n u m â r În c h in a t aniversarii gloriosului d e c e n iu

*.p ; ' ■ ■ u 'h \ ' v "ÂUCUST STEAUA REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR

AUCUST CLUJ Anul V (55) 1954 Po pa s

Mă odihnesc pe-o stincă privind in urma mea Şi drumul in lumina acestor ani răsare. Era o zi de vară tîrzie şi-nflorea Peste cimpii satcîmul, purtind a doua floare.

Ostaşii sovietici treceau, treceau, treceau... Imaginea şi astăzi inii e la fel de vie. Aducerile-aminte n-au dispărui şi n-au Să-şi stingă niciodată imensa tor făclie.

Privesc in preajmă mânjii şi-n vale drumul greu Pe care-l străbăturăm ca-n vis in anii zece — Cu marea lor lumină ei trec şi trec mereu Ca soarele de vară ce-n zarea zilei trece.

Fug clipele. In ţara cresc fabrici rind pe rind Şi lanurile noastre se pierd fără hotare In inimă şi-n gtnd Se făuresc poeme şi visuri viitoare.

Am dobindit pe cale destule cuceriri Cu preţul multor lupte îndelungate, grele. Puterea care sboară prin firele subţiri, flumintnd in noapte cuprinsul ţării mele,

Şi apele pornite să caute turbine Şi pruncii, fără număr, privind spre cer in zori. Sunt semnul primăverii depline care vine Cu scinteieri departe ivindu-se prin nori.

E lung tn urmă drumul — duşmanii mai au glas. In ochii lor ard săbii aprinse-n focul urii, A. E. Baconsky

Se mai aţine seara balaurul răntas La podul de aramă din marginea pădurii

Şi-n noi se mai arată întunecate umbre Trecutul ca un şarpe mai picură uenin, Dar ceaţa se retrage cu vâlurile-i sumbre Pierind in depărtare puţin cîte puţin.

Urcuşul nostru creşte mai sus, mai sus, mai sus ... Şi-adeseori aceeaşi imagine-mi apare: Armatele luminii se desluşesc in zare Intr-un sfirşit de vară trecind înspre apus.

Şi-atunci nicio furtună de-nvins nu-mi pare greu, Şi simt tăria-n mine trecind din anii zece...

In inimă, în zare şi-n timp ei trec mereu, Ca soarele de vară ce-n zarea zilei trece.

A. E. BACONSKY La şcoala militară

(August 1944)

Veni şi august. Harpa verii cintă Pe ierburile roase de căldură. Tu poezie-a drumurilor, sfîntă, Tu maica noastră, veşnică natură, Ai milă de soldaţii prăfuiţi Ce trec cintind cu puştile-n spinare. Ei cintă trişti. Copaci ii auziţi? Elev, deschide gura — şi •mai tare! Se spune că ne pregătesc de front. .Spre răsărit, spre răsărit, departe. Cu ochii grei privim spre orizont. Cu termenul redus — păşim spre moarte. Dar deocamdată, marşuri, exerciţii, Cu tot echipamentul in spinare. Şi cimpul vast, cu arme, cu poziţii, Se scaldă noaptea-n zeci de reflectoare. Par ochi bolnavi ce ne privesc besmetic, Par ochi bolnavi de dincolo de-viaţă. Pe calu-i alb, cu tfupul lui atletic, Sergentul neamţ e pămîntiu la faţă. Noi ne gîndim cînd va veni sftrşitul. Sinistra farsă, cînd va fi s-apună? Trec nopţile de august. Infinitul E spintecat cu spadele de lună.

Şi iată ceasul! Ne-a surprins in cirnp. O, miez de noapte! Faţă albă-a lunii! Cum ne privesc panourile strimb! Şi grei de colb, cum mai foşnesc alunii! Şi vestea ca fluidul ne străbate. Incandescent! Trăiască Pacea, Viaţa! In raza lunii, mort pe jumătate. 6 A. Curghianu

Sergentului i descompusă faţa. Ei, domnule sergent, predă pistolul! De-acu s-a zis! caput cu dumneata! Ca un nebun se dă de-a rostogolul, Lovit în cap c-un pumn de cineva.

#

Jurnal de vară. — Nsemn o nouă zi, Ca o lumină albă, nesecată. In arşiţele-acestei veri tirzii, Fii zi de August — binecuvîniată! «* Din depărtare primul sol veni.

Scrîşneşte surd nisipul. Din tanchetă Coboară el cu praful pe sprincene. Şi poartă-o floare albă la bonetă Din plaiurile noastre ardelene. Tu zi-i de-acuma inimii să cînte Soldat romin, cu foc, cu veselie. Soldatul roşu, oştile ne-nfrinte Ţi-aduc cîntind eliberarea, (ie. Svoneşte-a toamnă. Se presimte-n aer Mireasma dulce-a cîmpurilor pale. Trec nopţile de august. Ca un caer Se prinde luna de copaci — agale. Înspre apus trec oştile, tot trec, Ca un şuvoi, ca o cometă nouă. Au dezrobit pămintul nostru-ntreg. Am chiut prelung: Slăvire vouă! & #

Şi iatâ-mâ din nou acum acasă. Voi termina liceul! Foarte bine! Viaţa e teribil de frumoasă, încep din nou să glăsuiesc in rime. In mine altul prinde să răsară. Impresii noi — o nouă dimineaţă. Dar voi păstra acest jurnal de vară: Am strîns în el impresii pe-o viaţă.

AUREL GURGHIANU Curcubeul

Acolo, la marginea oraşului eram copii mulţi La fel de rupţi şi flâmînzi, ta fel de sărmani. Noi, cei mărunţi, alergam după fluturi, desculţi Şi ne mtndream cu cei frumos coloraţi... Cei mari vindeau ziare, „Universul copiilor'1, Şi seara veneau acasă cu bani. La marginea oraşului ploile erau aşteptate Mai mult decît sărbătorile. După amiezi, calde şi scurte... Uneori cerul răminea curat, străveziu. Şi stropii erau mari şi rotunzi. Ce bine e să lipăi prin curte, Pină la glezne să te uzi, să te-afunzi!... Să pîndeşti clipa cind curcubeul s-a-ntins Ca o punte in văzduhul înalt, Clipa cind trebuie să porneşti către zare. Acolo unde curcubeul ca o arcadă Se ridică deasupra pămîntului- Cum am fi dorit, multicolora eşarfă să cadă Foşnind şi lucind, la picioarele noastre, Din locul unde cerul e de zăpadă Şi unde joacă luminile roşii, albastre. .. Noi trebuia să mergem departe. Vai ce departe! Aşa cum am citit intr-o carte De zeci de ori aceeaşi poveste:

Că, dincolo de curcubeul proptit de cer, Este Un palat mare, stingher, Care ne aşteaptă pe noi.

Deaceeci vara cad atîtea ploi... I C. Sălăjan

Cine trece pe sub curcubeul trufaş. Va fi ferică tn palatul care aşteaptă. Dintre noi nici unul nu era laş Şi-am fi mers dar eram prea mici, N-aveam nici aripi uşoare de rîndunici ■..

Singură să caute palatul vrăjit O fetiţă a plecat intr-o după amiaza Cu ploaie, cînd iar s-a rotunjit Curcubeul imens ca un cerc. — Ai să ajungi? — Am să încerc. — Şi ne chemi şi pe noi? — Am să vin după vot Priveam cum se depărtează Fetiţa în calda după amiază, Cum i se leagănă cozile lungi, Cum se face mai mică, mai mică...

Am aşteptat din nou, Ca departe să auzim un ecou Al glasului ei subţire. Dar drumul e lung pînă la fericire. .. Fetiţa s-a întors după cîieva zile, Flănundă, singerată de spini Şi ni s-a părut mai mică. — N-ai ajuns? Ţi-a fost frică? Fetiţa a plîns şi-a povestit, acasă Cum a-nşelat-o topindu-se, curcubeul cei de mătasă,

Şi a venit vara cînd păsări mari de argint Spintecau cerul cu bot ascuţit- Ploaia era plînsul cerului înjunghiat de cuţit.

De-asupra pămîntului ars, înroşit Nu s-a mai înălţat curcubeul...

Noi nu ştiam prea multe, Dar urechii îi plăcea să asculte Şi ochiul vedea cum fug din oraş îngroziţi domnii-ncruntati şi trufaşi, Vin ruşii! — gonea spaima-mbrăcată-n negru Pe străzile largi şi frumoase-n oraş. Şi-au venit. Dar la marginea oraşului nimeni n-a fugit. Nouă, plozilor goi şi flâmînzi Curcubeul 9

Ne plăceau ruşii aceştia bălai şi blinzi. Intr-o după amiază, cerul a scuipat Fulgerare lungă, albastră, Şi iar am aşteptat. In după-masa aceea, a rămas cerul curat Şi văzduhurile fluide ca nişte ape. Era multă lumină■ Un băiat Intr-o curte îşi ridica smeul.

Şi-n clipa aceea, foarte aproape De-asupra inimilor şi-a frunţilor noastre, Buruitor, după fulgerările-albasire, A izbucnit curcubeul!

CORNELIA SÂLĂJAN Se auzeau funurile.

Sala mică, atîi de bine cunoscută! Sala picturii contemporane... Era plină de lume ... Aceeaşi linişte de totdeauna ... Aranjamentul obişnuit mi s-a părut însă schimbat. Lucrări necunoscute, mari, mai mici, se înşiruiau în jurul pereţilor căptuşiţi cu pînză gri... Niciun cunoscut... Faţă în faţă cu intrarea, un portret mare de bărbat. Mă apropiai. Autoportretul pictorului... Ii studiai cu atenţie. Tonul închis al coloritului mă impresiona din primul moment. Nicio sclipire de lumină, nicio pată mai vie. Doar ochii, doi ochi mari, gînditori, contrastau cu întreaga atmosferă sumbră a pînzei. Ce ochi ciudaţii... Nu-mi puteam deslipi privirea de pe ei... Nişte ochi biînzi; fără îndoială, ochii unui om bun, dar cîtă tristeţe în ei... După un timp însă mi se păru că citesc în ei o sclipire tăioasă, scrutătoare... Ciudaţi ochi, ciudat om! Să fi tot avut patruzeci şi cinci de ani... Fruntea lată, netedă, sprîncenele puternice, umerii obrajilor ieşiţi, buzele strînse, subţiri. O paloare neobişnuită îi acoperea faţa, ca un văi subţire. Paleta o ţinea obosit în mină ... Pe un stativ sărăcăcios, în faţa lui, o pînză albă... Un geam scund, cu zăbrele, strecura un mănunchi de raze pe faţa pictorului. Dincolo de fereastă, cerut era mohorît, doar la orizont un licăr, ca o arătare trecătoare. îţi făcea impresia că pata de lumină se iroseşte şi că în scurt timp, cerul va deveni mai întunecat, mai plumburiu, fără speranţă . . . Zăbovii îndelung, în faţa autoportretului. Nu mă puteam desprinde de privirea aceea cînd blinda, cind tăioasă, răscolitoare ... — Ce ochi plini de revoltă — şopti cineva din spate. — Şi biînzi... adăogă un altul. Nu, nu m-am înşelat... Aflai din şoaptele oamenilor că pictorul a trăit in Baia-Mare, Unul din ultimii reprezentanţi mai de seamă ai şcolii de acolo ... Cu mai mult interes, curios, trecui prin faţa celorlalte tablouri. Peisaje Mai multe pei­ saje. Un colţ din străvechiul oraş natal, cu turnul masiv de piatră stră- pungînd cerul limpede. Un pîrîu străveziu, verde, cu pietrele rotunde, şlefuite de valuri, apoi ruinele unui vechi şteamp, cu un miner bătrîn, şeztnd pe o grindă putredă. Minerul, cu o barbă rară, înctlcită, îşi proptea fruntea în palme, obosit. Se auzeau tunurile., 11

Vizitatorii se. răriseră. Mă gfndeam să plec şi eu, cînd zării un tablou pe peretele dinspre ieşire. Mi se păru deodată că sala primeşte o lumină nouă. Era cu totul deosebit de celelalte lucrări. Mă apropiai şi mai mult. Citii bileţelul prins în rama aurie: „După şutul de noapte.“ Trei mineri, unul bătrîn, cărunt, altul negricios, în puterea vîrstei, iar al treilea un tinerel, bălai, urcau o cărare pe un deal. fn vale întunericul era stăpîn, dar cu cît cărarea se apropia de vîrf, aerul «devenea tot mai luminos. In faţă, după deal, cerul purpuriu vestea un minunat răsărit de soare. Hainele rupte, murdare ale minerilor, zugrăvite? cu migală, pri­ meau o semnificaţie nouă în contrast cu feţele oamenilor, cu lumina atot­ biruitoare ce răsărea .. . Aruncai o privire spre autoportret şi înţelesei deodată mai bine ochii ciudaţi ai pictorului. Mult am zăbovit în sală? N-aş putea spune. Dar umbrele serii le-am simţit deodată aproape. Cînd m-am uitat în jur sala era goală. Doar eu mai stăteam în faţa tabloului cu cei trc-i mineri. Ba nu. In spatele meu mai era cineva. Cineva pe care-1 simţisem mai demult lîngă mine; îmi întorsei privirea. Un tînăr înalt, cu umeri puternici, corect îmbrăcat într-un costum închis, cu cravată neagră, părea că priveşte tabloul. Părea numai, căci ochii lui scrutau ceva dincolo, prin perete, într-o lume nevăzută. Avea părul negru, des, inelal, un cap frumos, ochii albaştri, străvezii. Părea că nu mă observă. Era cufundat în gînduri, în viziunea lui îndepărtată. Deodată, un fior de mirare mă cuprinse. Faţa tînărului primise o înfăţişare nouă. In jurul buzelor arcuite se adînciseră două cute, sprîncenele i se strînseră. Ochii se micşorară, devenind sfredelitori, aprinşi ca jăraticul. Cînd mă observă, tresări. îşi muşcă buzele cu putere şi neaşteptat mi se adresă, slobozind un oftat greu din adîncul pieptului: — Ei, tovarăşe, abia mă stăpînesc ... Nu ştiam ce să spun, ce să cred. Mă uitam numai la el, mirat. „După şutul de noapte14... dacă aţi şti ce a vrut maestrul să exprime în acest tablou . .. L-aţi cunoscut? -- intrebai surprins, schiţînd un gest spre auto­ portret. — Da, l-am cunoscut... foarte bine . I-am fost singurul lui elev... Ultimul ... — Dumneavoastră? ... — Da! e cam mult de atunci, eram un copil . .. — Ş i... încercai iar să-l întreb, nici eu nu ştiam precis ce anume, dar îmi răsăriseră în faţă ochii ciudaţi ai pictorului. — Aşa era el, minunat om ... Ş{ a avut parte de o viaţă atît de grea, de un sfîrşit atît de trist. — Trist? — Da! — Şi cum ... — E greu de povestit. Viaţa lui a fost atît de chinuită .. . 12 T. Buşecan

—* Aş vrea s-o cunosc, tovarăşe ... spusei eu, puţin stingherit de în­ drăzneala mea. ’ ' — Vă pot spune cîte ceva, dacă vă interesează ... Coborîţi, nu? S-a făcut tîrziu ... Se închide muzeul... — Da, desigur, încuviinţai eu şi pornirăm amîndoi spre ieşire. După un sfert de ceas, ne-am aşezat pe o bancă, lîngă lacul liniştit din parc. Se însera. Cerul portocaliu era străbătut de ultimele reflexe ale soare­ lui. O mireasmă îmbătătoare de flori se răspîndea în jur. O tăcere adîncă, molcomitoare se lăsase peste bătrînul parc.

— - Tatăl meu — începu să povestească tînarul, cu vocea lui limpede, domoală — lucra în mina de la „Valea Roşie“. Era lemnar; încheia armăr turile în noile galerii, sau legăturile cum le spuneau minerii. Locuiam în deal pe vremea aceea, sub vii, la un pas de rîtil tulbure ce străbatea oraşul. Casa noastră era mică, două odăi în care abia te puteai întoarce. In stînga şi în dreapta se-nşiruiau alte căsuţe asemănătoare în care locuiau tot mineri. Mama, o femeie vioaie, înaltă, se îngrijea de mine şi-l aştepta pe tata cu mîncarea pregătită .. . Dar asta nici nu are importanţă — îşi întrerupse tînărul povestirea — vreau să vorbesc de el, de maestru, vă interesează ... — Nu, ascult totul ... toate au importanţă ... — îl încredinţai eu. — Voiam tocmai să vă spun că într-o vară, eram pe atunci de patru­ sprezece ani, întreg-» oraşul se cutremură de o cumplită veste: Galeria „Ferdinand" s-a prăbuşit îngropînd treizeci de mineri. In casa noastră tăcută, pe uliţa minerilor, s-a pornit vaietul. Femeile, oamenii rătăceau de la o casă la alta, aşteptînd ştiri. Mama, despletită, rupîndu-şi hainele de pe ea, alerga pe uliţă ţipînd disperată: — Mi-au omorît bărbatul, mi l-au omorît! .. . A treia zi, tătucul, întins în coşciugul de brad, acoperit cu o pinză albă ----- era zdrobit tot — aştepta clipa să-l ridice ortacii pe umeri şi să-l ducă în ţintirimul minerilor. L-am petrecut, mama cu mine şi mulţimea băieşilor. Cînd l-au slobozit în groapă, corul minerilor a intonat imnul vechi ... Melo­ dia aceasta tristă — nu ştiu dacă o cunoaşteţi —- în care e cuprinsă soarta băieşilor ce scormonesc măruntaiele pămîntului, mi-a stors durerea din adîn- cul inimii. Credeam că a sosit sfîrşitul. Mama, susţinută de eîteva vecine nu mai plîngea. Blestema lumea, viaţa . .. M-am pomenit singur, rătăcind pe străzile lăturalnice, cu căsuţele mărunte acoperite cu şindrilă. Am ajuns apoi pe marginea rîului, m-am aşezat pe o piatră şi îngropîndu-mi capul în palme am plîns îndelungat. îmi aduc aminte, era un amurg liniştit de vară. Soarele ce scăpăta spre apus mi se părea că-şi bate joc de durerea mea. In acele ceasuri, după îngroparea tătucului, îmi venea să mă ridic, să răzbat pînă la birourile mari ale direc­ ţiunii şi cu puteri înzecite să sfarm, să distrug tot ce găsesc în cale .. . Şi atunci, într-un tîrziu, simţii o mînă că mi se aşează pe creştet. O mină moale, blîndă. îmi ridicai ochii. Un bărbat înalt, puţin adus de spate, pur- tînd o pălărie veche, cu boruri largi, pleoştite, se aplecă asupra mea. Un; Se auzeau tunurile.. 13 zîmbet trist, bun, îi flutura pe buzele subţiri, vinete. Mă prinse de mină şi-mi ajută să mă ridic. — Nu plinge, băiatule, nu piinge ... îl auzi ca de departe. Simţeam că ştie de ce plîng, mă înţelege. Recunoştinţa îmi domoli dure­ rea şi mă lăsai dus pe malul apei, de acest om necunoscut. Se opri apoi şi-şi întinse mîna. — Vezi nesfîrşitele păduri, dealurile verzi, oraşul... Şi cerul, cît e de caid, de fără sfîrşit.. . E atît de frumoasă lumea aceasta, viaţa... De ce plîngi? — Dacă ar fi tătucul, să le mai vada şi el . . . îngînai. gata să-mi pornească şuvoiul lacrimilor. — Tătucul? — întrebă tărăgănat, cu vocea scăzută, — El ... nu mai este ... Nu mi-a răspuns. Mă cuprinse de umeri şi tăcut, coborî cu mine spre apă. Acolo, pe un petec de iarbă mătăsoasă, zării o iădiţâ plină cu tuburi colorate, pensule de toate mărimile şi cîteva sticluţe. Răzimat de o limbă de pămint, un tablou. Era un peisaj, un colţ din oraş, cu turnul acela înaft, masiv. L-aţi văzut Ia expoziţie . . . — Iţi place? — mă întrebă necunoscutul, privindu-mă ţintă, cu ne­ răbdare în ochi. Nu i-am răspuns. Aşa cred că nu i-am răspuns, căci eram înmărmurit de colorile peisajului. Mă apropiai mai mult. — Vezi cu ce îmi pierd vremea? .. . întind pe pînză frumuseţile lumît să se bucure domnii de ele .. . Nu-mi aduc aminte ce mi-a mai spus. Amarul din suflet mă copleşise. Intr-un tîrziu m-am întors acasă. Cînd m-a zărit mama, urcînd pe cărare în seara aceea, s-a repezit la mine, m-a strîns la piept şi a început să plîngă. — Ce-o să ne facem, Mihai, singuri? Cine ne va purta de grijă? ... In curînd o să ai încă un frate ori o soră şi maică-ta n-o să poată merge la lucru .. . — O să lucrez eu ... să n-ai grijă — îi spusei printre sughiţuri, neho- tărît însă. Toată noaptea n-am putut dormi. O auzeam pe mama plîngînd, vorbind singură, lovindu-se cu pumnii în cap. I! vedeam apoi pe tata, cu hainele lui largi, pline de noroiul roşiatic din mină, cu lămpaşul pe umăr. Mă chema surîzînd spre el. Deodată mi se păru că are o pălărie mare, ca necunos­ cutul de pe marginea apei. In buzunar avea pensule, multe, un mănunchi în­ treg . . . îmi arătă apoi o pînză pe care era pictat un om mort, plin de sînge... Era tot el, tata ... Tresării speriat, ud leoarcă. întunericul nopţii era de nepătruns. Scăpai un strigăt şi m-am pomenit în braţele mamei. N-o să uit acea noapte de groază. Mă cutremur şi astăzi. Dar încet, încet, am înţeles că tătucul nu se mai reîntoarce niciodată şi nu-1 mai aşteptam după ce toaca de la băi înceta să mai bată ... Vremea trecea . .. Se apropia toamna ... De cîteva ori am coborît la rîu şi l-am întîlnit pe omul cu pensule. Mă întîmpina ca pe o veche cunoştinţă. Ceasuri întregi am zăbovit lîngă el, urmărindu-i fiecare trăsătură a penelului. 14

L-am pierdut apoi, am şi uitat de el. Am intrat ziler la un şteamp şi de dimineaţă pînă tîrziu seara, scuturam covăţica, alegînd aur... Mama se mişca din ce în ce mai greu. Se îngroşase. Aştepta să nască. Eu, veneam acasă sîmbăta — era zi de plată — cu douăzeci, treizeci de lei şi-i puneam mîndru pe masă. Din ei ne ţineam zilele de cînd pe mama n-o mai primea nimeni la lucru. Pe ascuns, seara, la lumina gălbuie a lămpii de petrol, încercant şi eu să desenez pe diferite hîrtii, copaci, case, biserici, cum ve­ deam că face pictorul. Mama nu mă înţelegea, surîdea îngăduitoare ... Cît aş fi dat să am şi eu vopsele ca pictorul. Nu mă puteam gîndi să rup din banii cîştigaţi. Abia ne ajungeau. Şi atunci, mi-e ruşine şi azi s-o spun — am coborît din nou în vale, am zăbovit mult lingă pictor şi într-o clipă mi-am întins mîna spre lădiţa cu tuburi de vopsele şi am cuprins cu palma un mănunchi. Le-am strecurat în buzunar, cu răsuflarea tăiată. Am apucat aj oi o pensulă şi am vîrît-o în cămaşă. Pictorul nu-şi deslipise ochii de pe pînză. Am folosit un pretext prostesc şi m-am îndepărtat în fugă de el. Acasă, am întins o pînză pe o scîndură şi toată duminica am pictat un colţ din grădină. Eram mîndru de isprava mea. O să vînd tabloul, domnii le cumpără cu bani mulţi! Dar ruşinea că am furat vopselele mă chinuia. Eram hotărît să nu-1 mai întîlnesc niciodată pe omui cel bun .,. S-a întîmplat însă altfel de cum îmi pusesem în gînd.. . Intr-o zi — se apropia iarna — zi mohorîtă, cu cerul plumburiu, greu, scuturam ca de obicei covăţica de aur, stropindu-mă cu apa ca ghiaţa, cînd mă auzii strigat de un tovarăş de muncă, copil şi el: — Mihai, măi Mihai, vino repede, ţi-a murit mama!... Atunci n-am înţeles ce-mi spune. Nici astăzi nu-mi pot închipui de ce a trebuit să se întîmple aşa. In durerile facerii, singură, în odaia căsuţei, s-a stins, ca o lumînare peste care s-a năpustit un vînt năpraznic. Am rătăcit zile întregi singur, pe drumuri... Nu peste mult au venit oameni străini .şi ne-au scos puţinele lucruri în grădină. S-au mutat apoi ei în casă. Atunci mi-am dat seama că am locuit într-o căsuţă care nu era a noastră; mama plătea din puţinii bani o parte pentru chirie. Lucrurile care ne-au rămas au fost vîndute... încă de pe vremea tătucului ne apăsa nu ştiu ce datorie la stat. Iarna era în prag. Hainele îmi erau rupte, numai zdrenţe. îmi era ruşine să ies pe stradă. Lumea se uita cu ochi ciudaţi la mine. Nu mă des- prindeam de şteamp. In pod mi-am făcut un culcuş din fîn, dar frigul mă răzbea. Nu mai puteam lucra. Aveam fierbinţeli. De cîteva ori am scăpat covăţica. M-au cuprins ameţelile. M-au chemat la Auer, stăpînul şteampuluî şi am aflat că nu mai am de lucru. Fiori de groază şi mînie m-au străbătut. Vederea mi s-a întunecat. Fără să ştiu ce fac, am apucat o rangă de fier şi am aruncat-o spre masa lui Auer. M-am pomenit zvîrlit pe uşă, trîntit în curtea plină cu moloz, fără cunoştinţă. Mi-au vărsat o cană de apă în cap şi aşa, ud, m-au alungat. Se făcuse seară. Luminile de pe străzi sclipeau reci. Vîntul era şi el rece. In fulgi mari, des, a pornit ninsoarea. Geamurile mari de la case erau ademenitoare. Era cald după ele — mă gîndeam. In faţa unei case m-am oprit îndelung. Oamenii se pregăteau de cină. Vedeam ca prin vis o Se auzeau tunurile... 15

fată îmbrăcată în alb cum aducea pe tăvi mîncarea. Mi s-a făcut rău, de foame, de boală. Puterile îmi slăbeau. Picioarele nu mă mai ţineau. Am alu­ necat. Simţii sub mine o treaptă rece. Capul mi se părea greu, somnul, somnul salvator mi se prinse de pleoape ... In vis, o mînă caldă mă atinse pe cap. E tata, fără îndoială că-i el! Dar nu, nu putea fi el! Demult zace în mormlntu! umed, întunecos... Nu-i el, dar cine? Cine? Pictorul! El era! 11 simţeam bine. Ruşinea că i-am furat vopselele m-a făcut să tresar. — Hai, vino băiete, o să facem foc, te încălzeşti . .. auzii de departe un glas cunoscut. Strîns după umeri, dus de o mînă puternică, în neştire, am străbătut străzi, am ieşit din oraş, am intrat apoi într-o grădină. Zornăiră chei, s-a deschis o uşă. Am fost ridicat, aşezat în aşternut moale, învelit. Aceeaşi mînă mi se odihni liniştitor pe frunte. Am adormit... — Mă ascultaţi, tovarăşe? Ori vă plictisesc? — îşi întrerupse poves­ tirea tînărul, netezindu-şi fruntea cu palma. - S-a făcut noapte ... — Da, vă ascult, murmurai emoţionat vă ascult! Mi-e teamă numai să nu vă reţin .. . —' O, n u ... am terminat ultimul examen ... ce! mai greu, acum pot înfrunta viaţa cu curaj ... sunt alte vremuri... De reţinut nu mă reţineţi... Povestindu-vă, primesc încredere şi mai mult în viitor... Dacă ar trăi bătrînii mei, maestrul... dacă n-aş avea ce povesti, ar fi fost mai bine... — Da, e adevărat — şoptii abia auzit, aşteptînd cu nerăbdare să-şi continue povestirea. — ...Numai dimineaţa tîrziu m-am trezit. Pictorul şedea lîngă mine, obosit. N-a dormit toată noaptea. Ochii săi limpezi de obicei de data asta erau tulburi, plini de griji. Cînd l-am zărit prin ceaţa somnului alungat, mi-a zîmbit: — Ehei, feciorule, straşnic somn ai tras . . Credeam că nu te mai trezeşti niciodată ... încercai să-i zîmbesc şi eu, dar deodată mă cuprinse ruşinea şi spaima. ' l-am furat doar vopselele ... — Ţi-e rău? — mă întrebă îngrijorat. — Nu, nu, mi-a trecut... — suspinai. De atunci, pictorul mi-a devenit tată, învăţător. In cămăruţa lui sără- cioasă, cu miros de terpentină, plină cu rame şi pînze, cu schiţe şi tablouri neterminate, am trăit cinci ani. Aveam acum Ia îndemînă vopsele, pensule, uleiuri... Cînd m-a observat încercînd şi eu să-i imit un peisaj, a zîmbit prelung şi toată ziua ‘a fost vesel. Se învîrtea în jurul meu cu deosebită grijă. In primăvară am ieşit cu el în cîmp. Ii ajutam să ducă lădiţa şi apoi, eu într-o parte, el în alta, ne cufundam în muncă. Ţin minte şi astăzi, cită bucurie m-a cuprins cînd s-a oprit îndelung în faţa unei mîzgălituri de ale mele, în care încercam să prind un izvor de munte pe care şi el îl picta din alt unghi. îmi privea pînza, tăcut, apoi cu o mişcare înceată îşi scoase pipa veche, arsă, o bătu în palmă şi o strînse între dinţi, fără s-o aprindă. 16 T. Buşecan

— Te pricepi, fecioriile, exclamă deodată cu nespusă bucurie. Ai sim­ ţul culorii... Dar să vezi... Se apropie de mine şi mă sili să mă aşez. Pădurea era proaspăt în­ verzită. Un vînt cald se zbenguia printre frunzele tinere. îmi ridicai ochii spre el. Era neras. Ţepi rari, negri îi acopereau bărbia. Cămaşa descheiată era murdară la guler, vestonul din pînză de casă mototolit şi el. Se aplecă puţin spre mine şi cu interes, cu încordare mă întrebă: - Vrei să te faci pictor? Da, asta fjreau . . . O ceaţa de întristare îi trecu peste ochi, apoi încercă un surîs amar. • - E grea meseria noastră, măi Mihai ... O viaţă întreagă trebuie să i-o închini şi totuşi, oamenii îşi bat joc de tine. Cu pictura nu poţi trăi în tihnă şi belşug ... Ai văzut şi tu . . . Pe tabloul cela din toamnă, am primit un car de lemne de la un comerciant ... Ce să fi făcut? Fără lemne nu poţi lucra nimic... şi spune, vrei să te faci pictor?... Da? Mult, mult trebuie să înveţi... E uşor să pictezi pădurea, apele, dealurile, e uşor dar e greu, mult mai greu să redai oamenii . .. — Să pictezi oameni? — întrebai mirat. — Da, oameni . . . dar nici oameni nu e greu să pictezi, cel mai greu e sa pictezi sufletele oamenilor. ... — Cum asta, suflete? exclamai surprins. --- Aşa cum spun . . . suflete . .. Cînd vrei să pui pe pînză o floare, o frunză, trebuie s-o faci astfel, încît cel ce-o vede să ştie dacă ai lucrat la ea dimineaţa ori seara. N-ai observat, că frunzele au altă culoare dimineaţa? Cînd roua abia s-a uscat? Cit este de fragedă,' de nouă . . . Seara e obosită, fire de praf s-au aşezat pe ea. Soarele a străpuns-o cu razele-i fierbinţi. Oamenii, ei nu sunt frunze . . . nici flori. Fiecare om are viaţa lui, necazurile şi bucuriile lui. Nici un om nu se aseamănă cu celălalt. Iar tu trebuie să-l pictezi astfel ca să observi prin ce se deosebeşte de ceilalţi... ce-1 fră- mîntă .. . ce-1 doare . .. — Asta nu se poate...nu, nu se poate ... — Atunci, mai bine îţi «-alegi altă meserie ... dacă nu poţi face asta, nu merită să-ţi pierzi vremea ... — Dar atunci, dumneata ... de ce . . . — înţeleg ce vrei să spui — zîmbi dureros maestrul — de ce pictez atiţea flori, atîtea frunze, atîtea izvoare? ... De ce? Eşti încă tînăr, nu pri­ cepi multe din viaţa asta ... Nu uita un lucru: intîi de toate trebuie să trăieşti... Să trăieşti ca orice om .. . Sînt silit să fac astfel de tablouri.. . Sînt silit. .. Nimeni dintre cei care au bani în oraşul nostru nu mi-ar cum­ păra pînze în care trăiesc oameni ... Ce crezi, Auer mi-ar cumpăra un ta­ blou în oare te-eş zugrăvi pe tine, aruncat din şteamp, rupt şi zgribulit de frig? Ţi-ar cumpăra durerea pe care tocmai el a pricinuit-o? ... — E îngrozitor ce spuneţi ... Sînteţi aşadar... Bine spui, sîntem condamnaţi.., — Şi totuşi, pictor vreau să fiu... Poate voi reuşi odată şi odată să fac un tablou din care să înţeleagă toată lumea viata noastră ... Să vadă tabloul şi să se năpustească să sfarme nedreptatea. Se auzeau tunurile... 17

Nu înţelegi tu ... nu înţelegi ... dar să începem ... vezi aici, col­ ţul ăsta de cer cît l-ai făcut de albastru? Observi, e mai mult alb . .. şi cum se potriveşte cu verdele acesta al pădurii? Şi izvorul, l-ai făcut tot albastru, ca şi cerul... nu-ţi pare că e mai mult verde, vînăt? Şi aşa, pas cu pas îmi arăta secretele măestriei lui. Timpul trecea... Vara începea să îmbătrînească . . . Tătucul — cum îi spuneam — slăbea mereu. In acel timp s-a apucat de autoportret... L-aţi văzut la expoziţie. Nu ştiu de ce, cu toate că sfîrşitul acela de vară era atît de limpede, de curat, a umplut cerul cu nori, lumina ce răzbea prin fereastra cu zăbrele i s-a părut mohorîtă .. . Ochii lui, care ştiau să zîmbească, i-a acoperit cu un văl de tristeţe ... durere ... revoltă ... De cînd lucra la autoportret, mi s-a părut că se schimbă din zi în z i.. . Vorbea mai rar, pe frunte îi apărură încreţituri, iar în jurul gurii două cute adînci. Nasul i se subţiase. Cu mine era însă mai blînd şi odată, cînd l-am văzut obosit, gînditor, a oftat şi mi-a spus cu glas stins: •— Dacă aş avea şi eu un copil, cum eşti tu ... încercai să-l încredinţez că-1 socotesc ca pe tatăl meu, că fără el nu nu ştiu cum aş fi răzbit, dar făcu un semn abătut, parcă ar fi vrut să-mi spună: „Lasă, ştiu eu ce spun ...“ Am uitat să vă spun — îşi schimbă glasul tînărul de lîngă mine — că n-a fost căsătorit niciodată. Din cîteva frînturi de cuvinte am înţeles, că mai demult, a fost chemat în casa unui bogat advocat să-i facă fiicei sale un portret. Printre schiţele lui mai vechi, am şi observat una ce înfăţişa o tînără femeie, cu ipărul lung, căzîndu-i în inele pe umeri, cu ochi albaştri, sclipitori. Ea trebuie să fi fost, deoarece niciodată nu mi-a răspuns cînd am încercat să-l întreb cine-i fata aceea. Săptămîni întregi a privit-o şi se minuna de frumuseţea ei. Tînără şi vioaie cum era, de multe ori a schim­ bat priviri ciudate cu pictorul, tînăr şi el, înalt, distins. Intr-o zi, el n-a mai putut răbda. I-a spus că o iubeşte, că şi-ar da viaţa pentru un surîs al ei. Fata i-a dat să înţeleagă că se bucură şi ea. Intr-o nebunească ardoare s-a înfăţişat la advocat şi a cerut-o în căsătorie. Bătrînul s-a făcut roşu, i-a pie­ rit graiul. Şi-a ridicat apoi scos din minţi bastonul şi l-a izbit peste frunte. A poruncit să fie dat afară din casă. — Neobrăzare, nemaipomenit, un zugrav — soţul fiicei mele?- Lin fiu de paznic la mină, soţul fiicei mele? ... gesticula avocatul. Pictorul a plecat, şi-a şters sîngele de pe frunte şi de atunci, trăia sin­ gur, fără rude, fără cunoscuţi. Dragostea lui mare o revărsa asupra mea. Din hainele lui de tinereţe, îmi făcu mie un costum şi se uita la mine ca la o minune. Am priceput că mă preţuieşte pentru îndemînarea mea, pentru progresele mele în pictură .. . pentru viaţa mea ... Şi cum vă spuneam, în perioada în care lucra la autoportret, se schimba . din zi în zi. Ghicii că e bolnav, dar nu îndrăzneam să-i spun, să-l întreb. Intr-o zi, după amiază — era sfîrşitul lui august — s-a întors cu totul schimbat din oraş. Se plimba prin cămăruţă ca un leu în cuşcă. II priveam înspăimîntat, cu ochii holbaţi. — Mihai, auzi, Mihai — exclamă deodată — s-a sfîrşit cu arta noastră. Vin fasciştii, vin nemţii . .. S-au schimbat stâpînii acestor locuri... Ardealul a fost tăiat în două...

— S lea u a T. Buşecan

N-am priceput atunci ce se întîmplă. Abia peste cîteva zile şi în anii următori am înţeles. Piaţa era plină de lume. Unii cu feţele zîmbitoare, mulţumiţi, alţii, mi­ nerii, muncitorii, îngrijoraţi. Apoi, în sunete de clopote, în rînduri nesfîrşite, mărşăluiau soldaţi străini pe străzile bătrînului oraş al minerilor. „Tătucul" într-un colţ de stradă, lipit de un perete, cu obrajii palizi, privea în gol. — Mihai, Mihai, maică-mea a fost unguroaică, primele mele cuvinte au fost rostite în această limbă. Dar nu mă bucur... Nu vezi steagurile acelea? Cu crucile încîrligate? Le vezi? Sînt semnele fasciştilor... Se apro­ pie sfîrşitul... Pentru mine nu-i nicio pagubă, dar ce-o să faci tu? Mai are rost să pictezi oameni, suflete de oameni? In acea clipă îşi acoperi faţa cu mîinile lui osoase. — Să mergem, înebunesc dacă mai stau ... Odată cu iarna a început să tuşească. Ii fierbeam ceai, îl îngrijeam. Inirna îmi sîngera de durere. — Să nu-1 pierd, să nu-1 pierd, murmuram disperat. O să chem un doctor, neapărat. A venit doctorul. L-a cercetat cu atenţie. „Odihnă şi hrană bună. Plămînii...“ Am priceput plin de groază. I-am oferit doctorului un peisaj de-al meu. S-a bucurat. Nu ştia că l-am făcut eu. A promis că o să mai vină. A şi venit, dar nu i-a dat niciun medicament. Luni de zile apoi am bătut străzile, am intrat în case bogate, oferind tablouri. M-am încumetat să intru şi la Auer, care între timp a fost ales primar. Era neamţ din naştere .. . Dar nimeni nu se gîndea la tablouri. Husarii din oraş se adunau, goneau nopţi întregi pe străzi. Se pregăteau. Au pornit apoi la război spre Ucraina Sovietică ... — Ţi-am spus că se apropie sfîrşitul! — îmi spuse cînd a aflat de începerea războiului. Glasul îi era slab. Răsuflarea grea şi întretăiată. Ochii i s-au adîn- cit în orbite. Sub pielea obrajilor apăreau muchiile proeminente ale oaselor, — Tătucule, eşti bolnav... — Nu, nu sunt, fecioriile, dar sfîrşitul e aproape ... Şi n-am făcut nimic în viaţa aceasta... flori, copaci şi ape... atîta am făcut... Ieşea rar din cămăruţa noastră. De fiecare dată se întorcea obosit. I se făcea scîrbă de lume. Murmura ceasuri întregi vorbe fără şir. încerca să lucreze, dar arunca în cele din urmă paleta într-un colţ şi cădea pe un scaun. ; 1 Foamea a început să mă prigonească. Aveam grijă să-i pregătesc lui mîncarea mai bună. O făceam pe furiş, să nu observe. Banii s-au terminat, niciun tablou n-am mai putut să vindem. Mă gîndeam să intru la mină, dar mă îngrozeam să-l las singur. Disperat, cu inima îndurerată, m-am abătut într-una din zile pe meleagurile copilăriei. Căsuţa noastră abia se mai ţinea, răzimată de un şir de pari. Intîlnii cîţiva vecini, ortaci de-ai tatii şi le-am povestit necazurile noastre. S-au plîns şi ei de vremurile grele, dar m-au îmbărbătat. — Spune-i pictorului, că nu sfîrşitul se apropie, acuma răsare viaţa mă încuraja bătrînul miner Abrudan. In răsărit îi bat pe fascişti. Ruşii se apropie. .. Se auzeau tunurile.., 19

M-am întors cu noua veste. Tătucul m-a ascultat, a încercat să zîm- bească văzîndu-mi înflăcărarea şi a spus, abătut: — Nu mai cred, nu mai cred în nimic. . . Sfirşitul cred că a şi sosit... A doua zi, bătu cineva în uşa cămăruţei noastre. Pictorul tresări. — Cine-i? — strigă înspăimîntat. Se auzi o voce de femeie. Deschisei uşa şi o zării pe soţia lui Abru- dan. îşi ridică degetul la buze. — Pst, Mihai, ieşi un pic afară ... — Cine-i? — strigă din nou pictorul. — O, tătucule, o vecină de-a mea, de acasă ... Ieşii afară. Mă uitai mirat la neaşteptata vizitatoare. — Mihai, v-am adus un pic de lapte şi ceva cocături. Mi-au spus că-i beteag... Mă podidiră lacrimile. Nu m-am putut stăpîni. Am cuprins-o în braţe. Mi-am închis ochii. O simţeam pe mama, aproape de mine. Copilăria mea toată îmi apăru în faţă .. . Tata se întorcea de ia lucru, iar mama, veselă îi ieşea în cale pe cărarea afundată în iarba fragedă ... Bătrîna îşi şterse ochii cu un colţ al năframei. Se desprinse grăbit. — Mă duc, spune-i că bărbatul meu îi doreşte sănătate . . . adică lasă, nu-i spune... dă-i lapte să bea. Ii face bine... Stingherit şi fîstîcit am ocolit întrebările lui stăruitoare. M-a întrebat despre ei şi m-a dojenit că nu dau mai des pe acolo .. . — Apoi de ce nu te duci... o duc greu pe semne şi ei în lumea asta! - atîta a spus şi a căzut din nou în visarea lui tăcută. Mai tîrziu, cînd i-am întins ceaşca cu lapte, s-a ridicat brusc de pe scaun şi mi s-a uitat ţintă în ochi. Mi-am coborît privirea. Apucă totuşi ceaşca şi-o duse tremurînd la buze. Sorbi prelung, cu plăcere. Aşeză apoi ceaşca goală pe fereastră, se gîndi cîteva momente, se repezi la cuier şi-şi smulse vestonul din cui. — Unde te duci, tătucule? ... — Ies, ies, puţin, cineva trebuie să-mi cumpere un tablou .. . Mi-a promis ... Uite-1 pe ăsta — arătă spre primul pe care-1 găsi in cale. O să-l cumpere .. . - Mă duc şi eu . . . — Nu, nu, nu vreau, să-mi pregăteşti apă caldă, vreau să mă spăl. Vin îndată ... Stai numai acasă. Doar nu-s de doi ani .. . A ieşit, cu tabloul subsuoară, tinereşte, ba îmi şi făcu un semn prie­ tenesc cu mîna. II urmării pînă ieşi în drum. Acolo îşi încetini paşii, s-a oprit cîteva clipe, a respirat odată prelung, a pornit apoi încet, mai departe, pînă l-am pierdut din vedere. L-am aşteptat mult. Amiaza trecuse. Amuţise şi toaca de la băi; două ceasuri, apoi trei... Am ieşit în drum, dar tot nu venea .. . Neliniştea nu-mi dădea pace. Un tremur lăuntric mă făcea să nu am astîmpăr. Cea­ surile treceau; patru, cinci, el nu venea. îmi frîngeam mîinile neputincios. Aş fi vrut să-l caut prin oraş, dar unde? Poate să se întoarcă între timp . . . De ce l-am lăsat singur? De ce? 20 T. Buşecan

Se însera . .. Deodată, îi zării silueta printre copaci. Se apropia. Ta­ bloul îl ţinea subsuoară. Se împleticea ... Alergai înaintea lui... Era de ne­ recunoscut. Părul vîlvoi îi cădea în ochi, respira des, greu, ochii ieşiţi din orbite priveau în gol. — Ce-i, tătucule, ce s-a întîmplat? — strigai desnădăjduit. Făcu un semn cu mîna, apoi cu o voce schimbată, străină, îmi spuse: — E bine, Mihai. ne-am îmbogăţit... O să avem lapte destul, nu trebuie să primim pomană ... Ne cumpărăm o casă, instalăm un atelier cu geamuri multe, luminos, o să sădim şi flori înaintea casei... — Nu înţeleg, tătucule, 1 inişteşte-te — şopteam eu îngrijorat, condu- cîndu-1 în casă. Se prăbuşi pe scaun. Abia îşi ţinea capul, sprijinindu-şi-1 cu mîna slabă. — Mai ai puţin lapte? — mă întrebă deodată cu glasul lui obişnuit, slab. — Cum să nu, mai avem. Mă repezii după uşă,' îi turnai o ceaşcă şi i-o întinsei. O sorbi aproape dintr-o înghiţitură. îmi întinse cana, sfredelindu-mă cu ochii lui pustii. — Suntem bogaţi, Mihai ... Muzeul de artă din Budapesta mi-a cum­ părat lucrările. O sută de mii de pengo!... Auzi! O sută de mii . .. Scosei un ţipăt de bucurie. II îmbrăţişai. — Suntem scăpaţi ... o să te faci sănătos, tătucule ... O să pictezi mult, lucruri minunate ... Mă auzi, tătucule? Mă auzi? — Da, te aud . .. — murmură ciudat. Îmi desprinse braţele din jurul lui şi de aproape mă privi în ochi: — Auer, primarul, a primit treizeci de mii, zece mii i-au dat avocatului pentru portret, ceilalţi bani pe la comercianţi, fabricanţi, foşti primari... Pentru peisajul ce l-am vîndut pe un car de lemne, au plătit cinci mii, aproape cinci vagoane de lemne... Nu-s bogat? Un hohot sarcastic îi izbucni din piept. Căzu apoi fără simţire în braţele mele. •S-a sfîrşit cu bătrînul pictor, mi-am zis. Din clipa aceea nu s-a mai sculat din pat. Privea ţintă tavanul, nemişcat. M-a rugat să-i întorc toate pînzele cu faţa spre perete. Lădiţa cu vopsele am băgat-o sub pat. A încetat de-a fi pictor!... Doctorul mi-a spus, că dacă nu se sfîrşeşte în primăvară, la toamnă e inevitabil . .. Mi-a întins la plecare douăzeci de pengo. „Am vîndut tabloul pe care mi l-aţi dat, primiţi aceşti bani în semn de recu­ noştinţă .. .“ Era primul meu tablou vîndut. In acest timp, ieşeam mai des în oraş. întotdeauna cu un tablou, în­ velit în ziar. încercam zadarnic pe la porţile caselor mai arătoase; de fie­ care dată eram întîmpinat de refuzuri ironice sau chiar brutale. Desnădejdea şi furia puseseră stăpînire pe mine. O ură surdă dar năpraznică mi se cui­ bărise în inimă. începeam să pricep cîte ceva din cele ce se întîmplă în lume. Mă apropiam de optsprezece ani... Priveam cu ură maşinile nem­ ţeşti ce treceau în goană, dar mă şi bucuram cînd vedeam feţele inspăi- mînlate, ca de fiare încolţite. Ascultam cu nădejde şoaptele din colţuri de stradă, veştile ce se răspîndeau ca fulgerul: Nu mai durează mult... Intr-o dimineaţă, cu tablou! în mînă, ruşinat de hainele mele rupte în coate şi genunchi, mă apropiam de centrul oraşului. O forfotă ciudată Se auzeau tunurile.. 21 domnea pe străzi. Vlăjgani îmbrăcaţi în cămăşi verzi şi-n pantaloni negri bufanţi băgaţi în cisme, cu arme pe umăr mişunau în toate părţile. Deodată m-am oprit îngrozit. Dintr-o casă sărăcăcioasă cîţiva inşi înarmaţi, înghion­ teau în stradă pe locatarii înspăimîntaţi. Un bătrîn, îmbrăcat în pijama, abia se ţinea pe picioare. O fetiţă plîngea, strîngînd-o pe maică-sa. Mai încolo, în faţa altei case, aceeaşi scenă. Ii mînau pe oameni pe străzi, pînă se forma un convoi nesfîrşit... In colţul străzii care dădea în piaţă, mă oprii în­ cremenit. Intr-un grup de oameni, cu legături mari pe umeri, îl zării pe Kaufman, mecanicul de pe „Valea Roşie“ un prieten de-al tatii,încă din copilărie. Mă observase şi el. Uitînd de toate, mă repezii spre el. In acea clipă simţii o lovitură în coastă. Tabloul îmi căzu din mînă. Un rîs sarcastic răsună lîngă mine, — Fugi, Mihai! — îl auzii ca prin vis pe Kaufman. M-am pomenit înconjurat de oameni. Unul îmi întinse tablou! călcat în picioare. tCineva mă prinse de braţ şi mă împinse într-o stradă lătu­ ralnică. — • Fugi, băiete, te omoară nemernicii ăştia ... Cu hainele rupte, ameţit, am pornit spre casă. Mă durea ochiul. Simţeam încă urmele loviturilor. Cînd mă zări, pictorul tresări, cu ochii larg deschişi şi tremurînd, mă întrebă: — Mihai, dragul meu, ce-au făcut cu tine? ... Ii povestii pe scurt, avînd grijă să nu-1 înspăimînt, ba chiar să-l în­ curajez: — Puţin timp încă şi totul se va schimba în bine ... — Şi zici că-i duc, îi mînă ca pe vite? ... întrebă stins. Se lăsă pe pernă, obosit, frînt. Faţa îi deveni mai palidă. Viaţa se sfîrşea... Şi să vezi — dragă tovarăşe — tocmai cînd mi se părea că zilele tătucului sînt mai numărate, atunci s-a întîmplat un lucru extraordinar. Eram în plină primăvară. Prin geamul deschis se auzea ciripitul pasărilor. Soarele răzbea în şuvoaie în cămăruţa noastră. Eu şedeam lîngă patul tătucului, creionînd o schiţă de compoziţie. El, răsufla greu, cu ochii ficşi. Se auziră deodată paşi în curte. Cîteva şoapte. In prag se iviră trei oameni. Recunoscui îndată pe bătrînul Abrudan. Al doilea, mai înalt, negricios, cu părul des, sprîncene stufoase, al treilea, un flăcău subţire, cu nasul în vînt. Erau îmbrăcaţi de lucru. Hainele de mină, galbene, rupte. Lămpile de carbid le atîrnau pe umeri. O bătaie modestă în pervazul uşii. — E voie? — Cine-i? Ce vreţi cu mine? — se înălţă din pat pictorul. — Noroc, noroc bun! .. . murmurară minerii stingheriţi. Sîntem mineri, am venit să vă întrebăm de sănătate — îngînă Abrudan încet. — Sănătatea mea? A mea? N-aţi greşit oare? — Nu, la dumneavoastră am venit... Ne întoarcem de la şut... Tătucul se ridică şi mai mult, sprijinindu-se în coate. Ochii înspăimîntaţi se stinseră deodată, primind o strălucire omenească, blîndă, privirea lui de demult. 22 T. Buşecan

— Apropiaţi-vă, dacă aţi venit la mine... Şedeţi.. . Vezi, Mihai, dă-le scaune ... Şi cum de v-a trecut prin minte să mă căutaţi? .. . Sînt un om sfîrşit... Abrudan tuşi, îşi netezi parul. — Băieşii au auzit că sînteţi bolnav, în oraş se vorbeşte... ne-au trimis ortacii să vă vedem ... Tătucul vru să spună ceva, dar ctivîntu! i se înecă în gît, Privirea i se înmuie, ochii se umeziră. — Măi oameni buni, spuse în cele din urmă, vă mulţumesc, dar nu mai e nicio rază de scăpare. Lumea se duce la vale, în prăpastie, iar eu mă rostogolesc cu ea. Mă mir că n-am căzut încă ... — Tovarăşe!... scăpă vorba Abrudan, aproape şoptit. Tătucul tresări şi-şi trase cu grabă o pernă sub umeri. îşi petrecu pri­ virile pe feţele celor trei mineri. Ii studia îndelung. îşi scăpă apoi capul, ca un învins. — Nu se apropie sfîrşitui? — şopti. In acea clipă Abrudan îşi trase scaunul mai aproape. Strînse în rnîna sa mare, murdară, mina slabă a pictorului. — Nu, nu sfîrşitui vine... vine răsăritul, pentru noi; sfîrşitui vine pentru alţii, pentru netrebnici... In curînd va suna dreptatea ... Băieşii, muncitorii, dumneata, mulţi, mulţi, mii, milioane, vor întîmpina răsăritul! Se apropie. Tunurile libertăţii bat la porţile noastre ... Ruşii se apropie. Trebuie să le întindem rnîna, să-i aşteptăm... Pentru asta trebuie să trăiţi. Să povestiţi tuturor, prin culori, viaţa amară de pînă acum. Trebuie să trăiţi... Nimeni n-ar putea-o face mai bine ca dumneavoastră ... — Am auzit încă mai demult de comunişti — începu tătucul — dar n-am crezut în ei. I-am admirat... Ce-au făcut în Rusia a fost o întîm- plare ... aşa credeam ... Dumneata eşti comunist? —- îl întrebă pe Abrudan. Bătrînul miner aruncă o privire către ortacii săi, întrebător, intimidat. — Nu ştiu, s-ar putea să fiu .. . — înţeleg, înţeleg, dădu din cap bolnavul. Şi ziceţi că se apropie răsăritul? II aşteptaţi? Vine? Nu mă înşelaţi? — Vine, e aproape, e la poarta ţării noastre! . . . Pictorul căzu pe gînduri. Pleoapele i se închiseră. Observai pe buzele lui un zîmbet nou, ciudat, cald. — Vă mulţumesc... — şopti, apoi îl fură somnul. Cei trei mineri se uitară prelung la faţa nemişcată a pictorului. Apoi Abrudan îmi făcu semn să mă apropiu. — Măi Mihai — îmi şopti — ai uitat de noi... de . . . — Nu, n-am uitat — îngînai puţin ruşinat. A fost atît de greu... — Vino pe la noi... printre bâieşi... să nu te rupi de rădăcina din care te tragi... să nu cotrobăieşti prin viaţă ca un orb ... Vino pe la noi, Mihai... I-am petrecut afară. îmi simţeam sufletul mai uşor. Puteri nebănuite se năşteau în mine. Am trecut cu ei pe cărările pustii de sub deal. încre­ derea în viaţă pusese stăpînire din plin pe mine. La despărţire, Abrudan, strîngîndu-mi rnîna, mă sfredeli cu ochii: Se auzeau tunurile... 23

— Te aşteptăm, Mihai... A doua zi am fost trezit de glasul tătucului. Era sculat, îmbrăcat, pieptănat cu grijă. Sării din pat înspăimîntat. — Mihai, repede, pregăteşte-mi cea mai mare pînză pe care o avem. Vreau să lucrez. Neapărat! Nici o vorbă. Vreau să lucrez! E vremea! Lumea se frînge în două şi eu să stau întins ca un netrebnic. Repede, timpul îmi este măsurat. Ce a urmat după aceea, e greu să vă spun! Cu un efort supraomenesc, învingîndu-şi durerea şi oboseala de moarte, zi de zi, sâptămîni după săp- tâmîni nu se deslipea din faţa pînzei. înghiţea împăcat laptele ce-1 aducea în fiecare zi soţia lui Abrudan. Nu se mai ruşina. Apoi din nou la muncă. Sub ochii mei, în vara aceea, lua fiinţă un tablou nou, minunat. Un grup de trei mineri, unul bătrîn, cărunt, altul înalt, subţire, negricios, şi un tînăr, cu nasul în vînt. Lămpile le ardeau, dar erau palide în lumina or­ bitoare a răsăritului măreţ. Tînărui ţinea mîna îndreptată spre soare, în întîmpînare. In spatele lor, întuneric, beznă ... Cu cîtă grijă mînuia penelul. Trăsăturile minerilor îmi deveniri curînd cunoscute ... In planul întîi, bă- trînul Abrudan ... Şi cît de greu i-a fost; mîna îi tremura, puterile îi slă­ beau. Broboane de sudoare îi străluceau pe frunte. Şi totuşi nu se lăsa. Parcă nu mai era omul de ieri. Pe buze îi flutura mereu un zîmbet plin de duioşie şi dragoste. — Dragui meu Mihai, învaţă să cunoşti oamenii, să-i iubeşti... Abia acuma am învăţat şi eu ... Nu-i încă itrziu ... Aceşti trei mineri întîm- pină răsăritul ... Cu ei, în fiecare linie, în fiecare trăsătură, în fiecare umbră, cu ei, merg şi eu. Vezi cît de luminoase sînt aceste raze? Vezi? Nu e încă tîrziu... Şi totuşi pentru el a fost prea tîrziu. In miez de toamnă, tătucul rar de mai îndrepta cîte ceva la tabloul său. Ceasuri întregi şedea nemişcat în faţa lui. De cîteva zile nu mai înghiţea nici laptele. Mîna îi devenise grea, neputincioasă. Intr-o dimineaţă m-a rugat să-i scot şezlongul afară. L-am aşezat cu grijă, i-am pus o pernă sub cap. Mi-a făcut un semn apoi: — Tabloul... citii de pe buze. L-a privit prelung, în lumina toamnei. Apoi şi-a închis ochii. Toată ziua a stat liniştit. Nu ştiam dacă doarme sau e treaz. Spre seară şi-a deschis ochii. îmi făcu semn să mă apropiu. încercă să-şi mişte mîna, dar nu mai avea putere s-o facă. Cu o sforţare nefirească schiţă un zîmbet. Se uită ia mine, cu durere, dar şi cu duioşie. — Ştii tu, Mihai, cînd mi-ai luat vopselele? Şi cel mai bun penel? Nu-i auzeam cuvintele, le ghiceam mai mult. Mi-am coborît privirea în pămînt. Cu greu mă stăpîneam şi-mi muşcam buzele. .. — Nu-i nimic, să fii tu numai pictor bun ., . Din nou şi-a slobozit pleoapele. Peste cîteva clipe ie-a deschis larg. — Mihai, acuma mă duc, mă duc, dar viaţa mea, gîndu! meu e cu cei ce întîmpină răsăritul. Cu ei, acum, la capăt... Mă cuprinse cu ochii lui mari, plini de lacrimi. încercă să mai zîm- bească odată, dar în acea clipă capul îi căzu încet, odihnindu-se nemişcat pe pernă. 24 T. Buşecan

Un vini trecător a şoptit printre copaci. O ploaie de frunze arămii se a.şterneau în grădină. Deodată, în tăcerea serii, de departe, se auziră tunuri. Bubuitul se apropia. Bateau tunurile sovietice la poarta oraşului . ..

*

— Ei, dragă tovarăşe, asta a fost viaţa maestrului meu ... Aeeasta-i povestea tabloului... După moartea lui, m-am mutat printre mineri. Cu arma în mînă am păzit minele de trupele fasciste... Apoi am început să învăţ... — Şi acum? — întrebai cu glasul sugrumat. — Acum am terminat Institutul de Plastică. Sînt primul înpromoţie. Dar cu un astfel de maestru ... Ceasurile trebuie să fi fost tîrzii. Noaptea se făcuse rece. Stele multe, multe tremurau pe cer. In tăcere, unul lîngă altul am pornit spre oraş. Ne-au intîmpinat luminile, forfota serii, viaţa. Ne-am strîns mîinile cu putere. Ne împrieteniserăm. La despărţire, -destul de stîngaci, i-am spus: — Şi totuşi, răsăritul nostru a sosit! — Da, dar dacă ar trăi şi el... TEOFIL BUŞECAN Duminică de odinioară

In hotar e linişte. Şi galben Cerul se strtmtează in apus. Tinăr soare, plute de covoare Mină-ncet, abea le-auzi, pe sus.

De departe nu se vede nimeni. Parcă lumea toată a murit. Rece doar cîte-o-adiere trece Mîngtind porumbul neprăşii.

Nici nu murmură piriu pealături Nici se-ntinde drum cu călători. Numa-n turlă clopotele urlă Colo-n sat, prelung, să te-nfiori.

In această grea singurătate De-ai străbate mult, de rătăceşti, In sihastrul zariştei albastru O nevastă poate-ai să-ntilneşti.

Sapa cintă umilit şi-ndeamnă Firul palid printre bulgări şi Pînă-n seară, lungă zi de vară, Lucrătoarea nu se va opri. 26 A. Rău

Iar în preajmă, pin la brîu în ţărnă. Un copil, s-aştepte, e-ngropat. „Mama n-are vreme, nu te teme“ Spre cocori mînutele-i se zbat.

Cum zimbeşte fără teamă, parcă Din pămint a răsărit lunar. Rătăcească şerpii, ocolească Rădăcina micului vlăstar.

O, temutul Făt-Frumas-din-lacrimi Pentru-o clipă dovedit de zmeu! Strînge-n tine forţa care vine Din ogorul încă nu al tău!

Joacă-te cu iarba ce te-atinge, Scaldâ-ţi ochii-n apele cereşti, O, copile! Jucării subtile Nu-s pe-aproape, în zadar zîmbeşti.

Nici nu murmură pîrîu pealături Nici se-ntinde drum cu călători. Numa-n turlă, clopotele urlă Colo-n sat, prelung, să te-nfiori.

Şerpii răi şi viermii ocolească Trunchiul tău captiv, copil sărac. Peste-aceste ţarine vei creşte Ca un falnic, rămuros cooac. întoarcerea 27

întoarcerea

i De trei zile De trei nopţi De trei zile Să tot priveşti Sub lungile, Sub galbenele Sub paşnicile Zări romineşti.

De-alungul ţării De-alatul ţării De peste Carpaţi Se întorc soldaţi. Cu armonici vii Cu şapca-ntr-o parte Cu paşii grăbiţi — Venind de departe — Peste pietre tari Ori pe cai perechi Pe căruţe vechi Ori pe tunuri mari.

Şi acea floare Prinsă la piept, Floare de măr Aşezată drept Nelipsită floare Prinsă la piept!

De prtnz şi de cină Uitarăm de-o vreme. Şi uită şi mama Ce-ar fi să ne cheme. Şi uită şi tata Şi uită şi sora A. Rău

Cînd seara sunat-a Cînd bate-aurora. Tineri şi fete Bărbaţi şi copii Adunaţi in cete Ne uităm în drum Nu mai ştim de sete. Prin adinei livezi Pe cîmp, in ogrăzi Şi la geamuri stăm — Şi din mîini fluturăm Din mîini fluturăm.

II ’

înapoi., undeva, Undeva in lume A sfirşit cineva.

CU a umblat pe pănunt Lacrimi a vrut să stirnească Pe ochi i s-a pus Ţărnă zvîriită-n vini Ş i iasă. Unde-a călcat cu piciorul Sterp a lăsat ogorul — De-aceea a fost îngropat In focul de el aţiţat, Blestem at.

III

înainte, undeva, O ţară întinsă Cu o fată ivită in prag semăna.

Din ogorul sterp şi sub roua clară Fire din nou începeau să răsară. întoarcerea m

Iar din ochii frumoşi, din ochii adinei, Din ochii albaştri ca serile stepelor, Ca o batistă ce-o flutură marea, Izvorul lacrimilor seca.

Şi-n locu-i, Tremurătoare, Domoală, Nervoasă lumină Aprindea Aşteptarea.

IV

De trei zile De trei nopţi De trei zile Să toi priveşti Sub caldele Sub limpezile Sub paşnicile Zări cit zăreşti. Bătrlni şi fete Femei şi bărbaţi Ne uităm pe drum La sovietici soldaţi Cum zboară grăbiţi Cu şapca-ntr-o parte Cu ochi luminaţi — înainte, departe.

Cum cintă frumos Cum zîmbesc prietenos Cum se tot petrec Uriaşi cum trec De-alungul ţării De-alatul ţării Dintr-un hotar La un alt hotar. ?o A. Rău

Şt pe unde trec Fire noi răsar.

Şi acea floare Aşezată drept Floare de măr Aşezată drept Ce zboară acum Din adinei livezi Din cîmp, din ogrăzi Şi din geam — in drum. Şi e prinsă la piept.

Cum luceşte ea Cum o văd mereu Ca un steag de nea Ca un curcubeu Peste-armonici mari Călăreţi perechi Şi tanchişti Ş i vechi încercaţi tunari.

Vor avea pămînt (fragment) *

S-a-ntors acasă din război Băiatul lui Anton A petri. A străbătut prin vint şi ploi Atit amar de chilometri. A fost rănit de două ori. Din fronturi ştie multe, multe. In juru-i ca la şezători Se string bărbaţii să-l asculte. El a-ntilnit, să te uimeşti, Vapoare pufăind pe mare Vor avea pămtnt n

Şi-n largul stepei căzăceşti Colhozuri ce se pierd în zare. In Tatra într-un sat din munţi L-ct îngrijit, bolnav, o fată. In jurul învăţatei frunţi Cărunte fire se arată. Cunoaşte tunul pe de rost. Ier brandu-i sun piu ca o praşte. Luptînd în patru ţări a fost Ba chiar şi de-alte ţări cunoaşte. Că tineri ani s-au dus în vînt Nu-i pare rău, de ce să-i pară. El ştie azi ce-i bun, ce-i sfînt Şi ce-i nedrept pricepe iară.

Susana ce primea scrisori De mîna lui pe fronturi scrise S-a măritat la sărbători Cu-n cîrciumar ce nu-l iubise. Spunea: „Pe Gligor, pe nedrept L-au omorît. Află chiar tata. Dar, ce e drept, la ce s-aştept?“ Era. vedeţi, isteaţă fata.

Dar nu-i nimic. După atît Tîrîş pe gheţuri vrăjmăşite, Pe-adtnci noroaie pîn-la gît, Sub nopţi norocise, nedormite Şi după marele desghef Şi vîntul nou ce bate, vine, Sînt alte treburi mai de preţ De isprăvit în sat ta tine. Şi astfel, după zile-n şir De lămuriri — azi ce şi cum e Politica — şi care fir E de urm at — şi ce-i în lume, Din tot ce el le-a spus pe rînd Cu lungi, prieteneşti strădanii, Un lucru-au înţeles ţăranii: 32 A. Rău

In ţine vor avea pămînt. înfioraţi se scoală-n zori Şi lung privesc din nou să vadă, Cu ochi flămînzi, întrebători, Hotarul încă sub zăpadă.

Cîntare

Se-mpart pămîrdurile Se-mpart pămînt urile.

Cu topoarele Cu sapele Cu plugurile Cu grapele.

In toate viaturile Se-mpart pămînturile.

Ia fi tu Ioană in dreapta ţi stingă. Ia şi tu Petre in stingă şi dreapta. — Pe acolo! Ba lasă că ştim noi, cucoană. Nu fă pe deşteaptă!

Tăiem pe aici Şi pe-acolo tăiem. Şi-n sus şi-n jos Şi sub codrul frunzos Şi in valea joasă Şi-n poiana prasă — Pretutindeni tăiem. Şi cit vremi

Şi lui Isac Că a josl om sărac. Cîntare 33

Şi lui Băloi Că a ţinut cu noi. Şi lui Ignat Că destul a răbdat. Şi lui Răgut Că rău l-au bătut Şi lui Coreaptă Că de mult aşteaptă.

In casă La masă Se roagă boierii. — Nu te apropia de fereastră că-i sperii Lasă-i in doage. J S e roag&t

La maica Maria Regină-ntre sfinţi, La măritul prooroc leremia La Crucificat La patru părinţi Şi la Sfintul cu nume Orlat. Că la toţi Ş i noi Ne-am rugat.

De sute de ani ne-am rugat Din părinţi in părinţi.

Ş-a lui Isac Că au fost neam sărac Ş-a lui Băloi Că au fost tot cu noi Ş-a lui Ignat Că destul au răbdat Ş-a lui Răgut Că rău i-au bătut Ş-a lui Coreaptă Că, de mult aşteaptă. 34 A. Rău

Boieru înhamă o miţă neagră Şi suie-n teleagă. Ş i fuge La deal şi la vale Fuge Cu soaţa-i bete agă.

Şi pe urma lor se face-un puhoi Să nu mai poată veni înapoi Şi pe urma lor se face o pădure Spre noi niciodată să nu se îndure Şi se face un zid pînă la cerţ Şi tot lunecă după boieri —

Cu topoarele Cu sapele Cu plugurile Cu grapele...

Aşa cînta Unu ce prin pădure trecea.

Durerea dealtădată

Durerea de-altădată s-a deşteptat sub stele Căci lanuri de aramă s-au auzit foşnind. Spălîndu-se-n fîntînă de lacrimile grele S-a dus la preşedinte dar l-a găsit citind.

E cartea desfăcută pe masă. Şi secara Şi griul, sub combaine se-ndoaie-n coala ei. Citeşte omul nostru, că nu-i un joc povara Recoltei, cînd să cadă încep din spic scîntei... Durerea dealtădată 36

Durerea de-allădată şi-a- îndreptat spinarea Şi-n cîrjele-i albastre făcu un scurt ocol. Despre-un drumeţ departe se-nfiripa cîntarea In nuştiu ce grădină, din multe guri, domol.

Părea că-n largul apei, pe-o largă apă lină O barcă fără vîsle domol îşi face drum. Şi vechi pescari, din albe furtuni întorşi, îngînă O melodie nouă ce-o prind abea acum.

Durerea de-altădată porni cu paşii repezi Spre-acel bordei din margini în care doarme, ştiţi , In fum şi umezeală, în aşternut de lespezi Cizmarul ciung cu şapte copiii, lui sfrijiţi:

Dar sub cununa lunii ce tot . mai jos se lasă Lingă salcîmul verde şi-acelaş deal de lut, O fragedă şi-albastră şi luminată casă Absentă o priveşte, cu ochi necunoscut.

Durerea de-altădată creztndu-se nebună, Cu greu găsind poteca prin peisajul clar, Parc-ar veni din suse poeni cu mătrăgună Impleticindu-şi paşii, spre cîmp se-ndreaptă iar.

Dar înspre grajd un paznic se plimbă-ncolo-ncoace Şi dinii latră-n slavă spre nefiinţa ei Şi trei pîndari prin lanul ce liniştit se coace Cu-n deget dus la buze opresc sub cer tustrei.

A străbătut poteca picior de om, ori poate E vîntul, numai vîntul cu neodihna lui? Pornind din nou, ptndarii ca-n margini de cetate îşi spun: e numai vîntul cu neodiha lui. 36 A. Rău

Spre lacul plin de g'tşte sună un foc de armă. Şi zarea-i numai lacrimi in tremur şi alint. Durere de-altădată fugi-n păduri să doarmă Şi lanuri de aramă s-au auzit foşnind.

n zori

In noaptea albastră O-naltă fereastră Varsă lumină prin ceaţă. Un om se iveşte In larga fereastră Şi caută lung in piaţă.

Şi-n sine gîndeşte.

..Oraşul e-n somn adincit. Un ceas de-o .mai fi de dormit. Puţin ptnă-n zori mai rănune. Ca i noapte-n raion voi pleca: 0 pală de nor s-a ivit. E strînsul recoltei. Pe mîine..

Ş i luna coboară şi ea.

Cu ani înapoi Pe-o stradă cu ploi , Vreo zece in taină s-adună. Sub lampa cu gaz Privirile filfiie roi Şoapte grăbite răsună. In zori

Şi fără zăgaz.

..Poporul e-n beznă-azvîrlit. Dar nu mai e mult de dormit. P uţin — şi lumina străbate. In grevă în zori vor intra. Ziaru-i aici, tipărit In uşă, bătăi repetate :..

Ş i luna coboară şi ea.

In temniţa rece Căci timpul greu trece Căci foamea e neîntreruptă, Cu frigul ce arde Cil noaptea ce trece Cu sine — o voce se luptă.

Şi sună departe.

,.Călăul e-n somn tolănit Dar nu are mult de dormit Puţin pînă-n zori mai rămine. In lanţuri noi mult nu vom sta, Avem braţul tare, călit. Frumoşi vor fi zorii pe mtine!

Ş i luna coboară şi ea.

In noaptea albastră Mai stă secretaru-n f.reasP Cărunt, cu privirea spre plată. Şi poate el simte-n fereastră Că somnul ce-i fără de larmă Ii şade-mpotrivă, cu ceaţă. 38 A. Rău

Şi nu se-ndură să doarmă. <-

Şi poate gîndeşte-adîncit Cu-n zimbet uşor stăpinit La vremea ce-n faţă-i rămîne. Şi poate-n acest început Gîndeşte — cind ţara-i sub grîne Cînd toate-s cum nu s-au văzut Cind zilnic se strînge recoltă — Că multe mai sînt de făcut.

Şi zorii se urcă pe boltă.

Şi luna se stinge tăcut.

Mai mare dragu

Lui M ihai Beniuc

Desigur toţi acei care luptară Umplîndu-se de-atîta faimă rară Ca să ne-aducâ pace şi pămînt Mereu în fruntea vieţii noastre sînt.

De-aceştia-i poate şi sudoru-acesta Ce altor jucători le face festa Că din arenă colo-afară-aleargă Şi singur bate mingea, să o spargă.

Sau ăst şofer plesnind de sănătate Ce, stînd la masa mea, pe braţ mă bate Şi drăgăstos mă roagă: ia puţin E acru. O mîndrie de vin!

Ori poate cel care-n Tîrnava caldă Pe sub răchită zgomotos se scaldă Moi mare dragu 89

Sau, cine ştie, dres de sărbătoare Ţăranul cela-n Marea Adunare,

Inovatorul, ce pe la uzină, Intirzie într-una de la cină,

Vecinu-mi, ce la defilări — fă-ţi cruce! — Mereu un alt copil pe umeri duce, Sau, nu mai spun, semeţul general Albit de ani, îmbătrinit pe cal.

Şi cîţi nu sint! Eu nu vreau să mă laud, Dar dac-ar ţi cumva cu-n semn să-i caut,

Să zicem, ţluierind, de-aş fluiera Atîtea mîini spre cer ar flutura

Cit fir de iarbă vîntul cînd răsună Şi cîte ramuri, lung, într-o furtună.

Mai mare dragu să-i priveşti în zare Cum trenuri mină, cum aduc tractoare,

Cum zboară-n slăvi ca pasărea uşoară Ori cu lămpaşe sub pămînt coboară,

E proaspăt cîntul şi e nouă haina. Uitatu-s-a şi lacrima şi caina.

Şi iarâ-i drept că, de cînd ţara-i ţară. De cînd i-au dat ei faima ceia rară,

De-ar fi s-asemuim cuprinsul ţării Cu-n vas din vechi, pornit pe vrajba mării,

Sunt ei care pe vîsle greu s-apasă. Dar sus la clrmă — ziua, noaptea deasă •40 A. Rău

Tot braţul lor e. Şi, de citită harfa Pe vas, a, lor şi harfa e şi marfa!

Dar vorba ceea : dacă toamna seimeni Răsare primăvara. Ce de oameni

Au răsărit de-atunci, in soare-aşteaptă. Pe valea-ngustă, pe cîmpia dreaptă!

De cîţi luptară-atunci, dacă asculţi, Au răsărit de zece ori mai mulţi.

Auzi-i numai, vîntul cum înfruntă Cum vin la lucru, cum se duc la nuntă.

Cum se-nv'trtesc ■ lîngă mireasă olacă, Ce bine ştiu să rîdă, să petreacă.

Tot de la ei mă-ndemn şi eu să cînt Cind spun că-s fără seamăn pe pămînt, Vitejii ce dăunăzi crunt luptară Umplîndu-se de-atiia faimă rară.

Mai mare dragu să-i priveşti în zare Cum trenuri poartă, cum aduc tractoare, Cum zboară-n slăvi ca pasărea uşoară Ori cum iămpaşe sub pămînt coboară.

Deaceea gîndul, mina tîlhărească Ferească-n veci, în veci să ocolească

Şi viaţa tor ce ca o apă trece Şi pruncii răsăriţi prin anii zece

Şi munca lor şi vorba înţeleaptă — In valea-ngustă, pe cimpia dreaptă

Şi vasele domol plutind cu marfă Şi cînteceie izvorînd din harfă Mai mare dragu 41

Că num-odată dac-aş fluiera Atiţia pumni sub cer s-ar înălţa

Cit fir de iarbă, vintul cind răsună Şi cîte ramuri, lung, intr-o furtună.

AUREL RĂU Cu frenul la Sibiu

In casa cizmarului primăriei din Botoşani se stîrnise mare zarvă. Prin ferestrele mici şi întunecate^ răzbeau afară strigătele copiilor. Vecinii ce trebăluiau prin ogrăzi îşi iţeau capetele peste gardurile de scînduri şi îşi strigau unul altuia: — S-o cherchelit cizmarul! Petrache Ciocan era într-adevăr afumat binişor. Se întîmpla cîteodată, ia leafă, să golească un pahar, două la crîşma lui Martiniuc, de lîngă bise­ rica sfîntul Neeulae. Dar atît de ameţit nu se întorsese încă niciodată. Pe­ trache se îmbăta rar şi chiar şi atunci numai dacă avea vreo pricină deose­ bită. Cînd şefii îl supărau peste măsură, îl înjurau, ori chiar puneau mîna pe cîteun calapod şi i-1 aruncau în cap, Petrache vedea roşu în faţa ochilor, dar n-avea ce spune. Tăcea şi înghiţea, însă de cum scăpa din cămăruţa în care fusese înjghebat atelierul, mergea glonţ la cîrciuma lui nea Mar­ tiniuc. Sorbea paharul dintr-o răsuflare, apoi încă unul şi încă ... Se plîngea de necazurile lui cui voia să-l asculte. Cîteodată nimeni nu-1 lua în seamă şi atunci vorbea singur... Tîrziu ajungea cine ştie cum acasă; îşi bătea copiii — doi băieţi şi trei fete — îşi ocăra nevasta şi în cele din urmă se culca trudit şi cu sufletul înveninat. Sau alteori, cînd vreun şef era în toane bune şi-i plătea pingelele pe care i le pusese săptămîna trecută — prilej de mare veselie pentru bietul Petrache — se îmbăta de bucurie. Cumpăra dulciuri copiilor, de-ale gurii, asculta cu răbdare ocara nevestii şi clădea mereu din cap, mîngîindu-l pe mezin: — Ce ştii tu, Lenţă? ... Nu-s om rău, Lenţă ... Ia spune tu, bre ştaifule, tat-tu-i om rău? ... Copilul îl privea cu ochii mari, ronţăia o bomboană colorată, lungă cît degetul şi-i zîmbea fericit. Acum Petrache Ciocan se îmbătase de amărăciune. înainte de amiază fusese chemat la cancelarie. I s-a dat un plic cu bani — leafa pe patru luni — şi i s-a spus că-i concediat. A ieşit din cancelarie năucit. S-a dus în atelier Ş' s_a aşezat pe scaunul lui mic, cu trei picioare. A luat o bucată de talpă şi-a început s-o bată pe laba de fier pînă ce a subţiat-o ca pe o foiţă. încă nu-şi descărcase bine furia cînd pe uşă e intrat primarul şi ginerele acestuia, Lahovary, proprietarul moşiei ce se întindea dealungul Cu trenul ia Sibiu pîrîului Dresleuca, pînă hăt departe, peste pădurea Raiului şi satele din jur. Petrache se ridică iute în picioare. Scoase din raftul ce acoperea un perete o mulţime de pantofi, bărbăteşti, de damă şi de copii, cărora le pu­ sese tocuri, le cususe ramele, ori le înlocuise căputele cu piele fină de şevrou. Ii înşiră pe. masa din mijlocul încăperii, după ce curăţă praful cu palma. Cei doi nici nu-1 luară în seamă. îşi aprinseră ţigările şi în timp ce examinau pantofii, discutau de-a le lor. Pe măsură ce trăgea cu urechea, Petrache Ciocan simţea că ameţeşte. Scăunaşul şi bancul din faţa lui în- cepeau să se clatine parcă, îmbătate şi ele de grozăviile ce-şi povesteau şefii cu feţele rigide şi privirile pline de îngrijorare... Ciocan nu ieşise cu anii din atelierul lui. Pentru el viaţa se reducea la bancul acoperit cu bucăţi de piele, talpă, cuie de fier, de lemn, mai mici, mai mari, scule, calapoade şi multe altele, trebuincioase meseriei de cizmar atît de dragă lui. Nu mergea niciodată la adunări ca ceilalţi oameni de servici ai primăriei, înghesuiţi periodic în piaţa Eroului Necunoscut, lîngă statuia ce înfăţişa un soldat cu picioarele răşchirate, trăgînd cu mitraliera spre magazinul lui Ankel, deasupra cinematografului Colorado. Nu se amesteca în discuţii. Era fericit cînd i se comanda o pereche de pantofi noi, iar dacă nu, cîrpocea tot atît de fericit încălţările vechi. Vorbele celor doi sus-puşi, îi făcură să se înspăi- mînte. II privea cu ochii mari pe Calomfiresco, primarul Botoşanilor, un om mărunţel, îmbrăcat totdeauna cu un costum cenuşiu de stofă subţire, me­ reu nou şi încălţat cu aceiaşi pantofi parcă, de şevrou maron, fason ameri­ can. Din gura lui auzea fără să înţeleagă prea multe — lucruri ce-1 făceau să creadă că viaţa lui şi a bietei sale familii, atîrnă de-un singur fir de aţă ... Primarul îi spunea ginerelui său că trebuie să plece numaidecît. Nemţii deocamdată se retrăgeau. Se retrăgeau strategic, întărindu-se la Iaşi, în Bucovina şi jos, în munţi. Dar pentru orice eventualitate şi mai ales ca să nu se împiedice bunul mers al desfăşurării operaţiunillor militare, mareşalul a ordonat evacuarea instituţiilor de stat şi a întreprinderilor. .. Nu se putea şti pînă unde vor înainta bolşevicii. Vin ca un puhoi, spunea primarul, şi strategii germani voiau să-i atragă spre liniile lor repliate, pen­ tru a le da lovitura de graţie, ajutaţi de trupele majestăţii sale şi ale ma­ reşalului. Ruşii vor fi cu siguranţă înfrînţi. Dar nu are niciun rost ea Lahovary să rămînă la moşie. Trupele roşii sînt pe jumătate sălbatice. Cazacii — înebuniţi. Taie cu săbiile lor tot ce mai rămîne viu după bom­ bardamentele Catiuşei. In Carpaţi va fi altceva. Aici germanii şi bravii noştri soldaţi le vor stăvili iureşul. Localităţile Oituz, Mărăştî şi Mără- şeşti vor intra pentru a doua oară în istoria neamului şi-a lumii .. . Oamenii de rînd vor rămîne pe loc. E greu să-i urneşti. Mulţi cred că ruşii nu mai pot de dragul lor. Dar vor vedea ei pe dracul cînd cazacii vor năvăli în sate, în mahalale şi-i vor găsi.. . Conul Lahovary îi mai aminti odată pri­ marului că-i făgăduise cinci vagoane şi oameni de pază pentru mobile. Primarul dete din cap-şi amîndoi se îndreptară spre uşă. De-acolo îi dădu de ştire lui Petrache: — Aştept să-mi trimiţi pantofii acasă ... Te duci după bani la ne- vastă-mea ... Dar ia stai! Tu ce faci, Petrache? Nu pleci? — Ştiu eu, să trăiţi, domnule primar? ... M P. Aioanei

— Aştepţi ruşii, ia zi? ... Fete ai? — Am .. . Trei. Au terminat şcoaia. Lucrează la conul Ankel. — Te sfătuiesc să pleci. Gîndeşte-te la fetele tale, spuse domnul pri­ mar. Uite, în loc de plată îţi dau un vagon pînă la Sibiu. O sa păzeşti celelalte vagoane .. . — Să vorbesc cu nevasta, să trăiţi ... — Bine. Diseară, la gară După ce ieşiră, Peirache strigă un uşier, li spuse să ducă pantofii la nevasta primarului. Acesta plecă bucuros, sigur de bacşişul ce-l aşteaptă. Petrache ieşi. Pînă la crîşma lui nea Martiniuc nu se mai opri. Aici se îmbăta dintr-un singur păhărel. Trase cu urechea la ce vorbeau cei din jur. încăperea scundă era plină de oameni, miros de monopol şi fum de ţigări. Martiniuc servea singur. Avea pe tejghea numai cîteva sticle de rachiu. Atît. Restul fusese îngropat în pivniţele lui făr-de capăt, împreună cu butoaiele de vin. împărţea rachiul şi vorbea într-una cu oamenii. Privea şiret în jur, parcă spunîndu-şi mereu: de v-aţi duce cu toţi la naiba! Mar­ tiniuc îşi simţea pivniţa în pericol odată cu plecarea autorităţilor. Cînd Petrache îl privi întrebător parcă, sări cu un potop de vorbe pe capul lui: — Mă întrebi de plec, nea Ciocane? Plec, cum să nu? ... Te sfătuiesc să faci la fel! Toţi te ştiu c-ai fost omulprimarului. Tu i-ai reparat pin­ gelele de cînd se ştie . . . Aşa că şterge-o pînă mai e vreme . . . Petrache s-a întors acasă furios ... Acum copiii se smiorcăiau prin col­ ţuri, privindu-şi tatăl cu teamă. Ii lasă în pace, ori începe din nou? . .. Nici Mihai, mezinul nu scăpase de păruială. Dar el nu piîngea. Se uita la taică- său curios, cu ochii mari, cercînd parcă să ghicească ce l-a putut supăra atit de rău. Petrache mai bodogăni o vreme, apoi îşi cheamă nevasta în tindă. începu să şuşotească repede, repede. După un răstimp, femeia începu să ţipe şi să dea din mîini: — Să plecăm? Unde să plecăm? Ce, numai noi ne-am găsit mai deş­ tepţi? Ai lui Vamanu, Pomîrleanu, Paşaluc şi ceilalţi vecini, nici nu se gîndesc la aşa ceva. Unde să ne punem drumuri, între străini? ... — N-ai decît, Lenţă. Eu mă duc! Mă duc şi te las! Am fost omul pri­ măriei ani dearîndul . . . Mi-a spus conul Calomfiresco ce m-aşteaptă . . . îmi dă vagon . .. Lenţa începu să plîngă. Dar se vede că pe Ciocan nu-1 impresionau prea mult lacrimile... Cei doi băieţii şi făcură semn cu ochiul şi se strecurară pe furiş în fundul ogrăzii, pitindu-se în dosul unei tufe de- iasomie. — Unde plecăm, Vasile? — Nu ştiu, bre. Ţie nu ţi-a spus tataia nimic? Vasile îl privea îngrijorat. Mihai se întoarse spre şura unde trebeluia Petrache. Smocurile roşcate de păr îi căzuseră peste ochi. Haina cu gumă la mijloc, cusută dintr-un material impermeabil şi scorţos, îi foşnea la fiece mişcare. De printre şuviţele roşcate de păr ochii i se vedeau sclipind vioi, rnişcîndu-se necontenit ca două mărgeluţe de argint viu, de parcă mereu s-ar fi aşteptat să fie încolţit de cineva. Pielea uimitor de albă a obrazului, era pătată pe-alocuri de zeci de pistrui, îngrămădiţi în grupuri cafenii. îşi privi fratele: — Zici că nu ştii nimic? Cu trenul la Sibiu 45

— Cred că plecăm, oftă Vasile. Lui Mihai îi venea să rîdă. Ştia de ce oftează celălalt. Ştia ee-1 doare pe Vasile. O lăsa in oraş pe Viorica. Fratele lui se împrietenise cu ea de multă vreme şi Mihai alergase nu odată în fuguta mare pînă la internatul şcolii normale, cu fel de fel de bileţele. Viorica era elevii acolo în clasa a cincea. — Vasile, poate pleacă şi ea .. . Celălalt îl privi mirat. Apoi rîse. 11 iuă de după umeri şi-i şopti: — Dai tu o raită pînă acolo? — Dau ..: Dar dacă mă vede tataia? — Nu-i nimic. Fac eu aşa ca să nu te bată. Cei doi ieşiră de după tufele de iasomie, dar numaidecît se retraseră speriaţi înapoi, pitindu-se ... Taică! lor mai trebăluia şi acuma în şopronul unde .ţineau cîteva butoaie vechi, o roabă şi un hîrleţ, ştirbit de vreme. Olaru, vecinul din dreaptă, îşi iţi capul peste gard şi-l strigă. începură să vorbească, ceea ce îi miră nespus pe cei doi băieţi. Locuiau aici de cînd se ştiau, dar pînă atunci nu-j văzuseră pe Petrache st in cl de vorbă cu vecinii. Ciuliră curioşi urechile: — Am auzit că pleci, nea Ciocane... — Cam aşa ... — Şi unde? — E i... — Mă omule, stai liniştit ia casa ta ... Unde-ţi pui copchiii pe dru­ muri? Cui laşi casa? Rea, bună, poţi să te adăposteşti sub acoperămîntul ei, .. De cine ţi-e frică? Ce, eşti primar? Ai cumva parte la moşia lui Ur- sachi, sau la moara lui Schweiger^ De cine fugi? De oameni care bine c-a dat sfintul să vină? — Ne ucid .. . Is pagini... Murdăresc fetele ... Cine ţi-a spus? Te-a prostit careva ... — 13* nu. Am auzit de la unul care le ştie pe toate. Dacă el n-o şti!?... Am vagon, mă duc. Meserie am, m-oi descurca. Slavă domnului, copiii mi-s mari. Numai ăsta mic îl mai am pe cap . . . — De, ce să-ţi mai.spun? Nu faci bine, nea Ciocane. Dar ce să mai vorbim ... Văd că eşti hotărît ... Olaru a intrat in casă. Petrache şi-a mai cătat un timp de lucru prin şopron. Vorbele vecinului îl supăraseră. Cum poate să ştie el mai bine dî- cît primarele? Şi Petrache intră hotărî 1 in casă să-şi zorească nevasta ia strinsul boarfelor . . . Băieţii ieşiră do după tufa de iasomie. Peste puţin Mihai galopa spre şcoala normală. In drum se oprea mereu, căscînd gura la căruţele pline cu geamantane, baloturi, lăzi: la camioanele ce se opinteau prin găurile asfaltului de pe bulevard; la oamenii furioşi, galbeni ia chip, îmbrăcaţi cu cîte două trei rînduri de haine, ce se învîrteau agitaţi de colo, pînă colo, slrigînd,' aruneînd fel dc fel de nimicuri claie peste grămadă în căruţe. Oraşul, vuia ca un stup înlârital. Din casele mari şi frumoase, din cele mai mici de pe bulevard şi din blocurile moderne aşezate în. centru, lumea ieşea fără încetare. Casele rămîneau goale, cu ferestrele deschise ca nişte ochi mari şi trişti. Numai din mahalaua unde stătea el, Mihai, nu pleca ni­ 46 p Aloanel meni în afară de-ai lui. Oamenii ieşean în faţa caselor mărunţele, îşi încruci­ şau braţele şi-şi strigau unul altuia: — Nu pleci, vecine? — Cum nu? Acuşa! îmi refugiez fabrica de mămăligă! Mihai ajunse la Şcoala Normală, dar nu mai găsi pe nimeni. In curte întîlni o bătrînică ce ajuta unei fete să ducă geamantanul. Cînd băiatul întrebă de Viorica Panteiimon, i se răspunse: — Fetele au plecat...

Cînd a sosit căruţa trimisă de primar, totul era împachetat. Au încăr­ cat în grabă şi au pornit. Lenta plîngea. Plîngeau şi fetele. Numai Mihai, Vasile şi cizmarul erau tăcuţi. Băiatul stătea cocoţat pe capră lîngă căruţaş şi nici nu catadicsea să se uite la droaia de copii ce însoţeau opintelile călu­ ţului răpciugos, de-o parte şi de alta a căruţei. Era privit cu ciudă şi admira­ ţie. II întrebau intimidaţi de pantofii noi cu care-1 încălţase taică-său, unde pleacă. Mihai îi lăsa să moară de curiozitate, apoi le răspundea plictisit: în refugiu. Nu ştia ce înseamnă asta, dar aşa le spusese cizmarul. Plecau în refugiu. Vecinii priveau căruţa şuşotind- pe seama lui Petrache. Dar acesta nici nu se uita, la ei. Mergea apăsat pe lîngă roată, privind numai înainte, spunîndu-şi în gîndul lui: „Rîdeţi voi, rîdeţi, dar o să-l vedeţi pe dracu! Vouă nu v-a spus primarele nimica! Eu ştiu! Rămîneţi să vă mănînce ăia!“ Cre­ dea că-i stăpîn pe-un secret grozav şi că ar fi destul doar să le spună oamenilor cum şi ce, că toţi s-ar şi repezi în lumea lor. Dar tăcea cu fălcile strînse şi păşea din ce în ce mai repede... Pe înoptat ajunseră la gară. Li se repartizase un vagon de marfă, acoperit, lîngă vagoanele sigilate ale pri­ marului, împreună cu alte şapte familii la fel de numeroase, ale uşierilor şi oamenilor de servici de la,primărie. In jurul trenului era o hărmălaie de nedescris. Strigăte, plîns, jale, înjurături... Cu chiu, cu vai cizmarul îşi instalată familia într-un colţ al vagonului. Nu aveau mai mult de doi metri patraţi de loc. Baloturile fură trîntite pe jos şi fiecare se aşează cum putu mai bine. Cînd se aciuară şi ceilalţi, în vagon nu mai era loc nici să arunci un băţ de chibrit. Se înserase deabinelea. De afară se auzeau fluierături pre­ lungi de locomotivă. Mihai se cuibări cu capul în poala maică-si. Lenţa plîngea — dealtfel toate femeile din vagon plîngeau. Se smiorcăiau şi suro­ rile lui Mihai undeva pe-alături, în întuneric. Băiatul era tulburat. Pînă acum nu plecase niciodată din oraş. Pentru el trenurile fuseseră totdeauna o taină. Ii inspiraseră un fel de teamă şi respect, amestecate cu o dorinţă ne­ definită de a pleca cu ele. Cînd auzea flueratul trenului jocurile parcă nu mai aveau niciun farmec. Acum, nu ştia ce să facă ... Să fie fericit ori să se întristeze? Cînd l-au urcat în vagon, în suflet parcă-i picurase ceva cald ... Dar jalea celor din jur, plînsetele care nu mai conteneau, chipurile împie­ trite ale.oamenilor, îl zăpăceau de nu mai ştia ce să creadă. Ghicea că se întîmplă ceva însemnat, care pe cei mari îi face să fie răi, să zbiere şi să plîngă ... Pe neaşteptate trenul sc zmuci din loc, îngrămădindu-i unii peste alţii. Roţile începeau a zdrăngăni tot mai tare. Femeile îşi înteţiră plînsul speriind copiii. Trenul aluneca repede, tot mai departe, pînă ce oraşul rămase mult în urmă, întunecat şi parcă pustiu. Acoperind vuetul roţilor, din vagoanele închise răzbea un vaer prelung, întretăiat, ce se împletea cu scîr- Cu trenul ta Sibiu 47

ţîitul roţilor şi flueratul necăjit ai locomotivei. Mihai nu plîngea. Ghemuit în poalele maică-sii asculta vrăjit duduitul ritmic a! roţilor. Tîrziu, cînd toţi adormiseră, se caţără pe o ladă, pînă ce ajunse la ferestruica zăbrelită. Privi afară. Dar nu se zărea nimic. Doar cerul cu stelele lui' nenumărate şf uneori umbrele subţiri şi înalte ale stîlpilor de telegraf, ce se fugăreau ca nişte stafii prin faţa micii ferestre. Se coborî încet şi curînd adormi lîngă maică-sa... Cînd se trezi, era ziuă. Uşa vagonului era dată la o parte. Prin pătratul ei se vedeau,ogoarele verzi. Departe, dealurile înecate în ceaţă abia se ghiceau. încă nu răsărise soarele. Lui Mihai i se făcu frig. îşi trase pînă sub bărbie mantaua soldăţească cu, care fusese acoperit şi privi la cei din jur. Bărbaţii stăteau tăcuţi, trăgînd din ţigări, sau şuşoteau cine ştie ce, adunaţi cap la cap cîte doi trei. Mihai ciuli urechea la grupul de lîngă el. Ciocan vorbea cu doi uşieri mai bătrîni. Unul dintre ei spuse într-o doară: —f Poate că era mai bine de stăteam pe loc. Au trecut atîtea peste noi... Trecea şi asta. Aşa cine ştie ce ne mai aşteaptă? ... Cel puţin la Botoşani eram între ai noştri... Uşierul oftă. Oftă şi Mihai. Ar vrut parcă să se întorcă înapoi. Nu era mare scofală de trenurile astea! Ştiu una şi bună: sâ meargă şi să-ţi împuîască urechile cu uruitul lor. Ce bine-ar fi să fie acum pe tolocuţa de lîngă iaz, să se joace cu cei rămaşi acasă! Şi hulubul, căruia-i făcuse cuib în pod, a rămas... Cine-i va da acum grăunţe? Cine o să-i dea drumul să se înalţe sus, sus, să se rotească şi să joace din picioare? Cine-o să-I mai şuiere cocoţat pe hogeag ca să se rostogolească jos în zbor şi să i se aşeze pe umăr sau în palmă? ... Ar plînge. dar i-i ruşine... Femeile scoteau din lădiţe de-ale gurii şi împărţeau copiilor. Mîncă şi Mihai, dar nu prea avea poftă. Ii era urît. înţepenise pe balot. Simţea ceva tare înghiontindu-i coastele. Nu ştia cum să se întoarcă să stea mai bine. Toată bucuria plecării pierise. Tremura de frig şi îivenea mereu să plîngă. Vasile îl ghionti uşor în coaste: — Şi chiar nu mai era nimeni? — Lasă-mă-n pace! Celălalt îi ameninţă muscîndu-şi pumnul, dar lui Mihai nu-i păsa. Nu după mult timp ajunseră la Vereşti. In cîteva clipe vagonul se goli. Rămas singur, Mihai se ridică alene. Ii venea ameţeală. Păşi printre boarfele aşe­ zate care încotro şi sări jos. Simţi o durere ascuţită în genunchi şi începu să scîncească. Dar îi trecu repede. Păşi tremurînd spre alţi copii de seama lui şi cînd soarele se ridică sus pe cer, ei se jucau cu nasturi lîngă roata vagonului. Cei mari treceau mereu pe-alături într-un du-te vino neîncetat... In Vereşti trenul rămase pînă seara tîrziu. Unii erau îngrijoraţi. Alţii păreau să se fi obişnuit cu toate. Acum nu mai vorbea nimeni.De cum pornea tre­ nul, fiecare se culca şi adormea cu grija zilei de mîine. Doar prin somn scoteau vorbe răstite, gemete, mormăieli... Din gară-în gară, din zi în zi, peste alte trei săptămîni trenul trecuse de Bacău. Situaţia se înrăutăţise. Proviziile se isprăviseră. Aşteptau zile întregi prin cîteo gară pustie. Prin faţa ochilor se scurgeau la nesfîrşit, scîrţîind şi gemînd înăbuşit, platforme încărcate cu tunuri, tancuri şi soldaţi ce cîntau cu glasuri triste. Abia apuca sâ pornească şi trenul refugiaţilor că în gara următoare înţepenea iar, aşteptînd zile întregi să se elibereze linia. In vagon apăruse o sobiţă de 48 P. Aioanei tuci care scotea un fum înecăcios. Oamenii fierbeau cartofi şi mămăligă, îşi aştepta fiecare rîndul cu ciaunul în mînă. In timpul zilei vagonul se umplea de o căldură înăbuşitoare ce moleşea şi pe cei mici şi pe cei mari. Bărbaţii erau slăbiţi, neraşi; ochii le sticleau de oboseală. Femeile cu obra­ zul buhăit de nesomn se înrăisera. îşi citau pricină una alteia şi din nimic certurile se iveau cît ai bate din palme.. . Intr-o gară, Petrache Ciocan se dete jos şi întîrzie multă vreme. Ai lui erau neliniştiţi. Pînă atunci nu se îndepărtase nimeni prea mult de tren. Niciodată nu ştiai cînd porneşte. Uneori abia se oprea şi o şi lua din loc, alteori zăbovea cîte dou-trei zile în ş.'r. Petrache se întoarse după un ceas. Avea în rniini o pîine neagră, proas­ pătă şi o cutie de conserve. I le dădu în primire Lentei şi-şi chemă apoi copiii după e!. Cele trei fete, Mihai şi Vasile îl urmară alergînd. îi duse în gară. Intr-un colţ, în faţa unei ferestre deschise era un şir lung de oameni. Stăteau doi cîte doi. Deasupra, pe un carton mare, scria cu păcură: Aici se ajută refugiaţii! Se împărţea cîte o pîine de căciulă şi o cutie de con­ serve te doi inşi. Petrache şi copiii se aşezară la rind. După jumătate de ceas fiecare avea o piine în miini. iar cizmarul ţinea mîndru cutiile sclipi­ toare de conserve. Vasile ii spuse bătrînului că ei, băieţii, mai rămîn să mai ia odată. Petrache le îngădui, dar le dete în grijă să nu scape trenul, să rămîne între străini. Apoi s-a îndreptat cu fetele spre vagon. Cei doi băieţi s-'au aşezat iar în rind. Uneori se întorceau speriaţi înapoi. Li se părea mereu că porneşte trenul. Dar trenul stătea pe loc, chiar pe linia întiia. Au luat încă două pîini şi o cutie de conserve, tocmai voiau să se întoarcă la vagon, cînd doi oameni se încăierări alături. In jurul lor se strînse mulţime de lume. Vasile îl apucă ne Mihai de mină şi amîndoi se strecurara în fală. să vadă mai bine. Oamenii din jur se întrebau unul pe altui, nedumeriţi, voind să afle cauza încăierării. Se auzeau şoaple . . . Luaseră amîndoi cîte o pîine şi cum stăteau alături în şir, li s-a dat cutia de conserve, s-o împartă. Unul dintre ei îl rugase pe celălalt, mult mai tinăr, tuciuriu la faţă şi cu pletele lungi: — Măi neică, dă-mi mie cutia! Te văd lînăr, poate n-ai nevoie. Mie-mi moare nevasta de foame ... — Cît dai pă ea? — Omul lui dumnezău! Ce vrei să-ţi dau? Sufletul? Ia-1, bre bădica. Altceva n-am . . . — Atunci cară-te! Dă-mi jumătatea mea! — Acuş ţi-oi da eu o jumătate de n-o s-o poţi duce! Acuma se bateau tăcuţi. Curioşii ce stăteau pe de lături, înrăiţi, îi încu­ rajaseră la început cu strigăte. Dar numaidecît tcate suflarea îngheţase, Nimeni nu se încumeta să-i despartă. Loviturile pe care cei doi şi le dădeau trecuseră de graniţele bătăii. Mihai se uita speriat, gate să ţipe. Cei doi se învîrteau ca nişte- cocoşi, îşi cărau pumni, îşi zdrenţuiau hainele, darnîei- unul nu se da bătut. Aşezate frumos pe o bancă, cete două pîini şi cutia de conserve îşi aşteptau indiferente stăpinul. Totuşi, pînă la urmă cel mai tinăr o luă la fugă. Celălalt apucă hămesit pîinile, cutia de conserve şi plecă împleticit spre tren. Mihai şi Vasile îşi făcură loc prin mulţime. Dar cînd ajunseră în gară înlemniră. Trenul lor dispăruse. Copilul începu să Cu trenul la Sibiu 49

plîngă. Chiar şi Vasile cît era el de curajos şi de tare, îşi simţi mîinile tremurînd. încerca să-l liniştească «pe Mihai, dar copilul plîngea mai tare, ingrozindu-1 şi pe celălalt, făcîndu-1 să socotească situaţia în care se aflau mult mai tragică decît era de fapt. Au umblat toată ziua pe la birourile gării, dar nimeni nu le-a răspuns la întrebări. Spre seară au găsit un cefe­ rist bătrîn care le-a ascultat înduioşat păţania şi după ce i-a mîngîiat cum s-a priceput mai bine cu tot felul de vorbe încurajatoare, i-a urcat într-o cabină de frînar. Le-a spus să meargă cu trenul ăsta pînă ce şi-or ajunge părinţii din urmă ... Cînd garnitura a pornit, Mihai se mai linişti. începu să dîrdîie, dar tremura mai mult de spaimă decît de frig... In altă gară s-au dat jos. S-au urcat în alt tren care tocmai pornea. I-a mai dus şi ăsta cîtva timp. Cînd li se ura de aşteptat o luau pe jos, din sat în sat, colbăiţi şi flămînzi, pînă ajungeau în altă gară, unde aşteptau ceasuri întregi la colţul refugiaţilor să capete cîte o pîine cazonă şi două cepe. Stăteau în rînd şi ciuleau urecehea la vorbele celor din jur ... Peste tot se vorbea despre luptele de la Iaşi. Se duceau discuţii lungi, pe şoptite, fiecare pretin- zînd că vine deacolo, uite-acuma! In fiecare gară aceleaşi discuţii, aceiaşi oameni înfriguraţi, parcă mereu în aşteptare, tresărind şi încruntîndu-se la vederea nemţilor care tropăiau de săptămîni întregi pe pavajul peroane­ lor... Altă dată, au prins în treacăt vorbele schimbate de doi ceferişti: — Vin? — Vin . .. Bine c-au pornit! — Oare-s mulţi? — Cît frunza şi iarba ... Pînă la Berlin nu se mai opresc ... Numai de-ar veni mai repede... Să-mi văd şeful de gară alergînd ca acceleratul de şapte... Au început ofensiva! Au pornit din nou să bată coclaurii. Hainele li se făcuseră ferfeniţă, încet. încet se apropiau de Buzău. Mai aveau de mers cam şase chilometri, dar zăpuşeala după amiezii de august îi învinse. Porniseră pe jos dintr-un sat în gara căruia tocmai părăsiseră trenul. O luaseră de-adreptul, pe un drum lăturalnic de ţară. Drumul sălta sprinten peste dealuri pătate de covoarele pestriţe ale florilor, sălta în jos prin vâioage înverzite şi repe- zindu-se dintr-odată înainte, trecea temător parcă peste cîteun podeţ de scînduri putrede, acoperite de muşchi uscat sub care apa pîrîiaşului secase. Soarele pîrjolea. Era linişte. Doar cîteun bondar sătul sfărîma aerul încins cu bîzîitul lui războinic şi inofensiv. împrejurimile erau pustii. Pe pămînt •— nimeni. In naltul străveziu, de sticlă topită al cerului — nimeni. Doar căldura năpraznică şi liniştea necuprinsă. Cei doi păşeau osteniţi, lăsînd în urma lor un nouraş pe praf cărămiziu. Vasile îl ducea pe fratele său de mînă. Mihai voia să se oprească, să rămînă locului, să doarmă. Picioarele abia i se mai mişcau. Simţea arsuri în pîntec şi în gură un gust amar, de pămînt. Vasile îşi plimba privirea peste zare. Deodată se opri. II zgîlţîi pe Mihai care adormise aproape şi cuprinzîndu-1 de umeri îi arătă cu degetul: — O fîntînă! Fintîna abia se ghicea după colacul de piatră ce-o împrejmuia. Cei doi părăsiră drumul şi mai învioraţi au tăiat toloaca deadreptul. Au avut noroc. Apa era aproape. Vasile luă din sacul de merinde o cutie de

4 — Sleaua 50 P. Aioanei

conserve goală şi aplecîndu-se peste ghizd, scoase apă. îi intinse lui Mihai. Copilul sorbi pînă la fund. Bău şi Vasile. :— Mai vrei? — Nu ... Mi-e somn! Se lungiră pe jos, cu capetele ascunse in dunga subţire de umbră ce-o arunca ghizdul de piatră. Au adormit repede, frînţi de oboseală... Cind s-au trezit, soarele dispăruse după deal. Au mîncat pîine şi ceapă. Se pre­ găteau tocmai să plece, cînd din vîrful dealului, pe drum, începu să se rostogolească o căruţă. Zbura năpraznic. Un ţăran cu picioarele răşchirate pe capră strunea caii. O femeie ce nu se zărea încă striga din răsputeri, speriată: -r- Mă omori, omuleee! Ţăranul cu frîiele în mînă se lăsă mult pe spate, făcînd caii să se ridice în nechez turbat. Opri căruţa şi alergă spre fîntînă cu o căldare. Cei doi încremeniră. Omul ce înainta împleticit spre ei avea o înfăţişare groaz­ nică. Chipul gras arăta semnele celei mai crunte oboseli. Bău aproape jumătate de căldare cu apă. Apoi se opri în faţa lui Vasile gîfîind. Mihai, care de frică rămăsese culcat, îi privea speriat cizmele colbăite. Erau sub­ ţiri; băiatul băgă de seamă că erau din pielea căreia taică-său îi spune jevrou. Omul îl luă pe Vasile la rost. începu să-i întrebe de unde sînt, ai cui sint şi încotro se duc. Băiatul îi răspundea întretăiat. Era speriat şi el. Ţăranul le-a poruncit apoi să se urce în căruţă. Tot într-o goană au ajuns la Buzău, purtaţi de caii înalţi şi albi, cum nu mai văzuse Mihai prinşi Ia nicio căruţă. Alergau mîncînd pămîntul, stîrnind adevăraţi nori de colb. Au oprit în faţa unei case mari şi frumoase, încercuită de brazi prăfuiţi. Ţăranul sări jos şi deschise lacătul porţii de fier. Copiii voiră să coboare, dar nu mai avură timp. Luînd caii de hăţuri, Ţăranul vîrî căruţa în curte, strivind ron­ durile de flori ce străjuiau alelele presărate cu nisip galben. încuie poarta la loc şi spre nedumerirea celor doi băieţi, trase căruţa în dosul casei. îşi ajută femeia să coboare, apoi cînd băieţii săriră jos, îl luă pe Vasile deoparte şi-i spuse cu glas blînd şi tremurător: — Măi băiete... Vasile zici că te cheamă?... Uite, măi Vasilică... Eu îs argat la moşia boierului ăstuia cu casa, care a fugit şi m-a lăsat singur. Voi o să staţi cu mine ca şi cum aţi fi copiii mei. Aşa să spuneţi oricui vă-ntreabă, alftel vă ia mama naibii. O să cunoaşteţi biciul vechilului Andronache! ... Dacă staţi cu mine, vă scap. Altfel ruşii au să vă ucidă. După ce trec — poate să vină iar ai noştri — vă dau bani să vă-ntoareeţî acasă . . . Şi le mai spuse o mulţime de vorbe, amintindu-le mereu că sînt copiii lui şi că el a fost argat pe moşia unui boier hapsîn. Mihai începu să scin- cească, dar femeia îl luă în braţe şi-l potoli, făgăduindu-i bomboane. Băieţii au rămas. Se făcea noapte. Ţăranul i-a dus înîr-o cameră. Aici erau două paturi mari, cu aşternutul alb, sclipitor, cum nu mai văzuseră ei niciodată. Ţăranca îi puse să se spele, apoi îi lăsară singuri, încuind uşa pe dinafară. Se frămîntară o vreme, neliniştiţi dar în cele din urmă, ademeniţi de patu­ rile primitoare, frînţi de oboseală, adormiră. De afară se auzi toată noaptea scîrţîiit de căruţe, strigăte răguşite şi zgomot de paşi tropotind cu cizmele pe asfalt. Nemţii goneau spre gară . . . Cu trenul la Sibiu 6 1

Cînd se treziră a doua zi, soarele năvălise de mult în cameră. Au stat mult timp pe gînduri, silindu-se din răsputeri să-şi amintească în ce fel ajunseseră în camera asta. Dar cele două ceşti de cafea aşezate pe-o măsuţă chiar lîngă patul lor, le alungară repede gîndurile. După ce-au mîncat, au ieşit în curte. De la o fereastră ţăranul le strigă să fie cuminţi că altfel Hector o să-i muşte. După ce capul lui dispăru de la geam, cei doi băieţi se pregătiră de fugă. Dar le ieşi în faţă un cîine lup uriaş. îşi rînji colţii făcîndu-i să se întoarcă înapoi în cameră. Deschiseră fereastra şi începură să privească plini de curiozitate la coloanele de nemţi care nu se mai sfirşeau, gonind înainte spre gară. S-au scurs ca un puhoi toată ziua. Pe înserat în oraş se lăsă liniştea. Din case începură să apară oameni. Păşeau cu teamă numai prin faţa porţilor. Nemţii plecaseră. In gară nu se mai afla niciun soldat. Dar nu se ştia dacă n-au mai rămas ascunşi pe undeva .. . Băieţii s-au culcat. Nici ei nu ştiau cît au dormit, cînd se treziră speriaţi. Iu curte se auzeau zgomote. Jos, în faţa casei, o mulţime de soldaţi. L-au zărit şi pe ţăran. Vorbea cu ei nemţeşte. Le arătă pe unde să meargă şi nemţii dispărură curînd în spatele casei . . .' în zori de zi apăru iar ţăranul. Hai­ nele pe care le îmbrăcase erau grozav de flendurite. Era înspăimîntat de parcă l-ar fi păscut cine ştie ce primejdie. Mergea la fereastră şi privea dealungul şoselei. Deodată scoase un ţipăt. Nedumeriţi, băieţii se înghe- suiră şi ei lîngă el. Văzură venind pe şosea pilcuri de soldaţi. Parcă erau romîni. Şi totuşi nu erau ... în urma lor, huruind, zguduind pămîntul, se tîran tancurile. Din unele case ieşeau în fugă oameni. Aveau flori în mîini. Alţii drapele roşii. In ferestrele altor case apăruseră steaguri albe, fluturate caraghios de cîteo babă sau un copil, în dosul cărora se zăreau feţe înspăi- mînîate ca şi cea a ţăranului. Acesta mai privi un timp, apoi le dădu de grijă: — Nu uitaţi . . . Sinteţi copiii mei . . . Acum au venit ruşii. Dacă nu spuneţi aşa o să vă împuşte ... — şi dispăru pe uşă. Băieţii nu ştiau acum dacă trebuie să se teamă sau nu. Vorbele ţăranu­ lui îi cam înspăimîntaseră. Dar erau nedumeriţi de cele ce se întîmplau pe stradă. Vedeau o mulţime^ de oameni înconjurînd soldaţii. Copiii mai îndrăz­ neţi se urcau pe tancuri, la spate şi de-acolo ţipau veseli spre mamele care-i urmăreau din priviri. Lui Mihai ii veni poftă să se urce şi el pe tanc. îl luă pe Vasile de mină şi amîndoi o zbughiră afară. Dar nici nu ieşiră bine, că îi întîmpină Hector. Stătea legat de-un lanţ în faţa uşii, lătrînd mereu, cînd spre stradă, cînd spre un bordei ce se ridica nu departe de casă. La ferestruica mică, apăru cîteva clipe un cap înspăimîntat, ce dispăru pe dată. Vasile îl zărise. Nemţii! ii trecu lui prin minte. Tocmai voia să-i şop­ tească asta şi lui Mihai, cînd poarta fu deschisă cu zgomot şi înăuntru intrară o mulţime de soldaţi sovietici. înaintară repede spre uşă. Răsunară cîteva comenzi scurte şi soldaţii se repeziră în casă. Un ofiţer se apropie de cei doi copii şi-i întrebă într-o romînească foarte stricată: — Ai cui eşti, rebiata? — Ai lui Petrache Ciocan, strigă Vasile. — Casa ... voi staţi în casa? — Casa?... Nooo! Ne-a adus aici un ţăran... — Vasile! strigă ţăranul care tocmai apăruse pe uşă. Lîngă el păşeau 52 P. Aioanei cîţiva soldaţi şi femeia care tremura ca frunza de plop. — fs copiii mei. domnule ofiţer — strigă ţăranul iar. Eu am fost argat pe moşia boierului. Acum i-am luat casa ... El o fugit departe. La Bucureşti ... Da ... — El — tata? — Nooo. Nu-1 cunoaştem! şopti Vasile. Ofiţerul nu prea înţelegea, dar deveni bănuitor. Spuse ostaşilor să îndepărteze pe ţăran şi pe femeie, apoi se aplecă spre Vasile: — Burjui ăsta nu crestian, aşa? — Nu ştiu ... Da, burjui... — Nemţi este aici? — Nemţi? Oho. Uite-acolo.. . — şi arătă cu mîna spre bordei. Ca la un semn dintr-acolo începu să ţăcănească o mitralieră. Soldaţii se trîntiră la pămînt. Ofieţrul culcă şi copiii lîngă el. Apoi strigă ceva Luptă nu dură mult. Nemţii se predară după cîteva minute. Cînd au ieşit, mulţi soldaţi începură să rîdă. Se îmbrăcaseră cu fel de fel de zdrenţe civile. Unul purta nişte pantaloni atît de rupţi încît nevasta „ţăranului11 întoarse capul...... Către seară Mihai şi Vasile ieşiră pe peronul gării. Soldaţii pă­ şeau repede de colo-colo, parcă fără nicio treabă, ca într-un furnicar. Unu! îi luă la rost. Vasile scoase o hîrtiuţă şi i-o întinse. Cînd soldatul o citi. faţa i se lumină de un zîmbet: — Brava rebiata! Vasile se minună. Ce fel de bilet Ie-o fi dat oare ofiţerul rus? Ofiţerul acela care ştia puţin romîneşte... A încercat atuncisă ie explice, dar ei n-au prea înţeles. I-a luat apoi cu sine şi s-au îndreptat înspre un tanc peste care se legănau în vînt faldurii unui drapel. Scrisese ceva pe o hîr­ tiuţă, pusese un fel de semne ciudate în colţul stîng al bileţelului şi le spusese să meargă la gară ... Acum se învîrteau de colo pînă colo. Trenul nu mai sosea... A doua zi se formară echipe de lucrători: ceferişti, femei, băieţi de seama lui Vasile, toiţ înarmaţi cu cazmale, lopeţi şi tărăboanţe. Vasile se uita la cei de-o seamă cu el, simţindu-se cuprins de invidie. Băieţii lucrau cîntînd un cîntec proaspăt învăţat, care suna grozav de frumos: Dosfidania, naibiri Catiuşa ...

Nu mai putu rezista. II luă pe Mihai de mînă şi curînd săpa şi el cu tîrnăcopul ... In două zile linia fu reparată. Spre seară, primul tren se arătă în depărtare. Era ticsit cu tunuri mici ca nişte jucării, cu mitraliere, camioane şi uneori cîte un tanc. Soldaţii cîntau, rîdeau, ori tăcuţi, cu gîn- dul furişat cine ştie unde, sugeau amarnic din ţigările lor lungi. Cînd Vasile arătă bileţelul unuia dintre ei, după ce-i citi, acesta strigă numai- decît, ceva neînţeles. S-a apropiat apoi un altul, care, după cîte se părea era un ofiţer. I-a cercetat bănuitor pe copii, i-a căutat prin buzunare şi apoi, zîmbindu-le, le-a tras cîie una peste ceafă: „Nu, davai“. Cei doi băieţi au fost primiţi pe platformă cu urale. Le-au dat numaidecît bucăţi mari de zahăr şi-au început să le pună fel de fel de întrebări, rîzînd de privirile lor nedumerite. Unul dintre ei îl privea stăruitor pe Mihai. Cădea pe gîn- Cu trenul la Sibiu 53

duri, îl privea iar şi ofta. 11 chemă lîngă el, îl mîngîie părul învolburat şi-l întrebă în limba lui, cum îl cheamă. Băiatul îl privea zîmbmd, fără să în­ ţeleagă. Soldatul era nu prea înalt, dar lat în umeri şi îndesat. Avea pistol automat la brîu, iar peste piept i se încolăcea de trei ori o bandă de mitra­ lieră plină de cartuşe. Fruntea îi era zgîriată adînc în cîteva locuri. Zgîrie- turile se vindecaseră nu de mult. Ochii albaştri, mari, priveau surîzînd copi­ lul ce se uita Ia el plin de nedumerire. Oşteanul scoase o fotografie. In ea se vedea un copil de seama lui Mihai. Avea părul la fel de zburlit, nu­ mai că era tuns sc.ii.rt, ca o perie. Ochii mari, priveau speriaţi. Gura îi stătea deschisă. Lui Mihai nu-i plăcea. îşi spunea că-i prea alb la faţă. Se mira. Bănuia că soldatul e taica-său. Atunci dece-i atîta de alb? El era roşu ca steagul ce scăpăra pe unul din vagoane .. . Ostaşul î! luă pe ge­ nunchi şi!arâtîndu-i poza îi zise: — On — Mişa. A tî? — Aaa!... — se dumeri băiatul. Mă cheamă Mihai. — Mihai? . . . Eta Mişa! 11 strînse în braţe de-i pîrîiră oasele. Mihai n-avea de unde şti că sol­ datul îl fotografiase pe Mişa al lui numai cu cîteva zile înainte de a pleca pe front... N-avea de unde şti dorul ce-1 cuprindea cînd se uita la el, la obrazul lui pistruiat ce-i amintea de copilul lui, rămas departe, cine ştie în care colţ al iubitei şi uriaşei sale patrii... Trenul se oprea cîteodată între gări şi zăbovea pînă ce linia aruncată în aer, era reparată. In gările mai mari, lui Mihai i se părea că vede oamenii ce şoşoteau aprins în şirurile din faţa colţului refugiaţilor. De îndată ce sosea trenul, se îmbulzeau pe lîngă vagoane şi strigau atît de tare, că-1 sileau să-şi acopere urechile cu palma. Soldaţii le dădeau oamenilor ţigări, luau în schimb cîteo cutie de chibri­ turi pe care o ţineau amintire... Apoi roţile începeau să alunece din nou pe nesimţite, în flueratul prelung al locomotivei... Platforma pe care.stă­ teau se hurduca mereu, hodorogind. Intr-o gară zăboviră o săptămînă în­ treagă. De undeva din apropiere se auzeau bubuituri năpraznice ... Intr-una din zile, în naltul cerului apărură patru păsări negre. Se auzea un huruit înăbuşit, greoi, întretăiat. Pe toate platformele se auziră strigăte scurtede comandă. Se iscă o forfotă nemaipomenită. Cei doi băieţi se retraseră spe­ riaţi într-un colţ. Tunurile mici fuseseră dezvelite de învelitorile cauciu- cate. Obuzele fuseseră scoase la repezeală din lădiţe. Cele patru păsări negre se repeziră in jos. Vîjitul deveni un muget înfricoşător. Se auziră cîteva şuerături. Bombele căzură la douăzeci de paşi, răscolind pămîntul. Atunci tunurile bubuiră deodată, scurt repetat. Două dintre avioanele care urcau îşi pierdură direcţia, lăsînd în urmă cozi groase de fum şi se prăbuşiră ca nişte balauri, departe, în cîmp. Trenul pornise. Tunurile continuau să bubuie. Se mai prăbuşi un avion. Mihai îl urmări cu privirea pînă ce dis- păîu în dosul unei coline... Al patrulea se înălţa sus de tot şi se pierdu în zare. Soldaţii începură să rîdă veseli, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat... Peste două zile cînd trenul se opri iar, Vasile scoase un chiot de bucurie. Ajunseseră într-un oraş. Deasupra gării, pe o tablă mare, vopsită în albastru, scria cu litere de trei şchioape: SIBIU. S-au dat jos. Mihai şi-a luat rămas bun de la prietenul său, soldatul. Acesta l-a 64* p. Aioanei

sărutat şi i-a dăruit o curea. Mihai şi-a trecut-o peste piept, cum văzuse la ofiţeri. De jos mai strigă: — Zdaroga ... Spasiva ... Mişa ... — Zdaroga. Praşciaiu ... Au rămas lîngă tren pînă ce a pornit. Au fluturat mîinile şi soldaţii le-au răspuns strigînd. Lui Mihai îi părea rău că nu poate merge cu ei mai departe. Ii venea să plîngă. Dintr-un vagon, prin vuietul roiţlor, se mai auzea un cîntec cu tonuri prelungi şi triste. Cînta unul din ei la armonică... Vasile îl înghionti, să pornească F.ra de nerecunoscut. Purta o pereche de pantaloni cachi, iar în picioare cizme cu tureatca scurtă şi moale. Ii veneau numai bine. Cu sacul de merinde burduşit, au pornit agale. Vasile îşi aprinse stingaci o ţigară. Ii ţinea cartonul strîns între dinţi şi cu mina stîngă îşi ştergea lacrimile din ochi. II înţepa fumul. Deodată înlemni. Aruncă ţigara cît colo şi spuse: — Ia te uită, frăţioare ... Dar Mihai nu mai avu timp să-i urmeze îndemnul. Se simţi ridicat în sus. Cineva îl sărută ţocăit pe gură, pe ochi, pe pistrui. Era rnaieă-sa. Ii aşteptase în fiecare zi la gară, două luni dearîndul. Părul pe jumătate îi devenise argintiu . . . Acasă l-au găsit pe Petrache iucrind. Părea schimbat. Era mai vioi. Ii strînse la piept şi după ce bucuria surorilor, strigătele şi lacrimile mamei se liniştiră, cizmarul îi întrebă: — Ei, unde-i conserva şi pîinile? Le-aţi luat? . .. Se făcu mare haz. Era prima glumă pe care ai casei o auziseră din gura lui Petrache. Cizmarul lucra acum la un meşter sas şi cîştiga bini­ şor. Ii părea rău numai de-un singur lucru: după oraşul lui din care ple­ case prosteşte. Acum voia să siringă bani şi să se întoracă. Voia să-şi mărite fetele, ori să le dea la şcoală, ca şi pe băieţi. Petrache simţea ne­ lămurit că vremurile o iau pe altă cale, pe care şi lui îi va fi îngăduit să meargă, fără să-şi mai aplece capul...

EPILOG Cînd se întîlneşte cu Vasiie, cel mai plăcut subiect de discuţie pentru Mihai, sînt peripeţiile ce le înfruntaseră amîndoi în urmă cu zece ani. îşi amintesc cu drag de piciul zdrenţăros, şi de amantul său tovarăş de be­ jenie în drum spre Sibiu... Familia lui Petrache Ciocan s-a înmulţit şi s-a împrăştiat în toate colţurile ţării. Fetele s-au măritat şi au plecat cu bărbaţii pe unde muncesc aceştia. Bătrînii s-au mutat la cea mai mare, şi acum nu se ocupă decît cu vizitele. Stau ce stau la una dintre ele, apoi, Petrache migăleşte cîteva săptămîni la o pereche, două de săndăluţe pentru copii şi pornesc iar la drum . .. Altă vizită, la altă fată . . . Vasile a îndrăgit de atunci trenurile şi călătoriile. S-a făcut mecanic de locomo­ tivă. Nu de.mult, cam de doi ani, s-a însurat cu Viorica. Mihai abia aşteaptă să crească Mişa, nepotul lui, mai mare. Ar vrea să trimită bileţele cuiva, dar n-are prin cine. El e student. Părut i s-a mai închis la culoare, dar tot mai păstrează reflexe roşcate. Pistrui cu toate că i s-au mai împuţinat — mai are destui, ceeace face unecri pe o colegă a lui, la care se uită prea des şi prea lung, să-i spună cu prefăcută răutate: pistruitule! Numai ochii Cu trenul la Sibiu 65 i-au rămas parcă aceiaşi.Mari şi iscoditori, cu privirile vioaie . .. Cîteodată, seara, cînd stă fără nicio treabă pe bancă în parcul oraşului unde urmează cursurile la universitate, ori cînd se plimbă agale pe străzi, fără nicio ţintă, privirea îi alunecă în gol. Cade pe gînduri. îşi aminteşte de soldatul sovie­ tic şi de băieţaşul lui palid pe care-1 văzuse în fotografie... O fi crescut şi el, nu prea înalt, dar spătos şi îndesat, cum era şi taică-său. Poate-i student? Poate scrie versuri? ... Cine ştie? ... Şi taică-său, ce s-o fi făcut? Oare a căzut în atacul Reichstagului?... Nu! ... Mihai e sigur că s-a întors acasă, la băiatul lui. Ar vrea să-l întîlnească. Mai ales pe Mişa. Ştie că asta nu se va întîmpla niciodată. Chiar dacă s-a întors de la Berlin, ostaşul l-o fi uitat cu siguranţă. Cîţi copii necăjiţi n-o fi întîlnit prin cele ţări? ... Dar Mihai ar vrea din suflet sâ-1 întîlnească pe Mişa, să-l strîngă în braţe, să-i mulţumească ... Ar vrea să-i cunoască, dar altfel decît îl cunoscuse pe tatăl său. Fără pistol automat la brîu şi fără banda de mitralieră, plină cu cartuşe, petrecută de trei ori deacurmezişul pieptului. Ar dori să-l vadă măcar de departe, în cămaşă, cu mînecile suflecate, zîm- bind unei fete, aplecat deasupra mesei de lucru, ori cu mîinile încleştate pe volanul maşinii, încrezător şi puternic. O astfel de întîlnire şi-ar dori...

PAVEL AIOANEI POEZII POSTUME

N-d fost minune...

N-a {ost minune, a fost voinţă tot ce s-a intîmplat. Poporul numai a vrut, după ce înzadar s-a tot rugat; Milioane de braţe s-au unit şi au troznit ce a fost aur şi lemn Şi degetul vremei a înfipt cu foc un semn:

Lumea veche s-a cutremurat şi s-a dărimat, Drumurile s-qu luminat, Drumurile s-au luminat.

Veniţi cu toţii la proaspătul izvor, Spălaţi-vă ochii, căci lăcrămile robiei nu mai dor. Nu mai pîndeşte ceaţa, şi-ntunericul nu mai umileşte Şi steaua-n vîrf de munte sărută spicul de grîu Ce pentru noi, numai pentru noi creşte.

Ciocanul nu mai ferecă lanţuri. cu imnul păcii scînteiază Vremea aducătoare de dreptate — Stă liniştită şi veşnică pază. In lumea nouă: inimele se vor cunoaşte şi se vor iubii Truda zilei cu somn curat se va plăti. Nu vor mai fi măriri...

(neterminată)) Poezii postume 67

Curg rîuri de sînge...

Curg rîuri de sînge, Şi pe cer nori de sînge — Şi a pornit furtună de foc, Fiecare mamă şi orfan cu mine plînge. Privirile morţilor ca sabia tae. Zvonul războiului mi-a intrat în odae Şi liniştea mi-o răstoarnă Şi venin în cupă moartea-mi toarnă. Opriţi-vă strigăte ale celor înjunghiaţi, In faţa rnea umbre roşii nu-ngenunchiaţi; Obuze, miros de cadavru nu-mprăştiaţi, Lăsaţi florile mele albe, Lăsaţi forile mele albe.

Au venit de departe zvonuri de prăbuşire. Tunurile înalte toate s-au dărîmat, Tot ce s-a ţesut s-a sfîrticat, Roţile toate s-au zdrobit, Strălucirea s-a făcut cenuşe, Şi mii de scheleturi îmi stau la uşe.

Şi zîngănesc oasele fără carne şi sînge Şi tot mai sălbatece curg apele morţii Şi clinele negru urlă în faţa porţii, Cum aş vrea să pot plînge, Cum aş vrea să pot plînge,

Să plîng şi să spăl cu lacrimi curate Faţa celor ce e mai albă ca luna. Să spăl ochii orfanilor ca altfel să vadă, Picioare şi mîini din cer să nu mai cadă, Să nu-mi gîtuie florile mirosul de mort. Şi piatră grea în inimă să nu mai port. Mă va prăbuşi, şi pe mine furtuna? Mă va prăbuşi şi pe mine furtuna? (1941—1943) 68 - E. lsac

Urmaşul meu . . .

Urmaşul meu, care peste o sută de ani Vei citi cărţile mele. Să nu te înduioşezi de ele; Intre inimi de piatră m-am născut, Intre urzici şi lupi am crescut Şi lapte de cîine-am băut; Nopţile in dureri şi-nvăţătură s-au scurs, Viclenie de şarpe şi sâlbătăcie de urs M-au învăţat să cînt şi să plîng, Suflete s-aprind suflete să sting.

In oraşe cu case mari şi cu inimi mici Am căutat uriaşi şi am găsit pitici

(1943, neterminată)

Plugul

Vedeţi că totuşi nu ne-nşeală plugul? Toate le uităm: şi jugul şi rugul. Ne rămîne scînteietor şi biruitor Plugul. , Ară de zori de zi şi pînă-n seară, Mîinile se schimbă, se perindă, Aduce linişte şi fericire-n vară Şi vindecă gura flămîndă, Plugul.

Plugule, ascultă-ne şi ară, tot ară, Eşti mai tare ca jugul, Eşti mai biruitor ca rugul. — Şi cîntarea ta face liniştit somnul celor din pămînt. Te botează lacrimi ş'i sudori, te bate năpraznic vini, Dar cînd brazda în urma ta răsare Şi sufletul şi ţara se face mai mare. Poezii postume 69

Vefi fi voi mai fericifi . . .

Veţi fi voi mai fericiţi de cum eram noi. Pe voi vă aşteaptă soare şi veţi uita şi ceaţă şi ploi. Frigul nu va mai arde degetele voastre cum le-a ars pe-ale noastre. Pe noi ne-a înecat noaptea surdă, pe voi vă vor trezi zorile albastre — Aceea ce tăcea în noi, în voi va răsuna ca o nouă cîntare. Braţul nostru a fost neputincios, braţul vostru va fi neînvins de tare — Ochii noştri erau micşoraţi de plîns, ochii voştri nu vor şti decît să zîmbească. Pe cînipia voastră, tot ce n-a crescut pentru noi, pentru voi o să-nflorească. Veţi fi mai fericiţi. Şi amintirea noastră să nu vă umilească — Vremea care pentru noi a tăcut, pentru voi a-nceput să vorbească. (1945)

EMIL 1SAC In furtună

...... (fragment) ______

Acest jragment reprezintă ultima parte a nuvelei In furtună de Nagy llona, în curs de apariţie la Editura de Stat. Tînără prozatoare, autoare a mai multor schiţe, dă cu acest prilej prima ei creaţie mai amplă, — consa­ crată luptelor de eliberare din vestul Ardealului In 1944, spre sfîrşitul lui septembrie, trec dinspre Arad către Oradea, Armatele Roşii, alungind fasciştii maghiari şi germani. Armatele germane şi maghiare şi administraţia hortistă fug din orăşelul numit Banhida. In paginile nuvelei se —perindă antrenate în ritmul unei acţiuni dramatice — o serie de personagii deosebit de vii. Ţăra­ nul Berecki Jozsef, infirm, n-a fost înrolat în armata fascistă şi se bucură de pacea apropiată, aşteptînd să iasă cît mai repede la r.împ. Sas Gabor, lucrător la o moară, care de ani de zile are legături cu muncitorii luptători în ilegalitate, fuge pentru a nu fi înrolat de fascişti şi în aşteptarea elibera­ torilor, încearcă să restabilească legăturile cu vechii tovarăşi. Odată cu el fuge şi tînărul Teglăs, şeful unui taraf de muzicanţi ţigani, care prin Sas Gabor a putut cunoaşte activitatea comuniştilor. In încercarea lui de a se ascunde, Sas Gabor ajunge în casa lui Berecki, iar mai tîrziu la Teglăs acasă, undeva în „ţigănie". Aici taraful de muzicanţi tocmai repetă Internaţionala pentru a întîmpina cum se cuvine pe luptătorii sovietici. Sas Gabor se în­ drăgosteşte în taină de Teglăs Rozika, sora lui Teglăs. Intr-acestea soseşte prima patrulă sovietică. Ţăranii, zilerii, muncitorii, bătrinii rămaşi acasă şi femeile le ies în întîmpinare. Orăşelul trăieşte bucuria primelor clipe ale libertăţii. Unii dintre locuitori se pregătesc să iasă la cîmp, iar Sas Gabor îşi mărturi­ seşte dragostea Rozicăi. Bucuria însă ţine doar cîteva ore. Jandarmii hortişti năvălesc în oraş şi patrula sovietică se retrage luptînd. Printre jandarmi se şi află un plutonier, fiul unui crîşmar chiabur. Jandarmii anchetează pe Berecki Jozsef să le spună cine a fost în întîmpinarea soiiieticilor. Berecki nu trădează pe nimeni, după care pleacă în căutarea lui Sas G abor pentru a-l preveni asupra pri­ mejdiei ce-i aşteaptă. Sas Gabor pleacă împreună cu Berecki în ţigănie, cînd jandarmii îi înconjoară. Fiul crîşmarului împreună cu un ai prieten lui, ofiţer, se pregătesc pentru o sîngeroasă răzbunare. Sînt prinşi cîţiva ţigani muzicanţi, Sas Gabor şi Berecki.

Cineva spărsese pe dinlăuntru fereastra. Prin geamul spart, se ivi un cap de femeie cu părul smuls în smocuri. Ochii mari, negri, plini de groază căutau cu înfrigurare printre nenorociţii care alergau fugăriţi încoace şi în­ colo pe maidan. Era nevasta lui Karancsi Dani, dar, în învălmăşeală, nu reuşi să-şi desluşească omul. In furtună 61

— Paginilor! Nu-i omorîţi, blestemaţilor! — ţipa ea mereu. Din in­ teriorul casei un cor întreg de voci tot mai puternice, tot mai revoltate urlau, cereau, implorau, plîngean şi se tinguiau. — Dă-le un cartuş! — porunci sublocotenentul soldatului care sta de pază în faţa uşii. Omul execută ordinul. Trase de-afară, prin uşa încuiată şi împuşcătura — care omorîse sau rănise cine ştie pe cine, in învălmăşeala şi înghesuiala dinlăuntru — avu efectul să înteţească şi mai mult gălăgia şi ţipetele din casă. Femeile băteau cu pumnii în uşă. Rezemate de unul din pereţii casei voievodului — lingă care se afla, la depărtare de numai un metru, un alt bordei — şi păztfe de soldatul lung cît o prăjină, mai tremura încă Teglâs Rozsi şi fetiţa lui Borsos. Copila ostenită de-atîta plîns şoptea mereu cu vocea întretăiată de sughi­ ţuri: Tată, măicuţă. Trepăda pe loc, ca o mioară rătăcită şi privea speriată la soldatul tăcut, cu puşca în mînă, mai puţin înspăimîntător la vedere totuşi decît sublocotenentul ce împărţea mereu la ordine. Teglâs Rozsi pri­ vea ţintă înainte pe sub sprîncenele încruntate. Din cînd în cînd îndrepta streină privirea spre fetiţă. Nu puteai şti la ce se gîndea, nici ce simţea. ' Uneori privea şi ea la soldat, cercetîndu-i cu luare aminte, din priviri, mîna mare şi osoasă care ţinea arma — apoi i se uita, cu uimire şi cu mirare, drept în obrazul neînchipuit de îngust. Soldatul se lăsa cînd pe un picior, cînd pe altul şi părea încurcat. — Cîţi ani ai? — o întrebă el pe fetiţă. Răspunsul veni cu voce mică, plinsă: — Unsprezece. — Dar tu? — se întoarse el către Rozsi. — Şaisprezece. — Cum vă chiamă? Ii spuseră. — Ce-i tatăl tău? — o întrebă el din nou pe fetiţă. — Dulgher. Soldatul tăcu iar o vreme. Se auzi din nou vocea aspră a sublocotenentului. — Aduceţi viorile încoace! — ordonă el soldaţilor. Kajtor tot mai făcea culcări cu oamenii. Cită vreme o fi trecut oare de cînd jandarmii năvăliseră în mahalaua ţiganilor? Nu prea mult. Nici măcar un ceas. Soarele se înclinase deabinelea spre apus; lucea palid şi învăluia totul într-o lumină bolnăvicioasă. Lui Berecki Joska i se lipise cămaşa de spate. Ostenise îngrozitor. La început privea mereu către casa lor, doar-doar o zări-o pe nevastă-sa — dar poarta lor era încuiată şi se afla atît de departe încît nevastă-sa — chiar dacă pîndea intracoace, nu-şi putea recunoaşte bărbatul, de la depăr­ tarea aceea. — Mai bine aşa — gîndi el, căci i-ar fi fost ruşine să-l vadă femeia aşa neputincios şi la cheremul unui pierde-vară care era pe deasupra şi mai tînăr ca el. Mai apoi, durerea chinuitoare pe care o simţea în picioare şi-n creier îl slei de puteri atît de râu, încît nu mai fu în stare să se gîr.dească ia nimic. Se prăbuşi pe marginea şanţului, lîngă bătrînul Teglas şi lîngă Gabor. Nu-i mai păsa de nimic. m Nagy I.

— Sculaţi-vă-n picioare, voinicoşilor! — porunci Kajtor. Dar nu se ridică niciunul, căci nu se mai puteau ţine pe picioare. La ordinul sublocotenentului, trei jandarmi aduseră viorile făcute yrămadă. Unul din jandarmi ducea acordeonul lui Teglâs Feri. — Al cui e ăsta? — întrebă sublocotenentul, luînd acordeonul din rnîna soldatului. Teglâs Feri se ridică anevoie şi păşi inainle. Picioarele lui goale, subţiri şi slăbuţe se împleticeau la fiecare pas obrajii negri ii ardeau ca focul; părul creţ îi cădea în ochi. — Al tău este? — vocea ofiţerului era iarăşi batjocoritoare. — Ei, dacă-i al tău, na-ţi-1! Şi voi toţi de colea! sculaţi-vă în picioare — urlă el la oameni, apoi zise cu vocea schimbată: Ce naiba, comunistul ăsta tot mai leneveşte încă? Ia turnaţi-i nişte apă. Ii aşeză iar în rînd pe oameni. Intre timp, unul din soldaţi aduse nişte apă într-un ulcior de lut, dintr-un bordei. Turnară apa pe capul lui Gabor. Acesta îşi reveni foarte încet şi o bună bucată de vreme mai privi, năuc, în sus. Cerul era bălţat cu nori albi, trandafirii şi suri. Aripile unei pe­ rechi de porumbei sălbateci brăzdau văzduhul. Gabor zăcea pe pajiştea răcoroasă. — Haide! Dttceţi-1 la ceilalţi! — auzi Gabor din nou vocea sublo­ cotenentului. De-abia în clipa aceea îşi reveni într-adevăr. Durerea il săgeta prin cap şi-n ceafă. Tot mai durează ... O, numai de-ar veni odată ... — gîndi el, silindu-se să ghicească ce s-a întîmplat de cînd îşi pierduse cunoştinţa. Dar Kajtor şi sublocotenentul nu-i dădură răgaz să se gîndească. — Vezi de femei, plutonier. Eu aranjez aici ... — Avem vreme berechet pînă cînd plecăm, — mormăi Kajtor şi porni, luînd cu el patru jandarmi. In clipa aceea însă, se rupse tăcerea. Pînă atunci pîriise doar pe ici pe colo cîte o rafală de pistol mitralieră, dar asta nu făcea decît sâ accentueze liniştea de mormînt care domnea peste împrejurimi. Acum se părea că brusc, cerul se prăbuşise undeva la marginea oraşului. Pămîntul prinse a se cutremura, cînd primele proiectile căzură lîngă şoseaua spre Tinca şi fură urmate apoi de celelalte, care şuiereau înspăimîntător. Inspâi- mîntător? Ar fi fost poate altă dată — dar acum sunetul era mai plăcut decît cea mai frumoasă muzică, mai mîngîietor decit cele mai dulci cuvinte. — Ruşii! —■ îi şopti Kis Kerencsi, bolnavului care, în convulsiunile tusei, se înclinase spre el. Erau mai puţin îngroziţi acum, şi-n odhii tutu­ rora se aprinsese lumina nădejdii. — Armata Roşie! — strigă Gabor. — Bine mi-au spus ei că se întorc pînă la apusul soarelui, şi aveţi să daţi socoteală, domnule sublocotenent şi tu-, Kajtor Janos! Soldaţi! — strigă el apoi către jandarmi — vine Armata Roşie, o auziţi? ... Fără să vrea, oamenii întoarseră feţele în direcţia aceea. Jandarmii aruncau priviri şovăitoare şi speriate spre Sas Gabor. In ochii galbeni-verzui, tăiaţi îngust, ai sublocotenentului se aprinse flacăra unei aprige furii. Colţurile gurii arcuite în jos, îi tremurau abia simţit. în furtună 6 i

Dar vocea lui Sas Gabor răsuna puternică pînă departe. In casa voevodului ţigănesc se făcu linişte. O linişte încordată, ner­ voasă. Lîngă casă mai stăteau şi-acum cele două fete şi jandarmul deşirat. Vocea sonoră a lui Gabor ajunsese pînă la ele. — Nenea Gabor — .şuşoti fetiţa. Pe Rozsi o trecu un fior pr-in tot trupul. Pe faţa ei frumoasă şi limpede ca a unui copil se citea mîndria pentru Sas Gabor. Privea cu însufleţire în direcţia de unde se auzise vocea, dar nu vedea nimic. De-odată soldatul cel deşirat spuse: — Ia ascultaţi! Ştiţi să fugiţi? Cele două fete îl priviră cu o uimire amestecată cu frică. — Fugiţi odată! Unde v-or duce paşii! — şi soldatul bătu cu picio­ rul in pămînt, iar pe chipul lui se citea asprime. Rozsi stătea ghemuită lîngă zid. Nici nu se clinti măcar. Vocea lui Ga­ bor o vrăjise şi-o atrăgea. Acum simţea din plin că lîngă bărbatul acesta pu­ ternic şi curajos viaţa-i frumoasă şi sigură — acum simţea ca-pe o dato­ rie să fie alături de dînsuî, de vreme ce el voia să şi-o facă tovarăşă de viaţă. — Fugiţi odată că de nu ... — şi soldatul puse mîna pe armă. Fetiţa lui Borsos izbucni, speriată, în plîns şi fugi lîngă Rozsi să se ascundă în poala ei. Rozsi o privea parcă de departe, străină şi uimită. Nici mîna n-o întinse măcar spre copilă. Dar în clipa cînd privirea ei o învălui, un sentiment cald îi cuprinse toată fiinţa. Fără să vrea prinse mîna copilei străine, o atrase la pieptul ei, grijulie şi maternă. Şi pentrucă soldatul con­ tinua să le înspăimînte, o cuprinse ocrotitor şi în timp ce fetiţa plîngea hohotind, o luară împreună la fugă, dispărînd după bordeiul din apropiere. In vreme ce fugeau mai putură auzi răcnetele sublocotenentului: — Bandă murdară de trădători! Ii aşteptaţi pe ruşi, hai? Ei, bine, cîntaţi-le pentru ultima oară. Vă dau voie. Aţi înţeles? Vă dau voie! Dar daţi-i zor! Ochii sublocotenentului luceau cu viclenie. Sta în faţa oamenilor cră­ cănat pe picioarele lui strîmbe. Chemă la el vreo douăzeci de jandarmi cu carabina: — Cum n-o mai mişca unul din arcuş, trageţi în el. Cine nu se pricepe altfel, cîntă cu gura. Ei, se-aude? Nu vreau să ziceţi că-s rău la inimă. Spu- neţi-i cîntecul cela rusesc! Ia, s-aud şi eu! O clipă, Gabor fu stăpînit de-o nesfîrşită tristeţe. Simţea că-i vine rău. Viaţa — care-i rămăsese datoare cu multe, multe lucruri pînă în cel de-al douâzecişinouălea an al său — viaţa asta i se părea nespus de frumoasă, nespus de scumpă. Nădăjduise cu putere că de-acum încolo ea va fi njai frumoasă, mai bună . . . Dar şi-aşa îi părea rău, îi părea rău din toată inima după viaţa aceea, aşa fără de bucurii cum a fost. Tot ce fusese frumuseţe şi luptă începu acum să-i mîngîie inima şi astfel de amintiri trainice şi izvo- ditoare de dreptate îl mîngîiară pe Gabor, pînă ce se simţi din nou tare; privi cu căutătură fermă şi limpede înspre gura ţevilor de carabină. In gîndurile lui se ivi deodată imaginea morii. Moara măcina, măcina şi motorul duduia mereu; iar curelele detransmisiestîrneau un zgomot infernal şi se-nvîr- teau cu iuţeală înspăimîntătoare. Să tot fi avut paisprezece ani cînd le-a văzut mai deaproape pentru prima oară în viaţa lui. Atunci a simţit că-i 64 Nagy I.

trec parcă deadreptul prin măruntaie. Tare-i mai fusese frică, fi brobonise sudoarea. Dar teama asta dăinuise numai două zile. In a treia pornise intr-acolo cu inima cît un purice şi se oprise atît de aproape de curele încît îl asurzeau cu hărmălaia lor. Le privise atunci plin de mînie şi dispreţ... Gabor începu să cînte încet, aproape numai pentru sine. Şi tot încet, pe corzi tremurate, melodia începu să se înfiripe sfioasă de sub arcuşul lui Teglăs Laji. Dar lăutarii, pentru care muzica era un meşteşug ce le intrase în sînge, începură curînd să se simtă mai în siguranţă ascultîndu-şi sunetul instrumentelor. Toate viorile, ba chiar şi acordeonul lui Teglăs Feri, cîntau. Nimeni nu seconda, nimeni nu făcea terţa — toţi intonau melodia întreagă. Cîntau pentru ei înşişi, atenţi, ca în acei zori de zi în carp învăţaseră Inter­ naţionala. Viorile răsunau tot mai frumos, tot mai avîntat. Gabor îşi simţea pieptul larg deschis şi cînta cu vocea şi cu glasul inimii. Privirile lui mîngîiarâ şirul de oameni. Figura prietenoasă şi ochii de un albastru pur ai lui Berecki Joska mărturiseau chinul, dar privirea lui care citea cîntecul de pe buzele lui Gabor, era fermă şi plină de curaj, întocmai cum era a lui Gabor cînd, cu mulţi ani în urmă învăţase cîntecul, citindu-l de pe buzele lui Borsos A'iiha 1 v.

... Hai la lupta cea mare Rob cu rob să ne unim ...

Cele douăzeci de carabine detunară de-odată. Glasul lor înspăimîntător făcu să amuţească melodia care, cu un minut mai înainte, planase încă de­ asupra locului cu tonurile sale mişcătoare, de alarmă.

Se abătuse pe semne judecata de apoi asupra oraşului. Un zgomot de luptă, mult mai înspăimîntător decît toate de pînă atunci, cutremura deopo­ trivă cîmpia cea fără de margini, oraşul pitulat în întuneric şi pe localnicii cu nervii mult încercaţi. Afară, ca şi în marginea oraşului ori în centru, aerul era numai şuier, vîjîit, răbufnet neîncetat. încă o clipă şi parcă cerul întreg s-ar fi prăbuşit peste pămînt. De jur împrejur numai nori de praf şi de fum Pretutindeni, fără a-şi alege locul, cădeau proiectile ce împrăştiau moarte şi prăpăd. De undeva, se auzi un ţipăt înnebunit de femeie, care stărui o clipă, apoi se pierdu în zgomotul luptei. O vacă mugea înspăimîntată — apoi un nechezat de cal; cîinii lătrau de-a valma cu mitraliera ce se auzea de lîngă biserică. Sunetele izbucneau şi se pierdeau, amestecîndu-se într-o orchestra­ ţie infernală. Plopii din strada Rakoczi păreau siluete subţiri şi întunecoase care ameninţă cerul. Toată împrejurimea gării era în flăcări. Jandarmii puse­ seră foc undeva. Coşul imens al fabricii se frînse ca un beţişor şi se prăbuşi în stradă. Atîta se mai putu vedea la lumina ce licărea cînd şi cînd. încolo, prăpăd şi un întuneric de nepătruns. Ce-o mai rămîne din oraş, dacă merge aşa pînă dimineaţă-3 Cele trei tunuri din piaţă tăceau, nu se ştie de ce. Balogh-Balogh se văicărea ia urechile domnului advocat Benedek, între- bîndu-i mereu de ce nu sînt puse în funcţie cele trei tunuri?! Balogh-Balogh se furişase încă într-am urg pînă la domnul advocat, căci voia să facă nu In furtună 66

ştiu ce fel de înţelegere cu el — şi-acum rămăsese blocat în casa din Piaţa Mare — sau, mai bine zis în pivniţa casei domnului advocat Benedek. Dom­ nul părinte reformat Foldi se adăpostise între zidurile groase şi puternice ale bisericii. Fiind burlac, tremura şi se ruga singur, în colţul cel mai întunecos. Comandamentul se instalase în localul primăriei. In prima spaimă, Ujlaki şi şleahta lui se refugiaseră acolo. Dar, cerule! Cine-ar fi crezut?! Domnul colonel i-a dat afară, c-au ieşit mai mult pe sus. Şi-apoi să mai fii bun patriot?! Ujlaki o luă în goană spre locul de unde venise, de parcă n-ar fi vrut să se mai oprească decît în celălalt colţ de lume. Dar tot s-a oprit. Taman în faţa casei sale, în capul drumului Oradiei. O detunătură puternică drept în faţa lui, apoi tăcerea deplină. Cam după miezul nopţii, răpăitul de mitralieră din jurul gării încetă brusc, de parcă sunetul s-ar fi înăbuşit în ţeavă. După puţin timp, mitra­ liera începu să latre din nou, dar mai departe şi se desluşea bine că rafalele sînt tot mai nesigure. Jandarmii fugeau. Domnul sublocotenent, însă, rămă­ sese pe loc: cu picioarele-i strîmbe crăcănate, încremenise pe spate, printre ceilalţi jandarmi morţi. Printre cei care nu mai avusese vreme nici să fugă.

Pe geana întunecată a cerului se iveau zorii. Venea ziua de doi octom- vrie 1944, cînd Armata Roşie a eliberat oraşul Banhida. Tancuri mari însem­ nate cu stele roşii îşi făceau intrarea majestoasă în Piaţa Mare. După ele, potcp de soldăţime. Zgomotul luptei fu alungat de zbîrnîitul motoarelor, de tropăitul cailor şi de binecunoscutul grai cu sunet atît de melodios. Şi ici- colo, se deschidea cîte o uşă iar din umbrele cenuşii ale dimineţii se des­ prindea soldatul Armatei Roşii, luptătorul pedestru al fronturilor, încărcat cu arme şi muniţii, plin de praf, înfierbîntat de dogoarea luptei. Şi — ca şi cînd s-ar fi întors acasă de la prăşit — cerea apă ori se apuca să se spele, ba, unii dintre ei, cu un calm uimitor, se apucau să se bărbierească, tot fluierînd ari cîntînd de zor. Fiecare făcea ceva. O clipă nu stăteau locului. La prima vedere păreau a nu avea nimic de lucru şi totuşi treaba mergea strună. Rezolvau din trei mişcări, fără pic de efort, tot felul de treburi necu­ noscute civililor; umplură oraşul de dorul vieţii şi de sentimentul încrederii In ziua de mîine. Pe neaşteptate, deschiseră uşa şi la bătrînul Hegzesi, care ieşise din •ascunziş împreună cu Gîrbău. Un soldat străin vorbea în uşa întredeschisă şi zicea pe ungureşte: — Puteţi ieşi acum! După cîte se putea vedea în lumina zorilor, soldatul era scund, purta -o uniformă sură, era negricios la faţă şi peste măsură de buzat: Păi, ăsta nu-i rus! Numai capela îi seamănă a rusească, dar în faţă n-are stea roşie, •ci o panglicuţă roşu-galben-albastru. E soldat romîn deci. Şi parcă totuşi nu e?! Pe braţ poartă o insignă necunoscută, tivită cu şnur argintiu şi-n mijloc două iniţiale mari: T. V. — Imre, Imre! — strigă nenea Hegzesi înfierbîntat şi o şi luă la fugă spre vecin, să-i ducă vestea îmbucurătoare, dar soldatul îl opri. — Lasă,' taică — am fost şi pe-acolo. — Aşaaa ...

3 — StMHU (6 Nagy 1.

Oamenii din Banhida îşi luară inima în dinţi; unul cîte unul, ieşeau pe stradă şi se minunau în faţa tancurilor celor mari şi înspăimîntătoare, care aveau scris pe amîndouă părţile cîte ceva, dar cu nişte litere tare ciudate. Oamenii se uitau lung la mulţimea de soldaţi de toate felurile, care umblau mereu încoace şi-ncolo — apoi începură a se privi unii pe alţii, de parcă nu s-ar fi întîlnit cine ştie de cînd. Căci tuturor li se păruse lungă, foarte lungă, vremea asta de cu seară pînă în zori. A trecut parcă de-atunci o viaţă de om. Banhida întreagă era acum plină de soldaţi sovietici şi romîni — o parte plecaseră mai departe, urmărind pe jandarmii lui Horthy, — dar din­ spre răsărit tot mai veneau trupe, de parcă se revărsa un puhoi. O unitate de călăreţi, îmbrăcaţi cu dolmane negre, se opri în mahalaua ţiganilor. Luptele trecuseră, locul era plin de lume, aproape tot aşa de plin cum fusese cu douăzecişipatru de ceasuri în urmă. O ceată de curioşi făcu cerc în jurul soldaţilor ce descălecaseră. Unul înalt şi blond ieşi din grup. — Domnule ofiţer — îi strigă Lajti Mihâly —- Serghei! Era primul ce-1 recunoştea. In jurul tînărului ofiţer sovietic se iscă pe dată hărmălaie de glasuri. Voiau să-l facă, prin semne, să înţeleagă ce se întîmplase la ei. Serghei le răspunse ceva şi le repeta întruna: Muzica, mu­ zica — pînă cînd înţeleseră cu toţii ce voia. — Da, da, muzica. Doar tocmai despre asta vorbim! — îi explica Lajti Mihăly, zelos — iacă, acolo-s lăutarii, uite! îi arătă el locul şi suspină, în timp ce făcea un gest obosit din mînă — lăutarii şi cu Berecki Joska, blondul ăla cu mustăţi. Era taman ca tine, doar ceva mai bătrîn. Adu-ţi aminte! Şi morarul, pe care l-ai îmbrăţişat. Ei... — Şi ca să-i explice mai bine„ îl îmbrăţişă pe sovietic; acesta crezu că-i urează bun sosit şi-l îmbrăţişa şi el, rîzînd, pe bătrîn. Lajti se străduia, disperat, să se facă înţeles. — Muzică, pac! Toţi, — făcu un gest cu mîna — toţi sînt colea. Pînă la urmă, Serghei începu să priceapă ce s-a întîmplat. Expresia feţei i se schimbă; o porni către mahala. După el, ceilalţi soldaţi şi-apoi orăşenii. Cînd deteră cu ochii de sovietici, ţiganii nu-şi mai putură stăpîni jalea. Femei cu chipul ostenit şi hainele sfîşiate veneau să le istorisească, plîn- gînd, cele întîmplate. Fiecare povestea ce văzuse, ce ştia, ce simţea, ce-l durea. Şi ofiţerul sovietic înţelegea tot ce spuneau — nu cuvînt de cuvînt, dar înţelegea, cu priceperea, cu inima. Lîngă săpătura proaspătă şi lungă a şanţului şedeau trei femei: nevasta lui Karancsi, a lui Berecki Joska şi a lui Teglâs. Mai la o parte, se ghe- muise bătrînul Teglâs. Nevasta lui Karancsi şedea de ceasuri întregi acolo, nemişcată, cu ochii ţintiţi în gol. In jurul ei, pe pămînt, fusta ei largă şi încreţită părea o imensă floare ofilită. Nevasta lui Berecki Joska aflase de curînd de grozăvia întîmplată. Se chircise şi ea lîngă nevasta lui Karancsi; lacrimile îi şiroiau fără încetare pe obraji, dar nu-şi dădea osteneala să le şteargă: le lăsa să cadă în voie pe creştetul blond şi măiăsos al copilului. In primele clipe nu fusese în stare să vadă. să simtă decît propria-i durere-,. In furtună 67

Din vreme-n vreme o îneca pllnsul. O, cît îl plăcuse Iui Joska al ei aratul, semănatul, seceratul! Toată bucuria lui era munca. Ar fi fost în stare să trebăluiască zi şi noapte pe ogor. De-acum însă n-o să mai are, nici n-o să mai samene. Şi femeia izbucnise, tînguindu-se amărîtă: — I-am spus, nu te duce nicăieri, Joska, gîndeşte-te la noi, ascultă-mă! Dar nu m-a ascultat, că aşaa fost el, bun la inimă, vai, vai... Mai tîrziu, cînd — prin perdeaua lacrimilor — o văzuse alături pe ţiganca tăcută, cu părul ei despletit şi cu ochii în care se citea durere şi ură, cînd a văzut-o pe ţigancă, a început s-o privească pătrunsă de o nouă înţelegere a lucrurilor şi o privise atît de lung, că i-au secat deodată sus­ pinele, pînă cînd lacrimile şi-au găsit apoi alt rost şi i-au potopit, şiroi, ochii. Nevasta lui Teglăs blestema într-una şi blestemele nu se mai ispră­ veau şi-şi luau zborul, grele şi înspăimîntătoare, după ucigaşi. Bătrîna ţinea în mîini acordeonul mezinului şi şalul sur al feciorului celui vîrstnic. Le găsise pe marginea şanţului. Bătrînul Teglăs rămăsese în viaţă doar printr-o minune. Gloanţele ucigaşilor nu-1 nimeriseră. Rămăsese în şanţ, leşinat de istovire. In învălmăşeala stîrnită de zgomotul neaşteptat al luptei, jan­ darmii nu băgaseră de seamă că şi-a revenit şi el s-a strecurat, tîrîş, prin­ tre tufişuri. Apoi, privise — pîndind de după cocioaba lui Karancsi — cum Kajtor silise pe femei să înmormînteze în grabă pe cei împuşcaţi. Şi — după aceea — văzuse şi cum fug jandarmii, aruncîndu-şi armele — îi văzuse căzînd, ca şi cum pămîntul le-ar fi fugit de sub picioare. Dar, vai, ce-a mai fost cînd, pe neaşteptate, el s-a înfăţişat nevesti-si. Nu ştia biata bătrînă ce să facă: să se bucure de el, ori să-i plîngă mai departe pe ceilalţi. De bucurat n-a putut să se bucure: nu putea — dar de plîns, era mult mai uşor să plîngă împreună. Şi-au plîns cei doi bătrîni, au plîns amar după copiii care le-au fost şi bucuria şi mîngîierea. Pînă în zori i-au plîns pe tustrei. In zori se întoarse R.ozsi cu fetiţa lui Borsos. De cu seară fugiseră pînă în capătul viilor şi se pitulaseră, tremurînd, într-o colibă. Fetiţa lui Borsos mai că se lipise de Rozsi. O clipă nu s-ar fi mişcat de lîngă ea. De jur împrejurul lcr, uruitul nu contenise cît a fost noaptea de lungă — şi în toată lumea mare Rozsi fusese singura fiinţă pe care o avusese alături în timpul acelor ceasuri de groază. Rozsi sta în spatele maică-si. Nu scotea o vorbă şi din ochi îi curgeau lacrimi mari care i se prelingeau pe obrajii fragezi, lăsau dîre lucitoare pe gîtul ei frumos, bronzat, şi i se opreau pe haina de mătase roşie. Fata privea mormîntul proaspăt care — în neîndurătoarea-i muţenie — îi răpise primele vise. Ii era greu bietei Rozsi: nu ştia dacă o doare mai mult că-şi pierduse fraţii, ori că-1 pierduse pe Sas Gabor. Dacă se gîndea la fratele mezin, un sentiment de neputinţă îi strîngea inima. Şi la fel i se strîngea inima şi cînd îşi aducea aminte de celălalt frate. Dar cînd îşi aminti de ochii lui Sas Gabor, ori de timbrul vocii Iui mîngîioase şi molatece, cînd i se păru că simte mîna lui puternică strîngînd-o a încurajare pe a ei — dintr- odată lumea se-mbrăcă toată în zăbranic sur. Cîte nădejdi nu încolţiseră în inima ei tînără! Căci mare lucru a fost că el voise s-o ia de nevastă pe ea, fata de ţigan, cu care toţi bărbaţii străini de neamul ei intrau în vorbă numai ca s-o facă de ruşine. Durerea o copleşi ca o furtună în plină dez­ lănţuire, ofilindu-i obrajii frumoşi. Dar Rozsi nu se plîngea nimănui. I-ar 68 Nagy I. fi fost ruşine să le vorbească de Sas Gabor. Şi ce bine ar fi fost să fi putut împărtăşi cuiva toate gîndurile ei, mai cu seamă acelea pe care i le stîrnea amintirea lui Gâbor. Dar cine s-o înţeleagă? Cui îi pasă de simţămintele unei fete de ţigan de şaisprezece ani? Se ghemui la pămînt — lîngă mama ei — se ghemui acolo, pe locul unde păşiseră pentru ultima dată fraţii şi iubitul ei. Mănunchiul de flăcări ce anunţa răsăritul i se prelinse peste pletele negre. începu să cînte. Vocea ei mică şi fină avea rezonanţe triste ce se con­ topeau, se împleteau în nesfîrşitul din jurul ei. Cînta un cîntec necunoscut, închipuit poate de ea. Cuvintele cîntecului care vorbea despre viaţă, despre copaci şi despre păsări, despre viaţă şi despre moarte — nu aveau nicio legătură şi totuşi se potriveau între ele. Şi, în timp ce cînta, de-asupra ochilor ei scăldaţi în lacrimi, sprîncenele i se contopiră într-o singură linie îndurerată ... In jurul ei, toată lumea amuţise, incremenită. Din pieptul unui soldat sovietic — un bărbat fără mustăţi, cu ochi albaştri — izbucni un oftat greu. Muşchii obrazului începură să i se crispeze. Se întoarse brusc şi plecă. Serghei păşi spre bătirînă: luă acordeonul, îşi trecu cordonul pe după gît şi se aşeză pe dîmbul şanţului; deschise acordeonul şi începu să cînte. Rozsi tăcu, apoi îşi şterse lacrimile. Ca o floare de mac ofilită ce-şi revine uşor. stropită de rouă, fata înălţă capul încununat de plete negre şi-şi îndreptă privirile asupra ostaşului sovietic care cînta. Cîntecul lui Serghei dăruia nu numai uitare, ci trezea şi forţe, ascunse şi somnolente. Ascultîndu-1, inimile oamenilor se deschiseră larg; căci cîntecul vorbea de bucuria vieţii care nu poate fi înfrîntă. Şi cîntecul răsuna pe mormîntul celor ucişi. De pe un salcîm din marginea drumului, îşi luă zborul către înălţimi un porumbel sălbatec, urmat de gunguritul plin de dragoste al perechii lui de cuib. Era clipa în care soarele îşi începea din nou drumul dintotdea- una: înfocat şi roşu, el apărea pe geana răsăritului. Se înălţa încet, încet de tot, şi nimeni nu-1 putea opri. Şi pe măsură ce-şi revărsa tot mai îmbelşu­ gat lumina aurie, să dea viaţă pămîntului — se ridica tot mai puternic cîntecul de lîngă mormînt: cîntecul despre începutul vieţii noi.

N A G Y I L O N A

în romînejfe de Geiu Perian Nopţi

Peste case albe bolta nopţii, grea, scăpăra de stele, sub privirea mea .. .

Adormite-alături, fata şi soţia, le-a-nvelit in raze luna, auria.

Noapte de februarie. Albă, mută, rece. 0 sirenă cheamă noul schimb ce trece.

Ascultam ... Din noaptea de-acum zece ani ţipăt de alarmă parcă auzeam.

Ascultam semnalul, — înc-un rob fugit-a! — şi pădurea sură ti plîngea ursita.

Noaptea o sf'tşie reflectorul, şi raza lui sticloasă ca un ochi luci, ochiul unei hidre, galben, bulbucat — s-a-nvîrtit odată şi a măturat B. Bard os A.

cu tăişul razei plaiul ars, pitit. De-aş fi ştiut unde cum aş ţi fugit ...

Mă-necase raza-i rece, de reptilă şi pentr-o clipită mă-nghiţi, în sită ...

De voiau să tragă ce-aş fi putut face? Ţeapăn stam ca parul care-n garduri, zace.

Mut luceau, şi negre, cioate arse-aţară. Sirmele ghimpate carnea-mi sfîşiară.

M-am uitat la cer, era-n februar: cu ghimpi, ca de moarte, bolta sclipea, rar.. .

... Astfel nopţi trecură , noi trăiam astfel la capătul unei lumi ca un flagel,

care-a şters din suflet smalţul fals, subţire, al vieţii duse, pus cu bună ştire.

Vezi, şi-acum mă dor anii ce-i pierdum, de sub spuza lor mă mai ard şi-acum.

Omul, după muncă, noaptea citeodată cântăreşte totu-n inima-i cercată... Nopţi 71

Iată sunt acasă in această ţară, djilce mi-e pe buze lacrima amară.

'Am trecut prin iad şi-altfel sunt eu azi mai cald mi-e sărutul, stropi am pe obraz.

M-a-nvăfat poporul pe cin-să iubesc şi in muncă ţeluri noi să desluşesc,

umbra lumii duse să n-o uit nicicind pînă va să piară de pe- acest pămtrd .. .

B. BÂRDOS ARTHUR In romtneţta de Ion Brad Vînăiori

Vinători, Vinători, pline-s mesele cu vin, Vinători, Vinători, oameni trec, se-adună, vin ; praznic e, ori nuntă, ori cîştigară vreun proces? Zarvă mare-n Vinători. sat la Dunăre, pe şes.

Miinile s-au prins in joc, glasul cobzei surd se-aude, lin acum, acum mai iute cercul freamătă pe loc; se departă, se îndoaie şi se-adună pilcuri iar jucătorii — in ifari şi pe cap căciuli de oaie.

Vintui iscă praf, şi lin drumul geme-n depărtare, oaspeţi dragi din Gruia vin, din Cujmir, din Gtrla — Mare. Adunat e tot ţinutul prima oară-n ani trei sute. Vinători — creşte tumultul, glasul clopotului mut e.

Mut e glasul, nu răsună, nu-i nim ic — să plingi în van? Sărbătoare-i in comună, prima-n trei sute de ani. Actul cu pecete clar e: astăzi oamenii primesc Vinători 73

două sute de hectare din pămintuî boieresc.

Freamătă gutuiul rar, sălciile-n vînt se-nclinâ. Beau sătenii şi închină pentru Groza şi primar şi pentru ostaşul rus ce fasciştii alungat-a, prevestind încă de-atunci clipa asta minunată.

Păsările dorm. Se cerne înserarea printre case. Roua peste flori se-aşterne, din cămări a caş miroase. Luna — porumbel uşor — după gard se-nalţă-n mers ... Vînători, Vinători, sat la Dunăre, pe şes.

(Romtnla, 1946)

N. GRIBACIOV în romtneşte de Ion Oarcăsu Patria li scaldă ţărmurile trei oceane. Ea stă, oraşe — roiuri desfăcînd. !n plasa lor o prind meridiane — N e măr ginit ă-i, mindră, de ne-nfr’tnt.

Ci-n ora cind şi ultima granatâ Ai ridicat-o-n mîriâ-n clipa grea. In scâpărarea-i trebue deodată Să-fi aminteşti ce laşi în urma ta.

Şi-ţi aminteşti nu patria cea mare Pe care-ai străbătut-o-n lung, şi-o ştii. Ci patria — aşa cum iţi apare. Cum ai văzut-o-n anii cei dinţii.

Un petec de pămînt cu trei mesteceni, Pe deal pădurea, drumul lung în jur — Şi podul vechi, şi rîul care trece Tă'mdu-şi printre sălcii alb contur.

Aicea de copil şi pîn-la moarte Văzut-ai petecul de glie sţînt. In el găsita-i fericirea toată Şi adierea-ntregului pămînt.

Da, poţi răzbi furtuni in anii grei, Poţi îngheţa de ger, poţi flăminzi, Poţi chiar să mori... Mestecenii cei trei Duşmanului nu-i laşi, cît viu vei fi.

(194 O C. SIMONOV tn romtnejfe de Ion Oarcâsu s T U D I I

CREAŢIA SCRIITORILOR ARDELENI ÎN GLORIOSUL DECENIU *

23 August 1944, ziua eliberării Romlniei de sui) jugul fascismului, a Însemnat în acelaşi timp şi premiza fundamentală a unei profunde renaş­ teri a literaturii noastre. Ne mai fiind ţinuţi să dea socoteală de activi­ tatea lor diferiţilor mentori culturali ai burghezo-moşlerimii, scriitorii noş­ tri s-au pătruns treptat de ideologia şi ţelurile Partidului clasei munci­ toare, găsind astfel drumul către o creaţie pusă integTal şi deschis în slujba intereselor vitale ale poporului, — singurul drum care conferă artei nobleţe şi trăinicie. Maturi şi tineri, iviţi din mijlocul poporului romîn sau al mino­ rităţilor naţionale de pe teritoriul Republicii Populare Romi ne, cei mai talentaţi scriitori au creat în anii de după eliberare multe opere de răsunet, care marchează de pe acum o deosebire calitativă faţă de tot ce s-a scris la noi în trecut, reprezentînd tot atîtea victorii repurtate în lupta pentru o literatură reallst-socialistă. Această dezvoltare literară rodnică din ultimul deceniu a rămas încă prea puţin cercetată in ansamblu. Este ceea ce încercăm aici (cu mijloacele şi in limitele unui articol de revistă) pentru un sector mai restrîns al ei: creaţia scriitorilor ardeleni. Şl fără Îndoială că planul unei atari încercări nu poate fi schiţat fără a nu urmări in liniile sale mari dezvoltarea între­ gului nostru front literar, în cadrul căruia creaţia scriitorilor ardeleni con­ stituie un element integrant. A proceda altfel, înseamnă desigur a nu putea explica nimic din procesul amplu de creştere şi clarificare ideologică a unui însemnat număr de scriitori de toate virstele care — aici ca şi în altă parte, în condiţiile create literaturii noastre în genere — au păşit pe un drum nou. Astfel stînd lucrurile, se impune o«examinare prealabilă a zestrei literare nemijlocite şi a forţelor ou care trebuia să se pornească ia drum după 23 August 1944, rămînînd apoi să fie urmărite aspectele mai însem­ nate ale evoluţiei literaturii în această parte a ţării, — înainte de toate în ce priveşte grupările literare, rexistele şi colaboratorii acestora. Abia la sfîrşit îşi va putea face loc şi consemnarea activităţii diferiţilor scriitori. Aceasta pentru simplul motiv că nu toţi cei care — dealungul celor zece ani — s-au alăturat caravanei pornite pe noul drum al literaturii sînt şl astăzi între rlndurile ei „sub scut orî pe scut“ — cum spuneau Cei vechi. Unii s-au abătut din drum, fie că n-au izbutit să învingă balastul ideolo­ giei burgheze şl al deprinderilor literaturii decadente. Şl timpul a aruncat asupra lor o dreaptă uitare. 78 G. Munteanu

Momentul eliberării îi găsise pe cei mai buni scriitori ai noştri în bivuac, — cum s-ar spune, — în stare de luptă. Aceasta fiindcă perioada întune­ cată a anilor de fascizare a ţării şi ai războiului, determinase, între altele, şi o extrem de netă precizare a poziţiei în literatură. Cele două culturi din ănul culturii noastre naţionale îşi limpeziseră mai mult ca oricînd con­ ţinutul de clasă, funcţia, obiectivele. Mai mult ca oricînd, epoca le impu­ sese scriitorilor nu doar o adeziune platonică la cauza poporului sau la aceea a vrăjmaşilor lui, ci o participare activă la luptă, pregătindu-i de pe acum pentru viitoarele bătălii. Mihail Sadoveanu, Alexandru Toma, Emil Isac, Mihai Beniuc, Magda Isanos, Miron Radu Paraschivescu şi atîţia alţii işi dăduseră din plin contribuţia în lupta împotriva fascismului şi a războiu­ lui, fiind gata să participe, — cum au şi participat — prin exemplul lor civic şi prin scrisul lor Ia crearea unei literaturi noi, combatante, situată deschis în slujba forţelor sociale care luptau pentru cucerirea deplină a de­ m ocraţiei. In'această privinţă, situaţia scrisului şi a scriitorilor era totuşi mai pre­ cară in Ardeal, imediat după eliberare, decît în alte părţi ale ţării. E drept că doi dintre marii noştri scriitori contemporani: Emil Isac şi Mihai Beniuc erau originari din Transilvania, iar operele lor realiste, pătrunse de flacăra revoltei faţă de nedreptăţile sociale, fuseseră publicate — cele mai multe — în revistele de aici, constituind un exemplu vrednic de urmat pentru ceilalţi scriitori de dincoace de munţi, îndeosebi pentru tineri. Intr-o poezie datînd din această perioadă, după ce azvîrlea acuza asupra jecmănitorilor poporului: „Voi ascultaţi jazz-banăvl în cafenele, Pe dinşii li băteau pe talpă cu nuiele.

— Vouă vă cresc visurile în zgirie-nori. Pe dlnşit nimeni nu i-a iubit cu flori.. Emil Isac vestea semnele noi ale vremurilor de după război:

„Toate, toate au trecut. Acum altfel va fi. Flămtnd, sărac, nimeni nu va muri." (Nori roţii)

Iar Beniuc, —- iată ce chemare vibrantă şi ce exemplu oferea într-o bine­ cunoscută poezie a sa, scrisă tot spre sfîrşitul anului 1944: „Iată azi, cu mii de cai putere, Timpuri noi s-anunţă pentru noi, Eu voi fi — se cere, nu se cere — Toboşarul timpurilor mi.

Zlna mea deprinsă cu tristeţi Pune peste jale m i altoi; Bucurii a l cînţi ai să te-nveţi, Toboşar al timpurilor nai!" (Toboşarul timpurilor noi) Acest exemplu a dat, desigur, rod deplin în creaţia scriitorilor din Ar­ deal, dar mai tîrziu, îndeosebi după proclamarea Republicii Populare Rb- Creaţia scriitorilor ardeleni Cn gloriosul deceniu 77 mine. Atunci însă, imediat după 23 August 1944 şi în anii următori, pildei pe care o oferea creaţia Iui Emil Isac şi Mihai Beniuc, Împreună cu unele opere realiste datorite lui Liviu Rebreanu şi Ion Agîrbiceanu — ca şi, de alt­ fel, strălucitelor tradiţii moştenite încă de la Budai-Deleanu, Slavici sau Coşbuc, — li se contrapuneau două mai recente şi nefaste orientări (ivite în condiţiile derutei ideologice pe care războiul le provocase în anumite pături sociale), care înglobau o bună parte a generaţiei de scriitori pe atunci tineri şi care a şi determinat sterilitatea acestora’. Una din aceste orientări, inspirată direct de partidul manist şi ilustrată de scriitorii grupaţi după eli­ berare în aşa zisa Asociaţie a Scriitorilor Romîni din Ardeal, se caracteriza prin înmănunchierea şi promovarea agresivă a celor mai degradate ten­ dinţe semănătoriste, ortodoxist-gîmdiriste, şovine. Despre tendinţele amin­ tite, ca şi despre valoarea şi funcţia acestei literaturi, au vorbit destul ver­ suri cum sînt următoarele, din placheta întitulatăBună dimineaţa, ţară a lui V. Copilu-Cheatră: „In ţara mea, dulcea Romînie, / adjective ca bună­ tate, omenie / nu cresc numai la curţi boiereşti, / ci şi în bordeie ţărăneşti11, sau faimoasele şezători organizate de membrii asociaţiei în diferitele oraşe ale Ardealului, şezători care prilejuiau întotdeauna aţîţări revanşarde, şovi­ nism. Cealaltă orientare o ilustrau scriitorii din gruparea Cercului literar, strămutată după eliberare de la Sibiu la Cluj. Etalîndu-şi ostentativ „este- tismul“ şi „apolitismul“, scriitorii din această grupare au dovedit chiar de la început o atitudine ostilă faţă de noua orientare a literaturii. Incit, dată fiind existenţa amintitelor curente, drumul scriitorilor romîni spre o literatură nouă se vestea anevoios în Ardealul de după eliberare. O situaţie întrucîtva diferită prezenta creaţia scriitorilor maghiari din Transilvania. In pofida unor esteticieni şi scriitori burghezi, care prin teza falsă a „unităţii literaturii11 încercau să mascheze tendinţa de a menţine spiritul reacţionar şi barierele culturale dintre cele două popoare, spiritul dominant era impus de un mănunchi de scriitori progresişti, ale că-or începuturi literare fuseseră îndrumate, direct sau indirect, în anii din- naintea războiului, de revista Koruriic („Epoca noastră11). Editată la Cluj între anii 1926 şi 1940, cînd a fost interzisă de cenzura lui Horthy, revista KorunK a făcut parte dintre publicaţiile de care Partidul Comunist — aflat în ilegalitate — s-a folosit pentru a-şi răspîndi cuvîntul in mase. Date fiind insuficienta maturizare politieo-ideologică a redactorilor, precum şi difi­ cultăţile legate de caracterul său „legal11, care o obliga să-şi camufleze în fel şi chip orientarea şi intenţiile, revista nu s-a putut menţine desigur pe o linie consecvent principială şi a făcut uneori concesii obiectivismului, apolitismului. Totuşi orientarea i-a rămas predominant democratică pînă la capăt, paginile ei popularizind sistematic realizările Uniunii Sovietice, militind pentru pace şi apropiere între popoare, pentru o literatură care să oglindească viaţa maselor muncitoare şi să dea glas criticilor formulate de acestea la adresa regimului burghezo-feudal. Sub înrîurîrea acestei reviste s-au format, după cum am mai amintit, o seamă de scriitori care-şi orien­ tau creaţia pe linia marilor tradiţii realiste ale literaturii maghiare. Aşa era poetul proletar Erno Solomon, care a murit în anii războiului, asasinat de fascişti. Aşa — romancierul Nagy Istvân, ale cărui opere: In numele ve­ cinătăţii, Pe Fol di Jânos l-a înghiţit oraşul. Ospăţul familiei R4z Mihăly şi altele, scrise înainte de 1944, aduceau în literatură lumea bîntuită de su­ ferinţă şi revoltă a cartierelor muncitoreşti din marile oraşe, tragedia co­ piilor pe care-i înghite maşinăria monstruoasă a capitalului şi frămîntărlle păturilor mic burgheze ori’ţărăneşti, supuse proletarizării. Asztalos Istvân 78 G. M unteanu sb afirmase de asemenea ca un scriitor realist încă. înainte de 1944, prin culegerea de nuvele intitulată Pelinul şi prin romanul Ne povesteşte Janos, care zugrăveau în spirit realist aspecte din viaţa satelor ori cea orăşe­ nească şi îndeosebi soarta copiilor din familiile sărace, cărora le era inter­ zis accesul la cultură. Şi dacă acestor nume le mai asociem pe acela al lui Horvâth Imre, poet ale cărui versuri se caracterizau prin calde accente umanitare, Kovâcs Gyorgy, Szemler Ferencz, Szilâgyi Andrâs, întregim şirul acelor scriitori maghiari realişti cărora eliberarea le deschidea perspectiva continuării — în condiţiile unei depline libertăţi a creaţiei — a ceea ce se dovedise mai valoros în lucrările lor din perioada anterioară. Situaţie sensibil diferită, aşadar, cît priveşte forţele literare şi moşteni­ rea imediată de la care scriitorii ardeleni romîni şi maghiari trebuiau să pornească, în activitatea lor de după eliberare. Şi totuşi, datorită îndrumării Înţelepte a Partidului, deosebirile acestea s-au şters cu vremea, după cum vom vedea, iar astăzi — după zece ani — creaţia nouă este ilustrată de un număr deopotrivă de impunător de scriitori romîni şi maghiari. Cercetînd creaţia scriitorilor ardeleni din anii de după 23 August 1944, distingem limpede două perioade precise în evoluţia ei, perioade ce cores­ pund de altfel celor înregistrate în dezvoltarea întregei noastre literaturi noi. Anii 1944—1948, marcaţi de acel şir de lupte victorioase ale poporului nostru pe care le-a. încununat instaurarea regimului de democraţie popu­ lară şi trecerea la construirea bazelor socialismului, constitue şi perioada de trecere spre crearea unei noi literaturi. E vremea cînd partidul între­ prinde o largă acţiune de propagare a ideilor sale în rîndurile intelectua­ lilor, pentru a spulbera calomniile întreţinute decenii de-a rlndul de bur­ ghezie în legătură cu programul cultural şi ţelurile sale. In cuvintarea ţinută în faţa fruntaşilor intelectualităţii, în 1946, tovarăşul Gh. Gheor- ghiu-Dej spunea: „Concepţia democratică şi muncitorească asupra vieţii nu este cîtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului... concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mîine. Ea asi­ gură continuitatea reală a tradiţiilor omenirii". Asemenea precizări erau de natură să infirme propaganda veninoasă a partidelor aşa zise „istorice", care în acea vreme susţinea că regimul democrat ar fi determinat o „criză a culturii". Era vorba, de fapt, de o criză a culturii burgheze, pe care cri­ tica nimicitoare a ziarului Scinteia, a Contemporanului (reapărut în toam­ na anului 1946), precum şi a unor publicaţii de orientare democrată cum erau Revista Literară, Lumea, etc. o puseseră în adevărata ei lumină. Ca urmare, pînă pe la sfîrşitul anului 1947 majoritatea scriitorilor cinstiţi îşi însuşiseră sarcina de a trece la crearea unor opere de o nouă orientare lite­ rară, iar susţinătorii inveteraţi ai culturii burgheze — simţindu-se tot mai izolaţi în capitală — se refugiau spre periferiile ţării, unde editau publi­ caţii ca Provincia (Turnu-Severin), Popas Literar (Craiova) cu o existenţă efemeră şi fără ecou în rîndurile cititorilor. Şi în Ardeal răstimpul acesta a adus, treptat, o nouă regrupare de forţe în rîndurile scriitorilor. încercările de a crea o viaţă literară potrivit vede­ rilor lor, a membrilor Asociaţiei Scriitorilor Romîni din Adeal, se concreti­ zează prin apariţia, în 1946, a revistei Abecedar Literar, rămasă la primul ei număr. Cît priveşte cei din Cercul Literar, ei nu au mai izbutit să editeze o revistă, restrîngîndu-se doar la o serie de serate şi „recitaluri de poezie" ou un caracter mai mult sau mal puţin intim. Diferiţi membri ai acestor Creata scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu 79 grupări s-au mai întllnit prin 1946 în coloanele ziarului manist Patria din Cluj sau — cu un ultim prilej — în publicaţii literare reacţionare ca Anto­ logia Primăverii, Prietenii Artei, Veac 20, apărute toate prin 1947. După care a urmat tăcerea, descompunerea. Germenii unei noi orientări a scriitorilor romîni din Ardeal s-au ivit pentru întîia oară în paginile literare ale ziarelorTribuna Nouă, apărută la Cluj între anii 1945— 1948, şi Lupta Ardealului, datîndl cu începere din 1946 (azi Făclia). Astfel, regăsim în aceste ziare numele lui Emil Isac, ale cărui poezii (Sirena fabricii, etc.) sînt reproduse adesea, după ediţia definitivă a Operelor. Intr-un interviu acordat ziarului Tribuna Nouă în aşa zisa pro­ blemă a „crizei culturii1*, mult vînturată în acea vreme şi de presa reac­ ţionară ardeleană, Emil Isac preciza — vizîndu-i prin răspunsul său pe cei aflaţi într-adevăr în neputinţă creatoare, pe scriitorii care şi-au legat destinul lor de cel al burgheziei: „Nu există. Nici o funcţiune culturală şi literară nu s-a oprit. După părerea mea în literatură stagnări nu există, căci sufletul creatorului e în permanentă funcţiune**. Cu alt prilej, în acelaşi ziar, Emil Isac arată că „acum (după război — n. n.) e rostul scriitorilor, al artişti­ lor, al oamenilor de ştiinţă, ca să propovăduiască idei generoase, să încura­ jeze pe cei deprimaţi, să insufle ideal celor neîncrezători, să reintroducă forţa gîndirii în viaţa de azi a omului**. Era un apel a cărui valoare nu o putem aprecia astăzi mai bine decît opunind-o afirmaţiilor pe aceeaşi temă, susţinute de un activ — pe atunci — exponent al cercurilor literare este­ tizante în ziarul Patria: „Poezia e eternitate, e ceva tot atît de necesar ca şi sîngele, pe care îl simţim în geamantanul inimii. Poemul e lumină mai întli de toate; e cer, e căldură, e totalitate sfîntă. E adierea în lume a lui Dumnezeu. Cît de mult greşesc acei dintre poeţi, care crezînd că vor im­ pune cu cît mai multe sarabande, slujesc .. cele mai nefecunde realităţi materiale**. Paginile literare ale ziarelor Tribuna Nouă şi Lupta Ardealului le-au prilejuit unor scriitori — mai ales dintre cei de tot tineri — o adevărată ucenicie ideologică. într-un număr din 1945 al ziaruluiTribuna Nouă, A. E. Baconsky publica articolul intitulat Socialul şi geneza artei, în care lua atitudine împotriva susţinătorilor purismului estetic, mârturisindu-şi tot­ odată convingerea că arta e chemată să oglindească viaţa societăţii. Intr-un alt articol din ziarul amintit, purtînd titlul semnificativ O problemă de re­ zolvat: realismul nostru, Victor Felea încerca de asemenea să definească rosturile şi principiile creaţiei realiste. Paginile culturale ale celor două ziare cuprindeau numeroase articole de genul celor amintite, precum şi cronici literare consacrate operelor scriitorilor ruşi şi sovietici apărute în romîneşte, comemorări ale clasicilor romîni şi străini, semnate — ma­ joritatea — de scriitori începători. Pe aceeaşi linie a uceniciei literare în problemele realismului se situau traducerile din Puşkin, Ady, Simonov, Surcov, etc. publicate in Lupta Ardealului şi Tribuna Nouă de diferiţi poeţi tineri. (De creaţii originale care să vădească o nouă orientare nu putea fi încă vorba). Iar ca urmare a acestor începuturi, s-a constituit prin anii 1946-47 gruparea cenaclului „Tribuna Nouă“ (Ioanichie Olteanu, Letiţia Papu, Francisc Munteanu, Victor Felea, Dumitru Micu şi alţii), care poate fi socotită printre primele nuclee ale noii mişcări literare din Ardeal. (Grupări asemănătoare erau pe cale as a se constitui şi la Oraşul Stalin, Tg. Mureş, Sibiu, Arad). Avînd in faţă exemplul publicisticii noastre fruntaşe care la această dată stabilea — în luptă îndîrjită cu tendinţele reacţionare încă puternice — primele jaloane ale unei orientări şi tematici realiste, luptătoare, şi urmărind cu atenţie mişcarea literară de pe întreg întinsul 80 G. Munteanu

ţării, — tinerii scriitori mai ales clujeni începură a păşi tot mai sigur pe drumul care avea să-i ducă pe cei mai buni dintre ei la realizările valabile de azi. In aceeaşi perioadă, scriitorii progresişti maghiari izbutesc să publice unele opere de orientare realistă (romanul Umbra din vale de Kovâcs Gyorgy, apărut imediat după eliberare, Un scriitor pe căile războiului de Asztalos Istvân, lucrare editată în 1946, romanul Căderea arhanghelilor de Szemldr Ferencz, publicat în 1947, etc.), iar în 1946 încep să editeze revista Utunk („Drumul nostru“), care grupa în jurul ei scriitori şi critici ca: Gaâl Gâbor, Nagy Istvân, Asztalos Istvân, Horvâth Imre, Szemldr Ferencz, Hor- vâth Istvân, Balla Kâroly, Szilâgyi Andrâs, Gâll Ernb şi alţii. Dar toţi aceşti scriitori se situau încă în faza căutării de noi drumuri. Munca de închegare organizatorică a forţelor scriitoriceşti din intreaiga ţară şi acţiunea tot mai susţinută de îndrumare a creaţiei literare înce- pînd cu anul 1948 — expresie firească a avîntului creator care a devenit posibil în* toate domeniile după victoria definitivă repurtată împotriva for­ ţelor reacţiunii şi instaurarea regimului de democraţie populară — s-a răsfrînt în chip favorabil asupra creaţiei literare în general şi bineînţeles şi asupra scriitorilor ardeleni. Astfel, apariţia în 1948 a revistelor literare Flacăra şi Viaţa Romînească, în ale căror lucrări puteau găsi sugestii de ordin tematic, dar mai ales articolele redacţionale ale Scînteii, intitulate Mai multă principialitate în tratarea problemelor literaturii şi artei (1947.) şi Spre un nou avînt al creaţiei literare (1948) au determinat o sensibilă înviorare a preocupărilor creatoare. Pe de altă parte, schimbările de ordin organizatoric n-au rămas nici ele fără urmări. Unirea încă din toamna anului 1947 a Societăţii Scriitorilor Maghiari din Romînia cu Societatea Scriitorilor Romîni a fost urmată de înfiinţarea Filialei din Cluj a Socie­ tăţii Scriitorilor din Romînia (ulterior — a Uniunii Scriitorilor din R.P.R ), care s-a dovedit a fi forma organizatorică cea mai aptă pentru a se rea­ liza o apropiere reală între scriitorii romini şi maghiari din Ardeal, pentru consultare şi sprijin reciproc în problemele de creaţie, pentru obţinerea unui avînt literar general. Cenaclul filialei, format la început din tineri grupaţi anterior pe lîngă ziareleLupta Ardealului, Tribuna Nouă, Igazsâg ori revista Utunk, a devenit în scurt timp o adevărată rezervă de cadre pentru publicaţiile existente, necesitînd chiar editarea unora noi. Astfel, cu sprijinul Comitetului Regional din Cluj al P.M.R., ziarul Lupta Ardea­ lului a început — la 7 noembrie 1948 — editarea unui Supliment Cultural, care a devenit ohiar de la primele lui numere un adevărat săptămînal literar (al doilea după Flacăra) şi care marca un început dd cotitură în dezvoltarea creaţiei scriitorilor romîni din Transilvania, orientînd-o pe calea oglindirii temelor noi (încă de la primele lui numere, Suplimentul publică poezii ca Lumina roşie de A. E. Baconsky şi Noaptea de decembrie a lui Ioanichie Olteanu — închinate Republiciii, Schiţă pentru un cartier muncitoresc de Victor Felea şi Strofe pentru primăvara Clujului de Tiberiu Utan, — încercări timide de a oglindi viaţa muncitorimii, — apoi studii de reconsiderare a clasicilor, de popularizare a literaturii sovietice, etc.) In afară de poeţii Ioanichie Olteanu, A. E. Baconsky, Victor Felea, Dumi­ tru Micu, criticul Dan Costa şi alţii, care participaseră la înfiinţarea lui, Suplimentul Cultural al ziarului Făclia Ardealului mai publică în cei doi ani şi ceva de apariţie o serie de nume noi, care au izbutit ulterior să-şi cro­ iască un drum propriu in literatură: poeţii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Ion Brad, Tiberiu Utan, prozatorii Dumitru Mircea, Mircea Zaciu, Teofil Buşe- can, etc. In aceiaşi vreme, noi poeţi, prozatori, critici lărgesc cercul de cola­ Creaţia scriitorilor ardeleni in gloriosul deceniu 81

boratori al revistei Utunk: Majteny Erik, Szâsz Iânos, Mârki Zoltân, Siitb Andrâs, Hornyăk Iozsef, Bajor Anndor, Hajdu Zoltân, Bardos B. Arthur, Hajdu Gyozo, Păli Arpâd, Balla Erno, Bodor Pâl şi alţii. Incit, dată fiind această adevărată revărsare de tinere talente, precum şi fertilitatea scriito­ rilor care se afirmaseră anterior, — după editarea de către tinerii poeţi romini a unei culegeri intitulate 20 de poezii (în 1948) şi după alcătuirea unei anto­ logii comune a scriitorilor romîni şi maghiari, purtind titlul Im preună- Egytitt, în 1949, (colaborau la ea Asztalos Istvân, A. E. Baconsky, M. Beniuo, Victor Felea, Horvâth Imre, Emil Isac şi alţii) — filiala a hotărît editarea unor publicaţii literare periodice Almanahul Literar — apărut la sfîrşitul anului 1949 — şi Irodalmi Almanach — in 1951 (primul — lunar, al doilea — odată la două luni). împreună cu U tunk, aceste publicaţii găzduiesc — în afară de vechii colaboratori ai revistelor clujene şi scriitori ori critici din întreg Ardealul: Radu Teculescu, D. Florea Rarişte, Dumitru Drumaru, Florian Potra, etc. — şi debutul altor scriitori tineri; L. Neamţu, P. Aioanei, Cornelia Sălăjan, (Almanahul Literar) — Panek Zoltân, Kănyâdi Sândor, Iânki Bdla, Tamâs Mâria, Gâlfalvi Zsolt, Huszăr Sândor (Irodalmi Almanach şi U tunk). In ' sfîrşit dată fiind publicitatea regulată şi nivelul în creştere al lucrărilor publicate de cele două almanahuri. Uniunea Scriitorilor le-a transformat anul acesta în reviste ale sale, prima cu numele Steaua, a doua Igaz szo (cu sediul în centrul Regiunii Autonome Maghiare, la Tg. Mureş). *■ La capătul celor zece ani de luptă pentru o literatură nouă, Ardealul prezintă o pleiadă de talente variate, puternice, originale, care şi-au dat de pe acum măsura înzestrării lor sau constituie promisiuni certe pentru viitor. Scriitori şi critici ca A. E. Baconsky, Aurel Rău. Mircea Zaciu, Aurel Gur- ghianu, Eugen Naum, Ion Brad. Victor Felea, Dan Costa. Dumitru Drumaru, Leonida Neamţu, — dintre cei care scriu în romîneşte, — sau Nagy Istvân, Horvâth Imre, Horvâth Istvân, Szemlăr Ferencz, Asztalos Istvân, Szabddi Laszlo, Siitb Andrâs, Majteny Erik, Szâsz Iânos, Mârki Zoltân, Foldes Laszlâ, Gâlfalvi Zsolt — dintre maghiari — sînt bine cunoscuţi cititorilor din în­ treaga ţară. Şi ei reprezintă doar o parte din cei prezenţi constant în pa­ ginile revistelor. Călăuziţi şi sprijiniţi de partid, de-a lungul celor zece ani, in lupta împotriva duşmanilor noii noastre literaturi, a calomniatorilor ei, a scepticilor de profesie şi a influenţei acestora, — stimulaţi de asemenea de partid în efortul de a învinge propriile inerţii, de a oglindi cit mai profund şi mai veridic viaţa de azi a poporului, scriitorii noştri s-au dezvoltat apre­ ciabil, îndeosebi în ultimii ani. E destul să se amintească, în această privinţă, trecerea realizată de scriitori maghiari din generaţia matură ca: Horvâth Imre, Asztalos Istvân, Horvâth Istvân, etc. de la o literatură a „negaţiei" la o literatură a „afirmaţiei" (cum erau îndemnaţi acum patru ani într-un articol din U tunk), adică de la realismul critic spre realismul socialist, cu toate consecinţele pe care le implică această trecere. Cît îi priveşte pe scriitorii romîni din Ardeal, ei au fost educaţi de partid în anii aceştia, majoritatea provenind din generaţiile tinere. Faptul îşi are tîlcul său. In alte părţi a!e ţării, scriitorii din generaţia de mijloc, care în creaţia lor din trecut făcuseră concesii decadentismului, au dovedit după eliberare cei mai mulţi — voinţa şi putinţa de a se situa pe poziţiile artei realiste. In Ardeal însă — după cum am amintit — scriitorii din această generaţie, afiliaţi în majoritate celor mai reacţionare curente literare

6 — Steaua 82 G . M unteanu au încercat să împiedice dezvoltarea nouii literaturi, pînă la urmă — fie şi prin tăcerea lor. lată insă că literatura nouă a ajuns şi aici la înflorire — cu sprijinul pe care un poet bătrîn Emil Isac nu şi l-a precupeţit pînă la sfîrşitul vieţii, — şi prin contribuţia activă a tot mai numeroase talente ti­ nere, constituind astfel o probă mai mult că nu există domeniu care să nu poată fi sustras influenţei răuvoitorilor. Ceea ce caracterizează creaţia scriitorilor ardeleni — romîni sau ma­ ghiari, — ca parte integrantă a literaturii noastre noi, socialistă prin con­ ţinut şi naţională prin formă, e lărgimea şi noutatea tematică, varietatea genurilor şi a stilurilor. Aflîndu-se la o confluenţă de tradiţii, scriitorii ar­ deleni dovedesc din ce în ce mai bine că ştiu să deprindă învăţămintele esenţiale din opera lui Ady, ca şi a lui Coşbuc, a lui Slavici, ca şi a lui Moricz Zsigmond, precum şi din creaţiile populare, din literatura clasică rusă şi sovietică şi din creaţia clasicilor literaturii universale, folosindu-se de aceste învăţăminte in crearea unor opere cît mai pe măsura temelor pe care le ilustrează. Deasemenea, asupra celor mai tineri dintre scriitorii romîni grupaţi în jurul Almanahului Literar — a operat in chip cît se poate de favorabil, constituind totodată un motiv de emulaţie, exeihplu! creaţiilor aparţinind scriitorilor noştri fruntaşi cu o experienţă mai mult •sau mai puţin îndelungată în arta scrisului. Versurile lui Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, proza lui Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Pe­ tru Dumitriu, activitatea şi zelul în domeniul criticii literare de care dă­ deau dovadă Ion Vitner, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu au fost tot atîtea jaloane sigure în orientarea tinerilor scriitori din Ardeal şi din intreaga ţară, şi mai ales au stimulat creator, în direcţia scrisului atîtea condeie care-şi căutau anevoie drumul. S-a ajuns astfel, uimitor de rpede, la un reviriment literar din cele mai apreciabile, a cărui primă consecinţă a fost ridicarea uhui mare nu­ măr de talente tinere. Prin lărgimea de concepţii şi nivelul artistic în remarcabilă creştere, — operele acestor tineri scriitori ai „provinciei** ar­ delene se deosebesc substanţial de acele producţii meschine ale trecutului ce se numeau literatură a provinciei şi cultivau pînă la obsesie aspectele specifice“ ale înapoierii rurale — „obiceiurile“ pitoreşti, misticismul şi superstiţiile — şi care a fost consemnată în istoria literaturii romîneşti sub numele de „semănătorism**, iar în istoria literaturii maghiare sub nu­ mele de „narodnicism**. Patria noastră liberă, cu viaţa năvalnică a oamenilor ei de azi, cu tre­ cutul de luptă şi cu viitorul ce i se profilează tot mai luminos, este prezenţa tutelară a creaţiei scriitorilor romîni şi maghiari din Ardeal, matca tematică a acesteia. Să nu ne gindim decit la versurile scrise de Emil Isac după eli­ berare, unde această prezenţă este aşa de organic imprimată viziunii artis­ tice a poetului, încît o imagine cu înţeles de sine stătător, concret, cum e aceea a fetei zugrăvite în poezia Mărioara, de pildă, inspiră pînă la urmă inţelesul simbolic de imagine a patriei, ca, In picturile cu un motiv înrudit ale lui Tâtărescu. Citiţi întreaga poezie, revenind apoi asupra acestor versuri, care se referă Ia momentul eliberării noastre de către Armatele Sovietice — şi mărturisiţi dacă nu vă sugerează o astfel de similitudine:

„Dar intr-o noapte cină vişinile erau coapte Străzile de-un cintec nou se umplură, şt din inăbuşitele-ţi şoapte a pornit un cintec Şi din vlnăta ta gură... Creaţia scriitorilor ardeleni in gloriosul deceniu 83

Şi clntai cu cei ce-au venit pe stradă Aducind in tancuri şi a ta scăpare, Mii flăcăi veniră faţa ta s-o vadă Şi le-ai dat pe frunte lungă sărutare. Glasul lor de frate: dragoste fierbinte. Mătura: robia tu al aruncat. Inţeles-ai toate ale lor cuvinte: „Dragă soră, uită că-ai tot măturat".

Ataşamentul faţă de patria socialistă in devenire îi dau expresii multe din ee’.e mai izbutite poezii lirice ale poeţilor maghiari şi romîni. Iată ce vibraţie de sentimente complexe, înălţătoare în numai un fragment din poemul Pămînt însorit de Horvâth Imre, printre cele mai frumoase din cîte s-au scris la noi pe această temă:

„Iubesc poteca-ngustă prin fineţe, izvorul care susură pe ptund, şi vioara cu ecoul ei profund, cîmpia însetatâ-acum de ploaie, copacul ciocănit de ghionoaie, porumbul legănat uşor de vînt şi orice floare, orice fir plăpînd.

Dar mai presus de toate, iubesc zorii acestui timp: poporu-n libertate, batoza mestecînd în dinţi bucate şi coasele-n întrecere pe luncă şi umbra chiar a vitelor de muncă. Bărbaţi, femei, mulţimea truditoare, cămeşile-asudate în spinare şi tinerii vorbind pe la şedinţe şi urmele, pe miini, de suferinţe. Mi-e dragă pacea şi cu tot poporul, lupt pentru ea şi-mi apăr viitorul. Iubesc aceste plaiuri romineşti, cu soarele ce bate în fereşti; mi-s dragi şi munţi şi rîuri şi cimpie. Acest pămînt mi-e patrie şi mie!" • Dar dacă poeziile lirice dau expresie sentimentelor de patriotism ale poeţilor noştri, vastele alcătuiri epice — în versuri sau în proză — oferă imaginea vieţii însăşi a patriei, în infinitele ei manifestări. Intre acestea se situiază amplul poem Copiii din Valea Arieşului, de A. E. Baconsky, una dintre cele mai rezistente creaţii de pînă acum ale poetului, care-i defineşte mai multilateral talentul. Baconsky a ştiut să-şi clădească poemul pe un subiect simplu, liniar, dar de o mare tipicitate şi forţă de impresionare, întîmplările şi soarta celor doi copii dintr-o familie moţească ilustrînd expresiv esenţa însăşi a două orînduiri sociale opuse prin structura şi legile ce le guvernează: cu ani în urmă copilul cel mai mare a luat drumul Clujului pentru a cerşi, aflindu-şi aici moartea; astăzi, fratele 84

Iui învaţă carte la şcoala din sat iar vara e trimis împreună cu alţi copii in­ tr-o tabără pionerească la mare. Două întîmplări din domeniul „faptelor diverse'1, s-ar spune. Dar valoarea poemului constă tocmai în claritatea şi forţa cu care sînt dezvăluite semnificaţiile adinei ale acestor întîmplări — pivot, în jurul cărora autorul grupează elemente ce refac imaginea genera­ lizată a vieţii de ieri şi de azi. Adevărul pasajelor care redau specificul com­ portării şi al gîndurilor copiilor, valoarea nu numai cromatică — dar şi aceea de rezonator şi amplificator al trăirilor — acordată peisajului, apoi ţinuta de o autentică elevaţie morală a intervenţiilor eroului liric, în sfîrşit — trăinicia construcţiei îl fac să fie citit cu acelaşi interes — astăzi, ca şi la apariţie. Pe un acelaşi principiu tematic se întemeiază valorosul poem Drumul minerilor al lui Aurel Rău, care reconstituie imaginea trecutului şi a pre­ zentului prin soarta funestă a unui miner, ucis cu ani in urmă de patroni, şi prin bucuriile fiului său, a cărui destoinicie şi eroism in muncă îşi găsesc astăzi o dreaptă răsplătire. De asemenea — poemul intitulatClntec despre Gabor cineisutistul de Ion Brad, etc. Viaţa din trecut a poporului, înfăţişată de astă dată in momentele mari­ lor lupte şi prin intermediul eroilor acestora, o regăsim în amplul poem Doja al lui D. Florea-Rarişte, in acea frescă vie care e scenariul întitulat Dălcescu a! lui Mircea Zaciu, în poeziile despre luptele purtate de comunişti la Griviţa ale lui Kiss Jeno, Ion Brad. Horvâth Istvân, Victor Felea, în roma­ nul Cu inima tinără al lui Asztalos Istvân care evocă anii de luptă ilegală a partidului. Iată de ce patetic îndemn la reculegere, în memoria eroilor că­ zuţi în aceste lupte, sînt străbătute versurile poemului La Griviţa de Kisfi Jeno: „Ingenunchiaţil — Doftana greu sufla. Ingeminchiaţi! — sunau cătuşe, fiare. Ingenunchiaţi! — mizeria plîngea. Igenunchiază-n drum tu, proletare! Cît singe s-a vărsat — şi cită jale! Teroarea zece ani s-a tot întins. Dar muncitorii? n-au căzut în cale! Partidul? Drept a stat şi neînvins"'.

Despre momentele mai recente ale istoriei, despre eliberarea noastră de către armatele sovietice şi recunoştinţa neştearsă pe care poporul nos­ tru o poartă poporului sovietic vorbesc romanul Cu ghiarele şi cu dinţii al lui Kovâcs Gyorgy, — o imagine a transformărilor pe care eliberarea le aduce în viaţa unui sat, — versurile lui Aurel Rău din ciclul Eliberarea Clu­ jului, şi atîtea dfn poeziile lirice ale celorlalţi poeţi. Intru totul demn de relevat e — prin solemna lui atmosferă evocatoare — acest moment din poemul 11 octombrie 1944 al lui Aurel Rău; versurile reconstituie parcă aievea marşul triumfal al armatei eliberatoare:

„Deodat-, ca dintr-o gură năpraznicâ de tun, Ţişni din nori amurgul cu pînzele roşcate; Sub largu-i brîu de flăcări, întins peste cetate, Coloane mari de tancuri veneau incet, pe drum.

înaintau soldaţii bătuţi de aspre vinturi Şi-un chiot de viaţă şi glorie purtau — Bărbaţii largii stepe şi-ăi Donului veneau Şi-i însoţeau pandurii din aste dragi păminturi". Creaţia scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu 85

Eforturile principale ale scriitorilor s-au orientat tot mai mult in ul­ timii ani spre zugrăvirea vieţii de azi a patriei, în speţă — a înfăptuirilor, a luptelor pe care oamenii înaintaţi ai vremii noastre le poartă împotriva vrăjmaşilor, — a bogatei lor lumi interioare. Şi, în această privinţă, în afară de numeroase poezii lirice, poeme de amploare ori cicluri de poeme — vala­ bile (Tinărul miner de Victor Felea, La o întovărăşire de Letay Lajos, Lanu­ rile, Cuvîntul lui Blag Zenobie de Aurel Râu, etc.), prozatorii şi-au spus cu deosebit succes cuvîntul. Romanul Brazdă peste haturi, de Horvâth Istvân şi majoritatea nuvelelor din volumul intitulat Pornesc oamenii al lui Siito Andrâs sînt numai cîteva din creaţiile care surprind frămîntările satelor noastre pornite pe drumul colectivizării. Dovedind o profundă cunoaştere a vieţii satului actual, lucrările acestea îmbogăţesc literatura noastră cuo seamă de figuri vii, între care cea a lui Keszeg, chiaburul „omenos" din romanul Brazdă peste haturi, ori a lui Koronka, din nuvela Cînd îţi lipseşte o doagă a lui Siito Andrâs, se întipăresc temeinic în memoria cititorului. Sînt de remarcat, apoi, romanul La cea mai înaltă tensiune de Nagy Istvân, care-1 introduce pe cititor în viaţa unei fabrici de după naţiona­ lizare. nuvelele Pămiv.t drag şi Lumină în munţi de Baila Kâroly, oglin- din viaţa muncitorilor din munţi, Mina din vale de Teofil Buşecan, cu un interesant subiect din lumea minerilor (strămutarea unei colonii de muncitori de ia c; mină la alta) şi in deosebi romanul Vîntul nu se stîr - neşte din senin, de Asztalos, o complexă imagine a vieţii din satele cu populaţie mixtă romlno-maghiară şi a noilor relaţii sociale ce se statorni­ cesc azi între populaţiile conlocuitoare. Năzuinţele de pace ale poporului nostru, spiritul de solidaritate cu toate popoarele lumii şi ura sa împotriva celor ce se străduesc să men­ ţină isteria războiului şi-au găsit un puternic ecou în creaţia poeţilor. Horvâth Imre s-a afirmat de mult ca un inspirat poet al păcii, ca un militant „cu arma lozincilor" (umaniste — n. n.) — cum spune el —- pentru stăvilirea agresorilor. Aceeaşi prezenţă a ideilor pe care le promo­ vează partizanii păcii o regăsim în majoritatea versurilor lui Szabădi LâszlP. Iar poezia antiimperialistă, destinată demascării pline de mînie a bar­ barilor veacului nostru, a fost ilustrată îndeosebi de A. E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Bajor Andor, Szâsz Jânos. Un promiţător început de dezvoltare a înregistrat in ultimii ani ge­ nul satiric. Piesa Avansarea şefului de Eugen Naurn ori nuvelele Casa cu plopi şi Pasagerii de pe corabia beată de Mircea Zaciu au stîrnit un pasio­ nat interes în rindurile cititorilor, care au recunoscut fără greş în per­ sonajele satirizate tot atîtea năravuri şi uneltiri ale diferiţilor „foşti" care nu-şi pot uita paradisul pierdut.

De-a lungul anilor de după eliberare, drumul scriitorilor romini şi maghiari din Ardeal — ca şi al tuturor scriitorilor noştri —- nu a fost lipsit de greutăţi, pentrucă nu mai fusese bătătorit înainte. In poezia lirică, precum şi în creaţia epică s-au înregistrat in răstimpuri tendinţe spre eva­ zionism, spre nesocotirea marelui dascăl al scriitorului realist — viaţa, spre prezentarea denaturata a adevărului vieţii. Nici revista Steaua nu a fost ferită totdeauna de aceste tendinţe şi nici celelalte publicaţii, dimpreună cu colaboratorii lor. Dar aceste greutăţi au fost înfrînte, datorită inter­ venţiei prompte şi înţelepte a partidului, îndrumării sale. Şi, privita in per­ 83 G. M unteanu spectivă, creaţia scriitorilor ardeleni s-a dezvoltat pe un drum necontenit suitor. Iar preţuirea pe care cititorii o acordă acestei creaţii va constitui desigur imboldul care le va întraripa înfăptuitorilor ei elanul creator şi de acum înainte. GEORGE MUNTEANU CRONICA LITERARA

LUMEA POEZIILOR LUI CICERONE THEODORE3CU

însemnări despre volumul de versuri .Un cîntec din ulija noastră'

Unele dintre poeziile care au intrat in volumul Un cintec din uliţa noas­ tră de Cicerone Theodorescu se puteau citi prin reviste incă acum doi-trei ani. Primite cu interes ■— cele mai multe — de pe atunci, dată fiind origina­ litatea mesajului lor, versurile acestea produc acum o impresie şi mai vie, dobîndesc înţelesuri noi, o nouă perspectivă, recitite fiind împreună cu nu­ meroasele inedite aie volumului. E, intr-un fel, ca şi atunci cînd revezi nişte statui pe soclurile lor, încadrate armonios intr-un ansamblu arhitectonic, după ce mai înainte ţi se oferise prilejul să le priveşti doar în atelierul sculp­ torului. Negreşit, reunite într-o culegere, versurile unui poet trezesc totdeauna o altă impresie decît cea pricinuită de apariţia lor sporadică în reviste; se completează oarecum unele pe altele, ceva din prestigiul poeziilor izbutite se resfringe şi asupra celor mai palide, şi toate la un loc îi înlesnesc intr-un fel sau altul cititorului curios pătrunderea în lumea lăuntrică a autorului, îmgăduindu-i să identifice acel nucleu specific de idei şi sentimente, de pre­ ferinţe şi de repulsii care constitue ceea ce se numeşte o personalitate ar­ tistică. In cazul versurilor lui Cicerone Theodorescu, investigaţia aceasta e poate şi mai bogată în surprize decît se întîmplă de obicei. La o cercetare oricît de sumară, se poate observa cum creaţia mai nouă a acestui poet tinde să se organizeze în chip arhitectonic, diferitele poezii constituind tot atîtea „arcuri, bolţi, oţeluri1' — cum se exprima Cicerone Theodorescu în De vorbă cu un tinăr — adică tot atîtea componente organice ale unui edificiu artistic în plină construcţie. Tendinţa aceasta putea să rămînă neobservată cu cîţiva ani în urmă, fiindcă pe atunci ar fi fost greu să se prevadă că o poezie cum e Poveste din uliţa noastră, bunăoară, ori cele intitulate Cîntec pentru ne­ vastă, Cum a semnat sondorul Pooa, Certificatul de alegător reprezentau pietrele de temelie .ale viitorului edificiu*); ea este insă pe deplin vizibilă as­

*) Poate că pe atunci nici autorul singur nu le bănuia această funcţie, fiiindcă nu apucase să îintîlnească încă acel moment rar cînd închipuirea art’stului o ia cu mult înaintea creaţiei, seztsînd dintr-odată — pe baza căutărilor anterioare şi a primelor rezul­ tate pozitive pe care le-a obţinut — cum îşi va putea folosi însuşirile în viitor şi cum îşi va putea organiza experienţa potenţială ori cea pe cale de a fi dobîrdită, descoperindu-şi cu alte cuvinte domeniul său propriu în cadrul literaturii epocii, drumul său. (Fiindcă existenţa unui astfel de moment poate fi presupusă oricum — chiar dacă nu determinată precis cronologiceşte — îm cadrul întoarcerii spre realism a lui Cicerone Theodorescu, sub­ liniată în toate analizele făcute operei sale în ultima vreme). 88 G. Muntcanu tăzi, cind liniile mari ale profilului acestuia şi-au găsit o primă concretizare in volumul Un cîntec din uliţa noastră (mai ales pe baza multelor inedite care au intrat în alcătuirea Iui) şi continuă să-şi limpezească conturul prin mai recentele poezii despre luptele dela Griviţa, cele inspirate de viaţa co­ piilor ori cele satirice. Iar urmarea e că ceea ce numim în mod obişnuit, şi oarecum convenţional, „lumea" unui scriitor — subînţelegînd prin aceasta unitatea pe care personalitatea lui o imprimă creaţiei, în pofida deosebirilor tematice, de procedee artistice, etc. — e, in cazul operei lui Cicerone Theo- dorescu, o lume în sensul nefigurat al cuvîntului, după cum' vom vedea mai incolo. Dezvăluind succesiv diferitele aspecte ale acestei lumi, poeziile vo­ lumului Un cîntec din uliţa noastră se caracterizează nu numai printr-o co­ relaţie tematică obişnuită, ci — adesea — şi prin una de motive, de subiecte: cutare figură cunoscută dintr-o poezie o reintîlnim în alta; o întîmplare po­ vestită într-un rind ne revine în minte cind îi aflăm consecinţele citind alte poezii; şi tot aşa e de multe ori cu gîndurile eroilor, cu simţămintele ce-i în­ cearcă, cu prieteniiie şi antipatiile lor. Dar să nu anticipăm. O preocupare ce nu l-a părăsit niciodată pe Cicerone Theodorescu a fost aceea de a ridica un monument artistic Griviţei, acestei adevărate „vetre de răscoală" — cum ar spune Mihai Beniuc — in care poetul a sălăşluit dintot- deauna, pătrunzîndu-se adine de suferinţele dar şi de spiritul ei luptător de ieri, de bucuriile ei de azi. Preocuparea aceasta putea avea urmări dintre cele mai fertile, fără îndoială, cind na gîndim că Griviţa muncitorească închide în filele istoriei sale multiple şi profunde semnificaţii, avind rolul unui prolog direct al luptelor pentru emanciparea noastră socială, după ce cealaltă Gri- viţă — de la care şi-a împrumutat numele (ce interesantă coincidenţă isto­ rică!) — îl avusese pe acela de vestitor al eliberării naţionale a Romîniei. In istoria Griviţei se concentrează ca într-un focar multe dintre aspectele esen­ ţiale ale istoriei noastre mai noi, după cum în viaţa de astăzi a locuitorilor ei pot fi descifrate trăsăturile cele mai semnificative, mai înaintate ce ca­ racterizează viaţa de pretutindeni a poporului. Aşadar, un firesc şi bogat iz­ vor de inspiraţie pentru un poet care s-a născut, a crescut şi trăieşte prin­ tre oamenii dela Griviţa; mai ales că istoria propriei sale familii — tatăl poe­ tului a fost muncitor ceferist — se împleteşte strins cu istoria acestei aşezări muncitoreşti. Precedentele amintite explică multe din particularităţile creaţiei ac­ tuale a lui Cicerone Theodorescu. Explică în primul rind faptul că viaţa car­ tierului Griviţa, care i-a prilejuit cu ani in urmă scrierea amplului poem Calea Griviţei, se situiază acum chiar in centrul preocupărilor sale. Şi dacă în poemele amintite imaginea Căii Griviţei apărea înceţoşată, cu contururi di­ forme, văzută ca printr-un ochian ale cărui lentile n-au fost potrivite cum se cuvine, — dat fiindcă Poezia (cu P mare) îl preocupa în acea vreme pe poet mai mult decît ceea ce urma ea să comunice, azi Cicerone Theodorescu se dovedeşte deosebit de atent la semnificaţiile vieţii celor în mijlocul cărora trăieşte, fără ca prin aceasta poezia să sufere. Dimpotrivă. VolumulUn cîntec din uliţa noastră o dovedeşte cu prisosinţă. Niciodată poetul n-a fost mai personal ca acum, mai el însuşi, niciodată notele deosebitoare ale talentului său nu s-au afirmat cu mai multă pregnanţă iar versurile sale n-au vibrat de mai multă poezie. Fiindcă — spre a porni dela o imagine a substanţialu­ lui sllu rondel lear şi Anteu — aripilor de Icar ale poetului le dă tărie astăzi inima de Anteu a cetăţeanului. Lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu 89

Ciclul iniţial al volumului se întitulează. Pe Griviţa la noi. Un titlu nu se putea mai nimerit — ca şi, de altfel, cel dat întregii culegeri — pentru a indica nu numai punctele de plecare tematice, dar şi unghiul din care poetul priveşte lumea poeziilor sale, locul său în această lume, şi, fireşte, atitudinea lirică faţă de ea. In centrul volumului se situiază poeziile despre viaţa de astăzi a Griviţei, văzută în contrast cu cea din trecut (Poveste din uliţa noastră, Generalul nostru. Romanţa corectoarei, Răni vechi ş. a.), despre înfăţişarea ei de toate zilele, despre oamenii ei. Interesant e că aspectele acestei vieţi sînt reconsti­ tuite adesea prin prezentarea succesivă a portretelor diferiţilor membri ai unei familii, a relaţiilor dintre ei, a preocupărilor acestora (Bunicul, Mama, Discuţii cu bunica, Neam de făurari, Pe Griviţa la noi, Cintec pentru nevastă, Fetiţa cintăreţului negru, Din Eminescu, Rondelul fetei ce-a crescut, La treisprezece ani, etc.). Din Împletirea aceasta, neaşteptat de originală şi de veridică, a aspectelor vieţii cartierului intreg şi celei a unei familii din Calea Griviţei se încheagă nucleul acelei lumi de care am amintit mai înainte. Ima­ ginea acesteia, volumul o lărgeşte concentric — după un plan strategic al au­ torului, am zice — prin poeziile despre figuri de oameni înaintaţi, fie că aceştia-s muncitori (Cum a semnat sondorul Popa, Tovarăşul Cazan Dul- gheru, Pe de-ale noastre, AişC, Maria), fie că-s apărători ai graniţelor patriei (Sandu grănicerul, Balada grănicerului rănit), văzuţi simbolic — după cum bine s-a remarcat deja de critică — drept membri ai aceleeaşi familii, unită prin comunitatea de interese şi aspiraţii. Lumea aceasta îşi Întregeşte contu­ rul, apoi, prin ciclul de poeme şi rondeluri satirice (Dela birou. Greşeli de creştere, Cu critica pe tîrguială, Fanfaronii, De vorbă cu un tinâr ş. a.) care detectează şi aruncă blamul asupra unor tipuri şi năravuri ce reprezintă tot atîtea rămăşiţe ale trecutului în viaţa noastră de azi. In sfirşit, versurilecu caracter de confesiune lirică, artele poetice — de pildă (Limba noastră, Cu­ vîntul autorului, Am luat rondelul, Un cintec din uliţa noastră, etc.) ori ce­ lelalte poeme care comunică nemijlocit aspecte ale concepţiei poetului de­ spre viaţă şi artă, atitudini cetăţeneşti ale sale, simţăminte intime(M unca de noapte, Noul Pygmalion, Icar şi Anteu, Certificatul de alegător, Ce liber- tăte-n Guatemala, Steaua vraf ei, Scurtă întîlmre) îmbogăţesc şi ele lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu, dar pe alt plan decît cele amintite pînă acum. Intr-un fel, versurile acestea sint cimentul care întăreşte legătura din­ tre diferitele piese ale volumului, înglobează într-o aceeaşi viziune lirică ce­ lelalte poezii, care par mai detaşate de creatorul lor, mai obiective. Iar im­ presia finală pe care ţi-o lasă acest „Cintec din uliţa noastră“ e că poetul tinde să realizeze prin el — ca într-o altfel de Cîntare a Rom îniei — un ade­ vărat imn al patriei noastre noi. Dela poeziile despre viaţa Căii Griviţei şi pînă la cele ce relevă alte aspecte ori figuri de oameni înaintaţi din alte părţi ale ţării, perspectiva se lărgeşte treptat — după cum am văzut — „uliţa noastră" devenind astfel imaginea simbolică a patriei întregi. Se referă sin­ gur la aceasta — şi mai sugestiv — chiar poetul, în rondelul care i-a inspi­ rat titlul volumului:

„Un cintec in uliţa noastră .. . — Sunt chipuri, sunt cîntece, mii! — N-am stat să-l ascult la fereastră Ci viaţa, în el, plămădii. 80 G. Munteanu

Nu-i cîntec de inimă-albastră. O boltă e, de melodii: Un cîntec din uliţa noastră... — Sunt chipuri, sunt cîntece, mii! —

Crîmpee, aci, din această Poveste, am vrut să le ştii, Crîmpee, măcar, ăintr-o vastă Vioară cu corzile vii, —

Un cîntec din uliţa noastră ..

. . . N-am stat să-l ascult la fereastră I Ci viaţă, în el, plămădii..., spune autorul despre al său „cîntec din uliţa noastră" — şi pe bună dreptate. Fiindcă volumul său e intru totul remarcabil tocmai prin această certitudine pe care ţi-o impune în legătură cu participarea poetului la viaţă, prin — cum să spunem? — impresia că o priveşte dinăuntru, identificindu-se cu ea, vibrînd spontan la chemările ei. Iar urmarea e că, deşi se caracterizează prin- tr-o mare varietate şi bogăţie de teme, iar cele mai esenţiale dintre acestea revin frecvent, volumul nu pare niciun moment că ar fi alcătuit mecanic, livresc, după principiile unui soi de gospodărire chibzuită a tematicii, cum li se întîmplă uneori poeţilor. Preocupările esenţiale ale poporului, aspiraţiile lui, deosebirile dintre traiul lui din trecut şi cel de astăzi, etc., care în ver­ surile unor poeţi mai păstrează caracterul de „terne" cărora li s-a găsit cu multă trudă ilustrarea, Cicerone Theodorescu le descifrează firesc cele mai adeseori în viaţa de toate zilele a familiei, a cartierului său. In poemele ivite din această sursă, eul poetului — eroul liric, cum i se mai spune — nu-şi impune niciodată prezenţa in chip ostentativ, ci se obiectivează oarecum, păstrind ţinuta modestă a oricăruia dintre oamenii ce populează „uliţa noas­ tră" — precum şi ceva din psihologia, din integritatea morală a acestora — iar versurile se menţin într-un ton de conversaţie familiară, de dialog pe care îl alimentează necontenit sentimentul unei bune tovărăşii. Această obiectivare nu vrea să însemneze, fireşte, o lipsă de afirmare a personalităţii artistului, ci numai discreţia creatorului realist, care lasă să vorbească opera în locul Iui. Iar cît priveşte opera lui Cicerone Theodorescu, iscusita alternare de atitudini, de modalităţi, de procedee, de forme dovedeşte din partea poetu­ lui o superioară ştiinţă a ceea ce am numi supunerea la obiectul creaţiei, scrupulozitate realistă în căutarea echivalenţelor artistice ale diverselor ma­ nifestări ale vieţii. Volumul de faţă arată că poetul cultivă eu o ega'.ă virtuozi­ tate poemul de structură obiectivă — dela cel bazat pe fapţe ori situaţii cu o semnificaţie intrinsecă, în stare să trezească anumite sentimente sau idei prin simpla lor prezentare (Poveste din uliţa noastră), pînă la cel ce se înte­ meiază pe o suită de întîmplâri ce pot fi desvoltate pe linie epică(Balada grănicerului rănit) — ca şi poemul liric propriu zis — de discretă ori pătimaşă afirmare a sentimentelor intime (Scurtă întîlnire, Cîntec pentru nevastă), cum şi de răspicată afirmare a unei atitudini civice (Certificatul de alegă­ tor) ori de şfiehiuire satirică a ceea ce e considerat reprobabil (De vorbă cu un tlnăr, Ce libertate-n Guatemala) — ajungînd uneori la o interesantă îmbi­ nare a celor două moduri (în rondeluri). Iată, de pildă,Poveste din uliţa noastră, poem clădit pe motivul trecut - prezent. Pentru ilustrarea unui astfel de motiv, meşteşugarii cheltuesc de- obicei multe vorbe dirze şi tot atîta din rezerva lor de sentimentalism. In Lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu 91 poemul lui Cicerone Theodorescu, nicio risipă de acest soi, din simplul mo­ tiv că poetul a ştiut să găsească in viaţă un fapt suficient de semnificativ pentru a marca deosebirea dintre două epoci, două climaturi morale, două moduri de a trăi, — în stare să declanşeze in sufletul cititorului emoţia pe care o presupune reprezentarea vie, plastică, a acestor contraste. Sint creio­ nate în acest poem, cu mare economie de mijloace, două instantanee care-şi au „povestea*1 lor. Primul evocă priveliştea unei uliţi muncitoreşti, in anii de teroare ai trecutului regim, aşa cum şi-o aminteşte poetul, cu un fel de reculegere brăzdată de sumbre viziuni: „O, Matul, pe uliţa noastră! Ţin minte ... Sînt treizeci de ani. ...E -o fată. Se joacă-n fereastră. E-o casă. De oameni sărmani.

Ţin minte . . . *Aici lîngă curte Trăgea o maşină mereu. — Copoii... Cu şoapte scurte. Cu pasul de pîndă şi greu".

Pe nesimţite, ca într-o substituire de imagini pe o peliculă, versurile acestea — de scurtă respiraţie, sufocate parcă de emoţia întîmplărilor pe care le vestesc — fac loc altora, care reiau imaginea, colorînd-o cu impre­ siile şi înţelegerea fetiţei de atunci: „Şi-i duse — pe mama, pe tata . .. De unde să ştie-n ce loc? . . . E -îi grija vecinilor fata, Tovarăşa noastră de joc.

Privind pe sub gene, din joacă, Ea creşte cu ochii atenţi: — Şi azi percheziţii-or să facă? Şi mîine-or să vină agenţi?"

Pentru ca următoarele versuri să generalizeze imaginea acestei lumi la pîndă, terorizate: „Cind lumea aude motorul, Scrîşneşte ca frînele-n roţi . . . îşi lasă, ferestrele, storul...... Şi noapte, şi pîndă, e-n toţi".

Cadrul celui de al doilea instantaneu e acelaşi, dar fondul e altul:

„Trec, astăzi, pe uliţa noastră .,. Mă uit — un tablou amintit: ... Băiatul ce sburăă-n fereastră Ii seamănă fetei, leit.

In soare se-ntoarce cu faţa Privind, pe sub gem, spre drum: 5)2 G. Munteanu

Aşteaptă să-l ia, dimineaţa Maşina; — la creşă, acum.

In hohot pufneşte motorul, In tumbele repezi de roţi.. îşi nalţă ferestrele storul... Şi soare, şi viaţă, e-n toţi!" Concluzia poemului se detaşează, nesilit, într-o frintură de conversaţie: „ De chiot maşina e plină, De risul atîtor copii. — Or jţi-e de mirare, vecină? — Vecine, copil să tot fii!"

Nici efuziuni lirice, aşadar, nici consideraţii cu caracter retorico-teore- tizant, şi nici prolixitatea unei naraţiuni dezvoltate în toate amănuntele ei: şi totuşi esenţialul a fost surprins, deoarece lectura poemului trezeşte in mintea’cititorului un vîrtej de asociaţii, contribuind la revalorificarea proprii­ lor amintiri în sensul sugestiilor oferite de poem. Prioritatea acordată faptului, atunci cind acesta se dovedeşte suficient de încărcat de semnificaţii, suficient de grăitor prin sine însuşi pentru a face de prisos orice ieftină expansiune sentimentală in legătură cu o temă sau alta, — iată una din tendinţele distinctive ale desvoltării actuale a liricii noastre. Şi cînd nu degenerează în pastişă sau autopastişa, e un semn in­ discutabil al realismului, al strunirii şi obiectivării sensibilităţii, încadrîn- du-se in acel întreg lanţ de înnoiri care au marcat depăşirea condiţiei exclu­ sivist subiective a unui anumit gen de poezie romantică şi a curentelor de­ cadente ce i-au urmat. Intre poeţii care cultivă la noi în ultima vreme această poezie a lirismului oibectivat, incorporat în fapte, Cicerone Theodo­ rescu e fără îndoială unul care a ştiut săj evite mai bine închistarea intr-o formulâ-tip. Fiindcă dacă poeziile in genulPovestei din uliţa noastră sînt multe în volum, ceea ce le subsumează aceleeaşi categorii e principiul de creaţie, nu modul de a-1 aplica în diferitele cazuri concrete. Am mai aminti, din această categorie, şirul de portrete, schiţate uneori cu mijloace mai pro­ nunţat epice, de domeniul baladei (Cum a semnat sondorul Popa) ori apar- ţinînd descriptivului pe linie morală (Bunicul, Mama), dar prilejuite — toate de un sentiment, de o idee pe care poetul preferă să nu le expună direct, ci prin mijlocirea portretelor respective. In cazul poeziei Cum a semnat son­ dorul Popa, bunăoară, ideea luptei pentru pace nu e afirmată discursiv, ci prin mijlocirea unei întimplări care arată şi ce fel de oameni trăiesc azi fa noi şi cum înţeleg ei să contribue la apărarea păcii Iar înMama, de pildă, sentimentul admiraţiei amestecate cu uimire — pricinuit de roboteala ei neîntreruptă şi de devotamentul cu care se consacră căminului — e redat tot printr-un instantaneu, comentat succint:

„Luăm ceaiul. Sase jumătate Pe noi ne-mbraci, prin casă stringi. .., Cum ai tu vreme pentru toate Si niciodată nu te plingi?" O cercetare amănunţită ar merita, în cadrul acestui gen de poezie, crea­ ţiile pe care Cicerone Theodorescu le consacră copiilor. Aici fineţea sa de Lum ea poeziilor lui C'.cerone Theodorescu 98 psiholog care ştie să, observe germenii unor trăsături înaintate (Însuşite din convieţuirea cu cei mici) ori numai pitoreşti din viaţa copiilor — şi unele şi altele însă deopotrivă de înduioşătoare — se îmbină cu ştiinţa de a sensi­ biliza artistic fragilul univers al preocupărilor copilăreşti şi de a reliefa sen­ timentele complexe pe care copiii le trezesc in sufletele părinţilor. E tot o poezie de fapte, îndeosebi de situaţii. Iată, de exemplu, cu ce1 humor în ex­ presie ştie poetul să noteze o astfel de situaţie — uri moment cînd copilul îşi afirmă tendinţele de „emancipare": „Băeţelul ride, fuge, PUnge, degetul şi-l suge, Dar pe bancă nu vrea, de! Nu vrea el — şi gata,ce .. (Sus la Tuşnad sub un brad)

Sau în poezia Mangalia 1949, unde admiraţia tatălui-poet faţă de frumuseţea fetiţei, ca şi specificul jocurilor din primii ani ai copilăriei s-au cristalizat în două imagini cum nu se poate mai fericite, al căror humor de bună calitate disimulează în chip artistic emoţia „prea personală": „Marea — culmea îndrăsnelii (Nu dau voe! Nu se poale!), Are ochii Mihaelii La doi ani şi jumătate.

Las-o . . . Nimeni să n-o cheme. Liniştit ce-i este chipul; E-adincită în probleme ... E-n şedinţă cu nispul.. Sau in poezia Fetiţa cîntâreţului negru, unde poetul surprinde admirabil ne­ dumerirea mihnită cu care cele două fetiţe aud la radio că acolo, în ţara îndepărtată de peste ocean, copiii de negri nu-s primiţi in şcoli. Soluţia ia care recurg ele pentru a îndrepta această nedreptate e de-adreptul ingeni­ oasă, iar pasajul — într-atît de savuros — şi totodată de un profund adevăr psihologic — incit trebuie să-l cităm în întregime: „ ... Au astăzi, o păpuşe neagră Surorile cu păr gălbui, Iar ele ştiu de ce li-i dragă: De-aceea. că-i fetiţa lui!

Ducind, de miini, pe păpuşică, Surorile îi spun, pe drum: — ,,La şcoală mergi cu noi!... N-ai frică. La şcoli noi mergem toţi acum.

„Avem un iepuraş cuminte! Şi ursuleţu-nvaţă, da! La şcoală — şi tu — ia am inte: Să nu vii cu vreo notă rea .. Asemenea versuri de o ingenuitate suavă, întru totul adecvate universului psihologic infantil, sint cu totul rare încă în poezia noastră de azi. S4 G. Munteanu

In line, punctul cel mai avansat înspre epic al poeziilor cu structură obiectivă din volumul Un cîntec din uliţa noastră îl constitue cele două ba­ lade cu subiect din viaţa grănicerilor. Aici subiectul însuşi cerea o dezvoltare pe o linie mai pronunţat narativă, deoarece suportul lui nu-1 mai constituia doar un singur fapt sau o singură împrejurare semnificativă, ci o suită de întîmplări cu desfăşurare în timp — luptele grănicerilor cu spionii. Şi tre- bue spus din bun început că poetul nu şi-a desminţit posibilităţile nici în această direcţie. Ambele poeme lasă o impresie de acurateţe, de stăpinire a materialului, de selectare a ceea ce conţine acesta esenţial. In 'cazul de faţă, întimplarea culminantă — lupta grănicerilor cu spionii — şi urmarea el — uciderea sau prinderea celor din urmă — constitue axul poemelor, ceea ce le face să pară nişte adevărate „schiţe" în versuri. Natura — care în aspectele ei rustice, elementare, reţine de obicei destul de rar atenţia poetu­ lui, versurile sale ilustrind mai adesea peisajul citadin sau nici măcar acesta, deoarece-s receptive în cele mai multe cazuri exclusiv pentru aspectele lumii psihice — aici îşi capătă funcţia de cadru şi totodată de creatoare de atmo­ sferă. Iat-o, pictată cu un penel sigur, din două-trei trăsături doar, ca teatru al viitoarei lupte. în primele verşuri ale baladei Sandu grănicerul:

„Dunăre şi noapte. Către Severin Trec prin beznă, şoapte. Sunt spionii. . . Vin.

Dunăre şi ceaţă. ... Neagră, pe furiş, Mişc-o mogîldeaţă Dinspre păpitriş."

Momentul luptei se desfăşoară cu repeziciune; versurile redau prin cadenţele lor scurte, sacadate, dramatismul situaţiei:

„El a tras... De-aproape. Şi n-a tras tîrziu: Doi n-or să mai scape! Unui, însă-i viu ...

Sare grănicerul. Luptă de prăpăd. Viu, se vede cerul. Ei, abia se văd.

Cellalt, către stele Licărind cuţit, Scurt, pină-n prăsele, l l-a răsucit.

Rănit mortal, grănicerul găseşte totuşi în sine destulă putere pentru a-şi duce prinsul la pichet. Şi după fapta sa eroică, moare rostind cuvinte care Lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu

arată stăpînirea de sine a unui erou, Iată-1, acest stîrşit de o simplitate m ăreaţă: „Se tîra-n ţarină Şarpele hain... El, căzu pe-o rină: — „Obosii puţin". Dimensiunile pe care le iau aceste însemnări ne silesc să trecem mai de­ parte. Nu Insă înainte de a semnala, măcar în treacăt, acea vibraţie lirică lăuntrică a versurilor din baladele in discuţie, dispoziţia bogată în sugestii emoţionale imprimată de poet unor episoade cum e cel cu scrisoarea pe care grănicerul n-a mai apucat s-o trimită mamei sale (Sandu grănicerul) sau — mai ales — vigoarea cu care-i zugrăvit acel dramatic joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea (Balada grănicerului rănit), amintind întrucîtva un moment similar din poemul Vasili Tiorchin al lui Tvardovschi (tradus în ro- mineşte chiar de Cicerone Theodorescu), Tot însuşiri care verifică viabili­ tatea celor două balade (ca şi a poemului Pe de-ale noastre, înrudit cu aces­ tea prin structură), pledînd pentru abordarea mai curajoasă — nu doar cu titlu de încercare — a epicului. De altfel — am mai spus-o, cu alte cuvinte — volumul Un cîntec din uliţa noastră constitue un examen creator pe care poetul l-a trecut în mul­ tiple privinţe. După cele ce s-au afirmat mai sus despre poeziile care In­ tr-un fel sau altul gravitează spre narativ, spre epic — sau în tot cazul spre o lirică obiectivă — să ne gîndim acum şi la acele poeme din volum, nu puţine la număr, care dezvălue existenţa unui potenţial de lirism genuin greu de bănuit înainte la Cicerone Theodorescu. (Pentrucă nu un astfel de lirism era de găsit în poemele „de atmosferă11 din Cleştar ori din Cîntece de galeră). Amploarea acestui lirism îl determină pe poet să cultive uneori poemul de mari dimensiuni — neîntîlnit la el în alte cazuri — ale cărui versuri dezvoltă o gamă variată de sentimente ori de nuanţe ale sentimen­ tului, idei ori asociaţii de idei. Un astfel de poem e, de pildă, Limba noastră — arta poetică liminară a volumului — o dizertaţie lirică uneori cam sîeii- toare, expusă pedant, prolixă, dar izbutind totuşi — în întregul ei — să ne comunice preţuirea pe care poetul o acordă „acestei unelte de bază11 a scrii­ torilor şi impunîndu-ni-se prin ingeniozitatea cu care diferitele sale stanţe se grupează într-o idee centrală: aceea că graiul matern închide in tai­ niţele sale întreaga istorie a poporului nostru, în ceea ce are ea mai înălţă­ tor, mai nemuritor. Intr-adevăr reprezentative, însă, din punctul de vedere amintit, sînt cele două poeme ample — Cîntec pentru nevastă şi Certificatul de alegător. Primul dintre ele e o veritabilă „laudă11 a femeii-soţii, pe care poetui a zugrăvit-o atlt de delicat şi de nimerit, totodată,

„Cu-ntreită-ntruchipare: Zburătoare, Floare, A lb in ă..,

Zburătoare, că ml-eşti zborul Dacă eu am ostenit; Floare, că-ţi respir fiorul; Şi albină, c-ai muncit....“ G. Munteanu

ca pe un sfetnic şi sprijinitor ai bărbatului, aşadar, in muncă:

„Unde mai usucă vîntul Cu pustiitoare guri, Mîine-ntinerim pămintul In perdele de păduri. Unde-s muncile în toi. Or să curgă fluvii noi.

Fluvii mari ne ard prin vine . .. Pretutindeni sunt cu tine Şi mi-i drag, şi mi-i firesc Să trăiesc, să te iubesc .. .“ şi in luptă: Poa-s-ameninţe spre noi Moartea, iarâş, cu război, Cu-alte furii, cu-alt puhoi! ... Jindviascâ-ne ea, vatra, Sunt ca fierul. Eşti ca .piatra:'

Amploarea acestui poem nu s-ar susţine şi printr-o intensitate corespunstă toare a lirismului, dacă poetul s-ar mărgini la mărturisirea — oricît de pătimaşă — a sentimentului de dragoste. Cum însă în lirică o trăire in­ tensă e ca flacăra sudorului, poemul Cîntec pentru nevastă realizează per­ formanţa de a închide in versurile lui cele mai aparent" eterogene reflexii, entuziasme, visuri — şi aceasta din pricină că toate încap în albia largă a sentimentului dominant şi-i împrumută din strălucire. Aşa se face că poe­ mul nu abdică niciun moment de la lirism, inspiraţia se menţine clară şi proaspătă, surprinzând prin ineditul asociaţiilor, dintre care aceasta — în care femeea iubită e asemuită la un moment dat cu ţara — e cea mai sur­ prinzătoare şi n-am putea spune cea mai puţin izbutită:

„Nu vă-nşir la verzi şi-albastre. Eu vă spun dtntr-ale noastre. Şi de mi-i nevastă, dar Nu v-o laud in zadar! învăţat £k-n aspru vînt, E făcută ca s-o cint: E ca bolta, primăvara. E ca vatra. E ca ţara."

Celălalt poem — Certificatul de alegător — un fel de manifest agita­ toric oonceput în tonul şi cu tehnica versului maiacovschian — constitue poate unul dintre cele mai concludente exemple de felul cum se poate scrie pornind de la temele aşazicînd „nepoetice". Lecţia lui Maiacovschi, evi­ dentă în întreaga creaţie mai nouă a lui Cicerone Theodorescu, şi-a dat în acest poem cel mai deplin rod — un rod unic în felul lui în cadrul poeziei noastre ce şi-a aflat izvorul de inspiraţie în speţa sentimentelor cetăţeneşti. Certificatul de alegător e — dacă vreţi — o consultaţie pe care poet ui-ce­ tăţean o dă celor ce urmau să aleagă primii deputaţi ai Sfaturilor Popu­ lare: Lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu 97

„Certificat de-alegător? Ei da, el îţi certifică, în adevăr, ceva: el îţi certifică, prezenţa şiouă-n toate, a oamenilor printre care eşti şi tu, şi peste qare totdeauna se trecu, iar azi să se mai treacă nu se poate, a tuti&rora care-acuma ştiu (alt-dată nu) şi mărunţişul curgător şi viu de fapte, munci şi lipsuri şi păcate, dar în acelaşi timp şi pentru, ce se bate Vîşinslci, la O.N.U."

E o consultaţie, dar realizată cu mijloacele poeziei. Mai mult: cu acea Înflăcărată participare sufletească ce ştie să descopere poezia In orice în­ făptuire a omului. Poemul acesta— aiături de care s-ar mai putea aminti Discuţia cu Constituţia, un pandant al său mai puţin izbutit — e remarca­ bil şi prin forţa cu care satirizează tagma „foştilor", în versuri de un sar­ casm biciuitor:

„Sunt «înţelepţii», însfirşit, sunt căldiceii, lachei convinşi, vechi «democraţi » din umbră şi de după uşă, pîndind şi azi c-un ochi lipit în borta cheii, la treabă unii; alţii demascaţi.

Vechi şobolani de catifea şi de mătase, se vîră-n treabă, muşcă, te-ar descoase ... Ba chiar te-ntreabă, nu le vine greu, gravi, întinzînd cutezătorul bot: — «Dar eu, ei bine, eu, de ce n-am drept de vot?»".

Versurile acestea, apărute prin 1950, anticipau rondelurile date Ia iveală în majoritate cu prilejul apariţiei volumului, inaugurînd aşadar o întreagă orientare satirică in creaţia poetului. In cadrul volumului Un cintec din uliţa noastră, rondelurile grupate în ciclul Cocoşi de tablă, precum şi celelalte poeme satirice, îşi ai%o fiziono­ mie a lor, dată fiind funcţia pe care le-a rezervat-o poetul’ Ele constitue o adevărată catagrafie a unor tipuri şi mentalităţi pe care mersul spre so­ cialism al vieţi noastre le face să apară tot mai anacronice, mai demne de rîs şi oprobiu. Construite uneori după principiile fabulei, pe baza unui sistem de analogii dintre viciile sau tipurile încriminate şi vieţuitoarele dar mai ales lucrurile care ar putea să le sugereze prin vreo particularitate a lor, poemele acestea izbutesc — cînd poetul nu se lasă tîrit prea departe de

7 — S teau a 98 G. Munteanu

jocul asociaţiilor (Fanfaronii, Rondelul bobului de var) — să pună intr-o violentă lumină — fie oportunismul:

„Vlădică eşti? El ţi-e opincă. Opincă eşti? Atunci te ceartă. Tenor dulceag sau voce spartă, Nu-i din convingere ... ci fiin-că

El cintâ pe-orice caterincă .." (După ureche) fie linguşeala, servilismul: „Intinde-i şi-un clondir de gaz, Zi-i suc de flori de primăvară, F.l cică-i dărui o comoară! . . . Furi s servil, servil grumaz.. (Rondelul Servilismului)

fie capsomania, bucherismul: „Ştiinţa lui e un record Dar viaţa ce-i? Ceva aparte! De-acord cu tot ce-i scris la carte, Cu practica el nu-i de-acord . . etc. (Rondelul unui bucher)

Semnificativ, pentru puterea de pătrundere a poetului, e faptul că desi majoritatea acestor creaţii sînt prilejuite de observarea unui mediu restrîns — cel literar — ele izbutesc să surprindă adesea esenţa unui fenomen, a unui tip ce apEfre sub diverse întruchipări pretutindeni. In această privinţă, rondelul intitulat De la birou oferă o clasică definiţie a birocratului, fiind şi de o desăvîrşită realizare artistică:

„El ştie tot ce-i de făcut! Atît nu ştie doar şă facă ... Se-nşurubează pe şezut ... Şi pun-te la taifas, neneacă!

Sever chibiţ, duios mamut, Dorindu-şi binele, te freacă: El ştie tot ce-i de făcut! Atît nu ştie doar să facă...

0 Se vîră spadei tale, teacă Fidel — să nu greşeşti — ţi-e scut. De la birou, etern limbut, Nu-i chip să te mai ierte-oleacă...

El ştie tot ce-i de făcut!"

Cicerone Theodorescu e un artist exigent şi — cum însuşi mărturiseşte, L u m e a poeziilor lui Cicerone Theodorescu 99 indirect, în Muncq,,de noapte şi De vorbă cu un tînăr — nu se bizue pe „spontaneitatea inspiraţiei*1. De aceea, rar vom găsi în volumul său ver­ suri ori poeme care nu spun nimic sau spun altceva decît ar fi trebuit. In această privinţă, se cuvine să fie semnalat că în volumul ce-1 discutăm mai dăinue uneori rămăşiţe de formalism, frecvente în versurile din trecut ale poetului. Astfel un poem ca Discuţia cu Constituţia face parte din­ tre acele puţine lucrări mai diluate, extinse cu mult dincolo de cerinţele conţinutului de idei; că în Munca de noapte, încercării temerare de a sur­ prinde însuşi mecanismul procesului de creaţie nu i-a corespuns o reali­ zare artistică adecvată, de o claritate asemenea aceleia cu care ne-a obiş­ nuit majoritatea versurilor sale. Aici, ca rezultat al unei optici formaliste, îdeea este plasată în afara conştiinţei scriitorului şi considerată ca fiind o categorie de sine stătătoare, ceea ce reuşeşte să falsifice însăşi esenţa procesului creator. Rezidii formaliste se pot identifica şi în unele rondeluri care amintesc pe alocurea tendinţele exerciţiului gratuit din Cleştar şi Cîntece de galeră. Deasemenea în Scurtă intîlnire găsim aceeaşi personificare exteri­ oară a realităţilor sufleteşti îmbinată cu o şovăitoare plutire in vasg a sensului poeziei. In De vorbă cu un tînăr intenţia întemeiată de a stropi eu acidul tare al satirei cîteva specimene de bâr- zăuni ai criticii a degenerat pină la urmă într-o osîndire totală a criticii concepută ca îndeletnicire cu rosturile ei, dovedind astfel că şi Cicerone Theodorescu face parte din acea categorie de creatori care a fost încă demult botezată drept genus irritabile vatum — neamul susceptibil al poeţilor; în sfîrşit, că redutabilele sale arme satirice puteau şi ar putea fi îndreptate cu mai multă hotărîre şi constanţă împotriva celor din partea cealaltă a baricadei, a acelor ce — în mijlocul nostru sau dincolo de gra­ niţă — duşmănesc drumul nostru spre socialism, pacea, temeiurile înseşi ale vieţii noastre. Dar, cum am arătat mai pe la începutul acestor în­ semnări, cartea lui Cicerone Theodorescu — asemenea Firelor de iarbă, cperă care a fost refăcută, îmbunătăţită, completată necontenit de autorul ei — aspiră să devină mai mult decit o simplă „culegere" de versuri — aşa cum se alcătuesc acestea, din lucrările tipărite prin reviste într-un anumit răstimp — aşa că lipsurile ei vor putea fi împlinite, erorile — co­ rectate, aspectele schiţate doar — desvăluite, cu atît mai mult cu cît ver­ surile poetului publicate după apariţia volumului marchează o linie hotă- rit ascendentă şi arată că Cicerone Theodorescu tinde să devină un poet din ce în ce mai activ, mai prezent în viaţa de fiecare zi a patriei noastre; «u atît mai mult, cu cît prin majoritatea pieselor ce-i alcătuiesc ciclu­ rile, această carte se prefigurează de pe acum ca o operă unică în felul ei, ca o adevărată cronică lirică a acestor vremi, ca „o boltă de melodii" — cum ar spune autorul — arcuindu-se deasupra „uliţei noastre". Să-i urăm poetului din toată inima să şi-o ducă la suprema desăvîrşire!

GEORGE MUNTEANU CARNET SOVIETIC

PRINCIPIALITATEA IMAGINII POETICE

„Sărmana nimfă, e îmbrăcată atît de uşor incit va răci de moarte, ăacă-i va trece prin cap să apară atunci cînd şi vrăjitoarei bătrîne îmbră­ cată în cojoc de oaie îi clănţăne dinţii în toiul dansului drăcesc!“ — scria Cernîşevschi despre poezia Nimfa viscolului de N. Scerbina, ridiculizînd orientarea anacronică a acestei poete. Actualitatea este una dintre cele mai preţioase calităţi ale poeziei, una dintre cele mai arzătoare cerinţe ale cititorului. Actualitatea poeziei noastre înseamnă principialitatea ei comunistă, oglindirea justă a adevărului vieţii noastre. Principialitatea comunistă se manifestă nu numai în alegerea temei şi în afirmaţiile directe ale poetului, ci şi în caracterul, structura şi evoluţia gîndirii şi sentimentului poetic, a imaginii poetice. Deasemenea, ideologia străină şi lipsa de idei se manifestă nu numai în alegerea temei şi in afirmaţiile respective ale autorului, ci şi în carac­ terul, structura şi evoluţia gîndirii şi sentimentului autorului, a imaginii. In articolul Pentru realismul socialist (Pravda, 3 iunie), V. Ermilov a arătat foarte just caracterul ideologic străin al afirmaţiilor în versuri ale „doctorului Jivoi“ (unul din personajele romanului in proză, încă inedit, al lui B. Pasternak, publicat in Znamia in anul acesta. „Viaţa este doar o clipă..." — o asemenea „filosofie" ne este cu ade­ vărat străină. Totuşi, asemenea „afirmaţii filosofice" directe sau relativ directe le găsim in una sau două poezii din zece. Să presupunem că re­ dacţia a renunţat la aceste două poezii, publicînd numai pe celelalte, în care s-ar părea că nu e nimic în afară de peisaje sau sentimente de dragoste ... Vor fi ele mai puţin precise din punct de vedere ideologic? Sau poate, cine ştie, se vor transforma ele in acea poezie lirică de dragoste şi cu peisaje pentru care se militează uneori, susţinut, în numele oglindirii multilaterale a lumii sufleteşti a omului? E clar că nur Convingerea că viaţa este fără scop şi fără sens nu este exprimată numai în cîteva ver­ suri din Nunta, ci ea determină însăşi concepţia autorului asupra fenome­ nelor vieţii. Ca un gură-cască ce nu se grăbeşte nicăieri, gîndirea şi senti­ mentul autorului se opresc îndelung la cîte un fleac fără semnificaţie. Cel mai complicat sistem de meditaţii îl provoacă, de-pildă, privighetoarea (Ploi de primăvară). Cîntecul ei, pe Ungă faptul că e comparat cu „clo­ potul răsunător de alarmă", e asemuit şi cu „vechiul brigand", punînău- se întrebări de felul acestora:

■Diin LMeratumaia gazeta, n-r. 89, 27 -iulie 1954. Carnet sotnetic lOi

In cine alicele mari de puşcă El prin desiş Ie-a trimis?

Dar nu numai atît:

Părea că va ieşi ca un faun Din popasul ocnaşilor fugari In întîmpinarea străjilor călări Sau pedestre ale partizanilor de aici. Privighetoarea e aceea care va „ieşi"! Iată cum se umflă o idee poetică goală. + Intr-un timp, unii critici considerau versurile despre iubire sau natură ca fiind „disonante cu epoca noastră". In ultima vreme s-a precizat ten­ dinţa altor (sau poate a aceloraşi) critici de a acorda o importanţă deo­ sebită versurilor despre iubire şi natură, pentrucă, pasă-mi-te, tocmai aici se dezvălue lumea sufletească a omului. Insă orientarea numai spre dra­ goste şi natură nu este mai puţin unilaterală şi infructuoasă decît aceea numai spre uzine şi combine. In procesul continuării şi dezvoltării puternicei mişcări a poeziei so­ vietice, în lupta pentru înalta ei principialitate şi mâestrie artistică, o mare importanţă o are stîrpirea neîntreruptă a rămăşiţelor vechi din gîn- direa poetică. Acestea sînt în fond aceleaşi rămăşiţe împotriva cărora se duce lupta şi în alte sectoare ale vieţii, care însă aici se manifestă într-un mod specific. Despre nimfe astăzi nu mai scrie nimeni. Acum sînt alte timpuri. Nimfa, ridiculizată de Cernîşevschi, îmbracă alte forme, circvlînă ba ca un epitet înflorat, ba ca mimare a sentimentului, bă ca lenevie, falsitate, caracter scolastic al ideii poetice... ‘Uneori toate acestea imbibă în­ treaga poezie, dar de cele mai deseori ele se manifestă în nuanţe, aducînd răceală şi turburind contactul dintre poet şi cititor. Iată cîteva exemple. In numărul din aprilie al revistei Novii mir găsim în ciclul Ţinutul de dincolo de rîu următoarea poezie a lui A. Procofiev: Cei de-aici sînt astfel de oameni Că nu-i chinue dorul de apă, Se despart de riu * Şi pe loc se împrietenesc cu marea. — La revedere, la revedere! In urmă zboară scrisoarea-suferinţă: — Dragule, unde eşti, Dragule, unde eşti? . . . Dragul trimite Portretele lui. Dragul e pozat In toate portretele, Cu bonetă Lîngă afet. Strînse-s buzele Celui de lingă Marea Neagră. Mantaua nouă Ii străluceşte. 102 Carnet sovietic

Mantaua străluceşte, Marea se zbuciumă ... Inima fetei Tremură.

Despre cine şi pentru cine s-au scris toate acestea? Ne indoim ci poetul a vrut să înfăţişeze cu seriozitate sentimentele omului contempo­ ran. Probabil, acestea sînt versuri „glumeţe". Dar cu ce se glumeşte aici? Cu simplismul sentimentelor, care constă in pasiunea minoră de a se fo­ tografia şi în înduioşarea faţă de aceste fotografii? Există o stilizare „â la folclor", există şi una „â la rococo", dar aici e un alt fel de stilizare, mimind un primitivism închipuit al sentimentelor „omului de jos" (se pare că autorul s-a reţinut cu greu să nu scrie: „Dragul trimite prortretele lui"). Aşa ceva este şi mai periculos pentru creaţia poetică. Pentrucă aici nu sînt semne exterioare: cuvinte arhaice, regionale sau străine. Stilizarea e în interior, in însăşi felul de a gîndi, in însăşi concepţia — parcă de sus — asupra vieţii. A. Procofiev a fost aspru criticat în presa de partid pen­ tru orientarea anacronică a creaţiei sale, pentru izolarea de viaţă. Poe­ tul a acceptat critica, a abordat de multe ori o tematică de actualitate. Dar putem oare considera că transformarea este încheiată? Credem că această poezie este un exemplu care arată cit de mult mai trebuie să lu­ creze poetul. Contemplarea lipsită de scop este străină firii omului sovietic. Care ar fi fost valoarea poeziei Zboară păsări călătoare,dacă M. Isacovschi s-ar fi limitat la tabloul zborului păsărilor, zugrăvindu-l cit mai fin, însă n-ar ţi exprimat lucrul principal care ne este afît de scump in aceste versuri? Totuşi, asemenea taNouri cu scop în sine mai apar. Să dăm unul din exemplele posibile — Primăvara de V. Lifşiţ (Zvezda, nr. 5 1953):

Vînturile primăverii suflă. Lacuri ori unde te uiţi. Bâieţandru pe catalige înalte, Ploaia rătăceşte prin stepă.

Şi curcubeul s-a ridicat deasupra noastră Atît de umed, proaspăt şi cufat, Incit pare că miros ca florile Culorile născute de cer!

Comparaţia ploii cu bâieţandrul pe catalige poate fi şi „originală" şi justă. Insă ea. ca şi întreaga poezie, nu are nicio idee poetică. Iar simpla comunicare că ploaia seamănă cu un bâieţandru, iar culorile curcubeului miros ca florile — nu ne este îndestulătoare. Parcă puţine lucruri le poţi compara între ele! O asemenea activitate fără conţinut a gîndirii auto­ rului aduce cu raţionamentele lui Chifa Mochievici din Suflete moarte „... dacă elefantul s-ar naşte din ou, atunci probabil coaja oului ar fi tare groasă, că n-ai putea-o străpunge cu tunul; trebuie să inventăm o nouă armă de foc". Adesea poeţii şi criticii cer poeziei imagini, imagini şi iar imagini, neglijînd evoluţia gîndirii, calitatea ideii din interiorul sistemului de ima­ gini. Să ne aducem aminte, spre exemplu, una dintre poeziile din ciclul Dezgheţul de N. Treapchin (Octeabr, nr. 9, 1953). Poezia, ca să spunem aşa, are un nivel imagistic ridicat. Cîte imagini C a r n e t so v ietic 103

sint aici! Şi „clopoţei in cer", şi „fumul zăpezii", şi „ţeava roşie a antiae- rianei cărămizii", ceea ce înseamnă... coşul fabricii de spirt, şi „căldura lăptoasă a duminicii", şi „murmurul strunelor reţelei electrice “ — dar parcă le poţi enumera pe toate! Insă despre ce vorbeşte această poezie de şaizecişipatru de versuri, atît de plină de imagini, — nu poţi pricepe. Sint unele versuri care arată că autorul a avut intenţia să spună ceva des­ pre tinreţea trecută şl maturitatea actuală. Insă autorul s-a rătăcit intre imagini şi noi n-am reuşit să-l auzim. O altfel de inactualitate constă, ca să spunem aşa, în „patosul fals" al concepţiei poetice asupra vieţii. Pentru a lămuri ce înseamnă acest lucru, ne vom adresa poeziei Steagul navigaţiei fluviale de M. Matusovschi (Din caetul de pe Volga, Znamea, nr. 10, 1953). Fondul poeziei este dorinţa pe eare i-o trezeşte poetului o călătorie cu vaporul pe Volga:

Aici să cobor cu tine împreună Şi să rămînem pentru totdeauna! Cu acest plutaş Din zori şi pînă-n noapte Sub bolta fierbinte Să gonim plutele^ spre Astrahan!

Asemenea elanuri nu lasă o impresie prea puternică. Dorinţa e reali­ zabilă, nimic nu-l poate împiedeca pe poet să devină plutaş, dacă aşa îi place. Dar toate acestea el le spune numai de dragul „unui cuvint frumos", de dragul „nobleţii sentimentelor"! {Caracterul „livresc" al concepţiei poetice, care face ca vîctţa să nu fie privită direct, ci prin prizma poeziei trecutului, împiedică ăeasemenea agerimea şi exactitatea ginăirii poetice. Acest fapt, din păcate, e denumit uneori „învăţătura de la clasici". Intr-o operă in general plină de actualitate cum este Din depărtare In depărtare de A. Tvardovschi, uneori parcă te impiedici de asemenea pasagii:

Ca să-l vedem cum se-nfioară Pe fercheşul cu mustăcioară Cu_ multă tgrijă cultivată.

„Fercheş" te duce cu gîndul undeva departe, spre începutul sec. al XlX-lea , îndepărtinău-te de tipul de azi, care in limbaj curentse n u ­ meşte „elegant". Totodată dispare şi claritatea atitudinii poetului faţă de acest fenomen. Sau, de pildă, poetul mai scrie: „Să ies mai repededin chilia strimtă"... această imagine este generată nu de impresii actuale, ci de nişte modele literare. Un alt exemplu. Cuvîntul „doamnă" şi noţiunea pe care o acoperă ies tot mai mult din uz. In versurile moderne te aştepţi să intllneşti o „doamnă" doar în înţeles ironic. Dar iată că în poezia Munte de S. Scipa- ciov (Novîi mir, nr. 12, 1953) ea e folosită fără nicio nuanţă ironică:

Militarul cu părul cărunt ca ariciul, Studentul şi doamna în vîrstă Le urează cu elocvenţă tinerilor Dragoste pînă la bătrâneţe Carnet sovietic

In ultima vreme adeseori s-a vorbit şi s-a scris despre rămînerea in •urmă a poeziei. Intr-adevăr, in ultimii doi ani n-a apărut nici o operă poetică în stare să egaleze prin adîncime ideologică şi măestrie1 artistică, de pildă romanul Pădurea rusăde L. Leonov. In acelaşi timp, e cert că în poezia noastră are loc un adine proces interior de maturizare a unor noi victorii ale gîndirii poetice. O davadă a existenţei acestui proces sînt cele patru poezii publicate de Constantin Simonov în numărul din mai al revistei Novîi mir, mai ales In vizită la Shaw. i Aceste poezii lungi nu par lungi; lungimea lor, în general, n-o observi. Cum se explică interesul adîmc, emoţia pe care o trăieşti, citinău-le? Prin importanţa temei principale care apare, s-ar părea, dinţi-o simplă descriere a unei vizite la Shaw. Cu cît citeşti mai departe, cu atît mai clară devine impresia cititorului că intîlnirea nu are loc numai cu Bernară Shaw, ci cu o întreagă epocă, parcă întrupată în el, şi acest lucru este cel mai impresionant. Meritid artistic al poeziei constă in faptul că tema punerii faţă In faţă a două epoci se realizează nu prin declaraţii, nu preconceput, aşa cum ar fi. făcut-o un autor care înţelege just sensul lucrurilor, dar care nu este artist. Aici, chiar amănuntele care s-ar' părea că sînt cele mai obişnuite, încep să capete un sens interior adine. Cărţile de pe poliţe nu sînt pur şi simplu biblioteca personală a lui Shaw; nu, ele sînt',,ca nişte voci dragi de prieteni demult duşi din viaţă". Liniştea, covoarele, mobilierul original iţi dau impresia secolului al nouăsprezecelea „adormit de mult", dar care mai rătăceşte aici. Versul, pare pare a avea un caracter pur informativ: „Cel mai bătrin scriitor de pe întreaga planetă", face şi mai apropiată, mai sesizabilă concluzia interioară cuprinsă in versul următor: „El însuşi seamănă cu veacul". Şi acum vizitatorii îi privesc altfel, într-un chip nou, pe Bernară Shaw. Şi ei văd că şi el e cuprins, de o emoţie tot atît de mare. că i-a devenit clar sensul adine al acestei intllniri. Trecutul, care priveşte cu ochii săi vii în viitor, — iată sensul acestei scene. Viitorul, care priveşte cu ochii săi în trecutul ce apune — acesta este sensul versurilor de încheiere, izvorul emoţiei puternice pe care o tre­ zesc: Nu voi uita niciodată această alee, lungă ca viaţa, solitară ca bătrîneţea. Nu voi uita clipa, cînd ajunşi la cotitură, l-am văzut cum tot mai stătea in poartă, cu gingăşie şi tristeţe, cu mina ridicată în semn de rămas bun C. Simonov a subordonat totul, în această poezie, temei principale, care l-a impresionat atîta şi nu s-a lăsat ispitit de nici un fel de descrieri „colorate" ale vieţii engleze, de nici un fel de amănunte exterioare „de efect", condwcîndu-l constant pe cititor spre esenţa însăşi a ceea ce s-a dezvăluit minţii şi inimii lui. Tocmai deaceea este principială nu numai tema generală a poeziei, nu numai cutare sau cutare afirmaţie directă. Fiecare element imagislic îşi are importanţa lui; el a fost selectat de ideea de bază din mulţimea ele­ mentelor vieţii şi integrat in sistemul care tinde spre un scop unic. In articolul Cum se tac versurile, Maiacovschi deosebeşte imaginea de bază a poeziei de imaginile ajutătoare, care contribuie la creşterea celei Carnet sovietic 1 0 5 dinţii şi care la rinăid lor sînt dictate de ea. C. Simonov a găsit o asemenea imagine de bază înzestrată cu o adîncă semnificaţie interioară. Ea conferă poeziei calităţi, cum ar fi: claritatea, exactitatea amănuntelor ptisă în lumină de ideea şi imaginea de bază, amănunte care, convergînd toate spre acelaş punct, transmit cititorului ceea ce a văzut şi înţeles poetul. In exemplul dat se vede limpede unitatea strînsă dintre principialitate şi caretervi artistic al poeziei. O asemenea imagine de bază nu este pre- s enţă şi în celelalte trei poezii şi, ca urmare, nefiind polarizate de un fac­ tor centralizator, ele se desfăşoară într-o înlănţuire de meditaţii, uneori cu imagini, alteori fără. în consecinţă, justa desconsiderare a lustrului exterior, a „sonorităţii", desconsiderare care în poezia despre Shaw a fost dictată de necesitatea exactităţii detaliului imagistic, aici se transformă în neglijenţă. Pronun­ ţarea greoaie a unor versuri nu este răscumpărată de claritatea viziunii poetice. De pildă: „... noi ca şi voi am fost învăţaţi de mici să credem în popor". Sau: „Eu te întreb mereu, dacă vrei — întreabă-mă şi tu", in aceste poezii, există multe cuvinte de servicî. Lipsa imaginilor centrale ar demagnetiza parcă voinţa creatoare a poetului, împiedicînd exprimarea clară şi deplină în cuvinte poetice a tablourilor ce trăiesc în imaginaţia poetului. Din această cauză, evoluţia versului şi a imaginilor în loc de a avea o tensiune deosebită, care li se potriveşte, este uneori mai ăezlînată deeît în proză. Să examinăm frag­ mentul următor: Sfera roşie a soarelui Stătea jos deasupra orizontului, Şi la stlniga, pe pămlnt, Aluneca umbra neagră a avionului. Umbra era uriaşă, Pentrucă avionul zbura jos de tot... ■? Dacă aici ar exista ritm, atunci datorită densităţii plastice şi mişcării imaginilor, am avea de-a face cu o poezie. E însă o bucată de proză, un fragment din romanul Tovarăşii de arme. Şi cu cît mai palide ca imagine, mai pasive ca dinamism sînt’ următoarele versuri din 1 Octombrie 1949: Ca acolo în ziua victoriei oamenii să-şi amintească de noi Şi ca acestor oameni noi să le lipsim, Să le lipsim aşa, cum nouă ne lipseau Toţi morţii de pe urma rănilor, toţi cei căzuţi în bătălii...

Insă şi aceste trei poezii ale lui C. Simonov trezesc un sentiment de satisfacţie datorită faptului că în ele vezi clar exigenţele poetului faţă de arta sa, el nemulţumindu-se numai cu conturarea unor tablouri în sine. Din exemplul acestor versuri de Simonov şi din alte exemple posibile se vede concret dependenţa directă a nivelului artistic de principialitate, strînsa lor unitate. Separînă aspectul artistic de principialitate, principia­ litatea devine inconsistentă, iar atributele artistice ceva asemănător cu „arta pură". Această disociere dintre artistic şi ideologic dăunează sefios 106 Carnet sovietic criticii. Credem că aici este una din cauzele divergenţelor ce se manifestă astăzi in aprecieri. Iată, de pildă, cum este apreciată poezia Silvicultorul de S. Orloo de către diferiţi critici. I. Oleşa (Novii mir, Nr. 2, 1952) scrie: „O poezie foarte bună! In ea e atita lumină ca şi în pădurea ttnâră des­ pre care ne vorbeşte". S. Vladimirov (Zvezda, nr. 10, 1952) găseşte, dim po­ trivă, că această poezie este „mai proastă decit altele", „este schematică, artificială". Ce trebuie să creadă cititorii şi poetul? Oare critica se bazează pe principiul „de gustibvs non disputandum"? In ce constă forţa de convingere a aprecierilor critice făcute de Belin- schi? Oare nu in faptul că goliciunea ideologică, a lui Benedictov, de exem­ plu, criticul o demască prin dezvăluirea neputinţei artistice a poetului; iar adincimea ideologică, a lui Lermontov, de pildă, o scoate în evidenţă prin analizarea calităţilor artistice? Şi cum ar putea fi altfel? Dacă arta este gîndire in imagini, atunci sistemul imaginilor unei opere este un sistem de demonstraţie specific. Forţa şi exactitatea culorilor fiecărui aspect în parte, cît şi a sistemului in general depind de orientarea ideologică a poetului. Pentru aprecierea măe- strtei nu există o măsură separată, „pur artistică". Criteriul principiali­ tăţii, al partinităţii este in acelaşi timp şi un criteriu artistic.

V. NAZARENCO RECEN Z

Miron Radu Paraschivescu: Laude

[E. S. P. L. A ., 1953]

Despre ultima carte de versuri a poe­ — respiră aerul sănătos al unui fierbinte tului Miron R. Paraschivescu s-au for­ patriotism, de cea ma: fină şi autentică mulat diverse aserţiuni critice, în revis­ rezonanţă. Luptele de veacuri ale po­ tele şi ziarele noastre. Unele dintre ele porului romîn — flăcările sufletului său (vezi articolele semnate de Demostene revoluţionar, jertfele, înfrîngerile, bi­ Botez, Mihail Petroveanu, D. Micu) au ruinţele lui — întregul sens istoric al pus în lumină, printr-o analiză merito­ drumului parcurs de marile mulţimi care rie, diversele preocupări ale poetului, îşi clădesc astăzi o viaţă nouă — consti­ aspectele conţinutului şi formei poezii­ tuie undele eterice care fac să vibreze lor sale, precum şi unele trăsături care-i antenele scriitorului. Sensibilitatea ce-1 caracterizează în genere arta, în acest carcterizează face ca, de cele mai multe volum. Dar nu s-a spus, fără îndoiala, ori, glasul său înfiorat de greutatea sen­ ultimul cuvînt în această privinţă şi în sului ascuns în cuvinte, să se întrepă­ rîndurile de faţă voi încerca să continui trundă, să se confunde chiar cu glasul discuţia, pe cît se poate, dintr-un alt acestor mulţimi, cum de altfel poetul unghi de vedere. Eu privesc versurile lui singur şi-o doreşte: „ ... unde simţi vor­ Miron Radu Paraschivescu cu ochii unui bind poporul meu / Şi glasul meuaş tinăr poet care întotdeauna trebuie să vrea să-l desluşeşti". fie atent la specificul artei unui scriitor Insist asupra acestui filon principal, cu mai multă experienţă, tocmai din pe care-1 conţin Laudele, pentrucă, după dorinţa de a-şi lărgi capacitatea de zu­ părerea mea, de aici izvorăşte şi tonali­ grăvire artistică a vieţii, de a-şi^ îm bo­ tatea de bază, nota dominantă a artei găţi uneltele de lucru, de a-şi găsi acel poetului. Şi, pentru un tînăr, începutul „glas“ propriu, pe care Maiacovschi îl drumului spre o astfel de tonalitate, de­ socotea primordial în personalitatea poe­ terminată direct de timbrul specific al tului. Şi, în această dorinţă, deschizînd unui glas colectiv, trebuie să fie un în­ volum ul Laude, orice tinăr scriitor nu demn viu, o învăţătură de prim rang. săvîrşeşte o trudă zadarnică. Intr-o corelaţie directă cu conţinutul Ceea ce impresionează şi izbeşte de la astfel orientat, forma versurilor lui Mi­ prima vedere în paginile poetului Pa­ ron Radu Paraschivescu, în ce are ea raschivescu este profundul său ataşa­ mai original, mai plin de artă, se leagă ment, care vibrează pe coardele cele mai de asemenea de popor. Nu e vorba nu­ diverse, la cauza comună a poporului. mai de anumite note folclorice pe care Incepînd cu artele poetice, (Prefaţă, Ars ritmul, rimele, tropii unor poezii ale sale Poetica, Dedicaţie) continuînd cu poe­ şi le însuşesc cu măestrie din poezia ziile de factură filozofică (Lacrimi, Prun­ populară. E mai mult decît atît. E o a- cul, Paharul, etc.) şi pînă la lirismul, numită simplitate şi conciziune, limpe­

„Toţi nătoţi, rul de problemele celei mai stricte actua­ Pîrliţi, lităţi: munca, pacea, lupta sub steagul Zburliţi, partidului. Instantaneele, filozofice şi Păroşi, lirice ale lui Miron R. Paraschivescu şi, Flocoşi, în general, străduinţa lui de a deschide Furioşi, înţelesurile care nu se pot citi la supra­ Zdrenţăroşi, faţa fenomenelor din viaţă, trebuie să Cioturoşi, ne servească tuturor, nouă celor tineri, Noduroşi, ca un bun exemplu. Bărboşi, Mergînd pe această linie, a căutării no­ Fioroşi, etc., etc. telor dominante ale personalităţii artisti­ ce a poetului Paraschivescu, trebuie să sau: mai remarc tonul direct, comunicativ, al versului său. Acest lucru este mai evi­ „Of, p upa-i-ar mă-sa reci dent în bucăţile cu tonalitate maiacov- Pe toţi grofii groşi şi seci!“ schiană (Clasa de atac şi — oarecum — Pro pace şi Vasile Roaită), dar el se ob­ servă tot atît de limpede şi în confesiu­ în care, cu tot caracterul „popular11, nile sale lirice (Prefaţă, Ars poetica, De­ pasă-mi-te, întărit şi de acel „Minaţi, dicaţie) sau chiar în poeziile miniaturale măi: hăi-hăi“ care le urmează, nu poţi (Voinţa ta, Lăutarul, Celor de la ,,Haş“). vedea decît ceea ce este: grotescul şi Monologînd, sau într-un dialog continuu gustul îndoielnic, rămăşiţe ale poeziei cu o a doua persoană, — idee sau perso­ decadente. Acest lucru e tot atît de vizi­ nificare a sentimentelor sale — poetul bil şi în anumite fragmente argheziene, îşi apropie cititorul prin versul său fin, de soiul acestuia, care urmează tot după şlefuit cu o deosebită artă. Aceste ante­ un „hăi-hăi11: ne nevăzute între sufletul poetului şi al lectorului sînt zguduite uneori de vocea „Atunci plesnea parcă întiia oară răspicată, fără podoabe, cum se întîmplă Cum plesneşte coptura ăintr-un buboi, in pamfletul liric Clasa de atac („Vă- Balta stătută ce stătea peste ţară zut-aţi cum se dă a noastră luptă?11) sau S-a revărsat în puhoi în Voinţa ta (Popor al meu! Tirani, răz­ De sînge şi puroi." boaie / Te-au apăsat în făr-de-legi.“), alteori se înfioară de tremurul cuvintelor Dar aceste exemple, alături de alte cîte­ spuse cu meşteşug şi cu o rezonanţă va, în care căutările formaliste sînt evi­ profundă, cum se întîmplă în Prefaţă dente, constitue numai zgura, de care sau în atît de frumoasa poezie Dedicaţie: talentul lui Miron Radu Paraschivescu, desigur, se va scutura cu totul. „Ţie, ce scut mi-ai fost mereu O altă trăsătură de seamă a artei Şi sfetnic bun ce-atît de des poetului o constituie aplecarea spre în­ Ţi-ai aplecat la cintui meu ţelesurile mai adinei, spre semnificaţia Urechea şi m-ai înţeles filosofică a vieţii pe care caută s-o sur­ Cînd ai văzut durerea grea prindă în diversele ei manifestări. Să Din care el s-a zămislit, recitim de exemplu, pe această linie, Şi spornica-ndoială-a mea, Maternitate, Pruncul, Armata păcii, Şi desnădejdi ce m-au pîndit, Lauda tăcerii şi celelalte poezii de Şi lupte surde ce-am purtat aceeaşi factură şi vom vedea că printre Cu mine însumi, soliiar, puţini alţi poeţi din ţara noastră, Şi-n care-naripatul sfat Paraschivescu este acela care în­ Al tău, mi-a fost statornic far — .. cearcă să urmeze paşii unui Alexan- drescu sau Eminescu, în poezia medita­ Pentru adîncimea şi nobleţea ideilor cu­ tivă, filosofică. Dacă, pe urmele acestor prinse în această Dedicaţie — exemplu înaintaşi, poetul nu abordează probleme major de poezie lirică închinată partidu­ mai generale, care să pună în lumină lui — bucata ar trebui citată în întregi­ părţile unui întreg sistem filosofic, el în­ me. In ea se împletesc organic fibrele cearcă să descifreze semnificaţia, pe a- artei lui Paraschivescu, asupra cărora cest plan, a lucrurilor şi fenomenelor am căutat să stărui, în rîndurile acestea, obişnuite. Şi e un merit al său că si iar limba literară care, în general se pe această cale ştie să-şi apropie citito­ află la loc de cinste în atelierul autoru- 110 Recenzii lui, capătă în această poezie o expre­ samblu. Prin întreaga lui semnificaţie, sivitate remarcabilă. Este încă un exem­ prin patosul revoluţionar cuprins în pa­ plu bun, în opoziţie cu notele naturaliste ginile sale, volumul Laude rămîne pen­ amintite, care dovedeşte că atunci cînd tru noi cei tineri o carte lirică dintre este chemat să exprime idei înalte, cu­ cele mai interesante, iar drumul greu şi vîntul poate fi mult mai viu, mai colo­ spinos al autorului ei, înainte şi după rat, mai viguros. De altfel, acest lucru 23 august, un stimulent şi o bună că­ poetul îl ştie mai bine decît noi, după cum lăuză. ne-o arată opera sa considerată în an­ ION BRAD

Puşchin: Evghenii Oneghin

[!n romîneşte de George Lesnea - Viaţa romtnească, nr. 1, 1954]

Dacă epoca modernă a adus o mai ma­ şeleşte, opera lui s-a ridicat mult dea­ re circulaţie a valorilor culturale, instau­ supra adversităţii stăpînitorilor contem­ rarea regimurilor de democraţie populară porani şi luminează peste veacuri mersul într~o serie de ţări din Europa şi Asia a spre progres al omenirii. Aducîndu-ne fost însoţită de o afluenţă nemaiîntîlnită mesajul unor vremi de mult încărunţite, a poporului spre cultură. Adăpîndu-se la opera lui Puşchin ne învălue sufletul cu izvoarele literaturii lor naţionale, oame­ vraja unei încîntări fără margini. Vi- nii muncii din aceste ţări vădesc în ace­ brînd de cutezanţă şi generozitate, versul laşi timp dorinţa crescîndă de a cunoaşte lui este un cîntec, care — împrumutînd literatura vecinilor şi operele cele mai claritatea cristalului — seamănă în sufle­ de preţ ale literaturii universale. La noi, te dorul nestăvilit pentru fapte mari. scrierile lui Puşchin şi Goetlie, Tolstoi Rod al unui mare efort creator, roma­ şi Hugo, Gorchi şi Dickens n-au fost nul în versuri Evghenii Oneghin este un niciodată căutate cu atîta insistenţă şi monument nepieritor înălţat vieţii şi citite cu atîta interes. De aceea, tălmă­ adevărului. însuşi poetul spune într-o cirea în romîneşte a romanului Evghenii scrisoare din 1823: „Scriu acum nu un Oneghin de Puşchin este un eveniment simplu roman, ci un roman în versuri -— literar de mare importanţă, pe care ci­ ceva diabolic — un fel de Don Juan.“ titorii erau îndreptăţiţi să-l aşţepte. Pen- Lucrînd la această operă, Puşchin n-a trucă Puşchin s-a impus de mult drept respectat canoanele literare în vigoare. cel mai mare poet al marelui popor rus Aici, prezentarea obiectivă a societăţii şi unul dintre cei mai mari poeţi ai este presărată cu mişcătoare pasagii liri­ lumii. ce şi cugetări adînci şi îndrăzneţe. Chiar Pătruns adînc de simţămintele poporu­ el o spune în introducere: lui şi năzuinţele lui spirituale, Puşchin afirmă creaţia populară ca izvor al lite­ „Primeşte deci, cu-a mea-nchinare raturii culte şi îmbină tradiţia naţională Cîntările-mi pestriţe-n dar. cu avîntul revoluţionar spre viitor. Asta Hazlii o parte, parte triste, îl ridică la înălţimea impresionantă a Sunt populare, optimiste, unui mare cîntăreţ al cinstei şi demni­ Rodite de un joc sprinţar, tăţii umane şi îl face să devină inspirato­ Imbold al nopţii nedormite, rul literar al mişcării decembriştilor. Din goana vieţii inspirări, Pentru Puşchin creaţia literară a fost o Al minţii reci şi cumpănite chestiune vitală, de aceea — începînd cu Şi ale inimii-nseinnări." anii tinereţii celei mai fragede şi termi- nînd cu tragicul său sfîrşit — viaţa ge­ Deşi pe primul plan al romanului se nialului poet este un şir neîntrerupt de găseşte moşierimea, ea e zugrăvită pe atitudini curajoase, care au provocat fondul vieţii săteşti şi citadine, fiind pri­ prigoana meschină a ţarului. Insă, dacă vită cu un ascuţit spirit critic. Pe lîngă poetul a fost pînă la urmă asasinat mi­ notaţiile — adesea ironice — referitoare Recenzii 1 1 1

la viaţa plină de huzur, dar săracă în rozitatea ideilor, prin duioşia, concizia şi preocupări spirituale, a nobilimii, însăşi firescul impresionant al expresiei. soarta eroilor săi principali este un protest pătimaş împotriva societăţii Se ştie că versurile se traduc cu foarte tim pului. multă trudă. Ele cer pătrunderea pînă la Oneghin, om cult şi inteligent, deşi se ultimele nuanţe a sensului operei origi­ ridică mult deasupra oamenilor din me­ nale şi, pentru redarea cît mai autenti­ diul său, sau mai bine zis tocmai din că a conţinutului şi formei operei, un ta­ această cauză, nu-şi găseşte un rost în lent poetic corespunzător. Dar dacă aces­ viaţă şi devine cauza tragediei fiinţelor tea sînt cerinţele generale faţă de un tra­ care-i erau cele mai apropiate. Iubit cu ducător de versuri, deosebit de grea este înflăcărare de Tatiana, tînără înzestra­ sarcina traducătorului unei opere atît de tă cu un suflet fără prihană, animată de vaste, atît de complexe şi atît de per­ sentimente puternice şi de năzuinţa spre fecte ca Evghenii Oneghin. V ersiunea un ideal superior, Oneghin îi respinge romînească a capodoperei puşchiniene pe dragostea. Dar cînd o reîntâlneşte ca lo­ care ne-a oferit-o George Lesnea meri­ godnică a lui Lenschi, prietenul său cel tă vorbe de laudă. Rezultat al unei mai bun, autor de poezii romantice şi munci grele şi susţinute, traducerea rupte de viaţă, Oneghin se îndrăgosteşte transmite conţinutul de idei şi atmosfera de ea „ca un eopil“, ceea ce duce la specifică a romanului. Ea a fost făcută duelul dintre cei doi prieteni şi la moar­ ţinînd seama chiar de părerile lui tea lui Lenschi. Puşchin despre munca de traducere: „In sfîrşit critica şi-a adus aminte... Tra­ Astfel, datorită instabilităţii sentimen­ ducătorilor a început să li se pretindă telor lui Oneghin şi romantismului mai multă fidelitate şi mai puţină înduio-- exaltat al lui Lenschi, toate acestea fiind şare.“ Traducerea lui George Lesnea rezultatul educaţiei primite şi a mediu­ se caracterizează în primul rînd tocmai lui în care trăiau, se iroseşte zadarnic printr-o mare fidelitate faţă de textul viaţa a trei oameni valoroşi. original. Tendinţa de a reda întocmai O asemenea tragedie era tipică pentru ritmul, nuanţele, pînă şi expresia versu­ societatea timpului; de aceea, Oneghin a lui puşchinian, este semnul unei mari în- deschis în literatura rusă seria „oameni­ drăgiri a operei: lor de prisos": Peciorin al lui Lermontov, Rudin al lui Turgheniev, Veltov al lui „Ce faci la ţară pe-aşa vrem e? Herzen etc. Să te mai plimbi? Dar satulgol Nu poate ochiul să ţi-l cheme Cu toate că este construit după mode­ Şi plictiseala-ţi dă ocol. lul unor opere byroniene, Evghenii One­ Să galopezi spre zări geroase? ghin poartă pecetea originalei şi puter­ Dar calu-i cu potcoave roase, nicei personalităţi poetice a lui Puşchin, Păşind peste gheţuri, azi, exprimînd o atitudini profund realistă Te-aştepţi cît ai clipi să cazi. faţă de problematica vieţii. După cum Din casă cine te alungă? spune Belinschi, Puşchin „nu urmăreşte Citeşte: Iată Pradt şi Scott. să-l imite pe Byron, ci să fie el însuşi, Verifică bugetul tot, să rămînă credincios acelei realităţi ne­ Mai zbeară, bea... şi seara lungă atinse pînă la el, pe care se simţea che­ Va trece; mîini tot astfel, deci: mat s-o reprezinte în literatură. De a- Şi iarna bine-o să-ţi petreci." ceea, Oneghin este o operă rusă origi­ nală şi naţională. Din cauza aceasta ro­ Desigur ar fi exagerat să comparăm; manul lui Puşchin are o însemnătate is­ nivelul traducerii cu cel al originalului. torică şi literară foarte mare, fiind opera Versul puşchinian, uimitor de simplu şi' de căpetenie a noii şcoli realiste. Ală­ svelt, care-i imprimă operei o eleganţă turi de creaţia genială, din timpul său, unică, a fost adesea îngreuiat de o tălmă-. a lui Griboedov ( Prea multă minte stri­cire maî puţin precisă şi aceasta mai cu că), romanul în versuri al lui Puşchin a seamă din cauza necesităţilor de rimă,, format temelia noii poezii ruse, a noii cum e de pildă în versurile: literaturi ruse.“ „... Şi că tîmpenia e rea, Evghenii Oneghin îl încîntă şi astăzi Că la cei mari, absurdu-i mare, pe cititor prin profunzimea şi căldura Că-n mediocru, lucru-l clar, sentimentelor, prin prospeţimea şi gene­ Stăm pină-n gît şi nu-i bizar?" 112 Recenzii ceea ce în traducere liberă ar fi cam „Colo-n Moldova cea domoală“ aşa: In loc de: „ Că prostia e uşuratică şi rea, Că pentru oamenii importanţi, fleacurile „In pustiul Moldovei triste". sînt importante Şi că numai mediocritatea In general vorbind însă, traducerea Ne e pe măsură şi nu ne miră?“ este meritorie. Ea se citeşte uşor şi im­ presionează puternic, ceea ce o face a- Uneori devine confuz însuşi sensul frazei: preciată de mase. Deşi a trecut mai bine de o jumătate „Cînd instruiţi pe susţinute, de an de la apariţia traducerii în pa­ Ne vom lărgi hotarul, viu ,. ginile Vieţii Romîneşti, critica noastră încă nu „şi-a adus aminte" de ea. Pro­ Ori, în original e: babil pentrucă se aşteaptă apariţia ei în volum. Dacă însă critica ar putea „Cînd instruirii bune să-şi spună cuvîntul şi pe baza textului Ii vom lărgi mai mult graniţele.. apărut în revistă — ceea ce ar putea totodată contribui la îmbunătăţirea lui —cititorii în schimb au mare nevoie de Alteori, imaginea concretă şi plastică apariţia volumului. Mai ales cei mai pu­ este înlocuită cu alta abstractă şi vagă: ţin iniţiaţi în problemele de istorie li­ terară aşteaptă un comentariu ştiinţific, „Şi peste rîuri, către ţeluri, care să le uşureze înţelegerea operei, Păşi-vor poduri mari de fier .. oglindă a unei epoci trecute, — comenta­ riu care n-o putea însoţi în revistă. In loc de: Dar se vede că interesul cititorului faţă de comorile literaturii universale se dez­ „Peste ape poduri de tuci voltă într-un ritm mai rapid decît cel îşi vor arunca arcul larg .. al activităţii editurilor. Sau: EUGEN NAUM VIATA ARTISTICA

FORŢA Şl BOGĂŢIA ARTEI NOI

Zece ani de viată artistică a C lu ju lu i

Nu numai pentru

Atunci cînd trebue să se evalueze realizările unui popor intr-un anuimit interval de timp, să se măsoare paşii progresului înregistrat în diferite ramuri de muncă, cu un cuvînt, atunci cînd trebue să se facă bilanţul unei activităţi mai mult sau mai puţin îndelungate, te simţi întotdeauna minat spre comparaţie, spre aşezarea faţă in faţă a punctului de plecare cu cel din momentul actual. Pentru obiectul cercetării de faţă ni s-ar putea reproşa că metoda aceasta e prea uşoară, fiind cea mai imediată, şi că o secţiune în viaţa artistică a unui deceniu ar merita un alt mod de studiere, din care să fie înlăturată statistica, pasâ-mi-te rece sistem străin de ordinea artei. Departe de noi gîndul de a jongla aici cu date statistice extrase din dări de seamă sau din grafice. Totuşi, stabilirea unui raport între situaţia ar­ telor din Cluj în trecut şi cea de azi ne apare nu numai ca un mijloc posibil, ci ca unul necesar, ca singurul mijloc just şi cinstit. Să facem un efort de imaginaţie şi să ne reprezentăm o persoană, un străin din apus de pildă, care vizitînd Clujul prin 1945 sau 1946, s-ar reîn­ toarce astăzi, după o lungă absenţă. Şi această persoană să fie cît de cît sensibilă faţă de valorile artei. Ce a putut vedea ea atunci, în 1944? La teatru şi la operă un repertoriu pestriţ — jucat în faţa unor săli aproape goaie — unde piesele marei literaturi universale, ale clasicilor romîni şi ale dramaturgiei sovietice de abia începeau să-şi facă loc. Spectacole de scăzută valoare artistică, montate superficial şi la întîmplare, o manieră declamatorie şi retorică încă în floare. In cîmpul artelor plastice abia ră­ sărea cîte o expoziţie personală — de cele mai multe ori expresie a unor in­ fluenţe decadente — şi aceea în condiţii improprii de organizare. Cît des­ pre coreografie, era o absenţă aproape totală de manifestări. In schimb, cinematografele afişau titluri de filme de la sine grăitoare:Fii bun pînă la moarte, Iubirea mea te chiamă, Fie ce-o fi şi altele din aceeaşi făină. Cam la atît se reducea viaţa artistică a capitalei Ardealului. g — S teau a 1 1 4 FI. Potra

Aceleeaşi persoane, revenite acum, am avea ce să-i arătăm, şi cu legi­ timă mîndri’e. Am lua-o de mînă purtînd-o prin oraş: intr-una din pieţele principale, la poalele drumului spre Turda — Teatrul Naţional şi Opera de Stat romînă, dincolo, lingă parc — Teatrul de Stat maghiar şi Opera de Stat maghiară, In centru, lîngă universitate — Teatrul de păpuşi, pe strada 30 decembrie — Muzeul de Artă, în inima parcului orăşenesc — M uzeul Etnografic. Iar dacă străinul nostru şi-ar manifesta curiozitatea de a şti unde se formează atîtea cadre artistice, i-am arătaInstitutul de Teatru „Szentgyorgyi Istvân", Conservatorul de Muzică „Gh. Dima", Institutul de Arte plastice „Ion Andreescu “ şi încă, pentru cei de vîrsta şcolarităţii, Şcolile elementare şi medii de muzică, arte plastice şi coreografie. L-am duce, apoi, la filiala Uniunii Compozitorilor, la aceea a' Uniunii Artiştilor plastici, la atelierul acestora, la secţia de dramaturgie a filialei Uniunii Scriitorilor. Dar oricît de lungă ar părea această promenadă imaginară, încă n-am ajuns să epuizăm toate formele vieţii noastre artistice. Fiindcă, trebue să amintim vizitatorului nostru că masele largi nu sînt doar consu­ matoare de producţii de artă, ele sînt însele creatoare de artă, practică dife ­ ritele forme ale ei. Există de pildă, anume pentru ele, o şcoală serală de desen şi nimic nu e mai interesant decît să vezi erochiurile, cartoanele sau machetele acestor ucenici a'i artei: mecanici, turnători, timplari, funcţio­ nari sau chiar intelectuali. Dar dacă am vorbi de activitatea cercurilor cul- tujale sindicale? De-am dispune de un număr înzecit de pagini şi tot n-am cuprinde vastul atelier al corurilor, al echipelor de teatru şi de dans, al orchestrelor simfonice de amatori. La capătul acestei fugare incursiuni în viaţa artistică a Clujului, l-am întreba deschis, cinstit, pe interlocutorul nostru: există oare multe oraşe în lume care să cunoască o asemenea pulsaţie de manifestări şi creaţii ar­ tistice? Omul, la început pus oarecum în încurcătură, ar recunoaşte: nu, în lumea capitalistă cel puţin, hotărît nu. Şi dacă ne-ar întreba, uimit, care e taina unei asemenea înfloriri, a unei asemenea civilizaţii artistice, i-am răspunde simplu: totul se datoreşte politicii culturale a regimului nostru, iniţiativei şi organizării inspirate de Partidul Muncitoresc Rornîn, cum şi glorioasei experienţe sovietice în artă. Şi am adăuga că ar persista într-o gravă eroare dacă ar crede că, în această privinţă, Clujul e o excepţie sau se bucură de privilegii. Dimpotrivă, în toate oraşele ţării, începînd cu capitala şi, fireşte, proporţional cu însemnătatea lor, se consemnează astăzi aceeaşi creştere, aceeaşi înflorire a artei. Mai mult chiar, în toate satele ţării noastre. Numai că, aflîndu-ne în Cluj, am pus accentul pe realitatea şi pe înfăptuirile de aici. Toate acestea nu sînt întîmplătoare, nu sînt nişte plante răsărite din hazard. Din contra, ele sînt intim legate de însăşi esenţa regimului nos­ tru de democraţie populară. Căci spune tov. Gh. Gheorghiu-Dej: „Atitu­ dinea noastră faţă de cultură nu este una de conjunctură, ci decurge în mod necesar şi logic din însăşi structura democraţiei adevărate şi a mişcării muncitoreşti'1. Ipocriziei burgheze care ţinea morţiş la salvarea aparenţelor aşanumitei „autonomii a culturii", partidul şi regimul i-au răspuns prin- tr-o clară şi decisă politică de organizare culturală a ţării. Şi, să mărturi­ sim cinstit, aproape totul era de făcut sau de refăcut, dar mai ales de făcut. Trebuia, în primul rînd, să se înlăture nefasta dăinuire a celor două cul­ turi, aceea a claselor dominante şi cealaltă, atît de oropsită, a claselor exploatate, pentru a se ajunge la o adevărată cultură naţională, patrimo­ niu real al întregului popor. A trebuit, de aceea, să se iniţieze o în­ Forţa şi bogăţia artei noi 1 1 5

tinsă şi susţinută acţiune de alfabetizare, de înzestrare a unor grupuri compacte de locuitori neştiutori de carte — una din cele mai ruşinoase racile ale regimului burghezo-moşieresc — cu rudimentele culturii:'cititul şi scrisul. Da, şi aceasta a trebuit să se facă. Şi atunci — era prin 1946 sau 1947 — responsabilii înapoiatei stări culturale a poporului şi-au pus dintrodată ochelari de cai şi au strigat că străbatem o ascuţită criză a cul­ turii! Pentru ei, care s-au bucurat atît amar de vreme că o treime din popoulaţia vechei Romînii nu ştia nici măcar citi şi scrie, pentru ei faptul că scriitorii şi artiştii, chemaţi să-şi pună arta în slujba poporului, refuzau să se maimuţărească în ritmuri şi în moduri futuriste sau suprarealiste — însemna criză a culturii!_ Astăzi, o asemenea aserţiune ni se pare cel puţin ridicolă şi, totuşi, a 'trebuit să ducem lupta şi împotriva acestor ten­ dinţe prin care se urmărea discreditarea culturii noastre noi în faţa străină­ tăţii. Dar prin cîte greutăţi nu s-a trecut, cîte Bătălii n-au trebuit să se dea: înfrîngerea ploconirii in faţa culturii străine şi dobîndirea unei demrfităţi culturale proprii, detronarea cosmopolitismului şi a şovinismului, elimi­ narea tendinţelor antirealiste şi instaurarea lînui sănătos suflu realist, în sfîrşit, reorganizarea din temelii a vieţii noastre culturale şi artistice, înce- pînd cu reforma învăţămîntului. Desigur că mai persistă rămăşiţe ale ten­ dinţelor şi ideologiilor potrivnice crezului nostru de viaţă şi artă, totuşi, astăzi — la zece ani după eliberare — putem considera cîştigată bătălia culturală in liniile ei fundamentale şi, mai ales, putem avea convingerea netă că poporul nostru se află pe calea cea bună, pe singura cale posibilă, în dublul proces de asimilare şi de creaţie a valorilor artistice. In această transformare a condiţiilor de dezvoltare ale artei, un fac­ tor hotăritor a fost noua orientare ideologică pe care s-a sprijinit întreaga activitate a oamenilor noştri de artă. Pornind de la concepţia filosofică a marxism-leninismului, care fundamentează în artă principiile realismului socialist, artiştii noştri au luptat pentru promovarea acestora în creaţiile lor concrete. La eliberare, arta din ţara noastră era bîntuită de cele mai variate mode şi curente ale putreziciunii spirituale burgheze. Fie că era vorba de teatru, unde înflorea retorica şi artificiul, fie de muzică, în care se infiltraseră primejdioasele concepţii ale dodecafoniei, fie de pic­ tură sau sculptură, înţesate de producţii abstractiste sau suprarealiste — arta noastră dinainte de 23 august se desfăşura sub semnul formalis­ mului, al lipsei de conţinut şi al fugii de realitate. încurajarea unei ase­ menea arte nu era, de altfel, decît un mijloc de diversiune al claseior dominante burghezo-moşiereşti, prin care acestea tindeau să abată a'tenpia poporului de la marile probleme ale vieţii politice şi sociale, care au fost totdeauna şi marile probleme ale artei. Artificiile gratuite ale scenei, mîzgă- lelile pretins plastice, produse ale unor fantezii bolnave, sunetele anti- melodice ale compoziţiilor isterice — toate simple şi absurde exerciţii for­ male (inspirate din diversionista lozincă „artă pentru artă“) — au tre­ buit să fie înlăturate şi să cedeze locul unei arte pline de conţinut, cu adinei semnificaţii umane şi sociale. Un lucru rămîne, însă, clar. înnoirea artei noastre nu s-a produs ca un act mecanic, prin proclamaţii. Arta timpului nostru s-a zămislit, dim­ potrivă, în focul unei lupte ideologice de fiecare zi, cucerind în fiecare clipă noi poziţii în conştiinţa artiştilor şi a maselor, pînă la atingerea aces­ tei neobişnuite înfloriri pe care o consemnăm acum. Şi, ca orice luptă, bătălia ideologică pe frontul artei s-a dat cu sacrificii şi cu multă trudă. Rezultatul atîtor frămîntări şi lupte, purtate cu succes dealungul ul­ timilor zece ani, este tocmai acest plin avînt, această largă desfăşurare a 1 1 6 FI. Potra vieţii culturale şi artistice la care asistam astăzi şi căreia ii sînt deschise marile perspective ale unei înfloriri niciodată întilnite pe plaiurile noastre, în oraşul nostru, unde populaţia romînească munceşte înfrăţită cu mino­ rităţile naţionale pentru realizarea unui vis comun: societatea socialistă. Desprinzând din ampla răsuflare a oraşului — pulsaţiile vieţii sale artistice, multiple şi bogate, să ne acordăm răgazul măreţei aniversări şi să le recapitulăm în cîteva linii esenţiale. Fără să uităm, insă, o clipă oă noua viaţă artistică, viaţă de pace şi de creaţie, se datoreşte sublimului eroism al armatelor sovietice eliberatoare şi sângelui vărsat de cei mai buni fii ai clasei muncitoare, sacrificiului adus de soldaţii romîni pe cîmpurile de luptă ale războiului antifascist. II Dacă a existat, în trecut, o formă de artă oropsită şi abandonată pro­ priului ei destin, aceea a fost desigur teatrul şi, în speţă, Teatrul Naţional din Cluj. Spectacolele organizate înainte de această 'instituţie aveau viaţa unei efemere: o seară de premieră cu un public pe jumătate snob, pe jumătate universitar, şi atît. Puţine şi rare au fost spectacolele care să fi ţinut afişul mai mult de două zile, iar reprezentaţiile cu cîte 8—10 spectatori for­ mau o regulă nedesminţită. Marele public, adevăratul public al maselor muncitoare, nu avea acces la teatru atît datorită situaţiei sale economice şi sociale, cît şi lipsei de educaţie artistică, în timp ce repertoriul teatrului nici nu tindea spre formarea şi educarea publicului în acest sens. Compare oricine această situaţie cu cea de azi, mai ales cu cea din ultimii ani. In faţa unor săli pline se joacă piese în cea de a 30-a sau chiar 50-a reprezentaţie. Ce s-a întimplat? S-a format un public nou, entu­ ziast şi însetat de cultură teatrală, căruia i se prezintă piese dintr-un reper­ toriu nou şi la un nivel de înaltă ţinută artistică. De fapt, preocupările de bază ale teatrului clujean — ca şi ale tuturor teatrelor din ţară — au fost însănătoşirea repertoriului şi imprimarea unui nou stil, unei ţinute noi, artei scenice, de la montarea regizorală pînă la interpretările actoriceşti. In scopul acesta, s-a aruncat deoparte întregul şir de comedii bulevardiere sau de drame mistice, psihologice şi abstracte, prcmovîndu-se operele mai însemnate ale dramaturgiei universale, dar în primul rînd piesele autorilor sovietici, ale clasicilor ruşi şi, bineînţeles, ale scriitorilor romîni contemporani. Reprezentarea acestor piese a fomat, în acelaşi timp, obiectul unei griji speciale pentru calitatea montărilor. In această ordine de idei, spectacolele Cei din urmă şi Micii burghezi de M. Gorchi, Othello de Shakespeare, O scrisoare pierdută şi IVale carna­ valului de I. L. Caragiale, Pădurea de Ostrovschi, Paharul cu apă de E. Scribe, Cetatea de foc de M. Davidoglu, Viaţă nouă de M. Stehlik, Băl- cescu de C. Petrescu, Un flăcău din oraşul nostru de C. Simonov, Sfîr­ şitul escadrei şi Cringid de călini de A. Corneiciuc, Gaiţele de A. Kiri- ţescu şi Ultima oră de M. Sebastian — nu le-am amintit pe toate — au constituit, pentru Naţionalul clujean, tot atîtea succese de public şi de prestigiu (aceste două noţiuni nu mai pot fi, de acum, desprinse una de alta). Spectacolele amintite au scos în evidenţă meritele regizorale ale Mariettei Sadova, cum şi progresul remarcabil înregistrat de regizorii Con­ stantin Anatol, Octavian Rappaport, Marius Oniceanu şi V. T. Popa, prile­ juind creaţii de certă valoare din partea actorilor Toma Dumi- triu (Othello, Cetatea de foc, Micii burghezi), Mar ia Cupcea (Cetatea de foc), Gheorghe Aurelian (Cetatea de foc, Pădurea, Ultima oră), Mihail Lapteş-Dorna (Bălcescu, Viaţă Nouă), Viorica Dimitriu Forţa şi bogăţia artei noi 1 1 7

(Bălcescu, Paharul cu apă), Nicolae Luchian (Micii burghezi, Ultima oră), Sandu Rădulescu (Cringul de călini, Bălcescu, Ultima oră), Ion Tîl- van (Qthello), Anişoara Potoroacă (Gaiţele) şi nu trebuie să-l uităm pe regretatul Nicolae Sasu (Pădurea, Bălcescu), Din generaţia tînără, cres­ cută în spiritul vremii noi, s-au afirmat talente viguroase ca Victor Mol- dovan (Cetatea de foc), Şerban lamandi (Micii burghezi), Maria Comşa (Cei din urmă, Gaiţele, Ultima oră), George Gherasim (Viaţă nouă, Sfîr­ şitul escadrei, Ultima oră), Ileana Ploscaru (Un flăcău din oraşul nostru), Gheorghe Cosma (Pădurea, Un flăcău din oraşul nostru, Bălcescu), Cornel Sava (Pădurea, Viaţă nouă, Sfîrşitul escadrei), Maia Ţipan (Sfîrşitul es­ cadrei), Viorica Cernucan (Cringul de călini), Silvia’ Ghelan (Gaiţele). Sensibila ridicare a nivelului interpretării a fost subliniată şi prin acor­ darea Premiului de Stat lui Toma Dumitriu, Gheorghe Aurelian, Maria Cupcea şi Victor Moldovan pentru realizările din Cetatea de foc, iar mai tirziu prin conferirea titlului de artist al poporului lui Ştefan Braborescu (magistral interpret al lui Miller din Intrigă şi iubire), în timp ce G. Aure- lian şi M. Cupcea au dobîndit titlul de artişti emeriţi ai R P.R. Acestor dis­ tincţii — care mărturisesc prin ele însele valoarea superioară a spectaco­ lelor clujene — trebue să adăugăm numeroasele decoraţii (Ordinul Muncii şl Medalia Muncii) acordate lui Mir cea Matcaboji, merituos pictor-sceno- graf, şefului-maşinist Ion Moldovan, şefului-mobilar Arcadie Nagy, şefu- lui-recuziter Carol Deâk,, precum şi altor regizori, actori şi tehnicieni. Fără îndoială că evoluţia colectivului artistic dela Naţionalul nostru spre o artă realistă, spre interpretări de înaltă ţinută nu s-a produs din- tr-odată şi nici fără greutăţi. In priimul rind s-a ridicat problema întruchi­ pării omului nou, a omului sovietic. Fie dintr-o insuficientă înţelegere a complexităţii umane a eroilor din piesele sovietice, fie din pricina manie­ rei rutiniere a multor actori, aceştia au creat, la început, personaje sche­ matice, rigide, fără viaţă adevărată. Treptat, odată cu un studiu ideologic mai aprofundat, regizorii şi actorii au dobîndit o viziune tot mai clară asupra mediului şi a personalităţii eroilor dramaturgiei sovietice. In acest sens, colectivul de actori a fost foarte mult ajutat de studierea şi apli­ carea principiilor lui Stanislavski. Apoi, cînd era vorba să se monteze cla­ sicii ruşi sau universali, greutatea principală care trebuia înlăturată rezida în maniera declamatorie, emfatică în care se rutinizaseră unii actori. Şi acest obstacol a fost înlăturat: mărturie sînt spectacolele Othello, Paha­ rul cu apă, Micii burghezi sau Pădurea. Interpretarea a devenit firească, sobră, adîncind în spirit realist conţinutul uman şi social al personajelor. Nu trebue să lipsească, din această fugară privire retrospectivă, nici semnalarea activităţii sociale a Teatrului Naţional: numeroasele specta­ cole pentru muncitori, turneele, deplasările în uzine şi la ţară, contribu­ ţiile la serbările culturale, munca instructorilor voluntari pe lingă echipele sindicale. Toate aceste forme de activitate au dus la o strînsă prietenie şi reciprocă simpatie între actori şi masele spectatoare. Ultima stagiune a scenei romîneşti din Cluj a marcat etapa de matu­ ritate în care se află, de acum, colectivul ei şl in acest sens Un flăcău din oraşul nostru,. Ultima oră şi mai ales Sfîrşitul escadrei constitue puncte de reper hotărîtoare, ce situează Teatrul Naţional din Cluj în fruntea teatre­ lor din provincie, % *

Fără să încercăm o alăturare nepotrivită, fără să subestimăm realizările Naţionalului, trebue arătat că evenimentul teatral cel mai strălucit din 1 1 8 FI. Potra

viaţa artistică a Clujului, în perioada despre care vorbim, au fost fără în­ doială cele trei spectacole oferite de teatrul Mossoviet: Uraganul de Bill- Beloţercovschi, O întîmplare ciudată de C. Goldoni şi Othello de Shakes- peare. Au fost, pentru spectatorii clujeni, trei seri de sublimă incîntare estetică şi nu ştim, nici acum după atîtea luni, ce ne-a impresionat mai mult: sensibilitatea şi masivitatea personalităţii regizorului Zavadschi, măes- tria Verei Mareţcaiâ, extraordinarul, uluitorul joc al lui Mordvinov în Othello, ingeniozitatea decorurilor, omogenitatea interpretării sau deo­ sebita prospeţime şi entuziasmul întregei trupe? Credem că toate acestea pot fi cuprinse într-un singur concept: înalta clasă la care a ajuns arta teatrală în Uniunea Sovietică. Dar ceea ce ne-a bucurat în mod deosebit a fost că spectacolele Mossovietulut n-au rămas întipărite numai în me­ moria şi în inima publicului, ci ele au format pentru actorii şi directorii noştri de scenă o experienţă plină de învăţăminte şi de stimulent. Aceasta s-a putut observa încă în spectacolele din ultima stagiune: e cu neputinţă să nu legăm roadele bune din anul acesta de magistrala lecţie artistică oferită de Mossoviet, ale cărei cunoştinţe s-au făcut simţite în aproape toate montările teatrului clujean, dela concepţia regie: şi a actorilor pînă la proectarea schiţelor de decor. Nădăjduim că vizita Mossovietului (sau a unei alte formaţiuni sovietice de teatru) va fi repetată cit de curind. *

Expresie a grijii şi largei înţelegeri a regimului nostru faţă de exigen­ ţele culturale ale minorităţilor naţionale, Teatrul Maghiar din Cluj a cu­ noscut, deasemenea, o rodnică activitate, distingindu-se prin spectacole de certă valoare. Procesul de evoluţie al colectivului teatral maghiar este. în linii generale, acelaşi ca la Teatrul Naţional, aşa că nu găsim necesar să insistăm asupra lui.’Ne vom limita, de aceea, la menţionarea realizări­ lor mai importante ale acestei instituţii. Grija teatrului a fost, în primul rind, să ofere publicului un reper­ toriu de calitate şi variat, care să cuprindă cele mai bune lucrări ale dra­ maturgiei sovietice, clasice universale, maghiare şi 'romîne. Această exi­ genţă a fost asigurată prin reprezentarea unor piese ca Trenul blindat de Vs. Ivanov, Zori deasupra Moscovei de A. Surov, In stepele Ucrainei de A. Corneiciuc ,—. dintre cele sovietice; Azilul de noapte, Vasa Jeleznova şi Duşmanii de M. Gorchi, Ursul, Nunta şi Jubileul de A. Cehov, Femeia în ­ dărătnică, Romeo şi Julieta şi Richard al 111-lea de Shakespeare. M andra­ gora de Macchiavelli, Revizorul, de Goşol, N unta lui Figa.ro de Beaumar- chais, O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, d i ­ nele grădinarului de Lope de Vega, Lupii şi oile de Ostrovschi, Cyrano de Bergerac de E. Rostand şi Bănie Ban de J. Katona — din dramaturgia cla­ sică universală. In ceea ce priveşte dramaturgia noastră contemporană, aceasta s-a bucurat de o atenţie specială, inregistrindu-se un bogat nu­ măr de piese autohtone, dintre care amintim: Voiaj in Noua Caledonie şi Mielul turbat de Aurel Baranga, M inerii de M. Davidoglu, Mireasa desculţă de A. Siito şi Z. Iiajdu, Furtună în munţi de II Kiss şi D. Kovâcs, M artin Rogers descoperă America de Constantin şi Rogoz, Oameni de azi de L. Demetrius. In direcţia artistică a acestor spectacole"s-au distins in mod deoşgbit regizorii Delly Ferenc, laureat al Premiului de Stat, şi Komiives-Nâgy Lajos. Pentru creaţiile actoriceşti merită să fie relevate’numele lui Poor Lilly, artistă emerită a R.P.R. (Vasa Jeleznova, Bank Bân), Senkâlszky Forţa şi bogăţia artei noi 119

Endre (O scrisoare pierduta, Bank Ban, Coliba lui Moş Torrta), Flora Jen5, Csoka J6zsef (Mielul turbat), Benesl Ilona, Hegyi Lilli şi Fekete Mihâly, iar dintre tineri, Dorian Ilona (Bank Ban, Romeo şi Julieta), Barra Margit (Clinele grădinarului, Ursul, Cyrano de Bergerac), Bisztray Maria (Cii- nele grădinarului), Orosz Lujza (Bank Ban), Kocsis Ilona, Marton Jânos (Bank Ban, Mielul turbat), Horvâth B£la, Lukâcs Bva şi Lâszlo Ger5. Un aport preţios la realizarea spectacolelor au adus şi numeroşi tehni­ cieni, dintre care amintim pictorul-scencgraf Szakâcs Gyorgy, maşiniştii Fodor Jozsef, Biro Endre, amîndoi decoraţi cu Medalia Muncii, şi mulţi alţii. Teatrul Maghiar din Cluj îndeplineşte cu cinste rolul de important factor educativ al maselor muncitoare maghiare şi conitribue simţitor la desvoltarea culturii de limbă maghiară în Cluj.

*

Teatrul de păpuşi, ca gen specific de artă dramatică, se bucură de o particulară atenţie în ţara noastră, fiindcă reprezintă un prim eşalon in instruirea şi educarea artistică a generaţiilor celor mai tinere. De aceea, din ansamblul instituţiilor de artă ale oraşului, nu putea lipsi un teatru de păpuşi. Rezultatele scontate prin crearea unei asemenea instituţii nu au desminţit aşteptările şi Teatrul, ăe Păpuşi din Cluj, înfiinţat în anii ce au urmat eliberării, duce astăzi o activitate spornică, atrăgînd un public constant şi entuziast de copii cu limbă maternă romină şi maghiară. Aşa. cum ştiuca porunceşte de Taragovschi, Cei cinci chinezi de Kovâcs Ildiko, Doctorul, fără voie de MoIRre (pentru adulţi). Petrică aviatorul, creaţie colectivă a teatrului, Scaunul fermecat, spectacol de satiră şi umor, precum şi Artiştii pădurii de Ghernet şi Cătălin Făt-frumos pădurarul de M. Stoian sînt numai cîteva din remarcabilele realizări ale tînârului colectiv. Meri­ tul acestuia e cu atit mai mare, cu cît actorii, ninuitorli, regizorii şi cor­ pul rehnic s-au format în anii aceştia şi, cu toate că erau lipsiţi de expe­ rienţă şi de avantajele unei tradiţii, ei au organizat spectacole de calitate, care fac din teatrul de păpuşi o formă de artă majoră. Toate acestea se dato- resc strădaniilor şi entuziasmului întregului colectiv, de la directoarea E. Ne- gulescu şi secretarul literar Andrei Hunyadi la regizoarea Kovâcs Ildiko şi Ia actorii şi mînuitoru Ana Rusu-Brie, Benedek Dezsb, Eftimie Pandrea, Fran- cisc Bonda, tehnicianul Anton Angyal, şi Elena Voicu şi Lukâsz Bdla, inge­ nioşi creatori de noi Mpuri de păpuşi, lată de ce Teatrul de Păpuşi îşi are un loc bine determinat în bilanţul artistic al gloriosului deceniu.

Am amintit în introducere de mulţimea şi bogăţia activităţii artistice a maselor, organizate în unităţi sindicale. In cadrul acestora din urma, un loc important îl ocupă cercurile teatrale. Ne e cu neputinţă să cuprindem aici Întreaga activitate a acestor cercuri de amatori. Vom aminti doar cî­ teva din manifestările ce ni s-au părut mai semnificative. Cercul cultural al sindicatului CFR a montat Titanic vals de T. Muşatesm cu o distribuţie care a revelat numeroase talente reale; sindicatul IMF ne-a oferit un spec­ tacol cu Iarbă rea de A. Baranga; corpul didactic şi studenţii Universităţii „V. Babeş“, înregistrînd un şir de manifestări mai bogat, au jucat cu o surprinzătoare pricepere O scrisoare pierdută, Titajăc vals şi, de curind. Căsătoria lui Gogoi. La aceasta s-ar putea adăuga frumoasa activitate tea­ 120 F I. Potra trală dela Uzinele „Herbâk Jănos“ şi din cadrul şcolilor medii. Fireşte, nu putem vorbi despre aceste manifestări fără să amintim rolul determinant al instructorilor voluntari, recrutaţi 3in rîndul actorilor dela Naţional: Vio­ rica Dimitriu şi Sandu Rădulescu (CFR), Mihai Lapteş-Dorna (Universi­ tatea ,,Babeş“), Olimpia Arghir (IMF), Elena Son-Galgoţi (Uzinele „Her- bâk“). Mişcarea teatrală de amatori are toate perspectivele unei desvoltări ample în viitor, cind va trebui să dovedească şi mai multă diversitate şi în­ drăzneală in alegerea repertoriului.

*■

Creaţia inspirată, reuşita unor actori maturi şi experimentaţi e tot­ deauna un prilej de satisfacţie; dar faptul că generaţia tînără, aceea a studenţilor dela Institutul de Teatru, egalează şi uneori depăşeşte arta celor dinţii e de natură să provoace în noi o mare bucurie. Intr-adevăr, producţiile tinerilor absolvenţi sau contribuţiile lor la spectacolele teatrului au surprins prin calitatea lor deosebit de valoroasă, prin rigoarea şi ţinuta lor actoricească. In această ordine, consemnăm cu multă mulţumire spec­ tacolele Tinereţea părinţilor de B. Gorbatov, Lupii şi oile de Ostrovschi şi Liliomfi de Sziglîgeti ale absolvenţilor maghiari, Revizorul de Gogol, Geor- ges Dandin şi Vicleniile lui Scapin de Moliăre, dar mai ales Azilul de noapte şi contribuţia la Viaţă nouă, ale secţiei romîne a Institutului. Aceste spec­ tacole au demonstrat cu multă evidenţă superioritatea noii instituţii de în- văţămînt artistic faţă de vechile conservatoare de artă dramatică. Meto­ dele moderne, bazate pe sistemul lui Stanislavski, conştiinciozitatea corpu­ lui didactic, seriozitatea studenţilor, în sfîrşit, suflul de muncă entuziastă ce domneşte în noua instituţie, creaţie a regimului nostru, şi-au spus cu- vintul. Teatrele din ţară sînt asigurate: la porţile lor bat, de acum, gene­ raţii tinere de actori, judicios îndrumate şi stăpîne pe mijloacele unei arte dramatice noi, străbătute de seva bogată a realismului socialist. Acesta e unul din punctele cele mai luminoase pe care Ie înregistrează sumara noas­ tră trecere in revistă

III

Viaţa muzicală a Clujului a fost ilustrată, în primul loc, atît prin ca­ litate cît şi prin frecvenţă, de activitatea celor două opere, romînă şi ma­ ghiară. Oprindu-ne la cea dintîi, înregistrăm un progres net în condiţiile de prezentare a spectacolelor şi un înnoit discernământ în selecţionarea operelor din repertoriu. Opera din Cluj s-a bucurat şi în trecut de presti­ giu. Dar spectacolele ei dinainte de război — cînd atinsese un punct de maximă afirmare — nu rezistă comparaţiei cu cele actuale. Chiar dacă, in trecut, dispunea de unele elemente vocale valoroase, opera clujeană oferea montări cu multe insuficienţe şi cu mari decalaje între comparti­ mente (orchestră, cor, balet) şi chiar în distribuţie, ceea ce nega reali­ zarea unor spectacole omogene, pline, sub raportul finisării artistice şi muzicale. Astăzi se munceşte mult mai serios şi serile de operă sînt de un nivel mult mai elevat, datorită în primul rînd suflului realist instaurat în concepţia conducerii artistice şi unor metode de muncă noi, care mobi- zeazâ toate resursele colectivului. Montările sînt foarte îngrijite, dela de­ coruri pînă la mişcarea scenică a corului şi la precizia de execuţie a bale­ Forţa şl bogăţia artei noi 12 1 tului, soliştii nu se mulţumesc să clnte, ci interpretează, orchestra a devenit mai sigură şi mai sudată. Aceste premize au dus la o creştere generală a nivelului de interpre­ tare şi la cîteva spectacole de excepţională factură. Dintre acestea din urmă trebue notate drept cuceriri definitive montările operelor Borîs Godunov de Mussorgsehi, Evghenie Oneghin, şi Mazepa de Ceaicovschi, Cneazul Igor de Borodin, Halka de Moniuszko, Rusalca de Dargomîjschi, Tînăra Gardă de Meitus, Năpa,sta de Sabin Drâgoi şi Ana Lugojana, opereta lui Filaret Barbu. Din repertoriul clasic universal s-au bucurat de o montare refăcută, în condiţii mult îmbunătăţite, Othello şi Traviata de Verdi, Carmen de Bizet, Bărbierul din Sevilla de Rossini şi Cavaleria rusticană de Mas- caigni. O contribuţie decisivă la reuşita acestor montări au avut-o mai ales regizorii V. P. Cottescu, artist emerit, şi llie Balea, decorat cu Ordinul Muncii, precum şi dirijorii Eugen Lazăr, artist emerit, Alexandru Taban, Leontin Anca, dar mai ales Anatol Chisadji, care a avut de rezolvat cele mai complexe partituri. Dintre solişti se impun imediat Ana Rozsa-Vasiliu şi Constantin Ujeicu, artişti emeriţi. Lya Hubic şi Stella Simonetti, artiste emerite, Augustin Al- măş’anu, Gogu Simionescu, Constantin Ursulescu şi Gheorghe Znami- rovschi. O creştere deosebită, atît sub raport vocal, cit şi interpretativ, au marcat tocmai în ultimii ani, Silvia Florea-Soltischi, Lia Mărcuş-Anca, Su- zana Coman-Bosica, Gheorghe Busuioc, Ion Dinculescu şi alţii. Cu riscul de a ne repeta, trebue să notăm că satisfacţia încercată în faţa admirabilei comportări a proaspetelor generaţii de actori dramatici e egalată de aceea produsă de evoluţia cadrelor tinere ale operei, crescute în anii regimului de democraţie populară: Lucia Stănescu şi Ecaterina Wil- kovits, Ion Piso şi D. Ohanesian, Livia Liseanu şi Cecilia Beligan, Traian Pope seu şi Al. Racolţa, Elena Vătafu, Ileana Handrea, Marcela Ghilea, Oc- tav Enigărescu, Vasile Bărbieru, Emil Mureşanu, Ion Udrescu, Vasile Şildan şi alţii. Iată numele celor care asigură, de pe acum, viitorul operistic al Clujului şi într-o manieră oare îngădue să se prevadă fiecăruia o ascen­ siune strălucită. Pentru valoroasele lor realizări, Anatol Chisadji, Alexandru Taban, P. Victor Cottescu, llie Balea, Stella Simonetti, Lya Hubic, Lucia Stănescu, Ion Piso, Alexandru Racolţa, David Ohanesian şi Octav Enigărescu au fost distinşi cu Premiul de Stat, clasa II. La Festivalul Mondial al Tinere­ tului şi Studenţilor dela Bucureşti, Alexandru Racolţa a obţinut premiul II, Lucia Stănescu — premiul III, iar Ion Piso, David Ohanesian şi Octav Eni­ gărescu au cîştigat menţiuni. In acelaşi cadru, instrumentiştii Ion Marina (corn) şi Andrei Horvâth (vioară) au fost distinşi cu premiul III, respectiv menţiune. La concursul internaţional care a avut loc anul acesta la Praga, Traiân Popescu şi Octav Enigărescu au dobîndit, fiecare, premiul II. Prima balerină Larissa Şorban a obţinut locul I Ia Concursul naţional de coreo- grafie din 1953. Toate aceste trofee, la care se adaugă turneul Luciei Stă­ nescu în R.P. Chineză şi al lui Octav Eniigăreşcu în R.P. Bulgaria, demon­ strează din plin că tinerele elemente ale Operei din Cluj au depăşit cercul local sau chiar naţional, afirmîndu-se cu multă demnitate printre cei mai buni artişti tineri din lume. Despre activitatea Operei din Cluj, despre acţiunile ei sociale s-ar pu­ tea spune foarte multe lucruri. Ne vom limita la înşirarea cîtorva numai: inaugurarea spectacolelor în aer liber dela Arenele Libertăţii din Bucureşti (1950), numeroasele spectacole în aer liber dela gospodăriile colective din 122 FI. Potra

Luna şi Bonţida, dela Poeni, tutelarea culturală a raionului Dej, repre­ zentarea unei jumătăţi din repertoriu la uzinele .„Industria Sîrmei“ din Cim- pia Turzii, spectacolele dela Atelierele CFR şi dela uzinele „Herbâk“, cola­ borarea frăţească cu Opera Maghiară, etc. Deasemenea, vom sublinia com­ portarea remarcabilă a corului (instruit de Lucian Surlaşiu); a baletului din care se desprind cîteva elemente deosebit înzestrate, ca Eugenia Po- povici, Larissa Şorban, Ildiko Bacenski, Magda Burg, Victoria Lupea, Eva Maksay, Elena Gherman, Petre Corpade, Petre Manea, Kurt Cerminschi, Estera Volenski şi Ezeehiel Secară, toţi formaţi în ultimii ani, la şcoala maestrului Roman Moravschi; şi a orchestrei din care desprindem numele Marianei Iarosevici, Grigore Hoca şi I. Kolâr, Paul Stoica, Constantin Arcu, Dumitru Dumitreseu, Eugen Frandeş, Ion Jurca, N. Şolea, Remus Adam, Emerich Dula şi Iuliu Lebeda. Şi, fără îndoială, cadrele tehnice îşi au şi ele un loc binemeritat în cartea de aur a ultimului deceniu: Viore’l Gom- boş, asistent director de scenă, pictorii scenografi S. Bogdan şi Valeriu Vasilescu, şeful electrician Gheorgie Gondoş, şeful maşinist Ion Moldo- vanu ş.~a. In încheerea acestor note sumare despre activitatea Operei din Cluj se impune un eveniment deosebit de important: reprezentarea primei opere autohtone scrise în anii gloriosului deceniu. E vorba de Povestea ţapului de compozitorul clujean Max Eisicovici, a cărei premieră absolută are Ioc în luna august la Bucureşti. Această premieră adaugă un laur mai mult la cununa deja bogată a Operei noastre. *■ Clujul se numără printre puţinele oraşe care se pot mîndri cu două teatre de operă. Alături de fructuoasa muncă a Operei romîne, Opera de Stat maghiară — altă creaţie a regimului nostru — s-a impus ca o for­ maţiune valoroasă. Inaugurată în 1948 cu Hăry Jănos de Kodâly Zoltân, Opera maghiară a reuşit să-şi creeze un repertoriu destul de larg şi de variat — ţinînd seama de scurta ei existenţă — în alegerea căruia accentul a fost pus pe operele clasice ruse. pe operele maghiare şi sovietice. După. Hăry Jânos au urmat Bănie Băn şi Hunyadt Lâszlo ale lui Erkel, Aleko şi Cocoşul de aur de Rahmaninov, operele din literatura universală Carmen de Bizet, Cio Cio San, Tosca şi Giannl ScMcchi de Puccini, baletele F întîna din Bacctserai de Asafiev şi Macul Roşu de Glier, operetele Vint de liber­ tate de Dunaevschi şi N-a fost nuntă mai frumoasă de Kirculescu. Litera­ tura muzicală pentru copii a fost reprezentată prin Mcş Gerilă de Kraseev. Repertoriul stagiunii viitoare e, deasemenea, promiţător: Cavaleria rusti­ cană de Mascagni, baletul Năfram a de Kenessey Jeno (în montarea maes­ trului Harangozo din Budapesta), Traviata de Verdi şi Povestirile lui Hof- m ann de Offenbach. In cadrul operei s-au afirmat şi şi-au perfecţionat arta solişti ale că­ ror nume se impun tot mai mult publicului: Sallay Margit, Puni Iulia, Vancea Elisabeta, Trenka Eva, iar dintre bărbaţi, Ottrok Ferenc, Vida Viktor, Sass Lâszlo, Horvâth Lâszlo şi Gâspăr Ştefan. La rezultate remarcabile s-a ajuns şi în sectorul direcţiei de scenă, prin montările îngrijite de Szinberger Sândor şi D’Andre Adalbert. In ace­ laşi timp, Opera maghiară dispune de un distins corp de dirijori: Antonin Ciolan, Anton Ronai, artişti emeriţi ai R.P.R., Wilhelm Demian şi Ernest Foldvâri. La realizarea celor două spectacole de balet, aportul ’ cel mai simţit a fost adus de Dombi Imre. maestru de balet, şi de balerinii Imre Maria, Lukâcs Maria, Szaboray Zoltân, Aurel Albu şi Szânto. Endre. Forţa şl bogăţia artei noi

C a şi opera-soră, teatrul liric maghiar a întreprins deplasări la gos­ podăriile colective dela Bonţida şi Maci, oferind cîteva spectadole şi mine­ rilor din Aghireş. Pe de altă parte, Uzinele „Herbâk“ şi „Armătura'1 au primit şi ele vizita ansamblului de operă maghiar. D e ş’i de recentă creaţiune. Opera maghiară din Cluj a izbutit să-şi afirme viabilitatea artistică şi, împreună cu Teatrul de Stat maghiar, constituie un factor determinant în educarea publicului de naţionalitate maghiară, faţă de care regimul nu şi-a precupeţit generoasa atenţie. *

Cu excepţia perioadei de fiinţare a Filarmonicei de Stat — care a sus­ ţinut o vie şi preţioasă activitate —, viaţa concertisticâ a Clujului s-a înte­ meiat mai mult pe turnee sau pe iniţiativele instituţiilor de învăţămînt muzical. Dacă faptul acesta a lăsat oarecum descoperită o parte din miş­ carea muzicală a oraşului, el a avut darul să ne reveleze două formaţiuni orchestrale de o neaşteptată valoare: orchestra studenţilor dela Conserva­ torul ,,Gh. Dima" şi aceea a .Şcolii elementare şi medii de muzică. Şi dacă, vorbind de munca acestor două instituţii, nu ne-am referi decit la con­ certele respectivelor orchestre şi tot ar fi deajuns. Cu adevărat, abnegaţia şi elanul celor doi animatori Antonin Ciolan, artist emerit, şi Mihail Gutt- mann au dat roade mai mu.lt decit bune, atît sub raportul sudării ansam­ blului, cît şi al promovării de solişti. In special manifestările concertistice ale Şcolii de muzică — în cadrul cărora s-au executat piese de maturitate, cum e Concertul pentru pian şi orchestră de Mozart sau Concertul analog de Mendelssohn — au demonstrat extraordinarul nivel la care a ajuns, numai în cinci ani, învăţâmîntul nostru muzical. Iar numele lui Gavril Amiraş, distins la Festivalul Mondial dela Bucureşti, al Iudithel Molnăr, Georgeta Ştefănescu sau Alexandru Poduţiu, solişti’ ai şcolii, vor fiigura în curind în programele primelor nostru formaţiuni filarmonice. Trebue neapărat semnalat, apoi, concertul dat anul acesta de absol­ venţii Conservatorului „I5ima", compozitori, dirijori şi solişti, susţinuţi de orchestra studenţilor. E un motiv de marc bucurie şi de mîndrie iaptui de a şti că avem cadre valoroase de compozitori tineri ca Ţăranu Cornel, Er- vin Junsrer, Hâry Bdla şi Zoltân Aladâr, de instrumentişti ca Paul Klein, Toma Schwartz, lose/ina Szabo şi Ştefan Lori, cîr.tăreţi’ca Aurelia Petri- deanu, Tatiana Ghincuiov şi Francisc Dinier. Succesele de care am vorbit au darul de a mai demonstra ceva: poli­ tica dusă în domeniul artei ele către partid şi regim, s-a dovedit fructuoasă, eforturile şi sacrificiile n-au fost vane. An de an, Clujul a dat şi va da cadre artistice valoroase şi bine pregătite, care vor duce pe culmi şi mai înalte prestigiul artei din patria noastră.

46

La concertele amintite se mai adaugă — adevărate gale simfonice — vizitele Filarmonicei de Stat clin Varşovia, ale Filarmonicei din Budapesta şi ale celei din Bucureşti. Concertele susţinute de aceste formaţiuni, con­ duse ce primii-dirijori, au răscumpărat in oarecare măsură relativa penu­ rie în cimpul manifestărilor simfonice. Iar dacă adăugăm acestora con­ certele date de soliştii din capitală şi clujeni, ajungem la concluzia că, in ultimă analiză, activitatea concert,isticâ din oraşul nostru nici nu a fost atît de săracă. Mai ales referindu-ne la calitatea manifestărilor. So­ 124 FI. Potra lişti ca Valentin Gheorghiu, Alexandru Demetriad, Radu Aldulescu, Gheor­ ghe Halmoş, Mihail Constantinescu sau Mîndru Katz constitue întotdeauna o garanţie a valorii interpretative. Pe de altă. parte, Clujul a dat culturii noastre muzicale cîţiva exponenţi care ne-au reprezentat ţara şi în străi­ nătate. Demne de amintit, în acest sens, sînt concertele lui Gheorghe Hal- mos şi Dumitru Pop la Moscova, Berlin, Sofîa şi Budapesta. Ei au întrunit acolo aprecieri unanim elogioase, motiv de mîndrie pentru întreaga ţară. *■

Faţă de lipsa unor manifestări concertisitice permanente, faţă de ab­ senţa unei filarmonici, un număr — care a devenit tot mai mare — de sindicate a luat o fericită iniţiativă: audiţiile muzicale. Astfel, la uzinele ,,Herbâk“, la sindicatul CFR, IMF, „Gh. Dim a“, „Babeş“ — am înşirat doar pe cele dinţii care ni s-au prezentat memoriei — muncitorii, funcţionarii, studenţii şi corpul didactic pot asculta în fiecare duminică programe com­ plexe de muzică simfonică şi operistică, precedate de prezentări compe­ tente şi instructive. Plăcile sosite din Uniunea Sovietică îmbogăţesc mereu discotecile acestor instituţii şi permit o considerabilă lărgire a reperto­ riului. Dacă acestei formule, pe cît de practică, pe atît de utilă şi binevenită, ii adăugăm activitatea pozitivă a decurînd înfiripateiorchestre simfonice a Uzinelor „Herbâk" — o nouă dovadă a participării active a maselor la viaţa artistică — şi a orchestrei de muzică populară „Ardealul", avem, în sfîr’şit, un tablou întrucitva întreig al mişcării muzicale din Cluj. *'

Tablou ce trebue imediat completat cu menţionarea bogatei munci de creaţie a compozitorilor de aici. Tineri şi bătrîni, scriitorii de literatură muzicală clujeni şi-au canalizat lucrările lor pe sănătosul făgaş al realis­ mului, îmbogăţind tezaurul nostru muzical cu opere de incontestabilă va­ loare. In sprijinul acestei afirmaţii vin desigur Octetul, Armatele păcii, poemul simfonic Glia ale lui Andreescu-Skeletty, Sim fonia şi sonatele lui Delly-Szabo Gdza, Suita de balet de Jodâl Gabor, Sim fonia, poemul simfo­ nic 1 m ai şi Suita pentru pian ale lui Tudor Jarda, Simfonia tinerească a lui Ervin Junger, Cantata păcii a lui Mârkos Albert, Suita lui Iuliu Mure- şianu, Simfonia, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră, Concertul pen­ tru violoncel şi orchestră de Sigismund Toduţa. Să recunoaştem, o recoltă mănoasă şi abundentă!

IV

Am ajuns, astfel, la cel de al treilea mare grup de manifestări artis­ tice: artele figurative. Şi în acest domeniu — aceeaşi efervescenţă de preo­ cupări şi de rezultate. Vorbind de ele, ne găsim imediat în faţa celei mai tinere instituţii culturale din Cluj: Muzeul de Artă, creat acum doi ani. Ca să-şi ajungă în realizări surorile întru artă, Muzeul a trebuit să facă paşi de uriaş şi i-a făcut. La capătul celor doi ani de existenţă, Muzeul de Artă se prezintă cu o serie de succese remarcabile In afară de materialul — destul de numeros şi de variat — de expunere permanentă, această insti­ tuţie a organizat nu mai puţin de opt expoziţii, toate importante şi ca atare toate de consemnat: comemorativa Mednyănszky, Arta în slujba Forţa şi bogăţia artei noi 125 păcii, retrospectiva Krîzsân Jănos, Graficianul Gabriel Popescu, Caricatu­ rile lut Daumier, Un secol de grajîcă rominească, o parte din Anuala de sta t din 1952, Regionala de stat. In plus, Muzeul se îmbogăţeşte continuu cu noi achiziţii; două, pinze de Andreescu, mai multe de Grigorescu şi Aman, stampe romîneşti dela începutul secolului XIX, gravuri noi de Gy. Szabo R6!a, replici ale celor mai reuşite pinze ale lui Miklossy Gâbor şi Teodor Harşia. In acelaşi timp, creşterea materialului expus e dublată de o considerabilă creştere a numărului de vizitatori. Caracteristica principală a vieţii plastice din capitala Ardealului e continua îmbunătăţire a calităţii expoziţiilor, atît în ce priveşte organi­ zarea cît şi operele prezentate. Fiindcă, faţă de expoziţiile pe care le-am amintit mai sus, Salonul ardelean (1947), expoziţia Respublica (1948) sau Regionalele transilvane (1948 şi 1949) st-au bucurat de o reuşită m ult in ­ ferioară. Aceeaşi îmbunătăţire fundamentală, inspirată de ţinuta realistă a ar­ tei noastre noi, au cunoscut şi lucrările artiştilor plastici clujeni, fie ei pictorii, sculptori sau graficieni. Şi, aşa cum s-a întîmplat în cîmpul ce­ lorlalte arte, două premii de stat şi cinci decoraţii au venit să consfinţească roadele şi progresul artiştilor noştri plastici. Primele două au încununat munca lui Gy. Szabo Băla şi a lui Miklossy Ga vrii: gravuri de mare va­ loare, respectiv pînza epică a grevei dela Griviţa. Dintre lucrările celor­ lalţi artişti clujeni trebuie remarcate cele ale lui ^Aurel Ciupe, Bene Jozsef şi Szopos Sândor, pînzele lui Abodi Nagy Băla, peisajele lui Feier Petru, portretele lui Kovâcs Zoltân, colorate instantanee ale lui Teodor Har­ şia, portretele lui Puskâs Sândor, busturile Iui Ion Irimescu, sculpturile lui Vetro Arthur şi Virgil Fulicea, gravurile lui Fuhrmann Kâroly, ilustra­ ţiile grafice ale lui Anastase Demian şi numeroase altele, pe care lipsa de spaţiu nu ne îngăduie să le amintim.

In ceea ce priveşte educarea noilor cadre de plasticieni, In stitu tu l de Arte plastice „Ion Andreescu" şi Şcoala medie de arte plastice au o func­ ţie esenţială. Rezultatele muncii lor au putut fi urmărite cu prilejul ex­ poziţiilor de sfîrşit de an şcolar; de fiecare dată — cîte un nou talent, cîte un pas înainte spre perfecţionarea măestriei. In special, institutul superior are meritul de a fi promovat cu curaj secţia de arte decorative, ale cărei roade ni se par cele mai bune, sub toate raporturile. Cu un cuvînt, bilanţ îmbucurător şi in domeniul plasticei, ilustrat cu prisosinţă prin partici­ parea clujenilor la expoziţiile organizate de ţara noastră în străinătate: Budapesta, Praga, Berlin, Sofia, Varşovia, Paris, Pekin şi, anul acesta, bienala internaţională de artă modernă dela Veneţia. V Fără îndoială că panorama artelor clujene pe care am încercat s-o tra­ săm aici e departe de a fi completă. Ea poate fi Lărgită şi mai ales apro­ fundată, dar aceasta cere o muncă şi o documentare ce depăşesc limitele modeste ale articolului nostru, prin care am vrut mai mult să uşurăm in­ formarea cititorului, decit să realizăm un studiu cu caracter teoretico-este­ tic. In acest sens, trebuiau să-şi găsească loc în paginii# de faţăMuzeul e t­ nografic, manifestările core o grafice, cinematografele şi film ele, dar mai cu seamă postul de radio Cluj, recent inaugurat, care prin programele sale 126 F i. Potra muzicale şi artistice ocupă un ioc de frunte în manifestările de artă locale. Ar fi însemnat, însă, să epuizăm — numai cu acest articol — toate pagi­ nile revistei. Pe de altă parte, poate că şi menţionările şi listele de pînă aici au fost prea lungi şi prea enumerative, dar n-am avut încotro. Arta anilor acestora e ca bolta înstelată a cerului: ar putea cineva s-o admire fără să-i vadă stelele? La finea acestei încercări de a prezenta viaţa artistică a capitalei ar­ delene în răstimpul următor eliberării se impun, desigur, concluziile. In ceea ce priveşte bogăţia şi varietatea manifestărilor artistice, credem, că acestea au reieşit cu prisosinţă din cele expuse, oricit de parţiale ar fi fost ele sau poate tocmai fiindcă au fost doar parţiale. Rămîne să urmă­ rim firul acestor mari succese, coborînd pînă la izvorul lor, pătrunzîndu-le forţa, vitalitatea, semnificaţia. Forţa şi vitalitatea artei noastre noi constă, în primul rînd, în m enirea şi în provenienţa ei. Arta, în republica noastră, e menită săeduce, să for­ meze, e un mijloc de cunoaştere. Dar nu pentru o clasă, nu pentru un grup priviletgiat, ci în slujba poporului muncitor în totalitatea lui. Ea provine, e manifestarea unor artişti născuţi şi crescuţi de popor, pe care aceştia îl exprimă. Această strânsă comunitate de viaţă şi de aspiraţii a artistului care face corp cu masele, duce, în mod necesar, la o indestructibilă uni­ tate a culturii naţionale. Forţa şi vitalitatea artei noastre constă, apoi, în suflul realist de care e animată, fiindcă realismul înfăţişează tot ceea ce e sensibilitate şi geniu uman. -s Forţa şi vitalitatea artei noastre mai rezidă şi în stilul înnoit de m.uncă, ale cărui trăsături fundamentale sînt precizia, conştiinciozitatea, sensul răspunderii, studiul asiduu şi adîncit, entuziasmul creator. Forţa şi vitalitatea artei dela noi îşi are rădăcinile în noul conţinut, în adevăratul conţinut pe care am ştiut să-I dăm tradiţiei progresiste, moştenirii culturale a trecutului. In arta noastră nouă strălucesc figurile cele mai ilustre ale istoriei culturii. In sfîrşit, forţa şi vitalitea artei contemporane îşi are explicaţia în demnitatea umană restituită artistului, conştient de funcţia lui socială determinantă, de admirabilul său mesaj. Au trecut zece ani de cînd în vinele artei din colţul acesta de ţară a început să pulseze un sînge nou, curat, sănătos. Zece ani — sînt mulţi, sînt puţini? Sub specia timpului, sînt o intimitate. Pentru ţara noastră, aceşti ultimi zece ani fac cît o istorie. Şi nici un om de artă, niciun iubitor de teatru, de muzică sau de pictură al posterităţii nu va putea reface istoria culturală a patriei fără să se oprească, uimit şi mişcat, în faţa „gloriosu­ lui deceniu*1. Aceasta e marea noastră certitudine. FLORIAN POTRA CUPRINSUL

Pai. A. E. BACONSKY Popas : ... 3 AUREL GURGHIANU La şcoala militară ...... 5 CORNELIA SĂI.ĂJAN Curcubeul ...... 7 TEOFIL BUŞECAN Se auzeau tunurile..., nuvelă ...... 10 AUREL RĂU Duminică de odinioaiă ...... 25 întoarcerea ...... 27 Vor avea pămînt ...... 30 C în ta r e ...... 32 Durerea deaitădată ...... 34 în zori ...... 36 Mai mare dragu ...... 38 PAVEL AIOANE1 Cu trenul la Sibiu, povestire ...... 42 EMIL ISAC Poezii postume ...... _ . ... 56 NAGY ILONA In furtună, fragment de nuvelă ...... 60 B. BÂRDOS ARTHUR Nopţi, în rom. de I. Brad ...... 69 N. GRIBACIOV Vînători, în rom. de 1. Oarcăsu ...... 72 C. SIMONOV Patria, în rom. de 1. Oarcăsu ...... 74

STUDII

GEORGE MUNTEANU Creaţia scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu ...... 75

CRONICA LITERARĂ

GEORGE MUNTEANU Lumea poeziilor lui Cicerone Theodorescu 87 CARNET SOVIETIC

Pag. V. NAZARENCO Principialitatea imaginii poetice ...... 100

RECENZII

ION BRAD M. R. Paraschivescu : Laude ...... 107 EUGEN NAUM Puşchin: Evghenie Oneghin ...... U0

VIAŢA ARTISTICA

FLORIAN POTRA Forja şi bogăţia artei noi...... 113

CUPRINSUI...... 127 STEAUA Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R.

LITERATURĂ - ARTĂ - CULTURĂ

Apare lunar sub conducerea unui comitet de redacţie • în termen de cel mult 1 lună dela sosirea manuscrise­ lor, colaboratorii vor primi răspuns la adresa indicată • Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

COPERTA DE PICTORUL TASSI DEMIAN

Redacţia: Cluj, str. Horia 17, tel. 12.75 — Administraţia: Bucureşti, bd. Ana Ipătescu 15, tel. 1.17.92, 1.55.45 — Abonamentele se fac la administraţia noastră, la toate oficiile pos* tale din tară, cum $1 prin propagandiştii revistei.

întreprinderea Poligrafici Ciul — 4321/195* 3.25 Ui