În România Secolului Xx
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
George Beza ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX Istoric, fapte, însemnări, documente George Beza Armânii ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX Istoric, fapte, însemnări, documente In , George Beza memoriam Această carte conține notele, memoriile și documentele lui George Beza din colecția de „caiete-note despre aromâni” rămase în manuscris din 1995. A apărut la 20 de ani după trecerea sa în neființă, sub îngrijirea fiului său, Paul Michael Beza, care a tradus documentele scrise în limba franceză, a scris prologul, epilogul, anexele 18 și 19 și a adăugat fotografiile din arhiva familiei. Titlul cărții ca și marea majoritate a notelor din subsol, cu excepția celor câteva marcate cu NA, aparțin deasemeni lui Paul Beza. Ea a fost tipărită într-un tiraj inițial de 100 de exemplare, numerotate de la 1 la 100, pentru iubitorii istoriei neamului armânesc. Fiecare exemplar din tirajul inițial poartă semnătura lui Paul Beza. Coperta și conceptul grafic: Maria Beza În loc de moto: Beza inimâ di her (versiunea culeasă de la Grămoșteni, cu mulțumiri lui Iancu Perifan și Santa al Todi) Njercurea mirindi oarâ, Miercurea pe înserat Nâ vini hâbari'n hoarâ, Ne‐a sosit o veste‐n sat, Hâbari s'ti ciuduseshtsâ O veste să te minunezi Tsi s'featsi tu Bucureshti. Ce s‐a întâmplat la Bucureşti. Di unu Armânu sh-di unu aslanu, De‐un Armân, de-un pui de leu, Di unu student Maciduneanu, De‐un student Macedonean, Beza inimâ di her, Beza, inimă de fier, Trapsi-ndreptu la Minister. S‐a dus drept la Minister. Ministerlu Angelescu, Ministrule Angelescu, Angelescu shi Anghelof, Angelescu şi Anghelov, Tsi lo mintea alu Pencof! Ce‐ai luat mintea lui Pencov! „Ministru, s-fats ândriptati!” „Ministrule să faci dreptate!” Cu-unâ armâ trâdze shapti! Scoase arma, trase şapte! -Dà-lji-u Beza, dà-jli-u frati, -Dă i-o Beza, dă‐i o Frate, Tradzi-ndreptu tu hicati! Trage drept înspre ficate! -Ma li-u dedu cu tutâ puteari, -Dar i‐am dat cu (multă) putere, Ama tihea u-avu mari! Însă a avut norocul mare! -O, lài Beza, o lài frate, -Dragă, Beza, dragă frate, Ma lji-u trâdzeai tru hecati! Mai bine trăgeai în ficate! Versuri de Aristide (Tida) Cutina, vestit bard fârșerot, născut la Pleasa În loc de moto: Beza inimâ di heru (Versiunea culeasă de la Fârșeroți, cu mulțumiri lui Neli Bracea) Gioi ti prândzu la ora dau, Joi la prânz la ora două, Fârșiroți ‘nvițaț nă nau Fârșeroții au aflat o veste (noutate) Nă nau s'ti ciuduseshtsâ Veste să te minunezi Tsi s'featsi tu Bucureshti. Ce s-a întâmplat la București. Un lăi gioni, unu aslanu, Un tânăr drag, un (pui de) leu, Unu student Maciduneanu, Un student Macedonean, Beza inimâ di heru, Beza, inimă de fier, Trapsi-ndreptu la ministeru. S-a dus drept la minister „Ministre, s-fats driptati!” „Ministrule, să faci dreptate!” Scoase tufechea sh trâdzi shapti! Scoase pistolul și trase șapte! -O, lài Beza, o lài frate, -Dragă, Beza, dragă frate, Ma nu’lji trâdzeai tu hicati! Mai bine trăgeai în ficate! -Ma li-u trasu cu tutâ puteari, -Dar i‐am dat cu (multă) putere, Ma căsmetea u-avu mari! Însă a avut norocul mare! Voi lăi frats, voi Fârșiroți, Voi dragi frați, voi Fârșeroți, S’vindemu cali, s’vindemu caroți Să vindem caii, să vindem căruțele S’fitsemu mili sh’ milioani, Să facem mii și milioane, Scutemu Beza ditu hâpsari! Să-l scoatem pe Beza din închisoare! Versuri de Aristide (Tida) Cutina, vestit bard fârșerot, născut la Pleasa PROLOG George Beza (1907-1995)1, tatăl meu, a fost un om de o vastă cultură, jurnalist, polemist, scriitor atât în limba română, cât și în franceză, om politic cu o viziune clară. Un om aparținând în întregime secolului XX, a copilărit în Dobrogea în anii primului război mondial, a cunoscut refugiul când provincia a fost ocupată în 1918 și bucuria reîntoarcerii „acasă” în același an. Adolescența sa a fost marcată de crearea României Mari și de mișcarea de colonizare a Dobrogei de Sud, a Cadrilaterului, ce fusese cedată României prin Pacea de la București din 1913, cu conaționali de ai săi, armâni, aduși din țări balcanice. A cunoscut și participat cât se poate de activ în frământările din perioada interbelică, a simțit umilința pierderii integrității statului român la doar 23 de ani de la „Marea Unire”, s-a exilat și s-a alăturat forțelor britanice în cel de al doilea război mondial, dar întors în țară „învingător”, a fost răsplătit cu noi umilințe, trecerea „pe linia moartă”, închisoarea, represiunea și, din nou, exilul. A apucat să vadă destrămarea eșafodajului postbelic și prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, însă de fapt perioada sa de „glorie” s-a sfârșit în 1945, când avea doar 38 de ani. După moartea părinților mei, mi-au parvenit manuscrisele tatălui meu, printre care însemnări și documente ale sale adunate sub titlul „Aromânii”, în câteva „caiete”, scrise în ultimii ani ai vieţii sale. Lucrarea sa a rămas de fapt neterminată, mărturie fiind faptul că numerotase caietele, mergând de la 1 până la 6, deşi numai patru dintre ele au ajuns la mine şi acestea cu unele pagini lipsă. Am pus aceste documente la dispoziția unor tineri cercetători ai istoriei armânilor. Unul dintre aceștia, dr. Alexandru Gica, conferențiar la Facultatea de Matematică a Universității din București și personalitate din noua generație de intelectuali armâni, m-a convins că ar fi bine ca acestea să fie publicate astfel încât să ajungă la un public mai larg. Mi-am dat seama că era necesară o prelucrare mai amplă, printre altele deoarece evenimentele descrise, trăite de tatăl meu și de generația lui și chiar și de generația mea, sunt quasi-necunoscute de cele ulterioare. Căutând un subtitlu, chiar dacă acesta nu va apare nicăieri, mă oprisem la „Tragedia unor idealuri şi a unor generaţii legate de acestea”. O să explic mai târziu de ce. Familia mea pe linie paternă provine din satul Avdela, aflat în inima munţilor Pindului, patria dintotdeauna a neamului armânilor, o naţiune ce vorbeşte o limbă romanică apropiată de limba română, unii susţin chiar un dialect al acesteia. Departe de mine gândul de a intra într-o discuţie dacă armâna (rrãmãna pentru fărșeroți) este o limbă de sine stătătoare sau un dialect, al limbii române cum zic majoritatea filologilor români, sau al limbii greceşti cum susţin majoritatea filologilor din Grecia. Nici dacă armânii (aromânii, macedo-românii, vlahii, cuţovlahii, ţinţarii, makedon-armânjii, olahii, ulahii, numărul mare de denumiri ale aceluiași neam ne dă o idee destul de bună despre varietatea de teorii care se bat cap în cap despre originea şi limba acestui neam) sunt români din sudul Dunării, greci „vlahofoni” sau un neam aparte. Știu doar că de câte ori fac cunoștință cu un armân sunt întrebat dacă „zburăsc2 armâneaşti”, nu vlăhicește, nu țințarește, nu macedo-românește, nu aromânește și în nici un caz dacă „zburăsc dialect”. Din păcate, răspunsul meu este că „aduchescu, ama nu zburăsc, 1 A se vedea notița biografică, Anexa 19. 2 vorbesc Armânii în România Secolului XX limba strâpâpânjlor a mei” (înțeleg, dar nu vorbesc, limba strămoșilor mei).3 În 1985 a fost numit ambasador al Iugoslaviei la Londra un domn Mitko Čalovski. La prima noastră întrevedere amândoi am fost izbiți de asemănarea noastră fizică: el arăta ca o versiune puțin mai în vârstă a mea. După nume era clar că era din Macedonia iar el m-a întrebat imediat de originea numelui meu. I-am răspuns, „ja sam cincar”-eu sunt țințar, la care m-am trezit cu „mini nu escu armân, escu makedon, ama zburăsc armâneashti.” Din nou, un exonim când vorbeam în sârbește (sau în engleză – sârbo-croata mea e foarte limitată) dar Čalovski utiliza numele corect al neamului nostru atunci când vorbea în limba acestuia. Și nu este ceva de dată recentă. Cel mai bun exemplu este Ioan Nenițescu, care a fost poate unul din cei mai înflăcărați patrioți români4, care în cartea sa5 scrisă după o călătoria în Balcani în 1892, utilizează fără echivoc numele de armâni și nu vreunul din exonimele în circulație la vremea respectivă. Fapt este că nu există suficiente date istorice scrise şi, ca de altfel ca la mai toate seminţiile, există legende fondatoare care pot varia în timp în funcţie de contextul istoric, povestitori şi audienţele lor. Teoria etnogenezei poporului român, prin latinizarea dacilor între anul 106 dHr şi până la retragerea aureliană la sud de Dunăre (271-275) nu explică deloc cum se face că la sute de kilometri la sud de Dunăre, sub stăpânire romană cu 274 de ani înainte de cucerirea Daciei6, a apărut o limbă asemănătoare dacă nu identică. Teoria că nişte greci şi-au pierdut limba sub stăpânirea romană şi nu şi-au mai recăpătat- o de-a lungul celor peste o mie de ani cât au stat sub imperiul bizantin şi apoi sub otomani, organizaţi în „Milletul7 rum”, creştin ortodox, de limbă şi cultură elenică, pare şi mai neverosimilă. De fapt, toate acestea nu au vreo importanţă deosebită, decât că au generat şi generează în continuare mai mult foc decât lumină. Să ne rezumăm deci în a afirma că există în Balcani o seminţie, care îşi zic „armâni”8, care au trăit acolo din timpuri imemoriale, care se ocupau cu păstoritul, cu cărăuşia, comerțul şi meseriile și că patria lor ancestrală este astăzi împărţită între patru ţări: Grecia,9 FRI Macedonia, Albania şi Bulgaria. Aveau o organizare proprie, cu un grad de autonomie ridicat, iar atât împăraţii bizantini cât şi cei otomani le acordaseră privilegii deosebite. 3 A se vedea explicația acestei stări de fapt în cartea mea „Destinația Avdela, sau înapoi spre viitor” apărută în 2013 în aceeași editură.