-păstor, chiar societatea acestuia, dar accepta apoi relaţii economice agrară. În Etiopia am avut senzaţia că bărbaţii nu dezvoltate cu blocul socialist. În alte situaţii, fac decât să mute de la o păşune la alta turme de neutralitatea prevala. vaci, ale căror dimensiune (o duzină sau mai multe) Al doilea caz de înţelegere nescrisă s-a mani- le prescria statutul faţă de ceilalţi. În aceste pre- festat în atitudinea faţă de ţările învinse în cel de- societăţi, cetăţenia şi chiar noţiunea de stat nu al Doilea Război Mondial. Pentru a le smulge orice sunt decât simboluri abstracte, suprapuse unei tentaţii de a stabili legături cu Moscova, SUA au realităţi unde nu există decât apartenenţa la grup, susţinut vaste programe de reabilitare. Germania etnie sau clan, religios sau legat de loc geografic. de Vest şi Japonia au reuşit nu numai să-şi vindece M-am întrebat în vizitele mele cum să faci agricul- rănile războiului, dar să şi devină mari puteri eco- tură productivă la nomazi, cum să extinzi drepturile nomice. În postura aceasta, după 40 de ani (pasul omului, scrise pentru cetăţeni, unora care nu trăiesc semnificativ al istoriei după japonezi), le-a găsit cu această identitate, cum să asiguri justiţia în locuri sfârşitul Războiului Rece. Europa Occidentală, cu în care funcţioneză legea talionului şi a uciderii impulsul Planului Marshall, a devenit o arie a rapidei femeilor cu pietre, cum să faci economie avansată dezvoltări tehnice şi economice, construind o uni- când populaţia nu ştie carte? Singurul lucru uşor tate bine structurată şi considerabil lărgită la accesibil să fie un Kalaşnikov, o grenadă sau chiar sfârşitul Războiului Rece. Este însă de menţionat o rachetă antitanc sau avion, ce se reazămă de că, în paralel, URSS nu a putut oferi o asistenţă umăr? Însă o armată propriu-zisă intră pe acest asemănătoare ţărilor din cadrul zonei de influenţă. teren tribal ca tancurile în mlaştină. Se blochează, Era vizibilă în dezbaterile internaţionale tripla nu-şi vede duşmanul, e confruntată cu gherile sau frustrare de care suferea din lipsa mijloacelor, deşi indivizi fanatici, nu are nici ţinte umane, nici Hruşciov promisese că „va îngropa sistemul capita- obiective industriale, puţine oraşe de distrus. Intra- list” (1959). Cea mai veche şi persistentă frustrare rea în era terorismului, a războiului asimetric şi a provenea din primele momente ale Războiului Rece, gherilelor s-a făcut în timpul Războiului Rece. Într-un când s-a considerat îndepărtată atât de la împărţirea

8 P Revista de istorie militarã P prăzii şi a distribuţiei reparaţiilor de război, cât şi de ONU pe problemele globale ale omenirii: hrană, calitatea de principal şi unic partener în gestionarea sănătate, mediu, habitat, ştiinţă şi tehnologie pentru lumii postbelice. Pe măsură ce tabăra adversă făcea dezvoltare, populaţie etc. În 1974, ocupându-mă la paşi mari în direcţia bunăstării, URSS constata că, Bucureşti de organizarea Conferinţei Mondiale a în ciuda indicilor mari de creştere economică, pierde Populaţiei, mi-am dat seama cât de puţin erau cursa competiţiei. prezente tensiunile Războiului Rece. Aceeaşi Competiţia tehnico-ştiinţifică a avut doar irelevanţă apărea în celelalte teme, prin care ONU câteva puncte de încordare, în privinţa tehnolo- a devenit precursoarea procesului de globalizare. giilor esenţiale pentru modernizarea armamen- Prin structura ei statală şi aplicând rigid dogma tului. Cursa a fost spectaculoasă în domeniul spaţial. suveranităţii nu era bine plasată pentru acest rol, pe Sputnikul sovietic din 1957 a fost un şoc pentru care l-a jucat totuşi, urmărind interesele comune SUA, din care şi-au revenit abia în 1969, prin ale umanităţii. Un alt exemplu este lunga şi dificila coborârea astronauţilor pe Lună. Apoi competiţia negociere a unui nou regim al mărilor şi oceanelor, s-a stins parţial şi s-a transformat în colaborare care s-a terminat printr-un Tratat cu valoare pentru lansarea actualei staţii cosmice mixte. A universală, realizat în timpul Războiului Rece. mai rămas în litigiu problema construirii de sisteme Ar fi greşit să credem că această cooperare, antirachetă, care anulează importanta înţelegere existentă în domeniul ştiinţei exacte, nu a putut fi sovieto-americană de a renunţa, pentru o mai bună extinsă în aria ştiinţelor politice sau sociale, atât de funcţionare a acordului lor major de a nu folosi influenţate de ideologii rivale. La Edinburg, în anii arma nucleară, la asemenea sisteme defensive. ’70, am asistat la un Congres al Asociaţiei Inter- Este de notat că ştiinţa, în esenţa ei universală, naţionale de Ştiinţe Politice, unde delegaţia sovietică, n-a ascultat de legile niciunei diviziuni între condusă de un viitor colaborator al lui Gorbaciov, sisteme, după cum nu recunoscuse nici graniţele acţiona în spirit profesional, care nu genera fricţiuni ţărilor proprii, secole de-a rândul. Cooperarea între ideologice. Nu mai vorbim de vasta arie de cooperare cercetători n-a încetat niciodată. Congresele în materie culturală, dansuri, muzică şi sporturi. Olim- internaţionale s-au ţinut, contactele se stabileau şi piadele au funcţionat, învingând piedicile temporare se menţineau, în ciuda oricărui control sau suspi- impuse de momente de înăsprire a climatului ciune guvernamentală. În timpul Războiului Rece internaţional. se produce cea mai mare revoluţie tehnico-ştiin- Iată de ce a fost posibil pentru actorii mari şi ţifică, la o distanţă de două secole de prima. Evi- mici să trăiască un Război Rece, sub semnul unei dent că cercetările nucleare dezlegaseră bugetele tensiuni între rivalitate ostilă şi cooperare limitată. ştiinţei şi într-un sens mai larg. Ca diplomat, mă bucuram de şansa dată cercetătorilor de relaţii O privire retrospectivă care încearcă să contri- internaţionale de a se întâlni fără discriminări în buie la înţelegerea Războiului Rece merită să prezinte congrese, reuniuni şi chiar echipe comune de lucru. opinii susţinute de fapte documentate, dovezi scrise, Cele zece trăsături identificate după criteriul citate relevante, aşa cum procedează numeroase existenţei sau absenţei cooperării apar la suprafaţă cărţi şi studii consacrate subiectului. periodic. Istoricii menţionează faptul că pe lângă În ceea ce mă priveşte nu am avut această perioadele de ostilitate şi rivalitate acută, pot fi pretenţie. La sfârşitul unor memorii care relatează observate perioadele de destindere. Cel puţin patru ceea ce am văzut nu pot trece de pragul unor impresii au fost mai evidente: a) perioada de după moartea deduse din experienţe trăite. Este adevărat că lui Stalin (1953); b) cea care urmat crizei rachetelor frecventarea asiduă a unor foruri de reflecţie cum a (1962); c) un interval Nixon (anii ‘70) şi d) o etapă fost Academia Mondială de Arte şi Ştiinţe, Clubul de Gorbaciov (după 1985). Acordul privind nefolosirea la Roma sau Asociaţia Internaţională de Ştiinţe armelor nucleare a impus un joc de sumă nenulă Politice, m-a ajutat să-mi luminez conceptual şi bazat pe cooperare. Aceasta s-a manifestat în alte pentru uz propriu, experienţa directă şi să încerc să domenii de care depindea coexistenţa nenucleară descifrez situaţiile cu care mă confruntam. (zone, război convenţional, acorduri de prevenire) Ca diplomat român, cariera mea a concis cu o şi s-a strecurat în jos, în sectorul ştiinţific şi eco- porţiune de trei decenii din Războiul Rece. Am avut nomic. N-a mai existat în materie de ideologie şi privilegiul să servesc, în această perioadă, o politică propagandă şi apoi s-a oprit brusc la marginea lumii a externă a României care s-a distins printr-o notă treia, considerând-o arie liberă pentru acţiuni militare, aparte în cadrul blocului din care făcea parte, jucând un substitut camuflat pentru confruntarea directă. chiar un rol revelator pentru mecanismele Războiului Acolo unde a funcţionat, cooperarea a produs Rece. Cu regret constat slaba lui reflectare în litera- moşteniri valoroase pentru secolul următor. Un tura existentă de analiză a acestei perioade. Într-o exemplu este acela al Conferinţelor organizate de oarecare măsură, tablourile înfăţişate aici sunt

P Revista de istorie militarã P 9 ilustrări ale unei politici mai largi. Este un fapt că cu RFG înaintea unei decizii de grup, neparticiparea regimul special al relaţiilor româno-americane a la invadarea Cehoslovaciei, stabilirea de relaţii de început în 1963 şi s-a terminat în 1984. Experienţa colaborare cu ţările neangajate şi în curs de dez- lor a servit la extinderea formală a principiului voltare, conlucrarea strânsă cu acestea. adoptat în 1975 de către SUA de a avea relaţii indivi- Partea română încerca ea însăşi să evite duale cu fiecare din ţările blocului, după ce cu ţara popularizarea activităţilor externe, considerând că noastră aceasta funcţionase din 1963. Politica a con- în media ar putea fi comentate într-un mod stat în esenţă în slăbirea rigorilor şi restrângerilor nefavorabil continuării lor. Este adevărat că din cadrul relaţiilor de bloc, într-un cuvânt, a auto- roadele nu întârziau să apară, prin recunoaşterea rităţii hegemonice a URSS, prin afirmarea dreptului meritelor în planul diplomatic, ca în cazul alegerii recunoscut pe plan internaţional la independenţă, ministrului de externe, Corneliu Mănescu, ca suveranitate şi neinterferenţă în treburile interne. preşedinte al Adunării Generale ONU în 1967. Nu erau inovaţii, nu erau principii noi. A le urmări şi Premierul României, I. Gh. Maurer, era un parti- zan al discreţiei. Când participa la o acţiune de aplica nu putea, teoretic şi doctrinar, supăra pe moderare a unui conflict, cum a fost cel sovieto- nimeni. Politica externă românească a ţinut să nu chinez, refuza să o considere „mediere”. Insista pe fie catalogată drept rupere sau disidenţă. Se faptul că nu lucrăm împotriva nimănui, ci pentru cunoşteau prea bine riscurile rezervate acestora din interesele normale legitime, proprii. Admira pe de experienţele vecinilor noştri. Dar se rezerva dreptul Gaulle, dar nu făcea declaraţii răsunătoare. Prin unei opinii proprii, a susţinerii ei, a stabilirii de relaţii acţiuni puteam emula pe unii şi pe alţii, dar stilul cu toată lumea în spiritul unei coexistenţe active şi prudent ne era propriu. Iată de ce cred că expe- dreptul de a se bucura de avantajul reciproc. rienţa românească, cu notele ei specifice, are un Mult mai semnificative decât voturile la ONU şi loc aparte în tabloul general al Războiului Rece. rezoluţiile iniţiate acolo pot fi considerate poziţia Experienţele istoriei, cum sunt deceniile Răz- neutră în conflictul sovieto-chinez, evitarea oricărei boiului Rece, sunt desagi purtaţi în spate de genera- structuri de bloc care ar fi implicat angajarea auto- ţiile următoare, povară grea, cum spunea Churchill. mată a României într-un conflict general, formu- O uşurare o aduce încercarea de a degaja lecţiile larea de strategii proprii de dezvoltare, menţinerea ce le conţine, de a nu repeta erorile şi de a dezvolta şi dezvoltarea relaţiilor cu Israelul, cultivarea speranţele trezite de paşii care au promovat civili- relaţiilor cu ţările arabe şi rolul jucat în reconcilierea zaţia şi diversitatea culturilor. Nu este o sarcină de chinezo-americană, în apropierea şi apoi acordul neglijat pentru un secol nou, pândit de riscuri şi între Sadat şi Begin, stabilirea relaţiilor diplomatice primejdii mari.

DISSERTATION ON THE PHYSIOGNOMY OF THE COLD WAR

The Cold War was a shifting struggle for power and prestige between the Communist nations and the Western powers, mainly between the two superpowers: the United States and the Soviet Union. This worldwide struggle, which had roots even before World War II and continued until 1989, was over the ideological differences between communism and democracy. It also opposed two incompatible economic models: the market economy versus the centralized economy controlled by the state. Over the years, relations between the two blocks were driven by a complex interplay of political, military and economic factors lacking transparence or predictibility and leading to shifts between cautious cooperation and often bitter superpower rivalry. This hostile rivalry was played out in multiple arenas: ideology, psychology, propaganda, espionage, military coalitions, costly defense spending, a massive race for space supremacy, nuclear arms proliferation, and many proxy wars. Both superpowers struggled to stave off challenges to their dominance within their spheres of influence and to reinforce their global leadership. Far from being a bilateral confrontation, the Cold War spread worldwide, as the United States sought the “containment” of communism and forged numerous alliances to this end, particularly in Western Europe, the Middle East, and Southeast Asia. The Domino Theory was prosecuted by successive United States administrations during the Cold War, to justify American intervention around the world. Precursors to the theory include the Marshall Plan. The nuclear arms race brought the two superpowers to the brink of nuclear war. Repeated crises threatened to escalate into world wars but never did, notably the Korean War, the Cuban Missile Crisis, and the Vietnam War. Both sides were aware that nuclear threath is a non-zero-sum game, thus crise periods alternated with periods when tension was reduced as both sides sought détente. Despite its rapid and relatively bloodless end, the Cold War was fought at a tremendous cost globally over the course of more than four decades. Some of the economic and social tensions that underpinned Cold War competition in parts of the Third World remain acute. The collapse of the Communist system opened the way for an unprecedented new relationship between the United States and Russia, as well as the other new nations of the former Soviet Union.

10 P Revista de istorie militarã P NOILE HAINE ALE PROPAGANDEI ÎN TIMPUL R~ZBOIULUI RECE

colonel C|LIN HENTEA

În condiţiile Războiului Rece, promotorii demo- Rece şi ulterior. Pe de o parte, propaganda a fost craţiei aparţinând la ceea ce se numea „Lumea repudiată atât politic, cât şi tehnic, în lumea occi- liberă” nu puteau proceda la fel cu cei pe care îi dentală prin afirmarea unor specialităţi distincte învinseseră în război (naziştii şi fasciştii) şi nici din amalgamul de acţiuni de influenţare, funcţie întocmai cu oponenţii lor ideologici şi politici (sovie- de audienţa-ţintă avută în vedere şi metodele ticii), care ridicaseră propaganda şi cenzura la nivel folosite (rezultând astfel războiul psihologic şi de politică şi instituţie de stat. De altfel, nici relaţiile publice). Pe de altă parte, a devenit evidentă americanii şi nici britanicii nu au agreat termenul nevoia de coordonare a acţiunilor de comunicare de propagandă, ce figura în titulatura oficială a publică şi influenţare fie cu desfăşurarea opera- inamicilor (naziştii, fasciştii) sau a rivalilor (sovie- ţiunilor militare sau cu mersul acţiunilor politico- ticii). Acest termen a lipsit cu desăvârşire din diplomatice, idee ce va fi mult mai târziu materia- titulatura structurilor anglo-americane de propa- lizată de americani prin conceptul de operaţii gandă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, informaţionale. Nici campaniile de influenţare a fiind înlocuit cu o serie de eufemisme precum inamicului pe timpul conflictelor armate nu mai „Executiv de luptă politică” la britanici, „Informaţii puteau fi la fel cu propaganda pe timp de pace: strategice” sau „Informaţii de război ” la americani. obiectivele politice deveniseră predominante, Spre deosebire de sovietici, atât britanicii, cât şi audienţele-ţintă au îmbrăcat haine civile, iar americanii au desfiinţat după război structurile tehnicile de influenţare trebuiau să ţină seama de militare care se ocupaseră de propagandă, atât pe aceste noi condiţii, în timp ce vehiculele sau frontul de acasă, cât şi asupra inamicului. Propa- vectorii de diseminare a mesajelor îşi modificau ganda asupra propriei populaţii nu mai era nici caracteristicile şi îşi amplificau capacităţile tehno- posibilă şi nici justificată în forma în care fusese logice în ritm exponenţial, permiţând din ce în ce practicată pe timpul războiului, iar campaniile mai uşor penetrarea frontierelor. Dacă tipăriturile împotriva rivalului politic sovietic, faţă de care nu de orice fel fuseseră principalul mediu de propa- existau declaraţii de război oficiale, trebuiau gandă pe timpul Primului Război Mondial, radioul adaptate noilor condiţii politice şi militare. Cu toate şi într-o mai mică măsură cinematograful pe durata acestea, nevoia de propagandă – dar sub o altă celui de-al Doilea, pe durata Războiului Rece radioul formă – era mai imperioasă ca oricând, date fiind şi apoi televiziunea, secondate de presa scrisă în noile coordonate ale confruntărilor politice, ideolo- tiraje de masă, au constituit vectorii preferaţi ai gice şi chiar militare din perioada Războiului Rece. propagandei. Cetăţenii Europei Occidentale, dar şi cei americani În timp ce propaganda generată de statele erau deopotrivă sătui de război şi propagandă, dar comuniste şi în primul rând de Uniunea Sovietică trebuiau conştientizaţi şi mobilizaţi asupra noului poate fi uşor caracterizată din punct de vedere tip de ameninţare ce se profila din partea sovietică, instituţional, demersul propagandistic al democra- ce le fusese până ieri aliat. ţiilor occidentale nu poate fi circumscris rigorilor Specificităţile propagandei anglo-americane în unei planificări instituţionale, ci unor linii politice cel de-al Doilea Război Mondial au prefigurat ten- directoare iniţiate la nivelul cel mai înalt al statului, dinţele ce se vor concretiza în deceniile Războiului în speţă Statele Unite, cărora i s-au aliniat mass-

P Revista de istorie militarã P 11 • Propagand` prin [tiin]`: N. Hru[ciov între cosmonau]ii G. Titov (stânga), [i I. Gagarin, ofi]eri comuni[ti, eroi ai Uniunii Sovietice media şi implicit opinia publică din aşa-numita „lume propaganda desfăşurată atât pe plan intern, cât şi liberă”. Chiar dacă Statele Unite au creat instituţii extern, de fiecare din cele două tabere rivale, a sponsorizate şi controlate guvernamental pentru avut un caracter predominant politic şi ideo- difuzarea poziţiilor oficiale ale statului în materie logic, fiind vorba de confruntarea între două de politică externă, iniţierea şi formularea liniilor sisteme politice opuse – democraţie versus totali- directoare ale campaniilor de propagandă ameri- tarism; de două modele economice incompatibile – cane au plecat chiar de la preşedintele american. economie de piaţă liberă versus proprietate Similar, dar urmând în mare liniile americane, s-a centralizată şi controlată de stat; de două perspec- întâmplat şi în celelalte state occidentale, desigur tive diferite de viaţă – liberală, bazată pe drepturile în funcţie de specificul obiectivelor naţionale res- omului şi alta comunistă, bazată pe represiune. Date pective, cum spre exemplu a fost cazul Marii Britanii fiind aceste incompatibilităţi, propaganda fie- şi cel al Franţei în criza Suezului din octombrie- cărui actor a fost exclusivistă, în sensul că exclu- noiembrie 1956, când interesele celor două puteri dea sau nega în întregime poziţiile sau argumentele nu au coincis cu politica Statelor Unite. rivale, deşi gradul de cenzură aplicat în cele două Perioada Războiului Rece este recunoscută prin tabere a fost sensibil diferit: cenzură cvasitotală în aprigele confruntări propagandistice greu de tabăra comunistă, autocenzură sau ignorarea separat de cele politice, care au prevalat voluntară a realităţilor neconvenabile în partea asupra celor militare, desfăşurate indirect între statelor democratice. Duelurile propagan- protagonişti – Statele Unite şi Uniunea Sovietică – distice ale Războiului Rece au fost totale, în pe terţe fronturi (Coreea, Vietnam, Africa). Con- sensul că nu s-au desfăşurat doar în formele clasice fruntarea propagandistică dintre Est şi Vest din prin vectorii mediatici disponibili (radio, televiziune, perioada 1946-1990 a avut câteva elemente caracte- presă scrisă, afişe, filme artistice sau documen- ristice, care au deosebit-o de precedentele propa- tare), ci au dominat scena politică naţională şi gandistice din timpul celor două războaie mondiale. internaţională (discursurile şi declaraţiile liderilor În primul rând, a fost vorba de o confruntare pro- politici, vizitele acestora în străinătate, protocoalele pagandistică pe timp de pace şi nu de război de primire), cvasitotalitatea evenimentelor econo- între cele două superputeri postbelice Statele mice, ştiinţifice, culturale sau chiar sportive din Unite şi Uniunea Sovietică, ceilalţi participanţi, fiecare tabără (cursa pentru supremaţie în cuceri- fie occidentali (precum Marea Britanie sau Franţa) rea spaţiului cosmic, venitul pe cap de locuitor, sau comunişti (precum statele est-europene sau acordarea Premiului Nobel, participarea versus China), urmând în mare parte trendul stabilit de boicotarea Jocurilor Olimpice). La fel ca şi în războiul liderul politic al taberei din care făcea parte. Apoi, mondial ce tocmai se încheiase, propaganda

12 P Revista de istorie militarã P ambelor tabere a cunoscut o foarte consis- campanii interne (filme, broşuri, afişe) să nu aibă tentă implicare din partea serviciilor secrete, încredere şi să fie mereu vigilenţi faţă de germani, fie acestea KGB sau CIA, rezultând astfel din ambele care, din timpurile cancelarului Bismarck, conti- părţi nu doar operaţii de propagandă neagră sau gri, nuând cu cele ale kaiserului şi sfârşind cu Hitler, au ci şi de subversiune, intoxicare şi manipulare. Spre declanşat mereu războaie revanşarde nemiloase. deosebire de situaţia de război, când obiectivele Din partea occidentală, semnalul politic privind propagandei statului beligerant vizau zdrobirea confruntarea propagandistică deschisă care avea moralului combativ al trupelor adverse, demora- să urmeze a fost lansat către fostul premier brita- lizarea cetăţenilor din statul inamic şi ruperea nic Winston Churchill, care a formulat, la 5 martie legăturilor de sprijin dintre aceştia şi liderii lor politici 1946, sintagma de Cortină de fier, devenită emble- şi militari, simultan cu menţinerea moralului matică pentru Războiul Rece. A urmat, la numai un combativ în rândul propriilor trupe şi cetăţeni, în an distanţă, lansarea de către preşedintele SUA, scopul obţinerii victoriei finale, propaganda Răz- Harry Truman, a „Doctrinei îndiguirii” (Con- boiului Rece a vizat în principal mintea şi tainment Doctrine) expansionismului sovietic în sufletul oamenilor simpli, necombatanţi, atât lume, iar după încă un an tot preşedintele american din propria tabără, cât şi din cea adversă, în a anunţat – ce-i drept, în plină campanie electorală scopul promovării şi legitimării acţiunilor de realegere a sa ca preşedinte – Cruciada pentru politice ale celui ce iniţia respectiva acţiune libertate, toleranţă şi bunăstarea tuturor propagandistică. oamenilor. Anunţarea, în 1947, a Planului Marshall Prima campanie de propagandă occidentală pentru Europa devastată de război a constituit un postbelică, ce a prefigurat genul de operaţii psiho- foarte consistent şi pertinent subiect de propagandă logice în misiuni de menţinere a păcii de câteva americană în Occident, prin forţa de netăgăduit a decenii mai târziu, a fost una de denazificare a suportului său material, dar şi un motiv de Germaniei în zonele de ocupaţie anglo-franco- contrapropagandă sovietică iniţiată de refuzul lui americane. Scopul era eradicarea efectelor puter- Stalin de a accepta pe considerente ideologice acest nicei propagande naziste de aproape o generaţie ajutor nu numai pentru URSS, dar şi pentru toate asupra unei populaţii care, în mare măsură, îl crezuse statele est-europene intrate sub influenţa sa. Toate şi-l urmase pe Hitler. Simultan, însă, soldaţii aceste reacţii politice anglo-americane reprezentau americani din forţele de ocupaţie erau preveniţi prin răspunsul de imagine american la evidentele acţiuni

• Propagand` prin sport: participarea României la Jocurile Olimpice

P Revista de istorie militarã P 13 expansioniste ale sovieticilor pentru instaurarea mass-mediei, al serviciilor secrete, dar şi al leader- unui regim comunist în Grecia, Turcia, Cehoslovacia, ship-ului politic şi militar s-a instaurat această Polonia, România. Cetăţenii occidentali şi cei ame- psihoză a ameninţării permanente cu un posibil ricani trebuiau să înţeleagă că au în faţă un nou şi atac nuclear prin surprindere din partea perfidului perfid duşman ce le ameninţa libertatea şi stilul de inamic sovietic, ameninţare care putea justifica viaţă. Pe acest fundal al tensiunilor crescânde dintre orice măsuri de preîntâmpinare. Criza rachetelor sovietici şi americani, stimulate şi de crearea de sovietice instalate în Cuba şi capabile să atingă către Stalin a Cominform-ului pentru controlul de teritoriul american (octombrie-noiembrie 1962) a către Moscova a celorlalte partide comuniste, fost o expresie a paranoiei nucleare ce cuprinsese preşedintele Truman semna, în ianuarie 1948, Actul ambele superputeri, într-un joc politic şi militar privind schimburile informaţionale şi educaţionale extrem de periculos, fertilizat de propaganda – cunoscut sub numele de Actul Smith-Mundt –, desfăşurată de ambele părţi. În acelaşi trend, dar conform căruia pe teritoriul SUA nu puteau fi cu consecinţe propagandistice, economice şi difuzate informaţii destinate audienţelor străine politice mult mai mari, se înscrie şi anunţul din 23 (act ce va fi definitoriu pentru viitoarea doctrină martie 1983 al preşedintelui Reagan, cel care cu americană a operaţiilor psihologice) şi care oferea puţin timp în urmă nominalizase Uniunea Sovietică baza legală pentru programe americane de drept un imperiu al diavolului, privind lansarea informare, culturale şi educaţionale în străinătate. Iniţiativei de Apărare Strategică, ce presupunea La scurt timp, evenimentele în Europa de Est crearea unui scut antiatomic american, capabil să încep să se precipite: comuniştii sprijiniţi de distrugă în spaţiul extraterestru rachetele cu sovietici iau puterea la Praga în februarie, iar în încărcătură nucleară ce ar fi fost îndreptate împo- iunie Armata Roşie începe blocada Berlinului de triva Statelor Unite. Această iniţiativă urma să Vest. Podul aerian stabilit imediat de occidentali, creeze pentru americani un plus de securitate cu masivul sprijin american, pentru aprovizionarea militară, ceea ce automat însemna un substanţial berlinezilor blocaţi, va constitui subiectul unei avantaj strategic, şi un minus de securitate cores- consistente campanii de propagandă occidentală, punzător pentru rivalii sovietici, al căror sistem eco- ce va contribui substanţial la crearea percepţiei nomic muribund nu îi mai puteau face faţă. De aceea, că agresorul perfid la adresa Lumii libere îl sovieticii, însoţiţi în cor de statele comuniste (inclusiv constituie Uniunea Sovietică şi comunismul, în pe un ton obsesiv ridicat de către Nicolae Ceauşescu), general. Anul 1949 cunoaşte o escaladare şi mai au calificat această iniţiativă americană drept o pronunţată a tensiunilor Est-Vest prin crearea „militarizare a spaţiului cosmic”, lansând pe această NATO la 4 aprilie, ca formă instituţională politico- temă o furibundă campanie propagandistică interna- militară de apărare a Occidentului împotriva unei ţională. din ce în ce mai credibile agresiuni a Uniunii Sovie- Nu numai cursa înarmărilor nucleare a cons- tice. Preluarea puterii în China de către partidul tituit un subiect de dispută propagandistică, ci şi teme comunist condus de Mao Tze Dun însemna o mult mai paşnice în esenţa lor, precum perfor manţele extindere a comunismului în Asia, iar anunţul făcut tehnologice spaţiale în accepţiunea americană sau de Uniunea Sovietică privind experimentarea bom- cosmice în varianta sovietică. Lansarea cu succes bei atomice va crea o adevărată psihoză a de către sovietici a Sputnik-ului, primul satelit artifi- ameninţării nucleare în întreaga lume occiden- cial al Pământului, în 1957, şi apoi a primului cosmo- tală. Tema ameninţării nucleare, a distrugerii naut, Iuri Gagarin, în 1961, au constituit pentru mutuale printr-un război atomic, a loviturii nucleare Moscova un formidabil argument propagandistic preventive, a modalităţilor de autoprotecţie şi privind superioritatea ştiinţei şi tehnologiei sovietice, supravieţuire individuală în urma unui atac nuclear a soluţiilor economice comuniste. Drept răspuns, a constituit o piesă de rezistenţă în arsenalul pro- preşedintele Kennedy a lansat un ambiţios program pagandistic occidental, concretizată nu numai în spaţial, încununat prin transmisiunea în direct a subiectele discursurilor politice, dar şi în numeroase aselenizării primului om pe Lună în iulie 1969. Jocurile demonstraţii de masă, filme artistice (de exemplu, Olimpice – la fel ca în 1936 la Berlin, sub regim cele din seria James Bond), documentare, cărţi, nazist – au fost şi ele ambalate în haine propagan- articole de presă, afişe etc. Ca urmare, în spaţiul distice: în semn de protest faţă de invadarea americano-occidental, la nivelul opiniei publice, al Afganistanului de către armata sovietică, în decem-

14 P Revista de istorie militarã P • Invazia Cehoslovaciei (1968) v`zut` din Occident brie 1979, americanii au boicotat Jocurile Olimpice Această campanie a fost apreciată de istoricul de la Moscova din 1980, iar sovieticii nu s-au lăsat britanic al propagandei Philip Taylor la fel de mai prejos şi au făcut la fel, în 1984, la Jocurile Olimpi- importantă cu cele desfăşurate tot de britanici în ce de la Los Angeles. America pentru a determina angajarea acesteia în Războiul din Coreea din anii 1950-1953 a fost Primul şi apoi în cel de-al Doilea Război Mondial4. nu numai primul conflict armat limitat din timpul Până la răspândirea televiziunii în majoritatea Războiului Rece, dar şi cel mai prost mediatizat, căminelor aparţinând clasei medii, mai întâi în prin polarizarea ideologică şi politică a modului de Occident (aproximativ simultan cu extinderea percepere şi reflectare a lui de către politicieni şi intervenţiei americane din Vietnam la mijlocul opinia publică prin intermediul mass-mediei, în anilor ’60) şi apoi în statele din Estul Europei în primul rând cea americană1. Acelaşi lucru se poate anii ’70, radioul a constituit principalul vector de spune şi despre războiul din Vietnam dintre anii 1965- penetrare propagandistică nu numai a maselor din 1973, care a polarizat politic şi ideologic discursurile interiorul ţării, dar mai ales a frontierelor şi a propagandistice americane şi occidentale, pe de o sistemelor de cenzură naţionale. Vocea Americii parte, şi comuniste, de cealaltă parte2. Spre – Voice of America, VOA, ca post de radio reflec- deosebire însă de Războiul din Coreea, desfăşurat tând deschis poziţia guvernului american încă din sub steagul şi cu girul Naţiunilor Unite, conflictul 1942, a constituit mediumul clasic al propagandei vietnamez a constituit în spaţiul nord-american albe anticomuniste. Începând din 1950, propaganda subiectul unor aprige campanii de propagandă pro americană prin radio a fost întărită prin postul de şi contra intervenţiei militare americane, fiecare radio Europa Liberă cu sediul la München, sus- tabără afirmându-şi cu virulenţă şi într-o mare marjă ţinut iniţial cu fonduri ale Congresului SUA, iar din de libertate opţiunea prin cele mai percutante 1971 cu sponsorizare CIA, fiind destinat audienţelor metode. Semnificativ însă din punct de vedere pro- din ţările comuniste est-europene şi purtător de pagandistic este faptul că americanii de rând au mesaje propagandistice albe şi gri până la sfârşitul plecat la război convinşi fiind că astfel ei vor apăra Războiului Rece. Postului de radio Europa Liberă i-a lumea liberă, propria lor libertate şi stil de viaţă în urmat curând, în 1951, Radio Liberty-Radio faţa unei noi şi făţişe agresiuni a comunismului. Libertatea, fondat de Comitetul American pentru Un episod relativ singular al evoluţiilor propa- Eliberarea Popoarelor din Rusia, destinat exclusiv gandistice în lumea occidentală a fost determinat populaţiilor din Uniunea Sovietică. În fine, americanii de războiul din Insulele Falkland din 1982, când au susţinut, prin intermediul CIA, şi propaganda britanicii au desfăşurat o amplă şi intempestivă neagră anticastristă prin postul Radio Swan, campanie de propagandă, care, astăzi, în Statele devenit, în 1985, post de propagandă albă sub numele Unite, ar putea fi eufemistic numită de diplomaţie de Radio Marti transmiţând din Florida5. publică, pentru a obţine sprijinul politic şi militar Instituţional, prima structură oficială ame- de care aveau nevoie împotriva Argentinei3. ricană de propagandă sau de diplomaţie publică,

P Revista de istorie militarã P 15 cum se recomandă ea astăzi, a fost înfiinţată abia vânătorii de vrăjitoare comuniste din anii ’50 la 1 august 1953 de către preşedintele Eisenhower derulată de senatorul McCarthy, sau executarea în baza Actului Smith Mundt sub numele de soţilor Rosenberg pentru spionaj atomic în Agenţia de Informaţii a Statelor Unite – USIA, beneficiul sovieticilor în 1953), chiar şi într-o (United States Information Agency), având societate democratică, atunci când este coman- misiunea declarată de a sprijini politica externă a dată şi încurajată politic de autorităţile statului. SUA şi de a promova interesele naţionale printr-o Caracterul exclusivist al propagandei a putut fi gamă largă de programe de informare a audienţelor semnalat în anii ’50 şi în liberala Americă, atunci străine. USIA a preluat în subordine Vocea când orice nuanţă de stânga era respinsă şi Americii, ulterior Radio şi TV Marti, şi a desfă- condamnată a priori. Propaganda occidentală, spre şurat numeroase acţiuni de propagandă în domeniul deosebire de cea comunistă, nu a fost însoţită însă cultural, educaţional sau informaţional, în confor- de un sistem de cenzură impus cu forţa – dar mitate cu liniile politice şi interesele stabilite la autocenzura a funcţionat perfect – şi de coerciţie Casa Albă. Un bun exemplu al acţiunilor USIA în oficială privind acţiunile de propagandă. Marea epocă îl constituie cele două filme documentare majoritate a cetăţenilor occidentali, cu excepţia realizate la comanda Casei Albe despre vizitele în unor minorităţi intelectuale sau cu alte opinii India şi Pakistan a Primei Doamne a Statelor Unite, politice şi ideologice, tocmai datorită absenţei Jacqueline Kennedy, în martie 19626. Acestea au coerciţiei şi a cenzurii oficiale, nu a resimţit la fost realizate pentru a îmbunătăţi imaginea Statelor momentul respectiv acele acţiuni ca fiind de Unite în lume – după dezastrul suferit în debarcarea propagandă, ci a crezut sincer că dreptatea şi anticastristă din Golful Porcilor şi succesele de morala este de partea lor şi, ca atare, acestea imagine repurtate de Hruşciov –, fiind coordonate trebuie afirmate cu tărie. de Ed Murrow, legendarul comentator pentru America al celui de-al Doilea Război Mondial de la microfonul Radio Londra, proaspăt şef al USIA numit de J. F. Kennedy, care dorea să spargă rigidele 1 Călin Hentea, 150 de ani de război mediatic. clişee propagandistice ale epocii Eisenhower. Armata şi presa în timp de război, Editura Nemira, Dincolo de obiectivele legate de promovarea noii Bucureşti, 2002, pp. 103-110. 2 şi proaspetei imagini-simbol a Americii, cele două Ibidem, pp. 111-120. 3 filme au revitalizat convingător pentru străini Ibidem, pp. 76-93. 4 Philip M. Taylor, Munition of the Mind. A His- celebrul „american way of life” şi au ridiculizat tory of Propaganda from the Ancient World to the implicit modelul noii femei sovietice. Present Day, Manchester University Press, Manches- Deceniile de Război Rece au demonstrat că ter şi New York, 1990/1995 1995, p. 277. propaganda nu este un apendice exclusiv al 5 Ibidem, p. 265. regimurilor totalitare, ci se poate desfăşura până 6 Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, la un punct şi în forme isterice (sinistra perioadă a Bucureşti, 2004, pp. 249-253.

THE NEW CLOTHES OF PROPAGANDA DURING THE COLD WAR

The Cold War was a period of East-West competition, tension, and conflict characterized by mutual perceptions of hostile intention between military-political alliances or blocs. Propaganda is a mighty weapon. The United States and the Soviet Union both used propaganda extensively during the Cold War to influence their own citizens, each other, and Third World nations. Hard-hearted political and ideological campains prevailed upon military ones at peace time. The means of confrontation spanned a wide range from sabotage or boycott of economic, scientific, cultural and sportive events to deception and manipulation of the general people and culminating with a containment doctrine, an ambitious race for space supremacy, dangerous military buildups and the tremen- dous threat of nuclear proliferation which could lead to reciprocal annihilation. Cold War propagandistic duels developed on a full-scale, meaning that they saturated several mediums including: news reports, historical revision, books, posters, pamphlets, comics, films, television talk-shows and radio programs. Nonetheless, political discurses, government reports, official declarations, protocols and visits abroad became a common feature to further propagandize the ideological disputes.

16 P Revista de istorie militarã P • Începuturile occidentaliz`rii Rom#niei

24 IANUARIE 1859: UNIFICARE, MODERNIZARE, EUROPENIZARE

RUXANDRA VIDRA{CU

Sărbătorirea în acest an a 148 de ani de la Actul cipate în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza5. Unirii, eveniment crucial al istoriei noastre încadrat Marile puteri au acceptat „unirea personală” a în trendul trezirii la viaţa de stat unitară şi indepen- Moldovei cu Ţara Românească, în timp ce elita de dentă a popoarelor est şi sud-est europene, a avut la Bucureşti şi Iaşi a decis să imprime un curs şi mai loc în circumstanţele intrării României în marea energic evenimentelor. Astfel, s-au adoptat măsuri familie a Uniunii Europene. De la înălţimea acestei ferme de unificare instituţională, juridică şi econo- poziţii de excepţie, înfăptuirea Unirii din 1859 nu-şi mică depăşind cu mult prevederile Convenţiei de la pierde cu nimic din unicitatea şi caracterul său de Paris (1858), care se refereau doar la „o unire la eveniment de cotitură. Raportarea la Unirea din vârf” cu administraţii şi armate separate. În cele 1859 este pe deplin actuală prin multiplele sale din urmă, puterile europene vor confirma unirea interpretări de proces complex de creştere institu- deplină a Principatelor Române în 1861. ţională internă, de modernizare şi europenizare a Atenţia liderilor epocii s-a concentrat iniţial pe societăţii. unificarea guvernării, a administraţiei şi armatei şi pe obţinerea dreptului la reprezentare diplomatică 1. Unificare proprie6. Până în vara anului 1861 s-au contopit La 5 şi 24 ianuarie 1859 s-au pus bazele statului administraţiile centrale şi locale, forţele locale 1 modern român prin Unirea principatelor Moldovei armate şi de ordine internă, serviciile poştale, şi Munteniei, sub conducerea principelui Alexandru vamale, sanitare şi statistice. În 1864 s-a promulgat Ioan Cuza (1859-1866). Actul politic în sine – după aprobarea prin plebiscit – Statutul Dezvoltă- reprezintă materializarea demersurilor naţional- tor al Convenţiei de la Paris, practic prima Constitu- statale anterioare şi o victorie a principiilor dreptu- ţie a României moderne. La rândul său, reforma lui universal al popoarelor la autodeterminare, agrară7 din august 1864, prin care s-au împroprietărit unificare şi dezvoltare independentă2. sute de mii de ţărani, a pus capăt unor privilegii de Unirea din 1859 se distinge prin caracterul său tip nobiliar; anterior, în 1863, statul a secularizat democratic şi libera exprimare a voinţei populaţiei, averile mânăstireşti care reprezentau 25% din element de certă noutate în practica europeană3. suprafaţa ţării8. În mod concret, odată cu înfrângerea Imperiului Rus (cea mai conservatoare forţă a continentului) Puterea armată s-a situat printre priorităţile în Războiul Crimeii (1853-1856)4, Congresul marilor conducerii României, în calitatea acesteia de garant puteri de la Paris (1856) a recunoscut aspiraţia al existenţei de stat şi al integrităţii teritoriale. La românilor din principate la unitate statală, a înlă- ceremonia de introducere a noilor drapele de luptă turat protectoratul ţarist şi a instaurat un regim din 13 septembrie 1863, principele Alexandru Ioan internaţional cu menţinerea unei suzeranităţi Cuza sublinia: „Steagul e România. Acest pământ formale a Imperiului Otoman. În consecinţă, în binecuvântat al patriei, stropit cu sângele stră- ţară s-a trecut la alegerea membrilor Adunărilor bunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului. Elective din Iaşi şi Bucureşti. Acestea din urmă au …Steagul e, totodată, trecutul, prezentul şi viitorul desemnat, prin vot, acelaşi domn în ambele prin- ţării, întreaga istorie a României”.

P Revista de istorie militarã P 17 prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, confirmat prin plebiscit, elaborarea Constituţiei din 186610 sunt tot atâtea iniţiative de cvasi indepen- denţă. În cele din urmă, evoluţia evenimentelor internaţionale a condus către câştigarea statutului de independenţă pe câmpul de luptă în războiul din 1877-1878 împotriva Imperiului Otoman. Tratatul de la Berlin din 1878 a reconfirmat unirea din 1859, a consacrat independenţa de stat şi a recunoscut unirea Dobrogei cu România. Se poate afirma că, în 1878, România îşi consolida definitiv unirea din 1859 şi îşi potenţa capacităţile de a opta pentru o politică de alianţe în vederea realizării unor formule de cooperare internaţională care să-i întărească capacităţile de apărare, securitatea, integritatea şi independenţa de stat. Evoluând pe această direcţie, România îşi va finaliza unificarea statală în 1918.

2. Modernizare Depăşirea orizontului societăţii rurale, a regi- mului nobiliar şi a protectoratului străin a preocupat • Principele Alexandru Ioan Cuza, societatea românească cu mult timp înainte de 1859. în hlamid` domneasc` (litografie dup` În 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, un portret de Al. Szathmary) s-a încercat o înnoire parţială din iniţiativă internă. Între 1830-1853, Imperiul Rus – cu adeziunea Forţele armate din Moldova şi Muntenia s-au unor grupări interne conservatoare – a patronat întrunit iniţial în tabăra de la Floreşti (aprilie 1859). elaborarea şi aplicarea Regulamentelor Organice11 Ulterior, în octombrie 1859, s-a creat Corpul Unic în ambele principate. Constituţii aristocratice, de Stat Major, iar în 1863, Statul Major General, regulamentele stabileau regimul reprezentativ prin cu patru secţii. Între 1860-1861, s-au contopit Adunarea Legiuitoare, formată în majoritate din unităţile terestre şi fluviale, şcolile militare, s-au boieri, precizau atribuţiile domnului, care avea introdus noile drapele de luptă (1862) etc. De iniţiativa legislativă, era şeful guvernului şi al miliţiei asemenea, s-au elaborat regulamente şi legi naţionale. Întregul sistem era conceput din punctul unitare: Legea privitoare la instrucţia armatei de vedere al Rusiei12, puterea protectoare, în vede- (1860), Legea pentru recrutarea armatei (decem- rea facilitării ingerinţei în principate şi a anexării brie 1864), Legea privitoare la ierarhia militară, lor treptate în drumul spre Constantinopol. Condica penală ostăşească, Regulamentul servi- Revoluţia de la 1848-1849 – cea mai pregnantă ciului de garnizoană, regulamentele pentru unităţi, expresie a valului revoluţionar european în Est – manevre, evoluţii, serviciul de artilerie etc.9 şi-a propus modernizarea13 rapidă a societăţii prin Demersurile de unire din 1859-1866 s-au inter- măsuri radicale şi prin acţiuni concomitente poli- sectat cu cele de câştigare a independenţei. Con- tice, sociale şi militare. Nicolae Bălcescu14 s-a ilus- venţia de la Paris recunoştea autonomia deplină a trat atunci în calitate de doctrinar principal al mo- României (Principatele Unite) şi interzicea orice dernizării revoluţionare şi democrate, în timp ce amestec otoman sau ţarist în ţară. Autonomia Avram Iancu a organizat şi condus o redutabilă deplină, integritatea frontierelor, securitatea inter- armată populară în Transilvania. naţională se plasau sub garanţia colectivă a puteri- Transformările structurale din România de lor europene. Bucureştii au insistat prin negocieri după 1859 s-au realizat în conformitate cu proiectul şi acţiuni politice şi militare să atingă şi obiectivul de modernizare15 a societăţii, cristalizat în perioada independenţei de stat. Adoptarea Statutului Dezvol- 1848-1859, în raport cu realităţile interne şi inter- tător, instaurarea monarhiei ereditare în persoana naţionale. Promotorii acestui proiect, grupaţi în aşa-

18 P Revista de istorie militarã P numita Partidă Naţională16, exprimau puncte de vedere aparţinând curentelor predominant liberale, manifestate cu insistenţă în cursul revoluţiei din 1848-1849. „Planul lor de viitor e de altfel evident, nota la 31 iulie 1848, Nesselrode, ministrul de Externe al Rusiei. El reiese din program şi procla- maţiile lor nu-l ascund. Este cel de a restaura […] antica lor naţionalitate, adică de a înceta să fie provincii şi de a constitui, sub numele regatul daco- roman, un stat separat şi independent, la formarea căruia îi invită pe fraţii lor din Moldova, din Buco- vina, din Transilvania şi din Basarabia. Realizarea unui astfel de plan, dacă s-ar lăsa liberă îndeplinirea lui, ar avea consecinţe serioase”17 . În principal, proiectul de modernizare18 – cu variantele sale moderate, radicale şi chiar moderat- conservatoare, cristalizat în cursul unor dezbateri din care nu au lipsit disputele – viza: susţinerea intereselor naţionale în acţiunile externe şi interne; formularea realistă a acestor interese naţionale şi afirmarea lor inteligentă şi cutezătoare, în acord cu interesele europene, emanciparea economică, politică, socială, culturală a românilor; crearea unui stat modern, unificat şi independent de inspiraţie occidentală şi a unui regim politic axat pe drepturile Împ`ratul Napoleon al III-lea omului şi cetăţeanului, pe un sistem de guvernare a fost un sprijin de n`dejde democratică, pe desfiinţarea privilegiilor nobiliare al domnitorului român şi a discriminărilor etnice şi religioase; restructu- pările radicale, moderate şi conservatoare sub rarea regimului proprietăţii, reorganizarea capita- semnul priorităţii interesului naţional. Reformele listă a economiei, reducerea în timp scurt a sociale şi economice urmau să se aplice succesiv decalajelor faţă de Occident etc.; totodată, se impu- pe termen mediu, evitându-se măsurile drastice nea, ca o condiţie esenţială a emancipării naţionale, care ar fi provocat tulburări fratricide şi ar fi furni- înlăturarea diverselor forme de stăpânire străină zat imperiilor vecine pretexte de intervenţie armată. din toate provinciile istorice (pentru început în În optica liderilor români, statul urma să se principatele Muntenia şi Moldova, ulterior în transforme într-un instrument de forţă al moderni- Transilvania şi Basarabia). zării, cu accent pe înnoirea completă a instituţiilor În circumstanţele epocii (predominarea socie- sale. Cu aportul statului urmau a fi promovate tăţii rurale târzii în principate, forţa deosebită a reforme economice, sociale şi culturale, distingân- marilor deţinători de moşii, slăbiciunile clasei du-se îndeosebi cele din domeniile apărării, justiţiei, mijlocii, firava tradiţie a unei vieţi politice democra- sănătăţii şi învăţământului. Prin aparatul său te, vecinătatea imperiilor conservatoare otoman, militar şi de ordine modern statul va oferi atât stabi- habsburgic şi rus, eşecul măsurilor radical-revolu- litatea relativă în ţară, cât şi o importantă pro- ţionare din 1848-1849), elita de la mijlocul secolului tecţie externă, descurajând tentativele străine de al XIX-lea a optat pentru o strategie specială de stopare a reformelor prin presiuni armate şi modernizare. Ea ilustra „un compromis istoric” diversiuni19. între modalitatea de construcţie social-statală libe- Unioniştii înţelegeau să transforme „România ral radicală şi democrat-liberală, experimentată în Mică” într-o bază pentru susţinerea luptei naţionale revoluţia din 1848-1849 şi scenariul modernizării în provinciile istorice şi pentru „reunirea lor cu „organice, în etape”, de inspiraţie conservatoare. ţara”. Scenariul respectiv se derula şi în alte zone Astfel, s-a pus accentul pe realizarea unor europene în Italia sau Germania, în Serbia, „platforme comune” şi a unor înţelegeri între gru- Muntenegru etc.

P Revista de istorie militarã P 19 Regimul politic s-a modernizat în conformitate rangul de actor internaţional semnificativ în estul cu orientările avansate ale secolului al XIX-lea. şi sud-estul continentului. Cu toate că persistau încă România era prevăzută cu o Constituţie (pentru decalaje şi disparităţi sociale, economice şi început, cea cuprinsă în Convenţia de la Paris din culturale, România avea resursele necesare şi era 1858, elaborată după consultarea populaţiei, apoi în măsură să accelereze procesele de înnoire, atât Statutul Dezvoltător din 1864). Constituţia garanta la nivelurile societăţii, cât şi în construcţia naţional- egalitatea locuitorilor în stat, dreptul de proprietate, statală. libertăţile de asociere şi de exprimare etc. Confrun- Modernizarea militară. Sistemul modern de tat cu disputele politicianiste şi cu stagnarea apărare s-a constituit în baza măsurilor din anii modernizării, Alexandru Ioan Cuza20 şi moderaţii 1854-1866 şi a legislaţiei adoptate la 1868, 1872, conduşi de prim-ministrul Mihail Kogălniceanu au 1874, 1882-1888 aplicată cu stăruinţă prin grija lui introdus un regim relativ autoritar cu un executiv Carol I. La baza acestuia se aflau: dreptul şi foarte puternic (2/14 mai 1864) 21. În perioada obligaţia cetăţenilor de a participa la instrucţia următoare au fost promovate reforme sociale şi militară şi la apărare, serviciul militar obligatoriu instituţionale vitale pentru ţară, înregistrându-se („armata de mase”); liberul acces la funcţii şi grade progrese remarcabile. Cu toate acestea, noul sistem militare în raport cu pregătirea fiecăruia; organi- de guvernământ a provocat reacţii negative (legate zarea forţelor armate în trupe permanente şi de imixtiunile guvernului în alegeri, de concesiunile nepermanente, model de inspiraţie europeană oneroase etc.) şi opoziţii stârnind îngrijorări şi în (prusiană) etc. Principiile organizării puterii armate cancelariile europene. Principele Cuza scrie cu aportul întregii populaţii fuseseră fundamentate împăratului Napoleon al III-lea prezentându-i în cursul revoluţiei franceze din 1789-1794. Astfel, măsurile adoptate, dar şi lipsa de experienţă şi o „Revista Militară” evidenţia în 1871: „ameninţaţi serie de erori, în final arătându-se dispus să abdice necontenit în interesele noastre cele mai scumpe în favoarea unui prinţ străin. Pe acest fond agitat, şi supuşi, rând pe rând, când la umilinţe neiertate, Al. I. Cuza a trebuit să abdice (11/23 februarie când la contestarea drepturilor noastre seculare, 1866)22. Într-o scrisoare adresată generalului românii nu pot afla scăparea decât într-o armare Nicolae Golescu, el preciza că doar un principe generală”. străin putea asigura viitorul României. Desemnarea Cu trecerea anilor – cu ajutorul misiunilor mili- ca şef al statului, în mai 1866, a prinţului Carol de tare franceză şi prusiană – s-a întărit forţa numerică Hohenzollern-Sigmaringen a marcat o nouă etapă, şi materială a armatei, s-a perfecţionat instrucţia de contribuţii esenţiale la asanarea mediului poli- şi s-a format şcoala românească de comandă şi tic, maturizarea comportamentului clasei politice, stat-major. Personalităţi precum Alexandru Ioan cristalizarea sistemului echilibrului politic cu două Cuza, Carol I, generalul I. E. Florescu etc. au avut mari partide – liberal şi conservator. contribuţii importante la edificarea sistemului Deceniile de după 1866 s-au caracterizat prin naţional de apărare. Operaţiile şi acţiunile desfă- modernizări succesive, preponderent în domeniile şurate de forţele armate în 1877-1878 au impus – instituţiilor statului, perfecţionării regimului poli- prin amploare, grad de dificultate şi performanţe – tic democratic, încurajării capitalului naţional şi prestigiul politico-militar al României în Europa. economiei naţionale. Burghezia naţională şi-a consolidat poziţiile economice şi politice, îndeosebi 3. Europenizare cu aportul remarcabilului lider liberal Ion C. Procesul de unificare, de independenţă statală Brătianu. În timpul guvernărilor sale – mai ales şi de modernizare a României a inclus o evidentă şi cea de la 1876-1886 – s-au adoptat măsuri de constantă componentă de europenizare. Euro- stimulare a industriei şi serviciilor, de valorificare penizarea în sine completa şi reactualiza tradiţiile a resurselor bogate cerealiere şi petroliere. Dezvol- societăţii româneşti centrate pe latinitatea poporu- tarea învăţământului a cunoscut ritmuri alerte, s-a lui şi pe o veche comunitate de interese. Elitele remodelat sistemul de apărare. care au condus şi gestionat acest proces s-au format Declararea independenţei de stat în mai 1877, la şcoala europeană. Mulţi unionişti activau în comportarea exemplară a armatei şi populaţiei în societăţile politice oficiale şi secrete (ale carbo- Războiul de Independenţă din 1877-1878 şi procla- narilor, şi masonilor) şi participaseră la luptele marea regatului în 1881 au propulsat România la revoluţionare din Occident din 1848-184923.

20 P Revista de istorie militarã P Prezenţa unor fruntaşi politici şi oameni de cultură Europenismul a dominat politica externă şi de în Vest şi prestaţia lor de înalt nivel au contribuit la alianţe a României moderne25. Încă din prelimin- mai buna cunoaştere a problemelor româneşti de ariile Unirii din 1859, elita noastră politică s-a aliniat către statele europene, din Marea Britanie, până în la principalele orientări, tendinţe şi interese Piemont, din Franţa până în Germania. Un adevărat occidentale în tratarea agendei de relaţii interna- val de filo-românism – cu epicentrul în Franţa lui ţionale. S-a insistat ca interesele româneşti să devină Napoleon al III-lea – s-a extins în Europa şi a sensibilizat parte a intereselor europene. Simultan, scopuri şi cancelariile şi opinia publică. Democraţii, masonii, obiective europene au fost incluse masiv pe agenda istoricii, medicii, artiştii, liberalii şi revoluţionarii diplomatică naţională. Statul unit a fost pus sub occidentali pledau pentru eliberarea „poporului latin protecţia puterilor europene, demers privit cu de la Dunăre şi Marea Neagră”, de sub „tirania” ostilit ate la St. Petersburg şi, parţial, la Istanbul. Până otomană şi ţaristă24. Stimulaţi de aceste manifestări în 1866, Bucureştii au sprijinit marile iniţiative ale favorabile, fruntaşii unionişti au căutat atât să Parisului, Franţa fiind puterea care exprima adapteze cele mai importante curente de idei şi priorităţile europene ale momentului26. După 1878, instituţii din epocă la societatea noastră, precum şi să România a optat pentru alianţa defensivă cu Austro- racordeze spiritualitatea şi societatea românească la Ungaria şi Germania, sub presiunea implicării ţariste Europa, cu prioritate la Occident. Se aprecia că agresive în Balcani. În aceeaşi perioadă s-au susţinut integrarea în comunitatea statelor civilizate priorităţile europene în dezbaterile asupra regimului occidentale – în formele acelor vremuri – ar fi Dunării şi al Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. alimentat direct şi rapid curentele şi tendinţele de „Gazeta de Transilvania” evidenţia, în noiembrie modernizare internă, ar fi contracarat „psihozele de 1878, că este în interesul statelor vecine „ca România insulă latină izolată” în Orient şi ar fi oferit garanţii să devină prin noua poziţie ce o ocupă la litoralul robuste – diplomatice, politice şi militare – pentru Mării Negre şi la Gurile Dunării un adevărat scut al dezvoltarea naţional-statală independentă. libertăţii şi civilizaţiunei în Orient”.

• Principatele Unite ale Moldovei [i }`rii Rom#ne[ti

P Revista de istorie militarã P 21 Într-adevăr, Bucureştii s-au manifestat ca un crizelor şi conflictelor pe cale negociată. Este spaţiu de libertate şi adăpost pentru democraţii şi cunoscută în acest sens strădania regelui Carol I patrioţii din ţările Europei Est-Centrale pentru de a bloca evoluţia ciocnirilor de interese spre socialiştii sau luptătorii împotriva absolutismului război în preliminariile declanşării conflagraţiei ţarist şi otoman. Constituţia din 1866, de inspiraţie mondiale din 1914-1918. belgiană, permitea acordarea simplificată a azilului În cele din urmă, pe fundalul Primului Război politic. Polonezi, bulgari, sârbi, albanezi, greci, arme- Mondial, al revoluţiilor naţional-democratice din ni etc. s-au refugiat în ţara noastră şi au primit Europa Est-Centrală şi al dezmembrării imperiilor ajutor oficial sau oficios în favoarea luptei lor de multietnice, Europa s-a refăcut pe temelii mult mai emancipare naţională. Se perpetua, astfel, o auten- corecte, într-o direcţie apropiată de proiectul tică tradiţie a locului, dar se exprima şi o atitudine „Europei Naţiunilor”; într-un astfel de sistem s-a politică profund europeană, democratică. definitivat edificiul statal naţional al României de Examinarea direcţiilor promovate de România la 1918, pe deplin unificată şi modernizată politic. în problemele Balcanilor ilustrează odată în plus Deşi persistau serioase rămâneri în urmă în realismul şi europenismul liderilor săi. Pentru construcţia economică, decalaje sociale chiar Bucureşti, Balcanii trebuiau încurajaţi să se emanci- periculoase, tensiuni politice manifeste la diferite peze de dominaţia otomană, să edifice state eşaloane ale societăţii, România se fixase solid pe naţionale şi să rămână în afara disputelor dintre o traiectorie modernă europeană. Ea era conştientă marile puteri. Între statele din regiune trebuiau să de rolul său de „avangardă a Occidentului” la Gurile primeze relaţiile de cooperare şi de echilibru de Dunării şi în Marea Neagră, de avanpost al putere. România27 a intervenit pe această direcţie democraţiei, coabitării interetnice şi inter-reli- în cel de-al doilea Război Balcanic (1913), declanşat gioase şi de deschidere spre cooperarea între civili- între Bulgaria şi foştii parteneri ai acesteia din zaţii şi culturi29. coaliţia antiotomană. Marile puteri au salutat pacea Europenizarea era pe deplin maturizată în anii de la Bucureşti din 1913, ca fiind o contribuţie la interbelici 1919-1939, fiind însă dramatic contestată menţinerea echilibrului regional şi atitudinea echi- în cel de-al Doilea Război Mondial30. Europenizarea distantă a statului român. În acelaşi timp, statele a devenit ulterior „adversar principal” al regimului semnatare se angajau să respecte identitatea comunist, în perioadele sovietizării forţate şi ale culturală a românilor din Balcani28. dictaturii totalitare. Administraţiile totalitare au Interesul României pentru democratizarea încercat să izoleze România de Occident, au sanc- Europei, pentru promovarea principiilor „Europei ţionat cele mai simple exprimări de opinie în Naţiunilor” era întărit şi de aspiraţia legitimă de favoarea acestuia, au cenzurat rigid legăturile la unire cu provinciile istorice menţinute încă între nivelurile oficial şi individual „cu satele capitaliste”. frontierele imperiilor Austro-Ungar şi Rus. În Zeci de mii de intelectuali, politicieni, tehnicieni, epocă, se studiau la Bucureşti câteva scenarii de lucrători – acuzaţi de simpatii pro-occidentale – au unificare pe căi diplomatice şi militare. Toate fost drastic sancţionaţi. În cele din urmă, falimentul forţele politice considerau că Imperiul dualist regimului totalitar a fost total, chiar şi în sfera Austro-Ungar nu avea viitor. În aceste condiţii, mentalităţilor. Interesul populaţiei faţă de Occident conservatorii şi regele Carol I puneau accent pe nu a încetat să crească. La fel şi admiraţia în raport obţinerea unei largi autonomii în Transilvania, cu performanţele economice şi culturale ale contând pe un serios ajutor german. Ionel I. C. Vestului, faţă de libertăţile politice şi civile sau de Brătianu şi conservatorii democraţi se vor orienta nivelul de trai. Un imens orizont de aşteptare, o treptat spre ralierea la Antanta, alianţă care credinţă într-un viitor mai bun se asociau strâns cu promitea acceptarea cererilor naţionale româneşti. Occidentul în România în anii dinaintea prăbuşirii Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea, comunismului. Este şi motivul pentru care, după când Europa ameninţa să se scindeze în două revoluţia din decembrie 1989, adeziunea populară blocuri ostile (Puterile Centrale şi Antanta), liderii pentru aderarea României la NATO (2004) şi români au pledat împotriva adversităţilor dintre Uniunea Europeană (2007) a atins cote impre- marile puteri occidentale şi în favoarea soluţionării sionante.

22 P Revista de istorie militarã P Concluzii – Ascensiunea unui nou actor în spaţiul geo- – România anului 1859 prefigura în liniile sale politic est şi sud-est european a stimulat tendinţele esenţiale contururile unei ţări unificate, moder- de înnoire a vieţii internaţionale într-o direcţie naţio- nizate şi europenizate. Traducerea în fapte a proiec- nală şi democratică, contrară celei afişate de tului unionist s-a înfăptuit cu obstinaţie decenii de-a puterile autocratice din regiune. rândul, până la începutul mileniului III. Depăşind – Proiectul unionist din România anului 1859 crize interne şi internaţionale, războaie pustiitoare, şi-a menţinut vigoarea şi datorită susţinerii euro- invazii repetate, campanii totalitare de exterminare pene pe care a primit-o. Cele mai avansate cercuri fizică şi spirituală (Holocaustul, teroarea comu- politice, diplomatice, culturale din Occident au nistă), proiectul unionist, democratic şi european încurajat acest proiect, uneori l-au patronat, el nu şi-a pierdut vigoarea şi capacitatea de a mobiliza corespunzând valorilor fundamentale ale euro- societatea. Explicaţia rezidă în justeţea lui, în penismului, contribuind într-o proporţie semni- dreptatea scopurilor şi obiectivelor pe care le-a ficativă la extinderea europenismului dincolo de promovat, în capacitatea elitelor şi a categoriilor fruntariile geopolitice ale Occidentului. largi ale populaţiei de a se identifica cu el, de a-l – Actul de unire din ianuarie 1859 a permis reconfigura şi reînnoi şi promova neîntrerupt. iniţierea unor demersuri constante de constituire Dezvoltarea conştiinţei naţionale moderne s-a şi dezvoltare a puterii militare a României. Miliţia conjugat cu respectul faţă de democraţie, cu înţele- pământeană dinainte de 1859 – care a favorizat gerea altor culturi, cu stimularea comportamen- dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza în telor fraternale. fruntea statului – s-a transformat în nici 10 ani – Demnă de evidenţiat a fost capacitatea elitei într-o armată modernă. Peste 100 000 de oameni unioniste din 1859 de a elabora şi aplica strategii şi bine antrenaţi şi echipaţi au impresionat Europa politici adecvate proiectului de construcţie statală în cursul Războiului de Independenţă din 1877- şi societală. Ele s-au întemeiat pe corecta estimare 1878. În preliminariile Primului Război Mondial, a resurselor interne, a situaţiei internaţionale şi a disponibilul de mobilizare atingea nivelul unei posibilelor alianţe. Scopurile şi obiectivele au fost „armate de mase” de 800 000 de oameni. Se împli- clar formulate şi în subordinea lor s-au plasat nea pe undeva aspiraţia domnitorului Alexandru modalităţi curajoase de materializare. Ioan Cuza, care afirma în 1859: „Ca român simt S-a obţinut, astfel, împlinirea strategiei intere- nevoia să înalţ ţara mea în ochii naţiunilor şi în sului naţional, cu mobilizarea populaţiei. Un rol propria ei stimă; ca principe sunt convins de necesi- deosebit a revenit funcţiei de activizare a ideologiei tatea de a acţiona cu vigoare şi hotărâre, să trag naţionale, axată pe latinitatea românilor, pe unita- pentru fericirea şi independenţa poporului meu, tea de teritoriu, pe tradiţii, cooperare şi europeni- tot folosul din evenimentele care se pregătesc ”. tatea lor. Ataşamentul faţă de valorile civilizaţiei europene s-a transformat într-un element de identi- ficare a românismului în peisajul doctrinelor moder- 1 ne din Europa Est-Centrală. Pe larg în I. Filitti, Alegerea de la 24 ianuarie – Unirea din 1859 şi fondarea statului naţional 1859, Bucureşti, 1938; D. Berindei, L’Union des Principautés Roumaines, Bucureşti, 1966. modern s-au soldat şi cu remarcabile consecinţe 2 Detalii în Institutul de Istorie al Academiei, Studii politico-militare şi geopolitice. Pentru prima dată privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1959. după secole de invazii şi ocupaţii străine, nucleul 3 A. Oţetea, Însemnătatea istorică a Unirii, în politico-teritorial românesc a fost prevăzut cu un „Studii” (12), 1959, 1, pp. 21- 41. statut internaţional şi cu instrumentele de forţă 4 Pe larg în J. Ancel, Manuel historique de la Ques- capabile să-i asigure protecţia. Garantarea securi- tion d’Orient (1792-1930), Paris, 1931. 5 tăţii statului s-a reflectat pozitiv în dinamica proce- D. Berindei, Portrete istorice, Bucureşti, 2002, pp. 263-275; M. Cojocaru, O „ipoteză nouă” privind selor interne de creştere social-economică, cultura- dubla alegere ca domn a colonelului Alexandru Ioan lă şi demografică. Sensul prefacerilor impus în 1859 Cuza, în Itinerarii istoriografice, Iaşi, 1996, pp. 439- 448. va fi amplificat de câştigarea Independenţei în 1878 6 A. Oţetea, Marile puteri şi unirea Principatelor şi de Marea Unire din 1918. Române, în Omagiu lui Ion Lupaş, Bucureşti, 1943, pp. 667-679.

P Revista de istorie militarã P 23 7 I. Ghica, Convorbiri economice, în Scrieri, 1, ed. 22 A. Zub, Domnul Unirii – prezenţă postumă, în Petre V. Haneş, Bucureşti, 1914, p. 264. Academia Română. Memoriile Secţiei de Ştiinţe 8 C. C. Giurescu, Suprafaţa moşiilor mânăstireşti Istorice şi Arheologie, Bucureşti, sr. 4, t. 24, 1999, secularizate la 1863, în „Studii” (12), 1959, 2, pp. 148-157. pp. 27-36; A. Filimon, Abdicarea lui Cuza şi situaţia 9 Pe larg în V. Nădejde, Centenarul renaşterei Principatelor în anul 1866 în viziunea diplomaţilor armatei române (1830-1930), Iaşi, 1930. belgieni, în Naţional şi social în istoria românilor, Iaşi, 10 I. C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866, 1997, pp. 389- 404. pp. 13-14. 23 Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi 11 I. C. Filitti, Domniile române sub regulamentul Arheologice, coordonator D. Berindei, Istoria organic. 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 121. Românilor, Constituirea României Moderne (1821- 12 G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Acte 1878), Vol. VII, Tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, şi documente relative la Istoria Renascerei României, 2003, pp. 1-15. Vol. II, Acte şi documente de la 1844 până la încheierea 24 D. Berindei, South Eastern Europe and the Great Tractatului de Paris din 30 martie 1856, Nr. 89, Peace Treaties. 1815-1878, în Great Peace Congresses Circulara comitelui Nesselrode către misiunile in History, 16 48-1990, Utrecht, 1993, pp. 53-60. diplomatice ale Rusiei, din 19-31 iulie 1848, Tipografia 25 Pe larg în, M. Stroia, Românii, marile puteri şi Carol Göbl, Bucureşti, 1889, pp. 4-8. sud-estul Europei, Bucureşti, 2002. 13 Pe larg în D. Berindei, Revoluţia română din 26 Pe larg în J. Duroselle, L’Europe de 1815 à nos 1848-1849. Însemnătatea şi programele sale, Bucu- jours: vie politique et relations internationales, Paris, reşti, 1998. 14 1993. N. Bălcescu, Question économique des Princi- 27 pautés Danubiennes, în Opere, I, 2, introducere G. M. Macuc, Considérations regardant l’action po- litico-militaire de la Roumanie en 1913, în „Revue Zane, Bucureşti, 1940, pp. 3-89. 15 Pe larg în Gh. Chiriţă, Organizarea instituţiilor Internationale d’Histoire Militaire”, nr. 76, ediţia moderne ale statului român (1856-1866), Bucureşti, electronică, www.stratisc.org/partenaires. 28 2000. M. D. Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia 16 Pe larg în M. Cojocaru, Partida Naţională şi ei de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi constituirea statului român (1856-1859), Iaşi, 1995. poziţia Austro-Ungariei, Colecţia „Biblioteca Enciclo- 17 G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, op. cit., pedică de Istorie a României” coordonată de Ş. Papa- p. 6. costea, trad. de N.- Ş. Tanaşoca, Editura Enciclopedică, 18 Pe larg în Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Bucureşti, 1994, pp. 109-121. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România 29 Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi modernă, Iaşi, 1993. Arheologice, coordonator Gh. Platon, Istoria Româ- 19 Vlad D. Matei, Rolul lui Alexandru Ioan Cuza în nilor, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), făurirea României moderne, în „Studii şi articole de Vol. VII, Tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, istorie”, VI (1964), pp. 93-114. pp. 396-420. 20 Pe larg în C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza 30 Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Vodă, ediţia a II-a, Bucureşti, 1970. Arheologice, coordonator I. Scurtu, Istoria Românilor, 21 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, 2, Iaşi, România întregită (1918-1940), Vol. VIII, Editura 1903, p. 398. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 463-559.

JANUARY 24 th 1859: UNIFICATION, MODERNIZATION, EUROPENIZATION

On 24 January 1859 the Romanians themselves overcame the imposed separation when the assemblies at Bucharest and Iasi unanimously elected the same man, Alexandru Ioan Cuza, governor of both principalities. In the following two decades, Romania evolved from a personal union (the “United Principalities”) of two vassal principalities (Moldavia and Wallachia) under a single prince to a full-fledged independent kingdom with a Hohenzollern monarchy. Between 1859 and 1866 the administrative and legislative unification of the new state took place, as well as its organisation according to modern principles. Romanian political elites contributed to the modernization and homogenization of the social, economic, military, administrative and political structures that had started in the preceding decades. In the first half of the 19th century, the Romanian principalities began a process of europenisation by distancing from the Oriental Ottoman world and tuning into the revolutionary and spiritual space of the Western Europe. Ideas, currents, attitudes from the West were more than welcome in the Romanian world, which was undergoing an irreversible process of modernization.

24 P Revista de istorie militarã P • Începuturile occidentaliz`rii Rom#niei

INDEPENDEN}A, IMPERATIV AL AFIRM~RII EUROPENE A ROMÂNIEI

prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU

Intrarea României, în 1878, ca actor distinct interes european în condiţiile în care spaţiul politic pe scena internaţională a marcat trecerea într-o românesc devenise ţintă a înaintării Rusiei spre altă etapă a procesului de modernizare, individua- Strâmtori. Naţiunea română, ca parte integrantă a lizare valorică şi europenizare a societăţii româ- Europei politice şi culturale a timpului, a ştiut să neşti. Dobândirea statutului de independenţă a speculeze cu abilitate jocul de forţă dintre marile reprezentat încununarea unei îndelungate stră- puteri, pentru a-şi atinge treptat obiectivele. Aşadar, duinţe naţionale manifestate în cadrul general influenţa factorului extern a fost deosebit de impor- european în care evolua atunci naţiunea română. tantă şi uneori decisivă în acest proces evolutiv al Ruperea legăturilor cu puterea suzerană şi înlătu- existenţei noastre istorice. rarea restricţiilor impuse de puterile garante au Obţinerea atributelor de independenţă a făcut permis României să acceadă mai temeinic pe obiectul unei acţiuni perseverente de aproape două făgaşul dezvoltării capitaliste, să sporească pon- decenii, care a demarat odată cu instalarea lui derea contribuţiei sale politice, economice şi Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor culturale pe continent, să întărească legăturile cu Unite. În paralel, statul român s-a angajat în moder- românii aflaţi sub stăpâniri străine şi să devină o nizarea şi sincronizarea structurilor social-econo- componentă importantă a echilibrului european. mice şi politico-instituţionale cu Occidentul euro- La români, această pătrundere spre modernitate pean, încercând totodată înlăturarea unor vechi s-a făcut – ca în întreaga Europă Centrală şi de reminiscenţe feudale sau a unor înrădăcinate Sud-Est – mai târziu, „adesea prin mijloace intem- moravuri orientale – turceşti, fanariote sau ruseşti. pestive” şi „pe seama unui complex de factori, între Acest efort a cuprins transformări în toate dome- care ideea naţională a jucat un rol eminent. Ea a niile, de la înfăptuirea reformei agrare şi a celei fost însoţită în acelaşi timp de nevoia unei rapide electorale, la dotarea cu instituţii moderne, printre modernizări impusă de marele decalaj existent în care armata a ocupat un loc preferenţial; de la raport cu lumea apuseană”. Din analiza acestui construcţia infrastructurii (căi ferate, şosele etc.) proces în istoriografia română, rezultă un dublu la asigurarea reprezentativităţii internaţionale ş.a. paradox: „un paradox al apartenenţei, care a dus Ulterior, domnitorul Carol I şi-a asumat de la la metafora insulei latine într-o mare slavă, în timp început politica externă a tânărului stat român, ce proiectul redresării se întemeia în esenţă pe un colaborând cu oamenii politici aflaţi la cârma ţării raport privilegiat cu latinitatea apuseană; şi un în vederea lărgirii autonomiei şi dobândirii indepen- paradox al simultaneităţii, al sincronizării cu denţei. De altfel, elita politică românească conferise Occidentul prin arderea etapelor” 1. un sens naţional instalării unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa Occidentală şi cu Acţiunea pentru edificarea unui stat unitar şi ereditatea succesiunii. Prinţul străin însemna un independent modern a fost un punct central al pas spre independenţă, reprezenta asigurarea pres- programului de renaştere naţională, program în tigiului şi autorităţii ţării în raporturile cu statele concordanţă cu principiile europene ale secolului suverane europene, asigura eliminarea imixtiunilor al XIX-lea: liberalismul şi naţionalismul. Acest străine în problemele interne şi prezenta o garanţie deziderat afirmat, fie voalat, fie răspicat, în funcţie a stabilităţii în viaţa politică internă prin situarea de împrejurările externe, a ajuns o problemă de domnitorului deasupra intereselor grupărilor

P Revista de istorie militarã P 25 imperiile limitrofe sau de pregătire a unui război antiotoman în cooperare cu Rusia. Preocupate îndeosebi de menţinerea existenţei statale, conser- vatorii erau ostili proiectelor liberale de obţinere a neatârnării politice cu concursul eventual al Rusiei sau al mişcărilor insurecţionale din Balcani. Dar, în condiţiile în care, prin crearea Alianţei celor trei împăraţi (1873), Germania, Austria şi Rusia imprimau evenimentelor din centrul şi sud-estul continentului un curs conservator, chiar liberalii încurajau activitatea diplomatică în sprijinul extinderii atributelor de suveranitate statală. Indiferent de nuanţa guvernelor care au condus ţara în deceniul premergător Războiului de Inde- pendenţă, ele au recurs la diverse acţiuni diploma- tice pentru redobândirea unor drepturi ca: repre- zentarea diplomatică în capitalele europene; în- cheierea de convenţii separate sau tratate cu dife- rite state; instituirea de decoraţii şi posibilitatea de a bate monedă proprie; consacrarea pe plan inters- tatal a numelui de România ş.a. Nici abolirea juris- dicţiei consulare – problemă importantă şi în vremea lui Cuza – nu a lipsit din agenda politicii Carol I, principe [i rege al României externe româneşti. Unele dintre aceste demersuri (1866-1914) s-au finalizat, având chiar impactul politic scontat, acela de a face din România un subiect de drept politice, asumându-şi, totodată, un rol ponderator. internaţional. Cea mai importantă iniţiativă a fost Istoria va confirma valabilitatea acestei opţiuni. aceea a guvernării conservatoare ce s-a finalizat Prevalându-se de prestigiul Casei de Hohenzollern, prin încheierea convenţiei comerciale cu Austro- de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, Carol I Ungaria în 10/22 iunie 1875, pe baza principiului a încercat să propulseze o serie de proiecte şi acţiuni liberului schimb. Semnarea acestui document a vizând dobândirea independenţei pe cale diploma- marcat câştigarea unui nou atribut al suveranităţii tică. În acest sens se înscriu demersurile sale naţionale în relaţiile cu Poarta. A fost încununarea particulare către Curţile puterilor garante. unui efort de deschidere a României spre negocieri Independenţa devenise o aspiraţie împărtăşită directe cu marile puteri, de redobândire a unui drept de cei mai mulţi oameni politici; ei se diferenţiau suveran, ce nu mai fusese exercitat de secole. În doar prin alegerea momentului şi prin căile de martie 1876 s-a semnat o convenţie asemănătoare concretizare, concepute în mod diferit. şi cu Rusia, cu alte puteri încheindu-se doar aran- Liberalii, în special cei radicali, preconizau jamente comerciale, dar oricum fiecare acceptase folosirea tuturor împrejurărilor externe, de la România ca partener. insurecţii în imperiile limitrofe, până la contradicţii Elita politică românească – aceeaşi care a şi ciocniri între marile puteri, spre a facilita înlătu- înfăptuit unirea cea mică – a adoptat o strategie de rarea tutelei otomane. Reprezentând burghezia în aşteptare a condiţiilor favorabile, înţelegând că ascensiune, liberalii erau cei mai interesaţi să neatârnarea politică nu putea fi obţinută decât în dezvolte o politică economică de stimulare a dezvol- cadrul rezolvării „Chestiunii orientale”, unde tării capitaliste. Elementele moderate considerau principalii protagonişti erau imperiile rus şi austro- totuşi că eforturile diplomatice pe lângă puterile ungar, ambele dornice să moştenească Semiluna. garante erau cea mai bună cale. Momentul s-a ivit în anii 1875-1876 odată cu ampli- Cercurile conservatoare militau pentru promo- ficarea luptei popoarelor din Balcani pentru varea unei conduite ireproşabile faţă de puterile emancipare naţională şi reizbucnirea crizei orien- garante, a unei neutralităţi efective prin care să se tale. După ce eforturile diplomaţiei româneşti împiedice orice încercare de folosire a teritoriului pentru obţinerea neutralităţii absolute şi garanţiilor României ca bază de iniţiere a unei insurecţii în speciale s-au dovedit iluzorii, a câştigat teren soluţia

26 P Revista de istorie militarã P cooperării militare cu Rusia împotriva Imperiului Rusiei, în condiţiile în care era sprijinită de celelalte Otoman, în pofida temerilor faţă de politica anexio- puteri; cu toată nemulţumirea resimţită pentru nistă a Sankt-Petersburgului, socotită tradiţional pierderea celor trei judeţe din Basarabia, autorită- ca principala ameninţare pentru individualitatea ţile române nu puteau ignora valoarea economică statului român. Temeri care, de altfel, aveau să se şi geostrategică a Dobrogei, cu perspectivele dovedească întemeiate în primăvara anului 1878 deschise comerţului maritim. La modificarea prin ocupaţia rusă. Constituţiei, Parlamentul român a consimţit cu mare greutate, în 1879, pentru acordarea cetăţeniei Proclamarea independenţei absolute a Româ- străinilor, în mod individual. Dacă cele trei imperii niei, la 9/21 mai 1877, a fost un act politic de mare vecine au recunoscut noul statut internaţional al curaj, a fost o altă manifestare a politicii „faptului României chiar în 1878, iar Italia în anul următor, împlinit”, inaugurată de români în 1859. Noul statut Germania, Anglia şi Franţa au tergiversat până la juridic internaţional, recunoscut prin Tratatul de 8/20 februarie 1880. Acceptul acestora din urmă a pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, punea România depins şi de cererea expresă a cancelarului Otto în faţa unor noi exigenţe şi răspunderi, obligând-o von Bismarck ca guvernul român să admită răs- să mărească ritmul construcţiei moderne a statului, cumpărarea căilor ferate construite de o societate pentru a micşora decalajul care o separa de ţările germană (afacerea Strousberg), odată cu plata unor din Occidentul Europei. Intrarea în orbita civiliza- costisitoare despăgubiri. Treptat, prin trimiterea ţiei occidentale, la care românii începuseră deja să unor misiuni speciale, România a obţinut notifi- se raporteze şi spre care priveau, a implicat trans- carea independenţei şi din partea celorlalte state ferul unor modele apusene, făcut adesea fără europene şi chiar de peste Ocean. discernământ, ceea ce a atras critici severe în epo- În pofida unor tensiuni şi patimi sau a unor că, dar care au stimulat în multe cazuri posibilită- costuri însemnate, recunoaşterea independenţei ţile şi disponibilităţile autohtone şi au ajutat la a fost o victorie diplomatică ce a contribuit la con- transformarea societăţii româneşti în sens burghez solidarea noului statut juridic al ţării, fapt surprins şi liberal, cu toate neîmplinirile sale. Suveranul şi şi într-un raport din 14/26 mai 1880 al ministrului leadership-ul românesc au fost puşi în situaţia să Spaniei la Berlin, cu misiune extraordinară la analizeze şi să identifice direcţiile şi mijloacele Bucureşti, contele de Benomar, către ministrul adecvate pentru a asigura ţării prosperitatea econo- afacerilor străine de la Madrid, C. O’Donnell-Abreu. mică şi securitatea internă şi externă. Aşadar, şi-au Diplomatul spaniol aprecia că „acest nou stat. care asumat responsabilitatea consolidării poziţiei ţării, se naşte viguros, va realiza tot ceea ce omeneşte atât în interior, cât şi în exterior, în condiţiile în este posibil, în condiţiile în care trebuie să înfrunte care, chiar de la Congresul de la Berlin, marile imense dificultăţi pentru a se face auzit”, fiind puteri au arătat că nu intenţionau să trateze Româ- totodată convins „că ori va pieri glorios ori se va nia pe picior de egalitate. impune în faţa vecinilor săi”, asigurând în aceste Primul pas al acceptării României în familia locuri „triumful rasei latine asupra celei slave”3. europeană a statelor suverane a fost recunoaşterea Schimbarea statutului juridic al României independenţei. Deşi domnitorul Carol considera aducea firesc schimbări importante în sfera rela- că era vorba de fapt „doar de o notificare şi nu de o ţiilor internaţionale, iar diplomaţia românească a recunoaştere a independenţei noastre pe care noi căutat să se adapteze din mers situaţiei. Astfel, am proclamat-o şi am apărat-o şi am obţinut-o prin chiar în ziua semnării Tratatului de pace de la Ber- armele noastre şi de aceea n-o datorăm nimănui lin, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălni- decât vitejiei armatei noastre”2, diplomaţia româ- ceanu, trimitea o notă circulară către agenţii nească a trebuit să ţină seama de o serie de condiţii diplomatici ai României la Paris, Roma, Viena, şi a reuşit să prevină anumite presiuni externe. Berlin, Sankt-Petersburg, Belgrad cu privire la Prin Tratatul de la Berlin, recunoaşterea indepen- măsurile ce se impuneau a fi luate de guvernul denţei a fost condiţionată de acceptarea de către român. Printre acestea, figura în primul rând modul guvernul român a cedării Basarabiei de Sud către de reprezentare a statelor în România şi a României Rusia în schimbul Dobrogei (art. 45) şi de modi- în străinătate. „Guvernul român – se specifica în ficarea articolului 7 din Constituţie cu privire la document – crede că-i va fi oportun de a transforma, acordarea de drepturi politice străinilor (art. 44). chiar din prezent, agenţiile diplomatice şi Prima condiţie a fost admisă de la început, consulatele generale de la Bucureşti în legaţii ai apreciindu-se că nu se putea opune rezistenţă căror titulari vor lua calitatea de trimişi extraor-

P Revista de istorie militarã P 27 dinari şi miniştri plenipotenţiari. La fel, în virtutea capitalele cele mai scumpe din Europa, comparabilă principiilor reciprocităţii, oficiile diplomatice ale cu Viena sau Berlin, fapt pe care-l considera României în străinătate vor deveni legaţii, conduse paradoxal. În continuare, diplomatul spaniol sublinia de către trimişi extraordinari şi miniştri plenipo- că aproape toate puterile erau reprezentate la Bucu- tenţiari”. Guvernul român îşi lua măsurile necesare reşti „prin diplomaţi de mare anvergură”: „Contele pentru ca reprezentarea diplomatică reciprocă să Hoyos, care a fost ministrul Austriei la Washing- asigure României, în clasamentul statelor suverane, ton, reprezintă Austria. Ministrul Germaniei, locul cuvenit în concordanţă „cu cifra populaţiei contele von Westdhelen, a fost timp de opt ani prim sale, cu dezvoltarea resurselor sale economice, consilier al Ambasadei imperiale de la Paris; din gradul său de civilizaţie şi importanţa poziţiei sale Italia a fost trimis contele Tornielli, senator şi vechi politice”4. diplomat; din Rusia, prinţul Uzurov, fost reprezen- Domnitorul Carol I – căruia Consiliul de Miniştri tant al ţarului la Roma; din Anglia, domnul White, i-a acordat la 9/21 septembrie 1878 titlul de „Alteţă unul dintre diplomaţii britanici cei mai reputaţi regală”, recunoscut şi pe plan internaţional – s-a pentru cunoaşterea Răsăritului. Olanda, Grecia, implicat personal în stabilirea noilor relaţii Serbia au la Bucureşti miniştri însărcinaţi cu afa- diplomatice nu numai pe lângă marile puteri, ci şi ceri”6. În final, îşi exprima părerea privind posibili- pe lângă „statele de a doua mărime”. La 22 august/ tatea ca România să dobândească statutul de Regat 3 septembrie 1878, Carol îl anunţa pe fratele său în destul de scurtă vreme. Previziuni ce s-au Fritz von Hohenzollern că: „În curând vor fi numiţi adeverit foarte curând. la noi miniştri plenipotenţiari şi intenţionăm să La 14/26 martie 1881, Parlamentul a adoptat în deschidem pe urmă şi la noi legaţii în străinătate, unanimitate proiectul de lege prin care România ceea ce va da ţării un cu totul alt prestigiu. Până era proclamată Regat. Consecinţă directă a acum reprezentanţii noştri nu erau nici cai, nici cuceririi independenţei, ridicarea României la măgari, iar poziţia lor era foarte stânjenitoare”5. rangul de Regat a avut o semnificaţie deosebită pe În consecinţă, instituţiile de politică externă au linia creşterii prestigiului internaţional al suve- fost reorganizate, începând cu Ministerul Afacerilor ranului şi al ţării, în special în Europa, reprezentând Străine şi continuând cu agenţiile din străinătate totodată un stimulent pentru desăvârşirea unităţii care au fost ridicate la rangul de legaţii. În acest statale. La 10/22 mai 1881, domnitorul Carol I a sens, s-a realizat urgent o legislaţie pe măsură. adoptat titlul de Rege, organizându-se cu acest prilej Astfel, la 8/20 septembrie 1878, a fost promulgată somptuoasele serbări ale încoronării, ce au pus în legea privind stabilirea noilor ranguri diplomatice evidenţă potenţialul economic şi cultural al ale reprezentanţilor români în străinătate; la 9/21 Capitalei. De această dată, recunoaşterea Regatului ianuarie 1879 – legea de instituire a primelor nouă nu a întârziat, chiar dacă Rusia a ridicat unele legaţii ale României în străinătate (Atena, Belgrad, probleme, iar Austro-Ungaria avea susceptibilităţile Berlin, Istanbul, Londra, Paris, Roma, St. Peters- sale. Intervenţia lui Bismarck la cabinetele de la burg, Viena) şi de organizare a consulatelor, Viena, Berlin şi Sankt-Petersburg în favoarea completată la 25 iunie/7 iulie 1880 cu legea privind României a fost de data aceasta benefică. Cancelarul stabilirea ierarhiei şi atribuţiilor personalului de fier voia „să arate Europei occidentale şi mai ales misiunilor diplomatice. Franţei că alianţa celor trei împăraţi nu a fost Rezultatele pozitive ale acestor demersuri perturbată de moartea ţarului [Alexandru al II-lea]”7. româneşti şi importanţa corespunzătoare acordată Era o confirmare a faptului că România intra în României de puterile europene în conformitate cu calculele jocului de putere european. noua sa poziţie politică şi strategică în sud-estul La câteva zile după proclamarea Regatului, continentului au fost sesizate de diplomaţii străini ministrul plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, în misiune la Bucureşti. De pildă, contele de Jules Ducros-Aubert, sesiza într-un raport înaintat Benomar, în acelaşi raport din 14 mai 1880, remarca la Quai d’Orsay, dorinţa României de a deveni o faptul că diplomaţia românească era „activă şi Belgie la Dunărea de Jos, „care să răspândească în vigilentă”, ţinându-şi guvernul la curent cu tot ceea jurul ei exemplul şi influenţa instituţiilor constitu- ce îl interesa. În opinia sa, Bucureştiul era „un bun ţionale şi al unei serioase dezvoltări materiale”8. centru de informare pentru situaţia din Răsărit, Pentru o astfel de dezvoltare armonioasă, România lucru util şi pentru principat”, dar şi una dintre independentă trebuia să-şi apere diplomatic şi, la

28 P Revista de istorie militarã P • România dup` 1878 nevoie, militar statutul dobândit. Încetând să mai politică de la Bucureşti trebuia să găsească soluţia fie sub umbrela garanţiei marilor puteri, aşadar la optimă a supravieţuirii, în funcţie de interesele adăpost relativ de o posibilă invazie străină, Româ- naţionale fundamentale şi de ameninţările majore: nia avea nevoie să-şi asigure securitatea naţională, o alianţă cu marile puteri pentru a face faţă pre- imperativ rezultat din aşezarea sa geopolitică, ce siunilor din exterior. implica riscuri majore, şi din insuficienţa resurselor Opţiunea Suveranului şi a cabinetului liberal sale umane şi materiale. Primii ani de independenţă condus de Ion C. Brătianu, opţiune ce avea adepţi petrecuţi în arena diplomatică europeană constitui- şi în tabăra conservatoare, mai ales printre seră o experienţă dură. Atitudinea ameninţătoare junimişti, a fost încheierea la 18/30 octombrie 1883 a Rusiei imediat după Războiul de Independenţă au a unei alianţe defensive cu Austro-Ungaria, la care întărit la Bucureşti mai vechea percepţie că Rusia a aderat în aceeaşi zi Germania, iar în 1888, Italia. reprezenta principala ameninţare la adresa indivi- Prin acordul cu Puterile Centrale, România a ieşit dualităţii statului român. Pe de altă parte, raporturile din izolarea politică, a primit garanţii de securitate României cu Austro-Ungaria au ajuns în perioada în faţa tendinţelor hegemonice ale Rusiei, şi-a 1880-1883 la o stare gravă de încordare în legătură consolidat poziţia în sud-estul Europei şi a dobândit cu regimul internaţional al Dunării. Modul în care avantaje comerciale pe piaţa central-europeană. a fost tratată România în „chestiunea Dunării” îi Modelul de alianţă semnat de România în 1883 afecta în mod alarmant nu numai interesele comer- a avut o importanţă aparte şi pentru evoluţia ciale, ci şi suveranitatea, ceea ce guvernul de la ulterioară a României. „Pe de o parte, reprezintă o Bucureşti nu putea accepta. Tensiunile politice şi soluţie des întâlnită apoi – alianţa cu o mare putere ostilitatea Dublei Monarhii – în centrul căreia se pentru a face faţă ameninţării alteia – , pe de altă situa permanent problema românilor din imperiu parte stabileşte ca azimut de securitate naţională – au atins cote alarmante, conducând la o izolare Vestul continentului (Austro-Ungaria, Germania, diplomatică deplină a României. Conducerea Italia). Mai mult, în interiorul alianţei cu Austro-

P Revista de istorie militarã P 29 Ungaria era adjudecată şi o contrapondere nece- etc. Încă din 1881, Carol scria cu mândrie tatălui sară asimetriei faţă de un aliat puternic, reprezentat său: „Hârtiile româneşti [de valoare] sunt căutate de posibilul (şi des utilizabilul apoi) apel la aliaţii pe toate pieţele europene şi din toate părţile primim aliatului, Germania şi Italia. În ceea ce priveşte oferte pentru crearea de societăţi financiare […]. ultima semnificaţie, se cuvine subliniat că orientarea Toate acestea sunt progrese reale care, după spre Vest era concordantă cu procesul de moder- succesele militare şi politice, vor asigura României nizare multilaterală a statului român, desfăşurat pe o poziţie însemnată în Orient”11. coordonatele occidentalizării accelerate, însemnând În secolul al XIX-lea, cu îndreptăţire numit nu doar apărarea în faţa Estului ameninţător cu secolul naţionalităţilor, sentimentul apartenenţei invazia, ci şi refuzul anexării la înapoierea acestuia”9. românilor la Europa a fost legat de tendinţa de Pe termen lung, alianţa cu Puterile Centrale s-a constituire a unui stat unitar şi independent modern, dovedit însă a fi nefirească, pentru că a stânjenit România înscriindu-se astfel în trend-ul vremii. guvernul de la Bucureşti în sprijinirea eficientă a Astăzi, odată cu intrarea în NATO şi în Uniunea mişcării naţionale a românilor din Imperiul Europeană, România a revenit firesc la modelul Habsburgic. Anul 1914 a obligat România să-şi de securitate naţională tradiţională şi la valorile revizuiască opţiunea de politică externă şi de securi- civilizaţiei occidentale. tate. Dar, timp de trei decenii, a beneficiat de garan- ţii de securitate şi s-a putut concentra asupra proble- melor interne. 1 Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei. La începutul secolului XX, Regatul dunărean Idei, sugestii, figuri, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 193. începuse să capete un aspect european modern, 2 Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţă privată organizat pe principiile monarhiei constituţionale, 1878-1912, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 65. capabil să definească adecvat interesele naţionale 3 Independenţa României în conştiinţa europeană, şi să le promoveze, un partener respectat şi apreciat Ediţie de documente îngrijită de: Corneliu Mihail 10 de marile puteri . În comparaţie cu ţările din sud- Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu, estul continentului, România s-a bucurat de stabili- Editura Semne, Bucureşti, 1977, p. 306. tate politică internă şi de avantaje economice şi 4 Ibidem, p. 206-209. strategice datorate aşezării sale la gurile Dunării şi 5 Sorin Cristescu, op. cit., p. 55. accesului la Marea Neagră. Reţeaua de căi ferate – 6 Independenţa României în conştiinţa euro- cu direcţia Europa de Vest – ajungea, în 1906, la peană..., p. 306-307. 3 180 km. Iluminatul electric, telefonul, cinema- 7 Ibidem, p. 317. tografia au pătruns cu uşurinţă. Şcoala s-a reformat 8 Ibidem, p. 322. sub conducerea lui Take Ionescu şi Spiru Haret. Deşi 9 Mihail E. Ionescu, Modelul istoric al securităţii a rămas o ţară agricolă (era al treilea exportator de naţionale, în „Magazin istoric”, nr. 11/2002. grâu din Europa), au fost luate măsuri de încurajare 10 Vezi pe larg, Ion Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, a industriei şi a investiţiilor de capital străin, s-au Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. format instituţii de credit şi s-a creat Banca Naţională 11 Sorin Cristescu, op. cit., p. 102.

THE INDEPENDENCE, AN IMPERATIVE OF ROMANIA’S EUROPEAN AFFIRMATION

In 1875, the reopening of the Eastern Question dossier was a favorable moment for the modern Romanian state to reassert its independence. On May 9, 1877, the Assembly of Deputies, synthesizing the aspirations of the Romanian people, proclaimed independence. Following a Russian-Romanian-Turkish War, Romania was recognized as independent by the Treaty of Berlin, in 1878 and stepped into the European family of sovereign states. The new state looked to the West, particularly France, for its cultural, educational and administrative models. Romania was able to organize its state administration on a modern basis and recorded an outstanding development of culture and science, which matched European standards. The Parliament proclaimed Romania a kingdom in 1881, and Charles of Hohenzollern was crowned. Romania enjoyed relative peace and prosperity for the next three decades, and the policies of successive Conservative and Liberal governments varied little.

30 P Revista de istorie militarã P • Începuturile occidentaliz`rii Rom#niei

EFORTUL MILITAR ROMÂNESC PENTRU CAUZA INDEPENDEN}EI

PETRE OTU

Participarea României la Războiul ruso-otoman Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, din anii 1877-1878, cunoscut în istoriografia Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru naţională drept „Războiul de(pentru) indepen- Hrisoverghi, ş.a. Convingerea celor mai mulţi denţă”, este un subiect de istorie militară intens dintre ei era că oştirea trebuia să fie un instru- cercetat. De-a lungul celor 130 de ani, cât au trecut ment de emancipare şi de afirmare a naţiunii de la acest eveniment, au apărut numeroase lucrări române. „Ţeara românilor – scria mesianic Nicolae – monografii, volume de documente, cronologii, Bălcescu, întemeietorul istoriografiei militare albume, memorialistică etc. –, care au analizat pe româneşti – de îşi va relua vreodată rangurile ce larg mai toate aspectele referitoare la pregătirea au avut între popoarele europene aceasta o va fi ea politică şi militară, organizarea armatei, desfăşu- datoare mai mult regeneraţiei vechilor ei instituţii rarea operaţiilor pe frontul de la sud de Dunăre, ostăşeşti”. relaţiile cu aliatul rus, ecoul intern şi internaţional, Dincolo de entuziasmul unor tineri şi a receptă- consecinţele pe planul gândirii şi practicii militare rii pozitive de către opinia publică, dezvoltarea româneşti. De aceea, ne propunem să facem câteva forţelor militare în deceniile următoare s-a lovit de consideraţii pe marginea unor aspecte, pe care le numeroase dificultăţi. Nivelul redus al resurselor, considerăm relevante pentru înţelegerea dimen- ostilitatea unei părţi a marii boierimi, atitudinea siunii militare a unui eveniment cu adevărat fun- potrivnică a Rusiei, puterea protectoare – sub damental al istoriei naţionale – obţinerea indepen- oblăduirea căreia s-a desfăşurat întregul proces de denţei de către statul român. remodelare a puterii armate a principatelor –, şi a Imperiului Otoman, puterea suzerană, intervenţiile Coordonate ale modernizării armatei armate ale acestora, dar şi ale Austriei, la sud şi Prima dintre ele este capacitatea combativă a est de Carpaţi, în timpul revoluţiei din 1848 şi armatei, tăria forţelor militare româneşti. La data Războiul Crimeii (1853-1856) au frânat moderni- declanşării unui nou episod al „Chestiunii Orien- zarea armatelor celor două principate. Cu toate tale” (1875), care frământa continentul european eforturile unor domni din această perioadă, cum de aproape două secole, organismul militar ar fi Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei, Grigore românesc modern era relativ tânăr, având o istorie Alexandru Ghica, starea forţelor militare s-a de numai patru decenii şi jumătate. menţinut scăzută. Alexandru Ioan Cuza, într-o Forţele militare româneşti au renăscut, aşa amplă scrisoare trimisă lui Napoleon al III-lea, în cum se cunoaşte, în anul 1830, în condiţii cu totul toamna anului 1865, o caracteriza astfel: „Când modeste, ele având caracterul de „miliţie pămân- am fost ales, Principatele Unite nu posedau decât teană” cu rol de carantină la graniţe şi de menţine- 4 000 sau 5 000 de puşti ruseşti, datând din timpul re a ordinii în interior. Cu toate acestea, aşa cum împărătesei Ecaterina şi vreo duzină de tunuri arăta şi „Albina Românească” de la Iaşi, „Formă- lipsite de valoare, de provenienţă turcă, rusă sau luirea miliţiei a pricinuit mare bucurie la tot omul austriacă. Praf de puşcă, proiectile, capse nu ne în a cărui vine circulează sânge românesc”. Aşa se veneau decât din Austria: nu puteam trage un foc explică faptul că o serie de tineri din elita celor de armă fără îngăduinţa ei”1. două principate s-au înrolat în armată, printre ei Măsurile luate în timpul domniei lui Alexandru fiind nume sonore – Vasile Cârlova, Grigore Ioan Cuza au urmărit, într-o primă fază, unificarea

P Revista de istorie militarã P 31 autonomia ţării şi nu restricţiona în niciun fel misiu- nile armatei şi componenţa ei 4. Prin urmare, ea putea fi organizată şi pregătită şi pentru război. Cu toate acestea, Imperiul Otoman, prevalându-se de statutul de suzeran, s-a opus pe toate căile sporirii armatei române. Domnitorul Carol a fost obligat să-şi ia angajamentul ca armata permanentă să nu depăşească cifra de 30 000 de ostaşi5. Această condiţie nu a reprezentat un impedi- ment insurmontabil pentru dezvoltarea organis- mului militar românesc, deoarece resursele finan- ciare modeste nu permiteau un efectiv mai mare în timp de pace. S-a recurs la soluţia sporirii trupelor teritoriale, diminuându-se astfel costurile şi ocolin- du-se restricţiile impuse de Poarta Otomană. Acesta a fost şi sensul adoptării celor două legi de organi- zare a armatei din 1868 şi 1872, iniţiatorii fiind generalul de brigadă George Adrian şi, respectiv, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministru de Război în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876)6. Coordonatele modernizării armatei au fost parţial schimbate, domnitorul, în virtutea originii • Generalul de divizie Alexandru Cernat, comandantul Armatei române sale, preferând modelul prusian celui francez, mai de opera]ii de la Plevna ales după războiul dintre Franţa şi Prusia din anii 1870-1871, câştigat de o manieră categorică de aceasta din urmă. Din luna ianuarie 1869, cola- forţelor militare ale Moldovei şi Ţării Româneşti, borarea cu Misiunea Militară franceză a încetat, iar într-o a doua etapă, modernizarea structurilor locul ei fiind luat, în acelaşi an, de un grup de armatei. Ea s-a făcut prin adoptarea modelului instructori germani conduşi de locotenent-colonelul occidental, respectiv a celui francez, în locul celui von Krenski. rus, predominant până atunci, în România acti- Puterea armată se compunea din structuri vând, în acei ani, o misiune militară condusă de permanente şi teritoriale, care asigurau o cuprin- fraţii Lamy2. dere mai largă o populaţiei, sistemul fiind oarecum Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul similar modelului german, ce a constituit sursa de României a fost urmată de ample măsuri pentru inspiraţie pentru multe armate europene ale perfecţionarea organismului militar, mutaţiile în timpului. Exista armata permanentă cu rezerva ei, 3 acest domeniu fiind cele mai evidente . Baza legisla- armata teritorială cu rezerva ei (compusă din doro- tivă a acestui proces a fost asigurată de Constituţia banţi şi călăraşi), miliţiile (ce aveau în compunere din 1866, care a adus, ca şi în alte domenii, de infanterie, cavalerie şi pompieri), garda orăşe- altfel, o schimbare importantă de viziune asupra nească şi gloatele (pentru localităţile rurale). Arma- rolului organismului militar românesc. Până în ta permanentă şi armata teritorială cu rezervele momentul adoptării ei, cele două principate şi apoi lor constituiau armata activă de campanie (de statul român s-au aflat sub incidenţa unor regle- primă linie), iar miliţiile formau armata de rezervă mentări restrictive în privinţa puterii armate. sau de linia a doua. Regulamentul Organic admitea constituirea unei În toamna anului 1876, după un deceniu de efor- forţe de ordine internă, practic a unei jandarmerii, turi, armata română avea patru comandamente iar Tratatul de pace de la Paris (1856) şi Convenţia de divizii, opt regimente de infanterie de linie, patru de la Paris (1858) permiteau existenţa unei miliţii batalioane de vânători, opt regimente de dorobanţi, care avea şi rolul de apărare a graniţei, însă două regimente de roşiori, opt regimente de călă- efectivul ei era limitat. Constituţia din 1866 stipula raşi, două regimente de artilerie, un batalion de

32 P Revista de istorie militarã P geniu, alte unităţi şi formaţiuni. Efectivele se ridicau, la 24 septembrie/6 octombrie 1876, când s-a hotărât concentrarea trupelor permanente şi teritoriale pentru instrucţie şi manevre, la 48 340 de militari cu 10 916 cai şi 180 piese de artilerie7. Comparaţia cu situaţia anterioară Unirii Princi- patelor şi chiar a celei din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza evidenţiază un progres foarte mare. Dar problema cea mai importantă era capacitatea combativă, cu alte cuvinte în ce măsură armata română era un instrument de război? Din punctul de vedere al structurii organi- zatorice, armata română era compatibilă cu alte instituţii europene similare, iar efectivele erau în concordanţă cu disponibilităţile demografice şi cu • Doroban]i români în ]inuta de var` resursele pe care economia le putea pune la dispoziţie. Un punct nevralgic era dotarea cu ar- condiţiile agravării relaţiilor internaţionale, un orga- mament şi tehnică de luptă – insuficientă şi neuni- nism tânăr, care nu primise botezul focului şi care formă. Regimentele de linie şi batalioanele de se confrunta cu multe neajunsuri în privinţa stării vânători aveau arma Peabody, dorobanţii erau dotaţi combative. Faţă de armatele vecinilor, mari im- cu armele Dreyse, Peabody şi Krnka, ultima fiind perii cu ambiţii hegemonice în regiunea balcanică dată de ruşi la începutul campaniei. Calibrele şi chiar pe întregul continent, organismul militar acestora erau diferite, fapt care crea dificultăţi românesc era modest. El nu putea face faţă singur serioase aprovizionării şi utilizării în luptă. Artileria unei confruntări majore nici cu armata rusă, nici avea, la rândul său, trei tipuri de guri de foc, dar ele cu cea otomană. Dar era un element pe care nici erau împărţite relativ egal la toate diviziile, ele- Imperiul Otoman şi nici cel Rus nu puteau să-l ment care a influenţat negativ acţiunile acestora. neglijeze. Primul n-a îndrăznit să declanşeze Starea serviciilor era neuniformă. În domeniul operaţiile la nordul Dunării pentru a reimpune sanitar, eforturile lui Carol Davila au dat roade, în controlul asupra fostului vasal, care îşi proclamase schimb asigurarea echipamentului şi a hranei s-a independenţa. Al doilea, deşi a privit cu un dispreţ realizat de către structuri improvizate şi cu destule abia reţinut statul român şi armata sa, a fost nevoit dificultăţi8. să semneze, în premieră, o convenţie care să-i Persistau neajunsuri în privinţa încadrării cu permită să-şi transporte trupele pe teatrul balcanic ofiţeri şi subofiţeri a comandamentelor şi unităţilor. şi, apoi, într-un moment greu al confruntărilor de Numărul acestora era mic faţă de nevoile în creş- la sudul Dunării, a făcut apel la forţele militare tere ale armatei române, iar pregătirea a fost româneşti. neunitară. Unii proveneau din vechile străji pămân- teşti, alţii din miliţii, o parte din şcolile militare şi Războiul – o opţiune dificilă pentru de la trupă. Cei care încadrau unităţile permanente România aveau o instruire superioară, dar cei de la structu- Redeschiderea „Chestiunii Orientale” a creat rile teritoriale erau mai slab pregătiţi. La fel stăteau statului român o situaţie extrem de dificilă. lucrurile şi la nivelul trupei, ostaşii din unităţile România se afla între cele două imperi – otoman permanente fiind mai bine instruiţi. şi rus –, dar ele nu aveau graniţă comună în Europa. Un mare neajuns era lipsa de experienţă a Până atunci, teritoriul românesc fusese utilizat comandamentelor şi a trupei. Pregătirea tactică şi drept culoar de trecere şi spaţiu de confruntare al strategică a fost asigurată în perioada anterioară armatelor otomane şi ruse. Riscul de a rămâne la prin exerciţii, aplicaţii şi manevre, unele fiind con- acelaşi statut era foarte mare, iar stabilirea unei duse de domnitorul Carol. Dar ea a avut un rol mai conduite se dovedea foarte dificilă, ţinând cont că mult teoretic, întrucât lipsea, în întregime, ex- statul român se afla sub suzeranitatea Porţii perienţa de război. Otomane şi sub garanţia celor şapte mari puteri În concluzie, armata română reprezenta, în europene, între care se găseau şi cele două imperii P Revista de istorie militarã P 33 învecinate aflate în dispută. Clasa politică a fost maniei, au răspuns favorabil solicitării autorităţilor divizată. Unii oameni politici, mai ales liberali, în româneşti. La 10/20 aprilie 1877, România a între- frunte cu Ion C. Brătianu, se pronunţau pentru o rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman, iar înţelegere cu Rusia, care beneficia în acţiunile ei după o serie de incidente pe linia Dunării, Parla- de sprijinul celorlalte mari puteri ale continentului, mentul a declarat la 29-30aprilie/11-12 mai 1877 mai puţin, fireşte, ale Imperiului Otoman. Alţii, cu starea de război dintre România şi Poarta Oto- deosebire conservatorii, apreciau că neutralitatea mană. Ultimul act al unei stări de lucruri seculare era soluţia cea mai bună, mai ales dacă ea era s-a desfăşurat în zilele de 9-10 mai/21-22 mai 1877, recunoscută pe plan internaţional. În sfârşit, au când acelaşi Parlament a votat independenţa ţării, fost şi politicieni, exemplul cel mai elocvent este acceptată apoi de domnitorul Carol. Dumitru C. Brătianu, care au căutat o cale de înţele- Războiul împotriva Porţii Otomane, ca soluţie gere cu Imperiul Otoman. Disputele au fost aprinse, pentru rezolvarea situaţiei atât de complexe din iar atitudinea antiotomană s-a conturat greu, ea anii 1875-1877, s-a conturat cu destulă dificultate, fiind uşurată de acţiunile Porţii, care au rupt treptat clasa politică, dar şi opinia publică fiind divizate. orice posibilitate de dialog. Încălcarea statutului internaţional al ţării şi indis- Aceste abordări diferite au ieşit puternic în punerea marilor puteri garante erau decizii pline evidenţă în timpul Consiliului de Coroană, de risc, iar mulţi oameni politici preferau să con- desfăşurat, în data de 2/14 aprilie, sub conducerea serve ceea ce se obţinuse cu mari eforturi. Aici domnitorului Carol9. trebuie subliniat rolul cu totul deosebit pe care l-a Reflex al situaţiei complicate a ţării, opiniile avut Ion C. Brătianu în stabilirea conduitei Româ- celor prezenţi, personalităţi remarcabile ale vieţii niei, tenacitatea şi clarviziunea remarcabile pe care politice şi intelectuale, au fost diferite. Constantin le-a dovedit, atât înainte, cât şi pe timpul războiului11. Bosianu, Manolache Costache Epureanu, A. C. Golescu, Dimitrie Ghica au subliniat că în virtutea Mobilizarea armatei şi operaţiile din vara tratatelor existente, România trebuia să fie aliata anului 1877 otomanilor, iar semnarea convenţiei cu Rusia Sporirea tensiunii în regiunea balcanică, dete- însemna, practic, ieşirea din neutralitate şi posibi- rioarea relaţiilor româno-otomane au impus litatea transformării teritoriului naţional în teatru adoptarea unor măsuri de întărire a armatei, ches- de război. De aceea, ei s-au declarat pentru neutra- tiune nu uşoară având în vedere starea precară a litate. În schimb, Mihail Kogălniceanu şi C. A. finanţelor ţării. La 26 noiembrie/8 decembrie 1876 Rosetti au fost de acord cu parafarea convenţiei s-a hotărât dublarea numărului regimentelor de româno-ruse, ceea ce însemna practic starea de dorobanţi, măsura intrând în vigoare la 1/13 ianua- război cu Imperiul otoman. Au fost abordate şi rie 1877. Pentru a evita o confruntare româno-oto- problemele armatei, cei prezenţi subliniind că, în mană pe teritoriul naţional, s-a luat hotărârea fortifi- pofida progreselor din ultimii ani, oştirea nu era cării oraşului Calafat, misiunea revenind unui capabilă să lupte împotriva armatei otomane sau a detaşament condus de colonelul Otton Sachelarie. celei ruseşti. De aceea, conservatorii au venit cu Pentru apărarea oraşului Bucureşti s-a dispus ca ideea retragerii armatei în partea de nord a Olteniei Divizia 2 să ocupe poziţii defensive pe râurile Sabar şi a aştepta aici desfăşurarea evenimentelor10. şi Argeş, iar oraşele Giurgiu şi Olteniţa au primit Domnitorul Carol, la insistenţele lui Ion C. Brătianu, întăriri. Concomitent, s-au început lucrări de fortifi- nu a dat curs sugestiilor venite de la conservatori caţie pentru protejarea centrului feroviar de la şi a fost de acord cu semnarea convenţiei româno- Barboşi, care asigura legătura dintre Moldova şi ruse (4/16 aprilie 1877), ratificată apoi de Parlament. Muntenia. La 5/17 februarie 1877 au fost înfiinţate Ea nu prevedea colaborarea militară dintre cele încă două regimente de artilerie. două armate, dar deschidea calea angajării armatei Întrucât la sfârşitul lunii martie trupele ruse au române în confictul ruso-otoman. Cum semnarea început deplasarea spre Prut, guvernul român a convenţiei semnifica ieşirea din neutralitate, a doua luat în calcul mobilizarea armatei, operaţie decisă zi, Mihail Kogălniceanu a cerut puterilor garante la 6/18 aprilie 1877. Au fost chemaţi sub arme circa să intervină pe lângă Poarta Otomană, pentru ca 100 000 de oameni, ceea ce reprezenta 1,9% din aceasta să nu mute teatrul de operaţii la nordul populaţia ţării. Dintre aceştia, 58 700 de militari Dunării. Toate puterile garante, cu excepţia Ger- reprezentau armata de operaţii, restul fiind înca-

34 P Revista de istorie militarã P draţi în celelalte structuri. Forţele mobilizate au înaintării trupelor ruse care nu luau în considerare fost împărţite în Armata de operaţii şi rezerva angajamentele asumate prin convenţia bilaterală. armatei de operaţii. Structurile luptătoare erau Ulterior, ţarul a trimis un emisar la Bucureşti Corpul 1 şi Corpul 2 armată, fiecare cu două divizii. (prinţul Nikolai Dolgoruki), care a încercat să stingă criza. Perspectiva transformării teritoriului naţional După declanşarea mobilizării s-a decis concen- în teatru de război l-a determinat pe Carol să trarea armatei pe linia Dunării pentru a face faţă accepte scuzele oferite de Dolgoruki şi să revină unui eventual atac otoman. Corpul 1 armată, com- asupra măsurilor luate12. pus din diviziile 1 şi 2, a fost dislocat în Oltenia, iar Între timp, la 26 aprilie 1887, s-au declanşat Corpul 2 armată în zona Bucureştiului. Dispozitivul ostilităţile dintre armata română şi cea otomană a rămas în vigoare până la sosirea trupelor ruse. prin duelurile de artilerie dintre trupele din Vidin Acestea, fără a mai aştepta ratificarea de către şi Calafat. Până la sosirea armatei ruse, trupele Parlament a convenţiei, au trecut Prutul (11/23 române au realizat acoperirea liniei Dunării, aprilie 1877), gest care a provocat mare emoţie în operaţie de importanţă strategică. Marşul marilor rândul opiniei publice româneşti. Ba mai mult, unităţi ruse către teatrul balcanic s-a desfăşurat în marele duce Nicolae a difuzat o proclamaţie, siguranţă, iar teritoriul românesc nu a devenit spaţiu adresată populaţiei româneşti. de confruntare între cei doi beligeranţi.Trebuie spus Foarte îngrijorat, şeful statului român a că armata otomană nu a încercat să mute operaţiile convocat, în seara aceleiaşi zile, un consiliu de la nordul fluviului, ea limitându-se la executarea război, la care au participat principalii şefi militari. unor recunoaşteri pe malul drept al Dunării, res- Măsurile stabilite, între care se remarcă retragerea pinse de trupele române13. trupelor din dispozitiv şi concentrarea lor în anumi- Conform înţelegerii dintre autorităţile celor te puncte strategice – Barboşi, Focşani, Băileşti – două ţări, pe măsura ajungerii trupelor ruse pe linia arătau dorinţa statului român de a opune rezistenţă Dunării, apărarea fluviului era asigurată de acestea,

Cucerirea redutei Grivi]a 1

P Revista de istorie militarã P 35 armata română urmând să preia sectorul dintre cele două părţi nu au ajuns la o înţelegere. Domni- Vârciorova şi gura Oltului. La începutul lunii iunie torul Carol, prim-ministrul Ion C. Brătianu, mare 1877, operaţia de restructurare a dispozitivului tru- parte a corpului superior de comandă doreau parti- pelor române în Oltenia era încheiată, marile ciparea armatei române la viitorul conflict. Suve- unităţi primind următoarele responsabilităţi: Divizia ranul român, într-o scrisoare adresată tatălui său, 4, comandată de generalul de brigadă Gheorghe la 8/20 ianuarie 1877, sublinia necesitatea de a Manu, apăra linia Dunării între Olt şi Jiu, punctul încheia „o convenţiune militară cu Rusia şi, de va de comandă fiind la Corabia; Divizia 3, având în fi nevoie, a ne bate cu ruşii contra turcilor”15. frunte pe colonelul George Angelescu, era dispusă Dar cooperarea militară se lovea de refuzul de la gura Jiului la Rast, cartierul general fiind la repetat al St. Petersburgului. Cu toate acestea, unii Băileşti; Divizia 1, comandată de generalul Mihail lideri politici şi militari ruşi, cum au fost, de pildă, Cristudolo Cerchez, a fost dislocată în jurul Calafa- marele duce Nicolae şi generalul A. D. Nepokoiciţki, tului, oraş în care şi-a stabilit, de altfel, şi cartierul erau favorabili unei cooperări cu armata română. general, cel mai important obiectiv al sistemului Ei priveau lucrurile pragmatic, apreciind că din defensiv românesc; Divizia 2, condusă de colonelul moment ce marile unităţi ruse se vor deplasa prin Ioan Logadi şi având punctul de comandă la Cetate, teritoriul românesc, concursul trupelor române era era dispusă, în continuare, până la gura Timocului. indispensabil pentru atingerea scopului propus. Marele Cartier General român a fost instalat la Însă alţi lideri, între care semnalăm pe ţarul Poiana Mare. Alexandru al II-lea şi cancelarul Al. M. Gorceakov, Marile unităţi ruse au trecut Dunărea în sec- se opuneau oricărei colaborări militare. Rusiei, torul Zimnicea-Şiştov (14/26-15/27 iunie 1877), mare putere, care dispusese discreţionar, până acţiunea fiind precedată de intense bombarda- atunci, de teritoriul românesc ca bază de operaţii mente de artilerie şi de diversiuni, menite să reali- şi zonă de confruntare, îi venea foarte greu să zeze surprinderea, la care au participat şi trupele apeleze la concursul micii armate române, a cărei române14. Odată ajunsă pe malul drept, armata rusă valoare combativă era o necunoscută, ea neavând, a fost divizată în trei grupări. Armata principală, cum se ştie, nicio experienţă de război. De comandată de marele duce Nicolae, avea misiunea asemenea, guvernul rus nu dorea ca viitoarele sale să traverseze Balcanii şi să atace Adrianopolul, planuri de reorganizare a sud-estului european, în Armata de est, condusă de moştenitorul tronului, care intra şi teritoriul românesc, să fie într-un fel ţareviciul Alexei, urma să cucerească Rusciukul şi restricţionate prin colaborarea cu România. să asigure flancul drept al forţelor principale. În La începutul lunii mai 1877, odată cu sosirea sfârşit, Armata de vest, pusă sub comanda ge- marelui duce Nicolae la Ploieşti şi stabilirea Marelui neralului N. P. Krudener, trebuia să ocupe Nicopol Cartier General rus aici, convorbirile dintre cele şi Plevna, iar ulterior să traverseze Balcanii, două părţi s-au intensificat. Demnitarul rus a contribuind la cucerirea Adrianopolului. solicitat concursul armatei române, prin partici- După trecerea Dunării, trupele ruse au obţinut parea direct la operaţii, ceea ce domnitorul Carol succese importante, ajungând să controleze şi Marele Cartier General român au admis. Partea trecătorile Balcanilor. Dar, în pofida lor, Rusia şi-a română dorea, însă, păstrarea integrităţii marilor dat seama că forţele concentrate împotriva Porţii unităţi, sector de front separat şi comandă proprie. Otomane erau insuficiente, fapt dovedit de cele Dar problema s-a complicat prin refuzul guvernului două înfrângeri grele din faţa Plevnei (8/20 iulie, de la St. Petersburg de a accepta cooperarea cu 18/30 iulie 1877). Situaţia de pe frontul balcanic românii. La 17/29 mai 1877, cancelarul Gorceakov deschidea perspectiva angajării armatei române a înaintat o notă de răspuns la cererea României la sudul Dunării. de cooperare militară, transmisă de A. I. Nelidov, în care respingea net oferta. „...El (împăratul De la ignorare la cooperare. Cooperarea Alexandru al II-lea) nu doreşte deloc cooperarea militară româno-rusă României peste Dunăre, însă, dacă guvernul român O problemă foarte spinoasă a constituit-o vrea să întreprindă o asemenea acţiune cu colaborarea militară dintre armata rusă şi cea cheltuiala şi rizicul său, aşa ceva nu se poate face română. Ea a fost abordată atât în întâlnirea de la decât cu condiţiunea absolută a unităţei comandei Livadia, cât şi în cadrul negocierilor ulterioare, dar superioare care să rămână în mâinele generali-

36 P Revista de istorie militarã P ssimului armatei imperiale (...). Rusia nu are mă a marelui duce Nicolae, concursul armatei trebuinţă de ajutorul armatei române. Forţele pe române. După o matură analiză, din care nu a fost care ea le-a pus în mişcare spre a lupta contra exclusă ipoteza ca teritoriul românesc să fie trans- Turciei sunt mai mult decât îndestulătoare ca să format în teatru de război, autorităţile statului atingă scopul înalt pe care şi l-a propus când a român, în frunte cu domnitorul Carol şi primul început acest război. Pe de altă parte, siguranţa ministru, Ion C. Brătianu, au fost de acord ca arma- exterioară a României n-o sileşte de loc să atace ta română să participe la operaţii, alături de armata Turcia” 16. Poziţia diplomaţiei ruse s-a impus aşa rusă. În negocierile care au prefaţat această încât până la eşecurile din faţa Plevnei, demersurile acţiune, s-a obţinut îndeplinirea de către aliatul rus româneşti n-au avut succes. a celor două condiţii de bază – sector de front se- De remarcat că punctul de vedere rus a fost parat şi comandă exclusiv românească. Câmpul de împărtăşit şi de unii politicieni şi generali români. luptă, cu evoluţiile lui mai întotdeauna imprevizibile, Un erou al Războiului Independenţei, maiorul a tranşat problema cooperării militare româno- Alexandru Candiano-Popescu, în suculentele sale ruse. Armata română avea acum şansa să se afirme amintiri scria: „Românii îşi concentraseră forţele pe un teatru de război european, după o întrerupere militare la Poiana, lângă Calafat, aşteptând zile mai de peste două secole. fericite, şi primul ministru hrănea ideea cuteză- toare de a trece Dunărea pe seama lor şi a lupta Operaţiile armatei române la sudul contra turcilor ei singuri, într-o anumită zi. Boierii Dunării (conservatorii – n.n.) însă lucrau la Bucureşti cu În vederea luptelor de la sudul Dunării, Marele principele Gorceakov şi cu consulul general al Cartier General român a procedat la o nouă reorga- Rusiei, d-l Stuart, contra guvernului, susţinând com- nizare a forţelor militare. Ele au fost structurate în binaţia ca o parte din oastea română să fie înglobată Armata de operaţii şi Armata de observaţie. Prima, în cea rusească, fără nici o individualitate deosebită comandată de generalul Alexandru Cernat, era şi astfel să lupte. Generalii Manu şi Florescu compusă din diviziile 3, 4 şi de rezervă, ultima fiind sprijineau această opinie. De aceea, Manu nu a numită, de la 9/21 septembrie 1877, Divizia 3 activă. vroit să treacă Dunărea când i s-a dat ordin de Ea avea valoarea unui corp de armată, însumând Comandamentul român, nu de cel rusesc, cum 41 de batalioane de infanterie, 32 de escadroane şi susţine dânsul. De aceea, generalul Florescu s-a 18 baterii, efectivele ridicându-se la 37 000 de dus în ţinută de ceremonie la Marele Duce Nicolae, oameni cu 108 piese de artilerie. la Ploieşti, solicitând serviciu în armata imperială. Armata de observaţie, pusă sub comanda Regele mi-a mărturisit cu indignare că a găsit pe generalului George Lupu, a acţionat la nordul generalul Florescu în anticamera Marelui Duce fluviului, între gura Timocului şi Turnu Măgurele Nicolae, în uniformă, cerând servicii (...). Brătianu şi avea în compunere diviziile 1 şi 2. Efectivul se singur, în mijlocul acestui viespar de intrigi şi cifra la 10 000 de oameni cu 74 de tunuri. În vederea împrejurări grele, sta neclintit în hotărârea sa de a traversării fluviului s-a desfăşurat o amplă activitate trece Dunărea cu orice preţ17 . Cele spuse de Candiano-Popescu au la bază motive de ordin poli- organizatorică, de îmbunătăţire a instruirii şi echi- tic, el fiind, în acea epocă, un adversar al conser- pării trupelor, de aprovizionare cu tot ce presupunea vatorilor, dar problema ridicată de el reflectă o campanie dincolo de hotarele ţării. Între altele, ezitările unor oameni politici, dar şi a unor generali s-a construit, în perioada 14/26-19/31 august 1877, privind oportunitatea trecerii Dunării. Era un gest un pod de pontoane în sectorul Siliştioara-Măgura, de foarte mare însemnătate pentru armata română care a avut un rol foarte mare pe timpul campaniei în special, pentru România, în general, şi desigur din Bulgaria. au existat păreri diferite. După sfârşitul victorios Ultimele detalii ale cooperării militare româno- al campaniei s-a încercat minimalizarea sau ruse au fost puse la punct în convorbirile purtate trecerea sub tăcere a unor asemenea atitudini, care de domnitorul Carol la Gorni Studen, sediul Marelui veneau în contradicţie cu atmosfera euforică post Cartier General rus. Suveranul României a avut o conflict18. poziţie tranşantă, cerând să comande personal Cele două înfrângeri din faţa Plevnei au deter- propriile trupe. Ţarul şi marele duce Nicolae au minat ca Marele Cartier General rus să solicite fost reticenţi, dar au acceptat, în cele din urmă, imperativ, printr-o cunoscută şi des citată telegra- solicitarea lui Carol19. Întrucât, un prinţ din fa- P Revista de istorie militarã P 37 milia Hohenzollern nu putea fi subordonat unui ge- 1877. Rănit, generalul Osman Paşa s-a predat neral rus, s-a convenit ca trupele româno-ruse de trupelor române, cel mai probabil pentru a diminua la Plevna, constituite din Armata de vest să fie victoria armatei ruse. El a fost preluat apoi de trupele puse sub comanda lui Carol, având ca şef de stat ruse şi transportat în Rusia20. major pe generalul rus P. D. Zotov. Această decizie După cucerirea Plevnei, la Poradim (30 noiem- a ridicat prestigiul armatei române, privită până brie/12 decembrie 1877) a avut loc un ultim consiliu atunci de partenerul rus cu aroganţă. de război aliat, care a decis continuarea acţiunilor Cartierul general al Armatei de vest a fost militare împotriva armatei otomane. Forţele stabilit la Poradim, un sat sărăcăcios aflat la 15 principale ruse au primit misiunea să înainteze spre kilometri de Plevna şi la şapte kilometri de Sofia, Balcani şi Adrianopol, iar trupele române au avanposturile otomane. Domnitorul Carol a sosit avut ca zonă de operaţii nord-vestul Bulgariei, Vidinul aici la 21 august/2 septembrie 1877, iar trupele cu puternicele lui fortificaţii reprezentând obiectivul române au terminat concentrarea în jurul Plevnei principal. la 25 august/6 septembrie. Un consiliu de război, S-a produs o nouă organizare a armatei române, desfăşurat sub conducerea domnitorului Carol, a creându-se, pentru operaţiile din nord-vestul stabilit ca atacul să se desfăşoare pe trei direcţii – teritoriului bulgar, Corpul de Vest, comandat de nord-est, sud-est şi sud. Armatei de operaţii române generalul de brigadă Nicolae Haralambie. El avea i-a revenit sectorul de nord-est. Botezul focului a în compunere diviziile 1, 4 şi 5. Alte două divizii, 2 şi avut loc în ziua de 27 august/8 septembrie 1877, 3, au primit misiunea să efectueze serviciul de când o coloană, condusă de locotenent-colonelul garnizoană în cetăţile Nicopol şi Plevna şi să S. Voinescu şi compusă din Regimentul 13 escorteze prizonierii otomani ce reveneau armatei dorobanţi, un batalion din Regimentul 5 linie şi un române. Divizia de rezervă s-a desfiinţat, unităţile batalion de vânători, a atacat cu succes o fortificaţie ei fiind repartizate celorlalte divizii. Armata română din faţa redutei Griviţa. a rămas sub comanda domnitorului Carol, în funcţia Atacul general, în fapt a treia bătălie de la de locţiitor, cu titlul de maior general al Marelui Plevna, s-a dat la 30 august/11 septembrie 1877, Cartier General fiind numit generalul Alexandru deşi domnitorul Carol, în consiliile de război Cernat. premergătoare, insistase pentru amânarea acţiunii. În luna decembrie 1877, trupele române s-au Cum în calendarul ortodox, ziua de 30 august îl concentrat în jurul Vidinului pe care l-au asediat prăznuia pe Sfântul Alexandru, generalii ruşi au până la începutul lunii februarie 1878. După dorit să-i ofere o victorie suveranului lor. Nu intrăm semnarea armistiţiului ruso-otoman din 19/31 în analiza bătăliei, desfăşurarea ei fiind bine- ianuarie 1878, comandamentul român a început cunoscută. Vom sublinia că printre puţinele succese tratativele cu partea otomană pentru predarea ale zilei a fost şi cucerirea redutei Griviţa 1 de către cetăţii. Ele s-au încheiat la 11/23 februarie 1878 Divizia 4 română în cooperare cu trupele ruse. prin parafarea unei convenţii de către colonelul Victoria obţinută, în pofida erorilor comise, a ridicat Ştefan Fălcoianu şi Mehmet Izzet Paşa. A doua zi, moralul armatei române precum şi prestigiul ei în trupele române au intrat în cetatea Vidinului, faţa aliatului rus, fiind consemnată ca atare de presa încheind astfel campania de la sudul Dunării. O timpului şi rapoartele diplomaţilor străini. săptămână mai târziu, respectiv la 18 februarie/2 După trei încercări nereuşite de cucerire a martie 1878, s-a încheiat tratatul de la San Stefano, Plevnei, s-a luat decizia încercuirii şi blocării acestei contestat apoi de marile puteri europene, care au fortificaţii bine construită şi apărată de trupele impus rediscutarea lui la Berlin. otomane de sub comanda generalului Osman Paşa. Sfârşitul ostilităţilor nu a adus, însă, aşa cum ar În timpul asediului Plevnei, care a durat până la fi fost normal şi demobilizarea armatei române. sfârşitul lunii noiembrie 1877, detaşamentul Relaţiile româno-ruse au devenit, în primăvara comandat de generalul Slăniceanu a ocupat cetatea anului 1878, deosebit de tensionate, fapt ce a impus Rahova(5/17 noiembrie-9/21 noiembrie 1877). redislocarea marilor unităţi în Oltenia. Tensiunea A patra bătălie de la Plevna s-a consumat pe din raporturile bilaterale a fost determinată de fondul încercării grupării otomane de a ieşi din intenţiile vădite ale Rusiei de a ocupa cele trei judeţe încercuire la data de 28 noiembrie/10 decembrie din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) –

38 P Revista de istorie militarã P intrate în componenţa Moldovei ca urmare a De-a lungul deceniilor anterioare au fost deciziei Congresului de pace de la Paris (1856) – şi exprimate destule dubii asupra eforturilor de de măsurile luate de comandamentul rus, ce vădeau înarmare ale României, ţară mică, subdezvoltată intenţii inamicale faţă de România. În aceste şi înconjurată de mari puteri, cu armate de sute de condiţii, domnitorul Carol a declarat că trupele mii de oameni. Spre lauda lor, unii lideri politici s-au române nu se vor lăsa dezarmate şi că se vor opune pronunţat cu tenacitate pentru întărirea armatei, oricărei încercări a fostului aliat de ocupare a apreciind că poate veni un moment când statul teritoriului naţional. Revenirea armatei române în român trebuie să conteze şi pe forţa sa militară, nu capitala ţării a avut loc, în cadrul unor ceremonii numai pe împrejurările politico-diplomatice de amploare, abia la 8/20 octombrie 1878. internaţionale. Pierderile armatei române s-au ridicat la 4 302 Desigur, România nu şi-a dobândit independenţa morţi şi dispăruţi şi 3 316 răniţi, un număr de 19 094 exclusiv prin forţa armelor, acest lucru nefiind posibil de militari îmbolnăvindu-se în timpul campaniei. nici în condiţiile crizei din anii 1875-1878. Dar Armata rusă a avut 200 000 de morţi, răniţi şi campania armatei la sud de Dunăre a reprezentat o dispăruţi, armata sârbă 5 140 de morţi şi răniţi, iar modalitate prin care românii au arătat concertului din rândul voluntarilor bulgari pierderile au fost de european nu numai că doresc independenţa ţării 404 morţi, 299 de răniţi şi 103 dispăruţi21. lor, dar sunt în stare să lupte, cu mijloacele pe care le au, pentru acest deziderat fundamental. Sacrificiul Lecţiile războiului pe câmpul de luptă a constituit un temei în plus Dincolo de cifrele în sine care, desigur, spun pentru ca statul român să solicite marilor puteri multe despre efortul statului român, campania europene recunoaşterea noului statut asumat la armatei la nordul şi sudul Dunării din anii 1877-1878 9-10 mai 1877. Bătălia diplomatică pentru atingerea a reprezentat prima afirmare militară a românilor acestui obiectiv a fost, cum se cunoaşte, dificilă şi pe un câmp de luptă european, aliaţi şi adversari s-a încheiat abia în anul 1880. România a devenit, fiindu-le două din marile puteri ale continentului. În astfel, un actor de sine stătător, ceea ce i-a facilitat pofida ezitărilor şi temerilor unor oameni politici, a integrarea în Europa acelui timp. Dar, dincolo de conotaţiile internaţionale, neîncrederii manifestate în segmente ale opiniei Războiul de Independenţă a reprezentat un un publice naţionale, a opiniilor critice şi desconsiderării foarte important liant identitar pentru naţiunea valorii trupelor noastre de către aliatul rus, armata română, care atinsese pragul maturităţii sale. El a română a avut o comportare onorabilă şi onorantă unit toate categoriile de cetăţeni, care au contribuit în acelaşi timp. Ea a dovedit, în ansamblul său, o prin diverse forme la susţinerea efortului militar, a capacitate de luptă ridicată, tărie de caracter, generat creşterea spiritului de responsabilitate devotament pentru interesele generale, patriotism. pentru destinele comunităţii, a mărit încrederea Desigur, lipsurile constatate au fost destul de nume- în forţele proprii şi în viitorul mai bun al ţării, a roase, mergând de la structura organizatorică, cu sporit prestigiul armatei în societate. două categorii de trupe, permanente şi teritoriale, Cu toate faptele de eroism din anii 1877-1878, ce au fost neomogene ca nivel de dotare şi instruire armata nu s-a bucurat în deceniile următoare de şi până la modul de asigurare logistică a trupelor. atenţia cuvenită din partea factorilor politici, astfel Dar ele au cântărit relativ puţin în economia efortului că ea a acumulat serioase rămâneri în urmă, lucru de război, predominante fiind aspectele pozitive, evidenţiat de campania din 1913 din Bulgaria. ceea ce a impresionat profund pe aliaţi, pe adversari Primul Război Mondial, respectiv operaţiile din şi pe neutri. toamna anului 1916, a sancţionat în mod tragic Prin faptele sale de arme din anii 1877-1878, erorile, ezitările şi indiferenţa faţă de nevoile orga- armata română a ajuns dintr-o necunoscută o forţă nismului militar românesc. redutabilă în sud-estul european, luată în calcul atât La 130 de ani distanţă, Războiul pentru Indepen- de marile puteri, cât şi de statele mai mici. Războiul denţă rămâne un eveniment de excepţională pentru Independenţă a confirmat, de asemenea, importanţă pentru istoria românească, pentru me- viabilitatea măsurilor de întărire a organismului moria noastră colectivă, care a accentuat şi facilitat, militar luate de domnitorii celor două principate şi în acelaşi timp, modernizarea, integrarea şi afirmarea apoi de Alexandru Ioan Cuza şi Carol I. statului român în concertul naţiunilor lumii.

P Revista de istorie militarã P 39 1 Raoul V. Bossy, Agenţia diplomatică a României îngreuiază completarea muniţiunilor. Pentru coman- în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza- dare de puşti lipsesc şi timp şi bani şi administraţia vodă, Bucureşti, 1931, p. 384. armatei se află în cea mai mare încurcătură”. Memoriile 2 Pentru acest aspect a se vedea Maria Georgescu, regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. Capitaine Christophe Midan, Un exemple de IX, Editura Tipografiei ziarului „Universul”, p. 7. coopération bilatérale. Les attachés militaires français 9 Detalii în Ion Mamina, Consilii de Coroană, en Roumanie et roumains en France (1860-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 11-26. Editions Militaires, Bucarest, 2003. 10 Memoriile regelui Carol I…., vol IX, p. 45. 11 3 Dan Berindei, Societatea românească în vremea Pentru activitatea lui Ion. C. Brătianu a se vedea, lui Carol I (1866-1876), Editura Militară, Bucureşti, între altele: Şerban Rădulescu-Zoner, Ion C. Brătianu. 1992, p. 140. Asumarea unei răspunderi (1876-1878) în Războiul 4 Textul Constituţiei la Ion Mamina, Monarhia ruso-româno-otoman şi independenţa de stat a Româ- constituţională în România. Enciclopedie politică. niei.1877-1878, Editura Militară, Bucureşti, 1998, p. 34-38.) 1866-1938, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, 12 p. 16-28. Legea fundamentală avea titlul V consacrat Memoriile regelui Carol I....,vol. IX, p. 60-66. 13 „Puterii Armate”, în care fiecare cetăţean valid avea N. Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 270- obligaţii militare, valoarea contingentului fiind votată 278. de Parlament în fiecare an. 14 Trupele ruse au mai realizat anterior o trecere a 5 General Radu Rosetti, Partea luată de Armata Dunării în zona Măcin, dar teritoriul dintre Dunăre şi Română în Răsboiul din 1877-1878, Cultura Naţională, Mare era teatrul de luptă secundar. Bucureşti, 1926, p. 15. 15 6 Memoriile regelui Carol I al României, vol. IX, Pentru activitatea de reformator militar a genera- p. 21. lului Florescu a se vedea Radu R. Florescu, Generalul 16 Ibidem, p. 91-92. Ion Emanoil Florescu – organizator al armatei române 17 Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţă-mi moderne, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 45-131; (1868-1898), vol., studiul introductiv, nota asupra edi- Petre Otu (coordonator), Teofil Oroian, Ion Emil, ţiei, adnotările, transcrierea textului de prof. univ. dr. Personalităţi ale gândirii militare româneşti, vol. II, Constantin Corbu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, p. 196-197. 2001, p. 43-50. 18 Pentru atitudinea generalului Florescu a se vedea 7 Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Corneliu mai larg Radu Rosetti (general), Un uitat: Generalul M. Andone, Ioan I. Scafeş, Armata română în războiul Ioan Emanoil Florescu, Bucureşti, 1937. de independenţă 1877-1878, Editura Sigma, Bucureşti, 19 Memoriile regelui Carol I al României, vol. X, 2002, p. 19. p. 63-69. 8 În memoriile sale, domnitorul Carol a notat, la 20 Cemalettin Taşkiran, Yavuz Ercan, Ultima soluţie 18 noiembrie 1876 (stil vechi): „Prinţul discută cu a Plevnei şi tentativa de ieşire din încercuire a lui ministrul de război chestia mobilizării. Veştile de la Gazi Osman Paşa, în Războiul ruso-româno-otoman şi departamentul respectiv nu sunt îmbucurătoare: independenţa de stat a României 1877-1878, Editura numai 25 000 puşti Peabody, cu muniţii neîndestulă- Militară, 1998, p. 105-115. toare, se află în depozit. Puştile cu ac sunt insuficiente; 21 Apud Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, deosebit de acestea sunt de calibru deosebit, ceea ce Corneliu M. Andone, Ioan I. Scafeş, op. cit. p. 149.

ROMANIAN MILITARY EFFORT FOR THE INDEPENDENCE CAUSE

The study analyses the role of the military factor in the events of 1875-1878, which led to the proclamation of Romania’s independence. It overviews the measures for strengthening the Army undertaken by the governments of the time and presents different options of some Romanian politicians regarding the behavior which the Romanian state should adopt in the perspective of a new conflict between the Ottoman and Russian empires. In this context, the solution of war with the former suzerain imposed with relative difficulty, but it was facilitated by the obstructionist attitude of the Ottoman Gate. Furthermore, it is analyzed the military cooperation with the Russian Empire, which evolved from complete trustless to common fight in the South-Danubian war theatre where the central episode is represented by the Siege of Plevna. The author concludes that the Independence War represented the first military assertion of Romanians on the European battlefield, which contributed to the revival of the military tradition in the national history.

40 P Revista de istorie militarã P Relaþii internaþionale

FRAN}A L-A SALVAT PE YASSER ARAFAT DE LA PIERZANIE!*

ambasador ELIEZER PALMOR, Israel

François Mitterrand a murit la data de 8 după ce a abandonat funcţia de consilier special al ianuarie 1996, la numai câteva luni după ce a preşedintelui, sub denumirea de „Verbatim” se „domnit” două mandate complete (1981-1995) ca bazează pe documente oficiale şi fragmente primul preşedinte socialist în a V-a Republică autentice din dezbateri şi decizii ale guvernului franceză. El a fost ales în această înaltă demnitate francez adoptate în decursul primilor zece ani ai la numai zece ani după ce a cucerit poziţia de prim preşedinţiei lui Mitterrand. Este adevărat că secretar al Partidului Socialist (1971) şi după ce aceste fragmente pun la dispoziţia cititorului eşuase la toate alegerile prezidenţiale începând cu „materie primă” de mare valoare, inclusiv aceea din 1965 când a candidat ca oponent al referitoare la Orientul Mijlociu, însă acest mate- generalului de Gaulle. rial bogat şi variat nu reprezintă în totalitatea lui Personalitatea lui Mitterrand, politica promova- decât un amalgam de elemente de bază valoroase tă de el, precum şi anii preşedinţiei sale au bene- care pot servi la evaluarea multilaterală a politicii ficiat pe când încă era în viaţă de descrieri, carac- lui François Mitterrand în legătură cu Orientul terizări şi analize nu neapărat elogioase într-un Mijlociu. În sine, însă, ele nu reflectă configuraţia număr considerabil de cărţi închinate lui. Această propriu-zisă a acestei politici. recoltă literară s-a îmbogăţit, spre surprinderea O analiză scrupuloasă a politicii lui Mitterrand multor observatori, printr-un număr important de privitoare la soluţionarea problemei palestiniene cărţi noi care au readus în discuţie aspecte diferite va pune în evidenţă nu numai faptul că el a adoptat ale activităţii sale la zece ani de la stingerea din poziţii politice care s-au deplasat, în mod treptat, viaţă. apropiindu-se de aspiraţiile Organizaţiei pentru Reapariţia interesului pronunţat pentru perso- Eliberarea Palestinei (OEP), dar s-a şi impus ca un nalitatea controversată a preşedintelui socialist a vajnic protector al intereselor palestiniene în condus la consacrarea lui, de către numeroşi spaţiul internaţional. Mai mult chiar, el nu a ezitat analişti, ca fiind cel mai popular preşedinte al să utilizeze greutatea renumelui său personal şi Republicii franceze în anii de după cel de-al Doilea prestigiul funcţiei prezidenţiale pentru a salva de Război Mondial. la nimicire fizică pe Arafat, pe activiştii şi condu- Ceea ce atrage în particular atenţia la această cerea OEP. Se poate spune că niciun alt om de literatură voluminoasă este faptul că politica lui stat din acea perioadă, când trupele OEP erau Mitterrand privind conflictul din Orientul Mijlociu, încercuite în Beirut, nu a militat în favoarea intere- inclusiv conflictul israelo-palestinian, nu a bene- selor palestiniene precum François Mitterrand. ficiat de o analiză profundă, nici măcar în biografia Politica palestiniană a lui Mitterrand în calitate monumentală ce i-a fost consacrată de Jean Lacouture de preşedinte al Republicii franceze a evoluat în şi publicată în 1988 de Editura Seuil. Pe de altă mod treptat, făcând abstracţie de poziţiile guver- parte, cele trei volume publicate de Jacques Attali, nelor şi partidelor politice din Israel, care – în afară

* Despre politica externă franceză în epoca Mitterrand privind Israelul, lumea araba şi problema palestiniană, a se vedea Yedidut be-Mivchan (O prietenie la încercare) de Eliezer Palmor, Editura Carmel, Ierusalim, 1988.

P Revista de istorie militarã P 41 în favoarea Statului Israel, amintind că, în 1947, el a fost unul din cei doi miniştri din guvernul Franţei care s-au solidarizat cu emigranţii de pe nava „Exo- dus”. Apoi a mai amintit faptul că, în 1978, a fost unicul om politic dintre toţi şefii marilor partide politice din Franţa care s-a pronunţat în favoarea acordurilor de la Camp David (17 septembrie 1978), iar doi ani mai târziu a criticat hotărârile summitului european de la Veneţia care repudiaseră aceste acorduri. Ca lider al Partidului Socialist, Mitterrand a definit – în discursul rostit la 4 martie 1978 – componentele politicii sale cu privire la problematica •François Mitterrand, pre[edintele israeliană (devenită apoi politica oficială a Partidului Fran]ei \n perioada 1981-1995 Socialist), după cum urmează: a) Partidul Socialist sprijină în mod necondi- ţionat dreptul la existenţă al Statului Israel; de comunişti şi de militanţi din ceea ce se numeşte b) Din principiul recunoaşterii acestui drept „stânga sionistă” – au repudiat categoric OEP, decurge, de la sine înţeles, principiul obligatoriu de planurile şi aspiraţiile organizaţiei, precum si a recunoaşte „necesitatea înzestrării Statului Is- metodele sale de luptă teroristă. Relaţiile dintre rael cu mijloacele necesare apărării sale”; Israel şi Franţa în anii Mitterrand pun în evidenţă c) În ceea ce priveşte viitorul teritoriilor din situaţia tristă a stabilirii unui „dialog al surzilor” Iudeea şi Samaria, Mitterrand s-a abţinut atunci între cele două părţi, mai ales în ce priveşte for- de la a propune o soluţie explicită, afirmând doar mula soluţionării conflictului israelo-palestinian. că „trebuie respectate hotărârile ONU”. El s-a Mitterrand insista neostenit în favoarea constituirii pronunţat, de asemenea, în favoarea „unor nego- unui stat palestinian independent fără ca acest apel cieri directe între părţile în cauză, care nu se vor repetat să stârnească un ecou favorabil sau să desfăşura neapărat într-un cadru internaţional glo- reuşească să deplaseze câtuşi de puţin Israelul de bal”. Însă până la convocarea negocierilor, Israelul pe poziţiile sale. La urma urmelor, portiţa întredes- este îndreptăţit să păstreze aceste teritorii1. chisă prin semnarea acordurilor de la Oslo în Este de semnalat, pe lângă faptul că aceste septembrie 1993 nu a fost un produs al politicii lui principii erau divergente faţă de principiile direc- Mitterrand, iar Franţa nu a jucat niciun rol, direct toare ale politicii guvernului israelian de atunci, că sau indirect, în generarea lor. Acordurile de la Oslo, ele erau totodată nu mai puţin discrepante în raport ca model de încercare de soluţionare a conflictului cu politica neechilibrată a guvernului francez din israelo-palestinian, nu reflectă implementarea acea epocă şi aceasta în suficientă măsură pentru formulei de soluţie justă şi trainică propovăduită de a declanşa semnale de alarmă în rândurile diplomaţia franceză şi inspirată de ideile preşe- dintelui Mitterrand. analiştilor politici din lumea arabă. Alarma se pro- François Mitterrand a fost primul preşedinte duce în pofida faptului că Mitterrand a declarat francez în exerciţiu care a întreprins o vizită oficială atunci că „palestinienii, la fel ca şi alţii, au şi ei în Israel. Gestul, considerat istoric, a avut o semni- dreptul la o patrie”, dar, în acelaşi timp, a ţinut să ficaţie politic-simbolică evidentă, căci vizita în sine adauge că acest drept complică soluţionarea a subminat un tabu în vigoare până atunci, şi pe problemei israeliene întrucât palestinienii şi urmele lui au venit în Israel un număr important israelienii pretind că „patria” lor cuprinde acelaşi de demnitari de prim rang, din Franţa şi din alte teritoriu. La acea dată, Mitterrand nu se pronunţase ţări deopotrivă. încă cu privire la teritoriul destinat „patriei Mitterrand a profitat de vizită, încercând să palestiniene”, dar în discursul rostit de la tribuna mobilizeze opinia publică israeliană în favoarea Adunării Naţionale (17 aprilie 1980), el se exprima ideilor sale. În discursul rostit la tribuna parlamen- într-un mod mai clar şi mai explicit, spunând că tului din Ierusalim (2 martie 1981), Mitterrand a „deoarece se cuvine a recunoaşte o entitate pales- evocat cu mândrie începuturile activităţii sale politice tiniană şi o patrie destinată acestui popor, se cuvine

42 P Revista de istorie militarã P de asemenea a se găsi o soluţie, dar nu în cadrul La vreo zece zile după convorbirea cu regele aceluiaşi teritoriu, care să servească drept patrie saudit, Mitterrand va consemna, într-o scrisoare pentru două popoare; din acest motiv (în acest con- personală adresată prim-ministrului Menachem text) eu mă refer la fâşia occidentală”2. Begin, printre altele: „Sunt profund convins că În ciuda „concesiilor” făcute în favoarea relaţiile între naţiuni trebuie să se sprijine pe norme intereselor palestiniene, în perioada premergătoare de justiţie. Franţa va ţine seama de această nece- ascensiunii sale la preşedinţia republicii, Mitterrand sitate în relaţiile sale cu Statul Israel şi statele şi ajunge la putere recunoscut ca prieten evident al popoarele din regiune. În felul acesta se va recon- Statului Israel, ceea ce îl va determina, din primele firma şi garanta faptul că Statul Israel va beneficia clipe ale instalării sale în Palatul Elysée, să caute în mod integral de drepturile sale şi înainte de toate de dreptul de a trăi în pace şi securitate în cadrul canale de comunicare care să conducă la echilibra- unor frontiere sigure, recunoscute şi garantate, în rea imaginii sale în lumea arabă. În acest scop, timp ce va întreţine cu vecinii săi relaţii de armonie trimite emisari „să explice politica franceză în bazate pe respect reciproc. O formulă de pace care Orientul Mijlociu” în cadrul întâlnirilor cu ambasa- nu va asigura securitatea (Statului Israel), nu va fi dori ai ţărilor arabe la Paris sau cu ai guvernelor nici justă şi nici conformă realităţilor din Orientul din Egipt şi Iordania, la Cairo şi Amman. Mai mult, Mijlociu”. În ceea ce priveşte drepturile palesti- cu ocazia vizitei primului şef de stat străin la Paris, nienilor, „în codul de comportare al naţiunilor după alegeri, regele Khaled din Arabia Saudită, securitatea cuvenită unui stat este înscrisă la nivel Mitterrand a expus o formulă a politicii sale în egal cu justiţia la care popoarele sunt îndreptăţite. problematica Orientului Mijlociu, care până şi după Aceasta înseamnă că fiecare popor are dreptul să-şi Jacques Attali, om de încredere şi mâna lui dreaptă, determine destinul, să-şi exprime năzuinţa naţională reprezenta o „deviere retrogradă importantă de la şi simţămintele privitoare la identitatea şi cultura sa poziţii anterioare”3. În convorbirea cu oaspetele prin alegerea nestingherită de nimeni a formei de din Arabia Saudită, Mitterrand a indicat compo- organizare politică corespunzătoare dorinţelor sale. nentele reglementării dorită de el ale conflictului: Din acest motiv, mă preocupă starea în care se află „La nivel de principii, problema este clară,dar ea poporul palestinian. Doar ştii că eu m-am pronunţat se complica la nivel practic.Respectarea obligatorie în favoarea acordurilor de la Camp David şi în a hotărârilor ONU însemna recunoaşterea dreptu- repetate rânduri m-am exprimat în favoarea unei lui Statului Israel la existenţă în cadrul unor patrii pentru poporul palestinian. Poziţia Statului Is- frontiere recunoscute şi sigure. Aceste principii au rael rămâne hotărâtoare în această privinţă”5. însă şi o altă semnificaţie şi anume aceea a Formula lui Mitterrand privitoare la soluţionarea necesităţii de a recunoaşte aspiraţiile poporului conflictului din Orientul Mijlociu, inclusiv a palestinian de a avea o patrie. Numai că noi nu ne problematicii israelo-palestinieane, a luat forma unei punem în locul părţilor interesate şi nu avem teorii care a fost elaborată la puţin timp după pretenţia de a defini conceptul de patrie pales- preluarea puterii. La 7 august 1981, Franţa elogiază, tiniană. Cred că s-ar cuveni ca Israelul să accepte în public, planul atribuit prinţului Fahd al Arabiei convorbiri directe cu reprezentanţi palestinieni Saudite privitor la soluţionarea conflictului referitoare la acest complex de probleme. S-ar israeliano-arab. Acest plan afirma principiul cuveni, de asemenea, să se facă distincţie între constituirii unui stat palestinian – şi nu numai două probleme distincte în esenţa lor şi anume între recunoaşterea dreptului palestinienilor la o patrie – problema Palestinei care interesează pe pales- alături de principiul „dreptului statelor din regiune tinieni (şi în virtutea solidarităţii – statele arabe), de a trăi în pace”, ceea ce a fost interpretat ca o recunoaştere implicită a Statului Israel. În elogiul pe de o parte, şi problema Ierusalimului şi a Locuri- francez pentru Planul Fahd, exprimat public, se lor Sfinte pe de altă parte, cu referinţă la cele trei susţinea că acesta aduce o „contribuţie pozitivă la mari religii monoteiste, inclusiv Islamul. Ar fi cât eforturile de a obţine pacea pe calea negocierilor”6, se poate de natural ca, în virtutea acestui fapt, în pofida diferenţei fundamentale existente între Islamul sa fie autorizat să-şi menţină prezenţa la „recunoaşterea dreptului la o patrie” – aşa cum Ierusalim. Noul guvern francez aspiră să întreţină pretindea în mod neostenit diplomaţia franceză – şi relaţii bune cu Statul Israel, nu însă relaţii de planul Arabiei Saudite care preconiza „stabilirea 4 părtinire cu una sau alta dintre părţile interesate” . unui stat palestinian”. P Revista de istorie militarã P 43 Se cuvine remarcat, totuşi, că evaluarea planu- provoace daune drepturilor altora. Mitterrand va lui saudit făcută de Mitterrand în convorbirea avută folosi în continuare aceeaşi formulă lingvistică cu preşedintele Statelor Unite (18 octombrie 1981) referindu-se la palestinieni, zicând: „Eu am a fost diferită faţă de elogiul exprimat în public. În recunoscut dreptul (palestinienilor) la o patrie şi această convorbire intimă, Mitterrand a spus că am spus – ceea ce este logic şi nimeni nu a spus aşa „planul lui Fahd este un bun plan interimar întrucât ceva înaintea noastră – că în această patrie li se va face posibile conversaţii între rivali, dar noi nu am permite formarea de structuri statale precum vor aprobat conţinutul lui”7. hotarî ei înşişi. În acest scop, ei au nevoie de La 8 septembrie 1981, Mitterrand îl primeşte pământurile desemnate de istorie şi de realitatea pe prinţul Fahd la Paris şi profită de această întâlnire actuală. Numai că noi nu suntem în stare să ne pentru a prezenta oaspetelui teoria sa despre lăsăm târâţi orbeşte de către palestinieni să-i conflictul din Orientul Mijlociu. Această teorie însoţim unde şi când o doresc ei. Iată, deci, încă o descrie conflictul ca rezultat al unei serii de contra- contradicţie ce trebuie depăşită”8. dicţii, a căror rezolvare va conduce la soluţionarea Deşi această teorie structurată dialectic îşi conflictului însuşi. Preşedintele francez a spus: arogă o alură de literă de lege privind majoritatea „Conflictul din Orientul Mijlociu generează riscuri componentelor conflictului dintre Israel şi vecinii de război şi de aceea cele două supraputeri sunt săi, ea nu se va impune ca directivă directoare a stimulate să se amestece în el şi se amestecă într-un politicii externe franceze pentru un timp înde- mod care corespunde cu bazele politicii lor. Franţa lungat. Ea se va flexibiliza şi restructura în confor- nu nutreşte aspiraţii speciale faţă de această mitate cu ceea ce preşedintele republicii, îndrumă- regiune, dar din motive legate de istorie manifestă tor adevărat al politicii externe franceze, va consi- faţă de ea un interes major. Ea se străduieşte să dera o necesitate politică legitimă imediată. păstreze numeroasele relaţii de prietenie de care În ceea ce s-a spus în ultima şedinţă a guvernului se bucură”. francez înainte de vizita lui Mitterrand în Israel După ce a menţionat dilema inerentă a abţinerii (24 februarie 1982) despre politica faţă de Israel, Franţei de a se amesteca în situaţia din Liban în semnele flexibilizării pomenite nu se întrevăd în pofida legăturilor istorice cu ţara cedrilor, Mitterrand mod clar. Dimpotrivă, în această împrejurare se a precizat existenţa unei contradicţii şi în ce pri- rostesc cuvinte care, prin căldura tonului, sunt veşte drepturile Statului Israel pe care Franţa, ţara menite să flateze urechea israeliană. Mitterrand moştenitoare a civilizaţiei iudeo-creştine laolaltă a spus: „Premisa noastră fundamentală nu s-a cu ţara evreilor, doreşte să le vadă concretizate, schimbat. Israelul este îndreptăţit să dispună de dar fără ca scopurile şi aspiraţiile acesteia să mijloacele care să-i permită existenţa şi nimeni nu mai pune la îndoială privilegiul de a pune în practică acest drept. Mijloacele la care m-am referit se compun din diverse garanţii. Există şi o problemă a teritoriilor ocupate. Aceste teritorii nu au una şi aceeaşi natură. Printre ele se pot distinge teritoriile considerate proprietate istorică, fiindcă au fost câştigate în urma unui acord între un popor şi Dumnezeul său. Aceste teritorii sunt Iudeea şi Samaria, adică fâşia occidentală aproape în întregime, numai că se întâmplă că ele sunt popu- late mai cu seamă de către arabi. Pe de altă parte, există teritorii care nicicând n-au aparţinut evrei- lor: Golanul, Sinaiul… Aceste teritorii au fost luate în stăpânire pur şi simplu prin mijloacele ocupării şi nu se bucură de un statut de sfinţenie. Ele nu aparţin de domeniul acordului între poporul ales şi Dumnezeu. Fâşia Occidentală [West Bank – n.red.] are frontiere stabilite în urma celui de-al Doilea • Yasser Arafat Război Mondial şi ele nu sunt comode în optica

44 P Revista de istorie militarã P israeliană. Se poate înţelege refuzul Israelului de a abandona o parte din acest teritoriu, punându-l astfel la cheremul artileriei duşmanilor săi. Eu însumi am străbătut drumul care şerpuieşte paralel cu frontiera. Dacă vor avea loc negocieri, părţilor interesate li se va oferi posibilitatea de a ajunge de comun acord la modificări uşoare ale frontierei. În paralel, va fi nevoie de a se ajunge la un aranjament privitor la un statut special pentru Ierusalim, fără însă ca acest statut să consfinţească ocupaţia. Evreii au drepturi în oraş conservate timp de trei mii de ani, dar oraşul vechi este 95 % populat de arabi… Afirmând aceasta noi nu ne amestecăm în treburile domnului Begin, ci dimpotrivă ne amestecăm în problemele pacii! Aceasta reprezintă o durere de cap teribilă, dar fără îndoială soluţio- nabilă prin negociere. Mă întreb, însă, cine vrea negocieri? Căci în absenţa negocierilor se creează un vid spaţial care va stârni tentative de inter- ferenţă din partea celor două superputeri”. În ceea ce priveşte expresia teritorială a unei soluţii a pro- blemei palestiniene, Mitterrand va repeta în prezen- ţa membrilor guvernului său ceea ce a mai spus în • Menachem Begin ocazii anterioare şi anume că „sarcina mea nu este aceea de a indica cu precizie pe hartă frontierele patriei palestiniene. Se spune că ar fi vorba de priveşte împotrivirea faţă de constituirea unui stat Iordania, de Fâşia Occidentală… Cei ce vor negocia palestinian între Iordan şi Marea Mediterană. vor fi cei ce vor hotarî. Franţa nu îndeplineşte un Campania din Liban a oferit politicii externe a rol de judecător sau de mediator şi nici acela de Franţei ocazia, exploatată la maximum, de a se negociator, dar consideră că palestinienii au drept manifesta extrem de activ. Operaţiile militare vor la o patrie”9. pune la încercare validitatea unora dintre bazele Ideile formulate în atmosfera de intimitate a politicii mitterrandiene, constatându-se astfel, că unui consiliu de miniştri trebuie să reflecte cu teza de atâtea ori repetată cum că „Franţa nu vrea adevărat subiectele abordate. Dar, aşa cum am mai sa judece, să medieze sau să negocieze” cu părţile precizat, Mitterrand nu va rămâne mult timp fidel aflate în conflict sau în locul lor este o frază amal- faţă de poziţiile exprimate în acest for şi nu mai gamată cu doze de ipocrizie. Ea a judecat – şi încă târziu de discursul festiv rostit la tribuna Parlamen- cum a judecat! – operaţiile militare ale Statului Is- tului din Ierusalim, el va adopta un ton care se rael în termeni de o severitate care au deviat potriveşte cu aspiraţiile cuiva care nu se mulţu- deseori de la flexibilatea verbală caracterizând meşte să îndeplinească un rol de observator ne- terminologia diplomatică. Ea a încercat să se implicat în conflict. În acest discurs, Mitterrand impună ca mediator, creând în felul acesta dificul- apare hotărât să propună iniţiative, să stimuleze şi tăţi încercărilor mediatoare ale americanilor. Apoi, să convingă, de astă dată ca mediator. El va lansa după ce a luat sub ocrotirea sa trupele OEP şi pe un apel la negocieri directe între Israel şi OEP şi Yasser Arafat în persoană, încercuiţi în Beirut, va afirma că aspiraţia palestinienilor la un stat Franţa a negociat cu multă dârzenie un acord, propriu este legitimă. permiţând evacuarea acestora din Liban. Premierul Menachem Begin a luat imediat Pe de altă parte, campania din Liban a mai cuvântul şi nu s-a sfiit să respingă în mod viguros generat şi o strângere pronunţată a legăturilor între poziţiile lui Mitterrand. Begin era convins că nu guvernul Franţei şi conducerea OEP, plasând poate trece cu vederea teorii care făceau abstracţie nivelul contactelor între cele două părţi pe o treaptă de consensul larg existent atunci în Israel în ce superioară. La 19 iunie 1982, prim-ministrul Pierre

P Revista de istorie militarã P 45 Maurois şi ministrul de Externe, Claude Cheysson, – şi cu atât mai mult – de poziţiile politice ale lui întreţin conversaţii oficiale la Paris cu şeful Secţiei Mitterrand şi aspiraţiile acestuia privind soluţio- Politice a OEP, Faruk Kadumi. Maurois va spune lui narea problemei palestiniene. Kadumi că este dispus să-l primească pe Arafat la Aşa cum am lăsat deja să se înţeleagă şi Paris10. Această disponibilitate a fost oferită fără contrazicând afirmaţii cu care îi plăcea să se nicio condiţie prealabilă. În continuare, la 15 iulie mândrească, Mitterrand nu se mulţumea să-şi facă 1982, preşedintele Franţei va primi la Palatul Elysée doar auzite concepţiile, ideile şi poziţiile, ci a o delegaţie a Ligii Arabe compusă din ministrul de procedat cu perseverenţă la promovarea în practică Externe algerian, ministrul de stat la Afacerile a acestora. Şi dacă nu putem să-i reproşăm nici Externe ale Emiratelor Arabe Unite şi Faruk Kadumi. aspiraţiile ca atare de a juca un rol activ în Orientul Această primire a constituit prima ocazie când un Mijlociu şi nici perseverenţa, până la sfârşitul celui reprezentant al OEP a trecut pragul palatului de-al doilea mandat ca preşedinte în 1995, de a prezidenţial francez şi deşi acesta nu a contribuit traduce în practică aceste aspiraţii – doar Franţa cu niciun cuvânt la desfăşurarea convorbirii, însăşi nu a ieşit din comun prin aceste aspiraţii faţă de prezenţa lui la întâlnire a însemnat că s-au înlăturat alte state din comunitatea internaţională – lucrurile rezervele existente până atunci. Primirea lui se prezintă altfel sub aspectul obiectivelor, ba uneori Kadumi la Palatul Elysée a marcat şi un precedent chiar şi sub aspectul formelor de implementare a important prin aceea că însăşi prezenţa lui a acestei politici. Astfel, în convorbirile cu regele pregătit terenul pentru vizita oficială pe care Yasser Hussein (15 noiembrie 1982) la Paris, Mitterrand Arafat o va efectua ceva mai târziu la Paris. reafirmă poziţii cunoscute, reformulând însă unele În convorbirile cu delegaţia Ligii Arabe, dintre ele într-un fel care sfida categoric sensibili- Mitterrand şi-a exprimat nedumerirea că arabii nu tatea israeliană. El a spus că în răstimpul ce s-a au recunoscut Statul Israel, „o realitate existentă scurs de la „recunoaşterea Statului Israel de către din 1948 faţă de care Franţa a angajat obligaţii ce Franţa, acesta şi-a stabilit autoritatea prin războaie nu se pot ignora”. Dar, în acelaşi timp, Mitterrand în teritorii ce nu i-au fost atribuite de ONU”. Apoi, va găsi de cuviinţă să admonesteze Israelul şi cu că Franţa „a aderat la acordurile de la Camp David, această ocazie pe motivul că, din punctul său de dar numai în dimensiunea lor bilaterală, israeliano- vedere, acesta ar fi comis eroarea de „a împinge egipteană”. Referitor la teritoriile ocupate şi un popor într-un colţ al unei rezistenţe înverşuna- Ierusalim, el „se străduieşte să ajungă la restaurarea te”, în loc să opteze pentru calea opusă, a negocierii. situaţiei anterioare, care se bucura de recunoaş- În sfârşit, Mitterrand va încheia – fără să exprime tere legală”. Amintind că a primit în audienţă „o o rezervă cu privire la formele de luptă ale palesti- delegaţie de primari din aceste teritorii” a găsit de nienilor şi fără să pomenească măcar asasinarea cuviinţă să facă această remarcă uluitoare, zicând: sportivilor israelieni la Olimpiada de la München – „situaţia lor este intolerabilă”, întrucât „ea ne prin această propoziţie uluitoare, zicând: „Această aminteşte situaţia pe care am cunoscut-o şi noi în luptă (a palestinienilor) merită un salut din partea Franţa în timpul războiului”13. O comparaţie ce se mea” („Je salut ce combat !”)11. aseamănă cu o alta făcută de Mitterrand în cadrul Relaţiile lui Mitterrand cu Comunitatea evreilor conferinţei de presă de la sfârşitul vizitei sale la din Franţa şi cu Statul Israel au regresat, pe par- Budapesta (9 iulie 1982), când a asemănat acţiunea cursul campaniei din Liban, la un nivel fără prece- militarilor israelieni la Beirut cu distrugerea de dent, această situaţie înscriindu-se ca un capitol către nazişti, ca represalii, a satului şi a tuturor aparte al anilor când Mitterrand se afla la putere. sătenilor francezi din Oradour sur Glane. În amurgul vieţii sale, Mitterrand va mărturisi În convorbirile cu regele Hussein, Mitterrand că „a avut mai multe întâlniri cu Menachem Begin se va referi la palestinieni numindu-i „popor lipsit încă înainte de a fi devenit prim ministru” şi că „a de patrie” şi “popor îndreptăţit de a avea o patrie”, nutrit faţă de el consideraţie”12. Şi totuşi, în relaţiile care el şi numai el va hotarî „dacă vrea să-şi creeze dintre cele două ţări nu s-au format curente de un stat”. A mai spus că nu se îndoieşte că „până la înţelegere armonioasă, ci dimpotrivă, la puţin timp urmă se va produce recunoaşterea reciprocă între după alegerea lui Mitterrand ca preşedinte au ieşit Israel şi OEP”. la iveală contradicţii şi tensiuni generate nu atât Această recunoaştere s-a şi produs, dar numai în de diferenţele temperamentale ale personalităţilor septembrie 1993, în Declaraţia de Principii semnată active pe tărâmul relaţiilor între cele două ţări, cât la Oslo. Care a fost contribuţia lui Mitterrand la 46 P Revista de istorie militarã P această recunoaştere? Să fi dispus el de puteri de Arafat va încerca să exploateze la maxim previziune profetică, sau dimpotrivă, el ca şi ceilalţi amestecul lui Mitterrand în eforturile evacuării lui factori de putere, care au fost părtaşi la formula de din Liban şi în acest sens va trimite un mesaj soluţie definită de el, au reuşit să manipuleze agenţii ministrului de Externe, Claude Cheysson, exprimân- activi pe teren în aşa fel încât drumul pe care au mers du-şi dorinţa de a veni în vizită la Paris când va pleca a condus până la urmă la traducerea în practică a de la Tripoli la Tunis. Răspunsul lui Cheysson, scenariului imaginat de el? Răspunsul la această coordonat până la ultimul detaliu cu Mitterrand (27 întrebare nu este nici simplu şi nici categoric. noiembrie 1983) şi redactat pe un ton de flatare Nu se cuvine a scăpa din vedere faptul că evidentă, cuprindea, printre altele, fragmentul ce Mitterrand şi tovarăşii săi de idei din comunitatea urmează: „Preşedintele (Franţei) şi-a exprimat deja internaţională au aderat la formula unui „stat pentru (când a fost) în Tunisia preţuirea ce o nutrim pentru palestinieni”, mai puţin cu scopul de a sprijini o acest om inteligent şi curajos (care este Arafat). aspiraţie existentă, ci mai degrabă cu intenţia de a Noi am hotărât demult – şi în luna iunie 1982 o desemna ca pe un obiectiv realizabil, ceea ce – «comunitatea (europeană a) celor zece» s-a pro- sperau ei – va declanşa o dinamică fără de care nunţat şi ea urmând exemplul nostru – că existenţa obiectivul respectiv s-ar fi impus ca o iluzie şi unei organizaţii capabile să reprezinte, la timp nicidecum ca o realitate. Se cuvine reţinut, de oportun, lupta palestiniană este o necesitate. Curajul asemenea, faptul că, dacă nu se sabota acordul la controlat de care a dat dovadă preşedintele incon- care s-a ajuns în convorbirile dintre Shimon Peres testabil al OEP – şi zică-se despre el orice s-ar zice – şi regele Hussein în 1987 la Londra („acordul de la a sporit preţuirea noastră faţă de el cu un surplus de Londra”), negocierile ce au urmat între Israel şi apreciere şi simpatie. Dacă atunci când va părăsi OEP s-ar fi desfăşurat pe baza unor criterii diferite Tripoli, Yasser Arafat va dori să treacă prin Paris, de cele aflate la baza negocierilor de la Oslo. Cu noi îi vom oferi o primire oficială aşa cum am alte cuvinte ar fi fost posibile negocieri în vederea procedat în repetate rânduri cu adjuncţii săi. El însă unui aranjament, fără ca în prealabil să se acorde va beneficia de un cadru special unde vor abunda recunoaşterea reciprocă între Israel şi OEP”. semne de preţuire nouă, fiind doar vorba de numărul Trebuie deci spus clar şi răspicat: „Acordul de unu. Întrucât aceasta va fi prima vizită a lui Arafat principii” între Israel şi OEP, precum şi celelalte (în Franţa), noi vom dori să manifestăm preţuirea acorduri consecutive, nu s-au născut ca proiecţii noastră faţă de însuşirile sale extraordinare. În acest spirituale ale gândirii lui François Mitterrand şi scop, vom organiza o recepţie la Quai d’Orsay şi nici nu reflectă principiile propovăduite de el, contacte numeroase (cu personalităţi influente), nu încadrându-se într-o formulă imposibil de evitat a însă la nivel de Preşedinte (al republicii). Acest pro- soluţionării conflictului israelo-palestinian. gram va reflecta dorinţa noastră de a onora persoana Pe măsură ce se prelungea prezenţa israeliană aceluia care a avut delicateţea de a vroi sa fie în Liban, devierile politicii franceze de la poziţia oaspetele nostru pentru o clipă înainte de a se alătura declarativă iniţială, care pretindea că Franţa joacă statului său major din Tunis. Aşteptăm hotărârea ce doar un rol pasiv de observator ce nu se amestecă se află acuma la dispoziţia lui ”15 . în practica politică la aceea de arbitru imparţial între părţile în conflict, devin din ce în ce mai Arafat nu a acceptat propunerea lui Cheysson, evidente, clare şi frecvente. Ca ilustrare, reamin- pentru că aceasta nu-i deschidea poarta Palatului tesc umbrela protectoare oferită de Franţa lui Elysée, dar nu a renunţat la aspiraţia de a întări Arafat şi oamenilor săi asediaţi la Tripoli şi crampo- relaţiile organizaţiei sale cu Franţa, urmărind propul- narea ei de ideea evacuării lor din Liban. În cele sarea contactelor publice cu personalităţile statului din urmă, evacuarea va avea loc, dar nu în nave francez la un nivel superior, inclusiv acelea cu arborând drapelul Franţei, ci în vase greceşti François Mitterrand. Ori acesta, atunci când a însoţite de nave franceze. Mitterrand va justifica refuzat să-l întâlnească pe Arafat la Paris, a considerat acţiunea aceasta, argumentând că „salvarea unor că a ceda deja în această etapă faţă de presiunile vieţi umane nu se cântăreşte prin calcule de profit OEP ar însemna ca s-ar produce un salt prea impor- şi pierdere”14, o frază care aminteşte cunoscutul tant şi mai ales o evoluţie prea rapidă în relaţii. precept ebraic despre raportul direct între „salva- Vizita lui Arafat în Franţa nu a fost anulată, ci rea unei fiinţe umane unice” şi „salvarea unei lumi doar amânată şi ea va avea loc, dar numai la în- întregi”. ceputul lunii mai 1989. La această dată, Mitterrand P Revista de istorie militarã P 47 a estimat că a sosit vremea saltului curajos pe calea la nivelul aşteptărilor. În cursul discuţiilor, Mitterrand introducerii OEP şi a celui ce se afla în fruntea îsi provoacă musafirul, punându-l în situaţia de a-şi acestei organizaţii sub aripile respectabilităţii şi exprima punctul de vedere în legătură cu teme ca onorabilităţii, crezând că în felul acesta vor obţine revendicarea evreiască privind Eretz Israel, calificarea de parteneri demni în negocierile recunoaşterea legitimităţii Statului Israel, Hotă- viitoare pentru soluţionarea problemei palestiniene. rârile Consiliului de Securitate care au validat El a mai estimat că pasul acesta va plasa Franţa această revendicare şi legitimitate, revizuirea faţă de adversarii săi în poziţia de putere preferată Convenţiei Naţionale Palestiniene, dreptul când se vor iniţia demersurile cu caracter politic. refugiaţilor la întoarcere şi legalitatea utilizării Hotărârea odată luată, Mitterrand nu a dat metodelor de luptă teroriste. înapoi nici după izbucnirea unor grave tensiuni care Cum se cuvin interpretate răspunsurile la au răvăşit relaţiile sale cu evreii francezi şi nici în aceste întrebări? Cei ce le privesc cu un dram de faţa valurilor de nedumerire stârnite (inclusiv în severitate diminuată vor spune că au găsit în ele o organele de presă) de invitaţia adresată unui înclinare spre moderaţie în ce priveşte definirea oaspete trezind controverse profunde. Mitterrand dreptului refugiaţilor la întoarcere; în schimb, însă, era furios împotriva evreilor şi în fervoarea mâniei Arafat nu a spus nimic în legătură cu teme majore care-l mistuia a rostit câteva expresii proto- ca legitimitatea prezenţei suverane evreieşti în antisemite, ba chiar şi unele mai grave, precum Eretz Israel şi Convenţia Palestiniană. acuzaţia că evreii francezi ar fi „agenţi ai Statului Acesta a fost, probabil, motivul care l-a deter- Israel” în Franţa. minat pe Roland Dumas să exercite presiuni puter- Trei zile înainte de aterizarea lui Arafat la Paris, nice asupra lui Arafat, îndemnându-l să folosească Mitterrand a convocat o consfătuire menită să termenul de „caduc” când, în interviul programat analizeze ipoteza dacă există posibilitatea unor la televiziune, va fi întrebat cu privire la validitatea schimbări în poziţiile OEP şi care ar fi acelea. Convenţiei Palestiniene. Arafat a cedat faţă de Participă la consfătuire ministrul de Externe, aceste presiuni fără să fi atribuit, însă, concesiei Roland Dumas, şi consilierii preşedintelui, Jaques lingvistice semnificaţia imaginată de amfitrionii lui, Attali şi Hubert Vedrin, care au căzut de acord că ceea ce nu-l va deranja pe Jacques Attali să noteze iniţiativa invitării lui Arafat va fi justificată dacă va în jurnalul său, exagerând că „gestul acesta contribui la progresul formării unui climat de reprezinta justificarea vizitei (lui Arafat)” în încredere şi dialog între israelieni şi palestinieni. Franţa16. Ca de exemplu, dacă, după ce în conformitate cu Ministrul francez de Externe a interpretat interpretarea franceză, OEP a recunoscut deja – semnificaţia acestei vizite în răspunsul său la o prin hotărârea Consiliului Naţional Palestinian din interpelare în Adunarea Naţională. El a spus că 1988 la Alger – dreptul Statului Israel de a trăi în Franţa a avansat două condiţii motivând efectuarea pace şi securitate, Arafat ar declara în public că vizitei: pe de o parte, aderarea OEP la hotărârile recunoaşte legitimitatea prezenţei israeliene în ONU privind recunoaşterea Statului Israel şi a Eretz Israel. În plus, Roland Dumas se amuza cu drepturilor sale, iar, pe de altă parte, renunţarea ideea că Arafat va declara în public ceea ce a admis OEP la utilizarea terorismului. „Poziţiile adoptate deja în conversaţii particulare şi anume că de către Consiliul Naţional Palestinian în luna paragrafele controversate din Convenţia Pales- noiembrie anul trecut la Alger şi poziţiile domnului tiniană „au devenit anacronice” (sont „caducs”). Arafat exprimate în cadrul Sesiunii ONU din Între timp, vizita lui Arafat ajunge la momentul Geneva răspund condiţiilor noastre, facând astfel său culminant – convorbirea cu François Mitterrand, această vizită posibilă. În cursul zilei de ieri (…) am care are loc într-unul din saloanele Palatului Elysée. avut ocazia de a ne convinge ca domnul Arafat Convorbire dificilă în care predica şi apologetica este fidel în mod necondiţionat noilor sale poziţii se succed în mod alternativ în prezenţa pasivă, din care sunt: recunoaşterea dreptului Statului Israel partea franceză, a lui Dumas şi Attali, şi din partea la existenţă, coexistenţa a două state pe fostul palestiniană a lui Faruk Kadumi şi a reprezen- teritoriu al Palestinei urmând ca frontierele tantului OEP în Franţa, Ibrahim Sus. Convorbire acestora să fie stabilite pe baza implementării îndelungată şi sinuoasă care, la terminare, nu a Hotărârii (Consiliului de Securitate) 242 şi, de risipit îndoielile dacă rezultatele obţinute se situează asemenea, angajamentul festiv de a renunţa la

48 P Revista de istorie militarã P terorism“. Prin urmare suntem îndreptăţiţi să Monde” a avut dreptate când a comentat sarcastic rezumăm în mod categoric, că Preşedintele OEP rolul Franţei: „Pe parcursul ce conduce de la „ne-a furnizat marfa aşteptată”17. (Conferinţa de la) Madrid la (Ceremonia semnării Numai că Roland Dumas nu a interpretat cu acordului de principii de la) Washington, Parisul a fost fidelitate riguroasă semnificaţiile evenimentului. silit să joace un rol minor care nu corespunde cu Deşi Arafat a recunoscut existenţa Statului Israel aspiraţiile şi sarcinile istorice pe care şi le-a atribuit în ca un fapt împlinit (de facto), el nu a recunoscut această regiune”19. însă existenţa sa de drept (de jure) şi cu atât mai puţin legitimitatea dreptului existenţei evreieşti suverane în Eretz Israel. Pe de altă parte, Dumas a 1F. Mitterrand, Politika, Tel Aviv, Sifriat mers cam departe exagerând sensul noţiunii de Hapoalim,1983, pp. 173-174. „caduc” când a susţinut că „acesta este cât se poate 2 Ibidem, p. 187 de evident, ba având chiar şi o semnificaţie juridică, 3 Jacques Attali, Verbatim, I (1981-1986), Paris, ceea ce ne scuteşte de necesitatea de a-i interpreta 1993, pp. 37-38. sensurile”18. 4 Ibidem, pp. 38-39. Eforturile lui Roland Dumas de a convinge 5 Ibidem, pp. 29-30. Adunarea Naţională şi opinia publică în ce priveşte 6 Ibidem, p. 72. 7 justeţea demersului de a-l invita pe Arafat la Paris, Ibidem, p. 118. 8 sunt demne de a fi luate în seamă. Ceea ce nu Ibidem, p. 84. 9Ibidem, p. 257. înseamnă că misiunea ingrată pe care a luat-o 10Ibidem. asupra sa a fost încoronată de succes. 11Ibidem, p. 280 („Je rend hommage a ce combat”). La urma urmelor, eforturile franceze de a întări 12 François Mitterrand; Elie Wiesel, Mémoires a poziţia şi de a spori respectabilitatea lui Arafat pe plan deux voix, Paris, Editions Odile Jacob,1995, p. 94. internaţional nu au fost răsplătite prin dividende 13Jacques Attali, Verbatim I, 1981-1986, Paris, efective. La fel ca şi alte state interesate, nici Franţa Fayard, 1993, p. 357. nu a fost „părtaşă” la reţeaua de contacte care au 14 Ibidem, p. 553. 15 generat, în final, „acordul de la Oslo”, un acord Ibidem, p. 547. 16 elaborat fără medierea Franţei, ba chiar şi fără ca ea Jacques Attali, Verbatim, III, 1988-1991, Paris, Fayard, 1995, pp. 229-230. să fi fost la curent cu negocierile întreprinse. Franţa 17 „Le Monde”, din 5 mai 1989. nu a jucat nici un rol în procesul convocării Conferinţei 18 Idem. de la Madrid, căci şi cu această ocazie a fost „neglijată” 19 Jean-Pierre Langellier, Paris a eu raison trop tôt, la periferia evenimentelor. Analistul cotidianului „Le în „Le Monde” din 15 septembrie 1993.

E.S. ELIEZER PALMOR s-a născut în România, a studiat litere şi filosofie la Universităţile din Cluj şi Bucureşti, s-a stabilit, din 1960, în Israel, după care a susţinut un doctorat în filosofie clasică germană la Universitatea din Ierusalim. A îndeplinit misiuni diplomatice în Belgia, Luxemburg, Norvegia, Argentina, după care a devenit ministru plenipotenţiar în Franţa, ambasador la Montevideo, ambasador şi reprezentant permanent al Israelului la UNESCO, director al Departamentului America Latină din MAE al Israelului. Autor al volumelor, în ebraică „O prietenie la încercare“; „Între zilele de ieri şi ziua de mâine“; „Afacerea Lillehammer“ şi, în română, „Convergenţe diplomatice şi culturale“, Editura Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002.

FRANCE SAVED YASSER ARAFAT FROM PERDITION!

The first socialist president of the V-th French Republic, François Mitterrand, benefited of two complete mandates (1981-1995). Numerous analysts consider this controversial personality as the most popular president of France in the years after the Second World War. With respect to the Palestinian problem, Mitterrand adopted a political position which gradually shifted closer to the aspirations of Palestine Liberation Organization, imposing as a protector of Palestinians’ interests in the international arena. Moreover, he didn’t hesitate to utilize the ponder of his personal renown and the prestige of the presidential position in order to save from physical perdition Yasser Araffat, the activists and the leadership of Palestine Liberation Organization. It can be said that no other statesman at the time, when the troupes of Palestine Liberation Organization where surrounded in Beirut, militated in favor of Palestinians’ interests as François Mitterrand did.

P Revista de istorie militarã P 49 Relaþii internaþionale

PRELIMINARIILE NEGOCIERILOR ROMÂNO-IUGOSLAVE PENTRU CONSTRUIREA SISTEMULUI HIDROENERGETIC DE LA POR}ILE DE FIER I

dr. BENIAMIN C. BENEA

Încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Europa de Răsărit şi în statele din bazinul dunărean; sectorul Porţilor de Fier au început să fie executate această politică a lui Stalin a avut ca efect direct studii şi lucrări destinate îmbunătăţirii navigaţiei fraudarea alegerilor în România (în noiembrie şi eliminării riscurilor la trecerea navelor prin cel 1946), cât şi în Bulgaria (noiembrie 1945). mai periculos sector al Dunării – sectorul Catarac- Este bine de observat că Stalin, care era un telor. Lipsa unor mijloace tehnice şi financiare, conducător autocratic, exprima la cel mai înalt nivel dar şi interesele Austro-Ungariei de a-şi asigura notele dominante ale conducerii de la Kremlin, dominaţia pe o cât mai mare parte a cursului sovieticii fiind înclinaţi să promoveze un asemenea f luviului şi de a împiedica dezvoltarea celor doi comportament deoarece „ei simţeau acest lucru riverani (România şi Serbia) au amânat pentru mult ca fiind mai puţin rău, decât alternativa de a fi timp eliminarea riscurilor şi reducerea cheltuielilor cuceriţi de către vecini agresivi”1. Stalin nu s-a de transport prin acest sector. Mai mult, ridicarea mulţumit numai cu existenţa unor state comuniste unor piedici în calea exportului de produse româ- în Europa de Răsărit; toate statele comuniste neşti spre Occident, prin taxele impuse la trecerea trebuiau să se afle sub controlul sovietic direct, toţi prin Porţile de Fier, unde Ungaria, după ce a aliaţii săi trebuiau să aibă faţă de el loialitate politică efectuat săparea unor canale de-a lungul albiei absolută. Astfel, el nu dorea nicio persoană în fluviului, a impus aplicarea a cinci regulamente de funcţii de conducere la nivel de stat în Europa de navigaţie, a constituit o barieră suplimentară în Răsărit care să aibă această poziţie fără ca ea să fie calea dezvoltării comerţului românesc pe această datorată Moscovei2. importantă arteră internaţională. Pentru a contracara încercările lui Stalin de a Sfârşitul Primului Război Mondial şi prevederile cuprinde în sfera sa de influenţă şi Grecia, unde tratatelor de pace au adus recunoaşterea suverani- tăţii celor două ţări riverane asupra părţii din fluviu comuniştii au boicotat alegerile din martie 1946 şi în care constituia frontieră comună, fapt inserat la vara aceluiaşi an au început războiul civil, preşedintele articolele 11 şi 12 din Convenţia Dunării din 1921. SUA a proclamat, în aprilie 1947, „doctrina Truman”, După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu care privea acordarea de sprijin ţărilor libere consolidarea puterii URSS în partea de Răsărit a ameninţate de „minorităţi înarmate sau de presiuni Europei şi de-a lungul Dunării, până-n Austria, acest externe” şi a asigurat imediat un ajutor pentru Grecia 3 stat a căutat să îndepărteze Franţa, Marea Britanie şi Turcia . Deşi ajutorul american nu a avut un şi SUA din zona bazinului dunărean, încercare care rezultat imediat în Grecia, rebelii putând să se a culminat cu încheierea la Belgrad a Convenţiei refugieze pentru odihnă şi reînarmare în Iugoslavia, din august 1948, pe care cele trei puteri menţionate Albania şi Bulgaria, el a avut însă un efect indirect nu au semnat-o. Prin prevederile sale, această extrem de important, care a pus capăt rebeliunii convenţie instituia un regim al fluviului Dunărea comuniştilor eleni. Astfel, ajutorul american a care, formal, ţinea seama de interesele riveranilor, influenţat în mod decisiv rezultatul confruntării ei putând să-şi exercite suveranitatea, desigur sub dintre Tito şi Stalin, permiţându-i liderului iugoslav supravegherea atentă a Moscovei, în special a lui să sfideze furia dictatorului sovietic, ştiind că ajutorul Stalin, care dorea să-şi consolideze poziţiile în militar american era aproape. 50 P Revista de istorie militarã P După lansarea „doctrinei Truman“, Moscova Astfel, deşi Stalin a fost sigur că poate demonstra a contraatacat, şi în septembrie 1947 a anunţat lumii şi statelor din sfera de influenţă sovietică constituirea Cominform-ului, stabilindu-i sediul la imposibilitatea supravieţuirii unui stat fără asistenţă Belgrad pentru a-şi putea proteja cât mai bine din partea URSS, excluderea lui Tito din Cominform interesele în Balcani4. Între Tito şi Stalin nu au a demonstrat exact contrariul: faptul că un lider popu- existat dezacorduri ideologice majore, dar liderul lar naţional-comunist, situat în sfera de influenţă iugoslav şi-a păstrat sistemul său de control şi poliţia sovietică, poate sfida hegemonia sovietică şi poate secretă, ceea ce l-a făcut capabil să nu accepte supravieţui fără sprijinul acesteia. Stalin a supralicitat comisarii sovietici care urmau a fi trimişi de poziţia sa, dar nu a avut capacitatea de a interveni în Moscova, cum se procedase în celelalte state forţă pentru a pune în aplicare ameninţările sale9. europene care se aflau în sfera de influenţă sovie- Această ruptură dintre Tito şi Stalin va avea efecte tică. Stalin a cerut nu numai respectarea unui negative asupra întregii mişcări comuniste10, China cadru impus de Moscova, ci şi ca acesta să fie impus şi Albania ajungând să nu mai privească Iugoslavia ca de agenţi sovietici, care aveau şi menirea de a pe o ţară socialistă11 . Iar faptul că Truman a direcţionat verifica modul de îndeplinire a celor stabilite de ei. ajutoare economice spre Iugoslavia a contribuit la Se poate vedea cum conflictul care a rezultat între mărirea rupturii în presupusul bloc comunist Stalin şi Tito nu a avut la bază probleme ideologice monolitic12. Pe de altă parte, se poate constata că şi nici tactice. La baza acestui conflict se afla Republica Populară Federativă Iugoslavia a fost puterea5 şi problema era cine urma să exercite favorizată în promovarea titoismului şi ca urmare a această putere în Iugoslavia. Liderul Partidului poziţiei sale geografice: SUA puteau să-i acorde sprijin Comunist din Iugoslavia a căutat să-şi dezvolte pro- naval datorită accesibilităţii la porturile iugoslave de pria bază naţională de sprijin şi a evitat ca sprijinul la Marea Adriatică. să vină din partea lui Stalin; acest fapt şi refuzul lui Mai mult, ieşirea Belgradului din orbita sovietică Tito de a se conforma cerinţelor Moscovei l-au va avea efect direct asupra mişcării comuniste din determinat pe Stalin să lanseze o serie de critici Grecia. Astfel, în octombrie 1949, după înăbuşirea împotriva lui, cu scopul de a-l înlătura de la putere6. insurgenţei comuniste, liderii comunişti greci au Stalin a acuzat partidul condus de Tito de înaintat o propunere de încetare a luptei, în timp ce neconformări ideologice, ceea ce a avut ca efect se aflau în exil în Bulgaria. Se pare că adoptarea excluderea Iugoslaviei din Cominform în 28 iunie acestei poziţii le-a fost solicitată de Stalin, pentru 1948. Prin aceasta, liderul de la Kremlin se aştepta scopurile sale, care vizau canalizarea rămăşiţelor că partidul va proceda la înlăturarea lui Tito din armatei comuniste greceşti în acţiuni împotriva lui conducere şi la înlocuirea lui cu o persoană depen- Tito13. Însă insurgenţa comunistă din Grecia a luat dentă de Moscova7. Stalin spera că, fără ajutorul sfârşit în 1949, iar guvernul naţional a luat sub con- său, regimul impus de Tito se va prăbuşi. Ca răspuns trol întreaga ţară şi partidul comunist a fost interzis14, la acest atac, Tito a afirmat în faţa Comitetului ceea ce a avut ca efect pierderea influenţei sovietice Central al Partidului Comunist din Iugoslavia atât în Grecia, cât şi în Iugoslavia. următoarele: „Tovarăşi, ţineţi minte că aici nu este Aceste evenimente s-au derulat în prima fază a în discuţie o problemă teoretică, niciuna a unei Războiului Rece care s-a întins până la moartea lui erori comise de către Partidul Comunist din Stalin, în martie 1953. Conflictul s-a caracterizat Iugoslavia, a unei abateri ideologice… Tovarăşi, printr-o tensiune intensă, dar controlată15, fiind înainte de toate este problema relaţiilor dintre un alimentat permanent de concepţii diametral opuse, stat şi celălalt. Mie mi se pare că ei se folosesc de motivate ideologic, cu privire la organizarea socială problemele ideologice, cu scopul de a putea justifica şi chiar la fiinţa umană16. La început, părţile impli- presiunea pe care o exercită asupra noastră, asupra cate în acest conflict – în principal SUA şi URSS – statului nostru”8. Conştientizarea acestei realităţi erau motivate mai mult de frică decât de proiecte atât de către membrii de partid, precum şi de către agresive; fiecare trăia cu impresia că cealaltă plănuia opinia publică iugoslavă i-a făcut pe toţi să se ralieze o agresiune17. Preocuparea centrală a lui Stalin era în jurul lui Tito şi, spre surprinderea tuturor, SUA de a menţine şi asimila principala sa cucerire de au început să susţină Iugoslavia prin ajutoare de război: controlul asupra Europei Centrale. natură economică, pentru a putea face faţă sistării Tot ceea ce a întreprins Tito a contribuit la sprijinului sovietic pe care l-a avut înainte. contestarea supremaţiei URSS în Europa. De aceea,

P Revista de istorie militarã P 51 lupta pentru hegemonie în zona Balcanilor a cauzat toresc Român în structurile de decizie din armată o criză puternică în relaţiile sovieto-iugoslave. (Nicolae Ceauşescu, Leontin Sălăjan, Constantin Şi cum geografia a sortit ca Republica Populară Doncea, Pavel Bejan ş.a.). Română (R.P.R.) să se afle între cele două ţări – Pe de altă parte, pedeapsa pentru „crima de a fi Iugoslavia şi URSS – acest lucru avea să marcheze suporter al lui Tito” se sancţiona mult mai drastic, destinul ţării noastre într-o manieră specială, atât atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări. Avem exemplul în legătură cu Moscova, cât şi cu Belgradul şi cu albanezului Koci Xexe, al bulgarului Traicho Kostov şi Washingtonul. al ungurului Laszlo Rajk, care au fost executaţi fiind Astfel, desprinderea lui Tito de Moscova i-a învinuiţi de „deviaţii naţionaliste” şi de „titoism”21. determinat pe sovietici să impună un control şi După ce la 28 iunie 1948, Iugoslavia a fost exclusă mai puternic asupra României18; în 12 ianuarie din Cominform, creşterea tensiunii în relaţiile 1949, guvernul de la Bucureşti a adoptat un decret bilaterale româno-iugoslave, alimentată de Moscova, care prevedea înfiinţarea de „consilii populare” în a culminat cu denunţarea în mod unilateral, la 1 toate satele, oraşele şi comunele, pentru a institui octombrie 1949, de către R.P.R., a Tratatului de „ordinea socialistă” la nivel local. Acesta a fost prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală semnat la răspunsul imediat al lui Stalin, care credea că Bucureşti în 17 decembrie 1947, punându-se astfel ruptura dintre Belgrad şi Moscova îi va face pe cei capăt tuturor relaţiilor de cooperare cu Iugoslavia. din Consiliul Securităţii Naţionale a SUA să creadă De fapt, pe tot parcursul crizei româno-iugoslave, că a sosit „momentul propice” ca SUA să treacă la ambele state se acuzau reciproc de provocarea unor acţiune, pentru a anihila influenţa sovietică asupra incidente foarte serioase la frontiera comună şi de ţărilor din Estul Europei19. faptul că se înarmau în vederea unui atac viitor, Dacă în 1947, Departamentul de Stat privea susţinut de sovietici (în cazul R.P.R.), respectiv de România ca pe un obiectiv direct al politicii britanici şi americani (în cazul R.P.F.I.). La indicaţiile americane, în 1949, politica adoptată de Washing- venite din partea Moscovei, pe de o parte, şi din Occi- ton faţă de ţara noastră era „derivată” din cea dent, pe de altă parte, fiecare din cele două ţări vecine adoptată vizavi de URSS. Reuşita oricărei politici susţinea că cealaltă intenţiona să întreprindă un „atac româneşti „depindea fundamental” de succesul nuclear” asupra sa, deşi nici una din ele nu dispunea relaţiilor sovieto-americane20. de mijloacele necesare pentru a întreprinde o ase- Acest context mondial, precum şi poziţia menea acţiune. Era evident că ambele state au re- geografică a Republicii Populare Române au făcut din curs la folosirea armei propagandistice, încurajate ţara noastră un element de o importanţă deosebită fiind de „superiorii lor”; în faţa încercării URSS de a pentru Stalin în atingerea obiectivelor de înlăturare a prezenta „intenţiile agresive ale guvernelor imperia- lui Tito, chiar dacă pentru aceasta urma să între- liste“22, Occidentul s-a văzut nevoit să răspundă în prindă o acţiune armată. Astfel, liderii comunişti aceeaşi manieră. români au împins ţara pe o poziţie situată de partea În timpul acestei crize, un număr de incidente URSS şi împotriva „ereziei” iugoslave. În consecinţă, serioase au fost înregistrate la graniţă, fiecare fiind în timpul acestei crize iugoslave, pentru a se putea urmat de proteste vehemente înaintate când de R.P.R., contracara „iminentul pericol titoist”, guvernul R.P.R., când de R.P.F.I. Aceste incidente de la frontieră au primind instrucţiuni din partea Moscovei, a luat o fost coroborate cu intenţia lui Stalin de la începutul serie de măsuri menite să ducă la creşterea siguranţei anilor ’50, care, epuizând toate mijloacele paşnice la la frontiera româno-iugoslavă. Efectul acestor care a recurs pentru înlăturarea lui Tito din funcţiile instrucţiuni a fost resimţit şi în plan financiar, sale de conducere, a dat dispoziţie să se elaboreze materializându-se într-o creştere majoră a cheltuielilor planuri în vederea întreprinderii unei intervenţii în pentru investiţiile necesare construirii unor proiecte forţă în R.P.F.I. Astfel, în perioada 1948-1953, liderii destinate apărării la graniţa cu Iugoslavia. De ase- politici şi militari de la Bucureşti au fost nevoiţi să ia o menea, începând din toamna anului 1948 importante serie de măsuri de natură militară pentru întărirea suprafeţe de teren din apropierea graniţei au fost frontierei româno-iugoslave. În acea perioadă, multe transferate în proprietatea Ministerului Apărării unităţi militare au fost dislocate în acea zonă şi s-a Naţionale. Pentru creşterea influenţei partidului în procedat la construirea de fortificaţii de-a lungul armată s-au luat măsuri de politizare a acesteia, prin graniţei, lucrări care au implicat peste 27 000 militari includerea unor membri activi ai Partidului Munci- aflaţi sub supravegherea unor conducători militari

52 P Revista de istorie militarã P din URSS. Pe lângă aceasta, au fost cheltuite enor me presupus un ajutor din partea SUA în valoare totală sume de bani din bugetul armatei pentru a se achizi- de 171 miliarde $ (calculat la valoarea din 1989 a ţiona armament sovietic „modern”, destinat apărării dolarului) şi-a atins ţelul, iar rezultatul a fost un ţării în faţa unui atac iugoslav „imediat”. S-au între- triumf istoric28. prins o serie de acţiuni şi manevre, tot cu scop propa- Ca răspuns la această iniţiativă şi pentru a-şi gandistic, s-au organizat parade militare în Craiova şi consolida mai bine poziţia în statele-satelit din Timişoara, în prezenţa preşedintelui Consiliului de Europa, având în vedere mişcarea de indepen- Stat al R.P.R. – Gheorghe Gheorghiu-Dej –toate având denţă a lui Tito, Stalin a dispus înfiinţarea Consiliului menirea de a-l descuraja pe Tito. de Ajutor Economic Reciproc (CAER), cunoscut şi Antrenarea ţării de către liderii de la Bucureşti sub numele de „Planul Molotov”, cu sediul la pe o poziţie fermă împotriva R.P.F.I. şi susţinerea atât Moscova. Cu toate că era o organizaţie cu caracter de evidentă a poziţiei URSS – atât prin măsurile economic, Stalin (şi mai apoi Hruşciov) au căutat să economice începute în iunie 1948, când guvernul o folosească ca pe un instrument de influenţă politică român a anunţat naţionalizarea tuturor între- asupra membrilor săi. Prin acest organism, înfiinţat prinderilor industriale, de transport şi miniere, iar în ianuarie 194929, URSS voia să dea şi o replică importul a fost restricţionat, prin acordarea de propagandistică planului occidental de refacere a autorizaţii numai corporaţiilor de stat23, dar mai ales economiilor distruse de război30. În opinia lui Stalin, prin pregătirile militare de la graniţa cu R.P.F.I. – au statele din blocul sovietic nu aveau nevoie de dolarii dus la schimbarea atitudinii SUA faţă de România. În americani; ele se puteau reface şi în sistemul rublei. 1952, Washington-ul voia să rupă relaţiile cu Totodată, s-a urmărit ca prin crearea unei depen- Bucureştii24, acuzând ţara ca fiind „cel mai sovietizat denţe economice de Moscova să se facă încă un pas dintre statele-satelit”25. Guvernul român, asupra căruia în direcţia unei subordonări politice a statelor-satelit se exercita dominaţia puternică a URSS26, a impus faţă de URSS. reducerea personalului de la Legaţia americană Răspunsul Occidentului la crearea CAER a fost din Bucureşti, a închis bibliotecile şi birourile de înfiinţarea Tratatului Organizaţiei Atlanticului de informare americane începând din martie 1950. Nord (NATO) în aprilie 194931, prin care semnatarii Stalin dorea să-şi intensifice controlul asupra R.P.R., au căzut de acord să stabilească o apărare comună, mai ales după tensionarea relaţiilor cu Tito, ceea ce pusă sub comanda generalului Eisenhower. i-ar fi permis exercitarea unei influenţe asupra Punctul care marchează o cotitură în relaţiile întregului bazin al Dunării şi a Peninsulei Balcanice. bilaterale româno-iugoslave a fost dat de venirea la putere în URSS a lui Malenkov şi mai apoi a lui Acesta era contextul internaţional în perioada Hruşciov. Odată cu „noua direcţie” a lui Malenkov, anterioară începerii tratativelor româno-iugoslave Bucureştiul a încercat să scape de trupele URSS pentru realizarea Sistemului hidroenergetic şi de din Republica Populară Română, căutând ca pe navigaţie de la Porţile de Fier. Cu toate că, prin această cale să reducă influenţa Moscovei asupra semnarea Convenţiei Dunării, la Belgrad, în august Bucureştiului 32. Ascensiunea lui Hruşciov şi promo- 1948, statele riverane şi-au luat angajamente ferme varea de către acesta a principiului „coexistenţei în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de navigaţie27, paşnice” a avut ca efect relaxarea tensiunii între conflictul dintre Tito şi Stalin a împiedicat atin- SUA şi URSS. Noul lider comunist sovietic avea gerea acestui obiectiv şi a influenţat negativ rela- nevoie de această destindere pentru a-şi putea ţiile bilaterale. Tensiunea dintre Belgrad şi Moscova consolida poziţia în funcţiile de conducere din URSS. a determinat polarizarea R.P.R., care se afla în Pe de altă parte, condamnarea lui Stalin a asigurat o sfera de influenţă a URSS, faţă de R.P.F.I. care nouă direcţie în politica externă a Moscovei, dar a primea sprijin occidental şi căuta o cale proprie, însemnat în acelaşi timp şi o „îmblânzire“ a naţională, spre socialism. Nici România şi nici comunismului, folosită şi ca armă împotriva foştilor URSS nu au privit cu ochi buni această mişcare a asociaţi ai lui Stalin, care reprezentau principala sa Iugoslaviei, efectul său fiind resimţit în întreaga opoziţie, în vederea obţinerii controlului total asupra mişcare comunistă, la nivel internaţional. Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS)33 . Dorind să împiedice extinderea influenţei Promovarea destalinizării urma să aibă efect atât sovietice în Europa Occidentală, SUA au pus la asupra politicii interne a Republicii Populare cale un plan care avea menirea de a asigura revigo- Române, cât şi asupra politicii sale externe. Aceasta rarea economică a zonei. Planul Marshall, care a a fost perioada în care Gheorghiu-Dej a început să P Revista de istorie militarã P 53 caute constant independenţa faţă de Moscova şi să lierea cu Tito. Acţiunea a culminat cu vizita lui se apropie de ţările occidentale. Pe lângă faptul că a Hruşciov la Belgrad, gest prin care acesta dorea să urmărit dezvoltarea relaţiilor comerciale cu SUA, arate lui Tito şi Occidentului că regretă situaţia Dej a găsit oportun să se apropie şi de Republica creată de Stalin. Această primă întâlnire a avut ca Populară Feder ativă Iugoslavia. rezultat normalizarea relaţiilor de stat între R.P.F.I. Urmărind constant desprinderea de Moscova, şi URSS38, iar apropierea sovieto-iugoslavă a Gheorghiu-Dej a aderat la acordul chino-indian reprezentat o acceptare tacită a faptului că era privind comerţul şi călătoriile, acord ce includea şi greşit din partea Moscovei să insiste ca aliaţii săi un apel la neagresiune, sub forma celor cinci prin- să manifeste o obedienţă absolută şi că relaţiile cipii ale coexistenţei paşnice: 1) respectarea reci- viitoare vor fi bazate pe egalitate şi respect procă a suveranităţii şi integrităţii teritoriale; 2) nere- reciproc. Concesia făcută de URSS reiese clar din curgerea la agresiune; 3) neamestecul în treburile Declaraţia Comună a celor două guverne din 2 iunie interne ale altor state; 4) egalitate şi avantaj reci- 1955, în care se afirmă că: „diferenţele între proc; 5) coexistenţa paşnică. diferitele forme concrete ale dezvoltării socialis- Dej considera aceste principii ca fiind ideale mului sunt în exclusivitate preocuparea oamenilor pentru obiectivele sale, motiv pentru care a anunţat din ţările respective”39. Pentru a dovedi intenţiile că acestea vor sta la baza relaţiilor între România sale bune, Hruşciov a promovat, în septembrie 1955, şi ţările comuniste şi necomuniste34 . semnarea unui pact de asistenţă economică între Astfel, din august 1954, Dej a continuat orien- Belgrad şi Moscova40. tarea către comunismul naţional şi a depus eforturi Desigur, de prevederile acestei declaraţii a pentru a dezvolta comerţul cu Occidentul. La 9 căutat să profite Gheorghiu-Dej, şi cu ocazia celui februarie 1955, Curtea Supremă a URSS a anunţat de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc că Moscova va adera la principiile egalităţii, Român (decembrie 1955) când a transmis mesajul neamestecului în treburile interne ale altor state, său privind comunismul naţional. Obiectivul respectării integrităţii teritoriale, a independenţei naţional al R.P.R. era tot construirea socialismului, şi suveranităţii acestora35; după numai două dar aceasta avea să se înfăptuiască prin satisfa- săptămâni, Gheorghiu-Dej a susţinut cu entuziasm cerea propriilor interese naţionale, nu prin subor- această declaraţie, cu scopul de a-şi atinge propriile donarea acestora faţă de interesele lumii socia- obiective, folosindu-se de acţiunile sovietice36. liste41; România avea să coopereze cu alte state Un eveniment care şi-a lăsat amprenta asupra socialiste, dar această cooperare urma să se bazeze relaţiilor dintre Bucureşti şi Belgrad, pe de o parte, pe respectul reciproc, pe egalitatea în drepturi şi şi Bucureşti şi Moscova, pe de altă parte, a rezultat pe respectarea specificului naţional al fiecărui în urma întâlnirii membrilor NATO la Paris, în stat 42. Tot cu această ocazie, Gheorghiu-Dej s-a octombrie 1954, cu care prilej ei au căzut de acord axat şi pe problemele de natură economică, sus- ca Republica Federală a Germaniei să devină ţinând extinderea relaţiilor cu Occidentul43, vizând membră a Alianţei Nord-Atlantice şi armata sa să în special SUA. fie integrată în NATO. La 6 mai 1955, R.F.G. este Însă momentul cu cele mai importante semni- primită în Alianţa Nord-Atlantică, devenind astfel ficaţii în relaţiile internaţionale, după ce Hruşciov un foarte important element în protecţia Europei a preluat puterea în URSS, avea să fie marcat de occidentale împotriva ameninţării sovietice37. cel de-al XX-lea Congres al PCUS din februarie Reacţia Moscovei a fost o combinaţie de confrun- 1956. Cu această ocazie, în renumitul „discurs se- tare şi conciliere: în 14 mai 1955, URSS consimte cret”, Hruşciov l-a denunţat în mod public pe Stalin retragerea trupelor sale din Austria şi neutralizarea ca fiind un criminal ce a promovat „cultul acestei ţări, pentru ca în următoarea zi să personalităţii”, urmărind interesele sale personale organizeze propria sa alianţă militară – Pactul de la mai mult decât pe cele ale partidului. Apoi, Hruşciov Varşovia, din care va face parte şi R.P.R., dar nu şi a trimis Raportul său Comitetului Central al PCUS, R.P.F.I. – pentru a contrabalansa intrarea R.F.G. în în care menţiona dorinţa sa de a revizui relaţiile NATO. externe ale URSS. Astfel, Hruşciov s-a concentrat În ciuda acestui început intransigent, urmă- asupra a trei direcţii pe care trebuia să le urmărească toarea mişcare a lui Hruşciov, pentru a demonstra Moscova în politica sa externă44: 1) „coexistenţa că urmează direcţia „noului curs” a fost reconci- paşnică” cu Occidentul; 2) „diferite căi” spre

54 P Revista de istorie militarã P • Reconciliere româno-iugoslav`. Vizita lui I. B. Tito în România (1956) socialism în ţările din cadrul blocului sovietic; 3) Este de menţionat că lucrările de fortificare a recunoaşterea Lumii a Treia ca „zonă de pace” graniţei cu R.P.F.I. iniţiate de către R.P.R sub neutră. patronajul lui Stalin au fost sistate definitiv în 1955, Ca un gest simbolic în privinţa asigurării diver- ceea ce marchează primul pas evident în direcţia sităţii în cadrul blocului, şi din respect pentru Tito, detensionării relaţiilor bilaterale româno-iugoslave, Moscova a desfiinţat Cominform-ul (aprilie 1956) şi iar după restabilirea relaţiilor de partid între PCUS a început să exercite presiuni asupra liderilor est- şi UCI s-au creat premisele statornicirii unor relaţii europeni în vederea destalinizării sistemului politic de bună vecinătate între R.P.F.I. şi R.P.R. din ţările lor, asemenea lui Hruşciov în URSS. Pe Astfel, după vizita lui Tito la Moscova din iunie măsură ce politica liderilor comunişti din România 1956, liderul iugoslav, la întoarcerea spre ţara sa, s- şi Ungaria (ţări care au fost cele mai conservatoare a oprit la Bucureşti (bineînţeles că numai după ce a din bloc) a început să dea semne evidente de stabilit aceasta cu prilejul vizitei sale la Moscova). schimbare, Tito a căzut de acord să viziteze Moscova. Cu această ocazie s-a făcut referire în mod public la Cu ocazia vizitei acestuia la Moscova din iunie 1956 dorinţa ambelor state de a colabora în vederea a avut loc un eveniment de o importanţă deosebită utilizării în comun a resurselor hidroenergetice ale pentru relaţiile bilaterale româno-iugoslave, Dunării, aceasta fiind în interesul ambelor state. deoarece cu această ocazie s-au restabilit relaţiile Declaraţia comună de la Bucureşti, semnată de Iosip de partid45 şi ca urmare Belgradul putea să se apropie Broz Tito şi de Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Bucureşti atât pe linie de partid, cât şi pe linie de de Miniştri al R.P.R.) din 26 iunie 1956, marchează stat. Mai mult, cu ocazia sesiunii CAER din aprilie momentul semnificând încheierea perioadei de 1956, s-a propus întocmirea în comun de către R.P.R. tensiune în relaţiile bilaterale, precum şi începutul şi R.P.F.I. a unei scheme de amenajare a Dunării în în direcţia realizării în comun a obiectivului de pe porţiunea comună a fluviului; aceasta nu făcea decât Dunăre. Ca dovadă a existenţei acestei situaţii, în să scoată în evidenţă faptul că atât timp cât contextul ziua următoare (27 iunie 1956), prin intermediul politic internaţional a fost caracterizat de o stare de presei centrale s-a publicat, în articolul referitor la tensiune (în prima parte a Războiului Rece), cele Declaraţia comună, faptul că „se constată o două state riverane nu au avut posibilitatea de a îmbunătăţire a relaţiilor dintre aceste două state stabili relaţii de bună vecinătate, fiecare fiind in- după Declaraţia guvernelor R.P.F.I. şi URSS de la fluenţată în politica sa externă de „tutorii” lor, însă Belgrad” (din 1955, an în care se sistează şi lucrările odată cu relaxarea tensiunii şi promovarea „coexis- militare în R.P.R.) şi că s-a luat „hotărârea de a tenţei paşnice” la nivel internaţional, relaţiile între înlătura prin eforturi comune urmările acestei cele două state vecine aveau să se modifice în mod tulburări şi să se asigure dezvoltarea colaborării în radical, spre beneficiul ambelor ţări. interesul relaţiilor de bună vecinătate şi prietenie”46.

P Revista de istorie militarã P 55 Tot atunci s-a făcut şi o referire directă la exami- 14 Fred Charles Ikle, Every War Must End, New York, narea, de către o Comisie mixtă compusă din Columbia University Press, 1971. p. 95. 15 Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură specialişti români şi iugoslavi, a „posibilităţii celei civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Bucureşti, mai favorabile în vederea construirii în comun a Editura Nemira, 1998, p. 270. 47 hidrocentralei de la Porţile de Fier” . 16 Zbigniew K. Brzezinski, Europa Centrală şi de Est Desigur, în vederea realizării Sistemului hidro- în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura Diogene, 1995. p. 209. energetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I au 17 Ibidem, p. 216. 18 fost iniţiate negocieri de o mare complexitate care Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane: 1940-1990, Iaşi, Institutul European, au durat peste şapte ani (1956-1963), dar realizarea 2002, p. 91. obiectivului de pe Dunăre stă mărturie relaţiilor de 19Ibidem, pp. 106-107. bună vecinătate care au existat între cele două state 20 Ibidem, p. 104. vecine şi la apropierea dintre ele. Dovadă în acest 21 Donald W. Treadgold, op. cit., p. 424. 22 sens o constituie întâlnirile repetate între Dej şi Tito Diplomaticheskii Slovar, Moscova, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1960, vol. I, p. 466. în perioada în care negocierile s-au desfăşurat, precum 23 Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, op. cit., p. 123. şi după finalizarea lor. Vizita liderului comunist iugoslav 24 Ibidem, p. 145. la Timişoara în 1964 – oraş în care până în 1953 se 25 Ibidem, p. 554. făceau demonstraţii antititoiste –, unde a fost 26 Ibidem, p. 143. 27 întâmpinat de Gh. Gheorghiu-Dej, constituie o dovadă Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948, art. 3. 28 Zbigniew K. Brzezins ki, op. cit., p. 145. în plus în acest sens. 29 Donald W. Treadgold, op.cit., p. 416. 30 Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist. 1 Arnold J. Toynbee, Russia and the West, în Goldwin Relaţii româno-sovietice în anii şaizeci. Bucureşti, Editura (ed.) Readings in Russian Foreign Policy. pp. 682-683. RAO, 2002. p. 8. 2 Peter Zwick, Soviet Foreign Relations: Process and 31 Donald W. Treadgold, op.cit., p. 416. Policy, New Jersey, Prentice-Hall, 1990. p. 26. 32 Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, op. cit., p. 159. 3 Donald W. Treadgold, Twentieth Century Russia, 33 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic Chicago, Rand McNally, 1964. p. 415. All, 2002, p. 454. 4 Ibidem, p. 416. 34 Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, op. cit., 5 Ibidem, p. 423. pp. 176-177. 6 Peter Zwick, op. cit., p. 26. 35 Ibidem, p. 178. 7 Donald W. Treadgold, op. cit., p. 423. 36 Ibidem. 8 Vladimir Dedijer, Tito, New York, Simon and Schuster, 37 1953, p. 338. W.R. Smyser, How Germans Negotiate. Logical 9 Peter Zwick, op. cit., p. 27. Goals, Practical Solutions, Washington D.C.,: United 10 Donald W. Treadgold, op. cit., p. 422. States, Institute of Peace Press, 2003. p. 125. 38 11 Dialogul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cadrul Peter Zwick, op. cit., p. 32. discuţiilor avute în 26 mai 1963 la Snagov între delegaţia 39 Donald W. Treadgold, op. cit., p. 475. de activişti ai P.C.U.S. şi membrii Biroului Politic al C.C. 40 Ibidem, p. 476. al P.M.R. în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond 41 Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, op. cit., p. 182. C.C. al P.C.R./Cancelarie, Dosar 22/1963. 42 Ibidem, p. 182. 12 Stephen E. Ambrose, Rise to Globalism. American 43 Ibidem, p. 183. Foreign Policy Since 1938, New York, Penguin Books, 44 Peter Zwick, op. cit., p. 34. 1988, p. 99 45 Ibidem, p. 35. 13 Edgar O’Balance, The Greek Civil War, 1944-1949, 46 „Scânteia”, Anul XXV, Nr. 3633/27, iunie 1956. London, Faber and Faber, 1966. p. 201. 47 Idem.

PRELIMINARIES OF ROMANIAN-YUGOSLAVIAN NEGOTIATIONS CONCERNING THE DANUBIAN PORŢILE DE FIER SYSTEM

The context which characterizes international relations in some period of time influences in a decisive manner the ways in which nations of the world negotiate; even if we have “two actors” with less importance and power on international arena, who are aware about benefits that they could obtain through bilateral negotiation and cooperation, their polarization in different “camps”, deter- mined by their belonging to oppose champs, hinders their collaboration. Furthermore, as much as the “leaders” of the camps to which the less important actors belong regard each other with suspicion, it is very possible to find this tension in the relations between less important actors and dependent by one of the big leaders. And when auspicious conditions appear between the leaders, this would have the effect like negotiation’s initiation and cooperation between the countries who belonged to different blocks in the past. These general principles are presented in this exposure and are sustained with approaching of Romania and Yugoslavia example, which took place after the relaxation of tensions between USSR and USA (which was made in principal for propaganda purpose) and after normalization of relations be tween U.S.S.R. and Yugoslavia. This had the effect of closing the ties between Romania and Yugoslavia. The initiation of negotiations with the scope of building of Iron Gates Dam (Porţile de Fier) together by this two neighbour countries is an evident proof of this.

56 P Revista de istorie militarã P ARMAT~ {I SOCIETATE DESPRE STAREA MORAL~ A ARMATEI ROMÂNE DUP~ 23 AUGUST 1944

colonel (r) conf. univ. dr. GHEORGHE NICOLESCU

În seara zilei de 23 august 1944, prin Proclamaţia c) 14 divizii (2, 3, 6, 9, 10, 11, 18, 19, 21 infant erie, regelui către ţară era fixat noul statut al României 2, 3 munte, 1, 9 cavalerie şi 8 purtată). în raporturile sale cu Aliaţii şi cu Germania hitle- Iniţial au fost 12 divizii cărora li s-au completat ristă. România ieşea din Axă, înceta războiul cu efectivele la 20 noiembrie 1944. Ulterior, numărul Naţiunile Unite şi încheia armistiţiul cu acestea1. diviziilor s-a mărit la 14, prin rămânerea în Totodată, în Declaraţia guvernului se sublinia faptul operaţiuni a diviziilor 2 munte şi 9 cavalerie, la că: „În domeniul politicii externe, prima măsură solicitarea Comandamentului Sovietic. luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu La 26 octombrie 1944, Comisia Aliată de Con- Naţiunile Unite. Prin reprezentanţii autorizaţi, trol (sovietică) a impus guvernului român semnarea guvernul Uniunii Sovietice şi guvernele Marii Bri- unui Protocol care avea drept rezultat reducerea tanii şi Statelor Unite au garantat independenţa drastică a efectivelor. După ce menţiona marile României şi, în cadrul suveranităţii naţionale res- unităţi şi unităţile româneşti care participau la pectate, neamestecul lor în viaţa noastră de stat (…). operaţiuni militare pe front, Protocolul militar România consideră de azi înainte Naţiunile Unite româno-sovietic prevedea desfiinţarea coman- ca naţiuni prietene. Recunoaşterea de către guver- damentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 şi 3 armată, nele de la Moscova, Londra şi Washington a nedrep- a Corpului de cavalerie şi a Comandamentului tăţii făcute României prin dictatul de la Viena des- Trupelor Motomecanizate, precum şi a 10 divizii de chide posibilitatea ca armatele româneşti alături infanterie şi de munte, a unei divizii motome- 5 de armatele aliate să elibereze Transilvania de Nord canizate şi a trei divizii de cavalerie . Aplicarea de ocupaţia străină”2. prevederilor acestui Protocol se va solda, până la 1 Armistiţiul, semnat în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1944, cu desfiinţarea comandamentelor septembrie 1944 la Moscova, consemna în articolul Armatei 3, corpurilor 1 şi 3 armată, de cavalerie şi 1 obligativitatea pentru România de a participa la motomecanizat. Şi-au încetat existenţa diviziile 1, războiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu cel 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, 20 infanterie (cu regimentele puţin 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, tehnice auxiliare, în scopul restaurării indepen- 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115 infanterie; 1, 2, 5, 6, 7, 8 şi 10 vânători; 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, denţei şi suveranităţii sale3, şi că „operaţiunile mili- 29, 38, 40, 41 şi 64 artilerie), Divizia 1 blindată (cu tare din partea forţelor armate române, cuprinzând regimentele 3 şi 4 vânători moto, 1 artilerie moto, forţele navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi 1 care de luptă şi grupul de specialităţi moto), Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a 4 diviziile 5 şi 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, Înaltului Comandament Aliat (Sovietic)” . 10, 11 şi 12 roşiori, 5 şi 6 călăraşi, 2 şi 4 artilerie Pe baza primului articol din Convenţia de călăreaţă), Divizia 103 munte şi altele6. armistiţiu au fost luate măsurile necesare pentru Pentru a nu da naştere la acuzaţii din partea organizarea şi completarea efectivelor marilor comandamentului sovietic, acuzaţii ce erau folosite unităţi destinate continuării operaţiunilor contra drept justificări ale abuzurilor săvârşite contra Germaniei şi Ungariei, începute la 24 august 1944 armatei române şi pentru a-şi îndeplini cu cu toate forţele, şi anume: scrupulozitate obligaţiile asumate prin Convenţia a) două comandamente de armată (1 şi 4) având de armistiţiu, Marele Stat Major s-a preocupat per- la dispoziţie elementele şi formaţiunile de servicii manent de asigurarea forţei combative a unităţilor necesare; aflate pe front. Au fost operate, totodată, modificări b) patru comandamente de corp de armată (2, 4, în organizarea Ministerului de Război şi Marelui 6, 7) şi Stat Major, au fost create o serie de structuri noi,

P Revista de istorie militarã P 57 • Militari români [i sovietici pe frontul din Transilvania (1944)

menite a degreva conducerea operativă de deosebit de cuprinzătoare şi interesantă. Ea activităţile de execuţie şi control al sarcinilor de constituie o adevărată oglindă a stării de spirit a pe teritoriu. În acest scop s-a creat Comandamentul militarilor din acea perioadă dificilă, de sacrificii şi General al Teritoriului, secţiile şi serviciile din confruntări politice din societatea românească. Marele Stat Major au fost grupate în trei diviziuni În preambulul documentului se aprecia: etc.7 Marele Stat Major a urmărit aplicarea cu „Evenimentele petrecute după 23 August 1944 au consecvenţă a unor măsuri care să asigure, pe baza impus Ţării mari eforturi materiale şi morale. dotării materiale şi efectivelor existente, în planul Ducerea războiului pe teritoriul Ţării şi îndeosebi conducerii şi organizării, unităţi manevriere puter- în Moldova şi Transilvania, a produs perturbaţiuni nice, care să facă faţă cu succes solicitărilor fron- administrative, economice şi politice cu consecin- tului. În acest sens, s-a asigurat întinerirea unită- ţe neliniştitoare pentru majoritatea populaţiei şi ţilor şi încadrarea lor cu ofiţerii cei mai bine pregătiţi. S-a căutat să se asigure o dotare cât mai parte din elementele armatei. Efortul pentru bună marilor unităţi şi unităţilor aflate pe front, continuarea războiului a creat conducerii militare repartizându-li-se armamentul recuperat de la probleme noi şi multiple de rezolvat spre deosebire diviziile desfiinţate sau din producţia curentă. A de trecut. În general, nesiguranţa stăpâneşte pe sporit numărul bateriilor antitanc, precum şi cei mai mulţi cetăţeni”. numărul de aruncătoare la companiile de arma- Darea de seamă abordează numeroase aspecte ment greu. Condiţiile operative au impus sporirea legate de starea morală, situaţia materială şi pers- numărului de subunităţi de cercetare, iar elemen- pectivele organismului militar. În capitolul dedicat tele de comandă şi trenurile de luptă de la regimen- moralului armatei erau analizate starea discipli- tele de artilerie au fost constituite în baterii de nară, factorii care, prin varietatea şi frecvenţa lor, comandă8. contribuiau la dezagregarea coeziunii şi forţei de La sfârşitul anului 1944 şi începutul lui 1945, rezistenţă a oştirii, cauzele care generau aceste armata română se găsea angrenată cu majoritatea deficienţe, le întreţineau şi le agravau, măsurile pe forţelor ei în Campania din Vest, ducând lupte grele, care conducerea armatei române le-a luat pentru alături de trupele sovietice, pentru eliberarea combaterea lor, direcţiile de acţiune viitoare în do- Ungariei şi Cehoslovaciei, pentru înfrângerea defi- meniul resuscitării stării morale şi menţinerii ei la nitivă a Germaniei hitleriste. un nivel corespunzător. Cel de-al doilea capitol era Efortul uman şi material cerut de această dedicat problematicii recompletării efectivelor campanie era în mod direct potenţat de starea de spirit a trupelor aflate pe front. Această importantă unităţilor de pe front, operaţiune percepută ca o componentă a capacităţii de luptă a armatei române condiţie esenţială pentru eliminarea oboselii trupelor era urmărită cu atenţie de către factorii de şi menţinerea unui moral ridicat al acestora. conducere militară şi mai ales de către Marele Stat În ceea ce privea starea disciplinară, analiza Major. În vederea cunoaşterii cât mai exacte a sublinia faptul că noua orientare politică a făcut să realităţilor din acest domeniu, Secţia a IV-a din se remarce în rândurile ostaşilor o delăsare în Marele Stat Major întocmeşte, la începutul anului domeniul disciplinar, din cauza interpretării greşite 1945, o Dare de seamă asupra situaţiei morale date de ostaşi noilor curente şi principii democra- şi materiale a armatei de la 1 decembrie 19449, tice, propagandei dăunătoare făcute de duşmanii

58 P Revista de istorie militarã P ţării, precum şi situaţiei grele în care se găseau În ziua de 26 februarie 1945 au fost convocaţi familiile ostaşilor, în special ale celor din Bucovina comandanţii Corpurilor teritoriale, Corpului şi din Nordul Moldovei. Grănicerilor, Corpului de Munte, inspectorii de Pentru redresarea moralului şi a disciplinei, dar arme şi delegaţi ai Armatelor de operaţiuni, şi pentru împiedicarea dezertărilor, au fost elabo- pentru a discuta acţiunea directă şi imediată a rate şi difuzate la marile unităţi şi unităţi o serie de redresării disciplinei. ordine ale Marelui Stat Major10; s-au semnalat şi Analiza desfăşurată a abordat faptele care intervenit la organele competente atât pentru contribuiau la degradarea coeziunii şi a forţei de înlăturarea cauzelor de ordin moral, cât mai ales rezistenţă a oştirii: dezertările în masă ale pentru satisfacerea nevoilor materiale care ostaşilor din unele unităţi de marş destinate a influenţează disciplina; s-a tipărit „Gazeta Luptă- pleca pe front; actele de indisciplină comise de torilor”, care publica informaţii şi chestiuni de unii ostaşi ai unităţilor de pe front, mai ales de ordin general ce interesau direct ostaşii. În cu- către aceia din unităţile din interior; jafuri prinsul ziarului, care apărea de două ori pe săptă- săvârşite în spatele frontului de bande de mână, s-a rezervat o pagină pentru corespondenţa dezertori, conduse de subofiţeri; acţiunile unor front-sate şi invers. Tirajul iniţial era de 80 000 de dezertori care îndemnau ostaşii veniţi în concedii numere şi avea tendinţa să crească până la 120 000 să nu se mai întoarcă la unităţi şi să se înscrie în exemplare de fiecare număr11. anumite partide politice, cu promisiunea că În acelaşi scop, Armatele 1 şi 4 tipăreau ziarele acestea îi vor scăpa de sancţiunile prevăzute în de front „Avântul” şi „Armata” cu un conţinut Codul de Justiţie Militară; tendinţa unor permi- informativ şi educativ (comunicate de război, fapte sionari de a nu se mai înapoia la unităţi, sub de arme, îndemnul pentru continuarea luptei, aspecte influenţa propagandei defetiste contra armatei ale camaraderiei de arme româno-sovietice etc.). desfăşurate de anumiţi agenţi politici. Faptele de arme săvârşite pe front erau citate În opinia autorilor analizei, cauzele care au prin comunicate oficiale şi ordine de zi pe Armată. dat naştere acestor deficienţe erau generate de: Unităţile, ofiţerii şi gradele inferioare care s-au – incertitudinea rezultată din schimbarea distins în lupte erau popularizaţi zilnic prin diverse deasă a conducerii politice, din nesiguranţa asupra mijloace, elaborându-se şi broşuri care prezentau situaţiei familiilor faţă de comportarea trupelor figuri de eroi şi faptele lor deosebite. aliate în trecere prin diferite garnizoane (soţii de Manifestările artistice şi acţiunile cu caracter ofiţeri batjocorite); cultural erau considerate de către Marele Stat Ma- – slăbirea progresivă a încrederii în autoritatea jor pârghii importante în fortificarea moralului comandanţilor ierarhici şi tendinţa de emancipare trupelor de pe front şi din interior. Pentru unităţile rău înţeleasă a inferiorilor, sub influenţa agenţilor din ţară au fost organizate festivaluri în onoarea propagandişti din afara armatei; Armatei Roşii, spectacole de teatru pentru răniţii – inerţia unor comandanţi de toate gradele, din spitale, o caravană cinematografică pentru care ezitau să folosească mijloacele regulamen- ostaşii lăsaţi la vatră, turnee cu maşini prevăzute cu tare de coerciţie pentru preîntâmpinarea defec- megafoane pentru difuzarea unor programe de ţiunilor şi sancţionarea vinovaţilor; muzică „naţional-patriotică şi populară”. Pentru front, – lipsa de conştiinciozitate în îndeplinirea o echipă de teatru a efectuat un turneu de 60 de zile atribuţiilor de ordin educativ ce revin diferiţilor la Armata 1 şi Armata 4, fiind proiectat un turneu al comandanţi ierarhici; corului Armatei la toate unităţile de pe front şi al – absenţa oricărei strădanii din partea şefilor unei echipe de teatru la unităţile Corpului Aerian. de toate gradele de a se apropia de sufletele osta- Programul emisiunilor radio „Ora Armatei”, şilor, a le cunoaşte preocupările şi necazurile şi a difuzate de două ori pe săptămână, a fost diversi- le înlătura, în limita posibilităţilor de care ficat şi adecvat preocupărilor şi gusturilor ostaşilor. dispuneau; Tuturor acestor mijloace propagandistice li s-au – minimalizarea importanţei acordate semne- adăugat manifeste tipărite pentru trupele proprii, lor exterioare de respect; pentru inamic şi pentru cetăţenii cehoslovaci, – întârzierea înlocuirii ofiţerilor, subofiţerilor placarde şi fotografii. Manifestele conţineau şi trupei cu stagii mari pe front; îndemnuri la luptă, aspecte ale tovărăşiei de arme – lipsa de atenţie manifestată de părţile seden- româno-sovietice şi combăteau propaganda duş- tare în organizarea, dotarea, dar mai ales înca- mană, iar placardele şi fotografiile prezentau ima- drarea unităţilor de marş; gini ale Suveranului, ale unor luptători jertfiţi pentru – încurajarea oficială a celor care încalcă patrie12. legile speciale militare, prin suspendarea execu-

P Revista de istorie militarã P 59 tării pedepselor şi prin indulgenţa excesivă dove- turile permisionarilor de la şi spre front; s-au luat dită în aplicarea tuturor categoriilor de pedepse; măsuri pentru îmbunătăţirea transmiterii cores- – lipsa unei intense propagande prin presă şi pondenţei spre şi de la front. radio, prin care să se aducă la cunoştinţa opiniei În vederea protejării familiilor celor aflaţi pe publice sacrificiile armatei în războiul contra front s-a intervenit la Comisia Aliată de Control hitlerismului, faptele de arme ale ofiţerilor, subo- pentru ca aceasta să aprobe afişarea la locuinţele fiţerilor şi ostaşilor ce luptă pe front; familiilor luptătorilor a unei adeverinţe, redactată – inexistenţa în comandamente şi unităţi a unui în limbile rusă şi română, prin care să se interzică element însărcinat exclusiv cu acţiunea contrain- rechiziţionarea de camere şi bunuri pentru armata formativă (urmărirea stării de spirit a ostaşilor), sovietică, dar cererea nu a fost aprobată de Comisia propaganda şi contrapropaganda; Aliată de Control. În urma acestui rezultat, s-a – prelungirea termenelor de amnistiere a intervenit la Ministerul de Război spre a cere sentinţelor de condamnare date infractorilor la guvernului să dea dispoziţii organelor administra- legile speciale militare; tive şi poliţieneşti pentru a asigura maximum de – campania de presă contra cadrelor oştirii şi protecţie familiilor acestei categorii de cetăţeni. acţiunea de defăimare a armatei desfăşurată în Măsurile punitive contra celor ce încălcau legile rândurile ostaşilor de către unii agenţi politici; militare au fost completate. Marele Stat Major a – prezenţa pe teritoriul ţării a numeroşi emisari intervenit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru propagandişti, care, prin mijloace variate şi în spe- suspendarea amnistiei acordate pentru dezertare, cial prin promiterea unor mari ajutoare băneşti nesupunere la concentrare, încorporare etc. şi s-au lunare (15-20 000 lei), recrutau tineri pentru Divizia făcut demersuri la Ministerul de Război spre a da „Tudor Vladimirescu”; ordine comandanţilor de mari unităţi să facă uz cât – nesiguranţa şi lipsurile de tot felul în care mai puţin de dreptul de a suspenda executarea trăiau familiile ostaşilor; pedepsei de către anumiţi ostaşi condamnaţi. – imposibilitatea organizării unui rulaj convena- În esenţă, Marele Stat Major a ajuns la convin- bil în concediu a ostaşilor şi ofiţerilor aflaţi pe gerea că slăbirea moralului şi disciplinei unităţilor front13. se datora comandanţilor ierarhici care nu-şi Măsurile luate pentru îndreptarea acestei stări înţelegeau îndeajuns rolul ce le revenea în acele împrejurări cu totul excepţionale pentru men- de fapt şi menţinerea potenţialului moral al armatei au constat în verificarea mobilizărilor pentru lucru ţinerea cu orice preţ a coeziunii unităţilor lor. Pentru asigurarea unei uniformizări a atitudinii şi încadrarea în unităţile luptătoare a tuturor menite să asigure o stare morală şi disciplinară bună acelora ce se sustrăgeau de la îndatorirea de a lupta a armatei, Marele Stat Major recomanda aplicarea pe front; trimiterea pe front a ofiţerilor şi subofiţe- sancţiunilor severe în cazul oricărei tendinţe de rilor ce nu aveau ori aveau un stagiu simbolic pe indisciplină, unită cu grija pentru satisfacerea front; introducerea de interdicţii pentru medici de nevoilor legitime ale tuturor subalternilor. a mai acorda dispense sau amânări medicale fără Ofiţerii trebuiau să se apropie sufleteşte de motive bine întemeiate. subalternii lor, pe care să-i cunoască, să-i aprecieze Pentru stăvilirea şi preîntâmpinarea dezer- şi să-i stimeze. Ei urmau să folosească din plin tărilor s-a adus la cunoştinţa comandanţilor unită- recompensele regulamentare şi erau obligaţi să nu ţilor în care se produceau asemenea cazuri că vor piardă nici o ocazie pentru a evidenţia meritele şi a fi aspru pedepsiţi. Scara ierarhică a responsabilităţii stimula, pe această cale, zelul şi devotamentul subal- comandanţilor urma să fie progresivă, în raport cu ternilor. numărul cazurilor de dezertare produse în unitatea Măsuri drastice trebuiau luate împotriva dezer- respectivă. torilor, care urmau să fie imediat trimişi în faţa De asemenea, au fost date dispoziţii părţilor instanţelor de judecată. Comandanţii de subunităţi sedentare pentru ca acestea să ajute familiile osta- erau făcuţi răspunzători solidar şi aspru pedepsiţi şilor aflaţi pe front, aprovizionându-le cu alimente, pentru toate cazurile de dezertare şi anume: lemne, intervenindu-se, totodată, la Ministerul de comandanţii de plutoane şi similarii lor pentru mai Război, care a luat măsura distribuirii de alimente mult de un caz de dezertare în unitate; comandanţii numai familiilor celor aflaţi pe front. de companie şi similarii lor pentru mai mult de trei Pentru optimizarea legăturilor dintre front şi cazuri de dezertare în unitate. ţară s-au făcut toate demersurile posibile în vederea Concluziile rezultate în urma acestei analize punerii în circulaţie a două trenuri pentru transpor- evidenţiau faptul că disciplina şi moralul trupei erau,

60 P Revista de istorie militarã P în acele momente deosebit de grele pentru armata Marele Stat Major ajunsese la sfârşitul anului română, sub nivelul tradiţiei ostăşeşti şi mai ales a 1944 şi începutul lui 1945 la o concluzie deloc exigenţelor vremurilor. încurajatoare în privinţa capacităţii de luptă şi a „În momentul de faţă suntem la o răspântie moralului unităţilor armatelor 1 şi 4 aflate pe front. hotărâtoare – se consemna în documentul men- Se considera că ele se aflau într-o criză de personal, ţionat. Totul depinde numai de patriotismul, una materială, în general într-o criză fizică şi morală. conştiinciozitatea şi hotărârea noastră, a celor de Această criză nu se putea elimina, cu toate măsurile faţă. Timpurile sunt grele. Avem nevoie de oameni preconizate, decât „atunci când se va ajunge la o de absolută integritate, care să nu precupeţească adevărată colaborare cu Armata sovietică – în nici nici un risc personal pentru a se dărui pe de-a un caz la subordonare totală, pe front şi în interior, întregul Armatei şi Ţării. Cei din interior pot să-şi 16 valorifice prin aceste ocazii favoarea de a se bucura aşa cum ne găsim la data actuală” . Era momentul de condiţiile de viaţă oferite de garnizoanele de când factorii de conducere ai armatei române încă pace, spre deosebire de ostaşii de pe front, al căror mai aveau curajul să-şi exprime deschis opiniile faţă spirit de sacrificiu nu poate fi prin nimic egalat”14. de ocupantul sovietic. Recompletarea efectivelor aflate pe front era considerată de către Marele Stat Major ca o condiţie 1 Ioan Scurtu, Liniile fundamentale ale evoluţiei de bază a respectării angajamentelor asumate de României în perioada 23 august 1944- noiembrie 1946, către România, dar în acelaşi timp şi o pârghie în Omagiu istoricului Constantin Buşe, Editura Pallas, importantă de acţiune asupra moralului trupelor. Focşani, 2004, p. 617. La începutul lunii decembrie 1944, pierderile 2 „România liberă” din 24 august 1944. de pe front au impus completarea efectivelor, 3 România – marele sacrificat al celui de-al doilea personalul Batalionului de Marş nr. 1 fiind vărsat război mondial. Documente, vol. I, Arhivele Statului în unităţile operative. În acelaşi timp, Marele Stat din România, Bucureşti, 1994, p. 310. Major a dispus organizarea la părţile sedentare a 4 Ibidem. câte două batalioane de marş (nr. 2 şi 3) pentru 5 Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului. Armata fiecare divizie. Aceste completări au fost defini- română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, tivate la 15 decembrie 1944, însă, cu toate insisten- Bucureşti, 2003, p. 42. ţele depuse la Marele Stat Major, transportul lor a 6 început la 4 ianuarie 1945 şi s-a terminat la 6 Ibidem, p. 43. 7 Ibidem, p. 61. februarie 1945. 8 Ibidem, p. 64-65. La data de 16 ianuarie 1945, Marele Stat Major 9 a dispus ca părţile sedentare să organizeze alte două Arhivele Militare Române, fond Marele Stat Major, Secţia a 4-a dotare, dosar nr. crt. 1428, f. 301. batalioane de marş de fiecare divizie (nr. 4 şi 5). 10 Aceste batalioane au fost gata de plecare la 15 Ibidem, f. 302. 11 Ibidem, f. 380. februarie 1945. Din analiza situaţiei completărilor 12 Ibidem, f. 381-382. trimise pe front rezulta că de la 1 septembrie 1944 şi 13 Ibidem, f. 304; 446 până la 27 februarie 1945 au fost trimişi pe front 14 Ibidem, f. 305. pentru completarea pierderilor 72 966 oameni, dintre 15 Ibidem, f. 307. 15 care 2 578 ofiţeri, 2 049 subofiţeri, 68 339 trupă . 16 Ibidem, f. 453-454.

ABOUT THE MORAL STATUS OF THE ROMANIAN ARMY AFTER AUGUST 23rd, 1944

In August 1944, a coup led by King Mihai, with support from opposition politicians and the army, deposed the Antonescu dictatorship and put Romania’s armies under Red Army command. Romanian forces passed under Soviet control and were often poorly treated. During the entire western campaign, Romanian forces suffered additional heavy casualties fighting the Nazi Army in Hungary and Czechoslovakia. On October 26th , 1944 the Allied Control Commission imposed Romanian government to sign a Protocol aiming at a drastic reduction of military effectives. Between 1944 and 1945 The Great General Staff has reached a very disappointing conclusion regarding the combat capability and morale of the troupes. Lack of discipline, manpower and adequate equipment represented real challenges to be surpassed for an efficient army reformation.

P Revista de istorie militarã P 61 dezvălui r i • dezvălui r i • dezvălui r i • dezvălui r i• dezvălui r i

KAISERUL WILHELM AL II-LEA, ÎNALTUL COMANDAMENT GERMAN {I ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI R~ZBOI MONDIAL (1916-1917)

lector univ. dr. SORIN CRISTESCU

Vinovăţia care planează asupra Germaniei în La 14 septembrie 1914, soluţia a fost ca în locul declanşarea primei conflagraţii mondiale a făcut generalului Moltke, cel care eşuase în aplicarea obiectul unei ample literaturi şi a unor înverşunate planului Schlieffen, să fie numit generalul Erich controverse istorice vreme de mai multe decenii, Falkenhayn, la cererea expresă a împăratului admiţându-se că dincolo de vina colectivă a tuturor Wilhelm5. marilor puteri ale epocii, Reich-ului german îi revine Situaţia fronturilor era însă de aşa natură încât partea decisivă de culpabilitate în desfăşurarea ofiţerii Înaltului Comandament German erau mult acelor tragice evenimente1. prea neliniştiţi pentru a se mai ocupa cu măgulirea Orice analiză a situaţiei de atunci trebuie să ţină suveranului, nici măcar timp pentru informarea cont de un aspect, mai greu de înţeles astăzi, anume acestuia asupra evoluţiei situaţiei nu mai exista, că în Germania imperială puterea militară nu ştiindu-se că, oricum, Wilhelm al II-lea nu-şi asuma (subl.a.) era subordonată puterii politice2. Factorul răspunderea deciziilor militare. Împăratul a ajuns care ar fi trebuit să menţină echilibrul dintre cele repede la concluzia că este pur şi simplu ignorat de două puteri era împăratul, dar Wilhelm al II-lea (1888- liderii militari. La 6 noiembrie 1914 îi mărturisea 1918) nu a fost la înălţimea misiunii sale şi a contribuit amiralului Alexander von Müller: „«Marele Stat din acest punct de vedere la deznodământul Major nu-mi spune nimic şi nu mă întreabă niciodată. cunoscut. Obiectul studiului de faţă este ca, în lu- Dacă cineva din Germania îşi închipuie că eu conduc mina memorialisticii germane, să prezinte cititorilor armata se înşală amarnic. Beau ceai, tai lemne cu influenţa pe care au avut-o intrarea în război a ferăstrăul, mă plimb şi mai aflu din când în când că României, ocuparea parţială a ei şi exploatarea ulterioară a teritoriului său, asupra relaţiei dintre s-au făcut una sau alta, după cum socotesc de cuviinţă Kaiserul Wilhelm al II-lea şi Înaltul Comandament domnii generali. Singurul care este un pic mai politi- German, ca şi asupra relaţiilor dintre Germania şi cos cu mine este şeful transporturilor feroviare ale aliatele ei, Austro-Ungaria şi Bulgaria. armatei care-mi spune tot ce face sau ceea ce Eşuarea planului Schlieffen de înfrângere intenţionează să facă». Părea o glumă, dar acesta rapidă a Franţei, în septembrie 1914, a evidenţiat, era tragicul adevăr” – consemna amiralul6. mai întâi liderilor politici şi militari, ulterior opiniei Tragic era nu atât adevărul, cât mai ales faptul publice germane faptul că imaginea de mare că împăratul nu era capabil să-şi asume vreo decizie. conducător militar a împăratului Wilhelm al II-lea Toată lumea vedea că este periculos să-i comunici era o iluzie3. Concomitent cu spulberarea acestui prea multe lucruri. Împăratul exagera peste măsură mit, victoriile din Prusia Orientală ale armatelor veştile bune, iar cele proaste îl deprimau zile în şir. conduse de generalii Hindenburg şi Ludendorff, Această lipsă de echilibru sufletesc era resimţită de care au oprit înaintarea armatelor ruse la întregul anturaj imperial. Amiralul von Müller a Tannenberg şi Lacurile Mazuriene (august- notat toate aceste schimbări ale stării de spirit ale septembrie 1914), le-a adus celor doi generali, cu împăratului: ajutorul presei, o aură de eroi naţionali, care va „26 octombrie 1914: Împăratul s-a întors de la rămâne neştirbită în următoarele două decenii până Heeringen la orele 18. A discutat cu generalii de la la moartea lor, cu consecinţe dramatice asupra Comandamentul Corpului 1. Majestatea Sa este într-o evoluţiei istoriei europene4. stare de spirit excelentă... Toţi sunt gata de luptă. 62 P Revista de istorie militarã P 28 octombrie 1914. Kaiserul, deprimat peste măsură, arată jalnic. A spus printre altele: «Nu ne vine nimeni în ajutor. Suntem singuri şi pe deasupra mai trebuie să murim cu eleganţă». 1 decembrie 1914. Kaiserul foarte abătut căci aşteptatele veşti ale victoriei n-au sosit nici din est şi nici din vest. A spus: «Unde o să ajungem? Nici o victorie nicăieri, doar retrageri». 17 decembrie 1914. Mic dejun cu Împăratul care tocmai a primit de la Hindenburg vestea unei victorii decisive asupra ruşilor. O să se pună steaguri peste tot! Împăratul este foarte bucuros... 15 februarie 1915. Lötzen. Hotărârea Majestăţii Sale să rămână deocamdată în Prusia Orientală. Motivul: «Vreau să fiu eu eliberatorul Prusiei Orientale. Altminteri această faptă va fi din nou atribuită lui Hindenburg»”7. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult în 1916 când s-au dat cele mai sângeroase lupte la Verdun şi pe râul Somme, iar, în est, ruşii au pornit ofensiva conduşi de generalul Brussilov. Era momentul în care Antanta – în secret – a cerut ultimativ, la 20 iunie/3 iulie 1916, intrarea României în război8. Acest lucru s-a aflat în Germania, la început ca un zvon doar, care însă a contribuit şi mai mult la dispariţia entuziasmului războinic de până atunci. „Cât de prost suntem conduşi!” era opinia generală. • Kaiserul Wilhelm al II-lea în 1898 Kaiserul a fost criticat pe faţă pentru că nu face schimbări drastice la nivelul conducerii superioare. Reichstag-ul a cerut înlocuirea lui Falkenhayn a-l scoate din letargia în care se afla. Dar şi el a cu Hindenburg şi Ludendorff, iar şefii de armate l-au trebuit să accepte ideea că împăratul arăta epuizat atacat direct pe cancelarul Bethmann-Hollweg, şi bolnav şi că la toate întrebările nu avea decât acuzându-l de slăbiciune şi indecizie. Wilhelm al două răspunsuri: „Lăsaţi-mă în pace!“ şi „Cancelarul II-lea a văzut nemulţumirea crescândă, dar cu toate trebuie să hotărască el singur“ 9. acestea nu a vrut să se implice. Când Bethmann- La 27 august, România a declarat război Austro- Hollweg i-a cerut de urgenţă acordarea unei Ungariei. Cancelarul Bethmann-Hollweg i-a cerut audienţe, Kaiserul i-a transmis că „momentan este împăratului destituirea lui Falkenhayn şi înlocuirea prea ocupat” şi că, în definitiv, problemele politice acestuia cu Hindenburg, iar adjunct al celui din nu sunt „importante acum”. urmă să fie numit Erich Ludendorff. De menţionat În cele din urmă, Wilhelm al II-lea s-a hotărât faptul că, încă din august 1914, cel care se dovedise să-l primească pe cancelar la Cartierul General a fi un tactician talentat era de fapt Erich din Pless şi apoi a acceptat ideea unui consiliu de Ludendorff, dar vârsta – era născut în 1863 – nu îi miniştri la Berlin, la începutul lunii august 1916. permitea să ocupe o funcţie de comandant de Consiliul s-a dovedit însă un eşec complet, căci armată aşa că aceasta îi fusese încredinţată lui împăratul n-a vrut să discute mai mult de trei Hindenburg, general dispus să tolereze felul de a fi sferturi de oră şi chiar în acest răstimp le-a povestit brutal şi arogant al adjunctului care conducea în miniştrilor despre „recolta de la Pless, naşterea realitate. În ceea ce îl priveşte pe Hindenburg unei antilope zebu la Cadinen şi despre instruc- trebuie menţionat că el fusese pensionat în 1911, ţiunile pe care le transmisese lui Hindenburg”. din cauza faptului că la manevre demonstrase Consternarea era unanimă. Unul dintre şefii de incompetenţa Kaiserului, însă evenimentele din cabinet a cerut ca împăratului să nu i se mai pretindă august 1914 au impus rechemarea sa pentru că era niciodată să vină la Berlin, mareşalul curţii imperiale generalul cel mai familiarizat cu geografia Prusiei i-a recomandat o cură mai lungă de odihnă la Bad Orientale, invadată pe atunci de ruşi10. Homburg, iar amiralul Müller a cerut ca împăratului Acum, la sfârşitul lui august 1916, cancelarul să i se impună o activitate de răspundere pentru Bethmann-Hollweg insista pentru numirea celor P Revista de istorie militarã P 63 doi, atrăgându-i atenţia împăratului că în caz contrar acceptat o pace fără victorie şi anexiuni, „einen nu s-ar mai putea garanta continuitatea dinastiei. În mageren Frieden” (o pace „slabă”), singura soluţie memoriile sale, apărute postum în 1922 şi 1923, pe care cancelarul o mai considera posibilă pentru Bethmann-Hollweg prezintă motivele, legate de deznodământul războiului13. opinia publică, care l-au determinat să adopte Aşa că, la 6 decembrie 1916, după ce presa această soluţie, arătând că acest lucru a fost absolut germană a anunţat triumfătoare ocuparea Bucureş- necesar pentru a-i face pe austro-ungari să accepte tiului ca pe o mare şi decisivă victorie, Bethmann- o conducere unitară (germană) pe frontul de est şi Hollweg a considerat că a venit vremea să treacă că numirea s-ar fi făcut, practic, fără implicarea sa la îndeplinirea planurilor sale. O săptămână mai directă. Se contrazice apoi când afirmă că a sosit la târziu – „căci soarta mereu schimbătoare a răz- Pless – sediul Marelui Cartier General – la câteva boiului nu permitea nici o amânare” – cancelarul, ore după numirea lui Hindenburg – la 29 august 1916 cu acordul împăratului, a trimis puterilor Antantei – şi „l-am putut felicita pe feldmareşal pentru un propunerile de pace ale Germaniei, ferm convins eveniment prin care se realiza ceea ce de multă 11 că, în aceste condiţii, demersul său nu va fi vreme urmăream” . interpretat ca un semn de slăbiciune. Numai că în Deşi constatarea că soarta războiului se afla în afară de câteva fraze bombastice, nota germană mâini ferme îl făcea pe împărat să fie recunoscător nu conţinea niciun fel de propunere concretă a cancelarului, mărturia lui Müller îl arată pe Wilhelm vreunei baze de pornire a tratativelor. În plus, cel al II-lea izbucnind în plâns pentru că nu suporta care era de fapt adevăratul comandant suprem, gândul că celebrii generali îi vor umbri imaginea în Ludendorff, îşi dorea o încheiere victorioasă, cu ochii poporului. Bethmann-Hollweg a încercat să-l consoleze, arătându-i că această numire a orice preţ, a războiului, aşa că în aceeaşi zi cu entuziasmat poporul, la care împăratul i-a răspuns publicarea notei germane, generalul a transmis un sec că acest aspect nu-l priveşte pe el. Hindenburg ordin de zi către armată, în care spunea că aliaţii ştia însă să menajeze sensibilitatea monarhului, ar fi făcut propuneri de pace, având în vedere dar, în octombrie 1916, Kaiserul îi mărturisea victoria pe care ei, soldaţii germani, au repurtat-o supărat lui Müller că el, comandantul suprem al în România. Acum trebuie să se aştepte desfă- armatelor, nu mai este în nicio privinţă suveran. şurarea evenimentelor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cât va mai dura războiul trebuie să rămână în planul trupele germane au rezistat inamicului şi l-au învins. secund. Hindenburg a spus că la Marele Cartier Evident că pentru demersul său, Ludendorff nu se General nu este loc pentru politică12. consultase cu nimeni14. Dar numirea lui Hindenburg cu sprijinul Rezultatul a fost că, la 30 decembrie 1916, aliaţii cancelarului avea în vedere şi un aspect politic pe au respins propunerile de pace ale Germaniei, care Bethmann-Hollweg îl subliniază în memoriile arătând că „inamicul credea că îşi va atinge ţelurile sale. Doar cu Hindenburg la conducerea armatelor, în două luni şi acum, după doi ani, vede că nu le va şi numai cu consimţământul său, Germania ar fi putea atinge niciodată”15.

• Împ`ratul Wilhelm al II-lea informat de generalii s`i, Paul von Hindenburg (viitor mare[al) [i Erich Ludendorf

64 P Revista de istorie militarã P Care era în aceste condiţii soarta pe care Germania – pe moment învingătoare – o rezervase României? Având în vedere bogăţiile de materii prime ale României – cereale şi petrol – Înaltul Comandament German a cerut pur şi simplu transformarea ţării într-o „colonie germană”. Guvernanţii monarhiei austro-ungare au cerut împărţirea României între puterile vecine. La 11 februarie 1917, într-un memoriu adresat lui Hindenburg, cancelarul Bethmann-Hollweg a respins ambele propuneri şi s-a pronunţat pentru menţinerea României ca stat formal independent, subordonat însă intereselor economice şi politice ale Germaniei. Acest obiectiv ar fi trebuit adus la îndeplinire, după părerea cancelarului german (influenţat şi de feldmareşalul von Mackensen, comandantul trupelor din România), prin înlocuirea dinastiei şi modificarea Constituţiei16. Pe parcursul primăverii lui 1917 au avut loc o serie de tratative cu reprezentanţii Austro-Unga- riei, al căror rezultat final a fost că atât conducerea • Kaiserul la Marele Cartier General militară, cât şi cea politică a Germaniei au acceptat din Spa, 1917 că obiectivul principal al Reich-ului în răsărit este ocuparea ţărilor baltice şi crearea unui stat polonez a deţinut această funcţie doar trei luni – nu s-a sub hegemonia Germaniei, oferindu-se în compen- putut opune „rezoluţiei păcii”, adoptată la 19 iulie, saţie Rusiei o parte a Galiţiei şi eventual Bucovina dar a formulat-o în aşa fel încât să nu rezulte nicio – teritorii ce făceau parte pe atunci din Austro- obligaţie de respectare a statu-quo-ului. Michaelis Ungaria – şi că în aceste condiţii monarhia habs- a declarat ulterior că „se poate face cu ea [cu burgică să fie despăgubită pe seama României rezoluţia] orice fel de pace s-ar voi”. În fond, nu (conferinţa de la Kreutznach de la sfârşitul lui aprilie angaja cu nimic cercurile conducătoare19. 1917). În acest context, la 26 aprilie 1917, arhiducele În aceste condiţii, Înaltul Comandament Ger- Friedrich a vizitat Bucureştiul în calitate de invitat man s-a folosit de Kaiserul Wilhelm al II-lea pentru al comandamentului german. Vizita s-a desfăşurat a afirma voinţa Germaniei de păstrare a celei mai în strict secret, în condiţii speciale de securitate17. mari părţi din teritoriile ocupate de armatele sale. În iulie 1917, situaţia politică din Germania s-a „Kaiserul devine pe zi ce trece doar umbra unui schimbat. Sub presiunea deputaţilor social- suveran” – scria prinţesa Blücher în acel iulie 1917 democraţi şi catolici, Reichstag-ul german a hotărât – se vorbea deschis despre abdicare. În fond însă adoptarea unei aşa-numite rezoluţii a păcii în care împăratul nu fusese în stare să-şi asume nicio se afirma că Reich-ul nu urmăreşte anexiuni răspundere, aşa că generalii preluaseră pur şi teritoriale, ca o premisă pentru începutul unor simplu conducerea. Wilhelm al II-lea a acceptat să tratative de pace. Hindenburg şi Ludendorf au întreprindă o serie de vizite pe câmpurile de luptă declarat Kaiserului că vinovat de această situaţie pentru a afirma această voinţă a Înaltului Coman- inacceptabilă este cancelarul şi au ameninţat că dament German de păstrare a teritoriilor ocupate. îşi dau demisia dacă acesta nu este imediat înlocuit. La 22 iulie, Kaiserul a vizitat câmpurile de bătălie Wilhelm al II-lea a cedat presiunii, dar i-a declarat din Rusia şi, la Tarnopol, a declarat că: „teritoriile indignat lui Müller că acest comportament al unde stau de veghe baionetele mele nu vor mai fi generalilor este fără precedent în istoria Prusiei şi cedate în nici un fel de condiţiii”20. a refuzat să se implice în alegerea noului cancelar. În toamna anului 1917, Kaiserul a întreprins o Şefii de cabinet ai împăratului au răsfoit ore întregi serie de vizite în Ungaria şi România (septembrie), prin almanahul familiilor nobiliare germane până Bulgaria şi Turcia (octombrie) şi Italia de nord când unul dintre generalii aghiotanţi ai Kaiserului (noiembrie)21. a propus o persoană suficient de ştearsă, dispusă Pentru noi, un interes special îl prezintă vizita să se conformeze docil ordinelor militarilor: în România, asupra căreia există trei mărturii profesorul Georg Michaelis, fost ministru al directe: relatările din ziarul „Gazeta Bucureştilor”, agriculturii în Prusia18. Noul cancelar – de altminteri apărute la sfârşitul lunii septembrie 191722, relatarea

P Revista de istorie militarã P 65 lui Al. Tzigara Samurcaş, apărută în 1920 şi onoruri nu mă copleşise comandantul meu suprem! completată în „Memoriile” din 1947 – care au văzut Consideram că este datoria mea sfântă să-i mulţu- lumina tiparului în 199923 – şi însemnările feldmare- mesc din inimă pentru toate. Când suveranul a şalului August von Mackensen, comandantul coborât din vagonul său, l-am întâmpinat pe trupelor din România, publicate în 1938 în pământul românesc cucerit şi i-am raportat că Germania24. frontul este neclintit de la Marea Neagră până în Contextul diplomatic al acestei vizite era legat Carpaţi. Apoi ne-am urcat în automobil, am străbătut de răspunsul pe care Germania îl dăduse la oraşul, îndreptându-ne spre catedrală. Acolo, jumătatea lunii septembrie 1917 la propunerea de Kaiserul a depus două coroane de flori la mormintele pace venită din partea Vaticanului, răspuns evaziv, perechii regale şi a rostit o scurtă rugăciune”28. care nu excludea revendicări teritoriale şi de ordin În interiorul catedralei, împăratul a stat de vorbă economic în cazul în care s-ar fi ajuns la reale cu Tzigara-Samurcaş. „La întrebarea «cum de-a fost negocieri de pace pe baza programului formulat de posibil războiul nostru?» i s-a răspuns că întreaga nota papală. În ceea ce priveşte situaţia din suflare românească dorindu-l «nu s-a putut altfel». România pe plan politic, grupul germanofil de la «Regele Carol însă niciodată nu ar fi consimţit» a spus Bucureşti (Lupu Kostache, P. P. Carp şi C. Stere), împăratul. «Moartea i-a cruţat orice hotărâre» “. susţinut de feldmareşalul Mackensen, cerea răspicat înlocuirea dinastiei de Hohenzollern, fie cu cea habsurgică, fie cu unul din fiii Kaiserului, iar pe plan militar vizita imperială venea la scurt timp după încheierea eroicelor bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde ofensiva germană, care viza lichidarea statului român, eşuase în faţa rezistenţei înverşunate a ostaşilor români25. Motivul vizitei îl aflăm de la Karl Rosner, corespondentul ziarului „Localanzeiger“, ale cărui reportaje bombastice vor ocupa pagina întâi a „Gazetei Bucureştilor” vreme de trei zile, 25, 26, 27 septembrie, deci după (subl. a.) plecarea lui Wilhelm al II-lea din România. Cotidianul bucureş- tean consemna: „împăratul vrea să viziteze din poziţia lor trupele germane spre a vedea cu proprii săi ochi rezultatele activităţii germane întru folo- sirea bogatelor resurse ale ţărei ocupate pentru întărirea şi decongestionarea economică a impe- riului german”26. Aşadar, vizita imperială a fost ţinută, iniţial, secretă. La 18 septembrie 1917, feldmareşalul Mackensen a comunicat lui Tzigara-Samurcaş că, peste două zile, împăratul Wilhelm al II-lea va vizita Curtea de Argeş şi că nu voia să vadă niciun om politic din ţară, motiv pentru care i-a cerut „cea mai • Al. Tzigara-Samurca[ severă discreţiune”. Ca reprezentant al Casei Re- gale, Tzigara-Samurcaş a fost desemnat să îl însoţească pe Kaiser la mormintele regeşti, să-i arate După o serie de explicaţii legate de diferite reşedinţa regală şi celelalte monumente istorice27. obiecte de artă şi vizitarea oraşului a urmat dineul Wilhelm al II-lea a venit cu trenul de la Buda- din sala de aşteptare a gării. Acolo, împăratul şi-a pesta, capitala unde se plimbase cu automobilul pe anunţat intenţia de a vizita Cernavodă, „aşteptat străzi şi fusese recunoscut şi aclamat de mulţime. fiind acolo de regele Ferdinand al bulgarilor”. „Care În după-amiaza zilei de 20 septembrie, trenul impe- speră că Majestatea Voastră cu acest prilej să-l rial a ajuns la Curtea de Argeş, unde era aşteptat consacre stăpânitor al Dobrogei întregi” a spus de statul major al feldmareşalului Mackensen. Tzigara-Samurcaş. La care împăratul a spus: „On Acesta din urmă notează: „Aproape un an şi verra bien” (Mai vedem noi). jumătate trecuse de când îl văzusem ultima oară Discuţia s-a îndreptat asupra Dunării. „«Curios pe împărat. Câte nu se întâmplaseră! Cu câte – adaugă Kaiserul – că larga cale a Dunării nu a

66 P Revista de istorie militarã P înlesnit mai mult contactul cu Occidentul». semnează Mackensen. „Gazeta Bucureştilor” a Propune ca acum, când trecerea Porţilor de Fier a prezentat şi discursul pe care Kaiserul l-a rostit în fost uşurată, ar trebui să scăpăm de îngrădirea faţa ostaşilor, felicitându-i pentru victoriile obţinute. Comisiei Dunărene; f luviul ar trebui să fie „...Un judecător suprem a sigilat cu mâna-i internaţional, iar nu sub autoritatea diferiţilor pedepsitoare soarta necredinciosului prieten de riverani. Ar trebui să se lege Dunărea direct cu odinioară” – aluzie la „trădarea” regelui Ferdinand Marea Neagră printr-un canal de-a curmezişul al României. Kaiserul a ţinut să evidenţieze „cu cât Dobrogei până la Constanţa, lăsându-se Delta în au contribuit învingătorii României la amelioarea grija Comisiei. Împăratul se adresează mareşalului: situaţiei economice a patriei germane”33. „Ar trebui să începi asemenea lucrare”. Iar acesta După un dejun la Odobeşti – scrie Mackensen răspunde: „Accept dacă mi se pun la dispoziţie – a urmat „călătoria spre Măgura Odobeşti şi de prizonierii necesari”. S-a mai vorbit de influenţa acolo, pe jos, un urcuş de o oră şi jumătate până la franceză în România, împotriva căreia nu s-a cota 1001, unde a fost postul meu de comandă în încercat nimic din partea Germaniei. „Da, replică timpul luptelor... Am plecat de acolo după două ore Kaiserul, acum ne dăm seama cât de greşit a fost când soarele începuse să apună”. Bismarck, pretinzând că României nu merită să i Ziua de 23 septembrie a fost consacrată vizitării se sacrifice nici osemintele unui grenadier exploatării saline de la Slănic Prahova, unde pomeranian. Acum vedem ce importante pot fi împăratul şi feldmareşalul au coborât cu ascensorul micile state pentru noi, trebuie să învăţăm din în adâncimea minei. Wilhelm al II-lea a primit asta”29. raportul şefului salinei şi a cerut să i se prezinte În dimineaţa zilei următoare, Kaiserul s-a „fiecare soi de extragere prin lovituri cu mâna, îmbarcat la Giurgiu la bordul unui vapor, îndreptân- maşini şi explozii” – după cum notează „Gazeta du-se spre Cernavodă. Nu este clar unde anume şi-a Bucureştilor”. petrecut împăratul noaptea de 20 spre 21 septem- A urmat vizitarea câmpurilor petrolifere de la brie. Marghiloman spune că a stat în tren, în apro- Câmpina, date în exploatare după ce au fost pierea Gării de Nord din Bucureşti, deci fără a in- reparate în urma distrugerilor provocate de englezi tra în Capitală30. în noiembrie 1916. Câmpina l-a primit pe împărat Vaporul „Herzogin Sophie” a ajuns la Cerna- cu străzile împodobite cu verdeaţă, iar colonia vodă în jurul orei 5 după-amiaza, conform relatării germană i-a făcut o întâmpinare călduroasă. lui Karl Rosner, fiind întâmpinat de regele „Împăratul a cerut să i se arate toate stadiile extrac- Ferdinand al Bulgariei şi de fiul său, Boris. Cei doi ţiunii ţiţeiului... Împăratul a insistat asupra necesi- suverani s-au îndreptat împreună spre piaţa oraşului tăţii de a exploata în primul rând în folosul patriei „unde îi aştepta o frumoasă surpriză. Aici îi primesc germane comorile naturale ale pământului româ- sunetele puternice ale imnului naţional bulgar nesc căzut în mâna Aliaţilor. În sensul acesta, «Şumi Mariţa» intonate de soldaţi în uniforma Împăratul a exprimat de mai multe ori ideea: cenuşie cu casca de atac. Sunt miliţienii germani «Femeile şi bărbaţii noştri de acasă luptă astăzi cu [Landwehr-ul în care erau încorporaţi bărbaţii de tot atâta bravură pentru victorie ca şi oricare 45 de ani] pe care-i găseşti pretutindeni în Europa soldat. Vom face deci tot ce va fi posibil pentru a le Centrală şi deci şi la Cernavodă. Împăratul, însoţit uşura viteaza lor rezistenţă»”. Reporterul subliniază de regele Bulgariei, trece în revistă trupele care faptul că resursele de sare „folosesc patriei ger- intonează acum şi imnul german şi care defilează mane căci numai prin furnizarea de cantităţi mari prin faţa Împăratului în pas de paradă, ordonat şi de sare bulgarilor, aceştia au posibilitatea de a frumos, cum nu l-ar putea executa mai bine nici un fabrica brânza care în ultimul timp se exportă iarăşi regiment activ de băieţi tineri”31. Acest gest nu în cantităţi mari în Germania. Împăratul s-a este întâmplător. El semnifica faptul că regele bulgar interesat de toate detaliile acestui schimb”. era oaspetele împăratului german şi deci Dobrogea Ultima noapte pe teritoriul României a fost nu aparţinea Bulgariei32. petrecută de împărat la Sinaia. În dimineaţa zilei În dimineaţa zilei de 22 septembrie, trenul im- de 24 septembrie 1917, însoţit de feldmareşalul perial a pornit spre zona frontului de la Focşani. La Mackensen şi de suita sa, împăratul a plecat în Coteşti, Împăratul a primit parada trupelor şi „a automobil deschis prin Buşteni şi Azuga spre împărţit mai multe distincţii generalilor şi ofiţerilor Predeal. Aici a fost „preluat” de generalul arhiduce de stat major plus 20 de Cruci de Fier clasa I şi 600 Josef, comandantul armatelor austro-ungare din clasa a II-a ofiţerilor tineri şi soldaţilor”, con- Transilvania. Împreună cu acesta din urmă,

P Revista de istorie militarã P 67 Wilhelm al II-lea a vizitat şi Braşovul, unde i s-a 3 Virginia Cowles, The Kaiser, 1963; ediţia germană făcut din nou o primire călduroasă de către popula- Wilhelm II. Der letzte deutsche Kaiser, München, 34 1976, p. 347. ţia germană din oraş . 4 Hajo Holborn, Deutsche Geschichte, München La Berlin, Kaiserul i-a declarat cancelarului că und Wien, 1971, Band 3, p. 218. România i-a plăcut atât de mult încât este hotărât 5 Ibidem, p. 209; Virginia Cowles, op.cit., p. 333. 6 să o păstreze după încheierea războiului. Când Apud, Virginia Cowles, op.cit., p. 335. 7 Ibidem, p. 336. amiralul von Müller i-a reamintit de rezoluţia de 8 Şerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, pace a Reichstag-ului din 19 iulie, care se pronunţă Bucureştii în anii primului război mondial. 1914-1918, pentru renunţarea la orice anexiuni, Kaiserul a Editura Albatros, Bucureşti, 1993, p. 37 (în continuare, răspuns cu seninătate: „Asta nu contează. Bucureştii...) Reichstag-ul poate să spună ce vrea. Eu am în 9 Virginia Cowles, op.cit., p. 346-347. 10 spatele meu armata şi poporul, iar Michaelis are în Friedrich Hartau, Wilhelm II, Hamburg, 35 1978, p. 111. buzunar şi revolverul şi ordinul meu de a trage” . 11 T.v. Bethmann Hollweg, Betrachtungen zum Pentru oamenii politici de la Bucureşti, ca şi Weltkriege, Berlin, 1923, vol. II, p. 45-46. pentru notabilităţile germane de altfel, faptul că 12 Alexander von Müller, Regierte der Kaiser?; împăratul nu a vrut să discute cu nicio personalitate Apud Virginia Cowles, op.cit., p. 347. din teritoriul ocupat, P.P. Carp fiind considerat 13 Bethmann-Hollweg, op.cit., p. 45. 14 Ibidem, p. 154. Virginia Cowles, op.cit., p. 348. „prea bătrân”, însemna că nu se excludea 15 posibilitatea încheierii în viitor a păcii cu „România Pierre Renouvin, Primul război mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 69. oficială”, reprezentată de guvernul de la Iaşi, fără 16 Bucureştii..., p. 161. a mai pune condiţia abdicării în prealabil a regelui, 17 Ibidem, p. 163 şi 170. „singura [modalitate] care ar putea pricinui o 18 Virginia Cowles, op.cit., p. 359. spărtură în Antanta”36. 19 Hajo Holborn, op.cit., p. 254. 20 Virginia Cowles, op.cit., p. 361. Din cele prezentate până aici rezultă impor- 21 tanţa pe care a avut-o participarea României la Eadem. 22 „Gazeta Bucureştilor”, I, nr. 282, 283, 284 din prima conflagraţie mondială asupra desfăşurării 25, 26 şi 27 septembrie 1917, articole semnate de evenimentelor care au determinat destinul Karl Rosner. Germaniei şi al Europei. Dacă pe plan militar 23 Al. Tzigara Samurcaş, Memorii, Editura „Grai şi intrarea României în război a prejudiciat grav suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1999, vol. planurile Puterilor Centrale şi aşa cum spunea II, p. 178-185. Mackensen „mulţi considerau situaţia fără ieşire”, 24 August von Mackensen, Erinnerungen und Aufzeichnen, Berlin, 1938, p. 340-342. pe plan economic Germania a avut de profitat de 25 Bucureştii..., p. 218. pe urma României – de fapt a Munteniei – aşa cum 26 „Gazeta Bucureştilor”, 25 septembrie 1917. o evidenţiază şi lucrări germane de specialitate de 27 Al. Tzigara-Samurcaş, op.cit., p. 178. la sfârşitul anilor ’30. Or consideraţiile economice 28 A. Mackensen, op.cit., p. 340. îşi păstrează valabilitatea şi astăzi şi demonstrează 29 Al. Tzigara-Samurcaş, loc. cit. încă odată, dacă mai era nevoie, importanţa 30 Alexandru Marghiloman. Note politice, Editura României pentru destinele Europei. Machiavelli, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 246. 31 „Gazeta Bucureştilor”, 26 septembrie 1917. 32 Mărturia lui Al. Tzigara-Samurcaş asupra 1 Fritz Fischer, Grif f nach der Weltmacht, Düsseldorf, întâlnirii celor doi monarhi pe vapor nu se confirmă. 1964; Ibidem, Krieg der Illusionen. Die Deutsche 33 „Gazeta Bucureştilor”, 26 septembrie 1917. Politik von 1911 bis 1914 Düsseldorf, 1969. 34 Idem, 27 septembrie 1917. 2 Karl Erich Born, Von der Reichsgründung bis zum 35 Apud Virginia Cowles, op.cit., p. 361. Ersten Weltkrieg, München, 1999, p. 17-18. 36 Al. Marghiloman, op.cit., p. 248.

KAISER WILHELM II, THE GERMAN HIGH COMMAND AND ROMANIA IN THE YEARS OF THE FIRST WORLD WAR (1916-1917)

Kaiser Wilhelm II was preoccupied with a desire to win what he called an “undisputed place in the sun” for Germany. His sentiments were reflective of the nineteenth-century nationalistic and ethnic fervor that swept Europe. Wilhelm was an overtly militaristic man, and believed fervently in increasing the strength of Germany’s armed forces. While theoretically supreme commander, Wilhelm found himself excluded from military decisions and crippled chances of a compromise peace by encouraging the grandiose war aims of certain generals and politicians. The Kaiser and the politicians progressively lost influence in the direction of the war and no longer had effective power. The German High Command at War was in fact a dual biography with Generals Hindenburg and Ludendorff taking over and creating a virtual military dictatorship.

68 P Revista de istorie militarã P dezvălui r i • dezvălui r i • dezvălui r i • dezvălui r i• dezvălui r i

CU GENERALUL DIETRICH VON CHOLTITZ PE CÂMPURILE DE LUPT~ DIN AL DOILEA R~ZBOI MONDIAL* (II)

EMANUEL ANTOCHE, Fran]a

În cursul lunii septembrie 1942, Dietrich von străpunseseră frontul apărat de trupele române, Choltitz a fost numit comandant al Diviziei 22 au efectuat joncţiunea în localitatea Sovietski (40 Panzer, singura forţă de rezervă de care dispunea km vest de Stalingrad), după ce capturaseră intact Armata 6 germană (general Friedrich von Paulus), şi podul de peste Don de la Kalaci. Toate căile de angajată în luptele pentru cucerirea Stalingradului. comunicaţii ale Armatei 6 cu restul frontului erau Dar Choltitz, a cărui armă de formaţie era tăiate, iar mareşalul Jukov, care concepuse planul infanteria, nu se simţea pe deplin pregătit pentru a întregii operaţii, a reuşit astfel să reediteze celebra asuma comanda unei divizii de tancuri. După un manevră a generalul cartaginez Hannibal în bătălia stagiu intens de aproape două luni la şcolile de de la Cannae (216 înainte de Hr.), unul din marile blindate de la Wunsdorf şi de la Paris, el a fost dezastre din istoria militară a Romei antice: solicitat de urgenţă spre sfârşitul lunii noiembrie la replierea centrului, atacul şi învăluirea pe flancuri, Cartier ul General al Wehr macht-ului de la urmate de încercuirea totală a adversarului. Wolfsschanze (Bârlogul lupului), situat în Prusia Referindu-se la situaţia strategică a forţelor Axei Orientală. Contraofensiva sovietică de la Stalingrad din zona Stalingradului, câteva zile după încer- era în plină desfăşurare, iar noul şef al Statului cuirea trupelor lui von Paulus, Choltitz avea să Major, generalul Kurt Zeitzler, avea nevoie de mărturisească în memoriile sale: „În cele din urmă câţiva ofiţeri superiori energici şi capabili pentru a am fost trimis la postul de comandă al mareşalului face faţă situaţiei dificile şi neprevăzute în care se von Manstein, unde am rămas o perioadă mai aflau implicate atât trupele de pe Don sau din îndelungată. În fiecare zi mă deplasam la secţia de Caucaz, cât şi Armata 6, pe cale de a fi definitiv operaţii, unde urmăream cu un profund interes încercuită. evenimentele de pe front. Serile le petreceam la Sub imboldul lui Stalin, mareşalul Gheorghi statul-major al mareşalului, unde în fiecare oră Konstantinovici Jukov (1896-1974) a reuşit una soseau rapoarte asupra luptelor care aveau drept dintre cele mai inteligente lovituri strategice ale scop ruperea încercuirii Stalingradului. Am fost de războiului. Atrăgând Armata 6 germană într-o altfel martor la răspunsul lui Hitler privind gigantică bătălie de uzură în ruinele oraşului propunerea lui Manstein, care prevedea evacuarea Stalingrad, el a aruncat împotriva flancurilor sale oraşului şi retragerea Armatei 6 spre sud, unde – apărate de armatele 3 şi 4 române, slab echipate generalul de brigadă Hoth era pregătit să o sprijine cu armament greu şi mijloace de transport – o forţă cu formaţiuni importante de blindate. Am trăit şi-am de manevră compusă din trei corpuri blindate (1, înţeles indignarea mareşalului când Hitler a refuzat 4, 26), două mecanizate (4, 13) şi trei de cavalerie această singură salvare posibilă sub pretextul că (3, 4, 8), efective care se ridicau la peste un milion era «o soluţie catastrofală». de soldaţi, 894 de blindate, 13 541 piese de artilerie Câteva zile mai târziu am fost trimis cu ofiţerul de diverse calibre şi 1 115 avioane. În seara de 22 meu de ordonanţă la Marele Cartier General al noiembrie, patru zile de la declanşarea ofensivei, Corpului 17 armată 1. Primisem ordinul de a fi avangărzile celor două grupări sovietice, care pregătit în vederea asumării unui comandament.

* Traducerile din limbile franceză, engleză şi germană aparţin, integral, autorului.

P Revista de istorie militarã P 69 • Para[uti[ti germani în împrejurimile aeroportului Waalhaven de lâng` Rotterdam (10 mai 1940)

Manstein era de părere că trupele ruseşti nu vor funcţioneze aceste vehicule, pe care nu le întârzia să părăsească zona de încercuire a cunoşteau. Generalul german nu putea fi totuşi Stalingradului pentru a relua ofensiva spre vest. acuzat pentru această stare de lucruri.Cu toate Teribila iarnă rusească cu furtunile sale de acestea, el a fost destituit şi trimis de Hitler în zăpadă glaciale îngreuna viaţa soldaţilor şi jena Consiliul de război. Mie mi-a revenit comanda- considerabil sarcinile de comandament. Pe drum mentul acestor două divizii, cu misiunea de a le am avut ocazia de a vizita punctele de comandă ale angaja acolo unde era neapărat necesar pentru a aliaţilor români şi italieni. Peste tot am întâlnit împiedica o străpungere rusească6. acelaşi spirit de panică. Moralul trupei era îngrozitor După o scurtă pauză, armata rusească a reluat şi pe fiecare chip puteam citi, destul de clar, frica şi ofensiva7 şi s-a aruncat asupra frontului ţinut de disperarea în care acei oameni trăiau. Italienii către Corpul 17 armată. Ea a reuşit o străpungere ofereau cel mai înfricoşător spectacol, iar climatul pe flancul stâng şi întorcându-se apoi spre sud, şi-a în implacabila sa duritate îi paraliza în mod realizat planul său iniţial dirijându-se spre complet… Morozovskaia. Ruşii străpunseră în acelaşi timp, Statul major al Corpului 17 armată era instalat mai la vest, pe un front larg, diviziile italiene de puţine zile în zona de ruptură a frontului instalate pe Don, obligându-le să fugă în dezordine8. românesc, la nord de Morozovskaia. Cu trei divizii Unităţile germane şi române din Corpul 17 Armată9 germane foarte slăbite şi cu resturile formaţiilor au fost înconjurate din trei părţi, ceea ce a provocat româneşti care se retrăgeau în dezordine2 am o situaţie dintre cele mai critice. Ruptura totală a stabilit în mare grabă, un nou front pe râul Cir. căilor de comunicaţii rămase deschise spre sud se Astfel am reuşit să zdrobim elanul ruşilor care profila ameninţător. Cartierul general al Corpului înaintau spre sud şi sud-vest. Tentativa de a lansa o 17 armată a fost respins spre sud de către contra-ofensivă cu divizia blindată germană despre avangărzile blindatelor ruseşti şi a renunţat să mai care am mai pomenit3 şi cu singura divizie blindată asigure comandamentul unităţilor sale. română a eşuat, deoarece cele două divizii au comis Mă aflam în sectorul diviziilor mele româneşti10 erori tehnice şi tactice. Divizia blindată germană când am aflat că punctul de comandă al corpului a era echipată cu tancuri ceheşti4, din care jumătate fost neutralizat de inamic. Cum am putut, am adunat rămăseseră în pană de la început datorită unui «atac pe şefii diviziilor şi le-am notificat că ţinând seama general» al şoarecilor, care au ros cablurile de gravitatea momentului, am considerat că era vehiculelor camuflate în gropi individuale. Divizia datoria mea de a-mi asuma comandamentul românească dotată cu blindate germane5 nu primise trupelor până voi reuşi să-i scot pe toţi din sectorul decât o instrucţie rudimentară. Conductorii români încercuit. Situaţia se înrăutăţea din oră în oră. nu erau aproape deloc capabili să facă să Numeroase formaţiuni de tancuri ruseşti pătrun-

70 P Revista de istorie militarã P deau în forţă spre sud, în direcţia terenului de aviaţie de la IstoriaMorozovskaia, care lumii constituia prin- ºi lumea istoriei cipala bază de aprovizionare a Stalingradului. Nu ştiam nici măcar dacă în acel moment oraşul se afla încă în posesia noastră, sau dacă frontul situat la sud de noi era atacat şi rezista încă. Înainte de a întreprinde spre sud marşul pe care l-am proiectat, am ordonat diviziilor noastre să execute câteva atacuri limitate, pentru a înşela inamicul. Am cerut, de asemenea, generalului diviziei române, un om de o oarecare vârstă, for- mat după metodele franceze, pentru a prelua direcţia generală a operaţiilor11. Mi s-a părut foarte • Asaltul trupelor aeropurtate germane important faptul de a păstra pe români de partea asupra podului de la Mordijk noastră, deoarece succesul planului depindea în mare măsură de bunăvoinţa şi de docilitatea Dietrich von Choltitz a petrecut încă un an pe generalilor acestei armate. De altfel, trebuia să frontul de Est, o perioadă destul de îndelungată întâmpin şi o oarecare susceptibilitate din partea pentru a înţelege că, în această zonă a Europei, şefilor de divizii germane care-mi erau superiori războiul era definitiv pierdut pentru armatele celui pe scară ierarhică… de-al treilea Reich: „Generalii ruşi au acumulat A doua zi dimineaţa12, ruşii i-au atacat în forţă multă experienţă în domeniul artei militare şi pe români, ceea ce era just din punct de vedere păstrau în totalitate iniţiativa marilor operaţii. psihologic. Ei au rezistat cu vitejie şi intrepiditate Greşelile de necrezut ale planurilor lui Hitler şi în ciuda pierderilor grele au reuşit să respingă pe conduceau la cele mai teribile şi mai funeste inamic. Acest fapt a permis de a doua zi ca «nava consecinţe. Aceste planuri n-au ţinut deloc seamă noastră blindată» – pentru că în acest dispozitiv de efectivele reale şi de forţa trupelor noastre şi, am putut lupta pe toate flancurile – să avanseze şi mai ales, ele nu cunoşteau aproape deloc posibi- toate diviziile, incluzându-i şi pe răniţi, să se salveze lităţile armatelor aliaţilor noştri”. din sectorul încercuit. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1944, după o Înlocuirea comandantului armatelor române convalescenţă de câteva săptămâni petrecută în- angajate la sud-vest de Stalingrad13 cu şeful tr-un spital din Germania, Dietrich von Choltitz Corpului 17 armată, generalul Hollidt a avut drept primi comanda Corpului 76 blindat pe teatrul de consecinţă în această situaţie extrem de încordată operaţii italian. „Englezii şi americanii stabiliseră lăsarea acestui grup de divizii fără comandament. un cap de pod în spatele frontului nostru de la Când se află în sfârşit că noi am forţat încercuirea, Monte Cassino14. De la cartierul său general, mi se oferi comanda acestui corp…”. mareşalul Kesselring, comandantul şef al grupului

• Mân`stirea de la Monte-Cassino, o fort`rea]` inexpugnabil`

P Revista de istorie militarã P 71 înaintarea forţelor Aliaţilor. Poziţiile de apărare profitau din plin de terenul accidentat al Apeninilor, care formau la rândul lor o veritabilă barieră naturală. Unul din punctele cheie ale acestui dispozitiv defensiv era Muntele Cassino (519 m), care bloca şoseaua nr. 6, principala arteră de comunicaţie spre Roma. Vârful masivului era dominat de celebra mânăstire fondată în anul 529 de Sfântul Benedict, o clădire masivă şi impozantă cu ziduri de citadelă. Trupele Aliaţilor au declanşat numeroase atacuri, care au eşuat cu pierderi grele, astfel încât un nou asalt frontal părea de neconceput fără o manevră de diversiune. În ziua de 22 ianuarie 1944, Corpul 6 armată american (general John P. Lucas), format din diviziile 3 infanterie, 1 infanterie britanică, numeroase unităţi de commando şi Rangers, un regiment de paraşutişti şi două batalioane de tancuri au debarcat pe plajele de la Anzio în spatele liniei Gustav, la o distanţă de aproape 50 de kilometri sud-est de Cetatea Eternă. • Vara anului 1942 Ordinele transmise generalului Lucas prevedeau Choltitz în mijlocul solda]ilor s`i lărgirea cât mai rapidă a perimetrului de debarcare, pe frontul de la Sevastopol ocuparea localităţilor Campoleone şi Cisterna, interceptarea şoselelor 7 şi 6, cucerirea Munţilor de armate 15 m-a informat asupra situaţiei. Ne Albani. aşteptasem cu toţii la o debarcare a inamicului fără Toate aceste obiective păreau însă dificil de să reuşim însă a o localiza cu precizie. Adversarul a atins deoarece Lucas considera că nu dispune de ales o zonă care putea să-i servească drept bază forţe suficiente pentru o operaţie ofensivă de o pentru o acţiune tactică directă împotriva liniilor asemenea anvergură. Nu cu două batalioane de noastre, iar apariţia sa neprevăzută în spatele tancuri şi câteva regimente de infanterie putea el nostru a creat un mare pericol. A trebuit să retra- să avanseze spre crestele Albanilor. Generalul gem de pe front numeroase forţe pentru a le arunca american prefera să se limiteze la consolidarea împotriva capului de pod, dar contraatacul de la poziţiilor deja cucerite, la întărirea şi aprovizionarea început nu a mai avut urmări. Planul actual preve- trupelor sale cu muniţii şi armament greu. Prin dea hărţuirea poziţiilor inamice printr-un mare câteva atacuri restrânse, care se derulară în zilele număr de atacuri locale. Aceste operaţii aveau de 24, 28 ianuarie, el a reuşit să lărgească capul de scopul de a reduce suficient perimetrul apărat de pod, atingând periferiile localităţilor Campoleone inamic pentru a lăsa artileriei sarcina de a-l lichida şi Cisterna. Diviziile 1 blindată şi 45 infanterie definitiv”. americane, urmate de Divizia 56 infanterie Înaintarea armatelor 5 americană (general britanică, au debarcat la rândul lor pentru a susţine Mark Clark) şi 8 britanică (general Bernard Law Corpul 6 Armată. Montgomery)16 spre centrul Italiei, având drept Un nou atac declanşat în noaptea de 29 spre 30 obiectiv principal cucerirea Romei a fost stopată ianuarie a eşuat, trupele Aliaţilor suferind nume- în luna noiembrie 1943 de puternicele fortificaţii roase pierderi. Profitând de prudenţa excesivă a de campanie ale liniei Gustav, care de la San Vito generalului Lucas, riposta germană nu întârzie să şi Termoli, pe ţărmul Adriaticii, până la Miturno, se manifeste. În cele şapte zile care se scurseseră pe coasta Mării Tireniene, traversa peninsula de de la formarea frontului de la Anzio, mareşalul la est spre vest. Mareşalul Kesselring, unul dintre Kesselring a mobilizat toate rezervele disponibile cei mai abili strategi ai Wehrmacht-ului, specialist ale liniei Gustav, cât şi numeroase unităţi de elită al bătăliilor defensive, era decis să oprească aici prezente în nordul Italiei, pentru a încercui poziţiile

72 P Revista de istorie militarã P inamice. Aceste forţe reunite în cadrul Armatei 14 Diadema), soldată cu traversarea în forţă a râului (general Eberhard von Mackensen) operau în două Garigliano (13 mai), cucerirea poziţiei de la Cassino corpuri distincte : Corpul 1 paraşutişti (general (18 mai) şi străpungerea liniei Hitler (18-23 mai), Schlemmer) şi 76 blindat, sub ordinele generalului trupele generalului Truscott vor ataca la rândul lor Herr, pe care Choltitz îl înlocui la cererea lui în direcţia Munţilor Albani şi a Romei (23 mai). Kesselring. Printre cele opt divizii care au blocat Însă intrarea avangărzilor Armatei 5 în Cetatea capul de pod se numărau diviziile 3, 29 şi 90 de Eternă (4 iunie) avea să fie eclipsată peste numai panzergrenadieri, 26 blindată, celebra divizie două zile de debarcarea forţelor Aliaţilor în „Hermann Göring”, diviziile 65, 114 şi 362 infanterie, Normandia (6 iunie), eveniment crucial în cărora li s-a alăturat şi Regimentul de instrucţie desfăşurarea războiului. „Lehr”, apreciat în mod deosebit de Hitler17 . În urma a două asalturi preliminare, desfăşu- Bibliografie rate în zilele de 4 şi 7 februarie, trupele germane – Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri au reuşit să cucerească poziţiile de la Aprilia şi inedite. 1940-1944 (coord. Florin Constantiniu), Carroceto, obiective necesare în vederea lansării t. I, Bucureşti, Edit. Cozia, 1991. atacului decisiv. Acesta, declanşat la 16 februarie – – Beevor (Antony), Stalingrad, Paris, Editions în ciuda unei evidente superiorităţi numerice în de Fallois, 1999. – Brown (Anthony Cave), La Guerre secrète. oameni şi material –, va fi sortit eşecului deoarece Le rempart des mensonges, t. I-II «Le jour J et la fin comandamentul german nu prevăzuse efectul du troisième Reich », Paris, Pygmalion / Gérard decisiv şi devastator al aviaţiei Aliaţilor, care decola Watelet, 1981. de pe aerodromurile de la Neapole, nici barajele de – Chirnoagă (Platon), general, Istoria politică artilerie ale flotei ancorată în golful Anzio, care şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice sprijinea prin focul său diviziile anglo-americane. (22 iunie 1941-23 august 1944), Edit. Carpaţi, Madrid, Alt factor esenţial a fost însăşi rezistenţa eroică a 1965. trupelor comandate de generalul Lucas, care timp – Choltitz (Dietrich) von, général, Un soldat de trei zile s-au opus cu înverşunare asalturilor parmi des soldats, Avignon, Aubanel, 1966. violente ale inamicului. Blindatele germane, – Craig (William), Ennemy at the Gates: The susţinute de numeroase companii de panzergrena- Battle for Stalingrad, New York, 1973. dieri, au reuşit totuşi să avanseze de-a lungul şoselei – Duţu (Alesandru), colonel, Dobre (Florica), Albano-Anzio, străpungând dispozitivul aliat până Loghin (Leonida), colonel, Armata română în al la ultima sa linie defensivă situată pe malul sudic al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclo- pârâului Carroceto. Luptele au continuat până la pedic, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1999. – Guillaume (A.), general, Pourquoi l’Armée data de 20 februarie, când un ultim efort ofensiv al Rouge a vaincu, Paris, Julliard, 1948. forţelor lui Mackensen a fost stopat de diviziile 1 – Hillgruber (Andreas), Hitler, regele Carol şi infanterie britanică, 1 blindată şi 45 infanterie mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938- americane, care au contraatacat cu succes, recâş- 1944), Bucureşti, Humanitas, 1994. tigând terenul pierdut. – Jackson (W. G. F.), general, La Bataille d’Italie, Presiunea germană a continuat însă să se Paris, Robert Laffont, 1969. exercite la fel de puternic, concretizându-se în – Jars (Robert), La campagne d’Italie, Paris, perioada 28 februarie-4 martie printr-un nou asalt Payot, 1954. la fel de înverşunat ca şi precedentul. Preluând – Liddell Hart (Basil H.), Sir, Histoire de la comanda Corpului 6 Armată, generalul american seconde guerre mondiale, Paris, Fayard, 1973. de divizie Lucian Truscott, un şef energic şi hotărât, – Kiriţescu (Constantin I.), România în al doilea a reorganizat poziţiile de apărare ale trupelor război mondial, t. II, Bucureşti, Univers Enciclopedic, Aliaţilor, reuşind în cele din urmă să respingă cu 1995. sprijinul tactic al aviaţiei toate atacurile lansate de – Mennel (Rainer), Anzio und Nettunio 1944. Raum und Gelände eines amphibischen kampfraumes, inamic în vederea lichidării capului de pod. Frontul în „Revue Internationale d’Histoire Militaire”, n°33, de la Anzio va continua să reziste până în cursul Freiburg im Breisgau, 1975, pp. 67-74. lunii mai, când în urma ofensivei decisive a – Overy (Richard), Why the Allies Won, W.W. Armatelor 5 americană şi 8 britanică (Operaţiunea Norton Company, New York, 1996.

P Revista de istorie militarã P 73 – Pandea (Adrian), Pavelescu (Ion), 8 Divizii care aparţineau Armatei 8 italiene. Ardeleanu (Eftimie), Românii la Stalingrad. Viziunea 9 Începând cu data de 23 noiembrie, Corpul 17 românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa armată german, Corpul 48 blindat şi Corpul 2 armată Calmucă, Bucureşti, Edit. Militară, 1992. român din Armata 3 (diviziile 14 infanterie şi 7 – Plotnikov (Yu. V.), Exploit at Stalingrad, în cavalerie) au format Grupul de luptă „Hollidt”, al cărui „Revue Internationale d’Histoire Militaire”, nr. 44, obiectiv era apărarea frontului de pe Cir. Moscova, 1979, pp. 109-118. 10 Divizia 1 blindată (general Radu Gherghe), – Seth (Ronald), Stalingrad: Point of Return, Divizia 14 infanterie (general Gheorghe Stavrescu) şi Londra, Harper Row, 1959. Divizia 7 Cavalerie (colonel Gheorghe Munteanu). 11 – Shirer (William L.), Le troisième Reich. Des Generalul Radu Gherghe (1886-1959), consi- derat în lucrările de specialitate ca adevăratul artizan origines à sa chute, Paris, Stock, 1964. al acestei retrageri. – Werth (Alexander), The Year of Stalingrad, 12 27 decembrie 1942. Londra, 1946. 13 Comandant al Corpului 2 armată, generalul Nicolae Dăscălescu (1884-1969) n-a fost înlocuit, ci 1 Format din diviziile 62 şi 294 infanterie germane. subordonat generalului Hollidt care asuma practic în 2 Rămăşiţele diviziilor Armatei 3. această perioadă comandamentul trupelor române fără 3 Divizia 22 Panzer. a-l consulta pe omologul său. Acest comportament 4 Panzer Kw 38 t. „Skoda”. Intrat în dotarea autoritar al unor ofiţeri superiori din armata germană armatei germane în ianuarie 1939. Unul dintre cele a fost subliniat de mareşalul Ion Antonescu într-un mai performante tancuri europene la începutul răz- celebru memoriu adresat, la data de 9 decembrie 1942, boiului. Spre sfârşitul anului 1942 era complet depăşit. feldmareşului Erich Lewinski von Manstein. Tunul său anticar de calibru 37 mm nu putea să 14 Este vorba despre debarcarea trupelor anglo- străpungă blindajul tancurilor sovietice T 34/76 sau americane de la Anzio (22 ianuarie 1944). KV 1. 15 Mareşalul Albert Kesselring (1885-1960), coman- 5 Divizia 1 blindată română a fost dotată în cursul dant al forţelor Axei din Italia (Grupul de Armate C). ofensivei din vara anului 1942 cu 22 tancuri germane, 16 model „Panzer IV” şi cu două companii anticar. Înlocuit spre sfârşitul lunii decembrie 1943 cu 6 Cele două divizii formau Corpul 48 blindat. generalul Oliver Leese. 17 7 Ofensiva a fost declanşată pe data de 17 decem- Regiment transformat ulterior în Divizia blindată brie de către Armata 3 de gardă, Armata 2 de gardă şi de instrucţie „Panzer Lehr” (general Fritz Bayerlein), Armata 5 blindată. angajată pe frontul din Normandia în iunie 1944.

WITH GENERAL DIETRICH VON CHOLTITZ ON THE BATTLEFIELDS OF THE WORLD WAR II

Born in Silesia, from a family of nobles with profound military traditions, Dietrich von Choltitz belongs to the aristocratic caste of senior ranking officers and Prussian officials, which constituted the back bone of the process through which the power and mightiness of the IInd Reich was built. He made himself remarked as a battalion commander of the 16th Oldenburg Infantry Regiment – the first Airborne Regiment of the German Army since 1937 – in the offensive against Belgium and Nederland which debuted on 10 May 1940. After the capitulation of France he was promoted to the rank of colonel and got the command of the entire 16th Infantry Regiment within the 22nd Airborne Infantry Division. This was transferred in Romania, at Prahova Valley to protect the Romanian oil, so precious to the German war machine, against a likely attack by the Russian paratroops. He participated in the fights in Bessarabia, along with Romanian troupes, against Russians, and than in Crimea, where he took part in the conquest of Sevastopol, being extolled by Marshal von Manstein and by the Romanian historian Gheorghe I. Brătianu. Promoted to the rank of Division General, Choltitz was transferred to Crete and than took command of the Army Group F (general Löhr) rearguard in the retreat from Balkans (October-November 1944).

74 P Revista de istorie militarã P EVENIMENT

În ziua de 24 ianuarie 2007, la sediul Ambasadei României din Paris, a avut loc lansarea ediţiilor speciale franco-române şi româno-franceze ale publicaţiilor „Revue Historique des Armées” şi, respectiv, „Revista de Istorie Militară”, realizate de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară în parteneriat cu Serviciul Istoric al Apărării din Franţa. A fost prezent un numeros public, reprezentând importante instituţii ale ţării gazdă: Direcţia Afaceri Strategice din Ministerul de Externe al Franţei, Secretariatul General al Ministerului Francez al Apărării, Serviciul Istoric al Apărării etc., membri ai Ambasadei României, diplomaţi români la UNESCO, istorici şi ziarişti români şi francezi. Despre semnificaţia colaborării ştiinţifice româno-franceze, ca şi despre conţinutul celor două reviste au vorbit: E.S. Sabin Pop, ambasadorul României în Franţa, contraamiralul de escadră Louis de Cotenson, şeful Serviciului Istoric al Apărării; colonelul Frédéric Guelton, redactorul şef al „Revue Historique des Armées” şi generalul-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu, directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. Atât domnul colonel Guelton, cât şi domnul general (r) Ionescu au subliniat perspectivele colaborării româno-franceze în domeniul istoriei militare, anunţându-se elaborarea de către o echipă de istorici români şi francezi a monografiei Napoleon al III-lea şi România, a cărei lansare urmează să aibă loc cu prilejul bicentenarului naşterii împăratului în aprilie 2008. La încheierea activităţii, participanţii au vizitat fotoexpoziţia consacrată colaborării militare româno- franceze în Primul Război Mondial şi au vizionat filmul dedicat Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.

REDACŢIA

P Revista de istorie militarã P 75 Dic]ionar istorico-militar

TUNURILE „KRUPP” DIN DOTAREA CRUCI{~TORULUI „ELISABETA”

CORNEL I. SCAFE{

La 9/21 noiembrie 1888 acosta în portul Galaţi „Nordenfelt”, cal. 57 mm, 6 tunuri-revolver sistem o nouă navă de război românească, crucişătorul „Hotchkiss”, cal. 37 mm, toate pe afete fixe, şi 4 „Elisabeta”, construit în şantierele firmei „Armstrong“ tuburi lans-torpile2. din New Castle (Marea Britanie), care, mulţi ani Tunurile „Krupp” împreună cu afetele au sosit 3 de acum înainte, va fi nava etalon a marinei militare la Galaţi la 12/24 noiembrie 1888 , fiind instalate la române. bord la începutul anului următor. Operaţiunea de Guvernul român luase măsura ca nava să navi- înarmare a continuat în prima jumătate a anului 1889 – la 27 aprilie/8 mai tuburile lans-torpile fabri- gheze până în apele teritoriale româneşti fără ar- cate la „Société des Forges et Chantiers de la mament, în intenţia de a preîntâmpina dificultăţi Mediterranée” din Le Hâvre nu sosiseră 4 –, încât din partea guvernului otoman la trecerea prin la începutul lunii septembrie echipajul a fost în Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Aşa că basti- măsură să efectueze exerciţii de tir cu întregul ar- mentul, camuflat cu tende în anumite zone ale mament. Despre aceste exerciţii, colonelul Ioan punţii, a fost prezentat ca navă comercială şi... i s-a Murgescu, comandantul Flotilei Române, îi spunea dat liberă trecere. lui Gaston Wiet: „Recent am asistat la experienţele Fără îndoială prezenţa „Elisabetei” a suscitat [...] de tragere cu tunurile Krupp de cincisprezece viul interes al reprezentanţilor străini de la Galaţi centimetri, bătaia proiectilului ajungând până la care, mai ales după Războiul de Independenţă, doisprezece kilometri, cu piesele Nordenfeldt cu urmăreau cu atenţie evoluţia sistemului de apărare tragere rapidă (calibrul 7 ½ centimetri, bătaia 5 românesc. De aceea, nu este de mirare că, încă kilometri), în sfârşit, cu tunurile-revolver (calibrul 3 ½ din primele zile ale sosirii navei, unul dintre aceştia, centimetri). Aceste experienţe au reuşit perfect”5. Gaston Wiet, consulul Franţei la Galaţi, înainta Cu toate că în armamentul crucişătorului superiorilor săi mai multe date despre cuirasat, „Elisabeta” s-au produs modificări la începutul subliniind că în curând crucişătorului i se va instala secolului al XX-lea (au fost introduse obuziere de armamentul compus, după informaţiile sale, din „4 120 mm şi tunuri de 75 mm cu tragere repede semiturele, 2 la babord, 2 la tribord pentru 4 tunuri sistem „Saint Chamond”), piesele „Krupp” au fost Krupp de 15 cm”1, 4 tunuri cu tragere repede sistem menţinute în înzestrarea navei.

• Cruci[`torul „Elisabeta”, intrat în dotarea Marinei Române în 1888

76 P Revista de istorie militarã P • Exerci]iu de tragere cu tunul la bordul cruci[`torului „Elisabeta”

Chiar înainte de izbucnirea primei conflagraţii elicoidale cu pas constant spre dreapta, care mondiale, crucişătorul, care nu mai avea valoare imprimau proiectilului o mişcare de rotaţie. În ex- militară, a fost dezarmat. La 3/16 mai 1914, într-un terior, ţeava era consolidată cu 10 frete (cercuri memoriu, se propunea ca tunurile „Krupp” cal. 150 sau manşoane de întărire). mm „ce până în prezent nu au nici o destinaţiune Închizătorul era de tipul cilindro-prismatic. la mobilizare” să fie folosite pentru întărirea apărării Greutatea pieselor varia între 4 803 şi 4 839 kg Silistrei sau Turtucaiei6. Piesele „Krupp”, instalate (tunul nr. 1 – 4 804 kg; tunul nr. 2 – 4 839 kg; tunul pe afete construite la Arsenalul armatei din Bucu- nr. 3 – 4 803 kg şi tunul nr. 4 – 4 817 kg) reşti, au format o baterie grea fixă cu tragere Fiecare ţeavă era instalată pe un afet turnant înceată în Divizionul de poziţie din cadrul Regi- cu pivot, sistem francez „Vavasseur”, care permitea 0 şi + 200. În mentului 3 artilerie grea. Bateria a fost pusă la o mişcare în plan vertical între – 7 momentul tragerii, două pistoane hidraulice încăr- dispoziţia trupelor din Capul de pod Turtucaia, fiind cate cu glicerină amortizau reculul piesei. instalată într-o poziţie betonată, în sectorul Servanţii erau apăraţi de câte un scut de oţel Staroselo, centrul 1 de rezistenţă de la cota 125. semicircular, cu fante de observaţie. Greutatea Bateria a primit numele „Regele Ferdinand”. afetului era de 5 300 kg, iar a scutului de 2 250 kg. În timpul bătăliei de la Turtucaia, bateria a Greutatea totală a unei piese (ţeavă, afet, scut) era participat la luptele din zilele de 21 august/3 între 12 353 kg şi 12 389 kg. septembrie-24 august/6 septembrie 1916, executând Tunurile puteau să tragă obuze „ordinare” din trageri asupra infanteriei şi artileriei germano- fontă sau oţel, obuze „de ruptură” din oţel, sau bulgare care atacau susţinut poziţiile româneşti. În „şrapnele” din oţel, cu focoase percutante şi focoase ziua de 24 august/6 septembrie, la ora 15,30, bateria cu dublu efect (cu timpi – se regla în prealabil şi-a terminat muniţiile, încetând tragerea 7. Ea nu timpul de explozie – şi percutant). Cartuşul de va mai acţiona din această cauză în orele azvârlire era format dintr-un săculeţ de pânză următoare, până la căderea localităţii în mâinile încărcat cu 17 kg pulbere brună tip P.P.C/82 care inamicului. Avându-se în vedere dificultăţile ridicate se amorsa cu o stupilă* obturatoare cu fricţiune. de demontarea şi transportarea rapidă a celor patru Viteza iniţială a proiectilului era de 550 m/s, tunuri pe celălalt mal al Dunării, acţiune de altfel acesta fiind azvârlit până la distanţa de 8 909 m. imposibil de realizat din cauza evenimentelor şi a lipsei de mijloace, ele au fost deteriorate şi lăsate Tunul „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm Lungimea ţevii: 525 cm în poziţie, fiind capturate, ulterior, de trupele Încărcare pe la culată germano-bulgare. Închizător de tip clindro prismatic Greutatea ţevii: între 4 803 – 4 839 kg Câteva date tehnice Ţeava tunului „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm, * avea o lungime de 5,25 m (35 calibre); se încărca stupilă [fr. étoupille] – amorsă specială între- buinţată la tunuri pentru aprinderea încărcătorului de pe la culată. În interior, ţeava avea 36 ghinturi pulbere.

P Revista de istorie militarã P 77 Ghinturi: - greutatea afetului – 5 300 kg - 36 ghinturi elicoidale cu pas constant spre - greutatea scutului – 2 250 kg dreapta - amortizoare de recul: 2 pistoane hidraulice - adâncimea ghintului – 1, 5 mm cu 36 litri glicerină - lăţimea ghintului – 9, 5 mm - scut semicircular - lungimea pasului ghinturilor – 3, 72 m Bătaie – 8 909 m Afetul Stupila obturatoare cu fricţiune avea o greutate - turnant, cu pivot central, sistem „Vavasseur” de 0,042 kg şi era constituită din două prisme (construit de „Krupp”) materie fulminantă - mişcare în înălţime între – 7 0 şi + 200

Muniţia pentru tunul “Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm8

Tipul proiectilului Lungime Greutate Încărcătura Încărcătura de azvârlire, pulbere brună tip P.P.C/82

Obuz „ordinar” 41, 8 cm 29, 950 kg 1, 25 kg 17 k g din fontă

67 cm 47, 85 kg 1, 25 kg 17 kg Obuz „ordinar” din oţel

Obuz „de 50,5 cm 50,5 kg 0, 50 kg 17 kg ruptură”din oţel Şrapnel din oţel 50 cm 49,74 kg 0, 51 kg pulbere 17 kg şi 600 gloanţe

locutorul. Astfel, tunurile „Krupp” băteau până la 8 1 Documente privind istoria militară a poporului 908 m, iar calibrele pieselor „Nordenfeldt” şi român, mai 1888-iulie 1891, Editura Militară, Bucu- „Hotchkiss” erau de 57 mm şi, respectiv, 37 mm. reşti, 1975, p. 87 (în continuare, sursa se va cita 6 România în războiul mondial, vol. I, Documente- DIMPR). anexe, Bucureşti, 1934, p. 127 (în continuare sursa se 2 Ibidem, p. 87, 96, 158; DIMPR, Iulie 1891- va cita RRM, I Documente-Anexe). Decembrie 1894, Editura Militară, Bucureşti, 1976, 7 La începerea operaţiunilor pe 15/28 august 1916, p. 344. piesele „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm aveau doar 3 DIMPR, 1888-1891, p. 87. 659 de obuze (RRM, I, Documente-Anexe, p. 41, 4 Ibidem, p. 195. tabelul 3). 5 Ibidem, p. 266. Reproducerea conversaţiei de 8 Maiorul [Ioan] Vasiliu-Năsturel, Descrierea către consulul francez arată că ofiţerul român ori nu tunurilor, afetelor şi muniţiunilor de 150 mm model era familiarizat cu unele date tehnice despre arma- 1887 dupe crucişătorul „Elisaveta” al marinei regale, ment, ori exagera pentru a-şi impresiona inter- Bucuresci, 1889.

THE “KRUPP” CANNONS IN CRUISER’S “ELISABETA” ENDOWMENT

In November 1888 the Royal Romanian Navy enriched its fleet with a new warship, the cruiser “Elisabeta”, which remained as the Royal Romanian Navy’s first, foremost, and indeed only cruiser to ever serve under that prestigious flag. By the spring of 1889 the cruiser was fully operational. “Elisabeta” was armed with four 15 cm cannon of Krupp manufacture. In addition, four Nordenfeldt 57 mm and six Hotchkiss 37 mm cannon were carried. Before the outbreak of the First World War the cruiser “Elisabeta” had no more a military value. The ship was unarmed and her cannons were deployed as a fortified battery in the “Turtucaia Position”. Upon exhausting their ammunition, the cannons were captured by the enemy

78 P Revista de istorie militarã P IN MEMORIAM

Profesorul JEAN NOUZILLE

Ne-a părăsit pentru totdeauna un prieten devotat al istoriei ţării noastre şi al istoricilor români – profesorul JEAN NOUZILLE. Născut la 26 mai 1926 la Bourg-en-Bresse (Ain – Franţa), absolvent al Şcolii militare de la Saint-Cyr, a fost ofiţer de carieră şi a participat la campaniile militare din Indochina şi Algeria. Doctor-és-lettre, cu teza Le prince Eugène de Savoie et les problèmes des confins militaires autrichiens, 1688-1739 şi licenţiat al Institutului de Înalte Studii Europene de la Strasbourg, Jean Nouzille a condus masterate, la Centrul de Studii Germanice al Universităţii de Studii Juridice, Politice, Economice şi Tehnologice „Robert Schuman” din Strasbourg, pentru acordarea Diplomei Universitare de Studii Superioare Specializate Germane în domeniul politicii externe şi de apărare a Republicii Feder ale Germane în perioada 1949-2000 şi a Diplomei Universitare „Cunoaşterea Europei Centrale şi de Sud-Est”, pe problematica istoriei slavilor de sud, de la mijlocul secolului al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XX-lea. A fost co-director al Seminarului „Istorie şi civilizaţii europene” al Universităţii de Ştiinţe Umaniste „Marc Bloch” din Strasbourg (Limbi, naţiuni, state în Europa Centrală şi de Est în secolele XVI-XX). Membru al Comisiei Franceze de Istorie Militară, preşedinte al Comitetului European de Istorie şi Strategii Balcanice, membru titular al Academiei din Alsacia, membru al comisiilor de doctorat, profesorul Jean Nouzille a participat, totodată, la numeroase conferinţe şi colocvii ştiinţifice internaţionale în Bulgaria, Germania, Grecia, fosta Iugoslavie, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia şi Ungaria. Profesorul Jean Nouzille s-a apropiat cu pasiune şi respect de istoria României, dovadă fiind valoroasele sale contribuţii referitoare la istoria Transilvaniei şi a Basarabiei sau la soarta prizonierilor de război români, materializate în lucrări importante editate în Franţa, România, Republica Moldova, Grecia, Italia sau Polonia: La Transylvanie. Terre de contacts et de conflits, Strasbourg, 1993 şi 1994; Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, 1995; Transylvanie. An Area of Contact and Conflicts, Bucharest, 1996; Transylvanie. Horos epafon kai agonom, Atena, 1997; Transylwania. Obszar kontaktów i konfliktów, Bydgoszcz (Polonia), 1997; Transilvania. Zona di contatti e conflitti, Roma, 1998; Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine. 1917-1918, Bucureşti, 1991 şi 1997; Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, Bucureşti, 1997; La Moldavie, histoire tragique d’une province européene, Strasbourg, 2005; Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005; A mai publicat: La politique de dèfense de la Yugoslavie et la sécurité de l’Europe, Strasbourg, 1981; Batailles d’Alsace. 1914-1918 (în colaborare), Strasbourg, 1989; Histoire de frontières. L’Autriche et l’Empire ottoman, Paris, 1990. Vechi colaborator al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, a fost întotdeauna o prezenţă activă şi agreabilă la reuniunile ştiinţifice internaţionale organizate în România. În anul 2006 a onorat ediţia specială româno-franceză a „Revistei de Istorie Militară“ cu un studiu remarcabil: Intervenţia franco-britanică în Dobrogea în 1854. Timpul nu a mai avut răbdare cu profesorul Jean Nouzille, aşa încât pe masa sa de lucru a rămas manuscrisul Histoire des catholiques de Moldavie, încă o dovadă a interesului său pentru istoria României. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost decorat cu „Legiunea de Onoare în grad de comandor“, „Ordinul Naţional pentru Merit în grad de comandor“, „Crucea de Război a Teatrelor de Operaţii Externe“, „Croix de la Valeur militaire“ şi „Croix du combattant volontaire“. Ca semn al preţuirii eforturilor în slujba dezvoltării cooperării româno-franceze, în anul 2000 i-a fost acordat ordinul românesc „Pentru Merit”, în grad de comandor. Prin trecerea în eternitate a profesorului Jean Nouzille, istoriografia românească a pierdut unul dintre cei mai fideli şi mai sinceri prieteni. Dumnezeu să-l odihnească! Comandor (r) GHEORGHE VARTIC

P Revista de istorie militarã P 79 Traduceri

MONARHIA, ARMATA {I CONSTRUIREA NA}IUNII ITALIENE 1861-1918* MASSIMO DE LEONARDIS traducere [i adaptare MONA ELENA SIMINIUC

O monarhie constituţională şi războinică Luând în considerare factorul politic, un alt Există unele similitudini în unificările Ger- element-cheie, în afara armatei sale, care a permis maniei şi Italiei. În ambele cazuri, sentimentele Piemontului să preia conducerea mişcării naţionale naţionale au fost revitalizate de dominaţia napoleo- a fost acela că, după revoluţia din 1848-1849, regele niană, care a avut un impact militar foarte puternic Victor Emmanuel al II-lea a fost unicul suveran din asupra germanilor, prusacilor în special, şi a peninsulă care a păstrat constituţia (Statutul italienilor. Conducerea unificării a fost preluată de acordat în martie 1848 de către tatăl său, Carol cele două state cu cele mai puternice tradiţii mili- Albert, şi extins în 1861 la Regatul Italiei), a deschis tare: Regatul Prusiei şi Regatul Sardiniei, cunoscut calea către liberalism şi, în final, către democraţie, mai bine ca Piemont. Câte trei războaie au pavat ceea ce nu este valabil pentru cazul Prusiei. drumul către unificare: în Italia războaiele din 1848- Aşadar, Victor Emmanuel a devenit regele 1849, 1859 şi 1866 (plus scurta campanie din 1870 Italiei „graţie Domnului şi voinţei naţiunii”2. Înain- împotriva Romei papale), iar în Germania răz- tea victorioasei bătălii de la San Martino (24 iunie boaiele din 1864, 1866 şi 1870-1871. 1859), el s-a descris pe sine ca fiind „primul soldat Totodată, puternice diferenţe marchează cele al independenţei naţionale” (o declaraţie repetată două cazuri. Germania a fost unificată prin puterea în războiul din 1866), iar din iunie 1848 în jurământul Prusiei, prin victorii rapide, cu „fier şi sânge”, în depus de către militari loialităţii tradiţionale faţă timp ce unificarea Italiei a fost mai mult produsul de rege i-a fost adăugat şi angajamentul de supunere abilităţilor diplomatice ale contelui de Cavour. De loială faţă de constituţie. Articolul 108 al regula- fapt, primul război de independenţă din 1848-1849 mentului prusac nu cerea militarilor să jure credinţă a dus la învingerea Piemontului, iar cel de-al treilea constituţiei. Statul italian s-a născut din compro- război din 1866 a reprezentat înfrângerea pe mare misul a două slăbiciuni, a monarhiei şi a revoluţiei, şi pe uscat a Italiei, care a obţinut regiunea Vene- de aceea în Italia, mai mult decât în Germania, ţiană doar mulţumită victoriei Prusiei asupra principiile de naţionalitate şi suveranitate a poporu- Austriei. În 1859 alianţa cu Franţa a fost condiţia lui au triumfat împreună, evitând rămăşiţele de a înfrânge Austria. Spre deosebire de Germania, feudalismului şi excesele militarismului3. Potrivit în Italia „războiul regelui” a fost acompaniat de unui istoric american, rapida tranziţie de la o „războiul poporului”1, al cărui episod faimos şi de monarhie constituţională pură la una parlamentară succes a fost cucerirea Regatului celor două Sicilii s-a datorat în mare măsură înfrângerilor suferite de către voluntarii lui Garibaldi, care a lăsat deo- în războiul de independenţă din 1848-18494. Dar parte vederile sale republicane şi a adoptat motto- această teză trece cu vederea trei aspecte: dinastia ul: „Italia este Victor Emmanuel”. de Savoia, spre deosebire de cea de Hohenzollern,

* Studiu prezentat la al XXXII-lea Congres Internaţional de Istorie Militară desfăşurat la Potsdam (Germania), în perioada 19-26 august 2006.

80 P Revista de istorie militarã P a fost gata să facă compromisuri cu forţele revolu- ţionare, mişcarea naţională italiană nu era pregă- tită să renunţe la libertate de dragul puterii şi, în final, conflictul cu Papa şi cu Biserica Catolică au împiedicat formarea unui bloc conservator. La sfârşitul secolului al XIX-lea, diverşi politicieni conservatori şi intelectuali au pledat pentru întărirea autorităţii regelui. Cea mai cu- noscută intervenţie de acest gen a fost cea a lui Sidney Sonnino în 1897, viitor prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe, intitulată „Torniamo allo Statutto”5 (Întoarcerea la Constituţie), subli- niind necesitatea de întoarcere la textul original şi la spiritul constituţiei din 1848, care sprijinea o monarhie constituţională pură şi nu una parla- mentară. Este interesant de notat faptul că niciunul dintre aceşti conservatori nu a evidenţiat rolul militar al regelui, iar cel puţin unul dintre ei a scris că „dinastiile trebuie să înceteze, atât în aparenţă cât şi în realitate, de a-şi trage originile din război şi de a ţinti deasupra tuturor... Suveranii trebuie să apară cum sunt astăzi, nu conducători de trupe, ci lideri ai cetăţenilor”6. Trebuie remarcat încă o dată că înfrângerea de la Adua, din 1896, nu a fost de Victor Emmanuel al II-lea bun augur unui tron susţinut de baionete. Regele italian nu a fost sfinţit sau încoronat; de totuşi unuia dintre aghiotanţii săi: „Tradiţia fapt, el nu a avut coroană deoarece faimoasa adevărată, cea mai importantă pentru o ţară, este „coroană de fier” datând din secolele V-VIII a părăsit cea militară. Dante Aligheri nu a făcut Italia... dar catedrala din Monza numai pentru funeraliile lui baionetele au făcut-o”11. Umberto I, asasinat în 19007. Singura ceremonie Milanezul Giorgio Pallavicio Trivulzio a scris în care a marcat accesiunea la tron a fost jurământul 1854: Piemontul are o armată „de aceea sunt depus pe constituţie, în faţa Parlamentului. piemontez”12. Referindu-se la formarea, în 1562, Nobilimea nu a avut un rol oficial în legile, regula- de către Emmanuel Filiberto, duce de Savoia, a mentele şi protocoalele statului8. Considerând douăsprezece regimente provinciale, Cesare Balbo modelele tradiţionale ale regalităţii9, regele Italiei a scris: „Din acea zi a existat o Armată italiană, iar nu putea fi considerat un rege-preot, adică o noi putem scrie o istorie întreruptă a acesteia”13. persoană cu o aură de sfinţenie, unsul lui Dumne- Până astăzi, Armata italiană îşi trage rădăcinile zeu, datorită luptei împotriva Bisericii şi a Papei; din formarea, în 1659, de către Carol Emmanuel al de fapt, Victor Emmanuel al II-lea a fost excomuni- II-lea, duce de Savoia, a „Regimentului de Gardă”, cat de către Papa Pius al IX-lea. Regele Italiei nu primul exemplu de regiment permanent de era stăpânul feudal suprem. Dinastia de Savoia nu profesionişti din Europa14. În 1870 generalul a produs intelectuali, aşadar el putea fi cu greu florentin Carol Corsi a scris: „Chiar şi cei care nu caracterizat ca un rege-filozof. ar accepta că Regatul Italiei este un fel de Piemont Dar, cu certitudine, regele Italiei a fost un rege- extins au admis, chiar de bună voie, că Armata războinic, deoarece Piemontul a fost singurul stat italiană este în fapt armata Piemontului mărită”, italian cu o tradiţie militară vie şi nedisputată10 şi o iar generalul napolitan Nicola Marselli, „von armată profund reformată de către generalul Clausewitz-ul italian”, a fost de acord că Armata Alfonso Ferrero din Marmora, ministru de Război Sardiniei a fost „pivotul” Armatei Italiei15. Foştii între anii 1849-1855 şi 1856-1860 (în acest interval membri ai Armatei Sardiniei au dominat gradele el a comandat trupele din Războiul Crimeei). Regele de general până la începutul anilor ’70, când un Victor Emmanuel al III-lea, care a fost cu siguranţă număr de generali isteţi, cu pregătiri diferite au mult mai cultivat decât predecesorii săi, îi spunea ocupat poziţii de mai mare responsabilitate: P Revista de istorie militarã P 81 piemontezul Cesare Ricitti Magnani, garibaldianul absolut monarhistă” şi simţeau „Coroana ca pe Enrico Cosenz, Giuseppe Pianell şi Antonio izvorul însuşi... al existenţei [lor]”, dar ei nu formau Baldissera, care fuseseră generali în armatele „un partid al Coroanei”, iar generalii nu formau Regatului celor două Sicilii şi respectiv ale Impe- „un partid al Curţii”21. riului Austriac, precum şi Luigi Mezzacapo, După cucerirea Regatului celor două Sicilii s-a provenind din armata burbonă. Nu întâmplător, ridicat problema admiterii în Armata italiană atât faimosul istoric Federico Chabod nota, prin 1870, a voluntarilor lui Garibaldi, cât şi a celor proveniţi că amprenta piemonteză era mult mai puternică din Armata burbonă. Din aceasta din urmă, au fost în diplomaţia italiană decât în Armată16, care admişi 2 191 de ofiţeri dintr-un total de 3 600 exa- devenise cu adevărat naţională. minaţi. Armata de Sud a lui Garibaldi (Esercito Meridionale), număra 45 496 soldaţi şi exorbitantul O armată naţională, monarhistă, dar nu număr de 7 343 de ofiţeri. Aceşti oameni erau de dinastică calitate mixtă, mulţi dintre ei aveau idei revolu- Regatul Italiei a fost proclamat la 17 martie ţionare, dar erau lipsiţi de pregătirea şi disciplina 1861, iar la 4 mai generalul Malfredo Fanti, ministrul specifice forţelor regulate. Garibaldi a propus să-şi de Război a ordonat: „De acum înainte Armata transforme armata într-un corp permanent de regală [Regio Esercito] se va numi Armata Italiei, voluntari în cadrul armatei regulate, având ca fiind abolită vechea denumire de Armată a uniformă tunica roşie şi pălăria cu pene a infanteriei Sardiniei [Armata Sarda]”17. Este neclar dacă uşoare. Această măsură ar fi introdus în armată un decizia de a omite calificativul „regal” din denumirea element politizat şi era deosebit de periculoasă în oficială a fost pur întâmplătoare, sau a fost un efort situaţia politică a momentului, care impunea de a sublinia caracterul naţional şi nu dinastic al întărirea noului Regat înainte de declanşarea de Armatei. Este de asemenea dificil de explicat noi expediţii garibaldiene împotriva Veneţiei şi a motivul pentru care în februarie 1879 ministrul de Romei. Problema a cauzat multe resentimente între Război, generalul Gustavo Mazé de la Roche, a Cavour şi generalul Fanti, pe de o parte, şi Garibaldi, decis să adauge „regal” (Regio) numelui oficial al de cealaltă parte. Guvernul a decis să admită pe Armatei, care a devenit astfel Armata regală până baze individuale în Armata regulată foşti membri în 1946. Explicaţia cea mai plauzibilă este că ai Armatei de Sud, după o examinare strictă. În ministrul a dorit să exprime „o opinie implicit nega- martie 1862, 1 997 de ofiţeri, inclusiv 12 generali, tivă” la adresa ideilor de „naţiune armată” au fost admişi, în timp ce numai 60 subofiţeri şi 9 promovate de „stânga istorică” (Sinistra Storica), simpli soldaţi au cerut să se înroleze. Unul din cei liberalii progresişti, care au preluat puterea în 187618. 12 generali, Enrico Consez, a devenit primul şef de Marina a fost întotdeauna denumită „Marina stat major al Armatei Regale şi a rămas în funcţie regală” (Regia Marina), pentru a se distinge de 11 ani (1882-1893). În războiul din 1866, Garibaldi a marina comercială, în timp ce Carabinieirii, primul comandat Corpul de voluntari al Armatei (Corpo corp al Armatei au fost numiţi Reali Carabinieri; Truppe Volontarie), format din 38 000 de oameni şi termenul Reali are în principiu aceeaşi semnificaţie operând pe frontul separat din Trentino, unde ca şi regal, dar subliniază mai categoric loialitatea aceştia au obţinut singura victorie, şi aceasta lor specială faţă de rege. modestă, a campaniei. Dincolo de chestiunea denumirii formale, Până la Primul Război Mondial, Armata italiană istoricii sunt de acord că Armata Italiană şi-a nu s-a amestecat în manevre politice, iar rolul său pierdut complet acele caracteristici feudale ale politic a fost mult mai puţin important şi evident Armatei Sardiniei, deja slăbite după 1848. Între decât în Franţa, or în Imperiul German sau Austro- ofiţerii activi şi permanenţi, în Italia erau nobili Ungar. Faptul că până în 1920 (cu două scurte 6,5% în 1863, 8,63% în 1872 şi 3,14% în 1887, excepţii), ministrul de Război a fost întotdeauna un comparativ cu 49% în 1872 şi 33% în 1911, în Imperiul militar a asigurat autonomia armatei faţă de German. Generalii nobili au reprezentat în Italia partidele politice şi, în acelaşi timp, a reprezentat 39,65% în 1863, 35,43% în 1872 şi 33,55% în 188719. pentru politicieni o garanţie a imparţialităţii Legăturile foarte strânse între Coroană şi Armată acesteia. Conform Constituţiei, generalii şi amiralii nu au împiedicat „înlocuirea Armatei dinastice din erau a 14-a categorie, din cele 21, din care regele prima jumătate a anilor 1800 şi dezvoltarea unei putea desemna senatori pe viaţă; mulţi dintre ei au Armate naţionale”20. Ofiţerii afişau o „loialitate fost, de asemenea, aleşi în Camera Deputaţilor şi 82 P Revista de istorie militarã P aparţineau în număr egal diferitelor zone ale ministru din iunie 1898 până în iunie 1900, în timpul spectrului politic (cu excepţia socialiştilor). „crizei de sfârşit de secol”, o perioadă de turbulenţe Necesitatea de a păstra forţele armate în afara sociale şi politice. Ar trebui considerat faptul că partidelor politice a fost în mod special resimţită în Menabrea a deţinut din 1861 funcţii de ministru în ţări ca Franţa şi Italia, care aveau de „eliberat” guvern, iar Pelloux a fost membru în Camera teritorii ce nu mai erau, sau nu erau încă parte a Deputaţilor şi a fost de trei ori ministru de Război. statului naţional. În Italia, regele era garanţia În diverse ocazii, alţi generali şi amirali au ocupat supremă a acestei autonomii şi făcea imposibile funcţii de miniştri de Externe în guverne de fenomene ca acela al generalului Boulanger. În plus, orientări politice diferite: generalul Carlo Felice Monarhia a întâmpinat puţină opoziţie în Italia, în Nicolis di Robilant (octombrie 1885-aprilie 1887), timp ce Republica nu a fost atât de uşor acceptată în amiralii Benedetto Brin (mai 1892-decembrie Franţa şi a avut un suport restrâns în rândul 1893), Felice Napoleone Canevaro (iunie 1898-mai militarilor, cel puţin până la „afacerea Dreyfus”. 1899) şi Constantino Morin (februarie 1901- Articolul 5 din Constituţie prevedea: „Puterea noiembrie 1903). Robilant, care fusese ambasador executivă este rezervată numai regelui. El este şeful nouă ani la Viena şi doi ani la Londra, a negociat cu suprem al statului; el comandă toate forţele armate succes în februarie 1887 reînnoirea Triplei Alianţe pe uscat şi pe mare; el declară război; încheie tratate cu Germania şi Austro-Ungaria, obţinând condiţii de pace, de alianţă, de comerţ şi de alt fel”. Cu alte mai favorabile pentru Italia. cuvinte, politicile externe şi militare erau consider- Regii Italiei, ca majoritatea suveranilor din ate domenii rezervate suveranului. De aceea, istoria contemporană, nu erau mari experţi în ministrul de Război şi cel al Marinei trebuiau să se strategie militară, dar afişau un remarcabil curaj bucure de încrederea deplină a regelui, dar istoricii în bătălie. Istoricul naţionalist Gioacchino Volpe a au opinii diferite asupra rolului monarhului în subliniat necesitatea de a oferi un exemplu desemnarea acestora. Conform unor specialişti, soldaţilor şi de a demonta clişeul italienilor miniştrii erau aleşi aproape exclusiv de către rege; nedoritori să lupte. alţii spun că nominalizările erau făcute prin acord În timpul primului război de independenţă din între rege şi şeful guvernului; alţi istorici consideră 1848, în bătălia de la Goito, atât regele Sardiniei, că era necesară numai „o aprobare formală” a Coroanei22. Cu certitudine, nu a existat niciodată un Cabinet Militar precum cel al împăratului german Wilhelm al II-lea, sau un şef de Stat Major al Armatei subordonat doar regelui. Postul de şef de Stat Major al Armatei a fost creat în 1882 (iar cel de şef de Stat Major al Marinei mai târziu, în 1907); pe timp de pace, şeful Statului Major era în mod clar subordonat ministrului de Război, chiar dacă în 1906 şi în 1908 puterile acestuia au fost întărite. De trei ori, în momente de criză internă sau internaţională, regele a recurs, ca şef al guvernului, la generalii ataşaţi în mod special de dinastia de Savoia, datorită naşterii lor în fostul Regat al Sardiniei. La Marmora, din Torino a fost prim ministru şi ministru de Externe din septembrie 1864 până în iunie 1866, când mutarea capitalei la Florenţa, ca urmare a Convenţiei cu Franţa, a pro- vocat revolte în Torino şi a dezbinat partidul con- ducător „dreapta istorică” (Destra storica). După criza de la Mentana23, savoiardul Luigi Frederico Menabrea a fost prim ministru şi ministru de Externe din octombrie 1867 până în decembrie Giuseppe Garibaldi 1869. Un alt savoiard, Luigi Pelloux, a fost prim

P Revista de istorie militarã P 83 Carol Albert, cât şi prinţul Coroanei (viitorul prim batalioanelor sale să închidă laturile pentru a rege al Italiei), au fost uşor răniţi. Carol Albert (prinţ înfrunta atacul şi abia a reuşit să se strecoare în de Carignano), pentru curajul său în asediul de la interiorul unuia din careurile formate24. Trocadero în august 1823, fusese decorat cu crucea În timpul Primului Război Mondial, Victor Ordinului Sfântului Ludovic al IX-lea, primind Emmanuel al III-lea şi-a câştigat renumele de „rege epoleţii de caporal al Regimentului al 6-lea de soldat”, deoarece şi-a amplasat reşedinţa imediat grenadieri. În timpul celui de-al doilea război de în spatele frontului şi a vizitat zilnic tranşeele. independenţă, în bătălia de la Palestro, regele Vic- Prezenţa sa a avut un efect imens asupra moralului tor Emmanuel al II-lea s-a expus focului austriac în soldaţilor şi a efortului patriotic al Italiei25. În afara mijlocul bersaglierilor şi al zuavilor francezi din acestui rol simbolic, regele a jucat şi unul strate- Regimentul al 3-lea, care l-au numit caporal de gic, pe 8 noiembrie 1916, în conferinţa de la onoare. În cel de-al treilea război de independenţă, Peachier cu reprezentanţii Aliaţilor, când a impus din 1866, cei doi fii ai regelui au fost prezenţi pe rezistenţa pe linia Pave, după înfrângerea de la câmpul de bătălie. Celor care invocau imprudenţa Amoretto. Prim ministrul britanic David Lloyd de a risca vieţile ambilor fii, regele le răspundea că George a scris în memoriile sale: „... Am întâlnit pe aceştia sunt soldaţi şi trebuie să lupte, adăugând că regele Italiei. Din punct de vedere fizic, acesta nu dinastia de Savoia ar suferi o soartă similară cu are o figură de comandant, dar am fost impresionat cea a Burbonilor de Neapole dacă ar sta acasă în de stăpânirea de sine şi calmul pe care le-a arătat timp ce soldaţii luptă. În bătălia de la Custozza, din într-o împrejurare când ţara şi tronul său erau în iulie 1866, a avut loc un episod care a devenit parte primejdie. Nu a prezentat semne de frică sau a mitologiei naţionale, fiind sărbătorit de scriitori depresie. Numai anxietatea sa părea să înlăture şi ilustrat de pictori. Prinţul Umberto (viitorul rege orice semn că armata sa o luase la fugă”26. Umberto I), în vârstă de 22 de ani, comandant al „Regele soldat” a fost capul unei familii regale Diviziei a 16-a, aflându-se pe drumul de lângă cu vocaţie militară. Nouă prinţi şi duci au servit în Villafranca împreună cu statul său major, a fost armată sau în marină27. Luigi Amedeo de Savoia, asaltat de patru escadroane ale Regimentului al duce de Abruzzi, a fost comandantul flotei din 1915 13-lea de ulani al Armatei Austriei. El a ordonat până în februarie 1917, iar Emmanuel Filiberto de

Monumentul Victor Emmanuel al II-lea

84 P Revista de istorie militarã P Savoia, duce de Aosta, a comandat Armata a 3-a, Armata, „şcoala naţiunii” care a acţionat deosebit de bine. El a fost singurul În absenţa altor legături puternice şi datorită general care a păstrat comanda armatei sale pe fundamentului slab al statului italian, Monarhia şi toată durata războiului, iar obiecţiunea că nu putea Forţele Armate, în particular Armata, au apărut în fi concediat deoarece era vărul regelui avea puţină mod necesar ca simbolurile cele mai puternice, fiind valoare, din moment ce celălalt văr, ducele de de aceea învăluite de „un fel de sfinţenie”29. Luigi Abruzzi, a fost destituit pentru împotrivirea stârnită Settembrini a făcut afirmaţia mult citată: „Armata de strategia sa de atac naval. este firul de oţel care a unificat Italia şi o păstrează „Caporalul zuavilor” (il caporale degli zuavi), unită”30. Giustino Fortunato a subliniat rolul civic şi regele Victor Emmanuel al II-lea, „careul de la politic al Armatei: „Armata este marele educator. În Villafranca” (il quadrato di Villafranca), „regele Italia mai mult decât un instrument de apărare... ea soldat” (il Re soldato), Victor Emmanuel al II-lea, este o şcoală a civilizaţiei şi a unităţii însăşi”31. „ducele neînvins” (il Duca invitto), Emmanuel Gioacchino Volpe a scris: „Într-o ţară ca Italia, unită Filiberto de Savoia, duce de Aosta, au fost miturile de curând, lipsită de disciplină colectivă, foarte militare ale monarhiei italiene, pe care copiii au înapoiată în obiceiuri sportive şi pregătire fizică, învăţat la şcoală să o stimeze. Armata poate fi considerată şcoala naţiunii”32 . Un alt episod legat de onoarea militară a adus În principal din motive politice, sistemul de mare popularitate unui prinţ al Casei de Savoia: recrutare a fost la nivel naţional, iar nu teritorial. duelul dintre Victor Emmanuel de Savoia-Aosta, Cu alte cuvinte, cu excepţia trupelor instruite conte de Torino, nepot al regelui Umberto I, şi pentru lupta în munţi, formate în 1872, recruţii prinţul Henri d’Orléans, fiul ducelui de Chartres şi serveau într-o regiune îndepărtată de cea de origine. prin urmare nepotul regelui Louis Philippe al Într-o ţară în care majoritatea populaţiei vorbea Franţei. Ca trimis al cotidianului parizian „Le numai dialectul propriu, unde o persoană din Veneto Figaro“, Henri d’Orléans a vizitat Etiopia după şi una din Sicilia puteau discuta între ele cu mare înfrângerea italiană de la Adua, în 1896, şi a scris o dificultate, acest sistem a favorizat integrarea serie de articole conţinând remarci dispreţuitoare locuitorilor din diferite regiuni. Mai mult, asupra comportamentului ofiţerilor italieni în recrutarea a contribuit masiv la lupta împotriva timpul bătăliei şi după aceea, când aceştia deve- analfabetismului, întrucât în 1871 Armata a creat niseră prizonieri ai etiopienilor. Henri a primit şcoli de regiment pentru a-i învăţa pe analfabeţi. provocări la duel întâi de la locotenentul Pini, ca Statul naţional italian a sărbătorit în 1911 prima reprezentant al ofiţerilor italieni foşti prizonieri, şi sa jumătate de secol de existenţă. Prim-ministrul apoi de la generalul Matteo Francesco Albertone, Giovani Giolitti, ale cărui sentimente personale care comandase o brigadă la Adua. Apoi, pe 6 iulie erau adverse aventurilor coloniale şi internaţionale 1897, contele de Torino i-a adresat provocarea, în atât de mult încât, în 1915, el se va opune participării acord cu regele şi foarte probabil cu informarea Italiei la Marele Război, a înţeles totuşi că mândria guvernului de la Roma, deşi comunicatele de presă naţională necesita o victorie militară pentru a şterge negau orice implicare oficială a celor două ţări. Ar înfrângerile de la Custozza (1866), Lissa (1866) şi trebui remarcat că relaţiile dintre Italia şi Franţa Adua (1896) şi a declarat război Imperiului Otoman fuseseră foarte proaste în ultima decadă a secolului pentru posesiunea asupra Libiei. Primul Război al XIX-lea. Duelul a avut loc la data de 15 august, Mondial a reprezentat testul suprem pentru Italia, orele cinci dimineaţa, la Vaucresson, lângă Paris, pe care aceasta l-a trecut. Din punct de vedere şi a fost o luptă dârză încheiată cu rănirea gravă a militar, Armata a realizat un efort imens. Politic, lui Henri d’Orléans, un spadasin mai slab decât războiul a atestat realizarea unei uniuni naţionale Victor Emmanuel. Mii de mesaje de felicitare au aproape complete, la care au contribuit şi forţele fost trimise contelui de Torino, iar unul dintre politice care nu împărtăşeau tradiţia revoluţiei. A secunzii săi comenta: „o nouă dovadă că Armata şi fost o etapă importantă pe drumul reconcilierii între Naţiunea sunt un singur corp a cărei inimă este Biserică şi Stat. Sfânta episcopie a desemnat pentru Casa de Savoia!”. Un proeminent conservator scria Armată un episcop şi mai mult de 2 000 de preoţi în jurnalul său: „sunt teribil de fericit. Era necesar militari; 93 dintre ei au căzut în luptă şi 546 au fost ca ceva să ridice spiritul atât de deprimat al ţării decoraţi. Politicienii catolici şi socialişti din aripa noastre şi în acest scop o sabie bună este mult mai moderată au intrat la guvernare; facţiunea socialistă, bună decât multe discuţii parlamentare”28. mai intransigentă, a adoptat sloganul: „Nici P Revista de istorie militarã P 85 colaborare, nici sabotaj”, dar după înfrângerea de la 19 Ibidem, p. 63. Caporetto colaborarea a triumfat. De aceea, 20 G. Rochat, G. Massobrio, Breve storia proclamaţia regelui care chema la rezistenţă cu dell’esercito italiano dal 1861 al 1943, Torino, 1978, p. cuvintele „Italieni, cetăţeni şi soldaţi, fiţi o singură 86; vezi de asemenea opinia concordantă a lui P. Del Negro, Army, State and Society în the Nineteenth and Armată” nu a fost doar retorică, ci a fost o bună Early Twentieth Century: The Italian Case, în „The reprezentare a unităţii naţionale în acel moment33. Journal of Italian History”, 1978, p. 325. 21 Cele trei citate sunt din L. Ceva, op. cit., pp. 64- 1 Vezi P. Pieri, Storia militare del Risorgimento. 65, R. Luraghi, Il comando dell’esercito dal 1882 al Guerre e insurrezioni, Torino, 1962. 1918, în Il problema dell’alto comando dell’esercito 2 Formula tradiţională „prin graţia Domnului” italiano dal Risorgimento al Patto Atlantico, Roma, fusese abolită pentru regele savoiard în 1854, urmând 1985, p. 142, Rochat-Massobrio, op. cit., pp. 40 şi 42. laicizării statului; în 1861 aceasta a fost reintrodusă 22 Vezi Rochat-Massobrio, op. cit., p. 43. Ilari, cu adăugirea „voinţa naţiunii” (F. Racioppi-I. Brunelli, op.cit., p. 139, Luraghi, op. cit., p. 65, intervenţia lui Commento allo Satuto del Regno, Milano-Roma-Napoli, M. Mazzaretti, în Domenico Grandi, Generale, Ministro, 1909, vol. I, pp 42-43, 325-327). Senatore, Roma, 1988, p. 147. 3 Vezi A. Oriani, La lotta politica in Italia, Bologna, 23 Guvernul italian, sperând să repete înşelătoria 1956, pp. 689-690. din 1860, a tolerat iniţiativa lui Garibaldi, care a format 4 H. McGraw Smyth, Piedmont and Prussia: The un corp de voluntari şi a invadat Statul Papal. Napoleon influence of the Campaigns of 1848-1849 on the al III-lea a trimis înapoi la Roma trupele franceze care Constitutional Development of Italy, în „The American fuseseră rechemate în urma Convenţiei din 1864; Historical Review”, vol. LV (aprilie 1950 ) nr. 3 pp. 479- francezii au contribuit la înfrângerea lui Garibaldi, pe 3 502; pentru o discuţie a acestei teze vezi W. Maturi, noiembrie 1867, de către Armata Papală. Primul Interpretazioni del Risorgimento. Lezioni di storia della ministru italian, Urbano Rattazzi, a fost forţat să storiografia, ediţia a 3-a, Torino, 1962, pp. 584-587. 5 demisioneze. Retipărit în N. Valeri, La lotta politica in Italia 24 dall’Unita al 1925, Florenţa, 1966, pp. 247-65. În aceeaşi bătălie, fratele său, Amedeo, duce de 6 Aosta, a fost rănit. R. Bonghi, L’Ufficio del Principe in uno Stato 25 libero, în Programmi politici e partiti, editat de G. Pentru opinii pozitive asupra „regelui soldat” Gentile, Opere di Ruggero Bonghi, I, Florenţa, 1933, vezi G. Artieri, Il Re, I soldati e il generale che vinse, pp. 522-523. Bologna, 1951, R. Mosca, Vittorio Emmanuel III. Il Re 7„Coroana de fier” a apărut de asemenea pe soldato, Milano, 1939, pp. 69-80, V. Solaro del Borgo, însemnul „Ordinul Coroanei Italiei”, creat în 1868. Giornate di guerra del Re soldato, Milano, 1931, G. 8 Vezi G. Rummy, La politica nobiliare del Regno Volpe, Vittorio Emmanuel III, Milano, 1939, pp. 109- d’Italia 1861-1946, în Les noblesses européennes aux 122; pentru opinii ireverenţioase R. Bracaloni, Il re XIX siècle, Milano-Roma, 1988, pp. 578-579. “vittorioso”, Milano, 1980, pp. 91-98 şi S. Bertoldi, 9 Vezi H. Nicholson, Kings, Courts and Monarchy, Vittorio Emmanuel III, Torino, 1970, pp. 260-266. Londra, 1962. 26 War Memoirs of David Lloyd George, Londra, 10 Vezi W. Barberis, Le armi del Principe. La 1934, vol. IV, p. 2325. tradizione militare sabauda, Torino, 1988. 27 Vezi La guerra 1915-18. Commemorazione 11 S. Scaroni, Con Vittorio Emmanuel III, Verona, cinquant enaria, Roma, 1967, pp. 74-75. 1954, p. 92. 28 A. Guiccioli, Diario di un conservatore, Milano, 12 Citat în G. Volpe, Pagini risorgimentali, Roma, 1973, p. 227. O descriere detaliată a acestei istorii face 1967, vol. II, p. 127. G. Artieri, în Cronaca del Regno d’Italia, vol. I, Da 13 Citat în V. Giglio, Il Risorgimento nelle sue fasi Porta Pia all’ intervento, Milano, 1977, pp. 610-624. di guerra, Milano, 1948, vol. I, p. 20. 29 14 F. Venturini, Militari e politicinell’Italia umbertina, Vezi M. G. Pasqualini, G. Gay, Uomini in în Storia Contemporanea, aprilie 1982, p. 231. uniforme. Quattro secoli di storia e tradizioni 30 Discurs în Senat, citat în L’esercito e i suoi dell’Esercito italiano, Roma, 2004, pp. 6, 10, 69. corpi...,ed. cit., p. 65. 15 C. Corsi, 1844-1869. Venticinque anni in Italia, 31 Discurs la Camera Deputaţilor, 23.3.1901. Florenţa, 1870, vol. II, p. 8; N. Marselli, Gli 32 avventmenti del 1870-71, Torino, 1871, vol. I, p 141. G. Volpe, Italia moderna, 1815-1898, vol. I, Florenţa 1973, p. 134. Vezi M. Mazzetti, Dagli eserciti pre-unitari all’esercito 33 italiano, în „Rassegna storica del Risorgimento”, LIX Pentru o expunere mai largă a acestui subiect (octombrie-decembrie 1972), pp. 563-592. vezi volumul L’Italia e il suo Esercito. Una storia di 16 F. Chabod, Storia della politica estera italiana soldati dal Resorgimento ad oggi, Roma, 2005 şi articolul dal 1870 al 1896, Bari, 1971, p. 594. Monarchia, Famiglia Reale e Forze Armate nell’Italia 17 Circulara lui Fanti este publicată în L’esercito e unita, în Rassegna Storica del Resorgimento, 1999, i suoi corpi. Sintesi storica, Roma, 1971, vol. I, p. 82. pp. 177-202. Vezi de asemenea câteva din eseurile din 18 Vezi V. Ilari, Storia del servizio militare in Italia, P. Del Negro, N. Labanca, şi A. Staderini, II, La „nazione armata” (1871-1918), Roma, 1990, p. 103 Militarizzazione e nazzionalizatione nella storia d’Italia, şi L. Ceva, Le Forze Armate, Torino, 1980, pp. 25-26. Milano, 2005.

86 P Revista de istorie militarã P Recenzii

GHEORGHE BR~TIANU ÎN ANII 1947-1953*

O covârşitoare, o sfâşietoare tristeţe în chipul preatimpuriu atât de îmbătrânit; şi parcă şi umbra unui dispreţ pe figura slăbită, chinuită a lui Gheorghe I. Brătianu, fotografiat de călăii săi în zeghea de puşcăriaş. Am perindat în amintire imaginile cu care de treizeci de ani am obişnuit să asociez scrisul lui Gheorghe Brătianu: portretele sale din La mer Noire; cel apărut la München în 1969 sau împre- ună cu N. Iorga la Congresul de studii bizantine din 1924; cu borsalino şi trench-coat-ul fluturând pe chei ori discutând cu Nicolae Corivan sau cu regele Alexandru al Iugoslaviei; la o întrunire politică alături de mareşalul Averescu, dar, mai ales, pe malurile Dunării în căutarea Vicinei şi, în uni- formă, la ruinele Mangopului. Am fotografiat cândva casa din Bucureşti, strada Bisericii Popa Chiţu nr. 26, unde şi-a trăit anii de pe urmă ai domiciliului forţat înaintea întemniţării1. Şi, iată, acum, epilogul reconstituit cu migală, după Arhivele Securităţii, de domnii Aurel Pentelescu şi Liviu Ţăranu. Sunt anii tragici 1947-1953, când familia Gheorghe I. Brătianu a fost supus, de la 19 august Brătianu îndură mucenicia odată cu prăbuşirea 1947, domiciliului obligatoriu în casa soţiei sale definitivă a României, la ridicarea căreia contri- din Bucureşti, strada Popa Chiţu. Arestul la buiseră trei generaţii. domiciliu – prezentat cu ipocrizie drept o Atunci când, în anii războiului al doilea şi imediat măsură de protecţie luată de grijuliul guvern după acesta, ajunsese la vârsta deplinei formări a al doctorului Petru Groza2 – fusese precedat concepţiei sale istorice – şi, trebuie cu prisosinţă de percheziţia la domiciliul familiei Brătianu subliniat, relevase, primul în România, noua etapa la 1 noiembrie 1946 (p.64-66), prilej de de evoluţie a omenirii, „era atomică” şi globalizarea descoperire a numeroase tipărituri „antisovie- – perspectivele vieţii sale deveneau tragice. tice” incriminatorii. Este dramatică stăruinţa Îndepărtat de la Universitate, de la conducerea sa de a rămâne conectat surselor de infor- Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”, maţie: cărţile Bibliotecii Academiei Române

* Gheorghe I. Brătianu în dosarele Securităţii. Documente. Perioada domiciliului obligatoriu. Arestarea. Detenţia. Moartea (1947-1953), selecţia documentelor, studiu introductiv, note şi addenda Aurel Pentelescu, Liviu Ţăranu, prefaţă acad. Dinu Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006 (348 p.)

P Revista de istorie militarã P 87 şi radioul. Sunt din ce în ce mai puţini aceia care izvoarele cercetate sau publicate de el, studiile, care ştiu ce a însemnat ascultarea „posturilor străine notele, culegerile şi cursurile sale universitare o imperialiste” îndărătul cortinei de fier, susţinerea pregătiseră în răstimp de trei decenii5. pe care acestea le-au transmis în atâtea case din Prezenţa încă vie a lui Gheorghe I. Brătianu în Regatul României ocupat de sovietici şi comunişti. Bucureştii anilor 1948-1950 nu a rămas fără efect; În pofida interdicţiei, şi familia Brătianu a fost în după o mărturie din familia Holban, ea era dătătoare acei ani aninată de mesajul de dincolo. speranţei că poate nu totul era pierdut. Pentru istoria politică generală câteva informaţii Cu o fină ironie – de unde va mai fi putut să-i sunt de cules din volum: viziunea Securităţii (p. 95- afle resursele? – amintea odată de similitudinea 97) asupra relaţiilor lui Gheorghe I. Brătianu cu scrierilor sale şi acelea ale lui Marco Polo. Din ceea Germania, cu guvernul Antonescu din care nu a ce mi-au povestit alţii, ştiu însă că au fost câţiva voit să facă parte (atât în septembrie 1940 ca vicepre- oameni curajoşi – părintele Vitalien Laurent, şedinte şi ministru de Externe; apoi după rebeliunea profesorul Mihai Berza, Petre Ş. Năsturel – care, legionară şi, în fine, în preajma intrării României în riscând nu puţin, au căutat să susţină efortul de războiul antisovietic); contribuţia lui Gheorghe I. documentare al lui Gheorghe I. Brătianu, ale cărui Brătianu, alături de aceea a generalului Constantin deplasări la Biblioteca Academiei fuseseră interzise Sănătescu, la atragerea şefilor armatei în „actul de de Securitate. Informaţiile din dosarele Securităţii, înalt curaj” de la 23 august 1944 (p. 70) şi susţinerea publicate acum, detaliază până la cea mai cruntă pe care istoricul o avea din partea familiei Brătianu abjecţie condiţiile detenţiei lui Gheorghe I. pentru a deveni noul şef al Partidului Liberal, în Brătianu. Ele se conjugau, din nenorocire, cu o concurenţă cu Bebe Brătianu. După delaţiunea unei gravă criză morală, desăvârşind o suferinţă suportată cu stoicism în singurătate. Cu atât mai „surse serioase” este redată o discuţie între „Zu- înalt apare astfel, acum, scrisul istoric din anii 1947- rescu” (desigur Constantin C. Giurescu) şi [George] 1950 al lui Gheorghe I. Brătianu, a cărui eleganţă, Fotino3 referitoare la orientările din Partidul fineţe, spiritualitate sunt contrastul flagrant al unei Liberal, remarcându-se şi stăruinţa lui Asra realităţi atroce. Nicicând celebrul „Die Gedanken Bercovici pentru alegerea la şefie a lui Gh. I. sind frei” („Gândurile sunt libere”) nu şi-a aflat o Brătianu: „Zurescu s-a arătat surprins de regimul mai perfectă ilustrare decât în cazul nefericitului de favoare, preferenţial de care se bucură George istoric român. Ajuns la 6 sau 7 mai 1950 în puşcăria Brătianu care, în timp ce Râmniceanu şi alţii sunt de la Sighet, susţinut de aceeaşi credinţă în trimişi în închisoare, se găseşte, cu toate culpabilităţile Dumnezeu, a căutat sublimarea existenţei sale în lui, numai cu domiciliu forţat. Zurescu crede că acest conceperea în cuget a unei noi istorii universale. regim de favoare a fost înlesnit datorită unor relaţii Planul ei, redactat de Gheorghe I. Brătianu în pe care Asra Bercovici le-ar avea cu anumite preajma Congresului internaţional de ştiinţe persoane din actualul regim”4 (p. 90). În vara anului istorice de la Zürich din 1938 şi publicat tot atunci, 1948, Securitatea (pe atunci Siguranţa Statului) se se întemeia pe o concepţie cu totul nouă, ce reda mai temea încă(!) de posibile acţiuni liberale rolul Constantinopolului şi al Strâmtorilor, coordonate de Gheorghe I. Brătianu, avocatul Gh. însemnătatea lor reală în istoria universală de la Salma şi alţii, ceea ce a şi determinat mai stricta plămădirea în secolele VI-VII a Europei medievale claustrare a istoricului. Raportate la situaţia reală din şi, în fond, actuale, şi până în secolul al XVI-lea6. În ţara ocupată de armata sovietică şi exploatată prin vederea elaborării acestui proiect multinaţional, regimul comunist, desigur că şi ideea posibilităţii unei istoricul român spera să-şi asigure, în primul rând, acţiuni politice liberale interne pare de domeniul colaborarea echipei din jurul revistei „Byzantion” fanteziei. Ea se încadra însă nevoii de justificare a de la Bruxelles, a foştilor săi profesori şi a prietenilor organelor de represiune. Astfel încât majoritatea din Franţa. Opera capitală La mer Noire, scrisă în informaţiilor de această natură cuprinse în volum vremea domiciliului obligatoriu şi salvată datorită ilustrează mai degrabă o istorie, încă nescrisă, a menta- devotamentului părintelui Laurent, trebuia să fie lităţilor şi psihopatiilor sub comunism. una dintre lucrările pregătitoare ale noii istorii Realist, susţinut de o nestrămutată credinţă, universale. Reluarea acesteia din urmă în puşcăria Gheorghe I. Brătianu şi-a concentrat în acei ani Sighetului, cu crâmpeie zgârâiate pe pereţii celulei toate puterile spre realizarea operei istorice, pe sale, avea să fie, mai mult decât un exerciţiu

88 P Revista de istorie militarã P intelectual, chiar mijlocul de evadare din iadul 2 Gheorghe Buzatu a publicat în urmă cu vreo concentraţionar unde se afla. L-a susţinut, deopo- cincisprezece ani fişa de recrutare a fostului ministru trivă, credinţa vie în Dumnezeu, insuflată de mama de către serviciile secrete sovietice la finele anilor sa, nefericita Maria Moruzi. Şi aceasta până la ’20 ai secolului trecut. ceasul din urmă, de Sfântul Gheorghe al anului 3 Desigur un indice de persoane şi instituţii, 1953, când suferinţa-i pământească avea să înce- comentat, ar fi uşurat înţelegerea textului. teze. Într-un răstimp de mai puţin de treisprezece 4 În vara anului 1947, Ana Pauker a oferit prin ani, cei mai mari istorici pe care i-a dat poporul român, Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, profesorul Alexandru Rosetti un paşaport pentru a se cădeau victime ale aceluiaşi totalitarism, vorba cea expatria, ceea ce Gheorghe I. Brătianu a refuzat (v. veche a lui Miron Costin despre „omul sub vremi”, Cornelia Bodea, Profesorul Gheorghe I. Brătianu – preschimbându-se la noi într-un cumplit blestem. aşa cum l-am cunoscut în „Academica”, VIII, 5(99), 1998, p. 18). 5 De la primul său studiu, de istorie militară, SERGIU IOSIPESCU publicat în anul 1916 în „Revista Istorică“ a lui N. Iorga şi intitulat O oaste moldovenească acum trei veacuri. 1 Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 6 Datorez vechii prietenii a lui Andrei Pippidi co- Gheorghe I. Brătianu, coordonator Victor Spinei, Iaşi, municarea proiectului, de bună seamă trimis de autor 1988, p. 115. lui Nicolae Iorga.

PACEA DE MÂINE* „Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pre- găteşti pacea”. Acesta ar fi fost motto-ul potrivit pentru volumul de documente îngrijit de cunoscutul istoric militar, colonel (r) dr. Petre Otu. Pentru că lucrarea conţine 27 de documente – stenograme ale şedinţelor secţiunilor de lucru, note de serviciu şi rapoarte – elaborate de „Biroul Păcii”, organism înfiinţat de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul afacerilor străine, Mihai Antonescu, la 16 iunie 1942, cu scopul de a pregăti materialul necesar susţinerii interesului naţional românesc la viitoarea conferinţă de pace, scontându-se desi- gur pe victoria Germaniei. Este meritul incontestabil al îngrijitorului ediţiei care a identificat şi selectat în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Arhivelor Militare Române şi ale Arhivelor Diplomatice cele mai relevante procese-verbale ale şedinţelor celor opt secţiuni ale „Comisiei pentru pregătirea mate- rialului documentar de informare şi propagandă în vederea Conferinţei de Pace”, desfăşurate în vara anului 1942, desigur în perioada când se spera că balanţa războiului înclina către victoria Axei. Dezas-

* Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii conferinţei de pace de după cel de-al doilea război mondial (1942-1944), ed. Petre Otu, Editura Militară, 2006.

P Revista de istorie militarã P 89 trul de la Stalingrad a influenţat activitatea „Birou- Prin actul de la 23 august 1944, configuraţia lui Păcii”. Dacă, la 20 noiembrie 1942, existau 33 de viitoarei păci se schimba total, dar materialul studii definitivate, 37 aflate în lucru şi altele 60 documentar pregătit de „Biroul Păcii” avea să-şi necesare a fi întocmite, în perioada care a urmat dovedească totuşi utilitatea în cadrul lucrărilor Comisia a fost restructurată şi orientată spre Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1946-1947. studierea problemei Transilvaniei, astfel încât în vara Volumul îngrijit de colonelul Petre Otu ne anului 1944, când se contura înfrângerea Germaniei, dezvăluie dezbaterile din „culisele” Biroului Păcii, activitatea acesteia s-a redus considerabil. opiniile, de multe ori contradictorii, ale membrilor Multitudinea şi diversitatea problemelor pe care secţiunilor acestui organism, indicaţiile şi recoman- le avea de rezolvat „Biroul Păcii” vizau – în opinia dările „dirijorului” Mihai Antonescu, deşi titlul cărţii lui Mihai Antonescu – „ţara şi drepturile noastre”, ne face să sperăm că vom găsi între paginile ei „ordinea şi organizarea Europei”, apărarea măcar unul din cele 33 de studii definitivate atunci. intereselor naţionale, acoperirea contribuţiilor de Poate într-o viitoare ediţie ... război, elaborarea unor soluţii referitoare la Studiul introductiv este o caracterizare a epocii ordinea economică şi financiară a Europei viitoare, pe care autorul o realizează cu profesionalismul problemele Transilvaniei şi ale românilor de dincolo istoricului consacrat, stăruind asupra evoluţiei de frontierele ţării etc. De remarcat interesul poziţiei geopolitice şi geostrategice a României în manifestat pentru asigurarea căilor de comunicaţii anii 1939-1945. Indicele de nume facilitează prin care România se conecta la mapamond – utilizarea volumului, care se dovedeşte a fi un nou „Dunărea, linia Lemberg, linia Salonicului, navi- instrument de lucru pe masa cercetătorilor unei gaţia prin Marea Neagră şi Strâmtori şi legătura perioade dramatice a istoriei ţării noastre. cu Orientul Apropiat, legătura cu Marea Baltică şi cu Europa Centrală”. comandor (r) GHEORGHE VARTIC

UN EPISTOLAR INSOLIT*

Studiul scrisorilor de odinioară, uitate sau risipite prin diverse arhive ne dezvăluie o lume fascinantă şi are, mai ales, în plină eră e-mail, un iz romantic de netăgăduit. Expediate ori primite de militari aflaţi cândva în spuma societăţii şi în atenţia breslei scriitoriceşti, nevinovatele epistole cuprind un amalgam de viaţă, istorie şi literatură ce ne dezvăluie un pasionant şi pasional tablou de epocă. Însoţite cumva de o implacabilă regulă subsidiară corespondenţei, potrivit căreia aştepta- rea unei scrisori face parcă viaţa mai lungă, suflete aşternute pe hârtia îngălbenită de vreme se des- prind uşor dintre filele roase şi reînvie ca o adiere, făcând inima să tresalte. Amarul şi dulceaţa vieţii se contopesc în caligrafii de peniţă grăbită, între curaj şi teamă, între deznădejde şi speranţă păstrând intactă emoţia pură a clipei. Fie că sunt

* Maria Georgescu, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, Societatea Scriitorilor Militari, 2006.

90 P Revista de istorie militarã P scrise la bucurie sau la necaz, sub presiunea unor cu indiferenţă ori cu reţinere, privitor la existenţa nevoi şi întâmplări omeneşti, la ananghie ori din unei congregaţii a scriitorilor militari. Sigur, pură curtoazie, în clipe de linişte sau în vremuri scriitorul este scriitor indiferent de profesie, prin tulburi, din vilegiatură ori de pe front, din imediata vocaţie, prin talent. Medici, matematicieni, vecinătate a morţii sau de la o agapă, aceste scrisori ingineri, profesori şi aşa mai departe s-au impus, au, prin căldura confesivă şi spontaneitatea lor, o datorită talentului, ca scriitori, făcându-şi un nume forţă a evocării de-a dreptul tulburătoare. Ele în literatură. Tot astfel, şi militarii au dat literaturii conţin ceea ce lipseşte, în genere, lucrărilor de nume sonore, atât la noi cât şi aiurea, precum istorie, manualelor şi scrierilor ştiinţifice din Cervantes, Schiller, Lermontov sau Tolstoi, ca să domeniu, adică fărâma de viaţă şi de sentiment pomenim doar câteva nume ilustre dintr-un şir care trăit şi transcris la tensiunea evenimentului, la cald. ar încăpea cu greu într-un dicţionar. Nu văd, aşadar, Astfel de lucruri se vor vedea într-o insolită de ce ar exista o reţinere în a afirma faptul că, în antologie alcătuită de o pasionată cercetătoare a toate timpurile, au existat şi există şi la noi scriitori istoriei oştirii române, prof. univ. dr. Maria militari importanţi pentru literatura română. În Georgescu, un adevărat epistolar ce relevă, în studiul introductiv, autoarea antologiei trece în ansamblu, gustul şi apetenţa ofiţerilor pentru revistă pe lângă cei legaţi de corespondenţa adunată literatură şi viaţa culturală a ţării, începând cu între aceste coperţi, câteva nume, lista fiind, evi- perioada junimistă şi culminând cu fereastra dent, mult mi mare. Ne mândrim, desigur, cu interbelică în care generalul adjutant Nicolae Dimitrie Cantemir, cu Nicolae Bălcescu, cu Condiescu, el însuşi condeier, după cum etimologic sublocotenentul Vasile Cârlova sau cu generalul îl trădează numele, se dovedeşte a fi un adevărat Constantin Găvănescul, ori cu medicul-colonel mecena pentru numeroşi scriitori de valoare. Saşa Pană, cu Nicolae Tăutu, George Florin Cozma, Scrisorile lui Păstorel către general, ca să luăm Doru Davidovici, Vasile Preda, Ion Aramă, doar acest exemplu, sunt, evident, bijuterii literare. Laurenţiu Fulga. Societatea Scriitorilor Militari Există însă şi alte epistole, adunate aici, care atestă reuneşte astăzi condeie remarcate de criticii şi virtuţi literare notabile. Valoarea lor documentară istoricii literari. La salonul literar al acestei deosebită ne dă dreptul să călcăm principiul societăţi, animat de criticul şi poetul Radu Voinescu, infinităţii, fiind vorba, de fapt, de o corespondenţă îşi dau întâlnire scriitori militari cunoscuţi, între particulară. Ba mai mult, prezentarea lor publică care Nicolae Boghian, George Mihalcea, Gheorghe se dovedeşte a fi chiar necesară pentru o mai bună Văduva, Constantin Ardeleanu, Vasile Ursache, înţelegere a spiritului epocii, pentru reconstituirea Marius C. Nica, şi mulţi alţii, prezenţa scriitorului atmosferei literare de atunci, cu atât de multe George Astaloş constituind de fiecare dată un re- unghere şi nebănuite legături. Unele rânduri au un gal şi, de ce nu, un evantai de provocări epistolare pătrunzător fior liric, altele tind către memoria- ale căror roade, probabil, vor fi culese cândva, în listică sau eseu şi nu de puţine ori tonul atinge viitor. Este, dacă vreţi, o frumoasă continuare a nuanţe de pamflet. Dar ceea ce este cu adevărat tradiţiei interbelice care a dat naştere multor important, dincolo de valoarea literară a textelor prietenii literare. sau de aspectele strict individuale, necunoscute Apariţia acestei cărţi de corespondenţă răsplă- până acum publicului larg, e faptul că aceste scrisori teşte o îndelungată şi migăloasă muncă de cerce- se remarcă printr-o neasemuită bogăţie docu- tare. Luate împreună, rândurile scrisorilor puse cap mentară, psihologică, morală, estetică, prin la cap alcătuiesc un interesant mozaic, o imagine elemente ce pot completa fericit paginile scrobite de ansamblu, un fel de foileton, cum spunea George ale istoriografiei răspunzătoare de perioada Călinescu, din care răzbate viaţa. În continuarea respectivă. acestora, notele explicative alcătuiesc ele însele un Pe de altă parte, această colecţie de scrisori documentar plin de viaţă, o carte în carte, în care evidenţiază un adevăr tratat de-a lungul vremurilor istoricul a pus nu numai metodă, ci şi suflet.

LIVIU VIŞAN

P Revista de istorie militarã P 91 AREFUL – UN VECHI SAT DE MO{NENI* Pe marginea unei monografii s`te[ti

Fostului învăţător Stanciu St. Stănciulescu (1876-1967) şi preotului Ion St. Stănciulescu (1908-2004) li se datorează monografia Arefului, lucrare încheiată în deceniul şase al secolului trecut, care vede lumina tiparului însă abia acum, în redactarea doamnei lector dr. Ioana-Ruxandra Fruntelată. Înlăturând câteva pasaje nesemnificative, în „limba de lemn” a epocii comuniste în care a fost elaborată monografia, redactoarea subliniază faptul că autorii nu au făcut concesii ideologiei vremii şi că tonul general rămâne cel al moşnenilor liberi (p. 5). Areful – Hareş, în vechi documente – este cea mai nordică aşezare de pe Valea Argeşului, situată nu departe de „cetatea lui Ţepeş”, semnând „luminiş” sau „răsărit de soare”, Poienarii. Stăpânitoare odinioară peste 16 locuitorii numindu-se hareşeni, herişani sau munţi şi 10 „înţărcători” (poieni submontane), arişani, iar din secolul al XVI-lea pomenindu-se peste păduri şi păşuni de circa 17 500 hec- în acte şi forma Haref, de unde harefeni tare, obştea arefeană dă pe de-a-ntregul pentru cei din sat. măsura satului medieval de moşneni. Recons- La vremea scrierii monografiei se mai tituirea trecutului acestei vechi comunităţi s- păstrau în sat o seamă de hrisoave – parte a făcut de către cei doi învăţaţi ai satului cu republicate în anexă – de un deosebit interes mijloacele locului – hrisoavele păstrate în nu numai pentru istoria locală. Ele au fost familii şi mărturiile celor bătrâni. tipărite pe vremuri de chiar Ion Ştefan Întemeierea aşezării este atribuită „retra- Stănciulescu1, stârnind interesul lui Aurelian gerii la munte”, din calea invaziei tătarilor, a Sacerdoţeanu2; li s-au mai adăugat apoi câteva şapte familii – şefii lor fiind moşii (bătrânii) publicate de harnicul arhivist I. Şucu3. satului: Badea, Becheanu (Radu), Dobrin Cele mai vechi informaţii privind Areful (Oprea), Dragolea (Drăgulea), Ionicescu, sunt cuprinse în întărirea lui Mircea vodă poreclit şi Toinea, Redeche şi Roscescu Ciobanul „Harăşanilor, câţi sunt judeci” pentru poreclit şi Zăblaică. Denumirea satului – moşia lor „Hareşul tot, cu tot hotarul, pre Hareş, este interpretată de autori ca în- bătrânile hotare”, care sunt şi arătate ( 8 aprilie

* Stanciu St. Stănciulescu, Ion St. Stănciulescu, Aref. Monografia satului, Editura Arefeana, Bucureşti, 2006 (342 p. + ilustraţii).

92 P Revista de istorie militarã P 1545)4. Un alt act slavon din 11 februarie 1547 de şi ale Căntăneştilor, Cheianilor şi la acelaşi domn, Mircea vodă Ciobanul, întărind Căpăţănenilor spre sud, urcând apoi în hareşenilor moşia lor din Hareş, aminteşte bazinul superior al Argeşului până la stăpânirea acestora „din zilele răposaţilor Dan izvoarele sale ca râul Budei şi mai sus până voievod şi Vlad vodă Ţepeş” (p. 267). Astfel, la hotarul Ţării Ungureşti, al scaunului prima menţiune documentară a Arefului ar data Făgăraşului (p. 262). Munţii moşiei Arefu din timpul domniei lui Dan al II-lea (1422-1431). sunt Buda, Capra, Ciocanul, Clăbucetul, Mai este, totodată, de remarcat că o întreagă serie Comarnicile, Jorsea, Lipitoarea, Mircea, de hrisoave domneşti referitoare la Arefu – din Muşăteica, Năneasa, Orzănelele, Paltinul, 1547, februarie 11, şi 1550 de la Mircea vodă Piscul Negru, Podul Giurgiului, Râiosul, Ciobanul; din 1568, decembrie 20, de la Alexandru Robiţa, iar „înţărcătoarele“ – Bărbuşa, Mircea şi din 8 iulie (1585-1591) de la Mihnea Floca, Glodul Stoichii, Gruiul Căpăţânii, vodă „Turcitul” – se păstraseră în sat, fiind dăruite Gura Cumpănii, Lunca, Măgureanu, Academiei Române de învăţătorul Stanciu Muntişorul, Paragina şi Ştubeale. Întărirea Stănciulescu, coautor al monografiei. solemnă a stăpânirilor arefenilor, făcută, Când, la 8 aprilie 1546, moşia Hareş, cu tot la 1606, de Radu vodă Şerban (p. 262-263), hotarul, era întărită locuitorilor satului, Mircea a fost însoţită şi de obişnuita „dare a vodă Ciobanul declara că o făcuse în temeiul calului“, specifică moştenitorilor cneji. unui hrisov, existent aşadar la acea vreme, dat de Prima atestare a organizării interne a Basarab Laiotă (1473, 1474, 1475-1476, 1476-1477). obştii arefene este dezvăluită de un hrisov Cu acest prilej se lămureşte şi originea disputei de la acelaşi Mircea vodă Ciobanul, din 3 pentru hotare şi stăpâniri dintre arefeni şi satele octombrie 15456, unde sunt pomenite Căpăţâneni şi Cheiani. Supuse cetăţii Poienari – „funiile” moşiei Arefu, aflate în posesia probabil de Vlad vodă Ţepeş – aceste sate au lui Oprea cu ceata lui, ale Redecheştilor, fost, parţial, dobândite de Stroe Spătarul şi Ioniceştilor, Rosceştilor şi ale altora (p. doamna lui Basarab, de bună seamă văduva lui 289). Documentul surprinde şi procesul Neagoe vodă Basarab. Strâmtoraţi, moşnenii căpăţâneni şi cheiani au încercat să se întindă de divizare a „funiilor de moşie“, prin asupra moşiei arefenilor, de unde lunga dispută multiplicarea moştenitorilor, din acelaşi ale cărei urme s-au păstrat parţial. Pricina pare moş sau bătrân. să-şi fi avut obârşia de la o hotărnicie poruncită Foarte curând, în împrejurările de altfel de Vlad voievod Vintilă de la Slatina (1532-1535), cunoscute de după mijlocul secolului al de pe urma căreia au avut de câştigat o seamă de XVI-lea se produce şi în Hareş pătrunderea mari boieri între care Radu Furcovici – unor străini de obşte prin cumpărături, începătorul Goleştilor medievali. Aceştia aveau cum au fost, la 1563, un Stanciul cu fiii să fie părtiniţi de Radu vodă Paisie (1535-1545) săi 7. Deopotrivă, unii dintre locuitorii şi de fiul acestuia, principele Pătraşcu cel Bun satului cumpără părţile unor membri (1554-1557), fiind, dimpotrivă, repuşi în drepturi nevolnici ai obştii, mărindu-şi astfel de Mircea vodă Ciobanul, în ultima sa domnie în proprietăţile întărite şi de domnie8. Ţara Românească (1558-1559)5. Graţie judecăţilor Un interes deosebit îl prezintă şi consecutive apar atât crâmpeie de viaţă socială scrisoarea lui Alexandru vodă Mircea de medievală, cât şi interesante mărturii de geografie la 19 ianuarie 1570, care, invocând aceeaşi istorică, de toponimie locală, carpatică. Astfel, o veche pricină între hareşeni şi căpăţâneni, parte a arefenilor erau judeci sau cneji, iar moşia relevă obligaţia pe care o aveau aceste sate lor era „ohabnică” (p. 260-263), adică de tipul de străjuire a frontierei muntoase a ţării, occidental al alodiului, deplin scutit de dări. Moşia pentru ca nimeni să nu poată ieşi, fără voia Arefu se învecina la nord cu hotarele Sălătrucului domniei9.

P Revista de istorie militarã P 93 În secolul al XVIII-lea, după ce moşia şi aşezămintelor (biserica, şcoala, muzeul, cheianilor şi căpăţânenilor fusese închinată biblioteca, căminul cultural, primăria, staţia mănăstirii Vieroş, arefenii au avut de luptat meteorologică). Pagini de istorie locală pentru vechile hotare cu egumenii mănăstirii menite să creeze o sănătoasă tradiţie şi sprijin şi boierii Bucşăneşti, părtaşii acestora, până al vieţii actuale. O bună parte din povestea la hotărârea definitivă, favorabilă lor, a lui ultimului secol se leagă nemijlocit de viaţa Constantin vodă Mavrocordat din 26 iunie 1745 autorilor, cu un rol însemnat în viaţa obştii (p. 29-30). arefene. La începutul secolului al XIX-lea, moşia Arefului a trecut prin greaua încercare de * cotropire a marelui vistiernic Constantin Filipescu. În 1805, acesta a început prin Încă dintru-început, redactorul cărţii o cumpărarea unor drepturi de folosinţă, pentru încadrează între monografiile locale – pietre ca, prin fals, în 1813, sub domnia lui Ioan vodă de temelie ale identităţii regionale, în noua Caragea, cumnatul său, să obţină cartea de Europă. Încheiată în 1957, răspândită ca proprietate asupra tuturor munţilorşi înţărcă- manuscris şi citită, monografia satului Arefu, torilor Arefului. Pe temeiul acestui act s-a făcut un elogiu al trecutului moşnenesc, a repre- întocmai hotărnicia de la 14 mai 1814 de către zentat un adevărat samizdat menit să opună Iane Brătianu şi Nicolae Rătescu, deşi primul agresiunii comuniste vechea proprietate dintre hotarnici încercase să mai lase arefenilor românească fără de care identitatea culturală măcar un crâmpei din vechea moşie (p. 31- nu poate exista. 35). În pofida luptei obştii arefene, prin reprezentanţii săi, popa Ghiţă, Gheorghe SERGIU IOSIPESCU Dobrin „Ceauşul” şi Gheorghe Cârstea „Isprăv- nicelul”, moşia a rămas în stăpânirea Filipeştilor până în 1861 când aceştia au pierdut-o în favoarea creditorilor ei, care au 1 Hrisoave privind comuna Aref, în „Argeşul“, an scos-o la vânzare. Şi cu vechii cumpărători ai I, 34 (1942). moşiei arefene procesele au continuat până la 2 Aref, un vechi sat argeşan, în „Studii şi 1908, sfârşindu-se printr-un compromis: comunicări. Muzeul din Piteşti“, Piteşti, II, 1969. urmaşii moşnenilor din Arefu rămâneau cu 3 O seamă de documente medievale inedite din şapte înţărcători şi cu pădurea aferentă, la care, Ţara Românească, în „Studii şi materiale de istorie prin împroprietărirea de la 1921, se vor adăuga medie“, IX, 1978. munţii Capra şi Piscul Negru (p. 36-41). Con- 4 Documenta Romaniae Historica (în continuare form legii Codului silvic, în mai 1910 s-a întrunit DRH), B, vol. IV, ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981. obştea moşnenilor arefeni, cu 256 părţi la p. posesiunea străvechii moşii (p. 59-60). În anii 5 DRH, vol. V, ed. Damaschin Mioc şi Marieta 1945-1947, pentru exploatarea sa, locuitorii Chiper Adam, Bucureşti, 1983, p. 73-75, 125-126. Arefului au creat o cooperativă, care a fost 6 Ibidem, p. 231-232. desfiinţată de noua cârmuire comunistă a 7 Ibidem, p. 301-303. României, astfel că până în 1955 arefenii au 8 DRH, vol. VI, ed. Ştefan Ştefănescu, Olimpia fost cu totul deposedaţi de orice drept (p. 64). Diaconescu, Bucureşti, 1985, p. 66-68. Monografia satului se continuă în bunul 9 Ibidem, p. 227; A. Sacerdoţeanu, op.cit., sistem al şcolii monografice a lui Dimitrie Gusti p. 198. cu prezentarea condiţiilor geoclimatice, a evoluţiei populaţiei, meşteşugurilor, obi- ceiurilor, datinilor, superstiţiilor, a instituţiilor

94 P Revista de istorie militarã P MAX DENT, Pension for Veterans of the American Revolution. The Nation’s First Entitlement Programs (Pensii pentru Veteranii Revoluţiei Americane. Primele progrese naţionale privind dreptul de alocare a pensiilor), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Gheorghe Marin Speteanu”, 2005.

Programele de pensii sunt menite să asigure beneficiarilor (orfani, persoane cu dizabilităţi, veterani, persoane de vârsta a treia) un trai de- cent, în afara riscurilor sărăciei şi reprezintă capitole importante ale politicilor sociale. Din acest punct de vedere, România este printre primele state europene care se pot mândri cu o legislaţie de profil, emisă în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea, sub influenţa reformelor statului bismarckian. Acest fapt îndrituieşte societatea românească să se reprezinte ca modernă şi europeană de peste un secol şi jumătate şi, deci, să justifice demersurile postdecembriste de reinserare în orbita marilor democraţii vest-europene şi nord- Lucrarea este judicios structurată în opt părţi, atlantice. după cum urmează: introducerea, şase capitole şi Întrucât experienţele în domeniu, consumate concluziile finale. în afara Europei, sunt în general mai puţin Autorul evidenţiază faptul că „legislaţia de cunoscute în România, semnalăm că din generoasa pensii votată, după 1818, era desemnată să onoreze iniţiativă a Fundaţiei Culturale „Gheorghe Marin pe veteranii Revoluţiei Americane, ca pe nişte eroi Speteanu” a văzut lumina tiparului, în anul 2005, aparţinând unor vremuri de luptă naţională. lucrarea profesorului dr. Max Dent, Pension for Aceştia erau văzuţi ca reprezentând o generaţie Veterans of the American Revolution. The Nation’s care trebuie să fie emulată şi respectată. Pensiile First Entitlement Programs, publicată în editura pentru veterani nu reprezentau programe de pensii fundaţiei. pentru vârstnici. De altfel, măsurile nici nu Într-adevăr, pe parcursul a 181 pagini, redactate instituiau vreo limită de vârstă, membrii familiilor într-un stil sobru, dar pe deplin accesibil, atât veteranilor, inclusiv cei tineri, fiind incluşi printre specialiştilor, cât şi marelui public iubitor de istorie, beneficiari. Pensiile veteranilor nu erau, de autorul, pe baza unei ample documentaţii anexate asemenea, pensii adresate persoanelor rănite de la finele textului, prezintă şi evaluează cir- pe urma campaniilor, chiar dacă unii veterani cumstanţele adoptării, după 1818, a programelor înscrişi în liste îndeplineau şi acest criteriu. Totuşi, de pensionare a veteranilor Revoluţiei Americane, majoritatea beneficiarilor nu prezentau dizabilităţi. precum şi semnificaţiile şi consecinţele acestor De asemenea, acest program nu era gândit ca un măsuri legislative. unul antisărăcie. Programele de pensii pentru De remarcat, prezentarea textului cu imagini veteranii Revoluţiei Americane şi membrii şi, mai ales, cu tabele statistice, ce întregesc familiilor acestora au rămas unice în viaţa Americii. substanţa expunerii. Ele au fost programe ce s-au întins pe durata mai

P Revista de istorie militarã P 95 care recompensa pe fondatorii SUA, în opinia autorului s-a obţinut şi temelia unor schimbări democratice ulterioare, întrucât structurile militare revoluţionare operau pe o bază multirasială şi multifuncţională: „Nici o restricţie şi nici o diferenţiere nu a fost inclusă în legislaţie pentru a se efectua discriminări pe bază de rasă, sex, religie“. În felul acesta, programele de pensii pentru veteranii Războiului de Independenţă, mai ales după extinderea lor şi la membrii familiilor veteranilor (femei, copii), depăşeau prin caracterul lor gen- eral, imparţial şi echitabil, chiar prescripţiile Constituţiei SUA, care limitau cetăţenia şi drepturile colective la bărbaţii albi protestanţi (WASP – n.n.), marginalizând femeile, catolicii, evreii, indienii şi străinii şi ignorând total sclavii afroamericani. Ori participanţii la Revoluţia Americană, nu de puţine ori, au aparţinut, tocmai, categoriilor marginalizate sau ignorate din punct de vedere politico- constituţional. „Garantarea unei pensii pentru un membru al societăţii, în mod tradiţional lipsit de acces la puterea politică şi cu puţine resurse economice, a zdruncinat valorile culturale. Femei, negri, indieni, bătrâni incapabili să se susţină, multor generaţii şi care au utilizat importante sume minorităţi religioase şi-au dobândit, prin intermediul de bani din vistieria naţională în beneficiul unui acestor pensii, o reală independenţă economică“. segment specific al populaţiei, perceput ca fiind De notat că, pe lângă tabelele şi ilustraţiile care îndreptăţit la acest tratament preferenţial“. întregesc textul, lucrarea conţine, în anexă, De aceea, programele de pensii pentru veterani bibliografia utilizată de autor în redactarea textului au reprezentat un mare succes pentru Congresul de faţă. federal, fiind unanim acceptate de populaţie, altfel, Pentru noutatea şi semnificaţia subiectului în prin tradiţie, mai puţin dispusă la cheltuieli publice România, iniţiativa Fundaţiei Culturale „Gheorghe îndelungate şi consistente şi, fapt esenţial, ele au Marin Speteanu”, de a publica cartea doctorului în reprezentat valori semnificative pentru fiecare istorie Max Dent, trebuie evidenţiată, iar prin beneficiar în parte şi au cuprins, în timp, fără calitatea stilului şi a informaţiilor conţinute, ea discriminări, pe toţi cei cărora le erau adresate. merită cu prisosinţă să fie citită de cei interesaţi. În continuare, sunt prezentate principalele repere cronologice legate de finalizarea, între 1776- 1828, a unui cuprinzător şi generos program de DAN CONSTANTIN RĂDULESCU pensii, care recompensau jertfa şi sacrificiul veteranilor din Războiul de Independenţă (1776- 1783). În afara rolului politic de consolidare a tinerei naţiuni americane, jucat de acest program de pensii,

96 P Revista de istorie militarã P CONTENTS

• The History of the Cold War – Dissertation on the Physiognomy of the Cold War – Academician MIRCEA MALIŢA...... 1 – The New Clothes of Propaganda during the Cold War – Colonel CĂLIN HENTEA ...... 11

• The Beginning of Romania’s Westernization – January 24th 1859: Unification, Modernization, Europenization – RUXANDRA VIDRAŞCU ...... 17 – The Independence, an Imperative of Romania’s European Affirmation – Professor Dr. MARIA GEORGESCU ...... 25 – Romanian Military Effort for the Independence Cause – PETRE OTU ...... 31

• International Relations – France saved Yasser Arafat from Perdition! – Ambassador ELIEZER PALMOR, Israel ...... 41 – Preliminaries of Romanian-Yugoslavian Negotiations Concerning the Danubian Porţile de Fier System – Dr. BENIAMIN C. BENEA...... 50

• Army and Society – About the Moral Status of the Romanian Army after August 23rd , 1944 – Colonel (r) Lecturer Dr. GHEORGHE NICOLESCU ...... 57

• Disclosures – Kaiser Wilhelm II, the German High Command and Romania in the Years of the First World War (1 916-1917) – Lecturer Dr. SORIN CRISTESCU ...... 62 – With General Dietrich von Choltitz on the Battlefields of the World War II – EMANUEL ANTOCHE, France ...... 69

• Event ...... 75

• Dictionary of Military History – The „Krupp” Cannons in Cruiser’s „Elisabeta” Endowment – CORNEL I. SCAFEŞ ...... 76

• In Memoriam – Professor JEAN NOUZILLE – commander (r) GHEORGHE VARTIC ...... 79

• Translations – Massimo de Leonardis: The Monarchy, the Army, and the Building of the Italian Nation Translation and Adaptation: MONA ELENA SIMINIUC...... 80

• Reviews: SERGIU IOSIPESCU, GHEORGHE VARTIC, LIVIU VIŞAN, DAN CONSTANTIN RĂDULESCU ...... 87

COPERTA I> Marea familie a Uniunii Europene include [i Rom=nia, de la 1 ianuarie 2007 COPERTA a IV-a> Ordine [i medalii rom=ne[ti cu care au fost r\spl\ti]i cuceritorii [i ap\r\torii ;ndependen]ei> 1- Placa, ;nsemnul [i lenta gradului de Mare Cruce ale Ordinului „Steaua Rom=niei”< 2 - Crucea „Elisabeta”< 3- Medalia „Serviciul Credincios”< 4 - Crucea „Trecerea Dun\rii. 1877-1878”< 5 - Medalia „Ap\r\torii Independen]ei”<

• GHEORGHE VARTIC, redactor-[ef • dr. MIRCEA SOREANU, MONA ELENA SIMINIUC, redactori • LIVIA MANOLE, corector • MARIANA B~HN~REANU, culegere computerizat` • ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizat` • Responsabil de num`r: dr. MIRCEA SOREANU

Adresa redac]iei> strada Constantin Mille nr. 6, cod 010142, Bucure[ti, sector 1, telefon> 3157827, telefax> 004021-3137955 www.ispaim.ro Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr. 1055/2007 B 00136/12/05.04.2007