ANNALES DE L’UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA 13, rue Al. I. Cuza ROUMANIE On fait des échanges de publications avec les institutions similaires du pays et de l’étranger.
ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA 13, Al. I. Cuza Street ROMANIA We exchange publications with similar institutions of our country and from abroad.
COLEGIUL DE REDACȚIE
Răzvan TEODORESCU, Universitatea din Bucureşti, România Mihai CIMPOI, Academia Republicii Moldova, Academia Română Vasile MACOVICIUC, Academia de Ştiinţe Economice, Bucureşti Noemi MARIN, Florida Atlantic University, SUA Ruth OREN, Universitatea din Haifa, Israel Nicolae PANEA, Universitatea din Craiova, România Marian PETCU, Universitatea din Bucureşti, România Dobrinka PIECHEVA, Universitatea din Sofia, Bulgaria Ilie RAD, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România Daniel REICHVARG, Université de Bourgogne, Dijon, France Henry STECK, Department of Political Science, SUNY Cortland, SUA Laurenţiu ŞOITU, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, România Cristiana TEODORESCU, Universitatea din Craiova, România Luis VERES, Universidad de Valencia Facultad de Filología, Traducción y Comunicación Departamento de Teoría de los Lenguajes, Spania.
Gabriela RUSU-PĂSĂRIN – Director Ştefan VLĂDUŢESCU – Redactor Şef Mihaela POPESCU – Secretar de redacţie Alexandra IORGULESCU – Responsabil de număr: nr. 1-2 (2014) Redactori: Alina ŢENESCU (limba română) Monica TILEA (limba franceză) Andreea BRATU (limba engleză)
Aurelia FLOREA – Website Alexandra IORGULESCU – Tehnoredactor ISSN 2247-1499 ISSN-L=2247-1499
CUPRINS
STUDII ŞI ARTICOLE
AKADEMOS
Mihai CIMPOI: Contemporanul: curent literar, cultural sau ideologic ?...... 11
COMUNICARE
Odile RIONDET (Franța): Comunicarea organizațională în Franța: domeniu, formare profesională, comunicarea în organizațiile cu capital social și solidar ...... 23 Gheorghe FLORESCU: Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord- Est ...... 35 Dariana Mihaela BRAT: Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională ...... 47 Răzvan Gh. BUCŞOIU: Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică ...... 63
MEDIA
Mihaela ALBU: Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York ...... 83 Mihaela MARCU: Aspecte ale bilingvismului româno-italian reflectate în presa românilor din Italia ...... 99 Elena Rodica OPRAN: Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic ...... 107 Elena COSTEA: Superman – de la supererou la franciză mediatică ...... 119
CONTENTS
STUDIES AND ARTICLES
AKADEMOS
Mihai CIMPOI: Contemporanul : A Literary, Cultural or Ideological Movement? ...... 11
COMMUNICATION
Odile RIONDET (France): Organisational Communication in France: Field, Training, Communication in Social and Solidarity Economy Organisations ...... 23 Gheorghe FLORESCU: Distorsions in Public Communication on the Assertion of the Identity of the Romanians in North- Eastern Serbia ...... 35 Dariana Mihaela BRAT: Communication and Organisational Behaviour. Case study: Organisational Change...... 47 Răzvan Gh. BUCŞOIU: The Analysis of the Rethoric of Advertising Discourse Used for Automobile Brands ...... 63
MEDIA
Mihaela ALBU: The Romanian-American Press: A Case Study – Lumea libera, a New York Newspaper ...... 83 Mihaela MARCU: Aspects of the Romanian-Italian Bilingualism Found in the Romanian Press of Italy ...... 99 Elena Rodica OPRAN: A Syntactic Analysis and Typology of Headlines ...... 107 Elena COSTEA: Superman – From Superhero to a Media Franchise ...... 119
SOMMAIRE
ÉTUDES ET ARTICLES
AKADEMOS
Mihai CIMPOI: Contemporanul : courant littéraire, culturel ou idéologique ?...... 11
COMMUNICATION
Odile RIONDET : La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire...... 23 Gheorghe FLORESCU : Les distorsions en communication publique de l’affirmation de l’identité roumaine dans la Serbie du Nord-Est ...... 35 Dariana Mihaela BRAT : Communication et comportement organisationnel. Étude de cas dans la situation de changement organisationnel ...... 47 Răzvan Gh. BUCŞOIU : Analyse de la rhétorique du discours publicitaire au niveau des marques de l’automobilisme ...... 63
MEDIA
Mihaela ALBU : La presse roumaine-américaine: Étude de cas – le journal Lumea liberă de New York...... 83 Mihaela MARCU : Aspects du bilinguisme italien-roumain reflétés dans la presse roumaine en Italie ...... 99 Elena Rodica OPRAN : Analyse syntaxique et typologie des titres journalistiques ...... 107 Elena COSTEA : Superman – De super-héros à la franchise médiatique ...... 119
AKADEMOS
MIHAI CIMPOI: CONTEMPORANUL : COURANT LITTERAIRE, CULTUREL OU IDEOLOGIQUE ?
M.le Professeur Dr. Mihai CIMPOI membre de l'Académie Roumaine
Le fait est bien connu que le passage du temps ressuscite, remet à leurs places et classe (tout en dressant aussi un réquisitoire d'ordre valorisant ou analytique) certaines idées, selon, bien sûr, certaines raisons conjoncturales. D'habitude, une telle remise en actualité est fondée sur des desseins à portée stratégique et obéit à des mobiles de nature polémique, destinés à appuyer ou infirmer, à bloquer et à démontrer le mal fondé de certains postulats, idées générales ou orientations (idéologiques). Dans ce sens, il nous suffit d'en référer aux controverses qu'aura générées et stimulées le concept du réalisme aristotélicien, soit en tant que mimésis, imitation - entendue aux sens platonicien ou aristotélicien - du réel, vue comme étant supérieure à la science et à l'histoire grâce à ses niveaux de généralisation et d'essentialisation autrement plus solide, soit en tant que "peinture" du type Balzacien, objective, de la société, soit en tant que formule anti - romantique, soit en tant que forme, doctrinaire et vulgaire, du réalisme socialiste, soit en tant que réalisme magique ou "réalisme éternel". Situées entre l'objectivité exacerbée au plus haut degré, poussée par le naturalisme ou le vérisme à des niveaux jamais encore atteints et l'autre point extrême, celui de la mystification dorée promue par le réalisme socialiste, il nous revient d'attester l'existence de certaines formes réalistes jouissant d'une grande puissance épique, cultivées par Balzac, Tolstoï, Dostoïevski, Creangă, Rebreanu, Gabriel Garcia Marques. Naturellement, les fertiles pâturages de la polémique auront souvent été piétinés dans le but de suivre, coûte que coûte, certaines directions choisies comme programmatiques, et les formules réalistes en sont venues à passer par presque autant de métamorphoses qu'il y en a eu d'époques et de grands auteurs souhaiteux à les aborder, depuis le réalisme "précieux" du XVII-ème siècle en passant par le roman-feuilleton et celui Balzacien (documentaire), puis au naturalisme qui, comme R.-M. Albérès en faisait la juste observation, va s'imposer dès la fin du XIX-ème siècle sous une certaine forme historiquement fondée, pour en arriver au roman post-réaliste et à celui psychologique épanoui durant le XX-ème siècle, etc. Les controverses occasionnées par CONTEMPORANUL, et c'est là un fait indiscutable, ne tiennent pas à l'ordre esthétique mais sont d'ordre
Mihai CIMPOI idéologique, doctrinaire. Celles-ci démontrent, et par surcroît encore, le fait qu'il s'agit là non pas d'une quelconque querelle littéraire, comme il y en a eu tant au long des siècles, mais d'efforts clairement voués à faire endoctriner la littérature, à assujettir celle-ci à certaines idées (socialistes) et à certaines tendances (toujours socialistes) qui, à l'époque, existaient dans le train de la vie publique. Ainsi donc, vu depuis la claire perspective du temps où nous vivons aujourd'hui, libéré des préjugés courants à ladite époque, le CONTEMPORANUL apparaît-il dans sa vraie lumière, non pas comme une école littéraire, non point comme un temple de la culture, mais comme une manufacture vouée à des buts tenant de la propagande, dûment mise au point, qui rafistolait des "idées" qu'elle allait trouver dans des milieux étrangers et les faisait "moudre" à la Roumaine. Il aura constitué la première génération des mécanismes faisant fonctionner des machines de propagande dont la destination était celle d'affaiblir la littérature depuis l'intérieur même de celle- ci et de la faire idéologiser à l'extrême, la mettre au service des ainsi-dits commandements sociaux. Le qualificatif de "courant littéraire" apparait comme un fruit sec dont l'aspect même témoigne de son évident bricolage, précisément dans une période où la littérature Roumaine était soumise à une excessive idéologisation, vu le fait qu'il était placé dans le titre de la très connue monographie de G. C. Nicolescu de 1966 : "Le courant littéraire de CONTEMPORANUL". C'était donc là un tribut payé de bien plus qu'il n'eût valu aux temps où les attitudes idéologiques héritées de Gherea se trouvaient élevées au rang du plus haut caractère d'officialité, en devenant même "absolues". Le rôle tenu par C. Dobrogeanu-Gherea était, à bon escient, exagéré, l'accent étant particulièrement posé sur la contribution de celui-ci tant audit mouvement politique qu'aussi bien à celui littéraire. Comme on le sait, le programme initial du CONTEMPORANUL était d'une nature telle que la science et la culture y tenaient le gros poids (le côté politique y étant soigneusement camouflé), quoique dès le numéro du premier octobre 1891 l'intention y était précisée d'aussi bien imposer une opinion qui portât sur le domaine de la littérature : "Nous tendons à la purification du goût, à la formation d'un public lecteur et d'un courant d'opinion en science et littérature (…)". Le programme esthétique subséquent n'en acquit que de plus en plus de fermeté dans son esquisse de par les poèmes où la profession de foi des auteurs se retrouvait explicitement formulée, comme dans celles de Th.D. Sperantzia et de Constantin Mille (Către poeti [Mot aux poètes] du premier ainsi que Indignarea [L’Indignation]et La poeti [Aux poètes]du second). Dans un esprit messianique et libertaire, regorgeant de rhétorique, nous voyons invoqués ici l'avenir lumineux : "al desteptării timp" ["le temps du réveil"] et 12 Contemporanul : courant littéraire, culturel ou idéologique ? "aripile libertătii" ["les ailes de la liberté"] ; ce sont là des topos que la poésie Roumaine (y comprise celle de Bessarabie) avait abondamment réitérés dans l'immédiat après-guerre. La toute première orientation programmatique déclarée était, bien sûr, le naturalisme, opposé à l'idéalisme et entendu comme l'étude de l'être humain tel que celui-ci apparait en société, " cu patimile lui si cu urmările lui " [ " avec ses passions et la poursuite de ses desseins " ] et aussi comme "intronisation de la vérité à la place des rêves". Ledit programme avance clairement ce genre d'objectifs dans les articles de Dobrogeanu-Gherea publiés en 1885 (Stefan Hudici, Trei comedii ale lui I. L. Caragiale [ Trois comédies de I.L.Caragiale], Caragiale fluierat [ Caragiale chahuté ], D-l Brociner ca descriitor al vietii tărănesti, [ M. Brociner en tant que peintre de la vie paysanne ], Generatia nouă de Turghenev si Dostoevski [ La nouvelle génération des Tourguéniev et Dostoïévski ]), où il pose l'accent sur l' "oglindire" ["réflexion"] vue comme le grand et noble but que doit avoir la littérature et dont le point culminant est l'intention polémique par rapport à Titu Maiorescu qui avait fondé son argumentation sur la contradiction qui existe entre "l'art à tendance" et "l'art pour l'art". Dans un style empreint de négligence, prolixe et, souvent, en brouille avec la logique, style qui n'avait jamais suivi l'esprit de la critique littéraire Roumaine, Dobrogeanu-Gherea éparpillait et consolidait ses touches idéologiques, en poussant au sujet de l'influence du milieu social sur l'artiste, au sujet de "l'idéal moral et social avancé". D'où l'éloge sans condition aucune et méconnaissant toute nuance que G. C. Nicolescu, dsns sa monographie, fait aux actions " de démasquer et de démolir l'essence des théories Junimistes sur l'art, de les discréditer aux yeux de l'opinion publique": "Il commençait ainsi à offrir, parfois, ce qu'aucun parmi les nombreux adversaires que la Junimea avait eu jusqu'alors n'en était arrivé à offrir: une conception nouvelle, solidement fondée, matérialiste, portant sur l'art, la littérature et la critique littéraire, sur le vrai sens de celles-ci. Par conséquent, il offre, à la fois, une vive conscience de la responsabilité qui revient à l'écrivain, tout comme au critique littéraire, face à la société dont il fait partie. Ainsi Dobrogeanu- Gherea assume-t-il les lourdes tâches non seulement de détruire le faux prestige dont jouit la conception esthétique Junimiste, mais aussi bien celle de montrer quelle est la conception juste pour ce qui tient des problèmes essentiels de l'art, de la littérature et de la critique littéraire de ce moment-là". (Ibidem, p. 178-179) Lors de telles mises au poteau, ce qui saute aux yeux c'est le caractère apodictique, "absolu" de celles-ci, sous-tendu par l'arrogance doctrinaire ("a détruit","assumait la lourde tâche", "montrait la seule « conception juste pour
13 Mihai CIMPOI ce qui tient des problèmes essentiels »" ; ce sont là des slogans qui étaient revenus en grâce durant la période des années '50). Contre "la seule conception juste" et contre le fait de situer l'idée sociale au premier plan et l'art au deuxième (dont, par la suite, le réalisme socialiste eût tôt fait de s'enorgueillir), la réaction de Maiorescu est bien connue. Lors de celle-ci, il a été rejoint par I.N.Roman du journal Liberalul de Jashi, par G. Bogdan - Duică, le collaborateur de la Tribuna de G. Cosbuc qui affirmait carrément que Gherea: "dresse des études sociales, qui peuvent bien être intéressantes, alors que Maiorescu se prononce au sujet des oeuvres d'art et les juge en vertu des principes esthétiques", par Al. Vlahutză qui change de perspective après avoir d'abord partagé les convictions de Dobrogeanu- Gherea, par Al.Philippide (dans Convorbiri iterare), par Mihail Dragomirescu qui dit clairement que: "Monsieur Gherea a falsifié la science tout juste pour atteindre à ses buts politiques et s'essaie à infiltrer dans l'opinion publique tant ses idées scientifiques caricaturales qu'aussi bien des <
20 COMUNICARE
ODILE RIONDET : LA COMMUNICATION DES ORGANISATIONS EN FRANCE : LE DOMAINE, LES FORMATIONS PROFESSIONNALISANTES, LA COMMUNICATION DANS LES ORGANISATIONS DE L’ECONOMIE SOCIALE ET SOLIDAIRE
Odile RIONDET Maître de conférences HDR, Université de Bourgogne, Dijon Rectorat de Lyon, Université Lumière Lyon 2 [email protected]
Introduction Je parlerai ce de la communication des organisations en France. Chaque pays a ses traditions universitaires, ses choix de recherche. Chaque pays a son histoire. Chaque pays a ses philosophies. C’est ce que je voudrais faire partager, au-delà d’une simple information sur les cursus français. Parler de la communication des organisations implique bien entendu de réfléchir sur ce que veut dire « communiquer », mais aussi sur ce qu’est une organisation. J’aimerais démontrer que derrière les mots, il y a une grande diversité de réalités, de manières de faire, de choix personnels. C’est pourquoi le titre que nous avons choisi est un peu long. J’essaierai d’expliquer comment la discipline est organisée en France, les questions qu’elle porte, les lieux où elle est enseignée. Et enfin, j’insisterai sur ce que l’on appelle Économie sociale et solidaire, et j’essaierai de montrer pourquoi elle nous intéresse, pourquoi il y a des formations sur la communication de ces organisations particulières.
La communication des organisations en France En France, l’Université intègre dans un même ensemble les sciences de l’information et de la communication. Cela a des conséquences sur l’enseignement et sur la recherche. Nous avons un site d’archives ouvertes qui s’appelle Archivesic. Les chercheurs y mettent leurs articles ou leurs communications de congrès s’ils le souhaitent. Vous y verrez plusieurs ensembles : les hypertextes, la géopolitique, l’espace publique, le cinéma, la bibliométrie, la documentation, les industries culturelles, les médias de masse, la communication scientifique et technique, l’ingénierie des systèmes d’information… Tous ces champs font pour nous partie de la même discipline.
Odile RIONDET Il existe une rubrique spécialisée dénommée Organisation et communication. Je vous cite à titre d’exemple quelques-uns des articles qui y sont classés : les stratégies de communication, la place de l’information et de la communication dans l’innovation, la gouvernance des collectivités locales, la place des espaces documentaires dans la prise de décision, les modes de relations dans les échanges commerciaux, la sémiotique dans le marketing, la place d’un intranet dans les relations de pouvoir, la création de valeurs dans les communautés d’action, la place de la messagerie dans la création du lien social en entreprise, le concept de genre dans la communication des organisations. Cette liste me semble mettre en évidence plusieurs caractéristiques. Comme nous lions information et communication, les chercheurs de la discipline s’intéressent par exemple à l’ergonomie des systèmes d’information ou encore à l’impact des technologies sur l’organisation de l’entreprise. Chez nous, les questions de communication sont proches des ressources humaines, plus que des relations publiques. Toutes les organisations nous intéressent. Il y a bien entendu les entreprises privées, mais aussi les entreprises publiques et les organisations non gouvernementales ou les associations. Nous avons des recherches sur toutes sortes d’organisations : l’enseignement, l’armée, l’hôpital, les musées, les bibliothèques, le cinéma, la justice, les entreprises de presse et les médias, les mairies, les départements, les régions, les institutions européennes, les Églises… . Les recherches évoluent avec le temps. Elles suivent les questions sociales. Par exemple, dans les congrès les plus récents, on note un intérêt pour la communication de crise, la place des marchés financiers dans les industries culturelles, la régulation dans la santé, la question du « capitalisme cognitif », les idéologies industrialistes dans le domaine de la formation, le développement durable, les chartes éthiques. Les recherches en communication des organisations travaillent tous les niveaux de communication : la communication interpersonnelle, de groupe, la communication utilisant la technique. Nos recherches sont marquées par deux écoles de pensée : la phénoménologie et la sociologie du travail. Très peu par les sciences de gestion. La vision des sciences de la gestion est plus proche des préoccupations immédiates des praticiens. La gestion se demande comment faire pour qu’une communication soit efficace. La phénoménologie s’intéresse à ce qui se passe dans la personne qui reçoit un message et en fait l’analyse. Elle est donc plus réflexive et moins appliquée. Et la sociologie du travail a toujours un côté critique. Elle considère par exemple qu’il y a toujours une distance entre des salariés et une direction d’entreprise qui veut 24 La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire intégrer des innovations dans le management. Il faut donc toujours intégrer cette distance comme une vraie question, qui mérite attention.
Qui l’enseigne et où ? Toutes les grandes universités proposent une formation en communication des organisations. Parfois les formations sont généralistes et ne portent que l’intitulé « communication des organisations ». C’est vrai surtout pour les cursus en deux ans ou trois ans (DUT et licences). Il existe ainsi un DUT Communication des organisations à Bordeaux, Besançon, Caen, Tours, Grenoble. Une licence généraliste à Paris 8. Plus souvent, les universités ont des orientations plus précises. La spécialisation peut être au bout de deux ans. Par exemple, en Alsace (Strasbourg), on forme des jeunes à la publicité en deux ans après le baccalauréat. Elle peut intervenir en licence, comme à Bordeaux avec une licence sur la presse d’entreprise. A Nancy, le parcours porte le nom de « Communication d’entreprise et démarche stratégique ». C’est surtout au niveau du mastère que les intitulés se diversifient. Nous citerons ici quelques grands centres. Le premier étant le CELSA, à Paris. Le CELSA a été créé dès les années soixante par des directeurs de ressources humaines, qui estimaient que les étudiants venant du monde de la gestion manquaient de certaines compétences nécessaires à la communication des organisations, et des enseignants de lettres qui souhaitaient professionnaliser leurs étudiants. Le CELSA s’est orienté plus particulièrement sur la communication dite « institutionnelle », c’est-à-dire celle qui porte sur l’image générale de l’entreprise, sa réputation. A Montpellier, la formation de niveau mastère donne une formation générale en communication interne et externe et a l’ambition de former des consultants capables de faire des diagnostics et des audits. Nancy a développé un accord avec l’université de Bucarest spécialisé sur les relations publiques. L’université de Rennes propose un parcours complet intitulé « Pratiques professionnelles d’Internet ». Lyon 2 propose un mastère de « management de l’information dans les organisations privées et publiques ». Ce qui intègre notamment des formations à la gestion des documents dans les organisations. Et une option est spécialisée sur la communication des collectivités locales (mairies, départements, régions). Un deuxième mastère en lien avec l’Allemagne (l’université de Weimar) forme à la communication des institutions franco- allemandes. Un troisième se préoccupe de la « stratégie de marque », c’est-à- dire de communication publicitaire. Toujours à Lyon 2, il existe un mastère de communication des organisations, spécialisé dans la communication des
25 Odile RIONDET organisations humanitaires et de solidarité. Enfin, il n’est pas possible de ne pas citer l’université de Lille, avec une série de mastères originaux. L’un propose une spécialité « Communication et développement des territoires ». Un autre « Communication interne et management des ressources humaines ». Un troisième « Management de la communication dans les organisations et services aux publics ». Ou encore « Journalisme d’entreprise et des collectivités ». Les emplois visés sont divers : le travail peut être en agence de communication ou de publicité, en cabinets conseil ou comme consultant indépendant, dans des services de communication des organisations publiques ou privées, dans des services de ressources humaines, des services de recherche et développement. Les fonctions peuvent être le journalisme d’entreprise, l’organisation d’événements, la communication institutionnelle, la publicité, la communication de crise, les relations extérieures, la réalisation d’audits, la vulgarisation scientifique, la mise en place et la gestion de systèmes d’information avec les services informatiques, l’acceptabilité d’un intranet…
L’économie sociale et solidaire Qu’est-ce que l’économie sociale et solidaire ? Nous pouvons la décrire par ses structures, son état d’esprit, et enfin par ses théoriciens (des économistes). Sur le plan des structures, on désigne par ce terme des entreprises qui ont fait le choix d’une organisation et d’une législation particulière. Il s’agit en résumé d’organisations privées, mais qui choisissent une organisation particulière du capital. Ce mouvement est né au 18ème siècle, s’est affirmée surtout au 19ème siècle, porté par des gens de toutes origines sociales, philosophiques ou religieuses. Ils avaient en commun d’être choqués par les conditions d’existence et de travail imposées par l’industrialisation et de vouloir transformer d’une manière ou d’une autre le lien de l’homme au travail. On cite en général Saint Simon (1760-1825), Charles Fourrier (1722- 1837), aussi bien que le grand mouvement appelé « catholicisme social » (des patrons chrétiens inspirés par les encycliques de la doctrine sociale de l’Église). Cela impliquait bien entendu que la législation autorise ces organisations privées particulières. On verra successivement paraître le décret de 1852 sur les sociétés de secours mutuel, la loi de 1867 sur les coopératives, la loi du 1er juillet 1901 sur les associations. Concrètement, on classe sous le terme « économie sociale et solidaire » un ensemble d’organisations ayant des statuts juridiques différents d’une entreprise classique. Ce sont des « sociétés de personnes » et non des « sociétés de capitaux ». Les plus anciennes sont les coopératives, mutuelles, 26 La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire associations et fondations. Plus récemment les organisations d’insertion ou les associations pour l’agriculture durable, les boutiques de commerce équitable, les fonds d’épargne solidaire, les monnaies locales et systèmes d’échange locaux. Par apport à un pays comme la Roumanie, je sais qu’il est difficile d’imaginer qu’une organisation collective comme une coopérative peut être privée, mais c’est pourtant le cas. Ce sont des structures qui ne sont pas pilotées par l’État et qui, en même temps, ne veulent pas adopter les modes de gestion habituels de l’entreprise privée. Ces organisations reposent sur des principes originaux. Les structures sont autonomes par rapport aux pouvoirs publics. Ce sont des organisations privées, mais en décalage avec une série de règles habituelles de l’entreprise. Elles ont pour fonction de répondre à un besoin. Le service rendu reste l’objectif principal avant le profit. Le premier principe est ainsi la priorité du développement de l’homme par rapport au développement du capital. De ce principe découle l’organisation juridique. Par exemple, dans une SCOOP, ce sont les salariés qui détiennent le capital, et une personne égale une voix. La gestion est participative. La valeur ajoutée est répartie entre les membres. Plusieurs mettent en place des systèmes de coopération, ce qui les différencie des relations de concurrence. Les usagers sont souvent impliqués dans la con- ception des services ou des produits et dans le fonctionnement. Les produits et services produits peuvent être en partie marchands et en partie non mar- chands. Pour tout ce qui est des produits, les circuits courts sont privilégiés. Nous pouvons prendre quelques exemples. Les associations pour le maintien de l’agriculture paysanne proposent à des groupes de 50 personnes d’un même quartier de payer une cotisation. En échange, elles recevront chaque semaine un panier de fruits, légumes, etc. de producteurs locaux. C’est une alternative à l’agriculture intensive et à la vente par la grande distribution. Encore un exemple : dans un quartier, un système d’échange est mis en place, qui ne passe pas par la monnaie officielle. Certains proposent des cours d’anglais, d’autres de la plomberie, d’autres des cours de cuisine. Les échanges proposés font l’objet d’une estimation, mais ne passent pas par la monnaie. Ceci au niveau le plus local. Mais l’économie sociale et solidaire va jusqu’aux grandes associations caritatives et ONG, avec plusieurs centaines de salariés et des activités internationales (Médecins sans frontière, OXFAM, Caritas…). Les coopératives dans l’UE représentent 63 millions de membres et plus de 370 milliards d’euros de CA. Les mutuelles 47 millions de sociétaires et 22 milliards de CA. Sans compter les associations et leurs salariés. Au total 6,7% des emplois de l’UE sont concernée, et même 10% en France en 2008 selon l’INSEE.
27 Odile RIONDET En France, l’économie sociale et solidaire est un mouvement profond depuis le 19ème siècle. Il est même intégré dans la vie sociale, politique et économique à travers ce que l’on appelle le « Conseil économique et social », qui dans sa forme actuelle date de 1946. Mais il y en avait des équivalents dès 1925. Dans ce conseil siègent des représentants du monde économique et de l’entreprise, mais aussi des représentants des mutuelles, des associations, des fondations qui donnent leur avis sur la politique suivie, au nom de la cohésion sociale. Ce conseil peut également s’auto-saisir de questions qu’il juge graves et il a des branches dans les régions. L’idée est que les contre-pouvoirs sont nécessaires et que les citoyens doivent pouvoir participer à la vie démocratique de multiples façons, et pas seulement lors des élections. L’économie sociale et solidaire a ses partisans et ses détracteurs. Les opposants l'accusent de faire de la concurrence déloyale aux entreprises privées ou de se substituer aux devoirs des pouvoirs publics. L’Union Européenne n’est pas favorable à l’économie sociale. Elle a obligé plusieurs établissements, autrefois coopératifs, à se transformer en sociétés commerciales si elles voulaient agir dans d’autres pays que la France. C’est en ce sens que l’UE est souvent comprise comme « ultra-libérale ». Il est vrai aussi, à l’inverse, que ce domaine est devenu un véritable marché du travail, et que les grosses associations ou ONG fonctionnent de plus en plus de manière professionnelle, qu’elles ont des manières de travailler proches de celles des entreprises de même taille. L’économie sociale et solidaire a ses théoriciens. En France, l’économiste contemporain le plus connu est sans doute François Perroux. Mais on peut aussi citer à l’étranger Amartya Sen et Joseph Stiglitz. L’idée globale, exprimée par exemple dans l’ouvrage de Jean-Paul Maréchal (2005), est que nous devons avoir une vision de l’économie qui intègre l’éthique comme un de ses paramètres. Cette perspective est bien évidemment en opposition avec un néolibéralisme simplifié, qui estime que la seule règle à appliquer en économie est celle du marché. La raison en est que le marché s’auto-régule et équilibre seul les intérêts des uns et des autres. Selon la règle élaborée par Walras dans les années 1870, l’équilibre simultané de tous les marchés est une situation à la fois économiquement et socialement optimale. Il n’y a donc pas de distinction à effectuer entre les règles de l’économie et celles du social. Les bénéfices individuels ou de groupes sont des effets collatéraux secondaires de la mécanique économique, qui par elle-même n’a pas de question à se poser sur le bon ou le bien. Concrètement, cela s’est traduit par des politiques comme celles de Reagan ou de Thatcher : réduction des dépenses publiques, abaissement de la fiscalité, privatisation de l’éducation, suppression des aides sociales (qui nuisent au travail)… La dérégulation des marchés financiers des USA et de la 28 La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire Grande-Bretagne vont obliger les autres places financières à faire de même. Toute chose est définie par sa valeur marchande. Mais les inégalités se creusent dans le moment où le monde s’enrichit globalement. Joseph Stiglitz estimera que la mondialisation « ne marche pas ». La pénurie ne permet pas la répartition, mais l’abondance ne garantit pas la justice. D’autres s’interrogent sur la démission du politique. Ils renouent ainsi avec la philosophie grecque : chez Aristote, l’économique est subordonné au politique, car le but de l’économie est la richesse tandis que le but du politique est le bien. Pour Keynes, la politique économique est l’un des aspects de l’éthique. La question éthique va disparaître plusieurs dizaines d’années après la Deuxième Guerre mondiale, ne survivant que chez quelques auteurs (dont François Perroux), puis revenir un peu avec la pensée de John Rawls ou de Michaël Walzer, notamment liée à la question du développement durable et de notre responsabilité vis-à-vis de nos descendants.
La communication de l’économie sociale et solidaire Comme nous l’avons vu, l’économie sociale et solidaire est en expansion. Les ONG, associations et fondations sont parfois de véritables multinationales. Les besoins de professionnalisation sont donc importants. Parmi ces besoins, il y a ceux qui portent sur leur communication. Qu’est-ce qui est donc proposé en la matière? Et est-ce différent des cours habituels de communication des organisations ? La communication de l’économie sociale et solidaire est en partie spécifique. En partie à cause de son contexte. Elle implique d’abord une connaissance du cadre juridique de l’action humanitaire. Des connaissances en géopolitique et sur l’économie de la pauvreté. Une réflexion sur les relations interculturelles. Et un retour sur soi-même, par une analyse de la psychologie de l’engagement. Il existe également des occasions spécifiques de communication. Par exemple la recherche de fonds ou le plaidoyer pour une cause. Il est alors difficile de classifier strictement ce genre d’opérations par la distinction habituelle entre communication publicitaire et communication institutionnelle. De plus, les actions impliquent souvent une démultiplication des cibles de la communication. Par exemple s’adresser à un député tout en faisant une campagne de sensibilisation en direction du grand public. Elle est par contre tout à fait similaire à toute autre communication pour ce qui concerne les techniques employées et les instruments à construire. Il peut s’agir soit de techniques intellectuelles (gestion de projet, argumenta- tion), soit de techniques matérielles (publication, affiche, moyens vidéos).
29 Odile RIONDET La démarche de professionnalisation prend les chemins habituels. Cela implique l’identification des profils professionnels, la définition de diplômes y aboutissant, la mise en place éventuelle de filières et de liens avec les organisations employeuses, l’apparition des professions correspondantes dans des répertoires professionnels et un code de déontologie. Des réunions internationales ont lieu dans cet esprit, dont une en octobre dernier à Genève. Les différents pays ont eu alors l’occasion de comparer les contenus, les méthodes d’enseignement, les filières, les organismes de formation intervenant dans ce secteur. Pour un certain nombre de pays, où les universités sont fortement payantes, le domaine de l’humanitaire et de la communication dans l’humanitaire sont clairement un secteur économique en expansion, ce qui offre des opportunités intéressantes de vente de formations. Dans cette perspective, les formations ne dureront que quelques années, le temps d’épuiser en quelque sorte le marché. Dans d’autres pays, la philosophie est différente. La question de la recherche notamment est posée seulement lorsque les formations sont intégrées dans un ensemble disciplinaire, comme l’une des options. On peut alors comprendre la question de la communication dans l’économie sociale et solidaire comme un cas particulier de la communication des organisations. Et notamment, sur le plan de la recherche, comme un lieu de réflexion sur les fonctions de la communication dans les organisations. Des organisations se placent délibérément en marge ou en opposition à l’univers marchand, affichent un objectif ou une intention de solidarité dans leurs statuts ou leur raison d’être. Dans le même temps, elles professionnalisent de plus en plus leur communication, comme l’ont fait avant elles les entreprises internationales. Elles utilisent des images pour mobiliser, médiatiser, interpeller. Comment gèrent-elles la relation entre les objectifs et les moyens utilisés ? Il n’y a pas un univers économique forcément semblable à la jungle et un univers de solidarité forcément altruiste. Il y a aussi dans les ONG du cynisme et de l’hypocrisie (Meyer, 2004). La volonté de pouvoir ou la soif de la possession sont toujours à la fois incontournables et inextinguibles et trouvent toujours le moyen de s’exprimer. La question est beaucoup plus complexe. C’est celle des rapports Nord-Sud, des différences d’économies. Les meilleures intentions peuvent s’avérer problématiques. Par exemple il est certainement bon de croire à la nécessité du développement durable et d’obliger les entreprises à s’en préoccuper. Mais est-ce toujours compatible avec les entreprises du Sud ? L’obligation de mettre en place des tableaux de bord, une gouvernance, une observance des normes et procédures est plus souvent possible seulement pour les entreprises du Nord.
30 La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire L’entreprise, qu’elle soit publique, privée ou du tiers secteur (c’est-à- dire de l’économie sociale et solidaire), est l’un des lieux de choix raisonnés sur des formes de vie. Elle a un environnement politique, prend sa place dans des projets et des territoires. Elle a des partenaires avec lesquels elle entretient des relations contractuelles ou non contractuelles, ce qui implique de se préoccuper de la gestion des relations commerciales sur le mode de la confiance1. Elle vit dans un univers légal qui lui permet de choisir une forme d’organisation dont la cohérence avec les discours peut être interrogée2. Elle prend ses responsabilités dans la manière d’entendre les besoins non couverts et de proposer les modalités de sa réponse3. Et nous sommes alors renvoyés, au-delà des oppositions simplistes, à notre manière construire et de réguler nos échanges. A notre responsabilité en la matière. Et ceci tant sur le plan personnel que dans les structures imaginées et mises en place, dans les organisations dont nous sommes parties prenantes.
NOTES : 1 Debos, Franck, « Une tentative d’optimisation des échanges commerciaux interentreprise par l’optique relationnelle », 16th international conference of RESER services governance, Lisbonne, 2006 (accessible sur archivesic.ccsd.cnrs.fr) 2 Billaudeau, V., « La communication en économie sociale : au cœur et à la lisière des enjeux stratégiques », 17ème congrès de la SFSIC 2010 (en ligne sur www.sfsic.org) 3 Zacklad, M., « L’économie des fonctionnalités encastrée dans la socio-économie des transactions coopératives : dynamique servicielle et fidélisation soutenable. » 16th international conference of RESER services governance, Lisbonne, 2006 (accessible sur archivesic.ccsd.cnrs.fr)
BIBLIOGRAPHIE : Billaudeau, V., « La communication en économie sociale : au cœur et à la lisière des enjeux stratégiques », 17ème congrès de la SFSIC 2010 (en ligne sur www.sfsic.org) Chopart, Jean-Noël (dir.), Neyret, Guy (dir.); Rault, Daniel (dir.), Les dynamiques de l’économie sociale et solidaire, La Découverte, 2006. Debos, Franck, « Une tentative d’optimisation des échanges commerciaux interentreprise par l’optique relationnelle », 16th international conference of RESER services governance, Lisbonne, 2006 (accessible sur archivesic.ccsd.cnrs.fr) Draperi, Jean-François, Où va l’économie sociale et solidaire ? Une réponse à la crise ?, Dunod, 2011.
31 Odile RIONDET Duchatel, Julie (dir.); Rochat, Florian (dir.), Produire de la richesse autrement : usines récupérées, coopératives, micro-finances… les révolutions silencieuses, CETIM, 2008 Dubuisson Quellier, Sophie, La consommation engagée, Presse de la Fondation des sciences politiques, 2009. Fourel, Christophe (dir.), Nouvelle économie sociale : efficacité, solidarité et démocratie, Syros, 2001. Fremeaux, Philippe, La nouvelle alternative ? Enquête sur l’économie sociale et solidaire, Petits matins, 2011. Laville, Jean-Louis, L’économie solidaire: une perspective internationale, Hachette, 2007. Laville, Jean-Louis (dir.); CATTANI, Antonio (dir.), Dictionnaire de l’autre économie, Desclée de Brouwer, 2005. « Les placements éthiques : l’épargne alternative et solidaire en 80 fiches. » Alternatives économiques, 2001 (Hors-série pratique n° 6) Les services de proximité en Europe : pour une économie solidaire, Syros- Alternatives, 1992 « L’économie sociale de A à Z. » Alternatives économiques, HS n°38 bis, 2009/03. Lipietz, Alain, Pour le tiers secteur : l’économie sociale et solidaire, La Documentation française, la Découverte, 2001. Maréchal, Jean-Paul, Éthique et économie, une opposition artificielle, Presses universitaires de Rennes, 2005. Meyer, Vincent, Interventions sociales, communication et médias, L’Harmattan, 2004. Rousseau, François et Braley, Elisa (dir.), Atlas commenté de l’économie sociale et solidaire, Observatoire national de l’ESS, Juris associations Hors-série, janvier 2012. Servet, Jean-Michel (dir.), Une économie sans argent : les Systèmes d’Échange Local, Seuil, 2000. Thome, Pierre et Viveret, Patrick (dir.), Créateurs d’utopies - Démocratie, Autogestion, Économie sociale et solidaire, Editions Adels, 2012. Zacklad, M., « L’économie des fonctionnalités encastrée dans la socio- économie des transactions coopératives : dynamique servicielle et fidélisation soutenable », 16th international conference of RESER services guvernance, Lisbonne, 2006 (accessible sur archivesic.ccsd.cnrs.fr)
32 La communication des organisations en France : le domaine, les formations professionnalisantes, la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire ABSTRACT: In this paper, we shall try to define the domain of organizational communication in France, to establish a typology of vocational training and to understand which is the role and the importance of communication in organizations linked to the Social Solidarity Economy. An integrative approach imposes reflecting upon the meanings of the communication act, as well as on the meanings and reasons of being of an organization. I am going to highlight the way in which this discipline “organizational communication” is organized in France, and the issues it raises and to establish the cartography of places and levels on which it is taught. Finally, I am going to emphasize the importance of teaching this discipline as well as the importance of professional training on the communication specific to organizations of the Social Solidarity Economy. KEY-WORDS: organizational communication, Social Solidarity Economy, vocational training, French space.
RÉSUMÉ : Dans cet article, je vais essayer de définir le domaine de la communication des organisations en France, d’établir une typologie des formations professionnalistes et de comprendre quel est le rôle et quelle est l’importance de la communication dans les organisations de l’économie sociale et solidaire. Une approche intégrative impose la réflexion sur les significations de l’acte de « communiquer », ainsi que sur les significations et raisons d’être d’une organisation. Je vais insister aussi sur la manière dont cette discipline « communication des organisations » est organisée en France, sur la problématique qu’elle soulève et établir une cartographie des lieux et des niveaux où elle est enseignée. Enfin, je vais mettre en évidence l’importance de l’enseignement et des formations sur la communication des organisations particulières de l’économie sociale et solidaire. MOTS-CLÉS : communication des organisations, économie sociale et solidaire, formations professionnalisantes, espace français.
REZUMAT: În acest articol, voi încerca să definesc domeniul comunicării organizaţionale în Franţa, precum şi să stabilesc o tipologie a programelor de formare profesionalizantă, precum şi să înţeleg care este rolul şi importanţa comunicării în organizaţiile economiei sociale şi solidare. O abordare integrativă va impune reflecţia cu privire la semnificaţiile actului comunicării,
33 Odile RIONDET şi la semnificaţiile şi raţiunea de a fi a unei organizaţii. Voi insista asupra manierei în care această disciplină “comunicarea organizaţională” este organizată şi se derulează în Franţa, precum şi asupra problematicilor pe care le ridică, şi voi stabili o cartografie a locurilor şi nivelurilor la care este predată această disciplină. În sfârşit, voi pune accentul pe importanţa predării acestei discipline şi asupra necesităţi organizării de programe de formare în domeniul comunicării specifice organizaţiilor asociate economiei sociale şi solidare. CUVINTE-CHEIE: comunicare organizaţională, economie socială şi solidară, stagii/programe de formare profesionalizantă, spaţiu francez.
34 GHEORGHE FLORESCU: DISTORSIUNI ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ DESPRE AFIRMAREA IDENTITĂŢII ROMÂNILOR DIN SERBIA DE NORD-EST
Conferențiar univ. dr. Gheorghe FLORESCU Universitatea din Craiova [email protected]
I. Istoriografia românească dovedeşte că poporul român şi limba română s-au format în spaţiul aflat în arealul Romanităţii orientale, pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Populaţia tracică de la sudul Dunării a început să fie romanizată înaintea celei de la nordul fluviului, romanii începând în ultimele decenii a. Hr. şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian. După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc.), Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române [1]. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei, cuprinzând, din Serbia, ţinutul de la Muntele (Rjtan) Rătan [2] la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom. N. Iorga [3] spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă, tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar G. Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”[4]. În „Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre.[5] La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc etnic românesc la sud de Dunăre care vorbeau „rumuneşce” [6]. II. Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean, documentân- du-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Scria că la 1857 erau 39.728
Gheorghe FLORESCU români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 000[7]. La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186, dezmembrat de Murat I la 1389.[8] Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859- 1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860, de pildă la Bregova, aproape de Vidin era şcoală românească [9]. În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din Bor, Zlot, etc [1o]. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari europeni că “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte” [11]. În armata a treia a generalului Leşianin, la Zăiceri/Zăiciar, erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi mulţi sunt executaţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu [12]. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei). III. O realitate etno-lingvistică şi culturală este exprimată fundamental prin studii ştiinţifice istorice, lingvistice, etno-culturale etc. şi de comunicarea publică, cu atât mai persuasivă, cu cât este conexată cu interese politico- administrative şi care crează bariere în diseminarea adevărului ştiinţific. De aceea este necesar să fie augmentate în planul comunicării mai ales acele concluzii rezultate în urma cercetării de teren şi de arhivă, inventariate acele observaţii şi constatări ale unor mari personalităţi care s-au oprit asupra problemei la care ne referim. Faţă de autoritatea ştiinţifică a unor astfel de concluzii, răstălmăcirile (vezi, spre exemplu, recensămintele din 2002 şi 2011) mai mult sau mai puţin oficiale, deşi insistente, nu rezistă în faţa probei timpului, deşi crează mari neajunsuri pentru o tratare corectă a problematicii minorităţii româneşti, din punct de vedere politico-administrativ şi ca fapt de conştiinţă publică. În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între românii noştri” al lui T. Georgevici, apărut la Belgrad în 1906, ce avea ca subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi aromâni”. Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până 36 Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord-Est dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava. Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut mulţi români - o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri, munţi şi ţinuturi întregi (Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români [13]. Astăzi se fac afirmaţii că în Timoc (în Bulgaria şi Serbia) ar trăi nu mai puţin de 2.000.000 de români[14], însă, de exemplu, la 1980 Iugoslavia nu recunoştea că ar avea mai mult de 223.000 români şi aromâni [15]. La recensământul din 1971 au fost trecuţi abia 14.724 vlaşi, probabil doar cei care nu cunoşteau limba sârbă, restul fiind bilingvi. Până în 1948 aveau 2 publicaţii „Vorba noastră“ şi „Lucrul nostru“. La Pojarevaţ apărea bilingvul „Bilten”. Milovan Gilas va desfiinţa aceste publicaţii după ce în paginile acestora începea să fie folosit des termenul de „român”. Ziarul Naşa Reci scrie că poliţia din Slatina Borului a confiscat 500 abecedare româneşti în 28 august 1993 şi prezintă fapta ca o mare biruinţă a organelor de drept[16). Ziarul Novosti din 5 august 1996 reia fapta aceasta măreaţă a poliţiei, dar înfierează şi ideea doar a înfiinţării de şcoli româneşti. În ziarul Srpska rec din 20.05.1996, deputatul Vladimir Dapcevici din partidul lui Vuk Draşcovici avansează pentru valahii timoceni cifra de 1.100.000. Autorităţile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în lucrarea “Printre românii noştri” scria: “Ştiu că la aceasta mulţi dintre " patrioţii " noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că eu comit o " trădare" faţă de Patrie, atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă " chestiune românească " care după părerea lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile de faţă toată lumea ştie că în Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul Român se ţine socoteală până şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din Asia Mică, Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai vorbim despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania, Basarabia, Bucovina. Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din
37 Gheorghe FLORESCU Serbia, care pentru cei din Regatul vecin, sunt doar peste Dunăre” [17]. Iacşici scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei reprezentând 10,4% din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că aceştia reprezintă 14% din populaţia pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor”. Mai scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi de la natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”. Franjo Kuster, directorul Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia 196.285 români. Weigand identifică la 1900 o sută de sate româneşti dintre care a vizitat jumătate, observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a sârbiza pe români”. Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat şi de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151 localităţi curat româneşti şi 42 mixte. Eminescu scria despre românii din această zonă că “nu le e permis a avea şcoale şi biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ şcoli şi biserici de limbă română. La 18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul României privind situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie, guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T. Maiorescu că “Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor vlahilor şi crearea unui episcopat pentru aceştia”. [19] Cu toate că sârbii la 1833 au început imediat interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti pe care le puteau alege dintr-o listă la botez, cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul mai ales după ce la 1919 unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român, ci apare o nouă etnie – cea valahă cu 142.773 suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi şi după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. În 1953 apar în statistici doar 36.728 valahi şi 198.728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1.330 valahi şi 2.233 români. Să luăm totuşi în calcul cifrele oficiale din 2002 care dau circa 40 mii vlahi şi 5 mii români, plus 30 mii români în Voivodina, chiar dacă toată lumea spune că numărul valahilor este de 10-20 ori mai mare în realitate. Recensământul mai arată încă 15000 sârbi de limba maternă valahă! Chiar şi acest recensământ din 2002 arată că ar fi cazul ca în câteva localităţi vlahii şi românii de acolo să aibă măcar o oră două pe săptămână posibilitatea la şcoală de a-şi cultiva limba maternă. Iată plase în care românii şi valahii nu sunt nesemnificativi nici măcar în acest recensământ: Kucevo-28,3%, Boljevac- 26,7%, Zagubica-22,4%, Bor-18,2%, Majdanpek-12,2%, Petrovac-10,9%, Golubac-9,9%, Negotin-7,5%, Zajecear-4,8% etc. Prin comparaţie în 38 Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord-Est Voivodina românii şi valahii declaraţi sunt şi ca număr total mai puţini cu aproape 50% dar şi ca pondere locală înseamnă mai puţin decât cei din Timoc. Astfel în plasa Alibunar unde au mai multe şcoli şi biserici românii sunt doar 26,5%, în Vârşeţ doar 10,9%, în Zitişte 9%, în Plandişte 7,2%, în Kovacica 7%, în Bela Crkva 5,5%, iar în Novi Sad unde au televiziune şi bibliotecă doar 0,2%. Este evident şi în acest recensământ că românii timoceni sunt mai mulţi şi ca număr şi ca pondere locală decât cei bănăţeni, dar nu au nici cel mai neînsemnat drept la păstrarea identităţii naţionale. În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici de redeşteptare naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39.953 valahi şi 4.157 români. Un număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi etnice fireşti. Rezultatele recensământului din 2011 consemnează pentru întreaga Serbie un număr de 29.332 de români sau 0,41% din populație (față de 34.576 în 2002 — 0,46%), precum și 35.330 de 'vlahi' sau 0,49% din populație. Potrivit organizațiilor românești din teritoriu, rezultatele recensământului din 2011 nu reflectă realitatea, estimările neoficiale indicând un număr cu mult mai mare al etnicilor români, cuprins între 250.000 și 300. 000 de persoane. Remarcăm modul în care sunt folosite denumirile români, români din nord-estul Serbiei, români din Voivodina, vlahi, sârbi cu limba maternă vlaha, determinând voit o confuzie termonologică, pentru a da credibilitate statisticii recensămintelor. Referitor la aceste recensăminte ciudăţeniile lor pun în discuţia chiar şi a unor intelectuali sârbi, obiectivitatea cu care au fost realizate. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240.000. O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic”. Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative, nici măcar în Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari”. În acelaşi buletin editat de Belgrad [20] se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română”. Organizaţiile româneşti au contestat oficial recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut la fel ca mai înainte.
39 Gheorghe FLORESCU IV. Cristea Sandu Timoc [21] cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945 către Tito învăţământ şi slujbă religioasă în limba română. Va trimite un memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi directorului ziarului Borba din Belgrad. Iancu lu Moană Simeonovici în „Kâncicătoarea partizănească” din 1946, Zaiceri, la pag 1-3 în Introducere („până-n vorbă”) spune că în război „Rumunii nu s-au bătut numai pentru slobodă, numai şi ge cultură şi ge scire, să vorbească şi scrie limba lor fărge frică”. Avusese loc în septembrie 1946 şi o conferinţă a rumânilor din ocrugul Zaiecear cu care ocazie au vorbit pe lângă Moană şi Toza Ţucanovici, Radulovici, Dimitrievici, Trochici, Filipovici etc întocmind şi o listă cu 9 măsuri concrete de a-şi cultiva limba maternă că „ge mici noi vorbim românieşcie”. Lingvistul Momcilo Savici scrie la 1967 şi la 1979 că limba acestora este româna. În 1946 ambasadorul român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni români că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat pe lângă Ministerul Iugoslav de Externe. I s-a răspuns că „în Timoc nu sunt români“ şi a fost obligat să părăsească Belgradul [22]. Cristea Sandu Timoc pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor de liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi Sârbulovici din Gârleana. Iată încă alte cazuri cunoscute de încălcare a drepturilor românilor în zonă. Prefectura Zaicear prin ordinul 3190/23 martie 1899 interzicea portul căciulii „clăbăţ” bărbaţilor şi „ceapsei” femeilor. Vor avea loc proteste şi se va îndulci ordinul. Îîn luna mai 30 de românce au plecat să ceară audienţă fostei regine Natalia (româncă) dar ofiţerii sârbi nu le-au permis. Episcopul Milentie Vuic de Timoc emite pastorala 765/18 august 1899 prin care publică o listă de nume sârbeşti afişată în biserici şi din care se obligau preoţii să aleagă nume de botez. Profesorul Nicolici de la liceul din Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii româneşte. În dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi româneşti. Profesorul de filozofie din Alexinaţ, Iovan Ilici (Ion Ilie din Brestovaţ) este demis şi scos din viaţa civilă în 1912, fiindcă ceruse şcoli şi biserici de limbă română în Timoc [23]. Dr. Nicolae Lupu ministru ţărănist cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să treacă Dunărea în România la munci agricole. La 4 iunie 1935 la Bor are loc „răscoala cea mare ţărănească” numită „vlaşka buna”. Stepan Radici, împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928, spunea că e greu de explicat cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi cărţile în biserică erau valahe. La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Serbia a prezentat Conferinţei de Pace de la Paris “Memoriul [24] românilor din Serbia” care exprima (bazându-se pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi României. Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu: Pe o suprafaţă de 12.240 km2, 40 Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord-Est adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi Pojarevaţ sunt locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele Morava şi Timoc locuiesc şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc). Se spunea că românii în 1859 reprezentau a noua parte din populaţia statului sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510, iar la 1900 doar 122.420, cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul sârbilor din cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se aprecia că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi Craina românii reprezentau 80% din populaţie, iar în celelalte două între 20- 30%. Limba românească fusese gonită din biserici, interzisă în şcoli, cărţile sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia publicaţiilor româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să accepte nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare biserică, fiind singurele îngăduite. Se cita cazul profesorului Nicolici de la liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit româneşte cu părinţii şi prietenii. În 1909, cu dosarul 9695, la Tribunalul din Negotin a fost acuzat un preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri şi cărţi româneşti. Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui articol făcând o excursie la Negotin a avut “simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin trecătoarea Groniac şi de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu îţi este de folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau regulamentele administrative din multe plase trebuie să fie tipărite în româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc). Memoriul mai spunea că guvernele de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale în faţa nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs cererilor românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă Belgrad pentru a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică românească. În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb. Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa de Pace care urma să aşeze Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb. România la 1919 nu a cerut explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că sârbii ar pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat Conferinţei de pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la patria mamă a sutelor de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia, valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au păstrat limba, tradiţiile şi conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul bulgar
41 Gheorghe FLORESCU al Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de români pe care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării” [25]. Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia în care activau nume ca Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T. Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov. 1918, la hotel Ungaria s-a discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema abuzurilor săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat. [26]O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă. În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre este o situaţie net superioară pentru minorităţi: cei 35.000 români sunt majoritari în doar 17 localităţi, învăţământ în limba română fac în 9 localităţi, în celelalte se studiază doar limba română facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine, dar este incomparabil cu zona Timocului. V. După anul 1990 au fost realizaţi câţiva paşi timizi de afirmare a identităţii etnice a românilor din nord-estul Serbiei pe fondul unei opozitii totale a autorităţilor sârbe, în diversele lor formule statale, fapt redat elocvent de încercările de mistificare a realităţii cu prilejul recensământului din 2002[26]. Dar vremurile s-au schimbat, iar cum orice acţie are perchea ei, re- acţia, s-au intensificat şi activităţile româneşti din zonă. În primul rând a apărut un adevărat apostol al neamului, al credinţei strămoşeşti, preotul Bojan Alexandrovici, care cu sprijinul autorităţilor bisericeşti din România predică în limba română, uneori în condiţii care amintesc de sacrificiul primilor creştini, ale mulţimii de preoţi români prigonţti şi a întemeiat prima biserică românească la Malainiţa, a îndemnat şi realizat troiţe ale credinţei pe locurile unde au fost candva biserici româneşti, sub permanenta opresiune a autorităţilor religioase şi laice sârbe. În prezent s-au înmulţit slujitorii bisricii româneşti, s-a deschis un Protopopiat ortodox la Negotin, dar s-a accentuat şi ostilitatea autorităţilor sârbeşti. Cu toata deschiderea organizaţiilor româneşti din zonă, ale sprijinului ţării mamă, autorităţile sârbe nu acceptă un dialog real şi obiectiv, din moment ce comisia mixtă bisercească nu se întruneşte pentru că patriarhia sârba nu participă, emisiunile la radio şi televiziune în limba română au fost desfiinţate, cât de firave erau ele, unii lideri ai românilor sunt monitorizaţi şi izolaţi în acţiunile lor, sunt încurajate dezbinări pe false probleme etnice (vlahi- rumuni-români) etc. Toate acestea au fost aduse la cunoştinţa organismelor europene. Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat în 2008 o Rezoluţie care se referă în mod special la situaţia românilor din răsăritul Serbiei şi care reaminteşte principiul enunţat de Convenţia-cadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale în sensul că “orice încercare privind 42 Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord-Est impunerea identităţii unei personae sau unui grup de persoane este inadmisibilă”. Documentul constata politica dublului standard faţă de românii din Voivodina în raport cu cei din Serbia de nord-est. Toate drepturile conferite pentru românii din Voivodina, în special accesul la slujba religioasă în limba română, presa şi şcoala în limba română trebuie sa fie acordată şi românilor din Serbia de nord-est. Reprezentanţii românilor din Timoc încep să se regăsească sub aceeaşi umbrelă formată din limba română, tradiţiile strămoşeşti, folclorul românesc inconfundabil, chemarea originilor şi pământului pe care o menţine istoria comună. Mai mult, problemele minorităţii naţionale române au fost aduse la cunoştinţa forurilor internaţionale prin documente cum sunt cele iniţiate în cadrul Comitetului pentru Drepturile Omului din Negotin sau Reţelei de comitete pentru drepturile omului din Serbia CHRIS, între care enumerăm: Raportul alternativ al aplicării Cartei despre limbile minorităţilor sau regionale din Serbia depus la Consiliul Europei (30 iunie 2007) ;Raportul alternativ al aplicarii Cadrului conventional pentru apărarea drepturilor minorităţilor naţionale din Serbia (30 septembrie 2007), depus şi el la Consiliul Europei; întâlniri cu reprezentanţii forurilor europene, şi contribuţii la Rezoluţia 11528/2008 şi Recomandării 1845/2008 a Consiliului Europei în urma raportului pe care Jurgen Herman l-a depus la acest for European; alte documente prezentate comisarului OEBS pentru minoritati nationale Knut Vollbaek etc. Crearea în Serbia a Consiliului Naţional al Minorităţii Române cu sediul la Novi Sad şi crearea Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe cu sediul la Bor este în spiritul unei politici coerente a guvernului sârb, pe de o o parte de a-i dezbina pe români şi pe de altă parte a oferi exemple de respectare a normelor europene în domeniu, în fapt continuând neacceptarea unei realităţi etnice care se încăpăţânează de secole să reziste tuturor vicisitudinilor. O doamnă, secretar de stat din Ministerul pentru Drepturile Omului si ale Minoritatilor de la Belgrad a confirmat prin declaratiile facute că politica de asimilare a românilor din Valea Timocului continuă. Ea afirma, cu cîţiva ani în urmă, că vlahii nu sunt români, mai mult că România duce o politică de “românizare”! Pe acest fond al mistificării realităţii problema etnică a românilor din Serbia poate deveni o problemă politică, ceea ce în contextul includerii Serbiei în procesele de aderare la Uniunea Europeană crează dificultăți suplimentare. Redeşteptarea naţională a românilor din Serbia este de neoprit. Înţelepciunea celor două ţări, România şi Serbia, cu veleităţi europene este de a gestiona acest proces pe o zonă a respectării drepturilor minorităţilor, obligatoriu pe baza principiului reciprocităţii, la standardele din România, apreciate pe plan internaţional.
43 Gheorghe FLORESCU O premisă favorabilă ar putea să o constituie conturarea unui model româno-bulgar în afirmarea drepturilor românilor din Timocul bulgăresc, ca o bună practică în domeniul minorităţilor din vecinătate a două ţări membre ale Uniunii Europene. Există însă şi o dificultate majoră, sensibilă atât pentru zona Balcanilor, cât şi în planul construcţiei europene, generată de atitudinea Greciei faţă de minorităţi, între care şi faţă de comunităţile aromâne. Este modelul care incurajează naţionalismul sârbesc, şi mai ales Biserica Ortodoxă Sârbă. Problemele actuale ale comunităţii românilor din Valea Timocului sunt de realizare a unităţii de acţiune, a sprijinului instituţiilor europene pentru aplicarea unor standarde unice în domeniu, intensificarea colaborării între structuri asociative şi autorităţi locale de pe ambele maluri ale Dunării, precum şi sprijinul cel mai eficient care trebuie să vină din partea românilor din Voivodina, privilegiaţi multe decenii faţă de românitatea din nord-estul Serbiei. Iar comunicarea corectă, adecvată ştiinţific şi pe baza deontologiei profesionale este uşa dialogului constructiv între state vecine, pe care Dunărea şi minorităţile etnice le unesc, nu le despart în obiectivele convieţuirii lor paşnice.
NOTE BIBLOGRAFICE: Cândroveanu, H., “România şi românii din afară”, în Deşteptarea aromânilor, nr. 5/1997{9,14-p.1} Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, Editura Astra Română, Timişoara {16, 19-p.53,21-p.22} Cristea Sandu Timoc, Tragedia românilor de peste hotare, Timişoara, 1996 {23-p.27} Cucu, V.S., Contribuţii geografice privind unitatea etnică a României, in Terra, nr.1-2,1992{13-p.22} Dolha, V. “Totul despre românii din Timoc”, Altermedia.info, 2005 {4,5,6,20,24} Ilia, C.H., “Suspină românii în Valea Timocului”, in România liberă, 7 august 1991{10,17-p.15,} Iorga, N., Istoria românilor prin călătorii, Bucureşti, 1981 {7, 22-p.570,} Iorga, N., Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău, 1992 {3- p.6} Eminescu, Mihai, Românii din afara graniţelor ţării, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1998 {12,18} Nicolaevici, G.A., Cionchin, I., “Românii de pe Valea Timocului”, in Cuvântul românesc, Canada, iunie 1933 {2,22-p.6 }
44 Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor din Serbia de Nord-Est Paiuşan, R., Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993 {26-p.129} Zbuchea, G., Românii timoceni, Editura Mirton, Timişoara, 2002 {1-p.26} xxx 1918, desăvârşirea unităţii naţionale statale a poporului român, vol. V, Bucureşti, 1986{25-p.452} xxx Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucuresti, 1986 {8,11-p.439} Bârsan, A., Europa-harta rutieră, Bucuresti, 1981{15-p.21} Declaraţia privind drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi naţionale, etnice, lingvistice si religioase, adoptată de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 18 decembrie 1992
REZUMAT: Etnia românilor din Serbia convieţuiește în comunități numeroase în Valea Timocului, în Valea Moravei (nord-estul Serbiei) și în Voivodina, dar este singura căreia îi sunt aplicate standarde duble asupra exercitării drepturilor specifice minorităților naționale. În ultimii ani problematica minorității românești din Serbia, datorită intensificării comunicării publice şi din exteriorul spaţiului sârbesc a sensibilizat conștiința politico-istorică din sud-estul Europei și a intrat în atenția forurilor europene specializate. Comunicarea relevă o serie de consecințe ale distorsiunilor, mai ales de comunicare publică, în afirmarea identităţii şi statutului acestei comunităţi româneşti în plan cultural-spiritual, etno-lingvistic, istoric și politic și sugerează posibile evoluții ale repertoriului comunicaţional asupra afirmării identitare în contextul integrării europene. CUVINTE CHEIE: românii din Serbia de nord-est, distorsiuni de comunicare publică, dublul standard, discurs politico-administrativ, limbă, cultură şi spiritualitate românească
ABSTRACT: The Romanian ethnic group lives together with other groups in numerous communities in the Timoc Valley, the Morava Valley (North- eastern Serbia) and in Voivoidina, but is the only one that faces a double- standard policy regarding the acknowledgement of its rights as a national minority. In the recent years, as a result of a more visible public communication from outside the Serbian space, the political and historical conscience eof the South-Eastern Euriope has become sensitive to the issue of the Romania community in Serbia, which has focused the attention of the specialised
45 Gheorghe FLORESCU European authorities. Communication shows a series of consequences of distorsions, esoecially in public communication, in the assertion of the identity and of the status of this Romanian community, at cultural, spiritual, ethno-linguistic, historical and political levels. It suggests possible evolutions of the communicational repertoire on asserting one’s identity in the context of European integration. KEY-WORDS: Romanians of North-eastern Serbia, distorsions in public communication, double standard, political and administrative discourse, Romanian language, culture and spirituality
RÉSUMÉ : L’ethnie des Roumains de la Serbie vit dans de nombreuses collectivités de la vallée du Timok, la vallée de la Morava (le nord-est de la Serbie) et en Voïvodine, mais elle est la seule à laquelle l’on applique des standards doubles du point de vue de l'exercice des droits spécifiques des minorités nationales. Au cours des dernières années, la question de la minorité roumaine en Serbie, en raison de la communication publique accrue dans l’espace extérieur, a sensibilisé la conscience politique et historique dans l’Europe du Sud et elle se trouve, à présent, à l'attention des institutions européennes spécialisées. La communication révèle un certain nombre de conséquences des distorsions, en particulier au niveau de la communication dans l’espace public, dans l'affirmation de l’identité et du statut de cette communauté roumaine dans les développements culturels et spirituels, ethnolinguistiques, historiques et politiques et suggère des évolutions possibles du répertoire communicatif de l'affirmation de l’identité dans le contexte de l’intégration européenne. MOTS-CLÉS : les Roumains de la Serbie du Nord-Est, distorsions de la communication publique, standard double, discours politico-administratif, langue, culture et spiritualité roumaine.
46 DARIANA MIHAELA BRAT: COMUNICARE ŞI COMPORTAMENT ORGANIZAŢIONAL. STUDIU DE CAZ ÎN SITUAŢIA DE SCHIMBARE ORGANIZAŢIONALĂ
Colegiul Naţional “Vlaicu Vodă” Curtea de Argeş
Drd. Dariana Mihaela BRAT Consilier asistent Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti [email protected]
Caracteristică a speciei umane, comunicarea reprezintă acel element care oferă indivizilor posibilitatea de a interacţiona, de a schimba opinii, de a se omogeniza sub aspect psihosocial pentru a asigura colectivului o funcţionare normală. “Ca proces ce permite schimbul de mesaje între oameni, ea face, în acelaşi timp, posibilă realizarea acordului, dar şi apariţia dezacordului, manifestarea şi impunerea puterii, ca şi negocierea şi consensul.” (Nicolae, T., Gherghiţă, I., Gherghiţă, D., 2006, p. 21). Comunicarea organizaţională este un proces, de regulă intenţionat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri şi niveluri organizatorice din cadrul organizaţiei, cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale, cât şi a celor colective.” (Rizescu, A., 2005, p.1). Ea este un proces complex ce antrenează atât latura structurală cât şi alte aspecte ale organizaţiei: educaţionale, tehnice, economice, psihologice. Este important ca acest tip de comunicare să se realizeze eficient, prin stabilirea unei legături de corespondenţă între expeditorul care exprimă un gând, o idee, o opinie şi destinatarul care trebuie să înţeleagă mesajul expeditorului aşa cum l-a gândit acesta. Comunicarea organizaţională este o condiţie esenţială în vederea unei bune funcţionări a organizaţiei. Schimbarea se produce adesea în sistemele societăţii, afectând în mod direct pe beneficiarii sistemului, în cazul de faţă cadrele didactice, elevii, studenţii şi părinţii. Date fiind aceste elemente, cercetarea desfăşurată în cadrul Colegiului Naţional Vlaicu Vodă a avut drept obiectiv principal evidenţierea modului în care corpul profesoral din cadrul colegiului a resimţit concret schimbarea.
Dariana Mihaela BRAT De asemenea, cercetarea şi-a propus să evidenţieze următoarele aspecte: în ce măsură cadrele didactice ale colegiului sunt familiarizate cu elemente prezentate în legea educaţiei, care sunt principalele modificări pe care această lege le aduce şi care ar fi, în opinia lor, principalele efecte ale acestora, modul în care se realizează comunicarea între diversele structuri ale organizaţiei în situaţia de schimbare, găsirea de posibile propuneri şi soluţii pentru o mai bună gestionare a organizaţiei într-o situaţie de schimbare. Ipoteza de bază a cercetării este aceea că la nivelul instituţiei de învăţământ există o comunicare eficientă în situaţia de schimbare, fapt relevat prin nivelul de cunoştinţe ridicat pe care cadrele didactice îl au referitoare la elemente ce produc schimbarea, precum şi la efectele acestora la nivelul organizaţiei, iar ipoteza de lucru este următoarea: Cadrele didactice cu experienţă în predare sunt mai reticente în ceea ce priveşte procesul de schimbare decât cadrele didactice tinere. Rezultatele studiului de caz În urma cercetării, s-au constatat următoarele aspecte: În viziunea cadrelor didactice, sistemul românesc de învăţământ respectă în foarte mică măsură tradiţiile şi valorile. În schimb, formarea personalităţii autonome şi creative a individului pare să fie un aspect căruia sistemul de învăţământ românesc să îi confere atenţie.
Tradiții Sistemul românesc de învățământ respectă
9 Valori 8
7 Identitate națională 6
5 Dezvoltarea liberă a individului 4 Formarea 3 personalității autonome și creative 2 a individului 1 Integrarea 0 armonioasă a individualității 1 2 3 4 5 umane
Fig. 1 Grafic tip coloană privind ţelurile învăţământului românesc
48 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională
Principii ale învățământului românesc
10 9 8 7 6 Serie1 5 4 Serie2 3 2
1
0
Calitate
Eficiență
Principii
Libertate
Centrarea
Asumarea,
Asigurarea
Răspundere
Libertate de Promovarea
Fig. 2 Grafic tip coloană privind principiile învăţământului românesc
Implementarea Legii Educației - surse
Presa
Colegi
Conducerea unității de învățământ Alte surse
Fig. 3 Diagramă privind sursele de informare cu privire la Legea Educaţiei
49 Dariana Mihaela BRAT
Consultarea cadrelor didactice cu privire la implementarea unei noi Legi a Educației
25 20
15 Da 10 Nu 5 0 1 2
Fig. 4 Grafic tip coloană privind dorinţa cadrelor didactice de a fi consultate cu privire la Legea Educaţiei
Competențe formate în procesul de învățământ
12 10 8 6 4 2 0 În foarte mică În mică Nici în mare În mare În foarte mare măsură măsură nici în mică măsură măsură măsură
Împlinire și dezvoltare socială Integrare socială Ocuparea unui loc de muncă Educarea în spiritul valorilor cetățenești Educarea în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului Cultivarea sensibilității față de problematica umană
Fig. 5 Grafic tip coloană privind competentele formate in procesul de invăţământ
50 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională
Libertate de discuție la locul de muncă pe o scală de la 1 la 10
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Fig. 6 Diagramă privind libertatea de discuţie la locul de muncă
da, consider că o Introducerea clasei a IX-a în astfel de învățământul gimnazial schimbare ar descongestiona liceele
numai în măsura în care s-ar preciza exact ce se întâmplă cu nr. de ore care nu mai revin profesorilor nu sunt de acord cu o astfel de măsură
Fig. 7 Diagramă privind introducerea clasei a IX-a în învăţământul gimnazial
51 Dariana Mihaela BRAT
Structura unităților de învățământ
Da Nu Nu știu/nu răspund
Fig. 8 Diagramă privind structura unităţilor de învăţământ
Colaborarea deschisă cu persoanele din conducerea organizației
25
20
15 Nu știu/nu răspund Nu 10 Da 5
0 1 2 3
Fig. 9 Structura stratificată privind colaborarea cu persoanele din conducerea unităţii
52 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională
Înființarea Bibliotecii Școlare Virtuale și a Platformei Școlare de e-learning
8 7 6 5 4 Serie1 3 2
1
0
rd
total
Nici
nici
Aco
total
acord, Dezacord
Fig. 10 Grafic tip bară privind înfiinţarea Bibliotecii Şcolare Virtuale şi Platformei de e- learning
Ocuparea posturilor prin concurs organizat în instituții cu personalitate juridică
Da Nu Nu știu/nu răspund
Fig. 11 Diagramă privind ocuparea posturilor prin concurs organizat în instituţii cu personalitate juridică
53 Dariana Mihaela BRAT
Performanța instituțiilor de învățământ în urma alocării fondurilor per elev
Va crește
Va scădea
Va rămâne aceeași
Fig. 12 Diagramă privind performanţa instituţiilor de învăţământ în urma alocării fondurilor per elev
Înființarea consorțiilor este o măsură benefică?
Da
Nu
Nu știu/Nu răspund
Fig. 13 Diagramă privind înfiinţarea consorţiilor
54 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională
Înființarea Institutului de Studii și Cercetări Avansate din România este oportună? Da, este o măsură benefică, nivelul activității de cercetare fiind astfel mai ridicat
Nu, este un consum inoportun de resurse materiale și umane
Nu știu/nu răspund
Fig. 14 Diagramă privind înfiinţarea Institutului de Studii şi Cercetări avansate
Condiționarea actului de predare de absolvirea unui master în domeniul educațional
Da
Nu
Nu știu/Nu răspund
Fig. 15 Diagramă privind condiţionarea actului de predare de absolvirea unui master educaţional
55 Dariana Mihaela BRAT
Considerați că pentru ocuparea funcțiilor didactice este necesară efectuarea unui stagiu de practică într-o unitate de învățământ, sub îndrumarea unui profesor mentor?
Da
Nu
Nu știu/Nu răspund
Fig. 16 Diagramă privind necesitatea efectuării unui stagiu de practică sub îndrumarea unui mentor
Studierea în limba maternă a minorităților naționale cu acordarea de personalitate juridică instituțiilor de învățământ
Da
Nu
Nu știu/Nu răspund
Fig. 17 Diagramă privind studierea în limba minorităţilor naţionale şi acordarea personalităţii juridice instituţiilor de învăţământ
56 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională
Schimbarea locului de muncă
Da
Nu
Nu știu/Nu răspund
Fig. 18 Diagramă privind schimbarea locului de muncă
Preferința informării asupra deciziilor la locul de muncă
20
15 Serie1 10 Serie2 Serie3 5 0 în scris, de oral, de către oral, de către în scris, de către către conducerea colegi colegi conducerea instituției instituției
Fig.19 Grafic tip bară privind informarea asupra deciziilor
57 Dariana Mihaela BRAT
Activități informative la locul de muncă
16 14 12 Serie1 10 8 Serie2 6 Serie3 4 2 0 Prefer Prefer Prefer Prefer să mă dezbaterile, pe comunicările de comunicările informez singur orice subiect de către scrise interes pentru conducerea învățământ instituției
Fig.20 Grafic tip bară privind activităţile informative la locul de muncă
Cercetarea a relevat aşadar, că în Colegiul Naţional Vlaicu Vodă din Curtea de Argeş există o comunicare eficientă, atât la acelaşi nivel ierarhic, între colegi de catedră şi cu colegii de la celelalte catedre, cât şi între nivele ierarhice diferite, între conducere şi subordonaţi. Rezultatele au relevat bunul management, cadrele didactice putându-se exprima liber, preferând dezbaterile pe orice subiect de interes pentru învăţământ, apreciind comunicarea directă, orală a conducerii. Cadrele didactice, într-un număr mare, nu doresc să îşi schimbe locul de muncă denotă o stabilitate şi un confort pe care acestea îl resimt la actualul loc de muncă, datorate în mare măsură conducerii unităţii care a reuşit să creeze o atmosferă plăcută. Rezultatele cercetării au confirmat ipoteza de bază a lucrării, între cadrele didactice existând o comunicare eficientă în situaţia de schimbare organizaţională, ele cunoscând schimbările pe care Legea Educaţiei aprobată recent pe produce asupra sistemului. Dovadă stau amplele discuţii care s-au purtat atât în cadrul informal al recreaţiilor, în cancelarie, cât mai ales în cadrul consiliilor profesorale, conducerea liceului având permanent grijă să informeze deschis cadrele didactice cu privire la orice modificare, proiect, notificare sau lege ce le priveşte direct. Considerăm că din punct de vedere al comunicării manageriale în situaţia de schimbare organizaţională – în speţă schimbarea de sistem, colegiul la nivelul căruia s-a realizat cercetarea se prezintă ca fiind un spaţiu în care comunicarea se realizează eficient. 58 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională Cercetarea de faţă s-a vrut a fi doar un prim pas dintr-un demers care, măcar pe viitor, ar trebui să fie mai amplu. Rezultatele ei nu pot fi extrapolate la nivelul întregului sistem de învăţământ, însă cadrele didactice ale unităţii cercetate consideră că o cercetare la nivel naţional prin care să fie consultaţi profesorii şi în urma căreia să se ţină cont de părerile lor ar fi cu adevărat benefică pentru sistemul de învăţământ şi mai ales pentru beneficiarii acestuia, elevii Sistemul de învăţământ este cel care a contribuit şi va contribui în mod decisiv la formarea celor care vor constitui societatea românească. De aceea considerăm că investiţia în educaţie reprezintă o investiţie pentru viitor, prima treaptă prin care o naţiune poate câştiga respectul unei lumi întregi.
BIBLIOGRAFIE: Anghel, Petre, Strategii eficiente de comunicare, Ed. Eta, Bucureşti, 2005. Anastasiu, Ovidiu, Managementul instituţiilor de învăţământ, Ed. Agata, Bucureşti, 2001. Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, vol II, Ed. Economică, Bucureşti, 2002. Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. Chirică, Sofia, Psihologie organizaţională. Modele de diagnoză şi intervenţie, Casa de Editură şi Consultanţă Studiul organizării, Cluj- Napoca, 1996. Curşeu, Petru Lucian, Grupurile în organizaţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007. Nicolae, Tudorel, Ion Gherghiţă, Diana Gherghiţă, Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, Ed. MAI, Bucureşti, 2006. Zamfir, Cătălin, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998. Rizescu, Alexandru, Aspecte teoretico-metodologice privind comunicarea ogranizaţională potrivit http://www.actrus.ro/buletin/1_2005/a21.pdf accesat la data de 18.05.2011 www.edu.ro. accesat la data de 23.05.2011
ABSTRACT: After 1989, the Romanian education system went through a period of transition which was characterized by different stages, whose effects were felt
59 Dariana Mihaela BRAT especially by the members and beneficiaries of the system, that is by the pupils and by the teaching staff. The New Law of Education, promulgated in 2011, brought about a series of important changes meant to reform the system. The paper “Communication and Organisational Behaviour. A Study- Case in the context of Organisational Change” aims to emphasize the way in which the teachers from a Romanian educational institution reacted to the changes triggered by the implementation of the new law. Using the sociological method of inquiry, by applying the questionnaires with open and closed answers among the teaching staff of the National College Vlaicu Vodă of Curtea de Argeş, the research aims to identify, certain elements of the new law that would influence the teaching- learning process in each classroom. The research was carried out during the period 1st of Aprilie-1st of March 2011, on a group of twenty teachers (appointed teachers and substitute teachers), and was meant to identify and analyse the weak points of the law that at the time was subject to public debate. KEY-WORDS: change, communication, organization, education, system.
RÉSUMÉ : La période de transition traversée par l'enseignement roumain après 1989 a connu des moments de transformation, dont les effets se sont fait sentir en particulier par les membres et les bénéficiaires, les étudiants et les enseignants. La nouvelle loi de l’éducation adoptée en 2011 a connu un certain nombre de modifications importantes destinées à réformer le système. « Communication et comportement organisationnel au travail. Étude de cas dans la situation de changement organisationnel » a voulu mettre en évi- dence la façon dont les enseignants d’une école en Roumanie ont ressenti ces changements, une fois que la nouvelle loi a été promulguée et implémentée. En utilisant la méthode de l'enquête sociologique et en employant les questionnaires avec questions ouvertes et fermées, les recherches ont eu comme but celui d’identifier, à l’École Nationale Vlaicu Vodă à Curtea de Argeş, les éléments de droit qui pourraient influencer le processus d’enseignement déroulé par chacun des enseignants dans la salle de classe. La recherche a été menée du 1er Mars au 1er Avril 2011, sur un échantillon de 20 professeurs et enseignants suppléants et elle a eu comme objectif de surprendre les points faibles/vulnérables de la loi, qui se trouvait au stade de projet, soumis au débat public, à ce moment-là.
60 Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională MOTS-CLÉS : changement, communication, organisation, éducation, système
REZUMAT: Perioada de tranziţie pe care a traversat-o învăţământul românesc după 1989 a cunoscut etape şi momente de prefacere, ale căror efecte s-au făcut resimţite în special asupra membrilor şi beneficiarilor sistemului, respectiv elevii şi cadrele didactice. Noua Lege a Educaţiei adoptată în 2011 a adus o serie de schimbări importante menite a reforma sistemul. Lucrarea “Comunicare şi comportament organizaţional. Studiu de caz în situaţia de schimbare organizaţională” a avut drept obiectiv evidenţierea modului în care cadrele didactice dintr-o unitate de învăţământ de pe teritoriul României au resimţit aceste schimbări o dată cu implementarea noii legi. Folosind metoda sociologică a anchetei, prin aplicarea chestionarelor cu întrebări deschise şi închise, cercetarea a avut drept scop identificarea, la nivelul corpului profesoral din cadrul Colegiului Naţional Vlaicu Vodă din Curtea de Argeş, a acelor elemente din lege care le-ar putea influenţa procesul de învăţământ desfăşurat de fiecare dintre ei în sala de clasă. Cercetarea s-a desfăşurat în perioada 1 aprilie-1 martie 2011, pe un grup de 20 de profesori titulari şi suplinitori şi a vizat, în special, surprinderea acelor puncte vulnerabile pe care legea, la acel moment aflată în stadiul de proiect aflat în dezbatere publică, le avea. CUVINTE-CHEIE: schimbare, comunicare, organizaţie, educaţie, sistem.
61
RĂZVAN GH. BUCŞOIU: ANALIZA RETORICII DISCURSULUI PUBLICITAR LA NIVELUL UNOR BRANDURI DIN SFERA AUTOMOBILISTICĂ
Asistent univ. drd. Răzvan Gh. BUCŞOIU Universitatea din Bucureşti, Şcoala Doctorală în Ştiinţele Comunicării [email protected]
Un reper fundamental în studierea imaginilor publicitare îl constituie apariţia în anul 1964 a studiului La Rhéthorique de l'image, semnat de autorul Roland Barthes. După cum sintetizează Ioan Drăgan1, prin acest studiu au fost puse în circulaţie primele etape în dezvoltarea modelelor din semiotica publicitară, de exemplu paleosemiotica, mezosemiotica şi neosemiotica publicitară. Barthes a fost interesat în mod special de semnificaţiile şi conotaţiile produse de imaginile publicitare, actorii comunicării fiind capabili să manipuleze sensul şi să îşi atingă astfel obiectivele persuasive.2 În formularea autoarei Daniela Rovenţa-Frumuşani, această epocă „pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii, revirimentul acesteia fiind spectaculos în societatea contemporană.3 Discursul şi imaginea specifice televiziunii, mesajului publicitar, actorilor sociali din sfera comunicării poli- tice trebuie să intereseze (docere), să seducă (delectare) şi să convingă (movere).4 Reţelele sociale şi platformele video asemănătoare Youtube.com au permis apariţia unor imagini publicitare noi, dinamice şi care par a fi mult mai apropiate de publicul ţintă vizat în comparaţie cu difuzarea prin interme- diul unor medii „tradiţionaliste”, de exemplu prin radio şi televiziune. Din motive diverse, uneori exclusiv economice, o reclamă difuzată în audio- vizual nu depăşeşte ca durată 30 de secunde, însă această barieră dispare pe Internet, după cum voi demonstra pe baza spoturilor supuse analizei în această lucrare. În primul rând, referitor la obiectivele principale pe care le urmăresc în contextul articolului, îmi propun să analizez la nivel semiotico-discursiv mesajul publicitar şi managementul strategic de brand, prin prisma a patru spoturi din sfera automobilistică. Pe de-o parte, prin aceste spoturi este vizată notorietatea unor branduri, iar pe de altă parte se urmăreşte un răspuns direct (achiziţia unui produs automobilistic) din partea publicului ţintă. Nu am ca obiectiv să testez eficienţa sau influenţa pe care o au aceste spoturi asupra
Răzvan Gh. BUCŞOIU audienţei, însă în al doilea rând, am ca scop să descifrez semnificaţii şi conotaţii care au încărcături subliminale diferite. Cu apel frecvent la benzina teoretică din aria semioticii, popular culture şi performance studies, voi încerca să explic pe de-o parte relaţia dintre actori şi personajele interpretate, iar pe de altă parte, să prezint situaţiile comunicaţionale aflate nu de puţine ori la graniţa dintre viaţa cotidiană şi virtualitate. Obiectul analizei îl constituie un grup format din patru spoturi video, clasificate astfel: două spoturi considerate a fi reprezentative pentru categoria brandurilor premium (din punct de vedere comercial, prin preţul solicitat pentru un exemplar din gamă), mai exact BMW şi Mercedes-Benz, iar pe de altă parte, două sporturi pentru brandurile unor produse care se adresează unui public mai larg (de asemenea, prin prisma preţului), mai exact brandul românesc devenit cunoscut la nivel internaţional – Dacia – şi un brand japonez, Toyota. Criteriile pe baza cărora au fost selectate aceste elemente care constituie baza analizei retoricii discursului publicitar din această lucrare sunt multiple. Pornind de la general spre particular, menţionez că în primul rând, am ales branduri din domeniul automobilistic pentru că am colaborat cu publicaţia BBC TopGear (România) şi am avut astfel posibilitatea să cunosc direct fenomenul studiat, care se află în zona comunicării publicitare specializate. În al doilea rând, mi-am propus să aflu dacă diversitatea culturală a acestor branduri (din Germania, România şi Japonia) apare în discursul publicitar. Analiza îmi permite să caut asemănări şi deosebiri în construcţia mesajului publicitar din punctul de vedere al unor modele întâlnite în popular culture. În al treilea rând, am încercat să aleg spoturi care au fost difuzate printr-un singur mediu, exclusiv pe Internet (cum este cazul pentru brandul BMW), sau care au fost gândite iniţial pentru mediul televizat şi au fost preluate ulterior şi în mediul online. De exemplu, spotul pentru promovarea unui produs al brandului Mercedes-Benz se distinge deoarece a fost produs cu prilejul competiţiei televizate Super Bowl 2013, un eveniment sportiv care atrage conglomerate uriaşe de oameni din Statele Unite ale Americii, iar difuzarea clipurilor publicitare este la cel mai ridicat nivel al costurilor din întregul an, însă calitatea producţiilor se ridică la standarde foarte ridicat de profesionalism. Selecţia a fost îngreunată de faptul că am încercat să aleg acele spoturi care prezintă modele din clase diferite (sport/maşină-concept, sedan, SUV şi model cu sistem de propulsie hibrid) pentru realizarea unei analize concludente. Astfel, lucrarea va evidenţia scopul argumentativ al discursului, „prin care se urmăreşte adeziunea, impactul la ideile prezentate”.5 Diacronia publicităţii în funcţie de mecanismele sale persuasive a fost studiată de Cathelat şi Cadet, potrivit cărora există trei ere ale publicităţii: se 64 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică discută despre era primară, corespunzătoare difuzării prin repetiţie, despre era secundară a publicităţii (dominată de emergenţa noului şi de presiunea grupului) şi despre era terţiară a publicităţii bazată pe imaginar, pe valenţe psiho-afective şi pe mitologii.6 Lipovetsky susţine că pentru a denumi o epocă în care motorul cheltuielilor nu mai constă în sfidare, diferenţă şi confruntări simbolice în relaţiile interumane, cel mai potrivit termen este cel de hiperconsum.7 Autorul menţionează că miza principală consta odinioară în necesitatea afilierii la un grup şi în construcţia unei distanţări sociale, punând accent asupra faptului că în societatea contemporană există o dinamică a consumerismului bazată pe căutarea fericirii personale, pe optimizarea mijloacelor corporale şi relaţionale, pe sănătatea cu orice preţ, pe dobândirea de noi spaţii şi timpuri personalizate.8 O idee asemănătoare este dezbătută pe larg de Jean Baudrillard, cel care ne apropie la un anumit moment de subiectul acestui articol, când afirmă că maşina reprezintă emblema societăţii industriale, în timp ce noţiunea de gadget (termen definit de autor ca fiind „o emblemă a societăţii postindustriale”) este legată de un alt concept, cel de ludic.9 Preocuparea pentru teoria jocului în lumea culturii a fost în centrul atenţiei autorului Johan Huizinga, care afirma că „orice joc este în primul rând şi mai presus de toate o acţiune liberă”.10 Situaţiile comunicaţionale prezentate în spoturile supuse analizei în contextul acestei lucrări funcţionează asemenea unor modele perfecte ale realului, preluate şi „jucate” ulterior în viaţa cotidiană de receptori. Publicitatea este o arie de producţie în care se (re)utilizează prefabricate mitice, adică mituri preluate şi adaptate prin introducerea unui material contemporan care este pe de-o parte înţeles şi interpretat în anumite scopuri şi dintr-o altă perspectivă este înnobilat de asemănarea şi de contingenţa cu modelul mitic, după cum explică Monica Spiridon.11 Discursul publicitar actualizează o suprapunere de scheme structurale, mai precis o schemă narativă organizată secvenţial, care prezintă relaţii cauzale, finale, temporale, dominate de un pattern global de acţiune şi o schemă argumentativă, prin care se manifestă relaţii de motivare, valorizare şi opoziţie prin inferenţa premisă/argumente/concluzie.12 Produsul valorizat de comunicarea publicitară este consumat dintr-o perspectivă dublă: ca obiect şi ca semn (al unui anumit standing), ca praxis şi ca semiosis.13 Discursul publicitar este o infrastructură a universului dorinţei care privilegiază ficţiunea, proiecţia Ego-ului într-un univers mitic în care este sau poate fi eroul.14 Acest aspect este evidenţiat în primul spot analizat, regizat ca o producţie cinematografică, disponibil online prin intermediul platformei Youtube.com la adresa menţionată15 în finalul articolului şi deţinut în arhiva
65 Răzvan Gh. BUCŞOIU video personală. În momentul apariţiei, modelul promovat – BMW i8 – era în stadiul de concept, deci în acest spot au fost promovate mai concret şi mult mai vizibil valorile brandului BMW decât produsul în sine aflat în centrul naraţiunii. În primul cadru se observă filmarea unui plan general, care îl introduce pe receptor în noua realitate. Este un cadru filmat la exterior, în fundal apar elemente care fac o trimitere către un repertoriu mitologic greco-roman. Introducerea acestora în scena pe care se desfăşoară primele secvenţe dinamice ale personajelor ar putea să simbolizeze o posibilă confruntare între erou şi autorităţi, ca într-o realitate simbolică în care un Spartacus contemporan încearcă să se interpună între public şi potenţiali stăpâni. Modelul mitic se desprinde progresiv de semnificaţiile lui iniţiale şi se transformă într-un container refolosibil, în care se investesc valori, aspiraţii, dorinţe sau convingeri contemporane.16 Caii au fost înlocuiţi cu două motociclete BMW, iar cavalerii – cu poliţişti care joacă în echipă şi îşi îndreaptă privirea către protagoniştii naraţiunii, intraţi în frame: BMW i8 şi şoferul acestui autoturism, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi sacou, prezentat în plan mediu, asemenea unei celebrităţi care îşi expune trăsăturile faciale în faţa camerelor de fotografiat, fiind avantajat de faptul că modelul la volanul căruia se află este decapotabil. Două dintre atributele primare ale brandului BMW reies imediat din această secvenţă: sentimentul de libertate şi imaginea unei persoane care dispune de resurse economice la un nivel înalt. Pe un fundal sonor care trimite către filmele de acţiune din categoria James Bond sau Misiune: imposibilă, apare textul scris prin care se comunică un fel de ghid în zece paşi cu titlul „Cum să furi bijuterii”. Din acest moment, putem să discutăm despre o formă hard a transmedialităţii de tip barter care apare de peste un secol în producţia culturală sub numele de parodie:17 mai degrabă în mod reverenţios, un receptor instruit va recunoaşte imediat instrumentalizarea parodică a filmului apărut în anul 2001, cu titlul Ocean’s Eleven18, regizat de Steven Soderbergh. La rândul ei, această producţie cinematografică regresează suplimentar pe un traseu transmediatic la filmul apărut în anul 1999 în regia lui Jon Amiel, cu titlul Entrapment.19 După o succesiune de planuri în detaliu şi medii, în care privirile actorilor sociali se intersectează expeditiv, între eroul din spotul video şi interlocutor (receptorul mesajului publicitar) apare o relaţie de complicitate prin gestul cu zâmbet ştrengăresc al personajului aflat la volanul autoturismului i8. La acest nivel, un alt atribut al strategiei de brand BMW iese la suprafaţă: încrederea în sine sporită de automobil, care devine asemenea unui prieten de încredere. Din acest moment, interlocutorul este „invitat” – la fel cum într-o relaţie familială, cei din echipă se înţeleg adesea
66 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică din priviri – să se transpună în rolul şoferului şi să performeze un rol în virtualitatea construită prin actul narativ. Primul pas din cei zece pune accent pe sentimentul iubirii; eroul este filmat în amorsă, iar mesajul care apare îmbrăcat în strategia de enunţare a obligaţiei – un mod de a enunţa responsabilitatea îndeplinirii unei acţiuni20 – îi indică eroului acţiunea de a telefona o persoană îndrăgită („Step 1. Call someone you love.”). Sugestia alcătuită la acest nivel indică o situaţie în care se poate afla orice persoană în viaţa cotidiană – să călătorească singură în maşină către o locaţie în care se află o altă persoană. În acest peisaj firesc şi simplu, eroul utilizează tehnologia încorporată în maşină, iar într-un plan detaliu este prezentat monitorul de la bord, pe care apare simbolul reţelelor sociale Facebook şi Google+, în timp ce sunt derulate mai multe fotografii cu portretul unor personaje feminine. Prin acest mesaj se indică subtil faptul că şoferul unui autoturism al brandului BMW este o persoană activă pe platformele de socializare şi cu succes la persoanele de sex opus – un stereotip asociat cu brandul bavarez în special la nivelul simţului comun. De exemplu, în mediul online circulă o variantă populară pentru acronimul BMW (care semnifică oficial Bayerische Motoren Werke), mai precis „Bring Me Women”. Firul naraţiunii continuă într-un peisaj urban, guvernat de numeroase clădiri moderne din sticlă, iar pe terasa uneia dintre acestea se află personajul feminin apelat telefonic de eroul aflat în trafic, la volan, prin intermediul gadget-ului din maşină. Cadrele următoare îi prezintă pe cei doi zâmbind, iar între actori apare un element de legătură sub forma unui plan insert cu maşina în mişcare. Acesta este momentul în care acţiunea trece în etapa următoare, sau pasul doi: „Step 2. Find a cheap toy store”. Eroul este obligat să meargă la un magazin cu jucării ieftine. Locaţia – găsită de GPS prin intermediul hărţilor Google – are o încărcătură simbolică, având în vedere că într-o relaţie bazată pe sentimentul iubirii, actorii „se joacă” în diverse feluri (prin limbaj, prin gesturi) şi retrăiesc senzaţiile jocului din copilărie. Personajul alege şi cumpără un colan de mărgele din plastic, apoi pleacă pentru a urma pasul trei, în care se comunică faptul că trebuie să meargă la cel mai scump magazin de bijuterii din oraş: „Step 3. Visit the most expensive jeweller in town”. Ajuns la destinaţie, actorul trebuie să parcheze exact în faţa magazinului („Step 4. Park directly in front”); în succesiunea de cadre cu durată de aproximativ trei secunde, se pune accent pe unele funcţii tehnologice de care dispune autoturismul (sistem de navigare cu asistenţă şi cameră video pentru marşarier cu ghidaj). Faptul că maşina şi şoferul ei atrag atenţia ca un eveniment spectaculos este indicat prin curiozitatea paznicilor de la magazinul de bijuterii, care ies din starea de impasibilitate. Prin pasul cinci („Step 5. Ask for expert advice”), protagonistul naraţiunii trebuie să îi ceară
67 Răzvan Gh. BUCŞOIU sfatul unui expert cu privire la un colier elegant şi scump. Expertul este o persoană mai în vârstă, care ar putea să simbolizeze un reprezentant al „Sfatului bătrânilor” din alcătuirea Senatului Romei Antice. Astfel, se observă o simetrie cu planul scenei de la începutul spotului, în care apare decorul cu elemente inspirate din mitologia greco-romană. Urmează cea de-a şasea etapă: „Step 6. Activate the alarm”. Calmul aparent este bruiat de sunetele produse de alarma autoturismului, iar starea de echilibru este perturbată: paznicii îşi părăsesc postul, inclusiv expertul bijutier este preocupat să afle ce s-a întâmplat. Din nou, avem o serie de elemente subtile care sugerează că maşina este ca o bijuterie, iar acest lucru este confirmat inclusiv de expert, care devine îngrijorat mai mult de autoturism decât de podoabele preţioase. Desigur, situaţia este exagerată în mod flagrant, pentru că este greu de crezut că în viaţa cotidiană ar fi posibil ca lucrurile să se desfăşoare astfel. Totuşi, nu trebuie să uităm că intenţia publicitară instituie propriile sale evidenţe pe baza unui verosimil cultural şi mitologic, după cum a precizat Daniela Rovenţa-Frumuşani.21 Scena în care protagonistul spotului schimbă colierul original cu falsul ieftin cumpărat de la magazinul de jucării este un stereotip, o imagine prefabricată a realului rezistentă la schimbare şi refolosibilă.22 Mai exact, o scenă aproape identică este identificată în serialul apărut în anul 2006 la BBC, în cadrul emisiunii The Real Hustle (ediţia difuzată în România pe Discovery Channel are titlul Escrocherii adevărate). Într-un episod, actriţa Jessica Jane Clement realizează un schimb de obiecte preţioase într-un magazin cu bijuterii după ce îi distrage atenţia vânzătorului cu ajutorul unui complice. Mai mult decât atât, scena apare de asemenea într-o istorisire din revista de benzi desenate Mickey Mouse,23 încă din anul 2000. În povestea cu titlul „Jaf ca la carte”, Fraţii Beagle (un grup alcătuit din trei infractori) pun la cale un jaf în care procedează la fel ca în episodul din serialul menţionat anterior (apărut după anul 2006) şi în spotul BMW analizat în lucrare: ei îi distrag atenţia vânzătorului şi înlocuiesc bijuteriile reale cu nişte imitaţii, apoi părăsesc magazinul. Se observă că ieşirea din scena escrocheriei este evidenţiată prin pasul următor menţionat („Step 7. Exit the jeweller’s”), prin care eroul îi transmite receptorului că a reuşit să îşi îndeplinească obiectivul prin comunicare nonverbală, mai precis printr-un zâmbet ştrengăresc. Pentru a celebra această reuşită, actorul trebuie să pregătească un ritual festiv: „Step 8. Order a table for two”. În drumul către un restaurant, eroul se întâlneşte cu personajul feminin contactat la începutul spotului. Ca după o confruntare în urma căreia a ieşit victorios, şoferul îi oferă ocupantei locului din dreapta ofranda – colierul valoros sustras de la magazinul de bijuterii. Prin acest gest, se realizează o trimitere către idealul cavaleresc de tipul Regelui Arthur. 68 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică Concomitent cu această trimitere, la nivelul managementului strategic al brandului, este subliniat un nou atribut al autoturismului: confortul. Pentru a fi susţinută această idee, cei doi sunt prezentaţi în timp ce comunică nonverbal prin zâmbete, se privesc discret şi se află în mişcare printr-o zonă urbană cu un drum perfect, lipsit de aglomeraţie sau denivelări. După această succesiune de imagini şi mesaje, apare scris textul: „Step 9. Relax”. Firul ciclic al naraţiunii este din nou ilustrat în cadrele de final ale spotului, când reintră în scena cu decorul de la incipit cei doi poliţişti, care nu bănuiesc nimic, ba chiar îi zâmbesc şi schiţează un gest de salut către şoferul maşinii. Interpretarea simbolică a acestui moment are mai multe forme. Pe de-o parte, se poate sugera faptul că posesorul autoturismului este un individ care a reuşit să ajungă la un nivel înalt pe scara socială, iar autoturismul pe care îl conduce confirmă acest aspect şi îi conturează celui de la volan o imagine care impune respect şi înlătură chiar şi bănuiala unor activităţi ilegale. Pe de altă parte, este indicat principiul machiavelic potrivit căruia „scopul scuză mijloacele”, prin urmare individul a reuşit printr-o relaţie de complicitate cu automobilul său să îşi atingă obiectivul, chiar dacă a procedat într-un mod incorect din punct de vedere moral şi legal. Interesant este faptul că finalul spotului (marcat prin etapa cu numărul zece – „Step 10. Enjoy the surprise”), plasează în centrul atenţiei chiar moralitatea: printr-un arc în timp, personajul principal este prezentat din nou la magazinul cu bijuterii, alături de expert, căruia îi predă colierul original, cu o atitudine care ar putea fi transcrisă prin cuvintele „aţi văzut ce s-a întâmplat într-o clipă de neatenţie?”. Termenul „enjoy” este introdus cu dibăcie în context şi trimite către sloganul folosit frecvent în campaniile de comunicare publicitară pentru promovarea produselor brandului BMW, care gravitează în jurul conceptului de bucurie şi plăcerea de a conduce. Genericul de final prezintă rezumatul naraţiunii, dar în locul numelor şi a rolurilor jucate de actorii umani ca la finalul unei producţii cinematografice, sunt utilizate tehnologiile (actorii) şi descrierile acestora (rolul interpretat). De asemenea, prin asocieri text – imagine se sugerează caracteristicile pe care producătorul le garantează pentru autoturismele BMW din viaţa cotidiană. Un exemplu este cadrul în care apare textul despre diferite sisteme de siguranţă care sunt disponibile în echiparea maşinii asociat cu fundalul unei imagini în care apar cei doi poliţişti: „Safety. Emergency call, Head-up display, Night Vision”. Ultimul cadru se concentrează exact pe sistemul care este promovat prin acest spot cu o durată de aproximativ trei minute, adică gadget-ul BMW ConnectedDrive. Reuşita mesajului publicitar este determinată de maximalizarea diferenţelor şi minimalizarea similarităţii printr-o retorică a formulelor
69 Răzvan Gh. BUCŞOIU pregnante, de o credibilitate în ultimă instanţă lingvistică; în planul expresiei, discursul publicitar pune în scenă o rostire metaforică îndreptată spre un univers mitic şi spre o dorinţă inesenţială.24 După cum observă Monica Spiridon, producătorii bunurilor ale popular culture destinate divertismentului recurg la patrimoniul cu elemente biblice pentru a profita prompt de posibilităţile acestuia de a se conecta la viaţa cotidiană, adică la existenţa reală.25 După cum se va putea observa prin analiza celui de-al doilea spot26, în care se promovează autoturismul CLA, un produs al brandului premium Mercedes-Benz, o referinţă biblică este utilizată în construcţia mesajului publicitar. Autoarea menţionată anterior precizează27 că în societatea contemporană, competiţiile sportive însele oferă din ce în ce mai mult ocazii favorabile şi suport pentru diferite manifestări de divertisment popular. Acest aspect reiese şi din analiza spotului pentru Mercedes-Benz, care îmbracă diverse elemente ale popular culture, realizat cu prilejul unui eveniment sportiv cu tradiţie şi foarte important pentru societatea din Statele Unite ale Americii, mai exact meciul de fotbal american Super Bowl, pentru campionatul National Football League. Meciul poate fi privit din perspectiva teoriei media events, propusă de Daniel Dayan şi Elihu Katz în anul 1992, media events fiind definite de autori ca întreruperi ale rutinei, pentru că intervin în viaţa cotidiană la fel cum se întâmplă cu prilejul sărbătorilor.28 Meciul Super Bowl este ca o sărbătoare naţională pentru societatea americană şi se difuzează prin intermediul unei singure televiziuni, ceea ce atrage cele mai mari costuri publicitare din întregul an. Construcţiile imaginilor şi a mesajelor publicitare au devenit foarte populare pe Internet, mai exact pe platforma Youtube.com unde există un canal specializat.29 Spotul realizat pentru brandul Mercedes-Benz se deschide cu filmarea unui cadru general, în care apare o clădire aflată la intersecţia unor străzi, iar pe unul dintre pereţi este arborat un drapel american (un simbol folosit adesea în comunicările ritualizate, în special la nivelul discursurilor guvernamentale sau prezidenţiale). Locaţia aleasă pentru înregistrarea spotului a fost New Orleans, în aceeaşi regiune urmând să se desfăşoare şi finala Super Bowl XLVII.30 După o tranziţie de la cadrul introductiv în interiorul clădirii, apar primele imagini care indică un local cu pereţi nezugrăviţi, cu tablouri care par kitsch-uri. Mesele şi scaunele vechi contribuie la conturarea unei imagini de restaurant ieftin. În scenă apar trei personaje care îşi performează rolurile autentic, iar atenţia camerei de filmat şi a receptorului se îndreaptă către un tânăr care nu pare să aibă peste 30 de ani, iar cu o atitudine boemă, priveşte pe geamul de lângă el. Prin schimbarea cadrului, receptorul priveşte prin ochii tânărului către desfăşurarea unei acţiuni aparent banale: doi muncitori instalează un banner publicitar pe zidul unei clădiri vecine. Este momentul 70 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică introducerii în firul acţiunii a produsului promovat, sub forma unui autoturism Mercedes-Benz CLA, într-un fundal întunecat şi sumbru, în care se pot distinge două grupuri de păsări negre, acesta fiind primul element care indică faptul că starea de echilibru a dispărut. Cadrul următor contribuie la transmiterea mesajului de mister prin faptul că tânărul este filmat cu spatele, iar în faţa lui îşi face apariţia bruscă un personaj masculin îmbrăcat elegant, care i se adresează „eroului” printr-o descriere directă a produsului („Nice car”). Probabil, receptorii spotului care sunt foarte bine familiarizaţi cu lumea cinematografică au recunoscut că personajul nou intrat în frame este interpretat de actorul Willem Dafoe, nominalizat la Oscar pentru rolurile jucate în producţiile cinematografice Platoon (film apărut în anul 1986)31 şi Shadow of the Vampire (film din genul horror lansat în anul 2000)32. Pe derularea unui plan detaliu cu un stilou aurit, Dafoe îi promite tânărului că poate să îl ajute să aibă acel autoturism şi tot setul de atribute primare ale brandului Mercedes-Benz, asociate produsului, în schimbul unei semnături prin care îşi „vinde” sufletul. Acest moment al acţiunii spotului (asemănător celui analizat pentru brandul BMW deoarece este prezentat tot ca o producţie cinematografică) indică o reţea transmediatică, mai exact o transmedialitate de tip barter, cunoscută sub numele de parodie, un termen care „defineşte o modalitate particulară de referire a unui produs cultural la alte produse existente în stoc, către trimite explicit, fie în mod reverenţios fie dimpotrivă, persiflant.33 Monica Spiridon menţionează că parodia presupune o reinterpretare a modelului său şi prin aceasta impune un anumit contract de receptare auditoriului, care trebuie să îl recunoască.34 În spotul analizat, instrumentalizarea parodică îmbracă mai multe forme, dar în primul rând se face o trimitere directă către filmul The Devil’s Advocate (apărut în anul 1997), difuzat în România sub genericul Pact cu Diavolul. De asemenea, imaginea mesajului publicitar din spotul analizat poate fi regăsită pe un traseu transmediatic în drama Faust, scrisă de Johann Wolfgang von Goethe. Astfel, tânărul care este prezentat în spot ca un erou al naraţiunii, este „transferat” într-o călătorie imaginară care începe cu acelaşi personaj timid, dar la volanul modelului CLA. După o întoarcere denumită în limbajul de specialitate tehnica apel-contra-apel (sau scandinavian flick în lumea anglo-saxonă),35 eroul opreşte în faţa unei mulţimi de oameni care îl întâmpină ca pe o celebritate foarte cunoscută, în blitz-urile camerelor de fotografiat şi cu un covor roşu. Primul atribut al brandului Mercedes-Benz, eleganţa, reiese din această construcţie simbolică şi este amplificată prin faptul că eroul este aşteptat de o persoană care se bucură de notorietate în viaţa cotidiană: actriţa şi fotomodelul Kate Upton.
71 Răzvan Gh. BUCŞOIU Un alt actor social care îşi joacă propriul rol din viaţa cotidiană în spot este muzicianul şi dansatorul american Usher, alături de care tânărul apare pe scenă ca un partener. Schimbul de capital simbolic între brandul german şi celebrităţile menţionate contribuie la construcţia imaginii brandului Mercedes-Benz, care transmite indirect mesajul că posesorii devin persoane cu notorietate pe plan social dacă aleg un produs din gama producătorului german. Chiar şi logo-ul brandului, o stea în trei colţuri, poate să simbolizeze ideea de celebritate în stil Hollywood, afirmaţie susţinută prin activităţile legate de lumea cinematografică în care compania s-a asociat. De exemplu, în România, Mercedes-Benz a fost în mai multe ediţii partener oficial în evenimentul Transilvania International Film Festival (TIFF), organizat în Cluj-Napoca. Revenind la firul narativ al spotului, se observă că eroul este prezentat conducând către Las Vegas, iar în autoturism se află mai multe personaje feminine; după o succesiune de secvenţe cu actorul care poartă masca vedetei şi apare pe coperta unor reviste de modă internaţionale care există în viaţa cotidiană, eroul este urmărit de un grup de admiratoare. Se identifică aici un stereotip de gen, care poate să constituie baza unei analize viitoare despre apariţia personajului feminin în producţia publicitară pe teme automobilistice. Eroul este „salvat” de maşină, care îl transportă într-un alt spaţiu, mai exact pe un circuit, alături de numeroase maşini de Formula 1. Prin această asociere, se comunică alte două atribute ale brandului cu sediul în Stuttgart: sportivitate şi control la viteze ridicate. Este şi momentul în care „călătoria” se termină, iar eroul este prezentat din nou în restaurant, alături de personajul negativ, care se regăseşte pe plan simbolic în mitul şarpelui ispititor din relatările biblice. Îi cere părerea tânărului despre cele trăite pe planul virtualului în virtual, iar pe documentul care trebuia semnat apare textul scris cu trimitere la limba latină „Sigilla Posvere Magister Diabolus et Daemones”. Înainte de a semna, tânărul priveşte din nou pe geam către banner (plan care ilustrează o simetrie, asemenea situaţiei comunicaţionale din spotul brandului BMW, analizat anterior) şi observă că muncitorii au ataşat şi preţul maşinii, de aproximativ 30.000 de dolari („Starting at $ 29.900”). Prin acest mesaj se realizează atât transmiterea unei informaţii concrete despre produs, cât şi un nou atribut al brandului Mercedes-Benz: faptul că maşinile acestui producător sunt în general foarte scumpe, inaccesibile în special publicului tânăr. Este a doua oară (prima fiind la început, prin aprobarea faptului că maşina este dezirabilă) când eroul comunică verbal, mulţumindu-i interlocutorului pentru şansa acordată, dar refuzând-o, pentru că îşi poate permite modelul respectiv fără să apeleze la tehnici imorale. Tonul folosit în rostirea cuvintelor este întărit de un gest nonverbal prin mişcarea capului în plan vertical (semn de aprobare în unele culturi, inclusiv cea americană şi în 72 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică cea românească), dar şi prin atitudinea încrezătoare pe care eroul o afişează, în special prin fixarea privirii în ochii interlocutorului, fără ezitare. Personajul negativ capătă trăsături malefice, prin înroşirea anormală a ochilor, însă refuzul eroului încheie confruntarea şi determină dispariţia „diavolului” într- un nor de fum negru. Printr-o mişcare a camerei de filmat de tip zoom-out, eroul revine în situaţia de echilibru de la începutul spotului. În plan vizual, apare o informaţie care anunţă că modelul urmează să fie disponibil din luna septembrie a anului 2013, iar „13” este prezentată în flăcări, cu trimitere către superstiţia legată de acest număr. Din punct de vedere al coloanei sonore, este inserată vocea unui narator care subliniază faptul că potenţialul cumpărător „poate să îşi lase sufletul liber”, pentru că preţul este rezonabil. Secvenţa finală este tipică pentru toate spoturile contemporane ale brandului Mercedes-Benz, fiind alcătuită dintr-un cadru cu logo-ul companiei, numele şi sloganul brandului: „The best or nothing”. După cum sintetizează autoarea Daniela Rovenţa-Frumuşani, publicitatea seduce şi interpelează prin hegemonia imaginii şi a imaginarului, prin divertisment şi evaziune şi prin seducţia ludică.36 Mai mult decât atât, prin strategiile de incitare utilizate, publicitatea a reuşit să pătrundă în profunzimile psihicului, coalizând ştiinţa (psihologia, semiotica, sociologia) cu arta, cu invenţia, cu ludicul, cum ar fi de pildă jocurile de cuvinte memorate chiar şi în afara oricărei intenţii de cumpărare a produsului promovat.37 Un exemplu concret reiese chiar din analiza celui de-al treilea spot38, pentru promovarea modelului Dacia Duster pe piaţa din România, cu sloganul „Scandalos de accesibil”. Se poate observa cu uşurinţă aria amplă de aplicabilitate a expresiei în viaţa cotidiană, chiar dacă intenţia de cumpărare poate este inexistentă din partea unui individ care foloseşte structura enunţată. În comparaţie cu spoturile analizate anterior, acesta se încadrează în tiparele recomandate pentru o producţie video cu specific publicitar în primul rând datorită duratei de difuzare „clasice” pentru o reclamă, adică de aproximativ 30 de secunde. Dacă primele spoturi se pretau mai bine pentru mediul on-line, având o construcţie asemănătoare unei producţii cinematografice „în miniatură”, spotul brandului românesc Dacia (deţinut în portofoliul grupului francez Renault-Nissan) se integrează facil într-o pauză publicitară televizată. Prima secvenţă a spotului cu Dacia Duster include trei planuri întregi, în care automobilul şi camera de filmat sunt în mişcare (traveling). Duster intră în scenă pe un teren de macadam, într-un decor care înfăţişează o zonă de munte, cu includerea unor elemente simbolice pentru mediul natural. În planul doi, maşina este filmată în amorsă, iar receptorul poate să observe cum
73 Răzvan Gh. BUCŞOIU şoferul lasă în urmă un nor de praf, părăseşte peisajul montan şi se îndreaptă către unul urban, pe un drum asfaltat. Această introducere ar putea să ne dirijeze pe un traseu transmediatic din popular culture către unele secvenţe întâlnite în special în filmele genului western, în care eroul (alături de calul nărăvaş care galopează) se îndreaptă către o locaţie în care se va desfăşura un duel sau deja a plecat în căutarea unor bandiţi. Un argument care întăreşte această afirmaţie este saltul pe care îl face autoturismul la ieşirea de pe drumul forestier. În cadrul din mediul urban, este filmată proiecţia maşinii pe vitrina unor clădiri moderne, iar receptorul poate avea senzaţia că (se) priveşte din interior. Astfel, se realizează tranziţia către planul imaginar, în care audienţa se poate transfera simbolic în locul şoferului. La semafor, autoturismul Dacia Duster (model din categoria SUV) este oprit lângă o maşină din clasa mică, iar momentul capătă o dimensiune simbolică. În primul rând, maşina aflată deja acolo este oprită, în timp ce vehiculul Dacia Duster este filmat în mişcare, chiar înainte de a opri – astfel, este sugerat mesajul că automobilul promovat este dinamic şi în traficul urban, contrar ideii preconcepute despre maşinile de teren, dificil de manevrat în oraşe din cauza dimensiunilor mari. În al doilea rând, automobilul de dimensiuni mici este de fapt un Opel Corsa fără logo-ul brandului; prin această alăturare sunt indicate mai multe aspecte la nivel simbolic: conflictul istoric între civilizaţia franceză şi cea germană, care în spot pare câştigată de societatea franceză, „înarmată” cu Dacia Duster; maşina este nouă şi impunătoare, în ea se află un cuplu tânăr, în contradicţie cu modelul Corsa dintr-o serie veche, ieşită din uz, în care se află două persoane mai în vârstă. Momentul poate să reprezinte şi disputa dintre posesorii de maşini noi, dar din producţia autohtonă, în raport cu maşinile second-hand de import. Între ocupanţii celor două autoturisme din spot este surprins un schimb de priviri, în urma căruia cuplul tânăr lasă impresia siguranţei de sine, poate chiar uşor arogantă, la fel cum am observat şi în analiza spoturilor anterioare. În următoarea secvenţă, modelul Duster este oprit în faţa unui showroom, iar reprezentantul magazinului îi întâmpină pe protagonişti – iată un alt moment care se poate identifica simbolic prin sosirea în faţa unui hotel sau local de lux, unde valetul îi întâmpină pe oaspeţi; semnificaţia secvenţei evidenţiază faptul că Dacia Duster le aduce ocupanţilor o oarecare doză de exclusivism şi eleganţă. Reprezentantul foloseşte sugestia (ca strategie de enunţare39), iar interlocutorul răspunde printr-o judecată de valoare („excepţional”) şi cere o informaţie referitoare la preţul autoturismului testat. La acest nivel apare o situaţie comunicaţională cu tentă amuzantă, pentru că protagoniştii spotului sunt dezamăgiţi de preţul prea mic al maşinii. Personajul feminin care joacă rolul partenerei pretenţioase este interpretat de 74 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică actriţa Bérénice Marlohe, cunoscută publicului cinefil în special datorită rolului interpretat în pelicula de succes din anul 2012, James Bond: Skyfall. Prin urmare, un receptor (aflat în rolul unui potenţial cumpărător) al spotului Dacia Duster care a văzut şi filmul menţionat ar putea fi mai predispus să accepte faptul că maşina respectivă nu se potriveşte cu o vedetă doar din cauza preţului, care nu mai poate fi un semn al statutului. Preţul este unul dintre atributele primare ale brandului Dacia. În plus, sloganul „Dacia Duster. Scandalos de accesibil!” evidenţiază la nivelul analizei discurului publicitar logico-sintactic un principiu al surprizei, al dinamitării principiilor logice, mai precis, transgresarea logicii naturale.40 În ultimul spot41 care a fost supus analizei este promovat modelul cu propulsie hibridă al brandului Toyota, mai exact Prius. Comparativ cu spotul anterior, acesta respectă de asemenea o convenţie temporală specifică televiziunii, având o durată de aproximativ 30 de secunde. Potrivit unui studiu realizat de compania Millward Brown, cu titlul BrandZ Top 100 (cele mai valoroase branduri din lume în anul 2013 la nivel automobilistic), pe primul loc se află brandul japonez Toyota, care l-a devansat pe liderul din anul 2012, brandul german BMW.42 Prima secvenţă a spotului începe prin filmarea în unghi racourçi (de jos în sus) şi plan mediu cu un copil aflat într-un magazin alături de un adult. Copilul începe să fluiere în timp ce priveşte o maşină care opreşte la trecerea de pietoni, mai exact produsul promovat: Toyota Prius. Maşina apare în faţa unui magazin pe copertina căruia sunt inscripţionate mai multe simboluri japoneze, iar din planul următor se observă că la volan se află un personaj care îl trimite pe receptor către spaţiul cultural asiatic. În cadrul următor apare un personaj feminin care se află în depăşirea unui TIR cu Toyota Prius, în timp ce fluieră – semnificaţia acestui gest poate fi interpretată simbolic pe de- o parte printr-o stare de relaxare, de lipsă a grijilor, iar pe de altă parte prin faptul că indică subtil un atribut al brandului Toyota: maşina este foarte silenţioasă, în special în momentele în care rulează în modul exclusiv electric, dar simultan dispune şi de un cuplu suficient pentru a fi utilizată în depăşiri mai riscante. Situaţiile următoare prezentate în spot transmit mesaje despre două funcţii tehnologice disponibile pentru Prius, mai exact sistemul care îi permite maşinii să se parcheze singură şi sistemul care evită coliziunile urbane prin frânarea automată în anumite condiţii. „Imperialismul imaginii” este tradus la acest nivel printr-un cod morfologic, în sens semiotic şi ludic de poziţionare a actanţilor umani şi non-umani, antropomorfizarea obiectelor şi a „prestaţiilor” lor şi minimalizarea umanului redus la simplul rol de spectator al happenig-urilor tehnicii.43 După cum am observat şi în acest spot, maşina
75 Răzvan Gh. BUCŞOIU este prezentată ca un prieten, un salvator şi un martor direct implicat în fericirea celor care se află în contact cu ea direct sau indirect (cum este cazul copilului de la începutul spotului şi al şoferului de TIR, care zâmbesc la vederea autoturismului). Pentru a se întipări în sistemul cognitiv al receptorului faptul că Toyota Prius este un partener al mediului înconjurător, dar fără să fie mai prejos ca manevrabilitate decât o maşină cu propulsie „tradiţionalistă”, la finalul spotului, modelul Prius circulă pe o şosea şerpuită printr-un peisaj dominat de verdeaţă, în care până şi sunetul unei păsări poate fi ascultat din lipsa zgomotelor motorului. În planul de încheiere – care a fost filmat printr-o panoramare verticală – apare textul scris fără diacritice „the world needs more prius”, pe un fundal alcătuit din mai mulţi copaci înalţi şi un cer senin. Se poate afirma că aceasta este o adeziune la paradigma purităţii începuturilor, rezultată din extrapolarea celor trei mari regimuri ale retoricii antice (deliberativul, juridicul şi epidicticul) şi din argumentarea publicitară deliberativă, bazată pe o infrastructură a schemei silogismului prescurtat (entimema) şi de argumentarea epidictică (laudativă).44 Pe baza analizei celor patru spoturi, am ajuns la următoarele concluzii: în primul rând, imaginea strategică a comunicării publicitare prin intermediul mesajelor şi semnelor utilizate în sfera automobilistică se află în corelaţie cu valorile şi poziţionarea brandurilor. Influenţa culturală şi evidenţierea unor stereotipuri legate de branduri contribuie la prezentarea într-o lumină extrem de favorabilă a produselor promovate, uneori dincolo de graniţa vieţii cotidiene. În al doilea rând, pe baza datelor interpretate simbolic, prin apelul la unele modele popular culture, performance studies şi la „gramatica” imaginii de televiziune, prin descrierea în limbaj de specialitate a cadrelor şi secvenţelor care au contribuit la comunicarea unor mesaje publicitare mai mult sau mai puţin directe, cred că am reuşit să îmi ating obiectivul de a evidenţia scopul argumentativ al discursului. În al treilea rând, am avut posibilitatea să constat faptul că managementul strategic al brandului în comunicarea publicitară îmbracă forme diverse, din aria virtualităţii, dar fără a fi neglijate atributele primare şi secundare ale autoturismelor, care se regăsesc în realitate. Astfel, a fost urmărită adeziunea la ideile prezentate, prin raportarea la reperele teoretice menţionate la începutul articolului. Pentru că există riscul ca uneori ceea ce este evident nu se vede, am decis să prezint exhaustiv inclusiv firul narativ al spoturilor cu dublu scop, pentru a expune clar contextul situaţiilor comunicaţionale şi pentru a scoate la suprafaţă diverse forme de manifestare întâlnite în popular culture, cu sprijinul unor concepte preluate din teoria lui Goffman, în viziunea căruia o funcţie importantă a comunicării constituie 76 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică menţinerea „feţei”45 sau a unei măşti, adică a unei imagini de sine favorabilă, pe care omul încearcă să o „joace” în prezenţa celorlalţi prin verbalizare, posturi, îmbrăcăminte, în diferite contexte sau frame-uri. Astfel, am ajuns la concluzia că în toate spoturile analizate, contextele generale pot exista în viaţa cotidiană, uneori fiind inspirate chiar din aceasta (de exemplu, situaţia unui tânăr care bea o cafea într-un local). Din punctul de vedere al modelelor popular culture, am identificat următoarele trăsături: prefabricatele reciclabile prin apelul la diferite mitologii, transmedialitate de tip barter deghizată în parodie de tip reverenţios, prin utilizarea unor elemente din patrimoniul cinematografic sau biblic. După cum am arătat, unele spoturi sunt concepute asemenea unor producţii cinematografice „de buzunar” sau „în miniatură”. În urma analizei, s-a confirmat faptul că discursul publicitar articulează elocvent realul şi imaginarul, denotativul şi conotativul, universul obiectelor şi universul valorilor, „devenind inima culturii populare şi chiar prototipul său veritabil”, după cum a spus autorul Armand Mattelart.46 Având în vedere concluziile la care am ajuns după ce am analizat semiotico-discursiv imaginea publicitară şi managementul strategic al brandurilor selectate, îndrăznesc să afirm că obiectivul principal în acest demers a fost atins. Analiza discursului publicitar din sfera brandurilor automobilistice este o arie nouă şi ofertantă, care evidenţiază scopul argumentativ al discursului şi poate să contribuie la cunoaşterea mult mai amplă în privinţa studiilor de brand şi a retoricii discursului publicitar.
NOTE:
1 Ioan Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii (volumul I), Bucureşti, Editura RAO International Publishing Company, 2007, p. 236. 2 Ibidem. 3 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 93. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 161. 7 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 34. 8 Ibidem. 9 Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri şi structuri, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2008, p. 141. 10 Johan Huizinga, Homo ludens: o încercare de determinare a elemtului ludic al culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 14. 11 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, pp. 100-103. 12 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 163. 13 Ibidem, p. 164.
77 Răzvan Gh. BUCŞOIU
14 Ibidem, p. 165. 15 https://www.youtube.com/watch?v=5hOzz5V2SNY, (spotul pentru brandul BMW), accesat în data de 21 august 2014, la ora 10:35. 16 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 102. 17 Margaret Rose, 1979; Linda Hutcheon, 1985; Clive Thompson, 1986; apud Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 135 18 http://www.imdb.com/title/tt0240772/, accesat în data de 21 august 2014, la ora 10:48. 19 http://www.cinemagia.ro/filme/entrapment-capcana-pentru-hot-1609/, accesat în data de 21 august 2014, la ora 10:51. 20 Camelia Beciu, Sociologia comunicării şi a spaţiului public: concepte, teme, analize, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 41 21 René Lindekens, „Semiotica discursului publicitar” în Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 280, apud Daniela Rovenţa- Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 165 22 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 110 23 Revista Mickey Mouse, Nr. 2, 15-31 ianuarie 2000, Bucureşti, Editura Egmont România, pp. 13-20 24 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 165 25 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 173 26 https://www.youtube.com/watch?v=jzuZeFV3wH4, (spotul pentru brandul Mercedes Benz), accesat în data de 22 august 2014, la ora 16:35. 27 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 185 28 Daniel Dayan; Elihu Katz, Media Events: The Live Broadcasting of History, Cambridge, Massachusetts, London, England, Harvard University Press, 1992, p. 5 29 https://www.youtube.com/channel/UCjzegaWKPOOqMHj08te1DdA, accesat în data de 22 august 2014, la ora 16:40. 30 http://www.superbowl-commercials.org/19521.html, accesat în data de 22 august 2014, la ora 16:42. 31 http://www.imdb.com/title/tt0091763/, accesat în data de 22 august 2014, la ora 17:05. 32 http://www.imdb.com/title/tt0189998/, accesat în data de 22 august 2014, la ora 17:05. 33 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013, p. 135 34 Ibidem 35 Norin Păuşan, Auto Control, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011, p. 170 36 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 155 37 Ibidem, p. 157 38 https://www.youtube.com/watch?v=buNHsuJjbc8, (spotul pentru brandul Dacia, deţinut şi în arhiva personală), accesat în data de 22 august 2014, la ora 20:35. 39 Camelia Beciu, Sociologia comunicării şi a spaţiului public: concepte, teme, analize, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 38 40 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 171 41 http://www.youtube.com/watch?v=mBgBWQEABH0, (spotul pentru brandul Toyota, deţinut şi în arhiva personală), accesat în data de 25 august 2014, la ora 10:28. 42 http://www.millwardbrown.com/, accesat în data de 25 august 2014, la ora 10:44.
78 Analiza retoricii discursului publicitar la nivelul unor branduri din sfera automobilistică
43 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 167 44 Ibidem, p. 165 45 Philippe Cabin; Jean-François Dortier; (coord.), Comunicarea: perspective actuale, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 80 46 Armand Mattelart, L’Internationale publicitaire, Paris, Editura La découverte, p. 34, apud Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, p. 175
BIBLIOGRAFIE: Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2008. Beciu, Camelia, Sociologia comunicării şi a spaţiului public: concepte, teme, analize, Iaşi, Editura Polirom, 2011. Cabin, Philippe; Dortier, Jean-François Dortier; (coord.), Comunicarea: perspective actuale, Iaşi, Editura Polirom, 2010. Dayan, Daniel; Katz, Elihu, Media Events: The Live Broadcasting of History, Cambridge, Massachusetts, London, England, Harvard University Press, 1992. Drăgan, Ioan, Comunicarea: paradigme şi teorii (volumul I), Bucureşti, Editura RAO International Publishing Company, 2007. Huizinga, Johan, Homo ludens: o încercare de determinare a elemtului ludic al culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003. Lipovetsky, Gilles, Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum, Iaşi, Editura Polirom, 2007. Păuşan, Norin, Auto Control, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012. Spiridon, Monica, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013.
ABSTRACT: In this article, I propose a semiotic-discursive analysis of the advertising and strategic brand concept-image management. For the study of the advertising images I have selected four spots for automobile brands, namely BMW, Mercedes-Benz, Dacia and Toyota, based on criteria that were mentioned in the paper. What are the tactics used in brand communication and how is the advertising image constructed in relation to the values of the brands selected for the study? Searching for answers to this question, in order to discover some signs and symbols that have different intensities subliminally by appealing to theoretical models frequently used in popular 79 Răzvan Gh. BUCŞOIU culture, performance studies and the "grammar" of the television image, I have tried to explain the relation between actors and different communication situations, which are in some cases situated at the border between virtual and everyday life. KEY-WORDS: communication, brand, advertising, social representation, rhetoric.
RÉSUMÉ : Par l’intermédiaire de cet article, je propose une analyse sémiotique discursive de l’image publicitaire et du management stratégique de la marque. Par la suite, pour l’étude des images publicitaires, j’ai choisi quatre spots du domaine de l’automobilisme, plus précisément BMW, Mercedes-Benz, Dacia et Toyota, en m’appuyant sur des critères mentionnés tout au long de ce travail. Quelles sont les méthodes utilisées au niveau de la communication de marque et comment construit-on l’image publicitaire par rapport aux valeurs des marques sélectées pour cette étude? En cherchant les réponses à cette question, et ayant pour but de déchiffrer certains signes et symboles d’une intensité différente du subliminal, par l’appel théorique fréquent à des modèles de la culture populaire, aux performance studies et à la « grammaire » de l’image télévisée, j’ai essayé d’expliquer la relation entre les acteurs et les diverses situations communicatives, qui se situent parfois à la frontière entre le virtuel et le quotidien. MOTS-CLES : communication, marque, publicité, image, rhétorique.
REZUMAT: Prin acest articol, propun o analiză la nivel semiotico-discursiv a imaginii publicitare şi a managementului strategic de brand. Astfel, pentru studiul imaginilor publicitare am selectat patru spoturi ale unor branduri din sfera automobilistică, mai exact BMW, Mercedes-Benz, Dacia şi Toyota, pe baza unor criterii care au fost menţionate pe parcursul lucrării. Care sunt tacticile folosite la nivelul comunicării de brand şi cum este construită imaginea publicitară în raport cu valorile brandurilor selectate pentru studiu? Pornind în căutarea unor răspunsuri la această întrebare şi cu scopul de a descifra unele semne şi simboluri care au intensităţi diferite de subliminal, prin apelul teoretic frecvent în zona unor modele popular culture, performance studies şi la „gramatica” imaginii de televiziune, am încercat să explic relaţia dintre actori şi diferite situaţii comunicaţionale, care se situează în unele cazuri la graniţa dintre virtualitate şi viaţa cotidiană. CUVINTE CHEIE: comunicare, brand, publicitate, imagine, retorică.
80 MEDIA
MIHAELA ALBU: PRESA ROMÂNO-AMERICANĂ: STUDIU DE CAZ – ZIARUL LUMEA LIBERĂ DIN NEW YORK
Profesor univ. dr. Mihaela ALBU Universitatea din Craiova [email protected]
Introducere
Este deja un loc comun să afirmăm că, de-a lungul timpului şi de-a latul terrei, oriunde s-au aşezat românii plecaţi departe de ţară, aceştia au luat cu ei dragostea de limbă română, dar şi de carte românească, încercând, pe cât le-a fost în putinţă, să-şi păstreze identitatea. Ei au ţinut permanent alături de ei, pe lângă dorul de casă, mai ales limba şi spiritul culturii în care s-au format. Cei care au fugit din calea comunismului, mai cu deosebire, au fondat organizaţii, au înfiinţat ziare şi reviste, edituri chiar, realizând împreună, prin conlucrare, cu scopul principal de continuitate a identităţii şi de promovare a culturii române, aşa cum observa una dintre cercetătoarele fenomenului exilului, Eva Behring, un fel de „reţea”1. Astfel, nevoia de carte românească, în condiţiile izolării totale de ţară, nevoia de menţinere în interiorul culturii române i-a determinat să înfiinţeze reviste şi ziare, să editeze cărţi, să deschidă librării şi chiar biblioteci. Unul dintre aceste ziare cu special impact asupra cititorilor români a fost cel intitulat Lumea liberă, un ziar româno-american care nu a apărut cu foarte mult timp înainte de 1989. El a fost totuşi publicaţia care a reuşit să se constituie într-un reper principal al românilor din exil, într-o oglindă a vieţii şi a aspiraţiilor acestora, dar mai ales într-o armă de luptă anticomunistă. Până în 1989, dar şi o bună perioadă după aceea, Lumea liberă a însemnat pentru cititorii săi principala sursă de informare în legătură cu tot ce se întâmpla în ţara pe care fuseseră nevoiţi să o părăsească, dar şi în legătură cu variatele acţiuni de protest ale conaţionalilor de pe tot globul. Din reportajele de la diversele evenimente legate de România, care au avut loc în New York (în principal) sau în alte oraşe americane ori europene, cititorul de astăzi are în faţă o pagină de istorie referitoare mai ales la susţinuta opoziţie anticomunistă. Lumea liberă a fost o îmbinare permanentă de actual şi istorie, de luptă împotriva comunismului şi dezvăluiri ale unor documente secrete, punând astfel evenimentele care au dus România sub stăpânire sovietică în altă
Mihaela ALBU lumină; pe de altă parte, întâlnim reproduse aici mărturii ale unor participanţi direcţi la istorie, dar şi ale unui fost agent securist însărcinat de Ceauşescu să ucidă dizidenţi. Activităţile culturale desfăşurate de românii imigranţi sunt şi ele consemnate şi amplu comentate. Aici găsim pagini de istorie romanţată („Cum să te măriţi cu un rege”), dar sunt aduse la cunoştinţa cititorilor şi nume de scriitori din exil, fiind reproduse fragmente din operele lor. Un studiu sociologic îşi poate afla de asemenea o sursă importantă în paginile ziarului din cele mai variate perspective.
1. Un ziar românesc la New York şi „rostul” său. Începuturile
Un fenomen similar cu cel al altor exilaţi – acela de încercare de menţinere a identităţii – se întâmpla firesc şi cu intelectualii români din New York. Dar, pe lângă această dorinţă, necesitatea de informare asupra a ceea ce se întâmpla în ţara din care evadaseră, dar mai ales – sau în strânsă legătură cu aceasta – necesitatea de a ajuta la înlăturarea sistemului dictatorial şi la eliberarea celor rămaşi în România i-a determinat pe câţiva dintre ei la acţiuni diverse. Astfel, un grup restrâns hotăra – în anii în care de acasă veneau ştiri despre viaţa din ce în ce mai grea a conaţionalilor – să înfiinţeze un ziar săptămânal românesc. Acesta era menit să fie tribuna prin care să-şi exprime ideile, dar mai ales modalitatea de informare a cititorilor despre situaţia din ţara ocupată de comunism şi deopotrivă despre activitatea celor care (din afară sau chiar dinăuntru) încercau prin toate mijloacele să o salveze. Fondatorii îi vor invita să li se alăture pe toţi cei care vor dori să pună umărul la demersul lor („Îi aşteptăm pe toţi cei care au un cuvânt de spus, un gând de schimbat”2), le promit că vor fi „gazdă primitoare” pentru a participa împreună „la marile sau micile confruntări.” Astfel, încă de la primul număr, editorii îşi vor exprima intenţia de a intra în dialog cu cât mai mulţi cititori şi vor preîntâmpina întrebarea firească a acestora, întrebare legată de „rostul unei publicaţii în exilul românesc”, aducând argumente privind necesitatea apariţiei ei în acele momente. Numele ales – Lumea liberă şi, pentru că apărea în spaţiul american, titulatura era bilingvă, adăugând la titlul românesc traducerea în limba engleză – The Free World, având ca subtitlu „săptămânal independent al tuturor românilor”, iar în limba engleză „An Independent Romanian Weekly”. În format mare, săptămânalul Lumea liberă a avut la apariţie 28 de pagini, cu variaţii uneori de 32 de pagini. Numele a fost pentru început, aşa cum am specificat, Lumea liberă. The Free World, pentru a fi schimbat apoi la numărul 68 (fără niciun avertisment şi cu altă casetă de redacţie!) în Lumea liberă românească3, revenindu-se apoi (în 2001) la primul titlu. 84 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York Fondat la 8 octombrie 1988 de către câţiva entuziaşti/ lucizi intelectuali care au înţeles necesitatea unei „tribune”4 echidistante, echilibrate5 pentru exprimarea opiniilor românilor din exilul american, ziarul acesta a rămas în conştiinţa cititorilor ca fiind – înainte de 1989 – un real stindard de luptă anticomunistă. În paginile sale, prin frazele semnatarilor articolelor despre situaţia din ţară, despre abuzurile lui Nicolae Ceauşescu şi ale conducătorilor comunişti – mai mari sau mai mici – împotriva oamenilor obişnuiţi sau împotriva unor scriitori sau jurnalişti, se cerea mobilizarea prin toate mijloacele pentru înlăturarea comunismului. Aflaţi în lumea liberă, autorii articolelor ştiau mult mai multe din ceea ce se petrecea la acea oră în lume şi înţelegeau totodată mult mai clar că sistemul comunist în ţările din estul Europei (inclusiv România) nu mai poate dura prea mult. De aceea în ziar – aşa cum vom citi într-un articol al cărui titlu trimite direct la conţinut6 – va fi avertizată conducerea de la Bucureşti că „istoria nu cunoaşte îndurare”. Pentru frontispiciul ziarului, drept motto, redactorii au ales un citat din Nicolae Bălcescu, exprimându-şi astfel crezul pentru care vor milita prin intermediul publicaţiei al cărei nume vorbeşte de la sine – „Lumea liberă”. De aceea citatul din Bălcescu se referă expres la libertate pentru că acest deziderat va fi leit-motivul majorităţii paginilor scrise de jurnaliştii şi colaboratorii ziarului: ”Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare şi cel ce luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”. Anticipând întrebările şi purtând, prin intermediul publicaţiei, un dialog permanent cu cititorii, membrii „colegiului redacţional”7 îşi vor justifica demersul chiar în editorialul de început, deschizând (cu un an şi ceva înainte de revoluţia din 1989) seria unui ziar care va apărea (cu unele întreruperi) din 1988 până în 2005. Din primul editorial, semnat de Andrei Bardescu, directorul publicaţiei la acea dată, şi intitulat chiar „Rostul nostru”, cititorul (cel de atunci, dar şi cel de acum) va înţelege puternica legătură cu ţara şi adânca implicare în lupta anticomunistă a celor ce porniseră pe drumul anevoios al editării unui ziar săptămânal. „România se află pe marginea prăpastiei. Opera de distrugere a Neamului românesc, începută de comunişti acum aproape o jumătate de secol, e pe cale de a fi desăvârşită. Un popor, legat prin toate fibrele de cultura şi civilizaţia occidentală, a fost readus în epoca preistorică a cărui singură preocupare era vânătoarea hranei de fiecare zi.” „Românul a ajuns cerşetor în propria lui ţară”, se spune în continuare. Convinşi că, „independent de divergenţele create în mod artificial”8, exilul „a dobândit o maturitate politică care cere o informare competentă şi într-o frecvenţă mărită”, acest grup de intelectuali a găsit - ca mod de a contribui la această informare şi la a ajuta comunitatea românească din New York – înfiinţarea 85 Mihaela ALBU unui ziar românesc. „Şi atunci hotărârea a fost luată. Ea reprezintă certificatul de naştere al ziarului Lumea liberă”, se mai spune în „actul” de înfiinţare, căci aşa ar trebui receptat editorialul din 8 octombrie 1988. Speranţa exprimată la apariţia ziarului se subliniază încă o dată ca fiind aceea „de a contribui la unirea tuturor forţelor exilului pentru cauza eliberării Patriei noastre.” Despre unire scrie şi Dan Costescu în prima sa „convorbire” cu cititorii (rubrica se va numi constant de acum înainte „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”). Astfel, acesta va afirma metaforic că „hora noastră e mare, iar mâinile fiecăruia abia aşteaptă să se prindă cu ale celorlalţi.” Această dorinţă de unire, această luptă „împotriva dezbinărilor” îi va conduce pe membrii colectivului redacţional şi la apelul de asociere cu celelalte publicaţii ale exilului românesc. O unire pe toate planurile în lupta anticomunistă va fi astfel unul dintre ţelurile celor care vor conduce ziarul până în decembrie 1989 şi chiar mult timp după aceea.9 Nu întâmplător, în afara articolului de fond, scris, aşa cum am specificat anterior, ca o explicaţie pentru necesitatea apariţiei în acel moment a unui ziar „al tuturor românilor”, ziariştii au plasat pe prima pagină, în poziţia cea mai avantajoasă, o fotografie care reprezintă o parte dintre participanţii la Festivalul Internaţional al Românilor – „Romfest 88” şi la Congresul Mondial Românesc, desfăşurate nu cu mult timp în urmă (30 septembrie şi 1-2 octombrie 1988) într-o zonă cu masivă concentraţie de populaţie românească, şi anume la Cleveland, Ohio. Cititorul de atunci (şi de astăzi) avea (are) astfel informaţii legate de o parte dintre organizaţiile româneşti din exil, ca şi despre activităţile acestora. Un amplu reportaj de la cele două evenimente (considerate a fi fost „un singur organism) va fi apoi inserat în paginile 6-7, unde se vor da semnifica- tive detalii despre secţiile ştiinţifice (istorie, cultură şi ştiinţă), dar şi sportive, precum şi nume importante ale exilului românesc. Printre participanţi îi aflăm pe prof. Nicolae Iliescu de la Harvard, pe Dan Cernovodeanu, Aurel Ciufecu, Zahu Pană, pentru a da numai câteva exemple. Din reportaj cunoaştem astăzi şi nume ale ziarelor româneşti din exilul acelui timp, acestea fiind amintite o dată cu delegaţii fiecăruia, prezenţi la Romfest şi Congres. Astfel, au fost reprezentate ziarele: Cuvântul Românesc, prin George Bălaşu şi Gh. Rădulescu, Curentul, prin Vasile Iliescu, Libertatea, prin Ovidiu Vasilescu, Ecoul României, prin C. Aronescu, America, prin Petre Lucas şi Lumea liberă, prin Andrei Bardescu, Cornel Dumitrescu, Dan Costescu. La banchetul de închidere, reporterul subliniază prezenţa ambasa- dorului David Funderburk şi a soţiei sale. Despre rolul celor doi în activitatea de informare a opiniei publice mondiale asupra realităţilor româneşti, dar şi de ajutorare a românilor se va scrie apoi adesea în ziar. 86 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York Menirea Congresului, „acest tot mai prestigios for al luptei pentru restaurarea libertăţii în România”, a fost de a uni toate organismele aparţinând exilului românesc. Menirea ziarului Lumea liberă era de asemenea de a lupta pentru libertatea conaţionalilor rămaşi acasă, iar lupta specifică a celor ce scriau se manifesta prin informarea opiniei publice şi prin chemarea la unirea tuturor forţelor pentru a obţine ajutorul popoarelor libere, îndeosebi al conducătorilor acestora.
2. Rubrici (privire generală)
Venind în întâmpinarea interesului cititorilor, editorii Lumii libere au cuprins în paginile ziarului informaţii dintre cele mai diverse. Subiecte fierbinţi erau cele privind situaţia celor rămaşi în închisoarea comunistă, înfometarea, cozile interminabile, frigul, lipsa de libertate, dărâmarea bisericilor, a caselor, dar şi reacţiile unor intelectuali la toate acestea, ca şi ecoul protestelor lor în conştiinţa opiniei publice internaţionale. Rubricile anunţate încă de la primul număr şi care s-au menţinut constant s-au intitulat: „Lumea exilului”, „Scena americană”, „Carnet new- yorkez”, „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Din 7 în 7 zile”, „Lectura dvs.”, „Cu degetul pe trăgaci”, „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”, „Sport. (Rubrică realizată de Cătălin Georgescu)”, „Lumea în pătrăţele”, „Lumea veselă” ş.a. O dată cu numărul 6 este iniţiată rubrica „Ultima oră” care, aşa cum se sugerează, era menită să informeze cititorii despre cele mai recente evenimente (în general din România, dar şi externe, conexe însă cu situaţia României). Se poate spune că nu există număr de ziar în care – printr-un articol sau altul – să nu se reflecte preocuparea permanentă a celor din exil în legătură cu realităţile din ce în ce mai dificile ale celor de acasă. Astfel, situaţia României aflată sub regimul impus de dictatura ceauşistă este analizată sub toate aspectele, rolul articolului de presă fiind deopotrivă de informare, dar şi de îndemn la acţiune pentru a elibera ţara de comunism. Aspectele sub care este prezentată situaţia din România cuprind o arie foarte largă – de la politic şi până la implicaţiile sociale, de la cultură până la aspectele psihologice determinate de controlul securităţii în toate ramurile vieţii individului, de la rezistenţa prin cultură la acţiunile directe ale celor ce nu mai puteau îndura regimul ceauşist, realităţile de ultimă oră din ţară fiind subiect de larg interes de asemenea. Vom lua spre exemplificare două rubrici cu subiecte din sfera politicului, precum şi una din aria culturală.
87 Mihaela ALBU 2.1. „Lumea exilului”
Începem cu rubrica intitulată „Lumea exilului”, în care cititorii vor găsi titluri ca „Mai aproape de Braşov”, „Braşovul în lume”, „Acţiuni de solidaritate, dar şi „Agenda noului venit”, serial de mare ajutor pentru cei recent sosiţi în Statele Unite, cuprinzând informaţii utile despre modalitatea de integrare în noua ţară. „Lumea exilului” este inaugurată o dată cu numărul 2, la pagina 4 (poziţie care nu se va menţine constantă!), iar semnăturile sunt şi ele diverse. Cele mai multe articole semnalează activitatea de subminare a regimului de la Bucureşti de către diverse organizaţii constituite nu numai de românii din exil, dar şi de luptători pentru salvarea poporului nostru din alte ţări europene sau din Statele Unite. Acţiunile acestora sunt dintre cele mai diverse şi ar trebui trecute în revistă multe dintre numerele de ziar pentru a avea o idee generală asupra lor. Un exemplu: din numărul 2 (15 octombrie 1988), la pagina 4, aflăm că „un grup de foşti cetăţeni români, de origine germană, stabiliţi în Germania Apuseană au iniţiat o zi europeană dedicată României. Adevăratelor sale probleme, adevăratelor sale interese”, aşa cum se precizează în articolul „Ziua de acţiune România”. Peste câtva timp, în numărul 5, (din 5 noiembrie 1988), la pagina 5, sub semnătura lui William Totok, scriitor german originar din România, apare articolul intitulat „Acţiuni de solidaritate cu poporul român”. Exemplele ar putea fi încă multe. S-au constituit organisme de luptă împotriva regimului de la Bucureşti, dar şi de informare a occidentului asupra situaţiei din România. Un alt organism nou înfiinţat este anunţat de fostul deţinut politic Dan Cernovodeanu (oaspete în octombrie 1988 la redacţia Lumii libere şi prezentat de Dan Costescu, autorul interviului, ca „activ pe frontul luptei anticomuniste, publicist, un nume întâlnit des sub semnătură proprie sau repetat în presa combativă a exilului nostru”). Noul organism despre care va vorbi cel intervievat este Congresul Mondial Românesc, la care au aderat 43 de organizaţii şi la care Dan Cernovodeanu a fost ales vice preşedinte. Obiectivul Congresul Mondial Românesc – „lupta anticomunistă, urmărind eliberarea ţării de sub acest regim.” Congresul a fost salutat de însuşi regele Mihai, dar şi de congresmeni americani. Suntem aşadar la început de an istoric 1989. Personalităţi din multe ţări ale lumii, oameni politici, jurnalişti, posturi de televiziune etc. iau atitudine şi comentează despre unul dintre cele mai dure regimuri comuniste, iau atitudine împotriva tuturor formelor de distrugere a poporului român sau a satelor româneşti, încearcă să ajute pe cei ce au curajul în interiorul ţării să se opună regimului, iar ziarul newyorkez le consemnează cu promptitudine.
88 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York 2.2. „De la Nistru pân’ la Tisa
O altă rubrică – pe care o vom găsi aproape constant10 începând chiar cu numărul 1 – este intitulată „De la Nistru pân’ la Tisa”. De bună seamă, titlul acesta, care reproduce un celebru vers din interzisa Doină eminesciană, va fi având o puternică valoare de sugestie la acea dată cu specială referire la situaţia disperată din ţară. Vom da şi aici numai câteva exemple din lipsă de spaţiu. Astfel, la pagina 11 a primei ediţii sunt cuprinse sub acest generic trei scurte articole, nesemnate: „Propuneri, din păcate fără ecou”, „Maşina de tocat … decrete” şi „Mai trăiesc partizani români în Rusia?”. Primul reproduce o scrisoare anonimă (sub pseudonimul „Românul Inovator”) trimisă prin poştă la data de 7 noiembrie 198711 pe adresa CC al PCR. Deşi propunerile sunt dintre cele mai realiste şi de maximă stringenţă12, acestea nu vor avea urmarea aşteptată, ci una – paradoxală, dacă vom gândi în termeni normali, normală, dacă vom lua în calcul anormalitatea deciziilor partidului unic – şi anume, aşa cum se specifică într-o notă a redacţiei, „în loc de a se ţine cont de propunerile de mai sus, au fost luate măsuri de încuiere a maşinilor de scris”. O altă scrisoare, aşa cum se specifică în nota preliminară, „vine să com- pleteze dosarul tragic al existenţei omului de rând din România”. Semnatarul, anonim şi el („identitatea nu o pot spune, lesne de înţeles”), dă detalii despre „modul de viaţă al acestui înfometat popor din toate colţurile de ţară, aflat în goană după cele trebuitoare vieţii.” Contrar autorului scrisorii anterioare, acesta se adresează direct lui Ceauşescu, încheind în termeni duri de blestem. În numărul 2, sub rubrica „De la Nistru pân’ la Tisa” se continuă (nerespectându-se însă inserarea la aceeaşi pagină, dar alocându-i-se un spaţiu dublu!) cu un articol intitulat „Inadmisibil!”. Autorul (care semnează numai cu iniţialele C.D13) scoate în evidenţă faptul că „adevărata faţă a regimului comunist din România a ieşit până la urmă la iveală”, subliniind totodată rolul presei din „Lumea Liberă”. Sunt evidenţiate astfel „reportajele din presa franceză pe marginea cazului ziaristului Bernard Poulet de la Le Matin care, pentru că a încercat să intre în legătură cu disidentul Nicolae Paraschiv, a fost bătut la Ploieşti.” În continuare se detaliază cazul unei recente întâmplări (simptomatice) a unui alt ziarist, Pierre Bocev, „specialistul pentru Europa Răsăriteană al marelui cotidian Le Figaro”, reproducându-se articolul (de luni, 26 septembrie 1988) din ziarul francez, scris cu caractere speciale şi aflat sub titlul preluat şi de Lumea liberă. În articol se spune, printre altele: „Deşi nu eşti nepregătit, în momentul în care oamenii securităţii te abordează în plină stradă, ţi se strânge inima. La ora nouă seara în centrul Bucureştiului este beznă. Iluminarea străzilor nu mai funcţionează decât în amintire. 89 Mihaela ALBU Tocmai ieşeam din locuinţa arhitectei Mariana Botez, permanent supravegheată din cauza activităţii sale disidente…” Şi mai departe ziaristul povesteşte că a a fost oprit pe bulevardul Dacia de „un miliţian în uniformă şi de alţi trei indivizi în civil” care i-au cerut paşaportul, l-au dus apoi cu o maşină la Inspectoratul de miliţie, l-au pus să scoată tot ce avea în buzunare, i-au luat agenda şi carnetul de însemnări, i-au interzis să ia legătura cu ambasada pentru că, va scrie apoi jurnalistul francez, „anchetatorul român are toate drepturile”. Acordând deja un spaţiu mai larg acestei rubrici, redacţia ziarului inserează în pagina următoare alte articole: „Manifest de solidaritate”, „Argumente reseriste” şi o altă subrubrică (care se va repeta de acum înainte) – „Scrisori din ţară”.
2.2.1. Intelectualii români şi dictatura
S-a scris şi s-a vorbit adesea, în special după 1989, despre frica intelectualilor români de a lua poziţie împotriva abuzurilor şi a situaţiei generale din ţară; Monica Lovinescu nota în Jurnalul său la vremea respectivă, alţi intelectuali care au avut curajul să se opună sub o formă sau alta regimului comunist (Goma, Pleşu, Dinescu ş.a.) comentează adesea în zilele de astăzi despre faptul că nu au fost susţinuţi de cea mai mare parte a scriitorilor în acţiunile lor. Despre acea „rezistenţă prin cultură” se vorbeşte de asemenea ca despre o formă de acoperire a lipsei de atitudine directă sau ca justificare. Şi totuşi … chiar dacă au acţionat sub formă individuală, disparată, astăzi aflăm despre tot mai mulţi intelectuali români care şi-au riscat libertatea şi chiar viaţa atacând dictatura sau exprimându-şi public dezacordul cu cele ce se petreceau în ţară. Astfel, în cadrul rubricii „De la Nistru …”, este inserată o altă ştire – de data aceasta o reacţie îndrăzneaţă a unuia dintre intelectualii cunoscuţi, scriitorul Aurel Dragoş Munteanu, redactor la revista Luceafărul, care a avut curajul de a-şi depune carnetul de partid14, justificându-şi gestul şi punctând concepţia sa de neacceptare a politicii partidului pe câteva coordonate esenţiale: „Îmi exprim dezacordul faţă de concepţia aflată în tezele din aprilie, care stabileşte o legătură logică între credinţa în Dumnezeu şi trădarea de Patrie …”15 Cu timpul, şi alţi intelectuali români vor avea curajul să se opună dictaturii. Astfel, în numărul 28, din 15 aprilie 1989, articolul de fond se va intitula „Intelectualii români la orele conştiinţei şi demnităţii active”, cititorii fiind informaţi despre situaţia unor scriitori importanţi (Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Mihai Şora ş.a.), dar mai ales despre protestul unor confraţi – din ţară şi de la Paris – adresat preşedintelui Uniunii Scriitorilor. 90 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York O luare de poziţie a intelectualilor, de data aceasta din Moldova16 ocupată de sovietici, o putem citi într-un alt număr de ziar (nr. 5 din 5 noiembrie 1988) şi inserată tot la rubrica „De la Nistru …”. La pagina 7 aflăm un text preluat de la postul de radio „Europa Liberă”, iar cel care îl semnează, cu un transparent şi sugestiv pseudonim, Grigore Singurel, relatează o situaţie de la Chişinău, unde ziarul Literatura şi arta „a fost supus unor atacuri bodiuliate17 din partea presei republicane de partid.” Din fericire, o parte dintre cei mai importanţi scriitori au acţionat cu curaj şi au reuşit să o menţină.18 În numărul 9, la pagina 10 sunt inserate, simetric, două casete verticale din care aflăm noi informaţii despre acţiuni ale intelectualilor români, unele mai timide, altele mai directe. Astfel, în prima casetă sunt semnalate „încercările subtile” din diverse publicaţii din ţară de a strecura „idei protestatare, chiar condamnări camuflate ale politicii dictatoriale.” Autorii acestor „şopârle” (cum erau codificate în vremea respectivă) sunt academicianul Ştefan Pascu („Momente dificile trec, dar memoria le păstrează”), precum şi Vasile Gogea care reuşeşte să publice un întreg text în Astra (nr. 204, sept. 1988) un text - cu vădite aluzii în actualitate - despre noile descoperiri referitoare la modalitatea de construire a piramidelor (cu oameni liberi, nu cu sclavi cum se credea). În numărul 14 (7 ianuarie 1989), la pagina 12, rubrica „De la Nistru pân’ la Tisa” inserează şi un text semnat Vasile Mănuceanu, în care autorul semnalează şi comentează cu ironie, dar mai ales cu obiectivitate, „uluitoarele epitete” cu care era gratulat Nicolae Ceauşescu de către unii dintre intelectuali, toate acestea contribuind din plin la bine cunoscutul de acum cult al personalităţii. Fiecare dintre exemple este de un ridicol extrem dacă luăm în considerare cui îi erau adresate. Dar să-l lăsăm pe autor să citeze din ziarele vremii sau din alocuţiunile rostite la diverse întruniri de partid, acesta arătând mai întâi că „Majoritatea acestor grefieri de partid este arhicunoscută. Dar se constată cu uşurinţă că, în ultima vreme, în sânul tagmei s-a instalat o nervozitate care-i obligă pe membrii ei să se calce pe ştaif, într-o încercare disperată de a născoci noi şi uluitoare epitete la adresa şefului de stat. Cadrul elogiilor banale, de banchet electoral, a fost spart acum mai mulţi ani de Dumitru Popescu-Dumnezeu, care declarase că partidul este pădurea, iar domnul Ceuşescu este vântul care o mişcă ba la stânga, ba la dreapta. Dar de atunci a curs multă apă pe Dâmboviţa şi gabaritul ciobului cu tămâie a căpătat dimensiuni groteşti. S-ar putea spune că de astă dată laurii acestei întreceri gâfâite l-a câştigat Manea Mănescu, care are o vechime respectabilă în meseria de gurist de partid. El ne asigură, de exemplu, că secretarul general este un erudit şi fecund gânditor umanist şi, alunecând ceva mai departe pe acest povârniş cultural, lămureşte că domnul Ceauşescu a sculptat în 91 Mihaela ALBU luminoase imagini coloana infinită a dezvoltării poporului român de-a lungul veacurilor.” În continuare, dezvăluie autorul articolului, „Manea Mănescu descoperă existenţa unei opere monumentale politice, ştiinţifice şi umaniste al cărui ilustru arhitect este marele nostru preşedinte. (…). Încă un pas la vale pe calea umilinţei au făcut anul acesta funcţionarii de partid cerându-i de fiecare dată secretarului general, ca lui Harun al Rashid, îngăduinţa de a-i mulţumi – nu se ştie exact pentru ce – sau de a-i trimite o boare albastră de fum de tămâie.” Atitudinea intelectualului român în timpul dictaturii comuniste este un subiect des abordat în timpul scurs din 1989 până astăzi. Condiţia generală a celui care se dedicase cunoaşterii în „epoca Ceauşescu” i-a preocupat şi pe cei care trăiau într-o lume liberă, în exil, câteva minţi lucide scriind şi analizând cu obiectivitate sistemul şi raportul intelectualului cu acesta. În rubrica anunţată mai sus, în numărul 15 (24 ianuarie 1989), la pagina 11, Şerban Orescu semnează un articol intitulat chiar „Condiţia intelectualului în epoca Ceauşescu”. Autorul face o analiză mai întâi a „conceptului ceauşist de cultură”, pornind de la un fragment din Jurnalul lui Mircea Eliade, în care acesta, aflat în exil la Paris, scrie că a convocat în camera sa de hotel, la 16 ianuarie 1949, „vreo cincisprezece intelectuali şi studenţi români (…) spre a discuta următoarea problemă: Suntem sau nu de acord că azi, dar mai ales mâine, intelectualul va fi considerat (de comunişti) tot mai mult drept adversarul nr. 1 din pricina accesului lui la concepte.” Cele scrise de Eliade (care „nu cunoscuse direct comunismul”) vor fi confirmate de evoluţia ulte- rioară a comunismului în România, aşa cum subliniază autorul articolului19. Acesta analizează în continuare diferenţierea care s-a făcut între intelectualul „mânuitor de concepte” (care trebuia - şi a fost în mare măsură – înlăturat) şi specialiştii pur şi simplu (faţă de care partidul s-a arătat mai tolerant). Astfel, acest regim „a extirpat una din principalele funcţiuni ale intelectualităţii: mânuirea conceptelor, învăţământul (din care a fost extirpat gimnaziul de cultură generală), politica culturală (din care a fost extirpată orice urmă de liberalism), politica de cadre (menită a descuraja valorile) şi mai presus de toate promovarea unui tip de intelectual zis de tip nou20, adesea cu diplome pe puncte”. (…). „Era lui Gheorghiu-Dej şi apoi a lui Nicolae Ceauşescu au marcat o scădere vertiginoasă a nivelului intelectualităţii româneşti. Partidul, securitatea şi cenzura veghează ca acest proces să continue.” Citând mai departe fragmente din ziarele româneşti, dar chiar şi un citat dintr-un discurs al lui Ceauşescu, Şerban Orescu ajunge la concluzia că „nici un partid, nici un regim comunist nu şi-a permis să trateze intelectualitatea cu mai multă desconsiderare decât au făcut comuniştii români. Rezultatele se văd!”
92 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York 2.3. Pagini culturale. Autografe la rubrica „Autograf”
Aşa cum am arătat prin câteva exemple, Lumea liberă s-a poziţionat de la început pe o direcţie politică şi socială şi mai puţin cu profil cultural. Dorind totuşi să vină în întâmpinarea unei cât mai variate game de cititori şi să acopere o plajă cât mai largă de teme şi subiecte, redactorii au introdus aproape în fiecare număr o pagină culturală sau cel puţin un spaţiu adecvat reproducerii unei poezii scrise de un autor din exil. Numele celor care au semnat în paginile Lumii libere sunt şi ele diverse, unele de notorietate, altele mai puţin cunoscute în ţară. Multe dintre paginile culturale au fost cuprinse sub rubrica „Autograf”, dar apar uneori şi fără a fi subsumate unei rubrici indicate expres. Vom da un singur exemplu în cele ce urmează, urmând ca lista completă să apară într-o monografie a Lumii libere pe care o avem în lucru. Astfel, un nume important al exilului românesc, precum şi un reprezentant al „Poeziei închisorii” a fost Zahu Pană, un poem al său (Răscrucea veacului) apărând chiar din al doilea număr al publicaţiei, la pagina 4 (în colţul din dreapta, sus), cu datarea cutremurătoare „Jilava, 1948”. Un vers din strofa a doua se referă la „fraţii” care sunt „ahtiaţi de dorul libertăţii” şi putem deduce astfel că poemul acesta – cu clamarea năzuinţei de libertate - va funcţiona pentru proaspătul ziar şi ca un crez pe care şi-l asumă şi îl promovează, începând chiar cu denumirea sa. Numărul 13, apărut chiar în prag de an nou 1989 (31 decembrie), preia pe prima pagină un „Pluguşor din exil”, semnat tot de Zahu Pană. Poetul scrie, de fapt, un alt fel de Pluguşor, în care cuprinde, în sinteză, situaţia României, ştiind că „nu-i vreme de urat/ ci mai mult de blestemat”, că tot ceea ce îndură ţara este rezultatul tratatului de la Yalta, precum şi al conducerii ei de către „bâlbâitul ucenic”. De aceea autorul le urează celor de acasă, scriind cu majuscule: LIBERAŢI-VĂ DE FRICĂ!”, prevestind totodată că „Anul care se ridică/ de cum vor cânta cocoşii, / e apusul stelei roşii.” Dar Zahu Pană a fost şi „oaspete la redacţie”. În numărul 24 (din 18 martie 1989), la pagina 17, sub genericul „Oaspeţi la redacţie”, însoţit şi de o fotografie, aflăm un interviu al autorului luat de Cornel Dumitrecu. Înaintea reproducerii conversaţiei, „contopită” cu alta transmisă de postul de radio „Europa liberă”, se specifică faptul că a apărut „unica – şi aproape cu valoare de document – culegere de poezii, născută în cumplitele chinuri ale închisorilor comuniste, numită simplu Poezii din închisori, culegere datorată publicistului – el însuşi poet de real talent – Zahu Pană.” Interviul debutează cu o întrebare referitoare la determinarea întocmirii unei astfel de cărţi, la care interlocutorul argumentează că a tipărit-o din „necesitatea salvării poeziilor din închisori”, din acel spaţiu ostil, în care, aşa 93 Mihaela ALBU cum arată poetul, poeziile „nu se scriau, aceste poezii se creau”, pentru că „memoria deţinuţilor a fost cea mai bună hârtie, cea mai bună bandă de magnetofon.” Dezvăluind modalitatea de „scriere” şi mai ales de memorare a poemelor în condiţiile din închisoare, Zahu Pană aduce noi detalii: „Poeţii, de multe ori când ajungeau la sfârşitul poeziei, concentraţi, nu mai ştiau cu ce au început. Atunci apăreau cei care memoraseră poezia de la început, şi în felul acesta se refăcea poezia. Singurul care avea o memorie fantastică a fost Radu Gyr, care nu şi-a uitat niciodată una din poezii. Nu este nici un secret acum dacă dezvăluim felul cum se scriau pentru faptul că organele de perchiziţie de fiecare dată au dat peste aceste lucruri. Pe fundul gamelelor se dădea cu săpun, peste care se punea un strat subţire de D.T.T., apoi, ca în epocile antice, se scria cu câte un ciob, sârmă sau ac.” Pentru reprimarea oricărei creaţii, „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foiţe de ţigară, erai maltratat şi ţinut zile întregi dezbrăcat în celula neagră, fără pat şi fără raţia de mâncare”, ne destăinuie cel care a fost el însuşi una dintre aceste victime, condamnat la 10 ani de închisoare21. Şi mai departe: „Pentru recitarea unor poezii din închisori s-au dat condamnări între 10 şi 25 de ani, pentru difuzarea lor s-a dat muncă silnică pe viaţă, iar pentru trecerea lor în lumea liberă s-au inventat comploturi pentru care s-a dat sentinţa de condamnare la moarte. Dintre cei condamnaţi, unii au scăpat cu viaţă şi s-au întors acasă „cum se întorc strigoii”, dar alţii au murit, ducând cu ei într-o lume mai bună versuri memorate în anii grei de regim celular, când timpul se scurgea între rugăciune şi poezie.” Despre structura volumului, ce poeţi include, ce capitole, numărul de poezii etc. aflăm de asemenea din răspunsul autorului antologiei, după cum urmează: „Volumul depăşeşte 600 de pagini, cuprinde 29 de poeţi şi 14 poezii neidentificate. Totalul poeziilor este de 263, dintre care marile balade Balada codrului fără haiduci, Balada clopotarului din stele, Balada Mioriţa (noua variantă a lui Radu Gyr despre ce se întâmplă după moartea păstorului) şi Balada ucenicului cu ochi albaştri, ucenicul de olar. Din Nichifor Crainic am putut să salvez integral balada Baldovin şi Mădălina, Balada Doinei, precum şi celebrele poezii Eu, Tu, Cântecul potirului şi altele.” Din interviu, cititorul de astăzi află şi alte detalii importante, nu numai despre condiţiile de detenţie, dar şi despre ediţii anterioare ale poeziei din închisori, precum şi nume de poeţi sau editori care s-au străduit să tipărească astfel de cărţi la Lisabona, Paris, Madrid ori Sao Paolo.22 Culegerea îngrijită de Zahu Pană vine să completeze această listă, cu menţiunea că la data interviului, poetul avea în pregătire un nou volum, intitulat Cu acul pe săpun. Cu mândrie şi fără falsă modestie, cunoscând îndeaproape poezia scrisă de deţinuţii regimului stalinist, Zahu Pană afirmă spre sfârşitul interviului că 94 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York „în materie de poezie concentraţională, România ar trebui să ocupe locul întâi pe glob” şi că, din păcate, „marea operă a poeziei româneşti din închisori rămâne încă o necunoscută.” Acesta a fost numai un foarte scurt exemplu din rubrica intitulată „Autograf”. Alte pagini culturale sau de interes general vor apărea în fiecare număr al ziarului Lumea liberă, săptămânal care poate fi receptat ca o reală pagină de istorie politică şi culturală a românilor din exil.
3. Concluzii
La o privire de ansamblu a întregii colecţii a acestei publicaţii se poate desprinde uşor concluzia că Lumea liberă este un ziar care poate fi receptat astăzi ca un documentat al vieţii românilor americani, dar şi al unei întregi activităţi politice şi culturale a conaţionalilor noştri din exil, indiferent de ţara în casre şi-au aflat adăpost. Ziarul poate fi receptat drept reper al memoriei exilului românesc, fiind o piesă însemnată a mozaicului presei româneşti publicată în afara graniţelor, din care nădăjduim să ajungem a cunoaşte o suprafaţă din ce în ce mai întinsă.
NOTE:
1 v. Eva Behring, Scriitori români din exil (1945-1989), Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001, p. 45. 2 v. Lumea liberă, nr. 1 (18 oct., 1988). 3 Motivul îl vom afla în scrisoarea Mioarei Avramescu către redacţia revistei Conexiuni, scrisoare-drept la replică a celei ce a fost un timp implicată în editarea ziarului. Astfel, Mioara Avramescu, soră cu Dan Costescu, explică: „Din ianuarie 1990 (nr. 68), ziarul îşi adaugă la numele său şi adjectivul „Românească”, intitulându-se astfel Lumea Liberă Românească şi păstrându-şi acest titlu până la sfârşitul anului 2001, odată cu preluarea editării sale de către Timotei Ursu. Această schimbare a titlului s-a datorat faptului că, în urma retragerii din redacţie a lui Andrei Bardescu – impusă de către Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu, din cauza gestionării fondurilor băneşti ale ziarului necorespunzător efectuată de Bardescu – gestiunea ziarului iese din contul lui, ziarul fiind înscris cu cont propriu la bancă şi la autoritatea competentă, astfel că era obligatoriu să poarte un titlu diferit faţă de cel anterior.” 4 „Am apărut pentru că vrem să punem la dispoziţia românilor de bună credinţă Tribuna liberă a ziarului nostru, pentru un schimb civilizat şi eficient de idei şi opinii, pentru a găsi împreună căile de urmat pentru o renaştere naţională într-o Românie liberă şi independentă.” 5 „… căutând răspunsul în presa liberă românească ce apare în exil (la întrebarea „ce putem face noi, cei care trăim în Lumea Liberă, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri în presa liberă românească”, n.n.), am fost impresionaţi de risipa de energie, competenţa şi talentul cu care reprezentanţi valoroşi ai intelectualităţii noastre dezbat anumite probleme. Am fost impresionaţi de diversitatea opiniilor exprimate, dar în acelaşi timp am fost
95 Mihaela ALBU
îndureraţi că, nu de puţine ori, aceste opinii se transformă în polemici inutile, între grupări antagoniste, sau calomnii şi invective personale.” 6 Articolul „În istoria de nobleţe a presei româneşti”, din nr. 29 (22 aprilie 1989), semnat de Cătălin Georgescu, scris în apărarea scriitorilor persecutaţi (Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu), se încheie cu următoarea frază: „Luaţi seama, domnilor tovarăşi, epoca tremură, iar istoria nu cunoaşte îndurare”. 7 Andrei Bardescu, Teodor Costescu, Cornel Dumitrescu, Cătălin Georgescu, George Pietraru; Valentin Verzeanu (subredacţia californiană), Constantin Mareş (corespondent pentru Germania de Vest), Sorin Pamfil (corespondent pentru Franţa). 8 Mulţi dintre exilaţi şi-au dat seama că divergenţele dintre membrii comunităţii româneşti erau create, alimentate, întreţinute chiar de către agenţi ai securităţii cu scopul abil al dezbinării pentru a-i împiedica astfel să lupte eficient împotriva conducerii comuniste de la Bucureşti. 9 În numărul 27 din 8 aprilie 1989, într-o „Scrisoare deschisă domnului Al. Berceanu”, sub genericul „Lumea exilului”, semnatarul „scrisorii”, Valentin Verzeanu, consideră că „problema cardinală a exilului nostru (este) UNITATEA” (s.a.,), iar mai încolo îşi întăreşte afirmaţiile, arătând că „nu am altă dorinţă mai arzătoare decât de a vedea odată înfăptuită unitatea exilului românesc.” (p. 10, s.n.). Acest deziderat pare însă cu greu de împlinit până şi astăzi (n.n.). 10 În numerele 10, 11, 12 nu apare rubrica! 11 A se vedea apropierea ca dată de evenimentele de la Braşov! 12 Printre aceste propuneri se numărau: „Să se hotărască separarea activităţii politice de cea a statului”, „să se respecte cu sfinţenie programul de lucru”, „să se dea ţăranilor spre folosinţă câte un hectar de pământ arabil”, „să se acorde meseriaşilor posibilitatea de a deschide ateliere”, „să se lase televiziunea liberă”, „să se elimine lozinca „totul pentru export” care să fie înlocuită cu „totul pentru noi”. La toate acestea, semnatarul scrisorii adăuga şi necesitatea ridicării problemei Basarabiei şi a Bucovinei în cadrul apropiatei Conferinţe Naţionale a PCR. 13 Cornel Dumitrescu (?) 14 „Act de o gravitate excepţională”, după cum va menţiona semnatarul paginii, unul dintre membrii redacţiei de altfel, Cornel Dumitrescu. Acesta va mai sublinia „divorţul spiritual dintre scriitorul român şi partidul comunist”, înscriind gestul lui Aurel Dragoş Munteanu într-o suită de contestări care începea cu cea a lui Panait Istrati şi era continuată de Paul Goma şi „finalizată prin acest act de curaj fizic”, curaj desigur, deoarce gestul de frondă al scriitorului se putea solda chiar cu suprimarea sa. 15 „Niciodată până acum nu se cunoaşte cazul unui intelectual scriitor care să se distanţeze pe motive spirituale, de credinţă în Dumnezeu, în contradicţie cu o ideologie ateistă prin excelenţă”, comentează Cornel Dumitrescu, iar în continuare informează cititorii româno-americani despre personalitatea celui care a sfidat prin gestul său conducerea partidului comunist. 16 Să nu uităm că rubrica se intitulează „De la Nistru pân’ la Tisa”, cu alte cuvinte toate zonele în care trăiesc români, indiferent de graniţele actuale, vor intra în atenţia redacţiei ziarului! 17 Bodiul era premergătorul lui Simon Grossu, primul secretar al CC local (n.n.) 18 „Literatura şi arta, cu silueta lui Eminescu în dreapta titlului continuă să apară. Ce-i drept. campania conducătorilor din Chişinău împotriva acestui ziar scriitoricesc, care în decursul unui singur an şi-a dublat tirajul, continuă şi ea. Acum ea a luat forma limitării şi chiar a interzicerii abonării la acest săptămânal. Redacţia lui primeşte multe scrisori şi telegrame în acest sens.”
96 Presa româno-americană: Studiu de caz – ziarul Lumea liberă din New York
19 „Ele au fost confirmate de pe cealaltă poziţie a adversarilor intelectualităţii care sunt comuniştii români, de către Dumitru Popescu. Iată ce scria acest pontif în 1974 în paginile Contemporanului (…): «Era libertăţii sociale a omului (Dumitru Popescu viza fără îndoială ceauşismul) trebuie să detroneze o dată cu celelalte privilegii şi pe acela care decurge din monopolul ştiinţei». 20 „Odată cu intelectualul de tip nou începuse era mediocrităţii. Pe bună dreptate spusese Istrate Micescu – unul din marii jurişti ai României antebelice: veţi putea expropria inteligenţele, dar nu vă veţi împroprietări niciodată cu ele.” 21 „Am executat în total 13 ani de închisoare în România, dar cea care mi-a lăsat cele mai grozave amintiri este Jilava, unde am stat nemişcat din această închisoare trei ani la 6-7 metri sub pământ. După aceea am cunoscut Aiudul, în perioada lui cea mai neagră de reeducare, şi am lucrat la Canal.” 22 Astfel, ne informează Zahu Pană, a apărut „Din poezia rezistenţei româneşti, ediţie îngrijită de Victor Buescu, apărută la Lisabona în 1952, care cuprindea doi poeţi cu nume literare: Ion Stegaru şi Onofrei Puşcăriaşul. Nu mi-a fost greu să identific în Onofrei Puşcăriaşul pe Radu Gyr, dar Ion Stegaru, din toate versurile lui era un poet al rezistenţei, dar nu a fost un poet deţinut, şi din această cauză nu apare în ediţia de faţă, care cuprinde numai poeziile create în închisoare.” Alte ediţii sunt: cea editată de Virgil Ierunca, la Paris, în 1956, în „Caiete de dor”, care cuprinde versurile unui deţinut ce a semnat cu pseudonimul „Haiduc”; tot la Paris, în 1957, apare o broşură cu versuri semnate de Virgil D. Vasiliu, „cele mai multe din perioada Canalului”; apoi la Madrid, în 1961, „Dumitru Bacu publică volumul Aiud, iar doi ani mai târziu, tot el îngrijeşte o ediţie de poezii din închisori, numită Ofranda. În 1964, tot Dumitru Bacu editează la Madrid volumul de poezii din închisoare Acolo şezum şi plânsem.” Mai aproape de zilele noastre, în 1969, la Atena, apare volumul editat de Theodor Gherzuca, sub titlul Miserere, în 1970, Vasile Posteucă, împreună cu Nicolae Novac şi Nicu Dima scot prima culegere intitulată Poeme din închisori. „A fost poate cea mai completă ediţie tipărită până atunci”, comentează editorul prezentei ediţii, subliniind totodată că cea din 1970 apăruse „fără să se poată identifica poeziile pe autori.” În 1972 a urmat o altă ediţie, îngrijită de arhimandritul Roman Braga, la Sao Paolo, în Brazilia, intitulată Voi n-aţi fost cu noi în celulă, cuprinzând poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic. REZUMAT: În 1998, în comunitatea româno-americană din New York, patru jurnalişti entuziaşti au înfiinţat un ziar, pe care l-au nimit Lumea liberă. (Săptămânal independent al tuturor românilor). Foarte curând, noua publicaţie devenea o importantă sursă de informaţie şi, de asemenea, un important sprijin al românilor în lupta lor contra regimului comunist al lui Ceauşescu. Astăzi, ziarul se constituie într- un punct de referinţă, un document al vieţii românilor în exil. Lucrarea noastră se axează pe trei dintre rubricile ziarului – două cu subiecte politice (‚Lumea exilului” şi „De la Nistru pan’ la Tisa”), al treilea având teme culturale. CUVINTE CHEIE: exil, comunitatea româno-americană, Lumea liberă, identitate, document.
97 Mihaela ALBU ABSTRACT: In 1988, in the Romanian-American comunity of New York, four enthusiastic journalists founded a newspaper called Lumea libera. The Free World. („Săptămânal independent al tuturor românilor”. „An Independent Romanian Weekly”). Soon, this new publication became an important source of information, and also a real suport of the Romanians in their fight against Ceausescu’s communist regime. Today, we can see it as a reference point, a document of the Romanians’ life in exile. This paper focuses on three of the newspaper’s columns – two dealing with political issues (‚Lumea exilului” and „De la Nistru pan’ la Tisa”), the third, called „Autograf”, focusing on cultural topics. KEY-WORDS: exile, Romanian-American comunity, Lumea liberă (Free World), identity, document.
RÉSUMÉ : En 1988, dans la communauté roumaine-américaine de New York, quatre journalistes enthousiastes fondèrent un journal appelé Lumea liberă. («Hebdomadaire indépendant de tous les Roumains»). Bientôt, cette nouvelle publication est devenue une importante source d'information, et aussi un véritable support des Roumains dans leur lutte contre le régime communiste de Ceausescu. Aujourd'hui, elle constitue un point de référence, un document sur la vie des Roumains en exil. Notre travail se concentre sur trois colonnes du journal, dont deux traitent des sujets politiques („Lumea exilului” et „Pan de la Nistru 'la Tisa”) et une („Autograf”) des thèmes culturels. MOTS-CLÉS : exil, communauté roumaine-américaine, Lumea liberă, identité, document.
98 MIHAELA MARCU: ASPECTS DU BILINGUISME ITALIEN-ROUMAIN REFLETES DANS LA PRESSE ROUMAINE EN ITALIE
Conferențiar univ. dr. Mihaela MARCU Universitatea din Craiova e-mail: [email protected]
La préoccupation d’analyser la langue roumaine développée dans des milieux alloglottes a pris forme en même temps avec le développement du phénomène migratoire roumain. Comme nous le savons, après l’année 1990, les portes de l’Europe ont été ouvertes pour les roumains, et le pays qui les attire spécialement, comme un mirage, c’est l’Italie. Une des raisons de la présence des étrangers sur le territoire italien est représentée par le niveau élevé de vie, auquel on ajoute la natalité assez basse de la population de la Péninsule. La vie économique abondante a été un pôle d’attraction pour le flux d’immigrants. Une fois arrivés sur ce territoire, les roumains ont cherché de préserver leur identité nationale, à perpétuer les traditions du pays d’origine. Ils avaient besoin d’un cadre institutionnel et d’un support légal pour se manifester publiquement. Celui-ci est réalisé à travers quelques associations, organes media, gazettes ou partis politiques. En concordance avec le but de notre démarche, on s’intéresse à l’activité développée par les journaux roumains qui paraissent en Italie. Les journaux parus en roumain ont un rôle très important dans le maintien de la conscience roumaine, mais aussi en établir des liens profonds avec les institutions officielles de l’état italien. Parmi ceux-ci, notre attention se focalise vers la Gazette roumaine (Gazeta românească), un journal des roumains en Italie, qui parait à Rome à partir de 2003. Si dans ses premières éditions, il a eu une parution bimensuelle, à partir de l’année 2005 il est devenu hebdomadaire. Les articles, ayant une thématique économique, sociale, politique, sportive, écrites avec la verve et le pathos de ceux qui se trouvent loin du pays, mettent en évidence les derniers événements et aident les roumains d’Italie se mettre au courant avec la société. Les nouvelles reflètent à la fois la réalité quotidienne italienne et, surtout, les changements surprenants qui se passent dans la société roumaine. A notre avis, en tant que lecteurs hebdomadaires de ce journal, c’est vrai dans une période relativement courte (juin -juillet 2011), nous pouvons parler de la rapidité et la précision avec lesquelles les nouvelles sont présentées, nouvelles qui jouent un rôle essentiel, celui de garder branché sur la réalité roumaine les roumains du diaspora.
Mihaela MARCU L’intention de cette démarche est celle d’analyser les variétés linguistiques qui se développent dans les milieux alloglottes, c’est-à-dire en dehors de la Roumanie, variétés qui se trouvent en contact direct, permanent avec la langue officielle, majoritaire d’un état étranger. On se propose donc une analyse du lexique roumain utilisé dans la presse roumaine en Italie. Le corpus utilisé pour nos observations sera entièrement composée d'articles originaux (le thème sociale, économique, juridique, culturel, sportive etc.), des textes publiés dans la Gazette Roumaine. Le journal des roumains in Italie, les numéros parus entre le 2 Juin 2011 et le 21 Juillet 2011. Il y a un total de 8 numéros de ce journal, auxquels nous avons eu accès en ligne, grâce à la correspondance et la gentillesse du rédacteur en chef Sorin Cehan. Même si le nombre des articles parcourus est limité et leur an de parution est 2011, c’est pas la réalité immédiate qui nous intéresse, mais une analyse du lexique de la langue roumaine qui se développe dans un autre espace que celui roumain et qui reçoit, naturellement, des influences provenant de la langue de l’état où le journal en cause développe son activité. Regardée de ce point de vue, nous considérons utile et suffisante cette description du bilinguisme italien - roumain. Car, en écrivant en Italie et publiant des quotidiens pour les roumains de ce pays, les journalistes réalisent, involontairement, des liens, relations entre les deux langues, le roumain et l’italien. Le contact peut être passager, ayant des implications linguistiques momentanées, ou peut devenir un procès constant de durée. Les facteurs qui déterminent l’apparition du bilinguisme sont divers. Le bilinguisme peut mieux être compris dans un large cadre psychologique et socioculturel si on prend en considération les conditions dans lesquels une langue exerce une influence sur une autre langue, de même que les facteurs qui y contribuent. Donc, les éléments relevantes, qui déterminent l’apparition et le développement du bilinguisme, sont de nature structurale (linguistique) et de nature extralinguistique, politique et sociale. Dans cette dernière catégorie nous incluons les relations culturelles, économiques et politiques de certaines populations sur des territoires différentes, le mélange des populations ou la cohabitation temporelle ou de durée. C’est aussi le cas des roumains qui se sont installés en Italie, par des raisons différentes et qui ont établi des relations avec la population autochtone d’origine italienne. Le bilinguisme italien - roumain est lié en même temps de la structure sociale de la communauté au sein de laquelle il se développe et du degré de développement culturelle de cette communauté. Comme Einar Haugen a déclaré, le bilinguisme « est explicable seulement dans les termes de son expérience sociale »1. L’apparition du bilinguisme, telle comme l’expansion de l’interférence, sont aussi conditionnées par beaucoup de facteurs comme la religion, la race, 100 Aspects du bilinguisme italien-roumain reflétés dans la presse roumaine en Italie l’âge, l’occupation, le statut social, le caractère urbain ou rurale de la communauté. Dans la dernière décennie du siècle passé et le début du XXI-ème siècle, nous remarquons, tant parmi les chercheurs que surtout parmi les autres gens, un intérêt particulier pour le phénomène du bilinguisme et pour l’apprentissage d’une seconde langue étrangère. L’explication naturelle de ce phénomène consiste dans la croissance rapide de la diversité culturelle et linguistique des sociétés industrielles, comme conséquence de l’intensification de l’immigration et des programmes pour les réfugiés. Ceux qui se trouvent à la tête de l’état sont bien sur intéressés d’optimiser l’efficience des programmes à travers desquels les enfants et les adultes apprennent la langue dominante dans la société. L’interdépendance économique et scientifique de l’arène internationale génère aussi une demande croissante d’individus ayant des compétences bilingues qui peuvent faciliter la collaboration interculturelle. A part la diversité et les contacts croissants entre les cultures sur le plan interne et international, un autre facteur qui amplifie, de nos jours, l’intérêt pour le bilinguisme se constitue, dans certains pays, par le degré de reconnaissance des droits linguistiques et culturels des minorités indigènes. Dans plusieurs pays, les groups minoritaires ont sollicité et ont reçu appuy institutionnel pour garder et revitaliser les langues périclitées par le media et le système éducationnel. Les interférences linguistiques, sociales et culturelles produisent beaucoup de modifications (emprunts/unités phraséologiques, calques linguistiques etc.) dans le système des langues, vue dans un mouvement continu de reconstruction et innovation. Dans ce moment, la langue contient des « réminiscences du passé et hypothèses de l'avenir » ; elle « se constitue – après Eugen Coseriu – diachroniquement et fonctionne synchroniquement. »2. Comme suite au procès de globalisation, l’italien fait part des langues utilisées dans la communication, même si la suprématie linguistique appartient à l’anglais. Une conséquence de l’interaction entre les langues est représentée par la pénétration des emprunts dans le vocabulaire des langues, qui ont été regardées au début négativement, en tant que străinisme3 (mots d’origine étrangère). On sait qu’il n’y a pas de frontières strictes entre les langues et comme conséquence il y a des liens linguistiques, culturels, sociaux et civiques permanents entre celles-ci. En tant que « créations de certains collectivités humaines » et instruments de compréhension dans les collectivités humaines, les langues « ne reflètent pas la ration universelle, mais les institutions sociales et civiques de chaque communauté, tel comme les particularités spirituelles, psychiques et civiques de celles-ci »4. Les interférences linguistiques causent des changements dans le lexique des 101 Mihaela MARCU langues et une de celles-ci est l’apparition des innovations lexicales. Alloglottes (nommées aussi des mots alloglottes, mots étrangères, etc.)5, quelques emprunts sont gardées intentionnellement avec la forme et le sens des langues d’emprunt : ciao !, amore etc. C’est pourquoi, à travers le feuilletage de 8 numéros de la Gazeta Românească. Ziarul românilor din Italia, nous essayerons identifier les mots alloglottes qui sont entrées dans la langue roumaine, leur fréquence d’apparition dans le langage media aussi que leur forme. Parmi les formes de manifestation d’une langue, le vocabulaire est le domaine le plus mobile, celui qui est soumis facilement aux changements. Les innovations lexicales sont une conséquence des interférences de type économique, sociopolitique, culturel et linguistique. L’enrichissement d’une langue et sa modernisation sont des procès qui se reflètent, premièrement dans le domaine du vocabulaire. Dans ce sens, un rôle important est attribué aux emprunts, car l’utilisation d’un mot étranger ne signifie nécessairement que nous devons l’utiliser usuellement, mais que son introduction dans une autre langue reflète une réalité sociale. L’influence que la langue italienne exerce sur la langue roumaine parlée ou écrite dans la Péninsule acquiert certaines caractéristiques, par rapport aux autres variétés de la langue roumaine. On a spécifiée, avec plusieurs occasions, que « l’influence du modèle linguistique italien s’est réalisée sur voie orale ou écrite dans la langue roumaine (à travers des contacts linguistiques, premièrement dans les rapports commerciales, commencent par le XIV-ième siècle, et après dans les rapports culturels, dès l’étape de naissance de la langue roumaine littéraire), surtout sur voie orale dans le dialecte aromân (à travers des contacts commerciaux directs ou indirects) et dans le dialecte istroromân (comme influence directe ou indirecte au cadre du bilinguisme), se manifestant au niveau du lexique et, et plus limité, à d’autres niveaux (par exemple dans l’orthographie, à travers l’utilisation des diagraphes ce, ci, ge, gi et des trigraphes che, chi, ghe, ghi ) »6. La dynamique que la langue roumaine enregistre dans le milieu alloglotte italien il y a une conséquence naturelle de la pression exercée par la langue officielle, majoritaire. Les changements survenus se ressentent à tous les niveaux (surtout lexical, mais aussi phonétique et grammatical). L’intensité et la complexité du phénomène sont explicables, telles comme nous avons mentionné, dans le phénomène du bilinguisme. Comme suite du feuilletage de notre corpus, composé de 8 numéros du journal Gazeta Românească. Ziarul românilor din Italia, nous avons constatée plusieurs phénomènes linguistiques. Nous précisons que, pour une lecture plus facile de notre démarche, nous avons abrévié les numéros utilisés de la Gazeta Românească comme il suit : 27 mai – 2 juin 2011, no. 21, an IX 102 Aspects du bilinguisme italien-roumain reflétés dans la presse roumaine en Italie (GR1) ; 3 juin – 9 juin 2011, no.22, an IX (GR II) ; 10 juin – 16 juin 2011, no. 23, an IX (GR III) ; 17 juin – 23 juin 2011, no. 24, an IX (GR IV) ; 24 juin – 30 juin 2011, no. 25, an IX (GR V) ; 1 juillet – 7 juillet 2011, no. 26, an IX (GR VI) ; 8 juillet – 14 juillet 2011, no. 27, an IX (GR VII) ; 15 juillet – 21 juillet 2011, no. 28, an IX (GR VIII). Dans le lexique des articles en roumain on trouve insérées, de place en place, des expressions, mots, syntagmes ou slogans avec leur forme de la langue italienne : una buona uscita (GR II, p.17); dottore, ingegnere (GR III, p.23); sciopero della fame (GR IV, p.8); Celentano per sempre (GR IV, p.17); cronaca nera (GR V, p.18). Ecrits et publiés dans un quotidien roumain qui apparaît en Italie, dans les textes en roumain on trouve introduites, comme un élément naturel, des titres d’articles prises de différents journaux italiennes comme Il Mattino, La Nazione, Gazzetta Ufficiale, Gazzetta di Regio: Immigrazione e integrazione. Si del consolato romeno. In cittá aprirá un ufficio per i seimila residenti (GR I, p.2); Gabriel e le istantanee con Papa Benedetto (GR I, p.7); Cane nel bagagliaio, padroni salvati dai vigili (GR III, p.10); Rabbia romena (GR IV, p.4); Gelu ha sfidato da solo il fuoco che bruciavo il San Bartolo (GR VI, p.6). Le journal Il Gazzetino affirme : Câinele îi scoate din vizuină pe hoții români (Il cane stana i ladri rumeni) (GR VI, p.6). L’intrusion de la langue italienne, sous la forme de quelques expressions, syntagmes, noms de quelques titres des journaux italiens, est amplifiée par le fait que les mêmes articles écrites en roumain ont des dénominations en italien des émissions de télévision : Oltre la realtá (GR II, p.19); Il sapore della mia terra. in Italia con il cuore in Romania, Stranierra nella mia terra Ricordi (GR VI, p.17); La patria, bene o male (GR VIII, p.21). On ajoute ici le nom d’un cours, donné en roumain et en italien, Laboratorio interculturale di valorizzazione delle diversitá (Laboratorul intercultural de valorizare a diversității) (GR IV, p.18). Il y a beaucoup d’emprunts enregistrés dans le lexique des articles en roumain, réalisés généralement d’une manière non sélective, la plus part des termes étant empruntés en vertu de l’automatisme créé par l’utilisation courante de la langue italienne : documente de identitate regulare (GR II, p.16). L’insertion se fait, d’habitude, à travers de l’adaptation du mot d’origine étrangère à la langue roumaine par l’ajout des termes roumains au début ou à la fin du syntagme. La parenté génétique entre les deux langues contribue à réunir le roumain et l'italien, moment où les transferts entre ces langues deviennent fréquentes et plus complexes. Nous avons rencontré des situations où les mots, termes de la langue italienne, insérés naturellement dans le lexique des articles écrites en roumain, ont été doublés par leur traduction en roumain: calgoticii (ștrampi) (GR VI, 103 Mihaela MARCU p.20); scacchi ( șah) (GR VIII, p.17). Nous pourrions apprécier ce phénomène comme le peur de l’utilisateur de ces mots italiens de ne pas se faire compris par le public roumain ; c’est ici où la nécessité de donner l’équivalent roumain est née. Il y a aussi une série des syntagmes dont le sens est renforcé par l’utilisation de quelques mots en italien, comme dans les exemples : azi este activ un oficiu bilateral pentru români la Roma (GR V, p.3), activ = operativ; regalez o poșetă (GR VII, p. 23), regalez = dăruiesc. Le lexique des articles écrits en roumain dans un journal qui apparaît en Italie s’enrichit, à part des emprunts, par la méthode du calque linguistique. Nous mentionnons, en parcourant notre corpus, que les plus rencontrés calques sont ceux lexicales, du type : datorele meu di lavoro = employeur (GR VII, p.23), en italien : datore di lavoro. Le calque de structure se combine avec le calque semantique dans un exemple comme africanii sub-saharieni (GR II, p. 5): l’élément de composition sous exprime ici la valeur de « avoisiné » après le mot italien sub. La langue roumaine, tel comme om distingue de son utilisation dans la rédaction des articles publiés dans la Gazeta Românească, maintient sa vitalité, intègre des calques, emprunts, même si la plus part d’entre eux ne sont pas adaptés au système phonétique et morphologique roumain. On n’applique pas dans ce cas le principe de l’économie linguistique, mais on rencontre le phénomène que les chercheurs dans le domaine du contact linguistique désignent comme emprunt culturel, c’est-à-dire des mots qui couvrent certaines réalités de prestige et d’impact majeur dans la nouvelle vie de l’émigrant. L’idée s’étend aussi à d’autres emprunts comme : cuestură (chestură, poliție), comune (primărie), permis de sogiorno (permis de muncă) etc. On observe surtout la condition d’emprunt d’un terme nouveau dans le cas du dernier terme car jusque l’an 2007 il n’existait pas en Roumanie. Cette analyse met en évidence l’existence de certaines tendances générales de la langue roumaine actuelles, que nous avons remarqué aussi dans le langage du media roumain de l’Italie : l’insertion de termes nouveaux, pris naturellement dans notre lexique, l’utilisation du calque, ressentit lui- même comme une forme de modernisation et d’évolution d’une nouvelle langue. Le langage de la presse roumaine publié récemment en Italie se caractérise par une série de faits présents aussi dans les autres variétés linguistiques roumaines utilisées dans des milieux alloglottes7 : le transfert des termes surtout juridique - administratives, technique – scientifiques, généralement néologismes, de la langue étrangère majoritaire ; l’influence de 104 Aspects du bilinguisme italien-roumain reflétés dans la presse roumaine en Italie celle-ci, dans des degrés différents, sur tous les compartiments de la langue roumaine devient donc une forme dynamique, en concordance avec les réalités qu’elle exprime.
NOTES : 1 Einar Haugen, Lingvistica şi planificarea lingvistică, în vol. Ionescu-Ruxădoiu, Dumitru Chiţoran, Sociolingvistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 241- 242. 2 Eugen Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie – Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, EdituraEnciclopedică, 1997, p.67. 3 Marius Sala, Limbi in contact, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p 44. 4 Ioan Lobiuc, Contactele dintre limbi (O ramură „nouă” şi distinctă a ştiinţei limbajului) – vol. I, Istoricul teoriilor şi metodologiilor, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1998, p.13. 5 Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale – Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All, 2001, p.86. 6 Florica Dimitrescu, À propos des éléments italiens récents en roumain, RRL, 1997, nr. 5– 6, p. 379–394. 7 Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, în Conferinţele Academiei Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p.36.
ABSTRACT: The intent of this approach is to analyse the linguistic varieties that develop in foreign-tongued environments, outside Romania, which are varieties in a direct, permanent contact with the official, majority language of a foreign state. We have chosen this approach, especially because the existing studies of the current Romanian language have tackled this issue only to a smaller extent. Therefore we propose an analysis of the Romanian lexis used in the Romanian press published in Italy. The corpus used in our analysis will entirely consist of original articles (of social, economic, judicial, sports, cultural topics, etc.) texts published in Gazeta Românească. Ziarul românilor din Italia, the issues published between June 2, 2011 and July 21, 2011. KEY-WORDS: bilingualism, linguistic variations, journalism, language.
REZUMAT: Intenţia acestui demers este de a analiza varietăţile lingvistice care se dezvoltă în medii aloglote, adică în afara României, varietăţi aflate în contact direct, permanent, cu limba oficială, majoritară, a unui stat străin. Ne orientăm spre această abordare, mai ales că studiile existente asupra limbii române actuale nu au avut în vedere decât în mică măsură aspectul precizat. Ne propunem, aşadar, o analiză a lexicului limbii române utilizate în presa
105 Mihaela MARCU românească apărută în Italia. Corpusul folosit pentru observaţiile noastre va fi alcătuit integral din articole originale (cu tematică socială, economică, juridică, sportivă, culturală etc.), texte apărute în Gazeta Românească. Ziarul românilor din Italia numerele dintre 2 iunie 2011 și 21 iulie 2011. CUVINTE CHEIE: bilingvism, varietăți lingvistice, jurnalism, limbă.
RÉSUMÉ : Le but de cette démarche est d’analyser les variétés linguistiques qui se développent en milieu alloglotte, en dehors de la Roumanie, des variétés qui se trouvent en contact direct permanent avec la langue officielle, majoritaire, d’un état étranger. Le choix de cette approche est justifié surtout par sa faible présence dans les études sur la langue roumaine actuelle. Nous proposons, donc, une analyse du lexique roumain utilisé dans la presse roumaine publiée en Italie. Le corpus utilisé pour nos observations sera entièrement composé d’articles originaux (avec des thématiques sociales, économiques, juridiques, sportives, culturelles, etc.), textes publiés entre le 2 juin et le 21 juillet 2011 dans Gazeta Românească. Ziarul românilor din Italia. MOTS-CLÉS: bilinguisme, variétés linguistiques, journalisme, langue.
106 ELENA RODICA OPRAN: TIPOLOGIA TITLURILOR JURNALISTICE DIN PUNCT DE VEDERE SINTACTIC
Lector univ. dr. Elena Rodica OPRAN Universitatea din Craiova [email protected]
Este binecunoscută imaginea familiei care, dimineaţa, la micul dejun, cu cafeaua în faţă, citeşte ziarul. De cele mai multe ori, lectura se reduce la parcurgerea titlurilor. Această imagine a reprezentat declanşatorul reflecţiei noastre asupra titlului de ziar. Cum este construit titlul de ziat din punct de vedere sintactic, care este tipologia sa reprezintă întrebările la care ne propunem să răspundem în analiza noastră, urmând clasificarea realizată de Maria Cvasnîi Cătănescu1. Astfel, autoarea consideră că, din punct de vedere teoretic, titlul de presă este „un construct”, forma sa trebuind să respecte reguli precizate în literatura de specialitate specifică domeniului, privind, mai ales, capacitatea de lectură a „cititorului mediu”. Din această perspectivă, sunt indicate titlurile succinte, concentrate şi cu o structură lexico-semantică cât mai simplă. Analiza titlurilor din cele două cotidiene care constituie corpusul nostru Adevărul şi Le Monde2, a confirmat una dintre concluziile la care ajunge şi Maria Cvasnîi Cătănescu, publicistica românească privilegiind titlurile şocante, bazate pe artificii lexico-semantice, gramaticale şi figurative. Dacă acum câteva decenii, privilegierea modelelor sintactico-semantice era fundamentală, în prezent, titlul jurnalistic se axează mai ales pe planurile semantic şi figurativ. Vom discuta în continuare despre varietatea tipurilor sintactice de titluri, care se regăsesc în publicistica curentă, tipologie propusă de Maria Cvasnîi Cătănescu3: Titlul-cuvânt este alcătuit dintr-un substantiv concret sau abstract, articulat cu articol hotărât sau nearticulat. Acest tip este caracteristic îndeo- sebi textelor mici (ştiri), presupunând o anumită procedură de titrare, având calitatea de a indica nivelul tematic, de referinţă generală. Caracteristica acestui titlu constă în faptul că repetă un fragment din ştire: Perverşii (A, 27.02.2013)4, Autocenzura (A, 06.03.2013), Fericitul (A, 03.04.2013). Titlul-sintagmă (fie ea nominală sau prepoziţională) este destul de
Elena Rodica OPRAN frecvent, având avantajul expresivităţii şi al economiei de limbaj. Alături de exemplele obişnuite, în ziarele româneşti întâlnim o variantă mai expresivă a acestor titluri, formate dintr-o sintagmă nominală cu adjunct de tipul propoziţiei relative, care au rol de calificare a referentului5: Bombele fast-food, delicii care ne îmbolnăvesc (A, 14.03.2013), Gadgeturile care combat insomniile de primăvară (A, 25.03.2013), Puşcăriaşii care îi încalţă pe viitorii poliţişti (A, 23.04.2013). În publicistica franceză titlurile prezintă o organizare sintactică apropiată: L’assassinat qui met la Tunisie en danger (LM, 08.02.2013), L’universitaire qui a bousculé la City (LM, 12.02.2013), Un Lion d’or qui fait froid dans le dos (LM, 10.04.2013). Titlul-enunţ caracterizează o formă de anticipare rezumativă (narativă sau descriptivă), care pune în evidenţă intenţia comunicativă a jurnalistului, atitudinea faţă de propriul mesaj şi de publicul-ţintă, căruia i se oferă un instrument de orientare a lecturii6. Titlul, chiar dacă este asimilat unei fraze, are specificaţii formale, care nu se datorează decât relaţiilor sale cu supra-titlul şi sub-titlul, precum şi relaţiilor cu co-textul ziarului. Titlurile-enunţ se clasifică în: a) enunţul cu structură normală cuprinde: ● titlurile-propoziţie, care înglobează trei modele de bază: 1. titlurile asertive (enunţiative/declarative), foarte numeroase, includ şi transmit informaţii adevărate sau false. Sunt privilegiate verbele la indicativ viitor sau prezent (cu valoare de viitor) ori la condiţional prezent. Într-o asemenea frază, locutorul comunică pur şi simplu o informaţie celorlalţi: Vârful datoriei la FMI, plătit din noi împrumuturi (A, 03.01.2013), S-a dat drumul la “solduri” (A, 08.01.2013), Virgil Ianţu pleacă de la Kanal D (A, 09.01.2013), Cum au întors-o ca la Ploieşti tovarăşii de la Externe (A, 11.03.2013), La Corée du Nord défie Pékin et Washington (LM, 14.02.2013), Une dizaine de maisons de naissance pourraient voir le jour (LM, 1.03.2013), L’Europe veut plus de libre-échange avec les États-Unis (LM, 7.03.2013), La rébellion s’installe au pouvoir en Centrafrique (LM, 26.03.2013). De cele mai multe ori, enunţul asertiv care are ca referent o persoană publică, expune informaţii nesemnificative în sine, limitate mai ales la picanterii mondene/ biografice pitoreşti sau minore. Aparent gratuit, titlul şi 108 Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic articolul reprezintă o formă de publicitate mascată, de (re)aducere în atenţia cititorilor a unei persoane publice7: I-a cerut lui Ceauşescu mai mulţi cai şi soldaţi (A, 08.01.2013), Hollywoodul se mută la Râşnov (A, 05.02.2013), M. Hollande appuie sur l’accélérateur législatif (LM, 15.03.2013), M. Obama fixe les priorités de son second mandat (LM, 14.02.2013). Anumite titluri declarative sunt construite sub formă de sintagme prepoziţionale sau adverbiale: Cum ieşim din haosul taxelor locale (A, 08.01.2013), Cum ne-am petrecut marele Război (A, 22.01.2013), Cum a împins Europa Ciprul în prăpastie (A, 28.03.2013), Comment Paris se prépare à la crue du siècle (LM, 7.03.2013), Comment pressurer ses fournisseurs en 37 leçons (LM, 23.04.2013), Comment Manfred Eicher et ECM firent le «free» (LM, 15.02.2013). Afirmaţia are o valoare de explicaţie cauzală, adică ea constă în a da motivul pentru care a avut loc un eveniment, motivul pentru care acesta poate avea loc sau nu: Preotul care găseşte joburi pentru şomeri (A, 03.01.2013), Grecii îşi vând aurul pentru a ieşi din criză (A, 15.01.2013), Se caută mamă pentru un copil de Neanderthal (A, 23.01.2013), Pesticides: un risque enfin admis pour les abeilles (LM, 17.01.2013), Quand la Chine déplace les montagnes pour ses villes (LM, 14.02.2013), Un surveillant condamné pour avoir introduit un portable en prison (LM, 27.02.2013). În aceste enunţuri, informaţia nu este aşteptată, ci ea urmăreşte să surprindă: Să facem dreptate mâţelor cerşetoare! (A, 07.01.2013), Vin românii şi ne iau casele! (A, 16.01.2013), Le corporatisme a bon dos! Les profs, cibles trop faciles (LM, 13.02.2013), Llorenç Barber, sonnez pour nous! (LM, 5.04.2013). Locutorul poate de asemenea să nege, în sensul unei replici la un subiect sau la o idee vehiculată de alte canale de informare, stilul fiind direct: Stolojan: Nu voi participa la alegerile pentru Cotroceni (Ael, 23.05.2013), Ne dites plus «fracturation», mais «massage de la roche» (LMel, 23.01.2013). Numărul de afirmaţii prin negaţie rămâne în general destul de mic. Acest tip de frază se regăseşte mai ales în discursul direct: locutorii neagă fapte care le sunt atribuite înainte de a le restabili veridicitatea. 109 Elena Rodica OPRAN Stolojan: Nu voi participa la alegerile pentru Cotroceni (Ael, 23.05.2013), M. Daniel Vaillant: il faut revenir à une police républicaine, qui ne soit pas un instrument au service d’un clan (LMel, 13.01.2012); 2. titlurile interogative, sunt, în viziunea Mariei Cvasnîi-Cătănescu, reprezentate de interogaţii directe, totale sau parţiale, şi asigură sublinierea emfatică a temei, precum şi stabilirea unei relaţii speciale între jurnalist-text- cititor. Funcţional sunt asimilate interogaţiilor retorice, scopul lor nefiind de a solicita o informaţie şi de a provoca un răspuns, ci de a prefaţa, în manieră dilematică, ipotetică, un text explicativ-argumentativ8. Interogaţia este directă deoarece întrebarea pusă constituie o frază independentă, indirectă, chiar dacă este subordonată unei propoziţii principale pe care o determină. Ea este indirectă liberă, iar sintaxa este aceeaşi ca la stilul direct, dar suferă modificările de persoană şi de timp proprii stilului indirect. Această a doua formă este proprie discursurilor interioare şi serveşte pentru a exprima un anumit grad de emoţie. Prima şi a doua formă a acestei modalităţi sunt cel mai des întâlnite în spaţiul discursiv, dând iluzia de oralitate şi de necesitate de economie a limbajului: Careu pentru Messi? (A, 07.01.2013), Cine apără onoarea poporului român? (A, 05.02.2013), Mai există europeni? (A, 04.03.2013), La France est-elle en faillite? (LM, 14.02.2013), Du charisme, du pétrole, mais quel avenir? (LM, 7.03.2013), François, pape de quelle rupture? (LM, 24-25.03.2013). Interogaţia totală, care induce dubiul, forţează cititorul să admită înţele- gere unui dialog cu autorul textului, probând astfel cunoştinţe precedente, intuiţii, deducţii, presupuneri9. Acest tip de interogaţie necesită un răspuns prin da sau nu. Ea se sprijină pe ansamblul frazei, şi evocă ignoranţa locuto- rului şi posibilitatea interlocutorului de a nega sau de a accepta subiectul dat: Simulări la BAC şi Capacitate. Cât de rele sunt testele grele? (A, 06.02.2013), Duzina câştigătoare. Ce melodie are şanse în Suedia? (A, 26.02.2013), La radicalisation s’enracine-t-elle à droite? (LM, 19.04.2013), Comment lutter contre la fraude fiscale? (LM, 12.04.2013). Titlurile acestei categorii sunt rivalizate de cele echivalente cu o interogaţie parţială (marcată de cuvintele interogative specifice: cum, ce, care, cât)10. Interogaţia se poate referi la obiect, subiect, atribut, complementul determinant: Cât de şcoliţi trebuie să fie învăţătorii? (A, 16.01.2013), 110 Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic Ce înseamnă pentru noi mandatul Obama? (A, 21.01.2013), Comment lutter contre la fraude fiscale? (LM, 12.04.2013), Qui a dit qu’il n’y avait pas de peinture allemande? (LM, 31.03.2013-01.04.2013). 3. titlurile imperative, sunt frecvente în publicaţiile care supralicitează funcţia emotivă a limbajului (presa sportivă sau de scandal), aşa cum arată şi Maria Cvasnîi Cătănescu. Forţa persuasiv-directivă a acestor titluri derivă din cumulul unor elemente gramaticale, intenţionale şi lexico-semantice comple- mentare funcţional: imperative, deixis de persoana a II-a, formule de adresare, topică specială cu plasarea verbului în poziţie forte, iniţială, de enunţ etc.11. Împreună cu interogaţia şi exclamaţia, imperativul reprezintă una din modalităţile frazei de a scoate în evidenţă pe rând funcţiile de expresie, fatice şi alocutive ale discursului. Fraza imperativă poate utiliza un verb la imperativ sau la infinitiv, un verb care exprimă un ordin, un cuvânt cu o intonaţie injonctivă. Actul modului imperativ, prin intermediul interacţiunilor verbale, este adesea implicit în cadrul enunţării, corespunzând nu numai unei relaţii a locutorului cu discursul său, dar şi legăturii lui cu interlocutorul. Se stabileşte un raport de influenţă a locutorului asupra interlocutorului, raport care se supune adesea la două roluri ale limbajului: raportul de superioritate şi raportul de inferioritate. Titlurile imperative reprezintă expresii ale unei intenţii comunicative clare (interdicţie, ordin, îndemn), fiind procedee de manipulare a receptorului, căruia i se propun şi i se induc anumite atitudini şi reacţii: Să facem dreptate mâţelor cerşetoare! (A, 07.01.2013), Cu Rapid şi la 101 ani! (A, 07.01.2013), Spre titlu 20! (A, 14.01.2013), Bill Murray président! (LM, 27.02.2013), L’Exil, c’est une mort symbolique! (LM, 16.03.2013), Printemps arabe: «Tout ça pour ça!» (LM, 19.04.2013); ● titlurile frază au dimensiuni şi grade distincte de complexitate, fiind alcătuite de obicei din: o două/trei principale coordonate copulativ sau adversativ; se schiţează astfel liniile tematice de bază, adesea antitetice, ale textului: Pensia va fi mai lungă, dar mai săracă (A, 21.03.2013), Le lithium sans ailes, mais pas sans élan (LM, 17.02.2013). Sau în forme mai banale şi uzate stilistic, prin reluarea schemei sintactice şi a unor componente lexicale care se opun: Olandezii zboară în atac, dar “dorm” în apărare (A, 14.02.2013), Pensia va fi mai lungă, dar mai săracă (A, 21.03.2013), Roland, c’est fini; Roland, ça commence (LMel, 2.06.2013), 111 Elena Rodica OPRAN Le lithium sans ailes, mais pas sans élan (LM, 17.02.2013); o o principală şi o subordonată: Comuniştii au vrut să interzică salutul “Bună ziua” (A, 03.01.2013), Popa trebuie să rămână popă până moare, nu? (A, 19.02.2013), Europarlamentarii ameninţă că vor respinge bugetul UE (A, 20.02.2013), Les monstres ne sont jamais ce que l’on croit (LM, 20.02.2013); o o principală şi două sau mai multe subordonate: Leonard Orban vrea să angajeze 500 de funcţionari care să gestioneze fonduri UE (Ael, 21.03.2012), Eu vreau să-i fac pe oameni să citească (A, 24.04.2013), Beaucoup disent qu'il faut éviter la guerre civile, je crois que nous y sommes depuis déjà pas mal de temps (LMel, 21.08.2012); b) enunţurile cu structură specială sunt cu mult mai interesante decât enunţurile organizate după normele standard. Urmând clasificarea realizată de Maria Cvasnîi-Cătănescu, distingem12: enunţurile eliptice Elipsa se dovedeşte a fi o constantă în titlurile de presă. În redactarea acestora, editorii se bazează pe un anumit număr de presupoziţii care vor contribui la reconstrucţia sensului mesajului (ceea ce le permite să utilizeze construcţii eliptice şi construcţii nominale), presupoziţii care trebuie să fie decodate pentru a reconstitui elementele absente din enunţ. După cum observă Greta Komur-Thilloy şi Pascale Trevisol- Okamura13, elipsa face parte din strategiile discursive pe care jurnalistul le utilizează în mod conştient pentru a orienta atenţia cititorului. Elipsa participă la gestionarea informaţiei şi orientează atenţia co-enunţătorilor prin izolarea unui constituent. De asemenea, cele două cercetătoare disting între elipsa contextuală, sau situaţională, în care numai contextul permite reconstituirea enunţului complet şi elipsa gramaticală, care vizează unul sau mai mulţi constituenţi ai frazei complete14. Maria Cvasnîi Cătănescu a realizat o tipologie a elipselor, din care reţinem şi noi unele aspecte15: o elipsa verbului copulativ şi, în compensaţie, tipuri diferite de nume predicativ, exprimat prin: . substantive: Preşedintele taxat de premier pentru inconsecvenţă (A, 07.01.2013), Prinţul Harry, spaima talibanilor (A, 23.01.2013), Episcopul Paisie, anchetat de DNA (A, 25.02.2013), Serge Lama, un peu moins réac, toujours «déchiré» (LM, 15.02.2013), Didier Migaud, la rigueur de gauche assumée (LM, 20.02.2013), 112 Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic Maurice Pialat, peintre expressionniste (LM, 21.02.2013); . verbe la supin (numai în presa românească): Vandalii girafei de la Antipa, de negăsit (Ael, 28.08.2012). Uneori, funcţia de titrare revine numai numelui predicativ, a cărui va- loare emotivă poate fi subliniată de un set de artificii ortografice şi tipografice. Astfel trebuie realizată o menţiune specială pentru numele predicative expri- mate prin secvenţe cu grad superior de expresivitate, având în vedere16: a. construcţii comparative: Parlamentarii, mai egali decât alţi aleşi (A, 23.01.2013), Asfaltări pe pile: Dragnea e mai tare decât Oprişan (A, 04.02.2013), Torje, mai greu cu Messi decât cu Ronaldo (A, 18.02.2013), La ministre veut voir plus de sportives à la télévision (LM, 12.04.2013), L’Europe veut plus de libre-échange avec les États-Unis (LM, 7.03.2013); b. construcţii superlative: Huawei, cel mai mare smartphone din lume (A, 09.01.2013), Coşul zilnic este cel mai scump în judeţele sărace (A, 16.04.2013), Cel mai ieftin euro de la începutul anului 2013 (A, 30.04.2013), GPA: la plus grande subversion féministe (LM, 08.02.2013), Airbus décroche la plus grosse commande de son histoire (LM, 19.03.2013), Le nouveau président mexicain s’en prend à l’homme le plus riche du monde (LM, 19.03.2013). Omiterea verbului copulativ nu dăunează sensului frazei şi contribuie la eficienţa mesajului: comunicarea mai multor idei într-un spaţiu foarte restrâns. În titlurile franceze, această omiterea se regăseşte fie înaintea unei sintagme adjectivale: Cioran amoureux (LMel, 2.12.2011), fie a unei sintagme prepoziţionale: Zakaria Moumni, dans l’enfer des geôles marocaines (LMel, 15.10.2011). Prin omiterea verbului copulativ, jurnalistul nu pune accent pe locali- zarea temporală a acţiunii, lăsând cititorul să citească articolul pentru a afla răspunsul. Cel mai adesea cititorii interpretează această omitere ca fiind o acţiune petrecută în prezent decât în trecut. o elipsa auxiliarului pasiv, posibil şi a complementului de agent; acest model sintactic repetându-se în limitele aceluiaşi titlu, construit sime- tric, pe principiul paralelismului sintactic antitetic, sau într-o succe- siune de titluri de pe aceeaşi pagină sau din acelaşi număr de ziar17: Depardieu, primit ca un erou în Rusia (A, 07.01.2013), 113 Elena Rodica OPRAN Şef al mafiei ruseşti, asasinat în plină stradă (A, 17.01.2013), La voie dèlicate de Pierre Laurent, coincé entre M. Mélenchon et l’appareil du PCF (LM, 08.02.2013), Deux policiers tués dans une course-poursuite (LM, 22.02.2013), Claude Furet consideră că: très souvent les verbes auxiliaires (être, avoir, faire) peuvent disparaître du titre sans aucun dommage. Mieux vaut un titre sans verbe qu’un titre alourdi d’un verbe faible voire inexistant18. În franceză, nu putem omite auxiliarul în cazul timpului perfect compus decât în situaţiile în care auxiliarul este împărţit de mai multe participii trecute. o elipsa verbului predicativ, este verbul dedus fără greutate din lectura titlului, apărând în enunţul introductiv al textului: Românii, prizonieri în războiul cablişti - televiziuni (A, 03.01.2013) („sunt”), Socaciu, secretarul de stat care şi-a dat singur certificat (A, 14.01.2013) („este”), Xi şi Li, doi lideri cu probleme cât China (A, 04.03.2013) („sunt”), Françoise Berthoud – écologue du numérique (LM, 2.03.2013) („est”), Françoise Berthoud – écologue du numérique (LM, 2.03.2013) („est”), Samsung, l’épine dans le pied de Google (LM, 16.03.2013) („est”), Le génomique entre chiens et loups (LM, 2.03.2013) („il y a”); o elipsa principalei: în astfel de situaţii, semnificaţia şi receptarea titlului aparţin de lectura întregului articol, din care reiese informaţia necesară: Cum a dezbinat politica familiile românilor. Duşmanul de clasă e la tine în casă (A, 15.01.2013), Cum s-a vândut, CET Iaşi unui SRL de apartament (A, 21.03.2013), Cum a împins Europa Ciprul în prăpastie (A, 28.03.2013), Cum arată compromisul Băsescu – Ponta (A, 02.04.2013), Comment Nicolas Sarkozy entretient l’idée de son retour (LM, 17.02.2013), Comment le procureur Molins a gagné son assurance vie (LM, 22.03.2013); o elipsa articolului apare în limba franceză doar în cazurile în care primul substantiv este urmat de două puncte: Exil fiscal: le bal mondial des festivals (LM, 08.02.2013), Médicaments génériques: l’Inde donne tort à Bayer (LM, 7.03.2013). 114 Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic Omiterea articolului contribuie la efectul de scurtare a titlurilor. Bosredon spune că „determinarea ø pare a fi un semnal univoc al statutului formal al titlului”19. Salaires, emploi, précarité: l’impact de la crise (LM, 7.03.2013), Loi Peillon: les députés apaisés mais sans entrain (LM, 12.03.2013), Joyau de Volskwagen, Audi accélère son développement (LM, 15.03.2013), Lord britannique à vendre, faux acheteur fidjien intéressé (LMel, 3.06.2013). Importanţa elipsei în titlul de presă nu mai trebuie dovedită, ea este în acelaşi timp un mijloc de economie lingvistică şi un mod de a-l solicita pe lector, implicându-l activ în reconstrucţia mesajului vehiculat de acesta, pornind de la presupoziţiile instaurate de elipsă. enunţurile (incomplete) cu anaforă zero, reprezintă manevre gazetăreşti care nu fac altceva decât să incite curiozitatea cititorului şi să îl împingă la lectură, prin omiterea subiectului sau a complementului direct, asemenea structuri regăsindu-se doar în presa românească: I-a cerut lui Ceauşescu mai mulţi cai şi soldaţi (A, 08.01.2013), Am avut destul noroc, ar fi bine să mai dau şi eu (A, 31.01.2013), Atacăm Ungaria fără Marica (A, 31.01.2013), Şi-a luat adio de la naţională (A, 07.02.2013).
c) titlurile formate din două enunţuri independente, dar unitare semantic, deşi au o frecvenţă redusă, sunt de reţinut deoarece reprezintă forme patetice de persuasiune jurnalistică20: Atenţie Steaua! Chelsea a găsit formula magică (A, 12.03.2013), Români, odihniţi-vă! Ritmul în care trăim este demenţial (A, 19.03.2013), Sfârşitul Paştelui. E timpul pentru “Bambazoo”! (A, 03.04.2013), Le corporatisme a bon dos! Les profs, cibles trop faciles (LM, 13.02.2013), Il faut cumuler les mandats politiques! Seuls contrepoids au pouvoir de l’exécutif (LM, 20.02.2013), Que dis-je: un acteur? C’est une péninsule! (LM, 26.02.2013).
În publicistica actuală, construcţia titlului, sub multiplele sale forme de reprezentare, poate fi considerată o tehnică, o artă, dar şi o industrie. Aspectul gramatical al titlului subliniază direcţia către stereotipie şi diversitate de expresie. Astfel, se pot identifica tipare sintactice, indiferent de profilul, calitatea, importanţa sau aria de răspândire a ziarului. Configuraţia gramaticală a titlurilor analizate a scos în evidenţă existenţa mai multor tipuri: 115 Elena Rodica OPRAN titlul-cuvânt, titlul-enunţ, titlul-sintagmă, titlul-frază, toate prezente în corpusul analizat din cele două cotidiene, Adevărul și Le Monde. În concluzie, analizând corpusul nostru, putem spune că nu există diferenţe majore în ceea ce priveşte gramatica titlurilor în română şi franceză.
NOTE:
1 Maria Cvasnîi Cătănescu, „Titlul jurnalistic”, în Ilie Rad (coord), Stil şi limbaj în mass media din România, Iaşi, Polirom, 2007, p. 25. 2 Pentru realizarea analizelor comparative, am utilizat un corpus Le Monde şi un corpus Adevărul alcătuite din câte 1300 de titluri publicate în perioada ianuarie – aprilie 2013, selectate după principiul reprezentativităţii din ediţiile pe suport de hârtie sau electronice ale celor două cotidiene. 3 Maria Cvasnîi-Cătănescu, art. cit., p. 25. 4 Pentru mai multă concizie, după exemplele utilizate, numele celor două cotidiene vor fi abreviate prin A pentru Adevărul şi LM pentru Le Monde. De asemenea, pentru a diferenţia ediţiile imprimate de ediţiile electronice ale celor două cotidiene, vom folosi Ael pentru ediţia electronică a cotidianului Adevărul şi LMel pentru cea a cotidianului Le Monde. 5 Maria Cvasnîi-Cătănescu, art. cit., p. 26. 6 Ibidem. 7 Idem, p. 27. 8 Idem, p. 28. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Maria Cvasnîi-Cătănescu, art. cit., p. 28. 12 Idem, p. 29. 13 Greta Komur-Thilloy, Pascale Trevisol-Okamura, « Les enjeux de l’ellipse dans l’écriture journalistique: quelques aplications didactiques », în Synergies, nr. 8, 2011, p. 255- 264. 14 Idem, p. 261. 15 Maria Cvasnîi Cătănescu, art. cit., p. 30. 16 Ibidem. 17 Idem, p. 31. 18 C. Furet, Le titre. Pour donner envie de lire, Paris, CFPJ, 1995, p. 55 („adesea, verbele auxiliare (être, avoir, faire) pot să fie omise din titlu fără a-l afecta. Este preferabil un titlu fără verb în locul unui titlu cu aspect greoi, datorat unui verb slab, nesemnificativ” trad. n.). 19 Bernard Bosredon, Irène Tamba, Thème et titre de presse: Les formules bisegmentales articulées par un «deux points», în L’information grammaticale, 1992, vol. 54, p. 38. 20 Ibidem.
BIBLIOGRAFIE: Bosredon, Bernard; Tamba, Irène, Thème et titre de presse: Les formules bisegmentales articulées par un «deux points», în L’information grammaticale, vol. 54, 1992.
116 Tipologia titlurilor jurnalistice din punct de vedere sintactic http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/igram_0222- 9838_1992_num_54_1_3197 Cvasnîi Cătănescu, Maria, „Titlul jurnalistic”, în Ilie Rad (coord), Stil şi limbaj în mass media din România, Iaşi, Polirom, 2007 Furet, Claude, Le titre. Pour donner envie de lire, Paris, CFPJ, 1995 Komur-Thilloy, Greta; Trevisol-Okamura, Pascale, „Les enjeux de l’ellipse dans l’écriture journalistique: quelques aplications didactiques”, în Synergies, nr. 8, 2011, http://gerflint.fr/Base/Pologne8/greta.pdf Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2008. Beciu, Camelia, Sociologia comunicării şi a spaţiului public: concepte, teme, analize, Iaşi, Editura Polirom, 2011. Cabin, Philippe; Dortier, Jean-François Dortier; (coord.), Comunicarea: perspective actuale, Iaşi, Editura Polirom, 2010. Dayan, Daniel; Katz, Elihu, Media Events: The Live Broadcasting of History, Cambridge, Massachusetts, London, England, Harvard University Press, 1992. Drăgan, Ioan, Comunicarea: paradigme şi teorii (volumul I), Bucureşti, Editura RAO International Publishing Company, 2007. Huizinga, Johan, Homo ludens: o încercare de determinare a elemtului ludic al culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003. Lipovetsky, Gilles, Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum, Iaşi, Editura Polirom, 2007. Păuşan, Norin, Auto Control, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012. Spiridon, Monica, Popular culture: modele, repere şi practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2013.
RÉSUMÉ : Cet article traite la problématique de la typologie du texte journalistique du point de vue syntaxique, en essayant de faire une distinction entre les parti- cularités du titre comme instrument de communication et de signification. L’analyse, réalisée sur un corpus de titres de presse extraits des journaux Adevărul et Le Monde, présente la variété des types syntaxiques des titres journalistiques qui sont inclus dans la presse actuelle. L’idée principale énoncée à la fin de l’article met l’accent sur la préférence de la presse écrite roumaine pour des titres choquantes, voir dramatiques, basés sur des artifices lexicaux, sémantiques, grammaticaux et figuratifs. Nous pouvons également affirmer que l’analyse grammaticale des titres journalistiques identifiés dans
117 Elena Rodica OPRAN les journaux roumains et français ne relève pas l’existence de différences majeures entre les deux langues. MOTS-CLÉS : énoncé, mot, syntagme, typologie, titre
ABSTRACT: In an attempt to identify the characteristics of the headline as a means of communication and signification, this article addresses the issue of head- line typology from a syntactic point of view. The analysis, performed on a corpus consisting of newspaper headlines extracted from Adevărul and Le Monde newspapers, identifies the variety of syntactic types of headlines, which are included in the current media. The main idea outlined at the end of the article focuses on the tendacy of the Romanian media towards the use of shocking headlines, which are based on peculiar lexical, semantic, gramma- tical and figurative devices. Moreover, we can also state that the grammatical analysis of headlines identified in the Romanian and French newspapers does not reveal any significant differences between the two languages. KEY-WORDS: discourse, phrase, headline, typology, word
REZUMAT: În încercarea de a distinge particularitățile titlului ca dispozitiv de co- municare și de semnificare, prezentul articol abordează problematica tipolo- giei titlului jurnalistic din punct de vedere sintactic. Analiza, bazată pe un corpus format din titluri extrase din cotidienele de informație Adevărul și Le Monde, surprinde varietatea tipurilor sintactice de titluri, care se regăsesc în publicistica curentă. Ideea majoră care se degajă la sfârșitul articolului este că publicistica românească privilegiază titlurile şocante, bazate pe artificii lexi- co-semantice, gramaticale şi figurative. Deasemenea putem spune că nu există diferenţe majore în ceea ce priveşte gramatica titlurilor în română şi franceză. CUVINTE CHEIE: cuvânt, enunț, sintagmă, tipologie, titlu.
118 ELENA COSTEA: SUPERMAN – DE LA SUPEREROU LA FRANCIZĂ MEDIATICĂ
Drd. Elena COSTEA FJSC București [email protected]
Articolul de față își propune o analiză obiectivă a unui produs cultural cu o istorie proprie de peste șaptezeci de ani, pe parcursul cărora s-a menținut în atenția colectivă, reușind să consemneze și să stabilezeze genul supereroilor, transformând Omul de Oțel dintr-un personaj de benzi desenate într-un mit contemporan, generator al unei adevărate industrii culturale. Astfel, folosindu-mă de beneficiile noilor tehnologii, voi încerca sa punctez aspectele cheie din evoluția lui Superman ca produs cultural și să descifrez cele mai importante chei ale transgresării sale de la erou de narațiune serializată la fenomen global de popular culture. Facând referire la obiectele și practicile popular culture, Raymond Williams formulează în 1983 sintagma “made by the people for themselves”1, Superman poate fi considerat cel mai elocvent exemplu al faptului că popular culture e un domeniu viu, fertil, a cărui eficacitate provine din creativitatea cu care oamenii fac bunuri culturale pentru ei înșiși. De altfel, dacă am privi retrospectiv la evoluția eroului în paralel cu cea a popular culture ca domeniu de studiu, am constata că longevitatea și popularitatea Omului de Oțel își găsesc temei în literatura de specialitate, cu a cărei desăvârșire este contemporan (dacă avem în vedere revoluția tehnologică de după cel de-al doilea război mondial, care a influențat atât apariția și studiul popular culture cât și "mediatizarea" supereroului american). În introducerea unui studiu apărut în 1997 despre influența wolkmen- urilor Sony asupra practicilor culturale moderne2 Paul Du Gay introduce o schemă teoretică foarte valorosă pentru cercetarea produselor de popular culture, referitoare la circuitul cultural. Conform acestei scheme, orice produs cultural trebuie analizat, pe baza a cinci elemente care relaționează și se influențează reciproc. Urmărirea acestora reprezintă cheia procesului prin care un artefact este încărcat cu sens, produs, distribuit și consumat de către public. Astfel, fără ca ordinea să aibă vreo relevanță, impactul și evoluția oricărui produs de popular culture pot fi decriptate prin analizarea separată a: reprezentării (representation), identității produsului (identity), producției acestuia (production), consumului (consumption) și reglării (regulation).
Elena COSTEA Deși în decursul celor peste șaptezeci de ani de existență, produsul a fost reinventat si repoziționat în mod frecvent, schimbându-și publicul țintă, canalele de comunicare și distribuție, structura simbolică, tipul de producție și, prin urmare, și modul de consum; există câteva elemente constante, definitorii pentru produsul de azi, care merită subliniate și menționate. Pornind de la cele cinci variabile mai sus menționate, observațiile ce urmează vor avea ca scop încadrarea concretă a lui Superman, din punct de vedere al reprezentării, al identității personajului dar și al modului in care a fost gândit și fabricat produsul. Fenomenul Superman a început în anul 1938, în Statele Unite, odată cu apariția sa pe coperta primului număr al revistei de benzi desenate Action Comics, după mai multe încercări nereusite ale celor doi creatori (Jerry Siegel și Joe Shuster) de a promova acest personaj cu puteri supranaturale în comic book-urile de profil. Deși proiectat să reprezinte eroul complet, care să-i întrupeze pe “Samson, Hercule și toți oamenii puternici despre care am auzit povestindu-se la un loc”3, succesul neașteptat de rapid a facut din Omul de Oțel însuși simbolul identității americane. Pe numele său adevarat Kal-El, Superman este rezident al planetei Krypton, a cărei distrugere iminentă îl determină pe Jor-El (tatăl său) să-l trimită pe Pământ în încercarea de a-i salva viața. Ajuns pe Planeta Albastră, kryptonianul este găsit și adoptat de o familie tradițională de americani “middle class” dintr-un mic orașel numit Smallville. Primește numele Clark Kent și în ciuda integrării sale complete în modul de organizare a vieții pământene (își ascunde identitatea în spatele unui reporter mediocru, angajat la un ziar de mare tiraj, Daily Planet, din orașul Metropolis), alter ego-ul său superior iese la iveala ori de cate ori omenirea este în pericol, folosindu-se de calitățile supranaturale native (zborul cu viteza luminii, rezistența la temperaturi extreme, vedere cu raze x, puterea de a ridica orice greutate) pentru a o salva, însa fără să intervină în instoria și orânduirea acesteia. Pe fundalul acestei narațiuni, personajul lui Superman este construit ca un bricolaj de mituri reciclate, producătorii săi operând cu paradigme mitice ușor recognoscibile de către public (format inițial din copii, după care, din toate categoriile de vârste), ceea ce a condus înca de la apariția personajului la un succes neprevăzut. În primul rând, dualitatea Clark Kent – Superman este un instrument pe cât de subtil, pe atât de eficient de a câștiga simpatia și fidelitatea publicului. Dihotomia uman – supranatural trimite un mesaj universal valabil și puternic creator de autogratificare, și anume, că în fiecare dintre noi există un superom, un supererou, care-și poate depăși limitele mediocrității cotidiene. Clark Kent este un reporter timid, fricos, chiar ciudat, nu foarte inteligent, dominat de prezența colegei sale Louis Lane, pe care o place, dar care e îndrăgostită iremediabil de Superman. Acesta din urmă însa 120 Superman – de la supererou la franciză mediatică reprezintă tot ceea ce pe alter egou-ul său pământean nu-l caracterizează: curajul, încrederea în sine, forța, frumusețea, puterea. Iluzia că în fiecare om există acest complex latent de calități, atrage publicul într-o hiperrealitate comodă, care-l face să se simtă bine cu el însuși. Astfel, după cum notează și Eliade, Superman “satiface nostalgiile secrete ale omului modern care, știindu-se decazut și mărginit, visează să se dezvăluie într-o zi, ca un “personaj excepțional, ca un “erou””. De asemenea, trimiterile la mitologia greacă sunt evidente. După cum chiar autorii personajului au detaliat, Superman are la bază figura legendarului Hercule, modelul antic de supererou, cu origine divină și puteri supranaturale, aruncat în lumea pământeană. Supereroul american este construit prin preluarea și adaptarea unui mit de patrimoniu4, folosindu-se prefabricate caracteristice mitologiei eroilor, personajul său reprezentând o variantă reciclată a lui Hercule, aclimatizată la realitatea și specificul vremurilor în care a apărut, dar în permanentă adaptare la schimbările societății. Deși, de-a lungul anilor, conflictele, contextul și personajele s-au schimbat, fundamentul mitic al lui Superman a reprezentat temelia longevității sale pe o piață culturală eterogenă, dinamică și permanent supusă presiunilor globalizării, marcând începutul unei etape noi pentru popular culture modern, ce avea să dea naștere unui gen distinct; acela al producțiilor cu supereroi. Însă pe lângă această trăsătura mitică de circulație globală a eroului herculian, trebuie subliniată prezența simbolurilor care particularizează personajul lui Superman, făcând referire la civilizația americană și americanitate. În primul rând, Superman simbolizează imigrantul pe “pământul făgăduinței”, străinul fără spațiu propriu, care reușește să se integreze în ospitalitatea americană, pentru ca mai apoi să ajungă să-i apere credințele și s-o reprezinte cu mândrie. De altfel, chiar cei doi creatori ai personajului proveneau din familii de imigranți în Statele Unite: Jerry Siegel, autorul poveștii, era originar din Lituania, iar Joe Shuster (ilustratorul) era născut în Canada, însa familia sa era de origine olandeză. Un simbol des întâlnit în produsele popular culture, motivul “pământului făgăduinței”, face din Statele Unite “locul ales”, unde aterizează o capsulă cu un copil divin, de proveniență intergalactică, ce se va angaja la maturitate într-o luptă neobosită pentru valorile cizilizației adoptive. Nici locul în care este crescut Superman, și nici familia care-l înfiază nu sunt alese întâmplător. Dimpotrivă, Smallville (Kansas) este o reprezentare stereotip a orașului de provincie american: mic, liniștit, în care nu se întâmplă nimic, mediul ideal pentru o educație civică sănătoasă. Simbolul idealului american de famile ni-i prezintă pe Jonathan și Martha Kent, doi creștini 121 Elena COSTEA practicanți, fermieri cu o situație materială modestă, care decid să adopte un copil pe care-l găsesc în drum spre casă, în ciuda calităților neobișnuite pe care le are. Iată un nou prefabricat cultural: familia ca punct central al valorilor viitorilor cetățeni americani model (buni creștini, muncitori, solidari și nu în ultimul rând, proprietari). Deși, la prima vedere poate să pară o exagerare, proprietatea privată (principiu de baza al capitalismului) nu este un simplu detaliu în construcția intrigii aventurilor lui Superman. Dimpotrivă! În cel mai de succes film artistic, realizat în 1978, în regia lui Richard Donner, care poartă numele protagonistului, intriga o reprezintă o tâlharie imobiliară pusă la cale de maleficul Lex Luthor, care intenționează să-și aproprieze abuziv un teritoriu din vecinătatea Californiei, pentru a-și construi propriul oraș. Iată cum, în spatele potențialelor victime pe care Superman vrea să le protejeze, se află un simbol sacru pentru identitatea americană și credințele sale politice seculare: dreptul la proprietate. De altfel, Superman însuși e construit ca un model cetățenesc. Spre deosebire de alți supereroi care i-au urmat, el lucrează în strânsă colaborare cu instituțiile statului, le completează eforturile cu puterile sale supranaturale, iar conflictele în rezolvarea cărora se implică sunt de fiecare dată generate de nerespectarea legilor sau încălcarea normelor civice. De altfel, comic book-urile cu Superman au avut un puternic rol propagandistic de-a lungul grelelor încercări prin care poporul american a trebuit sa treaca de-a lungul anilor, tocmai datorită popularității pe care protagonistul a dobăndit-o în timp, atât în rândul copiilor, cât și în rândul adulților. Așa se face că, opinia publică a fost deseori îndrumată prin numere tematice ale revistei, dedicate diferitelor evenimente: în lupta împotriva Ku Klux Klan, în susținerea soldaților americani pe frontul celui de-al doilea război mondial sau chiar în susținerea președinției lui J.F. Kennedy, în 1963. Așadar, după cum l-au proiectat inițial cei doi creatori, Superman este un erou american, pentru americani. El reprezintă întruparea cetățeanului suprem, prototipul de yankeu integru, puternic, luptător pentru dreptate și lege, în folosul cărora își pune la dispoziție toate resursele. Însăși reprezentarea grafică a suepreroului e personificată de un tânăr atletic, într-o costumație aerodinamică în culorile drapelului Statelor Unite, cel mai puternic simbol al poporului american. De altfel, această reprezentare este foarte importantă, dacă avem în vedere faptul că anul apariției lui Superman, e delimitat de două momente de cumpănă în istoria omenirii, și a Statelor Unite: marea criza economică, și începutul celui de-al doilea război mondial. Într-un asemenea interval isotric, societatea americană avea nevoie de o revigorare identitară, de un imbold național, iar acesta a venit odată cu promovarea unui supererou de benzi desenate, care avea să resusciteze speranța în superputerea cetățeanului american care va readuce echilibrul, bunăstarea și prestigiul pământului făgăduinței. 122 Superman – de la supererou la franciză mediatică Continuând analiza aplicată a schemei circuitului cultural, ajungem în mod firesc și la etapele reglării și a consumului ce-l au ca obiect pe Omul de Oțel. Trebuie menționat încă de la început faptul că aceste două ultime etape sunt în strânsă legătură cu producția (și în mod implicit și cu reprezentarea și identitatea), constituind principala cauzalitate a formei globale în care regăsim supereroul american astăzi. O primă observație în sprijinul acestei ipoteze este aceea că relația cu publicul țintă a început încă din 1939, la numai un an de la apariția personajului, când, odată cu revista de benzi desenate, cumpăratorii primeau un cartonaș, pe care trimițându-l pe adresa redacției, deveneau membri ai primului fan club, “Superman of America Club”. De altfel, anul 1939 a fost marcat de o intensă popularizare a produsului: în luna ianuarie a acestui an, aventurile lui Superman încearcă o transgresare a genul comic book, trecând la o nouă formă de prezentare, ca rubrică de benzi desenate într-un cotidian (newspaper comic strip) cu un tiraj de aprozimativ 20 de milioane de cititori, adresându-se astfel unui segment de presă scrisă mult mai numeros, care putea urmări firul narativ al poveștilor cu supereroul american zi de zi. La scurt timp după această trecere, este lansat pe piață un comic book dedicat lui Superman, spre deosebire de anul precendent, în care eroul ocupa numai câteva pagini in Action Comics. Transgresarea către alte canale media este făcută însă cu adevarat în 1940, când Superman este inclus în grila de programe radio, cu episoade de 15 minute (inițial, ulterior de 30 de minute). Tot în această perioadă încep să apară și Superman merchandise, diferite artefacte serializate, destinate, ca și revista omonimă, colecționării. Anul următor, 1941 este un an al confirmării, pentru prima dată fanii supereroului îl pot vedea și la televizor, într-o serie de 17 episoade animate, iar in 1942 apare și prima carte, “The adventures of Superman”, scrisă de George Lowther, urmată de prima ecranizare sub forma unui miniserial de 15 episoade produse de Columbia Pictures. Iată cum, în numai 4 ani de la apariție, acest produs reușește să patrundă pe toate canalele media disponibile la acel moment, făcând, dintr-un personaj de benzi desenate un brand generator de venituri pentru toti cei implicați în distribuirea sa. De altfel, apariția noilor forme de comunicare generalizate a adus, odată cu extinderea ariei de receptori favorizată de prezența fenomenului de grobalizare, un concept nou și deosebit de util pentru domeniul popular culture, transmedialitatea. Aceasta permite transferul produselor culturale între medii, permițând, totodată și transferurile de public; stimulează consumul de bunuri simbolice, oferind toate căile necesare promovarii intensive a produselor. Asociată cu o strategie bună de producție (care să adapteze produsul cultural specificului fiecărui mediu de transmisie) și de reprezentare (prin punerea în valoare a unor simboluri accesibile unor grupuri 123 Elena COSTEA cât mai eterogene) transmedialitatea este ingredientul magic ce aduce finalitatea căutată în orice consum cultural: gratificarea. În același sens, în 1951, Superman face primul pas spre cinematografie, apare filmul artistic, “Superman and the Mole Man” un succes de box office la vremea respectivă, urmat la scurtă vreme (1952) de cel mai apreciat serial cu Omul de Oțel, Adventures of Superman (produs și difuzat de ABC), avându-l ca protagonist pe carismaticul George Reeves. Serialul TV are la bază poveștile regăsite în comic book-urile care circulau în paralel, și este sponsorizat de producătorul de cereale pentru copii Kellogg’s, produs pe care Superman îl promovează în reclamele în care apare alături de colaboratorul alter ego-ului sau Clark Kent de la Daily Planet, Jimmy Olsen. Asocierea supereroului cu producătorul de cereale marchează începuturile unei noi etape în existența personajului, caracterizată prin media mix5 ca exponent al transmedialității barter, care presupune un schimb de popularitate între produsul cultural și bunul de consum cu care e asociat: ambele produse sunt destinate copiilor, iar cerealele nu fac decât să vină în prelungirea serialului și, alaturi de celelate “produse Superman”, să creeze o lume distinctă, o hiperrealitate a cărei reprezentare e benefică atât pentru produsul cultural, cât și pentru cel materail. Din aceeași categorie de transmedialitate face parte și “cross-over”-ul6 din 1957, în care Superman apare pentru câteva replici într-un serial de comedie difuzat la oră de maximă audiență de CBS, “I love Lucy”. Această apariție prefigurează repoziționarea ulterioară pe care o va avea supereroul, trecând din sfera personajului de benzi dsenate adresate copiilor în sfera consumului de masă, ca supererou iconic. În perioada anilor ’60 - ‘70 popularitatea lui Superman înregistrează un declin. Mai spectaculosul Batman pare să câștige simpatia publicului în detrimentul Omlui de Oțel, însă anul 1978 aduce revenirea acestuia, printr-un proiect cinematografic grandios, realizat de o echipă formată din cei mai notorii specialiști ai industriei, și un buget impresionant de 55 milioane de dolari. “Superman” a fost nominalizat la trei premii Oscar, după care serializat în alte patru producții, care însă nu au avut același impact asupra publicului. Perceput inițial doar ca un succes de box office, cu încasări de 476 milioane de dolari, acest produs a marcat trecerea poveștii supereroului din zona bine targetată a comic book-urilor, în cea a consumului de masă, aducând personajul în lumina criticilor cinefili, care au apreciat calitatea producției cinematografice din spatele subiectului fenomen. “Superman” (the movie) din 1978 este un punct de referință pe harta produselor popular culture, structura și realizarea sa contribuind la relansarea legendei Omului de Oțel, incluzându-l în zona clasică a genului. Filmul prezintă povestea eroului, așa cum apare și în revista care l-a consacrat: 124 Superman – de la supererou la franciză mediatică apariția sa pe Pământ, adolescența inițiatică și definirea obiectivelor sale pe planeta de adopție, identitatea duplicitară ca om și supraom, activitatea sa ca reporter alături de Louis Lane și Jimmy Olsen, și în final, lupta sa cu Lex Luthor pentru menținerea ordinii și integrității teritoriale a Statelor Unite. Ceea ce se poate constata însă în acest film, este că circuitul cultural inițial nu mai e același. Fiecare dintre cele cinci elemente definitorii produsului apar sub o altă formă, astfel că după o perioadă inertă, în care Superman nu a mai fost în centrul atenției fanilor genului cu supereroi, reapariția sub forma acestui film ne aduce în centrul atenției o reprezentare ușor diferită, o identitate a personajului mai degrabă globală decât locală, iar producția și consumul prezintă alte caracteristici ca urmare a unei reglări firești a consistenței personajului, negociată între producători si publicul țintă. Acest film e construit în jurul altor containere mitice și stereotipuri decât cele istorice cu care ne obișnuise supereroul. Începutul este marcat de puternice trimiteri parodice la personajele biblice: Superman este prezentat ca un salvator al lumii, un Mesia american contemporan, laic, venit pe Pământ pentru a arăta oamenilor calea ce trebuie urmată. Astfel, Kal-El este copilul ales, cel care va supraviețui distrugerii planetei Krypton, atunci cand tatăl său, puternicul Jor-El, decide să-l trimită pe Planeta Albastra, într-o civilizatie inferioară, pentru a-i călăuzi pe rezidenții acesteia spre progres. În timp ce e încapsulat pentru a-și începe călătoria spre Pământ, Kal-El primește ultimele învățături de la tatăl său, care subliniază, printr-o formulare biblică faptul că trimite pământenilor unicul său fiu (“my only son”). De asemenea, pentru a-i înlesni integrarea printre oameni, Jor-El îi transmite micuțului Kal-El toate cunoțtintele și experiențele sale, astfel că fiul devie tată și tatăl devine fiu (“the son becomes the father and the father becomes the son”). Continuarea narațiunii, ne înfățișaza famila Kent care, în drum spre casă, e martora unui fenomen neobișnuit (căderea unui meteorit), în urma căruia gasesc un copil deosebit (asemenea stelei care a condus zoroaștrii spre locul nașterii lui Isus). Adolescența lui Kal-El e marcata de puternice lupte interioare legate de adevarata sa identitate, urmate de un drum inițiatic pe care tânărul Clark Kent îl face spre autocunoaștere. Acest demers îi este călăuzit de holograma tatălui său natural, Jor-El, care îl ajuta să-și dea seama care este misiunea sa pe Pămînt, și în ce scop trebuie să-și foloseasca puterile supranaturale. Urmatoarea etapă, maturitatea, e marcată de numeroase intervenții in folosul justiției din Metropolis, fără să uite însa, sfatul tatălui său, de a ajuta omenirea fără a intervini în istoria ei (“it is forbitten for you to interfear with human history”). Trimiterile biblice reapar și în intriga poveștii, odată cu introducerea în narațiune a lui Lex Luthor, un personaj anticristic, geniu al răului, invincibil, care pregatește “lovitura secolului”. 125 Elena COSTEA Asocierea lui Superman cu mitul mesianic este unică pentru genul produselor cu supereroi. Spre deosebire de Batman și mai recentul Spiderman, Omul de Oțel nu este de origine umană (la fel ca Isus). El este un supraom deghizat în om, spre deosebire de ceilalti supereroi. Batman își depașește condiția pământeană prin antrenament, după ce-și vede părinții uciși și jură răzbunare, iar Spiderman capătă puteri neobișnuite în urma unui accident, atunci cand e mușcat de un păianjen. Diferența dintre Superman și toți ceilalți supereroi care i-au urmat constă în originea lui divină. Puterile lui fantastice sunt native, nu dobandite, iar acest considerent îl plasează într-un registru mitologic. Superman vine într-o civilizație stăină, inferioară, și are ca unic scop binefacerea, fară să fie interesat de alte plăceri sau avantaje pe care i le poate oferi lumea în care a fost trimis. El nu are prieteni care sa-l ajute, și deși colega alter ego-ului său, Louis Lane este îndragostită fără speranță de el, Omul de Oțel nu pare sa fie interesat de aspectul romantic al vietii pământene. Acest aspect a fost sesizat de Umberto Eco, ce l-a caratterizat pe erou, într-un articol din1972 (“The myth of Superman”) ca fiind parsifalic. Asemănările dintre Kal-El și Fiul lui Dumnezeu nu pot fi regăsite la celelalte personaje, iar referințele la creștinătate și sacralitate (mult mai puternice și mai populare decât prefabricatele folosite în cazul celorlalți doi eroi) sunt, fără îndoială, motivul pentru care, deși mai puțin strălucitor in panoplia actuală a supereroilor, Superman rămâne totuși preferatul publicului.7 În capitolul doi al volumului “Efectul de bumerang”, în care sunt analizate “Figuri mitice și supereroi”, Adina Ciugureanu asociază celor trei personaje analizate, Superman, Batman și Spiderman un statut mai degrabă carnavalesc decât mitic: “Identitatea lor, care se schimbă de obicei noaptea, îi face să semene destul de mult cu personaje de carnaval, și mai puțin cu figuri mitice”. Autoarea trece cu vederea un detaliu foarte important, care face diferența între cele trei personaje: spre deosebire de Batman și Spiderman, Superman nu se “costumeaza” pentru a deveni erou, ci pentru a fi om. Identitatea adevarată a lui Superman este Kal-El, nu Clark Kent. Omul de Oțel este un supererou deghizat în om, motiv pentru care, spre deosebire de celelalte două personaje, nu poarta mască, ci doar o pereche de ochelari și o palarie, atunci cand vrea să treacă neobservat printre pământeni sub identitatea lui Clark Kent. Un alt aspect interesant, subliniat în prestigiosul film lansat în 1978, îl reprezintă asocierea ziaristei Louis Lane cu stereotipul femeii independente. Regizorul Richard Donner ne-o prezintă pe Louis ca pe o femeie tânără, de succes, aflată în plină ascensiune profesională, reporter de bază al cotidianului Daily Planet, care îl ia sub protecția sa pe nou venitul Clark Kent. Louis este o femeie puternică, mereu ocupată, în permanentă căutare de subiecte 126 Superman – de la supererou la franciză mediatică exclusive pentru rubrica sa, însa complet dezinteresată de latura sentimentală pînă în momentul întâlnirii cu Superman. Stereotipul “femeii de cariera” devine evident prin intermediul intrigii sentimentale: Clark Kent se indragostește de colega sa, vizibil superioară lui ca personalitate. Louis însa îl ignoră pe Clark, devinenind tot mai vulnerabilă la demonstațiile de forță repetate ale lui Superman. Scenaristul Mario Puzo se folosește de acest stereotip pentru a face referie la curentul feminist (în plină expansiune în SUA în perioada anilor '70) și la idealul de femeie promovat de acesta, în intenția de a scoate produsul din pardigma masculină care îl caracterizează. Așadar, scenaristul include și femeile în publicul țintă prin intermediul gratificantei Louis Lane, prototipul femeii emancipate: independentă, profesionistă, hiperactivă, elegantă și selectivă (nu se mulțumește cu atenția colegului de birou ci își dorește un bărbat la fel de desăvârșit ca și ea, un superbărbat). Iată deci, că în pragul anilor '80 longevitatea și succesul lui Superman se sprijină pe o altfel de reprezentare, o identitate volatilă, iar reglările ocazionate de contactele cu fanii (din ce în ce mai facile, datorită noilor medii de comunicare) determină o altfel de producție, asociată unui consum de masă. În perioada anilor '80, popularitatea lui Superman înregistrează un nou declin în favoarea lui Batman, însa revine în anii ’90, mai predominant în comic books decât pe celalalte canale media. În prezent, franciza Superman se popularizează predominant tot prin intermedialitate barter (în 2004 Superman apare într-o reclamă alături de comediantul Jerry Seinfeld pentru American Express) dar si remedialitate (comic book-ul printat poate fi regăsit în format digital). Colecția de produse Superman e prezentă azi în toate formele: comick book, desene animate, filme artistice, seriale TV, jocuri, romane, formand un produs complet, un “transmedia storytelling”8. Ca o ultimă observație, trebuie menționată și noțiunea de divertiement, una dintre funcțiile de bază ale oricarui produs de popular culture. Înființarea unui fan club al personajului la numai un an de la lansarea sa, a fost o strategie foarte bună de a intra în contact cu publicul, care în timp a devenit “co- creator”9 al produsului prin sugestiile și direcțiile trasate în evoluția narațiunii. Practic, producatorii și-au ușurat munca de la an la an, având la dispoziție cele mai bune sugestii legate de gestionarea personajului, indicate chiar de public. Fanii lui Superman au influențat desfășurarea aventurilor eroului, iar producătorii au fost nevoiți să recontextualizeze narațiunea, să refocalizeze și realinieze personajele, să redimensioneze acțiunea, astfel încât să se respecte zona de confort a publicului, indiferent de vremuri. Finalitatea acestor operații a reprezentat-o de fiecare dată autografiticarea, aceasta fiind motorul consumului și factorul principal al continuității existenței produsului 127 Elena COSTEA în timp. Strategia de autogratificare a producătorilor este și explicația fenomenului prin care, în decurs de șaptezeci și cinci de ani de existență pe piața produselor de popuar culture, Superman a avut și perioade în care și-a pierdut supremația în fața unor personaje similare ca Batman sau Spiderman. De asemenea, ar trebui menționată și legătura acestui gen cu hedonismul, ca explicație a autogratificării publicului. Placerea consumului, tipică produselor de popuar culture este, în paradoxul semnalizat de Gilles Lipovetsky, asociată individualizării divertismentului. Deși plăcerea reprezintă o “iesire extatică din sine”10 în microgrupuri, consumul lui Superman aduce o placere dominant individuală (sub forma revistelor, a obiectelor de colecție, a cărtilor, a jocurilor, a serialelor TV), caracterizată mai degrabă de un consum personal, decât de unul colectiv (în șaptezeci și cinci de ani, s-au realizat numai 8 filme artistice, o frecvență medie deci, de aproximativ un film la zece ani). Cu toate acestea, fan cluburile și forumurile virtuale care-l au ca subiect pe Superman sunt foarte numeroase și foarte active. Acest paradox specific societătilor de hiperconsum, se explică prin nevoia naturală a individului consumator de placere privată, de a participa la activități de grup, numai ca să-și întrețină satisfacția personală (nu neapărat pentru a comunica cu grupul, sau pentru sentimentul de apartenență la o comunitate), după cum explică și Lipovetsky. Pe de altă parte, nu pot fi ignorate nici evoluțiile de ordin tehnologic, care dau posibilitatea publicului actual de a-și putea urmări personajul preferat în intimitatea confortului propriu, fără a fi prezent efectiv în mijlocul fenomenului, ci prin colecționarea artefactelor la distanță sau prin alăturarea grupurilor interpretative11 digitale, mulțumită deteritorializării culturale apărute ca efect direct al globalizării. Un articol din The Guardian, ediția online de UK, datat în februarie 2010, ne informează ca un exemplar din primul număr al revistei Action Comics, în care apare pentru prima dată personajul lui Superman, a fost vândut prin intermediul unui site de licitații pentru suma de 1 milion de dolari. Conform articolului, revista, care a costat inițial, în 1938, numai 10 centi, se află printre puținele exemplare rămase din acest număr, estimate la 100 de copii. Iată, deci, încă un semnal al faptului că după atâta vreme de la lansare, avem de-a face cu un produs ajuns la deplină maturitate, un produs care a evoluat de la o simplă rubrică într-o publicație de presă scrisă la un model de franciză mediatică12 de succes, cu o istorie de aproape un secol în care și-a însoțit publicul atât ca material de propagandă cât și ca sursă de divertisment. Supereroul cu valențe mitice s-a infiltrat în existența poporului american, devenind un brand identitar al acestuia, și pregatindu-se, după cum ne semnalează și articolul sus menționat, să transgreseze limita sferei popular culture spre o neutralizare în direcția culturii oficiale.
128 Superman – de la supererou la franciză mediatică NOTE: 1 Raymond Williams, Keywords apud C. Lee Harrington, Denise D. Bielby., Constructing the Popular: Cultural Production and Consumption, accesat pe 29 septembrie 2014 de pe http://www.blackwellpublishing.com/content/BPL_Images/Content_store/Sample_c hapter/9780631217091/Harrington_Popular%20Culture_Chapter%20001.pdfhttp:// www.blackwellpublishing.com/content/BPL_Images/Content_store/Sample_chapter /9780631217091/Harrington_Popular Culture_Chapter 001.pdf http://www.blackwellpublishing.com/content/BPL_Images/Content_store/Sample_c hapter/9780631217091/Harrington_Popular Culture_Chapter 001.pdf 2 Paul Du Gay, Stuatr Hall, Linda Janes, Anders Koed Madsen, Hugh MacKay, Keith Negus, Doing Cultural Studies: The Story of the SonyWalkman, Sage Publications, 1997, p.3. 3 Richard Reynolds, Superheroes: A Modern Mythology apud Adina Ciugureanu, Efectul de boomerang, Iași, Editura Institutul European, p.67. 4 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere și practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2013, p.102. 5 Ibidem, p.138. 6 Henry Jenkins, Textual Poachers apud C. Lee Harrington, Denise D. Bielby., Constructing the Popular: Cultural Production and Consumption, accesat pe 29 septembrie 2014 de pe http://www.blackwellpublishing.com/content/BPL_Images/Content_store/Sample_c hapter/9780631217091/Harrington_Popular%20Culture_Chapter%20001.pdf 7 Felix Vasquez jr., 50 Reasons Why Superman is The Greatest Superhero Ever, What Culture, 2012 accesat pe 29 septembrie 2014 de la http://whatculture.com/comics/50- reasons-why-superman-is-the-greatest-superhero-ever.php http://whatculture.com/comics/50-reasons-why-superman-is-the-greatest-superhero- ever.php 8 Henry Jenkins, Convergence Culture.Where Old and New Media Colide, New York, NYU Press, 2006, p.96. 9 Ibidem, p.105. 10 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală: eseu asupra socității de hiperconsum, București, Polirom, 2007, p.181. 11 James Lull, Media, Communication, Culture: A global approach, Cambridge, Polity Press, 2000, p.242. 12 Monica Spiridon, Popular culture: modele, repere și practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2013, p.127.
BIBLIOGRAFIE: Cărți Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri și structuri, (trad. Alexandru Matei), București, Editura Comunicare.ro, 2008. Ciugureanu, Adina, Efectul de boomerang, Iași, Editura Institutul European, 2008. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978. Fiske, John, Cultural Studies and the Culture of Everyday Life, Cultural Studies, London & New York, Routledge, 1992. 129 Elena COSTEA Lipovetsky, Gilles, Fericirea paradoxală: eseu asupra socității de hiperconsum, (trad. Mihai Ungurean), București, Editura Polirom, 2007. Lull James, Media, Communication, Culture: A global approach, Cambridge, Polity Press, 2000. Spiridon Monica, Popular culture: modele, repere și practici contemporane, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2013. Articole Associated Press, First Superman comic sells for $1m, The Guardian, 2010, accesat pe 29 septembrie 2014 de la http://www.guardian.co.uk/books/2010/feb/23/first-superman-comic- sold-millionhttp://www.guardian.co.uk/books/2010/feb/23/first- superman-comic-sold-million Eco Umberto, Chilton NatalieThe Myth of Superman. Diacritics, Vol.2, Nr. 1, p. 14-22, The Johns Hopkins University Press, 1972, accesat pe 29 septembrie 2014 de la http://comicsstudies.pbworks.com/w/file/fetch/50572544/eco- superman.pdfhttp://comicsstudies.pbworks.com/w/file/fetch/50572544 /eco-superman.pdf Harrington Lee C., Bielby, Dedise D., Constructing the Popular: Cultural Production and Consumption, accesat pe 29 septembrie 2014 de pehttp://www.blackwellpublishing.com/content/BPL_Images/Content _store/Sample_chapter/9780631217091/Harrington_Popular%20Cultu re_Chapter%20001.pdfhttp://www.blackwellpublishing.com/content/B PL_Images/Content_store/Sample_chapter/9780631217091/Harringto n_Popular Culture_Chapter 001.pdf Vasquez Felix jr., 50 Reasons Why Superman is The Greatest Superhero Ever, What Culture, 2012 accesat pe 29 septembrie 2014 de la http://whatculture.com/comics/50-reasons-why-superman-is-the- greatest-superhero-ever.phphttp://whatculture.com/comics/50-reasons- why-superman-is-the-greatest-superhero-ever.php Video Hartford Scott, McLaughlin Mark (producatori), Burns Kevin (regizor), Look Up in the Sky: The Amazing Story of Superman [DVD], 2006. Salkind Alexander, Salkind Ilya, Spengler Pierre (producatori), Donner Richard (regizor). Superman [DVD], 1978
REZUMAT: De la erou de benzi desenate la franciză mediatică, Superman este unul dintre cele mai longevive produse culturale, emblematic pentru aria popular
130 Superman – de la supererou la franciză mediatică culture. Articolul analizează succint traseul produsului și al circuitului său cultural, de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani de existență, punctând cele mai importante momente din evoluția sa, în intenția de a explica popularitatea globală a supereroului devenit un brand al industriei americane de popular culture. De la simboluri la referințe mitice, de la stereotipuri la serializare, de la publicul de nișă la cultura de masă, toate aceste concepte sunt analizate în tentativa de a surprinde transmedialitatea produsului actual, și, de ce nu, de a anticipa potențiala sa transgresare spre zona culturii oficiale. CUVINTE CHEIE: Superman, popular culture, mit, transmedialitate.
RÉSUMÉ : De héros de bande dessinée à la franchise médiatique, Superman est l’un des produits culturels les plus anciens, emblématiques pour popular culture. Cet article examine brièvement le trajet du produit et son circuit culturel, tout au long de ses soixante-quinze ans d’existence, en soulignant les moments les plus importants de son évolution, avec l’intention d'expliquer la popularité mondiale du super héros devenu marque de l’industrie américaine de popular culture. Des symboles aux références mythiques, des stéréotypes à la sérialisation, du publique de niche à la culture de masse, tous ces concepts sont analysés dans l’essai de surprendre la transmédialité du produit actuel, et, pourquoi pas, d’anticiper sa potentielle transgression vers la culture officielle. MOTS-CLÉS: Superman, popular culture, mythe, transmédialité
ABSTRACT: From comic books hero to media franchise, Superman is one of the most abiding cultural products, representative of popular culture. This article succinctly analyses this product's pathway and cultural circuit along the seventy five years of existence, marking the most important moments of its evolution, in an attempt to find an explanation for the global popularity of this superhero turned into an American popular culture industry brand. From symbols to mythical references, from stereotypes to serialization, from niche to mass culture, all these concepts are analyzed in an attempt to illustrate the transmedial characteristic of the current product and, why not, to anticipate its potential transgression to the official culture. KEY-WORDS: Superman, popular culture, myth, transmediality.
131