REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

ANUL VI i MAI 1939 NR. 5

100 ANI DELA NAŞTEREA REGELUI CAROL 1

N. IORGA Despre Regele Carol I ... 243 P. P. PANAITESCU .... Urcarea în scaun a Principelui 249 I. NISTOR Regele Carol la Cernăuţi . . 268 C. RĂDULESCU-MOTRU . Un început de carieră sub Re­ gele Carol I 274 AL. EM. LAHOVARY . . . Regele Carol şi politica externă 2S1 MIHAIL SADOVEANU ... O imagine a Regelui Carol I 290 CEZAR PETRESCU .... Profil sever 293 TUDOR VIANU Regele Carol I într'o interpretare filosofică 302 EM. BUCUŢA Un Rege al Mării 306 Dr. GH. BANU Medicina sub Carol I .... 317 AL. MIRONESCU Activitatea ştiinţifică sub dom­ nia Regelui Carol I . . . . 349 POMP. CONSTANTINESCU Literatura sub Carol I ... 362 VLADIMIR STREINU . . . 1866-1914 377 CAMIL PETRESCU .... Teatrul între 1866 şi 1914 . . 387

CRONICI OCTAVIAN GOGA de C. P. (393); PAUL ZARIFOPOL de Mihail Sebastian (393); MOARTEA DOCTORULUI GASTER de Mircea Eliade (395); CĂTRE UN NOU DESTIN AL OPEREI LUI MACEDONSKI de Şerban Cioculescu (399); VIAŢA LITERARĂ ŞI ARTISTICA GERMANĂ de Emanoil Bucuţa (414); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (419); CRONICA GERMANĂ de Mircea Streinul (423); CULTURA ARDE­ LEANĂ de Bucur Ţincu (428); TEMATICA . LINIŞTEI » LA GOETHE ŞI EMINESCU de Mircea Brucăr {.135) ; O LUCRARE A D-LUI P. P. PANAI­ TESCU de Damian P. Bogdan (44.1); POLITICA MONDIALĂ A CĂRŢII de Dr. L. Fr. Botez (447); DEsENE ANIMATE de Al. Mironescu (451); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu (455): ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE de Nicolae Missir (4'o).

REVISTA REVISTELOR

NUMĂRUL — 240 PAGINI — 30 LEI R EV IS TA FUNDAŢIILOR REGALE

REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ

ŞI CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE DIRECŢIE : I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVITÀ, C. RADULESCU-MOTRU, I. S1MIONESCU

Redactor şefi Redactori: PAUL ZARIFOPOL CAMIL PETRESCU (i.I — ..V.I934) RADU CIOCULESCU

REDACŢIA

BUCUREŞTI III

39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70

AD MINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, STRADA LIPSCANI, 22 TELEFON 5-37-77

llllllllll!lllllllllllll!ll!ll!ll!llllllill!l!lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllin

ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500

EXEMPLARUL 30 LEI

CONT CEC POSTAL NR. 1210

ABONAMENTELE SE POT f ACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POSTAL DIN ŢARĂ

MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ

EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL

AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

ANUL VI, NR. 5, MAIU 1939

BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL" II" 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 DESPRE REGELE CAROL I înaintea Palatului Regal, căruia i se deschide o largă perspec­ tivă, cu toate împrejurările grele în care trăim, stă să se aşeze, statuie vrăjită de cermai priceput tălmaciu sufletesc ai psihologiilor umane prin arta sculpturii, Sârbul Mestrovici, chipul călare ai Regelui Carol I. Această comemoraţie, care nu se poate mărgini la un simbol material şi care nu poate cuprinde numai manifestări verbale, ori câtă sinceritate s'ar găsi în ele şi ori câtă noutate în ce priveşte întrebuinţarea cuvintelor ar sta la îndemâna meşterilor graiului, trebue să caute, când este vorba de un stăpânitor de ţară, de un domn de neam, un îndoit sens: acela al sufletului său însuşi şi acela al misiunii adevărate şi precise pe care a îndeplinit-o în con­ ducerea unei societăţi omeneşti, în partea largă pe care situaţia sa i-a putut-o atribui în această croire şi urmărire de drum. Ceteam acum în urmă într'o conferinţă a răposatului I. G. Duca, în care el culegea din Memoriile sale, rămase nepublicate până acum, cu tot interesul pe care de sigur trebue să-1 cuprindă fiind vorba de un factor atât de amestecat în vieaţa noastră politică, o pagină, în care el îşi arăta impresia pe care i-a produs-o Regele în momentul când, după plecarea lui Maiorescu, la capătul zbuciu­ mului, pe care istoria trebue să-1 judece aspru, al României în Războiul Balcanic, partidul liberal, în care Duca juca încă de atunci un rol aşa de important, fusese chemat la putere. El vorbeşte de felul rece în care a fost primit noul Minister, de singura in­ joncţiune făcută noilor sfătuitori ai Coroanei de a depune obişnuitul jurământ, de cuvintele ironice, tăioase chiar, care au fost adresate unor miniştri, cari i se păreau Suveranului de atunci! că nu co­ respund întru totul, prin vrâstă, prin capacitate, prin moralitate. sarcinii cari li s'a atribuit, unul fiind prea tânăr, altul prea nou în meseria de care se apucă, un al treilea prea amestecat în rosturi de acelea care pot să-1 facă bănuit de urmărirea ca ministru a unor interese personale. Duca, foarte bucuros că el a scăpat de partea pe care o aştepta din aceste critici,cu atât mai ferite în formă, cu cât mai dureroase în fond, caută cu acest prilej solemn să descopere ce era în fundul sufletului lui Carol I. I s'a părut că are înaintea sa un fost militar prusian care nu şi-a părăsit niciodată apucăturile de odinioară, care deci, deşi se ridicase după o boală grea şi era evident slăbit, căuta să se înţepenească într'o atitudine de comandă şi care avea în privire, în cuvinte, în felul chiar de a se mişca şi de a merge ceva care reprezenta elementul indelebil din întâia sa pregătire acolo la el, în Prusia. Duca nu spune dacă părerea aceasta despre Regele său, care a fost şi Regele tinereţii oamenilor din generaţia mea, puţintel mai veche decât a tânărului ministru, a fost sau ba schimbată de împrejurări. Memoriile lui ne vor spune poate ceva în această privinţă. Acei cari au cunoscut pe Carol I înainte de această scenă şi acei cari au avut onoarea, pe care n'o pot uita, de a se împărtăşi nu odată de momentele de vădită şi adâncă sinceritate ale unui suflet care, împotriva părerii acestui martor, nu recurgea totdeauna la mijloace dibace de a-şi ascunde cugetarea, întrebând, cum ni se spune în acea pagină, despre lucruri pe care le ştia, numai pentru a vedea ce se găseşte 'n adevăr în sufletul aceluia pe care-1 avea înainte, toţi pot să aducă însă o mărturie împotrivă.

Militar? Da. Romanii ziceau: vivere est militare, «vieaţaeste o ostăşie», şi fiecare trebue să ne facem un suflet de ostaş, încercând să atingem acel ideal suprem, pe care 1-a realizat casta domnitoare în Japonia şi care face tăria acestei naţiuni : a primi datoria cu orice preţ, a o îndeplini cu orice risc, a înnăbuşi sentimentele umane care se revoltă împotriva acestei porunci aspre, a nu înfăţişa nimănui o bu­ curie şi o durere care te privesc pe tine însuţi, acesta este de sigur un înalt ideal, pe care sufletele în adevăr nobile caută să-1 îndeplinească. In fiecare clipă Carol I se voia, se silea şi izbutea să fie astfel. Vorbeşte şi Duca despre ochii aceia mici, albaştri, ai Beauharnisilor, din care el venea după mamă, ochi cercetători şi cari puteau părea reci ca oţelul, şi se poate vorbi şide acel glas al său, în care căuat să nu se manifeste pornirea inimii, dar, pe lângă ce vede cineva la un om şi ascultă delà dânsul, se desfac, pe căi neştiute de ceia ce numim noi ştiinţă, manifestări sufleteşti adânci şi secrete, pe care, în adâncul său propriu prin mijloace tot aşa de secrete, le înţelege cine are într'ânsul omenie. De sigur că, prin disciplina pe care şi-o impusese, prin acea căutare de prestigiu care este un semn deosebit al tuturor Suvera­ nilor din vremea sa, încunjurându-se de acea pompă pe care Napoleon al III-lea a ştiut s'o întrupeze mai bine şi s'o răspân­ dească asupra tuturor « fraţilor » şi « verilor » săi încoronaţi, Carol I ar putea să aibă înfăţişarea unei mândrii de sine care se numeşte vulgar:vanitate. înţelegătorii firilor omeneşti mergeau însă mai departe de o aparenţă, care era pentru acest Suveran mijlocul potrivit pentru a vrăji mulţimile bucuroase a sări delà o revoluţie la altă re­ voluţie : îmblânzitorul de fiare care se înfăţişează cu o licărire domi­ natoare în ochi înaintea animalelor care urlă şi se aruncă, poate fi, îndată ce şi-a părăsit rostul înaintea cuştilor, un sentimental, capabil de iubire pentru o femeie şi de părintească grijă pentru copiii săi. Tot prestigiul pe care 1-a întrebuinţat Napoleon al III-lea nu 1-a împiedecat de a cădea la cea dintâi întorsătură defavorabilă a soartei, ceia ce înseamnă că nu politica de prestigiu era rea, ci, că nici prin mijloacele acestei politice de prestigiu practicată cu atâta dibăcie, tronurile în această vreme nu se puteau simţi sigure. Aşa trebue să se înţeleagă, socot eu, psihologia lui Carol I. Platoşa era de oţel strălucitor: protivnicii nu ştiau unde este în­ cheietura zalelor; ea era însă acolo, şi anumite gesturi ale lui o vădeau. La Iaşi, când s'a desvelit statuia lui Vodă Cuza şi eu, încă destul de tânăr, plin de evlavie pentru curajul aceluia care riscase tot, căci nu avea datoria de a întemeia o dinastie, ceea ce fixează o deosebire esenţială între îndrăznelile lui şi lungile îndoieli şi zăbave şi grelele acceptări, contra cărora se lupta toată conştiinţa sa ale aceluia care a dat Regalitatea ereditară, făceam lauda cuvenită Domnului care timp de şapte ani a fost, pe un tron săpat de patimi politice, mucenicul chemării sale, Carol I nu s'a simţit scăzut prin această glorificare şi nici prin cuvintele mele din urmă, când uram Regelui ca, atunci când nu va mai fi între noi, să se poată zice despre dânsul, în toată sinceritatea, ceia ce în acest moment zic despre înaintaşul său, ci mi-a trimis printr'un adiutant, puţin capabil de a îndeplini această misiune cu discreţie, asigurarea că acest discurs i-a plăcut, ceia ce nu spusese de discursurile celelalte, în care era numai lauda aceluia care stăpânea în acel moment, şi, când, la urmă, am simţit lângă mine, după defilarea luptătorilor delà 1877, fiinţa, cu totul neaşteptată şi surprinzătoare, a Regelui, care vroia personal să-mi spună ceva, el a mers până acolo .încât, când, influenţat de atmosfera servilă a timpului, am răspuns la cuvintele de preţuire venite asupra mea prin observaţia că : « nu erau linguşiri care se îndreaptă către un Suveran », răspunsul său a fost acesta : « şi crezi că aceste linguşiri mi-au plăcut vreodată ?». N'a fost un caz izolat acesta, ci de atâtea ori eu, care nu i-am fost ministru şi care nu aveam nimic să-i cer şi căruia îmi era şi atunci indiferentă orice ridicare şi coborîre în vieaţa publică, l-am auzit arătându-şi profundul desgust faţă de neonestitatea şi imoralitatea pe care era silit să le tolereze acela care răspundea într'un moment lui Alexandru Bădărău, care îi prezintă o listă de numiri determinate de interese ale politicei practice, atâta: dacă fiecare, luându-i pe rând, sunt oameni buni, pentru ca, la urmă, printr'un gest pe care nu ştiu dacă Bădărău 1-a înţeles, să aştearnă cea mai despreţuitoare iscălitură pe care a dat-o vreodată un Suveran. Erau momente şi de duioşie în legătură cu dânsul, ca atunci când atâtea ieşiri din cere­ monial şi din etichetă se produceau subit şi cuvintele răsunau părin­ teşte pentru acela care cu tinereţa lui, stătea înaintea Suveranului. Aceasta pentru ce era Carol I în el însuşi, aşa cum se înfăţişează şi în aşa de frumosul testament, care ar trebui să fie înscris pe piedestalul măreţei statui ce i se ridică, fiindcă acolo ca omul înaintea morţii îşi exprimă gândul său cel adevărat, pe care, dacă l-ar fi manifestat, erau destui oameni cari să calce Regalitatea în picioare.

Care a fost, acum, sensul acestei Domnii ? I s'a spus de unii, cari vedeau numai aparenţa: Carol îngădui­ torul. Nu era calificaţia cea mai nedreaptă de care s'a împărtăşit el în vieaţă. Erau alţii cari, deprinşi cu risipa unei aristocraţii, care s'a ruinat prin aceasta, şi cu iubirea pentru vieaţa din afară, căreia îi sacrificau tot ceia ce vieaţa dinăuntru trebue să cuprindă, priveau ironic la uniforma veche, întoarsă pe dos, a aceluia, care, în felul acesta, a dat o mare lecţie de simplicitate oamenilor generaţiei sale, şi, când, de pe urma creării domeniilor regale, care erau o nece­ sitate şi au devenit o adevărată şcoală pentru ţărănimea dimprejur, Regele a început acolo o gospodărie cum nu se vedea aiurea, au găsit prilejul de a arunca glum a, pe atât de uşoară, pe cât de necuviincioasă, a Regelui care « fabrică brânză ». Prin astfel de atitudine şi-a creat popularitate un om de un dârz egoism şi de o rară brutalitate, care a fost singurul să nu fie iertat de indulgenţa nemărginită a Su­ veranului ofensat şi prin urmare a fost osândit la o închisoare pe care a evitat s'o facă, pentru a se întoarce înapoi în ţara sa şi a se aşeza în primul rând al candidaţilor de Minister: Gheorghe Panu. A se crede că, nu « Carol îngăduitorul », ci « Carol Răbdă­ torul », — cu ce dureri sufleteşti a ştiut el singur şi n'a spus nimănui, — a trăit ca un oportunist, pentru a se bucura de strălucirea şi de avantagiile materiale ale Regalităţii, a crede că, în momentul care i-a plăcut mai mult din toată viaţa lui: acela când s'a desfăcut din mijlocul oamenilor politici pentru ca să se găsească numai între ostaşi şi să facă să scânteie pe câmpiile Bulgariei luciul strălucitor al săbiei româneşti care de multă vreme nu ieşise din teacă, el căuta numai o gloriolă, într'o vreme când isprava militară era o datorie pentru orice Suveran şi el nu făcea altceva decât să urmeze spiritul epocii sale, este iarăşi a nu-1 înţelege. Domnia aceasta, a avut multele ei şovăieli şi alunecări şi reveniri, pe care este liber cineva să le interpreteze ca venind din influenţe străine, dar cine crede, cum o face Duca, atunci când spune că Regele care a voit totdeauna întinderea graniţilor României şi care în ultimul timp s'a rostit cu toată hotărîrea împotriva politicii austro-ungare în Balcani, el care a mers până la refuzul cel mai neted opus rudei sale din Ger­ mania atunci când a fost vorba de o participare la o acţiune ofensivă pornită din Viena şi Budapesta, a fost sincer când în Consiliul de Coroană a cerut să se execute tratatul de alianţă cu Centralii, ceia ce era pentru dânsul o datorie de onoare, dar numai o datorie de onoare, şi că el ar fi avut nevoie de lecţia delà Marna pentru ca să vadă că Germania nu poate învinge şi că a sărit în gâtul lui Ion Brătianu pentru a-i mulţămi că i-a evitat o greşeală, lucru cu totul străin de firea mândră a acestui Domn de ţară, nu vede un lucru, care acesta formează unitatea întregii acestei Domnii. A vrut o ţară mai bogată, mai luminată, mai respectată de toată lumea, a vrut-o încununată de biruinţă pe câmpul de luptă, a pătruns în el, pe lângă mândria pe care o aducea, mândria unui întreg trecut, pe care 1-a cercetat, 1-a respectat şi 1-a iubit, dar linia unei acţiuni care a cuprins aproape jumătate de veac, aceasta s'a desfăcut din primul moment în care a primit Coroana de vasalitate, fie şi numai formală, pe care i-a oferit-o ţara prin Ion Brătianu şi prin alţii, şi din prima clipă când a pus piciorul pe pământul unei ţări care îşi avea steagul ei, armata ei, legile ei, tradiţiile ei, dar care totuşi era privită delà Constantinopol ca « parte integrantă a împărăţiei Otomane », deşi această formulă se acoperea în anume moment de simulări oportuniste. Pentru el n'a vru t Carol I legătura cu Constantinopolul otoman ? De sigur că da. Acela care se cobora dintr'un neam de cavaleri stră­ luciţi ai evului mediu, acela care era pătruns de sentimentul de dem­ nitate al naţiunii de unde venea el, într'un moment de mare expan­ siune a ei, pe căi care erau într'adevăr de drept, a simţit dureros orice amintire a unor legături pe care le socotea ofensatoare pentru sufletul său însuşi. Dar independenţa pe care o aveam de fapt şi cu atât mai greu o simţeam tăgăduită de drept, independenţa aceasta a voit-o el pentru ţara însăşi, şi această independenţă el i-a dat-o, în atâtea momente el a apărat-o, şi când stătea să pornească marea fur­ tună care a prins lumea întreagă, zguduind-o din temelii, la 1914, şi faţă de Rusia şi faţă de Austro-Ungaria şi faţă de Germania însăşi el a ţinut să se ştie că aceasta este o ţară care se cârmueşte de sine şi independenţa, câştigată odată, trebue apărată în fiecare clipă.

Ea se cere apărată şi astăzi, faţă de furtuni mai mari decât şi acelea de atunci, şi mai primejdioase pentru vieaţa liberă a naţiunilor, pentru vieaţa demnă a Statelor. Intre marile taine ale istoriei omeneşti este şi aceia că oamenii cari au trăit odinioară îndeplinind o misiune răsar din nou ca amintire tocmai atunci când este vorba de a se apăra opera lor. Carol I vine la vreme, pentru a ni aminti lucruri pe care mulţi le-au uitat, pentru a impune cu simţul lui superior de demnităţi, ceia ce oameni cari n'au tot ce poate da rasa, strămoşii, pe cari el i-a avut, uită prea uşor: că moartea morală a unei naţiuni, prin părăsirea neatârnării sale, nu este decât cel dintâi pas pentru moartea ei materială. N. IORGA URCAREA ÎN SCAUN A PRINCIPELUI CAROL DE HOHENZOLLERN

Tinereţea lui Carol. Toată lumea cunoaşte Memoriile regelui Carol I, care au fost traduse şi în româneşte, lucrare ce cuprinde notate cu grije, faptele şi gândurile unui domnitor sever, în primul rând cu el însuşi. Mai puţin cunoscute sunt însă însemnările lui din tinereţe, din vremea când era ofiţer în oastea prusiana, în războiul din Danemarca, la 1864. Jurnalul de campanie al loco­ tenentului Carol de Hohenzollern din regimentul al 2-lea al dra- gonilor gărzii, ofiţer de ordonanţă al principelui moştenitor Fre­ deric Wilhelm al Prusiei (viitorul împărat] Frederic III), este deosebit de interesant pentru noi*). Este o mică broşură apărută la Stuttgart în 1915, în plin războiu, cuprinzând însemnări tot aşa de precise, scurte şi reci ca multe din paginile Memoriilor; mai grăbite, căci erau aruncate pe hârtie la popasurile unei cam­ panii grele, mai timide, ca ale unui tânăr ce nu căpătase încă în­ credere în sine. Dar cine ştie să cetească printre rânduri, găseşte ceva dintr'un suflet echilibrat, un fin observator, dar nu lipsit de aleasă simţire. Cine vrea să cunoască, sufleteşte vorbind, pe cel ce urma să domnească o jumătate de veac asupra ţării noastre, de aici trebue să pornească, delà aceste însemnări ale tânărului de 25 de ani. Delà 11 Februarie 1864, după câteva însemnări mai reci, în care nu uită să noteze precis orele sosirilor şi plecărilor, numele ofiţerilor cu cari a prânzit şi mai ales starea vremii, găsim o primă

*) Tagebuch des Konigs Karl von Rumănien als Ordonnanzoffisier des Kronprinzen Friedrich-Wilhelm von Preussen in Feldzug 1864. Mit Einleitung von Paul Lindenberg. Verlag Adolf Benz et Co. Stuttgart, 1915, 68 p. emoţie : « Am auzit câteva împuşcături ! » Unele neplăceri fizice sunt notate pe scurt, o călătorie pe un vagonet deschis în viscol este « cea mai cumplită, pe care am trăit-o ». In trecerea printr'un oraş notează grăbit: « Multe doamne şi fete ne aruncă flori ». Vede trecerea trupelor în ceaţă, iarna, apoi primele lupte. La 8 Martie scrie : « In curând se auziră tunetele tunurilor şi se vedeau sburând granatele în aer ». Notează cu mândrie depeşa regelui către moşte­ nitor : « Te felicit pentru botezul focului. Dumnezeu să te apere ». Era înainte de toate un soldat cu vechea tradiţie militară prusiana. Dar nici aspectul artistic al peisajelor nu-i scapă; la asediul cetăţii Friderica notează zidurile cetăţii, focurile aprinse şi în faţă o moară de vânt. Apoi o notă demnă de acel care urma să fie un fin amator al picturii olandeze : « O mare furtună pe mare, biserica cea albă din Bruker, pe o insulă, apare ca o fantasmă pe orizontul negru ». Se întrevăd şi sentimente familiale, la 17 Martie notează: « Papa entgegengeriten » (am călărit în întâmpinarea lui papa, prinţul Carol Anton), apoi mai jos «papa e răcit» şi în sfârşit o mare emoţie : o granată a explodat lângă bateria unde era « papa » cu fiul mai mic, Anton (fratele regelui Carol, ce urma să fie ucis în bătălia delà Sadova, în 1866). La 18 Aprilie are loc asaltul delà Dùppel. Aminteşte noaptea petrecută într'o cameră rece împreună cu Kronprinţul, nu poate dormi şi vede din când în când lumi- nându-se fereastra de focurile tunurilor. Dimineaţa asaltul începe: « Ein schôner, aufregender Moment » (o clipă frumoasă, înălţă­ toare). Avusese grije să vadă înainte o clipă, pe « papa ». Descrie mai ales câmpul acoperit cu morţi, « bucăţi de corpuri sfărâmate, arme şi chipie în bălţi de sânge ». Şi apoi, în biserică, « cu capetele descoperite ascultăm rugăciunea de mulţumire ». Războiul se sfârşise, la Schleswig se grăbeşte să viziteze altarul minunat sculptat de un artist din şcoala lui Albert Dùrrer, la Lùbeck casele vechi cu ornamentaţii de lemn, picturile lui Owerbeck. E însoţit de Curtius, celebrul istoric al antichităţii, care-i dă lămuriri. Cu oarecare plictiseală notează primirea triumfală a trupelor : « Musik, Hochs, Blumen geworfen und so weiter » (Muzică, strigăte de ura, flori aruncate şi aşa mai departe). îşi făcuse datoria de soldat şi de German, era mulţumit, cu­ noştea şi credea în cele eterne, care dau linişte şi echilibru în viaţă: religia şi arta. îşi făcuse educaţia la Dresda 1), oraş al artei prin excelenţă, sosise acolo din castelul său delà Sigmaringen, unde se afla o galerie a strămoşilor cu portrete ţepene şi o altă galerie de arme, cu armuri şi halebarde, pe care a încercat mai târziu s'o reproducă şi la castelul Peleş. Dar era mai ales acolo, la Sigmaringen, princi­ pele bunic, Carol, al cărui nume îl purta, « ein strenger Herr » (un domn sever), care avea grije numai de ordine şi de datorie. Apoi tatăl său, Carol Anton: «Era un principe în vechiul sens al cuvântului, un German întreg şi credincios, ale cărui gânduri şi simţiri erau închinate patriei », scrie istoricul Lindenberg, după indicaţiile verbale ale lui Carol I. Mama sa, Josefina, din familia de Baden, fiica Stefaniei de Beauharnais, vara împărătesei Josefina, a cărei nume îl purta, o femeie blândă şi dulce, portretul ei e plin de o nobilă şi reţinută tristeţe. Principiile de educaţie ale lui Carol Anton pentru fiul său erau acestea, aşa cum le-a lăsat în scris: «Păstrarea şi întărirea sentimentelor religioase fără ostentaţie şi forme exterioare, onoarea militară, conştiinţa de cavaler, de ofiţer şi de prinţ, sentimentul răspunderii, întărirea individualităţii ». La 22 şi 23 de ani, principele Carol văzuse Lisabona plină de lumină pe apele Sudului, apoi Parisul şi Franţa meridională, Algeria, unde cu o escortă de spahii trecuse călare printre dunele de nisip ale pustiului. Era un om întreg, mândru, cam închis în el însuşi din cauza disciplinei interne, un ofiţer german cu aleasă cultură. O figură de om cu totul străină societăţii româneşti, peste care urma să domnească. Detronarea lui Cuza. Şapte ani domnise Cuza-Vodă peste Principatele-Unite, desordinele private şi favorurile neîndreptăţite acopereau în ochii Românilor opera de reforme şi real patriotism

1) Toate amănuntele despre tinereţea lui Carol I după excelenta lucrare a lui Paul Lindenberg, Kônig Karl von Rumănien. Ein Lebensbild dargestelt unter Mitarbeit des KSnigs. 2 volume, Berlin, 1923, precum şi în Introducerea la ediţia germană a Memoriilor regelui Carol I : Aus dem Leben Kônigs Karl von Rumănien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen, Stuttgart, 1894, I, p. VII—XLII. In traducerea românească (Memoriile regelui Carol I al Româ­ niei, Bucureşti, 1909), această parte lipseşte, ca şi multe pasaje (în special scrisori şi acte oficiale) din Memoriile însăşi. a boierului moldovean. Administraţia proastă şi venală, reaua stare economică a ţării erau mai aproape de sufletul oamenilor decât marile perspective de viitor ce se deschideau. Şi, mai ales, coaliţia partidelor politice de dreapta şi de stânga ce împroşcau cu calomniile în interior şi în afară, lipsa de credinţă a armatei, îl pierdură. Temut şi bănuit de Poartă, ca şi de Austria, părăsit de Napoleon III, în conflict cu agenţii englezi, Cuza nu avea nici sprijin din afară 1). In Memoriile sale, Carol I judecă astfel pe predecesorul său: « In general vorbind, acest principe, a cărui viaţă particulară n'avea nicidecum un caracter demn, era condus în viaţa publică de do­ rinţa cu desăvârşire patriotică de a conduce Statul încredinţat guvernării sale pe calea progresului. Atât numai că România, care sta economiceşte cât se poate de rău şi avea în sânul ei şi multe elemente contrare unirii, nu era încă coaptă pentru forma de guvernământ curat parlamentară pe care şi-o dăduse, iar re­ formele realizate de principe şi Cameră, oricât de bine intenţionate erau, nu puteau să-şi arate deocamdată urmările salutare ». După ce justifică astfel lovitura de Stat şi reformele « foarte trebuincioase şi foarte potrivite », observă că « nu izbutise să stabilească echili­ brul în economia Statului; situaţia economică rămăsese şi până acum nefavorabilă... Multe din măsurile luate de el erau în contrazicere cu interesele particulare ale unor grupuri şi clase » *). Căderea lui Cuza se datoreşte, după mărturia obiectivă a lui Carol I (în Introducerea Memoriilor scrise sub inspiraţia sa), în primul rând unor cauze economice şi în al doilea rând duşmăniei partidelor politice, ce puteau lucra singure, în lipsa unei opinii publice luminate. Domnia regelui Carol I luminat de economiştii germani, va avea tocmai, în primul rând, ca scop ridicarea eco­ nomică a ţării, el vedea clar unde era punctul slab al predecesorului său, căruia nu-i contesta calităţile, pe care istoria i le-a recunoscut *). Acei cari detronaseră pe Cuza-Vodă, în special elementele

1) Vezi expunerea şi analiza cauzelor căderii lui Cuza-Vodă, la Paul Henry, L'abdication du prince Cuza et l'avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie, Paris, 1930, p. 5—28. 2) Aus dem Leben Kônig Karls von Rumănien, I, p. XLI. s) Vezi pentru politica lui Cuza-Vodă, G. I. Brătianu, Politica externă a lui Cuza-Vodă, în Revista Istorică Română, III, 1932, p. 113—163. dinamice ale politicei româneşti, liberalii, luau o grea răspundere asupra lor. Trebue să spunem că puneau din nou în joc toate progresele dobândite de neam cu multă greutate în ultimii ani: unirea Principatelor şi semi-independenţa garantată de convenţia delà Paris. Se ştie azi că această detronare a fost socotită de marile puteri ca o călcare a convenţiilor încheiate, conferinţa ambasa­ dorilor delà Paris a discutat dacă nu este cazul să se desfacă unirea, alegându-se principi deosebiţi pentru Muntenia şi Moldova, ba chiar să se procedeze la ocuparea militară turcească, care puţin a lipsit să se producă. înviase şi vechea idee de a da principatele Austriei ca o compensaţie pentru pierderea Veneţiei, ce urma să treacă la Italia. Dar este tot aşa de adevărat că aceiaşi oameni, în frunte cu Ion Brătianu, izbutiră cu o energie neînfrântă să înlăture toate greutăţili, aşa încât un Stat mic, lipsit de putere militară, prin îndrăzneala lor obţinu dinastia străină, pe care toate Puterile o refuzau. Ideea dinastiei străine. Ideea unui principe străin care să for­ meze o dinastie deasupra luptelor partidelor şi a ambiţiilor per­ sonale, era veche la noi. Cuza-Vodă el însuşi era de această părere, dar socotea că nu venise încă momentul să se retragă. Acesta era unul din dezideratele Divanurilor adhoc delà 1857 şi exemplul Greciei pare să fi călăuzit pe oamenii noştri politici. La 1863, cu trei ani înainte, se ridicase acolo în scaun, după ne- izbânda primului rege străin, Otto, Gheorghe I din familia daneză, care se şi căsători cu Olga nepoata ţarului Nicolae I 1). In Belgia aceeaşi experienţă dăduse rezultate bune şi de atunci se vorbea la noi de « Belgia Orientului ». Acolo fu căutat primul candidat străin la tronul României, după abdicarea lui Cuza: principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II, care se urcase în scaun abia de câteva luni şi tatăl viitorului rege de glorioasă memorie, Albert I. împotriva acestei idei a unui principe străin se ridicau însă serioase obiecţiuni: un principe străin dintr'o familie domnitoare apuseană ar fi socotit ca umilitoare suzeranitatea sultanului păgân şi chiar dacă ar primi-o, ar da naştere la bănuiala că păstrează

*) N. Iorga, Histoire des Etats balcaniques, Paris, 1935, p. 349—350 şi lucrarea mai nouă a istoricului polon H. Batowski, Panstwa Balkanskie, 1800—1923 (Ţările balcanice), Cracovia, 1938, p. 91—93. gândul ascuns de a o înlătura. O dinastie străină însemna şi legături cu ţara de baştină, posibilitatea unui amestec străin, văzut cu ochi răi şi de Turci şi de protectorii lor, Englezii. Argumentele aduse de oamenii politici români ca să convingă Europa, nu părură sincere. loan Ghica spunea că : « Un principe pământean mai de grabă ar fi proclamat independenţa, decât unul străin. Cuza-Vodă era gata s'o facă ». Şi ameninţa că Românii o vor face de disperare, dacă nu li se acordă un principe străin x). loan Brătianu publicase la Paris, în preajma detronării lui Cuza, o broşură intitulată: Le Panslavisme, le prince Couza, la Roumanie, la Russie, Paris, 1866, în care scria: « Nu e inutil să răspundem aci unei obiecţiuni care a fost ridicată, de câte ori a fost vorba să se dea României un principe străin, vrem să vorbim de suzeranitatea Porţii. De sigur că pentru principate această suzeranitate n'are aproape niciun inconvenient, căci tributul e neînsemnat şi în schimb România are o mare compensaţie în libertatea de care se bucură comerţul ei în Turcia. Dar e uşor de înţeles că această vasalitate va fi incompatibilă cu demnitatea unui suveran dintr'o familie domnitoare »2). După detronarea principelui Otto de Bavaria în Grecia, un exemplu recent cu sfârşit tragic, arăta soarta ce se pregătea prin­ cipilor străini aleşi ca suverani de ţări turburate de revoluţii şi de lupte de partide: Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului, era chiar atunci înconjurat de duşmani şi lipsit de ajutoare, curând fu împuşcat de adversarii săi. De mai multe ori exemplul lui Maximilian a fost adus în faţa principelui Carol de Hohenzollern, şi chiar regele Wilhelm I al Prusiei îl arată aceluia care trebuia să fie mai sensibil la o atare sugestie, lui Carol Anton, tatăl prin­ cipelui Carol : « Viaţa fiului tău va fi nesigură şi e de aşteptat exemplul Greciei şi poate al Mexicului » 3). Principele Filip de Flandra de sigur că ţinuse seama de aceste consideraţii când refuzase tronul României, de altfel opoziţia Franţei prin ministrul ei de externe Drouin de Lhuys nu fusese

*) I. Ghica către Green, agent englez, 28 Aprilie 1866, la Riker, The making of Rumania. A study of an international problem, Oxford, 1931, p. 541. 2) Citat de Fr. Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine, Paris, 1900, p. 151. 3) Lindenberg, op. cit., I, p. 112. străină de această hotărîre. Principele era înrudit cu casa de Or­ léans şi nu putea avea ca atare agrementul Franţei napoleoniene 1). Se iviră atunci tot felul de candidaţi pământeni şi străini, se vorbea mai ales de un misterios candidat susţinut de emigraţia polonă, întotdeauna activă, candidat ce se afla la Paris, agreat şi de Austria şi care urma să pregătească România pentru o luptă cu Ruşii alături de Poloni. Numele lui nu apare în actele diplo­ matice, dar credem că e vorba de tânărul Nicolae Bibescu, ofiţer în armata franceză, bine văzut de împărat şi de Austriaci 2). Atunci, pe neaşteptate, se ivi candidatura principelui Carol de Hohenzollern. Originile candidaturii lui Carol de Hohenzollern la tronul Româ­ niei. T. W. Riker, istoricul care pe temeiul actelor diplomatice inedite din Londra, Paris, Viena şi Berlin a scris lucrarea cea mai completă asupra formării României contemporane (1856—1866), spune: «Este încă oarecare întuneric asupra originii candidaturii lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor, dar n'avem motiv să ne îndoim că originea ei este la Paris » 3). Lucrul acesta nu era limpede pentru toţi pe atunci. Consulul austriac din Bucu­ reşti, Eder scrie că: « E din ce în ce mai probabil că această can­ didatură a prinţului de Hohenzollern a ieşit dintr'o înţelegere între Bismarck şi partidul revoluţionar muntean prin acordul ambasadorului prusian delà Paris, von Golz, cu Ion Brătianu. Era nevoie să fie câştigat Guvernul provizoriu şi de aceea a afirmat Brătianu că această candidaturi ar fi sub protecţia împăratului Francezilor. Acuma însă lumea se îndoeşte de aceasta » *). Prima ştire despre candidatura principelui Carol apare într'o depeşă a agentului român la Paris, loan Bălăceanu către Ion Ghica

*) Riker, op. cit., p. 509. 2) G. Duzinchevici, Contribuţii la istoria legăturilor polono-române în anii 1865—1866, Biblioteca aşezământului I. C. Brătianu, XXXI, Bucureşti, 1936. D. Duzinchevici crede că acest candidat ar fi Gf. Brâncoveanu, dar mai de grabă trebue să ne gândim la Nicolae Bibescu, de care s'a vorbit mai mult şi care avea legături politice mai întinse. Napoleon III, ziceau Austracii, ar fi convins să prefere pe Bibescu ca să puie frâu tendinţelor revoluţionare din ţară (Henry, op. cit., p. 372—373). 3) Riker, Making of Rumania, p. 527. «La lumière n'est pas encore entière­ ment faite sur les origines de la candidature Hohenzollern». Henry, op. cit., p. 60. *) Scrisoarea consulului Eger din 22 Aprilie 1866, Henry, op. cit., p. 331. la 14/26 Martie 1866, în care spune că ministrul Afacerilor Străine ar dori numele unui candidat. « Mă autorizaţi a numi pe Carol de Hohenzollern ? » v). Se admite azi că ideea a fost a unei doamne, Hortense Cornu. Ea întâlnise pe Ion Brătianu şi pe Ion Bălăceanu la Paris şi pro­ nunţă numele lui Carol de Hohenzollern, pe care ei nu-1 auziseră până atunci. D-na Cornu era o femeie inteligentă şi cultă, fusese fina reginei Hortense Beauharnais, prin familia căreia intrase în legături cu dinastia din Baden şi cu Hohenzollernii Sigmaringen, înrudiţi, cum am spus cu familia soţiei lui Napoleon cel Mare. Astfel cunoscuse la Paris şi în Germania pe principele Carol Anton şi pe fiii lui. Cu Napoleon III avea legături intelectuale, încă din vremea când acesta era prizonier politic în fortul Ham, sub Ludovic Filip. Servea de secretară şi de corespondentă pentru lucrările erudite istorice ale viitorului împărat şi ni s'a păstrat corespondenţa lor. Ea a fost aceea care a pomenit de numele prin­ cipelui Carol, atât lui Brătianu sosit la Paris în căutarea unui domnitor străin, cât şi lui Napoleon III2). Dacă acest fapt istoric este deplin stabilit, totuşi rolul lui Napoleon III este mai puţin clar. Napoleon III era atunci arbitrul Europei şi mai ales protectorul Românilor. Fără aprobarea lui, alegerea lui Carol de Hohenzollern nu s'ar fi făcut. Anglia, Turcia, Rusia şi Austria erau potrivnice unui principe străin în România. Napoleon III era singur favorabil acestei do­ rinţe a Românilor. Numai el putea spune cuvântul hotărîtor. Se pune întrebarea dacă 1-a spus într'adevăr sau numai i-a fost atribuit. Ion Brătianu în depeşele sale, presa vremii şi istoricii de mai târziu, în special D. A. Sturdza, memoralistul cel mai atent al domniei lui Carol I 3), afirmă că împăratul Francezilor a sprijinit candidatura principelui Carol.

*) D. A. Sturdza, Autoritatea faptului îndeplinit executat în 1866, în Analele Acad. Rom., secs, ist., ser. II, tom. XXXIV, 1912, p. 872. 2) Marcel Emerit, Madame Cornu et Napoléon III, Paris, 1937, 198 p. Corespondenţa ei cu Emile Picot, secretarul pe care 1-a recomandat principelui Carol I, a fost publicată de N. Georgescu-Tistu, în Mélanges de l'école rou­ maine en France, V, 1926. 8) D. A. Sturdza, Charles I de Roumanie, Bucureşti, 1899, 2 volume şi lucrarea aceluiaşi citată mai sus. Cei doi istorici francezi cari în ultimul timp s'au ocupat cu erudiţie şi simpatie de urcarea în scaun a principelui Carol I, d-nii Henry şi Emerit sunt de altă părere 1). După primul, Na­ poleon III n'a preconizat această candidatură, cel mult a tolerat-o. După cel de al doilea, Napoleon III a fost întâi favorabil candi­ daturii, apoi, speriat de răspunderea sa, a dat înapoi2). Argumentele celor doi istorici au fără îndoială greutate: Guvernul francez prin ministrul său Drouin de Lhuys pro­ pusese într'un rând un domn pământean pe patru ani, de pre­ ferinţă pe Nicolae Bibescu, fiul fostului domnitor, ofiţer în armata franceză. Ion Brătianu, care afirmase că are asentimentul împăratului nu fusese primit niciodată în audienţă de Napoleon III şi nici nu putea fi primit, din pricină că în 1853 fusese compromis în com­ plotul delà Opera Comică împotriva împăratului. Napoleon III după alegerea lui Carol I a făcut declaraţii îm­ potriva paternităţii ce i se atribuia. Ambasadorului austriac îi spune că venirea lui Carol în ţară a fost o escapadă şi o nebunie şi se atribue împăratului cuvintele: «Am fost foarte mirat că mi s'a pus aceasta în spinare ». La 1870, când Franţa se opuse celei de-a doua candidaturi a unui Hohenzollern, Leopold, la tronul Spaniei, împărăteasa Eugenia spunea ambasadorului Metternich că ea se opusese şi la prima candidatură şi se plânsese împăratului împotriva intrigilor doamnei Cornu3 ). In Aprilie 1866, după proclamarea lui Carol ca principe la Bucureşti, Napoleon III primea pe cei doi fraţi Bibescu şi le spunea că nu propusese candidatura principelui Carol şi că preferă un principe pământean 4).

') P. Henry, L'abdication, p. 60—63 şi M. Émerit, op. cit., p. 60—77. 2) « Je crois que Napoléon III circonvenu par Madame Cornu a été de premier abord favorable à la candidature Hohenzollern, mais que, surpris par les réactions des puissances hostiles, il a été un peu effrayé par la res­ ponsabilité qui lui incombait en face de l'opinion, européene et qu'il a mani­ festé bientôt l'intention de se couvrir derrière les décisions de la conférence des puissances protectrices ». Emerit, op. cit., p. 68. 3) Emerit, op. cit., p. 68. 4) Henry, op. cit., p. 372. După sosirea lui Carol I la Bucureşti, atât Napoleon III, cât şi ministrul său de Externe, respinge în chip oficial orice răs­ pundere a faptului împlinit *) In sfârşit, avem memoriile lui Emile Olivier, fost prim- ministru al lui Napoieon III, cel care, precum se ştie, a declarat războiul franco-german delà 1870. Atitudinea lui e în adevăr ciudată. Bătrânul om de Stat publică în Revue des Deux Mondes, la 1902, un articol intitulat: « La pre­ miere candidature Hohenzollern », în care spune că Napole on III a cedat insistenţelor doamnei Cornu şi că Brătianu a luat avizul favorabil al împăratului, dar peste un an, publicând marea sa operă L'empire libéral, în care articolul din Revue des Deux Mondes 2) apare ca un capitol, Olivier îşi modifică părerea şi spune că Bră­ tianu « n'a vorbit cu nimeni la Paris » şi a afirmat prinţului Carol fără niciun temeiu că e susţinut de Napoleon III s). S'ar putea trage chiar concluzia că alegerea lui Carol I s'ar datori unui mic număr de iniţiaţi îndrăzneţi şi lipsiţi de scrupule. Vorbind pe faţă, aceasta înseamnă că Ion Brătianu ar fi uzat de numele lui Napoleon III, ar fi înşelat, « ad majorem Dei gloriam » pe Români şi pe principele Carol, împingându-1 să facă pasul îndrăzneţ de a veni în România, crezând că are un sprijin, pe care nu-1 poseda în realitate. Nu putem însă să subscriem unei asemenea teze; ce e drept, nici istoricii citaţi mai sus n'au mers aşa de departe cu concluziile lor. Mai întâi, protestele lui Napoleon n'au decât o valoarea diplo­ matică. Ele sunt adresate mai ales ambasadorului austriac; împă­ ratul nu voia să fie învinuit că a sprijinit călcarea convenţiei delà Paris încheiată de Franţa, voia să menajeze Austria şi Anglia. De altfel şi Bismarck care a îndemnat pe Carol I să plece în Ro­ mânia, a arătat mai târziu diplomaţilor adânca, dar nesincera sa nemulţumire. Trebue să mai ţinem seamă de caracterul şovăelnic al lui Napoleon III, care adesea îşi schimba părerile Candidatura lui Bibescu sprijinită de Austria putea să-i surâdă, putea chiar s'o încurajeze ca să orbească pe Austriaci.

1) Ibidem, p. 385—387. 2) Revue des Deux Mondes, 15 Iunie 1902, p. 787 şi urm. 3) Comparaţia a fost făcută de M. Émerit, op. cit., p. 63—64. Brătianu n'a fost primit personal de Napoleon III, dar nu ştim dacă n'a obţinut indirect adeziunea lui. Ion Bălăceanu agentul acreditat al guvernului român, 1-af putut vedea pe împărat, ca şi pe ministrul de Externe. Cât despre mărturia lui Emile Olivier, după cum vedem, este. o mărturie şovăelnică. La 1902 credea în sprijinul dat de Napo­ leon III lui Carol I, la 1903 îşi schimbă părerea fără a arăta care sunt actele sau memoriile care l-au înrâurit. In aceste condiţiuni, el nu poate fi socotit un martor direct al acestor evenimente. In schimb, avem alte mărturii, pe care le cred hotărîtoare. Mai întâi, mărturia lui Carol I însuşi. El este categoric: « Franţa era, aşa dar, limba cumpănei, fără Napoleon nu era cu putinţă nimic, cu Napoleon totul » 1). Ion Brătianu a venit la Diisselforf la 31 Martie şi «comunică prinţului (Carol Anton) că urmând un aviz (Anregung) al împăratului Napoleon, locotenanţa dom­ nească are de gând să propuie poporului să-şi aleagă.ca domn pe al doilea fiu al lui, pe prinţul Carol » 2). A minţit Brătianu pentru interesul patriei sale ? Dar cum se face că prinţul Carol n'a ştiut-o niciodată şi după zeci de ani, în Memoriile sale admite acest fapt ca un adevăr? Dar principele Carol, o ştim, a controlat imediat afirmaţia lui Brătianu. La 5 Aprilie se duce cu tatăl său la Ramersdorf unde văd pe baroneasa Franque, prietena ministrului Drouin de Lhuys. « Principii o roagă să se informeze ce atitudine ar lua Franţa oficială faţă de o chemare a prinţului Carol la tronul României »3). La 21 Aprilie are loc o nouă întrevedere cu baroneasa, iar la 26 a treia. Baroneasa comunică principelui că Franţa, Prusia şi Italia sunt pentru el la conferinţă, dar Napoleon n'ar admite un fapt împlinit fără avizul conferinţei. Din raportul consulului austriac la Bucureşti (5 Aprilie 1866), care era totdeauna foarte bine informat, aflăm : « In primele zile ale lui Aprilie, agentul Principatelor la Paris, loan Bălăceanu a scris lui Ion Ghica că a avut o audienţă la împăratul Napoleon (deci Bălăceanu şi nu Brătianu) şi i-a arătat dorinţa ţării pentru

J) Aus dem Leben KSnig Karls, I, p. XLII. 2) Ibidem, p. 3—4. 3) Ibidem, p. 7. un principe străin... împăratul Napoleon a răspuns că dacă Moldo-Valahii doresc să obţie un principe străin... să se gră­ bească să aleagă pe altcineva în locul contelui de Flandra, care a refuzat. Cea mai potrivită personalitate pentru demnitatea de principe în Moldo-Valachia, ar fi zis împăratul Napoleon, ar fi prinţul Carol de Hohenzollern » x). Mersul tratativelor diplomatice, oricât de încurcat ar fi, ne indică totuşi sprijinul necondiţionat al împăratului. încă înainte de ivirea candidaturii principelui Carol, Drouin de Lhuys spusese confidenţial lui von Golz, ambasadorul prusian la Paris, că Franţa va sprijini în România alegerea unui principe străin şi că nădăj- dueşte în sprijinul Prusiei. Această convorbire tainică fu imediat comunicată lui Bismarck, care se arată deocamdată prudent, ne- fiind sigur de aprobarea Rusiei. La 20 Martie, cancelarul scrie lui Golz că Rusia ar avea şi ea interes să sprijine crearea unui Stat mare, România, care ar gravita spre ea 2). Intre această cerere de colaborare adresată Prusiei de către guvernul francez pentru un principe străin în România şi apariţia pe neaşteptate, peste câteva zile, a candidaturii unui principe german la tronul României este o legătură vizibilă. Franţa oficială, împăratul şi ministrul său, izolată la conferinţa ambasa­ dorilor, cerea sprijinul Prusiei şi credea că-1 va obţine propunând un principe înrudit cu regele Wilhelm I. Ideea a fost a d-nei Cornu, dar guvernul şi împăratul au adoptat-o şi pregătirea diplo­ matică a fost acea convorbire între Golz şi Drouin de Lhuys. O altă scrisoare diplomatică, după lansarea candidaturii prin­ cipelui Carol, arată că Benedetti, ambasadorul francez la Berlin, informat de ministrul său că regele Prusiei ezită să-şi dea con­ simţământul pentru candidatura principelui Carol, stăruia la Berlin, asigurând de sprijinul Franţei 3). Franţa lui Napoleon III continua politica naţionalităţilor, ea propusese candidatura lui Carol I pentru a întări România unită la 1859 cu ajutorul ei. Mai târziu, după 1866, când Prusia începe să fie o primejdie şi Austria era socotită ca o aliată posibilă şi mai

*) Eder către Mensdorf, Henry, op. cit., p. 305—305. 2) Raportul despre convorbirea lui Golz cu Drouin de Lhuys şi răspunsul lui Bismarck, în extrase, la Riker, op. cit., p. 518—519. 3) Ibidem, p. 532. ales, după 1870, când Franţa respinge candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul Spaniei, se înţelege uşor de ce împăratul s'a lepădat de această iniţiativă, care apărea ca o eroare politică. Era oare în adevăr o eroare politică din punct de vedere francez ? D-na Cornu, întrebată dacă ridicarea unui Hohenzollern în scaunul României n'ar face din această ţară un auxiliar al Germa­ niei, răspunde că: «Ramura de Sigmaringen nu iubeşte ridicarea celeilalte ramuri a Hohenzollernilor » 1). Politica naţionalităţilor urmată de Napoleon III, în care intra şi întărirea României, era în linia evoluţiei Europei moderne. România trebuia să, urmeze alături de Franţa o politică a inte­ reselor ei naţionale, nu alături de% Hohenzollernii din Germania, o politică antifranceză 2). Rolul lui Bismarck. Cancelarul Otto de Bismarck era atunci într'o clipă hotărîtoare a desvoltării planurilor sale politice pentru unitatea Germaniei sub egida Prusiei. Pregătea războiul cu Austria care urma să izbucnească peste câteva luni, încheiase alianţa cu Italia şi urmărea să câştige neutralitatea binevoitoare a Franţei şi a Rusiei. Orice nouă complicaţie, care ar fi silit pe Austriaci să-şi păzească graniţele orientale era binevenită. Detronarea lui Cuza şi criza din România era socotită de Austriaci ca foarte neplăcută, încă înainte de ivirea candidaturii principelui Carol. Ministrul austriac Mensdorf, scria în Martie 1866 aceste cuvinte caracteristice : « Noua complicaţie în Principatele române e din punctul de vedere austriac cu atât mai regretabilă, cu cât se iveşte într'o clipă în care atenţia noastră trebue să fie îndreptată asupra trebilor din Germania, unde politica de aventură a con­ telui Bismarck ameninţă să provoace o criză » s). Guvernul austriac nu voia triumful politicii franceze la Dunărea de Jos, adică întă­ rirea României, dar nici nu putea să supere pe Napoleon III în preajma războiului cu Prusia. Bismarck a văzut imediat folosul pentru Prusia din aceste împrejurări şi el sprijini candidatura principelui Carol; nu putea

x) N. Georgescu-Tistu, Correspondance d'Emile Picot, în Mélanges de l'école roumaine, V, p. 268 şi Emerit, op. cit., p. 65. 2) Vezi şi G. Brătianu, Napoléon III et les nationalités, Bucureşti 1934, P- 147 3) Riker, op. cit., p. 516. să se gândească la o alianţă militară şi la o participare a României desarmate la războiu, dar prezenţa unui Hohenzollern pe tronul ei şi aspiraţiile de unitate ale Românilor ar fi silit fără îndoială pe Âustriaci să ţie o parte din trupele lor la graniţa Carpaţilor. De aceea Bismarck sprijină candidatură principelui Carol, îndată ce-şi dă seama de foloasele pentru politica lui. Dar în calea lui se ridicau piedeci, chiar în Prusia şi anume delà însuşi regele Wil- helm I, care nu voia ca un Hohenzollern să fie sub suzeranitatea Turcului şi se temea pentru dânsul de soarta lui Maximilian al Mexicului. Prusia ar fi atrasă astfel în complicaţiile Orientului, care, se ştie, sunt întotdeauna foarte încurcate 1). Carol Anton şi fiul său erau gata să încerce aventura şi căutau să convingă pe rege. De curând au ieşit la iveală unele scrisori secrete, necu­ noscute istoricilor mai vechi ai acestor împrejurări: Intr'o primă scrisoare către rege, principele Carol Anton spunea că apreciază faptul că el nu doreşte ca gloriosul nume al Hohenzollernilor să fie umilit, « dar cazul ar fi întru câtva diferit, dacă tronul ar fi luat de al doilea fiu al meu »a). Intr'a doua scrisoare către rege, tatăl principelui Carol adaugă că « vede greutăţile unei vasali­ tăţi faţă de Poartă şi nevoia de a lupta cu influenţa turcească şi rusească, dar aceasta este o operă nobilă, care va ridica dinastia. România are un mare viitor. Prusia va avea o influenţă culturală asupra ţării şi noile relaţii vor ajuta şi la încheierea relaţiilor co­ merciale »3). Atunci are loc cunoscuta întrevedere delà Berlin între prin­ cipele Carol şi cancelarul Bismarck (19 Aprilie). Acesta sfătueşte pe tânărul principe să-şi urmeze chemarea, să pornească în ţară, fără să mai aştepte hotărîrea marilor puteri, să puie Europa în faţa unui fapt împlinit 4). De altfel Bismarck nu încercase să creeze greutăţi Austriei numai dinspre România, ci şi dinspre Serbia şi aceste două acţiuni

*) D. A. Sturdza, Autoritatea faptului îndeplinit, p. 894—898 şi Linden- berg, op. cit., p. 106. *) Scrisoarea a rămas inedită până în 1931, când a publicat-o Riker, în traducerea engleză, op. cit., p. 531. 3) Ibidem, p. S32- Corespondenţa între Carol Anton şi Wilhelm I, fără aceste scrisori, e publicată în Memoriile Regelui Carol: «As dem Leben, p. 11—16. «) Aus dem Leben Kănig Karls, p. 16—19 şi Sturdza, op. cit., p. 905—907. pornesc spre un ţel comun. Cancelarul se îndrepta la 1866 şi către principele Mihail Obrenovici şi chiar către Muntenegreni, vrând să-i atragă într'o acţiune comună împotriva Austriei, dar cele două principate se arătară prudente 1). Pe de altă parte Bismarck întreprinsese o tainică acţiune diplo­ matică, cerând Franţei neutralitatea în războiul cu Austria, spiji- nind opera ei în România, iar Rusia urma să fie câştigată prin făgăduiala u nei căsătorii a prinţului Carol cu o prinţesă rusă 2). Pe regele Prusiei îl convinse încetul cu încetul, cu multă greutate 3). Presa germană, probabil sub influenţa cancelarului, începuse o campanie în favoarea principelui Carol şi în această privinţă e foarte caracteristic articolul din Vossische Zeitung din 22 Aprilie 1866: « Nicio ţară nu se potriveşte aşa de bine pentru imigraţia germană ca Moldova şi Valahia, care au un pământ roditor ce ar putea hrăni o populaţie de trei ori mai mare ca cea de azi, pe când emigranţii germani se îndreaptă mai ales spre Bulgaria şi alte provincii turceşti... Austria are fireşte mari interese să împiedece alcătuirea unui Stat condus de Hohenzollerni la Dunăre. De observat că Austria are la marginile ei ţinuturi locuite de o populaţie mai numeroasă de Români, chiar decât cea din prin­ cipate: Bucovina, Ardealul şi regiunile vecine ale Ungariei. De curând a început acolo o mişcare de deşteptare a conştiinţei naţionale româneşti... Europa ar putea să se considere fericită să aibă norocul ca la Dunărea de Jos să fie un Stat compact şi omogen, între Rusia şi Turcia, ca o barieră împotriva panslavis­ mului » 4). Alegerea principelui Carol a fost ajutată de un concurs favo­ rabil de împrejurări : Rusia era încă slăbită de pe urma războiului Crimeii, Austria era ocupată cu războiul ce era gata să izbucnească împotriva Prusiei şi a Italiei, Anglia nu voia complicaţii în Orient, care ar ameninţa integritatea imperiului otoman, Franţa şi Prusia erau favorabile lui Carol I. Singurele greutăţi puteau veni delà

*) H. Batowski, op. cit., p. 79 şi nota. 2) Riker, op. cit., p. 536. 3) « How much Bismarck had had to do with influencing the monarch's decision, we do not know. The affair affords an interesting illustration of the weight of family discipline in Prusia ». Riker, op. cit., p. 537. 4) Reprodus de Lindenberg, op. cit., p. 127. Turci, cari nu cutezară să ia singuri răspunderea unui răz- boiu 1). O singură împrejurare ar fi putut compromite delà început domnia lui Carol I, anume dacă Austria şi nu Prusia ar fi învins la Sadova. Era o primejdie, la care se pare că Ion Brătianu s'a gândit şi se zice că în discuţia sa cu principele Carol ar fi observat că trebue să ţie seamă şi de posibilitatea unei înfrângeri a Prusiei şi de consecinţele ei pentru România. Principele Carol răspunse însă calm lui Brătianu : « Este inutil să presupunem că Prusienii vor fi învinşi, este absolut imposibil. Vă pot afirma că Austria va fi învinsă » 2). împotriva tratatelor şi a conferinţei ambasadorilor delà Paris, principele Carol tare pe sprijinul lui Napoleon III şi a lui Bis­ marck şi mai ales pe voinţa Românilor, trecu în ţară şi puse lumea diplomatică în faţa unui fapt împlinit. Carol I şi societatea românească. Numele principelui Carol era necunoscut în ţara noastră, ba chiar potrivnicii alegerii răspândi­ seră ciudata calomnie că tatăl său, principele Carol Anton, ar fi vândut pe bani principatul său regelui Prusiei, deci delà fiu ne puteam aştepta tot la aşa ceva 3). Partizanii lui fură nevoiţi să publice o broşură explicativă, ca să lămurească pe Români, cine este Carol de Hohenzollern şi care sunt meritele lui şi ale familiei sale. E vorba de lucrarea puţin cunoscută, intitulată : Carol I. Istoria şi originea spiţelor de Brandenburg, Hechingen şi Sigmaringen din casa de Hohenzollern şi dorinţele Românilor, Bucureşti, 1866, Imprimeria Johann Weiss, Biserica Enei, Nr. 1, in-12, 29 p. Broşura anonimă era publicată de redacţia ziarului Românul al lui C. A. Rosetti şi cuprinde un istoric al casei de Hohenzollern cu genealogia diferitelor ramuri, pe înţelesul tuturor Românilor. Se stărue în special asupra liberalismului tradiţional al acestei familii, începând cu Frederic II şi apoi asupra înrudirii princi-

1) N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, ed. II, Bucureşti, 1923, p. 27. 2) Citat de Fr. Damé, op. cit., p. 166—167, nota. 3) Memoriile generalului Văcărescu, în Convorbiri literare, XLVIII, 1914, p. 980. Se ştie că în realitate Carol Anton a abdicat pentru a ajuta unitatea Germaniei. pelui Carol cu familia Bonaparte, argumente menite să câştige simpatia Românilor. Se adaogă că Prusia este o mare putere mili­ tară, în care domneşte libertatea presei, că Napoleon III, «care luptă pentru drepturile naţionale şi contra opresorilor libertăţii », sprijină pe principele Carol. Autorul a căutat în istorie, în operele lui Şincai şi ale lui Papiu Ilarian, dovezi despre vechile noastre legături cu « casa de Brandenburg » şi aminteşte de tratatele « destul de avantajoase », încheiate cu această casă de Mircea cel Bătrân (Mircea a avut o alianţă cu împăratul Sigismund, care domnise şi în Brandenburg, dar nu era Hohenzollern) şi Petru Rareş. Tratatele acestea, zice autorul, n'au fost niciodată anulate. Bănuim că această broşură a fost publicată în preajma ple­ biscitului în favoarea alegerii lui Carol I ca domnitor în România. Numai unii Români cari îşi făceau studiile militare în Ger­ mania auziseră de principele Carol. Generalul Văcărescu, care era elev la şcoala militară din Potsdam, auzise vorbind despre el în cercurile militare. Gheorghe Manu era la 1866 sublocotenent în regimentul de gardă în care servea şi principele Carol, aşa că întâmplarea a voit ca viitorul rege al României să aibă între ofiţerii regimentului său un camarad român. Gheorghe Manu spunea celorlalţi Români ce studiau în Germania: «cât de amabil şi distins era princiarul său camarad, iubit şi stimat pentru carac­ terul său serios. Iorgu Manu, scrie generalul Văcărescu, ne arăta şi o mare fotografie aşezată pe masă, la loc de onoare, în care se vedea Carol de Hohenzollern împreună cu toţi ofiţerii regimentului său » 1). Ne întrebăm cum şi-a închipuit principele Carol, poporul şi ţara românească în clipa în care i s'a propus domnia, căci cele ce-i puteau spune aceşti Români din Germania era fireşte puţin lucru. Avem câteva mărturii despre atitudinea delà început a principelui Carol faţă de noua lui Patrie, care-1 aştepta. Regina Elisabeta povestea mai târziu că Ion Brătianu vorbind cu prin­ cipele Carol, i-a arătat pe glob aşezarea României. Principele a tras o linie dreaptă delà Londra la Bombay şi ar fi observat că România este pe drumul Indiilor. «Această ţară este deci o ţară de viitor » (Das da ist ein Land der Zukunft)2). Aspectul economic

1) General Văcărescu, op. cit., p. 988. %) Lindenberg, op. cit., p. 102. îi apărea în primul rând, înaintea celui uman. Rolul principelui străin era să ridice economiceşte această ţară turburată, semi- barbară; am arătat că regele Carol socotea că pricina căderii lui Cuza era lipsa de echilibru economic. Dar cultul ofiţer german, venit din ţara ordinei şi a artei, a marilor Universităţi, va socoti că şi starea culturii noastre era înapoiată şi că aci un rol mare îl aştepta. Toate acestea sunt adevărate, dar delà convingerea unei ase­ menea misiuni se poate uşor aluneca la greşeala că înainte n'a fost nimic, că nu ai un material sufletesc tradiţional pe care să clădeşti, că trebue să începi, nu să continui. Istoria noastră, aşa cum este înfăţişată în Introducerea Memoriilor regelui Carol, introducere scrisă cu aprobarea lui, este numai o serie de ne­ norociri şi pustiiri 1). Astăzi, o ştim, istoria noastră nu înseamnă o ruină, ci o temelie solidă, România n'a început la 1866, ci cu multe veacuri înainte. Regele Carol a simţit-o foarte târziu, atunci când s'a apropiat de vechile noastre monumente şi a dorit să fie îngropat la Curtea de Argeş. E uşor să ne explicăm această neînţelegere fundamentală. Contrastul între Carol I şi societatea românească era la început absolut. La 1866 societatea noastră era într'o criză de evoluţie. Clasa vechilor boieri nu apusese încă, nici din punct de vedere economic, nici politic; între boieri se aflau mulţi oameni fini, echilibraţi, cu alese cunoştinţe, cu pricepere politică de gos­ podari, poate cam timizi şi neîncrezători în viitorul acestei ţări. Pe de altă parte, se ridicau liberalii romantici, oamenii revoluţiei delà 1848, cultivaţi în Franţa, fără legături cu tradiţiile acestei ţări. Amândouă aceste chipuri de oameni trebue să fi fost străine principelui Carol; socotim că primii erau totuşi ceva mai apro­ piaţi de acest suflet cult şi echilibrat, decât înfocaţii revoluţionari de modă franceză. Titu Maiorescu făcând aluzie la lipsa de consistenţă şi de caracter a oamenilor noştri politici, exclamă: « Şi omeneşte vorbind, ce impresie trebue să fi făcut asupra unui spirit occidental majoritatea oamenilor noştri politici ? »2). Dar

x) Aus dem Leben Kônigs Karls, p. XXXVIII—XLII. 2) T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, Bucureşti, 1925, p. 450. principele Carol cunoştea oamenii, el va observa imediat câteva exemplare alese în societatea românească. In Memoriile sale, vorbeşte de « dibăcia lustruită » a lui Ion Brătianu, de Lascăr Catargiu, « care respiră linişte şi prudenţă..., om practic », Petre Mavrogheni, la care « cultura de salon franceză se împerechează cu f ineţa grecească », C. A. Rosetti, « un bărbat foarte talentat, plin de însufleţire înflăcărată pentru cauza lui, care se lasă însă prea uşor răpit de temperamentu-i iritabil » La începutul domniei sale Carol I, s'a sprijinit pe « Roşii », pentrucă aceştia îl aduseră în scaun, erau elementul dinamic care ducea ţara spre un viitor schimbat. Boierii erau bănuiţi că pot pretinde la tron, erau poate desamăgiţi. Dar, repede, principele s'a apropiat din nou de dânşii, poate din antipatie pentru revolu­ ţionari, şi abia când, la 1877, a fost nevoie de o acţiune dinamică, au revenit liberalii la guvern. In a doua parte a domniei lui Carol I se ivesc altfel de oameni, cu cari el s'a putut înţelege mai uşor, se naşte burghezia românească de tip occidental. Domnia regelui Carol I este istoria unei lente adaptări între două temperamente, o societate şi un suveran, care au ajuns în cele din urmă să se înţeleagă. P. P. PANAITESCU

*) Aus dem Leben Kônig Karls, p. 55—56. REGELE CAROL I LA CERNĂUŢI, 25 IULIE 1898 In vara anului 1898, Regele României Carol I notarise să facă o vizită oficială la curtea imperială rusească. In drum spre St. Petersburg, Suveranul României trecu prin Bucovina şi se opri pentru câteva minute în gara din Cernăuţi. Vestea despre trecerea Regelui României prin capitala Bucovinei, găsi un puternic răsunet în sufletele Românilor cernăuţeni, dornici să vadă şi să aclame pe făuritorul României Moderne, Piemontul nădejdilor şi revendicărilor noastre. De aceea cu multă vreme înainte de sosirea trenului regal, o mulţime mare de intelectuali români, preoţi, învă­ ţători, studenţi, meseriaşi şi ţărani români din satele vecine, umplu- seră peronul gării cernăuţene, aşteptând cu înfrigurare intrarea trenului. Salonul de recepţie şi partea de peron din faţă, încon­ jurat şi păzit de agenţi şi jandarmi austriaci, era rezervat pentru reprezentanţii autorităţilor locale, în frunte cu baronul Bour­ guignon, guvernatorul Bucovinei, care se grăbi să vestească prin oficiosul său « Czernowitzer Zeitung » că, întru cât trecerea prin Cernăuţi a Regelui României nu fusese « notificată » la timp, nu s'a putut face o recepţie oficială. Din însăşi nota aceasta a organului oficial, se putea vedea că guvernul din Viena nu vedea cu ochi buni vizita Regelui României la St. Petersburg, precum de altfel chiar în vremea aceea raporturile dintre guvernatorul Bourguignon şi Românii bucovineni erau din cele mai încordate. Şi aceasta pentru motivul că guvernatorul Bourguignon inaugurase în Bucovina un ne mai pomenit regim de persecuţie şi teroare faţă de tot ce mai rămăsese românesc în această parte a vechei Moldove. Persecuţia contra Românilor merse aşa de departe, încât agenţii lui Bour- guignon nu se sfiau să pătrundă până şi în biserica catedrală şi să rupă, chiar în timpul serviciului divin, cocardele tricolore pe care le purtau româncele. In condiţiunile acestea, ne putem lesne imagina ce balsam bine­ făcător putea strecura în sufletele chinuite ale Românilor bucovi­ neni oprirea la Cernăuţi, fie chiar şi numai pentru câteva minute, a Regelui României, Domn şi purtător de grijă al tuturor Româ­ nilor ! Aceasta guvernatorul Bourguignon o ştia foarte bine, şi de aceea el luă toate măsurile de rigoare, pentru a împiedeca orice fel de manifestaţie. De aceea grupul celor admişi în salonul de recepţie era foarte redus. In salonul de aşteptare nu fură admişi decât baronul Nicolai Mustatza, care reprezenta pe mareşalul Bucovinei Iancu Lupul, Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, profesorul Ion G. Sbiera, Membru al Academiei Române, baronul Dr. Alexandru Hurmuzaki şi preotul Dimitrie Brăilean, pe care Regele Carol I îl cunoştea delà Broşteni. Onorurile recepţiei « neoficiale » le făcea Constantin M. Cogălniceanu, consulul Ro­ mâniei la Cernăuţi, însoţit de George Gallin, secretarul consula­ tului. Restul peronului era ticsit de lume românească. Intre nume­ roşii studenţi români, care veniseră să aclame pe Domnul Româ­ nilor, se găsea, înghesuit într'un colţ al peronului, şi autorul acestei modeste contribuţiuni la proslăvirea primului Rege al României. Era o zi frumoasă de vară cu multă lumină şi verdeaţă. Căldura se mai domolise şi soarele cobora spre asfinţit, când, la orele 18 şi 5 minute, trenul regal intră majestos în gară, întâmpinat cu ova- ţiuni puternice de « trăiască », ce izbucneau din mii de glasuri. Silueta severă şi majestoasă a Regelui Carol, în ţinută albă de vară, apăru la ferestra vagonului-salon, pentru a mulţumi mulţimii. Cum însă uralele continuau mereu fără să înceteze, Regele, însoţit de Principele Ferdinand, Moştenitorul Tronului, se dădu jos din vagonul-salon, salutat de consulul Cogălniceanu, care făcu raportul. In suita Regelui se găsea Dimitrie A. Sturdza, preşedintele con­ siliului, generalul M. Vlădescu, mareşalul palatului, generalul Dr. Teodoru şi colonelul Manu, adjutant regal. Guvernatorul Bourguignon salută pe înaltul oaspe în numele guvernului austriac şi-i ură bun sosit pe pământul Bucovinei. Regele se întreţinu câteva minute cu baronul Bourguignon, pe care-1 cunoscu numai atunci. In vreme ce guvernatorul fu prezentat primului ministru Sturdza, Regele cinsti cu convorbirea sa pe Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, faţă de care Regele avu cuvinte de laudă pentru progresul vizibil pe care capitala Bucovinei îl făcuse, de când suveranul trecuse pentru prima dată prin Cernăuţi. Regele Carol se adresă apoi profesorului Ion G. Sbiera, pe care-1 cunoştea delà Academia Română, apreciindu-i lucrarea : « Mişcări culturale şi literare la Românii din stânga Dunării, în răstimpul delà 1504—1714 ». Toate acestea se petreceau în faţa ochilor noştri înduioşaţi până la lacrimi de priveliştea măreaţă ce ni-o impregna în suflete figura majestoasă şi gesturile Regelui Carol şi ale Prin­ cipelui Ferdinand, pe care mulţi dintre noi îi vedeam pentru prima oară. Nici cea mai îndrăzneaţă fantazie nu şi-ar fi putut imagina atunci, că tânărul şi sfiosul Principe Ferdinand era predestinat de soartă ca, după două decenii, să se încoroneze la Alba-Iulia Rege al tuturor Românilor ! Astfel s'a adeverit zicala bătrânească : Când norocul îşi schimbă pasul, nu aduc anii, ce aduce ceasul. In clipa când Regele Carol strânge călduros mâna profesorului Sbiera, generalul Vlădescu se apropie de Suveran, zicând în auzul tuturor: «Daţi-mi voie, Majestate, să Vă prezint pe baronul Mustaţă, un bun Român din Bucovina ». Atunci Regele Carol, plăcut impresionat de recomandaţia mare­ şalului său, se întoarse către baronul Mustatza, pentru a-i spune în româneşte că se bucură de a-1 cunoaşte. Dar la cuvintele măguli­ toare ale Regelui, baronul Mustatza avu nefericita inspiraţie de a răspunde nemţeşte, zicând: « Entschuldigen, Măjestat, ich spreche nicht rumănisch, wir sind hier deutsch erzogen », adică « Scuzaţi, Majestate, eu nu vorbesc româneşte, noi aci suntem educaţi nemţeşte ». Răspunsul acesta, auzit de toată lumea, a produs o adâncă indignare în public, care numai cu greu a putut fi stăpânită. Regele Carol, neplăcut impre­ sionat, dar plin de tact şi demnitate, a întors spatele baronului Mustatza, şi, adresându-se zâmbind baronului Alexandru Hurmu- zachi, 1-a întrebat nemţeşte, dacă ştie româneşte. Baronul Alexandru Hurmuzachi, înţelegând fina ironie a Regelui, a răspuns politicos că ştie şi, continuând convorbirea în româneşte, a cerut scuze Suve­ ranului pentru inadvertenţa baronului Mustatza, care nu era nici Român şi cu atât mai puţin bun Român. De penibilul incident delà gara din Cernăuţi, face menţiune şi d. Iorga în a sa « Geschichte des Rumănischen Volkes », apărută la Gotha, 1905, vol. II, p. 455. După ce se mai întreţinu o clipă cu preotul Dimitrie Brăilean, Regele, însoţit de Principele Moştenitor, se urcă în vagonul-salon. Trenul se puse în mişcare, iar Regele apăru la fereastră, salutând cu degetul la chipiu. Urale nesfârşite însoţeau privirile noastre aţintite asupra Regelui, pe care noi îl consideram ca fiind şi al nostru. Incidentul penibil delà gară a fost viu comentat în toate cer­ curile româneşti. Prima consecinţă firească a incidentului a fost excluderea baronului Nicolai Mustatza din « dirigenţa » partidului naţional român în Bucovina. Baronul Mustatza intrase în acel comitet de direcţie ca reprezentant al marilor proprietari armeano- poloni, care aderau la politica conservatoare a marilor proprietari români. Familia Mustatza era originară din Epir, de unde Con­ stantin Mustatza emigra în Moldova, negustorie făcând. Fiul său Toader mijloci vânzarea bunurilor fondului bisericesc din Buco­ vina, ce rămăseseră dincolo de cordon, în Moldova, acumulând din misitia aceasta o avere foarte mare învestită în largile sale pro­ prietăţi rurale din Bucovina şi mai ales în părţile ucrainizate. Pentru serviciile aduse guvernului austriac, el fu ridicat, la 1822, la rangul de baron, titlu care îi înlesni intrarea în rândurile boie­ rimii române băştinaşe. Nepotul lui Toader Mustatza a fost Nicolai Mustatza, tristul personaj al incidentului din Gara Cernăuţilor. Educat în şcoli germane şi angajat în afaceri cu Evreii, Nicolai Mustatza era aderentul cel mai reprezentativ al doctrinei buco- viniste, care propovăduia desfacerea individului de legăturile sale organice cu neamul din care făcea parte, neglijarea limbii materne, înnăbuşirea simţului naţional şi contopirea tuturor acestor renegaţi într'o specie exotică de : homo bucovinensis, fără nicio convingere naţională, dar cu limba de conversaţie germană. Nicolai Mustatza era tipul cel mai autentic al acestei ideologii politice, care nu era însă de loc împărtăşită de Românii bucovineni. « Patria », organul de publicitate al Românilor bucovineni din acea vreme, dădu cea mai categorică desminţire încercărilor de mistificare ale baronului Mustatza, declarând în Nr. 154 din 17/29 Iulie 1898: « Românii buni din Bucovina nu sunt de tagma d-lui baron Mustatza ». «Nu! Altceva sunt Românii «buni» din Bucovina; ei în alte idei au crescut, alte sentimente păstrează şi lor nu li-e ruşine de vorba românească ! «Baronul Mustatza stă singur în cercurile româneşti, cu doc­ trinele sale, atât de singur, încât, de demult i se contestă până şi dreptul de a se gira Român, fie bun sau rău. « In sofistica sa, baronul Mustatza combate principiul naţional pe motivul că singur « bukovinertum-ul » ne leagă de monarhia Habsburgică şi ne asigură desvoltarea în cadrele autonomiei ţării. « Fals ! Noi suntem bucovineni, dar ţinem să păstrăm caracterul şi autonomia ţării, — dar ca Români şi nu ca internaţionali. « După origină Bucovina este o ţară românească, şi caracterul acesta ea trebue să-1 păstreze... « Dacă păcatele din trecut au spoliat, în parte, ţara de adevă­ ratul ei caracter, este regretabil; dar faptul acesta ne impune cu atâta mai mult o sfântă datorie, să reconstituim caracterul adevărat al ţării, fie chiar şi cu cele mai mari jertfe. « Suntem Români, şi voim să rămânem Români buni, în Buco­ vina românească; aşa fiind, vom combate până la ultima conse­ cinţă pe toţi aceia care umblă să ne facă de batjocura lumii: un popor fără limbă şi fără conştiinţă naţională ! «Ţinem la autonomia provinciei şi reclamăm lărgirea acestei autonomii, nu pentru a ne preface ţara într'un mozaic de străini traşi-împinşi din toată lumea, ci ca să-i păstrăm neschimbat carac­ terul istoric, desvoltându-1 în conformitate cu spiritul timpului şi cu imperativele conştiinţei noastre naţionale. « Având înaintea ochilor acest măreţ scop, o singură lozincă ne va călăuzi în lupta noastră pentru neam şi ţară: « Jos bucovinertumul păcătos ! ».

Incidentul regretabil delà gară a produs în opinia publică din Bucovina un efect contrar celor intenţionate de baronul Mustatza; el a contribuit la trezirea conştiinţei şi demnităţii româneşti şi a determinat pe guvernatorul Bourguignon să ia vaste măsuri de pază la întoarcerea Regelui Carol I din călătoria sa din Rusia. Duminică, la 7 August, orele 8 dimineaţa, trenul regal intră în gara din Cernăuţi. Din motive de siguranţă, accesul pe peronul gării a fost rezervat exclusiv persoanelor oficiale în frunte cu guvernatorul Bourguignon. In salonul de aşteptare nu se mai găseau decât primarul oraşului, Kochanowski, preşedintele tribu­ nalului Wessely, profesorul I. G. Sbiera, arhimandritul Juvenal Stefanelli, consilierul Vasile Morariu. Regele Carol a descins şi de astă dată din vagonul regal şi s'a întreţinut timp de 15 minute cu cei prezenţi, pentru a-şi continua drumul spre frontiera delà Burdujeni, unde era aşteptat de membrii guvernului român şi de o mare mulţime de popor. Publicul românesc din Cernăuţi, şi în deosebi noi studenţii români, am regretat foarte mult că autorităţile austriace ne-au privat de fericirea de a vedea şi la întoarcere pe Regele României libere, simbolul unităţii naţionale şi nădejdea izbăvirii ce era să vină. ION I. NISTOR UN ÎNCEPUT DE CARIERA SUB REGELE CAROL I

Că un tânăr, care a dat destule dovezi că a utilizat cu profit cărţile pentru a-şi dobândi titluri înalte universitare, poate în acelaşi timp fi şi un bun bibliotecar, aceasta era o părere împărtă­ şită mai de toată lumea la noi, înainte de a se fi produs ştiinţa cea nouă a muncii raţionalizate. Cum eu dădusem destule dovezi, că sunt un stăruitor iubitor de carte, nicio îndoială nu mai putea să aibă fostul meu profesor Titu Maiorescu că voi putea fi şi un bun bi­ bliotecar. De aceea la rugăciunea pe care i-a făcut-o Regele Carol I, de a găsi un bun bibliotecar pentru Fundaţia Universitară Carol I, care urma să se inaugureze în 1894, Titu Maiorescu nu a ezitat un moment să răspundă Regelui, că are persoana aleasă gata : un tânăr, care şi-a trecut de curând doctoratul în Germania şi care îşi petrece ziua, mai toată, în tovărăşia cărţii. Fundaţia universitară Carol I nu s'a inaugurat însă de îndată, aşa cum fusese proiectat. Primul meu început de carieră n'a fost în ramura bibliotecei, ci... în magistratură. Ministrul de justiţie de pe atunci, Al. Marghiloman, auzind că eu posed şi o diplomă de licenţiat în drept, pe lângă aceea de doctor în filosofie, s'a gândit, că până la inaugurarea Fundaţiei, n'ar fi rău să fiu jude­ cător de pace în Bucureşti. Pe vremea aceea, nu se cunoştea şo­ majul; dimpotrivă, oferta de serviciu la Stat, era mai mare decât cererea. Dar după puţine luni de la numirea ca judecător de pace (la ocolul II de Galben, Bucureşti), d. Maiorescu îmi aduse aminte de promisiunea făcută de dânsul Regelui şi îmi recomandă să fiu pregătit în orice moment pentru a trece la Fundaţie. In adevăr, judecătoria mea n'a ţinut decât vreo şase luni, şi prin Iunie 1895 am primit, prin d. I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Co­ roanei, invitaţia să mă prezint M. S. Regelui Carol I în audienţă la castelul Peleş. Numirea mea ca bibliotecar era în principiu fixată. Totuşi Regele ţinea să-mi dea câteva sfaturi, în vederea primului contact pe care îl va avea tinerimea universitară cu Fun­ daţia. Erau în acea epocă, — aproximativ acum cincizeci de ani în urmă, —în atmosfera culturală a ţării câţiva nouri de îngrijorare, în aceea ce privea sentimentele cu care tinerimea universitară va primi să participe la inaugurarea instituţiei înfiinţate din generozitatea Re­ gelui. Auzisem şi eu înainte de audienţă, câteva svonuri ; ele mi-se păreau însă atât de absurde, încât nu voiam să le dau crezare. Auzisem că studenţii universitari vor scoate un manifest, prin care vor refuza donaţia regală şi că se vor lega cu jurământ să nu calce cu piciorul în bibliotecă. In ziua audienţei, delà primele cuvinte, Regele mi-a precizat aceste svonuri, adăogând : sunt sburdălnicii de ale tinereţii, care pot lua un curs neplăcut, dacă sunt primite fără tact. Am înţeles gândul Regelui, de îndată. L-am asigurat că pentru mine Fundaţia nu este o bibliotecă numai, ci o instituţie de educaţie, în care tinerimea să se deprindă cu respectul pe care îl datorează Suveranului. In tot timpul de o oră, cât a durat au­ dienţa, nu a mai fost vorba de bibliotecă, ci de studiile universitare pe care eu le făcusem în străinătate. Regele a luat informaţii de­ taliate despre profesorii pe care-i audiasem şi despre ştiinţa psiho­ logiei în care făcusem studii de specialitate. M'a întrebat, la sfârşit, dacă regret părăsirea carierii ce mi se deschisese în magistratură, şi la răspunsul meu negativ, Regele Carol I îmi mai pune urmă­ toarea întrebare, pe care mi-o amintesc aproape cuvânt cu cuvânt, deşi au trecut de atunci atâţia ani : judecătorii noştri tineri din provincie, de ce nu au aceeaşi tărie de caracter ca aceia din Ger­ mania ? La care eu am răspuns, după o amintire tot aşa de credin­ cioasă, cu cuvintele : Fiindcă, Majestate, judecătorii noştri nu sunt feriţi de tentaţiunile celor din jurul lor, aşa cum sunt feriţi acei din Germania. La noi, cum intră un judecător în funcţiune, de a doua zi încep intervenţiile, dacă nu chiar plocoanele. Am avut impresia, de cum am ieşit delà audienţă, că M. S. Regele fusese mulţumit de mine. Aceasta mi-a confirmat-o de altminteri, după o oră, d. I. Kalinderu, care a venit să mă vadă la hotel (hotelul Windsor de pe atunci). Dar de ce nu mi-a vorbit Regele nimic despre un plan de sistematizare al bibliotecii, şi despre cataloagele ce trebue utilizate? Această întrebare nu mi-a venit deloc în minte după audienţă. Ea mi-a fost pusă însă de prietenul François Robin, colaborator cu mine la « C onvorbiri literare » şi bibliotecarul M. S. Regina Elisabeta, câteva zile în urmă. Cum m'a întâlnit, Robin care ştia de audienţă, m'a întrebat la repezeală : Ei ce catalog preferă Majestatea Sa ? Când i-am spus, că nici n'a fost vorbă de cataloage Ia audienţă, bibliotecarul Reginei Elisabeta a avut o mare decepţiune. « Ei, atunci are să te facă altceva, nu bibliotecar ». Robin a avut dreptate. Dar tocmai după trei ani eu m'am convins că avea dreptate. La două luni, după audienţă, am primit numirea de bibliotecar al Fundaţiunii Universitare Carol I, având ca director general al Fundaţiei pe G. Dem. Teodorescu, profesor la liceul Matei- Basarab, şi fost ministru, iar în Consiliul de administraţie pe Titu Maiorescu şi I. Kalinderu. Inaugurarea s'a făcut în primăvara anului viitor, 1895. Niciun incident la inaugurare din partea studenţilor. Ei s'au mulţumit în cea mai mare parte să privească din stradă. Câţiva au fost însă prezenţi. Unul dintre ei a şi vorbit în numele studenţimii : d. Ilie Bărbulescu, care a fost în urmă profesor de limbile slavice la Universitatea din Iaşi, iar astăzi pensionar. După inaugurare, biblioteca a fost deschisă studenţilor. Localul, pe care generozitatea Regelui îl punea la dispoziţia studenţilor, era pentru acea vreme socotit atât de luxos, încât puţini din studenţi puteau rezista dorinţei de a-1 vizita. De aceea, de a doua zi, vizi­ tarea bibliotecii a început. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Voia le-a fost pe deplin respectată. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile dăruite de M. S. Regina Elisabeta, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele confortabile destinate cetitorilor... fără nicio aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de studenţime; cu tact, aşa cum ceruse Regele. După o săptămână ghiaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi, în mare parte dintre acelea pe care biblioteca nu le avea. Aceasta m'a îndemnat să înfiinţez un registru, în care erau trecute cărţile ce urmau să fie comandate. Erau însă aşa de multe cărţile cerute, că bugetul bibliotecii întreit chiar de ar fi fost, nu ar fi putut ajunge. Aceasta m'a obligat, că în raportul bimensual pe care trebuia să-1 fac personal Regelui în primele luni de funcţionare, să aduc la cunoştinţa Majestăţii Sale faptul pentru a avea o soluţie. Soluţia Regelui a fost simplă, dar potrivită. «Vei face şi d-ta cu studenţii, aceea ce fac eu cu mini­ ştrii mei. Când vine la mine un ministru şi îmi aduce o propunere de ce trebue să facem, eu nu refuz, ci zic : lăsaţi aici ; vom vorbi la prima ocazie. Miniştrii care aduc ceva serios, revin asupra propunerii... Aşa să faceţi şi d-voastră cu studenţii. Scrieţi în registru toate cărţile care se cer, dar comandaţi numai pe acelea asupra cărora s'a stăruit a doua oară ». Registrul de comenzi a mers înainte, comenzile reale însă n'au întrecut bugetul bibliotecii. Mai grav mi s'a părut, în primele săptămâni, faptul ruperii foilor din cărţile date spre citire. Manualele de drept roman, în special manualul Démangeât, care se asemăna cursului pe care îl făcea , profesorul N. Crătunescu, după o întrebuinţare de câteva săptă­ mâni numai, era redus la jumătate. Capitole întregi erau rupte. Cu multă jenă a trebuit să raportez faptul. Şi l-am raportat Regelui Carol, înainte de a-1 aduce la cunoştinţa Consiliului de admini­ straţie al Fundaţiei, fiindcă o presimţire nelămurită mă făcea să cred că şi de astă dată soluţia Regelui va fi cea potrivită. In adevăr, dacă aş fi adus faptul la cunoştinţa Consiliului, foarte probabil acesta ar fi luat măsuri de rigoare. S'ar fi îndoit numărul supra­ veghetorilor şi s'ar fi început o anchetă severă pentru descoperirea culpabililor. Regele Carol m'a sfătuit să-mi păstrez liniştea. « Res­ pectarea lucrului public nu este intrată în obiceiurile noastre. Va veni şi vremea ei. Peste cincizeci de ani va părea drept şi la noi, ca un tânăr să-şi compromită viitorul pentrucă a rupt o foaie dintr'o carte. Astăzi însă să facem ca Americanii : fiindcă înlo­ cuirea cărţii rupte costă mai ieftin, decât salariul unui suprave­ ghetor special, să cumpărăm o nouă carte în locul celei rupte». Aşa am şi făcut. Trecuseră trei patru luni delà inaugurare, când cu ocazia unui nou raport, sunt întrebat de Regele Carol de ora în care studenţii sunt mai numeroşi în sala de bibliotecă. Crezând că este vorba de o simplă curiozitate statistică, am indicat orele de seară, între 8—io. A doua zi, pe la 9 seara, mă trezesc cu vizita neaşteptată a d-lui I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, care pe un ton supărat mă întreabă : ce însemnează întunericul în care se află sala de lectură ? I-am dat lămurirea, care era şi deplina justi­ ficare, că d. Gh. Dem. Teodorescu din motive de economie, a dat ordin personalului de serviciu să nu aprindă decât luminile strict de folos. « Să se aprindă peste tot, a poruncit d. Kalinderu, căci Regele este peste drum şi vă vede ». In adevăr, Regele văzuse de mult, că era puţină lumină, dar crezuse că în bibliotecă nu sunt studenţi. In cele câteva luni care au precedat inaugurarea, Regele Carol I a vizitat în diferite rânduri localul Fundaţiei, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale, sau de câte un oaspe străin. Vizitele sale erau anunţate numai cu câteva minute înainte. Erau mai mult vizite pornite din dragostea pentru localul, iar nicidecum pentru controlarea lucrărilor noastre pregătitoare. Nicio­ dată n'am fost întrebat cum înţeleg să conduc biblioteca din punct de vedere tehnic. După inaugurare, mă aşteptam ca vizitele regale < să înceteze cu totul, sau să se producă la zile mari, anunţate cu mult înainte, din cauză că localul era, delà opt dimineaţa până la zece seara, ocupat de publicul cititor. Aşa s'a şi întâmplat. Totuşi, la vreo şase luni după inaugurare, Regele a mai făcut o vizită fără ceremonie. însoţit de aghiotantul de serviciu, a intrat în sala cea mare de lectură pe la orele trei după amiază, fără a fi anunţat. Intrarea sa a fost aproape neobservată. Studenţii, vreo 15, la număr, şi-au continuat lectura. Numai după ce Regele a vorbit unei d-şoare studente, întrebând-o din ce Facultate face parte, — pe timpul acela, nu erau mai mult de 3—4 studente în toată Universitatea, numai atunci s'a observat prezenţa Regelui şi studenţii s'au sculat în picioare. « Citiţi mai departe », le-a zis Regele, făcând semn să stea jos. După ce a terminat înconjurul sălii, a plecat. Avea figura radioasă de mulţumire. La prima audienţă, după această vizită, când am fost să-mi fac raportul, strângându-mi mâna, — Regele Carol nu era prea darnic cu strângerile de mână, — mi-a spus : Am fost sigur, că totul va merge bine cu d-ta. Acum sunt liniştit. Făcusem vreo doi ani de bibliotecărie, când am început să-mi dau seama că această profesiune nu-mi făcea mare plăcere. A ceti cărţile este una; a servi pe alţii ca să cetească pe cărţi, este alta. Primul la care mi-am destăinuit decepţiunea a fost Titu Maio­ rescu, pe care l-am rugat să-mi înlesnească intrarea în profesorat. Dar Titu Maiorescu n'a împărtăşit deloc părerea mea. « Are să fie foarte mâhnit Regele, îmi zicea dânsul. Rămâi unde eşti, ca să vadă şi Majestatea Sa că avem tineri consecvenţi. Ai fost judecător, acum eşti bibliotecar, bine apreciat de cine trebue; câte vrei să schimbi »? Insistenţa mea de a intra în profesorat mi-a înstrăinat simpatia pe care protectorul meu, T. Maiorescu, mi-o arătase până aci. Apoi moartea fulgerătoare a lui Gh. Dem. Teodorescu, din Iulie 1897 a răcit şi mai mult pentru mine atmosfera delà Fundaţie. Am cerut voie d-lui I. Kalinderu să nu mai locuesc în însăşi clădirea Fundaţiei, aşa cum locuisem până aci. I-am vorbit şi dânsului de profesorat. I. Kalinderu m'a rugat să nu fac nimic, până ce dânsul va pune la curent pe Suveran. Această punere la curent mi-a istorisit-o mai târziu, aşa cum s'a petrecut, el însuşi, I. Kalinderu. D'abia a deschis vorba de intenţiile mele, că Regele i-a spus : « pentru tânărul bibliotecar am vorbit cu d. Haret (care devenise în acest timp ministru de Instrucţie publică). « Eu cred, că cine scrie cărţi de filosofie, este bun de profesor, nu de bibliotecar ». I. Kalinderu tocmai făcuse, în anul acela, raport la Academia Română pentru premierea primelor mele scrieri filosofice. M'am dus să văd pe d. ministru Spiru Haret, care mi-a comu­ nicat, că este în căutarea unui loc de profesor pentru mine, — « spre a fi folositor educaţiei tinerimii universitare » — aşa cum a cerut M. S. Regele, şi că pentru moment nu vede posibilitatea de a avea acest loc decât la Seminarul pedagogic universitar, ce urma să fie înfiinţat prin noua lege a învăţământului universitar. Aceea ce s'a şi realizat la începutul anului 1898. Astfel a început cariera mea de profesor « pentru educaţia tineretului universitar ». La Biblioteca Fundaţiunii unde am fost înlocuit prin d. A. Tzigara-Samurcaş, n'a rămas niciun plan de organizare, după urma mea. Am plecat fără niciun regret. Când după trei ani mai târziu, ministru Spiru Haret a pre­ zentat spre semnare decretul prin care am fost numit definitiv, în corpul didactic al Facultăţii de litere din Bucureşti, M. S. Regele Carol I aducându-şi aminte de studiile mele în labora- toarele de psihologie din străinătate, a recomandat ministrului să-mi dea tot sprijinul pentru înfiinţarea unui laborator. In anii, care s'au mai scurs de aci înainte, în toate audienţele, cu care am fost onorat de M. S. Regele Carol, principalul subiect al întreţinerii a fost rolul educaţiei pentru consolidarea viitorului nostru cultural. De acest rol, Regele Carol avea o idee, cu un caracter aproape imperativ. Educaţia, pentru dânsul, era singurul mijloc prin care un popor poate să ajungă a fi stăpân pe destinul său. Din amintirea, lăsată de aceste audienţe, spicuesc ca afirmaţii, credincios păstrate din gura marelui Rege, următoarele: «Popoarele tinere cred mai mult în dorinţele lor decât în reali­ tatea lucrurilor ». « Baza unei bune educaţii o dă caracterul ». « Logica gândirii a fost şi va rămâne principalul obiect al filosof iei ». « Situaţia geografică explică destinul popoarelor ».

C. RĂDULESCU-MOTRU REGELE CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ împlineam io ani când, în ziua de io Mai 1866, intra în Bu- cureştiul îmbrăcat de sărbătoare noul Domnitor, Carol de Ho- henzollern-Sigmaringen. Din balconul casei părinteşti, aşezate în faţa Palatului Domnesc, într'o vreme când Podul Mogoşoaiei nu era mai larg decât părţile vechi ale Căii Victoriei, puteam privi în voie spectacolul pe care-1 aşteptam de atâta timp. Cu ceasuri înainte, strada era neagră de lume. Pe margine se înşiruiau uni­ tăţile Gărzii Naţionale, în civil, doar cu puşcă şi cu cartuşieră. Casele erau împodobite cu steaguri şi cu ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se aplecau capete, îndreptate toate către Capul Podului: dintr'acolo trebuia să sosească Prinţul. Din cor­ tegiu nu pot spune că-mi mai amintesc ceva, căci nu am mai avut vreme să-1 privesc. Cum am putut desluşi chipul Domni­ torului, nu am mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul şi l-am urmărit până ce a dispărut în partea opusă, îndreptându-se spre Mitropolie. Era tot ce auzisem în ultimele luni vorbindu-se în casă despre el şi despre chipul cum îl aşteptau toţi Românii ca pe un izbăvitor care îmi ţinea ochii aţintiţi asupră-i ? Era prestigiul ţării înde­ părtate de unde venea, care influenţase imaginaţia mea de copil ? Sau era privirea blândă şi pătrunzătoare a ochilor săi albaştri, aerul său decis şi calm, zâmbetul prietenos cu care mulţumea uralelor mulţimii? Am rămas apoi în balcon până la întoarcerea delà Mitropolie şi intrarea sa în Palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru ţara cu care se identificase din prima zi, dar şi atâtea, mereu tot mai numeroase, clipe senine, în care putea gusta bucuria roadei bogate, ieşite din osteneala lui de fiece clipă ! Când seara, după ce am sărutat mâna părinţilor, fratele meu George şi cu mine ne-am dus la culcare, ştiam că balconul casei părinteşti ne mai păstrează multe bucurii pentru zilele următoare. In casa de peste drum, numită fără modestie Palat, îşi odihnea oboseala călătoriei grele tânărul Voievod cu ochii albaştri, iar asupra somnului său veghea o ţară întreagă. Intre poveştile co­ pilăriei se împletea o poveste nouă.

* # In toamnă, după victoria delà Sadowa, care adăuga o stră­ lucire nouă Principelui fost ofiţer în armata prusiana, am pă­ răsit ţara spre a merge la studii la Paris — liceul mai întâi, facul­ tatea de drept apoi. Dar deşi departe de ţară, imaginea Prinţului Carol nu se ştergea din mintea mea şi urmăream cu pasiune eta­ pele străbătute de patria iubită, sub conducerea sa fermă şi plină de avânt. Acei care mă ţineau la curent cu ce se petrecea la noi, erau mai ales părinţii mei, ale căror scrisori îmi soseau purtând pe ele timbre evaluate în soldi italieneşti. Azi, când avem în urma noastră un atât de frumos drum, străbătut în mai puţin de trei sferturi de veac sub conducerea noiei Dinastii, puţini vor fi înţeles ce înseamnau aceste timbre postale. La venirea Domni­ torului Carol, România — căreia Cancelariile străine se încăpă­ ţânau încă să-i spună Principatele Unite sau Principatele Du­ nărene, noul nume echivalând cu recunoaşterea unirii definitive !— nu avea legături poştale cu străinătatea decât prin Consulatul austriac, pentru apus şi prin cel rusesc, pentru răsărit. Cum Au­ stria pierduse în 1866, prin pacea delà Praga, şi ultima sa pose­ siune italienească, Venezia, timbrele evaluate în soldi rămase în depozit, erau întrebuinţate acum pentru francarea corespondenţei ce pleca din România şi din Orient. L-am revăzut pe Principele Carol în 1873, ^a Viena, unde vizita cu tânăra sa tovarăşe de viaţă, Principesa Elisabeta, sec­ ţiunea românească a Expoziţiei Universale organizate la Prater, în care străinii admirau superbe trunchiuri de copaci şi cerealele româneşti. Eram pe drumul cel bun care trebuia să facă grâul românesc vestit în întreaga lume ! In acelaşi an, România în­ cheia o convenţie comercială cu Austria, care totdeodată era o afirmare a libertăţii noastre de acţiune, premergând cu patru ani declaraţia oficială de independenţă. Spre sfârşitul anului de glorie 1877, am intrat în slujba Dom­ nitorului, fiind numit ataşat la Agenţia noastră diplomatică delà Paris, ajunsă azi, sub domnia Strănepotului său, Ambasadă ! In acel sfârşit de toamnă bogată, Domnitorul Carol nu mai era de mult principele străin, pe care-1 aclama mulţimea pe străzii Bucureştiului în ziua de 10 Mai 1866. Era acel care dăduse înapoi ţării independenţa pierdută de veacuri, comandantul trupelor delà Plevna, a acelei armate care-i fusese grija de căpetenie din cel dintâi ceas al domniei sale, prevăzând încă de atunci viitorul. Căci nu afirmase el, chiar înainte de a accepta oficial tronul Ro­ mâniei, atunci când era întrebat cum va putea un Hohenzollern să accepte situaţia de vasal al Sultanului, că e convins că va izbuti să rupă această legătură umilitoare?

#

In cei 37 ani de carieră diplomatică din timpul domniei lui Carol I, am avut ocazia să fiu primit de foarte multe ori de acel care din 1881 purta cu infinită demnitate coroana regală. Cum în aceeaşi vreme obligaţiile meseriei m'au făcut să mă apropiu de cele mai multe capete încoronate ale Europei, trebue să spun că nu am întâlnit la niciun alt suveran o atitudine atât de nobilă, atât de într'adevăr regală. De cele mai multe ori mergeam să dau socoteală Regelui despre rezultatele misiunilor mele în străinătate, vara, la Castelul Peleş, unde puteam să mă întreţin mai îndelung cu dânsul. Te primea totdeauna serios, demn, fără să râdă niciodată, cu un aer grav de părinte. Deşi mai curând mic de statură, ţinuta sa era atât de impunătoare, că îl părăseai păstrând imaginea unui om foarte înalt, într'atât puterea sa sufletească îi transfigura şi înfăţişarea fizică. Urmărea problemele de politică externă cu acelaşi viu interes ca şi chestiunile militare sau economice, întotdeauna bine in­ format şi totdeauna dornic să afle şi mai multe. La începutul domniei sale, acei cari îl ţineau la curent cu tot ce se petrecea mai de seamă în Europa, era ruda şi prietenul său intim, Princi­ pele Moştenitor al Prusiei, Friederich Wilhelm şi mai ales tatăl său, Principele Carol Anton de Hohenzollern. Aceste cunoştinţe şi le completa prin lecturi asidue şi prin conversaţii fie cu străinii în trecere prin Capitala noastră, fie cu trimişii săi în străinătate. La sfârşitul unei conversaţii de acestea, aveai impresia nu numai că Regele aflase tot ce-1 putea interesa din ceea ce ştiai, dar şi că te făcuse să treci un examen riguros. Vederile sale erau în­ totdeauna largi, clare, judecata sa înţeleaptă, plină de moderaţie. Cu timpul, când părul său deveni tot mai cărunt şi ţinuta sa tot mai impresionant de dreaptă în raport cu vârsta, plecai delà dânsul cu impresia că ai trecut un ceas în apropierea unui Nestor, la care sfătoşenia doar era înlocuită printr'o solemnă gravitate. Acestei înţelepciuni a Regelui Carol I se datoreşte în mare parte caracterul liniştit, de calmă siguranţă, al politicei externe româneşti delà proclamarea independenţiei şi până în preajma Războiului Mondial. După conflictul cu Rusia din pricina celor trei judeţe din sudul Basarabiei, aprehensiunea lăsată în sufletele Românilor şi a Domnitorului lor de purtarea neloială rusească, a dus în mod firesc la apropierea de Germania şi Austro-Un- aria şi, apoi, la alăturarea României la Tripla Alianţă. Dar dacă legătura cu Imperiile Centrale a stat multă vreme la baza politicei noastre externe, nici încercarea de a avea raporturi cordiale cu celelalte puteri, n'a fost neglijată. Astfel, o îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia a putut fi obţinută încă din 1881, când a fost trimis ca ministru la Petersburg Nicolae Kreţulescu, pe care l-am însoţit în calitate de prim secretar de legaţie. Alegerea lui N. Kreţulescu era făcută cu multă chibzuială, deoarece acest om politic era de o parte strâns legat cu M. de Giers, ministrul de externe de atunci al Rusiei, fost consul general la Bucureşti, iar de alta, încă din Februarie 1878, adică atunci când în opinia publică românească animozitatea împotriva Rusiei era la culme, avusese curajul să publice o broşură prin care arăta consecinţele periculoase pe care le putea avea această atitudine şi foloasele unei înţelegeri cu Imperiul ţarilor. Numirea lui N. Kreţulescu a fost privită la Petersburg într'un mod foarte favorabil şi s'a bucurat acolo de o primire cordială, izbutind să scoată raportu­ rile româno-ruse din făgaşul primejdios în care se găseau. Dar dacă Regele Carol I dorea relaţiuni de bună vecinătate la toate hotarele ţării sale, nu admitea cu niciun preţ ca suve­ ranitatea României înlăuntrul acestora să fie călcată în vreun chip. Atitudinea plină de demnitate care 1-a caracterizat totdeauna, nù se mărginea numai la propria sa persoană, ci se întindea asupra ţării întregi. Prestigiul acesteia îi era tot atât de scump ca şi acel al Suveranului care o simbolizează. Această demnitate naţională Regele Carol I nu se sfia s'o afirme nici chiar atunci, când s'ar fi putut da naştere la urmări osebit de grave. Astfel, de ex., prin 1884—1885, Rusia era reprezentată la Bucureşti de către Hi- trovo, agent periculos, care, poate fără ştirea guvernului său, dar fără îndoială în legătură cu mişcarea panslavistă ce-şi avea centrul la Moscova, pregătea dezordini în Bulgaria, care trebuia să ducă la răsturnarea Principelui Alexandru de Battenberg. Guvernul român, la cererea Regelui, interveni la Petersburg pentru rechemarea acestui reprezentant incomod. In locul lui Hitrovo fu trimis de către Guvernul imperial d-1 de Fonton, descendent al unei familii de emigranţi francezi, refugiate în Rusia. In timpul şederii lui Fonton la Bucureşti, vasul rusesc « Olga », venind delà Odessa cu mărfuri şi probabil şi cu agenţi panslavişti ce se îndreptau spre Bulgaria, înfrângând o severă ca­ rantină care era hotărîtă în acea vreme la Sulina, căută să treacă mai departe. Somaţiunile autorităţilor româneşti rămânând fără rezultat, din ordinul personal al Regelui s'a tras atunci cu tunul asupra vasului. Acest gest era o mare dovadă de curaj şi de ho- tărîre promptă şi energică. Regele care a luptat o viaţă întreagă să insufle supuşilor săi respectul legilor, socotea, pe drept cuvânt, că aceste legi trebuesc respectate de orişicine, oricât de puternic ar fi el. Riposta Guvernului rusesc s'a arătat imediat printr'o notă vehementă. Ministrul de externe, Alexandru Lahovary, m'a însărcinat pe mine, pe atunci secretar general al ministerului, să răspund la această notă şi, — amănuntul nu e lipsit de savoare, — răspunsul trimis l-am alcătuit, în taină, de acord cu Fonton. Guvernul rusesc s'a mulţumit cu explicaţiile date în locul scu­ zelor cerute şi totul a reintrat în linişte. Dar această atitudine fermă nu o avea Regele Carol I numai faţă de un Stat pentru care păstra încă în sufletul său resenti­ mente, ci şi în raporturile cu ţările la a căror prietenie ţinea în deo- sebi. Atunci când, de pildă, prin 1885 Germania ne-a cerut să iscălim o convenţie consulară care amintea întru câtva vechile capitulaţii, Regele a refuzat net să-şi dea aprobarea sa. Tot astfel este cunoscut lungul războiu vamal dus cu Austro-Ungaria, to­ varăşa noastră din Tripla Alianţă. Grija de a asigura României alianţe care să-i garanteze in­ dependenţa şi integritatea sa teritorială, apărarea suveranităţii na­ ţionale neştirbite, asigurarea respectului tuturor faţă de ţara sa, prin onorarea totdeauna a unui cuvânt care câştiga tot mai multă greutate, au fost preocupările de căpetenie ale politicei externe a Regelui Carol. Ele izvorau din acelaşi temperament, care ur­ mărea în interior modelarea unei ţări de muncă ordonată şi care vedea supremul scop al unei educaţiuni naţionale, în realizarea integrităţii sufleteşti. Acelaşi echilibru sufletesc, aceeaşi îndepărtare netă a oricărei tentaţii, aceeaşi înţelepciune care discerne dintr'odată realitatea rodnică de ceea ce poate mulţumi doar ambiţia lumească, le-a arătat cu prilejul ofertei coroanei bulgare. Propunerea unei uniuni personale bulgaro-române făcută Regelui Carol I în 1886, după abdicarea silită a Principelui Alexandru de Battenberg, de către primul ministru bulgar Stambuloff, întâmpină refuzul Regelui României. Dacă refuzul său scutea ţara de riscurile unei grave adversităţi din partea Rusiei şi a Austriei, oferta făcută rămâne ca o mărturie atât a prestigiului personal al Regelui Carol I, cât şi a prestigiului câştigat de România în 20 de ani de înţeleaptă conducere. Dar momentul în care ţara condusă de aproape o jumătate de veac de înţeleptul rege, s'a arătat în rolul de adevărat arbitru al situaţiei din Balcani, a fost fără îndoială în 1913. In acelaşi timp, prin atitudinea României în conflictul bulgaro-serbo-greco- montenegrin, se vădea şi mai mult discordanţa dintre interesele ei şi acele ale aliatei sale din Tripla Alianţă, Austro-Ungaria.

# # * In cursul ultimelor trei decenii, relaţiile noastre cu Rusia se amelioraseră treptat, ajungând chiar cordiale în timpul celor două războaie balcanice, când ne-am putut bucura de sprijinul Ţarului pentru a încheia în favoarea noastră diferendul cu Bulgaria în chestiunea Silistrei. Acest sprijin a continuat să ne fie acordat în timpul negocierilor păcii delà Bucureşti, care ne-a asigurat stăpânirea celor două noi judeţe ale Dobrogei. Relaţiile perso­ nale ale suveranilor noştri cu Nicolae II şi cu familia sa căpătau în acelaşi timp un caracter tot mai intim, ajungându-se în pri­ măvara anului 1914 la vizita la Constanţa a Ţarului şi a familiei imperiale ruse. In Apus, de altă parte, se lucra intens la risipirea neîncrederii care domnea în Franţa cu privire la atitudinea României, soco­ tite o ţară profund şi sincer înfeodată politicei Triplei Alianţe. Numit în 1908 ministru la Paris, am căutat prin toate mijloacele ce-mi stau la dispoziţie, bazându-mă şi pe numeroasele şi vechile legături pe care le aveam acolo încă din timpul studiilor, să în­ lătur această opinie eronată şi mult prea simplistă. De altmin­ teri am putut să constat curând că sentimentele Francezilor faţă de România şi de politica sa, deveneau tot mai încrezătoare şi cordiale, înţelegându-se că divergenţele dintre interesele noastre şi acele ale Triplei Alianţe căpătau un caracter tot mai accentuat şi nu puteau să nu influenţeze până la urmă politica viitoare a României. Pe când relaţiile noastre cu Rusia şi cu Franţa se ameliorau treptat, baza acelor cu Dubla Monarhie se arăta tot mai nesi­ gură. Cu toată profunda stimă a împăratului Franz-Iosef pentru Regele Carol I şi sentimentele de amicală afecţiune ce îi păstra, politica austro-ungară nu căutase, într'adevăr, să ne evite repe­ tate prilejuri de deziluzii. încă din 1903—1905, în timpul acţiunii noastre în favoarea Românilor din Macedonia, putusem constata cât de puţin caz făcea Austro-Ungaria de interesele noastre. De altă parte, pe măsură ce prosperitatea României în interior şi prestigiul său în exterior făceau noi progrese, Imperiul vecin se menţinea tot mai mult într'o atitudine lipsită de prietenie, ascunzându-şi cu greu nemulţumirea şi grijile pentru viitorul Mo­ narhiei, din pricina masei de Români din Transilvania, de soarta căreia România nu se putea dezinteresa. Această ostilitate trebuia să se dea pe faţă cu prilejul războaielor balcanice, în care Au­ stro-Ungaria era dublu interesată, atât prin strânsa sa legătură cu Bulgaria, pe tronul căreia se afla favoritul său, Ferdinand de Coburg, cât şi prin temerea de a avea la hotarele sale o Serbie prea puternică, în stare de a revendica populaţiuni de acelaşi sânge şi teritorii aflate sub stăpânirea habsburgică. Pe când războiul italo-turc pentru Tripolitania, început din Octomvrie 1911, continua fără rezultate decisive, Regele Carol, informat de pregătirea alianţei bulgaro-serbo-greceşti împotriva Turciei şi îngrijorat de un războiu pe care-1 vedea apropiindu-se în Orient, sfătui pe Sultan să grăbească pe cât posibil înche­ ierea păcii cu Italia. In acelaşi timp, din acelaşi interes al menţinerii păcii şi a statu-quo-ulm în Peninsula Balcanică, bătrânul Rege interveni şi la Sofia, unde făcu să fie auzit glasul său împăciuitor. Războiul totuşi începu şi Europa rămase surprinsă de victoriile repezi ale aliaţilor şi în special ale Bul­ garilor. Tratativele laborioase de pace începute la Londra, tre­ buiau să ducă sensibile modificări hărţii Peninsulei Balcanice. Presidam tocmai Delegaţiunea Română în Comisiunea mixtă ro- mâno-bulgară, reunită în vederea obţinerii unei rectificări a fron­ tierei dintre cele două ţări în regiunea Silistrei, când interveni lovitura de teatru care trebuia să ducă la acel de al doilea războiu balcanic. In ciuda tratativelor care continuau încă la Londra, Bulgaria îşi îndreptă trupele împotriva propriilor săi aliaţi din primul războiu. In acelaşi timp, Bulgarii încercau să obţină neu­ tralitatea noastră, în schimbul frontierei dorite de România. Gu­ vernul bulgar se înşela însă crezând că sfârşitul uneia dintre cele mai cinstite domnii pe care le-a cunoscut Europa, va putea fi pătat de acceptarea unei combinaţii atât de neloiale. La cererea Sârbilor şi a Grecilor, Regele care înţelegea deopotrivă interesele ţării sale şi misiunea morală a Statelor, semnă în ziua de 20 Iunie/3 Iulie 1913 decretul de mobilizare. După 36 de ani de pace rodnică, armata românească trecea din nou Dunărea. întâia dată intervenţia românească fusese me­ nită să ne asigure propria independenţă, acum trebuia să asigure o ordine necesară tuturor. Armata regală română, cu o ţinută perfectă, stăpânită de convingerea nobilei ei misiuni, înainta până la porţile Sofiei, scutind doar din generozitate pe Ţarul Ferdi­ nand de umilinţa de a-şi vedea propria capitală cucerită. Acelaşi tact, aceeaşi moderaţie în pretenţii, aceiaşi grije de a evita orice jignire inutilă, fură arătate şi în timpul tratativelor de pace. Pentru a aduce un omagiu politicei ferme şi pline de înţelepciune a Regelui Carol I şi o recunoaştere a marilor servicii aduse de intervenţia armată a României, guvernele Serbiei şi Greciei propuseră Bucureştiul ca sediu al conferinţei de pace. Marile Puteri aprobară fără greutate această alegere, ministrul de externe al Franţei, St. Pichon, declarându-mi că « Guvernul « Republicei doreşte ca România să primească o dovadă strălucită « de satisfacţie, pentru moderaţia pe care nu a încetat s'o arate << şi pentru foarte marile servicii pe care le-a adus păcii, căutând « să pună totdeauna de acord politica sa cu marile interese ale «Europei. Sforţările Austriei de a obţine revizuirea de către « Marile Puteri a condiţiilor tratatului delà Bucureşti, începute încă « înainte de a se fi întrunit conferinţa de pace, nu vor avea niciun « rezultat».

# * Zilele tratatului delà Bucureşti însemnau apogeul domniei Re­ gelui Carol I. Acel care, tânăr de 27 ani, acceptase situaţia de vasal al Sultanului, bătrân venerabil şi venerat acum, vedea pe trimişii tuturor ţărilor ce fuseseră odată ale Padişahului, venind în Capitala sa să afle pacea cea dreaptă. Intr'o viaţa de trei sfer­ turi de veac ştiuse deopotrivă să aibă curaj şi să aibă răbdare, ştiuse să fie inflexibil şi ştiuse să ierte. Dar mai presus de toate ştiuse să iubească. Căci a iubit profund poporul acela necăjit care 1-a chemat din depărtări şi a cărui soartă a modelat-o în tăcere, ca un sculptor medieval lucrând decenii la o catapeteasmă. Căci nu a fost iubire năvalnică iubirea sa, ci iubire de părinte grav, de care copiii se apropie cu sfială, miraţi poate că zâmbetul nu înfloreşte nici când la colţul gurii. Iar zilele de trudă grea şi nopţile de veghe, copiii nu au de unde să le ştie î

ALEXANDRU EM. LAHOVARY O IMAGINE A REGELUI CAROL I In 1899, la Liceul Naţional din Iaşi, cu d. Weitzecker, profe­ sorul nostru de italiană, ne ocupam de prosodia franceză şi în­ cercam a compune ode în limba lui Racine. Cursul de italiană era facultativ; îl urmam patru elevi din cei nouăzeci ai clasei a şasea, şi aceştia patru ne străduiam să luminăm plictisul bătrânului nostru maestru cu câteo rază de soare. Astfel, făcând versuri franţuzeşti, am învăţat a iubi Divina Comedie. La sfârşitul carierei profesorale se afla şi d. Burlă, vestit între atâtea generaţii ale Academiei Mihăilene pentru severitatea lui şi prea cunoscut pentru activitatea sa la « Junimea » şi la « Convorbiri literare ». Omer al său dormita acum destul de des şi, când se trezea, zâmbea posnaş. Minerva cu ochii glauci şi Ahile cel iute de picior erau prilej pentru celebre « digresii ». Bucuria mea era când d. Burlă trecea delà vreo blestemăţie a divinilor locuitori ai Olimpului la gramatica românească şi la politica Regatului. Astfel am ascultat şi eu dizertaţia sa filologică despre ac şi aţă şi despre transformarea lui anas-anatis-anatem latinesc în raţă românesc. Cum vânătorul Burlă era la epoca aceea destul de blând cu uce­ nicii lui de elenă, ne-am încumetat să-i adresăm cuvenita epi­ gramă:

Trecurăm limba lui Omer Cu bine, an de an, Ca raţele lui domnu-Burlâ Prin iazul Beldiman.

— Destul de slabă strofă! a declarat d. Burlă, privindu-ne cu ochii lui vioi pe sub sprâncenele-i stufoase. Tot aşa de puţin bună O IMAGINE A REGELUI CAROL I cât cele O sută una fabule ale d-lui Gheorghe Sion, membru al Academiei. Unul dintre cei care găseau o adevărată desfătare în digresiile bunului nostru dascăl, si-a adus aminte de faimosul vers al aceluiaşi Gheorghe Sion şi 1-a rostit cu glas tare :

O, vorbiţi, soriţi româneşte...

— Pentru Dumnezeu! a exclamat d. Burlă, ce notă pui dum­ neata domnului Sion pentru acest soriţi? — Patru, domnule Burlă. — Foarte bine, a reluat profesorul nostru ; dumneata dumnisale patru şi eu dumnitale opt. Opt — la limba greacă, bine-înţeles. — Insă epigrama^ tot puţin bună rămâne, a urmat el zâmbind. Şi a trecut mai departe, în arcanele gramaticei româneşti; după care s'a abătut şi la ortoepie. — Cum spui adresă, spune vitesă, ne povăţuia el; şi cum spui ursită, spune vizită. Replica la vizită a fost o altă epigramă, pe care, însă, nu i-am comunicat-o :

îşi făcea vizitele Cu câteo nepoţică: El cât Trisfetitele, Ea cât o pisică

Intre asemenea îndeletniciri şi preocupări ciudate ale tineretului şi profesorilor de atunci, se alcătuia acea atmosferă cu totul spe­ cifică laşului intelectual, din care au ieşit « Convorbirile », « Con­ timporanul », « Evenimentul Literar » şi « Viaţa Românească ». D. Burlă nu uita să zâmbească subţire şi cătră politica vremii, alcă­ tuită, cum se ştie, din multă vorbărie goală. Patriotismul de vorbe pe de o parte, criticile împotriva bătrânului rege Carol, pe de alta, îi exercitau verva. Astfel profesorul nostru de greacă mi-a conturat întâi perso­ nalitatea marelui rege. Venit într'un Stat aşezat pe moravuri levantine, între politician! pasionaţi şi vicleni, acest prinţ apusean reprezintă onestitatea şi datoria, ne spunea d. Burlă. Nu poporul, care-i bun şi cuminte, nu stările economice precare, nu problemele externe alcătuiesc greutăţile operei lui, ci pătura conducătoare, cu atât mai lacomă cu cât e mai puţin evoluată. Urmărind puterea, adică bugetul, partidele de opoziţie nu pregetă să atace chiar pe suveran, acela care reprezintă ordinea în prezent şi speranţa în viitor. Cu această imagine a regelui nostru cel dintâi am părăsit liceul. Ea s'a păstrat în mine lămurindu-se, — căci sufletul digresiunilor d-lui Burlă trecuse în noi. înainte de a avea bucuria să mă înfăţişez eu însumi suveranului, cunoscusem ceva din forţa lui şi prin regina Carmen-Sylva, care-mi făcuse onoarea de a mă chema în 1906. Regina îmi vorbise de augustul ei soţ într'un chip care întregea prelegerile dascălului meu, adăogind câteva trăsături vii şi fine despre prinţişorul cel tânăr Carol. In 1909, cu prilejul serbărilor semicentenarului Universităţii din Iaşi, am fost invitat la Curte în calitatea mea oficială de director al Teatrului Naţional. Atunci, la o serată, am fost prezentat regelui şi nu m'am mirat că Maje- statea Sa, în loc să se intereseze de repertoriu şi actori, a binevoit să mă întrebe ceva despre ultima mea carte, făcând câteva obser­ vări plăcute şi adăogind că are simpatie pentru expresiile populare şi cuvintele vechi. A citat chiar unele din aceste expresii şi cuvinte, ceea ce a contribuit să dea tânărului scriitor de atunci oarecare încredere în sine şi să-i prilejuiască mai ales o mare bucurie. Ceea ce de altminteri tânărul ştia (prin d. Burlă) că şi era cu deo­ sebire în intenţia Majestăţii Sale. MIHAIL SADOVEANU PROFIL SEVER

— NOTE MARGINALE PE-O CARTE VECHE DE MEMORII —

In Memoriile Regelui Carol I, de-o incomparabilă substanţă umană, monarhică şi istorică, se află câteva amănunte, câteva schiţări, câteva sumare indicaţii de personaje şi decor, prea puţin probante în aparenţă. Mai mult anecdotice şi mai mult în treacăt notate. Dar atât de vii şi directe, atât de plastice (poate involuntar plastice, ceea ce le măreşte încă valoarea), încât situiază întemeie­ torul Dinastiei în epocă şi în moravurile autohtone, mai desă­ vârşit decât cine ştie ce laborios studiu în trei tomuri compacte, cu pusderie de citate şi trimiteri. Cunosc. Anecdotica şi memorialistica farmecă în deosebi pro­ fanul. Savanţii specialişti la consultă circumspect, delà distanţă, prin recile lentile ale ochelarilor, cu un legitim scepticism. In strictul adevăr istoric, introduc elemente suspecte şi subiective, drojdia animozităţilor şi pasiunilor încă nedecantate, pledoarii şi rechi­ zitorii de Curte cu Juri în faţa posterităţii. O dată calendaristic precisă, un document parafat, textul întărit cu groase şnururi de mătase şi alte peceţi — nu constitue oare mult mai preţioase izvoare, cu mult mai temeinice chezăşii de obiectivitate ? Totuşi, ca profan, ca scriitor atras prin vocaţie de aspectul fluid al vieţii, de moravurile şi caracterele care exprimă o epocă măcar tot atât de pregnant ca un monoton izvod de documente scorojite în colbul arhivelor, mă simt întru totul alături de Mé­ rimée. Vă amintiţi cuvintele care deschid a sa: Chronique de régne de Charles IX? « Je n'aime dans l'Histoire que les anecdotes et parmi les anecdotes je préfère celles où j'imagine trouver une peinture vraie des moeurs et des caractères à une époque donnée ». Mérimée mai adaogă: « Ce goût n'est pas très noble ! ». Nu cred. Mérimée se autocalomniază. Predilecţia aceasta e conformă unui temperament şi unei aptitudini de a reconstitui din câteva elemente, oarecum după metoda lui Cuvier strămutată din paleontologie în istorie, o epocă, atmosfera, ideile şi pasiunile, problemele şi fizionomia unei societăţi, o lume care a dispărut, dar n'a trecut fără a lăsa urme. Este nevoie întru aceasta neapărat de-un raft cu tomuri şi de un fişier ticsit de hârtioare numero­ tate, clasate, compartimentate, până la plesnirea săltaraşelor ? Lui Cuvier i-a ajuns câteva vertebre fosile, un dinte, o rotulă — şi puţină logică susţinută de intuiţie. Poate şi de imaginaţie. Căci nici imaginaţia nu e un har de dispreţuit, chiar în cele mai aride domenii. Mai preîntâmpin încă o obiecţie. Ce înfăţişează acele Memorii ale Regelui Carol I, măcar ca atare, ca simple însemnări şi inter­ pretări subiective ? N'au fost scrise direct. Sunt anonime. Sunt anonime. Dar nu sunt apocrife. Autenticitatea lor a fost de mult desbătută şi dovedită. Martorul ocular a folosit un material intim şi imediat, suge­ stiv, informaţii inedite menite să desvăluie resortul secret al îm­ prejurărilor contemporane, reacţiile sufleteşti ale tânărului Dom­ nitor chemat să guverneze o ţară tânără şi turbure în timpuri turburi, îndoielile, întrebările, hotărîrile; jurnalul poate vorbit, poate povestit, poate spovedit, în orice caz netravestit şi neme­ şteşugit, al tragicului sbucium din care a luat fiinţă şi a prins temelie România Modernă. Autorul anonim, ce pare a fi fost dublat de o autoare ano­ nima, n'a săvârşit cu aceste Memorii o operă de măiestrită punere în scenă, cu premeditat joc de umbre şi de lumini pentru a re­ liefa anume atitudini statuare în anume situaţii, anticipând astfel posteritatea şi vizând posteritatea. Memoriile s'au rezumat la o operă de copist. Au consemnat împrejurări şi fapte, brut, delà zi la zi, adesea fără să întrevadă, fără să prevadă din egala lor în­ lănţuire, care evenimente vor căpăta în timp o importanţă într'a- devăr istorică, şi care se vor înmormânta delà sine în marea, ab­ soluta uitare. Pentru generaţia mea, cu rădăcinile copilăriei şi adolescenţei înfipte în ciclul anilor 1890—1913, când Domnia Regelui Carol I atingea apogeul, efigia austeră a venerabilului Monarh, aşa cum a crescut odată cu noi şi în noi, se suprapune şi se completează cu profilul sever, care apare în filigrană la fieştece pagină a ace­ stor Memorii. Când am deschis noi ochii şi a început a ni se cristaliza o conştiinţă, prestigiul Regelui Carol I, nu mai avea nevoie de apo­ logiile dascălilor de pe catedră, de discursurile ocazionale la 10 Mai şi de-o multiplicată iconografie care să ni-1 ţină veşnic pre­ zent în cugete. Era veşnic prezent în cugete. Se confunda cu tronul, cu dinastia, cu ţara, cu neamul, cu destinul nostru istoric, cu aspiraţii pe care încă nu îndrăsneam a le socoti atât de aproape de noi, ascunse în sâmburele viitorului. Mai reprezintă altceva, dincolo de victoriosul Comandant de oaste şi de încărunţitul Monarh, încărcat de ani, în scaunul re­ gatului. Mai reprezintă o conştiinţă fermă şi absolută, într'o lume cu nestatornicie fluctuaţii de conştiinţă. Acestea nu ni le spunea nimeni. Mai mult le presimţeam, decât le cunoşteam. Se vădea un contrast. Când cea dintâi şi mai de preţ virtute pe care contemporanii i-o atribuiau unanim Regelui Carol I, era înţelepciunea şi neclintirea înţeleptelor ho- tărîri, implicit, contemporanii mărturisiau astfel că în lumea lor şi în structura lor etică asemenea virtute se întâmpla a fi cu totul rară. Astfel, nu s'ar fi aflat la atâta preţuire. Abia târziu însă, deschizând paginile voluminoaselor Memorii delà urcarea pe tron până la serbarea încoronării, ni s'a lămurit ceea ce era nevoie să pătrundem până atunci. înţelepciunea şi fermitatea de caracter, n'au fost atributele vârstei. Nu s'au adâncit odată cu prestigiul unei venerabile şi glorioase Domnii, ca un reazăm şi un reflex proiectat din afară înlăuntru, cum se întâmplă adesea pe măsură ce anii seamănă fire albe în părul şi barba patriarhilor, imaculându-le prin aceasta anii de tinereţe cu ale lor slăbiciuni şi omeneşti şovăeli, făurin- du-le o nouă şi transfigurată personalitate. Istoria e plină de ase­ menea metamorfoze. Regele Carol I a fost excepţie. Lăuntric, anii nu i-au adaos şi nu i-au alterat nimic dintr'o personalitate dură şi transparentă ca diamantul. Şi aci, ne întoarcem la acele în aparenţă neînsemnate amă­ nunte ale Memoriilor, care îl definesc şi îl situiază în atmosfera epocii. Chiar delà început, după epica goană cu poştalionul, cu su­ rugii şi pocnete de biciu peste câmpuri, vaduri şi poduri impro­ vizate; chiar din clipa intrării în Capitală, un episod anecdotic fixează poziţia tânărului Principe în noua sa ţară, cu vechile ei datini şi inegale feluri de a fi. Să lăsăm cuvânt memoriilor: « Un regiment de ulani (?) mer­ gea în fruntea convoiului, apoi veneau Ministrul de Interne, Pri­ marul Capitalei şi Prefectul Poliţiei George Ghica; domnii Mayen- fisch şi de Werner urmau într'o a doua trăsură de Curte. « Convoiul trecu prin aşa zisa Sosea, loc de preumblare al societăţii bucureştene, unde infanteria de linie şi două batalioane de vânători formau spalier: la unul din ronduri era postat regi­ mentul de artilerie. îndărătul trupelor sta om lângă om mulţimea cât ţinea calea şi strigătele de ura ! se propagau fără sfârşit, după cum înainta trăsura Prinţului. « In curând se ajunse la bariera de accise a oraşului : casele însă, mai puţin decât modeste, şi pavajul îngrozitor nu păreau de loc a arăta ca Bucureştii să se fi numărat printre oraşele cele mai mari din Orient. « Pe trotuarele nesfârşitului pod al Mogoşoaiei, pe unde con­ voiul princiar trecea încet înainte, formau spalier gardele naţio­ nale : — caracterul militar al oamenilor se cunoştea însă numai după arme şi cartuşiere. « Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri covoare şi ghirlande; doamne în haine de sărbătoare aruncau din ferestre şi balcoane tânărului Prinţ, flori, porumbei şi poezii cu panglici tricolore. « Alături de una din casele pe lângă care trecea convoiul era postată o gardă de onoare cu steag. Prinţul întrebă pe însoţitorii săi : — Qu'est qu'il y a dans cette maison ?... Generalul Golescu răspunse cam încurcat : — C'est le palais... «Prinţul Carol crezu la început că nu înţelesese bine şi în­ trebă cu îndoială : — Où est le palais ?... Ceea ce puse pe Gene- ralul Golescu în mai mare încurcătură. Arătă spre casa simplă cu un singur etaj. « Chiar şi înaintea acestui aşa zis Palais, pavajul era nespus de primitiv: Prinţul era atât de sguduit în trăsură, încât cu greu se putea ţine nesgâlţinat şi în linie dreaptă. « Intr'acestea convoiul ajunsese în Piaţa Teatrului unde erau case mai mari...» Mai este nevoie să citim printre rânduri ? In mai puţin de o singură pagină se află indicată prefaţa unei Domnii, atmosfera României de atunci, contrastele, rezistenţele cu care va avea de luptat tânărul Principe şi după obştescu-i sfârşit, întreaga sa Dinastie. Era bună ţara, însufleţită, ospitalieră, bucuroasă că-şi primeşte un Principe de obârşie veche care să curme zavistiile de datină din jurul scaunului domnesc. Dar dincolo de entuziasmul spontan al norodului, de pitorescul cam oriental al oştirii improvizate cu oameni care au încins cartuşiera peste straiele de toată ziua; dincolo de steagurile desfăşurate la ferestre, de flori, ghirlănzi, porumbei, poezii şi panglici tricolore, pe Podul Mogoşoaei se iţea realitatea cealaltă a ţării. Casele ticăloase de vălătuci, alături cu palatele luminoase şi pavoazate. Iar aceste palate ale proti­ pendadei locale, fie de baştină, fie de mai proaspătă provenienţă, se înălţau trufaş în contrast cu umilul Palat domnesc, pentru a sublinia puţina consideraţie la care ajunsese Scaunul Ţării, lipsa noţiunilor de durată şi de autoritate. Mai urmează Memoriile, după câteva pagini: « Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Go­ lescu. Statul a cumpărat-o cu 15 ani înainte. După ce a servit pe rând ca şcoală militară, cazarmă, spital şi comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară. « Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute. Sub domnia Prinţului Cuza ele fuseseră din nou şi cu gust mobilate cu mobilă delà Paris. «Prinţul Carol ocupă odăile delà Nord, în faţa cărora era o mică clădire de gardă... Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă murdară, deşartă, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau prin noroiu... ». Iată aşa dar celălalt contrast. încăperile Palatului cu mobile de gust şi de preţ, delà Paris. Afară, pe ferestre, priveliştea mai­ danului unde şi-a găsit popas o şatră de ţigani, cu toată larma respectivă, cu porcii şi orătăniile tăvălindu-se 'n smârcuri. Un palat domnesc nu merita mai mult, după prea cunoscutul şi acceptatul destin al hospodarilor vremelnici a căror trecere în scaunul ţării dura adese numai câteva săptămâni. Deoparte şi de alta, mai semeţele curţi particulare, stăteau mărturii ale unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă din vremuri să-şi înfrunte Domnii şi să-i răstoarne când nu-i mai erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să unel­ tească pe alte căi, la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Nu pare astfel simbolică, strădania noului Prinţ, de a se ţine drept şi nesgâlţinat, în carata cu roţile hurducate pe bârnele de lemn de pe podul Mogoşoaiei ? Toată Domnia-i de această grijă a fost stăpânită. Să se ţină tare şi drept, în pofida drumului desfundat şi plin de hârtoape. Şi grija de mai târziu, a întregei Dinastii, n'a fost alta, căci nu alta i-a fost misiunea. Nu vedem ţara de atunci şi oamenii de atunci, în prea negre culori. Aşa ne-au apucat vremurile. Aşa ne-au plămădit. Cu bune şi rele, cu multe nestatornicii şi inegalităţi, cu sufletul şi gândul pe buze, cu un mare dar al improvizaţiilor. De abia se adâncea procesul de contopire între Orient şi Occident. La mobilitatea şi fatalismul nostru temperamental, la contrastele de mai veche dată între huzurul unei clase latifundiare şi besna păturii ţără­ neşti atât de îndurerat zugrăvită tocmai de un vlăstar al neamului golesc, Dinicu, se adăugea efervescenţa occidentalizării cu mare viteză şi de suprafaţă, surprizele unei prea vertiginoase asimilări, crizele de indigestie — dacă se pot numi astfel ! — acel ciclu delà începutul României Moderne, cu aspecte dramatice şi comice, când împrumutam cu entuziasm costume şi idei, vocabular şi mobile, programe politice şi monoclu. Contrastul era pe stradă. Criza era în suflete. O criză de cre­ ştere, de adaptare, o lepădare primăvăratecă de blană pentru a prinde păr nou. Iar în această epocă de schimbare, ştim bine că până şi nobilele vietăţi ale codrului, arată urît, costelive şi nă­ pârlite. Prin ce miracol, un tânăr Principe cu formaţia occidentală, cu aspre şi reci tradiţii de familie, cu geometrice concepţii de viaţă si de misiune monarhică; prin ce miracol avea să reziste clima­ tului din noua sa patrie, acelei învăluitoare toropeli orientale, fa­ talismului şi delăsării ce supravieţuiau sub fracul de cel mai proas­ păt şi impecabil croiu occidental ? Şi mai ales prin ce miracol, salvând din toate meandrele evenimentelor, avea să-şi menţină prestigiul, tronul, coroana, dinastia? Miracolul s'a săvârşit. Şi a fost cu putinţă, prin legea con­ trastelor, prin acea fermitate interioară, prin echilibrul sufletesc, prin austera concepţie de viaţă şi de domnie care după ce a con­ trariat moravurile şi tradiţiile României delà mijlocul veacului trecut, după ce a iscat protestări şi murmure, după ce a ridicat împotrivă-i coaliţiile protipendadei politice cu palate mai vechi şi mai nouă, după ce-a lăsat să se istovească toate, le-a biruit, mlădiindu-le, domesticindu-le. N'a fost uşor. Câţi oare, în aceleaşi împrejurări, ar fi izbândit ? Tenacitatea concentrată a acestei voinţe de victorie, o aflăm tot cu o valoare de simbol, în alt capitol al Memoriilor. De astă- dată e vorba de o parte mai omenească din viaţa întemeietorului de dinastie. Chiar din primele luni ale domniei, după o călătorie pe Valea Prahovei, în Iulie 1866, inima îi rămăsese la locurile singuratice din preajma mănăstirii Sinaia. Descripţia călătoriei s'ar cuveni amintită celor ce străbat astăzi şoseaua cu o sută de kilometri pe oră, fiindcă odată cu distanţa parcursă în spaţiu, le-ar înlesni să parcurgă şi o distanţă în timp, îndărăt, în negurile României de-atunci. Povestesc Memoriile: «Revărsările de apă din anul 1865 au stricat multe poduri de piatră, aşa că drumul duce adesea prin albia râului plin de bolovani. Dincolo de Comarnic, unde drumul trece sus, deasupra Prahovei, pe o coastă de munte, apa a ajuns greu de trecut şi chiar primejdioasă din pricina însemnatelor prăbuşiri de teren. Dar dibacii surugii trec cu căişorii lor neobosiţi prin cele mai năprasnice locuri; în curând se deschide valea şi singurateca mă­ năstire Sinaia se arată ochilor... Deodată încep să sune clopotele. Trăsura Prinţului era pândită de sus, din turnul mănăstirii. Căi- sorii obosiţi de alergarea repede pe-un suiş necurmat, urcă ane­ voie drumul spălat de apă spre colina mănăstirii. « In curte, călugării cu stareţul şi diaconii în haine de sărbă­ toare îşi primesc Prinţul: i se prezintă crucea şi Evanghelia să le sărute. După un scurt serviciu în biserică, Prinţul e condus în modestele chilii ale mănăstirii, şi fiindcă sunt ceasurile 7, se serveşte o cină. Lista nu e tocmai bogată: mămăligă, păstrăvi şi pui. Pâine aduseseră călătorii cu dânşii, căci — prin partea locului nu se găseşte...» Nu e ca o călătorie în afund de Veac ? Şi nu subliniază Memo­ riile încă un contrast, între Capitala mobilelor delà Paris şi pu­ stietatea schitului unde prin partea locului nu se pomenea de pâine ? In acea frumuseţe neştiută de nimeni, tânărul Domnitor, îşi pusese gând să ridice adăpost de odihnă şi de refugiu. Dar cât de prudent lăsa să-i crească gândul, cât de îndelung 1-a mân­ gâiat până să purceadă la faptă ! De câte ori îl istovea arşiţa Ca­ pitalei şi asprele îndatoriri ale cârmuirii, ca un fiu al ţinuturilor de munte ce era, cu nostalgia codrului şi a apelor sunătoare, îşi făcea drum, ba pentru o călărire în zori, ba pentru vânătorile de urşi, mistreţi şi lupi. Alegea locul, chibzuia, măsura, socotea. Iar când a început să sape temelia, în povestea acestei zidiri a Castelului Peleş, se repetă ciclul întregei sale Domnii. Presă­ rată de obstacole, de lupte cu adversităţile locului şi ale timpului. Pe dedesubt sbucneau isvoarele de sub casma; pe deasupra mă­ turau puhoaiele ploilor. Apele au fost stăvilite, temeliile s'au în­ firipat. A izbucnit războiul delà 1877—1878. Tot ce a fost înălţat, s'a năruit. Târziu după victorie şi încheierea păcii, întors din coliba delà Poradim, mai dârz s'a înverşunat Domnitorul Carol I să-şi ridice meritatul, adăpost al alinărilor. Urmăriţi în Memorii, cu ce mândră înlăturare a oricărui ajutor din vistieria vlăguită a Ţării ! Ca orice muritor de rând, se strâmtorează, îşi împuţi­ nează cheltuelile, amână, revizuieşte planurile, le ajustează la pu­ terile sale — pentru ca abia la 1883, să se învrednicească a intra în adăpostul viitoarelor bătrâneţe, în sfârşit creştineşte sfinţit. Din paginele Memoriilor, răsleţele însemnări care urmăresc delà an la an zidirea Castelului Peleş, mi se par tot atât de pre­ ţioase ca episoadele războiului pentru independenţă. Acolo apare Domnitorul, Comandantul de oaste, diplomatul. Aci omul. Omul, completându-i pe ceilalţi. Omul de-o aspră linie şi de-o verticală ţinută, pe care nu-1 clatină, nici nu-1 înmlădie orice suflare a vânturilor ostile din afară. Profilul acesta sever, se proiectează pe fresca istoriei noastre de-o jumătate de veac. Prin imobilitatea sa, face contrast cu svâr- colirile, cu asalturile, cu clocotul societăţii româneşti, într'un ne­ curmat şi dureros proces de aşezare. Rege, ne-a cârmuit desti­ nele, adeseori scăpându-ne de duhul autodistrugerii care săpa în noi. Om, ne-a stat un singuratec şi inaccesibil exemplu de tărie şi tenacitate, poate străin firii noastre spontane şi meridionale, dar prin aceasta chiar, silindu-ne în unele ceasuri de cumpănă să ne revizuim cugetele şi să ne admonestăm. Nu era nevoie să ne mustre. Mustrarea năştea delà sine, în noi. O asemenea altitudine morală a fost tot aşa de hotărîtoare întru statornicirea unei Dinastii pe veci de veci, cât a însemnat coroana rece, de oţel, făurită din ţeava tunurilor capturate pe câmp de războiu. CEZAR PETRESCU REGELE CAROL I ÎNTR'O INTERPRETARE FILOSOFICĂ

Cei 48 de ani de domnie ai Regelui Carol I au constituit nu numai epoca în care se organizează instituţiile Statului nostru modern, dar şi aceea în care cultura noastră spirituală cunoaşte un avânt neegalat mai înainte. Cercetătorul care compară starea feluritelor discipline ştiinţifice, a literelor şi artelor înainte de urcarea Princi­ pelui Carol pe tron şi după încheierea rodnicei sale domnii, nu poate să nu constate întinderea şi valoarea transformărilor obţinute în acest interval de timp. Istoria şi filologia, ştiinţele naturii şi ale omului cunosc acum un avânt sprijinit de acea preocupare de cunoaştere a ţării, a pământului şi a poporului, făcută cu scopul de a pune în valoare tot ce ne aparţine şi poate intra ca un element fecund în sinteza unei civilizaţii româneşti moderne. Nu s'a arătat încă în deajuns cât de mult datoreşte elanul culturii spirituale a României noi primului ei Rege. Cercetătorul care va întreprinde într'o zi caracterizarea epocii de renaştere legată de numele Regelui Carol I, va trebui să se întrebe ce datoreşte cuvântului şi exemplului său şi acea formă supremă a culturii naţionale, care este filosofia ei. Se va vedea că şi aci unele din cele mai însemnate manifestări ale timpului au folosit îndemnuri desprinse din conştiinţa regală. îndată ce s'au putut face primele însumări de rezultate, din primul moment al sintezei filosofice, ceea ce apare este valoarea morală a caracterului Regelui. Când în 1897, Titu Maiorescu redactează introducerea celui de-al doilea volum din ale sale Discursuri parlamentare, el zugrăveşte cu respect în persoana Re­ gelui, marile lui calităţi, « tenacitatea în urmărirea ţelului, răbdarea ş i indulgenţa sa, înălţarea peste orice sentiment de răzbunare, REGELE CAROL I ÎNTR'O INTERPRETARE FILOSOFICĂ 303 neobosita regularitate în îndeplinirea zilnicelor datorii », într'un cuvânt caracterul său. Problema caracterului este cea mai vie, cea mai acută în miş­ carea începătoare a filosofiei româneşti. In jurul ei se poate încerca înţelegerea ca o totalitate, a mişcării care poate fi prezentată ca o primă filosofie inspirată de nevoile locale. Principiul de pedagogie naţională al caracterului este recunoscut de Regele însuşi, ca acela de care avea mai multă nevoie o cultură smulsă din făgaşurile ei tradiţionale şi îndrumate către destine noi. Astfel, când în ziua de 13 Mai 1906, profesorimea ţării adresează felicitările ei Regelui omagiat de întreaga ţară cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie, Suveranul răspunde cu toată greutatea pe care o putea adăuga unor cuvinte regeşti, propriul exemplu al vorbitorului. « Nu uitaţi — a spus Regele — că, mai mult decât talentele, carac­ terele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală numai le poate apăra de învingere şi nimicire ». Cuvintele acestea stau la origina unei întregi doctrine. Ele au fost însemnate de d-1 C. Rădulescu-Motru, pe atunci tânăr pro­ fesor de filosofie, în fruntea lucrării sale Puterea sufletească, una din puţinele sinteze filosofice originale apărute în literatura română, în anii dinaintea războiului. Tema acestei importante lucrări o alcătueşte tocmai problema caracterului. Puterea sufletească este, în primul rând, a voinţei, capabilă să transforme mediul natural. România modernă intrând în sfera civilizaţiei apusene, organi- zându-se adică în vederea supunerii şi folosirii intensive a mediului ei natural, îşi găsea astfel o primă expresie filosofică. Dar pentru formarea voinţii creatoare în luptă cu rezistenţa naturii, exemplul oamenilor mari are valoarea cea mai mare. De sigur că prin refe­ ri nţă la pilda Regelui, scrie acum filosoful român : « Pentru popoarele care se găsesc în epoca de pregătire a culturii lor, oamenii de caracter sunt de mai mare valoare decât oamenii de idei, pentru motivul că rolul acestor oameni nu se poate înlocui, pe când rolul oamenilor de idei se poate într'o largă măsură înlocui prin împrumut delà alte popoare cu o cultură mai înaintată. Ideea inovatoare duce conţinutul său şi dincolo de graniţele ţării în care ea s'a produs, pe când exemplul faptei de caracter este aproape neînţeles de poporul care împrumută. Fapta este mai strâns legată de condi- ţiunile particulare ale mediului în care s'a produs; despărţită de aceste condiţiuni, ea pierde mult din puterea sa de sugestiune ; pe când ideea este mai liberă sau, în orice caz, ea este legată de con­ diţiuni mai generale. Popoarele puternice, care stau în fruntea culturii omeneşti, au nevoie de idei noui, tot aşa de mult ca şi de fapte de caracter exemplare; popoarele mai tinere însă au nevoie de caractere mai mult decât de idei ». Şi pentru a sublinia mai bine unul din izvoarele de inspiraţie ale acestor luminate gânduri, filosoful român încheie : « Din cauza acestei diferenţe, fiece om po­ litic prevăzător sfătueşte pe fiii patriei sale să cultive caracterul mai mult decât talentele. Acesta a fost şi sfatul M. S. Regelui Carol I ». După alţi câţiva ani delà aşternerea pe hârtie a acestor rânduri, d. C. Rădulescu-Motru este solicitat de cunoscuta Revue de Paris să scrie un studiu asupra personalităţii Regelui Carol I. Articolul apare în numărul delà 1 Noemvrie 1913 al revistei franceze şi reprodus, în versiune românească, în trei numere din Noua Revistă Română, Oct.-Nov. 1913. Ceea ce se impune acum gânditorului român, în studiul personalităţii Regelui, este nu numai proba şi valoarea exemplară a caracterului Său, dar acea structură sufle­ tească a civilizatului, plin de încredere în cursul firesc al fenome­ nelor. Regele înmulţise acum marile sale merite, prin acţiunea armată şi diplomatică a campaniei din Bulgaria, încheiată prin Pacea din Bucureşti. Meritul acestei acţiuni provine din mentali­ tatea civilizatului, care se lăsase călăuzit de o prudenţă şi un tact izvorîte din încrederea acordată logicei interne a istoriei : « Regele Carol I, scrie d. Rădulescu-Motru, are o mentalitate cu totul opusă Balcanicilor. In toată viaţa sa de domnie, el a crezut că determi­ nanta evenimentelor politice sunt de căutat în puterea principiilor şi nu în voinţa indivizilor. Pentru indivizii cari joacă rol pe scena politică, Regele Carol I a avut totdeauna o persistentă indulgenţă, dar respect propriu zis n'a avut decât în faţa principiilor, şi mai ales a principiilor pe care se bazează cultura modernă europeană. El ştie cam cât valorează voinţa şi dibăcia individuală faţă de logica imanentă a lucrurilor... In opunere cu mentalitatea balcanică în care logica extraordinarului joacă un aşa de mare rol, mentali­ tatea Regelui Carol I este aceea a omului politic occidental, care se bazează în primul rând pe determinismul natural al istoriei ». Se poate spune, în lumina acestor reflecţii ale contemporanilor, că abia prin pilda Regelui Carol I îşi capătă soluţie problema care, REGELE CAROL I ÎNTR'O INTERPRETARE FILOSOFICĂ 305

în a doua jumătate a veacului trecut, a neliniştit pe aţâţi gânditori români. Când, încă înainte de 1870, Titu Maiorescu formulează renumita sa critică împotriva reformelor .grăbite ale societăţii româneşti, nu s'a văzut limpede ce soluţie se putea recomanda, faţă de incontestabilele neajunsuri ale momentului. Drumul îna­ poierii către formele depăşite nu putea fi preconizat de niciun bărbat politic cu simţul răspunderii. Regele a văzut atunci că reforma internă a omului era singura cale cu putinţă. Şi într'o viaţă exemplară, bogată în virtuţi ale caracterului şi ale minţii, a înfăţişat tipul omenesc de care tânăra civilizaţie românească avea mai multă nevoie. Greutăţile începutului de domnie trebue să fi fost de mult uitate, când Regele bătrân va fi resimţit o adâncă mângâiere, constatând că sensut vieţii şi personalităţii sale fusese în cele din urmă înţeles. TUDOR VIANU UN REGE AL MĂRII

întâmplările istoriei s'au însărcinat, parcă ele singure, să scoată la iveală încă delà început acea trăsătură, necunoscută altor voievozi români, şi care a însoţit întreaga domnie a Regelui Carol I. Ele au vrut ca întâiul nostru Domnitor, întemeietor de nouă dinastie, să ne vie de pe apă. Ni-1 trimitea Dunărea, delà izvoarele ei, ca un dar unui popor, care din moşi strămoşi se trezise şi-şi făcuse pentru toate timpurile aşezare aici, pe valea delà guri. Frumoase erau cuvintele, pe care Ministrul Lucrărilor Publice de atunci le rostea în ziua de i Iulie 1898, la ţărmul Mării, cu prilejul botezului vapoarelor « Regele Carol I » şi « Principesa Maria », dar ele aveau şi un înţeles mai adânc, uşor de pătruns abia de noi, cei de astăzi, când privim îndărăt, peste tot ceea ce a urmat: «Au trecut 32 de ani, Sire, într'o zi de primăvară, la cealaltă extremitate a ţării, un vas mic cu flamură străină, acosta nu departe de podul lui Traian şi dintr'însul, pe neaşteptate, debarca un tânăr principe, Cărui România Ii încredinţase desti­ nele ei ». Acel Domnitor avea menirea să facă din România o ţară de apă. El ne-a dat o Dunăre naţională şi un ţărm de Mare. Până la Carol I se vorbea ca din basme şi numai de oamenii care ştiau să întârzie între cronicile ţării, despre pânzarele cu cap de zimbru şi cu trei stele ale lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, că­ lătorite cu pânzele lor pentru totdeauna în trecut. Cu întâiul nostru Rege Românii au descoperit din nou şi au luat în stăpânire ne­ sfârşitele şi mişcătoarele drumuri ale Mării. Omul venit de pe apă ştiuse să le afle şi să le cucerească. Cine deschide « Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular », poate urmări aproape zi cu zi lupta diplo­ matică dată pentru Dobrogea, de când s'a ştiut, pe la începutul anului 1878, că cele trei judeţe basarabene nu pot fi scăpate. Cu cât creşteau durerea şi îngrijorarea înaintea acestei pierderi, grea pentru ţară şi tot atât de grea pentru Domnitor însuşi, se lumina înţelegerea şi se deschidea zarea către noul pământ alipit României. Prinţul Carol Anton, tatăl Domnitorului, scria fiului său la 7 Februarie 1878. Era părerea unei minţi cumpănite şi cunoscă­ toare a lumii şi a timpurilor, de care Suveranul ştia să ţie seamă: « Teritoriul neproductiv al Dobrogei, nu răsplăteşte de sigur pier­ derea Basarabiei ; totuşi Dobrogea, cu Constanţa dimpreună, se poate primi, deoarece dobândirea acestui port la Marea Neagră va fi poate de cea mai mare însemnătate pentru viitorul comer­ ţului României ». Era ca o mare întoarcere a Românilor pe malul drept al Du­ nării. Cam tot pe timpul când ne pregăteam să intrăm în Do­ brogea, porţile cetăţii Vidinului, de unde plecase spre Plevna Osman Paşa la izbucnirea războiului, ca să lovească atât de greu pe Ruşi, se deschiseseră trupelor române. Aceste trupe stătuseră luni de zile în mijlocul unei populaţii curat româneşti, pe care nu se aşteptaseră s'o întâmpine acolo. Pe clopotul bisericii din satul Kirimbeg, dăruit atunci de colonelul Iarca locuitorilor bă­ ştinaşi români, mai stă şi acum inscripţia turnată în acele zile cu amintirea duioasă şi eroică a acestui fapt. Românii puteau crede că ostile noastre aveau să rămână şi că ţara avea să se în­ tindă şi peste cele 50 de sate ale lor, în care lucrase pentru de­ şteptarea iubirii de neam şi de biserică proprie, Popa Dragsin bănăţeanul. Dar potrivelile diplomatice au vrut altfel. După ce tricolorul român s'a ridicat şi a fâlfâit câtva timp deasupra Babei Vida, ostile noastre au trecut dincoace de Dunăre şi au lăsat atâtea mii de Români, până astăzi, în judeţul Vidinului. Tot ce am luat cu noi a fost o poartă de fier, găurită de un obuz, pe care Prinţul Carol a cerut-o şi a aşezat-o mai târziu în Castelul Peleş. Făcuse o plimbare în Vidin, pe la Smârdan, în ziua de 6 Mai 1878, când inspecta armata cuibărită în Oltenia, sub ame­ ninţarea să fie desarmată de Ruşi, pentrucă nu li se îngăduia trecerea liberă şi fără soroc prin ţară. Frăţia de arme încetase. Iar noi nu ne-am putut însuşi alţi Români din dreapta Dunării, decât pe cei din Dobrogea. Proclamaţia din 14 Noemvrie 1878, dată delà Brăila de Domnitor, avea aceste cuvinte : « Locuitorilor de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân şi a lui Ştefan cel Mare, de astăzi face parte din România ». Iar înaltul Ordin de zi către armată, cu aceeaşi dată, amintea de-a-dreptul pe locuitorii români : « Ostaşi, în noua Românie voi veţi găsi o poporaţiune în cea mai mare parte ro­ mână ». In cele mai multe din textele regeşti ale timpului, pline de măsura şi de cuvântul răspicat al lui Carol I, se simte informaţia largă şi sigură a lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al războiului delà 1877. Nu vorbea politicianul, vorbea istoricul. întâia călătorie, pe care Domnitorul o face în Dobrogea, când vede pentru întâia oară şi Marea Neagră, începe la 14 Octomvrie 1879 şi ţine până la 20. Călătoria se face cu vaporul, cu « batelui » Ştefan cel Mare, delà Brăila la Isaccea, aşezată la poalele unei vechi ruini, şi până Ia Tulcea, clădită în amfiteatru pe înălţimile de pe mal, cu numeroase moschee şi minarete şi cu arhitectura turcească a caselor. Citind aceste descrieri peste care s'au aşter­ nut cei 60 de ani trecuţi de atunci, schimbând cu totul, vremu­ rile se întorc. Iată şi ploaia cu găleata, care aproape împiedică punerea pietrei de temelie a monumentului realipirii Dobrogei ! Astăzi a suferit şi el de cruzimile războiului din 1916 şi stă acolo, deasupra apelor, ca un mare schilod uitat de toţi. Iată luminăţia şi focurile de artificii, adevărata flotă a luntrilor pescăreşti venite de pe toate gârlele ca să-şi cunoască noul stăpân, care învinsese şi înlocuise pe Sultan, delegaţiile plecate din toate satele cu vest­ mintele şi graiurile lor deosebite ca într'o poartă a răsăritului, dată deodată de perete la o răbufnitură de vânt a istoriei ! Iată pe Domnitorul însuşi, aşa cum ni-1 păstrează chipurile Vremii, cu mustaţa subţire şi cu cele două barbete în lături, care-i lasă descoperită gura hotărîtă şi bărbia puternică, ascunse mai târziu în barba bogată ! Privirea lui ageră vede îndărăt, pe întâiul Zollern, care după ce se ciocnise la Nicopole cu Ienicerii lui Baiazid, îşi căuta drumurile întoarcerii pe aceste unde galbene, stăpânite de împăratul creştin delà Constantinopol şi de corăbiile Veneţenilor. O comunicare la Academia Română avea să-1 aducă din nou în amintirea locuitorilor şi localnicilor^ Dar aceeaşi privire vede înainte, tot ce trebuia început în aceste pământuri, care aşteptaseră 1800 de ani, frământate numai la răstimpuri de pasul cetelor războinice şi pustiitoare. Tocmai atunci comisia tehnică a aşezării hotarului de miazăzi al Dobrogei lucra la Silistra. Delegaţii români, Fălcoianu, Arion şi Olănescu, ţi­ neau necontenit în cunoştinţă pe Domnitor, chiar pe drum, unde era însoţit de ministrul lui de externe, Mihail Kogălniceanu, despre tot ce se urzea acolo, în acel cazan al uneltirilor şi al zâzaniilor, întâia comisie ne dăduse şi Silistra, pe când a doua încerca să ne împingă delà ea cât mai departe. In zarzavageriile din jurul oraşului şi pe înălţimea delà Arab Tabia, trebuia să ne mai zbatem odată şi în 1913, deşi mai fuseserăm pe acolo cu drepturi încă de atunci recunoscute. Ne gândiserăm din întâile timpuri la un pod peste Dunăre şi toţi cunoscătorii, străini şi Români, fuse­ seră de aceeaşi părere că el nu se putea ridica decât în faţa Sili- strei, « vis-à-vis de Chitschu », cum încearcă, stângaciu şi mirat, să redea textul vechiu acest popas de trăsuri şi de bărci al Călă­ raşilor, Chiciu, de peste apă de cetatea de unde Wulfila, Epis­ copul Goţilor, le dăduse în secolul al IV-lea întâia traducere în limba lor a Bibliei, şi era, în secolul celălalt, să plece Aeţiu, ca să birue pe Atila în câmpiile catalaunice. Dunărea deşteaptă pe aici ecouri de fapte mari şi cerea alte fapte mari. In ziua de 18 Octomvrie, Domnitorul e la Cernavoda, de unde începea calea ferată a Dobrogei, construită de o societate engleză numai decât după războiul Crimeei, ca să aducă delà Dunăre la Constanţa, fără ocolul şi nesiguranţa întâlnirii de ape destul de adânci pe la Sulina, cu taxele Comisiei Europene, grânele şi vitele Ţării Româneşti. Poate că atunci s'a închegat pentru în­ tâia oară în mintea lui Carol I gândul că podul cel mare al Do­ brogei trebuia aşezat în acest loc şi nu în altul, pentrucă el era chemat să lege în întâiul rând cu Marea, să fie un pod al Mării şi pe drumurile de demult bătute. Gândul podului pe la Chiciu n'avea să mai vie decât în zilele noastre. Lângă piciorul viitorului pod îl aşteptau pe Domnitor, ca o solie de taină, Tătari îmbrăcaţi în costume multicolore şi cu turbane pe cap, iar la o parte, cadâ­ nele cu feţe bine acoperite. II privea, numai ochi, pământul tur­ cesc al Dobrogei. La zece dimineaţa în aceeaşi zi, dus de un tren repede, Carol I are înainte, din pridvorul aceleeaşi gări în care mai coborîm şi noi până astăzi, aria largă şi plină de valuri a Mării Negre. România ajunsese la Marea care o aştepta. Zic « Memoriile » : « Prinţul, cum stă pe mal şi priveşte Marea verde şi frământată, simte deşteptându-i-se visuri despre viitoarea putere maritimă a României şi planuri înalte îi trec prin minte ». Acele visuri s'au împlinit şi planurile înalte de odinioară au um­ plut de o nouă viaţă românească aceste părţi de lume. Lângă pământul nostru voevodal, moştenire veche care trebuia păstrată şi îngrijită, se ivea acest pământ regal, ancorat ca la un cheiu la celălalt, cu încărcătura lui de nădejdi şi de probleme. Noi, cei de astăzi, putem să judecăm mai bine decât contemporanii, care erau urmăriţi de pierderea celor trei judeţe basarabene. Amin­ tirea Basarabiei împiedeca orice bucurie şi orice socoteli de viitor, pentru ridicarea nouei provincii. Regele vedea mai departe. Numaidecât după întoarcere, începe acea muncă iubitoare pentru Dobrogea, care era muncă pentru Dunăre şi muncă pentru Marea Neagră românească, dusă din acele zile ale unei tinere slăvi până în clipele din urmă ale unor ani obosiţi. Fapta, în care Regele Carol I intră ca într'o apoteoză, este întregirea Dobrogei vechi cu Dobrogea nouă, a Silistrei, dobândite încă delà 1878 şi apoi precupeţite cu ură, şi a Turtucaei româneşti, pe Dunăre în sus; a Capului Caliacra, despărţitor de climate, a Balcicului cu soare de miazăzi şi a Văii fără iarnă a ciobanilor ardeleni trans­ humanţi, delà Marea cea mare. întâiul nostru Rege este al în- tregei ţări vechi, fireşte, şi trecerea Lui s'a cunoscut deopotrivă pretutindeni, dar nicăiri El n'a avut rostul de începător şi n'a fost îngăduit să ducă până la capăt un gând, să zidească pentru veşnicie, ca în Dobrogea şi la hotarul românesc delà apele cele mari. Parcă nu s'a putut hotărî să plece dintre noi până n'a ro­ tunjit aici tot ce era de rotunjit şi pe. care se puteau rezema apoi, ca pe un stâlp de încredere, creşterile cele abia visate şi lăsate de soartă în seama celui de al doilea mădular al dinastiei. Grija dintâi a privit drumurile. încă din Mesajul Domnesc delà deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare delà 15 Noemvrie 1878 se aminteşte de «grabnica unire a sistemului căilor noastre ferate cu calea ferată Cernavoda-Kustendje ». « O reclamă imperios interesele noastre politice şi comerciale. Mini- sterul va supune maturii d-voastre chibzuiri cuvenitul proiect de lege întru aceasta ». La i Iunie 1882 se hotărăşte construirea căii ferate Bucureşti - Feteşti, la Dunăre. La 1 Iulie acelaşi an, guvernul este autorizat să cumpere calea ferată Cernavoda - Constanţa. Kustendje începea să se facă încet Constanţa. La 1896 se dau 8 milioane de lei pentru reconstrucţia căii ferate dintre Dunăre şi Mare. Cu un an înainte se inaugurase podul Regele Carol I. A doua grijă a fost acest pod însuşi. Intre toate marile lucrări, cu care Carol I şi-a împodobit domnia ca un adevărat Rege Constructor, Podul peste Dunăre a fost poate, aşa cum îi plăcea să zică şi a rămas delà El, cel mai aproape de inima Lui. Era ca un răspuns pe care îl dădea peste secole împăratului Traian, cu podul acestuia, înfiinţător de nouă ţară şi de nou popor, delà Turnu Severin; era măreţia faptei în sine, peste care-i plăcea să treacă, în cântecul de fier al vântului intrat în gratii şi în ză­ brele, cu trenurile repezi, cum îi plăcea să treacă pe sub urzeala lui albă, în alunecarea liniştită a yachtului regal; sau era cine ştie ce amintire copilărească delà râul abia ieşit din Pădurea Neagră? Era una din aceste pricini, erau toate la un loc sau altele, destul că Regele preţuia acest pod nu numai ca o creaţie unică tehnică a minţii româneşti, dar mai ales ca un simbol, legat pentru tot­ deauna de domnia Lui. încă din Octomvrie 1883 se deschidea la Bucureşti o expoziţie de proiecte pentru un pod peste Dunăre. In Mesajul Regal cu care se deschid Corpurile legiuitoare la 15 Noemvrie 1887, se aduce vestea că «în primăvara anului viitor vor începe lucrările podului de peste Dunăre delà Feteşti la Cernavoda, precum şi lucrările portului Constanţa ». Unele nu erau decât o întregire a celorlalte. La 10 Septemvrie 1889 Carol I se duce la Cernavoda şi la Constanţa, anume ca să arate că înţelege să se ţie de cuvânt şi să lege şi pe ceilalţi să fie de ajutor. El spune în cuvântarea delà prânzul oficial dat în cinstea Lui, aceste cuvinte, care sunt ca un fel de trecere între Constanţa veche şi Constanţa nouă: «In vremea depărtată vechiul Torni abia era cunoscut şi numai prin exilul lui Ovidiu, a cărui statue împodobeşte astăzi oraşul, acest loc a păstrat un nume în istorie. Sunt însă convins că noua Con­ stanţă va câştiga, într'un viitor apropiat, un renume european, şi că prin construirea podului peste Dunăre şi lărgirea portului, lucrări care vor fi în curând începute, schela sa va deveni una din cele mai însemnate ale Orientului şi un izvor de bogăţie pentru ţara întreagă ». Vorba poporului : Aurită I-a fost gura ! La 9 Octomvrie 1890 se pune întâia piatră la Feteşti, iar la 14 Septemvrie 1895 Podul Regele Carol I poate fi inaugurat. Unele din cuvintele rostite atunci sunt printre cele mai pline de orizont şi mai calde din câte fac marele lanţ al cuvântărilor, pro­ clamaţiilor, ordinelor de' zi şi scrisorilor publice de mulţumire ale marelui Rege şi care însemnau pentru El, nu prilej de oratorie şi mai puţin încă numai de vorbă, ci adevărate acte de Stat : « de azi înainte nimic nu mai desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care, prin vitejia ostaşilor noştri din războiul delà 1877, am împreunat-o din nou cu patria-mumă. Astfel vom putea da acestei provincii şi porturilor ei de pe ţărmul Mării toată îngrijirea Noastră, spre a lor desvoltare şi propăşire ». Şi mai încolo : « Aruncăm acum o privire mai departe pe Mare, pe această nemărginită cale de apă, unde se încrucişează nenumăratele dru­ muri ale mişcării întregei lumi, care răspândesc bogăţiile asupra naţiunilor. Prin portul delà Constanţa, podul peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într'un mod neaşteptat relaţiile noastre comerciale şi va asigura desvoltarea noastră maritimă ». A treia grijă a fost portul Constanţa şi toate lucrările de care se simţea nevoie, pentru ca să ajungă ieşirea la Mare a unei întregi ţări. încă delà 29 Martie 1885 se promulgă legea prin care se acordă guvernului 21 de milioane pentru îmbunătăţirea portului Constanţa şi 35 de milioane pentru construirea podului peste Dunăre şi Borcea şi pentru juncţiunea căilor ferate Bucureşti— Feteşti—Dunăre, cu linia Cernavoda—Constanţa. La 16 Octom­ vrie 1896 se făcea inaugurarea lucrărilor. In digul din larg se găseşte placa de bronz care vorbeşte de încheierea acestor lucrări peste aproape 15 ani, iar pe farul cel mare, discul uriaş cu por­ tretul în relief al Regelui Carol I, ca un ban pe măsura puterilor firii, cu care s'au împăcat vânturile Mării. L-a lucrat şi 1-a turnat Hegel, profesorul lui Paciurea, şi este întâiul chip al ţării, pe care binoclurile ofiţerilor de cart sau ale călătorilor de pe punte îl deosebesc în zarea coastei româneşti, când vasele arborează pa- vilionul nostru şi se apropie de această ctitorie regală. A fost fericit Regele Carol I în acea zi de 27 Septemvrie 1909, când, apă­ sând numai pe un buton, a pus în mişcare instalaţiile magaziei cu silozuri, care au început să-şi verse într'o undă de aur grâul în vaporul Iaşi al Serviciului Maritim Român, acostat în acest scop la cheiu, ca să fie cel dintâiu încărcat, şi încă prin mâna Suveranului, cu nouile mijloace de export. Portul românesc al Constanţei se născuse. Altă grijă a fost înzestrarea Mării cu o flotă de războiu şi cu una de comerţ. La 1882 apele noastre au primit cele dintâi două vase de luptă sau de şcoală, construite în Anglia, micul crucişător Elisabeta şi bricul Mircea. Ele au intrat, nu numai în istoria ma­ rinei, dar şi în istoria literaturii şi au servit cu cinste tot timpul domniei Regelui Carol, ca o gardă maritimă personală. Dacă întemeietorul României maritime n'ar fi suferit de rău de Mare, poate că atunci, aşa cum Şi-a ridicat, ca un semn al puterii Lui pe uscat, mândrul Castel Peleş, ar fi ridicat şi aici un vas amiral, care să-1 poarte pe valurile Mării Negre, câştigate neamului ro­ mânesc, şi să fie ca un semn al puterii Lui pe âpă. Numai Regina Elisabeta, care suspina în schimb după călătoriile pe Mare, şi-a înjghebat micul pavilion delà încrucişarea digului din larg şi a digului delà intrarea portului, unde pictorul Palatului a zugrăvit-o în fâlfâit de văluri şi în sborul alb al pescăruşilor. Astăzi statuia Ei de Jalea, la doi paşi de acel loc, îşi încordează strunele harfei elegiace şi vede cea dintâi, în fiecare zi, răsăritul soarelui. Pentru întâia oară, noul Stat român apărea în 1887 cu un pro­ gram de organizare a unui comerţ pe apă, aducând proiectul de lege pentru înfiinţarea Serviciului de navigaţiune. In expunerea de motive, raportorul, D. Sefendache, spunea: «O întristare mare însă cuprinde pe orice Român când vede apele noastre acoperite numai de bandierele bastimentelor străine. In adevăr, riverani ai celei mai importante părţi a celui mai majestos fluviu al Europei, riverani ai Mării Negre, proprietari ai mai multor râuri care ar putea deveni navigabile, şi cu toate acestea, pavilionul român este înfăşurat, el mai că nu se zăreşte. In anul 1885, au ieşit 1452 de bastimente, având un tonaj de 895.854; în această mulţime de bastimente, marina comercială a României era reprezentată numai prin trei corăbii, ducând 500 de tone ». Articolul i din lege avea această redactare : « Ministerul Lu­ crărilor Publice va înfiinţa un Serviciu de navigaţiune fluvială şi maritimă pentru transportul mărfurilor şi al călătorilor ». S'a socotit pesemne că această formă de viitor, care nu prevedea niciun termen pentru început, îngăduie toate amânările, pentrucă legea n'a fost aplicată. In 1890 Regia Monopolurilor Statului a înfiinţat un serviciu de remorchere şi şlepuri pe Dunăre pentru transportul sării în Serbia, iar în 1895 un serviciu cu întâiele vapoare de Mare, Meteor şi Medea. Dar printr'o lege din 3 Mai 1896 s'a înfiinţat pe lângă Direcţia Generală a Căilor Ferate Române o direcţie specială a Serviciului Maritim, iar prin legea din 10 Ianuarie 1906 această direcţie a trecut la Ministerul Lucrărilor Publice. Multe milioane i s'au pus la îndemână pentru construcţii de vase. O întreagă flotă de vapoare şi de cargoboturi româneşti, unele de întâiu ordin prin frumuseţe, bună primire şi iuţeală, umple cheiurile noastre şi plimbă pe toate mările pavilionul ţării : Meteor, Medea, Viitorul, Principesa Maria, Sulina, Dobrogea, Bucureşti, Iaşi, Turnu-Severin, Constanţa, Regele Carol I, România, împă­ ratul Traian, Dacia, delà Constantinopol, Pireu, Alexandria până la Rotterdam şi mai departe. Gândul regesc se împlinise. Regele Carol I putea să semneze liniştit, în hrisovul de botez al vapoarelor Regele Carol I şi Principesa Maria, la 1 Iulie 1898, următoarele rânduri, care erau o lozincă şi aproape un testament, după ce fuseseră un crez: «Delà luarea în stăpânire a Dobrogei, prin care s'a deschis României coastele Mării, trecut-au 20 de ani, în cursul cărora neîncetat, Eu şi Poporul Meu, ne-am gândit şi am muncit să nu lăsăm fără rod mijloacele puternice de propăşire, pe care le-am redobândit Ţării, în resbelul Independenţei, prin vitejia oştirii Noastre. După clădirea măreţului pod Regele Carol I, după punerea în lucrare a portului Constanţa, ajutat de Dumnezeu, am înfiinţat Serviciul Maritim al Statului Român, pentru a face un pas nou şi hotărîtor în desvoltarea noastră economică. Serbăm astăzi botezul vasului celui mai însemnat, Regele Carol I, care, împreună cu vasul Principesa Maria, asigură mersul regulat şi repede din Europa occidentală prin căile noastre ferate, spre ţărmurile orientale ale Mării Mediterane. Fie ca aceste vase brăzdând cale tot mai întinsă spre Orientul depărtat, să poarte cu bine şi cu fală steagul şi numele României ». Iar la 15 Mai 1905, la botezul vaporului România, adăuga: « Se susţine că viitorul este pe Mare. Fie ! In tot cazul, noi am dobândit prin Dobrogea, acest mărgăritar al Coroanei României, neatârnarea economică, legături libere cu lumea întreagă şi marina comercială. Sigur fiind că dânsa, împreună cu marina de războiu se vor înfăţişa pretutindeni cu vrednicie şi mândrie, urez noului vas călătorii pline de folos pentru ţară şi neîncetat îl vom însoţi cu strigătul: Să trăiască România!». Cea din urmă călătorie a Regelui Carol I a fost tot pe apă, aşa cum fusese cea dintâi, călătorie atât de aproape de călătoria cea mare, pentrucă s'a întâmplat în primăvara lui 1914 şi L-a dus până în vederea Mării, la pescăriile delà gura braţului Sfântu- Gheorghe. II însoţea până acolo înfăţişătorul altui rând de oa­ meni, legaţi de Dunăre şi Mare, şi punându-le pe altă cale la îndemâna Ţării, oamenii de ştiinţă, un hidrobiolog şi un organi­ zator de servicii de pescărie, ca d-1 Gr. Antipa. Acestuia Regele i-a răspuns încă din 1892, din întâia audienţă de cunoaştere la Castelul Peleş, după întoarcerea delà studii din străinătate, şi când tânărul plin de râvnă I-a vorbit despre planurile privitoare la Marea Neagră: «Viitorul este la Mare şi acolo trebue să ne afirmăm prin studii temeinice ». II înconjurau cele trei pături noui de Români, ieşiţi la iveală prin politica Lui a Mării : pescarii, marinarii şi cercetătorii, ingineri de construcţii de porturi sau navale şi hidrobiologi. O întreagă politică a Dunării şi o politică a Strâmtorilor dădeau României rosturi care-i sporeau vaza şi care-i cereau în acelaşi timp să stea cu o îndoită luare aminte de veghe la această mare răspântie de furtuni. Ochii bătrânului Rege, plini de toată lumina şi de toată umbra faptelor de putere cu bine scoase la liman şi a grijilor viitorului, se opreau cu drag asupra Principelui Moştenitor Ferdinand şi a întâiului acestuia născut, Principele Carol. Se găseau toţi de faţă în acea bogăţie fără asemă­ nare, de soare, de apă şi de verdeaţă, la hotarul de Mare al ţării, încredinţată mâinilor Lor vrednice. Putea să aibă încredere. Alţi umeri erau acolo gata, ca să ia sarcina şi s'o ducă mai departe. In barba Lui albă se juca vântul, pentrucă nu putea, nu-i dădea voie să tremure de altă pricină ! Poate că în aceeaşi adunare mai era şi altcineva de faţă, pe care ochii omeneşti nu puteau să-1 vadă. El începuse să urmeze pas cu pas tocmai pe cel mai mare între cei mari. Ii îngăduise să aibă, ca o încununare a unei vieţi, bucuria întregirii Dobrogei, pe care un prim-ministru filosof îl ajutase s'o ducă la capăt cu un an înainte. II păsuise să vie, pe un vapor alb, până în această linişte de margine de lume şi să-şi privească cea mai de seamă din zămislirile politice, în mijlocul muncitorilor de o viaţă şi al moştenitorilor. Călătoria Lui pe apă din celălalt Mai, de atunci 48 de ani, mai mulţi decât stătuse în scaun cel mai bogat îa zile dintre Voevozi, Ştefan al Moldovei cel Sfânt, se împreuna astăzi cu altă călătorie pe apă. Cu una intrase cu Dunărea în ţară şi în istorie şi cu cealaltă ieşea tot cu Dunărea, de pe pământ şi din fiinţă. Cârmaciul negru al acestei plutiri îşi făcea pregătirile. - Regele zâmbea, uitându-se la nepot şi la strănepot.

EMANOIL BUCUŢA MEDICINA IN TIMPUL REGELUI CAROL I Concomitent cu toate celelalte mari ramuri de activitate obştească, ce s'au desvoltat de-a-lungul unei domnii rodnice de o jumătate de secol, şi medicina a înregistrat — sub Regele Carol I;— o evoluţie şi impulsuri repetate, care au condus această" disciplină spre stadiul modern al zilelor noastre. Faptele, în domeniul medical, în perioada 1866—1914, au fost numeroase şi interesante. Până astăzi, istoriografia medicală nu le-a sistematizat încă; în multe privinţe există lacune de înregi­ strare. Prin contrast cu activitatea în alte ramuri ale ştiinţei, în artă, în literatură, în politică, în economia naţională, etc., activi­ tatea pe tărâmul medicinei — sub domnia lui Carol I — este încă puţin studiată. Vom căuta, în cele ce urmează, să desprindem caracteristicile şi înfăptuirile principale ale epocii, urmărindu-le din două mari puncte de vedere : a) mişcarea generală de idei şi concepţii, pe tărâmul sănătăţii publice, mişcare care şi-a găsit expresia concludentă în seria de legi, care s'au succedat între 1866 şi ajunul războiului mondial; b) înfăptuirile principale, grupate după capitolele cari constitue obiectul medicinei sociale.

I. EVOLUŢIA IDEILOR ŞI CONCEPŢIILOR SANITARE SUB CAROL I

A) SITUAŢIA SANITARĂ LA VENIREA DOMNITORULUI CAROL IN ROMÂNIA

In perioada începutului consolidării politice şi naţionale a ţării, recent înfăptuit prin unirea celor două principate, starea sanitară prezenta, în anul 1866, o situaţiune care în mod firesc rămânea sub nivelul existent în organizaţia altor ţări europene. In totalul ei, situaţia sanitară, la epoca de care ne ocupăm, era rezultanta acţiunii desfăşurate până atunci, pe două planuri de­ osebite, şi anume *) : a) Organizarea imprimată de perioada regulamentelor organice (reglementarea carantinelor, deci apărarea de epidemiile pustii­ toare ale primei jumătăţi a secolului trecut; comitetele sănătăţii, câte unul de fiecare principat; unele înfăptuiri de ocrotire materno- infantilă, de ex. Institutul Gregorian din Iaşi şi Institutul copiilor sărmani în Bucureşti ; câţiva medici sanitari şi un comitet zis al carantinelor; în fine, câteva instituţii de asistenţă socială, cum era Eforia caselor făcătoare de bine); în ce priveşte spitalele, Eforia spitalelor administra, la acea epocă, Filantropia (Iubirea de oameni), Pantelimonul, Colţea şi Institutul de naşteri. b) Mişcarea ştiinţifică, iniţiată încă de Kretzulescu (cu în­ cepere din 1839) şi continuată de Davila (ajutat mai târziu de profesorul Felix). De altfel, întreaga a doua jumătate a secolului trecut stă sub înrîurirea acestor trei personalităţi (perioada Kretzu- lescu-Davila-Felix), iar despre activitatea ştiinţifică desfăşurată în această perioadă, vom vorbi într'altă parte. In ceea ce priveşte organizaţia sanitară propriu zisă, vom releva câteva aspecte mai importante. La 25 August 1862, cele două administraţii sanitare ale Prin­ cipatelor (comitetele sănătăţii) fuseseră contopite într'o singură administraţie : Direcţia generală a serviciului sanitar, pusă sub con­ ducerea unui inspector general (Davila) şi a unui viceinspector (Felix) 2). In locul « protomedicilor » din Iaşi şi Bucureşti, e numit câte un medic şef, asistat de un consiliu de igienă. Pentru prima oară se numesc medici primari de judeţe. Tot în anul 1862, se înfiinţaseră consilii de igienă în Botoşani, Focşani, Galaţi, Brăila, Ploeşti, Craiova. Legea judeţeană şi legea comunală din 1864 au aplicat des­ centralizarea parţială şi în serviciul sanitar. Spitalele au fost puse

1) G. Banu, Sănătatea poporului român, Editura Fundaţiilor culturale regale, 1935, pag. 43 şi urm. 2) I. Bor dea, Serviciul sanitar al României şi igiena publică, 1924, pag. 40. sub conducerea autorităţilor judeţene. Comunele, la rândul lor, au primit o serie de atribuţiuni sanitare şi de ocrotire socială (de ex. îngrijirea copiilor găsiţi). Tot în această epocă s'au înfiinţat medicii de plasă şi s'au precizat normele pentru obţinerea dreptului de liberă practică a medicinei.

B) LEGIUIRILE SANITARE IN TIMPUL DOMNIEI REGELUI CAROL I

Atât a doua jumătate a secolului trecut, cât şi perioada delà începutul secolului curent, coincizând cu epoca imediat ante- mergătoare războiului mondial, s'au caracterizat printr'o serie destul de bogată de legi, în domeniul sanitar. înainte de a analiza sumar, legile mai principale, vom căuta să desprindem câteva caracteristici ale întregii opere legiferatoare, delà 1866 până la 1914. Această caracterizare generală se impune cu atât mai mult, cu cât întotdeauna legislaţia este traducerea concretă a preocupă­ rilor, tendinţelor şi concepţiilor de organizare.

I. CARACTERIZARE GENERALĂ

Legile sanitare au căutat, în etape, să adapteze — pe cât în­ găduiau posibilităţile şi realităţile sociale în România — serviciul nostru sanitar, progreselor care deveniau tot mai numeroase în domeniul igienei publice. In parte s'a reuşit, căci legiuirile noastre sanitare au vădit, delà una la alta, o serie de progrese, atât din punct de vedere tehnic, cât şi din acel al recrutării personalului şi al organizării administrative. In mod obiectiv, trebue să relevăm, şi lipsurile, în această legi­ ferare. Lupta împotriva bolilor infecţioase şi a bolilor sociale n'a reuşit să fie organizată conform cerinţelor. Situaţia personalului, din punct de vedere administrativ şi material, era precară; persista în special instabilitatea medicilor, în funcţiuni. O altă scădere consta în faptul că atribuţiunile de igienă pu­ blică, cu caracter exclusiv tehnic, au fost lăsate adesea în sarcina organelor administrative (prefecţi, subprefecţi, primari). Această imixtiune a organelor necompetente, în probleme sanitare, a dăunat mult. Mai ales, nu s'a putut realiza o continuitate de efort, cu toate intenţiile bune ale legiuitorilor succesivi.

2. STUDIU ANALITIC AL LEGILOR SANITARE

Putem deosebi trei momente importante, în evoluţia legislaţiei sanitare sub domnia lui Carol I: a) Legea sanitară din 1874, care constitue prima tentativă serioasă în acest domeniu (delà înfăptuirile din perioada Regula­ mentelor organice); b) Seria de legi dintre anii 18JJ—1908 ; c) Legea sanitară din 1910 (legea Cantacuzino), care înseamnă un foarte serios pas pe calea modernizării organizaţiilor de sănătate publică.

a) Legea sanitară din 1874

Elaborată în primii ani de domnie ai lui Carol I (înainte de războiul independenţei), această lege a căutat să armonizeze, pe cât posibil, cerinţele teoretice şi stările de lucruri reale, în general defavorabile la acea epocă 1). De altfel, legea a fost elaborată cu multă grijă, căci, precum relatează I. Felix 2), «în anii 1872 şi 1873, o comisiune de medici şi farmacişti, în care A. Fătu şi I. Felix au ocupat locul de ra­ portori, a fost însărcinată cu redactarea proiectului legii sanitare, care a fost primit de guvern, votat de Corpurile legiuitoare cu oarecare modificări şi promulgat la 8 Iunie 1864 ». In ceea ce priveşte principiile care au stat la baza legii, este de relevat că, luându-se ca bază organizaţia sanitară creată prin Regulamentele organice, aceasta a fost desvoltată şi modernizată. S'a menţinut centralizarea serviciilor sanitare, în mâinile mini­ strului de interne. Pe de altă parte însă, s'a lăsat consiliilor judeţene şi celor comunale urbane o înrîurire suficientă la votarea bugetelor. Aceeaş lege stabileşte competenţa diverselor organe superioare: consiliul medical superior, comisia veterinară per­ manentă, comisia farmaceutică. In ceea ce priveşte organizarea

x) G. Banu, Sănătatea poporului român, 1935, pag. 48. 2) /. Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea, partea I-a, Bucureşti, 1901, pag. 54. profesională medicală, legea din 1874 reglementează suprave­ gherea exerciţiului medicinei, al artei moşitului, al farmaciei. De menţionat că se supun la concurs numirile în mai toate func­ ţiunile medicale. In fine, nici problemele de igienă publică nu au fost omise de legiuitor: poliţia sanitară a alimentelor şi bău­ turilor, a locuinţelor, a industriilor, prevenirea bolilor infecţioase, poliţia veterinară. Legea din 1874 dă prioritate asistenţei sanitare rurale. Precum remarcă /. Bordea 1), legea consfinţeşte începuturile făcute de Davila pentru asistenţa efectivă a populaţiei rurale; sunt fixate o serie de atribuţii pentru medicii de plasă (vizitarea comunelor rurale, profilaxia bolilor epidemice, etc.) şi consiliile judeţene sunt obligate să angajeze moaşe, pentru comunele rurale. Legea caută, în fine, să stabilească o colaborare între autori­ tăţile medicale şi cele administrative locale.

b) Legile dintre anii i8jj—1908

In r ăstimpul acestor trei decenii, legislaţia sanitară a ţării a fost modificată de numeroase ori, şi tocmai această succesiune repetată a reglementărilor denotă că nu se găsise forma cea mai adecuată, care să îngădue promovarea sănătăţii publice. Două chestiuni dificile stăruiau în deosebi: mecanismul de numire a medicilor şi delimitarea atribuţiilor organelor administrative locale, în ge­ neral incompetente în problemele sanitare. Legea din i8jj prevede, între altele, că medicii primari de judeţe vor fi numiţi de aci înainte de către consiliul general di­ strictual (era un regres faţă de legea din 1874, care prevedea că numirile de medici se fac prin decret domnesc). Legea din 1881 aduce o parte reală constructivă, căci hotărăşte crearea de spitale rurale, destinate deocamdată pentru pelagroşi şi pentru bolnavi cronici. Legea din 1885, pe lângă că înfiinţează consiliul sanitar superior, prevede că numirea medicilor primari de judeţe şi a celorlalte categorii de medici oficiali trece din nou în atribuţia organului central (numire prin decret regal). Legea din 1893 părăseşte, pentru moment, chestia spinoasă a

1) /. Bordea, Serviciul sanitar al României şi igiena publică, 1924, pag. 43. situaţiei personalului medical în raport cu organele administra­ tive, spre a-şi îndrepta atenţia numai asupra câtorva capitole constructive: obligativitatea, pentru fiecare oraş, de a-şi avea spitalul comunal propriu; dispoziţiuni pentru protecţia copiilor folosiţi în industrii, precum şi a copiilor crescuţi în afară de casa părintească; declaraţia obligatorie a unei întregi serii de boli infecţioase. Legea din i8g8 tinde întru câtva să pună din nou personalul medical sub dependenţa organelor administrative locale. Ea pre­ vede, ca organe sanitare: pe lângă prefect, consiliile de igienă şi medicii primari de judeţe; pe lângă primari, medicii comunali; pe lângă subprefecţi, medicii de plasă. In acelaş timp însă, legea a înţeles să dea organelor locale şi sarcini: judeţele şi comunele au fost obligate să înfiinţeze sanatorii pentru tuberculoşi şi spitale pentru venerici, pelagroşi, leproşi şi trahomatoşi. In fine, se sta­ bileşte principiul îngrijirii gratuite a bolnavilor săraci, în spitale. Legea din igoi, elaborată din iniţiativa prof. Obregia (director general al serviciului sanitar), creiază « fondul de epidemii ». Legea din içoô manifestă din nou preocupări în vederea unei centralizări a instituţiilor sanitare : ea trece spitalele rurale, de sub administraţia autorităţilor judeţene, sub autoritatea Ministerului de interne." Legea din igo8 reprezintă un pas mai departe, în direcţia cen­ tralizării administraţiei şi posibilităţilor sanitare: ea prevede con­ centrarea tuturor fondurilor cu scop sanitar, înscriindu-se în bu­ getele judeţelor şi comunelor, obligându-le totodată să verse la tezaurul public o cotă anuală pentru Serviciul sanitar, potrivit unei tabele instituite chiar prin această lege. Cu toate aceste eforturi legiferatoare, se simţia [tot mai mult necesitatea unei statuări definitive, unei legi cuprinzătoare, care să reglementeze în special cele două probleme fundamentale : a) sta­ bilizarea situaţiei personalului medical ; b) extinderea preocupărilor delà medicina strict curativă, spre domeniul medicinei preventive. Acestor deziderate, de încadrare a concepţiilor în spiritul modern, le-a răspuns legea Cantacuzino, din 1910. Aceasta este o ultimă şi foarte importantă etapă, în organizarea sanitară a ţării sub domnia lui Carol I. c) Legea sanitară din IÇIQ (legea Cantacuzino)

Principiile acestei legi au fost astfel rezumate, de însuşi prof. Cantacuzino, cu prilejul deschiderii congresului Asociaţiei medi­ cilor, în Mai 1910 V): « Proectul] de lege sanitară, aşa cum el se prezintă astăzi, constitue pentru ţara noastră o notă originală, e un proect de opinie publică în materie sanitară, înţelegând prin aceasta opinia corpului sanitar. Acest proect,r care a fost atâta combătut, calom­ niat, deformat, în ziare ca şi în întruniri publice, nu face în definitiv decât să dea o formă concretă dezideratelor atât de des exprimate de corpul medical, să sistematizeze şi să transpună în domeniul practicei rezultatele experienţei dobândite în atâţia ani ». Tot prof. Cantacuzino spunea: «De fapt, două tendinţe, două preocupări constante domină întreg proectul: a) lupta mai efectivă contra cauzelor generale ale bolilor ; b) o mai mare stabilitate şi echitate administrativă pentru corpul medicilor funcţionari. Votarea legii s'a făcut în Decemvrie 1910. Această lege a dat numele unei întregi perioade antebelice, numită perioada Can­ tacuzino-Sion. Legea statuează iniţiativa corpului medicilor funcţionari în toate chestiunile de igienă publică, proclamând categoric că ser­ viciul sanitar exterior se va îndeplini de aci înainte în ţara întreagă numai de medici, iar medicul inspector general este şeful efectiv al tuturor serviciilor sanitare din regiunea pe care o administrează. El, din proprie iniţiativă şi pe proprie răspundere, după ordinul Direcţiunii generale a serviciului sanitar, va da de aci înainte instrucţiunile necesare în materie de serviciu medical, medicilor din circumscripţiile rurale şi urbane. Un alt principiu esenţial al legii Cantacuzino consistă în divi­ ziunea Serviciului sanitar în cele două mari ramuri ale sale: asistenţa sanitară (medicina preventivă şi igiena publică) şi asis­ tenţa spitalicească. Partea tehnică medicală a legii a fost pusă de acord cu pro­ gresele ştiinţei. Capitolul relativ la prevenirea şi combaterea

x) Dr. Kaminski, Organisation sanitaire de la Roumanie, în Exposé gé­ néral de l'état sanitaire de la Roumanie, 1923, pag. 52. epidemiilor a fost completat cu prescripţiile care fac posibilă aplicarea măsurilor prescrise, cu sancţiuni severe pentru contra­ venienţi, cu crearea mijloacelor adecuate şi practice: spitale de izolare, pavilioane de izolare şi infirmerii rurale, laboratoare de bactériologie în diferite regiuni ale ţării, obligativitatea declarării maladiilor epidemice, în rândul cărora s'a prevăzut şi tuber­ culoza internă şi externă cu focare deschise. Legiuitorul a avut grije şi de salubritatea comunelor rurale, întemeind aşa zisa Casă a sănătăţii publice rurale, îndatorată a executa lucrările de alimentare cu apă şi canalizare, a lupta contra paludismului şi pelagrei. Fondurile acestei case urmau a fi alcă­ tuite din amenzile aplicate contravenienţilor la dispoziţiile legii sanitare, precum şi din diverse legate şi donaţiuni. Stabilitatea în funcţiuni a corpului medical a fost garantată. Medicul, după un oarecare stagiu în funcţiunea ocupată prin concurs, capătă numirea definitivă.

II. ÎNFĂPTUIRI MAI IMPORTANTE

Evoluţia generală a concepţiilor medico-sanitare, care s'a con­ cretizat în legiuirile pe care le-am analizat mai sus, a coincis şi cu o destul de bogată serie de înfăptuiri. Natural, în perioada din a doua jumătate a secolului trecut şi delà începutul secolului curent, preocupările au mers în primul rând spre ceea ce numim astăzi «medicina curativă», creându-se instituţii pentru îngrijirea bolnavilor manifeşti. A fost o fază nece­ sară şi foarte importantă în evoluţia medicinei, ca în toate ţările de altfel. înfăptuirile de medicină curativă completau, apoi, în mod armonios, activitatea în domeniul învăţământului medical, care a înscris o foarte frumoasă pagină sub domnia lui Carol I. Este însă interesant şi îmbucurător pentru noi să constatăm că sub domnia Regelui Carol I, s'au manifestat în numeroase rânduri şi preocupări de medicină preventivă. Spre lauda îndru­ mătorilor destinelor sanitare din acea epocă, ei au avut intuiţia directivelor care aveau să se impună mai târziu, pentru consolidarea sănătăţii naţiunii, prin mijloace de prevenire a bolilor şi de amelio­ rare a factorilor ambianţei materiale. In fine, trebue să menţionăm că şi corpul medical a căutat, sub domnia lui Carol I, să-şi dea o organizare profesională corespun­ zătoare menirii lui în cadrul vieţii colective. Nu pot fi enumerate toate înfăptuirile, de-a-lungul unei domnii rodnice, care a durat aproape o jumătate secol. Fără a avea deci pretenţia de a face operă documentară, vom căuta, în cele ce ur­ mează, să relevăm numai înfăptuirile principale din perioada 1866—1914, conducându-ne după punctele programatice fixate mai sus. Vom rezerva şi un capitol, serviciului sanitar în războiul din i8yy.

A) ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ MEDICALĂ

I. ÎNVĂŢĂMÂNTUL

Ca şi întreg învăţământul superior sub Carol I, învăţământul me­ dical a înregistrat o evoluţie din cele mai fructuoase, cu atât mai mult cu cât — încă înainte de sosirea Domnitorului Carol în ţară — exista o tradiţie în acest domeniu, creată prin şcoala de felceri a lui Kretzulescu şi şcoala naţională de medicină a lui Davila. In ordine cronologică, evenimentele mai importante — în do­ meniul organizării învăţământului superior medical — au fost următoarele :

In anul 1869, transformarea Şcolii naţionale de medicină, în Facultate de medicină. In anul 1884, întemeierea Institutului medico-militar, tot la Bucureşti. In anul 1885, înfiinţarea Facultăţii de medicină din Iaşi. In anul 1887, întemeierea Institutului de patologie şi de bactériologie, la Bucureşti, sub conducerea profesorului Victor Babeş. In anul 1894, crearea Institutului medico-legal, la Bucureşti.

Ne vom opri, cu oarecari amănunte, asupra întemeierii şi înce­ puturilor de funcţionare ale Facultăţii de medicină din Bucureşti, căci acesta rămâne faptul central, în jurul căruia s'au cristalizat în urmă celelalte realizări. In anul 1839, se reîntoarce în ţară d-rul iV. Kretzulescu, unul dintre primii fii de boier cari şi-au făcut educaţia medicală la Paris. In anul 1841, Kretzulescu creiază Şcoala de felceri1).

l) G. Banu, Sănătatea poporului român, pag. 47. Puţin timp după aceasta, Domnitorul Ştirbei se adresează Facultăţii de Medicină din Paris spre a-i trimite un medic distins, care să se ocupe cu chestiunile de igienă şi cu organizarea servi­ ciului sanitar în Principate. Alegerea a fost făcută în persoana lui Carol Davila, care soseşte în ţară la 1853. Ceea ce trebue să relevăm aci, din lanţul de înfăptuiri ale acestei personalităţi covârşitoare care a dat — cu drept cuvânt — numele său întregei perioade până după războiul independenţei, este următorul fapt: In anul JS57, sub impulsul direct al lui Davila, şcoala de felceri a lui Kretzulescu este ridicată Ia rangul de Şcoală naţională de medicină. După ce şcoala naţională de medicină şi-a desfăşurat activitatea un număr de ani, pregătind serii consecutive de elemente, în primul rând pentru serviciul sanitar militar, s'a pus stăruitor pro­ blema transformării acestei şcoli în Facultate de medicină. In acest stadiu se aflau lucrurile la sosirea în ţară a Domni­ torului Carol. In « raportul Comisiunii însărcinate de Consiliul general de instrucţiune publică pentru transformarea şcoalei de medicină în facultate » (publicat în broşură, Bucureşti 1866, Tip. Lucr. asociaţi, Pas. Român)1), găsim: « comisiunea, mai înainte de a lua o hotărîre, în chestia de care este chemată a se ocupa, a căutat să cerceteze dacă există elementele necesare pentru constituirea unei facultăţi de medicină, demnă de a purta acest nume ». Ori, concluziunile la care ajunge menţionata comisie, sunt: — Materialul de studii al şcolii se poate compara cu multe din Facultăţile din Europa; pentru observaţii şi experienţe clinice, şcoala are la dispoziţie numeroase spitale, cu servicii bine între­ ţinute, diverse servicii de specialitate (oftalmologie, boli sifilitice, institut de maternitate, institut de alienaţi, spital de copii), apoi săli de disecţie, muzeu de preparate anatomice, laborator de chimie, grădină botanică, etc. — In ceea ce priveşte elevii, şcoala are interni cu educaţie gimnazială suficientă pentru a aspira la gradul de doctor şi chiar unii din externi sunt susceptibili de a ajunge la treapta cea mai

1) V. Gomoiu, Din istoria medicinei şi a învăţământului medical î» România, Bucureşti, 1923, pag. 1117. înaltă academică. Şcoala posedă elevi din teritorii străine şi transfor­ marea ei în Facultate va produce un aflux şi mai mare de studenţi străini, pentru a ridica prestigiul unei atât de înalte instituţii de cultură. — Comisiunea mai găseşte că personalul profesoral s'a familia­ rizat, timp de II ani, cu noţiunile ce trebue să le predea; doctorii tineri întorşi delà facultăţile străine sunt demni de catedrele ce le ocupă, iar elevii şcoalei, care au trecut cu succes examenele de doctorat în facultăţile străine, sunt o dovadă că personalul profe­ soral este de ajuns de pregătit.

Conform avizului aceleiaşi comisiuni, durata studiilor Facultăţii trebuia să fie de s ani, iar catedrele fundamentale trebuiau să fie următoarele : în nu­ măr de io (propunerile au trecut apoi întocmai, în jurnalul Consiliului de miniştri şi în decretul de întemeiere a Facultăţii): anatomia descriptivă şi istologia ; fiziologia umană şi comparată, împreună cu zoologia medicală ; fizica şi chimia medicală; clinica chirurgicală şi medicina operatoare; ana­ tomia patologică şi patologia medicală; patologia chirurgicală, proteze şi aparate de fracturi; patologia şi terapeutica generală; clinica medicală; obstetrica teoretică şi practică; igiena, medicina legală şi toxicologia.

Drept catedre complimentare, erau prevăzute: clinica boalelor de copii, clinica oftalmogică şi de urechi; clinica dermatologică şi sifilitică; clinica boalelor mintale. La II Februarie 1867, se întocmeşte jurnalul Consiliului de miniştri, care îşi însuşeşte integral concluziile de mai sus, iar la 15 Februarie 1867 apare decretul pentru instituirea unei Facultăţi de medicină în Bucureşti. Dar, de abia în anul 1869, Consiliul de miniştri (jurnalul Nr. 10, publicat în « Monitorul Oficial » Nr. 243 din 2 Noemvrie 1869) decide «înfiinţarea celor doi ani primi de facultate prin transformarea şcoalei de medicină şi a se numi profesori din corpul profesorilor acelei scoale ». Numirea de corp profesoral nu a întârziat. Intr'adevăr, prin jurnalul Consiliului de miniştri Nr. 16, publicat în « Monitorul Oficial» Nr. 250 din 12.XI.1869, se numesc următorii şapte pro­ fesori, cu titlu provizoriu: C. Davila — chimia şi fizica. G. Polizu — anatomia şi fiziologia. N. Turnescu — clinica chirurgicală. Al. Marcovici — clinica medicală. G. Alexeanu — patologie medicală şi anatomie patologică. St. Capsa — istoria naturală. M. Obedenaru — clinica boalelor de copii. In anul 1870, noua facultate de medicină şi-a mutat sediul (delà Cuibul cu barză) în palatul Universităţii. Aci a funcţionat până în anul 1900, când s'a mutat în actuala clădire delà Cotroceni. Primul regulament al Facultăţii de medicină din Bucureşti a fost decretat la 26 Iunie 1871. De-a-lungul celor 4 decenii, delà întemeierea Facultăţii şi până în preajma morţii Regelui Carol I, această instituţie de mare supra­ faţă ştiinţifică a produs serii de medici, cari s'au afirmat puternic, şi pe tărâmul practicei medicale curente şi pe acel al ştiinţei uni­ versale. Trebue să spunem câteva cuvinte şi despre evoluţia învăţă­ mântului medical militar, sub domnia lui Carol I. Deosebit de importanţa lui în general, învăţământul medical militar îşi trage însemnătatea — la noi în ţară — dintr'un factor local caracteristic, legat de însăşi evoluţia istorică, şi anume : prima şcoală de medicină (a lui Davila) era destinată exclusiv formării de corp sanitar militar. Cu alte cuvinte, învăţământul medical militar a format baza pe care s'a altoit în urmă învăţământul civil. De abia în anul 1864, deci după un număr de ani de funcţio­ nare a şcolii de medicină, alături de elevii militari, au început să se admită în şcoală şi elevi civili « spre înlesnirea şi desvoltarea studiilor medicale », cum spune textual procesul-verbal încheiat de Consiliul superior de instrucţie publică *). Transformarea şcolii naţionale de medicină, în facultate, a însemnat — din punctul de vedere al pregătirii medico-militare — un regres, căci « chiar mai târziu, când va lua fiinţă şi va începe să funcţioneze Institutul medico-militar, golul rămas în urma şcolii lui Davila nu va fi împlinit de către noul institut decât numai într'o anumită măsură, deoarece pregătirea medicală de aci înainte, se va face la facultăţile de medicină, unde elevii Institutului vor studia şi face practică fără nicio deosebire de colegii lor civili »2).

J) D. loan şi N. Marinescu, Istoricul învăţământului sanitar militar în România, Bucureşti, 1935, pag. 103. 2) Ibidem, pag. isi. După părerea medicilor militari, numai crearea unei şcoli de medicină militară, similară celeia delà Val de Grâce, ar fi putut promova o serioasă pregătire a corpului medical militar, şi la noi. Totuşi, rolul Institutului medico-militar, ca centru de supra­ veghere, adăpostire şi educaţie specială medico-militară, a fost destul de însemnat. De remarcat că, deşi creat prin înaltul Decret Regal din 1884, institutul medico-militar n'a putut să se întemeieze decât cu 13 ani mai târziu. A fost necesară energia şi stăruinţa profesorului Demosthen pentru această realizare. Redăm concepţia de bază a acestui promotor 1): «Atât în anii 1882 şi 1884 cât şi în anii 1889 şi 1892, s'a crezut că, prin alocarea în buget a unui număr oarecare de burse, a unui mic fond pentru biblioteci şi a câtorva diurne pentru câteva pre­ legeri, s'a creat o şcoală propriu zisă, delà care am fi în drept să ne aşteptăm la rezultatele cele mai satisfăcătoare. In realitate însă, cu acest sistem s'a format nu o adevărată şcoală medicală, cu caracter militar şi cu o organizaţiune serioasă, ci un grup de studenţi plătiţi cu luna, ca orice funcţionar, care însă nu sunt militari nici civili. « Ne mai primind o educaţiune şi instrucţiune militară, ei pot deveni doctori curanţi, dar nicidecum adevăraţi medici militari, făcând parte din familia militară şi identificându-se cu ofiţerii pro­ priu zişi ». In anul 1897—1898, se construeşte edificiul Institutului medico- militar, pe locul unde el se află şi astăzi. In August 1898, se pune în aplicare noul regulament al interna­ tului medico-militar, aprobat prin decretul regal Nr. 2680/1898. Regele Carol I a purtat un deosebit interes acestei instituţii, ca şi principele moştenitor Ferdinand. Astfel, în 26.V.1899, Regele a inspectat institutul, după aceasta asistând la exerciţiile militare de mânuirea armei, făcute de elevii internatului. Seriile de elevi ai Institutului, în perioada 1897—1914, au dat un mare număr de elemente, care s'au afirmat atât în corpul medical militar, cât şi pe tărâmul medicinei în general. Dintre directorii Institutului sanitar militar, care s'au succedat în perioada

*) Ibidem, pag. 166—167. 1884—1914, trebuesc de asemenea menţionate câteva nume proe­ minente: Med. g-1 de brig. Petrescu Zaharia, med. g-ral div. Demosthen Ath., med. col. Papilian Const., med. col. Călinescu Mihai, medic col. Butza loan.

2. ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICA

O bună parte din activitatea ştiinţifică medicală s'a cristalizat, cum era şi firesc, în jurul marilor instituţii de învăţământ, despre care ne-am ocupat. De-a-îungul întregei perioade care coincide cu domnia lui Carol I, s'au succedat lucrări ştiinţifice din cele mai valoroase, semnate de profesorii facultăţilor şi de pleiada de elevi ai lor. Alături de o covârşitoare majoritate de lucrări cu caracter clinic, avem de înregistrat şi lucrări importante în domeniul igienei publice şi al organizării sanitare. Lista lor ar fi prea bogată, pentru ca să o putem reda în cadrul acestui studiu comemorativ x). Activitatea ştiinţifică s'a desfăşurat şi în cadrul societăţilor medicale ale acestei epoci. Menţionăm astfel Societatea medicală ştiinţifică din Bucureşti, prezidată de S. Polyzu, care şi-a publicat regulat dările de seamă ale şedinţelor, cu începere din 1867. In anul 1869, Davila a întemeiat prima societate de hidrologie. In 1867 se întemeiase societatea medico-chirurgicală din Bu­ cureşti. Activitatea ştiinţifică medicală şi-a găsit o frumoasă concre­ tizare în seria de publicaţii periodice, relativ foarte numeroase, care au apărut în perioada 1866—1914 2). Ne vom mulţumi a releva câteva. In 1867 apare Gazeta spitalelor (care şi-a încetat apariţia în 1869). In 1870, Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor (care a apărut până în 1879). In 1872, Revista medicală din Bucureşti (până în 1873). In 1875, apare periodicul România medicală (comitetul de redacţie : Marcovici, Felix, Kalinderu, Fialla şi Romniceanu), care şi-a încetat apariţia în 1877. In 1881, Organul societăţii farma­ ciştilor din România, publicaţie continuată în 1894 de «Revista farmaciei ».

*) Pentru lucrările referitoare mai ales la organizare şi la problemele de sănătate publică, din acea perioadă, se poate consulta: I. Felix, Istoria igienei în România în secolul XIX-lea, partea I-a, primul memoriu, Bucureşti, 1901, pag. 9 şi urm. 2) V. Gomoiu, Istoria presei medicale în România, Bucureşti, 1936. In acelaş an, 1881, avem de notat apariţia importantului pe­ riodic medical: Spitalul, revista studenţilor în medicină, care îşi continuă apariţia până în zilele noastre. In 1884, Revista de medi­ cină legală şi psihiatrie. In 1887, este întemeiat, la Iaşi, Buletinul societăţii de medici şi naturalişti, publicaţie care a continuat timp de 34 ani, până în 1923. In 1888, apare, din iniţiativa d-rului Sergiu, Buletinul Direcţiei generale a serviciului sanitar, cu un material informativ foarte preţios, pe care l-am consultat şi noi, referitor Ia diverse capitole ale acestei lucrări. O publicaţie ştiinţifică valoroasă a constituit-o Analele insti- tutidui de patologie şi de bactériologie (publicate cu începere din Septemvrie 1889 de către prof. Victor Babeş şi care au apărut regulat până în 1895). In 1894 apar Analele Eforiei spitalelor civile din Bucureşti. In acelaş an, bilunarul « Presa medicală română » (de sub direcţia prof. Petrini-Galaţi). In anul 1897 apare, sub conducerea prof. Toma Ionescu, importanta Revistă de chirurgie, care şi-a continuat apariţia până în preajma războiului mondial, aducând importante contribuţii la această ramură a medicinei. Trebue să mai notăm Revista sanitară militară care a început să apară din 1897. Revista medicală din Iaşi, apărut în 1901; Buletinul societăţii ştiinţelor medicale, apărut în 1904, sub direcţia prof. Petrini-Galaţi; importantul periodic Revista ştiinţelor medi­ cale, întemeiat în Mai 1905, de către prof. I. Cantacuzino.

B) COMBATEREA BOLILOR INFECŢIOASE ŞI A BOLILOR

SOCIALE

In prima jumătate a domniei Regelui Carol I, a trebuit să fie cu deosebire intensă preocuparea pentru combaterea bolilor in- fecţioase acute, din care unele au continuat să dea mari epidemii pustiitoare, prelungind astfel acţiunea nefastă care a caracterizat prima jumătate a secolului al XIX-lea 1). Chiar anul sosirii Domnitorului în ţară (1866) a coincis cu o epidemie de holeră asiatică. In 7 Iulie 1866 numărul deceselor prin holeră atinsese 70 pe zi 2).

*) A se vedea şi G. Banu, Sănătatea poporului român, 1935, pag. 30 şi urm. 2) Monitorul medical, Nr. 16, 1866. Situaţia holerei delà 30.VI—10.VII.1866 Delà 10.VII—22.VII.1866 2) Vechi .... • • 579 i-3°3 Noui • • 9-385 12.911 Suma ...... 9.964 14.214 Morţi .... • • 3-i5° 5-747 însănătoşiţi . . . . 4.822 6.060 Rămaşi ...... 1.268 2.407

Epidemiile de holeră şi-au mai făcut apariţia, ulterior, impunând măsuri de combatere din ce în ce mai intensive. Astfel, cu prilejul epidemiei din anul l8g3, Direcţia generală a serviciului sanitar a elaborat o serie întreagă de măsuri 3), printre care menţionăm chemarea în Bucureşti a medicilor de judeţe, oraşe şi spitale, pen­ tru a li se face un curs practic special asupra igienei, desinfecţiunii şi bacteriologici, în raport cu holera. Prin ordinul circular nr. 4296 din 4 Martie 1893 4), către pre­ fecţii de judeţe, se cere înfiinţarea de spitale provizorii pentru holerici.

Odată cu dispariţia treptată a marelui flagel care a fost holera, preocupările conducătorilor sanitari s'au îndreptat spre comba­ terea sistematică a celorlalte boli infecţioase acute. Servicii mari a adus fondul epidemiilor, creat şi votat în 1900—1901 6). Datorită acestui fond, s'au putut completa măsurile de control şi inspecţie, s'au susţinut infirmeriile ambulante contra epidemiilor, s'au luat măsurile impuse în porturi, etc. Delà 1900 s'a început aplicarea profilaxiei serice în difterie, iar din 1905 în dizenterie. In acelaş an (1905) s'a întemeiat, pe lângă Şcoala superioară veterinară, Institutul pentru prepararea serurilor necesare Ser­ viciului veterinar. Pe de altă parte, în Institutul de medicină experimentală şi patologie s'au preparat serurile antidifteric, antidizenteric, antistreptococic şi antitetanic.

1) Monitorul medical, Nr. 17, 1866. 2) » » » 19, 1866. 3) Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, anul, V, 1893. 4) Ibidem. 5) Al. Obregia, Consideraţiuni generale asupra mersului Serviciului sa­ nitar în România, Bucureşti, 1907. Natural, s'a simţit nevoia unei legiferări raţionale a comba­ terii marilor infecto-contagiuni. In 1906 se promulgă regulamentul pentru prevenirea boalelor infecto-contagioase, introduse din afară. Acum se organizează şi oficiile sanitare ale porturilor, pe baza convenţiei internaţionale delà Paris, şi s'a creat fondul sanitar al porturilor maritime 1). Paralel cu organizarea profilaxiei bolilor infecţioase acute, s'au manifestat preocupări pentru combaterea bolilor sociale.

încă din 186J, apare Regulamentul pentru privigherea prosti­ tuţiei în comuna Bucureşti3). La art. 1 se prevedeaf « La fiecare comisie poliţienească se vor înfiinţa două registre: unul pentru înscrierea tuturor caselor de prostituţie; celălalt, pentru înregi­ strarea tuturor femeilor prostituate ». Este deci regie mentat sistemul poliţienesc (« reglementarist ») în supravegherea prosti­ tuţiei, sistem care avea să se perpetueze până în momentul de faţă.

In legătură cu stările de lucruri din ţara noastră 3), pe care le-am studiat cu alt prilej, problema gravă a alcoolismului masselor a preocupat factorii conducători, şi sub domnia Regelui Carol I. Menţionăm că, la 1 Mai 1897, se constitue la Iaşi Liga română în contra alcoolismului*), având în frunte următorul comitet: A. D. Xenopol, preşedinte; A. C. Cuza, Dr. I. Frey, Dr. V. C. Buţureanu, A. Cantacuzino-Paşcanu, Prof. Dr. N. Măldărăscu, Prof. Dr. V. Negel, Prof. Dr. C. Tiron, etc. Merită să fie relevate punctele de program ale acestei ligi, care ar putea figura şi astăzi în cadrul oricărui program raţional de combatere a alcoolismului: învăţământ antialcoolic obligator; scrieri şi conferinţe asupra alcoolismului; bibliotecă populară şi foaie sătească; societăţi de temperanţă; împuţinarea debitelor; închiderea cârciumilor Dumineca şi sărbătorile, toată ziua, şi reglementarea orelor de,vânzare; oprirea vânzării băuturilor spir­ toase pe obiecte sau pe datorie; exproprierea aparatelor actuale

*) Al. Obregia, loco citato. 2) Monitorul medical Nr. 16, anul VI, 31 August 1867. 3) G. Banu, Sănătatea poporului român, Alcoolismul în România, 1935. 4) Buletinul Asociaţiei generale a medicilor, anul I, Nr. 5, Noemvrie 1897. de fabricat ţuică; monopolul vânzării alcoolului; legea contra beţiei; aziluri pentru alcoolici.

Preocupări de organizare a luptei contra malariei, neîndoielnic una din cele mai pustiitoare boli sociale la noi 1), nu au lipsit nici ele sub domnia lui Carol I. Intre altele, găsim că în Iulie 1898 2), comisia adhoc, delegată de comitetul central al Asociaţiei generale a medicilor, cere ministrului de interne să « avizeze la diferitele mijloace care pot contribui, într'o măsură oarecare şi în chip mai mult sau mai puţin simţitor, la îmbunătăţirea condi­ ţiilor de viaţă ale sătenilor » (combaterea acestei boli sociale este deci pusă pe planul larg al ameliorării factorilor de mediu). Se mai cer şi « instrucţiuni populare » în ce priveşte mijloacele ele­ mentare de luptă antilarvară şi de profilaxie individuală anti- malarică. Preocupările în această direcţie au continuat şi în anii următori. In anul 1906, pe bază de anchete statistice, s'a întocmit harta mala­ riei 8), pe întreaga ţară ; iar misiunile de experimentare, trimise în trei judeţe, în 1904—1905, au precizat lucrările în vederea campaniei antimalarice care a început în 1906, extinzându-se asupra a 20 judeţe bântuite de paludism.

C) SERVICIUL SANITAR IN RĂZBOI ŞI ROLUL CRUCII ROŞII Epoca războiului independenţei (1877—1878) reprezintă un moment foarte important, în istoricul evoluţiei medicinei sub Regele Carol I. Această importanţă derivă şi din evenimentul în sine, căruia o organizaţie sanitară încă tânără a trebuit să-i facă faţă, şi din împrejurarea că pe câmpul de luptă a activat o personalitate cu însuşiri excepţionale, personalitate de creator şi promotor: medicul general Davila. Prin Şcoala naţională de medicină, Davila reuşise să formeze un corp medical destul de bine pregătit, precum şi suficient nu- mericeşte 4).

1) A se vedea G. Battu, Sănătatea poporului român, pag. 211 şi urm. 2) Bul. Asoc. generale a medicilor, anul II, Nr. 1, Iulie 1898. 3) Al. Obregia, Consideraţiuni generale asupra mersului Serviciului sa­ nitar în România, Bucureşti, 1907. 4) D. loan şi N. Marinescu, loc. cit., pag. 126 şi urm. Mai dificilă a fost înzestrarea armatei cu materiale sanitare. Cu toate greutăţile întâmpinate, Davila a reuşit, în parte, să revadă ambulanţele armatei şi să organizeze serviciile sanitare delà regi­ mente, brigăzi şi divizii. A mărit efectivele sanitare şi le-a com­ pletat cu material sanitar de război. A început şi o serie de exerciţii practice cu ambulanţele şi cu personalul sanitar. Rezultatul acestor străduinţi a fost comportarea, remarcabil de mulţumitoare, a Serviciului sanitar medical în campania din 1877. Medicul de corp de armată, dr. I. Şerbănescu, notează, între altele : « In timpul rezbelului, serviciile aduse de medicii oştirii noastre, au întrecut toate aşteptările... Cine a fost în reduta Griviţa, trebue să mărturisească că, pe când batalioanele române intrau în serviciu, în redută, întotdeauna însoţite de medici şi soldaţi sanitari, cu materialul de pansamente şi bandaje, companiile ruseşti n'au fost niciodată însoţite de vreun medic sau sanitar ». Acelaş autor precizează: «până târziu, în timpul'nopţii, el (Davila) organizează şi stimulează îngrijirea răniţilor, expunân- du-se până la cele mai înaintate avantposturi. » De remarcat că, în telegrama prin care Domnitorul Carol anunţa Doamnei Elisabeta luarea Plevnei, figura şi următoarea apreciere : « Davila este pretutindeni unde am trebuinţă de el ». De altfel, înalta solicitudine pe* care permanent Regele Carol I a purtat-o asistenţei sanitare a răniţilor în războiul independenţei, precum şi întregului complex de probleme legate de această che­ stiune, reiese din numeroase pasaje ale memoriilor sale, pe care le-am consultat în original1). Cred că cea mai elocventă documen­ tare o pot produce, prin menţionarea câtorva pasaje:

4 Aprilie 1877. Regina Elisabeta este ocupată cu pregătirile pentru îngrijirea răniţilor. Studiază organizarea spitalelor şi organizaţiile de Cruce Roşie. Din nefericire însă, lipseşte peste tot, în armată, personalul sanitar, deşi şeful serviciului, generalul Davila, desfăşoară o mare energie. (Vol. III, pag. 126)

1) Mite Kremnitz, Aus dem Leben Kônig Karls von Rumănien, Stutt­ gart, 1894—1900, patru volume. 22 Iunie I8JJ. In după amiaza acestei zile s'a inaugurat, la Cotroceni, încă o ambulanţă a Crucii Roşii, constând din 15 care pentru răniţi. Aceasta a fost a 7-a ambulanţă, care pleca pe front. Toate ambu­ lanţele au fost organizate din iniţiativă privată. Societatea de binefacere « Elisabeta Doamna » a organizat 10 corturi, cu câte 10 paturi fiecare. Toate asociaţiile de binefacere din ţară şi-au dat concursul Crucii Roşii, prezidată de Prinţul Dimitrie Ghica. (Vol. III, pag. 187) 5 Septemvrie i8yj. Deoarece, în armata în campanie, se simte lipsă de medici, prinţul Dimitrie Ghica, preşedintele Crucii Roşii române, roagă pe Doamna Elisabeta să obţină delà împărăteasa Augusta, un nu­ măr de medici militari. Subsista însă deocamdată dificultăţi cu Ministerul de război al Prusiei. (Voi. III, pag. 352) 4 Octomvrie 18JJ. Ministerul de război al Prusiei a trimis 8 medici şefi, sub conducerea medicului general Kammerer, cu condiţia ca ei să rămână dincoace de Dunăre. Din aceştia, 2 medici au condus secţiuni în marele spital al Crucii Roşii din Cotroceni. In baraca condusă de însăşi Principesa şi unde se pri­ mesc numai Români, activează medicii bucureşteni Gluck şi Patzelt, precum şi un chirurg prusian Kremnitz. Regina Saxoniei a trimis un număr de surori (aşa zisele « alber- tine »), care aduc mari servicii. (Voi. III, pag. 303) 15 Noemvrie 187J. Mesajul Tronului, după ce arată că victoria a fost obţinută cu pierderi mari, relevă că prima îndatorire a Parlamentului va fi aceea de a vota o lege, prin eare să se asigure soarta văduvelor sau orfanilor. (Vol. III, pag. 353) 4 Ianuarie i8j8. Monitorul Oficial publică legea votată de ambele Camere, care reglementează pensiunile pentru ofiţerii, subofiţerii şi sol­ daţii deveniţi invalizi, de pe urma războiului, precum şi pentru urmaşii lor. Ofiţerii invalizi vor primi ca pensie însăşi leafa; de asemeni văduvele celor căzuţi şi orfanii, pe tot timpul minora­ tului. Pentru subofiţerii, caporalii şi soldaţii invalizi, se fixează pensii de 360—300—240 lei pe an.

(Vol. III, pag. 441) J5 Ianuarie 1878.

A izbucnit tifos exantematic, la Vidin şi la Bucureşti; mai mulţi medici au murit de această boală. (Voi. III, pag. 452) 12 Februarie i8j8.

Epidemiile se întind în ţară. In special tifosul exantematic face multe victime. (Voi. III, pag. 493) 15 Februarie 18j8.

Epidemiile, în special tifosul, se întind în ţară.

(Vol. III, pag. 499)

Atât asupra interesului ce 1-a purtat Regele Carol organizaţiei sanitare în timpul războiului, cât şi asupra activităţii extraordinare desfăşurate de Davila, aduce mărturii concludente Ludovic Fialla 1). Acest autor arată că Davila pregătise din vreme ambulanţele militare şi că fusese chiar aspru criticat pentru aceste preparative în vreme de pace (pag. 45). Fialla, martor ocular în război, vă­ zând trenurile sanitare înfiinţate de Davila, face următoarea reflexie : « Noi, Stat mic, nu numai că am egalat ambulanţele ru­ seşti, dar în multe privinţe le-am întrecut, având aranjamente mai perfecte decât ei ». Iar mai departe : « Personalul nostru me­ dical a fost devotat şi supus pentru amorul cauzei, cu toate greu­ tăţile serviciului lor. Furgoanele, brancardele de diferite forme, toate studiate şi exersate de personal şi cu instrumente suficiente»

(pag- 47)- La 10 Octomvrie 1877, Fialla, care fusese chemat de Davila, face drumul delà Turnu-Măgurele spre Griviţa (prin Nicopole) şi notează: « Baracele şi corturile le-am găsit bine îngrijite; toate purtau semnele unei exactităţi militare admirabile şi a unei soli­ citudini părinteşti pentru soldaţi » (pag. 85).

x) Ludovic Fialla, Reminescenţe din resbelul româno-ruso-turc şi rolul societăţii Crucea Roşie în timp de pace şi de resbel, Bucureşti, 1906, editura Sfetea. La i Decemvrie 1877 (a 3-a zi după căderea Plevnei), Fialla, care e din nou la Turnu-Măgurele, notează : « Soseşte, pe viscol, Domnitorul Carol; s'a adresat cu afabilitate către toţi cei prezenţi; văzându-ne pe noi, medicii, ne-a dat mâna zicând : vă mulţumesc, d-lor; medicii s'au deosebit în tot timpul, le sunt prea recunoscător » (pag. 106). A doua zi, Domnitorul Carol începu a vizita pe răniţii din diferite spitale. Viscolul sufla mereu, zăpada trecea de şoldul omului... Măria Sa a vorbit cu toţi suferinzii... In urmă ne-am apropiat şi de a 4-a baracă, unde nu zăceau decât răniţii turci; acolo, actualul nostru Rege s'a oprit şi ne-a recomandat a le da îngrijirile cele mai bune...» (pag. 107—108).

In timpul războiului independenţei, un rol de seamă 1-a jucat asistenţa sanitară privată, întruchipată în primul rând de Crucea Roşie. Guvernul român aderase la convenţiunea delà Geneva, încă în anul 1874 x)- La 7 Iunie 1876, printr'un jurnal al Consiliului de miniştri, s'a constituit Crucea Roşie a României, începând, prin liste de subscripţie, să organizeze ambulanţe, care mai întâi au activat în războiul turco-sârb din 1876, iar apoi în războiul româno-ruso-turc din 1877. In ziua de 11 Iunie 1877, ambulanţa Crucii Roşii, compusă din 4 trăsuri de răniţi, 3 trăsuri de pansamente, 3 furgoane material de ambulanţă, 4 cărucioare cu alimente, etc., a pornit, prin Craiova, spre Poiana. Concomitent, comitetul central a pro­ cedat la înfiinţarea de spitale temporare, în apropiere de centrul de operaţiuni şi la Bucureşti. Asupra rolului Crucii Roşii, am văzut de altfel că stărue şi Domnitorul Carol, în memoriile sale. Informaţiuni preţioase ne aduce Fialla2) : La Turnu-Măgurele se instalase spitalul « Independenţa » al Crucii Roşii, sub condu­ cerea d-rului Sergiu şi a lui Fialla, şi a d-nelor Maria C. A. Ro- setti, Elena Cantacuzino, Irina Câmpineanu, care au depus un devotament fără margini (pag. 54). In Septemvrie 1877, Fialla

*) Societatea Crucea Roşie, din România, Dare de seamă despre organi­ zarea acestei societăţi şi de serviciile ce a făcut în timpul resbelelor din 1876—78, Bucureşti, 1879. 2) Ludovic Fialla, loco cit. preia conducerea tuturor spitalelor temporare ale Crucii Roşii, din Turnu-Măgurele (pag. 65). Avea în subordine: 7 medici români şi 5 trimişi de o societate engleză de caritate, 30 călugăriţe, foarte mulţi călugări, 6 surori de caritate. In cele 4 barace mari erau cuprinse 180 paturi (pag. 66—70). Aprovizionarea a fost foarte bună. La 1 Decemvrie 1877, Fialla notează că « în baracele Crucii Roşii aveam soldaţi români, răniţi delà atacurile anterioare, şi turci răniţi şi îmbolnăviţi recent ». Asupra rolului înalt umanitar şi activităţii cu totul excepţionale pe care a desfăşurat-o Doamna Elisabeta, nu este nevoie să mai stăruim. Acest rol a trecut de mult în antologia neamului. Ne vom mulţumi să menţionăm, după Fialla, că sub patronajul Reginei Elisabeta se deschisese, pe câmpul delà Cotroceni, un pavilio'n- spital, cu peste 50 paturi, iar hrana răniţilor era servită din însăşi bucătăria regală (pag. 58).

D) MEDICINA CURATIVĂ ŞI ASISTENŢA MEDICO-SOCIALĂ

Perioada de care ne ocupăm, impunea, prin însuşi stadiul de evoluţie al ţării şi prin însăşi starea de sănătate a populaţiei, un maximum de sforţări pentru organizarea medicinei strict curative. Cu alte cuvinte, impunea crearea de spitale. Independent de posibilităţile care au existat pentru înfăptuirea de instituţii moderne şi bine înzestrate, avem de înregistrat pre­ ocupări lăudabile în această direcţie. In 28 Decemvrie 1888 este sancţionat Regulamentul pentru spi­ talele judeţene şi comunale1 ).

Art. 1 al acestui regulament prevede : « Numărul paturilor de spitale, care urmează a se înfiinţa, se va calcula astfel ca cu timpul să existe cel puţin un pat pentru 1.500 locuitori, în comunele urbane ». Art. 2 prevede : « Judeţele care nu au spitale judeţene vor fi datoare a veni în ajutorul spitalului comunal, dând o subvenţie primăriei urbane de reşedinţă pentru adăugarea de paturi în pro­ porţia indicată la art. 1. Judeţele vor înfiinţa treptat câte un spital în fiecare plasă, pentru căutarea populaţiei rurale suferinde. Nu-

1) Decretul regal Nr. 3851, publicat în Monitorul Oficial Nr. 281 din 3 Ianuarie 1889, şi în Buletinul Direcţiunii generale a Serviciului sanitar, Nr. 4, 6 şi 7 din 1890. mărul paturilor fiecăruia din aceste spitale va fi în proporţie cu populaţia, precum se prevede la art. i ». Regulamentul din Decemvrie 1888 este destul de complet, tratând despre aproape totalitatea aspectelor problemei spitalelor. Intr'adevăr, el conţine următoarele capitole: personalul, admini­ straţia, serviciul medical, îndatoririle medicilor secundari, ale sub- chirurgilor, ale moaşei, ale infirmierilor, ale intendenţilor, apoi inventarul, serviciul religios, cancelaria, regimul alimentar, conta­ bilitatea. In anii următori, problema spitalelor continuă să fie la ordinea zilei. In 1890 apare regulamentul de administrare al spitalelor rurale1). In art. 1 se prevede că « spitalele rurale vor avea fiecare câte cel puţin 30 paturi, din care aproximativ a 3-a parte pentru femei». înfăptuirile în această direcţie iau avânt, în special în perioada 1885—1892 2). S'au clădit, în acest timp, primele spitale rurale, cu foarte bune rezultate. A intervenit apoi legea fondului de asi­ stenţă sanitară a sătenilor, precum şi loteria asistenţei, creată graţie lui G. Grigorie Cantacuzino. In preajma jubileului de 40 ani de domnie a Regelui Carol, se măreşte numărul spitalelor rurale Carol I, care au reprezentat o etapă foarte importantă în evoluţia medicinei curative în România, pentru acele timpuri 3).

La acest capitol, al medicinei curative, avem de menţionat, deosebit de înfăptuirile spitaliceşti dependente de Stat, în speţă de direcţia generală a serviciului sanitar, evoluţia — în continuare — a operei de asistenţă spitalicească a marilor instituţii private : eforia spitalelor civile şi aşezămintele brâncoveneşti. Sub domnia lui Carol I, spitalele acestea, ctitorie a voievozilor şi boierilor din secolele trecute, şi-au continuat şi amplificat activitatea.

La spitalul Colţea 4), se înfiinţează în 1867 primul laborator

x) Regulamentul din 16 August 1890, publicat în Buletinul Direcţiunii generale a Serviciului sanitar, Nr. 17, 18, 19 şi 30, Septemvrie—Octomvrie 1890. 2) Al. Obregia, loco cit., pag. 7. s) G. Banu, Asistenţa sanitară mobilă în m ediul rural, Revista de igienă socială, Iulie—August, 1938. — G. Banu, Starea sanitară rurală şi reala stare a ţărănimii române, Revista de igienă socială, Noemvrie—Decemvrie 1938. 4) Eforia spitalelor civile, 1833—1932, volum comemorativ, Bucureşti, pag. 13 şi urm. de chimie din ţara românească, sub conducerea d-rului Bernarth. In 1870 se înfiinţează a doua secţie de chirurgie; în 1888 spitalul este reconstruit şi funcţionează cu 195 paturi; în 1899 el îşi măreşte numărul paturilor la 260, distribuite în 5 servicii. Spitalul Pantelimon este reconstruit în 1867 şi se deschide în 1869, cu 80 paturi. Funcţiona, pe lângă această instituţie, şi un orfelinat pentru copii săraci. Şi vechea instituţie a spitalului de naşteri (Maternitatea) a înregistrat o importantă evoluţie, sub domnia lui Carol I. In 1881, localul maternităţii din mahalaua Radu Vodă devenind impropriu s'a început construcţia unui nou local, pe locul actual din curtea spitalului Filantropia. In 1899 s'a adăugat Maternităţii un pavilion cu 20 paturi (pavilionul Maria Protopopescu). Spitalul de copii a fost creat de asemenea sub domnia lui Carol I: în anul 1884 Eforia cumpără terenul din sos. Basarabilor şi începe construcţia noului spital, pe locul unde funcţionează şi astăzi; din 1893 i s'au adăugat secţiile de boli contagioase. Importantei instituţii, care e spitalul Filantropia, i s'a adăugat în 1871 încă un etaj.

In ceea ce priveşte Spitalul Brâncovenesc x), războiul din 1877—78 îl găseşte bine echipat, spre a face faţă asistenţei spitali­ ceşti a răniţilor; din acest punct de vedere, instituţia a adus o foarte importantă contribuţie. In anul 1879 dr. N. Kalinderu începe să organizeze la spitalul Brâncovenesc, un muzeu de anatomie patologică. In 1890—91 se clădeşte un nou local pentru spital, înzestrat conform cerinţelor medicale şi tehnice ale epocii. In 1891 se întemeiază un serviciu farmaceutic propriu, în 1903 pavi­ lionul pentru consultaţii gratuite şi laboratorul de bactériologie, în 1904—1906 spitalul este complet reclădit şi modernizat. In 1904 s'a întemeiat şi o şcoală de infirmiere. In fine, cu începere din 1912, se amenajează sanatoriul spitalului, din ale cărui venituri sunt ajutorate şi celelalte servicii. Natural, şi alte multe instituţii de asistenţă spitalicească din

1) E. Vîrtosu şi /. Vîrtosu, Aşezămintele brâncoveneşti, ioo ani delà înfiinţare (1838—1938), volum comemorativ, Bucureşti, 1938. — V. Gomoiu şi V. Plătăreanu, Centenarul spitalului brâncovenesc (1837—1937)> Bucu­ reşti 1937. cuprinsul ţării, în primul rând Spiridonia din Iaşi, au înregistrat frumoase progrese sub domnia lui Carol I.

Unele din instituţiile spitaliceşti ale epocii au îndeplinit şi asistenţa celeilalte categorii de bolnavi, pe cari astăzi îi numim defectivi, oameni scoşi din câmpul social şi al producţiunii. Este cazul, de pildă, cu ospiciul Măcuţa, care a înscris o pagina impor­ tantă în istoricul asistenţei bolnavilor mintali, la noi. Este intere­ sant să menţionăm că, încă în 1867 x), Davila a elaborat « regula­ mentul serviciului ospiciului Mărcuţa ».

E) PREOCUPĂRI DE MEDICINĂ PREVENTIVĂ

Precum am mai accentuat, în decursul acestei expuneri, în mod firesc preocupările epocii trebuiau să se îndrepte spre me­ dicina strict curativă, în primul rând. Concepţiile conducătorilor destinelor sanitare ale timpului erau însă mult mai largi, şi prin unele din măsurile luate de ei pot fi consideraţi ca premergători ai medicinei preventive, în înţelesul apropiat de străduinţele mo­ derne, care sunt de dirijare a sănătăţii populaţiei. In 1892, prof. I. Felix, director general al serviciului sanitar, trimite un ordin circular către medicii spitalelor rurale din ţară 2) : « Majoritatea medicilor spitalelor rurale consideră medicina cura­ tivă ca singura lor atribuţie ; medicina preventivă, povăţuirea bolna­ vilor asupra preîntâmpinării bolilor, este cu totul lăsată la o parte, şi tocmai în această privinţă d-voastrâ, medic al ţăranului, aveţi un rol important de îndeplinit, asupra căruia vă atrag serioasa băgare de seamă »... « Spitalul rural nu este numai un local pentru căutarea bolna­ vilor ; spitalul rural este chemat a deveni o instituţie de cultură, o şcoală unde ţăranul va primi o mulţime de poveţi folositoare, care cu încetul vor modifica traiul lui, vor preschimba starea lui fizică şi morală... ». Cu destulă stăruinţă s'au concentrat preocupările conducăto­ rilor sanitari, asupra unui capitol care şi azi e considerat ca unul din cele mai importante din medicina preventivă: igiena şcolară.

*) Supliment la Monitorul medical Nr. 14, anul VI, 31 Iulie 1867. 2) Ordinul circular nr. 20.107 din 19 Octomvrie 1892, publicat în Bule­ tinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, Nr. 21, 1 Noemvrie 1892. Printr'o circulară din 30 Mai 1866 1), se precizează: consiliul medical superior, prin jurnalul Nr. 273, a decis să se invite toate Consiliile de igienă din ţară a elabora, fiecare în parte, câte un proiect de regulament relativ la igiena internatelor si externatelor Statului (ceea ce atinge locuinţa, îmbrăcămintea, alimentaţia, gimnastica, orele libere, infirmeria, etc.). In 1889, Consiliul sanitar superior elaborează o serie de instruc­ ţiuni « pentru măsurile de luat în caz de ivire a scarlatinei sau anginei difterice între elevi, în familia profesorilor sau a profesoare­ lor, în familia directorilor sau a directoarelor de scoale» (instrucţiuni semnate de G. Alexeanu, director general al serviciului sanitar) 2). In 1893 se trimite un ordin circular către medicii primari de judeţe (semnat de I. Felix, director general al serviciului sanitar) s): « Mare parte din elevii şcolilor primare rurale lipsesc delà şcoală din cauză că sunt bolnavi de friguri, iar medicii de plasă, cu ocazia inspecţiei comunelor, nu vizitează şcoala şi pe copiii bolnavi. Subscrisul vă invit să îndatoraţi pe medicii de plasă ca, cu ocazia inspecţiei comunelor rurale, să viziteze şi şcoala şi pe elevi, să dea ajutor celor bolnavi...». Idei larg cuprinzătoare, în domeniul igienei şcolare, a emis, în 1908, prof. Babeş*): «Medicul şcolar nu va fi un medic oarecare, împovărat cu tot felul de alte ocupaţii care îi răpesc timpul, ci va fi un medic bine plătit şi anume specialist pentru frumoasa misiune de a da societăţii oameni nu numai culţi dar şi sănătoşi şi capabili. Medicul şcolar va veni deci zilnic la şcoală, pentru a-şi face cursul de igienă din care nu vor lipsi noţiunile necesare de primul ajutor în accidente şi în boale. Afară de aceasta medicul se va convinge de starea igienică a localului, a apei de băut, a filtrelor...». Tot sub domnia lui Carol I, s'au manifestat străduinţe pentru ameliorarea condiţiilor de viată a aşezărilor săteşti, cu alte cuvinte pentru acea ramură a medicinei preventive pe care o numim astăzi geniu sanitar (construcţii, canalizare, străzi, etc.).

*) Monitorul medical, Nr. 14, 15 Iunie 1866. 2) Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, Nr. 24, 1 Dec. 188g. 3) Ordin circular Nr. 12.162/20 Iunie 1893, publicat în Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, anul V, Nr. 13, 1 Iulie 1893. 4) V. Babes, Rolul medicului în şcoală, Buletinul asociaţiei generale a medicilor, anul IX, Nr. 1—3, Iunie—August 1908. încă în 1888, apare regulamentul pentru alinierea satelor şi pentru construirea locuinţelor ţărăneşti x) (semnat Dr. Sergiu, director general al serviciului sanitar). Art. 2 al acestui regulament prevede: « Inginerul judeţului, cu personalul tehnic, va determina, pe cât posibil, direcţia şi îndreptarea uliţelor din comună, păstrând lărgi­ mile prevăzute de legea drumurilor. Uliţele, odată hotărîte, se vor planta de locuitori, fiecare în dreptul proprietăţii sale ». Art. 4 prevede: « Se admit 3 tipuri de construcţii: a) în zona câmpoasă se admit construcţii de cărămidă şi gard, tencuit cu var; b) în cea deloasă, cărămidă sau bârne, piatră şi gard tencuit cu var; c) în cea muntoasă, cărămidă sau bârne, piatră şi gard tencuit cu var ». In fine, art. 6 prevede: « Fiecare locuinţă va avea o latrină, adâncă de 3 m. şi largă de 1,25 m., făcută din zid, scânduri sau nuele lipite cu pământ, acoperite cu fer, sită sau olane ». In 1893, însuşi guvernul pare serios preocupat de problema apei potabile la sate. Prin ordinul circular Nr. 8.269/1 Mai 1893, către prefecţii de judeţe (ordin semnat de ministrul Lascăr Ca­ targul) 2), se cere: « Veţi îndatora toate Consiliile comunelor rurale ca să ia de urgenţă măsuri, pentru ca locuitorii să nu fie lipsiţi de apă curată, ca acolo unde cere trebuinţa, să se sape pe terenul public un număr suficient de puţuri profunde, bine ghizduite, bine împrejmuite, locul din jurul lor să se împietrească Veţi ordona ca în cursul verii curente, d-nii subprefecţi, în unire cu d-nii medici de plasă, să alcătu­ iască o tabelă despre alimentarea cu apă a tuturor comunelor rurale ». In ceea ce priveşte geniul sanitar urban, menţionăm că în anul 1905, Direcţiunea generală sanitară a întreprins o vastă anchetă asupra apei de băut, ceea ce a avut ca urmare executarea lucrărilor de aducţiune de apă în Bucureşti şi Iaşi, apoi în Craiova, Constanţa, Piteşti, Ploeşti, etc. 3).

F) IGIENĂ ŞI POLITIE SANITARĂ încă în anul 1867 apare un Regulament pentru industriile in­ salubre *).

*) Regulamentul din 6 Septemvrie 1888, publicat în Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, Nr. 7/15 Martie 1889. 8) Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar, Nr. 9, anul V, 1893. 3) Al. Obregia, loco cit., pag. 5. J) Regulamentul din 20 Iunie 1867, publicat în Monitorul medical Nr. 12, anul VI, 30 Iunie 1867. Problema a continuat să preocupe pe conducătorii sanitari, şi în anii alteriori, aşa încât găsim o nouă reglementare în anul 1875 1). Se dispune că toate industriile al căror exerciţiu viciază aerul, infectează apele curgătoare sau puţurile, sau vatămă într'un alt mod sănătatea locuitorilor din vecinătatea stabilimentelor in­ dustriale, a înşişi lucrătorilor sau a vitelor, se califică drept in­ dustrii insalubre. Urmează : clasificarea industriilor insalubre, darea permisiunii pentru înfiinţarea şi strămutarea lor, măsuri speciale şi măsuri restrictive. In cadrul poliţiei sanitare, un obiectiv important 1-a constituit supravegherea igienei alimentare. Printr'un ordin circular din 1893, către medicii primari de judeţe şi de oraşe (semnat de I. Felix, director general al Serviciului sanitar) 2), aceştia sunt in­ vitaţi să inspecteze cât mai des diferitele pieţe, hale, prăvălii şi alte localuri în care se debitează alimente şi băuturi, totodată să ia — cu formele prescrise de lege —probe în cantităţi suficiente din substanţele bănuite, pe care să le înainteze de îndată şi direct laboratoarelor de chimie. Şi fabricarea pâinii a constituit obiect de preocupare. însuşi Lascăr Catargiu, prin ordinul ministerial din 3 Septemvrie 1893, către primarul Capitalei3), îi cere să numească o comisie de experţi competenţi, între cari şi un chimist familiarizat cu chestiu­ nea, care să studieze cauzele relei panificaţii. Nu au lipsit nici preocupările pentru alimentaţia muncitorilor agricoli. Printr'o circulară a Ministerului de interne, din 1889, către prefecţi şi medicii primari de judeţe 4), se cere să se dea ordine agenţilor administrativi ca să supravegheze calitatea ali­ mentelor în genere, în comunele rurale, şi în special acelea ce se

l) Regulamentul industriilor insalubre, publicat în Monitorul Oficial Nr. 156/1875 şi în Buletinul Direcţiei generale a Serviciului sanitar Nr. 3, 1 Februarie 1891. a) Ordinul circular Nr. 333 din 12 Ianuarie 1893, publicat în Buletinul Dir. g-rale a Serv. sanitar, Nr. 1, anul V, 1893. ") Ordin ministerial Nr. 19.125 din 3 Septemvrie 1893, publicat în Bul. Dir. g-rale a Serv. sanitar, anul V, Nr. 18, 15 Septemvrie 1893. 4) Circulara Nr. 15.035 din 2 Septemvrie 1889, relativă la alimentaţia locuitorilor rurali la muncile agricole, publicată în Bulet. Dir. g-rale a Serv. sanitar Nr. 19, 15 Septemvrie 1889. dau locuitorilor săteni angajaţi la muncile agricole, « dar mai cu deosebire a porumbului »... Un capitol important a fost acel al poliţiei sanitare veterinare. Chiar din primul an al sosirii Domnitorului Carol în ţară, s'a sancţionat prin decret « Regulamentul de poliţie sanitară, atingă- toare de epizootiile contagioase ale vitelor cornute » 1). Acest re­ gulament cuprinde : măsuri ce trebue puse în lucru în localităţile infectate (declararea, izolarea, vizitarea, înfierarea, înregistrarea, uciderea şi evaluarea); măsuri ce trebue puse în lucru într'o localitate ameninţată de o epizootie contagioasă (înfiinţarea cor- doanelor, comerţul cu vite, piei, etc., înregistrarea, igienă, ca­ rantină); în fine, penalităţi. Preocupările de poliţie sanitară veterinară s'au sistematizat mai târziu, într'o formă amplă, în 1891, când a apărut Regula­ mentul general de poliţie sanitară veterinară2). Acest regulament, foarte amănunţit, cuprinde următoarele capitole mari: bolile de domeniul poliţiei sanitare veterinare; măsuri preventive contra bolilor contagioase; măsuri represive; dispoziţii speciale, pe boli.

G) ORGANIZAREA PROFESIUNII MEDICALE

Deşi învăţământul medical modern se afla încă la începutul lui, iar corpul medical era puţin important numericeşte, s'a resimţit, încă delà începutul domniei Regelui Carol I, necesitatea organi­ zării profesionale medicale şi a unui control selectiv asupra celor chemaţi a profesa medicina. Prin decretul Domnitorului Carol, din 8 August 1866 3), se sancţionează « Regulamentul pentru examinarea titlurilor şi a capacităţii medicilor, farmaciştilor, veterinarilor şi moaşelor din străinătate, cari cer dreptul de a exercita în România ». In anul următor (1867) se pun bazele primei organizaţii pro­ fesionale medicale, în România, prin sancţionarea statutelor

1) Decretul din 14 Noemvrie 1866, publicat în Monitorul medical Nr. 30 din 25 Noemvrie 1866. 2) Regulament general de poliţie sanitară veterinară, decretul regal Nr. 1107 din 6 Aprilie 1891, apărut în Monitorul Oficial Nr. 29 din 8 Mai 1891. 3) Monitorul medical Nr. 21, din 25 August 1866. Asociaţiei medicilor români 1). Art. i prevede că « s'a întocmit o asociaţie de prevedere, de protecţiune şi de ajutor mutual pentru toţi medicii români ». Scopul asociaţiei (art. 6) este astfel pre­ cizat: a desvolta şi întreţine spiritul de confraternitate între me­ dicii români; a sprijini interesele şi drepturile medicilor români; a da ajutor şi protecţiune membrilor săi ; a întreţine, prin influenţa sa moralizatoare, exerciţiul artei şi ştiinţei în căile folositoare binelui public şi conform cu demnitatea profesională; a funda pe viitor o casă de retragere; a pregăti şi a funda instituţiuni proprii, spre a completa şi perfecţiona opera sa de asistenţă; a populariza arta şi ştiinţa medicală, în spiritul populaţiei române. Cu trei decenii mai târziu, chestiunea organizării profesionale a corpului medical stăruia totuşi la ordinea zilei. In anul 1897, găsim că se reconstitue Asociaţia generală a medicilor, pe bază de noui statute 2). La art. 4 se prevede : apărarea drepturilor membrilor Asociaţiei şi a intereselor generale sanitare ; constituirea unui sin­ dicat al corpului medical; crearea unei case de ajutor, a unui fond economic şi a unei case de pensiuni pentru membrii asociaţiei şi pentru familiile lor; înfiinţarea unui Buletin al asociaţiei; crearea unui club medical, cu o sală de conferinţe, sală de lectură şi bibliotecă. La 10 Mai 1897, se întruneşte primul congres al Asociaţiei medicilor, sub preşedinţia prof. N. Manolescu. Biroul primului comitet3) s'a constituit astfel : Preşedinte, prof. Măldărescu ; membri: profesori Leonte, Thoma Ionescu şi Thomescu, dr. Neagoe, Cristea, Potârcă, Cruţescu, Besnea şi Hristodorescu. încă în anul 1867 se constituise un organ profesional al asisten­ ţilor în farmacie 4).

# * #

In încheiere, putem spune că sub domnia Regelui Carol I,

*) Decretul din 15 Iulie 1867, publicat în Monitorul medical Nr. 14, anul VI, 31 Iulie 1867. a) Statutele asociaţiei generale a medicilor, publicate în Buletinul asocia­ ţiei generale a medicilor, anul I, Nr. 2, August 1897. 3) Buletinul asociaţiei generale a medicilor, anul I, Nr. i, Iulie 1897. *) Statutele asistenţilor în farmacie din România, Monitorul medical Nr. 15, anul Vi, 15 August 1867. toate problemele de organizare sanitară şi de cercetări ştiinţifice medicale au fost concepute. Unele au căpătat formă definitivă; altele au rămas precursoare desăvârşirii care va urma. Progresele realizate în organizarea sanitară şi ştiinţa medicinei, rămân măr­ turia cea mai evidentă, de geniala îndrumare şi rodnica ocrotire a strălucitului Rege Carol I.

Dr. G. BANU ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ SUB DOMNIA REGELUI CAROL I

D. A. Sturdza, luând cuvântul în anul 1906, cu prilejul sărbătoririi Profesorului P. Poni, care împlinea vârsta de 65 ani, şi 40 ani de activitate ştiinţifică, spunea între altele: « România, recunoscută de toată lumea ca Stat independent, încredinţa conducerea destinelor ei Principelui Carol I şi dina­ stiei sale. Curând se proclama independenţa Statului român delà Du­ nărea de Jos şi în urma unui războiu victorios, i-a pus coroana de oţel pe capul fundatorului României, independenţei şi a dina­ stiei române, a învingătorului delà Plevna... Renaşterea politică a atras după sine renaşterea culturală ». Prin această ultimă propoziţiune cunoscutul bărbat de Stat enunţa un adevăr general şi anume că naşterea şi înflorirea culturii unui popor stau în cea mai strânsă legătură cu neatârnarea lui politică. Fără îndoială şi înainte de anul 1877 şi chiar înainte de venirea Domnitorului Carol, sămânţa culturii încolţise în pământul ţării noastre. Dar aceste modeste, deşi uneori foarte interesante manifestări de cultură, erau sortite să trăiască în mijlocul celor mai penibile incertitudini, izvorîte pe urma neîntreruptelor certuri intestine şi a ameninţărilor permanente dinafară. Nu e greu de înţeles că situaţia de nestabilitate în care se găseau ţările româneşti, nu oferea terenul cel mai prielnic unei desvoltări intelectuale, şi totuşi răsfoind documentele anterioare războiului de independenţă, până destul de departe în trecut, aflăm o uimitoare râvnă de a organiza ceva, fie şi foarte puţin, în domeniul preocupărilor cu caracter ştiinţific. Şi pentru a alege un alt exemplu elocvent şi uimitor, pe care de sigur numai puţini îl cunosc, să ne fie îngăduit a pomeni cu titlu de curiozitate înfiinţarea Academiei de Studii Ştiinţifice Superioare, creată în anul 1561 la Cotnari de Principele Despot Heraclid-Vodă, şi pusă sub directivele celebrului matematician Rheticus. E drept, Academia a funcţionat câţiva ani şi a dispărut, dar tocmai faptul acesta, ca şi altele de altfel dintr'un trecut mai apropiat, ne arată că aspiraţiile către cultură erau de mult pre­ zente pe pământul românesc, dar condiţiunile favorabile lipseau cu desăvârşire. Şi pentru a nu atribui exemplului luat mai sus un caracter izolat, vom pomeni de asemeni că Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei între anii 1710—1711, a scos o carte în care expunea doctrinele alchimistului olandez Van Helmont : « Ioannis Baptistae Van Helmont, Physices universalis doctrina et christiannae ». Socotim inutil a înmulţi numărul acestor cazuri, al căror interes istoric rămâne mai presus de orice comentariu, dar care nu pot fi integrate în rosturile unei culturi, înţeleasă ca un produs des­ prins de pe o suprafaţă intelectuală mai întinsă şi altfel organizată. In particular activitatea ştiinţifică nu se putea înfiripa şi or­ ganiza în asemenea condiţiuni, pentrucă mai mult decât altele ea presupune o strânsă şi susţinută legătură cu străinătatea şi înjghebarea mijloacelor de cercetare, care, precum se ştie, de­ păşesc posibilităţile materiale individuale, arsenalul de lucru al omului de ştiinţă fiind cu mult mai complicat decât acela al scrii­ torului. Odată cu venirea principelui Carol I pătrundea, prin urmare, între graniţele României nu numai garanţia unei stabilităţi, ab­ solut necesare unei munci de continuitate, dar şi o unitate morală capabilă să adune la un loc şi să le organizeze eforturile care până atunci rămăseseră răzleţite, se pierduseră sau dăduseră roade plăpânde. Regele Carol I şi-a dat seama numai decât că în noua lui ţară totul este de făcut şi de luat delà abc. Dacă în ordinea politică se cerea grabnic atins obiectivul ne­ atârnării, pe planul social, economic şi cultural trebuia întreprins un vast şi metodic plan de înzestrare, cu tot ceea ce constitue apa­ ratura şi mecanismul indispensabil unui Stat. Armată, dnimuri, căi ferate, porturi, şcoli, instituţii publice, institute cu caracter universitar, valorificarea bogăţiilor naturale, industrii, etc., totul, cum spuneam adineaori, trebuia creat cu mijloace modeste şi puse pe drumul cel bun. Cu răbdarea, cu măsura, cu înţelepciunea care l-au caracte­ rizat, Regele Carol I a pus temeliile Statului român şi a deschis drumuri noi şi perspective întinse în toate ramurile de activitate. Activitatea ştiinţifică n'a rămas în afara ochiului pătrunzător şi sigur al marelui monarh. Tânăra şi plăpânda ştiinţă românească s'a bucurat tot timpul îndelungatei şi fecundei sale domnii, de îndemnul şi sprijinul regal. Ne-a lipsit răgazul şi liniştea, necesare pentru a întocmi o frescă plină a ştiinţei româneşti, dar ne-am dat toate silinţele de a reţine, din vraful de documente variate pe care le-am consultat, acele date şi lămuriri în stare să fixeze nodurile esenţiale ale unei reţele, care apoi a continuat să se desvolte necontenit. De altfel nici pentru această sumară şi de sigur incompletă expunere, munca noastră nu a fost uşoară, nu numai din pricina vastităţii materialului care se cerea cules ici şi colo, dar mai ales sub raportul clasificării acestui material; evident şi a materialului omenesc. In adevăr ceea ce mai caracterizează această perioadă de înce­ puturi a domniei Regelui Carol I, este imposibilitatea de a separa categoric activitatea omului de ştiinţă. Domeniile nu erau atunci tot atât de distincte cum le aflăm în zilele noastre, iar oamenii erau de cele mai multe ori obligaţi să lucreze în mai multe compartimente deodată, şi uneori îndelet­ nicirile lor nu prezentau nicio legătură, cum ar fi cazul lui Gh. Asachi, doctor în filosofie delà Lwow, elev la Viena al matemati- ceanului Burg şi student la litere în Italia, sau cazul lui I. Eliade Rădulescu, profesor de matematici la Colegiul Sf. Sava, dar în acelaşi timp « părintele literaturii româneşti », cum îl revendică fără discuţie literele româneşti. Dar ocolind cazurile mai rare de natura acestora citate mai sus, rămân celelalte foarte numeroase, a deosebitelor îndeletniciri ştiinţifice care îşi dau întâlnire în persoana unui singur om. Am ţinut să dăm această lămurire, pentru a atrage atenţia lectorului că cele mai multe nume proprii pe care le va întâlni în studiul de faţă, sunt ale unor învăţaţi cari au depus o multi­ laterală activitate. Nevoile arbitrare dar indispensabile ale unei orânduiri, ne-au determinat a pomeni un nume într'un singur loc, când într'o lucrare migăloasă, el ar fi trebuit să figureze de mai multe ori.

# # * Ştiinţele matematice au ocupat în timpul domniei Regelui Carol I, un loc de frunte şi se cuvine să subliniem că pleiada de matematicieni s'a datorit nu numai dragostei acestora pentru ştiinţa pură a matematicilor, dar şi necesităţilor pe care le crease Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, întemeiată de francezul Leon Lalanne şi sever organizată de G. Duca, şcoală care s'a bucurat din primul moment de un mare prestigiu. Profesorii Facultăţii de Ştiinţe, secţia matematică, au func­ ţionat şi la Şcoala de Poduri, unde timp de mai multe zeci de ani s'au format inginerii temeinic pregătiţi, cari au jucat un rol de primul ordin în construirea României. Inginerul C. M. Mironescu, licenţiat în matematici şi în drept în acelaşi timp, a fost unul dintre directorii Şcoalei de Poduri, care împreună cu G. Duca, a contribuit la formarea strălucitelor legiuni de ingineri sub domnia marelui rege. Şosele, drumuri, căi ferate, construcţii, porturi sunt la un loc opera inginerilor ieşiţi din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, care reuşise să dea elevilor săi o pregătire de faimă chiar dincolo de hotare şi un prestigiu rămas nealterat până în zilele noastre. Din iniţiativa mai multor ingineri, în fruntea cărora se găsea severul şi temutul profesor Ion Ionescu, apare în anul 1895 « Ga­ zeta Matematică » în jurul căreia s'au adunat fără întârziere toţi matematicienii şi care a contribuit într'o extraordinar de largă măsură la întreţinerea şi sporirea interesului pentru ştiinţele matematice. Numeroase lucrări originale se semnalaseră încă din anul 1872, datorite doctorilor în ştiinţele matematice: N. St. Botez, Spiru Haret, David Emmanuel, Constantin Gogu, N. Coculescu, cel care a trecut apoi la direcţia Observatorului Astronomic. David Emmanuel a fost un eminent profesor, un spirit de o claritate fără pereche, un pedagog desăvârşit şi un învăţat. Zeci de generaţii l-au urmărit cu interes şi în foarte mulţi oameni de ştiinţă, ridicaţi mai târziu, a aprins dragostea pentru cercetări. După 1900, apar în domeniul matematicilor numele de mare autoritate: G. Ţiţeica, A. Davidoglu, D. Pompeiu, Tr. Lalescu. S. Sanielevici, profesori şi neobosiţi creatori în ramura dificilă a numerelor. Ştiinţele fizice sunt reprezentate în timpul domniei Regelui Carol I mai ales prin Emmanuel Bacaloglu, care moare în anul 1891, şi care este considerat întemeietorul acestui fel de preocu­ pări în ţara noastră. Alături de lucrările sale originale de strictă specialitate, a mai lăsat un tratat de fizică publicat în 1887, operă deosebit de im­ portantă în acele vremuri. D. Negreanu a publicat, între anii 1896—1906, lucrări asupra magnetismului în România. C. Miculescu a fost un profesor de o corectitudine şi ţinută exemplare. Dragomir Hurmuzescu este primul care s'a ocupat de pro­ prietăţile radioactive ale apelor româneşti. Se cuvine să pomenim aici, într'o paranteză privind aero­ dinamica, de Traian Vuia, care a fost un precursor al aviaţiei împreună cu fraţii Wright, Clement Ader şi Santos Dumont. La 8 Octomvrie 1906, Traian Vuia a reuşit primul sbor — un salt de 4—5 metri — cu un aparat conceput de el şi experimentat la Issy-les-Moulineux. In 1910, Aurel Vlaicu a construit primul avion românesc, echipat cu un motor Gnomme de 50 C. V. şi în stare să sboare cu vitesa de 100 km. pe oră. D. Bungeţianu, profesor de căldură, între alte lucrări, a făcut şi determinarea sunetului în Marea Neagră. In Institutul Central Meteorologic, întemeiat în 1885, direc­ torul său, cunoscutul St. Hepites, cercetează între anii 1898—1906 elementele magnetice în 72 de localităţi ale României Mici. St. Procopiu continuă lucrările lui Hepites. Măsurătorile efectuate de el au permis determinarea variaţiilor seculare ale declinaţiei, înclinaţiei şi componenţei orizontale, precum şi re­ dresarea unei interesante hărţi magnetice a României. Ştiinţa chimiei este reprezentată, cel puţin într'o primă pe­ rioadă — la Universitatea din Iaşi, creată în i860 — prin P. Poni, mare învăţat, care a fost chemat să joace un rol covârşitor în des- voltarea ştiinţelor româneşti. P. Poni, ocupă catedra de chimie minerală, succedând în anul 1878 lui Ştefan Miele şi după ce studiază în străinătate în cele­ brele laborator ii ale lui Berthelot, Deville şi Wurtz. Cursul său era de o claritate remarcabilă. întinsele şi fecundele sale cercetări asupra petrolului românesc, prin preciziunea şi ingeniozitatea metodelor, au condus la rezultate strălucite care sunt valabile şi în zilele noastre. Este inutil a mai releva cât erau de necesare aceste lucrări asupra celei mai de seamă bogăţii naturale a ţării noastre. P. Poni a cunoscut toate onorurile, fiind Preşedinte al Acade­ miei şi Ministru al Instrucţiunii Publice. Dascăl de mare clasă, din şcoala formată de el, s'au recrutat mai târziu profesorii C. Şumuleanu, P. Bogdan, N. Costă ch eseu şi Gh. Spacu. Este interesant de relevat faptul că până în anul 1898, Fa cultă- ţile noastre nu aveau dreptul să acorde titlul de doctor, cu excepţia fireşte, a Facultăţii de medicină. Primul doctorat în ştiinţe 1-a acordat P. Poni şi era atunci anul 1905. In acelaşi an acorda şi ilustrul său coleg Titu Maiorescu, primul doctorat în filosofic Catedra de chimie organică a fost creată în 1891 pentru An. Obregia. Iau fiinţă apoi catedrele de chimie agricolă şi chimie fizicală, ocupată de P. Bogdan, în 1906, iar cinci ani mai târziu, în 1911, catedra de chimie tehnologică şi catedra de chimie industrială. Suntem în perioada de plină organizare a învăţământului su­ perior, asupra căruia veghea necontenit marele Rege Carol I. Catedra de chimie medicală este succesiv ocupată de D. Konia, P. Poni şi E. Riegler. La Universitatea din Bucureşti, creată în 1863, chimia cu­ noaşte de asemeni o epocă de prosperitate. Catedra de chimie minerală este ocupată pe rând de Alexe Marin (1868—1885), figură interesantă şi pitorească de dascăl, de I. Patriciu (1865—1902), Colorian (1902—1903), Istrati (1903—1906) şi G. G. Longinescu (1906—1938). Catedra de chimie organică se înfiinţează în anul 1885 şi este ocupată de cunoscutul învăţat şi organizator C. I. Istrati. Acesta a lăsat o amintire neştearsă nu numai prin nenumăratele sale cercetări asupra gazului sau petrolului impur, compoziţia sării geme, hârtiei, sticlei, pielei, etc., dâr şi prin talentul său excep­ ţional de profesor. Expunerile sale erau adevărate lecţiuni de oratorie, al căror interes se afla sporit de ţinuta profesorului care după o tradiţie străină, venea la curs îmbrăcat în frac şi mănuşi albe. La 1903, Istrati organizează Congresul Asociaţiei pentru înain­ tarea şi răspândirea ştiinţelor. Succesul desăvârşit al acestui Congres, care a impresionat mult lumea de atunci, 1-a indicat pe Istrati, trei ani mai târziu, comisar al faimoasei Expoziţii din 1906, instalată în Parcul Carol, creat cu acest prilej. Istrati a ocupat cele mai înalte demnităţi, ministru, profesor al Academiei, decan, deputat, primar, iar prin legăturile şi sim­ patiile pe care le avea în Apus cu învăţaţii Ramsey, Friedel, Moissan, Louis Henry, a atras atenţia străinătăţii asupra ţării sale şi asupra tinerei ştiinţe româneşti. Prin Buletinul Societăţii de Ştiinţe, organ al Societăţii de Ştiinţe create de el, activitatea ştiinţifică românească a fost adusă la cunoştinţa lumii întregi. In perioada aceasta de domnie a Regelui Carol I, C. I. Istrati a jucat, fără îndoială, un rol de primul plan. In anul 1906, se înfiinţează catedra de chimie agricolă, ocupată delà început de profesorul Al. Zaharia. Sub conducerea sa s'au executat peste 30.000 de analize asupra grâului românesc, în- tocmindu-se o Hartă Agricolă a României de cea mai mare im­ portanţă. In aceeaşi vreme strădaniile depuse încă mai de mult de Carol Davilla şi nepreţuitul său colaborator Bernath, începuseră să dea rezultatele cele mai bogate. Asupra doctorului Bernath se cuvine să stăruim pentrucă, alături de strălucitorul Carol Davilla, a jucat un rol excepţional de important în organizarea feluritelor ramuri de activitate ştiin­ ţifică, în legătură cu chimia şi în îndrumarea tinerilor, între cari se prenumeră şi Dr. Istrati, cari aveau să facă mândria ştiinţei româneşti. Doctorul Alfred Nicolas Bernath von Lenway, era de origine croat şi făcuse studii temeinice în străinătate, la Gôttingen cu Woehler, la Dresda cu Eder, la Graz cu Gottlieb şi în sfârşit la Viena, unde a obţinut titlul de doctor în chimie şi fizică. La Viena profesorul Redtenbacher îl ia ca ajutor. In 1862, doctorul Bernath se remarcă la Expoziţia Universală din Londra, unde se bucură de un mare succes. Primul-ministru român, Nicolae Cretzulescu, care era însoţit de Davilla, îi propune atunci să vină în România. Doctorul Bernath se ocupă şi organizează serviciul de chimist expert al Ministerului de Justiţie, catedra de chimie analitică delà Şcoala Superioară de Medicină şi Farmacie, Consiliul superior sanitar, Societatea de hidrologie, începuturile medicinii legale, serviciul de analize alimentare, etc. Numele doctorul Bernath, în perioada aceasta a tuturor înce­ puturilor, îl întâlnim pretutindeni. Şcoala Superioară de Medicină, Farmacie şi Medicină veteri­ nară pregătea activ pe aceia cari urmau să ocupe posturi de co­ mandă în diferitele ramuri speciale. In 1897, apare la farmacie profesorul Şt. Minovici, care avea să dea mai târziu un viguros impuls farmaciei româneşti şi să or­ ganizeze în Facultate autonomă, învăţământul farmaceutic. Intre anii 1893—1894 se fondează din iniţiativa lui Bernath Institutul de Chimie pentru analiza materiilor alimentare şi băuturilor. Atenţia lumii ştiinţifice este solicitată de un nou nume, care avea să crească mereu. Este Alfons Oscar Saligny, profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele, care studiază intens şi metodic bogă­ ţiile miniere ale ţării: petrol, lignit, antracit, calcar, ape minerale. Intre 1884—1903 se fac în laboratorul său 32.000 de analize asupra coloranţilor, lacurilor, medicamentelor, cernelurilor, ţesă­ turilor, pielii, cauciucului, hârtiei. Istoria geologică a Carpaţilor formează de asemeni obiectul preocupărilor lui Saligny. După 1903 succesorul său, Pfeiffer, se ocupă de probleme în legătură cu construcţia. In alte compartimente ale ştiinţei româneşti se ridică, la în­ ceput cu modestie, apoi din ce în ce mai puternice, numele lui Jean Borcea, Racovitză, I. Atanasiu, care este considerat fonda­ torul fiziologiei în România, şi numele lui Victor Babeş, mare savant, a cărui reputaţie avea să treacă până departe fruntariile şi despre a cărui activitate în terenul ştiinţei s'au scris câteva volume. Cu începere din anul 1892, Gr. Antipa, un alt interesant om de ştiinţă, întreprinde o serie de cercetări de hidrologie de o excepţională importanţă pentru ţara noastră. « înţeleptul Suveran — scrie însuşi Gr. Antipa — căruia am avut cinstea de a-i prezenta în Octomvrie 1892 la Castelul Peleş acest memoriu, pătruns de importanţa problemei pe care o cunoştea spre marea mea surprindere, până în cele mai mici amănunte...». Sprijinul Regelui 1-a ajutat mult pe Gr. Antipa să înfăptuiască o operă utilă şi durabilă, între care se prenumără şi Muzeul de Istorie Naturală. Oricine poate bănui importanţa acestor cercetări în domeniul hidrologiei, într'o ţară unde apele ocupă 6,14% din suprafaţă şi ascund bogăţii şi exemplare vii de un covârşitor interes. Marea Neagră şi Dunărea cu întreg cortejul lor de probleme în ordinea practică şi teoretică, erau complet necunoscute. Gr. Antipa începe studiile sale asupra Faunei Ichtyologice a României, explorând toate apele ţării cu scopul de a cunoaşte biologia peştilor în raport cu condiţiunile mediului natural de existenţă. Lacul Razim şi în special Delta Dunării formează obiectul unor studii fecunde şi deosebit de importante. Delta nu este după Gr. Antipa un teren mlăştinos, care se poate îndigui sau drena, ci un imens lac cu adâncimea de 2,50 m. sub nivelul Mării Negre. Este un vechiu golf marin în care s'a format Delta, apa lui sărată fiind îndulcită de apele fluviului. Cercetările lui Gr. Antipa — repetăm — sunt de o importanţă excepţională, iar Regela Carol I a înţeles şi sprijinit această acti­ vitate din primul moment. Flora ţării este şi ea cercetată cu o râvnă neobosită. Prima lucrare românească de botanică cuprinzând un mate­ rial variat şi bogat, este aceea a D-rului D. Brândză, scrisă între anii 1879—1883. Cincisprezece ani mai târziu, D. Grecescu revine cu indicaţii încă mai ample şi încă mai preţioase în acelaşi domeniu. Geologia şi Paleontologia sunt şi ele ilustrate de G. Murgoci şi L. Mrazec, cari s'au ocupat de geneza Carpaţilor, arătând că formaţiunea lor este deosebită de a Alpilor, în sensul că munţii Carpaţi s'au ridicat până în perioada cuaternară, dând naştere la fenomene tectonice foarte complicate. Lucrările profesorului Mrazec asupra bogăţiilor geologice ale ţării noastre şi în special lucrările sale asupra petrolului românesc, au găsit un interes viu, din primul moment, în străinătate. Amploarea şi însemnătatea acestor lucrări au reclamat în mod firesc crearea unui Institut Geologic, fapt care s'a întâmplat în anul 1906. Interesul neobosit pe care îl manifestă înţeleptul Rege pentru această ramură a ştiinţei româneşti, cu consecinţe fundamentale în viaţa noastră economică, se poate evidenţia spunând că Prinţul Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, a trecut în anul 1912 baca­ laureatul pregătind lucrarea: Motoarele moderne şi în special motorul Diesel care se alimentează cu petrol; iar la ştiinţele na­ turale cu lucrarea: Petrolul şi derivatele sale. De asemenea se cuvine să mai menţionăm că Regele Carol I încă din anul 1875, ceruse într'una din şedinţele Societăţii Geo­ grafice Române, ridicarea unei hărţi geologice a ţării. Societatea Geografică Română fusese creată în anul 1875 după sugestia Regelui Carol I, el însuşi discipol al marelui geograf Cari Ritter. Regele afirma: « a venit în sfârşit momentul ca Româ­ nia să iasă din necunoscut ». Serviciul cartografic al armatei a căpătat, din chiar ordinul Regelui, însărcinarea de a ridica fără întârziere hărţi la scările 1/20.000, 1/50.000, 1/100.000, 1/200.000, etc. Colonelul d'Efforges, însărcinat să examineze hărţile Institu­ tului Geografic al armatei române, scrie: «Aceste ridicări, foarte exacte şi foarte detailate, sunt o reprezentare fidelă a terenului. Ele pot fi comparate cu cele mai bune lucrări de acest gen, actualmente întreprinse în Europa, şi fac cu adevărat onoare ofiţerilor cari le-au executat şi institutului militar care le-a re­ dactat ». Studiile geografice îndrumate de S. Mehedinţi au continuat să se desvolte, după ce imboldul îl dăduse Regele Carol I. In ziua de 20 Decemvrie a anului 1892, se inaugurează Insti­ tutul Medico-Legal, din râvna vrednicului profesor Mina Mi- novici. « Onoarea şi libertatea cetăţenilor — spunea Mina Minovici în discursul inaugural — depind, în mare parte de hotărîrile medi- cinei legale... Medicina legală are un mare rol creator; ea a desvoltat chestiuni de care ştiinţa nu se ocupase înainte ca importanţa ei să se afirme. Astfel a adăogat anatomiei studiul distrugerii corpului omenesc; fiziologiei, efectele primei respiraţiuni, cercetări asupra avortului, asupra efectelor naşterii, întreaga istorie a infanticidului; chirur­ giei, medicinei ea le-a procurat importante capitole asupra ră­ nirilor, asupra maladiilor simulate, asupra asfixiilor, asupra alie- naţiei mintale; chimiei şi materiei medicale ea le-a dat întregul câmp al toxicologiei ». In anul 1906, Nicolae Minovici creează Salvarea, instituţie de folos obştesc mai presus de orice laudă. Iată un fragment pitoresc din amintirile doctorului Anastasiu: «.. .când am apărut la cursele de cai delà Hipodrom, cu cele­ brul brec, înhămat după metoda surugiilor şi plin cu interni cu şepci albe, a fost un delir de admiraţie. Regele Carol I a chemat în loja sa pe directorul nostru ; nu ştiu ce i-o fi spus, dar sufletele noastre tremurau de bucurie că chiar Suveranul apreciază la justa valoare serviciile ce le facem. A mai avut odată prilejul Regele Carol să vadă şi să se convingă ce este Salvarea. Era un accident în faţa Palatului, la care trebuia ca prim ajutor o siringă şi cafeina. Erau şi medici la locul accidentului şi răposatul doctor Leonte cerea mereu siringă şi medicamente. Cine să-i dea? Cineva delà Palat anunţase Salvarea şi Regele Carol cu ceasornicul în mână privea nerăbdător la neputinţa medicilor de a da ajutor nenoroci­ tului accidentat. Nu cred să fi trecut cinci minute până am ajuns în piaţă şi atunci când am desfăcut trusa şi am dat doctorului Leonte tot ce-i trebuia, lumea a izbucnit în aplauze, iar a doua zi mi s'a trimis un ac de cravată cu coroana regală ». Iar pentrucă cele două importante instituţii au fost clădite pe malurile Dâmboviţei, se cade să spunem că lucrările de canalizare începuseră încă din anul 1880. « Lucrările s'au început la grădina apelor minerale delà Văcă­ reşti, lângă bariera Vitanului. M. S. Regele Carol I a făcut prima săpătură cu o lopată de argint, purtând inscripţia: Casma între­ buinţată la începerea lucrărilor Dâmboviţei în ziua de 2 Nov. 1880 sub Domnia lui Carol I ». Un nume care se cuvine de asemenea pomenit este acela al doctorului I. Cantacuzino, care după răscoalele ţărăneşti din 1907, întreprinde o vie activitate de îndreptare a sănătăţii precare a ţăranului. El studiază metodic şi luptă cu tenacitate împotriva palu- dismului, malariei, tuberculozei. Organizează Depozitul Central de Medicamente, iar în războiul din 1913 este direct însărcinat de Regele Carol I să combată holera. Sub domnia marelui rege Carol I nici industria românească n'a fost uitată. In anul 1887, sub auspiciile Regelui, se elaborează «legea pentru încurajarea industriei naţionale ». Prin această lege se aveau în vedere industriile cu un capital fix de cel puţin 50.000 lei, care posedau mai mult de 25 lucrători şi erau bine utilate. O serie întreagă de industrii încep să înflo­ rească, urmărite în problemele lor cu caracter teoretic şi practic de laboratoriile care prinseseră şi ele să funcţioneze.

# * # încercarea noastră de a întocmi un tablou al activităţii ştiinţifice în timpul Domniei Regelui Carol I, este fără îndoială incompletă ; nu atât din vina noastră — îndrăznim să precizăm —, cât din cauza materialului enorm şi risipit pe care a trebuit să-1 consultăm, adeseaori depunând o strădanie inutilă. Perioada Regelui Carol I a fost, sub raportul care ne-a interesat în studiul de faţă, o perioadă de incontestabilă înflorire, dar şi una de dibuire şi uneori de improvizaţie. Nici nu se putea altfel. Aceasta nu înseamnă că în timpul glorioasei domnii a marelui Rege nu s'au pus temeliile celor mai multe ramuri de activitate, care au continuat de atunci, sub primul imbold sănătos, să pros- spere până în zilele noastre. Ne vom declara mulţumiţi dacă lectorul va găsi în aceste pagini, sugestii care să-i permită să-şi facă o idee, fie şi incompletă, asupra unei perioade de plenitudine, de iniţiative numeroase, de realizări imediate, de perseverenţă uimitoare, care au caracterizat îndelungata şi fertila Domnie a Regelui Carol I.

AL. MIRONESCU LITERATURA SUB CAROL I

Şcoala Ardeleană n'a cunoscut sentimentul estetic al existenţii ; activitatea ei spirituală a speculat exclusiv mitul latinităţii noastre, în istorie şi filologie, aproape identificând poporul şi limba româ­ nească cu poporul şi limba romană. Heliade Rădulescu, descope­ rind cultura şi literatura modernă apuseană, şi fiind stăpânit de mirajul ei, caută, în primul rând, s'o transpue în limba naţională, ca un ideal oferit contimporanilor săi. Generaţia delà 48 face un pas mai departe decât Heliade, iar caracterul militant al literaturii ei lichidează multe din erorile trecutului. Şi cea mai gravă eroare de înlăturat era însăşi concepţia artificială despre limbă, ca instrument specific de expresie al unui fond specific. însuşi Heliade, adver­ sarul latiniştilor, căzuse într'o manie asemănătoare şi teoriile lui italianizante perpetuau, în altă direcţie, aceeaşi eroare funda­ mentală. Este greu, de sigur, să delimităm cu preciziune mişcarea pa- şaptistă de curentul junimist, mai ales când este vorba de noua bătălie, dusă în jurul limbii literare. De aceea, ca un punct comun de raliere la noul spirit, inaugurat de domnia lui Carol I, trebue să fixăm întemeierea Societăţii Academice literare (1867), devenită mai târziu Academia Română, şi al cărei program a fost fixarea unui sistem ortografic, alcătuirea unei gramatici şi a dicţionarului limbii române. Ştiinţa o reprezentau aci tot Ardelenii, care soco­ teau să-şi impue oficial teoriile despre limbă. Dar nu e mai puţin adevărat că literaţi, ca Alecsandri, Odobescu, secundaţi de foarte tânărul Maiorescu, el însuşi membru al noiei societăţi, vor mina prestigiul tuturor întreprinderilor pseudo-ştiinţifice ale filologilor ardeleni. Astfel că opera supremă a latinizanţilor, Dicţionarul limbii române (1871 şi 1876), întocmit de August Treboniu Laurian şi Massim, era sortită delà început insuccesului. Dându-i girul ei, Academia a grăbit, într'un fel, lichidarea erorii latiniste, care ameninţa să se perpetueze, sub forme din ce în ce mai aberate. Aşa numitul « spirit critic » în cultura română se naşte în proble­ mele de limbă; şi poate că precipitarea lui nu se datoreşte filologilor oficiali, cât literaţilor şi cu deosebire învăpăiatului Alecu RUsso, descoperitorul poeziei noastre populare şi adversarul cel mai vehe­ ment al stricătorilor de limbă. Dar nu numai polemica, mai mult sau mai puţin susţinută a literaţilor, a ruinat eroarea latinistă; creaţia lor dase la iveală câteva opere de primă importanţă, alături de certurile sterile ale filologilor şi pornind din însăşi inima limbii naţionale. La 1840, apare excelenta nuvelă istorică a lui C. Ne- gruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, iar discipolul lui, în acest lot, Al. Odobescu, scrie şi el cele două nuvele istorice Mihnea Vodă cel Râu (1857) şi Doamna Chiajna (i860). Alecu Russo îşi încheie activitatea până la 1859, data morţii lui; romanul Ciocoii vechi şinoi al lui N. Filimon apare, în Revista română a. lui Odobescu, în 1862. Proza fluidă, agreabilă, a lui Alecsandri, de o limbă destul de sigură pe sine, se desfăşoară între Buchetiera din Florenţa (1839) şi Măr­ gărita (1870), fixând caracterele genului, înainte de pitoreştile Scrisori ale lui Ion Ghica. Nu mai vorbim de cursivele « foiletoane », care sunt Scrisorile lui C. Negruzzi, a căror expresie limpede şi firească respingea orice pedantism, nu numai pe cel al latiniştilor. Geniul limbii naţionale, înainte de a fi consacrat într'un dicţionar al Academiei, este afirmat de literaţii de frunte ai generaţiei delà 48 şi regăsit, sub forma lui ingenuă în cronicarii moldoveni şi munteni, publicaţi de Kogălniceanu (1845—1852) şi de N. Bălcescu (1845— 1847), şi în poezia populară, în 1866. Şi chiar dacă intervenţia culegătorului se simte adesea, marele proces al limbii literare este definitiv câştigat. Când Regele Carol I, ctitor al Academiei, încredinţează lui Haşdeu alcătuirea monvanentzhihii.MagnumEtymologicumRomaniae (1886), se consfinţeşte de fapt un proces încheiat, în conştiinţa literară a timpului.. Haşdeu însuşi, cu tot caracterul enciclopedic al neterminatului său dicţionar, pune bazele ştiinţifice ale oricărui dicţionar posibil; dacă se va modifica planul operii, metoda va rămânea în picioare, în liniile ei largi, iar limba poporului, consa­ crată de timp, de documente şi scriitori de valoare, va fi materialul 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

viu al dicţionarului, aşa cum se procedează şi astăzi, la lucrarea lui încă în curs. Generaţia delà 48 îşi prelungeşte existenţa cu mult peste faza ei eroică, cel puţin prin doi din reprezentanţii ei cei mai autentici, unul de o tinerească longevitate, Alecsandri, altul de o verde şi sprintenă bătrâneţe, Ion Ghica. Bardul delà Mirceşti, martor al celor mai însemnate evenimente istorice ale epocii de consolidare a României moderne, va deveni chiar poet al Curţii, preţuit de Vodă Carol I şi de Carmen-Sylva, ca un venerabil simbol al Re­ naşterii naţionale, acceptat unanim, până şi de junimismul atât de violent criticist şi vrăjmaş al paşoptismului literar şi politic. Iar sfătosul Ion Ghica, prin Convorbirile economice şi mai ales prin Scrisori, va şti să împace cu blândeţe, tranziţia dintre vechiul regim şi cel nou, scoţând la iveală pitorescul unui trecut prea puţin de­ părtat şi îndulcind abil contrastele dintre o lume care-a apus şi una în plină aşezare. Privită sub aspectul culturii şi literaturii, epoca lui Carol I este, pentru noi cei de azi, un fenomen în plină devenire; începând sub auspiciile unei mari libertăţi de spirit, România modernă nu se naşte dintr'odată, ca Minerva din capul lui Jupiter. Luptele politice şi literare au fost, în tot timpul domniei marelui rege, de o rară violenţă, de o înverşunată vrăjmăşie, succedându-se într'un proces dialectic pe care abia azi îl putem vedea, în toată amploarea şi semnificaţia lui. Căci era vorba să se fructifice roadele revoluţiei delà 48, să se dea un conţinut specific formelor noi de cultură apuseană, introduse de spiritul vremii, activând toate forţele latente ale unui popor, pus în faţa conştiinţei europene. Acest examen, în ordinea creaţiei spirituale, se va solda cu remarcabile succese; iată ce vom căuta să scoatem în evidenţă, încercând să fixăm în linii generale, harta spirituală a celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut. Problema vitală a culturii româneşti nu mai era, ca pentru paşoptişti, să existe, oricum, dar numai să existe; preocuparea ei esenţială este, de-acum încolo, să creeze valori care să afirme o spiri­ tualitate proprie şi, dacă se poate, să le integreze în valorile uni­ versale. Ne descoperisem geniul limbii, după rătăciri şi exagerări justificate adesea, ne descoperisem substratul prim, folcloric, de spiritualitate, mai rămânea să-1 cristalizăm în formele de cultură universală. Desăvârşirea acestui proces se datoreşte junimismului, al cărui spirit critic şi creator, funcţionând simultan, va rectifica erorile trecutului şi va pune criteriile adevărului, drept fundament pentru viitor. Toată acţiunea criticii culturale a lui Maiorescu, a lui Eminescu şi Caragiale, exercitându-se pe spaţii diferite şi cu temperamente distincte, alcătuesc, în realitate, un bloc, care oricât ar încerca unii să-1 distrugă, apare cu atât mai unitar, mai masiv, în perspectiva culturii noastre moderne. Critica formală a lui Maiorescu, oricât ar avea astăzi mai mult valoarea unui corectiv, are marele merit de a fi dat culturii necesara autonomie faţă de politică, recunoscând adevărului spiritual o sferă deasupra activi­ tăţii practice ; iar critica politică şi socială a lui Eminescu, indiferent de rezervele ce le-a putut aduce timpul, a pus bazele oricărui naţionalism românesc, fiindcă a fost secundată şi de cea mai adâncă şi complexă spiritualitate naţională, în forme universale, din câte cunoaşte cultura noastră; cât priveşte acţiunea satirei caragialiene, eâ n'a paralizat nimic din forţele noastre creatoare, ci a scos la iveală însăşi una din aceste forţe, fie şi sub faţa ei negativă, dar tot atât de esenţială în structura temperamentului nostru. Căci a transpune pe planul contemplaţiei icoana multiplă a metehnelor noastre etnice, etice şi sociale, a scoate în relief imaginea negativă a imaginei pozitive, din sociologia eminesciană, este semnul nu numai al unei mari puteri de creaţie, ci însăşi afirmarea şi comple­ tarea unei viziuni bilaterale a « fenomenului românesc ». Aceasta, în ceea ce priveşte complexul ideologic junimist, în cadrele căruia s'au creat unele din valorile literare de prim plan ale culturii noastre moderne. Clasicii noştri necontestaţi sunt astăzi scriitorii aparţinând junimismului, prima parte a veacului trecut interesând mai ales istoria culturii româneşti, istoria creaţiei începând cu Eminescu, Creangă şi Caragiale, a căror operă ne integrează în- tr'adevăr în universalitate. Geniul naţional se manifestă în creaţia lor sub trei feţe, alcătuind o sinteză mai complexă; sub faţa liris­ mului contemplativ, atingând însuşi destinul omului şi al univer­ sului ; sub faţa eposului, în care omul este o unealtă a destinului sbuciumat, aşa cum i-a fost dat să vieţuiască, în cadrele naturii şi ale psihologiei lui specifice ; sub faţa comică, aşa cum egoismul îl îndeamnă să fie un animal conformist, cârpind o existenţă cu toate compromisurile şi supunându-se unei morale sociale ipocrite, condiţie a însăşi acestei existenţe, alcătuită din convenţii şi ape- tituri. Romantismul eminescian, cu reversul lui satiric, înfăţişează idealitatea românească, realismul Amintirilor lui Creangă intueşte specifica resemnare, în faţa destinului, a acestei idealităţi, care se hrăneşte dintr'un pământ şi o sevă viguroasă, universul caricatural caragialian ne avertizează de egoismul şi de rara noastră putere de adaptare la împrejurări, aş zice că ne relevează conştiinţa noastră tranzacţională. In formele ei idealiste, eroice, literatura paşoptistă era de un convenţionalism primejdios, ameninţând să falsifice orice adevăr sufletesc, să se flateze şi să ne adoarmă spiritul critic şi creator, să ne impue o imagine din afară, livrescă, să ne dea iluzia unei desăvârşiri pe care n'o aveam. O literatură de criză morală este totdeauna mai fecundă, mai sănătoasă, mai adâncă, decât o literatură dirijată, fie şi de cele mai nobile ţeluri. Este ceea ce instinctiv a înţeles junimismul, în latura lui de creaţie, superioară în atâtea privinţi, perioadei paşoptiste. Unii critici ai culturii noastre cred că junimismul a fost lipsit de sentimentul istoric, că acest sentiment a aparţinut numai lui Kogălniceanu şi lui Bălcescu, care au simţit şi exaltat misiunea istorică a românismului, cu entuziasmul romantismului lor răz­ vrătit şi cu ştiinţa, câtă le era îngăduită pe atunci, a trecutului nostru. Haşdeu, care duce mai departe, viziunea istorică a româ­ nismului, completând pe Kogălniceanu şi Bălcescu, a lansat acuzaţia de cosmopolitism, svârlită în contra junimismului ; las de o parte pe Maiorescu, a cărui acţiune critică nu putea avea contact cu disciplina istoriei; referindu-ne numai la Eminescu, a cărei viziune istorică este atât de clară, atât de intransigentă, afirmaţia lui Haşdeu ni se pare cu totul neîntemeiată. Dar formele literaturii nu sunt legate cu necesitate de o singură viziune, de un fel unic de creaçie, prin reconstituire, ca să conchidem că junimismul n'a fost desco­ peritor de valori sufleteşti. Nu cumva Haşdeu era el însuşi un paşoptist întârziat, în literatură, şi opunea un simplu concept literar unei realităţi vii ? Căci, dacă privim lucrurile mai de aproape, Eminescu a desco­ perit natura românească, mai autentic decât Pastelurile lui Alec- sandri şi decât peisajele convenţionale ale paşoptiştilor, Creangă a descoperit pe ţăranul român, iar Caragiale, atât de hulit de Haşdeu, pe mahalagiu, pe micul şi marele burghez, născuţi în urma revoluţiei delà 48. Acestor valori de fond le corespunde respectiv valori diferenţiale de expresie. Eminescu îşi alcătueşte o limbă literară, ca o adevărată sinteză, din termeni arhaici, din expresii populare şi neologisme, imprimându-i o mlădiere, o bogăţie şi o autenticitate acustică şi semantică, până astăzi nedesle- gată în toate misterele ei expresive. Creangă răscoleşte un lexic regional de adâncă semnificaţie şi creează, după cronicari, o sintaxă narativă specific românească. Iar Caragiale exploatează, stilizând, toate virtualităţile lexicale şi sintactice, ca şi ingeniozităţile drama­ tice, ale unui strat verbal autohton, până la el nepus în valoare. Şi dacă e vorba să ne adresăm chiar unui junimist mai puţin impu­ nător, cum este Slavici, oare opera lui de povestitor şi evocator al lumii din Ardeal, nu se distinge printr'o specifică limbă şi sintaxă, după care-1 recunoaştem, ca după un semn interior ? Răspunzând unei reacţiuni ideologice, junimismul n'a făcut totuşi numai o mişcare teoretică şi n'a sterilizat, criticând, forţele de creaţie ale generaţiei lui; a refuzat numai ce era convenţional şi pur teoretic in paşoptism, raţionalist şi romantic, întronând mai mult adevăr în fond şi mai multă autenticitate în expresie. Critica post-maioresciană, reprezentată de Gherea şi Ibrăileanu, adversară ei ca metodă şi găsind-o, pe bună dreptate, insuficient ă în aplicaţie, când a voit să-şi exercite instrumentul de analiză, s'a ocupat ea însăşi de scriitorii junimişti (Eminescu, Caragiale, Creangă), ca de nişte valori sigure, glosându-i fie din punct de vedere sociologic, fie estetic. Iar Eminescu singur e mina inepui­ zabilă a criticei filologice, problema restabilirii textelor lui rămâ­ nând, după cincizeci de ani delà moartea poetului, încă deschisă. Şi tot un junimist, ultimul important, din seria creatorilor, Duiliu Zamfirescu, încearcă forma ciclică a romanului naţional, chiar dacă intenţia lui a rămas mai mult schematică, limitându-se la o realizare idilică, la o imagine simplă şi armonioasă a aristocraţiei rurale, neizbutind să insufle viaţă unei literaturi epice orăşeneşti. Junimismul a murit de moarte firească, aşa cum mor toate curentele viabile, în literatură; după generaţiile creatoare, urmând generaţiile imitatoare, în spirit academic, logic era să treacă făclia altor curente, altor personalităţi şi altor viziuni, într'o epocă de lungă domnie şi de realităţi necontenit schimbătoare. Naşterea sămănătorismului şi simbolismului vor însemna a doua perioadă a literaturii de sub Carol I. Roadele lor vor încheia, cu un nou adaos, una din cele mai fecunde perioade istorice, care se sfârşeşte în preajma războiului cel mare, al Reîntregirii. # Se cunosc astăzi izvoarele ideologice ale semănătorismului ; de o parte pornesc din naţionalismul romantic al lui Kogălni- ceanu, de alta din naţionalismul dogmatic şi din viziunea poetică a trecutului, aşa cum le-a întrupat Eminescu. Dar de sigur că un curent literar nu se poate desvolta numai dintr'o filiaţie teoretică, el trebuind să răspundă unor realităţi istorice şi sufleteşti. Idealul generaţiei delà 48 fusese Unirea, înţeleasă ca o integrare a româ­ nismului în conştiinţa lui; junimismul, fără să fie cosmopolit, militează pentru un « naţionalism în marginile adevărului » supu­ nând cultura română la un examen critic delà « înălţimea secolului al XIX-lea ». Semănătorismul reduce adevărul la substratul etnic, aplicând un fel de purism literar, încadrat în trecutul istoric şi în clasa ţărănească; toată ura eminesciană în contra burgheziei paşop­ tiste, în contra « păturii suprapuse » ia caracterul unei dogme, respingându-se orice încercare de literatură urbană. Vechea idee hasdeană a cosmopolitismului este şi ea reluată, şi fiindcă nu putea fi aplicată creatorilor junimişti, e generos concedată lui Maiorescu. Aceste locuri comune de istorie literară nu puteau totuşi să fecun­ deze o perioadă şi să devină un ideal, fără să fi fost animate de o mare forţă temperamentală, poate cea mai mare din câte cunoaşte scrisul naţional ; este vorba de excepţionala figură a d-lui N. Iorga. De aceea, semănătorismul nu e numai o teorie literară, ci o formulă temperamentală, care cuprinde istoria şi critica literară, reportajul naţionalist şi politica militantă, ştiinţa şi poezia. Mai întâi, însăşi idea de naţiune ia un înţeles mai dinamic, mai extensiv. D. Iorga n'are în vedere numai pe ţăranul din Regat, reportajele sale ani­ mate căutând să-1 integreze în naţiune şi pe cel din Ardeal, din Basarabia şi Bucovina. Idea unionistă a luptătorilor delà 48 apare şi ea, sub o nouă faţă, legând firul întrerupt cu viziunea lui Bălcescu. Ca doctrină strict literară, semănătorismul apare numai la Vla- huţă, eminescianul pesimist pocăit, şi la Coşbuc, al cărui instinct ţărănesc putea, la urma urmei, să se desvolte şi fără sprijinul unei teorii. După Haşdeu, d. N. Iorga nu aducea numai erudiţia cea mai impresionantă, ci sentimentul viu al trecutului; acest unic tempe- rament trăeşte istoria, svârlind parcă un pod miraculos între prezent, trecut şi viitor. Nu este în intenţia noastră să fixăm aci întreg spaţiu cultural pe care-1 cuprinde personalitatea d-lui Iorga; într'o imagine mobilă a literaturii noastre, sub Carol I, e vorba numai să indicăm silueta şi sensul marilor animatori şi creatori. Nici nu vom trece în revistă toate numele şi toate contribuţiile, unele din ele foarte însemnate. Semănătorismul îşi supravieţueşte, dincolo de istorie, prin d. N. Iorga, prin d. Mihail Sadoveanu şi Octavian Goga. Masiva operă a d-lui Sadoveanu a depăşit de mult cadrele unui curent, mărturisind o viguroasă natură, o valoare spirituală vie, a cărei existenţă se prelungeşte nu pe un spaţiu istoric, ci pe o durată. Dacă opera sa îmbrăţişează două epoci, înainte şi după războiul cel mare, vom face abstracţie de situarea ei în timp şi vom considera-o în unitatea şi varietatea ei. Cea mai evidentă valoare a operii sadoveniene este peisajul; codrii şi apele, muntele şi balta, se oglindesc în infinite imagini, în proza acestui poet neobosit, în care misterele naturii sunt mereu proaspete, originare parcă. Orgia de colori e străbătută tptuşi de o tainică muzică a lucrurilor, d. Sadoveanu nefiind un pur colorist; delà Eminescu, a cărei natură e un cadru spiritualizat, niciun alt scriitor naţional n'a înscris o mai bogată sensibilitate în peisaj. In cuprinsul lui, omul este el însuşi o forţă integrată naturii, o neistovită ardere, pe dou ă instincte fundamentale, instinctul bachic şi erotic. Şi de sigur că acest naturism liric este o viziune tempera­ mentală, irupând peste limitele unei şcoli literare. D. Sadoveanu e semănătorist, în mod natural, ca om al pământului, în care instinctele ancestrale vibrează cu profunde ecouri de harfă eoliană. Tradiţia sa literară e pur autohtonă, revendicând-o în opera lui Creangă, în poezia populară şi în cronica lui Neculce. Dacă de Creangă îl leagă moldovenismul său, de poezia populară ţine prin sentimentul peisajului şi prin suflul baladic, pe care-1 regăsim în romanele sale reconstitutive ale mentalităţii arhaice ţărăneşti, sedimentată în atâtea « obiceiuri ale pământului ». De Neculce se apropie, prin instinctul narativ, plin de ingenuitate, şi prin o curiozitate neistovită de « oameni şi locuri ». Impletindu-se din această triplă matcă literară, opera d-lui Sadoveanu se ramifică dintr'un sentiment mai amplu al tradiţiei, se resfrânge într'o spiri- tualitate autohtonă mai complexă decât i-ar fi limitat-o, principial, doctrina semănătoristă. Există, în unele din povestirile sale, un precis simţ realist, aplicat de lumea satelor; el vine, de sigur, din viziunea satului lui Creangă; din pitorescul limbajului provin­ cialist şi dintr'o structură permanentă a vieţii ţărăneşti; e poate şi ceea ce ţine de poporanism, în opera sa. Dar viziunea arhaităţii româneşti, sentimentul baladic şi istoricitatea spirituală, nu numai decorativă, 1-a dus pe scriitor, delà acele povestiri istorice, din romanele sale tinereşti, la marile sinteze din Zodia Cancerului, din Baltagul şi Fraţii Jderi. Sunt aci reconstituiri ale spiritului, instituţii ale vieţii sociale, casnice, ale ideii de dreptate şi ale eroismului — pe care niciun alt scriitor tradiţionalist nu le-a bă­ nuit. Dincolo de document şi de peisaj, poetul răsbate la su­ fletul poporului, la structura lui milenară. Semănătorismul ardelean se poate revendica, înainte de Octa- vian Goga, delà Slavici şi Coşbuc. Cunoscător al sufletului ţără­ nesc şi chiar al trudnicei burghezii de dincolo, Slavici şi-a pus pe aripile inspiraţiei plumbul greoi al unui didactism, pe care, cu anume adaosuri teologale, 1-a reluat proza părintelui Agârbiceanu. Iar tehnicianul savant, care a fost Coşbuc, şi-a atenuat instinctul poetic într'un clasicism formal, împins până la o vizibilă manieră. Coşbuc ne apare, cu timpul, un izolat, în chiar formula se­ mănătoristă şi un poet ardelean mai detaşat parcă de origi­ nile lui. Adevărata erupţie temperamentală a poeziei ardelene o întru­ pează lirica lui Octavian Goga. Ea se sbate în instinctul, încătuşat de împrejurările istorice vitrege, unui românism aprig, când pornit pe luptă, când elegiac. Seninătatea lui Coşbuc era mai curând jocul unui izolat, închis în amintirile lui şi în dexterităţile lui me­ trice, ca într'un turn de fildeş; poezia lui Goga este elocventă, îşi strigă durerile, speranţele şi îşi cântă aleanul, cu un fel de jelanie dârză, care izvorăşte din melosul doinei. Oricâte teme de circum­ stanţă politică şi naţională ar vădi poezia lui Goga, străbate prin ea o melodie, se răsuceşte din ea un alean amar, care-i va garanta totdeauna timpul ei specific. Nu putem trece cu vederea aci, oricât nu s'ar încadra într'un curent sau altul, importanta operă a lui Macedonski. Contemporan cu Eminescu, hulit de semănătorism, de poporanism, ca şi de Maiorescu, destinul lui a fost al unui « poet blestemat ». Poate nu atât prin structura poeziei lui romantice, care putea să fie pe gustul public şi al criticii oficiale, cât prin ciudata personalitate a omului. Macedonsky a avut, parcă, înăscut gustul donchihotesc de a se război cu toate morile de vânt; şi cel mai crunt lovit de aripile morii a fost el însuşi, cum se şi cuvine într'o poveste cu iluzionişti. La inegalităţile omului au contribuit inegalităţile unei opere, începute sub auspicii atât de subordonate, lui Heliade, lui Alecsandri, lui Depărăţeanu, lui Bolintineanu — ca să ajungă la acorduri şi armonii, în care palpita un suflet original şi un poet de puternic temperament. Romantismul liricii macedonskyene se hrăneşte dintr'o singură vână: egotismul. Acest poet se roteşte în jurul lui însuşi, ca în jurul unui univers sterp. Preocupat de fericire, ea însăşi un concept pur romantic, de glorie, de fast şi de triumf, Macedonsky era, în fond, departe de orice preocupare colectivă, naţională, etică sau politică şi se dezinteresa de soarta umanităţii, pe care nici n'o plângea, ca eminescianismul, nici n'o exalta, ca Grigore Alexandrescu. Putem spune astăzi că adevărata lui glorie e postumă, că idealul lui de artă individualistă a rămas, în tot timpul vieţii, operă de precursor. E drept că Macedonsky a păcătuit prin vina inestetică a personalismului şi a vulgarităţii, că elanurile lui spre puritate,- spre armonie şi un fel de fericire păgână, în bucolismul ei, au răsbătut la mari răstimpuri şi s'au amestecat cu acordurile joase ale lirei lui. Dar Macedonsky rămâne totuşi, în mijlocul unei poezii aservite cauzelor sociale şi politice, un poet preocupat de artă, ca de un principiu etic, aspirând mereu la seninătate şi echilibru personal, cu cât se vedea mai mult hărţuit de oameni, de împrejurări şi de sine însuşi. Destin pe care-1 împărtăşeşte, până la un punct, cu celălalt îndrăgostit de forme şi colori, de viziuni singulare şi de cuvinte, cu Dimitrie Anghel, poetul Fantaziilor, în care şi-a învăluit, cu discreţie, neliniştile personale, realizând o poezie fantezistă de rară pudicitate, după cum Macedonsky, la polul opus, părăsise orice pudoare, prin egotism. Şi dacă Anghel a rămas şi el un pre­ cursor, poezia timpului, care ucenicise la romanţa eminesciană, la ţipătul ei de nefericire şi la obsesia ei dureroasă, a cunoscut popu­ laritatea, după poezia socială a lui Goga, în intimismul gingaş al lui Iosif, în cântecele lui surdinizate şi în elegiile lui de sentimental învins. Iosif era prea omenesc, ca să nu cucerească şi artist cu de­ stulă discreţie, în confesiile lui directe.

# * * Este o caracteristică a epocii literare ante-belice: mulţimea po­ ziţiilor teoretice care au frământat-o. Epocă de prefaceri politice şi sociale, de conflicte puternice şi de ideologii adverse, ireductibile, cel puţin în principiu, peisajul literar al vremii nu poate fi înţeles pe un plan pur artistic. Neexceptând nici pe Maiorescu, a cărei politică teoretică şi practică, de nuanţă conservatoare, 1-a răpit repede acţiunii culturale, toţi animatorii veacului apus au pornit nu dintr'o ideologie literară sau dintr'o concepţie de artă, ci din câmpul ideilor militante. însuşi junimismul, la Eminescu şi Cara- giale, s'au dublat de o concepţie socială şi politică, oricât sferele artei lor ar fi depăşit lupta directă şi imediată. Astfel că ideologia politică junimistă, mai aproape de conservatismul ţărănesc semă- nătorist, a fost mai violent atacată de socialismul lui Gherea şi de poporanismul lui C. Stere şi G. Ibrăileanu. Prin simpatia exclusivă pentru clasa rurală, s'ar părea că semănătorismul şi poporanismul, dacă nu se confundă, s'ar acoperi în bună parte. Dar dacă materialul artistic e comun, dacă amândouă curentele se întâlnesc în adversi­ tatea faţă de junimism, semănătorismul este, cu siguranţă, aripa dreaptă a ţărănismului literar, iar poporanismul aripa lui stângă. Critica lui Gherea aduce o nouă metodă de cercetare faţă de critica estetică, formală, maioresciană; explicând opera de artă prin factorii mediului social, ai economiei şi ai psihologiei de clasă a scriitorului, critica îşi pierde autonomia, de sigur, dar îşi lărgeşte perspectivele; din judecătorească şi principială devine dogmatică şi militantă. Nu ştiu astăzi în ce măsură critica lui Gherea, aplicată la opera de artă, explică într'adevăr; aş fi înclinat să spui că mai curând răstălmăceşte, că trece printr'un sistem militant pe scriitori şi că mai mult propovădueşte o orientare a literaturii, în spre problemele sociale şi în spre semnificaţia lor economică. Influenţa lui Gherea, cu toată noutatea relativă a criticii lui literare, a fost mai adâncă în problemele sociale ale timpului. Indiferent de solu­ ţiile practice ale Neoiobăgiei, acest studiu pune în circulaţie o sumă de probleme practice şi serveşte drept diagnostic al maladiilor unui organism politico-economic. In fond, valorile literare impuse de junimism, (Eminescu şi Caragiale) sau chiar de semănătorismul de baladă şi idilă a lui Coşbuc — nu sunt negate de critica lui Gherea. Ele îi servesc să facă, indirect, critica structurii politice şi economice a ţării. Mai sensibil la ideologie şi mai depărtat, dacă nu chiar fără să aibă niciun interes, pentru problemele economice, G. Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura românească, analizează tendinţele liberale şi reacţionare ale epocii junimiste şi paşoptiste, căutând un sprijin doctrinar în poporanismul lui Alecu Russo. Ducând mai departe consecinţele revoluţiei politice liberale, Ibrăileanu o extinde şi asupra păturii rurale, care, în treacăt fie zis, nu interesase decât doi paşoptişti, pe Kogălniceanu şi Bălcescu. Poporanismul desco­ peră însă nu un popor tradiţie, depozitar al virtuţilor etnice, cât un popor proletarizat, alături de intelectual, care are datoria morală să-1 privească cu simpatie şi să-i scoată în lumină suferinţele. Dacă ideologic, Ibrăileanu manifestă o consecvenţă destul de strânsă, în practica lui critică, n'a fost atât de consecvent popora­ nist. Lungul studiu despre d. Brătescu-Voineşti teoretizează asupra clasei boernaşilor provinciali, simpatici şi junimismului şi semănă- torismului, asupra distincţiei sufletelor aristocratice, înclinând cel mult pentru o artă a micului burghez, plin de toate virtuţile şi unic refugiu al delicateţii de simţire. Când vorbeşte apoi de valorile poetice ale prozei d-lui M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu re­ nunţă la orice consideraţie de ideologie poporanistă; iar când, în analizele lui estetice, spre bătrâneţe, se apleacă asupra operii lui Eminescu şi Caragiale — putem spune că face abstracţie de ele­ mentul ideologic, lăsându-se furat de consideraţii psihologice, estetice, istoric-literare şi cel mult sociologice, asupra lui Caragiale, fiindcă însăşi viziunea lui era socială şi morală, în acelaşi timp. Stânga literară poporanistă se revarsă în acţiune şi simpatie teoretică, mai ales la Ibrăileanu, ale cărei teorii ultime asupra « specificului naţional » aparţin mai mult dreptei literare. Formula pitorească a d-lui H. Sanielevici, despre «poporanismul reacţionar» se potriveşte mai curând criticului oficial al poporanismului decât scriitorilor. Aceeaşi derogare delà ideologie, în practica lui critică, o observăm şi în preţuirea, foarte îndreptăţită, pe care Ibrăileanu o acordă operii lui C. Hogaş, al cărui sentiment de nomad şi de păgân aproape, în faţa naturii, e departe de orice amestec ideologic poporanist. Dacă a existat, într'adevăr, un ideolog poporanist consecvent cu sine (până şi în rarile încercări de critică) un suflet răzvrătit care să fi trăit nu numai ideea, dar şi practica ei — acesta este, cu siguranţă, C. Stere. Cronologic, epopeea lui Vania Răutu se petrece înainte de război, adică în plină domnie a Regelui Carol I, iar psihologia lui de basarabean revoluţionar este a unei colectivităţi intelectuale stăpânită de socialism; am putea, fără greş, să anexăm romanele lui C. Stere acestei epoci. Apariţia lor târzie se datoreşte unui proces necesar de cristalizare a faptelor trăite în ficţiune; însăşi tehnica tolstoiană a ciclului In preajma revoluţiei ne fixează în alt timp, iar climatul lui moral este, fără îndoială al veacului trecut. Când apar semănătorismul şi poporanismul, Maiorescu era efectiv retras din critică; o retragere de bună voie, o eliminare con­ ştientă din mijlocul luptelor literare, fiindcă însăşi concepţia maioresciană despre critică era o concepţie restrânsă; socotind-o numai îndrumătoare şi «judecătorească », fără s'o practice în însăşi adâncimea ei analitică,în puterea ei de creaţie,Maiorescu fixase totuşi principiul cel mai fecund al criticei : planul estetic pe care trebue să se exerciteze. Anexată sociologiei militante şi politicei, încurcată în diferite ideologii, i-a lipsit criticii române, în a doua jumătate a veacului trecut, o personalitate puternică, s'o ducă mai departe din punctul în care-o părăsise Maiorescu. Despre activitatea d-lui Mihail Dragomirescu, delà Convorbiri critice, putem spune astăzi, cu justă vedere, tot binele, dar ne putem exprima şi toate rezervele. Căci dacă, teoretic, planul pe care d-sa se situa era cel adevărat, cel mai fecund pentru o critică strict artistică, în practica ei altele au fost derivaţiile către care ea s'a îndreptat. Reducând analiza la elementele ei didactice, urmărind el însuşi să-şi formeze o « şcoală nouă », adică să aibă partizani şi fatal adversari, d. M. Dragomirescu limita, prin temperament, sensul neo-maiorescian al acţiunii sale. De altfel, dincolo de maiorescianism, ca punct de plecare, concepţia sa critică ducea la o altă ideologie, la cea estetică, aşa cum a dove­ dit-o desfăşurarea ulterioară a ideilor sale; a lupta, teoretic, în contra semănătorismului, poporanismului şi a gherismului a devenit pentru d. Dragomirescu un scop esenţial, un scop în sine, în timp ce ar fi trebuit să adânceasă, prin studii ample, fecunde, punctul de vedere estetic, instaurat de Maiorescu..La drept vorbind, — « şcoala nouă » nu continua « direcţia nouă », ci căuta să i se substitue. Substituire care presupunea însă nu atât o înnoire de principii, cât înnoirea însăşi a practicei critice, adâncirea şi personali­ zarea ei. Reacţiunea d-lui Dragomirescu şi-a avut însă meritul necon­ testat, chiar dacă i-am acorda şi numai caracterul unui avertisment. Critica îşi manifestă însă primele s'vâcniri de independenţă, autonomia ei, desbărată de ideologii şi dogmatisme, prin critica impresionistă, care se mulţumea să surprindă şi să sugereze senzaţia literară directă, provocată de opera de artă. Mai rudimentară şi mai gazetărească, mai lipsită de perspectivă, la Ilarie Chendi, ea se va constitui, într'o nouă evoluţie, în critica impresionistă a d-lui E. Lovinescu. Neutralitatea ei ideologică este o garanţie mai mult, deşi adevărata afirmare a criticii d-lui Lovinescu trebue s'o vedem, în perioada post-belică; o menţionăm aci, în începuturile ei, fiindcă e necesar să dăm un tablou cât mai complet al divergenţelor de metodă şi temperamente, în căutările însăşi ale criticii noastre moderne. # * # S'ar putea face un paralelism instructiv, între ceea ce am numi purificarea conceptului literar de ideologie şi purificarea conceptului critic de aceleaşi diverse ideologii, care sunt tot atâtea puncte fixe de dogmatism. Rolul acesta i-ar fi putut reveni lui Ovid Densu- şianu, a cărui rupere bruscă de sămănătorism se face în baza unui principiu de artă pură, în virtutea unui spirit mai larg de înţelegere. Şi totuşi a fost să fie altfel. Ovid Densuşianu a avut mari merite ştiinţifice, în folklor şi filologie, dar era spiritul cel mai puţin înzestrat pentru critică. Din aversiune pentru celelalte curente nu se poate face critică; cel mult polemică şi literatură; polemică minimală a făcut şi Densuşianu, contra tuturor animatorilor literari ai vremii; poezie a făcut de asemeni, într'o izolare nobilă şi cu o îndărătnicie demnă de stimă. Anti-sămănătoristă şi anti-poporanistă, în mod programatic, Viaţa nouă n'a impus totuşi niciun talent de valoare celor combă­ tute sau ignorate, din curentele adversare. Prea academică, în însăşi pretenţiile ei de inovare, acţiunea ei este de natură mai curând pedagogică, fiindcă a atras atenţia, sistematic, asupra unei poezii ignorate oficial la noi. Sămănătorismul şi poporanismul nu depă­ şiseră formula romantică a poeziei; tematica ei, chiar şi la Mace- donsky, se roteşte în jurul romantismului şi parnasianismului, oricâte infiltraţii formale de simbolism am întâlni la poetul Nopţilor. Critica lui Ovid Densuşianu oficia ceremonios pe altarul Artei pure, fără să poată ralia forţele prime ale modernismului; de altfel Viaţa nouă începea cum trebue să sfârşească un curent literar: prin formele lui academice. Vorbeam de valoarea de pedagogie artistică a criticii lui Densuşianu; într'adevăr, prin cursurile lui despre poezia nouă franceză se introduceau, în atmosfera noastră literară, nume şi opere necunoscute, se înfăţişau procedee deosebite şi sensibilităţi individuale cât mai variate. Pentru Densuşianu, simbolismul era el însuşi mai puţin o estetică precizată, cât o manifestare a « spiritului latin », deci un fel de izvor nou de spiri­ tualitate, în opoziţie cu romantismul eminescian, de obârşie ger­ mană. Salutară chiar prin acţiunea ei negativă, Viaţa nouă are meritul de-a fi destins, în bună măsură, receptivitatea pentru o poezie într'adevăr nouă, pentru alte moduri de a simţi şi pentru o revoluţie formală, în versificaţie, în limbă şi în teme. Destinele literaturii noi se făureau însă departe de oficinile criticei oficiale, în reviste efemere sau în publicaţii obscure; gustul eclectic delà Noua revistă română şi delà Flacăra, chiar dacă ostili­ tatea criticei oficiale o împiedeca să se ralieze la simbolism, făcea cu putinţă şi încercări care se abăteau delà curentele dominante. Simbo­ lismul însuşi fusese oficial recunoscut, în poezia d-lui Minulescu. Apariţia unor nume ca Bacovia, I. Vinea, Adrian Maniu sau Tudor Arghezi avea sensul unui preludiu; sfârşitul epocii literare, din preajma războiului, are ceva din atmosfera politică a timpului: de entuziasm şi nehotărîre, de aprigă înţepenire în tradiţie şi de speranţe tinereşti, nelămurite. Cei doi ani de neutralitate (1914—• 1916), înainte de marele efort colectiv al naţiunii, sunt, în unele privinţe, şi ani de neutralitate literară. După campania din 1916, triumful militar pare să fi ferecat în zale şi puterea de luptă a forţelor noi literare, care se vor afirma, într'o impresionantă campanie a spiritului ; cele două decenii urmă­ toare schimbă faţa scrisului românesc contemporan; şi oricâte controverse ne-ar mai agita astăzi, în jurul valorilor unei generaţii, care şi-a spus mai mult decât un cuvânt, putem oricând încheia un bilanţ, fără doar şi poate, excedentar.

POMPILIU CONSTANTINESCU i 8 6 6 — i 9 i 4

Nu este nimeni, căruia să-i fi scăpat orientarea culturii noastre din ultimii ani. Până de curând, în desăvârşit acord cu năzuinţele politice ale vieţii de Stat, care se alăturau unui conformism democratic european, literatura îşi potrivea formele după tiparele aduse de peste graniţă, cu o voinţă limpede de încadrare în aceeaşi unitate continentală. Chiar dacă între noi erau scriitori care, zicându-şi tradiţionalişti, se opuneau tendinţei de contopire în europeismul literar, ei înşişi ca înfăptuitori ascultau, fără să simtă, de mişcarea celor mai mulţi. E cunoscut astfel cazul frumoasei reviste Gândirea. Pornită delà Cluj în 1921, cu gândul de a reprezenta literatura unei Românii unite, de d. Cezar Petrescu, odată mutată la Bucureşti şi condusă de d. Nichifor Crainic, publicaţia îşi asumă o directivă tradiţio­ nală — în general şi chiar o doctrină ortodoxistă — în particular. Ideea noului conducător era să se împotrivească acelui fel de inter­ naţionalizare a literaturii, la care bănuia că poate duce dependenţa prea strictă de formele culturii franceze. Dar contra-îndrumarea, după cum s'a observat la timp, nu arăta o mişcare a fondului sufletesc propriu, ci desvolta cultural sugestia eseistului german Kayserling despre o posibilă renaştere ortodoxistă la noi, în căutarea căreia, pentru poeţii revistei, aju­ torul venea delà catolicul Rilke. Cu gestul de a ne regăsi în noi înşine, numai respingând in­ fluenţa franceză şi primind în schimb una germană, ne regăseam prin urmare în aceeaşi Europă, de care ne feream. încât, pe drept cuvânt, putem spune că, modernistă sau tradiţionalistă, literatura noastră de după marea unire, în întregime, are mişcări oarecum comandate. Delà un timp, lucrurile par a fi început să stea altfel. Datorită aceloraşi împrejurări felurite, dintre care unele ţin de transfor­ marea spiritului public, iar altele — de voinţa conştientă a insti­ tuţiilor îndrumătoare, cultura ni se orientează delà sine către realităţile româneşti. Literatură modernă se face încă şi azi, dar cu câtă moderaţie în formă şi în debit faţă de acum numai zece ani ! De unde altădată, alături de scriitorii noui, clasicii nu se tipăreau decât în ediţi şcolare, critica timpului nemişcându-se din mijlocul producţiei curente, astăzi evenimentul de cultură cel mai însemnat este retipă­ rirea ştiinţifică a marilor noştri scriitori, care coincide în chip fericit cu diferite studii critice despre ei. Nouile ediţii din Haşdeu, Odobescu, Caragiale, Creangă, Iosif, Macedonski şi câte vor mai apărea încă din grija Fundaţiei pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II » dau culturii noastre din ultimii ani trăsătura distinctă a voinţei de întoarcere la izvoarele proprii. E un fel realist, acesta, de a ne descoperi pe noi nouă înşine, fără îndemnuri teoretice şi exterioare. La încheierea campaniei editoriale abia începută, se va vedea mai bine că retipăririle Fundaţiei tind să ridice în conştiinţa citito­ rilor şi scriitorilor deopotrivă — o epocă în care s'a formulat deplin identitatea noastră culturală. Care este acea epocă, se poate vedea din reeditările de până acum: delà Haşdeu până la Iosif, aproximativ delà 1866 până la 1914 sau delà venirea ca Domnitor a Prinţului Carol I până la moartea lui ca Rege. A medita asupra acestor scriitori este a me­ dita asupra literaturii din timpul domniei primului nostru Rege.

Există dar o perioadă în cultura română, căreia să i se poată zice « epoca lui Carol I » ? S'ar părea că împrejurările nu favori­ zează răspunsul afirmativ. Mai întâi suntem obişnuiţi să legăm perioadele culturale numai de numele acelor Suverani, care au înţeles să intervină direct în destinul artelor. S'a spus « epoca lui Ludovic XIV », după cum la noi se va spune timpului, pe care îl trăim, « epoca lui Carol II ». Regele Carol I, este adevărat, n'a condus efectiv, cu mână proprie, avântul de creaţie al vremii. Consolidarea Tronului şi Neatârnarea ţării până la 1900, iar până la 1914 organizarea politică şi economică au fost preocupările Sale de căpetenie. Cum însă o bună parte din literatura timpului este inspirată de fericitele evenimente naţionale, la care Regele însuşi a îndemnat şi a preşezut, cum există cu alte cuvinte o literatură naţionalistă a Neatârnării, a ideii de Regat şi a războiului din 1913, putem vorbi, dacă nu de o epocă anume, cum credem noi, de impulsul patriotic şi eroic dat literelor române de domnia Regelui Carol I. In al doilea rând, ceea ce pare a fi împiedecat pe istoricii lite­ rari să dea numele întâiului nostru Suveran desvoltării culturale dintre 1866 şi 1914 — este distribuirea tendinţelor acestei perioade între un sfârşit şi un început de veac. Aşa dar o altă obişnuinţă a gândirii omeneşti, aceea de a vedea unităţile spirituale coinci- zând cu cele istoric-calendaristice, cu mult mai puternică decât prima, li se ridică în faţă. Atât de hotărîtor este pragul lui 1900, care împarte în două domnia Regelui Carol I cât şi cultura timpului, încât însuşi spi­ ritul capabil de mari sinteze al d-lui N. Iorga s'a manifestat cédant. Concepând istoria literaturii în legătură strânsă cu istoria spiritului public şi deci cu cele mai însemnate date naţionale, d-sa îşi inti­ tulează un capitol de cercetări « literatura românească în epoca Unirii şi în Domnia lui Vodă-Cuza », dar despre putinţa unui sub­ titlu de istorie literară cum ar fi « epoca Regelui Carol I » nu ni se spune niciun cuvânt. Mai mult, încă. D. prof. N. Iorga, cu ochii la hotarul dintre cele două veacuri, deşi intuind limpede unitatea de cultură care ar fi trebuit să-1 acopere, descifrează sfârşitului de secol un sens, iar începutului veacului nou — un altul: până la 1900, ideile vremii îi apar grupate în izbânda pe care o numeşte « crearea formei », iar după aceeaşi dată sforţările toate i se prezintă ca mergând « în căutarea fondului ». Disciplinarea unui vast material de istorie literară impune, se înţelege, secţionări metodice chiar acolo unde există convingerea că se secţionează o unitate vie, cum este epoca 1866—1914. Şi, la d. prof. Iorga, dacă n'ar fi decât ideea clasică a putinţei « formei » şi « fondului » de a se realiza deosebit, aplicată la două perioade de cultură consecutive, ceea ce presupune că se vorbeşte de fapt despre una şi aceeaşi perioadă întregită în doi timpi, o asemenea convingere se desluşeşte dintr'odată.

Că epoca nouă se deschide odată cu suirea pe Tron a Regelui Carol I, nu mai încape nicio îndoială. In timp ce generaţia «eroică» se stinge, tinerii vremii organizează alte publicaţii şi plănuesc direc­ tive mai realiste. Bălcescu dispăruse de cu vreme. Eliade îmbătrânit, dar mai ales lovit de un discredit, pe care îl provocase cu ciudăţeniile firii sale, în conflict cu instituţiile de cultură ca şi cu noua domnie, este împins din singularizare în singularizare până la ţinuta de profet dezafectat; va muri la 1872. Grigore Alexandrescu, ţintuit mai bine de douăzeci de ani de o moarte mereu amânată, era un scriitor sfârşit, o umbră glorioasă care va sfârşi şi ca om în 1885. Bolintineanu, oricât l-ar fi mai ajutat cunoscuta lui facilitate de compunere, din care acum izvorăsc biografii de voevozi şi drame istorice şi epopei şi poeme care de care mai veştede, ca fost ministru al lui Cuza — regimul nou instaurat îl va ţine departe şi de viaţa publică până când va muri, ospitalizat de prieteni, la câteva luni după Eliade. Un bătrân care nici el nu se mai vedea ascultat, deşi îşi impusese chiar Academiei convingerile sale în totul latiniste, şi care va pieri în 1881, era de asemenea Laurian. Dintre moldoveni, Alecu Russo dispăruse din 1865. De Costache Negruzzi nici nu se mai vorbea. Iar Kogălniceanu, fiind fost primul om politic al regimului Cuza, va lâncezi politiceşte, dar şi mai mult culturaliceşte, deoarece ca ministru va mai fi folosit de Ion Brătianu, în timp ce ca om de cultură va fi încetat cu totul de a juca vreun rol. Singur Alecsandri, om aproape de cincizeci de ani în 1866, va rămâne să fie luat în seamă de noua generaţie ca şi de noul regim. In acest moment istoric de stingere sau numai ştergere a luptătorilor pentru o cultură naţională, tineretul moldovean se organizează la Iaşi, într'un cerc de prieteni instruiţi în şcolile Apusului, şi pornesc să dea, cu activitatea lor, noului Stat un conţinut adevărat. Pentru aceasta, tinerii ieşeni ai timpului, dintre care amintim numai pe Maiorescu, pe Carp şi Iacob Negruzzi, se pun în con- tact cu spiritul public, pe care îl vor influenţa potrivit cu ideile lor, prin conferinţe foarte cercetate şi prin revista Convorbiri Literare din 1867. Realişti în concepţia despre cultură cât şi despre politică, «junimiştii» vor inaugura lupta pentru îndreptăţirea formelor româneşti de cultură şi de Stat printr'un conţinut echivalent; se vor institui ca vamă a formelor importate; vor milita împo­ triva Statului liberal (susţinând însă pe prinţul strein, de care se simţeau apropiaţi prin educaţia germană comună) ca şi împo­ triva liberalismului culturii. Vor căuta mai întâi să câştige de partea lor spiritul public prin învăţământ, literatură şi ştiinţă — şi îl vor câştiga; vor încerca să-1 dobândească şi prin politică, chiar strămutându-se la Bucureşti, dar nu vor izbuti. Căci, sub domnia Regelui Carol I, dacă junimismul ajunge să stăpânească în cultură, libe­ ralismul învinge în politică. Dar pe tărâmul cultural, care singur ne interesează, convorbi- riştii, ca să-şi impună vederile, combat cu succes aproape totul. De aceea ei se trezesc în polemică cu mai toate publicaţiile şi scriitorii vremii, cu Haşdeu delà Troian şi Columna lui Troian, cu V. A. Ureche, Petre Grădişteanu şi Pantazi Ghica delà Revista Contemporană, cu Gherea delà Contemporanul, cu Aron Densu- şeanu delà Revista criticâ-literarâ din Iaşi, cu Macedonski delà Li­ teratorul şi cu «jurnalele din Austria» în bloc. Numai pe Alecsandri, dintre mai vârstnici, îl cruţă şi, în ciuda tuturor insinuărilor strecurate de adversari în legătură cu glorifi­ carea peste măsură a lui Eminescu, chiar îl cultivă. Alecsandri însă, se purta ca un senior al literelor române, colaborînd fără deosebire la mai toate revistele timpului (care ar fi dorit să-i capete fiecare exclusivitatea), neuitând nici publicaţia lui Macedonski. Dar apariţia primilor noştri mari scriitori, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coşbuc, etc..., publicaţi de Convorbiri, va con­ cretiza pentru orice adversar rezultatul campaniei junimiste, pe care foştii duşmani înşişi îl vor ratifica, devenind în cele din urmă cu toţii, afară de puţini ca Macedonski, colaboratori ai Convorbirilor. Şi este sigur că nici directorul Literatorului n'ar fi lipsit delà înfrăţirea tabe­ relor, dacă ar fi avut un caracter mai acomodant. Nu-şi citise el Noaptea de Noemvrie, chemat de Maiorescu, la « Junimea » în 1882 ? In sfârşit triumful junimismului în cultura română era deplin, încât pe drept cuvânt se socoteşte că anul venirii Domnitorului Carol I încheie o epocă eroică, sleită delà sine, şi deschide alta — de realizări superioare. Este anul în jurul căruia, cu excepţia lui Alecsandri, care îşi va reînoi inspiraţia mereu, se petrec două mari generaţii : una a bătrânilor care intră în umbră, iar cealaltă — a tinerilor, care vor formula efectiv identitatea noastră morală şi estetică.

Că această epocă se încheie cu 1914, cu alte cuvinte că faţă de 1866, anul încetării din viaţă a Regelui Carol I are aceeaşi însem­ nătate istorică, este tot atât de evident. Oamenii vechi ai « Ju- nimei », câţi mai rămăsese în viaţă, ca Maiorescu şi Carp, câştigaţi definitiv de politică şi bătrâni, sfârşesc la câţiva ani după 1914. Eminescu şi Creangă erau morţi de mult, de douăzeci şi cinci de ani. (Slavici va dăinui până în 1925, dar acoperit de oprobriu pentru filogermanismul său din timpul războiului; deasemeni Iacob Ne- gruzzi, rămas ultimul dintre juniunişti, dar de mult fără glas). Coşbuc piere şi el în curând. Caragiale moare în 1912 la Berlin. Chiar post-junimişti mai tineri ca Anghel, Iosif şi Chendi vin la rând şi se aruncă în gol. Aşa dar o serie nouă de oameni, isto­ viţi şi ei sau numai întrerupţi, cedează rândul în moduri diferite. Insă gruparea de tineri, pentru ca simetria cu ceea ce se în­ tâmpla cu cincizeci de ani în urmă — la 1866 — să fie perfectă, grupare din care să se ridice cârmuitorii literaturii viitoare, nu se mai arată, scriitorii find împărţiţi între publicaţii care nu mai aspirau să dea directive. Obosite de polemici în jurul ideilor pe care nu le sprijină opere propriu zise, revistele dintre 1910 şi răz­ boiul pentru reîntregire se reprezintă prin tipul eclectic al Flăcării, înfiinţată acum, şi prin acela liber, cu totul liber, al Nouii Reviste Române, pornită încă din 1900. Continua să apară şi vechea Convorbiri literare, slăbită însă în forţa ei de îndrumare ; condusă, după Iacob Negruzzi, de Bogdan şi d. Mehedinţi, glorioasa revistă coborâse în deplină inactualitate. Tendinţa generală în acest timp, amintindu-ne, pe lângă Flacăra şi Noua Revistă Română, de Insula d-lui Minulescu, de Simbolul vii­ torului dadaist Tristan Tzara şi mai cu seamă de Viaţa Socială a d-lui N. D. Cocea şi Cronica d-lui T. Arghezi, mergea acum către înoirea formulei literare, către un alt gust, poate mai artificial, sigur — mai rafinat. Noua mişcare însă, care se schiţa fără în­ demnuri ideologice, din propriu impuls, fiind a atâtor publicaţii cam în acelaşi timp (scriitorii noui găsiseră şi un ziar în care să-şi tipărească inovările — era Seara lui Bogdan-Piteşti), nu s'a putut limpezi chiar atunci, c|ci marele război se aprinse şi pentru ţara noastră. Ceea ce a urmat după încheierea păcii, se ştie : oameni noui — literatură nouă, chiar dacă oamenii, cum am văzut, îşi ziceau tradi­ ţionalişti. Ca altă dată Alecsandri care răspunsese la chemarea a două generaţii succesive, numai dd. N. Iorga şi M. Sadoveanu au continuat să lucreze cu o tinereţe neajunsă nici de cei mai tineri din zilele noastre, fiind — dacă nu urmaţi — mereu admiraţi pentru geniul lor neistovit. Un adevărat miracol de longevitate creatoare i-a prezervat pe amândoi de bătrâneţi inepte, primul rămânând la vechea vigoare cărturărească, iar al doilea chiar sporindu-şi, cu ultimele romane, capacitatea epică. In afară însă de aceste două excepţionale personalităţi, nimeni de azi, în mod expresiv, nu mai face legătura dintre epoca dinainte şi aceea după 1914, când sufletul românesc — în aspiraţiile lui literare — caută să-şi recompună altfel echilibrul pierdut. Sunt aproape lumi diferite, « înainte » şi « după », cu un alt fel de a simţi şi de a exprima, cu idealuri etice şi estetice streine unele de altele, cam în acelaşi chip cum respiraţia literară de după 1866 era alta decât aceea a unui Eliade şi Bălcescu sau Kogălniceanu şi Russo.

Istorici noştrii literari grupează însă faptele acestei perioade culturale, ale cărei margini noi le vedem la începutul şi la sfâr­ şitul domniei Regelui Carol I, după criterii deosebite. Fie ei dd. N. Iorga şi E. Lovinescu, spiritele cele mai opuse în materie de interpretare literară ceea, ce îi uneşte este chipul comun de a secţiona epoca prin 1900. Mişcarea Sămănătorului, care inaugurează veacul, e altceva decât ce se cunoştea înainte: o renaştere — susţine d. Iorga, o decădere — contrazice d. Lovinescu. Vom încerca să arătăm că « sămănătorismul » a fost de fapt numai o continuare, un accent mai puternic pus pe unul din ele- meritele sintezei culturale delà sfârşitul veacului trecut, după cum alte mişcări paralele cu ea preferau să ia laturi diferite ale aceleeaşi sinteze. Şi prin urmare, alături de Sămănătorul, vom numi atât Convorbirile critice cât şi Viaţa Nouă ca publicaţii care după 1900 au dus mai departe câte o singură direcţie fie junimistă, fie numai a timpului Junimei. Dar mai întâi, care este poziţia « sămănătorismului » faţă de Maiorescu ? Criticul nostru, căruia i se lasă cinstea de a fi dat directive până la încheierea veacului XIX, dovedise înţelegere faţă de orice manifestare literară, cultă sau populară; ceea ce îi atrăsese dezaprobarea, fusese tendinţa la o formulă sau alta, estetismul lui Macedonski sau românismul ostensibil al atâtor anonimi din epocă. Ii plăceau Poeziile populare, Pastelurile şi Ostaşii noştri de V. Alecsandri, gusta pe Creangă şi Slavici, care exprimau un adevăr de simţire românească indiscutabil, şi chiar scrisese la 1872 în Direcţia nouă: « Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin în­ ţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorează civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi accentuarea elementului naţional ». Conducătorii Sămănătorului, aşa dar, vor descompune idealul artistic maiorescian, cultivându-1 pe o singură latură în dauna celeilalte : « elementul naţional » va deveni copleşitor, « ideile ce omenirea întreagă le datorează civilizaţiei apusene » fiind socotite ca primejdioase. Dar în acelaşi timp cu acţiunea « sămănătoristă », care continuă unilateral punctul de vedere convorbirist, însăşi consacrarea scriitorilor proeminenţi, apăruţi între timp, vine tot delà Maiorescu, care — dacă nu-i prezenta mai amplu în articole speciale, cum făcuse pentru Alecsandri şi Eminescu, îi semnala în ediţiile succe­ sive ale Criticelor sale şi îi încorona cu premii academice în plin « sămănătorism ». Amintindu-şi bine ceea ce susţinuse cu privire la « elementul naţional » în Direcţia nouă, Maiorescu se va simţi liber în 1906 să laude la Academie pe Octavian Goga şi pe d. M. Sado- veanu pentru inspiraţia lor românească, iar, de altă parte, să doje­ nească pe Duiliu Zamfirescu pentru opiniile aspre, ce profesa, despre poezia populară şi poporanism. Cu aceste puţine lucruri amintite din nou, putem dar fi siguri că acţiunea directă a lui Maiorescu n'a încetat să se exerciteze până spre 191 o, după cum nu încetase nici sub forma indirectă a continuării prin alţii, chiar dacă era vorba de continuări unilate­ rale. Căci, alături de Sămânătorul, care predica inspiraţia pur românească, în acelaşi deceniu, apare Convorbiri critice, revista d-lui M. Dagomirescu, care — împotriva « sămănătorismului » şi a derivatelor lui — va milita pentru autonomia fenomenului artei literare, pentru interesul exclusiv estetic al scrierilor, cu alte cu­ vinte — pentru celait element al sintezei maioresciene. După 1900, spiritul delà Convorbiri literare dăinuia aşa dar disociat, datorită fanatizării naţionale şi estetice deopotrivă, rupte amândouă din aceeaşi veche stare de echilibru. In raport cu întreaga epocă zisă «junimistă» (1866—1900) şi nu numai cu atitudinea lui Maiorescu, primul deceniu al veacului XX cu atât mai puţin este nou ca orientare literară. Publicaţiile de scurtă durată, din acea vreme, dar cu înfăţişare proprie faţă de Convorbiri literare, şi anume Contemporanul, Evenimentul literar şi Vatra sunt temeliile Sămănătorului, ale Curentului nou, ale Vieţii româneşti şi ale Cumpenei, adică ale acelor reviste care, după 1900, vor da împreună coloratura de fond întâiului deceniu literar. Directiva critică a celei dintâi o avusese Dobrogeanu-Gherea, pe a celei următoare — C. Stere (Şărcăleanu) secundat de G. Ibrăileanu, iar pe a ultimei — trei scriitori de vază : convorbiriştii Slavici, Caragiale şi Coşbuc, dintre care cel din urmă, ca să scoată Sămânătorul la 1901, se va asocia cu Vlahuţă. Ca o dovadă mai mult că revista lui Coşbuc şi Vlahuţă ţine cu rădăcinele ei de publicaţiile de pe vremuri ale lui Gherea şi Stere este preluarea conducerii, la scurt timp, de către d. N. Iorga, fost colaborator în tinereţe al primilor noştri socialişti, dar evoluat repede, sub puterea eminescianismului politic, la naţionalismul in­ transigent, pe care îl va imprima şi publicaţiei. Era firesc dar ca în curând cine mai rămăsese socialişti adevă­ raţi să se grupeze şi să combată deformarea crezului comun de altă­ dată. Ei apărură la Curentul nou şi, organizaţi mai puternic, la Viaţa românească, unde G. Ibrăileanu trebui să arate pe larg ce se înţelege prin « poporanism » spre deosebire de « sămănătorism ». Au urmat cele mai aprinse discuţii pe chestiuni mai mult de nuanţă politică, deoarece în materie de orientare literară, atât unii cât şi alţii cultivau « poporul », recomandau literatura ţărănească, impuneau valorile etnice, pretinzând delà scriitori opere în care să exprime « specificul naţional ». Ceea ce însemnează că încă odată noul veac se lega organic de sfârşitul celui încheiat, formând un singur trunchi. E perioada culturală cea mai omogenă; nicio diferenţă substanţială nu avem de înregistrat între 1866—1900 şi 1900—1914. Când însă, de altă parte, d. E. Lovinescu ia cunoscuta sa atitudine antisămănătoristă, considerând mişcarea ca o regresiune istorică la etnicismul lui Alecu Russo, scopul urmărit nu este solidarizarea începutului veacului nou cu veacul vechi, ci cură­ ţirea terenului de ceeace ar fi acoperit apariţia literaturii moder­ niste. Aruncând «sămănătorismul» într'un trecut cât de fumuriu, micile încercări de literatură « sincronică » trebuiau să devină mai evidente. Dar, pentru istoria literară, datele nu se schimbau. Fie că Sămănătorul, cum crede d. N. Iorga, fie că revistuţe ca Forţa Morală, Linia dreaptă sau publicaţia mai organizată Viaţa nouă, cum crede d. Lovinescu, erau atunci organele regenerării noastre literare, care se anunţa, anul 1900 este socotit din amândouă părţile ca hotar între două epoci deosebite. Unei priviri libere de orice subiectivitate, lucrurile îi apar altfel. Nici modernismul începător dintre 1900—1910 nu diferă de ceeace, până la 1900, îl precedase. Litetratorul ca şi întreaga activitate a lui Macedonski la alte reviste exprimase timp de douăzeci de ani mai nainte aceeaşi voinţă de noutate, simplă gesticulaţie a originalităţii, care se va continua întocmai cu Forţa Morală, Linia dreaptă şi Viaţa nouă până către 1914.

Aşa încât domnia Regelui Carol I coincide cu un capitol măr­ ginit aproximativ de urcarea pe Tron şi scoborîrea Lui în mormânt, dar capitol distinct şi cel mai însemnat, al istoriei noastre lite­ rare. Cum să-1 numim dar, decât «epoca literară a primului nostru Rege » ? VLADIMIR STREINU TEATRUL ROMÂNESC ÎNTRE 1866 ŞI 1914 In două moduri un suveran este reprezentativ pentru cultura din timpul domniei lui. Uneori printr'o influenţă nemijlocită pe care o exercită autoritatea regală, printr'o funcţiune activă şi selectivă, aşa cum a fost în « secolele » lui Pericle, August, ori acel al lui Laurenţiu Magnificul, Iuliu al II-lea, Leon X, ca să nu vor­ bim de Ludovic al XIV-lea. Aceşti suverani, au avut mai mult decât influenţă, cuvântul potrivit ar fi chiar cel de participare, căci au stimulat pe creatori până în propria lor activitate, iniţiind ade­ sea operele, creind mediul necesar, actualizând cu alte cuvinte co­ mandamentele artei. In opoziţie oarecum cu aceştia, stă alt grup de suverani, care au influenţat cultura timpului lor doar prin mijlocirea politi­ cului. E poate cazul Teginei Elisabeta, dar mai sigur al reginei Victoria a Angliei, şi am putea să spunem că e cazul Regelui Carol I. Sincer vorbind, într'o formă ori alta, aceasta e ordinea normală. In asemenea împrejurări e vorba de o biruinţă a politicului, transformată, încheiată de obicei într'o lungă domnie, în care jocul liber al valenţelor istorice se realizează printr'un amestec structural, iar momentele de cultură, care sunt în asemenea condi- ţiuni şi de mare creaţie, fac mai curând parte din opoziţie, pe când în cazul suveranilor activi şi selectivi, creatori de artă se găsesc în cel mai deplin acord cu autoritatea. Asta nu înseamnă că suveranii care au influenţat cultura doar pe cale politică, nu au manifestat preferinţe precise şi cordial culturale, ca să zicem aşa, faţă de fenomenul artistic din timpul lor. De cele mai multe ori însă, preferinţele lor erau nejustificate şi favoriţii slăviţi un timp au fost daţi apoi uitării, nimic ne mai amintind facticea strălucire de altă dată. In cazul Regelui Carol I, nu s'ar putea vorbi de preferinţe propriu-zis, în afară poate de V. Alecsandri, şi aci prin Regina Elisabeta, totuşi nu e mai puţin adevărat că valorile reale din această epocă au fost valori de circulaţie restrânsă, pe când scriitori ca Grandea, Teodor Şerbănescu, V. A. Ureche, V. Popp, Haralamb Leca, etc., au caracterizat gustul sincer şi adeziunea spontană a contemporanilor. In fruntea pleiadei de creatori adevăraţi, trebue să menţionăm două opere de cea mai nobilă esenţă, după părerea noastră esenţa clasicismului românesc, în acest răstimp de o jumătate de veac nu numai de Renaştere ci şi de aşezare temeinică a literaturii româneşti. Alături deci de Eminescu şi Creangă, poate şi de Duiliu Zam- firescu, Caragiale cu a sa « Scrisoare Pierdută », cu « Noaptea Furtunoasă » şi « Conu Leonida », înseamnă de pe acum o creştere din ce în ce mai limpede în semnificaţiile ei, a fenomenului clasic românesc. Aproape pe acelaşi plan, « Vlaicu Vodă » a lui Alexandru Davila, înseamnă o nuanţă specifică a acestui clasicism, care rosteşte într'un singur moment de artă, frământări tulburi de câteva veacuri ale istoriei româneşti şi realizează o formă de linişte şi echilibru clasic, dar de un specific al nostru, mai domol, în felul lui mai greoi, cu asprimi pe care nu le întâlneşti în limpiditatea clasicismului mediteranian. Nu însă mai puţin lapidar. Astfel, amândoi izbutesc să creieze personaje de o vigoare artistică nemai atinsă până atunci şi nici de atunci încoace, şi poate tocmai acest gol pe care-1 simţim după ei, contribue să ne dea impresia şi a celeilalte nuanţe de clasicism, care e simpla clasare, consacrare. « Scrisoarea Pierdută », o operă de « opoziţie », este o critică, ocolită pe meandrele artistice, dar nu mai puţin necruţătoare a politicului, primită cu admiraţie de o mică elită intelectuală, cu o înverşunată ori cel puţin pasivă rezistenţă, de restul conducătorilor (a trebuit să aştepte 50 de ani, ca să poată împlini 250 de spectacole). Nu s'ar putea spune că drama « Vlaicu Vodă » are vreo legătură într'un fel sau altul cu persoana regelui Carol I. Se poate vorbi aci totuşi de o influenţă, fiindcă regele Carol I a fost cel care a numit pe Alexandru Davila director al teatrelor, iscată numai din faptul că regele cunoştea de aproape pe Alexandru Davila, ca fiu al colaboratorului său Generalul Dr. Davila, şi făcând să fie numit director al teatrelor, am avut astfel, ceea ce s'a numit mai târziu, epoca Davila, în teatrul matenal românesc. După cum am indicat încă delà început se poate vorbi totuşi de preferinţă şi chiar de îndemn al Regelui Carol I, mai ales prin regina Elisabeta, în ceea ce priveşte teatrul lui Vasile Alecsandri. Se pare că mai tot teatrul în versuri « Despot Vodă », « Fântâna Blanduziei », « Ovidiu », etc., a fost scris datorită solicitudinei reginei poete 1). Oricare ar fi modul în care e judecat teatrul lui Alecsandri, nu ni se pare însă că el poate sta alături de cele două opere menţionate mai sus, deşi păstrează încă o mare valoare didactic culturală. In schimb, cel puţin printr'un Ştefan cel Mare de o măreţie impresionantă, un adevărat moment de clasic românesc, « Apus de Soare » al lui Delavrancea, este pentru totdeauna înscris în marele repertoriu românesc, chiar dacă celelalte personaje ale dramei nu mai au acelaşi relief şi chiar dacă nici « Viforul », nici « Lucea­ fărul » şi nici « Hagi Tudose » ori « Irinel », nu mai pot pretinde această semnificaţie. Ar mai trebui poate să pomenim, continuând aceeaşi miş­ care — deşi pe un plan mai jos — pe Duiliu Zamfirescu, mare romancier, care mai ales prin « Poezia depărtării », a dovedit aceiaşi armonie a personalităţii pe care o vădeşte toată opera lui. încheind consideraţiunile despre epoca regelui Carol I, în ceea ce priveşte literatura dramatică, ne îndoim dacă trebue să punem sub această lungă flamură istorică, teatrul tinerilor, pe atunci, A. de Herz, Victor Eftimiu, ale căror opere principale au fost toate reprezentate prin 1910—1914, după cum ne îndoim de asemeni dacă putem să cităm în această epocă « Răsvan şi Vidra » a lui Hajdeu, publicată în 1867, când tânărul domnitor abia intrase în ţară. Ca să redăm spiritul reprezentativ al societăţii în această epocă, ar trebui să spunem că autorii ei cei mai aplaudaţi au

*) Premiera Fântânei Blanduziei la 22 Martie 1883 s'a dat în prezenţa Regelui Carol I (care venea de altfel foarte rar la teatru), a reginei Elisa­ beta, apoi a lui Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti etc., cu o sală tixită. fost V. A. Ureche, cu Vornicul Bucioc, Bengescu-Dabija cu al său Pgmalion, I. Malla (localizări) Haralamb Lecca cu Câinii şi Casta Diva şi Emil Nicolau cu Fiul Ei, accentuând că poate în opera lui Haralamb Lecca această societate s'a regăsit fie şi cu pretenţii reprobatoare, pe ea însăşi. Trecând la teatrul propriu zis în structura lui materială, se cuvine să arătăm că dacă frumoasa clădire a Teatrului Naţional a fost iniţiată de Bibescu Vodă şi inaugurată în 1852 de Barbu Ştirbey (i se spunea atunci Teatrul cel Mare), Teatrul Naţional în forma lui actuală, poate fi socotit ca datând delà înfiinţarea Societăţii dramatice din 1877, prin Ion Ghica. Intr'un anume sens, în ceea ce priveşte pe actori, se poate spune că toate marile nume de până azi ale teatrului românesc, poartă pecetea epocii regelui Carol I. Delà Pascali, Caragiali şi Milo, Eufrosina Popescu, etc., trecând prin generaţiile Grigore Manolescu, Nottara, Aristiza Romanescu, Maria Ciucurescu, Petre Liciu, Ion Brezeanu, Ion Petrescu, Ion Niculescu, Tina Barbu şi până la aşa zisa generaţie Davila, suntem în plină epocă Regele Carol I, fiind vorba de o generaţie de interpreţi care ne apar şi mai mari azi, în lumina crizei de actori a epocii de după război. Intr'un anume sens această epocă a Regelui Carol I a fost cu deosebire favorabilă unei mari ecloziuni de actori, căci această epocă în ciuda liberalismului ei nominal, a fost poate una dintre epocile cele mai sever compartimentate. Noua burghezie româ­ nească a fost implacabilă cu valorile care nu erau economice ori electorale. Este epoca geniilor moarte la spital ori la ospiciu. Rareori au existat « declasări » mai totale, căci în vremurile monar­ hiilor active, apropierea a fost totdeauna mult mai mare între autoritate şi creatorii de artă, pe când această burghezie sfârşea prin a reduce prin foame tot ceea ce era aspiraţie de independenţă în gândire şi simţire. Arta actoricească este una dintre cele care beneficiază mai mult de această compartimentare, pentrucă toate individualităţile jicnite, oprimate, nu mai aveau decât calea artei... Când un tânăr meritos dar « fără protecţie » nu poate deveni mai nimic în Stat, devine adesea actor, asemeni câtorva feciori de boieri (Millo, Nottara, etc.), care « se elimină singuri » din lumea lor. O societate burgheză e o societate care eliminând bohema o exasperează, o adânceşte în ea însăşi, ducând-o la paroxismul vir- tualităţilor ei. Lumea teatrului închisă în ea însăşi, cu destinul ei va lupta cu altă ardoare decât un grup de funcţionari artistici care înaintează le vechime « în aşteptarea anilor de pensie ». De aci de pildă destinul acelui Gr. Manolescu, Kean al scenei româ­ neşti, la sfârşitul veacului trecut. N'ar trebui să se înţeleagă cumva că această burghezie era altfel indiferentă cu teatrul, căci nu trebue să se uite că veacul al XIX-lea a fost nu numai al aburului şi al istoriei, ci şi veacul triumfurilor teatrale, al idolilor actori şi cântăreţi de pretutindeni, cu cai deshămaţi la trăsurile purtate prin oraş de tineretul entu- siast. Numai că acest entusiasm era de o nuanţă specifică, avea ceva dintr'o dragoste ilegitimă, îngăduită numai la anumită vârstă, ori numai în anumite împrejurări. Burghezia românească iubea teatrul, dar aproape exclusiv în persoana marilor actori şi cântăreţi veniţi în turneu. Atunci reţetele erau foarte frumoase. Societatea dramatică nu putea juca însă în fiecare zi (matineele s'au introdus şi ele mai târziu) şi ca să subsiste trebuia să înscrie în repertoriul ei opere de înţelegere tare, şi de rând, ori piese menite să aţâţe simţirile... (« Minunică », Oh, bărbaţii, etc.). E adevărat că un fost preşedinte de Consiliu, fost şi bey de Samos, un « prinţ » a primit sarcina de director, scriitorul I. Ghica, e adevărat că « fotoliul » acestuia a fost ocupat în urmă de câteva nume strălucite, între care şi Caragiale, nu e mai puţin adevărat însă că această epocă se caracterizează ca o epocă de actori mari,, care joacă un repertoriu amestecat, foarte amestecat. Istoria orală a teatrului aşează cu admiraţie, la loc de mare cinste, directoratul lui Pompiliu Eliade (1908—1911) care a eliminat de pe afişul teatrului repertoriul bulevardier, înlocuindu-1 în bună parte cu marile capo-dopere ale teatrului universal, care a înlocuit tra­ ducerile mizere, improvizate, necorecte, cu traduceri literare, care a răspuns cândva că «preferă excedentelor la casă, excedentele în suflete ». Bjornstjerne Bjoerson, Schiller, Courteline, Gogol, Henry Becque, Octave Mirbeau, Calderon de la Barca au intrat atunci în repertoriu, ca să nu vorbim de consolidarea prin spectacole de mare cinste (în locul traducerilor aproximative) a lui Sophocle Shakespeare, Racine. Tot lui i se datorează solicitarea lui Barbu Delavrancea de a scrie teatru, începând chiar cu Apus de Soare. « Şcoala lui Davila », care a fost director al teatrelor înainte şi după Pompiliu Eliade, nu a însemnat o epocă de strălucire în repertoriu, deşi ne-a dat un Hamlet excepţional în interpretarea lui Aristide Demetriad, cât o stabilire de frecvenţă între societatea timpului şi teatrul românesc; datorită relaţiunilor lui personale în această « lume bună », datorită repertoriului monden « bulevardier » pe care 1-a introdus prin teatrul lui Bataille şi Bernstein, cât datorită şi faptului că pentru acest repertoriu el a fost un extraordinar regisor, creind din actorii obicinuiţi, o echipă de actori atât de adaptaţi teatrului celor doi autori, încât i-au jucat cu o perfecţiune copleşitoare (D-nele Lucia Sturza Bulandra, Voiculescu, dd. Tony Bulandra, Ion Manolescu, Gh. Storin, alături de Rado- vici, au fost protogoniştii acestei prestigioase echipe, care a legat societatea de dinainte de război, de teatrul românesc.) In ceea ce priveşte idea unei literaturi dramatice originale, reprezentate prin teatru, ea este destul de firavă, nu în intenţiile directorilor, cât în preferinţele publicului care dictează compor­ tarea celor dintâi... In tot lungul răstimp de care ne ocupăm, reprezentarea normală a pieselor româneşti înseamnă un risc, fără să se excludă însă succesele surprinzătoare, sporadice. Concurat de arta nouă, cinematografică, e greu de spus dacă teatrul va mai cunoaşte în viitor — şi ne gândim la teatrul euro­ pean în genere, sub semnul căruia a stat şi teatrul românesc — succesul social din trecut. E greu să ne închipuim, de altă parte, că operele caracteristice epocii Regele Carol I, Scrisoarea Pierdută şi Vlaicu Vodă, vor mai găsi în viitor realizări egale.

CAMIL PETRESCU CRONICI

OCTAVIAN GOGA E un an de când Octavian Goga, membru în Comitetul de direcţie al revistei noastre, unul dintre poeţii străluciţi ai româ­ nismului şi fost mare ctitor al ţării de azi, a plecat dintre noi. Dispariţia lui fulgerătoare a stârnit o uimire atât de dureroasă, încât ecoul ei stărue şi azi în viaţa neamului nostru. Aţâţi gân­ desc că în vremurile acestea, când întoarcerea gravă spre trunchiul fiinţei noastre etnice e o poruncă de neînlăturat, Octavian Goga ar fi putut fi din nou ca în 1916, trâmbiţaşul patetic al chemării celor de un sânge. E greu de spus cât de mult termenul acesta atât de convenţional de «pierdere naţională» capătă o anume re­ zonanţă de crâncen şi mare adevăr, atunci când este gândit despre Octavian Goga. E un sentiment pe care îl însemnăm aci, cu pri­ lejul acestui întâiu popas al poetului în eternitate. C. P.

PAUL ZARIFOPOL CINCI ANI DELA MOARTEA SCRIITORULUI

Se împlinesc cinci ani delà moartea lui Paul Zarifopol, dar amintirea lui este astăzi la fel de vie, ca şi în primul moment al neaşteptatei lui plecări dintre noi. Nimic nu se năruie mai uşor, în cultură ca şi în politică, decât o mare popularitate, căci nimic nu este mai inconsistent şi mai confuz. Publicul are memoria scurtă. El uită la fel de repede pe tribuni şi poeţi, după ce-i aclamă. Paul Zarifopol a fost un scriitor cu totul nepopular. Poate că tocmai în acest lucru, este o garanţie de lungă supravieţuire. Scrisul său n'a fost cunoscut decât într'un foarte restrâns cerc de cetitori. Om singuratic, spirit incisiv, prozator sobru, Zari­ fopol este unul din acei scriitori, cari nu pot fi iubiţi decât prin- tr'un act conştient de adeziune. De obiceiu, notorietatea literară se câştigă şi se propagă prin imitaţie. Lui Zarifopol însă i-a fost refuzat acest mod uşor de a recruta cetitori. Scrisul lui prezintă prea multe obstacole, pentru ca să fie primit fără răspundere personală. Lectura lui Zarifopol este o alegere, adică un act deliberat, un fapt prin care primeşti anumite valori, respingând altele. Prin formaţie intelectuală, prin atitudine, prin stil, Paul Zari­ fopol era un scriitor de elită, în sensul eliminator al acestui cuvânt. El scria pentru cinci sute de lectori. Era eminamente făcut pentru ceea ce se numeşte ediţia de tiraj restrâns. întâmplător, cele mai multe studii şi articole ale sale, au apărut totuşi în reviste şi ziare de mare răsunet, fără ca totuşi să-şi piardă caracterul lor propriu. In « Flacăra », în « Cuvântul liber » sau în « Adevărul », Zarifopol rămânea tot un singuratic, iar mulţimea cetitoare trecea neatentă peste foiletonul său, care păstra şi acolo, fără efort, fără ostentaţie, depărtarea lui naturală. Nu s'ar putea spune că Zatifopol a fost un scriitor de expresie severă. Ceea ce a oprit scrierile sale să aibe o mai largă răspândire, n'a fost cine ştie ce presupusă deficultate de lectură. Zarifopol avea o peniţă ageră, ironică, uneori rece, dar nu propriu zis lipsită de putere comunicativă. Altceva era probabil descurajator pentru marele public, în scrisul său: era riguroasa atitudine critică a intelectualului. Zarifopol n'a măgulit niciuna din ideile de succes, n'a respectat locurile comune, chiar când erau de mare prestigiu, n'a primit valorile stabilite prin « consens unanim ». Lectura lui era neconfortabilă, pentrucă impunea întrebări şi îndoieli asupra lucrurilor celor mai solid aşezate. In literatură, ca şi în morală, lipsa lui de prejudecată mergea până la ireverenţă. N'a avut niciun fanatism, nicio ipocrizie, nicio laşitate. In nicio ordine de idei, nu s'a supus prestigiului formal, pe care istoria sau societatea îl pot acorda unui fapt, unei cărţi sau unei gândiri. Niciodată n'a renunţat la dreptul de a revizui pe cont propriu, adevărurile clasate. Nimic nu era « clasat » pentru acest om, care ţinea să verifice cu sensibilitatea şi inteligenţa lui, lucrurile de primit sau de respins. « Nouă ne rămâne în orice cas mângâierea gândirii lucide ». E o frază, care ar putea fi gravată pe o piatră în amintirea lui Paul Zarifopol. Ea rezumă o atitudine, o conduită, o morală de intelectual. Zarifopol supravieţueşte mai ales prin această atitudine. Scrie­ rile lui sunt în bună parte, depăşite materialmente de actua­ litate. Problemele pe care şi le-a pus în politică (vezi în « Registrul ideilor gingaşe », articolele din 1922 despre Rusia şi Germania) sunt astăzi substanţial modificate. Chestiunile de literatură pe care le-a desbătut (Renan, Maupassant...) sunt şi ele ieşite din rândul problemelor literare vii. Dar şi într'unele şi într'altele, Zarifopol a definit un anumit fel de a privi lucrurile, care rămâne mereu valabil. Cine este familiarizat cu opera lui Zarifopol, cunoaşte prin ea un anumit spirit, atât de clar precizat, încât după moartea scriitorului, se mai poate spune cu preciziune, care ar fi fost reac- ţiunile lui faţă de evenimente. Când succesul unei cărţi inferioare ne jigneşte, când o falsă idee triumfă, când brutalitatea unui fapt politic ne deprimă, este consolator să ştim că-1 avem pe Zarifopol de partea noastră. Jude­ cata lui nuanţată şi sigură persistă, în ciuda anilor care vin şi trec. Ceea ce menţine amintirea lui Paul Zarifopol în cultura noastră, este anumită solidaritate morală a cetitorilor săi cu el — şi ne întrebăm dacă această solidaritate morală nu este singura formă de existentă postumă durabilă. MIHAIL SEBASTIAN

MOARTEA DOCTORULUI GASTER Cu Dr. Gaster, mort în primăvara aceasta, când ajunsese la mijlocul celui de al 83-lea an de viaţă, se stinge unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai veacului nostru. Făcea parte din clasa aceea de savanţi, astăzi atât de restrânsă, cari nu-şi îngrădesc curiozitatea la câteva sectoare ale ştiinţei pe care o cultivă. Era un enciclopedist în sensul concret al cuvântului, întocmai ca şi celălalt fiu adoptiv al culturii anglo-saxone? Dr. B. Lanzer, mort şi el cu puţini ani în urmă, la Chicago. Puţini învăţaţi vor mai putea străbate câmpurile vaste pe care le-a desţelenit şi fructificat Dr. Gaster în 60 de ani de neîntreruptă activitate ştiinţifică. Specia aceasta de enciclopedişti-istorici se va stinge, cu timpul. Gaster a avut norocul să-şi înceapă studiile într'o epocă în care filologia şi istoria atinseseră apogeul şi multe din disciplinele auxiliare — care, astăzi, înghit ele singure o viaţă de om — nu-şi căpătaseră încă autonomia. Născut într'o familie cu bună-stare şi tradiţie cărturărească, tânărul Gaster a învăţat de timpuriu, în afară de limbile franceză şi germană, elemente de limbă ebraică. De altfel, printre dascălii iui de ebraică a fost şi faimosul călător evreu Joseph Halévy, stabilit provizoriu la Bucureşti, după călătoria pe care o făcuse în Abisinia (M. Schwartzfeld, A biographical sketch of Dr. Gaster's early years, în « Gaster Anniversary Volume », London 1936, p. i sq.). Termindându-şi studiile la Liceul Mateiu Basarab, Gaster pleacă, îndată după bacalaureat, la Breslau, unde funcţiona un celebru seminar rabinic. Acolo lucrează sub conducerea câtorva renumiţi savanţi, printre cari trebuesc menţionaţi Graetz, Zucker- mann şi Joel, şi câtva timp secondează pe Zuckermann în Biblio­ teca Seminarului. In acelaşi timp, urmează cursurile lui Groeber, faimosul romanist, la Universitate. Tot la Breslau, în anii stu­ denţiei sale, a început să cunoască şi să se pasioneze de folklor, pornind delà literatura orală şi populară ebraică, şi descoperind treptat comorile populare româneşti, şi apoi ale popoarelor slave şi romanice. In 1877, la 25 de ani, obţine doctoratul în filosofie la Breslau cu o teză privind o problemă filologică: Zur rumănische Lautgeschichte. Die Gutturale Termis (publicată în « Zeitschrift fur Romanische Philologie », 1879, p. 355—388). Despre im­ portanţa acestei lucrări a lui Gaster, a scris recent d. prof. Car- tojan în articolul său: Dr. M. Gaster's Activity in the Field of Roumanian Language, Literature and Folk-Lore (« Gaster Anni­ versary Volume », p. 15—20), citând câteva opinii competente ale specialiştilor timpului. Gaster şi-a desvoltat ideea fundamen­ tală din teza sa de doctorat în studiul Stratificarea elementului latin în limba română, publicat în revista lui Tocilescu (Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1883, p. 17—32, 345—356). Tânărul savant îşi continuă apoi studiile sale ebraice la Breslau, obţinând în 1881 diploma rabinică « magna cum laude ». Studiile acestea din Germania orientează întreaga activitate viitoare a lui Gaster. Savantul poliglot şi polihistor va cerceta în lunga şi laborioasa sa viaţă domenii variate, dar liniile de orientare sunt bine fundamentate de pe acum. Dr. Gaster va rămâne un romanist, un folklorist şi un semitolog. Asta, în ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică. Dar Dr. Gaster nu a fost numai un cărturar, încă din primii ani ai tinereţii sale şi-a călit o puternică şi limpede conştiinţă naţională. A simţit şi a trăit în conformitate cu destinul poporului său, ludaeo fidei singularis, remarcă incizia lui Bruno Schindler din fruntea volumului omagial. într'adevăr, ca şi colegul său întru cărturărie, ilustrul orientalist Sylvain Levi, profesorul delà Collège de France, Dr. Gaster n'a uitat niciodată că e Evreu. Sylvain Lévi şi-a închinat viaţa studiilor indiene, tibe- tane şi chineze, dar a păstrat permanent legătura vie cu poporul său, şi a fost ales spre sfârşitul vieţii preşedintele Alianţei Israelite. In această calitate, eruditul şi umanistul Sylvain Lévi a slujit cauza conaţionalilor săi din toate ţările, cu o energie şi un devota­ ment care poate sluji de exemplu oricărui cărturar conştient de destinul neamului său. Dr. Gaster, şi prin pregătirea ştiinţifică, şi prin funcţia sa sacerdotală — era haham al comunităţii evreeşti de rit spaniol din Londra — a fost un mare animator al nădejdilor naţionale ale tuturor Evreilor. In timpul Congresului delà Berlin, a depus sforţări uriaşe pentru soarta poporului său (cf. corespon­ denţa publicată în « Gaster Anniversary Volume », p. 545—548). Dar, încă delà vârsta de 16 ani, tânărul savant avea conştiinţa limpede a misiunii poporului său şi a funcţiei unificatoare a limbii ebraice. Intr'o cuvântare ţinută cu prilejul matriculaţiei sale şi publicată în Ha-shahar (1873) spune: « Der Nationalitat und der Sprache des Landes, in dem wir leben, răumen wir ihre Rechte ein, ohne gleichzeitig unsere Nationalitat als Juden, als Volk Gottes, aufzugeben... Die hebrâische Sprache... ist das ein- zige Band, welches aile Israeliten in ihrer polyglotten Nationalitat auf der ganzen Erde verbindet und in ihnen eine zweite Natio­ nalitat. .. năhrt und belebt » (Annyversary Volume, p. XV, nota 1). Aşa a simţit Gaster de copil, şi aşa a trăit până la vârsta vene­ rabilă a patriarhului: ca un Evreu conformist, ca un rabin, ca un sionist. Căci, alături de Herzl, Gaster a jucat rolul cel mai im­ portant în sionism, şi cuvântarea sa la al II-lea Congres — când a fost purtat pe umeri prin toată sala — a rămas memorabilă în istoria naţionalismului evreesc. Dr. Gaster a luat parte activă la fondarea celor dintâi colonii evreeşti în Palestina, şi pentru po­ porul său a luptat dârz, până ce şi-a dat ultima suflare. Este emoţionantă lectura « Prefeţei » la volumul său omagial, pe care o scrie tot un cărturar de seamă — sinologul Bruno Schindler — cărturar, dar în acelaşi timp un naţionalist de o admirabilă intran­ sigenţă. Cum spuneam, anii de pregătire delà Breslau au fost ani decisivi. In periodicile savante streine, ca şi în cele româneşti, Dr. Gaster începe de atunci copioasa lui colaborare. Una din primele tipări­ turi ale sale în România a fost tratatul talmudic Mishna-Aboth (Bucureşti, 1881), prin care eruditul semitolog inaugurează seria de ediţii şi traduceri de texte ebraice. Să notăm,,în această rubrică volumele principale: The Chronicles of Jerahmeed (London, 1899), The Exemplu of the Rabbis (Leipzig, 1924), The Asatir (London, 1927), The Tittled Bible (London, 1929), Ma'aseh Book (Philadelphia, 1934), etc. In strânsă legătură cu această activitate de editor şi traducător de texte semite, trebuesc notate lucrările de vulgarizare ale lui Gaster: The Ketubah (London, 1924), The Spread of Judaism through the ageo (New-York, 1926), The Story of Chanucah (London, 1928), The Story of Passover (London, 1929), The Story of Shavaoth (London, 1930), The Story of Purim (London, 1930), The Story of the High Festivals and the Feasts of Tabernacles (London, 1931). Am menţionat numai o parte din volumele şi broşurile lui Gaster în legătură cu hebreitatea, lăsând la o parte nenumăratele studii, conferinţe şi articole risipite în toate revistele savante sau judaice, lăsând la o parte textele minore (al treilea volum din Studies and Texts cuprinde exclusiv texte inedite ebraice), şi nemenţionând cele cinci mari volume de ritual, publicate la Londra între anii 5661—5666 (1901—1909), cuprinzând toate oficiile şi rugăciunile pe care Gaster, ca mare preot, le cunoştea în toată întinderea şi adâncimea lor. Am stăruit ceva mai mult asupra acestor aspecte ale activităţii lui Gaster pentrucă ele sunt mai puţin cunoscute la noi — deşi ele nu sunt ignorate în Occident, unde numele doctorului Gaster nu e ilustru numai ca savant, ci mai ales ca luminător al credinţei izraelite şi mentor al naţionalismului iudaic. Dr. Gaster a fost un om profund onest şi sincer în tot ce a făcut. Pentru el, istoria po­ porului evreesc nu era numai un subiect de studiu, cum este pentru unii dintre coreligionarii săi. Cinstit sufleteşte, nu i-a fost ruşine de poporul lui, şi nici n'a cochetat cu credinţele străbunilor săi, raţionalizându-le şi îmblânzindu-le. In religie, Dr. Gaster n'a fost « un modernist ». A crezut în spiritul, dar şi în litera Legii. N'a fost un rabin de nevoie. A avut vocaţia sacerdotală şi naţionalistă. Atât de mult 1-a preocupat unitatea neamului şi reli­ giei lui Izrael, încât s'a silit să aducă la aceeaşi unitate şi pe « ere­ tici ». Poate că în această iubire a lui Gaster pentru toate semin­ ţiile lui Izrael, şi în această dorinţă secretă a lui de a vedea « uni­ ficată » spiritualitatea iudaică, trebue căutată explicaţia intere­ sului său atât de viu pentru Samariteni, cea mai veche sectă iudaică în existenţă. Dr. Gaster a contribuit ca nimeni altul la des­ cifrarea misterului care înconjura, până la el, istoria acestei secte. Cel dintâi studiu important al său, A Samaritan Scroll of the Hebrew Pentateuch, a fost publicat în « Proceedings of the Society of Biblical Archaeology » (1900, p. 240—269). In 1917 apar mai multe articole despre filacteriile samaritene (republicate în Studies and Texts, vol. I, p. 387—461), iar în 1925 îşi tipăreşte cele trei Schweich Lectures: The Samaritans. Their History, Doctrines and Literature (Oxford Univ. Press). Este cea dintâi sinteză profundă asupra acestei misterioase secte iudaice, pe care Dr. Gaster o cu­ noaşte în cele mai mici amănunte, şi pentru explicarea căreia bă­ trânul savant a cheltuit 30 de ani din viaţă. De altfel, doi ani mai târziu, publică traducerea cărţii Asatir (The Samaritan Book of the « Secrets of Moses », London, 1927) iar în 1932 apare cel dintâi tom din Samaritan Eschatology (London), închinat studiului legii orale samaritene şi tradiţiilor arhaice. Din iubirea profundă a lui Gaster pentru istoria şi tradiţiile poporului său, izvorăşte pasiunea sa cărturărească pentru litera­ turile populare semite, pentru acele texte apocrife şi legende ere­ tice care s'au păstrat mii de ani, nealterate, în comunitatea sama- riteană, bunăoară, sau s'au transmis în lumea întreagă prin textele apocrife şi literaturile populare. Când a început să cerceteze lite- tura populară românească, Dr. Gaster a fost atras în special către legendele biblice şi apocrifele Vechiului Testament. Dar, fireşte, savantul şi poliglotul a descoperit un câmp mult mai vast, îndată ce a început să lucreze în acest domeniu al literaturii populare. Din izvor în izvor şi din variantă în variantă, Dr. Gaster a fost silit să pătrundă până în literaturile indiene, unde a descoperit uneori obârşia anumitor legende hagiografice creştine (d. ex., Nigrodha-miga Jataka and the life of St. Eustachius Placidus, 1894, republicat în Studies and Texts, II, p. 1065—1070). Curiozi­ tatea lui pentru tradiţia orală a tuturor popoarelor era nemărginită. A fost atras şi de misterul care acoperă istoria Ţiganilor, şi a con­ tribuit cu studii importante la Journal of the Gipsy Lore Society. După exilul său la Londra, unde şi-a petrecut cea mai lungă şi mai rodnică parte a vieţii sale, a continuat să se intereseze de folklorul şi literatura populară românească. In 1900 apare Geschichte der rumănischen Literatur, în 1915 Rumanian Bird and Beast Stories iar în 1936 ediţia lui Anton Pann, Povestea Vorbii, lăsând la o parte studiile şi articolele mai mărunte. Dr. Gaster a fost, delà începutul carierii sale ştiinţifice, pa­ sionat de texte. Acest savant a mers întotdeauna la izvoare, chiar când o asemenea muncă implica eforturi considerabile. De aceea o bună parte din producţia sa ştiinţifică şi literară constă în edi­ tarea şi traducerea de texte. După cum remarcă pe bună dreptate în prefaţa primului volum din culegerea sa Studies and texts in folklore, magic, medieval romance, hebrew apocrypha and Samaritan archaeology (3 vol., London 1925—1928), textele îşi păstrează permanent valoarea, oricare ar fi soarta ipotezelor construite asupră-le. Dar, în această pasiune pentru texte, se poate descifra mai mult decât nevoia omului de ştiinţă de a-şi cunoaşte izvoarele. Dr. Gaster găsea în lectura neodihnită a acestor texte populare, putinţa de comuniune cu sufletul celor mulţi şi al celor umili, calea către inima neamului său şi către a celorlalte neamuri. Căci asemenea oricărui mare patriot, savantul acesta ajunsese să iubească foarte multe neamuri, tocmai pentrucă învăţase de tânăr să-şi iubească neamul său. N'a fost un cosmopolit, deşi a fost un om universal. MIRCEA ELIADE

CĂTRE UN NOU DESTIN AL OPEREI LUI MACEDONSKI Alexandru Macedonski: Opere, I, Poezii. Ediţie critică cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II », 1939. După aproape două decenii delà moartea lui, situaţia literară a lui Alexandru Macedonski nu a fost încă fixată. In jurul unei opere literare, considerabilă măcar prin neîntrerupta ei desfăşurare, în timp de o jumătate de veac, stărue mereu nedumerirea. Nu i se cunosc dimensiunile exacte şi valoarea. Deşi mai puţin aprig contestată decât în trecut, ea nu este valorificată, în cadrele lite­ raturii noastre naţionale. Oricâte bunăvoinţi s'au manifestat, în critică sau la catedră, pentru a repara nedreptăţirea în viaţă, a poetului, a lipsit de sigur sâmburele generator de adevărată sim­ patie literară, care la rândul lui să dea naştere unui reviriment de opinie. Oricine, într'adevăr, a binevoit să aducă o mai dreaptă înţelegere a poeziei macedonskiene, n'a izbutit să meargă până la capăt: adeziunea, împleticindu-se în rezerve, creându-şi difi­ cultăţi, se abătea delà scopul propus — echitabila redeschidere a litigiului, în favoarea autorului « Florilor sacre ». Primul verdict critic, ce apăsa asupra poetului atâta vreme condamnat odiului public, fusese rostit de Titu Maiorescu: « Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curaţi delà sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densuşianu, etc....» (Poeţi şi critici, 1886, în «Critice, III). In ultimul său curs, despre « Evoluţia estetică a limbii române », rostit până în preziua sfârşitului său, regretatul Ovid Densuşianu aducea o mărturie deosebit de interesantă asupra discreditului de care suferea poezia lui Macedonski: «Când am crezut că trebue să vorbesc obiectiv despre manifestările poetice delà noi în epoca mai nouă, în lecţia de deschidere — ocupând catedra de literatură română — am amintit că Macedonski nu putea să fie lăsat la o parte. I-am recunoscut talentul şi l-am pomenit în fruntea ex­ punerii, ceea ce a avut ca efect mustrarea pe care mi-au adus-o unii că este prea îndrăzneaţă atitudinea de apărare a aceluia care nu merita să fie luat în consideraţie » (cursul din 1937-38, rezu­ mativ şi postum, pag. 222—223). Deşi vorbea mai departe de pri­ gonirea poetului, « sistematic ostracizat » de către « Convorbiri literare », (atribuind-o mai ales faimoasei epigrame în contra lui Eminescu) şi cu toată sinceritatea dorinţei reparatoare, Ovid Densuşianu nu i-a acordat lui Macedonski « o noutate deosebită, o viziune mai personală, mai originală ». Reducându-i opera lirică la « câteva poezii » care « merită să ne oprească », marele profesor şi om de litere nu i-a recunoscut decât o oarecare imaginaţie, desordonată, « cu o coloratură specială, orientală », de romantic până la sfârşitul carierei sale, rămas în urmă faţă de parnasianismul francez, prea puţin simbolist şi mai curând estet decât artist, cu «o slăbiciune pentru artificial, pentru strigător», atrăgând « în jurul lui naivi, mediocrităţi şi câteva talente... ». Din aceste extrase caracteristice, în care precumpănesc reticen­ ţele, se poate uşor învedera ineficacitatea criticelor aşa zicând binevoitoare. Dispus să revizuiască favorabil, procesul poeziei lui Mace­ donski, d. E. Lovinescu se găseşte stingherit de lipsa cristalizării sufleteşti a autorului « în jurul unei axe stabile ». Este ştiut că impresionismul lovinescian, asimilându-şi conceptul tainist al facultăţii dominante — « la faculté maîtresse » —, operează printr'o « intuiţie centrală », reducând obiectul literar la o unitate formula- bilă. Ceea ce stânjeneşte încă majoritatea criticei, privitor la Mace­ donski, este tocmai varietatea ei, care îi ascunde nucleul, ne­ înlesnind formula comodă, de circulaţie publică. Iar pe vremea lui, după cum spune d. E. Lovinescu în acelaşi loc (Critice, ediţie definitivă, VI, Revizuiri, 1928), « omul a stricat operei », prin stridenţele caracterului său. Să urmăm aşa dar drumul, delà om la operă, ca să vedem până la sfârşit ceea ce e de ales dintr'însa. * * * Fire impulsivă, irascibilă şi ambiţioasă, Alexandru Mace­ donski a fost totdeauna stăpânit de egocentrism. Rămas orfan la vârsta de cincisprezece ani prin dispariţia neaşteptată a părintelui său, generalul A. Macedonski, copilul moşteneşte delà dânsul voinţa de putere. El este din rândul acelora cari aspiră numaidecât la primul loc, exasperându-se la cea dintâi nerecunoaştere. Când îşi publică versurile de adolescenţă în culegerea « Prima-verba » (1872), însuşindu-şi calitatea de « student în litere », deşi rămăsese cu studiile liceale neisprăvite, debutantul are din capul locului conştiinţa că este un neînţeles. Intr'adevăr, în poezia preliminară, el are anticipativ bănuiala orgolioasă a unei conjuraţiuni universale: «...streina lume râzând cu ironie Sarcasmele amare în contra-mi va scotea...» Neputând fi privită ca o clar-viziune a soartei sale literare, trăsătura este revelatorie doar pentru pretimpuria lui sete de notorietate. Din acest irezistibil îndemn sufletesc, se avântă în politică şi în violenţele presei' de partid, bucuros a-şi vedea nu­ mele în fruntea unui ziar bisăptămânal (« Oltul »), dar fără a-şi da seama că serveşte interese străine şi că îşi rătăceşte calea. Din acea vreme se expune tăioasei ironii a lui Caragiale, care într'o epigramă, îi reduce cultura la abecedar; intr'o «Cronică literară », îl ridiculizează iarăşi, luându-şi ca pretext al persi­ flării, prezumţia nobiliară a lui Macedonski. Junele poet arbora de pe atunci genealogii fanteziste, cu rădăcini în pretinse familii domnitoare lituane, împodobindu-se şi cu spiţa poloneză a conţilor de Geiadevsky. Caragiale o denaturează uşor în Geniadevsky, spre a trage dintr'însa radicalul « geniu ». Deşi colaborând el însuşi la un organ liberal (« Ghimpele »), Caragiale nu pierde cu ve­ derea de a lua în râs adeziunea pretinsului aristocrat, la idealurile politice ale democraţiei liberale. Dintre toate micile răutăţi se desprinde însă remarcabil intuiţia personalismului macedonskian, prea curând desvoltat, manifestându-se simptomatic prin răsfă- ţarea eului, la persoana întâia singulară. Era de aşteptat ca nemoderaţia limbajului opoziţionist să-şi găsească la Macedonski culminarea în diatribe antidinastice, cu atât mai brave, cu cât păreau la adăpostul impunităţii: o achi­ tare sgomotoasă, după trei luni de detenţiune, se anunţă a fi piedestalul unei cariere politice. Delegat ca prefect la vârsta de douăzeci şi doi de ani, poetul nu deţine însă secretul oportunei discipline politice şi e înlăturat pentru nesupunere. încă înainte de a fi într'adevăr supus persecţiunilor, tempera­ mentul său irascibil se exasperează lesne, la orice critică, până a afirma, din 1876, că «a fost şi este încă prada calomniatorilor » (cf. « Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei », vol. II, de Vasile Gr. Pop, Bucureşti 1876, despre Macedonski, în care se recunoaşte propria lui redactare şi unde se găseşte această plângere amendată printr'o notă redacţională, atât de îndreptăţită: «...să nu se lase târît în valurile politice, în care-1 trag unii, fiind încă june şi având destul timp pentru aceasta, când va fi mai matur, ci să urmeze pur calea literară, prin care-şi poate câştiga un nume mare...»). Aşa dar, cu mult înainte de a avea într'adevăr de suferit de pe urma unui prea aspru oprobriu, Macedonski îşi des- vălueşte precaritatea tărâmului sufletesc, invadat de nesănătoase obsesii. Şi tot aşa, înainte de a fi în stăpânirea unui talent literar format, el îşi dă pe faţă o exagerată preţuire de sine recomandându-şi singur, în pomenita notă biografică şi literară, «.. .prea frumoasa poemă: Legenda stâncei delà Rucăr, scrisă cu mare măestrie şi pe care regretăm că nu o putem reproduce întreagă din cauza lipsei de spaţiu...». In acea vreme, Macedonski nu ieşise din faza velei­ tară şi din toată abundenta lui producţie versificată, nu era nimic de reţinut. Epoca lui de dibuire se prelungeşte până prin 1880—81, dată după care abia poate fi considerat debutul său valabil. Dato­ rită aceleiaşi nepotriviri dintre valoarea reală a poeziei sale de tinereţe şi piedestalul închipuirii de sine, scriitorul, după ce îşi vede năruite visurile ascensiunii politice, se pregăteşte să-şi ia postura unui şef de şcoală literară. Discipol al filierei poetice Heliade Rădulescu, Bolintineanu şi Alecsandri, el îi socoteşte depăşiţi, — de dânsul, fireşte, în pre­ faţa, dată ca o « privire critică asupra poeziei », la volumul de Poesii (apărut în 1881 şi datat 1882). Ca şef de şcoală, este dator cu un manifest, şi acesta este caracterul suszisei prefeţe. într'un limbaj pompos, manifestul proclamă nevoia unei poezii sociale, mai adâncă şi mai omenească în plângerea individuală sau de­ plângerea suferinţelor obşteşti, decât poezia înaintaşilor săi. Deoarece Macedonski era şi în stăpânirea unui organ, «Litera- torul », nimic nu i s'a părut mai oportun decât relevarea noului nivel al poeziei, de sub patronajul său, faţă de acela din trecut. « Harpista » lui Duiliu Zamfirescu, pe atunci adeptul său, e pusă faţă 'n faţă cu « O fată tânără pe patul morţii » de Bolintineanu, spre a dovedi că obârşia socială a nenorocirii e mai aptă să sgudue sufletele, decât moartea, din pricina « unei legi crude poate, dar neînlăturabile », care înduioşează numai. Pe acest povârniş al comparărilor avantajoase, alunecă tin citat după partizanul Th. M. Stoenescu şi mai ales altul, după Carol Scrob: «Aş voi din piept să-mi scot Inima cu dor cu tot Şi s'o pun în pieptul tău Ca să simţi ce simt şi eu ! » Aceste versuri nefericite sunt însoţite cu recomandarea : « Ori­ cine însă, se simte adânc atins de energia durerii lui Carol Scrob care simţind că nu e iubit, strigă:...» După o fugară asigurare de modestie, Macedonski declară că poezia socială «.. .este lupta în mijlocul căreia se află de zece ani încoa ». Afirmaţia e cu totul gratuită, deoarece, la cetirea volumului, se constată că proporţia poeziilor cu caracter social este foarte redusă, faţă de aceea, de pe făgaşul bolintinian şi heliadist. Ce autoritate putea avea un atare manifest literar, sprijinit pe ne­ adevăr şi pe spirit de grupare, cât timp culegerea de poezii nu corespundea prin calitatea conţinutului, marilor ambiţiuni trâmbiţate ? Fireşte, nu lipsea nici de data aceasta protestarea anticipativă împotriva presupusei adversităţi: « Şi, orice s'ar zice, — nici critică, nici invidie, nici calomnie, nu-mi va răpi puterea de a lupta pentru a face ca Poezia să-şi redobândească suveranitatea ce trebue să aibă în mişcarea ideilor sociale ». Din acest sfârşit de rodomontadă, se vede cât era stăpânit Macedonski de una din confuziile romantismului, şi totodată că năzuia să recâştige prin mijlocirea poeziei, terenul politic. Inafară de programul social, interesant doar ca indicarea unei ambiţii nerealizate, prefaţa mai conţine un rând de prescripţii metrice, spre a repudia rimele sărace, accentele neregulate şi licenţele gramaticale, anunţând de asemenea un studiu deosebit într'un volum, — niciodată înfăptuit —, despre muzica poeziei ; în sfârşit atrăgea luarea aminte asupra varietăţii silabice a versu­ rilor, din « scara muzicală » a autorului. Dintre toate afirmaţiile inadvertenţe din prefaţă, una a avut darul să coalizeze pentru prima oară o parte din opinia publică, împotriva lui Macedonski. Polemistul vizase pe Alecsandri, recent laureat al marelui premiu de literatură şi autor dramatic norocos, prin aceste rânduri: «Adevăratul poet, dacă este bogat, nu speculează asupra ver­ surilor sale, şi dacă este autor de teatru, nu trage folos din venitul ce i-1 va aduce opera sa; dacă în fine, pe lângă faptul că este bogat, este şi poet mare, el nu concurează pentru a obţine premiuri Academice, sau dacă le obţine, le respinge cu indignare ». Alecsandri răspunde chiar în textul nouei compuneri dramatice, « Fântâna Blanduziei », punându-1 în scenă pe Zoii, invidios de faima pură a lui Horaţiu; iar Eminescu în Timpul, veştejeşte lovitura, pomenind şi de fizionomia de frizor a autorului ei. Abia de acum izbucneşte ura lui Macedonski împotriva lui Eminescu, a cărui situaţie literară, subordonată aceleia a lui Alecsandri, nu i se păruse redutabilă; râvnind la locul dintâi, cum ar fi putut fi invidios pe poetul care nu-şi câştigase încă gloria? Socotindu-se atacat pe nedrept, răspunde întâi, cu o urmare la Noaptea de Noemvrie, anume Viaţa de apoi, unde e vorba de « greoiul » şi de « bulgarul » Eminescu ; iar cu prilejul ne­ norocirii, care a lovit pe autorul « Luceafărului », Macedonski dă la iveală acea epigramă, care a deslănţuit împotrivă-i toată publi­ cistica vremii. Nu mai e nevoie de stăruit asupra greşelii săvârşite de Macedonski. El a ispăşit-o în deajuns. Ceea ce ni se pare mai interesant, este de a şti dacă întreg destinul operei sale a stat sub povara infamiei pe care şi-a atras-o prin epigramă. Indepărtându-şi câteva simpatii personale, dar mai ales favoarea cercurilor de adoraţie ce se lărgeau în jurul operei eminesciene, Macedonski a pierdut totuşi o parte numai din audienţa publică: destul de considerabilă, dar nu şi hotărîtoare pentru condamnarea unei cariere literare. Reluând însă conducerea « Literatorului », după o scurtă pauză, şi activând cu intensitate, Macedonski îşi vădeşte vitalitatea nelăsându-se încovoiat de reale adversităţi, după ce l-am văzut sbătându-se fără seriozitate împotriva unor duşmănii închipuite. Pândit uneori de obsesii, poetul era înarmat contra ostracismului, prin pavăza prezumţiei, dar şi a bizuirii îndrep­ tăţite, în talentul său. Plângerile, adesea de un personalism maladiv, nu încetează, dar ele îi prilejuesc şi accente de împăcare cu soarta, sau de înseninare. Sub asprimea loviturilor, poetul îşi câştigă maturitatea sufletească. De altă parte, el îşi găseşte calea, înafară de sensul tradiţional al poeziei noastre, desprinsă din romantismul francez sau german. Deschis influenţelor moderne ale poeziei simbolisto-instrumentaliste şi formalismului parnasian, exotismului şi macabrului, care i-a atras porecla de Macabronski el înfruntă neînţelegerea publicului, ostil inovărilor. Gruparea delà « Literatorul » s'a îndepărtat astfel de spiritul public, într'o măsură de sigur mai apreciabilă decât şi-1 înstrăinase prin numita epigramă. Ea a suferit în realitate de soarta tuturor mişcărilor de înnoire literară, apărute cu un ceas mai de vreme. Poezia Iui Macedonski nu se putea impune atâta timp cât emi- nescianismul stăpânea în mod absolut şi nici în vremea când mişcarea semănătoristă îi luase acestuia succesiunea. Ea avea să-şi aştepte ceasul, prin premenirea gustului literar, în generaţia următoare. Dar şi în această privinţă, Macedonski n'a avut norocul să-şi vadă realizată progenitura artistică. Traian Demetrescu, care reprezintă mai curând sensul social din prefaţa cercetată, decât noua orientare, care duce la volumul « Excelsior », moare de tânăr, Iuliu Săvescu şi Ştefan Petică se sting la rândul lor, înainte de a se fi realizat deplin şi de a fi justificat direcţia literară nouă, Cincinat Pavelescu îşi găseşte adevărata vocaţie în epigramă, ceilalţi prieteni nu îşi împlinesc făgăduinţele. Prin puterea îm­ prejurărilor, Macedonski rămâne singur să se războiască cu des­ cendenţa « Junimii », pe care avusese îndrăzneala să o înfrunte în momentul autorităţii ei reale. De ce ne-am mira, că într'o ase­ menea izolare, el ajunge să se sprijine pe cel din urmă dintre ticăloşi, cum a fost Caion, ducând mai departe, cu un don Quijo- tism ce trebue privit indulgent, etimologismul lui Heliade şi cre­ dinţa într'o mare misiune ? Contra indiferenţei, a batjocurii şi a urii, el reacţionează felurit, când cu violenţe fără rezultat, când cu iluzionări, care se cuvin înţelegător privite. In pragul vârstei de cincizeci de ani, poetul care a dat mai multe poeme admirabile, fără să fi reuşit însă a-şi fixa imaginea în conştiinţa contemporanilor, îşi găseşte compensarea în atitu­ dini de învingător, semnând « Un discipol », rândurile de prefaţă la « Cartea de aur » (1902). Macedonski îşi înşiră genealogia (nerezistentă la verificare), vorbeşte iarăşi de studii universitare, în patru centre apusene, care pălesc faţă de cunoştinţele uriaşe ce făceau dintr'însul « aproape un savant la o etate când alţii se joacă cu smeul », desfăşoară şederile şi raitele lui în Italia, Franţa, Germania, Elveţia şi Austria, se înfăţişează ca unul dintre membrii fondatori ai clubului liberal, ca erou purtat pe braţe de popor, după achitarea lui, ca poet cetit la douăzeci de ani « până în satele cele mai depărtate », refuzându-se ziarele « dacă nu cuprindeau versuri de dânsul », fondator de epocă literară, legiuitor « ale cărui legi estetice au fost adoptate de chiar duş­ manii săi », geniu neîntrecut şi neimitabil, care « va străluci în toate limbile şi în toate timpurile ». N'au încăput în această de sigur prea lungă înşirare, elogiile pentru seducţia hipnotică a omului şi pentru « viaţa sa plină de vitejie şi virtute, scrierile sale şi înălţimea caracterului său », adevăratele titluri la glorie, covârşind pe acelea de nobleţă. La aceste laude se adaogă numeroase extrase de presă, dintre care cele mai multe nu sunt străine de inspiraţia sa, ca aceea unde se afirmă : « După moartea lui Alecsandri, ţine, incontestabil, cel dintâi loc între poeţii din ţara română », şi : «.. .a întrecut pe toţi poeţii dinaintea lui », — deoarece lui Mace­ donski nu-i convenea să-şi împartă gloria cu nimeni, pe tot în­ tinsul literaturii noastre. Alături de aceste ditirambe ale unui orgoliu incoercibil, se aşează însă, sub artificiul unei scrisori, trimise discipolului cu autorizaţia de a fi parţial reprodusă şi menită să figureze întreagă în fruntea Operelor complete, un solemn mea culpa pentru manifestările sale antidinastice. Macedonski îşi recunoaşte greşeala, de care îl avertizase Vasile Gr. Pop, de a fi intrat în politică şi de a fi slujit ca instrument unor interese străine. Urmează elogiul Regelui Carol I, prea îndreptăţit şi moderat, ca să poată fi suspectat de nesinceritate. « Dar jalea mea e mare, mai ales pentru alt cuvânt. Ochii mi s'au deschis pentru totdeauna, şi sunt sdrobit de durerea de a fi dus o luptă nedreaptă a cărei violenţă, cu atât mai mult nu mi-o pot ierta. Sărmanul rege Carol. Cât de rănit şi de scârbit trebue să fi fost el atunci când loviturile nu-1 cruţau. Dintr'o ţară săl­ batică a făcut un rai. Din o grămădire de oameni a făcut aproape un popor. A reînviat prestigiul milităresc al României. A cucerit prin vitejie şi minte, independenţa şi regatul. Bucureştii sunt azi o capitală occidentală. Intre Dunăre şi Carpaţi, industria e pe cale de a se desvolta. Deja, nu mai suntem robii Occidentului pentru o mulţime de obiecte... In acest sens, mai cu seamă, regele, după războiul pentru independenţă, şi-a îndreptat activi­ tatea şi astfel am încetat aproape de a fi tributari străinilor. Această operă este poate tot aşa de mare şi naţională ca războiul. Este operă românească şi adaugă la gloria regelui...» Desinteresarea acestei profesiuni de credinţă ni se pare indis­ cutabilă, după rândurile demne, care urmează: « Oh ! de ce, cu ani înainte... nu m'am oprit pe povârnişul fatal ? Soarta mea ar fi rămas aceeaşi, — căci ce ar fi putut regele pentru mine într'un mediu social ca al nostru ? — dar ce importă soarta unui om faţă cu adevărul? Cel puţin mi-as fi cruţat mustrările de cuget. Insă, când eşti sub munte nu-i poţi vedea mărimea. Oamenilor în mijlocul cărora am trăit, temperamentului meu, împrejurărilor mele de familie, datoresc cealaltă parte a rătă­ cirii ». Nu ne vom opri asupra prozei şi producţiei dramatice a lui Macedonski, dar înainte de a părăsi pe « discipolul » din « Cartea de aur », vom spune că acesta reapare la sfârşitul cărţii, spre a avertiza că fragmentul Thalassa, este începutul unei epopei a simţurilor, « colosală lucrare », de o « genială concepţiune », com­ parabilă cu « Faust » şi improbabil de întrupat vreodată, deoarece « Alexandru Macedonski trăieşte în România ». Nereuşind, cu trecerea anilor şi publicarea « Florilor sacre », poate cea mai bună culegere de poezii ale sale, să-şi câştige locul lacare era îndreptăţit, Macedonski se susţine până la capăt prin ciudata sa putere de iluzionare. El îşi materializează visul de su­ veran surghiunit al poeziei, printr'un tron cu baldachin de pe care îşi primeşte ultimul rând de admiratori, cărora le împarte bucăţi de sticlă colorată, ca pe nişte nestemate. Bătrânul îşi pă­ strase neştirbită încrederea în sine, deşi cunoscuse toate înfrân­ gerile şi nu fusese cruţat nici de mizerie. El pontifica mai departe, vrăjindu-şi auditoriul, care-i întreţinea credinţa, veche acum de patru decenii, că este şeful de şcoală, ascultat şi venerat.

# * * Editorul ce avea să-şi asume deshumarea operei uitate, era tot odată chemat să înfăţişeze drama omului interior, de sub masca prea adeseori crispată a histrionului. Se cerea o fervoare de sim­ patie, o îndoită intuiţie a omenescului şi a fenomenului de artă, dar şi nota justă, pentru evitarea entusiasmului global şi a hagio­ grafiei. Aceste condiţii le-a împlinit cu prisosinţă d. Tudor Vianu, care frecventase pe poet în ultimii lui ani şi colaborase la cel din urmă ciclu al Literatorului. întreprinderea sa este îndrăzneaţă şi constructivă, vizând către monumental, prin selecţionarea, în patru mari volume, a părţii valabile, din opera mecedonskiană. Volumul apărut cuprinde poeziile, în ordinea care urmează: i. Poezii de tinereţe; 2. Din « Excelsior » ; 3. Din « Flori sacre » ; 4. Poema rondelurilor ; 5. Poeme Regăsite; 6. Ultima verba; 7, Traduceri şi Adaptări ; 8. Poezii în limba franceză: «Bronzes», Din Reviste şi inedite; 9. Addenda: Italo. Vor urma volumul II, de Teatru, în cursul anului, III. Tha- lassa. Nuvele şi Schiţe şi IV. Articole filosofice şi literare (publicate şi inedite). Prin iniţiativa d-lui Tudor Vianu şi a Fundaţiei pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », se înlesneşte publicului şi cercetătorului frecventarea unei opere, ocolite de contemporani şi necunoscută urmaşilor. Este un act de justiţie şi de generozitate, care onorează cultura noastră şi o păşire pe drumul nou al tradi­ ţiei, de respectare a valorilor spirituale. Ca şi ediţia Caragiale, în curs de încheiere, ca ediţia Eminescu, ce va apare sub îngrijirea d-lui Perpessicius, ediţia Macedonski e chemată să răspundă unui scop cultural, prea multă vreme nesocotit. Opera lui Macedonski, inegală şi rămasă până astăzi « obiectul unui pasionat litigiu literar », după cum observă d. Tudor Vianu, nu poate fi de pe acum publicată în întregime : « deocamdată este urgentă o prezentare, capabilă să anexeze definitiv pe Mace­ donski, conştiinţei obşteşti...» După ce a admis principiul operelor alese, d. Tudor Vianu s'a orientat în vederea selecţiunii, după însemnările rămase delà autor, adoptând câte un ciclu însemnat, ca Poema Rondelurilor, şi alte poeme, compuse ulterior. D-sa a mai încorporat culegerii, după propria iniţiativă a gustului, poemele reprezentative ale începuturilor, dar şi cele răspândite în periodice şi neretipărite de autor. Ca text de bază a fost folosit, — înafară de ultima tipăritură —, un manuscris al poetului, neterminat, în care s'au găsit transcrise, cu numeroase modificări, multe din poemele sale. La « Note şi variante », se regăsesc stările succesive ale textelor. Macedonski revenise însuşi, cu prilejul celei de a doua ediţii a volumului « Excelsior » (1897), asupra abuzului de neologisme, temperându-şi excesele. O altă iniţiativă salutară, a d-lui Tudor Vianu, constă în renunţarea la ortografia heliadistă, etimologică, în care poetul stăruise; d-sa a păstrat numai câteva forme orto­ epice. » f, Un loc anume e rezervat poeziei franceze a lui Macedonski, care a fost de sigur singurul dintre poeţii noştri însemnaţi, ex­ primat şi într'o limbă străină. Se poate face o confruntare inte­ resantă între acele poeme, redactate în amândouă limbile: exa­ menul rămâne în favoarea limbii naţionale, în care inspiraţia se învederează mai liberă, mai spontană. Poet de mare stăpânire formală, Macedonski e de sigur mai artificial în textul francez, care capătă o structură parnasiană, rece, necomunicativă: e o poezie exclusiv sensualistă, în care sentimentul s'a sterilizat. Deşi a militat, în revista la Wallonie, în primele echipe ale simbolis­ mului, poetul de cultură franceză nu a reuşit să dea acesteia o contribuţie originală, într'un raport de echivalenţă. In schimb, a adus o recoltă foarte bogată literaturii româneşti, încorporându-i cu prioritate cronologică, un grup de sensaţii şi de simţiri noui, care au rodit asupra generaţiei următoare. Revenind însă la lucrarea d-lui Tudor Vianu, se cuvine să menţionăm ca întru totul admirabilă introducerea (Viaţa şi per­ sonalitatea lui Alexandru Macedonski: Familia Macedonski, Copi­ lărie şi Tinereţe, «Poète Maudit», Politică, Şcoala gloriei, Bătrâ­ neţea şi moartea, Caracterologie; Poezia lui Alexandru Mace­ donski: Aspecte imitate, nerealizate şi minore, Universul moral. Universul sensibil, Imagine şi cuvânt, Locul lui Macedonski, pag. XV—CXII). Biograful şi comentatorul au corespuns ideal menirii de reabilitare a unei figuri, — manifestată strident în actualitate şi transmisă caricatural posterităţii —, şi a unei opere fără ecou în vremea ei şi până astăzi. Cu o căldură cuceritoare ne e înfăţişată viaţa poetului, neascunzându-i-se greşelile şi prin­ cipiul interior al neîmpăcării sale cu oamenii şi stările delà noi. Cazul lui Macedonski nu este, prin răsturnare de termeni, trans- format într'un proces al culturii noastre, ci restituit ambianţei intime a poetului, logicei sale afective, de erou al voinţei şi al orgoliului, semeţ şi irascibil, fantasc şi neprevăzut cu simţul realităţii. Din adâncirea psihologiei lui Macedonski, se desface dramatismul existenţei sale, ca o undă emotivă, ce cuprinde pe cetitor, câştigându-1 pentru totdeauna. Meritul primordial al d-lui Tudor Vianu este aşa dar, de a fi înlocuit perspectiva defavorabilă, a marionetei omeneşti, comic desarticulată în gest (din care s'au nutrit şi notele noastre despre om, neprelucrate portretistic) cu o zare de învăluitoare simpatie, care îi umani­ zează eroul. Portretul literar care urmează, este de aceeaşi putere probantă. Eliminând cu probitate aspectele nerealizate, din evoluţia poeziei macedonskiene, d. Tudor Vianu stabileşte că formaţia poetului s'a desăvârşit mai curând decât se credea. Intr'adevăr, ea se realizează aproape îndată după publicarea volumului neizbutit de « Poezii » (1882), care va servi de acum înainte ca termen final al încercărilor. Departe de a mai apărea aşa dar ca un început, « Excelsior » (1895) trebue socotit, la lumina cronologiei, ca rodul unei împliniri. Câteva din cele mai caracteristice poeme din acest volum au fost publicate în «Literatorul» din 1882 (Nopţile de Ianuarie, Februarie, Noembrie, Martie şi Iulie, Nebunul din Golia, Castele 'n Spania, Neron, Avânt, Pe lacul de Garda şi Vânt de toamnă) şi mai ales din 1883 (Vis de Mai, Acşam Dovalar, Cântec, Vaporul morţii, Tu eşti a naşte, Stuful de liliac, Sub munţi, Intre frunze, Epigraf, Noaptea neagră, Ură, Răsmeliţa morţilor, Visul fatal, Cele trei năluci şi Valtul rozelor). Ele dau singure materialul unui volum, reprezentativ. Ospăţul lui Pentaur, poate cea mai frumoasă din poeziile noastre exotice, aşa de bogată în colori somptuoase, apare în Revista literară, 1886, iar Noaptea de Mai, poema jubilării primăvăratice, în Revista independentă, 1887. Adă- ogând însă numai poemelor din 1882 şi 1883, poezia Hinov (Li­ teratorul, 1880 şi în Poezii), care este prima noastră poemă scrisă în versul-liber, remarcabilă şi prin conţinutul ei, ajungem la încheierea că Macedonski a dat o bună parte din măsura valorii sale în momentul tipăririi poeziilor lui Eminescu (1884) şi încă înainte de apariţia lui Coşbuc. Dacă manifestările sale persona­ liste, din prima tinereţe, rămân a fi privite ca svâcniri ale unui temperament prezumţios, cele de mai târziu îşi găs;sc aşadar îndreptăţirea. D. Tudor Vianu izolează, în două capitole luminoase, « uni­ versul moral » de « universul sensibil » al poetului. Recunoscând utilitatea procedării analitice, care pune în vedere mănunchiul de sentimente şi acela de sensaţii (completat prin capitolul « Imagine şi cuvânt »), credem însă că din sinteza lor se ajunge la nota per- sonală a poeziei macedonskiene. După ce s'a îndoit în esenţa de mare poet a lui Macedonski, imputându-i lipsa unui « focar ra­ diator », sau a « cristalizării » în jurul unei « axe stabile », d. E. Lovinescu pare a-i fi descoperit totuşi, « axa principală », în sen­ timentul de « revoltă ». Din examinarea fenomenului poetic ma- cedonskian, se desvălue însă procesul de împăcare a revoltei in­ dividualiste, care-i nutreşte « universul moral », prin aspirarea sensuală a « universului sensibil ». In aceasta stă poate unitatea generatoare a poeziei lui Macedonski.

Mai ! Mai ! şi aurora cu lacrimi de topaze, Mai: albele calicii de crini, dulci flori de-amor, Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze, Ş'a traiului uitare, — un chin de care mor.

Mai: barca ce se duce pe undele tăcute; Şi clarul dimineţii, şi veseli lopătari, Şi lumi ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute, Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari. Ş'oriunde, o natură tot tânără, tot blondă, Şi 'n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blând, Lucind într'o părere de cursă vagabondă, Jucându-şi caii de-aur, şi 'n inimi săgetând. (Mai, în Flori sacre) E un proces sufletesc, frecvent la Macedonski şi caracteristic, de amorţire a simţirii anti-sociale, de anulare a vindicativităţii, în contemplaţia sensuală a splendorilor naturii. Printr'însul, se săvârşeşte katharsis-ul, mai eficace decât prin « apelul la poste­ ritate », menţionat de d. Tudor Vianu. De sigur, nu pierdem din vedere şi cele câteva poeme de vi­ ziune sumbră, care nu sunt străine de macabrul baudelairian şi rollinatesc, ca aşa de interesantele « Vaporul morţii », « Răsmeliţa morţilor » şi « Naufragiu ». Satanismul, o altă latură a poeziei macedonskiene, care a respins pe contemporani, e iarăşi de îm­ prumut şi la periferia vieţii morale a poetului, ca şi apologia de­ lincventei, din « Neron ». Un anumit exotism, care a dat de ase­ menea impresia nesincerităţii, pentrucă nu venea la vremea lui, ca poezia d-lui Minulescu, sau o sensualitate prea directă, din ciclul « Idilelor brutale » (din care d. Tudor Vianu a păstrat una singură: Pe şanurile), au contribuit hotărîtor la răspândirea unei imagini factice şi provocatoare, a poetului. Introducerea sgomo- toasă a unor procedee simboliste, ca instrumentalismul simbolist al lui René Ghil (în 1890), — după experimentarea « armoniei imitative » (în « Poezii »), a îndemnat verva parodistă a lui Cara- giale şi Tony Bacalbaşa («Moftul Român», 1893), expunându-1 pe Macedonski ilarităţii publice. Poetul a plătit cu renumele său experienţele sortite succesului, în generaţia viitoare. Acesta este, în definitiv, preţul tuturor inovărilor, când se produc prea curând. După cum remarcă însă cu deosebită dreptate d. Tudor Vianu, poezia lui Macedonski nu poate fi privită exclusiv ca locul de întâlnire a unor influenţe străine, de şcoli diverse. De altă parte, arta sonoră şi plastică, de o desăvârşită virtuozitate, a liricei macedonskiene, nu operează în gol, spre a ne îngădui indiferenţa faţă de conţinutul ei. Sub desăvârşirea artistică, suntem datori să căutăm reacţiunile morale şi unitatea lor, ascunsă prin diversi­ tate. Abia către sfârşitul carierii sale poetice, atât de prelungită şi statornică, meşterul plastic şi muzician s'a lăsat robit formalis­ mului, indiferent de substanţă şi a compus « Poema rondelurilor ». E o artă decadentă, în care prozodia, cu artificiile ei, e chemată să acopere oboseala, — nu inaptă de a da câteva scânteieri. Forma fixă, de structură muzicală, cu refrenurile în a căror tehnică «se declară caracterul magic al poeziilor lui Macedonski, virtutea lor înfăşurătoare şi obsedantă » nu putea să dea mai mult : O roză 'nfloreşte, suavă. .. Ca nor risipit e necazul, Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă şi tainică slavă. Nu-mi pasă de-a vieţii otravă, De chinul ce-şi urcă talazul: O roză 'nf loi este, suavă; Ca nor risipit e necazul. Stăpân sunt de-acum pe răgazul, Să-mi fac din ursită o sclavă, Şi nu mai e viaţa grozavă, Deşi mi-a brăzdat tot obrazul: O roză 'nfloreşte, suavă. (« Rondelul rozei ce înfloreşte ») De acelaşi procedeu al refrenului, s'a folosit poetul încă din tinereţe, ca în frumoasa poemă « Périhélie » (1886), care e o treaptă înălţată în evoluţia sa de înseninare morală. Nu, de lume nicio vorbă şi de glorie niciuna: Scumpi prieteni, luptătorul de-altădată nu mai sunt; Eu privesc tot înainte, voi în urmă totdeauna, Eu mă duc cu ochii 'n ceruri, voi cu ochii în pământ, — Nu: de lume nicio vorbă şi de glorie niciuna. Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată, Şi pe când rămâne corpul sub destinul cunoscut, Peste sufletu 'n urcare este greu ca să mai poată Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut, — Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată. Oh ! lăsaţi pe orice suflet în a lui périhélie, Fericiţi-1 când pământul pentru dânsul a murit, Prosternaţi-vă când aripi, mai presus de vijelie II răpesc în adâncimea unui vis neţărmurit, — Oh ! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui périhélie.

Altă dată, tirania refrenului, care îmbrăţişează strofa între versurile iniţiale, nu se împotriveşte sborului liber al fantaziei; poezia « Plecare » este poate piatra angulară a simbolismului nostru, străbătut de aceeaşi temă, a « plecărilor ». Intindeţi pânzele băieţi... Un vânt subţire se ridică, Albastra mare se despică, Pe cer alunecă nori creţi... Intindeţi pânzele băieţi, Un vânt subţire se ridică. Urcaţi în vârfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare: Durerea mea dacă e mare, Pământu-acesta este larg... Urcaţi în vârfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare. De unde sânt şi cine sânt Voiesc să uit pe vecinicie... Ah! de-ar sufla o vijelie In valuri s'af lu un mormânt... De unde sânt şi cine sânt Voiesc să uit pe vecinicie. Acest curios prototip al poeziei noastre simboliste e publicat în 1892. Surprinzător este şi « Cântec voluptuos », de sigur anti­ datât Turin 1871, dar nu mai puţin însemnat, la data reală a apa­ riţiei (Literatorul, 1881, 1).

Ale sângelui furtune cine nu le-a cunoscut, Cine n'a simţit căldura soarelui ce-i arde 'n vine N'o să ştie niciodată ce ascunde-adânc în sine învelişul meu tăcut. Fără nicio 'nsufleţire e ş'o apă liniştită, Insă mintea ce cutează, însă ochii ce pătrund, Clocotind sub mii de forme, află viaţa încâlcită Delà creştet pan' la fund. Oh ! Ascultă... Iată noaptea ce de mult o aşteptăm... Cu sgârcenia nu merge când te-apuci să faci pomană... Să chemăm o voluptate mai presus de cea umană Şi în ea să ne 'ngropăm.

Poema, de armonioasă cadenţă şi de rară putere sugestivă, se adaugă pentru noi ciclului pomenit din anii 1882—1883. Să-1 întregim cu o altă « poemă regăsită » de d. Tudor Vianu, în co­ care lecţia Literatorului («Aripi», 1884,4), dă cea mai curată expresie iluzionismului moral al poetului şi cultului său pentru poezie. Culegerea ideală pe care ne-o alcătuim, din acea producţie aşa de interesantă, opune poeziei eminesciene, dacă nu o contra­ valoare, de sigur o altă tonalitate, un alt timbru, care a răsunat în acel moment cultural, fără ecou în conştiinţa contemporanilor. Eminescu a fost un mare poet al culturii, ale cărui sentimente corespund, în structura sa, unor idei filosofice, adânc asimilate; prin această fuziune nouă, poezia sa a stârnit câtăva vreme o dârză rezistenţă, până ce o nouă generaţie culturală a adoptat-o fără rezerve, pentru bogăţia ei de substanţă. Se poate stabili un paralelism între modul poetic eminescian şi poezia lui Macedonski, care anexează lirismului nostru, domeniul sensaţiilor, din zestrea civilizaţiei. Lirica macedonskiană nu e numai un joc gratuit — cum se spune astăzi — de sensaţii, ci prima sinteză românească dintre sensibilitatea afectivă şi cea sensorială. Exuberanţa celei din urmă lasă aparenţa de covârşire a celei dintâi, câteodată, dar alteori câteva sensaţii vizuale, acordate muzical, sunt suficiente pentru a pune în vibraţie simţirea. Sensaţiilor peisajistice se adaugă cele de artă. « Emoţia care porneşte delà artă, scrie d. Tudor Vianu, mai mult decât delà natură, ceea ce am numit estetismul său de poet al civilizaţiilor, este apoi o altă trăsătură în acord cu orientarea parnasiană ». Ne îngăduim să atragem atenţia asu­ pra deosebirii de înţeles care decurge din folosirea cuvântului de civilizaţie, la plural, pentru a designa felurimea peisajelor exotice şi a momentelor istorice ce au solicitat închipuirea lui Macedonski. Poezia savantă a simţurilor (vizual şi auditiv), a avut în Mace­ donski pe marele ei reprezentant la noi. Rafinamentul unui civilizat, familiarizat cu arta timpului său, este una din dominantele perso­ nalităţii lui Macedonski. Nu îl putem urma pe autorul « Cărţii de aur », când doreşte să credem în « intelectualitatea sa uriaşă şi adânca erudiţiune ce transpiră din fiecare rând pe care îl aşează pe hârtie ». El nu a fost ca Eminescu, un poet al culturii, cu ecouri ale problematicei timpului, ci un poet al civilizaţiei, un estet, care şi-a exprimat temperamentul prin toate stilurile artistice ale vremii. Experimentarea tuturor modalităţilor de şcoală literară, este un semn de impresionabilitate estetică. Ea a păgubit însă lui Macedonski, deoarece publicul preferă conformaţiile energic con­ turate şi simplificate, ale personalităţilor neunduioase. Structura de estet a lui Macedonski mai lasă locul unei răs­ tălmăciri, de care nu a fost străină nici dorinţa sinceră, de valori­ ficare, a lui Ovid Densusianu. In cursul amintit, profesorul a făcut o disociere în defavoarea poetului : « Că era un artist, în felul lui, reiese din preocupările pe care le-a urmărit cu oarecare consecvenţă, însă de mai multe ori avem impresia că era mai mult un estet. Să nu se confunde estetul cu artistul. Estetul este artistul pozării, care caută efecte prin mijloace exterioare, care nu are un suflet artistic în plin alcătuit, ci unele filoane şi mai ales cu aparenţe bine căutate, stilizate în aşa fel încât să dea impresia că este o fiinţă înzestrată cu daruri deosebite, ridicându-se cu mult de­ asupra celorlalţi ». Ediţia întocmită de d. Tu dor Vianu cu un desăvârşit simţ al frumosului, în alegere, îngădue verificarea strictă a acestei aser­ ţiuni. De aceea nu ne sfiim să-i dăm locul, pentru ca, din con­ fruntarea disocierii, valabilă în generalitatea ei, cu textele, opera poetică a lui Alexandru Macedonski să înfrunte un nou examen, mai nepărtinitor, mai atent. De bună seamă, lirica macedonskiană, prin ferventa simpatie cu care a fost editată şi interpretată, se îndrumează către un nou destin, de dreaptă situare în literatura noastră. ŞERBAN CIOCULESCU

VIAŢA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ GERMANĂ

Mă găseam de curând la Berlin, într'o adunare care părea o şedinţă a Camerei culturale. Niciodată nu văzusem atâţia artişti germani la un loc, poeţi, romancieri, oameni de teatru, pictori, sculptori şi arhitecţi. La câte un nume, vechi amintiri ni se întor­ ceau în minte din istoria literaturii sau a artelor, pe care stătusem aplecat în anii tineri prin marile biblioteci, sau le ascultasem în sălile de curs ale universităţii acestei metropole, dar cei mai mulţi erau oameni noi. Vecinul meu de scaun ar fi putut să treacă meşter de multe lucruri, numai de sonete nu. Sosise în oraş chiar atunci, de mai puţin de un ceas. îmi povesteşte liniştit o mică VIAŢA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ GERMANĂ 415

întâmplare din cursul călătoriei, nu dintr'o trebuinţă de vorbă sau ca să mi-o facă numai decât cunoscută, ci ca să mă lămurească de unde-i venea junghiul care-1 împiedeca să se întoarcă după voie. Fusese într'o însărcinare la Roma, vorbise cu capul Statului şi venise după două zile, ca să fie faţă la această adunare, pe aceeaşi cale a aerului. Fără să vreau mă gândeam la « Italienische Reise » a lui Goethe, la poştalionul lui cu dese popasuri şi la descoperirea pas cu pas a pământului clasic. Pagini, pe care le învăţasem odi­ nioară pe dinafară, îmi cântau prin cap şi însoţeau, cu vorbele pline de o uimire stăpânită ale marelui scriitor, spusele în fugă ale sburătorului de alături. Iată Verona, care fusese ca o poartă, pe unde lumea latină a construcţiilor fără moarte îi ieşise drumeţului de acum 150 de ani înainte, şi aceeaşi Veronă, văzută astăzi cu palatele şi cu teatrul ei rotund delà 1500 metri înălţime, ca o schiţă cu puţine umbre de pe scândura de lucru a unui arhitect. Lumea a mers, şi lumea germană mai mult decât altele. Trecuseră Alpii în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Aparatul se urcase până la 5000 de metri în căutarea unui cer mai liniştit. Se uitau pe ferestre şi nu vedeau decât rupturi de nori în dreapta şi în stânga şi uneori, dedesubt, prin vreun luminiş, piscuri şi prăpăstii acoperite de ghiaţă. Aceasta însemife cel puţin un ceas întârziere. Aveau să mănânce la Munchen mâncările reci ! Atunci ca o mână puternică i-a oprit o clipă pe loc. Nu au mai văzut nimic, pentrucă un fulger mai scânteietor decât altele năvălise în cabină şi le luase ochii. Când a putut să se uite din nou, pe aripele aeroplanului lor era o pojghiţă de foc peste pojghiţa de poleiu dinainte şi care curgea încet pe la capete şi cădea ca din jghiaburi prin văzduh în şuviţe albastre şi roşii. Fuseseră loviţi de trăznet, dar, după întâia sguduitură, porniseră cu aceeaşi iuţeală mai de­ parte. Numai el rămăsese cu un umăr puţin ţeapăn. Mă ruga să-1 iert că nu se poate întoarce cât trebuia de repede. Câteva exerciţii şi un masaj mâine dimineaţa, aveau să-1 întremeze, aşa încât nici să nu se mai cunoască. Dinspre partea aceasta nicio grije ! Fireşte că nu toţi scriitorii noiei Germanii sunt ca vecinul meu de jeţ din acea seară, dar mulţi îi seamănă. Oamenii au mai puţină melancolie şi scrisul mai puţină literatură decât pe vremuri. Cercurile şi cenaclurile s'au schimbat şi ele. Aceeaşi bucurie a faptei, care umple toată ţara, umple şi paginile cărţilor. Nu numai o folosire a istoriei, dar o întreagă estetică a prelucrării şi înţelegerii trecutului, aşa cum a fost el şi cum poate să învie ca să ne ajute să vedem mai Hmpede împrejurul nostru şi mai ales în noi, şi-a făcut 3oc în versuri şi în proză, în studii şi în discuţii. Una din cele mai frumoase cărţi ieşite în vremea noastră, este o traducere, traducerea în proză a duiosului şi puternicului Wolfram von Eschenbach, « Parsifal », făcută de Wilhelm Stapel, pe care noi o buchisisem cu dragoste în limba cunoscută astăzi numai de filologi, a Evului Mediu, şi o avem nu numai ca un dar, ci totodată ca un semn al acelei trebuinţe de faptă, faptă de istorie sau faptă de legendă. Este o lume a faptei, care nu cunoaşte prezent şi trecut, ci se cunoaşte numai pe ea şi se preţueşte ca atare, cu cât e mai curată, înafară de timp şi parcă uneori înafară de oameni. Literatura biografică şi vieţile romanţate, cu desvoltarea pe care au aflat-o şi aici, au între Germani, popor de gândire şi de sistematizări, acest înţeles mai adânc. Ele pun în lumină o năzuinţă a tuturor şi se încadrează. Altminteri am putea face greşeala să credem că Germania desamăgită de zilele de azi, găseşte o despăgubire în cele de ieri, ca în anii când creştea în toate ungherele Tinerei Germanii floarea albastră a romantismului. Iată-1 pe Hans Frie­ drich Blunck în « Wolter von Plattenberg », a treia carte din ro­ manele lui istorice, cu lupta împotriva lui Ivan cel Groaznic a Maestrului Ordinului German. Este în ea o mărturisire de putere şi un condeiu care sbârnâe, dovezi cu totul de altceva decât de fugă de răspunderile vremii de faţă. Şi iată-1 şi pe Iosef Ponten cu lucrarea lui pornită pe multe volume, « Popor pe drumuri », Volk auf dem Wege, din care cel de al patrulea, « Sfinţii celor din urmă zile », Die Heiligen der letzten Tage, abia a ieşit delà tipar. Scrii­ torul a fost de curând şi pe la noi, ca să caute aceleaşi drumuri ale neamului lui spre răsărit, spre câmpiile cu făgăduieli ale Ru­ siei. Ne aflăm din plin într'o literatură, care răspunde, în multe feluri, trebuinţei de care am amintit. Dintre toate artele aceea care izbuteşte şi înrâureşte mai mult în Germania de astăzi, nu este nici muzica, nici pictura, oricât s'a făcut pentru ele în organizarea de concerte şi de reprezentaţii de operă, sau în noua aşezare a muzeelor şi în premiile de compoziţie. Arta artelor se pare că e arhitectura. Germania întreagă, şi în deosebi Berlinul, îmbracă alt veşmânt de piatră. Berlinul care mirosea până ieri a Brandenburg şi a Prusie, ajunge abia acum oraşul imperial, spre care se ridică ochii a 80 de milioane de oa­ meni, ca spre cetatea unde se păstrează vasul Sfântului Grai al germanismului. Mi-aduc aminte, cu ce milă şi uimire ne uitam înainte de războiu la câte o clădire, mai mult nouă, din vreun colţ de Friedrichstrasse, care cădea cu toate acestea sub târnăcop, pentrucă urma să se ridice în loc ceva în alt stil, şi numai de dragul acestui stil. Astăzi trecând pe aceleaşi străzi, mi-e ruşine de mila şi de uimirea de atunci. Ce însemnează, de pildă, palatul nesfârşit al Ministerului Aerului, care trebue să aibă mai multe camere decât orice labirint din lumea mediteraneană sau atlantică, şi schimbă cu totul înfăţişarea şi stilul unui cartier întreg? Ce însemnează dărâmăturile programatice care trebue să scoată din moloz un alt oraş ? Ce însemnează o clădire cum a fost stadionul VIAŢA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ GERMANĂ 417 olimpic şi cum e aerogara nesfârşită delà Tempelhof? Prinţii electori şi Regii de marmură de pe Aleea triumfală au plecat şi ei delà locurile lor. Copitele de bronz ale calului amazoanei din Tiergarten, bat nerăbdătoare, ca în aşteptarea unei călătorii. Charlottenburgul, bulevardul cel larg, lărgit peste orice închipuire, prin tăiere de copaci şi dare în lături de picioare de pod, aşa cum trecea el pe dinaintea Şcoalei Politehnice şi ne ducea mai departe spre locuinţele noastre studenţeşti, sau spre excursiile de Dumi­ necă, nu mai seamănă cu ce avem noi în minte şi căutăm zadarnic prin aceleaşi locuri. Arta aceasta, care este a tuturor, în văzul şi în picioarele lor, şi a fost în toate timpurile delà Chaldeeni şi Egipteni până la Romani, arta imperială, se desvoltă şi aici. Se construesc sub ochii noştri un oraş nou, o ţară nouă şi poate un popor nou. Este fapta care se închiagă şi rămâne, o lecţie de fru­ museţe şi de putere a unei naţiuni. Mă gândesc la un scriitor german care, în cele cinci minuni ale ţării alemane, puneaj el, puţin pictor, pe Isus mort, de Holbein, din muzeul delà Basel, el, atât de mult scriitor, manuscrisul cân­ tului Niebelungilor delà Donau-Eschingen, şi, apoi, o biserică, această vedenie de arhitectură împodobind zarea şi înălţând-o. Scriitorul este poetul şi dramaturgul Hermann Burte, cu numele de acasă Stuebe, despre care tocmai am cetit că a fost premiat de Capul Statului German cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, pentru merite faţă de scrisul ţării lui, cu medalia Goethe. El întru­ pează mai bine decât altul pe literatul vremii, neastâmpărat, vulcanic, în luptă pentru găsirea unei armonii şi fiind altminteri asemenea lui Lessing, pe care nu-1 ispitise atât adevărul cât cău­ tarea lui. Burte vine de departe, din anii dinainte de războiu, şi a trecut prin toate schimbările şi pe lângă toţi oamenii de după aceea ai ţării lui, destul de sigur de sine ca să se învrednicească astăzi de o asemenea înaltă încununare. M'am dus în bibliotecile şi în librăriile oraşului meu, ca să-mi pot împrospăta scrisul şi ca să-1 aduc, de acolo de unde-1 ştiam, mai aproape de zilele noastre. Este ciudat că i-a fost dat să ia medalia Goethe tocmai el care, în dorinţa de faptă şi de suferinţă, proprie celor mai de seamă scriitori germani din acelaşi timp, batjocorise în versuri pietroase vestita formulă de artă pentru artă din balada cunoscută a marelui poet « Cântăreţul », Der Sanger. « Eu cânt cum cântă pasărea, Ce-şi are în ramuri locuinţă Şi cântecul din gura mea Mi-e plată In schimb cu prisosinţă ». Inch singe wie der Vogel singt, Der in Je Zweigen wohnet. Das Lied das aus der Kehle dringt, 1st Lohn der reichlich lohnet. Zice Burte, într'o năvală de furie îm­ potriva acestei strofe senine. Amintirea ei îşi face loc în versuri întregi luate aidoma de dincolo. Nu poate fi nicio îndoială. Burte s'a gândit la Goethe : « Arta e muncă, muncă. Niciodată nu iese un lucru plin de avânt din lene, din fericire de târâe brâu. Geniul e sârguinţă, care pătrunde în adânc. Niciun poet n'a cântat vreo­ dată aşa cum cântă pasărea. Numai cine înfrânează reaua credinţă a lucrurilor, stăpân pe sine şi vesel, ajunge meşter netăgăduit ». Die Kunst ist Arbeit, Arbeit. Nie gelingt ein Werk voll Schwung, im Schwall, im Lotterglûcke. Génie ist Fleiss, der in die Tiefe dringt. Kein Dichter sang je wie der Vogel singt. Erst wer be- zwang der Gegenstande Tûcke, In Lust bewusst, ist Meister un- bedingt. Dar Goethe zâmbeşte împăcat peste lume şi peste această veche controversă. Medalia dată în numele lui e bine dată. In vers se sbate un suflet, şi e de ajuns. Hermann Burte e Aleman. Cele mai frumoase pagini ale lui sunt din acele ţinuturi ale Rinului, până unde a pătruns în alte secole sânge şi gândire delà miazăzi. E nu numai concetăţean cu Hebel, poetul în dialect, de care am învăţat în şcoală, dar i-a în­ chinat chiar şi un fel de odă, ticluită în cealaltă limbă, atât de dragă şi de înţeleasă amândorura şi a scris el însuşi un volum de versuri în alemană. Se chiamă Madlee, după numele unei femei, care apare ca o floare a pământului în cel dintâi volum de proză al lui Burte, din 1912, Wiltfeber, veşnicul German, povestea unui căutător de ţară, Der ewige Deutsche, Die Geschichte eines Hei- matsuchers. Martin Wiltfeber este şi el un Aleman, care se întoarce după ani mulţi acasă, se luptă cu sine şi cu lumea pentru o nouă credinţă şi o mai bună aşezare a lucrurilor. Cade înfrânt în cele din urmă de propria patimă, care, ca un havuz, nu se putea înălţa până la cer, ci se întorcea şi se risipea în propriul joc de ape ! Scrisulîaduce aminte de Nietzsche, ca şi multe din atitudini. Scriitorul s'a împotrivit totdeauna şi a arătat-o şi într'o prefaţă mai'dincoace, ca scrierea aceasta de avânt şi de tinereţe să se creadă purtătoarea vreunui ideal politic şi să fie însuşită de un partid. Cu Wiltfeber, Hermann Burte a luat, sprijinit de poetul Dehmel, care 1-a preţuit delà început, premiul Kleist. A fost bine văzut şi ocrotit de Rathenau, despre care a scris o carte, « Cu Rathenau la Rinul de sus », Mit Rathenau am Oberrhein. Dar el avea dreptate. Focul, care-1 ardea, se aprinsese din altă vatră, decât aceea a vreunui partid politic. Partidele s'au putut duce, flacăra a rămas. De căldura ei Capul de astăzi a Statului german s'a apropiat şi a rostit numele lui Goethe. Ca în Faust, partea a doua, coruri au început să cânte ! Ce răspunde scriitorul ? Iată un fragment din Wiltfeber, acesta tot atât de negoethean ca şi versurile de adineauri : « Să fim fericiţi ? Nu, aşa ceva nu ne e îngăduit să ni se întâmple. Mi-ar fi ruşine să fiu fericit ! E fericit un ţăran, un lucrător, poate vita, dar noi suferim, şi se şi cade să suferim dacă vrem să ajungem la desă­ vârşire ! » Glùcklich sein? Nein, das darf uns nicht vorkommen. Ich wûrde mich schamen, glûcklich zu sein ! Glucklich ist ein Bauer, ein Arbeiter, vielleicht das Tier. Wir aber leiden und wir sollen auch leiden um vollkommen zu werden ! Volumele de versuri ale lui Herman Burte se chiamă Patricia, Die Flûgelspielerin, Cântăreaţa la pian, Anker am Rhein, Ancoră în Rin şi sunt cele mai multe sonete, cu amintiri din Shakespeare, dar cu o viaţă nouă şi cu mărturisiri năvalnice, care fac să se cu­ tremure, ca o barcă prea încărcată, savanta construcţie romantică a versului, iar volumele de teatru, Drei Einakter, trei piese într'un act, din 1907, Herzog Utz din 1913, Katte din 1914, Simson din 1917, Der letzte Zeuge, Cel din urmă martor, Apollon und Kas- sandra, uneori istorice, alteori psihologice sau sociale, dar tot­ deauna cu un mare simţ şi ştiinţă a scenei, şi cu fiorul unei sgu- duitoare arte dramatice. Kleist se arată uneori printre pagini, ca să aşeze în rândul celor mai bune şi să apere aceste meşteşugite construcţii. Cu aceste şi alte manifestări, mai trecătoare sau mai statorrfice, se mişcă viaţa literară şi artistică a Germaniei de astăzi. Ea este ca un înveliş în care se aleg tot felul de închipuri fermecate cu existenţă proprie şi crezute ca atare, până băgăm de seamă că ele trăiesc aevea dincolo de pânză, şi că pânza nu stă între noi decât ca să le dea limpeziciune şi adâncime. Când istoria, atât a unui suflet cât şi a unui popor este prea bogată, povestirea faptelor atrage mai puţin decât faptele însele şi nu poate să se descurce dintre ele şi să le stăpânească. Literatura şi arta sunt prea încărcate în zilele noastre de tot ce aduce clipa; vor trebui să mai piardă din viaţă ca să fie mai vii. In schimb, în măsura în care au mai puţin din cuirasa nemuririi, ele sunt mai aproape de om, prietene şi tovarăşe cu el, de-a-valma cu tot ce-1 bucură şi-1 doare, artă de astăzi pentru astăzi, faptă şi istorie în acelaşi timp. Iubitorii literaturii şi artei, şi ai celor germane, în deosebi, au o privelişte dintre cele mai rare. S'o urmărim cu luare aminte, pentru desfă­ tările estetice pe care le dă, precum şi pentru înţelegerea mai uşoară a timpului şi a oamenilor. Frumosul nu este numai po­ doabă; este si cheie. EMANOIL BUCUŢA

ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE într'un reportaj recent al unei jurnaliste franceze asupra Ger­ maniei de astăzi, ni se amintea cum André Maurois fusese cel mai gustat dintre literatorii francezi de către publicul celui de al doilea Reich, şi că el era socotit — cum zice autoarea reportajului — ca cel mai « sută la sută francez » dintre scriitorii republicei. Mi-am amintit de asta cetind, dăunăzi, un studiu al lui Maurois despre Jean Jacques Rousseau şi am găsit acolo o frază scurtă, de numai câteva vorbe şi care totuşi rezumă întreaga Istorie a Franţei. Jean-Jacques Rousseau — zice Maurois — « m'irrite quand, de sa nature fortuite, il prétend déduire la nature humaine ». Rousseau « irită » pe d. Maurois. Il irită fiindcă Jean Jacques confundă universul cu propria lui persoană; pentrucă raportează totul la Eul său umflat şi van; pentrucă în fine comite o eroare de judecată « pretinzând a deduce natura omenească », din foarte întâmplătoarea lui umanitate individuală. Avem impresia, la prima vedere, că ne aflăm aci în faţa unui conflict ireductibil între spiritul francez — reprezentat de Mau­ rois — şi un spirit străin de cel francez. « Spiritul Rousseau », acel spirit care a deconcertat pe toţi contemporanii şi a aruncat perplexitate şi peste generaţiile de mai târziu. Chiar fără să fie francez, omul mediu se simte scandalizat, şi moralmente şi intelectualmente, în faţa acestei fabrici de contra­ dicţii psihologice care e fenomenul Rousseau. Vagabond şi câteo­ dată hoţ, dar profesor de morală mamelor celor cinci continente; poet de un romantism fără frâu, şi totodată meşter al silogismului riguros, al logicei strânse în cerc de fier; propovăduitor al noiei etice sociale care avea să triumfe pretutindeni în Europa, şi povestitor deşănţat al celor mai cinice confesiuni. Toate aceste contraste şi excese nu au aerul foarte franţuzeşti. Şi totuşi niciun scriitor n'a emoţionat aşa de tare pe Francezi ca dânsul. Francezul mediu dezaprobă fenomenul Rousseau, şi totuşi constată, cu ciudă, că nu-i poate refuza un fel de simpatie atractivă. De aci « iritaţia » lui Maurois şi a tuturor celor din familia lui spirituală. Fiul bogatului şi aşezatului negustor de postav, cumin­ tele şcolar care a scris conştiincioase biografii de oameni ajunşi şi care, chiar în operele sale de imaginaţie, a zugrăvit mai ales cali­ tăţile solide şi plicticoase ale familiilor chiabure din burghezia de provincie, este agasat în faţa geniului, când acesta e purtat de un vagabond deşuchiat ca Jean Jacques. Dar este Maurois cum spun unii un francez reprezentativ? Dacă el a putut fi socotit astfel, este probabil, pentrucă e, ca mai toţi membrii burgheziei franceze, sârguitor, cumpătat, serios, modest, meticulos şi remarcabil de cultivat. Succesul său literar — de altfel pe deplin justificat —, nu este explozia vreunei vocaţii incoercibile, ci o consecinţă normală a lecturii şi a unei instrucţiuni îngrijite. Multă vreme Maurois a vândut stofele fabricate de părinţii săi, şi ideea de a deveni scriitor i-a venit întâmplător, fiindcă apucându-se să scrie, a descoperit că publicului îi place cum scrie el. Şi atunci a continuat, pur şi simplu. In fond, Maurois nu-i reprezentativ pentru mentalitatea fran­ ceză, ci pentru o singură clasă, clasa burgheză din acea ţară. Franţa, Franţa în general, este cu totul altceva şi această « Franţă în genere » este, mai de grabă, Franţa lui Rousseau. La rândul nostru avem dreptul să fim « iritaţi ». De multă vreme se obişnueşte a se tot aminti că Rousseau e originar din Geneva şi că e de religie protestantă, pentru a explica de ce el nu are « spirit francez ». Dar ce importanţă pot avea asemenea amă­ nunte de registru civil, faţă de fapte masive, ca de pildă imensul succes al cărţilor lui Rousseau în publicul francez. Rousseau — zice Maurois, « pretinde a deduce, din natura sa fortuită, natura omenească ». Aşa dar, după Maurois, există două soiuri de umanităţi. Natura Umană în genere, pe care o gândim cu majuscule, şi întâmplă­ toarele mici neînsemnate naturi individuale. Suntem convinşi că Maurois se înşeală. Umanitatea, natura omenească e totdeauna « fortuită », totdeauna individuală. Umani­ tatea nu-i o grupare, ca civitatea sau ca naţiunea. Este un senti­ ment de libertate şi demnitate, care vibrează pretutindeni la fel, indiferent de clasă şi stare. Caracteristica acestei « naturi omeneşti » e că apare aceeaşi la toţi oamenii, la un pierde-vară ca Jean Jacques, la un prinţ al Ştiinţei ca Pasteur, la un om acru ca Renard, sau la un negustor cuminte ca Maurois. Umanitatea are tocmai această curioasă caracteristică de a putea fi « dedusă » din orice « Natură omenească fortuită», de a fi peste tot identică şi instantaneu transmisibilă. Acest mare adevăr este o descoperire franceză. In această ţară, pentru întâia oară s'a făcut o doctrină şi chiar o revoluţie cu ideea că oamenii, toţi câţi sunt pe lume, oricât de diferiţi ar fi ca mora­ litate sau ca avere, ca inteligenţă sau ca instrucţiune, au, în sufletul lor, ceva identic şi nespus de vibrant. Ceva în care toate fiinţele omeneşti pot să comunieze. In veacul al XVIII-lea Francezii au descoperit că, înlăuntrul fiecărui suflet « fortuit », fabricat la capriciul norocului şi la în­ tâmplarea împrejurărilor sociale, se află câteva nevoi adânci, indestructibile, identice la toţi şi prin aceasta susceptibilă de strân­ gere laolaltă, într'o înfrăţire oricât de vastă. Iar Jean Jacques Rousseau a fost primul care a pus în cuvinte scrise, această descoperire a Franţei din vremea lui. A făcut-o cu multă stângăcie, cu multe contradicţii şi naivităţi, compensate ce-i drept cu izbucniri de frumuseţe literară strălucitoare; dar în sfârşit, a făcut-o. A exprimat ceea ce Franţa cea vastă de atunci simţea şi nu putea spune. Iată de ce el e mult mai tipic francez, mult mai « reprezentativ » decât toţi acei francezi de gen Maurois, care au ca mic merit să poată exprima mai frumos ceea ce poate exprima ceva mai puţin bine oricare alt francez din clasa lui so­ cială. Franţa veacului al XVIII-lea a descoperit natura omenească. "Până atunci cuvântul Umanitate era doar un cuvânt, conceput de filosofie, elaborat mental, aproape termen tehnic de zoologie. Graţie Franţei, acest cuvânt a început să desemneze o pro­ fundă realitate, una din cele mai directe realităţi sufleteşti, « une donnée », cum ar zice Bergson « une donnée imediate de la conscience ». Paul Morand, cu acea cunoscută a lui manie de a caracteriza cu orice preţ categoriile morale, pretinsese a defini întreg sufletul francez în jurul ideii de avariţie — cunoscutul refren al celor ce voesc a expedia, în doi timpi şi trei mişcări, psihologia franţuzului. Astfel — scria Morand — clasicismul, preparat cultural emina­ mente francez, este şi el efectul sgârceniei. Clasicism înseamnă cumpătare, dozare moderată; înseamnă «din fiecare câte ceva», sau « câte puţin din toate ». Teoria e de sigur foarte spirituală, dar perfect falsă. Nici că se poate exprima mai greşit adevăratul spirit francez. In fond, Franţuzul, departe de a aduna câte puţin din fiecare lucru, are, dimpotrivă, vocaţia atitudinilor excesive. Dacă e sgârcit, el va practica avariţia ca niciun alt popor pe lume. Iar când e generos, de asemeni nimeni nu-1 va putea întrece. Voi cita un fapt semnificativ, un fapt din acele cu valoare demonstrativă sigură, fiindcă nu-i un fapt izolat, ci o repetare constantă şi neconcertată a aceluiaşi fenomen. Gândiţi-vă cum fac Francezii războiu. Gândiţi-vă, acei care nu aţi apucat să-i vedeţi pe Francezi în tranşeele din 1914, la zecile de poveşti — filme sau romane — unde se reprezintă Francezii luptând în ultimul războiu. Soldaţii înjură groaznic războiul şi pe cei ce-i trimit în foc. Toţi sunt descurajaţi. Niciun moment nu-şi « burează craniul » cu elocinţă patriotică îmbătătoare. Iar când vine momentul să plece în patrulă sau în vreo altă expediţie pri­ mejdioasă, sunt încă şi mai lucizi, mai convinşi de disproporţia dintre sacrificiul ce li se cere şi rezultatul pe care, în cel mai bun caz, l-ar putea obţine. Astfel, sceptici şi dezabuzaţi, pornesc la atac. Şi... se bat ca nişte lei. Căci francezul este excesiv şi în critică şi în faptă. A înjura războiul — este dreptul inteligenţei. A-şi face datoria până la ultimele limite ale puterilor lui fizice şi morale, — aceasta e un alt capitol al umanităţii sale. Francezul este mai presus de orice înamorat de libertate. Şi după cum nu va ceda niciodată dreptul lui de a critica, orice, inclusiv răz­ boiul, tot astfel nu va ceda nici dreptul de a nu ţine seama de propriile sale critici, şi de a-şi risca viaţa pentru ţara care i-a dat toate preţioasele lui libertăţi. Morand va zice, poate, iarăşi: vedeţi: eclectismul, clasicismul francez: câte ceva din toate: spirit critic, alături de patriotism orb. Nu. Corect e să spunem aşa: Francezul nu are temperament clasic, ci romantic. Capabil de cea mai sordidă şi ingenioasă meschinărie el e, cinci minute după aceea, capabil de cele mai dezinteresate acţiuni. Fotografia morală a francezului o găsim în opera marelui romantic, a primului poet al libertăţii omeneşti, Jean Jacques Rousseau. Acuzaţia lui Maurois ne vine iar în minte. In fond dacă, fără să-i scoatem sau adăugăm nimic, schimbăm doar tonul reprobativ în ton expozitiv, fraza lui Maurois ar putea servi ca epitaf apolo­ getic întregei opere a lui Rousseau: « Ce fut un des plus grands esprits de l'histoire, car il découvrit que, de toute nature fortuite, on pouvait déduire la nature humaine tout entière ». D. I. SUCHIANU

CRONICA GERMANĂ ' 3?~.^VQ UN POET AL BAROCULUI: HUGO VON HOFMANNSTHAL

Austriac de origină, Mugo von Hofmannsthal s'a conturat ca o figură aparte în literatura germană modernă. Enorm deosebită de lirica eruptivă, dinamizată până la spadă şi văpaie, a lui Ştefan George sau cea de combustiuni mistice a lui R. Maria Rilke, care trec pe o linie hotărît nordică 1), oricâte nostalgii de claritate mediteraniană ar cuprinde ele,— poezia lui H. v. Hofmannsthal e de substanţă sudică, întocmai ca şi aceea a lui Goethe din epoca vestitei călătorii în Italia. Luminos, muzical, plus savant que la Muse elle-même, orna­ mentat în cel mai graţios stil Venetian — apropierea de Veneţia — Hofmannsthal se impune când îi cercetăm poezia —, versul din Gestalten (« Chipuri »), « Prologe und Trauerreden » (« Prologuri şi discursuri funebre «) şi celelalte cicluri se încadrează în cel mai perfect baroc. Fraza, savant condusă, desvăluie un stil bogat de mătasă şi brocaturi, titlul pieselor a întotdeauna căutat, complicat («.Ein Traum von grosser Magie » — « Un vis despre marea magie », « Der Jungling und die Spinne » — « Adolescentul şi păianjenul » etc.) sau voit simplu şi naiv.

*) Net germană la Ştefan George, slavo-germană la R. Maria Rilke. Gustul pentru baroc al lui Hugo von Hofmannsthal se manifestă şi prin preferinţa pentru poemul dialogat, întretăiat de indicaţii scenice x). Om de teatru — căci el a scris « Jedermann » (« Oricine ») 2) şi-a fost libretistul preferat al lui Richard Strauss («Der Rosen- kavalier » — « Cavalerul rozelor » e unul din cele mai perfecte librete din literatura muzicală) —, Hugo von Hofmannsthal utili­ zează cu multă pricepere poarta dramatică în poemele sale. Peste întreaga lirică a acestui scriitor, bate un impresionant suflu tragic, însă nu sobru, reţinut, ca la R. Maria Rilke şi nici dement, crispat, ca la Georg Trakl, ci unul spectaculos, larg, ca la d'Annunzio, cu a cărui operă are multe puncte de contact, mai puţin vigurozitatea acestuia din urmă. Numai rareori, ca în « Des alten Mannes Sehnsucht nach dem Sommer» («Nostalgia după vară a bătrânului bărbat»), tragismul lui von Hofmannsthal devine discret, cu întunecate tonuri de sur­ dină, sau grotesc («Der Schiffskoch, ein Gefangener, singt»: — « Bucătarul corăbiei, un prizonier, cântă ») : O notă de pitoresc exotism găsim în: «Der Kaiser von China spricht»: («împăratul din China vorbeşte) »3):

« In der Mitte aller Dinge Wohne Ich, der Sohn des Himmels. Meine Frauen, meine Băume, Meine Tiere, meine Teiche Schliesst die erste Mauer ein. Drunten liegen meine Ahnen: Aufgebahrt mit ihren Waffen, Ihre Kronen auf den Hâuptern, Wie es einem jeden ziemt, Wohnen sie in den Gewôiben. Bis ins Herz der Welt hinunter Drôhnt das Schreiten meiner Hoheit. Stumm von meinen Rasenbănken, Griinen Schemeln meiner Fusse, Gehen gleichgeteilte Strôme Osten-, west-und siid-und nordwărts,

1) Redăm, pentru plasticitatea ei, o astfel de indicaţie : Deci el se duce la fereastra deschisă, care e plină de clara lumină a lunei şi înrămată cu umbre de viţă sălbatică. Atunci, iese sub ochii săi, din întunecimea unei frunze, un mare păianjen cu paşi alergători şi înlănţuie trupul unui mic animal. Se-aude în lini­ ştea nopţii un foarte încet, dar tânguitor sunet, şi-ai crede că auzi mişcările puter­ nic înlănţuitoarelor picioare. 2) Excelent tradusă în româneşte de Const. Berariu. 3) Meşteşugul omului de teatru care a fost H. von Hofmannsthal îl obser­ văm şi 'n preferinţa titlurilor directe. Meine Garten zu bewâssern, Der die weite Erde ist. Spiegeln hier die dunkeln Augen, Bunten Schwingen meiner Tiere, Spiegeln draussen bunte Stădte, Dunkle Mauern, dichte Wălder Und Gesichter vieler Vôlker. Meine Edlen, wie die Steme, Wohnen rings um mich, sie haben Namen, die ich ihnen gab, Namen nach der einen Stunde, Da mir einer năher kam, Frauen, die ich ihnen schenkte, Und den Scharen ihrer Kinder, Allen Edlen dieser Erde Schuf ich Augen, Wuchs und Lippen, Wie der Gârtner an den Blumen. Aber zwischen ăussern Mauern Wohnen Vôlker meine Krieger, Vôlker meine Ackerbauer. Neue Mauern und dann wieder Jene unterworfnen Vôlker, Vôlker immer dumpfern Blutes, Bis ans Meer, die letzte Mauer, Die mein Reich und mich umgibt » *) :

In acelaşi stil pompos, colorat e aproape întregul ciclu « Gestal- ten » ( Chipuri ») — în special poemele « Grossmutter und Enkel » (« Bunică şi nepot »), « Gesellschaft » (« Societate » ) şi « Gesprăch » f« Convorbire »), din care se desprinde şi-o subtilă nuanţă livrescă.

I) (« In mijlocul tuturor lucrurilor locuiesc eu, fiul cerului. Femeile mele, copacii mei, animalele mele, iazurile mele, pe toate le 'mprejmuie primul zid. Jos zac străbunii mei: aşezaţi pe catafalc cu armele lor, cu coroanele pe creş­ tete, cum i se cuvine fiecăruia din ei, locuiesc în bolţi. Până 'n inima lumii, în afund, răsună pasul înălţimii mele. Mute, delà băncile pajiştilor mele, delà verzuile scăunaşe pentru picioarele-mi, merg izvoare egal împărţite spre răsă­ rit, spre-apus, spre miază-zi, spre miază-nopate, pentru a uda grădinile mele, cărora le e larg pământul. Oglindesc aici întunecaţii ochi, săriturile pestriţe ale animalelor mele, oglindesc afară oraşe felurite, întunecate ziduri, dese păduri şi feţele multor popoare. Nobilii mei, ca stelele, lucuiesc împrejuru-mi, ei au nume, pe care eu li le-am dat, nume după ceasul acela, în care unul s'a apropiat de mine, femei, pe care eu li le-am dăruit, şi grămada copiilor lor, tuturor nobililor acestui pământ, le-am creat ochi, statură şi buze, ca gră­ dinarii la flori. Insă între zidurile exterioare locuiesc popoare, războinicii mei, popoare, plugarii mei. Ziduri noi şi-apoi iarăşi acele supuse popoare, popoare de-un sânge mereu mai înăbuşitor, până la mare, ultimul zid, care-mi împrej- muie împărăţia »). Spectaculosul poeziei hofmannsthaliene se conturează cu maxi­ mum de efecte mai ales în « Prologe und Trauerreden » (« Prologuri şi discursuri funebre »). Dăm un pasagiu din « Verse zum Gedăchtnis des Schauspielers Josef Kainz » (« Versuri pentru amintirea acto­ rului Josef Kainz ) » :

« O seine Stimme, dass sie unter uns Die Flûgel schlùge ! — Woher tonte sie ? Woher drang dies an unser Ohr ? Wer sprach Mit solcher Zunge ? Welcher Furst und Dâmon Sprache da zu uns ? Wer sprach von diesen Brettern Herab ? Wer redete da aus dem Leib Des Jûnglings Romeo, Ker aus dem Leib Des ungliickseligen Richard Plantagenet Oder des Tasso ? Wer ? Ein Unverwandelter in viei Verwandlungen Ein niebezauberter Bezauberer, Ein Ungeruhrter, der uns riihrte, einer, Der fern war, da wir meiten, er sei nah, Ein Fremdling uber alien Fremdlingen, Einsamer ûber alien Einsamen, Der Bote aller Boten, namenlos Und Bote eine, namenlosen Herrn. Er ist an uns voriiber. Seine Seele War eine albzu schnelle Seele, und Sein Aug glich albzusehr dem Aug des Vogels. Dies Haus hat ihn gehab — er fiel dahin, Wie unsre eigne Jugend uns entfăllt, Grausam und prangend gleich dem Wassersturz s> Recunoşti în desfăşurarea acestui pasagiu tirada tragediei cla­ sice, vibrând de-accente solemne şi patetice. Gradând cu pricepere efectele, aruncând jerbe stelare peste severul vers alb, Hugo von Hofmannsthal încheie « Versuri-le «pen­ tru amintirea actorului Josef Kainz » în pura marmură a unui larg-

*) « O, vocea lui să-şi închidă aripile între noi ! — De unde suna ea ? De unde pătrundea aceasta la auzul nostru ? Cine vorbea cu un astfel de graiu ? Care voievod sau demon vorbea aici către noi ? Cine vorbea în jos de pe aceste scânduri ? Cine vorbea aici din trupul adolescentului Romeo ? Cine din trupul nefericitului Richard Plantagenetul sau din acela al lui Tasso ? Cine ? Un neschimbat în multe schimbări, un niciodată vrăjit vrăjitor, un nemişcat care ne mişca, unul care era departe, când noi credeam că el e aproape, un străin peste toţi străinii, un solitar peste toată singurătatea, solul tuturor soliilor, fără nume şi sol al unui Domn fără nume. El a trecut dincolo pe lângă noi. Sufletul lui era un prea repede suflet, şi ochiul lui prea se asemăna unui ochiu de pasăre. Casa acesata 1-a avut — totuşi, 1-a reţinut ? Noi l-am avut — el a căzut, cum se scutură propria noastră tinereţă, fioros şi strălucind asemenea unei căderi de apă »). desfăşurat stil de odă, ai cărui lauri încoronează într'o apoteoză întregul poem. De-aceeaşi substanţă, la fel de frumoase, sunt şi « discursurile funebre » pentru Arnold Bocklin x), Hermann Millier şi Mitter- wurzen 2), pe cari i-a glorificat în versuri astăzi clasica. De multe ori, Hugo von Hofmannsthal îţi face impresia unui mare senior, care şi-a părăsit cavoul monumental pentru a aduce în vâltoarea acestui secol rafinamentul unei vieţi spectaculoase şi-al unei arte fastuoase şi încărcate de-aurării brumate în lumina stelelor de cald cer italian,— artă menită să impresioneze direct şi puternic prin sonoritatea şi bogăţia ei de colori. De altfel, Hugo von Hofmannsthal a fost şi în viaţa de toate zilele un aristocrat. Frecventând înaltele cercuri sociale din Viena antebelică, beneficiind de-o educaţie din cele mai alese, prieten cu marile personalităţi artistice din Austria acelui elegant dece­ niu 1900—1910, el a înfruntat cu stoicism şi seniorală resemnare numeroasele drame 3) care i-au străbătut existenţa şi pe care nu le-a speculat niciodată confesional, ca romanticii, în vreo operă a sa. Iată, pentru ilustrarea concepţiei de artă a lui Hugo von Hof­ mannsthal, câteva pasagii din vaporoasele « Terzinnen iiber Ver- gănglichkeit » (« Terţine asupra deşărtâciunii ») :

« Wir sind aus solchem Zeug, wie das zu Trăumen, Und Traume schlagen so die Augen auf Wie kleine Kinder unter Kirschenbăumen, Aus deren Krone den blassgoldnen Lauf Der Vollmond anhebt durch die grosse Nahct. . .. Nicht anders tauchen unsre Traume auf,

Sind da und leben wie ein Kind, das lacht, Nicht minder gross im Auf- und Niederschweben Als Vollmond, aus Baumkronen aufgewacht.

Das Innerste ist offen ihrem Weben, Wie Geisterhănde in versperrtem Raum Sind sie in uns und haben immer Leben...»4).

x) Cunoscutul pictor de tablouri mitologice. 2) Actori germani. 3) Cea mai sguduitoare a fost sinuciderea unui fiu al său, fapt care a gră­ bit moartea poetului suferind de cord. ] 4) (« Suntem dintr'o astfel de substanţă, ca aceea pentru vise, şi visurile îşi deschid astfel ochii, ca mici copii sub cireşi, din a căror coroană mersul pal-auriu luna plină şi-1 înalţă prin marea noapte. . . Nu altfel răsar visele noastre, ele sunt aici şi trăiesc întocmai ca un copil care râde, nu mai puţin mari înrăsărinda şi-apunânda plutire ca luna plină, trezită din coroanele arborilor. Lucrul cel mai dinnăuntru e deschis mişcării lor, ca mâni de strigoiu în spaţiu încuiat sunt ele în noi şi mereu în viaţă... ». Pentru a încheia, reproducem din ciclul « Gestalten » (« Chi­ puri») aceste « Verse auf ein kleines Kind» (« Versuri pentru un copilaşi»), în cari cea mai desăvârşită graţie se 'mbină meşteşugit cu multicolora paletă a unei bogate şi spumoase fantezii:

« Dir wachsen die rosigen Fusse, Die Sonnenlănder zu suchen: Die Sonnenlănder sind offen ! An schweigenden Wipfeln blieb dort Die Luft der Jahrtausende hangen, Die unerschôpflichen Meere Sind immer noch, immer noch da. Am rande des ewigen Waldes Willst du aus der hôbzernen Schale Die Milch mit der Unke dann teilen ? Das wird eine frôhliche Mahlzeit, Fast fallen die Stefne hinein ! Am R nde des ewigen Meers Schnell findest du einen Gespielen: Den freundlichen guten Delphin. Er springt dir aus Trockne entgegen, Und bleibt er auch manchmal aus, So stillen die ewigen Winde Dir bald die aufquellenden Trănen. Es sind in den Sonnenlândern Die alten, erhabenen Zeiten Fur immer noch, immer noch da ! Die Sonne mit heimlicher Kraft, Sie formt dir die rosigen Fiisse, Ihr ewiges Land zu betreten » 1): MIRCEA STREINUL

CULTURA ARDELEANĂ Existenţa istorică a Ardealului românesc, n'a fost acceptarea pasivă a unei dominaţii străine. El a rodit sufleteşte în tot timpul dominării sale, creindu-şi un impunător capital spiritual. Atât din

*) (« Iţi cresc roze picioare, pentru a căuta ţările soarelui : ţările soarelui sunt deschise ! De vârfuri tăcute a rămas acolo atârnat văzduhul mileniilor, nesecatele mări sunt mereu, încă mereu acolo. La marginea pădurii eterne vrei tu apoi din ceaşca de lemn laptele să-1 împărţi cu broasca ? Asta va fi un vesel prânz, cât pe-aci să cadă stelele 'n el ! La marginea mării eterne re- pede-ţi afli-un tovarăş de joc: pe prietenosul, bunul delfin. El îţi sare 'nainte pe-uscat, şi dacă uneori nu vine, atunci eternele vânturi îţi liniştesc în curând izvorândele lacrimi. Sunt în ţările soarelui vechile, sublimele timpuri, sunt mereu, încă mereu ! Soarele cu tainică putere, el îţi modelează rozele picioare, pentru a păşi în ţara eternă »)• punctul de vedere etic şi literar, cât şi din concepţia sa asupra cul­ turii, Ardealul se prezintă în fenomenul românesc printr'o puter­ nică notă de originalitate. In cele ce urmează, vom căuta să schiţăm notele caracteristice ale culturii ardelene. Prin condiţiile sale de vieaţă poporul ardelean era destinat fie ignoranţei, fie desnaţionalizării. Prin puternica sa vitalitate sufle­ tească, el s'a impus dimpotrivă, printr'o mare pasiune culturală şi un viu sentiment naţional. Cultura ardeleană n'a fost însă creată dintr'o necesitate de apărare naţională, împotriva Ungurilor. S'a susţinut prea mult această greşită concepţie, că tot ce s'a făcut în Ardeal înainte de unire, n'a fost decât un proces de acomodare biologică faţă de împrejurările vitrege de atunci. Din analiza feno­ menului cultural ardelean, rezultă însă, că toate creaţiile lui au un caracter pozitiv şi general valabil, dincolo de împrejurările în care s'au născut. Dacă n'ar fi fost decât o replică dată unor con­ diţii precare de viaţă naţională, cultura ardeleană ar fi rămas un fenomen local cu o valoare limitată. Dimpotrivă, prin principiile şi caracterele sale, fenomenul cultural ardelean, are o valoare per­ manentă, fiind astăzi ca şi ieri, un model de originalitate creatoare. Spiritul ardelean se caracterizează în primul rând prin ideea mesianismului cultural. Ea se relevă din toate creaţiile Ardealului, în materie de cultură. Un fapt caracteristic şi plin de valoare sim­ bolică în această privinţă, este cazul lui Gheorghe Lazăr, dascăl modest dar plin de pasiune spirituală, care deschide prima şcoală românească la Bucureşti în 1818. Valoarea naţională a acestui eveniment este indiscutabilă, dar nu mai puţin semnificativ este caracterul lui ardelenesc, deoarece ea relevă o atitudine activă şi creatoare faţă de fenomenul cultural, care este specifică Ardele­ nilor. Gheorghe Lazăr nu era un om strălucitor de inteligent sau de învăţat. Slab fiziceşte şi plin de modestie în vieaţă, el s'a impus mai ales prin pasiunea lui pentru cultură, care trebuia răspândită peste tot unde locuiau Românii. O concepţie mesianică a culturii, o conştiinţă a superiorităţii şi demnităţii ei, o necesitate a difuzării ei peste tot, pentru a fecunda vieaţa naţiunii, se relevă atât din începutul lui Gheorghe Lazăr, cât şi din acţiunea de mai târziu a intelectualilor ardeleni. Formulându-şi crezul misiunii sale, Gheorghe Lazăr trece Carpaţii, « într'acest şi de Dumnezeu bine­ cuvântat pământ românesc, să semene grâul cel curat şi fără neghină în mulţimea de mărăcini ». Este o confesiune care nu lasă niciun echivoc asupra conştiinţei valorii şi misiunii ei. Gestul lui Gheorghe Lazăr nu este izolat, ci specific sufletului ardelean. El reprezintă o mentalitate generală, un indiciu al unei stări de suflet, iar nu un caz cu o valoare pur personală. Trecerea munţilor a devenit un simbol pentru toată intelectua­ litatea ardeleană, foarte mult preţuită în Vechiul Regat, pentru marele suflet pus în slujba culturii şi adâncimea vieţii sufleteşti pe care o aducea. Neputându-şi satisface pasiunea lor pentru cul­ turi numai în Ardeal, unde şcolile nu erau naţionale, iar spiritul lor neacceptând pasivitatea, intelectualii ardeleni au reprezentat cu o superioară conştiinţă, ideea mesianismului cultural. Delà înce­ putul secolului trecut şi până la război, Vechiul Regat a fost plin de profesori ardeleni, dintre care mulţi s'au impus în mod sim­ ţitor în cultura românească, prin revistele, prin cărţile, sau prin activitatea lor de fiecare zi. Dionisie Roman, născut la Sălişte, a scris mai multe cărţi şi a publicat « Vestitorul bisericesc » cea dintâi revistă religioasă în limba română. In 1851 scoate «Ecoul biseri­ cesc» iar în i860 ajunge episcop al Argeşului. Ga vrii Munteanu născut la Vingard lângă Sibiu, a fost profesor la Râmnic şi Buzău, unde a condus o tipografie, foarte utilă în acele împrejurări. Da- maschin Bojincă a organizat Seminarul Veniamin la Iaşi după modelul celui delà Arad. Moise Nicoară a fost chemat să conducă colegiul din Bucureşti, unde din nefericire n'a putut sta mult, din pricina împrejurărilor. Aron Florian adus de boierul Golescu din Ardeal, înfiinţează revista « România » împotriva « Curierului » lui Eliade Rădulescu. Ion Maiorescu a fost profesor la Craiova şi Bucureşti iar la urmă a fost însărcinat de către Domnitorul Cuza să organizeze învăţământul în Principate. Vocaţia lui culturală a definit-o bine o comisie de profesori care examinând elevii lui a spus « că se vede a fi născut pentru creşterea tinerimii ». Treboniu Laurianu este numit în 1851 inspectorul şcoalelor din Moldova, iar mai târziu profesor la universitatea din Bucureşti. Simion Bărnuţiu la Iaşi a fost educatorul spiritual al tineretului universitar, care 1-a iubit ca pe un părinte. Pedagogul loan Popescu, înfiinţează şcoala normală delà Bârlad şi reviste pedagogice. Ion Bianu devine mare istoric literar şi profesor la Universitate. Vasile Borgovan pe care Caragiale îl ironizează sub numele de Chicoş Rostogan, venit din Ardeal să « educe jenăraţiile june », apoi Ştefan Velovan, P. Dulfu şi atâţia alţii, dascăli mari şi mici, au înmulţit numărul oamenilor activi în câmpul culturii pe care Ardealul i-a trimis pretu­ tindeni. Un studiu complet al acestei probleme, ne-ar putea edifica în mod eficace asupra rolului efectiv pe care Ardelenii l-au avut în cultura românească. El ar scoate la iveală lucruri surprinzătoare, deoarece oriunde s'au dus ardelenii au fost elemente de dinamizare culturală. Ei au înfiinţat şcoli şi reviste, au răspândit idei şi au făcut educaţie, având convingerea în forţa transformatoare a culturii. Chiar atunci când Ardelenii nu s'au relevat ca individua­ lităţi puternice, ei au determinat o influenţă în mediul în care au trăit prin spiritul de organizare, prin pasiunea pentru cultură şi uneori prin fanatismul credinţei lor în romanitate. Conţinutul ideilor lor are mai puţină importanţă decât forţa subiectivă cu care au fost reprezentate. Dacă idea romanităţii a fost purificată printr'un serios simţ critic de toate exagerările ei, prestigiul ardelenilor n'a avut nimic de suferit, căci ei aveau bogate rezerve sufleteşti prin setea de lumină, lupta pentru drepturi şi ideile revoluţionare, cari au format esenţa acţiunilor lor. Ardeleanul a fost cu adevărat un apostol în serviciul culturii, fiindcă a fost pretutindeni un animator. Oriunde s'a aflat un profesor ardelean, cultura a primit o impul- siune, prin prezenţa unui agent activ. Şcolile conduse de ardeleni au fost cele mai bine gospodărite sufleteşte, fiindcă în ele s'a cul­ tivat pasiunea adevărului, iar la baza educaţiei a stat iubirea şi caracterul. Credinţa că numai prin cultură şi şcoală se asigură progresul unei naţiuni, convingerea că pe această cale, mai mult decât pe altele se poate asigura dreptatea poporului român, a fost foarte veche în conştiinţa ardeleană. Popor de ţărani şi lipsit de o clasă conducătoare, căci ea s'a desnaţionalizat, el a simţit nevoia culturii mai mult decât altul. In special în regiunile mai bogate din sudul Ardealului tradiţia culturală este destul de veche. D-l Prof. I. Lupaş admite existenţa unei scoale româneşti la Braşov încă din 1495, alături de biserica zidită de Neagoe Basarab. Fără a putea avea date precise, şcolile româneşti în Ardeal au avut o realitate care nu poate fi pusă la îndoială. Gimnaziul din Braşov se deschide abia la 1850 sub direcţia lui Ga vrii Munteanu şi ajunge repede la un mare prestigiu. Mitropolitul Şaguna spunea despre el că este « o coroană a întregei trebi şcolare din Ardeal ». înainte însă de această dată, ideea mesianică a culturii a dat naştere unui mare număr de şcoli primare, prin care masele româneşti sărace şi sortite igno­ ranţei, se trezeau la lumină. Intre altele amintesc numai faptul că şcoala primară din Răşinari a împlinit 100 de ani 1936 în actualul local, iar vechimea ei este mult mai mare. Fără credinţa în cultură şi fără ideea mesianismului cultural, este imposibil să admitem naşterea şcolilor din Ardeal, deoarece poporul nu era susţinut de oficialitate şi apoi era şi sărac. După 1850 crearea şcolilor româneşti a devenit un sistem, izvorît din convingerea că drepturile poporului român proclamate la 1848, vor putea fi valorificate numai prin oameni « desăvârşiţi prin scoale şi înzestraţi cu ştiinţe solide ». In acest domeniu, biserica ardeleană a făcut mai mult decât în alte părţi. Ea a înfiinţat şcoli primare şi a condus liceele româ­ neşti delà Braşov şi Brad, având un rol social activ, nelimitându-se numai la tipărirea de cărţi bisericeşti ca în alte provincii. Sensul cultural şi social al bisericii nu s'a impus nicăieri, mai bine ca în Ardeal. Mesianismul cultural al Ardealului a fost pus într'o lumină decisivă de către profesorul Glodariu delà Braşov, care a înfiinţat şcolile româneşti din Macedonia. Nu este deloc întâmplător că de acest act de creaţiune spirituală este legat numele unui arde­ lean, căci este în esenţa caracterului ardelean în materie de cultură, de a deschide oriunde se oferă posibilitatea, căi noui de progres şi lumină. Cu modestia obişnuită a dascălilor de peste munţi, cu sobrietatea lor înţeleaptă, profesorul Glodariu n'a făcut decât să asculte un impuls atavic, o pornire firească a spiritului ardelean, atunci când a înfiinţat aceste scoale îndepărtate, a căror utilitate conştiinţa lui o vedea mai bine ca oricine. Cultura pentru Ardeleni este o necesitate organică, profundă. Ea este un element esenţial şi necesar în procesul vieţii. Cultura nu intervine ca o întregire a vieţii, după ce nevoile ei urgente au fost satisfăcute. Dimpotrivă, la un popor oropsit, nevoia culturală a fost pe primul plan, impunându-şi o importanţă considerabilă. Pentru Ardeleni, cultura nu este o fosforescenţa a spiritului, sau produsul unui rafinament personal. Ea este o necesitate intens trăită, o nevoie care se cere împlinită cu tot preţul. De altă parte, cultura ardeleană nu este produsul unor individualităţi izolate ci este o realitate colectivă. Ea este o cultură socială. Bunurile spiri­ tuale au un sens şi o destinaţie colectivă. Ele nu sunt produse nici de o clasă nici de personalităţi izolate, ci aparţin co­ munităţii în întregimea ei. Din această concepţie s'a născut « Astra » care rezumă şi simbolizează concepţia Ardealului în materie de cultură. Idea de a face ca bunurile culturale să pătrundă cât mai larg în circulaţia morală a naţiunii, este astăzi foarte răspândită. In Ardeal această problemă s'a pus într'o vreme, când în alte părţi importanţa ei nu era sesizată clar. Ea este o notă originală a spiritului ardelean, nu numai în raport cu celelalte provincii româneşti, dar chiar cu alte ţări. La temelia « Astrei » ardelene, stă convingerea participării na­ ţiunii întregi în procesul culturii. Aceasta nu este beneficiul sau atributul unei clase. Realitatea ei este colectivă, masele trebuind să profite în largă măsură de ceea ce crează elitele. De aceea bine­ facerile culturii devin un bun comun, răspândindu-se în corpul social şi toate clasele au posibilitatea să le cunoască şi să le utilizeze. « Astra » a editat cărţi literare şi de ştiinţă popularizată, a tipărit calendare pentru popor, a creat biblioteci săteşti şi a tipărit ziare. In fiecare Duminecă, intelectualii ardeleni, — profesori, preoţi, învăţători, — cutreierau satele ţinând conferinţe, nu de propa­ gandă naţională, ci de cultură propriu zisă. Ei răspândeau pretu­ tindeni lumina adevărului, iar cărţile « Astrei » duceau un gând bun şi o învăţătură aleasă, într'o limbă pricepută de toţi. Timp de 80 de ani « Astra » a făcut o operă uriaşă de dinamizare cultu­ rală, smulgând din ignoranţă şi resemnare un popor nefericit politiceşte. Dacă nivelul de cultură al maselor ardeleneşti este mult mai ridicat decât al celorlalte provincii, aceasta se datoreşte acţiunii sistematice a « Astrei ». Ea a obţinut rezultatele atât de bune, încât 1911 secretarul ei, Dr. Diaconovici a spus că în Ardeal «poporul citeşte mai mult decât clasa cultă ». Ceea ce s'a inaugurat astăzi la noi sub forma serviciului social, în Ardeal a fost presimţit mai de mult. N'a fost de sigur vorba până acum, de o acţiune atât de amplă şi de cadre înadins pregătite ca în serviciul social. Nevoia de a servi naţiunea era spontană. Cu mijloace reduse dar cu un suflet generos, intelectualul ardelean a făcut pe seama poporului o operă de educaţie, care astăzi preocupă în mare măsură conducerea Statului. « Astra » a însemnat în Ardeal, o acţiune de voluntariat în serviciul culturii. Astăzi, când medicul, inginerul, profesorul şi avocatul din cadrul serviciului social, se vor întâlni la ţară să realizeze o etapă în progresul spre civi­ lizaţie al ţării, ei vor întregi acţiunea întreprinsă de atâtea generaţii de cărturari ardeleni. Dacă în orice acţiune, meritul iniţiativei are un preţ, fără îndoială că Ardealul prin « Astra » îşi impune o poziţie cu totul favorabilă în problema ridicării poporului la o treaptă de civilizaţie mai înaltă. « Astra » a încadrat acţiunea tuturor intelectualilor ardeleni, înainte de unire. Indiferent de preocupări sau opinii, intelectualii se întâlneau în « Astra » pentru acţiunea culturală, faţă de care nu exista nicio rezervă. Autoritatea ei era imensă, iar funcţia de pre­ şedinte al « Astrei » avea cel mai mare prestigiu după scaunul epis- copesc. De aceea în fruntea « Astrei » au fost cei mai reprezentativi intelectuali ardeleni : Gh. Bariţiu, V. Bologa, A. Bârseanu, Vasile Goldiş şi alţii. Octavian Goga a fost secretar al « Astrei » şi de sigur ar fi ajuns preşedinte, dacă evenimentele nu s'ar fi desfăşurat într'un sens mult mai favorabil, pentru el şi pentru Ardeal. Adu­ nările « Astrei » erau adevărate sărbători naţionale, cu vlădici, popi, protopopi, profesori, avocaţi şi medici, adunaţi cu toţii în jurul ideii de cultură. « Astra » a realizat unitatea spirituală a cărturarilor ardeleni, peste toate diviziunile de ordin politic. După război « Astra » a continuat aceeaşi activitate, cu aceleaşi metode. Nefiind o instituţie cu caracter naţional legată de un moment, ci servind idealuri permanente de cultură, « Astra » prin realizarea unirii şi-a văzut posibilităţile de acţiune mărite, plă- nuind extinderea activităţii ei, pe întreg cuprinsul ţării. Intru cât aceste planuri s'au realizat, nu este locul să discutăm aici. De asemenea nu ne vom ocup a nici de activitatea generală a « Astrei » post-belice, deoarece aceasta nu interesează problema de faţă. Ceea ce trebue remarcat este doar persistenţa unei tendinţe şi a unui efort spiritual, în care se relevă o trăsătură permanentă a sufletului ardelean. O instituţie izvorîtă din aceiaşi nevoie a difuziunii culturii ca şi « Astra », dar care s'a desvoltat pe alt plan, a fost « Extensiunea universitară » delà Cluj. Caracterul ei ardelenesc îl dovedeşte faptul că nu s'a creat la nicio altă universitate din ţară. Doctrina ei este ca şi aceea a « Astrei ». A răspândi creaţiunile ştiinţei şi artei, a face din ele un bun colectiv, a risipi ignoranţa şi a spori compre- henziunea pentru viaţa culturii în care trăim, iată punctul de plecare şi rostul ei. Raza ei de acţiune este la oraş. Profesorii uni­ versităţii din Cluj se răspândesc în fiecare Duminecă în oraşele Ardealului, ţinând conferinţe din problemele actuale ale ştiinţei, artei sau filosofiei. Ca şi vechii dascăli, dar cu alte posibilităţi şi metode, profesorii delà Cluj sunt în slujba aceluiaşi mesianism cultural al Ardealului. Universitatea din Cluj nu este numai a studenţilor, pe care-i instrueşte şi-i formează pentru idealurile cul­ turii. Ea este a întregului Ardeal, pe care-1 dinamizează printr'o activitate necontenită. De aceea, universitatea din Cluj are în ochii ardelenilor un prestigiu cu totul particular, nu fiindcă un sentiment regional s'ar strecura în această consideraţie, ci prin faptul că alături de creaţiunea culturală, ea răspândeşte cultura făcând-o un bun al întregii colectivităţi. In fiecare Duminecă, « Astra » la sat, « Extensiunea univer­ sitară » la oraş modelează sufleteşte Ardealul în lumina culturii spirituale. Fără o conferinţă, oraşul ardelean nici nu poate fi con­ ceput. Ea face parte din instituţiile lui permanente. Prin ea, oraşul are un centru spiritual, un loc în care nevoia irezistibilă pentru cul­ tură a Ardelenilor, este satisfăcută. Efortul spre cultură este susţinut de un public priceput şi activ, capabil să înţeleagă şi să urmărească cele mai subtile probleme şi rezultate ştiinţifice. Meritul oraşului ardelean nu este numai în aspectul lui occidental şi în bogăţia lui economică, dar şi în capacitatea lui culturală. Ea face parte din structura lui intimă, nefiind numai o realitate exterioară, care se impune forţat de sus în jos. Pentru determinarea stilului cultural al Ardealului, este necesar să fixăm în câteva trăsături, caracterul intelectualului ardelean. El nu este un individualist sau un anarhic. Intelectualul arde­ lean este o expresie a societăţii, a mentalităţii şi eticei acesteia. Activitatea lui se desvoltă în serviciul comunităţii. Intelectualul izolat şi chinuit de probleme personale este foarte puţin caracte­ ristic Ardealului. In Ardeal, cultura este întemeiată pe tradiţie, iar intelectualul este exponentul ei. El este istoric sau filolog, profesor sau preot, îndeletniciri cu un ecou şi o responsabilitate socială. Intelectualul extravagant, inovatorul cu tot preţul sau snobul, nu este preţuit în Ardeal, căci acţiunea lui n'are niciun sens social. Dimpotrivă filologii şi istoricii au făcut în Ardeal o strălucită carieră, căci ei au satisfăcut nevoia de integrare în comunitate şi în problemele ei esenţiale, caracteristică ardelenilor. Evident serviciul pe care ei l-au adus cauzei naţionale, explică în mare măsură succesul lor, dar aceasta n'ar fi fost de ajuns să le explice prestigiul, fără a lua în considerare întreaga structură a spiritului ardelean, în care ideea de comunitate este mereu prezentă. Poetul în Ardeal nu este visătorul « procul negotiis » ci expresia năzuinţelor colective. De aceea Ardealul a creat poezia de luptă cea mai robustă, pe când lirismul care însemnează individualism, a fost mai puţin propriu Ardealului. Caracterul social al literaturii ardelene este însă o problemă cu mult mai vastă, pe care o vom trata în altă parte. Cuprinzând în câteva linii rezumative aspectele culturii arde­ lene, trebue să subliniem caracterul ei activ şi dinamismul care o animă. Cultura ardeleană, nu este o stare, o sumă de rezultate, ci un proces şi o devenire. Ea se elaborează permanent prin efor­ turile celor mulţi, care se întâlnesc din orice domeniu ar veni, pe pe idea acţiunii creatoare. Cultura izvorăşte în Ardeal, dintr'o nevoie spontană şi continuă, aceasta formând caracteristica acestei provincii şi titlul ei de mândrie. BUCUR ŢINCU

TEMATICA „LINIŞTEI" LA GOETHE ŞI EMINESCU Tematica « liniştei » la Eminescu, îşi găseşte, în cadrul litera­ turilor comparate, corespondenţe în toate literaturile străine şi între acestea mai ales în cele nordice, puternic plecate spre reverie, spre tihnită visare. Această tematică abundă în preromantismul englez la Young şi Thomson. « Nopţile » primului sunt impregnate până la saturaţie de poezia melancolică a liniştei dintre morminte. Delà englezi tema e luată de literatura germană, care îşi va săr­ bători culmea realizărilor ei lirice în poezia lui Goethe «Ùber alien Gipfeln ist Ruh ». De sigur, că în afară de acest imn închinat păcii şi liniştii, vom găsi şi alţi poeţi care să fi îndrăgit acelaşi motiv, creator de atmosferă lirică. Astfel Fr. Ruckert îşi va cânta iubita: «Du bist die Ruh', der Friede mild » şi va relua această temă într'un nou prinos adus iubitei sale : « Du bist die Ruh, du bist der Frieden » şi va găsi vrednic ca suprem omagiu de pus la picioarele dragei sale, comparaţia : « Still wie das Grab ». Fără îndoială, că şi în Heine vom găsi atmosfera plină de linişte, şi lină visare ce se degajează din multe cântece din « Buch der Lieder ». Căutarea şi aflarea unor corespodenţe tematice în diferite literaturi rămâne însă o sterilă preocupare, atât timp cât nu căutăm să adâncim problemele de stilistică, cu atât mai mult la acei doi poeţi de care ne ocupăm, ambii fiind şi mari virtuoşi ai tehnicei versificaţiei. Pentru a nu pluti în vag şi pentru a da o valoare concretă ideii pe care o urmărim, este bine să ne referim precis, la texte din care tematica « liniştei » să reiasă clar, ca dintr'o pagină muzicală. Fără îndoială, că pentru analizarea motivului « liniştei » la Goethe, versurile « Uber alien Gipfeln ist Ruh » sunt cele mai potrivite. Pentru Eminescu însă, problema devine mai dificilă, în primul rând pentru motivul, că tema « liniştei » abundă la marele liric român; de altă parte pentru motivul, că este foarte difuză, cu toate că atât de des întâlnită. Să alegem sonetul «Veneţia», cu toate că în el nu găsim cuvântul de linişte, pace sau tăcere. Atmosfera generală pe care o naşte însă această poezie se confundă cu o linişte cosmică, cu o pânză în mersul timpurilor. Delà început vedem deci depărtarea ce se aşează între creaţiile celor doi mari lirici. La Goethe « liniştea » este redată material, căci vedem parcă liniştea peste toate ramurile, păsărele dorm toro­ pite în pădure, deasupra ulmilor liniştea nu ne permite să simţim nici măcar o cât de slabă adiere. Mai mult încă, încheierea poeziei promite şi fiecăruia dintre noi odihna cea liniştitoare. Faţă de aceste caractere materiale şi aproape personificate ale liniştei goetheene, tematica asemănătoare din « Veneţia » ne apare numai ca o atmosferă difuză, ce se degajează pe nevăzute şi nesimţite din acest sonet. La Eminescu nimic material nu ne pomeneşte de această linişte, care se insinuează în sufletul nostru fără să prindem de veste şi ne farmecă cu dulcea toropeală a păcii ei. Dar şi cadrul din care izvorăşte acest sentiment de linişte este diferit la Goethe şi Eminescu. Primul, un « Naturmensch » un clasic de sursă greco-latină, îşi făureşte scena vrăjii sale în mijlocul naturii. Elementele acesteia contribue la crearea clar-obscurului, necesar redării unei linişti cenuşii ce cuprinde mângâios cutele sensibilităţii noastre. La Eminescu, dată fiind construcţia lui sufletească, găsim un cadru creat de om. Cadrul ruinelor. Era şi firesc ca poezia ruinelor să deştepte în Eminescu un deosebit răsunet, căci delà Melancolie, unde biserica în ruină devine simbolul nimicniciei sufleteşti şi până la Veneţia: ziduri vechi, icoana stră­ lucirii omeneşti pe veci apusă, trecutul năruit îi răsare vecinie în faţă, ca un spectru al permanentului « memento mori ». Atât la noi cât şi în celelalte literaturi moderne, poezia ruinelor are un capitol special, o bogată eflorescentă în legătură cu vestigiile trecutului, delà oda cea mai înflăcărată, până la elegia cea mai sumbră. Semnalul adulării ruinelor îl dă în pictură Salvatore Rosa, în literatură francezul Volney. Cu ajutorul unui cadru în ruine, admirator al tumultului din trecut, dar simbol al liniştei actuale, Eminescu caută să ne facă plastică tăcerea, care la Goethe fusese cântată în mijlocul naturii. Dar şi ca cromatism general cele două exemplificări lirice se deosebesc. Goethe păstrează în permanenţă coloarea cenuşie, care estompează într'un nebulos murmur toate datele lumei exterioare. Toate se confundă într'un insinuant, dar de negăsit « Hauch ». Totul învăluit într'o mantie de toropeală, care cuprinde tot cos­ mosul: mantia liniştei cosmice. Temperamentul romantic, deci cromatic, al lui Eminescu impune dimpotrivă temei liniştii din « Veneţia » o paletă mult mai bogată. Contrastul dintre tăcere şi sgomot, dintre viaţa stinsă a reginei lagunelor şi bătaia imuabilă a orologiului din clopotniţa San Marco, scoate şi mai bine în relief liniştea de moarte, pânza de neant a timpului, care a cuprins oraşul odată atât de viu. La Goethe deci efectul de linişte reiese dintr'un cromatism monoton, cenuşiu, care ţese o pânză de tăcere în jurul cosmosului, cuprins de toropeală. La Eminescu atmosfera de adâncă tăcere şi nefiinţă se împleteşte în jurul unor contraste, cerute de factura romantică a temperamentului său şi a gândirii sale. Se mai poate adăoga, ca o remarcă generală înainte de a trece la studiul comparat al formei celor două poezii, că Eminescu, puternic atras spre final, dă o desnădăjduitor de pesimistă încheiere sonetului său. Acel ; « nu 'nvie morţii, e 'n zadar copile » con­ trastează profund cu pacinica încheiere goetheană : « warte nur balde, ruhest du auch ». Goethe găseşte în acea «aima mater», care este natura, suprema linişte. Pentru Goethe liniştea veşnică, moartea, nu este înspăimântătoare, căci cuvintele « warte nur, balde ruhest du auch » vin ca o speranţă ce ni se dă. Clasicul va găsi în suprema nemişcare, în moarte echivalentul ideal al olimpia- nismului său. Dimpotrivă Eminescu, ca tipic reprezentant romantic, vede în repaus, o jalnică cruzime a destinului, pe care nu-1 poţi scutura în niciun chip. De aceia faţă de mângâietorul « warte nur balde ruhest du auch », încheierea eminesciană « nu 'nvie morţii, e 'n zadar copile », ne apare ca o crudă deşirare lăuntrică. De altminteri această dragoste pentru linişte, această pornire spre static, caracterizează chiar şi pe « Faust ». Pradă tuturor incerti­ tudinilor, tuturor întrebărilor, bătrânul magistru, încărcat de ştiinţă, dar gol în cutele cele mai intime ale conştiinţei, lui va putea să spună în prima parte a tragediei sale « und schreib getrost, im Anfang war die Tat ». Dă deci loc de cinste acelui « sed fugit interea, fugit ireparabile tempus ». Se ancorează deci în timp, în ceea ce e vecinică mişcare şi frământare, în faptă. Când însă, după purgatoriul drumului pe care-1 parcurge cu ajutorul lui Mephisto, şi după ce s'a adăpat la olimpianismul din Tragedia Helenei, Faust va rosti acele cuvinte, care nu numai, că formează cheia de boltă a întregului « Faust », dar arată dragostea lui Goethe pentru ceea ce e imuabil, repaos, linişte ; acele vorbe vor fi : « Verweile doch du bist so schôn ». Acest « verweile » arată admirabil dorinţa transfi­ gurată a lui Goethe pentru o linişte, o pauză cât mai apropiată de etern. Dimpotrivă, Eminescu nu vrea să oprească clipa din mersul ei. Se supune mersului timpului, ce « se duce ca clipele, scuturând aripile ». Şi pe când Goethe aşteaptă ca acest dinamism al timpului să atingă beatitudinea liniştei, Eminescu dimpotrivă, speriat de « a lor întrecere, veşnică trecere » va căuta în însăşi desfăşurarea clipelor, acel « carpe diem » horaţian şi va spune : « nu e păcat, ca să se lepede clipa cea repede ce ni s'a dat » ? Ancorarea în timp a lui Eminescu, deci în ceea ce este mişcare, asta de frica liniştei, ne face să auzim necontenit acel memento mori, liniştea tragică, în versurile liricului român, spre deosebire de îmbierea caldă goetheană spre liniştea olimpică. Faţă de liniştea tragică din sonetul « Veneţia », în care odihna, repaosul nu apare decât din contrastul cu sgomotul vieţii stinse, poezia lui Goethe ne apare ca un « Wiegenlied » din acele minunate melodii, ce, ce invită prin murmurul lor molcom şi continuu la o plăcută tihnă. Trecând acum la tonalitatea exemplificărilor noastre, putem spune, că găsim în « Ùber alien Gipfeln ist Ruh » un caracter major, puţin pastoral, foarte apropiat de coloratura tonală mozar- tiană. Eminescu va cânta în schimb tragica linişte ce se naşte din vestigiile trecutei străluciri a Veneţiei într'un ton minor, cât mai apropiat de întuneric cât mai jalnic. Din nou trebue să punem faţă în faţă, versurile : « warte nur balde ruhest du auch » şi « nu 'nvie morţii, e 'n zadar copile », Goethe ne duce cu gândul imediat la graţia şi optimismul mozartian, dimpotrivă Eminescu se pla­ sează, prin • patetismul cuvintelor sale, alături de întunecatul Beëthowen. Aşa dar liniştei tragice eminesciene modulată în ton minor, îi opunem liniştea olimpică goetheană, transpusă în ton major de Wiegenlied. Trecând acum la partea pur formală a celor două poezii, care exprimă tematica liniştei la Goethe şi Eminescu, vom vedea în primul rând, din alegerea şi aşezarea cuvintelor deosebirile ce-i despart. Astfel cuvântul cu care Eminescu arată chiar delà înce­ putul primului vers, liniştea de moarte ce-a cuprins oraşul odată plin de veselia balurilor, este S'a stins. Această aşezare iniţială, ne face să vedem par'că delà început tăcerea ce se insinuiază dintre ruinele cetăţii. Goethe va aşeza dimpotrivă la sfârşitul versurilor cuvântul Ruh. Dacă Eminescu ne loveşte dintru început cu acel « s'a stins » şi imprimă prin el toată atmosfera de tragică linişte întregei poezii, Goethe, situând cuvântul « Ruhe » tocmai la finele primului vers, va naşte din această aşezare ecouri mai profunde, în care toate celelalte atribute ale liniştei se vor topi. Dar din aceste deosebite aşezări a cuvântului care indică liniştea mai rezultă un fapt foarte însemnat. Din aceste poziţii deosebite ale cuvintelor « s'a stins » şi « Ruh » se desvoltă dinamica întregei poezii. In muzică dinamica poartă numeh intensificarea sau descreşterea puterii unui şir de sunete ce pornesc dintr'un punct fix accentuat. De aci avem termenii « crescendo » şi « descrescendo ». A celaşi lucru se poate perfect aplica şi la poezie. In cazul de faţă deci şi celor două exemple analizate. Eminescu pune punctul generator al dinamicii versului la începutul acestuia, anume pe cuvântul s'a stins, care echivalează prin valoarea fonemelor sale cu o slabă intensitate muzicală. Este deci un piano. Mai mult încă, după cum am văzut, o nuanţă de piano în mod minor. Dacă urmărim acuma consecuţia cuvintelor din versul, care conţine pe acest « s'a stins » vom vedea, că după acesta urmează un substantiv, care nu numai în reprezentarea ce ne-o aduce, dar şi prin valoarea fonetică a sunetelor, trece la un ton major ce-şi prelungeşte şi intensifică, printr'un joc de pedale, ecoul prin cuvântul « falnicii Veneţii ». Trecem deci delà o intensitate piano a unui mod minor la o afirmativă tonalitate majoră, care în cuvintele « Veneţii » stă ca sonoritate pe muche de cuţit, ameninţând să pară stridenţă. Conform semnelor muzicale putem însemna şi aci trecerea delà un « piano » minor la un « forte » afirmativ de tonalitate majoră cu semnul <, care este simbolul crescendo-ului. In felul acesta fizionomia versului eminescian va fi următorul: > < < < « S'a stins viaţa falnicei Veneţii ». Trecând acum la primul vers al poeziei lui Goethe, vom con­ stata, că accentul dinamic cade pe cuvântul « Ruh » adică pe un cuvânt, care atât prin valoarea fonetică a sonetului « u » cât şi prin ideea pe care o concretizează, are o intensitate slabă. E deci în « piano ». Dar vedem că începutul versului este marcat de stri­ dentul şi înaltul « ùber », care scade, prin mai potolitul şi mai estompatul « alien Gipfeln », dintr'o tonalitate majoră, mândră în afirmativul ei, într'o potolită modulare minoră, în cuvântul « Ruh ». Observăm, că situaţia dinamismului şi a punctelor sale generatoare este în cazul poeziei « Uber alien Gipfeln ist Ruh » tocmai opusă celei din sonetul eminescian. Putem deci însemna astfel simbolul dinamismului din versul goethian: ..< > > > « Uber alien Gipfeln ist Ruh ». Această cădere a versului de mai sus spre o tonalitate minoră de mică intensitate, adică spre un liniştit punct « piano » dă carac­ terul odihnitor acestor versuri. Şi chiar, dacă la început pare, că dinamismul vrea să urce, anume la cuvântul « ùber », în realitate ea nu pune decât un accent dinamic de unde va putea pogorî spre odihnă. Astfel se naşte acea atmosferă lipsită de sbucium, de luptă, plină de pace şi tihnă, care străbate versurile goetheene sau lirica muzicală a lui Schubert, dar mai ales a olimpicului Mozart. Dimpotrivă în primul exemplu, totul este o încordare spre un ţel mai sus aşezat, este o activitate, o muncă. Tendinţa aceasta spre mai intens, spre mai înalt, exprimată în limbaj muzical de Bethoven şi Schumann, îşi găseşte în arta poeziei un vrednic reprezentant în Eminescu. Din caracterul « crescendo » al dinamismului eminescian rezultă însă şi un anumit patetism, atât de caracteristic şi operei muzicale beethoveniene. Dar acest patetism mai rezultă şi din sfâşierea lăuntrică, pe care o provoacă acel verb « s'a stins », splendidă plasti- cizare a semnificaţiei de « verklingen ». Dimpotrivă Goethe va pune singurul verb al versului iniţial din « uber alien Gipfeln ist Ruh » la un mod afirmativ, bine precizat şi atât de diferit de descrescendo-ul, de acel « verklingen » al lui « s'a stins ». Departe de noi gândul de a fi epuizat toate notele de descris din primele versuri goetheene şi eminesciene. Totuşi, lăsând încă destul material de interpretat să trecem la analiza formală a celui de al doilea vers din sonetul « Veneţia ». Vedem în primul rând, că acest vers conţine elemente auditive: « n'auzi cântări» şi ele­ mente vizuale : « nu vezi lumini de baluri ». Cu adăugirea, că negarea consecutivă a celor două elemente redă şi mai bine atmos­ fera încărcată de liniştea tragică, care acum cuprinde şi lumea vizualului. Această năframă pâcloasă ce cuprinde şi ochiul reiese admirabil din opoziţia « nu vezi — lumini de baluri ». Ca şi în primul vers vom vedea, că delà două accente minore în piano, dinamica versului va urca spre un ton major foarte luminos, spre cuvintele « lumini de baluri » ; trecând delà un cromatism întunecat şi chiar înfricoşetor: n'auzi cântări, nu vezi» la o coloare plină de sclipiri în « lumini de baluri ». Deci ca şi în primul vers din sonet vom vedea, că crescendoul porneşte delà un cuvânt care prin accent şi modulaţie, indică liniştea spre un cuvânt plin de lumină. Deci vom putea însemna grafic versul acesta astfel: > > < < « n'auzi cântări, nu vezi lumini de baluri ». Acest crescendo indică tendinţa eminesciană de a scăpa de o tăcere opacă şi adâncă pentru a se avânta spre lumini. Dacă la Eminescu dăm de elemente auditive şi vizuale, la Goethe vom întâlni în cel de al doilea vers, elementul tactil. Căci verbul acestui vers este « spurest ». Din punct de vedere al aşezării punctelor dinamice vedem, că cuvântul indicator de linişte este « Hauch », care într'adevăr ne dă impresia, că-şi atinge vibraţiile în infinita linişte cosmică. Dar mai vedem că acest « Hauch » este însoţit de « kaum », care din punct de vedere fonetic prin conţinerea diftongului au, are acelaşi caracter de « verklingender Ton ». De altminteri şi frecvenţa diftongului au imprimă versului un caracter de dulce tânguire, ce se pierde în tăcerea absolutului. Din punct de vedere dinamic, graficul este acelaşi ca şi la primul vers. Dintr'un punct tonal luminos înalt, fraza muzicală se pierde într'un foarte subtil nuanţat descrescendo, care « verklinget » în cuvântul diafan « Hauch ». Grafic însemnăm astfel versul : < > > > > « In alien Gipfeln spûhrest Du kaum einen Hauch » Cele spuse de primul vers sunt valabile şi aci, căci şi în cazul de faţă crescendoul frazei muzicale eminesciene, încordarea ten­ dinţei către lumină îi dă un caracter patetic, care dimpotrivă Ja Goethe se transformă într'unul de beatitudine, de nesilire, de relaxare totală. In cadrul poeziilor ce le-am luat spre ilustrarea problemei tematicei « liniştei » la Goethe şi Eminescu, cele două versuri iniţiale, sunt cele ce tălmăcesc tema liniştei. La Goethe cu elemente cât mai apropiate de natură, deci de material, la Eminescu elemente ce prin contrastul lor ne creează o atmosferă de linişte. In restul poeziilor acest sentiment de linişte nu va mai fi descris, ci va reieşi din jocul contrastelor, din stingerea şi estomparea valorilor fone­ tice, Ia Goethe se va încheia cu dulcele şi mângâiosul « Ruhest du auch » (aci din nou diftongul tânguitor, dar totuşi dulce au), la Eminescu cu sfâşietorul « nu 'nvie morţii, e 'n zadar copile ». Cât de diferite le sunt mijloacele de expresie, tot astfel diferit este şi caracterul liniştii pe care-1 scoatem din lirica lor. La Goethe se ţese o linişte olimpică, la Eminescu una tragică, izvorîtă din sentimentul de vremelnicie a tot ce-i omenesc.

MIRCEA BRUCĂR

O LUCRARE A D-LUI P. P. PANAITESCU

PANAITESCU P. P., Documentele Ţârii Româneşti, I, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti 1938, 4 planşe + 401 p., 300 lei. Un timp destul de îndelungat, cercetările în domeniul istoriei româneşti au mers destul de încet şi aceasta din lipsa dării la lumină, a documentelor, a izvoarelor ei de prim ordin. Căci în­ tr'adevăr « nimic nu poate suplini — în domeniul unei cercetări — documentele » au spus doi mari cercetători francezi ai veacului al XIX-lea — Langlois şi Seignobos *) cari au scris şi cel mai bun — clasic din acest punct de vedere — studiu de metodologie istorică. Şi tot ei adăogau că istoria se face cu documente şi dacă nu există documente, nu există istorie 2) Din epoca lui loan Bogdan, publicaţiile de documente regionale şi de monografii istorice s'au înmulţit din ce în ce, peste tot însă se simte lipsa unui corpus al documentelor slavo-române, lucrarea în care să fie înglobate toate vechile noastre documente începând în secolul XIV-lea şi mergând cel puţin până în preajma secolului XVI. Imperioasa necesitate a acestei lucrări—a acestui codex diplomaticus romanicarum o vedeau şi streinii şi încă pe la sfârşitul veacului al XIX-lea. Şi sunt vrednice de redat în acest sens cuvintele marelui învăţat ceh, Constantin Jirecek. Iată ce spune el în 1893 cu prilejul dării de seamă ce o face ediţiei de vechi cronici moldoveneşti 3) a lui loan Bogdan : « Cu ocazia aceasta ne îngăduim a exprima dorinţa ca oamenii din regatul României să se gândească cât mai în grabă la editarea unui « codex diplomaticus » care să corespundă tuturor cerinţelor timpului. Documentele moldoveneşti şi munteneşti, scrise cele mai multe în slavoneşte, sunt împrăştiate în aşa de multe publicaţiuni, încât utilizarea lor e foarte îngreuiată. Foarte multe vor fi încă nepublicate. Colecţiunea ar trebui să fie completă, iar textele colaţionate exact fiecare cu originalele, pe lângă aceasta n'ar trebui uitate nici indexurile. Pentru cercetările istorice din ţară o asemenea întreprindere ar pune temeliile unui nou avânt »4). Probabil că dorinţa formulată de Jirecek îndeamnă Academia Română ca în 1900 să se ocupe şi ea de acest codex. Aşa în sesiunea generală din 1900, Comisiunea însărcinată cu examinarea lucrărilor făcute în cursul anului 1899—1900, al cărei raport e cetit de A. D. Xenopol în şedinţa din 18 Martie 1900 6), propune ca deziderat publicarea documentelor vechi interne 6). Raportul comisiunii com­ portă o largă discuţiune 7). Regretatul I. Kalinderu declară că « de documentele interne se simte trebuinţă urgenţă8) iar Xenopol afirma că« necesitatea acestei publicaţiuni este mare căci fără do­ cumentele interne nu se poate studia instituţiunile ţării, viaţa

*) Ch. V. Langlois et Ch. Seignobos, Introduction aux études historiques, ediţia II, Paris, 1899, p. 1—2. 2) Ibidem, p. 1—2. 3) Vezi de pildă doc. Nr. 14, în ediţia Panaitescu, Nr. 141. 4) Sub titlul: Documentele lui Ştefan cel Mare publicate de loan Bogdan, I, II, Bucureşti, 1913. 5) Titlul ediţiei lui loan Bogdan e: Vechile cronice moldoveneşti până la Urechia, Bucuresci, 1891. 6) Vezi Archiv fur Slavische Philologie, XV (1893), p. 91. 7) Vezi Analele Academiei Române, Partea administrativă şi desbaterile, Seria II, XXII (i899%i90o), p. 191. 8) Vezi şedinţele din 18, 21 şi 22 Martie, ibidem, p. 191—201. socială, funcţionarea organismului Statului în trecut şi fără aceste cunoştinţe nu se pot înţelege evenimentele politice externe ». Şi el îşi încheia astfel expunerea : « Pentru onoarea Academiei trebue să se înceapă îndată această publicare, chiar şi cu două, trei coaie pe lună 1). De aceeaşi părere era şi Gr. G. Tocilescu 2). Iar loan Bogdan susţinea între altele că acest codex, este o necesitate absolută pentru progresul studiilor noastre etnice şi că « fără un codex cât se poate mai complet al documentelor interne, istoria noastră va păstra un caracter provizoriu, iar partea cea mai de căpetenie a ei, istoria culturii româneşti, în accepţiunea cea mai largă a acestui cuvânt, nu va putea fi făcută » 3). Şi cuvintele lui loan Bogdan sunt apoi reproduse şi de Ştefulescu 4). Regretatul Bogdan îşi pusese de gând chiar să înceapă o astfel de lucrare întâi pentru Moldova5) şi apoi pentru Ţara Româ­ nească 6), dar moartea prea timpurie nu 1-a ajutat să-şi ducă la împlinire acest gând. Publicarea codexului rămâne după moartea lui loan Bogdan iarăşi în suspensie şi problema lui e din nou pusă în discuţie în 1926 de profesorul C. C. Giurescu 7). Iată ce conchidea din acest punct de vedere profesorul Giurescu : « publicarea acestui codex e o cerinţă imperioasă a istoriografiei româneşti » 8) şi «.. .care nu mai poate întârzia fără consecinţe dureroase şi pentru istoriografia românească viitoare şi pentru prestigiul naţional » 9). Prin râvna şi deosebita competinţă a profesorului delà liceul Naţional din Iaşi, d-1 Mihai Costăchescu reuşim să avem publicat în anii 1931—1933 codexul documentelor moldoveneşti înglo­ bând veacurile XIV şi XV. Insă nici de data aceasta postulatul formulat de cercetătorii înaintaşi nu era pe deplin împlinit, căci documentele Ţării Româ-

*) Ibidem, p. 196. 2) Ibidem, p. 199. 3) Ibidem, p. 201. 4) Vezi op. cit., p. LXXXII—LXXXIII. 6) Vezi în acest sens I. Bogdan, Documentele false atribuite lui Ştefan cel Mare, în Buletinul Comisiei Istorice a României, I (1915)1 P- 104. 6) Credem că aceasta reiese din faptul că loan Bogdan fotografiase 100 de doc. muntene — între ele şi ale regelui Sigismund şi a despotului sârb Ştefan Lazarevici — din sec. XV din depozitul Arhivelor Statului Bucureşti, pe urmă copiile de doc. muntene din sec. XV după originale ce se află în posesiunea diferitelor persoane particulare, copii aflate astăzi în ms. rom. 5236 din Biblioteca Academiei Române. ') Vezi în acest sens, C. C. Giurescu, Consideraţii asupra istoriografiei româneşti din ultimii douăzeci de ani, în Revista Istorică, XII (1926), p. 137—185. ") Ibidem, p. 171 şi 181. 9) Ibidem, p. 181. 10) Sub titlul: Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, I, II, 1931, 1933; vezi completările ce au urmat acestei ediţii la Damian P. Bogdan, Acte moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1938, p. 5—6. neşti din epoca veche nu văzuse încă lumina unui corpus identic celui al profesorului Costăchescu. In sfârşit profesorul Panaitescu îndeplineşte şi dezideratul exprimat încă în 1893 de Jirecekşi dă ca atare la iveală un corpus şi al documentelor Ţării Româneşti — epoca veche. Lucrarea profesorului Panaitescu — a cărei cercetare o vom face în rândurile de mai jos — e primul volum dintr'o serie ce va urma, întâi documente interne şi apoi externe. Acest prim volum cuprinde 179 de documente, dintre care primul — Nr. 1 — şi cel mai vechi act cunoscut este diploma latina a lui Vladislav — Vlaicu Vodă —din 29 Noemvrie 1369, iar ul­ timul un act din 12 Aprilie 1490 al lui Vlad Călugărul, destinat mănăstirii Govora. Din totalul de 179 documente, 76 dintre ele au fost până în prezent necunoscute, iar Nr. 7, 8, 52, 71, 73, 77 şi 109 cunoscute numai în traducerivdeci şi acestea din punctul de vedere al metodei ştiinţifice de editare a textelor, au fost inedite. In ansamblu mai multe de treime din documentele editate de profesorul Pa­ naitescu, se prezintă pentru prima oară astăzi cercetătorilor. Iată primul din meritele evidente ale ediţiei de mai sus. Metoda de lucru după care autorul prezintă textele, este cea occidentală folosită în ediţiile clasice din Apus. Astfel cuvintele prescurtate în original se redau în întregime ; literile scrise deasupra rândurilor sunt coborîte în interiorul lor şi în plus faţă de ediţia Hasdeu din Archiva şi cele ale lui loan Bogdan, profesorul Pa­ naitescu completează absolut toate prescurtările obişnuite, deci redă şi vocale ce urmează după o consoană suprapusă, vocală ce în original a fost eliminată prin suprapunerea consoanei ce o preceda. Este metoda absolut ştiinţifică după care autorul lucrează căci reproducerea prescurtărilor şi suprapunerilor — reproducere pe care profesorul Iorga o numeşte atât de plastic fotografie prin tipar 1), nu face decât să diformeze textul, îngreuiază înţelegerea lui 4), este inestetică şi cere o muncă foarte mare atât la copierea manuscrisului cât şi la corectura tiparului 5), iar la toate acestea se mai adaogă şi costul extrem de ridicat al unei asemenea ediţii. Pentru a se putea face controlul prescurtărilor desfăcute, pro­ fesorul Panaitescu dă chiar la începutul lucrării o listă a prescurtă­ rilor obişnuite, iar pe cele neobişnuite le indică în aparatul critic.

1) Vezi N. Iorga, Note critice asupra culegerilor de documente interne româ­ neşti, Bucureşti, 1903, p. 21. *) I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţârii-Româneşti cu Braşovul şi cu ŢaraUngurească, I, Bucureşti, 1905, p. LXXX. *) Vezi D. Russo, Critica textelor şi tehnica ediţiilor, în Buletinul Comisiunii istorice a României, I (1915), p. 78. O altă inovaţie folositoare a ediţiei Panaitescu, faţă de cele ale lui Bogdan şi Costăchescu, este că autorul ei nu caută să identifice onomastica şi toponimia documentelor, lăsând aceasta pe seama unor monografii istorice, căci într'adevăr toate aceste considerente genealogice sau de geografie istorică pot cădea foarte uşor în pre­ zenţa unui nou document descoperit şi de aici şi durabilitatea prea relativă a acestor divagaţii cari comportă şi cercetări întinse în domeniul unor discipline ştiinţifice cu care autorul unei ediţii de texte nu poate şi nici nu e obligat a fi familiarizat. Folosul prim practic al ediţiei Panaitescu e că autorul după o muncă extrem de migăloasă, a reuşit să adune la un loc, în această colecţie, documentele împrăştiate prin reviste şi alte publicaţiuni — a colaţionat textele cu originalele, când aceasta a fost cu putinţă, dând un tot care poate fi pus la îndemâna oricărui cercetător. In al doilea rând autorul dă traducerea la toate documentele slave — deci odată cu această ediţie, şi din acest punct de vedere vor cădea în discretitudine ediţiile străinilor Venelis şi Miletic. Sunt de adăogat apoi ca merite ale autorului ediţiei, corectarea unor serii întregi de greşeli de ordin toponimic şi onomastic făcute de Venelis şi Miletic, corectarea a o mulţime de greşeli în ceea ce priveşte datarea documentelor şi în acest sens de evidenţiat perfecta datare celor 12 documente fără dată ale lui Mircea cel Bătrân1), apoi a unora delà Dan II2), Alexandru Aldea 8), Vlad Ţepeş 4), Radu cel frumos 5), Basarab cel Tânăr 6) şi Vlad Călugărul7). Intr'un cuvânt, se îndreaptă cronologia a 22 de documente. Documentele publicate sunt de o importanţă covârşitoare din punctul de vedere strict istoric, căci sunt cele mai vechi izvoare interne contimporane ale epocii în care ni se redă toată viaţa, tot pulsul vremii. După ele se poate stabili cronologia domnilor, reşe­ dinţa lor. Şi din acest ultim punct de vedere, vedem din ele că până la 1431 reşedinţa domnească era Argeşul, începând însă cu anul 1431 Argeşul cade în desuetitudine şi se ridică Târgoviştea, pentru ca la 1461 să ajungă la acest rang Bucureştii, care-şi deţine acest rang cu câteva excepţii până la 1482 când din nou se ridică Târgoviştea. Deţine supremaţia Târgoviştea până la i486, când din nou cinstea revine Bucureştilor — faptul datorându-se, după hotărîrea turcilor, lui Vlad Călugărul. Se mai poate urmări pe baza unora dintre documentele publicate şi unele rudenii

*) Vezi Nr. 17—29. 2) Vezi Nr. 14, 48, 56 şi 58. 3) Vezi Nr. 63 şi 64. 4) Vezi 99. 5) Vezi Nr. 123. 6) Vezi Nr. 143. ') Vezi Nr. 165. domneşti. Aşa actul inedit — şi nu vom menţiona în cele ce urmează decât numai ineditele — Nr. 53 din 10 Septemvrie 1428 al lui Dan II, pomeneşte ca fii ai săi pe Danciul şi Basarab. E vorba de domnii de mai târziu Dan III zis şi Danciul şi Basarab II —atestat că a domnit prin actul Nr. 94 — din 2 August 1453. Documentul Nr. 74 din 16 Septemvrie 1440 al lui Vlad Dracul, menţionează pe fii săi : Mircea, Vlad şi Dracul, dintre care Mircea, e pretendentul susţinut de Ştefan cel Mare împotriva lui Ţepeluş, Vlad e Vlad Ţepeş, iar Radu e Radu cel Frumos. Aceiaşi sunt menţionaţi şi în actul Nr. 82 din 7 August 1445. Iar actul Nr. 137 din 8 Ianuarie 1480 ridică o chestiune de rudenie între domnul emitent al actului, Basarab cel Tânăr şi boierul destinatar Ticuci. Apoi actul Nr. 90 din 7 August 1451 ne arată negoţul ce-1 făceau călugării din mănăstiri, negoţ cu oi, porci, postav, fier, ceară etc., iar oriunde exista târg se plătea şi vamă. Actul Nr. 97 din 5 Martie 1458 ne arată întinsa organizaţie administrativă ce exista şi în acele vremuri — căci şi peste ţigani era un cneaz. Actul Nr. 105 din 28 Octomvrie 1464 ne arată că erau sate cari îngrijeau de morile domrftşti, după exemplul celor 4 mori domneşti delà Didrih. Actul Nr. 128 din 8 Mai 1476 e interesant că ne atestă în mod documentar stăpânirea lui Laiotă Basarab asupra Făgăraşului — actul e destinat unui boier din această ţară. Extrem de important e actul Nr. 159 al lui Vlad Călugărul din 31 Iulie 1487 în care ni se arată întreaga procedură a perceperii impozitului de către mânăstiri. Adunarea produselor se făcea de slugi, funcţionari domneşti — asistate şi de un reprezentant al mănăstirii. După aceia se transportau la mănăstire, iar acolo cei doi găletari îşi luau partea ce li se cuvenea — 4 găleţi, câte 2 de fiecare — pentru serviciul prestat. Tot din acest act se vede că proprietatea celui fără urmaşi revenea domniei. Iar actul Nr. 170 din 22 Mai 1489 ne atestă existenţa morilor de vânt. Din cercetarea documentelor prezentate de profesorul Panai- tescu, se mai vede întâiu cât de bogat românească era în epoca veche onomastica şi toponimia ţării. Vom enumera câteva : Afu­ matul (actul Nr. 47), plaiul Mănăileasa, Stâna, Arsura şi Intre Boile (actul Nr. 86), boierul Creţul (Nr. 87 şi 92), Supt Coastă (Nr. 101), Borbat Ion şi fiastri (Nr. 116), cumnat (Nr. 119), Coman Făgărâşanul (Nr. 165), Urlătorilor (Nr. 170) şi Creţeştii (Nr. 172). Urmează apoi prezentarea în ordine cronologică a dregătorilor ce înconjurau pe domn, forma în întregime feudală a vieţii noastre economice, politice, etc., din trecut organizarea justiţiei ţării. Toate aceste elemente ies în evidenţă în ediţia de mai sus. Se adaogă apoi la acestea geografia istorică, întinderea elemen­ tului românesc în toată câmpia română şi mai cu seamă şi în bălţile Dunării — erau sate în şir ce se ocupau cu pescuitul — deci o viaţă intensă pulsa pe întregul teritoriu al Ţării Româneşti. Iar dacă la toate acestea pătrundem şi limba documentelor, vedem cât de greşită era părerea cercetătorului bulgar Miletic care a susţinut că în evul mediu în ţările noastre nu se vorbea decât slavoneşte Toponimia şi onomastica iar alături de acestea şi alte elemente de ordin comun dovedesc cu prisosinţă că graiul de toate zilele era cel românesc, iar cei cari erau folosiţi ca scriitori în cancelariile domneşti erau de asemeni români. Şi elementele româneşti sunt cu atât mai preţioase, cu cât din această epocă nu avem texte româneşti propriu zise, aşa că şi din acest punct de vedere, făgăduinţa autorului codexului că la sfârşitul volumului II ce va urma, va da un indice special al tuturor acestor elemente nu poate decât să ne bucure. In concluzie : deosebita grijă ce a pus profesorul Panaitescu de a edita după o metodă sigură şi prin perfecta cunoaştere a paleo­ grafiei slave — textele cum şi traducerile cari sunt nu numai con­ ştiincioase ci chiar extrem de scrupuloase, nu poate fi decât numai apreciată de orice cunoscător. Profesorul Panaitescu a îndeplinit o muncă extrem de migăloasă şi a făcut întocmai ceea ce preco­ niza Grigore Tocilescu încă la 1900. Iată ce spunea el : «Publicarea documentelor interne este foarte grea, documentele trebuesc mai întâiu adunate, apoi descifrate, cele slavoneşti traduse, apoi clasi­ ficate într'o ordine sistematică, pentrucă nu se poate să se tipă­ rească un document din secolul al XVI-lea după unul din al XVII- lea şi înaintea altuia din al XV-lea. O asemenea lucrare cere timp si multă muncă » 2). DAM IAN P. POGDAN

POLITICA MONDIALĂ A CĂRŢII

ROLUL BIBLIOTECII ÎN VIAŢA CONTEMPORANĂ—TEHNICA ŞI VALOAREA SOCIALĂ A CĂRŢII Cartea a înfăţişat de veacuri cheia de boltă a progresului ome­ nesc. Ea valorifică tot ceea ce fiinţa omenească are superior: spiritul, şi face posibil acel infinit lanţ în timp, fără de care nici o realizare înaltă, în orice domeniu teoretic ori practic, nu se poate

1) Vezi op. cit., de văzut discuţia problemei şi rezolvarea ei la loan Bogdan, op. cit., p. XXXIII şi notele 1 şi 2, aici şi concluziile lui C. Jirecek. 2) Vezi Analele Academiri Române, Partea administrativă şi desbaterile, Seria II, XXII (1899—1900), p. 201. închipui. Din pricina aceasta şi valoarea documentară a biblio­ tecilor din lumea întreagă creşte, în raport cu progresele civili­ zaţiei. Cartea devine document prin latura ei istorică, material didactic prin câmpul de cunoaştere ce-1 înfăţişează şi monument de artă, prin frumuseţile pe care le ascunde. In avertismentul lucrării «Manuel de la Bibliothèque pu­ blique », P. Otlet, directorul Institutului internaţional de biblio­ grafie din Bruxelles, cifrează la patru, împrejurările sociale ac­ tuale, care au dus la o organizare legală a bibliotecilor din Belgia şi arată anume că: a) O restaurare naţională nu se poate închipui raţional, fără de o restaurare intelectuală; b) Introducerea zilei de opt ore trebue să aibă drept corolar mijlocul de a oferi mun­ citorimii de toate gradele o întrebuinţare utilă şi higienică a tim­ pului liber; c) Viaţa scumpă, ridicând preţul cărţii, micşorează posibilitatea individuală de cumpărare şi justifică organizarea serviciilor colective (biblioteci); d) In lupta uriaşă economică deslănţuită, cel mai tare va învinge, şi tare nu poate fi decât acel care va avea un créer mai bine pregătit. Cultura tinde să devină, astfel, un instrument de luptă supe­ rioară în marea cursă a vieţii. Iar politica de valorificare a culturii nu poate fi decât o raţională politică de utilizare a cărţii. Numărul uriaş de volume apărute în fiecare an, în toate limbile globului, fac din ce în ce mai anevoios criteriul critic de clasificare. In « Introduction aux bibliographies critiques », Fr. Frunck- Brentano reducea toată ştiinţa bibliotecii şi a bibliografului, la erudiţia de a înfăţişa cetitorului, numai ceea ce este interesant şi folositor de consultat. Dar erudiţia aceasta scapă încetul cu încetul din frâna de siguranţă a minţii omeneşti. Savanţi enciclopedişti, de talia unui Pico de Mirandola, nu mai pot fi reeditaţi, nici măcar într'o singură ramură de activitate a minţii omeneşti. Criticii textelor, în ansamblul lor, devine o imposibilitate. Ceea ce se în­ cearcă mai de grabă este sistematizarea problemelor şi repartia zarea întregului material bibliografic pe specialităţi. Rolul social al bibliotecii moderne se rezumă aşa dar, la trei puncte de vedere: a) Dă cetitorului autodidact mijlocul să se cultive, după gusturile şi înclinările lui personale ; b) Dă elevului şi studentului posibilitatea să folosească întreg materialul docu­ mentar, într'o problemă aleasă ori o specialitate; c) Dă eruditului instrumentul sigur de cercetare şi de informare, la zi, cu toată bibliografia studiului ales, oricât de mică diviziune ar înfăţişa acest studiu în clasificarea ştiinţelor. Prin cultivarea maselor, printr'o cât mai largă răspândire şi folosire a cărţii, societatea modernă îşi desvoltă aptitudinile ei personale de progres, dragostea de mai bine, sentimentele morale, valorile spirituale şi sensul etnic de devenire în familie, în neam, în complexul internaţional. D. N. Georgescu-Tistu în frumoasa sa lucrare « Bibliografia literară română », publicată de Academia Română, rezumă astfel tendinţele bibliografilor moderni : « In afară de munca de cata­ logare a cărţilor şi de grupare a notelor bibliografice, diferite probleme, ca modul de redactare al unei fişe, ori nevoia pentru o bibliografie de a fi analitică şi critică, sau mai bine clasificarea, au fost subiecte pe larg discutate ». Iar mai departe, sintetizând opera de clasificare a Institutului delà Bruxelles, spune: « Sistemul zecimal, faţă de care s'au arătat unele îndoieli, a fost susţinut, completat şi ameliorat de Institutul internaţional de bibliografie. Făcând această operă, Institutul şi-a propus să dea un sprijin intelectualilor de pretutindeni ». Cum sistemul zecimal se propagă astăzi în toate ţările din lume, cum valoarea lui documentară se evidenţiază tot atât de bine şi în cele de proporţii mari, cum în ţara noastră aplicarea lui s'a încercat la Academia Română şi dă rezultate frumoase, la « Fundaţiunea Regele Ferdinand I » din Iaşi, la « Fundaţiunea Regele Carol I », ori la biblioteca « Institutului Economic Românesc », de pe lângă Banca Naţională, unde se tipăreşte şi un Buletin bibliografic trimestrial, bazat pe această clasificare, socot necesară o expunere rezumativă a principiilor călăuzitoare, după chiar materialul in­ formativ publicat de Institut. Origina sistemului zecimal se datoreşte lui Melvil Dewey, cu a sa « Decimal Classification ». Peste zece mii de instituţiuni diverse, răsfirate în 41 de ţări, utilizează astăzi sistemul zecimal. Clasificările lui formează, obiect de învăţământ în şcolile de biblioteconomie a cărţii din New-York, Londra, Paris, Mos­ cova, Mexico şi Bruxelles. Comisiunea internaţională de clasifi­ care s'a bucurat pentru materia ştiinţelor pure şi aplicate de con­ cursul larg al « Institutului neerlandez de documentare ». In momentul de faţă, organele de cooperare sunt : « Technische Wissenschaftliche Lehrmittelzentrale » din Berlin; «Foundation for Education, Lake Placid Club » din Statele Unite ; « Bureau bibliographique » din Paris ; « British-Association for International Bibliography » din Londra ; « Rossykaya Centralnaya Knyaya Paiaţa » din Moscova ; « Section de Bibliographie Psychologique » din Lausanne; « Concilium Bibliographicum » din Zurich; «Union Internationale des Villes » din Bruxelles şi « Federation dentaire internationale », tot din Bruxelles. Volumul al patrulea din « Classification Decimale Univer­ selle », publicat în anul 1933 şi cuprinzând Indexul alfabetic general, conţine circa 80.000 de specialităţi, afară de tabelele cu subdiviziuni comune de formă şi generalitate, de loc, de timp, de limbă, de punct de vedere. După sistemul zecimal, toate cu­ noştinţele omeneşti se clasifică în zece grupe, arătate cu cifre: o. Enciclopedii, opere generale; i. Filosofia; 2. Religia; 3. Ştiin­ ţele sociale, dreptul; 4. Filologia; 5. Ştiinţele pure; 6. Ştiinţele aplicate; 7. Artele; 8. Literatura; 9. Istoria. 91. Geografia. Fiecare diviziune principală comportă alte zece subdiviziuni şi aşa mai departe, până când cifra compusă dă problema de spe­ cializare căutată, fie ea oricât de neînsemnată. Tabele complimentare identifică problemele în timp şi spaţiu, după importanţă ori punct de vedere. De exemplu, cifra (498) reprezentând geograficeşte România şi adăogită cifrei (91), adică geografiei în general, dă formula 91 (498), adică geografia Ro­ mâniei. Studiul de faţă referindu-se mai mult la rolul social al cărţii, nu ne putem permite o desvoltare prea mare a sistemului zecimal, pentru a cărui înţelegere se poate consulta cu folos, manualul lui P. Otlet şi L. Wouters, citat la început. Planul de ansamblu al unei biblioteci de documentare uni­ versală şi-a tăiat, deceniu cu deceniu, drum. După cum antichi­ tatea şi-a adunat şi coordonat, după principii astăzi necunoscute, toată ştiinţa timpului său în vestita bibliotecă delà Alexandria, tot astfel şi cercetătorii contemporani, au crezut de cuviinţă să grupeze într'o singură bibliotecă mondială, după un plan de sistematizare universal admis, tot ceea ce tiparul modern şi mij­ loacele de tehnică grafică au dat luminii. Institutul Internaţional de Bibliografie este elaboratorul celui mai grandios plan, pe care 1-a putut vre-odată concepe mintea omenească. Redăm, după broşura de propagandă « Oeuvre mon­ diale de la Documentation », principiile călăuzitoare : 1. Bibliografia universală va cuprinde şi cataloga cărţile, pe- rio'dicele, articolele conţinute în periodice, din orice timp, din orice ţară şi din orice materie; toate formele cunoscute de impri­ mate urmând a fi reprezentate. 2. Cataloage colective. Tot tezaurul de cărţi, conţinut în biblio­ tecile din lumea întreagă, va fi catalogat şi centralizat, pentru ca fiecare să poată şti unde găseşte depus volumul. Cataloagele co­ lective naţionale vor forma staţiunile unei reţele mondiale şi vor fi centralizate în Repertoriul Bibliografic Universal. 3. împrumuturile internaţionale. O convenţie internaţională va determina condiţiunile de împrumut delà ţară la ţară, cum şi garanţiile şi controlul necesar. 4. Serviciile fotografice, vor da în toate bibliotecile din lume, posibilitatea realizării copiilor necesare, după operele rare. 5. Biblioteca Mondială, cuprinzând colecţiunile internaţionale ale secolului al XX-lea, va fi completată cu o « Enciclopedie Mondială Comparată » şi corespunzând nevoilor imense ale cea­ sului de faţă. Planul Enciclopediei Mondiale se poate rezuma astfel: pentru fiecare chestiune ridicată în unul din articolele marilor enciclo­ pedii vechi şi moderne, se va deschide un dosar. Toate dosarele grupate alfabetic în clasoare verticale, vor constitui « Enciclopedia Mondială ». Metoda de urmat o dă clasificarea universală, întărită într'un cod universal de metode catalografice, care va unifica toate siste­ mele, dar va ţine pe primul plan catalogul englez, francez şi cel german, cuprins în clasicele « Instruktionen fur die alphabeti- schen Kataloge der Preusischen Bibliotheken ». Iată perspectiva uriaşă care se deschide în politica mondială a cărţii şi munca zdrobitoare, care trebueşte întreprinsă în lumea întreagă, pentru coordonarea materialului intelectual universal. Dr. I. FR. BOTEZ

DESENE ANIMATE Nu este de loc exagerat să considerăm filmul « Albă ca zăpada şi cei şapte pitici » — realizarea lui Walt Disney — drept un mo­ ment foarte important al cinematografiei şi punctul de plecare al unei noi viziuni în arta cinematografică. Spunem punct de plecare pentrucă deşi « Albă ca zăpada şi cei şapte pitici » este o incontestabilă mare realizare, ea nu trebue privită ca o încheiere a unor străduinţi mai vechi, ci ca o primă tratare de ansamblu a unor probleme care până acum nu erau examinate decât separat sau într'un cadru limitat. Desenele animate îşi au şi ele micul lor istoric. Astfel se pare, că ele nu au fost străine de preocupările lui Leonardo da Vinci, al cărui geniu a atacat cele mai felurite şi mai îndrăsneţe probleme. învăţatul Newton, în celebra sa experienţă a recompunerii luminii albe prin rotirea unui disc care cuprinde colorile spec­ trului solar, ne desvălue o preocupare analoagă desenurilor animate. Abatele Mollet, care a trăit în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, pomeneşte în lecţiunile sale de fizică experimentală de desenurile animate. Dr. Paris imaginează în anul 1823 un aparat foarte simplu —, o jucărie am putea spune —- pe care îl numeşte Thaumatropul, adică minunea rotitoare. Fizicianul Antoine Plateau inventează în 1831 Fenakistoscopul alcătuit din două discuri care se învârtesc în sens invers: prin fantele echidistante ale primului disc, observatorul priveşte o suc­ cesiune de desenuri schiţate pe discul al doilea, primind impresia mişcării imaginilor. Zootropul nu este altceva decât Fenakistoscopul uşor modificat. Tachyscopul, datorit lui Anschiitz şi construit în anul 1889 funcţionează electric. In mijlocul tuturor acestor încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, se cuvine să relevăm Praxinoscopul lui Emile Reynaud, brevetat în 1882, care oferă, prin intermediul unei bande purtă­ toare de desenuri şi a unui sistem de oglinzi, o succesiune de ima­ gini mişcătoare întru totul comparabile desenurilor animate. Emil Reynaud a avut chiar curajul să creeze, în anul 1892, un teatru optic, care a funcţionat până în anul 1900 în muzeul Grevin delà Paris, şi unde publicul de atunci a avut prilejul să cunoască primele imagini mişcătoare. Dar adevăratul început al desenurilor animate este fixat la 17 August 1908, când francezul Emil Cohl a prezentat la Teatrul Gymnase « o nouă aplicaţie a cinematografului ». Anul trecut împlinindu-se treizeci de ani, această dată a fost comemorată în mod oficial. Emile Cohl se numea în realitate Emile Courtet şi era născut la Paris, la 4 Ianuarie 1857. El fusese elevul lui André Gill şi lucrase la Gaumont în calitate de creator de trucuri, de caricatu­ rist, de prestidigitator şi de scenarist. Primul său film, intitulat Fantasmagorie, avea o lungime de 36 m şi dura un minut şi cincizeci şi şapte de secunde. Filmul fusese realizat prin cinematografiere, imagine cu imagine, a unei succesiuni de desenuri. Evident, imaginile erau schematizate, dar nu e mai puţin ade­ vărat că toate elementele de mai târziu ale desenelor animate figurau în această interesantă încercare. In anul 1909, se proiectează în Statele Unite filmul Gertie the dinosaur, făcut tot de Emile Cohl în colaborare cu o casă străină. Munca lui Cohl era considerabilă şi e bine să o apreciem dacă socotim cadenţa de 16 imagini pe secundă (astăzi ridicată la 24 imagini pe secundă). Un film de 10 minute trebuia să numere 9.600 de imagini, executate de mână; o bobină (aproximativ 300 m) reclamă 14.400 de imagini. Emil Cohl a murit în mizierie, iar avântul cinematografului propriu zis a aşternut cu repezeiune uitarea peste străduinţele şi importantele sale încercări. Iată însă că desenele animate renasc şi să nu fie de mirare dacă în curând vor ocupa un loc de seamă în producţia cinemato­ grafică. Deocamdată cererile pieţei au ajuns să fie cu mult mai nume­ roase decât capacitatea de producţie a studiourilor. Faptul că filmele de acest gen se adresează tuturor gusturilor şi tuturor vârstelor, precum şi unei anumite naivităţi de bună calitate care, din fericire, trăieşte proaspătă în sufletul oamenilor, face ca ele să fie cerute mereu mai mult şi mereu mai insistent. In aceste filme fantezia se află la largul ei, şi asociată cu extraor­ dinarele mijloace technice, este capabilă să se mişte pe gama bogată a tuturor inventivităţilor. Chimia, acustica, optica, electricitatea, mecanica de precizie, supraimpresiunile, tehnica colorilor, iluzia reliefului, toate ace­ stea sunt într'o largă şi inteligentă măsură puse la contribuţie în filmul desenurilor animate. Un gust artistic rafinat ridică de multe ori sentimentul spectatorului până la adevărată încân­ tare. « Albă ca zăpada şi cei 7 pitici », sub raportul noutăţilor tehnice, nu reprezintă nimic nou, faţă — de pildă — de Silly Sympho­ nies. « Albă ca zăpada » este numai un efort de mai mare anvergură; o vastă sinteză a tuturor mijloacelor de care dispune în prezent cinematograful şi o viziune « în mare ». Câteva date: Scenariul a fost conceput în anul 1933, iar crearea personajelor, alegerea decorurilor, decuparea lor a durat mai bine de un an şi jumătate şi au costat 250.000 de dolari. Animarea filmului a necesitat încă doi ani. Şase sute de lucră­ tori, perfect disciplinaţi, au lucrat fără întrerupere. Animatorii au desenat două milioane de imagini, din care n'au fost reţinute în cele din urmă decât 130.000. Filmul a fost tras în mai multe versiuni şi trecerea delà o ver­ siune la alta a cerut înlocuirea a 15.000 de imagini. In sfârşit filmul în întregime a costat 1.500.000 dolari. Intre aparatele speciale utilizate în acest film, unul a costat 75.000 dolari. Tehnica desenurilor animate, enunţată sumar, pare extrem de simplă; dificultăţile cele mari sunt de amănunt. Artistul desenează la început o serie de imagini principale, care înfăţişează personajele, atitudinile lor importante şi scenele fundamentale. împreună cu echipa de lucru examinează cartoanele, care for­ mează schiţa elementară a filmului. Intervin apoi nenumăraţi desenatori, cari introduc imaginile intermediare; acele treceri succesive care trebuesc să dea impresia mişcării. Unui lot de lucrători le revine sarcina decorurilor. Alţii prepară cantitatea şi nuanţele cerute de film. Aici sunt de luat o infinitate de precauţiuni. Când părţile componente au fost întocmite, atunci se procedează la fotografierea lor într'o ordine anumită. Pe o masă, într'un tipar fix, desenurile se înlocuesc unele cu altele, iar aparatul fotografic, aşezat vertical, le înregistrează. Cadenţa filmului rulat trebue să fie de 24 de imagini pe secundă; atâtea reclamă durata impresiunilor retiniene. Filmul fiind sonorizat, apare o nouă serie de dificultăţi; sin­ cronizarea gesturilor cu sunetele care îl însoţesc. De cele mai multe ori se scrie întâi muzica şi apoi se construesc imaginele în ritmul pe care îl reclamă accentele muzicale. Incorporarea imaginilor, melodiei, constitue o muncă dintre cele mai migăloase. In legătură cu filmul lui Walt Disney, « Albă ca zăpada », este interesant să relevăm un învăţământ şi o curiozitate. Piticii şi animalele au fost create de libera fantezie a lui Disney şi lucru ciudat aceste figuri sunt extraordinar de vii, surprinzător de fireşti. Dimpotrivă, « Regina », « Albă ca zăpada » şi « Prinţul » au fost schiţate de Disney după imaginile fotografice executate prin fil­ marea unor actori reali. Aceste personaje — toată lumea a observat — au fost mai puţin reuşite; o fixitate a ochilor, o tremurare nefirească a buze­ lor, gesturi sacadate. Artistul, prizonier al realităţii, a izbutit, în această parte — contrar aşteptărilor — mai puţin. Creaţiile exclusive ale fanteziei au fost incomparabil mai vii.

* * # Se pare, totuşi, că atelierele Disney posedă şi anume secrete de fabricaţie; amănunte tehnice excepţional de importante. Cine nu le-a văzut şi nu le-a practicat, nu le poate realiza chiar dacă îi sunt încredinţate verbal sau puse la dispoziţie negru pe alb. Aceste « secrete » au fost cumpărate, pe o sumă însemnată de europeni, cu prilejul călătoriei lui Disney în Europa. Pe conti­ nent însă nu s'au putut obţine exact aceleaşi rezultate ca cele obţinute de casa Disney, deşi europenii s'au conformat indica- ţiunilor primite. însemnează deci că deşi problema în principiu, este foarte simplă, în realitate necesită o îndelungată şi subtilă practică. Oricum ar fi, « Albă ca zăpada şi cei Şapte pitici » este un eveniment şi deschide cinematografului perspective cu totul noi şi minunate.

AL. MIRONESCU CRONICA MUZICALĂ

FILARMONICA. WEINGARTNER. IONEL PERLEA. CONCERTUL DE COMPOZIŢII ROMÂNEŞTI. RECITALURI: RODICA SOUTZO. IRINA LĂZĂRESCU, I. CRISTESCU, ETC. încă un oaspete ilustru a fost adus în România de Filarmonica noastră. Consideraţiile cari au determinat direcţia întâiei instituţii muzicale să aleagă pe d-1 Felix Weingartner dintre somităţile străine, nu au fost numai de natura prestigiului creat de îndelunga activitate a maestrului dirijor german, ci mai ales de veritabilul său temperament de animator al orhestrei, de muzician pentru care efectul impresionant nici nu există; d-1 Weingartner trăeşte viaţa sunetului în interiorul ei. Fugind de apele înşelătoare şi policrome ale melodiei şi armoniei, ale căror valuri exterioare lovesc şi fură atenţia înainte de a te purta spre vâltori, d-1 Wein­ gartner strânge emoţia unui întreg imperiu de reflexe şi jocuri de suprafaţă în cochilia răsucită şi complexă a sufletului, aşa cum scoica marină amplifică şi eternizează murmurul de sus al fur­ tunilor. De aceea totul pare temperat, sobru, atunci când îl as­ culţi pe d-1 Weingartner. Lumea descântecelor e strânsă parcă într'o formulă pe care o rosteşte orhestra, a cărei ureche e parcă lipită de inima dirijorului muzician. Numai dânsa aude taina unică; după aceea şi noi ne împărtăşim din ea şi-i repetăm ecoul, înlănţuirea aceasta de sugestii delà dirijor la orhestră şi delà ea la public, e fără întrerupere. Nu sunt goluri şi verigi căzute. Sim­ ţind vraja lângă dânsa, orhestra Filarmonică, desăvârşit instruT ment de tălmăcire, a primit cercurile de rotire a baghetei cu bu­ curia unui început de miracol. Rotirile nu erau însă numai des­ cripţii în aerul melodic al Ateneului Român. Ele aveau sensuri simbolice, oricât de imperceptibile păreau, aşa cum o simplă cută pe faţa unui erou mărturiseşte atâtea evenimente lăuntrice. D-1 Weingartner a avut un program pur renan sub mână. Egmont, Simfonia IlI-a şi a IV-a de Beethowen. Cât de puternic era evocată viaţa eroică a lui Egmont, prin uvertură ! Pasiunea pentru libertate vibra intens în magistrala interpretare a ilustrului conducător german. Egmont, Werther-ul gentilom al lui Goethe, a entuziasmat pe Beethowen, care în 1809 scrie uvertura şi an­ tractele după piesa marelui poet, publicată prin 1788. Liszt vede în Egmont o prevestire a viitorului muzical componistic, germenul poemului simfonic. Oare cum titanul să nu fi fost subjugat de imaginea lui Egmont care păşeşte ferm în mijlocul tuturor pericolelor, liber, cu frun­ tea sus ? Iată mărturisirile mândre a lui Egmont făcute secretarului său Richard : « Am ajuns sus, dar pot şi trebue să mă mai înalţ. In mine simt nădejdea, curajul şi puterea. încă nu am atins cul­ mea creşterii mele. Dacă odată o voi ajunge, o să mă ţin tare şi fără să tremur. Dacă va trebui să cad, să fie ca un tunet, un vârtej, sau chiar ca un pas greşit care să mă asvârle în prăpastie ». Lim­ bajul acesta e dârz, iar declaraţia pe care Egmont o face ducelui de Alba în favoarea libertăţii, captivează pe Beethowen conside­ rând acest protest ca o pornire contra ocupaţiei străine. Compozitorul urmează strict indicaţiile piesei lui Goethe. Când partitura era altădată prezentată în vreun concert, ea era prece­ dată de o lămurire, de un comentariu al lucrării poetice. Beethowen era mulţumit de tovărăşia explicativă, mai ales că a purtat tot­ deauna un respect adânc lui Goethe. Uvertura Egmont nu are o formă consacrată a genului. Ea cuprinde libertăţi, şi se apropie mai mult de preludiu, extras din însăşi natura intimă a piesei. Egmont prepară oarecum apariţia poemului simfonic, ceea ce ex­ plică în parte admiraţia lui Liszt pentru lucrare. Simfonia IlI-a de Beethowen a căpătat datorită d-lui Felix Weingartner caracterul ei de glorificare, nota înalt eroică şi gândul iniţial al geniului nefericit pentruNapoleon, iscălitorul tratatului delà Campo-Formio, victoriosul delà Marengo şi conducătorul expedi­ ţiei din Egipt. D-l Weingartner a lăsat totuşi fantaziei noastre Hbertatea de a alege imaginile şi sufletului de a încerca sentimen­ tele, fără a-1 strivi sub o interpretare dictatorială. Viziunea unui car funebru îndărătul căruia un convoiu de prieteni păşesc în­ tr'un doliu grav, prindea formă dureroasă, în acompaniamentul tobelor în crep şi în tristeţea notelor din urmă, abia şoptite. Scherzo-ul avea coloarea romantismului german, cu motivul cântat de oboi şi fanfara corni din trio, aducând un suflu de legendă şi o vagă profilare ca o trecere prin ceaţă a figurii împăratului. In final Beethowen ia teme originale, cu vestigii dansante din baletul « Prometheu », numai din simpla plăcere de a le trata sub formă de variaţiuni. înaintea energicului « Presto » e o sus- pensiune meditativă de un fermecător lirism; fraza e lină, ador­ mitoare şi având o linie sinuoasă de suire şi coborîre. D-l Felix Weingartner a condus de asemeni cu vioiciune, pu­ nând în evidenţă caracterul mai puţin elegiac al Simfoniei a IV-a în si bemol, şi realizând momente emotive de duioşie prin adagio-ul introductiv. Natura mozartiană a simfoniei rămânea nealterată. Scherzo-ul ritmic a sunat sub intenţiile fericite ale venerabilului maestru nervos şi plin de surprizele contratimpilor, iar trio-ul încredinţat instrumentelor de vânt, căpăta un farmec şi o prospeţime de ră­ sărit de zi. Cu aceeaşi bucurie vom aştepta pe d. Weingartner şi în sta­ giunea viitoare la Filarmonică. D-sa are în România sinceri admiratori, care vor şti întotdeauna să răspundă artei mari reali­ zate de superiorul său talent, cu un entuziasm viu ce nu s'a dezis niciodată. Un concert simfonic de o egală bogăţie emotivă a fost seara delà Ateneul Român când a dirijat d-1 Ionel Perlea, Simfonia IX-a de Beethowen şi Simfonia Surpriza de Haydn. O exemplară mu­ zicalitate şi o ştiinţă a reliefărilor tematice în mod expresiv, sunt calităţile de frunte ale tânărului şef de orhestră român. Ele au fost prezente în superioara interpretare a Simfoniei a IX-a, unde corul Societăţii « Carmen » şi-a îmbinat dramatic vocile cu orhestra, pentru celebrarea acelei bucurii divine şi inaccesibile visată de titan. Ne pare rău că suntem obligaţi de stereotipia calificativelor şi a elogiilor, ca să întrebuinţăm şi faţă de d-1 Ionel Perlea un identic vocabular cu acela uzitat pentru muzicanţii obişnuiţi. Pentru dirijorii mari, distinctivi cum e d-sa, s'ar cuveni o născocire de nou limbaj, alţi termeni de apreciere. E de altfel uşor de observat cum mae­ stria unui artist reduce comentariul critic. Ele sunt mai întot­ deauna invers proportionate. In faţa perfecţiunii, nu se cade decât să taci sau să ridici omagiul sub formă de poem. Simfonia IX-a e ultima; totuşi ea a fost purtată sub fruntea lui Beethowen aproape 30 de ani. Mărturie stau caietele sale de încercări, în care sunt schiţate motivele marei .simfonii. întâia execuţie a capod'operii beethoweniene a avut loc la 7 Mai 1824, dată semnificativă în Istoria Muzicii, când nefericitul geniu nu mai auzea aproape de loc şi abia mai putea să cetească notele va­ riaţiilor pe valsul lui Diabelli. Simfonia IX-a e scrisă într'o că­ suţă din mahalaua Landstrasse din Viena. Cartierul era pustiu. Toamna ruginise copacii. In tristeţea anotimpului imnul bucuriei se revărsa însă. Acolo Beethowen hotărăşte Allegro-ul final întru preamărirea divinei voioşii şi a fraternităţii omeneşti. Allegro mae­ stoso în re minor e grandios şi tragic prin fraza cromatică a coar­ delor în tremolo, ridicată ca un murmur de furtună peste cân­ tecul instrumentelor de vânt. Scherzo vivace e plin de spirit şi strălucire, e însorit, primăvăratec ca o speranţă aproape de împli­ nire. Tema se iveşte ca un răspuns fugat după 4 măsuri. Prestoul- în 2 timpi din mijlocul scherzo-ului, e de o sătească bună dis­ poziţie. Motivul se desfăşură pe o pedală căzută când pe tonică, când pe dominantă, ca un acompaniament de contratemă. Cântecul e reluat de oboi. Adagio-ul cuprinde variaţiuni or- hestrale, iar în Final se amintesc toate celelalte părţi ale simfo­ niei înainte ca orhestra să anunţe imnul bucuriei. Un recitativ al baritonului solo anunţă intrarea vocilor. Datorită înţelegerii excepţionale a d-lui Perlea, execuţia Simfoniei a IX-a s'a bu­ curat de intense accente de frenezie şi de libertate, de pasiune deslănţuită pentru dreptul de a-şi iubi aproapele. Un grup talentat de compozitori tineri şi-a luat răspunderea de a organiza un concert de muzică românească ia Ateneul Român, fără niciun sprijin mai serios decât o prefaţă bine gândită la pro­ grame şi iscălită de d-1 Mihail Jora. D-l Teodor Rogalschi, mu­ zician care a trecut şi d-sa prin calvarul aşteptării unei prime audiţii de lucrare proprie, a pus orhestra Radio la dispoziţia ini­ moşilor ucenici în ale frumosului, cu o bunăvoinţă demnă de toată admiraţia noastră. Atât timp cât a fost la îndemână, s'a lucrat spornic şi cu tragere de inimă, iar orhestra şi-a dat tot concursul pentru a-i ajuta pe « băeţi » să se poată afirma. S'au prezentat lucrări de iscodire pe terenul virgin al modernismului şi de curată tradiţie. Oricât am fi de pretenţioşi şi de căutători de pete în soare, sub­ liniind influenţele, ceea ce am ascultat la audiţia românească delà Ateneul Român, a fost de bună calitate componistică şi cu se­ rioase garanţii de durabilitate prin construcţia riguroasă a pie­ selor simfonice. Bine înţeles, în sala Ateneului au asistat vreo două sute de melomani sau cointeresaţi moralmente la manifestarea artistică. Au venit confraţii. Cu greu mă pot stăpâni de a-i pomeni aici. Toţi domnii critici erau prezenţi. Concertul prin importanţa lui şi curiozitatea stârnită marchează o dată în mişcarea muzicală româ­ nească. El a fost condus de d. Constantin Silvestri cu o măestrie neobişnuită la un dirijor în vârstă numai de 26 de ani. Audiţia s'a deschis cu o uvertură de Filip Lazăr « Mu­ zică pentru Radio » scrisă în registru mediu mai mult, ca să sune bine la microfon. Compoziţia sufere de fericite remini­ scenţe din concerto « grosso ». Inspiraţia defunctului creator e bine susţinută, expozeul melodic are o francheţe care te « prinde » imediat într'o reţea de duioşie, predispunându-te spre o senină contemplare interioară. A urmat concerto No. 1 de Const. Sil­ vestri, operă virtuoasă de căutări armonice cu efect inedit, greu de admirat şi iubit dintr'odată, însă cu atât mai preţuită prin di­ ficultatea de a o cuceri imediat... Un compozitor ardelean măcinat de un profesorat arid la Tg. Mureş, e d-l Zeno Vancea, premiat « George Enescu », dar necântat şi d-sa şi necunoscut publicului, ca majoritatea compozito­ rilor noştri tineri. Trei dansuri groteşti, aduceau un uşor parfum de plaiuri româneşti, de rusticitate şi de umor. Nu trebue să ne întrebăm dacă aceste schiţe simfonice au plăcut sau nu. Impor­ tant e că d-l Zeno Vancea ştie să tălmăcească programatic impre­ siile unor lecturi poetice şi să le dea o sugestivă formă muzicală dramatică. Cred că acest dar se cuvine să-1 preţuim la tânărul creator ardelean. D-l Emanoil Elenescu, credincios ideii tradiţio­ nale, s'a prezentat cu « Rapsodia pentru violină şi orhestră » îmbibată de slavism de speţă pură, dar cu o tematică românească dintre cele mai popularizate şi unde « Sârba popilor » perimată capătă o nouă strălucire graţie măestritei şi uşor aparentei tratări orhestrale. Cu totul originală şi ieşită din cadrul oarecum na­ ţional al programului, « Fantazia Simfonică » a muzicianului poet N. Brânzeu părea o floare stranie într'un câmp de colori dragi şi sălbatice. « Fantazia Simfonică » a d-lui N. Brânzeu te înfăşură con­ tinuu în vrajă, în poezie. Ea se revarsă fără încetare, din ar- monia-i rafinată, şi din nobleţea temelor. Poate că Wagner, Franck nu sunt străini de aceste miraje lirice, dar oricum, intervenţia lor nu e flagrantă. Programul bogat şi interesant s'a încehiat cu superba, stră­ lucita adaptare pentru orhestră a « Bagatelei » de Scărlătescu, da­ torită talentatului Theodor Rogalschi. Transplantarea lucrării pline de vervă şi joc ritmic nu a suferit, fiind trecută delà vioară şi pian la orhestră. înfruntarea de timbre, dialogurile, imitaţiile, completau caracterul de dans al « Bagatelei ». D. Theodor Ro­ galschi în privinţa darului minunat şi expresiv al orhestraţiei se poate asemăna cu Maurice Ravel. D-ra Rodica Soutzo a izbutit în recitalul d-sale de pian delà Sala Dalles să ne intereseze şi să ne emoţioneze pe alocuri. Piesele grele din program au slujit concertistei să ne arate ce mijloace tehnice posedă şi cum a ştiut să le rezolve fără eforturi vădite. D-ra Soutzo e o virtuoză împlinită. Un progres tehnic dus prea departe ar putea să-i dăuneze, întrecând, acoperind frazarea şi gândirea muzicală. De obiceiu pianiştii nu ştiu să conducă pa­ ralel studiul mecanic cu expansiunile lirice. Ori de câte ori se petrece o diferenţiere, crescând una dintre facultăţi în detri­ mentul alteia, interpretarea sufere. La d-ra Soutzo nu s'a ob­ servat o asemenea discontinuitate. Beethowen (sonata în mi major op. 109). Variaţiuni pe imnul englez. 4 Sonate de Scarlatti, Chopin Scherzo în si bemol, Cam- panella şi Lejierezza de Liszt, iată un program de mare încer­ care, pe care concertista 1-a traversat stăpână pe sine, dar par­ ticipând liric la momentul oportun. D-ra Irina Lăzărescu, cu înclinaţii pianistice spre modernism, a ştiut să ne intereseze în cel mai înalt grad prin interpretarea elevată a lui Strawinsky, Casella şi Andricu. Din necunoscute motive, activitatea muzicală a acestei instru­ mentiste excepţionale e mult prea redusă pentru meritele sale. Ce mister închide drumul spre consacrare celor mai chemaţi dintre elementele tinere ? Cu un similar curaj, d. Ion Cristescu ne-a oferit un recital de rezistenţă la sala Dalles. Sonata de Liszt a fost punctul culminant al serii. D. Cristescu e un talent care aspiră din răs­ puteri la recunoaştere. întrebarea dacă va străbate până la locul râvnit ne vine pe buze şi când ne gândim la d-sa. Concertele trec, sălile se închi­ riază, publicul nu vine, concertiştii nu ştiu ce piese le convin, şi aşa ne petrecem an după an, într'o identitate de întâmplări, serile stagiunilor, cu îngăduinţa în vârful condeiului şi cu gândul bun în intenţii, ca să putem salva şi să nu ne înşelăm cumva cu vreo părere prea grăbită. VIRGIL GHEORGHIU

ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE

Anglia. — Concertele simfonice sunt dirijate la Londra de Sir Thomas Beecham, Basil Camerun, Hamilton Harty, Adrian Boult, Malcom Sargent, Herbert Menges şi Richard Austin. S'au executat în prima audiţie următoarele lucrări simfonice: Preludiu, Arie şi Fugă de Percy Withlock, Preludiu romantic de Adam Carse, şi « Children of Lir » de Hamilton Harty. — Delà 23 Aprilie la 2 Iunie 1939 au loc la Londra festivităţi muzicale. In cursul acestor festivităţi Filarmonica din Londra va da mai multe concerte simfonice dirijate de -Sir Thomas Beecham, Henri Wood, Bruno Walter, iar Arturo Toscanini care a împlinit de curând 72 de ani va conduce şapte concerte cu orchestra B.B.C. Vor avea loc de asemeni audiţii de muzică religioasă în bise­ ricile din Londra, concerte de muzică de cameră, precum spectacole de operă la Covent Garden şi la Glyndebourne. ,

Franţa. Opera comică din Paris, pentru a sărbători aniversarea a 75 de ani, de când a fost reprezentată pentru prima oară, opera « Mireille » de Charles Gounod, a hotărît reluarea acestei opere în decoruri şi costume noi, datorite d-lui Marchand conducerea muzicală fiind încredinţată d-lui Henri Bûsser. « Mireille » va fi dat în prima sa versiune, de operă dramatică, Henri Biisser având greaua însăr­ cinare de a realiza adevărata « Mireille », după partitura originală a autorului şi a documentelor manuscrise ce i-au fost încredinţate de familia Gounod. •— Charles Munch cu concursul orchestrei Conservatorului din Paris a dat un concert, simfonic consacrat aproape în întregime compozitorilor români, având înscrise în program : Capriciu româ­ nesc de Mihalovici, Rapsodia română de Stan Golestan şi « dansuri » din opera « Oedip » de George Enescu ce a văzut lumina rampei în Iunie 1936, fiind reprezentată la opera mare din Paris: Marele compozitor şi critic muzical francez Florent Schmitt în critica muzicală publicată în ziarul « Le Temps » cu data de 18 Martie 1939, vorbind despre George Enescu şi despre opera sa « Oedip » îi consacră vibrante şi înălţătoare elogii pentru prodigioasa sa operă şi marea sa personalitate, consacrându-1 ca un muzician al întregei umanităţi. — Dinu Lipatti a repurtat un viu succes interpretând ca solist al orchestrelor concertelor Conservatorului şi Lamoureux. « Con­ certo » în mi minor de Chopin, şi Concerto în la de Liszt. — René Thomas, nepotul marelui compozitor Ambroise Thomas, în vârstă azi de 82 ani, şi care locueşte la Paris, lipsind câtva timp din capitala Franţei şi neglijând a achita la timp chiria, proprietarul i-a sechestrat mobila, şi un număr de importante manuscrise printre care se afla şi primele schiţe ale operei «Mig­ non », şi pe care le-a depozitat în beci. In urma unei acţiuni în justiţie aceste preţioase manuscrise au fost salvate de a fi distruse de şoareci şi de umezeală. — Opera Mare din Paris a reprezentat pentru prima oară opera « La Charteuse de Parme » muzica de Henri Sauguet, în decora- ţiunile pictorului Jacques Dupont şi sub direcţiunea muzicală a lui Ph. Gaubert. E interesant de remarcat că « premiera » acestei opere a coincis cu centenarul publicării romanului lui Stendhal. — Tot pe scena Operei Mari, a mai avut loc o noutate muzicală; e vorba de baletul « La Nuit Vénérienne » după comedia lui Alfred de Musset, muzica de Maurice Thiriet.

Germania. — Opera de Stat din Mûnchen, a reprezentat pentru prima oară opera « Luna » a compozitorului Cari Orff. — O săptămână internaţională de orgă va avea loc la Aachen delà 8 la 15 Octomvrie 1939. — In curând va avea loc un turneu de operă germană în Spania. — Din ordinul Cancelarului Hitler, imnul oficial al partidului national-socialist, Horst Wessel lied, din cauza caracterului său revoluţionar va trebui să fie cântat într'un tempo mai rapid. — Compozitorul Iosef Haas autor a numeroase lucrări pentru piano, vioară şi piano, violoncel, muzică religioasă, împlinind 60 ani, a fost viu sărbătorit întreaga presă germană consacrându-i-se elogioase articole asupra operii şi personalităţii sale muzicale. — Dansul « la modă » lambeth-walk a fost interzis prin decret în întreaga Germanie. Acelaşi decret interzice supuşilor germani aflaţi în străinătate oriunde s'ar afla ei şi indiferent în ce situaţie s'ar găsi de a dansa lambeth-walk. •— In Biblioteca Statului din Bremen, s'a găsit un « Faust necunoscut ». E vorba de opera compozitorului ceh Ignat Walter care a trăit în secolul al XVIII-lea.

Italia. — La opera « Reale » din Roma s'au reprezentat : Finto arlec- chino de Malipiero, « Salomea » de Richard Strauss, « Antiche danze ed arie» de Respighi si « Trittico siciliano» de Giuseppe Mule. Tripticul în chestiune e compus din 3 opere de ambianţă siciliana ; « Monacella della Fontana » « Taormina », şi « La Zol- fara ». — Cu ocazia primei comemorări a morţii lui D'Annunzio, Teatrul Scala din Milan a reluat Fedra, pentru care compozitorul italian Ildebrando Pizetti a scris muzica, şi care a fost creată în anul 1915 pe scena aceluiaşi teatru. — La teatrul de operă « Massimo » din Palermo s'au reprezentat două noutăţi « Donata » de Scuderi şi « II drago rosso » de Savag- none, ambii compozitori sicilieni. — Vittorio Gui în cadrul programului simfonic dat la Adriano, a dirijat 2 lucrări necunoscute încă în Italia : « Nenia » pentru cor si orchestră de Brahms, si Natale, pentru soli, cor si orchestră de Hugo Wolf. — Dirijorul belgian Désiré Defauv a condus la Concertul dat în sala Adriano, trei lucrări moderne «Partita» de Goffredo Petrassi, « Allegro simfonic » de Marcel Poot, şi o evocare muzicală a Americei datorită lui Francis Bourguignon.

Olanda. — Igor Markevici, a ţinut o conferinţă la Amsterdam asupra subiectului « Unde merge Muzica ? ». De asemeni La Concertge- bouw, Igor Markevici a dirijat pentru prima oară în Olanda, ultima sa lucrare simfonică « Le Nouvel Age ».

Polonia. — Tenorul Jan Kiepura, într'un interviev acordat unui ziar polonez, a declarat, că dacă nu ar fi reuşit să ajungă mare tenor, nu ar fi dorit decât să devie sau secretar de avocat sau păzitor de porci; Avocatul Oszdrowsky simţindu-se ofensat, a cerut condam­ narea lui Jan Kiepura, dar Tribunalul a achitat pe cunoscutul tenor polonez, pentru vina ce i se aducea.

Statele - Unite. — Programul concertelor întocmit de directorul muzical al Expoziţiei din New-York, suferind radicale schimbări, va apărea în curând în forma lui definitivă. In ceea ce priveşte spectacolele de operă pe care le va da Metropolitan Opera House, în cadrul expoziţiei din New-York, ele vor începe la 3 Mai a.c. cu opera Maeştrii Cântăreţi de R. Wagner. Vor urma: Aurul Rinului, Walkyria, Siegfried, Amurgul Zeilor, Trisdan şi Isolde şi Parsifal, toate dirijate de Artur Bodansky şi Erich Leinsdorf. — Ansamblul Operei Mari din Paris a renunţat la proiectul ce îl avea de a da la New-York, o serie de spectacole de operă. — Dirijorul francez Pierre'Monteux a fost angajat pe termen de 3 ani pentru a conduce orchestra symfonică din San Francisco. — Opera americană « Cynthia Parker » a compozitoarei Julia Smith, a fost reprezentată pentru prima oară la Denton (North Texas State College). — Maestrul George Enescu care se află în America din luna Ianuarie 1939, continuă cu mare succes seria de concerte apărând în tripla sa calitate de dirijor, compozitor şi violonist. Astfel a condus, orchestrele simfonice din Boston, New-York, Philadelphia, Rochester, Toronto Washington, etc. Având înscrise în program: Simfonia Haffner de Mozart, Simfonia Eroica de Beethoven, «Preludiu la după amiaza unui Faun » de Debussy; din compoziţiile sale, Suita pentru orchestră Nr. 2 şi 3, aceasta din urmă în primă audiţie executată sub titlu « Suita ţărănească ». Rapsodia română Nr. 1 şi 2, şi Simfonia Nr. 1 Din compozitorii români, maestrul George Enescu a executat « Chef cu lăutari » a tânărului şi talentatului Dinu Lipatti, şi « Suita Rustică » de Sabin Drăgoi, iar ca noutate pentru americani « Casanova » muzică de balet, a compozitorului Deems Taylor. NICOLAE MISSIR REVISTA REVISTELOR

STRĂINE

LA NOUVELLE REVUE FRANÇAISE i-er avril 1939 — 27-e année, No. 307

C. F. Ramuz, scriitorul francez cunoscut, este elveţian de origină, din cantonul Vaud. Deşi incontestabil integrat în literatura franceză de azi, el îşi păstrează distinct caracterul său de « vaudez », pe care îl afirmă încă odată în memoriile, în curs de apariţie în N. R. F., sub titlul Paris. Notes d'un Vaudois. Este aproape în tradiţia scriitorilor străini, cari au trăit multă vreme la Paris, să scrie despre acest oraş fascinant, cărţi nostalgice şi evocatoare. In literatura engleză, cel puţin, există o asemenea carte care trebue să fie considerată prin cele mai bune ale genului: Confessions of a young man de George Moore. Tot nişte confesiuni de tinereţe sunt şi aceste « Notes d'un Vaudois », în care Ramuz povesteşte debuturile sale de viaţă şi de literatură, la Paris. In aşteptarea întregii opere, care se anunţă deosebit de interesantă, dăm în traducere o pagină din primul capitol. « Trebue mai întâi să ştim ce este un Vaudez. Uşor de răspuns. E un Francez, care nu e Francez. .. E un Francez, care vorbeşte franţuzeşte fiindcă e limba lui, dar care de altă parte nu depinde în niciun fel de organismul politic, care este Franţa, aşa încât situaţia lui este particulară, întru cât se află la el acasă prin fiinţa lui spirituală, dar în acelaşi timp rămâne un străin, din punctul de vedere al situaţiei legale, întocmai ca un Bulgar sau un Chinez... ».

«... Deşi accentul nostru (al celor din Vaud) este mai slab şi mai puţin marcat (decât al celor delà Marsilia sau din Auvergne), noi atragem atenţia prin anumită inflexiune de limbaj, prin infinit de mici nuanţe, prin vorbele de care ne servim, prin mersul nostru de asemeni, prin atitudinea şi înfăţi­ şarea noastră -— toate consecinţe şi efecte ale unor lucruri foarte adânci, de care nu ne-am dat seama încă, fiindcă ne-a lipsit prilejul, şi pe care le arătăm cu naivitate. De exemplu, suntem plini de arhaisme... De altă parte, suferim de o mare improprietate de termeni, mai ales de termeni tehnici, care la Paris sunt de o mare preciziune. Limba noastră foarte adesea nu e decât aproximativă; se apropie, dar nu coincide. Este limba unui popor leneş, care e încet la gândire, şi mai încet la expresie şi care nu se exprimă decât pe jumătate, pentrucă niciodată viaţa nu 1-a obligat să strângă de aproape ceea ce vrea să spună; limba unui popor care sugerează totul şi nu numeşte nimic. Un mic popor incoativ (în sensul gramatical al cuvântului) care se preocupă mai mult de ceea ce are intenţia sau este pe cale să facă, decât de ceea ce face, ca şi cum rezultatul i-ar fi indiferent. Un popor mic, ţinut prea multă vreme la marginea vieţii, un mic popor neutru, un mic popor prea menajat, un mic popor prea confortabil instalat în obişnuinţele lui (asta cel puţin până în timpul de faţă); şi iată-1 că printr'unUl din cetăţenii săi se loveşte de o populaţia care e vie, sgârcită cu timpul său, o populaţie care e densă, în care trebue să lucrezi repede şi să spui fiecărui lucru pe numele lui...

.. . Este poate un lucru util, dar descurajator să soseşti la Paris, aşa cum am sosit eu, adică fără prea mulţi bani, fără nicio experienţă, fără nicio pro­ tecţie. Primirea e dură; ba chiar brutală. Parisul nu are menajamente pentru tine; nu se pregăteşte ca să te primească; nu poţi conta decât pe tine însuţi. Eşti la Paris, ca şi cum ai fi gol în plin câmp; simţi pe propria ta piele con­ tactul cu ceeace există; frigul, spinii, asperităţile solului. Alţii ajung aici pro­ teguiţi; ajung aşa de proteguiţi, încât nici măcar nu au conştiinţa de a fi schimbat viaţa şi mediul, ca atâţia voiajori cari, graţie bogăţiei lor, situaţiei, aranjamentelor de tot felul... se regăsesc pe ei înşişi, oriunde ar fi şi regăsesc tot ce exista în jurul lor. Există multe bătrâne englezoaice, care au făcut de trei şi patru ori ocolul pământului, fără să fi părăsit de fapt apartamentul lor din Charing Cross; toate agenţiile de voiaj şi de altfel însăşi politica engleză au avut grijă să le amenajeze dinainte la fiecare etapă a călătoriei, un alt Charing Cross, cu tenis, jurnale, personal de serviciu, limbă, mobilă, obi­ ceiuri, oră de lunch, care continuă să fie exact acelaşi lunch pe toată întin­ derea globului. Nu astfel se petreceau lucrurile pentru bietul băiat, care eram eu. Nimic nu se transformă pentru el. El găseşte un Paris, care este aşa cum este şi care este în acelaşi timp foarte aproape de el şi foarte departe, foarte amical şi foarte aspru; şi în timp ce cu o parte a fiinţei lui aderă per­ fect la acest Paris, cu cealaltă parte nu ştie ce să facă şi cum să se situeze ». * In acelaşi număr, o prietenă a poetului rus Maîakowski, d-na Eisa Triolet, publică amintiri inedite despre acest straniu personaj, sinucis în condiţii nici până azi clarificate, acum 9 ani. Influenţa poeziei lui Maîakowski, ca şi a lui Essenin, se face şi la noi sim­ ţită în lirica noastră tânără şi cel puţin pentru acest motiv articolul d-nei Triolet, din care transcriem mai jos câteva pasaje, merită să fie menţionat: « Mergeam la şcoală. Maîakowski, care era încă elev la Bele-Arte, crăpa de foame şi făcea parte dintr'un grup ce avea să fie numit mai târziu « futurist » şi care pe atunci începea .să lanseze svonul că Maîakowski era un poet de geniu, înainte chiar de a fi scris vreun rând. « Acum — îi spune Burlink, cel mai în vârstă dintre ei, un personaj chior, purtând redingotă... — acum e treaba ta să ai într'adevăr geniu... ». Maîakowski începu să scrie. II întâlnisem la nişte prieteni. Mi se păruse gigantic, de neînţeles şi in­ solent. Aveam 15 ani şi mi-era frică de el. După câte-mi amintesc, tocmai vânduse unui editor marele lui poem « Revolta obiectelor », despre care nu mai găsesc nicăieri nicio urmă — poate că i-a schimbat titlul. Fapt e că avea oarecari bani şi că se « echipase » la iuţeală : îi ceruse mamei lui (biata femeie !) să-i facă o bluză galbenă ca lămâia, care-i venea până la brâu şi pe care o purta fără cordon şi cu o cravată neagră mare. Un joben, un pardesiu elegant şi un baston îi completau echipamentul. Astfel gătit se fotografiase şi mai am şi astăzi încă o carte poştală, cu următorul titlu : futuristul Vladimir Maîa­ kowski. In felul acesta se prezentă la mine acasă, la bravii mei părinţi burghezi. Nu-mi amintesc cum s'a petrecut prima vizită, ţin doar minte că servitoarea era înspăimântată. Nu împlinisem încă 16 ani, dar opuneam cu atâta incon­ ştienţă senină părinţilor mei, tot ceea ce prietenul meu Maîakowski avea excepţional, încât obosiţi m'au lăsat în pace, iar Maîakowski a fost mai mult sau mai puţin adoptat în casa noastră ; îl opream la cină şi îl lăsam sase insta « leze la mine pentru a lucra acele desene, cu care pe atunci îşi câştiga existenţa. Venea aproape în fiecare zi, era de o politeţă desarmantă cu mama, nu spunea decât strictul necesar în prezenţa tatălui meu şi aproape că izbutea să-i facă să ierte strania lui bluză galbenă. Când nu mă găsea acasă, îşi lăsa cartea de vizită, mare ca o pagină de roman, cu numele imprimat cu litere galbene pe toată întinderea cartonului. Mama îi dădea totdeauna înapoi cărţile de vizită, spunându-i : « Vladimir Vladimirovici, ţi-ai uitat firma ». Maîakowski îmi făcea curte, vorbea foarte puţin şi mormăia mereu câte ceva cu subite izbucniri de voce, poate pentru a verifica un vers. .. Nu eram de loc atentă la acest travaliu interior, care se petrecea alături de mine şi abia dacă băgăm de seamă că Maîakowski era un poet. Adesea îmi cerea să cânt la pian, iar el se tot plimba prin casă, la nesfârşit, gesticulând...

Abia un an mai târziu, într'o seară de vară, la ţară, aproape de Moscova, am « auzit » pentru prima oară versurile, pe care le recita pentru el singur. Mergeam unul lângă altul în întunerec, pe o largă alee neluminată... Maîakowski absorbit, vag, spuse brusc, cu voce tare, versuri pe care nu Ie voiu cita, pentrucă nicio traducere nu poate să redea răscolitorul lor pate­ tism. De altfel toate versurile lui Maîakowski mi se par perfect intraductibile. Mă oprisem împietrită; îmi dădeam seama în acea clipă că Maîakowski scria versuri şi că aceste versuri îmi plăceau până la patimă. .. « Aha ! spuse Maîakowski cu un fel de triumf dispreţuitor, îţi place ? » Şi târziu, în noapte, înaintea verandei unei viile, Maîakowski mi-a cetit versurile lui... Eram nebună de emoţie, descoperind un lucru pe care-I avu­ sesem lângă mine şi pe care-1 ignorasem complet...

... Poemele acestea care azi sunt clare pentru toată lumea, ca vorbele limbii materne, nu erau de sigur clare la epoca despre care vorbesc. De altfel primele poeme ale lui Maîakowski, cele din roi2, sunt poemele ceîe mai obscure. Maniera lui de a suplini insuficienţa punctuaţiei, tăiend liniile, abreviaţiile lui, laconismul, construcţia nouă a frazelor, crearea de cuvinte noi — prea era mult... Dar Maîakowski ne dădea în acelaşi timp cheia poeziei sale : vocea. Căci poezia lui e făcută ca să fie cetită cu glas tare. Şi el însuşi, în sute şi sute de seri, prin toată Rusia sovietică, şi-a purtat la dreapta şi la stânga poemele, cetindu-le cu o voce, pe care o imită toţi cei ce l-au auzit şi care la rândul lor o propagă şi astăzi.. . Poezia lui Maîakowski a cu­ cerit Rusia, cum cucereşte focul o pădure...

. . . Nu am asistat la ascensiunea lui Maîakowski spre glorie. Când m'am întors la Moscova în 1925, această glorie exista. II recunoşteau pe stradă trecătorii, birjarii... Se murmura în dosul lui: « TJite-1 pe Maîakowski, uite-1 pe Maîakowski...». Autografele, adulaţia.. . Tinerimea cu el şi pentru el... Colaborează la un număr considerabil de jurnale şi reviste. Dar lupta pe frontul literar continuă cu înverşunare. Maîakowski nu cedează, îşi apără poziţiile, poezia. . . In 1923 scrie « Despre asta », unul din poemele lui de iubire, cele mai remarcabile prin formă, prin măestrie. Nu lucra niciodată la birou, cu tocul în mână. Lucra pretutindeni, de dimineaţă până seara. Pe stradă, rătăcind ore întregi, stând de vorbă cu oa­ menii, mâncând, făcând curte femeilor. . . Orice ar fi făcut, lucrul lui continua paralel în mintea lui. De aceea era atât de sumbru, preocupat şi taciturn, de aceea legăturile şi conversaţia cu el erau atât de dificile. La începutul travaliului său poetic, îşi scria, dacă se poate spune, toate poemele în cap, pe dinafară. Un vers pe care îl transforma de zece ori, de o sută de ori, suferea toate aceste schimbări în capul lui; ştergea, schimba, scria din nou în minte un poem de 1500 de versuri, ţinând perfect minte fiecare versiune. Iar ceea ce aşternea în sfârşit pe hârtie, era copia ultimei ciorne, după o serie de ciorne, la care lucrase uneori luni întregi... Memoria lui era prodigioasă. Ştia pe dinafară nu numai întreaga lui operă (mai multe volume) dar volume întregi de poezie veche şi contimporană.

...într'o zi mi-a venit vestea prin telefon: Maîakowski se omorîse în ajun, la 14 Aprilie 1930, cu un glonte în inimă. Moarte instantanee. Reproduc aci scrisoarea ce a fost găsită lângă el:

« Tuturor, Dacă mor, nu acuzaţi pe nimeni. Nu vreau cancanuri. Defunctul a avut oroare de ele. Mamă, surori, camarazi, iertaţi-mă, nu este o soluţie (nu o recomand nimănui) dar pentru mine altă ieşire nu era. Lili, iubeşte-mă ! Camarade Guvern, familia mea este Lili Brik, Mama, surorile mele şi Veronica Vitoldovna Polonskaia. Dacă le faci viaţa posibilă, îţi mulţumesc. Poemele începute i le dau lui Brik. Cum se zice « Incidentul e închis ». Barca iubirii s'a rupt în viaţa curgătoare. Sunt chit cu viaţa. Inutil să trec în revistă durerile nefericirile "şi greşelile reciproce. Fiţi fericiţi ».

ESPRIT

i-er mars 1939 — 7-e année Nr. 78

Contele Sforza publică sub titlul « Pie XI, l'homme » un articol despre ibstul Papă, pe care 1-a cunoscut personal. Cum poziţia politică a contelui Sforza este bine cunoscută, acest articol prezintă mai mult un interes docu­ mentar decât ideologic şi numai din acest punct de vedere, trebue citite pa­ sajele pe care le traducem din articolul său. « Ce 1-a îndemnat pe Pius al XI-lea să încheie un acord formal cu Statu^ Italian sau mai exact, cu regimul Fascist ? Răspunsul nu se poate găsi decât în personalitatea lui Ahille Ratti, aşa cum ea a fost formată de atmosfera so­ cială în mijlocul căreia a trăit la Milano şi apoi, prin scurta sa experienţă ca^ Nunţiu la Varşovia. Cum foarte adesea l-am întâlnit în adolescenţa şi tinereţea mea atât în casa părinţilor mei cât şi în casele înrudite cu a noastră, pe acela care avea să devină mai târziu Pius XI şi care pe atunci nu era decât demnul şi cultul Prefect al bibliotecii Ambrosiana din Milano, şi cum am avut mai târziu multe întrevederi politice cu el, e posibil să pot vorbi despre el cu o cunoa­ ştere mai directă decât cei mai mulţi apologeţi şi critici ai săi. Ahille Ratti unea cu iubirea lui nemărginită pentru Biserică, o afecţiune reală pentru Patria sa italiană. Născut în 1857, copilăria lui fusese legănată de ecoul de bucurie al Lombarzilor liberaţi în sfârşit, în 1859 de sub jugul « tedesc ». La noi, în fostul ducat al Modenei, o bună parte din vechiul cler rămăsese cum se spune în italieneşte, austriacante ; raţiune în plus, pentru noi tinerii, ca să iubim şi să admirăm pe prelatul sportiv, care simţea atât de mult Italia, în poeţii ei, în tradiţiunile ei, în unitatea ei istorică şi morală. Dar, fiu de industriaş, devenit om de carte, Monseniorul Ratti nu ştia să reducă la modesta lor valoare inconvenientele care se aliază pretutin­ deni, totdeauna, cu plenitudinea libertăţii politice. Despre tulburările care avuseseră loc la Milano în 1898. . . Ratti ne vorbea încă zece ani mai târziu, ca despre nişte scene scandaloase. Ceea ce mai ales îl lovise şi îl neliniştise pe Ratti în pretinsele turburări delà 1898 fusese faptul că un preot de con­ duită morală şi doctrinară ireproşabilă, don Albertario se găsise de partea celora pe care conservatorii de atunci îi numeau « roşii ». Acest Albertario era în realitate, împreună cu Toniolo, profesorul meu de drept la Universi­ tatea din Piza, unul din precursorii democraţiei în Italia. Toniolo mergea în fiecare dimineaţă în zori, să se împărtşească în biserica Cavalerilor din. Piza, biserică ale cărei coloane sunt încă ornate de stindardele musulmane cucerite de Cavalerii Italieni, care în veacurile XVII şi XVIII, îi vânau pe Barbari în Mediterană. Toţi studenţii, chiar şi cei mai « anti-clericali i res­ pectau pe Toniolo. Dar chiar acest bătrân savant, a cărui beatificare o cere astăzi un comitet recent format, părea puţin suspect perfectului conservator, care era Monseniorul Ratti. Toate acestea părea puţin exagerate chiar familiei mele, a cărei bună­ voinţă pentru popor nu era decât părintească, dar a cărui catolicism, amestecat cu un ciudat rest de jansenism — lucru mai puţin rar decât se crede în Italia de ieri — era mai arzător şi mai independent în acelaşi timp decât la atâţia din conservatorii acelui timp. Cred că aceste amintiri de tânăr burghez, ale cărui studii nu se îndrep­ taseră spre problemele sociale, i-au dictat lui Achille Ratti, poate în mod inconştient, în primele timpuri ale pontificatului său, neîncrederea sa în de­ mocraţia creştină, din care abatele Sturzo făcuse un partid politic important şi activ. Amintirile din Nunţiatura sa în Polonia trebue că au completat aceste amintiri. împărţise cu Polonezii veghea atroce în zilele în care intrarea triumfătoare a bolşevicilor în Varşovia părea inevitabilă — şi acest lucru îi lăsase o impresie de neşters. Numit Cardinal, dar înainte de a fi primit calota de Cardinal, a voit sâ mă vadă încăodată la Consulta, unde eram ministru al Afacerilor Streine. Ministrul care îl ajutase în mai multe rânduri, în timpul şederii sale în Polonia, care îl consultase asupra proiectului de partaj al Sileziei superioare, rămăsese pentru vizitatorul său, tânărul de odinioară cu care făcuse atâtea excursii în munţi. De aici şi sinceritatea cu care m'a desaprobat, când i-am declarat că a păstra în jurul Rusiei o reţea de sârmă ghimpată, însemnează a merge în contra scopurilor noastre, deoarece distanţa şi tăcerea ar putea să creieze o legendă şi un mit în favoarea unei lumi îndepărtate, în care Lenin era profet. I-am spus : « Nu aveţi aceiaşi credinţă ca şi mine în forţa invin­ cibilă a civilizaţiei noastre individualiste şi creştine ? » El mi-a răspuns : « De sigur, de sigur, dar — şi aici ezită un moment şi surâse — e'bine să ţinem diavolul totdeauna la distanţă ». Această frază cred că explică politica din prima parte a pontificatului său.. . Dar mai târziu, caz unic în istoria Bisericii, un Pontifice care păruse să aparţină listei Papilor politici, a Papilor abili, se transformă în 24 de ore, la vârsta la care nimeni nu se mai schimbă.

ROMÂNEŞTI

VIAŢA ROMÂNEASCĂ 1939 Anul XXXI — Nr. 4 Aprilie

într'un mic studiu despre « Arhitectura românească de azi » d-1 G. M. Cantacuzino, găseşte prilejul de a schiţa tendinţele principale ale arhitecturii contimporane, sensul lor general, concluziile ce se degajă din experienţele făcute în acest domeniu, în ultimii douăzeci de ani. Spirit deschis, dar ponderat, primind cu simpatie cele mai îndrăzneţe formule, dar corectând tot ce este în ele excesiv, d. Cantacuzino reprezintă un punct de vedere de mijloc. Observaţiile d-sale despre teoriile lui Le Cor- busier sunt deosebit de interesante, mai ales prin încercarea de a împăca aceste teorii cu « legile permanente ale arhitecturii ». Desprindem din articolul d-sale, pasajele referitoare la noua arhitectură românească: « înainte de întregire, generaţia care a condus marile înfăptuiri arhitecto­ nice, avea o atitudine arhaizantă, paseistă şi într'o largă măsură romantică. Ea şi-a acăutat temele printre cule şi case boiereşti, dar mai ales la umbra zidurilor mânăstireşti. Toată tematica era religioasă, neobyzantină şi ornamen­ tală. . . Astăzi preocupările celor cari reiau problema, întorc privirea spre lunga experienţă a geniului constructiv ţărănesc. In flora plastică a ţărănimii există în germen toate temele necesare arhitecturii româneşti. Am spus cândva că ţăranul român este cel mai bun arhitect român. El a dat toate indicaţiile de felul cum trebue armonizată o locuinţă românească cu mediul geografic, climateric şi social. Sensibilitatea lui a dat tema formelor. Pe când arhitectura bisericească este ceva încheiat în ermetismul ei, temele ţărăneşti arată drumul de urmat. Nu este vorba deci ca înainte, de o transcriere a simbolicei formelor bisericeşti în viaţa laică, ci de continuarea şi mărirea unor teme sociale puse în mod instinctiv de ţărănimea românească. Generaţia de astăzi cunoaşte România sub un unghiu nou şi mai autentic. S'au făcut cercetări pe teren. S'au inventariat şi clasat monumentele istorice, s'au organizat campanii etnografice. Arheologia, pe de altă parte, a pus în lumină imemorabila vechime a artei ţărăneşti, legăturile sale cu antichitatea şi cu civilizaţiile străine. Arta ţărănească izolată de pitorescul ei şi studiată în structura ei spirituală a apărut în toată seriozitatea ei, cerând a fi meditată. O arcadă şi un stâlp cioplit, un acoperiş ţuguiat şi o turlă nu ne mai mul­ ţumesc. E vorba de evocare, de atmosferă sau de virtuozităţi plastice, e vorba de structura spiritului românesc, de înţelegerea ritmului său şi de desvol- tarea lui pe un plan social. Noi nu mai punem cuvântul « stil » înainte. Nu suntem în căutarea propriu zisă a unui stil. Căutăm, în urma experienţei funcţionale, să stabilim o metodă de construcţie în armonie cu realitatea so­ cială românească. S'a vorbit şi se vorbeşte foarte mult de specificul românesc. Aceste ti­ tulaturi trebue întrebuinţate cu prudenţă. E mai însemnat a şti ce vrem decât a ne încânta cu particularităţi adesea iluzorii. In trecut am avut o tendinţă în arta bisericească, în perfectă armonie cu arta şi spiritul popular. In Ardeal, arhitectura ţărănească a dat bisericile de lemn, care rămân una din expresiile cele mai vii ale geniului constructiv românesc. In aceste modeste edificii, se găseşte rezumată, poate mai mult decât în bisericile voevodale, singura intuiţie pentru proporţiile reuşite şi formele desăvârşite ale construc­ torilor români. Aicea, nu poate fi vorba de meşteri greci ori de boieri pravo­ slavnici. Cu modestele elemente ale unei case ţărăneşti şi mirajul depărtat al unei turle gotice, au croit din lemnul pădurilor în care trăiau, acele catedrale în miniatură, uşoare şi gingaşe, dar totuşi mândre. Arhitectura ţărănească şi-a avut deci o artă religioasă şi în afară de canoanele bizantine înrudite măi mult cu bisericile din apus. Arhitectura ţărănească rămâne ca un mare învăţământ căci ea a unificat aspectul ţârii, ea a creat atmosfera plasticei româneşti şi a fost b expresie unitară a acestui neam, ca şi limba românească. Tot ce e disparat, la noi, à fost introdus. Ce e unitar e ţărănesc, autohton, de totdeauna, de temelie. Arhitectura românească de azi reia acest program care constă în a nu în­ străina înfăţişarea ţării şi a desvolta mai departe premisele date de arhitectura ţărănească, aducându-le până la monumental. Nu poate fi vorba în acest caz de un pitoresc uşor şi de copierea superficială a formelor. Răbdarea şi ingeniozitatea ţărănească ne sugerează o disciplină şi ne îndeamnă spre o metodă de lucru din care se vor naşte forme noui pentru vremea nouă care răsare ».

La « cronica literară », d. Vladimir Streinu, care a devenit de curând cro­ nicarul titular al revistei, cercetează admirabilul prim volum al « Operelor » lui Al. Macedonsky, apărut de curând în editura Fundaţiei pentru literatură şi artă «Regele Carol II», sub îngrijirea critică a d-liu Tudor Vianu. D. Streinu schiţează şi figura derutantă a poetului (« un D'Annunzio fără un Fiume » — spune d-sa cu o formulă sugestivă), şi opera sa poetică, asupra căreia face pătrunzătoare observaţii. Cităm: «Avea el o viziune lirică, aceeaşi în opera întreagă? Ar fi greu să se răspundă afirmativ. Dincolo de estetica sunetului verbal, sorginte magică a tuturor aptitudinilor, căreia i se dă şi o nebuloasă funcţie metafizică, şi care îi parti­ cularizează opera cu ceva alexandrinism (ceea ce nu constitue, evident, o viziune), izvoarele sale lirice vădesc un debit nu numai redus, dar în acelaşi timp — intermitent. Refugiul poetului oprit este în atitudini de lirism şi în rafinament formal, cum făcea la noi cel dintâi — Bolintineanu, pe care Ma­ cedonski îl continuă. Sub vocabularul de lux, interesant în sine, dar rece, sub bogăţia decorativă, dar exterioară, ca şi sub prestigiile formalismului, cum este versul care devine chiar foarte frumos, dacă e ajutat uşor de dic­ ţiune, se face simţită o anumită sărăcie intimă. Cu alte cuvinte, o libertate fundamentală îngăduia lui Macedonski să ia orice atitudine lirică, să-şi în­ suşească gesticulaţii literare eterogene, ireductibile la o motivare comună. Romanticul, parnasianul şi modernistul din el lucrează fiecare pe seama lui, unul în contra altuia, prin urmare toţi împotriva sintezei lirice şi deci a im­ presiei estetice de totalitate ». *

Remarcabil articolul d-lui Al. Philippide despre Paul Valéry, în a cărui operă d-sa subliniază mai ales influenţa lui Mallarmé. Iată concluziile severe ale acestui examen: * Dar intenţia acestor consideraţii nu este o cercetare de influenţe mallar- meene în oprra lui Valéry. Această cercetare s'a mai făcut, se va mai face. Ea de altfel nici nu are nimic greu în ea, pentrucă oricine, cât decât pregătit, poate s'o facă. Voiam numai să spun că continuatorul a acoperit cu gloria lui gloria înaintaşului, (gloria aceea foarte restrânsă, foarte relativă, dar foarte aleasă, de care se bucura Mallarmé). învăţăturile lui Mallarmé au dat naştere unei opere mai bogate în întindere decât a lui, poate chiar mai variată în apa­ renţă, în orice caz mai inteligibilă. Puţinele realizări ale lui Mallermé au rămas cu un ciudat aspect de fragmente, de ruine ale unei cumplite. lupte între intenţie şi faptă. Lupta aceasta sterilă avea să dea rezultate în discipolul atent care, după douăzeci de ani delà moartea învăţătorului, avea să realizeze (tră- dându-le, de sigur, în bună parte, dar cu o vigoare pe care învăţătorul nu o avea) visurile şi ideile acestuia, sau măcar unele din ele. Destinul lui Mal­ larmé a fost să propună viitorului câteva splendide enigme şi să rămână prin sforţările lui, dacă nu prin realizările lui, un exemplu durabil de înaltă viaţă spirituală în slujba unei Frumuseţi imposibile sau cel puţin inaccesibile omului de azi. Valéry trage marile foloase ale acestor învăţături şi ale acestui exemplu. Celebritatea care i-a venit cu o iuţeală fără seamăn 1-a aşezat printre marii poeţi francezi ai epocei contemporane. E greu de prevăzut acum ce va ra­ tifica viitorul din această celebritate. Poezia aceasta, cu o eloquenţă foarte abil dozată cu o retorică strălucitoare şi sigură, cu numai atât hermetism cât trebue, cu elanuri cerebrale, fără emotivitate, foarte lucrată şi foarte corectă, rezultat al unei premeditări de altfel vizibile, de o muzicalitate într'adevăr minunată, în care toate resursele aliteraiei sunt întrebuinţate cu măsură, poezia aceasta pe care admiratorii snobi o numesc de idei, crezând că o înalţă dar uitând că o poezie de idei nu există şi că esenţa poeziei este gândirea în ima­ gini, poezia aceasta lucrată ca un discurs, care nu sugerează nimic altceva decât ceea ce spune în chip expres (şi aici este de sigur cea mai mare trădare faţă de Mallarmé care exclama : « Suggérer, voilà le rêve »), nu deschide, cu toată strălucirea ei enigmatică, nicio poartă, spre niciun vis ». * * * In sfârşit să reproducem din cele patru poeme ale d-lui Ion Vinea, care deschid sumarul atât de bogat al numărului de faţă, poemul « Sfintei de azi ». Prin ani acelaş chipul tău de criptă ca un surâs plutind în amintire, ai fost, în besne, crinul legănat peste comori, unde dorm drumurile. Niciun altar văzut nu-ţi poartă numele nicio statuie nu-ţi iveşte pasul, dar nu e zi care să nu-ţi închine corola ei fragedă, — şi nu e oră să nu te petreacă prin timpul învins de o mare poveste.

Sfântă, — din vis mărturie că visul cel mai pur ne 'ntâmpină cum să cuprind în svonul cuvintelor umbra ta lunecând fără margine cum să opresc în pragul lumii fântâna ta chemată de uitare cum să te 'ncing cu soarta sunetului când sborul tău se 'ntunecă de tot ce nu-i lumină.

Noaptea pe fruntea ta nu pogoară ca de o candelă ea se resfiră şi te arată palidă veciei care 'n privirea ta se limpezeşte.

ÎNSEMNĂRI IEŞENE Anul IV, Vol. X, Nr. 4— 1 Aprilie 1939

O revistă franceză, prea serioasă pentru a nu-şi controla informaţiile, (Nouvelle Revue Française) ne aduce vestea uluitoare că Massimo Bontem- pelli, cunoscutul academician italian, a căzut în disgraţie în urma unei con­ ferinţe ţinute de curând la Pescara, despre D'Annunzio şi, cu acest prilej, despre ideia de libertate. Se ştie că d. Bontempelli a fost în toamna trecută oaspetele nostru şi că a ţinut la Bucureşti şi la Iaşi o serie de conferinţe, dintre care cele mai stră­ lucite, privitoare tot la D'Annunzio. • Revista « însemnări ieşene » publică în ultimul său număr, în traducere românească, textul conferinţei rostită la Iaşi. E o foarte frumoasă evocare a lui D'Annunzio, dar nu găsim în aceste pagini nicio aluzie de ordin politic, deşi conferenţiarul încearcă să explice în marele scriitor italian, nu numai pe poet, ci şi pe omul de acţiune. Transcriem câteva pasaje mai importante din textul lui Bontempelli: « Pentru a găsi într'o istorie a atitudinilor omeneşti o situaţiune iniţială ca să poată fi comparată cu aceia a lui Gabriele d'Annunzio, trebue să ne gândim la Dante Alighieri. Şi Dante era născut pentru acţiune şi dorea acţiunea. Dar istoria lui Gabriele este contrarie aceleia a lui Dante. Acţiunea pe care d'Annunzio a primit-o cu dragoste, fusese respinsă cu indignare de Dante. Dante a dorit acţiunea, ca niciun alt om pe lume şi se simţea împărat şi papă; dar istoria politică nu 1-a vrut şi 1-a alungat. El a trebuit să-şi gă­ sească numai în poezie coroana şi sceptrul — numai în poezie. Pe drumul acesta, ceea ce Dante credea că-i martiraj, a însemnat totuşi triumful său. Lui Gabriele d'Annunzio i-a lipsit prilejul de a fi respins. Recunoscândui-se chiar din copilărie situaţiunea de om prodigios, acesta niciodată nu 1-a mai părăsit. El a trebuit atunci să-şi clădească viaţa sa proprie. Acesta a fost tocmai, cel mai ascuns şi cel mai preţios martiraj al său. E straniu, câte echivocuri şi-au făcut drum prin mulţimile care-1 priviau. A apărut un aventurier, tocmai acela care a fost totdeauna un executant punctual al grelei meniri pe care natura i-o impusese. Dacă mulţi l-au socotit în toată viaţa sa ca pe un Dionisos trecând plin de fericire pe pământ, printre Ariane dansând şi aprinzând din joc pădurile din cale, aş vrea să-1 vedeţi de acum, ca şi mine, care nu l-am sunoscut nici­ odată, în forma aceea în care îl vedeam şi-1 socoteam în tăcere, de mulţi ani: Ca un martir chinuit. Martir şi martor în sensul religios al cuvântului. El avea menirea să personifice aşteptarea unui timp, pe care nimeni nu ştia să-1 prevadă. Să fie, înainte de orice, mărturia unică a suferinţei a celui ce trebue să apară în orice clipă ca un prodigiu bogat, neştiind de sărăcie, de goliciune. Şi eu cred că el a fost întotdeauna însetat de sărăcie, că a trăit din setea aceasta şi de aceasta a murit. Goliciune şi sărăcie însemnează spirit pur.

Când Gabriele a plecat delà Paris ca să se ducă la Quarto, pentru a se arunca în marea acţiune naţională, din care nu s'a retras decât atunci când s'a sfârşit, după cinci ani şi jumătate de luptă neîntreruptă, Maurice Barrés spunea: « El îşi prepară o biografie splendidă ». Dar el nu se gândea la asta. Ar trebui să cetească oricine, o splendidă scrisoare din 1915, trimisă de el, delà Veneţia lui Salandra, în care-i spunea să-1 lase să se expună şi să lupte: Până astăzi, chiar dacă mulţi aşteaptă cântecul meu, n'am putut scrie nicio poemă, nicio strofă, niciun vers. Am oroare de oboseala imobilă, de condeiu, de cerneală, de hârtie, de toate lucrurile acestea care au ajuns azi zadarnice. Febra acţiunii mă mistue. Pericolul este singurul Dumnezeu străfulgerător, căruia vreau să consacru poezia mea neexprimată.. . . Cum este posibil, în ce mă priveşte, să se vorbească serios de « datoria de a nu se expune » şi de alte locuri comune? Eu nu sunt un literat după vechiul calapod. . . E mai uşor să păzeşti vântul, decât pe mine. Nu se gândea la biografie când a plecat la Quarto, dar ea s'a format, spon­ tană, dintr'o serie de acţiuni, toate săvârşite ca să asculte de cel mai intim şi mai adevărat geniu al său. Când s'a întors din războiu, toată opera care a urmat a fost o acţiune hotărîtă să se sustragă din biografia aceea, să găsească în fine calea absolutului...

Datorită cărei dialectici, d'Annunzio a fost un martir al setei neînvinse de acţiune, dacă substanţa sa (numai douăzeci de versuri din Alcione pot dovedi) e poezie ? Sau, contrariul, de ce, dacă s'a născut poet strălucit, atât cât a trăit n'a fost mai fericit, decât în acei cinci, şase ani de acţiune, delà Quarto la Fiume ? Ce 1-a mânat încontinuu la acţiune ? Nu chemat, ci mânat. Mânat de ceva care era în el. Şi anume ce era ? Aceasta-i întrebarea teribilă, care poate avea cele mai teribile răspunsuri. Era oare însăşi poezia din el, care nu se simţea îmlpinită, nemulţumită de ea însăşi ? Ori, deşi era împlinită, mai simţea în ea un rezidiu neexprimat şi o voia schimbată în acţiune hotărîtă ? Ori poate trebue să acceptăm că erau în el două naturi, fiecare din ele activând bogat ? Este posibil aceasta ? Nu, nu-i posibil. Omul există numai atât cât e unul. Duplicitatea este nebunie şi nimeni în lume nu a fost mai puţin nebun ca d'Annunzio. Şi totuşi între poezie şi istorie în mişcare, între filosofie şi acţiune, nu-i unitate. Identitate, da. Când nu-i opunere, nu poate fi decât completarei compensaţie. Când o viaţă trece încontinuu delà poezie la cţiune, rămâne o încheietură ce poate fi oricând văzută. Este asemeni unei cicatrice, ce o simţi arzând când trupul îţi tresare. Iată cum poate să se nască martirajul: din sforţarea neîmplinită de a ajunge la o unitate ca perfecţiune. Şi totuşi simţim că d'Annunzio a fost o fiinţă unitară. Dragostea şi înţelegerea ce-o avem în noi şi datorită căr'ora suntem aici, trebue să ne desvălue unitatea aceea. Unitatea aceea, care se numeşte profeţie. Orice poezie adevărată ajunge la un anumit moment antiistorie. Şi când nu devine anti-istorie poate totuşi să fie profeţie. D'Annunzio n'ar fi putut fi niciodată în contra istoriei. Dar arta, şi ma, cu seamă viaţa lui, au avut un destin şi o existenţă profetică. In profeţie, cele două naturi opuse, — acţiune şi poezie — se pot închega şi să devină una. In d'Annunzio găsim o extraordinară înclinaţie către putere, către pro­ feţie, care-şi are rădăcina în nemăsurata putinţă a singurătăţii în care-şi ducea viaţa, chiar atunci când trăia mai adânc în lumea ce-1 înconjura ».

Să cităm de asemeni pasajul final al conferinţei lui Bontempelli, în care vorbeşte despre moartea lui D'Annunzio şi despre sensul ei: « Şi moartea atât de mult gândită a sosit pe neaşteptate. Moartea lui Gabriele a fost, după o viaţă plină de lucruri surprinzătoare, cea mai puţin surprinzătoare şi cea mai minunată.

Minunăţia morţii lui este în extrema naturaleţă şi simplitate a ei. Despre orice fel de moarte, fiecare din noi se întreabă, îh ce raporturi ea situează fiinţa ce moare, cu ceea ce a fost felul ei de viaţă. Foarte rar acest raport e simplu. Foarte rar moartea este ceea ce am vrea noi întotdeauna, ajungerea la un ţel, o concluzie, un sigiliu. Felul de viaţă al lui Gabriele d'Annunzio a fost extrem de spectaculos şi de compus. O viaţă brăzdată de sclipiri atât de fulgerătoare, de colori nesfârşite, greu puteau găsi un final. Oricine, în timpul vieţii sale, ar fi încercat să-şi închipue modul cum ar fi trebuit să fie moartea lui, de sigur că ar fi comis o greşeală căutând un sfârşit care să fie în armonie cu felul său de viaţă. Totuşi moartea lui D'Annunzio, în contra oricărei aşteptări, n'a fost un final. Un sfârşit numai, o încovoiere asupra lui însuşi, aşa cum uneori ştie să facă sufletul în viaţă. Mulţi care-1 admirau erau supăraţi că el îşi făurise o viaţă numai dintr'o continuă lumină orbitoare, refuzând cu hotărîre clar­ obscurul, zonele de tăcere, precum şi atitudinele obişnuite cu alţi oameni Moartea sa a fost un clarobscur unic, plin şi definitiv. A evitat doliul. înaintea morţii sale, sufletul nostru s'a simţit limpede. Şi lucru rar, aşa cum a ştiut s'o trăiască întreagă, toată viaţa sa, tot astfel pare că el a ştiut să moară toată moartea sa. Lupte, neînţelegeri, iluminări, toate acestea le-a săvârşit atât cât a fost în viaţă. Nu mai sunt zone neexplorate. Pentru Gabriele d'Annunzio posteri­ tatea a început din clipa coborîrii lui în mormânt. Nu ştiu dacă cu mulţi alţii s'a întâmplat acest lucru. Şi nici nu ştiu dacă aceasta este o nenorocire sau un mare noroc. Pentru el moartea înseamnă posteritate imediată, adică pace, înţelegere a lumii şi armonie deplină. Deasupra lui apele timpului sunt închise, tot aşa ca şi marea peste corabia lui Ulisse ».

GÂNDIREA Aprilie 1939 — Anul XVIII, Nr. 4

D. profesor I. Petrovici publică în fruntea sumarului un studiu despre Emile Boutroux, studiu care este în acelaşi timp un portret critic al filosofului francez şi o expunere sistemtică a gândirii sale. D. Nichifor Crainic semnează un esseu despre « Teologie şi Estetică ». Fragmente bogate din « însemnările lui Safirim » publică d. N. M. Con- diescu. Regăsim acele schiţe şi portrete sugestive, din primul volum al « în­ semnărilor », remarcabile prin puterea de sugestie a notaţiei, prin pitorescul trăsăturilor, prin humorul puţin amar al observaţiilor. E de reţinut în sensul acesta silueta lui Zaharia Zamfirache, schiţată în fragmentul, pe care-1 reproducem mai jos. Ea îmbogăţeşte galeria de tipuri provinciale, pe care literatura noastră i le datorează d-lui N. M. Condiescu.

« Printre vechii clănţăi cu şcoala delà Târgovişte — mulţumiţi că pot pleda pentru patru lei, — doi înainte şi doi după câştigarea procesului, foarte mulţumiţi că rămân cu cei doi lei luaţi înainte, — sau pentru un curcan sau o găină, era unul care impresiona prin clasica-i înfăţişare. « Sugestionează ţoapele », şopteau adversarii, cu bale veninoase la colţul gurii. O redingotă care bătea în măsliniu cădea peste genunchii, — două fuse — acoperiţi de pantalonul vărgat, în coloarea oului de raţă, care acope­ reau pantofii lătăreţi, ca labele de gâscă. Un ţilindru răsvechiu, fără de coloare stabilită, înfundattpână în urechi, îi ascundea chelia. Nişte ochi vii, sclipitori, cu străfulgerări impresionante, pătrundeau parcă până 'n afundul zădărni­ ciilor celor înfăţişate înainte-i. Mustăţi odată blonde, pudrate alene cu o pul­ bere de sare, păstrând îmbăţoşeala acelora de pe vremea muşchetarilor şi o ţăcălie care impunea respect. Pe sala paşilor pierduţi unde atâţia ca el, pândeau prada, lui îi revenea cea mai bună. Impunea, — apoi, avea o în­ delungă experienţă asupra oamenilor. Ştia să spună vorba care nimereşte acolo unde trebue. Ce-ar fi putut ajunge acest domn Zamfirache, dacă ar fi avut diploma. Ce în urmă ar fi rămas toţi Farfurizii şi Caţavencii cu cari acum era de-a-valma ! Oricum, era mulţumit în amărăciunea lui de om su­ perior Caranfilopolilor, dacă aduna în jiletcă zece lei pe ziua întreagă, plus vreo două găini şi un curcan. « Toate-s după cum ţi-a cântat ursitoarea. . . Orice-ai face e de geaba. Ce-aşi fi fost să fi avut o licenţă ? Parcă cei cari ne mai pomenit de serioşi, f

urcă scările în spre Tribunal sau Curtea de apel, sunt mai pricopsiţi ca mine ? Ii cunosc, — nici măcar buni să-mi lege şnurul delà ghete ». Şi Zaharia Zamfirache, odată prins vânatul, începea tocmeala. Asculta cu vădită preocupare, beleaua ce căzuse peste client, îl asigura că-i greu, foarte greu, să-1 scoată basma curată, dar totuşi va face tot ce-i stă în putinţă ca să convingă judecătorii, — aceşti « ghiftuiţi nu cred celor flămânzi ». Şi se ajungea la învoială : « Cinci lei, ori două găini şi zece ouă proaspete, sau un curcan, ori doi lei şi cincizeci înainte, şi restul după ce se câştigă procesul, — care-i greu de câştigat, tare greu ». In şedinţă, Zaharia nu schimba niciodată pledoaria. Era aceeaşi, oricare ar fi fost cazul. Judecătorii de pace, — căci Zamfirache nu putea urca mai sus, spre altă instanţă superioară, ştiau pe de rost ce va spune avocatul. In această neclintită pledoarie, el, nedreptăţitul, simţea toată amărăciunea vieţii lui şi tot dispreţul pentru confraţii ajunşi : « Ce, — parcă ei, sub altă formă nu spun acelaşi lucru ? ». Şi începea: Domnule Judecător. înainte de a intra în fondul pledoarei mele, cer în­ cuviinţarea să pun, simplu, trei chestiuni: Primo: Cine este Domnu? Secundo : De unde vine De cujus ? Trito : Ce vrea Domnul ? aştept răspunsul ca să pot intra în fond. Şi aşa se termina procesul. Bietul Zamfirache ! Câţi ca el, cu aceleaşi cuvinte rostite sub altă înfăţişare şi îmbrobodite în svantlâcul formelor, n'au răzbit ».

JURNALUL LITERAR 2 Aprilie 1939 — Anul I, Nr. 14

In seria de studii critice asupra romancierilor noştri de azi, d. G. Căli- nescu publică un studiu despre Gib. Mihăescu, în care face un amplu examen critic al cărţilor sale principale: Braţul Andromedei, Rusoaica, Donna Alba. Anumite rezerve critice foarte categoric exprimate, nu-1 împiedecă pe d. Călinescu să afirme valoarea excepţională a lui Gib. Mihăescu în tabloul romanului românesc contimporan. Transcriem câteva pasaje mai importante din acest studiu, care constitue una din cele mai largi cercetări critice întreprinse până azi, asupra operei lui Gib. Mihăescu :

« Fără să fie preocupat de a observa oameni, cu un sentiment al realului mai consistent, cu o notare a reacţiunilor indivizilor, îndemânatică, Gib I. Mihăescu scrie un roman pe care l-am numi al situaţiilor fundamentale. In Madame Bovary nu se zugrăveşte o femeie, ci femeia în general. Rusoaica e un fel de Madame Bovary al virilităţii întru cât în Ragaiac sunt întrupate aspiraţiile oricărui bărbat, fără vreun accident mai deosebit»... « Ca şi romancierii ruşi, autorul e dus în chip sigur de instinct să evite eroul prea intelectual. Soldatul este eroticul curat, neîmpiedecat de nicio complicaţie ideologică, întreprinzătorul care se plictiseşte fără femei. Impresia de platitudine nu poate fi înlăturată, câteodată, totuşi o neînţeleasă aproape subtilitate se desprinde din totalitatea romanului. Scriitorul pare bântuit de o singură problemă, aceea de a figura pentru cetitor, goana după femeia inaccesibilă şi în această obsesiune pune obstinaţie, meticulozitate, gravitate şi chiar delir mergând la scop fără greş. De unde o impresie finală de cople­ şitor, de unic, care depăşeşte analiza parţială ». «. . .Şi apoi este de neînchipuit câtă mişcare epică poate rezulta din date atât de puţine. Aşezaţi pe malul unei ape în faţa unui imperiu imens, tăcut, câţiva bărbaţi înfriguraţi de dorinţa erotică, fac expediţii nocturne, pândesc taine presupuse, dau dovezi de isteţie, de şiretenie şi de vitejie, realizează într'un cuvânt toate atitudinile bărbăţiei. S'ar putea spune că romanul în întregime este poetic, abuzând oarecum de cuvinte, dar oricum în ciuda unei capacităţi verbale destul de reduse sunt şi aici insule de poezie, con­ stând în viziuni halucinante ». « Fiindcă nu se preocupă să determine individualitatea eroilor, ci face monografia unei unice laturi sufleteşti, a aspiraţiei bărbatului în genere pentru femeia necasnică, fugitivă, inaccesibilă, Rusoaica e un adevărat roman de analiză. Virilitatea aventuroasă e descrisă prin toţi eroii deodată şi prin urmare cu o rară multiplicitate de nuanţe.

« După Rusoaica, pentru cititorul nerăbdător, Donna Alba produce o oarecare desamăgire. Romanul e greoiu, rău scris, cu franţuzisme supără­ toare (avalau, eclatau), cu interjecţii nelalocul lor (ha, ha, ho, ho), incolor şi cu un vădit aspect senzaţional deşi fără desfăşurare epică. In ultima analiză niciun erou nu trăieşte în planul realităţii, n'are suficientă consistenţă spe a putea fi memorat. Totuşi încercarea de a zugrăvi aristocraţia noastră în spiritul ei de castă nu e lipsită de interes. Duiliu Zamfirescu ne înfăţişa boeri încă puternici politiceşte şi patrioţi care puteau admite căsătoria sim­ bolică cu o ţărancă ardeleană. Aristocraţii lui Gib I. Mihăescu sunt mai subtili, mai aproape de realitate. Ei sunt fără putere în societate, uneori săraci, mai adesea detracaţi şi abjecţi dar au noţiunea puternică a valorii sângelui lor. In faţa unui aristocrat în stare de ebrietate, eroul de orgine umilă simte că talentul, averea, puterea nu vor fi niciodată în stare să mo­ difice mentalitatea castei, mândră de simpla ei existenţă, şi că în ebrie­ tate însăşi aristocratul păstrează sentimentul valorii lui. Duiliu Zamfirescu, care nu era un aristocrat, îşi făcuse despre boerime o idee cu totul super­ ficială. Intuiţia lui Gib I. Mihăescu, ieşită şi dintr'o secretă ostilitate, e mai aproape de adevăr întrucât o clasă se apără nu prin meritul indivizilor săi (merit care e anarhic, indecent), ci prin ireductibilitate, prin închiderea porţilor. Nu există aristocraţi, există o aristocraţie. Şi e foarte cu putinţă ca în această rezistenţă colectivă să intre şi sentimentul ascuns cu cordială inimiciţie împotriva talentului care surpă privilegiile moştenite. Privind astfel lucrurile Gib I. Mihăescu a făcut o operă, măcar sociologiceşte, adâncă. Este uşor de observat că pe autor îl excită şi aci inaccesibilitatea clasei, con­ statarea că în faţa sa se ridică obstacole absurde pe care energia şi talentul nu le pot înfrânge. Lupta aceasta între individ şi castă este caracteristică tocmai pentru vremurile noastre. Boerimea ca şi nobleţă occidentală era mai mult funcţională, mai ales că sub un regim feudal orice merit remarcat intră :în mod automat în clasa de sus, prin funcţii. Aristocratismul (care nu e tot una cu nobleţă) apare ca o răzbunare de clasă după încetarea regi­ mului feudal. Acum o sută de ani Gh. Eminovici putea deveni boier, fiindcă era un domn care să-i confere titlul, azi burghezului îi este răpită pentru totdeauna această vanitate. Aristocraţia română se constitue tocmai în zilele noastre şi numeroasele genealogii, studii de arhivistică familială arată că indivizii care pot produce documente tind să se constitue în castă şi să re­ ziste colectiv iniţiativei individului şi, lucru de reţinut, depăşind cadrul naţio­ nal. Publicaţii ca Din trecutul nostru sunt consacrate exclusiv castei (şi do­ cumentele arată că se apasă asupra elementului alogen), un publicist contim­ poran ca C. Gane face o literatură de corp, producând genealogii în scopul de a dovedi apartenenţa sa castei. Prin urmare romanul lui Gib I. Mihăescu nu. e fantezist sub acest raport ci notează un conflict abia aparent pentru oamenii fără experienţă socială ».

«... Ce valoare poate avea un astfel de roman ? Negăsind în el nicio observaţie solidă, criticul prea dogmatic stă la îndoială. Totuşi lumea acestor stări de conştiinţă izbeşte prin existenţa ei fictivă şi deşi cartea nu zugră­ veşte mare lucru rămâi izbit de impresia de economie, de alergarea delirantă către un scop presupus. Romanul descrie dar nu lumea obiectivă a eroilor, ci eul autorului, el este monografia densă a mentalităţii virile ». « Gib I. Mihăescu cu toată deosebirea de cultură şi de mobilitate inte­ lectuală, în 'defavoarea lui, se înrudeşte cu Camil Petrescu şi de altfel indirect cu toţi scriitorii români prin acea psihologie acută a priori a oamenilor fără existenţă exterioară. Ce ar fi scris mai departe Gib I. Mihăescu nu se poate şti, deşi e lesne de prevăzut că nu ar fi găsit alt subiect de roman decât acela rezultat din observarea propriilor lui aspiraţii. Dar este hotărît că Rusoaica e un roman superior prin ^spontaneitate mijloacelor literare ale autorului şi că Donna Alba merită atenţia pentru delirul lui casuistic. In istoria literaturii române Gib I. Mihăescu şi-a câştigat un loc indiscutabil şi cu greu s'ar putea tăgădui paşii enormi pe care i-a făcut literatura română în roman prin Camil Petrescu, d-na Papadat-Bengescu, Gib I. Mihăescu şi ceilalţi, delà amabilele şi super­ ficialele naraţiuni ale lui Duiliu Zamfirescu la gravele, meticuloasele sondări ale adâncimii omeneşti ale acestora din urmă ».

ARTĂ ŞI TEHNICĂ GRAFICĂ Caietul 7. Martie-Iunie 1939

D-nii Profesor N. Iorga, Gala Galaction, Ion Minulescu, Ion Pillât şi Ion Vinea semnează materialul literar foarte ales al acestui număr. Studii de artă plastică publică d-nii G. Oprescu, Barbu Slătineanu, Merica Râmniceanu şi Olga Greceanu. D-nii AL D. Bunescu, inginer A. Raskay şi V. Grigoriu se ocupă de diverse probleme de tehnică grafică. Revista este, ca şi în trecut, tipărită în magnifice condiţiuni tipografice- şi cuprinde un mare număr de planşe şi fotografii. Din studiul d-lui profesor G. Oprescu despre « portretul francez » reţinem un pasaj introductiv despre această artă pe care autorul o consideră, « unul din aspectele cele mai caracteristice ale geniului francez, darul de a prinde o fizionomie şi de a ceti în suflete:

« Francezii nu-s singurii cari să fi fost atraşi de această grea şi ispititoare problemă. Nimeni însă nu s'a apropiat de fiinţa umană cu o mai înţelegătoare bunăvoinţă, cu dorinţa de a-i fi mai pe plac, de a o prezenta cât mai avan­ tajos, rămânând totuşi în limitele stricte ale realităţii. Intre o idealizare în­ găduitoare şi imaginea strictă a adevărului, care se teme de orice ar putea fi interpetat ca o linguşire, drumul artistului nu era nici uşor, nici totdeauna bine lămurit. Francezul 1-a ales însă şi nimeni nu 1-a parcurs cu o mai vădită îndemânare. Cu natura sa sociabilă, cu instinctul născut pentru frumos, cu educaţia îndreptată în deosebi spre cunoaşterea omului, a mobilelor ascunse sau aparente ale acţiunilor lui, a reacţiilor acestor acţiuni asupra celui ce le producea şi asupra altora, în literatură şi în artă, francezul n'a făcut altceva de cele mai multe ori decât să scruteze firea noastră, să ne demonteze şi să ne reconstruiască, cum s'ar demonstra şi reconstrui o maşină complicată şi atrăgătoare. Uneori el îndeplinea această operaţie cu scepticismul, când amar, când ironic, al mizantropului; alte ori însă cu încredere în natura şi în menirea noastră, cu admiraţie pentru ce e bun şi înalt în noi, cu un sentiment înnăscut pentru ce e elegant şi graţios în înfăţişarea fizică, nobil şi adânc în manifestările sufletului. Printr'o exercitare repetată acest dar de psicholog a devenit, în decursul timpului, de o ascuţime, de o ingeniozitate, de o eficacitate ne mai întâlnite, într'un aşa de înalt grad, delà civilizaţia elenă. Dar singur acest dar nu era de ajuns, nici măcar asociat cu nevoia de ordine şi de claritate, de toţi recu­ noscute ca indiscutabile însuşiri ale caracterului francez. Opera de artă nu începe decât în momentul în care pictorul sau sculptorul pusese stăpânire pe mijloacele sale de expresie, adică de realizare. Dar şi din acest punct de vedere artistul francez e capail să se aşeze în fruntea altor naţii ale Apusului, acolo unde nu s'au ridicat decât foarte puţine neamuri, căci rare sunt cele în stare să execute, ca dânsul, şi să se bucure de un obiect desăvârşit lucrat ». Domnitorul Carol la venirea în România (1866) Asaltul delà Griviţa (în anul 1877) Domnitorul Carol, Comandant Suprem al armatelor româno-ruse în împrejurimile Plevnei, 1877 Defilarea primilor prizonieri turci înaintea Domnitorului Carol la Plevna (în anul 1877) Defilarea Gărzii de onoare înaintea împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei şi Domnitorului Carol în faţa palatului princiar (8 Iunie 1877)

Familia Regală (în anul 1913)