Tolle Lege Floarea ŢUŢUIANU BLOCUL 2
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
tolle lege 1 Floarea ŢUŢUIANU BLOCUL 2 BIS Când m-am mutat în blocul 2 bis aveam fix 25 de ani Mi-am făcut din sufragerie atelier din dormitor sufragerie şi din bucătărie laborator foto (aveam de dat o operă) Era ceva provizoriu Şi totuşi aici m-a prins cutremurul Aici mi-am pierdut virginitatea aici am făcut amor pe Boleroul lui Ravel şi două chiuretaje pe masa din sufragerie Era ceva provizoriu Şi totuşi aici m-a prins revoluţia Atunci sufrageria a devenit living şifonerul dressing geamurile termopane şi cumpărăturile shopping Nu îmi mai recunosc vecinii: intră chinezi şi ies arabi Tot ceva provizoriu Şi totuşi aici m-a prins globalizarea După câţi morţi coborâţi pe scări am auzit cred că am îmbătrânit Dar e ceva provizoriu 2 vatra-dialog poetului real e de a se îndoi de realitatea propriului scris. cu Radu VANCU De atunci încoace am o neîncredere organică față de poeții prea siguri de strălucirea propriilor poeme; în poezie e cam ca în acele parabole, abundente în Scripturi și Pateric, în care numai cine se îndoiește crede cu adevărat. - De la ce nivel încolo e posibilă acum, azi, poezia bună? Ce trebuie să fi citit înainte, ce trebuie să fi scris ori să fi făcut înainte pentru a ști că avem de-a face cu poezie bună? - Poezia a fost, de la începutul modernității încoace, o artă de avangardă – așa încât, pentru a fi un poet bun, trebuie să știi mereu care e the state of the art ”În literatură, ca și în război, ca și în în domeniu pentru a putea cartografia teritorii noi. Există religie, e esențial tehnologii ale literaturii, pe care poezia le inventează să ai ce pune de la tine” în bună măsură și de care e dependentă, și nici un poet serios nu poate crede că va reuși să facă ceva plauzibil - Cum știm că scriem sau că sîntem în situația să fără să le cunoască. Și nu e deloc o coincidență că aceste citim poezie bună? Cînd știți că ați scris o poezie bună? tehnologii ale artei sunt mai sofisticate exact în culturile cele mai tehnologizate sub raport cibernetic, financiar, - Când o citești, o recunoști ușor. Poezia vine industrial sau științific. După cum observă Jacques Attali mereu însoțită de un halou de marker-i fizici care o fac în Scurtă istorie a viitorului, în societățile deschise există perceptibilă inclusiv senzorial – îți provoacă, în cel mai o convergență între tipurile acestea de creativitate, și de propriu sens, reacții fizice. Anne Sexton spunea că, atunci aceea revoluțiile poetice s-au produs în țările care au fost când citește o poezie bună, simte că i se deșurubează cele mai deschise și la inovația științifică, industrială, capul. Vladimir Nabokov, care e un profesor de literatură financiară etc. cel puțin la fel de bun ca romancierul genial ce se află, Pe de altă parte, cred că e valabilă și observația lui scrie undeva că citim cu șira spinării. Ezra Pound, la Ion Mureșan după care poeții sunt un gen de anticorpi, rândul lui, știe că o imagine bună dintr-un poem îți dă generați în număr sporit atunci când ceva e infectat în „the sense of a sudden growth”, senzația unei creșteri corpul social; teorema aceasta a lui Mureșan se sprijină, în bruște. În ce mă privește, fără ca asta să însemne că mă fond, pe axioma că poezia e mai prezentă acolo unde e mai compar în vreun fel cu extraordinarii poeți de mai sus, activ răul, ca o virtus inhibitiva a lui. Axiomă confirmată, eu o simt cu stomacul – când textul pe care-l citesc e de altfel, de numărul enorm de poeți activi în zonele de saturat până dincolo de suportabil de frumos, stomacul conflict; există o antologie Oxford, alcătuită relativ recent mi se strânge ca-n fața unei agresiuni iminente. Ce altceva de Ravi Shankar și Tina Chang, numită Language for e, de fapt, poezia decât un text în care concentrația de a New Century, care culege poeme din astfel de zone frumos e atât de mare, încât simți spaima pe care oamenii (autorii ei spun că uneori au fost nevoiți să meargă în Vechiului Testament o încercau în fața îngerilor – la tranșee, sub gloanțe, după poeme) – și e extraordinar de rândul lor înspăimântători de frumoși, cum știm – încât bogată în conținut. E drept, poemele acestea nu sunt, sub îngerii, înainte de a le transmite mesajul divin, simțeau raport tehnologic, atât de sofisticate; însă câștigul lor în nevoia să-i liniștească: „Nu te teme”? Cam așa ni se intensitate e evident oricui. adresează, în fond, și poezia: „Nu te teme, am să-ți spun Iată, așadar, una dintre aporiile fundamentale ceva insuportabil de frumos despre tine”. Și atunci, în fața ale poeziei: pe de o parte, tehnologia ei sofisticată are acestei promisiuni, ai reacția fizică despre care vorbeam. un mediu favorizant în cadrul limbilor marilor culturi Când o scrii, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. hipertehnologizante; pe de alta, natura reactivă la rău Recunoașterea poeziei în propriul scris e mai dificilă. Am a poeziei face ca ea să fie mai intensă în acele zone în trecut de prea multe ori prin acea farsă în care ți se pare care răul social și politic e mai acut. Simplificând poate că sunt evidenți marker-ii fizici ai poeziei în ce ai scris, excesiv, aș zice că în cazul dintâi ea își dezvoltă estetica, pentru ca a doua zi mediocritatea sau stupiditatea textului iar în al doilea etica; un poet complet trebuie, firește, să le tău să te stânjenească din cale afară. Mi s-a întâmplat mai aibă neîncetat în vedere pe amândouă. ales în adolescență, când eram aproape întotdeauna foarte Prin urmare, pentru a scrie poezie bună, trebuie sigur de existența concretă, reală, pipăibilă cu mâna a să-i cunoști pe de o parte tehnologia (estetică), pe de alta frumosului în textele mele; prima năruire masivă a acestei natura (etică). Să știi ce au scris alții înaintea ta, ce scriu certitudini mi s-a produs la 19 ani, când i-am dat un caiet alții deodată cu tine, și să nu uiți nici o clipă că, pentru de 200 de file cu poeme lui Mircea Ivănescu. Atunci când a fi cu adevărat bun, scrisul tău trebuie să fie necesar și el mi-a spus, simplu și fără emfază, că nu sunt bune – altcuiva. Astea sunt singurele condiții. atunci s-a produs năruirea aceasta definitivă a excesivei Și, ca să revin puțin la întrebarea anterioară – așa certitudini de sine. Iar apoi, peste ani, când am văzut cum recunoști și poezia cea mai bună, de altfel: e poezia care un poet enorm ca el se situa într-o difidență permanentă îți e necesară. față de propriul scris, cum se îndoia că a putut țese chiar și numai un fir de frumusețe în enorma lui tapiserie - Mircea Cărtărescu a spus recent că sînteti cel intertextuală, am înțeles că, paradoxal cumva, condiția mai important critic de poezie al momentului din România. Nu e o opinie singulară în această privință. Eu însumi vatra-dialog 3 cred că faceți, și pentru poezie, și pentru publicistică (în nu poate exista o Idee normativă de Poezie. Încercând să-i această privință, mi-e mai ușor să evaluez) lucruri cu dea un conținut esențialist care să mai reducă din entropia adevărat admirabile. Cum faceți critica de poezie, cum ei constitutivă, unii au crezut că soluția e de a vedea scrieți despre poezie? Cum trebuie scris despre poezie? poezia ca o emanație nu a sufletului (volatil și proteic), ci a corpului (consistent sub raport fizic și, totuși, mult mai - Mircea Cărtărescu e, ca întotdeauna, un mare limitat decât sufletul în posibilitățile lui de variație). S-a generos. Și ne e atât de necesar, în sensul de care vorbeam spus deci, de la Whitman la Gheorghe Crăciun, că poezia mai sus, exemplul lui de mare scriitor pe măsură de uman, e emanația unui corp, urma lui energetică – și prin asta s-a de cald și de generos cu cei din jur. Dar, ca să revin la presupus că Ideea de Poezie a căpătat, la rândul ei, un trup întrebare: avem tradiția unei critici de poezie extraordinare mai consistent, mai pipăibil cu mâna, cum spunea tot un care ilustrează admirabil felul în care trebuie scris despre poet. Însă, pentru cine știe să vadă cu adevărat, trupul e poezie. E o tradiție care începe cu Lovinescu, continuă cu la rândul lui plural; Nietzsche face undeva observația că Negoițescu și, prin Gheorghe Grigurcu, Matei Călinescu, „trupul nostru nu e decât o structură socială compusă din Ion Pop și Lucian Raicu (cel mai atașant critic al nostru, mai multe suflete” – și văd în experiența heteronimilor pentru mine), ajunge la Al. Cistelecan și la Octavian lui Pessoa o strălucită confirmare a acestei observații. Cu Soviany. E o critică îndrăgostită de obiectul ei, imitându-i zecile lui de heteronimi, producători a aproape treizeci de într-o manieră mistică acțiunea exemplară, împrumutând mii de pagini de literatură, emanând toate dintr-un singur prin urmare de la poezie nu numai exactitatea (fiindcă trup, Pessoa a produs exact „o structură socială compusă una dintre marile calități ale poeziei, contrar prejudecății din mai multe suflete”, ca și cum trupul lui ar fi generat comune, e exactitatea), dar și vibrația intensivă – încât o descompunere spectrală, strat cu strat, a propriilor fraza acestor critici ajunge adesea vibratilă ca poezia virtualități de existență. Scrisul lui Pessoa e tomografia însăși (fără să piardă vreodată exactitatea). După ce-i completă a propriului trup, în toate posibilele lui avataruri; citești pe criticii aceștia, orice alt mod de a scrie despre cam tot astfel cum scrisul lui Mircea Cărtărescu e o hartă poezie ți se pare inadecvat - și cumva sălciu.