n u m â r În c h in a t aniversarii gloriosului d e c e n iu *.p ; ' ■ ■ u 'h \ ' v "ÂUCUST STEAUA REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR AUCUST CLUJ Anul V (55) 1954 Po pa s Mă odihnesc pe-o stincă privind in urma mea Şi drumul in lumina acestor ani răsare. Era o zi de vară tîrzie şi-nflorea Peste cimpii satcîmul, purtind a doua floare. Ostaşii sovietici treceau, treceau, treceau... Imaginea şi astăzi inii e la fel de vie. Aducerile-aminte n-au dispărui şi n-au Să-şi stingă niciodată imensa tor făclie. Privesc in preajmă mânjii şi-n vale drumul greu Pe care-l străbăturăm ca-n vis in anii zece — Cu marea lor lumină ei trec şi trec mereu Ca soarele de vară ce-n zarea zilei trece. Fug clipele. In ţara cresc fabrici rind pe rind Şi lanurile noastre se pierd fără hotare In inimă şi-n gtnd Se făuresc poeme şi visuri viitoare. Am dobindit pe cale destule cuceriri Cu preţul multor lupte îndelungate, grele. Puterea care sboară prin firele subţiri, flumintnd in noapte cuprinsul ţării mele, Şi apele pornite să caute turbine Şi pruncii, fără număr, privind spre cer in zori. Sunt semnul primăverii depline care vine Cu scinteieri departe ivindu-se prin nori. E lung tn urmă drumul — duşmanii mai au glas. In ochii lor ard săbii aprinse-n focul urii, A. E. Baconsky Se mai aţine seara balaurul răntas La podul de aramă din marginea pădurii Şi-n noi se mai arată întunecate umbre Trecutul ca un şarpe mai picură uenin, Dar ceaţa se retrage cu vâlurile-i sumbre Pierind in depărtare puţin cîte puţin. Urcuşul nostru creşte mai sus, mai sus, mai sus ... Şi-adeseori aceeaşi imagine-mi apare: Armatele luminii se desluşesc in zare Intr-un sfirşit de vară trecind înspre apus. Şi-atunci nicio furtună de-nvins nu-mi pare greu, Şi simt tăria-n mine trecind din anii zece... In inimă, în zare şi-n timp ei trec mereu, Ca soarele de vară ce-n zarea zilei trece. A. E. BACONSKY La şcoala militară (August 1944) Veni şi august. Harpa verii cintă Pe ierburile roase de căldură. Tu poezie-a drumurilor, sfîntă, Tu maica noastră, veşnică natură, Ai milă de soldaţii prăfuiţi Ce trec cintind cu puştile-n spinare. Ei cintă trişti. Copaci ii auziţi? Elev, deschide gura — şi •mai tare! Se spune că ne pregătesc de front. .Spre răsărit, spre răsărit, departe. Cu ochii grei privim spre orizont. Cu termenul redus — păşim spre moarte. Dar deocamdată, marşuri, exerciţii, Cu tot echipamentul in spinare. Şi cimpul vast, cu arme, cu poziţii, Se scaldă noaptea-n zeci de reflectoare. Par ochi bolnavi ce ne privesc besmetic, Par ochi bolnavi de dincolo de-viaţă. Pe calu-i alb, cu tfupul lui atletic, Sergentul neamţ e pămîntiu la faţă. Noi ne gîndim cînd va veni sftrşitul. Sinistra farsă, cînd va fi s-apună? Trec nopţile de august. Infinitul E spintecat cu spadele de lună. Şi iată ceasul! Ne-a surprins in cirnp. O, miez de noapte! Faţă albă-a lunii! Cum ne privesc panourile strimb! Şi grei de colb, cum mai foşnesc alunii! Şi vestea ca fluidul ne străbate. Incandescent! Trăiască Pacea, Viaţa! In raza lunii, mort pe jumătate. 6 A. Curghianu Sergentului i descompusă faţa. Ei, domnule sergent, predă pistolul! De-acu s-a zis! caput cu dumneata! Ca un nebun se dă de-a rostogolul, Lovit în cap c-un pumn de cineva. # Jurnal de vară. — Nsemn o nouă zi, Ca o lumină albă, nesecată. In arşiţele-acestei veri tirzii, Fii zi de August — binecuvîniată! «* Din depărtare primul sol veni. Scrîşneşte surd nisipul. Din tanchetă Coboară el cu praful pe sprincene. Şi poartă-o floare albă la bonetă Din plaiurile noastre ardelene. Tu zi-i de-acuma inimii să cînte Soldat romin, cu foc, cu veselie. Soldatul roşu, oştile ne-nfrinte Ţi-aduc cîntind eliberarea, (ie. Svoneşte-a toamnă. Se presimte-n aer Mireasma dulce-a cîmpurilor pale. Trec nopţile de august. Ca un caer Se prinde luna de copaci — agale. Înspre apus trec oştile, tot trec, Ca un şuvoi, ca o cometă nouă. Au dezrobit pămintul nostru-ntreg. Am chiut prelung: Slăvire vouă! & # Şi iatâ-mâ din nou acum acasă. Voi termina liceul! Foarte bine! Viaţa e teribil de frumoasă, încep din nou să glăsuiesc in rime. In mine altul prinde să răsară. Impresii noi — o nouă dimineaţă. Dar voi păstra acest jurnal de vară: Am strîns în el impresii pe-o viaţă. AUREL GURGHIANU Curcubeul Acolo, la marginea oraşului eram copii mulţi La fel de rupţi şi flâmînzi, ta fel de sărmani. Noi, cei mărunţi, alergam după fluturi, desculţi Şi ne mtndream cu cei frumos coloraţi... Cei mari vindeau ziare, „Universul copiilor'1, Şi seara veneau acasă cu bani. La marginea oraşului ploile erau aşteptate Mai mult decît sărbătorile. După amiezi, calde şi scurte... Uneori cerul răminea curat, străveziu. Şi stropii erau mari şi rotunzi. Ce bine e să lipăi prin curte, Pină la glezne să te uzi, să te-afunzi!... Să pîndeşti clipa cind curcubeul s-a-ntins Ca o punte in văzduhul înalt, Clipa cind trebuie să porneşti către zare. Acolo unde curcubeul ca o arcadă Se ridică deasupra pămîntului- Cum am fi dorit, multicolora eşarfă să cadă Foşnind şi lucind, la picioarele noastre, Din locul unde cerul e de zăpadă Şi unde joacă luminile roşii, albastre. .. Noi trebuia să mergem departe. Vai ce departe! Aşa cum am citit intr-o carte De zeci de ori aceeaşi poveste: Că, dincolo de curcubeul proptit de cer, Este Un palat mare, stingher, Care ne aşteaptă pe noi. Deaceeci vara cad atîtea ploi... I C. Sălăjan Cine trece pe sub curcubeul trufaş. Va fi ferică tn palatul care aşteaptă. Dintre noi nici unul nu era laş Şi-am fi mers dar eram prea mici, N-aveam nici aripi uşoare de rîndunici ■.. Singură să caute palatul vrăjit O fetiţă a plecat intr-o după amiaza Cu ploaie, cînd iar s-a rotunjit Curcubeul imens ca un cerc. — Ai să ajungi? — Am să încerc. — Şi ne chemi şi pe noi? — Am să vin după vot Priveam cum se depărtează Fetiţa în calda după amiază, Cum i se leagănă cozile lungi, Cum se face mai mică, mai mică... Am aşteptat din nou, Ca departe să auzim un ecou Al glasului ei subţire. Dar drumul e lung pînă la fericire. .. Fetiţa s-a întors după cîieva zile, Flănundă, singerată de spini Şi ni s-a părut mai mică. — N-ai ajuns? Ţi-a fost frică? Fetiţa a plîns şi-a povestit, acasă Cum a-nşelat-o topindu-se, curcubeul cei de mătasă, Şi a venit vara cînd păsări mari de argint Spintecau cerul cu bot ascuţit- Ploaia era plînsul cerului înjunghiat de cuţit. De-asupra pămîntului ars, înroşit Nu s-a mai înălţat curcubeul... Noi nu ştiam prea multe, Dar urechii îi plăcea să asculte Şi ochiul vedea cum fug din oraş îngroziţi domnii-ncruntati şi trufaşi, Vin ruşii! — gonea spaima-mbrăcată-n negru Pe străzile largi şi frumoase-n oraş. Şi-au venit. Dar la marginea oraşului nimeni n-a fugit. Nouă, plozilor goi şi flâmînzi Curcubeul 9 Ne plăceau ruşii aceştia bălai şi blinzi. Intr-o după amiază, cerul a scuipat Fulgerare lungă, albastră, Şi iar am aşteptat. In după-masa aceea, a rămas cerul curat Şi văzduhurile fluide ca nişte ape. Era multă lumină■ Un băiat Intr-o curte îşi ridica smeul. Şi-n clipa aceea, foarte aproape De-asupra inimilor şi-a frunţilor noastre, Buruitor, după fulgerările-albasire, A izbucnit curcubeul! CORNELIA SÂLĂJAN Se auzeau funurile. Sala mică, atîi de bine cunoscută! Sala picturii contemporane... Era plină de lume ... Aceeaşi linişte de totdeauna ... Aranjamentul obişnuit mi s-a părut însă schimbat. Lucrări necunoscute, mari, mai mici, se înşiruiau în jurul pereţilor căptuşiţi cu pînză gri... Niciun cunoscut... Faţă în faţă cu intrarea, un portret mare de bărbat. Mă apropiai. Autoportretul pictorului... Ii studiai cu atenţie. Tonul închis al coloritului mă impresiona din primul moment. Nicio sclipire de lumină, nicio pată mai vie. Doar ochii, doi ochi mari, gînditori, contrastau cu întreaga atmosferă sumbră a pînzei. Ce ochi ciudaţii... Nu-mi puteam deslipi privirea de pe ei... Nişte ochi biînzi; fără îndoială, ochii unui om bun, dar cîtă tristeţe în ei... După un timp însă mi se păru că citesc în ei o sclipire tăioasă, scrutătoare... Ciudaţi ochi, ciudat om! Să fi tot avut patruzeci şi cinci de ani... Fruntea lată, netedă, sprîncenele puternice, umerii obrajilor ieşiţi, buzele strînse, subţiri. O paloare neobişnuită îi acoperea faţa, ca un văi subţire. Paleta o ţinea obosit în mină ... Pe un stativ sărăcăcios, în faţa lui, o pînză albă... Un geam scund, cu zăbrele, strecura un mănunchi de raze pe faţa pictorului. Dincolo de fereastă, cerut era mohorît, doar la orizont un licăr, ca o arătare trecătoare. îţi făcea impresia că pata de lumină se iroseşte şi că în scurt timp, cerul va deveni mai întunecat, mai plumburiu, fără speranţă . Zăbovii îndelung, în faţa autoportretului. Nu mă puteam desprinde de privirea aceea cînd blinda, cind tăioasă, răscolitoare ... — Ce ochi plini de revoltă — şopti cineva din spate. — Şi biînzi... adăogă un altul. Nu, nu m-am înşelat... Aflai din şoaptele oamenilor că pictorul a trăit in Baia-Mare, Unul din ultimii reprezentanţi mai de seamă ai şcolii de acolo ... Cu mai mult interes, curios, trecui prin faţa celorlalte tablouri. Peisaje Mai multe pei­ saje. Un colţ din străvechiul oraş natal, cu turnul masiv de piatră stră- pungînd cerul limpede. Un pîrîu străveziu, verde, cu pietrele rotunde, şlefuite de valuri, apoi ruinele unui vechi şteamp, cu un miner bătrîn, şeztnd pe o grindă putredă.