UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ŞI CINEMATOGRAFICĂ „I.L.CARAGIALE” BUCUREȘTI

REZUMAT

TEZĂ DE DOCTORAT

Sergiu Nicolaescu – Studiu monografic

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Prof. Univ. Dr. Manuela CERNAT

DOCTORAND:

Cristian Radu NEMA

2019 CUPRINS

Capitolul I - ÎNCEPUTURILE ...... 7 I. 1. DATE BIOGRAFICE...... 7 I. 2. Perioada ”SAHIA” ...... 12 I. 3. MEMORIA TRANDAFIRULUI – poarta către notorietate...... 16 Capitolul II - FILMUL ISTORIC - Continuitatea unui gen; de la Independența României la Dacii; istoria română în imagini ...... 20 II. 1. DACII - Confirmarea ...... 24 II. 2. MIHAI VITEAZUL - Capodopera ...... 32 II. 3. ...... 49 II. 4. PENTRU PATRIE ...... 54 II. 5. NOI, CEI DIN LINIA ÎNTÂI ...... 59 II. 6. MIRCEA ...... 63 II. 7. TRIUNGHIUL MORȚII ...... 66 II. 8. CAROL I – UN DESTIN PENTRU ROMÂNIA ...... 70 Capitolul III - COMISARUL – Personajul ...... 73 III. 1. CU MÂINILE CURATE ...... 77 III. 2. ULTIMUL CARTUȘ ...... 84 III. 3. UN COMISAR ACUZĂ ...... 90 III. 4. REVANȘA ...... 92 III. 5. DUELUL...... 95 Capitolul IV - FILMUL PSIHOLOGIC ...... 98 IV. 1. ATUNCI I-AM CONDAMNAT PE TOȚI LA MOARTE ...... 99 IV. 2. OSÂNDA ...... 105 IV. 3. ULTIMA NOAPTE ...... 110 IV. 4. - Apogeul ...... 116 Capitolul V - COMEDIA ...... 122 V. 1. NEA MĂRIN MILIARDAR – Comedie unică în filmografia cineastului ...... 122 Capitolul VI - COPRODUCȚIILE INTERNAȚIONALE ...... 128 VI. 1. FRANÇOIS VILLON - POETUL VAGABOND ...... 131 Capitolul VII - POLITICA ȘI FILMUL POLITIC ...... 137 VII. 1. REVOLUȚIA ROMÂNĂ: PROTAGONIST ȘI ISTORIC ...... 137 VII. 2. RELAȚIA CU NICOLAE CEAUȘESCU ...... 142

2

VII. 3. . ÎNCEPUTUL ADEVĂRULUI ...... 146 VII. 4. PUNCTUL ZERO ...... 152 VII. 5. 15 ...... 156 Capitolul VIII - ACTORUL...... 159 Capitolul IX - PARTICULARITĂȚILE FILMELOR LUI ...... 169 IX. 1. PERSONAJUL FEMININ...... 169 IX. 2. ANIMALELE SI CAII ...... 181 IX. 3. CASCADORII ...... 185 IX. 4. SERGIU NICOLAESCU ȘI COPIII ...... 190 Capitolul X - UNIUNEA AUTORILOR ȘI REALIZATORILOR DE FILM ...... 194 Capitolul XI - PORTRET DE REGIZOR ...... 197 Capitolul XII - CONCLUZII ...... 200 ANEXE ...... 203 Anexa I - DIALOGURI CU ACTORI, REGIZORI ȘI CINEAȘTI ...... 204 I. 1. MARIN MORARU ...... 204 I. 2. ION DICHISEANU ...... 212 I. 3. CONSTANTIN CODRESCU ...... 215 I. 4. MAIA MORGENSTERN...... 224 I. 5. DOREL VIȘAN ...... 229 I. 6. STELA POPESCU ...... 235 I. 7. MIRCEA ALBULESCU ...... 249 I. 8. MIRCEA DIACONU ...... 258 I. 9. NUȚU CĂRMĂZAN ...... 266 I. 10. ...... 269 I. 11. ILEANA POPOVICI ...... 282 I. 12. GHEORGHE BĂLĂȘOIU ...... 291 I. 13. AIMÉE IACOBESCU ...... 301 I. 14. IOANA PAVELESCU ...... 304 I. 15. SEBASTIAN PAPAIANI...... 312 I. 16. VLADIMIR GĂITAN ...... 316 I. 17. ION BESOIU ...... 326 Anexa II - ARTICOLE, STUDII ȘI REPORTAJE ...... 334 II. 1. ARTICOLE ...... 334 II. 1. 1 George Littera, Memoria trandafirului ...... 334

3

II. 1. 2 Eva Sârbu, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte. Un film pentru toate vârstele ...... 335 II. 1. 3 Alice Mănoiu, Un comisar acuză ...... 336 II. 1. 4 Candid Stoica, O seară de Ajun de Crăciun cu ...... 339 II. 1. 5 Mirel Ilieșiu, Talent + optică lungă ...... 340 II. 1. 6 D.I. Suchianu, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte ...... 341 II. 1. 7 Elena Saulea, Cinci scenografi la rampă ...... 343 II. 1. 8 Ioana Creangă, Din nou Ciuleandra ...... 345 II. 1. 9 Alice Mănoiu, Piratii din Pacific și Insula comorilor ...... 346 II. 1. 10 Eugenia Vodă, Profesiunea: Poet ...... 347 II. 1. 11 Mircea Alexandrescu, Într-o coproducție europeană, un regizor român face portretul cinematografic al lui François Villon...... 349 II. 1. 12 Călin Căliman, François Villon ...... 351 II. 1. 13 Eugen G. Ionescu, Interviuri cu Majestatea Sa Regele Mihai I ...... 352 II. 1. 14 Cristian Tudor Popescu, O fereastră prin care se vede istoria ...... 354 II. 1. 15 Dana Duma, Point zero ...... 356 II. 1. 16 Iulian Mihu, Sergiu Nicolaescu revine şi punctează ...... 357 II. 1. 17 Magda Mihăilescu, Istoria văzută din elicopter ...... 358 II. 1. 18 Iulia Blaga, 15 - despre revoluţie cu mâinile curate ...... 360 II. 1. 19 Ion Cristoiu, 15 - Sergiu Nicolaescu, de la Revoluție la film ...... 361 II. 2. STUDII ...... 364 II. 2. 1 Manuela Cernat, Portrete de cineaşti contemporani: Dan Piţa, Alexandru Tatos, Sergiu Nicolaescu ...... 364 II. 3. REPORTAJE DE LA FILMĂRI...... 370 II. 3. 1 Dacii – din nou la Buftea ...... 370 II. 3. 2 Eva Sârbu, Craiul Mihai al românilor ...... 371 II. 3. 3 Mircea Alexandrescu, Cu mâinile curate – instantaneu ...... 374 II. 3. 4 N.C. Munteanu, Viață fără de moarte. Însuflețiți de stindardul lui Mihai Viteazul, stindardul Unirii ...... 375 II. 3. 5 Valerian Sava, Autorul filmelor Mihai Viteazul și Cu mâinile curate la prima confruntare cu actualitatea fierbinte ...... 378 II. 3. 6 Alice Mănoiu, Revanșa ...... 382

4

II. 3. 7 Eva Sârbu – Nea Mărin miliardar – O comedie născută din dorul de comedie ..... 384 II. 3. 8 Eugenia Vodă, – Bucuriile filmărilor, dar și necazurile amânărilor din motive tehnice ...... 387 II. 3. 9 Roxana Pană, Ultima noapte ...... 390 II. 3. 10 Adina Darian, Ciuleandra. Un caz particular ridicat la puterea unui conflict social ...... 393 II. 3. 11 Eva Sârbu, Noi cei din linia întâi - La sfârșitul războiului, contribuția decisivă a României pe frontul antifascist ...... 395 Anexa III - FILMOGRAFIE ...... 398 BIBLIOGRAFIE ...... 434

5

Cuvinte cheie: film romanesc, istoric, politist, psihologic, comedie, cineast, scenarist, regizor, , spectatori, revoluție, record, anvergură, lupte, cai, cascadori, istoria românilor, armate, mase de oameni

Prin genurile abordate, prin cantitatea și diversitatea stilistică a filmelor, putem spune că Sergiu Nicolaescu a creat o cinematografie a sa, de sine stătătoare. Opera lui, impresionantă prin numărul de filme realizate, prin imensul lor succes de public, în țară și pe alte meridiane, a cuprins toate genurile: experimental, documentar, istoric, psihologic, de artă, polițist, de acțiune, de actualitate, de aventură, ecranizări după romane autohtone sau străine. Actor carismatic, a jucat în propriile filme și a fost deseori distribuit de prestigioși colegi de beaslă, începând cu Iulian Mihu (Felix și Otilia). Apreciat de producători din alte țări, a fost solicitat pentru filme și seriale de televiziune de anvergură precum François Villon (1987), produs de principalul canal de televiziune din Franța.

În pofida statutului său privilegiat, regizorul a avut întotdeauna un acut simț al responsabilității. Modul în care s-a raportat la platoul de filmare, fie vorba de desfășurarea unei zile, fie de întreaga perioadă de producție, a fost identic, indiferent de amplitudinea temei abordate. Fie că atenția era axată pe privirea actorului, pe starea și emoția transmisă, fie că era concentrată asupra coordonării mulțimii de soldați, luptători, figuranți, întotdeauna regizorul a tratat filmările la fel de riguros.

Și totuși fenomenul Nicolaescu nu a fost vreodată definit într-o apariție editorială. Nici omagiat printr-o manifestare culturală, printr-o exprimare publică oficială, indiferent de calea ei de transmitere, fie datorată unui singur autor, unui grup de persoane, unei asociații sau unei instituții. Consider că, prin prezenta lucrare, pentru prima oară i se acorda atenția cuvenită și este acoperit un ciudat și inexplicabil gol.

Regizorul Sergiu Nicolaescu s-a născut în Duminica Floriilor, în 13 aprilie 1930. A murit la 82 ani, în 3 ianuarie 2013. Adeseori a menționat apartenența lui la o familie puternic legată de istoria contemporană, de evenimente și de personalități marcante. Poate fi unul dintre motivele pentru care a ales Istoria ca subiect major al filmelor sale, fie ele cu subiect istoric propriu-zis, fie filme de aventuri centrate pe diverse personalități mai mult sau mai puțin marcante ale trecutului

6 recent. De nenumărate ori l-a evocat pe unchiul care i-a servit drept model pentru personajul central din seria filmelor cu Comisarul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuș, Un comisar acuză, Revanșa, Duelul). Prin destinele propriei familii, s-a intersectat cu rigorile și consecințele regimului monarhic, cu opresiunea și aberațiile sistemului comunist ș.a. Membri ai familiei lui au fost martori la evenimentele importante din prima jumătate a secolului trecut.

În copilăria petrecută în Timișoara, în cetatea construită în secolul al XVI-lea de către turci, regizorul asculta în casa familiei cântece patriotice Era perioada marcată de cel de-al Doilea Război Mondial: ”împreună cu prietenii mei colindam prin tranșeele orașului, asistam de pe acoperișuri la luptele din împrejurimi, îndeosebi la cele din cimitirul Mehala”1. Fugea de acasă la cinema să vadă același film de câteva ori la rând.

În anul 1954, la vârsta de 24 de ani, i se propune să fie director la Întreprinderea Agricolă de Stat. Face schimb cu un coleg de la Politehnică, repartizat în domeniul cinematografiei și devine angajat al Studioului ”Sahia” ca inginer, urmând să devină șef al serviciului tehnic. Este primul moment în care Sergiu Nicolaescu ia contact profesional cu a șaptea artă. În 1958 va lua prima lecție de regie, după cum mărturisește într-una din cărțile sale: ”pe o bancă din Constanța, Virgil Calotescu mi-a predat, pe niște bucățele de hârtie, prima și singura lecție de regie din viața mea”2. La Studioul ”Sahia” va realiza cinci scurt metraje documentare, cumulând încă de la debut funcțiile de regizor, scenarist, operator și monteur.

Cel mai important și probabil cel mai cunoscut dintre documentarele realizate de Sergiu Nicolaescu în perioada ”Sahia” este Memoria Trandafirului (1964). Acest film avea să îi aducă recunoașterea internațională și reprezintă, practic, poarta către notorietate a cineastului. Este momentul în care începe, de fapt, cariera lui de regizor, recunoscută pe plan mondial, anterior primului lung metraj. Memoria Trandafirului este prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Cannes din același an. Nu este premiat, deși este apreciat drept unul dintre cele mai bune aflate în competiția respectivei ediții. La Festivalul de la Mamaia obține însă, în acealși an, Premiul pentru Film Experimental. Urmează premii la Festivalul de la Edinburgh (Marele Premiu),

1 Viorel Domenico, Filmul artistic rămâne pentru generațiile viitoare un document istoric, în Almanahul Oștirii ’88, editura Ministerului Apărării Naționale, București, 1988, p. 227 2 Sergiu Nicolaescu, Viață, destin și film, editura Universitară, București, 2011, p. 158

7 la Festivalul Filmului Documentar din Cork, Irlanda, apoi primește Premiul de Onoare UNIATEC la Milano și o medalie în cadrul Expoziției Internaționale a Florilor de la Trieste.

Debutul în lung metrajul istoric a decurs, firesc, din preocupările anterioare ale regizorului, din pasiunea lui pentru istorie. Cu excepția ultimelor două realizări - ambele comedii (Poker, 2010 și Ultimul corupt din România, 2012) - se poate spune că Sergiu Nicolaescu a avut o filmografie circulară, care începe și se încheie cu subiecte istorice: Dacii (1966) și docu-drama Carol I (2009).

Cel care îl acceptă ca regizor pentru realizarea filmului istoric Dacii, născându-se astfel o coproducție româno-franceză, cu participarea casei de producție Franco-London-Films și a Studioului Cinematografic București, este producătorul francez Henry Deutschmeister. Acea conjunctură îi va da regizorului șansa de a-l întâlni pe , scenaristul care semnează mare parte din scenariile ce stau la baza filmelor românești de dinainte de 1990. Cu un an înainte de a-l cunoaște pe producătorul străin, regizorului i se oferise de către directorul Studioului Cinematografic perspectiva de a semna un lung metraj. După o serie de propuneri cu subiect istoric, avansate de Sergiu Nicolaescu, directorul din acea perioadă a studioului, Paul Cornea, le- a refuzat pe fiecare în parte, motivând că vor fi realizate în următorii ani, conform planului cincinal.3

Într-un final, în urma negocierilor purtate cu partenerii francezi, în data de 9 martie 1966 s-a semnat contractul pentru realizarea epopeii cinematografice Dacii, partea română contribuind cu 60% din buget, în timp ce francezii, prin Franco-London-Film au asigurat 40%. Dată fiind forța subiectului, Dacii nu putea fi un simplu film epic, narativ, care să ilustreze întâmplările petrecute la început de mileniu. El concentreză o identitate națională în care fiecare spectator se regăsește. Regizorul a fost animat de mândrie națională, sentiment care asigură suflul eroic al acestei vibrante evocări.

Deși autodidact, Sergiu Nicolaescu a dovedit de la bun început o stăpânire extraordinară a meseriei de regizor. Instinctul său cinematografic a asigurat în egală măsură o bună stăpânire a actorilor și impecabila desfășurare a secvențelor cu impresionante mase de figuranți, a secvențelor de înfruntare dintre armatele inamice.

3http://sergiunicolaescu.ro/dacii-1967-studioul-București-franco-london-film-franta/ accesat în octombrie 2017

8

Următorul său film de anvergură, Mihai Viteazul, a fost un eveniment marcant pentru întreaga istorie a filmului nostru, de la Independența României și până astăzi. A fost și rămâne un punct de referință. El poate fi analizat, sau, mai exact spus, prezentat din mai multe puncte de vedere: al scenariului, al firului epic, al imaginii și al coloanei sonore, al interpretării actoricești, al producției, al resurselor implicate (costume, decoruri, zile de filmare, actori, figurație, figurație specială, cascadori, efecte speciale etc). În același timp, dat fiind că are un subiect istoric, poate fi descris și din această perspectivă, punându-se față în față ficțiunea și adevărul istoric, analizându- se faptele evocate.

O parte din critica vremii a considerat că personalitatea domnitorului a fost redată cu atâta forță încât a ieșit mult mai tare în evidență decât evenimentele istorice, construcția epică a filmului fiind oarecum dezechilibrată.

Lupta de la Călugăreni, scenele de bătălie în care figurația, miile de oameni sunt dirijate perfect, oferă lui Sergiu Nicolaescu prilejul de a-și demonstra virtuțile pentru care a rămas în istoria cinematografiei noastre și care dau unicitate operei sale. Regizorul folosește toate mijlocele pe care le are la dispoziție pentru a compune un tablou cât se poate de real, de veridic și totodată de omenesc. Scurtele replici presărate în cadrul secvențelor de luptă dau căldură umană relatării istorice. Regizorul apelează la toate tipurile de încadraturi, de la planuri generale cu câmpia, cu mlaștina, cu dealurile din jur, cu armatele române și turcești, până la detalii de săbii, tunuri, cizme în noroi, sânge amestecat cu apă și pământ, simboluri sau steaguri ale armatelor, flăcări, săgeți. Desfășurarea de forțe este impresionantă. Cele mai expresive rămân totuși gros-planurile în care privirea personajului central, magistral întruchipat de actorul Amza Pellea, transmite intens starea momentului.

Directorul de imagine George Cornea și-a dovedit măiestria atingând apogeul creației sale prin planurile de perspectivă cu miile de oșteni, prin unghiurile dificile de filmare, prin mișcările de aparat realizate concomitent cu mișcările în cadru ale figurației.

Mihai Viteazul rămâne opera de căpătâi a regizorului Sergiu Nicolaescu. Despre I-au fost consacrate nenumărate comentarii de-a lungul vremii, începând cu primele zile de filmare, continuând cu textele și paginile apărute după premieră și până astăzi. De semnalat că, după 1990, tendința de demitizare a trecutului lansată de istoricul Lucian Boia și preluată cu total entuziasm, până recent, de filmologi din diferite generații, a dus la identificarea filmelor istorice ale anilor

9

1960-1989 cu propaganda național-ceaușistă, poziționare exagerată, care nu ține cont de faptul că evocarea trecutului a fost un ideal al pionierilor cinematografiei române, a fost o dorință a cineaștilor interbelici și, după instaurarea regimului comunist, a fost o formă de eliberare de dogmele internaționalismului de inspirație sovietică.

Încă de la primele filme, Sergiu Nicolaescu și-a demonstrat incontestabila putere de creație, recunoscută atât de critici cât și de spectatori.

În Nemuritorii, acțiunea se petrece în 1611, la zece ani după moartea lui Mihai Viteazul și îi are în prim plan pe foștii lui oșteni, acum pribegi, care, auzind de intenția domnitorului Radu Șerban de a reface Unirea Țărilor Române, se unesc sub jurământ ca să se întoarcă în țară, cu steagul și cu lada care ascunde comoara primită de la Mihai Viteazul.

Cu prilejul Centenarului Războiului de Independență din 1877-1878, Sergiu Nicolaescu realizează în colaboare cu Ministerul Apărării Naționale un serial de televiziune și un film pentru marele eran - Pentru Patrie. Închinat ”celor ce și-au vărsat sângele pentru Patrie în anii 1877- 1878” filmul oferă o reconstituire atent documentată și elaborată a acelor pagini de vitejie șii eroism. Textul din pregeneric are ca fundal tabloul4 dedicat momentului 30 august 1877, când dorobanții au ridicat steagul românesc deasupra redutei otomane Grivița. Pentru reconstituirea istorică au fost implicate resurse enorme. La realizarea decorurilor au participat trei arhitecți scenografi. Costumele civile au fost create de Hortensia Georgescu. Decorurile și costumele militare s-au datorat tânărului arhitect Gheorghe Bălășoiu. Distribuția, impresionantă, a cuprins 204 actori și 80 de interpreți-cascadori. Nefiind un film care să aibă în prim plan doar unul sau două personaje principale, ci un personaj colectiv, se creează o omogenitate interpretativă, confirmând încă odată principiul regizorului de a lucra cu o echipă cât mai sudată.

Noi, cei din linia I ilustrează a doua etapă a participării României în Al Doilea Război Mondial, când armata română s-a angajat împotriva celui de-al III-lea Reich. Sunt prezentate luptele eliberării Ardealului, Ungariei și Cehoslovaciei, acțiunile de neutralizare a grupului condus de Generalul Ferdinand Schörner. Este, așadar, un film de război foarte dens, atât prin modalitatea de prezentare a evenimentelor, a luptelor, cât și a dramelor personale dezvoltate în paralel. Secvențele intense de război, cu multă pirotehnie, alternează cu momente de o sensibilitate aparte.

4Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române- Henryk Dembitzky

10

Pe fundalul luptelor se naște povestea de dragoste între sublocotenentul Horia Lazăr și Silvia Marinescu, ofițer de Cruce Roșie. Emoționantă este secvența întoarcerii acasă a lui Horia Lazăr. Momentul revederii cu părinții este filmat în ralenti, într-un lan de porumb uscat, auriu, sub un cer albastru, senin, cu anșeneuri și o discretă muzică de pian. Tatăl, interpretat de Mircea Albulescu, reprezintă tipul impunător al țăranului ardelean.

Ultimul film istoric al lui Sergiu Nicolaescu ieșit în premieră înainte de decembrie 1989 a fost Mircea , portret al domnitorului Mircea cel Bătrân, înfățișat în ultima parte a domniei sale, de pregătire a oastei române pentru luptele împotriva Imperiului Otoman și de ocrotire a moștenitorului care va deveni domnitorul Țării Românești – nepotul Vlad. Întregul film se axează pe dialogul dintre domnitorul Mircea cel Bătrân și nepotul Vlad, viitorul Vlad Țepeș. Prin această construcție și prin montajul paralel ideea transmisă este de continuitate a Țărilor Române. În 1989 se împlineau 100 de ani de la moartea poetului național Mihai Eminescu și regizorul a dorit să-i aducă un omagiu transpunînd pe ecran celebra evocare a lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea a III-a.

După 1989 regizorul și-a continuat seria filmelor istorice. În 1999 apare Triunghiul morții - luptele purtate de armata română în primul Război Mondial, la Mărăști, Mărășești și Oituz. După Osânda (1976), Ultima noapte (1980) și Capcana Mercenarilor (1982), este cel de-al patrulea film pe care îl dedica acelui război în care, prin jertfa soldaților, s-a împlinit România Mare.

Conform spuselor cineastului, personajul principal al filmului, , Eroina de la Jiu, ar fi locuit temporar, la începutul Primului Război Mondial, chiar in casa mamei acestuia, Sevastița Cambrea.5

De-a lungul întregii cariere, Nicolaescu s-a confruntat cu reproșul nerespectării adevărului istoric. La ieșirea pe ecrane a fiecărui nou film istoric al său, regizorul a dorit să precizeze că nu a realizat un film documentar, nu și-a propus o reconstituire fidelă și, în consecință, nu își dorește ca filmele sale să fie receptate astfel. Evocările istorice sunt doar ficțiuni inspirate din trecutul țării. Scenariile sunt inspirate dintr-o realitate istorică, dar nu au obligația să urmeze întru totul mersul evenimentelor. Așadar, cine le judecă din unghiul strictei respectări a adevărului istoric greșește

5 Viorel Domenico, Filmul artistic rămâne pentru generațiile viitoare un document istoric, în Almanahul Oștirii 88, editura Ministerului Apărării Naționale, București, 1988, p. 227

11 din start, pentru că nu aceasta a fost intenția regizorală. Cu toate acestea, mereu i s-a reproșat că nu a respectat adevărul istoric ceea ce scade valoarea filmelor lui.

În schimb, ceea ce l-a preocupat pe Sergiu Nicolaescu până la obsesie, obligându-l la o aprofundată și minuțioasă documentare, a fost respectarea autenticității costumelor, a detaliilor de ambianță și recuzită.

De-a-lungul întregii cariere, regizorul a utilizat o echipă unitară de actori. Ideea de a lucra cu aproape mereu aceiași interpreți s-a dezvoltat treptat. În paralel, a simțit nevoia să-și creeze o echipă de cascadori. De altfel, această categorie profesională, de el formată în Studioul de la Buftea, a constituit dintotdeauna o mândrie a regizorului. Faptul că această breaslă a fost și a rămas unită, că a ajuns să reprezinte o branșă de sine stătătoare, disciplinată, funcționând sub autoritatea morală a lui Szöbi Czeh, i s-a datorat în totalitate. În filmele sale Nicolaescu a avut aproape mereu nevoie de cascadori, de profesioniști care să călărească sau, dimpotrivă, să cadă de pe cal, să treacă prin foc, să sară din automobile în mers, pe trenuri sau din trenuri. A avut nevoie de acești oameni curajoși care să treacă prin geamuri, să se arunce în gol de la mare înălțime, să fie la volanul unei mașini care explodează sau care se rostogolește cu roțile în sus.

Un alt gen în care Sergiu Nicolaescu a excelat, devenind un adevărat specialist, este cel polițist. Putem chiar spue că este genul care l-a consacrat. În general, thrillerele au scenarii adaptate dupa romane polițiste care au ca personaj central un om al legii căreia i se dă sarcina de a găsi, captura, pedepsi, un infractor. În cazul lui Nicolaescu a fost vorba de scenarii originale, inspirate din realități social-politice concrete. Se poate spune chiar că se încadrează în categoria filmelor de evocare istorică, având în vedere că au ca fundal trecutul recent al României.

Decisivă a fost însă relația de apropiată rudenie a regizorului cu persoane care i-au inspirat personajul Comisarului: cei doi unchi ai mamei sale: Nicolae Cambrea și Gheorghe Cambrea. Primul a fost general de corp de armată, al doilea a fost un comisar important al perioadei legionare. În afară de ei, un alt important comisar din perioada respectivă i-a fost sursă directă de inspirație: Eugen Alimănescu colaborator apropiat al Comisarului Cambrea. Apare așadar în cinematografia română un nou personaj, o nouă tipologie, emblematică pentru epoca evocată: comisarul Miclovan, care în filmele următoare ale ciclului polițist se va numi Moldovan. În istoria cinematografului românesc sunt puține filmele de la care, pe lângă subiect, acțiune, dialoguri sau

12 replici, spectatorul să rămână în minte cu personajul central, ca subiect de sine stătător, despre care să se poată vorbi.

Comisarul este personajul principal al seriei de cinci filme polițiste semnate de Sergiu Nicolaescu după 1972: Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuș (1973), Un comisar acuză (1974), Revanșa (1978) și Duelul (1981). Se poate observa că realizarea lor se întinde pe o perioadă destul de lungă, aproape zece ani, ținând cont de rapiditatea și intensitatea stilului de lucru al regizorului.

Cu mâinile curate, primul film din această serie îl are ca protagonist pe comisarul Tudor Miclovan. Scenariul este scris de regizor, împreună cu Titus Popovici și Petre Sălcudeanu, alături de care va mai semna doar scenariul următorului film din serie, Ultimul cartuș. Celelalte trei vor fi scrise în colaborare cu Vintilă Corbul, Eugen Burada și Mircea Gândilă. Excepție făcând Revanșa, pentru care director de imagine este Nicolae Girardi, toate celelalte patru au însris pe generic numele directorului de imagine Alexandru David.

Cu toate că până atunci, au mai fost realizate în România filme de factură polițistă, unii critici îl consideră ca fiind deschizător de drum în acest gen. Totuși, în 1933 Jean Mihail turna versiunea românească a ecranizării piesei de teatru Trenul fantomă a lui Arnold Ridley, cu dialoguri adaptate de dramaturgul Victor Eftimiu și cu Tony Bulandra în rolul principal.

În Cu mâinile curate acțiunea se petrece în luna aprilie a anului 1945, la mai puțin de un an de la dramaticul moment de cotitură istorică din 23 august 1944. Ambianța este contrastantă, din punct de vedere al realităților celor două lumi prezentate, a luxului celor îmbogățiți prin acțiuni ilegale și a mizeriei cotidiene a românilor simpli. Această alternanță este marcată și prin fraza adresată de Miclovan comisarului comunist Roman: ”Te las să te umpli de ură de clasă. Unii mor de foame, alții ..” continuând: ”Am înțeles. Sunt lucruri despre care nu e voie să glumesc cu dumneata”. Mihai Roman, personajul interpretat de Ilarion Ciobanu, are o sensibilitate aparte, așa cum reiese din modul în care se implică în problemele cu care se confruntă. Este lipsit însă de experiență în domeniu, fiind fost muncitor la uzinele Grivița. Va colabora cu comisarul Patulea (interpretat de Alexandru Dobrescu) care în trecut s-a ocupat de cazuri politice. Filmul se încadrează în linia rescrierii istoriei prin magnifierea importanței prezenței comuniștilor în epocă, păstrându-se în limitele unei propagande decente.

13

Ultimul cartuș, al doilea din ciclul polițistelor semnate de Sergiu Nicolaescu este singurul în care personajul principal nu mai este comisarul interpretat de regizor pentru că acesta murise în finalul capului de serie. La cererea spectatorilor, personajul va fi resuscitat în 1974 pentru a fi protagonist în Un comisar acuză. Așadar, Ilarion Ciobanu duce singur pe umeri acțiunea. Comisarul Miclovan, colegul și prietenul său, apare numai în pregeneric, în reluarea secvenței de final a primului film. Titlul face referire la ultimul glonț rămas în pistolul lui Tudor Miclovan înainte de moarte, pe care Mihai Roman îl păstrează ca un simbolic testament. Acest rapel se regăsește în finalul filmului, care este de o sensibilitate aparte.

Clipa de reculegere în tumultoasa bătălie a comisarului Roman în Bucureștiul anilor 1945- 1946 este, în fapt, contrapunctul care sintetizează întreg filmul. Gândul de recunoștință către comisarul căzut în timpul unei confruntări cu bandele de hoți poate fi citit și în cheie psihologică. Filmul este construit pe două nivele. Pe lângă caracteristicile de policier are și o latură de introspecție. Suspansul și tensiunea, imbogățite prin efecte speciale, cascadorii și focuri de armă, înfruntările dintre oamenii legii și bandele de infractori, urmăririle, garantează accesibilitatea, impactul puternic la public. La nivel psihologic însă, regizorul relevă discret motivațiile intime ale personajelor.

Seria polițistelor a fost mereu comparată cu filmele de gen americane sau europene, cu precădere italiene. Cu toate că asemănarea este mare, Nicolaescu a susținut mereu că modelele urmate nu au fost nici Eliot Ness, nici Catani, ci comisarii români din perioada interbelică.

În Un comisar acuză, acțiunea nu se continuă cronologic, ca în cele două filme precedente ci, dimpotrivă, este plasată cu aproape cinci ani mai devreme. Plotul aduce în lumină evenimentul intrat în istorie sub numele de ”Masacrul de la Jilava”, când în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, un grup de legionari au asasinat 64 de deținuti politici, dintre care cinci demnitari ai dictaturii regale. Denumirea închisorii este desigur alta: Viraga. Pentru ca filmul să rămână în zona ficțională și nu documentară, regizorul a hotărât să ascundă identitatea personalităților istorice implicate în acel sumbru episod de istorie politică sub nume ușor recognoscibile. Nicolae Iorga devine Nicolae Jugu, Nae Ionescu devine Stavru Naumescu, Virgil Madgearu devine Costin Mărgeanu, prefectul capitalei Ștefan Zăvoianu devine Vișan Năvodeanu, ministrul de interne Constantin Petrovicescu devine Panaitescu ș.a.m.d. Finalul este încărcat de tensiune. Într-un fel, poate fi comparat și cu cel

14 din Osânda, care urma să fie realizat peste trei ani și în care protagonistul urcă un deal și în ascnsiunea lui va fi împușcat.

Revanșa continuă trama din Un comisar acuză. Acțiunea se desfășoară în iarna anului 1940, și păstrează aceleași personaje. Este dezvoltat conflictul izbucnit între Mișcarea Legionară și oamenii fideli Mareșalului . Spre deosebire de Un comisar acuză unde numele erau fictive, aici a fost păstrată identitatea personalităților istorice. Narațiunea este centrată pe evoluția personajului principal, comisarul Moldovan, care își propune să finalizeze ancheta cazului deschis în filmul precedent - masacrul de la Jilava - și să îi condamne pe Paraipan (interpretat de Gheorghe Dinică), șeful bandei de legionari, autor al crimelor din 26/27 noiembrie 1940 și pe prefectul Zăvoianu (personaj interpretat de Ion Besoiu) care a coordonat la nivel politic acțiunea. Titlul filmului este legat de revanșa comisarului față de cei care i-au ucis mama și i-au răpit copilul.

Duelul este poate cel mai realist din întreaga serie. În filmele precedente au existat, conform cronicilor și reacției publicului, câteva situații în care regizorul și scenaristul au forțat puțin povestea. Rezultatul a fost pe de-o parte benefic, pentru suspansul creat, întâmplările neașteptate contribund la caracterul cinematografic al acțiunii, pe de altă parte însă au existat exagerări prompt taxate. Spre exemplu, în finalul din Un comisar acuză, eroul se află în fața a 10 mitraliere care trag spre el foc continuu, situație puțin verosimilă ținând cont că în urma acelui atac, comisarul supraviețuiește. Așadar, Duelul este, în opinia mea cel mai aproape de realitate, cel mai credibil.

Filmul spune povestea comisarului Moldovan care de data acesta are misiunea de a rezolva ancheta unui jaf comis de Grigore Maimuca, unul dintre conducătorii legionari, (interpretat de Colea Răutu). Distribuția are două elemente de noutate binevenite. Dacă de la un film la altul s-a încercat păstrarea echipei inițiale de actori, de data aceasta dușmanul lui Tudor Moldovan este Rică Păsărin, executantul jafului coordonat de Grigore Maimuca, un personaj deosebit de bine creionat de către debutantul Ion Rițiu. Rolul rămâne de referință pentru actor și pentru galeria personajelor din întreaga creație a lui Sergiu Nicolaescu.

Dintre toate filmele sale, cel pe care regizorul l-a prețuit cel mai mult este Osânda, realizat în 1976. Sergiu Nicolaescu adaptează pentru ecran romanul din 1933 al lui Victor Ion Popa, Velerim și Veler Doamne. Scrie scenariul împreună cu inginerul de sunet și bunul său prieten Anușavan Salamanian care, neașteptat, se lansează în aventura scrierii unui scenariu. Doar autoritatea lui Sergiu Nicolaescu l-a putut impune într-o cinematografie plină de scenariști și

15 redactori care condiționau realizarea unui film de cooptarea lor în echipa de scenariști, nu atât pentru notorietate cât, evident pentru remunerare.

Filmul are o construcție circulară, construindu-se o metaforă extrem de puternică construită din primul și din ultimul cadru. Astfel, la început vedem în detaliu un melc cu o cochilie mare în spate. Sugestie a traiului pe care fiecare trebuie să și-l asume, a destinului fiecăruia dintre noi. Ultimul cadru, la rându-i, face parte dintr-o construcție foarte atent gândită: eroul urcând cu crucea în spinare este împușcat și cade odată cu ea. Trimiterea la drumul Golgotei din Noul Testament este cât se poate de limpede. Dincolo de scenariu și de dialoguri, dincolo de povestea spusă prin intermediul actorilor, imaginea și sunetul sunt extrem de sugestive, țesând un nimb de poezie. Cadrele din biserică, cele filmate pe munte în plin viscol, prim planurile personajului feminin au o vibrație, toate au o încărcătură afectivă care l-au făcut pe regizor să afirme că Osânda este filmul său cel mai drag.

Apogeul îl constituie finalul. Un final de mare forță și impact emoțional. Amza Pellea urcă o costișă, printre pomii în floare, pe fundalul sonor al unor triluri de păsări, urcă ultima oară ”dealul”. Împușcat din spate, de jos, de către jandarm, reușește cu greu să ajungă la crucea mormântului Ruxandei, cea care a dat viață fiului său. Ultima suflare și-o dă în clipa în care ajunge la crucea mare, de lemn, ridicată de mâna lui, în timp ce coloana sonoră reia melodia ”După dealul cela mare / Răsărit-a mândru soare”, cântată de un cor. Momentul este, în opinia mea, unic în cinematografia românească.

Despre regizorul Sergiu Nicolaescu s-a spus de multe ori ca a fost un om al recordurilor. Un cineast care a reușit să atingă performanțe despre care mulți afirmă că sunt greu de egalat. Nu este mai puțin adevărat că alții consideră că unicitatea lui a rezultat din conjunctura politică a perioadei prin care trecea România, a sistemului și particularităților cinematografei noastre, a nevoii de divertisment a publicului sătul de pelicule de propagandă prost făcute. Există însă și o categorie de profesioniști din lumea filmului care pun succesul lui pe seama puterii sale de creație, de muncă și de organizare.

Unul dintre recorduri, unanim recunoscute, este succesul uriaș al singurei sale comedii bufe, Nea Mărin Miliardar. Impactul ei, din 1979, anul premierei și până astăzi, este fără precedent în cinematografia noastră. A avut cel mai mare număr de spectatori - 14.643.840- , înscriind un record absolut pe plan național, conform statisticii publicate în 2007 de Centrul Național al

16

Cinematografiei. Conform aceleiași statistici, pe locul al doilea ca audiență națională se plasează tot o comedie, Păcală, în regia lui Geo Saizescu, iar pe următoarele două poziții se plasează primele lung metraje ale lui Sergiu Nicolaescu, respectiv filmele istorice Dacii și Mihai Viteazul.

Nea Mărin este un personaj, tipic românesc, foarte familiar publicului nostru, un personaj în care foarte mulți dintre spectatori se regăsesc, nu doar prin caracterul său, ci prin întreaga diversitate de detalii din care este construit. Este autentic. Desigur că există și alte argumente pentru care comedia a avut acel imens succes.

Pe ecran evoluează două personaje interpretate de același actor, respectiv Mărin Juvete, alias Nea Mărin, personajul lui Amza Pellea și Marlon Juvette, sau Mr. Juvette, un miliardar străin. Din asemănarea lor, dar și prin prezența a două serviete, una cu praz (cea românească), cealaltă cu dolari (cea americană), din încurcăturile declanșate de cele două similitudini se nasc situațiile de comic burlesc și derularea lor în crescendo accelerat. Răpirea de la malul Mării Negre capătă și un aer de parodie prin prezența detectivului Colombo, interpretat de Puiu Călinescu.

În istoria cinematografului, psihologia a avut mereu un loc aparte. De-a lungul timpului, tema și genul filmic au fost abordate frecvent în producții care au constituit un reper în evoluția artei cinematografice. Intriga filmului psihologic este neobișnuită, acțiunea petrecându-se într-un ritm diferit față de evoluția unei povestiri cinematografice clasice. Trama este încărcată de tensiune și suspans, atenția este acaparată de personaje și de psihologia lor, de modul în care ele receptează realitatea din jur, și mai puțin de evoluția unui fir epic.

Film psihologic de o sensibilitate aparte, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte ecranizează nuvela Moartea lui Ipu, scrisă în 1970 de Titus Popovici. Este unul dintre succesele de referință ale regizorului. Unii exegeți îl consideră cel mai ”estetic” dintre filmele lui. Pe de-o parte se distinge prin stilistica cu totul diferită față de cele două evocări istorice precedente și, pe de altă parte, prin subiect, prin profunzimea analizei psihologice și sociale. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un sat din Transilvania unde comunitatea locală încearcă să-l convingă pe nebunul satului să își asume uciderea unui ofițer german pentru a fi astfel evitate represaliile și împușcarea tuturor notabilităților. În schimbul acestei asumări, Ipu, nebunul satului, urmează să aibă parte de o înmormântare fastuasă, cu cruce de marmură și alte promisiuni de această natură. Ipu, pe numele său real Todor Ciupe, luptase în primul război mondial și

17 rămăsese cu unele traume. Relația de prietenie care se conturează între el și copilul de la orfelinat este cât se poate de sinceră, contrabalansând fariseismul oficialilor comunei.

O elegantă ecranizare după romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) al scriitorului Camil Petrescu, este coproducția româno-germană Ultima noapte (1980).

Filmul începe prin fixarea în timp a acțiunii, ziua de 13 august 1916, într-un majestuos peisaj dintre Bucegi și Piatra Craiului, unde soldații armatei române fac instrucție. ”Câteva tranșee erau toate fortificațiile noastre. Ne petreceam timpul în instrucție și asalturi eroice care nu erau departe de jocurile copiilor. Pentru mine această concentrare era o lungă deznădejde. Petrecându-mi nopțile în insomnii uscate...”6, sunt cuvintele personajului principal care însoțesc imaginile de la apusul soarelui. Așadar, regizorul deschide filmul, încă din pregeneric, într-o cheie psihologică, cu un personaj principal care își expune frământările. Secvențele militare alternează cu prim planuri ale soției lui Tudor, Lena Gheorghidiu, cu peisaje ale Mării Negre, cu imaginea Cazinoului din Constanța, cu interioare somptuoase. Secvențe cu baluri, petreceri, interioare din clădiri emblematice cu vitralii, mobilier și decorațiuni de preț, evocă nostalgic timpul binefăcător al păcii într-o țară prosperă.

Mașini de epocă, fațade ale unor clădiri cu arhitectură complicată, costume și accesorii elegante transmit parfumul acelor ani. Chinul interior al personajului central, sfîșiat de gelozie, este prezent ca un contrapunct al episoadelor de front. Cele două părți ale filmului sunt construite într-o discretă simetrie, totul fiind filtrat prin gândurile lui Tudor Gheorghiu. Meditația asupra evenimentelor în curs reprezintă, de fapt, firul povestirii. Modul în care eroul se raportează la realitatea din jurul său, atât în secvențele citadine din prima parte, cât și în secvențele de război din partea a doua, oferă materia dramei.

Ciuleandra (1985), coproducție româno-germană, colaboare a Casei de filme Trei cu Cine TV Berlin, marchează apogeul regizorului Sergiu Nicolaescu. Printr-o ciudată coincidență, romanul Ciuleandra al lui Liviu Rebreanu fusese ecranizat în anii ’30, la doar trei ani după publicare, tot în cadrul unei coproducții româno-germane (semnate de Martin Berger), fiind energic contestat de scriitor.

6Ultima noapte de dragoste (1980, r. Sergiu Nicolaescu, min. 2)

18

Pentru Nicolaescu, întâlnirea cu Rebreanu înseamnă un nou pariu. Publicul și critica se obișnuiseră, în cei 20 de ani ai lui de carieră, cu filme istorice de anvergură, cu filme de acțiune, chiar și cu o comedie. O singură dată Nicolaescu abordase filmul psihologic în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, dovedind că se putea bate de la egal la egal, pe terenul filmului ”de autor”, cu regizorii noștri ”intelectuali”. Ciuleandra demonstrează din nou că Nicolaescu este un mare regizor.

Ciuleandra este un film psihologic care preia fidel trama romanului lui Rebreanu: în anul 1925, Mădălina, o tânără țărancă din satul Vărzari, cucerește inima lui Puiu Faranga, fiul ministrului Justiției, aducându-l în pragul nebuniei. Înainte de plecarea spre un dineu ce urma să aibă loc la Palatul Regal, Puiu are un moment de rătăcire și, în conacul lor, își ucide soția. Crima este mărturisită imediat tatălui său, Policarp Faranga, care îl internează într-un spital de nebuni unde tânărul încearcă simularea nebuniei, pentru a putea evita pedeapsirea crimei. Medicul psihiatru Aioanei, provenit din același sat cu Mădălina și cândva îndrăgostit de ea, îl are în grijă.

Replicile și aluziile la spitalele de psihiatrie unde, în anul premierei filmului, în România epocii Ceaușescu, erau internați disidenții, reprezenta un gest de curaj, pe care spectatorii îl înțelegeau. Astăzi, aceste aluzii nu mai sunt percepute pentru că, din păcate, s-a uitat teroarea acelor ani.

Sergiu Nicolaescu a fost implicat și în multe coproducții internaționale, fie în calitate de regizor, fie în cea de co-regizor, alături de alt nume internațional consacrat, fie doar ca autor al dialogurilor în limba română. A avut șansa ca, încă de la începutul carierei sale, să colaboreze pe platou cu nume de primă mărime ale ecranului mondial. Unul dintre cele mai importante asemenea filme la care a lucrat este Bătălia pentru Roma (Kamf um Rom), realizat în 1968, de Robert Siodmak, cu Orson Welles și Laurence Harvey. Prezența la Buftea a lui Orson Welles, personalitate legendară, autor al unuia dintre cele mai importante filme din istoria artei a 7-a, Cetățeanul Kane (Citizen Kane, 1941), a făcut senzație.

A urmat perioada când televiziunile din întreaga lume finanțau ecranizări după romane de mare popularitate, destinate copiilor și adolescenților. Studioul București a demarat și el colaborarea cu compania franceză Tehnisonor și cu Tele München pentru o suită de ecranizări după Jules Verne. S-a început cu Doi ani de vacanță, adaptat inițial pentru un serial TV, prescurtat

19 ulterior pentru ecranul de cinema în două filme de sine stătătoare: Pirații din Pacific și Insula comorilor.

Împreună cu regizorul francez Gilles Grangier, Nicolaescu semnează epopeea istorică Wilhelm Cuceritorul (1982), sub-intitulată Cucerirea Angliei, rezultatul unei grandioase cooperări între șase cinematografii: Franța, Italia, Germania, Belgia, Elveția, România. Criticii au făcut deseori comparație cu Mihai Viteazul, datorită modului de prezentare a luptelor, dar și a unor similitudini de destin. Adversitatea dintre Mihai Viteazul și Sigismund Báthory are o evoluție asemănătoare cu cea dintre Wilhelm Cuceritorul și viitorul rege Harold al II-lea al Angliei. Ambii protagoniști trăiesc o dragoste neîmplinită. Secvențele încoronării lor sunt și ele foarte asemănătoare. Deși bogat în cadre de luptă, cu o impresionantă mobilizare de armate, costume și decoruri de epocă, Wilhelm Cuceritorul nu este la fel de profund ca filmele de gen precedente ale lui Nicolaescu.

Unul dintre cele mai importante filme ale cineastului rămâne François Villon (1987), coproducție franco-italo-germano-română. Pe lângă calitatea de regizor, lui Nicolaescu i-a revenit și sarcina de producător executiv al filmului. Se afla într-un moment maxim al maturității sale artistice. Avusese succese până atunci, atât cu filmele cu succes de public (istorice, polițiste, o comedie), cât și cu filmele de artă (psihologice). Astfel, a dobândit încrederea totală a francezilor care i-au încredințat oportunitatea și responsabilitatea de a realiza un serial de televiziune despre poetul lor național, François Villon.

Deși coproducție internațională, Nicolaescu a impus echipa lui de colaboratori români, nucleul fidel la filmele lui importante, începând cu decorurile, costumele, imaginea, distribuția și echipa tehnică. Printre actorii români distribuiți se numără Ion Besoiu, Olga Tudorache, Cornel Gârbea, Iurie Darie, George Mihăiță, George Alexandru. Rolul principal a fost asumat de Floren Pagny, un tânăr cântăreț care debuta în film. Distribuția străină a fost completată cu Marc de Jonge, Christophe Odent, Bernard Farcy, Pascal Pistaccio, Yves Beneyton. Demn de menționat este rolul episodic al poetului și scriitorului Romulus Vulpescu care a fost și consultant științific al filmului și autor al dialogurilor românești.

Regimul autoritar din perioada medievală franceză a fost de multe ori comparat cu regimul autoritar al comuniștilor din România postbelică. Situația intelectualilor, a oamenilor de cultură, a scriitorilor și poeților din Franța secolului XV era similară cu cea din România secolului XX, din

20 perioada comunistă. La vremea respectivă, poeziile scrise în timpul detențiilor și al oprimărilor erau învățate pe de rost în speranța de a fi transcrise în momentul eliberării. La fel s-a întâmplat și cu François Villon care recita poeziile sale unui prieten bun și de încredere, Mathieu, temnicer al închisorii. Poeziile sale au fost publicate la mai mult de un secol de la nașterea poetului, în 1533, de către Clément Marot, alt mare poet francez.

François Villon a fost un pariu câștigat de regizor, ținând cont de amplitudinea și importanța subiectului, atât la nivel cultural francez cât și european. Experiența de până atunci l-a ajutat pe Nicolaescu să împlinească un film de o frumusețe aparte, tragic și înălțător.

Personalitatea regizorului Sergiu Nicolaescu este complexă și copleșitoare, din multe puncte de vedere. Despre el nu se poate însă vorbi, nu poate fi evocat fără a se menționa participarea lui activă la ”Revoluția Română” din decembrie 1989. Indiferent dacă implicarea lui a fost sau nu benefică, dacă s-a aflat sau nu de partea bună a baricadei, avem de a face cu un episod important al destinului său. Un episod care, fără doar și poate, l-a marcat și din punct de vedere al creației. De multe ori și-a amintit cu regret de perioada postdecembristă în care a ales să se lase implicat în mod activ în politică.

Prin funcțiile parlamentare deținute, Sergiu Nicolaescu reușește să aibă acces la surse de informație, la materiale și la documente ce îi permit să scrie cărți-document despre zilele din decembrie ’89. În 22 decembrie 1989 se numără printre membrii fondatori ai Frontului Salvării Naționale, apoi este Membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale – președinte de Comisie (1989), și membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) – 1990-1991, conform CV-ului publicat în cartea sa de memorii7. De asemenea, activitatea politică anterioară evenimentelor decembriste reflectă parcursul impus de ascensiunea profesională: membru PCR din 1968 și secretar de partid – foarte tolerant – al Asociației Cineaștilor. În 2012 s-a retras din politică, cu mai puțin de o lună înainte de a trece la cele veșnice.

Implicarea sa în Revoluție este sintetizată în CV-ul său prin următoarea formulare: ”participant la Revoluția din București începută în 21-22 decembrie 1989. Unul dintre conducătorii acțiunilor anticeaușiste și anticomuniste din 1989-1990”.

7 Sergiu Nicolaescu, Viață, destin și film, editura Universitara, editia a II-a, 2011, p. 177

21

Regizorul a oferit și nu mai puțin de șapte apariții editoriale, foarte elaborate, pe subiectul Revoluției Române. Începând cu 1995 a semnat Revoluția. Începutul adevărului (1995), Un senator acuză (1996), Sergiu Nicolaescu acuză (1998), Cartea revoluției române – cu ocazia împlinirii a 10 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 (1999), Recviem pentru adevăr (1999), Lupta pentru putere, Decembrie 1989 (2005), Mămăliga a explodat! (2011). Prin aceste cărți cineastul a încercat să ofere o descriere cât mai amănunțită și riguroasă – din punctul lui de vedere – a evenimentelor trăite.

La peste 25 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, se naște Dosarul Revoluției. El însumează cercetările efectuate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instituții care au emis acte de urmărire penală a unora dintre cei implicați. Au fost audiați membri ai Consiliului Frontului Salvării Naționale, dar și mulți martori prezenți în stradă în acele zile. De subliniat este faptul că în tot acest context al procesului, al Dosarului Revoluției și al urmăririlor penale, Sergiu Nicolaescu nu a fost niciodată implicat și niciodată nu i s-a adus vreo acuzație din partea unei Instituții sau din partea Parchetului General. În ciuda opiniilor unor politicieni, revoluționari sau reprezentanți ai opiniei publice, conform cărora implicarea regizorului la revoluție ar fi una condamnabilă penal, el nu a fost niciodată acuzat de infracțiune contra umanității așa cum au fost ceilalți lideri ai FSN.

În întreaga sa filmografie, Nicolaescu a avut doar trei filme a căror acțiune se petrece în epoca Ceaușescu. ’’Actualitatea’’ a fost abordată de regizor în Zile fierbinți (1975), Accident (1977) și Viraj periculos (1983). Primul i-a fost impus cineastului de către autorități ca o condiție pentru ulterioara intrare în producție a unei ecranizări, care va fi și filmul său preferat: Osânda (1976).

În Zile fierbinți, Nicolaescu transpune propriile experiențe trăite și experimente încercte ca inginer, reușitele, filozofia autodepășirii. Chiar dacă a fost un film impus, se regăsesc în el fraze care, discret, confirmă poziția regizorului împotriva sistemului comunist: ”economia se face în folosul oamenilor și nu împotriva lor, pentru că altfel se numește demagogie.” Finalul, care aparent este rupt din context, îl arată pe personajul principal filmat în ralanti, în șeaua unui cal în galop în lungul țărmului mării. Este un mesaj discret. Simbolizează, cel mai probabil, dorința de libertate pe care oamenii și-o doreau sub acel regim.

22

Recitite astăzi, cuvintele lui, profetice, sunt pline de un cutremurător adevăr: „Cei care au fost apostolii comunismului de ieri au devenit moraliștii de azi și se doresc dictatorii de mâine. Puterea ajunsă în mâinile acestora va fi moartea națiunii (s.n.). O națiune pe care în realitate ei o disprețuiesc și încearcă să o prostească și mai rău. (…) De un singur lucru sunt sigur, filmele pe care le-am făcut aparțin istoriei națiunii române”.8

Momentul decembrie 1989, urmările lui și implicarea în politică au influențat în mod direct cariera regizorului. De asemenea, criticii de film au avut o altă libertate în a-și exprima opiniile asupra creațiilor sale. Revăzute după 30-40 de ani, filmele din perioada anilor 1970 sunt analizate acum într-o altă manieră și într-o altă lumină. În același timp, trebuie să recunoaștem că filmografia lui Sergiu Nicolaescu de după 1989 nu este la fel de notabilă precum cea de până la schimbarea regimului.

În opinia multora, ultimul său film istoric important a fost Începutul adevărului. Oglinda (1993). Scenariul lui Ioan Grigorescu este centrat pe momentul 23 august 1944 - întoarcerea armelor impotriva Germaniei naziste - și pe ziua de 30 decembrie 1947, când are loc abdicarea forțată a Regelui Mihai I și instaurarea dictaturii comuniste. Regizorul a fost martor direct al perioadei respective. Avea aproape 18 ani în momentul abdicării Regelui.

Episodul 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste au mai fost abordate de Nicolaescu cu aproape zece ani în urmă, în Ziua Z (1985), pe un scenariu scris tot de Ioan Grigorescu. Deși atunci nu reușise să transpună tot adevărul istoric, din cauza restricțiilor impuse de regim și cenzură, evocarea i-a fost utilă întrucât multe dintre imaginile filmate atunci le-a preluat în Oglinda.

Filmul se deschide cu execuția reală a Mareșalului Ion Antonescu, fiind folosită filmarea document din 5 iunie 1946, realizată de operatorul Ovidiu Gologan la Închisoarea Militară din Jilava. Pregenericul redă integral execuția Mareșalului Ion Antonescu (fost Conducător al Statului), a miniștrilor (fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri) și Constantin Z. Vasiliu (fost ministru de interne) și a lui Gheorghe Alexianu (fost guvernator al Transnistriei). Ulterior paginile controversate ale istoriei sunt reconstituite minuțios, principalele evenimente fiind prezentate cronologic: ascensiunea lui Ion Antonescu, lovitura de stat a Regelui

8 Sergiu Nicolaescu, Un senator acuză, editura Pro, București, 1996, coperta IV

23

Mihai, impunerea lui Petru Groza ca prim ministru, moartea lui și a lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Cineastul a continuat explorarea istoriei și după căderea comunismului. Al doilea film semnat de el după schimbarea regimului, Punctul zero, coproducție româno-americană, are ca subiect evenimentele din finalul lui Decembrie 1989. Acțiunile imaginate oferă regizorului șansa de a insera și reconstitui momente ale zilelor din decembrie 1989. Multe dintre ele, atent reconstituite, includ pe lângă secvența execuție cuplului Ceaușescu, secvențe din Comitetul Central cu persoanele prezente în acele zile acolo, dând telefoane decisive, imagini de arhivă cu manifestațiile revoluționarilor, masele de oameni ieșiți în stradă.

În 2005, la cincisprezece ani după Revoluție, regizorul hotărăște să revină asupra acestui subiect și semnează al doilea film pe tema acelor momente de istorie contemporane. De data aceasta aduce pe ecran sângeroasele evenimente din decembrie 1989 de la Timișoara, premergătoare celor din București. Filmul se desfășoară pe două planuri: o ziaristă din Franța (interpretată de Maia Morgenstern), sosește în România ca să investigheze cazul unui copil născut în zilele revoluției, care ar fi trebuit să împlinească 14 ani. Ca loc și timp de desfășurare a acțiunii avem România anului 1989 dar și pe cea a anului 2004.

Ultimul film istoric al lui Sergiu Nicolaescu, realizat în 2009, prezintă destinul primului Rege al României și ultimele zile ale acestuia la Castelul Peleș. Impresionantă, docudrama marchează o premieră în cinematografia noatră: același actor, Sergiu Nicolaescu, apare în rolul monarhului în două filme realizate la peste 30 de ani distanță: Carol I – Un destin pentru România și Pentru patrie (1978), reconstituire epică dedicată Centenarului Războiului de Independență.

Carol I – Un destin pentru România încheie magnific ciclul evocărilor istorice ale regizorului Sergiu Nicolaescu. Parafrazând titlul filmului, ele pot fi așezate sub eticheta: Sergiu Nicolaescu – Un destin pentru restituirea în imagini a trecutului României.

Fără îndoială, Sergiu Nicolaescu va rămâne în memoria tuturor - cinefili, critici de film, spectatori - în primul rând în calitate de regizor, autor a 56 de filme de lung metraj9. Și totuși, cu egală forță el s-a impus în conștiința marelui public ca actor. A fost protagonist sau a jucat în roluri secundare în treizeci dintre propriile producții. A creat personaje memorabile, care au rămas în

9 Sergiu Nicolaescu, Viață, destin și film, editura Universitară, ediția a II-a, 2011, p. 180

24 istoria cinematografiei noastre: Comisarul Moldovan10, Mircea cel Bătrân (Mircea, 1990), prințul Andrei Morudzi (Orient Express, 2004), culminând cu Regele Carol I (Carol I – Un destin pentru România, 2009). De remarcat este un detaliu relevant pentru tipologia rolurilor interpretate, dar mai ales pentru personalitatea cineastului. Multe dintre ele poartă numele Andrei. Etimologia numelui se află în greaca veche, ánthrōpos = ființă umană. De aici, termenul a derivat în andros = bărbat, de unde provine numele Andrei. Cu siguranță cineastul a avut în vedere această etimologie care transmite ideea de bărbăție, de verticalitate și rigurozitate, de personalitate impunătoare și puternică. Atribute care îl definessc pe Sergiu Nicolaescu și care se regăsesc și în creația lui, atât ca actor cât și ca regizor.

Fără îndoială, prezențele feminine din filmografia cineastului au ieșit în evidență sau au atras atenția într-un mod discret dar plăcut. Regizorul a avut șansa să lucreze cu mari actrițe ale scenei și ecranului românesc, interprete deja consacrate, cu o filmografie importantă sau debutante care și-au început cariera cu roluri importante, uneori chiar rol principal, în filmele lui.

Cu două dintre soții a colaborat pe platourile de filmare. Gabriela Bubă Nicolaescu, talentată scenografă și pictoriță de costume, i-a fost soție timp de 10 ani, în perioada 1983-1993. A semnat costumele, singură sau în colaborare, pentru Duelul (1981), Întâlnirea (1982), Cucerirea Angliei (1982), Viraj periculos, Ringul, Ciuleandra (1985), Noi cei din linia întâi (1986), François Villon - Poetul vagabond (1987), Mircea (1989), Coroana de foc (1990). Cealaltă soție, Dana Ionică, care a fost și ultima, i-a stat alături până la moarte. A fost producătoarea filmului 15, realizat în 2005, anul în care cei doi s-au și căsătorit. Cu toate că ulterior Nicolaescu a turnat încă patru filme, ea nu a mai fost implicată, cel puțin în mod direct și oficial, în producția lor.

Actrița și muziciana Ileana Popovici, una dintre personalitățile importante din cariera și din viața regizorului, a colaborat pentru prima oară cu el la Revanșa (1978), pentru care a semnat aranjamentul muzical. Ulterior a asigurat ilustrația muzicală pentru celebra comedie Nea Mărin Miliardar (1979) dar și pentru Capcana mercenarilor (1981), în care a și jucat. A fost distribuită de Nicolaescu în Zile fierbinți (1975), Accident (1976), serialul de televiziune Războiul independenței (1977), Pentru Patrie (1978), Mihail, câine de circ (1979).

10Cu mânile curate (1972), Ultimul cartuș (1973), Un comisar acuză (1974), Revanșa (1978), Duelul (1980), Supraviețuitorul (2008)

25

În 1992, cu toate că exista deja o uniune de creație care slujea intereselor profesioniștilor din industria cinematografiei, UCIN, Sergiu Nicolaescu a hotărât să înființeze11 împreună cu alți câțiva colegi ai săi, o nouă Uniune a Autorilor și Realizatorilor de Film, după modelul Uniunii Realizatorilor de Film din Franța. În România, o astfel de asociație profesională exista încă din 1963, când luase naștere Asociația Cineaștilor din România (ACIN), din inițiativa cineaștilor de seamă din perioada respectivă anume Mihnea Gheorghiu, Victor Iliu, Ion Popescu Gopo, Paul Călinescu, , Mircea Drăgan, Dinu Cocea ș.a. Inițial ACIN a fost condusă de Victor Iliu, apoi de Ion Popescu Gopo. În 1990, ACIN s-a transformat în Uniunea Cineaștilor din România, titulatură pe care o are și astăzi, sub președinția regizorului Laurențiu Damian.

Prezența lui Sergiu Nicolaescu în spațiul cinematografic românesc, impactul pe care continuă să îl aibă, influența indiscutabilă, dar mai ales intensitatea cu care filmele lui continuă să marcheze spectatorii, trebuiesc studiate. Filmele lui, mai numeroasse decât ale oricărui alt regizor român, se constituie într-o operă, amplă, diversă, cu multe victorii și rare înfrângeri. Este elementul care îl diferențiază și îi creează un profil diferit.

Contribuția cu totul nouă a prezentei lucrări de doctorat rezidă în suita de interviuri filmate în care mari actori și importanți colaboratori ai lui Sergiu Nicolaescu îl evocă în cheie personală. Prin intersecția mărturiilor celor care au vorbit despre el în fața camerei mele de filmat, a oamenilor care au lucrat cu el, au suferit și s-au bucurat alături de el, au muncit, au izbândit, au năzuit și au reușit, se naște un portret complex. Se confesează cei care, prin voința lor, prin dedicarea lor, prin seriozitate și profesionalism, prin exigență dar mai ales prin corectitudine, au contribuit la crearea universului Nicolaescu. Universul comisarilor, al domnitorilor, al dramelor și psihologiei umane. Al luptătorilor, al învingătorilor, al supraviețuitorilor. Un univers complet. Un univers care conține glorie, faimă, victorii, înfrângeri, bucurie, durere, eșec, dar totodată este un univers care a pus reflectorul pe toate păturile sociale, din epoci atât de diferite. Filmele lui au contribuit, implicit, la evoluția cinematografiei române.

11http://uarf.ro/despre-noi/ accesat în octombrie 2017

26

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu, Mircea, Liviu Ciulei, editura Meridiane, București, 1996 2. Bălășoiu, Dodu, O mică istorie a scenografiei românești de film, editura CNI Coresi, București, 2004 3. Bulei, Ion, Țurlea, Stelian, Carol I –Un destin pentru România, editura RAO, București, 2009 4. Cantacuzino, Ion, Momente din trecutul filmului românesc, editura Meridiane, București, 1965 5. Cantacuzino, Ion, Uzina de basme, editura Universală Alcalay&Co., București, 1935 6. Cantacuzino, Ion, Gheorghiu, Manuela, Cinematograful românesc contemporan 1949- 1975, editura Meridiane, București, 1976 7. Carabăț, Dumitru, De la cuvânt la imagine: propunere pentru o teorie a ecranizării literaturii, editura Meridiane,București, 1987 8. Carabăț, Dumitru,Spre o poetică a scenariului cinematografic, editura Fundației Pro, București, 1997 9. Carabăţ Dumitru, Studii de tipologie filmică, editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2000 10. Caranfil, Tudor, Dicționar de filme românești, editura Litera, București, 2003 11. Caranfil, Tudor, În căutarea filmului pierdut, editura Meridiane, București, 1988 12. Cassavan, Lazăr, A fost odată un cinema, editura Eminescu, București, 1983 13. Căliman, Călin, Cinci artiști ai imaginii cinematografice, editura Reu Studio,București, 2009 14. Căliman, Călin, Filmul documentar românesc, editura Meridiane, București, 1967 15. Căliman, Călin, Istoria Filmului Românesc, editura Fundației Culturale Române, București, 2000 16. Căliman, Călin, Istoria filmului românesc (1897-2017), ediția a III-a, editura Contemporanul, 2017 17. Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu, editura Litera, București – Chișinău, 2001 18. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a II-a, editura Minerva, București, 1982

27

19. Cernat, Manuela, Filmul și armele, editura Meridiane, București, 1983 20. Cernat, Manuela, A Concisse History of Romanian Cinema, editura Enciclopedică, București, 1983 21. Cernat, Manuela, Il cinema Rumeno degli Anni ’80. Contributo per una Storia, în Cinema EstEuropeo, editura Marsilio, Venezia, 1987 22. Cernat, Manuela, Portrete de cineaști contemporani, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, Seria Teatru, Muzică, Cinema, editura Academiei, 1989 23. Cernat-Gheorghiu, Manuela, Jean-Luc Godard sau cinematograful contestării, Două sau şapte arte, editura Meridiane, Bucureşti, 1970 24. Corciovescu, Cristina, Cineaști români, editura Arhiva Națională de Filme, București, 1969 25. Cornea, George, Lumina în arta filmului, editura Semne, București, 2004

26. Cosașu, Radu, Viața în filmele de cinema, editura Meridiane, București, 1972 27. Darian, Adina, Free Cinema, editura Meridiane, Bucureşti, 1967 28. Domenico, Viorel, După execuție a nins, ediția a II-a, editura Adevărul, București, 2011

29. Domenico, Viorel, Filmul artistic rămâne pentru generațiile viitoare un document istoric, în Almanahul Oștirii 88, editura Ministerului Apărării Naționale, București, 1988 30. Domenico, Viorel, Istoria secretă a filmului românesc, editura Militară, București, 1996 31. Iancu, Napoleon, Dicționarul actorilor de film, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977 32. Ilieșiu, Marilena, Povestea poveștii în filmul românesc (1912-2012), editura Polirom, București, 2013 33. Iliu, Victor, Fascinația cinematografului, editura Meridiane, București, 1973 34. Kerim, Silvia, Ponica, o legendă, editura Doina, București, 1999 35. Lazăr, Ioan, Amza Pellea, cel mai iubit dintre actori, editura Felix-Film, București, 1993 36. Lazăr, Ioan, Arta narațiunii în filmul românesc, editura Meridiane, București, 1986 37. Lazăr, Ioan, Cum se face un film, editura Cartea Românească, București, 1986

38. Littera, George, Istoria filmului universal 1895 – 1945, editura UNATC Press, București, 2010 39. Littera, George, Pagini despre film, editura UNATC Press, București, 2012

28

40. Medvedov, Corneliu, Ovidiu Gologan, editura Uniunea Cineaștilor din România București, 1998 41. Mihail, Jean, Filmul românesc de altădată, editura Meridiane, București, 1967 42. Negulescu, Jean, Drum printre stele, editura Meridiane, București, 1989 43. Nicolaescu, Sergiu, Mămăliga a explodat! Decembrie 1989, editura IRRD, București, 2010 44. Nicolaescu, Sergiu, Recviem pentru adevăr, editura Universitară, București, 2011 45. Nicolaescu, Sergiu, Un senator acuză. editura PRO, 1996 46. Nicolaescu, Sergiu, Viață, destin și film, editura Universitară, București, 2011 47. Nicolaescu, Sergiu, Revoluția. Începutul adevărului. Un raport personal, editura Topaz, București, 1995

48. Popescu, Cristian Tudor, Filmul surd în România mută: politica și propaganda în filmul românesc de ficțiune (1912 – 1989), editura Polirom, București, 2011 49. Potra, Florian, Aurul filmului – opere evocând prezentul, editura Meridiane, București, 1984 50. Potra, Florian, O voce din off, editura Meridiane, București, 1973 51. Potra, Florian, Voci şi vocaţii cinematografice, editura Meridiane, București, 1979 52. Pricop, Lucian, Marketing și cinema, editura Tritonic, București, 2012 53. Rusan, Romulus, Arta fără muză, editura Dacia, Cluj, 1980 54. Saulea, Elena Alecsa, Maeștri scenografi ai filmului românesc: Cinci scenografi la rampă, editura Reu Studio, București, 2009 55. Saulea, Elena Alecsa, Cinci regizori, cinci voci distincte, editura Artprint, București, 2010 56. Sîrbu, Eva, Actorii noștri. Interviuri uitate, editura Ara,București, 1995 57. Stiopul,Savel, Despre natura cinematografului și alte eseuri, editura Antet, București, 2000 58. Suchianu, D.I.,Cinematograful, acest necunoscut, editura Dacia, Cluj, 1973 59. Suchianu, D. I., Popescu, Constantin, Metamorfoze cinematografice sau arta ecranizării, editura Meridiane, București, 1975 60. Șerban, Alex. Leo, 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc, editura Polirom, București, 2013 61. Teodosiu, Valentin, Un clovn pentru eternitate, editura Fundației Pro, București, 2015

29

Publicații și reviste:

1. Adevărul, București, 14 februarie 1994, 2 martie 1996, 23 iulie 1998, 21 mai 1999 2. Adevărul literar și artistic, București, nr. 734/2004 3. Astra, București, nr. 12/1973 4. CINEMA, București, 1963-1989 5. Contemporanul, București, 1967-2008 6. Cotidianul, București, 22 decembrie 2008, 11 august 2009, 29 august 2009 7. Familia, București,nr. 8/1976, nr. 5/1989 8. Flacăra, București, 20 februarie 1971, 11 noiembrie 1972, 9 iunie 1973, 7 februarie 1977, 18 mai 1978, 13 septembrie 1979, 25 iunie 1981, 6 noiembrie 1983 9. Gazeta literară, București, 1967-1989 10. Informația Bucureștiului, București, 8 februarie 1967, 16 februarie 1971, 3 ianuarie 1979, 3 februarie 1979, 7 septembrie 1979, 3 aprilie 1980, 19 august 1982, 1 martie 1984, 11 mai 1985 11. Libertatea, București, 14 februarie 1994, 4 aprilie 1994, 6 martie 1996 12. Luceafărul, București, 18 februarie 1967, 13 februarie 1971, 2 iunie 1973, 4 ianuarie 1975, 7 februarie 1976, 18 septembrie 1976, 19 februarie 1977, 8 septembrie 1979, 26 iunie 1981, nr. 34/1982, 21 mai 1983, nr. 22/1986, 15/1989 13. Noul Cinema, București, 1990-1996 14. Observatorul cultural, București, nr. 162, 163/2008, nr. 262/2010 15. Orizont, București, nr. 24/1978, nr. 10/1989 16. Rampa și ecranul, București, nr. 10/1998 17. România liberă, București, 14 februarie 1971, 27 mai 1973, 31 ianuarie 1976, 20 septembrie 1976, 11 februarie 1977, 28 noiembrie 1977, 6 septembrie 1978 18. România literară, București, 1971-2009 19. Săptămana culturală a capitalei, București, 27 decembrie 1974, 4 aprilie 1975, 24 septembrie 1976, 9 februarie 1979, 4 aprilie 1980, 27 august 1982, 10 mai 1985 20. Studii și Cercetări de Istoria Artei (seria Teatru, Muzică, Cinema), editura Academiei, 1989

30

21. Tribuna, București, 18 ianuarie 1973, 9 ianuarie 1975 22. Viața românească, București, nr 3/1978, nr. 6/1978 23. Viața studențească, București, 8 mai 1974, 11 februarie 1976, 26 septembrie 1976, 2 aprilie 1980, 7 martie 1984

31