Epilog La Lumea Veche
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș EPILOG LA LUMEA VECHE Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă Vol. I. (partea a treia) Mentalități, forme literare și univers spiritual Teologie pentru azi Bucureşti 2011 Vol. I (partea a treia) POEZIA 2 POEZIA MODERNISTĂ (PRIMUL MODERNISM) Ideea de literatură în sens occidental avea să străbată greu. Trebuia s-o pregătească alunecarea înceată a moravurilor, și pentru asta nu era de ajuns ca puțini să meargă în Apus, ci ca acest Apus să descindă aici. [...] Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență 1. Literatura și chiar istoria literaturii nu pot fi imaginate în afara religiei [...] și chiar a spiritului religios, a misterului, a misticii, a revelației și a altor noțiuni care [...] sunt comune celor două domenii2. 1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993, p. 61 și 683. Sublinierile ne aparțin. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu. 2 Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221. Sublinierile ne aparțin. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Anghelescu. 3 Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii ... dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze /.../ ...dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze… Macedonski, Noaptea de mai Concepţia lui Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume este pașoptistă și o descoperim concentrată în versuri cu o puternică sonoritate heliadescă3: „Poeţi”, în valea cea de plângeri Lor li se zice, însă, „îngeri” E-n ceruri al lor nume! (Poeții)4 Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie pur romantică. Medieval și scriptural, corpul uman este închisoare pentru suflet, iar pământul este valea de vecinică plânsoare (La suflet) sau a plângerilor vale (Excelsior). Sufletul este o poemă cu un cer nemărginit (Noaptea de ianuarie). În această vale a plângerii, poeții sunt harpe tainice atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei (Noaptea de ianuarie). În epoca pașoptistă, Gheorghe Asachi5 afirmase originea poeziei în psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta. 3 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu. 4 Cf. Alexandru Macedonski, Opere, vol. I-III, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966-1967. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski. 4 La fel și Grigore Alexandrescu6 – criticându-l pe Voltaire7 –, susținea că rolul poeţilor este de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti (lampadofori). Versurile lui Macedonski regăsesc adesea tonalităţi heliadeşti indubitabile. E notoriu faptul că „Macedonski se revendica ritos din modelul spiritual al autorului Biblicelor”8 („Macedonski, acest Heliade al simbolismului românesc”9). Scriind La moartea lui Cârlova, Heliade avea o poziţie identică, în privinţa destinaţiei poeţilor: Tu ai urât o ţară unde puţini ascultă / Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoţeşti; / Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă / Sorbit în armonia a cetelor cereşti, / Unde ostaş d-aicea acolo-ai şi grăbit. // Subt tânăra ta mână, degetele- arzătoare, / Acum se-nfiorează liră de serafimi; / Asculţi tu alte imnuri, începi altă cântare / Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, / Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit. // Acolo ţi-era locul al tău de moştenire: / Poetul aici este străin şi călător…. Asemenea, în poezia Destănuirea, acelaşi Heliade pretinde: Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, / Spune ce e poetul în ăst loc osândit..., întrebându-se despre focul poetic: Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire? Şi pentru Bolintineanu, poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad). Iar la Eminescu am aflat aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă (În Noaptea de iunie scrie: Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; / Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii..., dar nimic despre Mihai Eminescu). Plângând pe ruinele simțirei acestei lumi, poetul este, pentru Macedonski, cel care mai are sensibilitate pentru sublim și decantează urâtul, strecurând aurul poeziei prin sita durerii: Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns și suferit. /.../ Este o poemă-ntreagă să poți zice: „Am iubit” (Noaptea de ianuarie). 5 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi. 6 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu. 7 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire. 8 Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, 1982, p. 190. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elvira_Sorohan. 9 Idem, p. 27. 5 Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern – așa cum a apărut el în oglinda critic- didactică a ultimelor decenii –, vizionar atât în sens tradiţional (după modelul lui Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse. Era el însuși conștient și chiar satisfăcut ca s-apar posterităței [ca un Nero]...și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar (Noaptea de martie). Ca un Nero poate și pentru că secolul său a întrecut în decădere morală ale Romei vechi epoci (Noaptea de februarie). S-a observat însă o oarecare discrepanță între pretențiile poetului și experiența sa poetică concretă: „Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie [...]. Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Și cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiței, sub înalta protecție a marei mișcări pe care a făcut-o Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Cezar Bolliac. Atașamentul față de trecut dezvăluie, dincolo de unele rațiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski. Autorul Ocnelor și teoreticianul poeziei sociale este un romantic, un temperament retoric, înclinat să vadă în poezie doar mijlocul de a se destăinui, de a lua o atitudine, de a îndrepta”10. Vom avea prilejul să sesizăm caracterul retoric-moral al versurilor sale, care descinde dintr-o îndelungă experiență oratorică, pe aceste meleaguri. Manolescu urmează, în aceste precizări, calea stabilită de studiile lui Adrian Marino11, dedicate vieții12 și operei13 lui Macedonski, a cărui concluzie este că „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă. [...] Oricât de novator și de modernist ar părea și ar fi uneori Macedonski, el nu se va îndepărta și nu va repudia niciodată această orientare, care-l definește. 10 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediție îngrijită de Mircea Mihăieș, Ed. Polirom, 2003, p. 11. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu. 11 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino. 12 Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1966. 13 Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967. 6 Cât de puțin cosmopolit și decadent este poetul în esență, reducând la proporții reale anumite aspecte efemere, experimentale, sau de pură suprafață (subl. n.), ne dăm repede seama când constatăm că apartenența sa la tradiția pașoptistă este revendicată de poet, în mod deschis și cu pasiune, în toate fazele activității sale. [...] Macedonski se proclamă, de la primii pași în literatură și până la moarte, continuatorul mișcării literare și culturale pașoptiste, un discipol convins și entuziast al lui Heliade- Rădulescu. Solidaritatea sa cu scriitorii pașoptiști este continuă și totală”14. Sentimentele și ideologia sa nu se vor modifica pe parcurs: „la bătrânețe se constată la Macedonski o adevărată recrudescență pașoptistă”15. Macedonski este un mare admirator în primul rând al lui Heliade, cât și al lui Bolintineanu, sub auspiciile căruia se inițiază ca poet, dar și al lui Bolliac16, Alexandrescu și al toturor poeților, mari și mici, aparținând perioadei pașoptiste, „atitudine identică, în fond, cu a lui Eminescu din Epigonii”17. Înființând Literatorul (1880)18, Macedonski se declară continuatorul „mișcării heliadiste”19. În personalitatea sa recunoaştem, fapt care va deveni comun de aici înainte în lirica și literatura românească, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-modernist-avangardistă. Vizionarismul lui e mai degrabă un instinct, pornește de la fundamente vechi, dacă pot să mă exprim astfel. Poetul care declanșează lirica modernistă este continuatorul, într-o epocă nouă, al unei triade de poeți pașoptiști, pe care nu i-am aflat încă grupați și interpretați astfel, deși cred că ar trebui: Asachi, Bolliac și Heliade. Cei trei au multe în comun, dintre care esențial este profetismul poetic, pe temeiuri biblice. În capitolele anterioare ale cărții am avut prilejuri să sesizăm aceste aspecte. Tot din poemul de la care am inițiat dezbaterea noastră, aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu, de altfel) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi 14 Idem, p. 5-6. 15 Idem, p. 39. 16 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac. 17 Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 43. 18 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatorul. 19 Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 8. 7 transmisă numai de tradiţia europeană răsăriteană, bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi: Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s- apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).