REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE
1 IANUARIE 1934
M. S. REGELE ÎNCHINARE 3 GALA GALACTION ... O lecţie asupra lui J. S. Mill . 5 T. ARGHEZI Rugăciune 19 N. M. CONDIESCU . . . însemnări pe o criptă regală . . 30
^.^.T ~-.-TT,T T ,^ „^,.„ IT Amintiri, cu o introducere critică
COLONEL LĂCUSTEANU DE J C FILITTI . -45 J. ORTEGA Y GASSET . Din „Răsvrătirea masselor" . 74 G. BOGDAN-DUICĂ . . Şcoalele din Blaj 91 V. VÂLCOVICI Inginerii noştri şi opera lor . . 102 •7 Dirr KAMTI Guvernele maghiare şi mişcările ^s=^>s Z. PACLIŞANU culturale ale Românilor ardeleni 114 > R. PATRULIUS Tardieu şi democraţir. 133 I. BUDU Visarion Roman 159
0 SERBAN CIOCULESCU . «??* l6o
CRONICI
ROMAN NATURALIST? de P. Zarlfopol; IVAN BUNIN de F. Dlma; GIOVANNI PAPLNI de A. Marcu; PE MARGINEA OPEREI POSTUME A LUI GALSWORTHY de A. Bădescu; CRONICI IEŞENE de G. M. Zamfirescu; TEATRU de T Theodorescu-Branişte; CONCERTE de R. Gcorgescu REVISTA REVISTELOR
NUMĂRUL - 240 PAGINI - 25 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ
Comitetul de direcţie: I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, O. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu.
Redactor şef: Paul Zarifopol Secretar de redacţie şi administrator: Radu Cioculeseu
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA « BUCUREŞTI, I 39, B-dul Lascăr Catargi Telefon 241/97
300 LEI ABONAMENTUL ANUAL LEI 300
25 LEI EXEMPLARUL 25 LEI
EDITATĂ DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CARQL AL II-lea" REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
ANUL I, No. 1, IANUARIE 1934
BUCUREŞTI
IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAROL" ÎNCHINARE
începe astăzi viaţa unei noui reviste. Mulţi sigur că vor zice : «Ei ce, n'au mai apărut în ţara noastră multe reviste şi ce însemnătate sau influenţă - în afară de prea puţine, să tot numeri câteva-au avut ele în desvoltarea culturei româneşti*. Desigur, după atâtea dibuiri, această sfială este oareşicum îndrep tăţită. Acei care sunt în fruntea publicaţiei de faţă vor să arate lamei intelectuale dela noi că Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale şi, în speţă, «Fundaţia pentru Literatură si Artă Regele Carol II», nu sunt numai vorbe aşternute pe hârtie şi votate de Parlamentul Ţării - şi o roagă să urmărească cu atenţie şi bunăvoinţă publicaţia ce porneşte astăzi. Porneşte, este drept, pe o cale lungă şi anevoioasă, o cale spinoasă de luptă pentru un ideal şi o fermă credinţă în forţa de producţie a cul turei româneşti. Mi-a fost hărăzit Mie, ca Rege al acestei Românii întregite şi ca un convins al vitalităţii intelectuale a neamului Meu, să pot după ani de trudă, să aduc la îndeplinire, prin instituţia nou creată, acest ideal al Meu, ideal lăsat Mie ca o sfântă moştenire, de Iubitul Meu Tată, Re gele întregitor de Neam, care vedea într'o astfel de publicaţie mărturia intelectualităţii poporului nostru şi a afirmărei entităţii culturale ro mâneşti în faţa lumei civilizate. Vremurile ce le-a trăit Regele Ferdinand au fost acelea ale lup telor crâncene, prin care s'au tras pentru vecie, cu o dâră de sânge ro mânesc, hotarele neştirbite ale unităţii naţionale. Dar acest Suveran, care în istoria neamului va rămâne un condu cător legendar de oşti biruitoare - şi e bine să Tămâie astfel în imagi naţia neamului - a fost prea puţin cunoscut sub forma Lui de om de adâncă cultură, om de carte, om de o superioară formaţie intelectuală clasică. De câte ori, Nouă copiilor, nu ne povestea, cu lacrimi în ochi, amintirile duioase ale vremilor petrecute, ca student. Ne vorbea cu atâta drag de colegii Lui, de profesorii încărunţiţi şi de temeinicile învă ţăminte ce le culesese la Tvtbingen şi la Leipzig. Nu voi uita niciodată reînălţarea sufletească cu care s'a întors dela serbarea nu ştiu cărui centenar al marei Universităţi saxone, unde avusese prilejul de a-Şi revedea colegii şi mulţi dintre profesori. Atât era de mare setea de cultură a acestui suflet ales, încât trimis la Tu- bingen, să înveţe dreptul, a urmat în acelaşi timp, cursurile de limba ebraică dela facultatea de teologie. Spirit larg, spirit uman, sentimental în tot ce acesta noţiune con ţine mai nobil, dacă nu ar fi fost Rege şi silit să se îndeletnicească cu munca positivă şi atât de prozaică a politicei, ar fi fost unul din cei mai duioşi cântăreţi ai naturei. In lupta care a dus-o pentru înălţarea Ţărei Sale, sunt poate singurul care am cunoscut mai de aproape, câte visuri frumoase, câte proecte înălţătoare de desvoltare culturală le plămădea în Inima Sa. Era, înainte de toate, un iubitor al naturei şi avea credinţa că România este şi trebue cunoscută, ca una din cele mai frumoase opere ce plămădise Dumnezeu pe pământ. Drumurile ce le făcea prin ţară erau pentru El o supremă recreaţie, mai ales când putea găsi în fundul unei văi pierdute de lume, un pridvor de casă ţărănească frumos împodobită, sau pe vârful unui deal o plantă nouă, prin care să aducă o contribuţie la flora ţării. Pasiunea ce o avea pentru vânătoare şi mai ales pentru aceea de cerbi, era tot o manifestare a acestei iubiri pentru natură. Faptul de a putea privi acolo în munţii Lăpuşnei, răsăritul soarelui şi toată tre zirea matinală a firei era pentru acest ostaş legendar o beţie supremă. Ostaş legendar, da, dar - pentru Noi cei ce L-am cunoscut de aproape - nu atât prin victoria finală a poporului român, cât prin credinţa şi forţa morală ce o punea în disciplina soldatului. Pentru El în oştire nu vedea numai un «val» de apărare împotriva cuceritorului, dar mai ales o forţă sufletească ce în orice clipă trebuia să stea pildă pentru toţi. In viaţa Sa de soldat, pe lângă acelea ale meseriei, de care era adânc pătruns, se deştepta şi acea dragoste pentru pământul românesc şi pentru viaţa aproape de natură. Spre a cunoaşte un nou colţ de ţară, nicio oboseală nu-I era prea mare Adânc Mi-a rămas întipărită în minte privirea Lui plină de bucurie, când pentru prima oară a văzut acele ochiuri de munţi de pe Rete zatul şi indignarea Sa că aceste pajişti nu erau îndestul de cunoscute de locuitorii ţârei noastre. învăţase solid ceeace trebuia să-Şi apropie pentru îndeplinirea mi- siunei ce soarta I-o hărăzise şi mare era necazul Lui că nu avusese timpul să cerceteze multe altele care I-au plăcut atât. Avea credinţa, aşa de rară astăzi în aceste zile de spoială culturală, că numai o învăţătură solidă şi conştiincioasă poate să stea la temelia unui adevărat progres cultural. Nu atât cantitatea cât calitatea unei munci, Ii impunea. Iată dece, Regelui Ferdinand îi surâdea într'atâta o publicaţie ca aceasta, pe care Fundaţia Mea, o înfăţişează la începutul acestui Nou An, publicului românesc. Adevăratul ctitor al acestei publicaţiuni nu suntem cei de astăzi, ci Acela care a visat şi a dorit cu atâta drag Revista Fundaţiilor Regale. Deci Ţie prea iubit şi prea slăvit Tată, Eu şi cei ce muncim la această tipăritură, Ţi-o închinăm cu nespusă evlavie şi neştearsă dragoste.
/1S3 O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN
STUART MILL
i
IN PRIMA ZI DE FACULTATE
Prin fereastra deschisă, răzbate în odaia lui Doru Filipache odată cu paliditatea dulce a unei după amiezi de Noembrie şi clocotirea surdă şi depărtată a marei artere bucureştene Gara de Nord - Mi nisterul de Finanţe. Casa cu fereastra deschisă este o arhaică ză mislire, ridicată în vremuri, pare-se în ograda Bisericii Sfinţii Voevozi, şi, după glasul gângav al legendei, chiar casa vestitului haiduc Tunsul, paracliserul acestui sfânt locaş. Uimitoarele schimbări şi răsturnări, desţeleniri şi vârtejuri inova toare care au trecut peste ţara românească şi peste capitala ei, în ju mătatea a doua a secolului al nouăsprezecelea - dacă ar fi să le pri vim comparativ şi din nu ştiu ce înălţime a unui Olimp extimporal, ar constitui cu siguranţă un record al vijeliei şi al evoluţiei. Biserica Sfinţii Voevozi s'a prefăcut cu totul din ce era acum cincizeci de ani. Intre ea şi bojdeuca lui Tunsu au căzut la pământ merii, prunii şi vişinii haiducului şi s'au ridicat o şcoală primară şi locuinţa direc torială. Dar a fost şi o epocă de tranziţie. înainte de ivirea şcolii un pietrar italian a cioplit, pe subt pomi, statui şi monumente funerare. Doru Filipache îşi aduce aminte, dar cam învăluit, că la sosirea lui în aceste case ale mătuşă-si, era, cu adevărat, în spatele lor, atelierul unui cioplitor italian. De atunci, din vechile clădiri dimprejurul bi sericii, n'a mai rămas decât aceasta. Dar cine ar putea să spună cine au fost şi cum au urmat, unul după altul, stăpânii proprietăţii, dela Tunsul, paracliserul-haiduc, şi până la Dimitrie Calfaiani, răposatul arvanit, soţul mătuşii lui Doru Filipache?.. Fără îndoială că actuala înfăţişare a casei nu e chiar din zilele şi din mâna lui Tunsu. Un urmaş al acestuia sau mai mulţi au pus, peste căpriorii foarte înalţi, acest înveliş ţuguiat, de tablă boită cu roşu, şi tot ei au închis faţada bojdeucii cu acest geamlâc, băgând înăuntru prispa primordială. Dar în această după amiază aurie şi încropită, Doru Filipache nu se mai gândeşte la cronica bătrânei locuinţe, ci la rezistenţa artistică şi la problematica morală a unei poeme, cu respiraţie antică, pe care a scris-o acum doi ani şi a regăsit-o, acum, printre hârtii... Privind afară, peste coama arhitectonică din faţă, bucurându-se de această oră de toamnă caldă şi de recolta primelor brânduşi ale vecerniei, Doru Filipache se întreabă - ca înaintea unui lucru scris de altul - ce încăperi sufleteşti, ce experienţă, ce viziune despre lume eşti în drept să atribui celui ce a scris acest poem?.. Din nenorocire, acest delict literar a văzut lumina zilei, dar destul de deranjat - de o mână probabil geloasă — şi destul de copleşit de erori tipografice, ca să mai ridice ceva din remuşcările autorului. Faptul grav este că poemul s'a născut, autorul 1-a şlefuit şi-1 şlefueşte încă şi sentimentul paterni tăţii persistă solidar şi optimist. Doru Filipache nu-şi tăgădueşte producţia, deşi n'ar mai avea obrazul s'o tipărească a doua oară... Peste câteva ore, Doru Filipache, bacalaureat proaspăt - după legea lui Spiru Haret, din anul curent 1898 - şi student înscris, de câteva zile, la Facultatea de Litere şi Filozofie, va asculta pe marele dascăl Titu Maiorescu, la lecţia inaugurală. Curioasă potriveală! Trebuia să dea peste acest poem desmăţat şi anarhic, chiar acum, când se duce să audieze pe pedagogul literilor române şi pe maestrul cuvântului superior disciplinat. Este întâia oară când va auzi pe acest profesor celebru şi e ne răbdător să se vază în sala-amfiteatru, cunoscută atâtor generaţii de studenţi. Nerăbdarea lui Teodor Filipache se împleteşte şi cu oare care curiozitate spioană, pornită din anii şi din discuţiile pătimaşe ale unei prime adolescente închinate credinţelor socialiste. Prin clasa a patra şi a cincea de liceu, Filipache şi câţiva prieteni erau socialişti şi admiratorii lui Dobrogeanu-Gherea. Pe vremea aceea, pontiful so cialismului român ducea cu estetul Titu Maiorescu o polemică li terară, calmă, bine crescută, obiectivă şi cu totul deasupra nivelului intelectual al cititorilor români, fie maioresciani, fie socialişti. Elevii din clasa a patra şi a cincea erau partizanii criticului Gherea. Elevii din clasa a şasea şi a şaptea erau admiratorii Logicei lui Maio rescu şi adversarii teoriilor socialiste. Cât înţelegeau şi unii şi alţii din problemele desbătute de cei doi polemişti era lucru secundar. Băeţiî din liceu alcătuiau două tabere. Discuţiile inteligente erau foarte rare, dar exploziile duşmănoase, insultele reciproce şi gâlceava dintre ei erau aproape zilnice. Câţiva, puţini, poate că citiseră în întregime ce spunea Maiorescu, ce răspundea Dobrogeanu-Gherea. Ceilalţi însă făceau mahala în jurul celor dintâi,, ştiau discuţia din spusele acestora, înţelegeau pe dos, exagerau şi trivializau. Filipache făcea parte din cohorta socialistă. Citise, cu toată încor- darea minţii, articolele lui Dobrogeanu-Gherea şi era convins că drep tatea era de partea criticului socialist. Dar nu avusese sub mână şi răspunsurile lui Titu Maiorescu. •. şi astfel câştigul de cauză dat celui dintâi era fără cercetarea argumentelor celui din urmă! Dar ce nevoie aveau colegii lui Filipache de atâta lectură şi atâta cântărire! Problema se deslega pe temeiul unor elemente mai bătă toare la ochi. Gherea era străin şi internaţionalist. Maiorescu era un eminent fiu al patriei şi un strălucit profesor! Doru Filipache n'a întârziat prea mult în aceste discuţii sterpe şi ignorantine. A ieşit dintre socialişti, şi a muncit să-şi completeze, prin încăpăţânată lectură, multele lacune pe care le simţea în învă ţătura lui de până aci. Totuşi nu se simţea atras nici spre ştiinţele experimentale, mei spre matematici. II pasionau istoria, filozofia şi literatura. Ca dispoziţii sufleteşti intime, Filipache era mai mult un contem plativ şi un ierarhizant. Moştenise, din dispoziţiile părinteşti şi din atmosfera familiei, credinţa în ierarhia tainică a lumii şi vedea în fruntea acestei ierarhii pe Dumnezeu-Tatăl, cel ce se destăinueşte omenirii prin literatura religioasă a lui Israel şi prin mesajul lui Iisus Chrsitos, Mântuitorul. Un an sau doi - adică tocmai în epoca neofitismului socialist - Filipache mutase în rafturile literaturii şi ale reveriei, toate aceste noţiuni religioase, fără ca să ajungă să pună în locul lor vreun sistem de cugetare filozofică definitivă. Prin clasa a şasea, îi căzuseră în mână - parcă orânduite de o intenţiune evidentă - una după alta : Biblia lui Osterwald, Cugetările lui Pascal, Genie du Christianisme, Catedrala lui Huysmans şi Sagesse a lui Paul Verlaine. Alături de aceşti luceferi ai orelor lui de lectură, Filipache a fost, în cursul superior, elevul a doi profesori, de o rară nobleţă intelec tuală. Unul, era profesorul de istorie şi celălalt profesorul de limba franceză. Primul era un abil avocat al concepţiei spiritualiste a lumei şi a istoriei. Al doilea - un conte francez, aruncat în ţara noastră de o dramă necunoscută - era un elocinte admirator al lui Fenelon şi al lui Chateaubriand. înrâurirea acestor doi profesori asupra lui Filipache a fost categorică, dar ascunsă şi cu dovezi târzii. Oricum, vulgara şi naiva filosof ie materialistă rămăsese în urmă şi-şi trăise traiul, ca voiajurile extraordinare ale lui Jules Verne şi ca romanele lui Emile Zola. Teodor Filipache nu-şi mai explica lumea lui sufletească şi pe cealaltă, lumea exteiioară, prin ipotezele şi convenţiile monismului materialist; trecuse de mult în lagărul spiritualiştilor, dar nu căuta încă nici o clarificare. Nu putea sa spună dacă admite dualismul spirit - materie sau înclină spre monismul spiritualist. Din felul cum întârzia printre visători, printre iluminaţii şi printre poeţii creştinismului, trăgea pentru sine însuşi concluzia că îl interesează mai mult aburii pe care îi degajează sufletul şi existenţa, decât ştiinţa cauzelor sau prin cipiul raţiunii suficiente. Avusese o epocă şcolară - cei şapte ani de liceu - scutită de greu tăţi şi de întâmplări turburătoare. După lovitura cea mare, moartea capului familiei, întâmplată în clasa a patra primară, familia Fili- pache, mutată la oraş, trăise mediocru, dar fără alte nenorociri. Cei doi fraţi mai mari aveau casele şi slujbele lor. După Teodor mai era o soră, elevă şi ea în Şcoala Centrală. Aici în Bucureşti, sub aco perişul arhaic al casei d-nei Calfaiani, Teodor - iubit şi îngrijit de maică-sa şi de soră-sa - petrecuse fără grijă, între cărţi numeroase şi în cămăruţă proprie, anii cei mai frumoşi şi cei mai neapreciaţi ai vieţii. In această oră de după amiază, soarele oblic de toamnă arunca pe cărţile etajerei din faţă, un paralelogram de lumină roşiatică şi umbra ultimelor frunze, rămase într'o tufă de liliac de lângă fereastră. Pe biroul lui Filipache se despleteau câteva crisanteme, puse azi di mineaţă de soră-sa Clariţa, In spatele lui Filipache era un pat de fier, acoperit cu o cuvertură roşie, lucrată la ţară, în zilele copilăriei, când d-na Filipache avea gospodărie mare şi războae în casă. Dintre cele patru ferestre ale odăii, două se deschideau spre grădiniţa cu lilieci şi spre stradela afluenţă arterii Griviţa, iar celelalte două se deschideau în veranda caselor, adică spre vechea prispă, închisă azi cu geamuri. Nişte perdele uşoare de borangic dădeau acestei cămări de student aerul de rustică simplitate şi de luminoasă sârguinţă, pe care îl con tinua şi îl mărturisea tot restul locuinţei. Afară de etajera scăldată în soare, alte câteva rafturi de cărţi creşteau între ferestre, între sobă şi uşă. Odăiţa avea plafonul scund şi convex într'un chip simţitor, dând impresia unui cearceaf albastru întins sub adevăratul plafon. Linia pereţilor nu era riguros verti cală, ceea ce amintea necontenit vechimea construcţiunii şi îndreptăţea bănuiala că subt zugrăveala pestriţă nu este numai cărămidă, ci şi ceva gard sau bulumaci. Dar această chilie locuită de şapte ani era acum pentru Filipache simpatică şi preţioasă, ca figura unui bătrân, care ar fi fost martorul copilăriei şi al peripeţiilor din anii ei, naivi. Intre aceşti pereţi, Teodor Filipache şi-a învăţat lecţiile timp de şapte ani a început să-şi simtă capul greu de gânduri şi a pornit luptele lui anevoioase şi ascunse cu demonul ispitei literare. înclinaţia aceasta s'a dat la el pe faţă din vârsta cea mai fragedă. S'a pomenit, aşa, făuritor de basme şi intim bântuit de imagini, de poveşti şi de cadenţe. Când era prea copil - în primii ani de liceu - nedându-şi seama ce însemnează acest zumzet interior ^ a mers în pas egal cu băeţii cei mai buni din clasă, a fost elev sâr- guincios şi a mulţumit pe toată lumea. Dar în cursul superior, obse- siunea şi vraja poeziei au venit peste el, ameninţătoare ca nişte pâ- rae, care se umflă primăvara şi se prefac în torente. Cu câtă greutate a izbutit să le stăvilească şi să nu le lase să treacă, dezastroase, peste ecuaţiile algebrice şi peste arida Chimie a Iui Istrate 1 Câtă rezistenţă a trebuit să scoată din fiinţa lui de adolescent, ca să. nu-şi compromită numele de bun şcolar şi să nu întristeze pe dascăli şi pe maică-sa! Ce vrea sa ştie profesorul de trigonometrie despre graţioasa fantomă pe care tu ai căutat, aseară, să o prinzi în laţul unei fraze torturate sau în ritmul unei strofe obsedante! Dar ordinea şi datoria — fericit urzite în pânza lui sufletească - l-au ţinut mereu pe linia cea bună şi l-au ajutat să ajungă cu bine în pragul Universi tăţii. O împrejurare norocoasă 1-a scutit de înfricoşatele eforturi ale bacalaureatului tradiţional şi 1-a scos baccalaureus, pe baza examenului de clasa a şaptea. S'a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, şi astăzi se duce la lecţia de deschidere a marelui profesor Titu Maiorescu. Azi, începe în viaţa lui o epocă nouă. O simte din impacienţa cu care aşteaptă apropierea serii. Atâtea gânduri, atâtea sentimente amestecate şi confuze se sbuciumă în sufletu-i, la ideea că va veni, faţă în faţă, cu acest principe intelectual, cu acest semizeu al efervescenţelor şi al contestaţiilor de odinioară. Ii va fi lui sortit să se apropie de Titu Maiorescu, dincolo de limita academică, cerută de legăturile dintre profesor şi student? Va îndrăzni el vreodată să destăinuiască acestui înalt magistrat al legilor literare şi estetice, pasiunea lui poetică şi primele lui delicte de cerneală? Poate că da, însă ar trebui să înceapă cu o desfiinţare a păcatelor din trecut şi cu o purificare totală. Ar trebui, de pildă, să arunce în foc rodul aci de faţă, al unei inspi raţii desmetice şi absurde, pe care nu şi-ar mai dori-o niciodată... Dar, iată, nu se poate hotărî... Şi apoi, bucata aceasta a fost tipărită. Pe undeva, te miri în ce ungher, ea stă ascunsă, şi distrugerea ei nu mai este cu putinţă... Mai departe, cine ştie dacă într'adevăr îi va fi îngăduit de împre jurări, să se apropie de acest mandarin al cărţii, după câte a auzit. atât de grand-seigneur şi de protocolar?... Şi admiţând, că într'o zi, va ajunge în casa lui Titu Maiorescu şi-1 va face vistiernicul tainei sale literare, unde este garanţia că va putea să primească disciplina, sfaturile şi codul estetic al maestrului?.. Aşadar este mai înţelept să nu se pripească şi să pună la loc, în fundul sertarului, acest păcat al intemperenţei lui poetice, de acum doi ani. Platon, când a cunoscut pe Socrate, a aruncat în foc tot ceeace scrisese până atunci. Domnul ştie când va ajunge Filipache să cu noască de aproape pe Titu Maiorescu! Mai sunt încă două ore până în clipa când profesorul - totdeauna ideal de exact - va intra în sala cea mare, zisă Sala nr. 4. Dar este prudent să te afli în sală cu o oră mai de vreme, dacă voeşti să găseşti loc şi să nu asuzi de căldură şi de înghesuială. Filipache strânge şi leagă iar în sfoară pachetul cu «documente», din care a scos poemul Jale greacă, închide sertarele biroului şi-şi pregăteşte creionul şi caietul de note. Apoi îşi inspectează gulerul, nodul cravatei, manşetele, lustrul ghetelor şi pune în buzunar o ba tistă curată. Nici mai demult, când era poetul proletariatului uni versal, nici azi, când şi-a complicat inspiraţia şi atitudinea poetică, nu era şi nu este de părere că favoritul muzelor trebue să fie o sperie- IO toare de ciori. Pletele sălbatice, buzunarele umflate şi plesnite, ghetele prefăcute în bărci de pe lacul Cişmigiu, aerele de profet, nimicit de durerile omenirii... i se par semnele precise ale unui personaj găunos şi sterp de talent, care se camuflează în trubadur. Filipache se uită puţin şi în oglindă. Din luminozitatea ei de argint, răsare un cap buclat de efeb. Intr'un obraz prea rotund şi prea rumăn pentru un băiat, se aprind nişte ochi negri şi mari, care destăinuesc simbolic o psihologie întreagă şi un anumit unghi de deviaţie în traectoria vieţii viitoare. Pentru un privitor adânc şi preocupat de taina ascendenţilor, fizionomia lui Doru Filipache spunea călătorii şi emigrări dela miază-zi spre miază-noapte, din Epir sau din Constantinopole spre văile Oltului şi ale Dunării. Capul lui rotund şi cârlionţat era ca dintr'o friză grecească. Şi ochii lui, la fel, spuneau uimiri şi apoteoze privite la ţărmul mărilor violete. Dar nasul nu era grecesc ; buzele erau groase, sensuale şi afară din canonul clasic. Strămoşii aromâno-greco-albanezi zăboviseră prea mult în cine ştie ce schelă a Levantului. Din acest amestec de caractere fizionomice, decurgea negreşit şi nu ştiu ce impreciziune morală în personalitatea lui Teodor Fili pache. Vechea intrepiditate aromâno-albaneză se lenevise în bără- ganele Munteniei. Ceva şovăelnic şi feminin se dădea pe faţă din lan- goarea şi din rezerva ochilor. Iar surâsul prea gras şi prea roşu al buzelor mărturisea că, în misterioasa plămădeală a lui Teodor, Dio- nysos era mai tare decât Apollo. Filipache pune o zăloagă în Aforismele lui Schopenhauer şi în chide cartea ; apoi, trece săliţa despărţitoare dincolo în odaia doamnei Filipache. Odaia aceasta are lumină mai puţină, fiindcă ferestrele ei dau în verandă. Este o încăpere monastico-orientală. Un pat imens, alcătuit din trei paturi, ia trei sferturi din duşumea. Sunt paturi tur ceşti, unul lat şi scund de tot, în mijloc, şi alte două ceva mai nalte, pe de lături, dar toate lipite între ele şi acoperite cu macaturi grele ţesute în casă. Prin colţuri, mai au loc un şifonier, un scrin, un lavabo şi soba albă ca laptele. Pe pat, lângă fereastra deschisă, stă doamna Filipache şi împle teşte la ciorap, cu ochelarii agăţaţi după ureche şi cu o broderie neagră în cosiţele cânepii. Doru se opreşte un minut în faţa acestei icoane simpliste, dar atât de vorbitoare şi de cinste pentru trecutul căminelor româneşti. Doamna Filipache ridică ochii pe deasupra ochelarilor... Nu sunt ochii lui fiu-său. Doru seamănă cu răposatul Filipache. Maică-sa are ochii căprii deschişi, are o figură prelungă şi o înfăţişare gene rală de matroană înţeleaptă şi gânditoare. Doru se apropie de d-na Filipache şi-i spune jumătate afectuos, juntfătate solemn : — Mamă, azi se deschid cursurile facultăţii! Mă duc mai din vreme, să găsesc un loc, fiindcă la Maiorescu e mare îmbulzeală... D-na Filipache îşi desprinde ochelarii şi cu faţa liberă şi lumi noasă îi urează lui Doru : — Du-te în ceasul cel bun! Maica Domnului să te călăuzească şi să-ţi ajute J Filipache iese în verandă, deschide uşa şi o închide la loc... In aceeaşi clipă, intră pe portiţă sora-sa Clara, în uniforma şcoalei şi cu ghiozdanul la subţioară... Doru tresare, alarmat, şi scoate ceasornicul din buzunar. — Cum, Clariţo?.. Aţi ieşit dela şcoală?.. Nu e nici măcar ora patru!.. Clariţa îl linişteşte : — Am plecat cu un ceas mai de vreme, fiindcă n'a venit doamna de gospodărie... Tu, unde te duci? — La Universitate, Clariţo! Azi începe Maiorescu cursul lui de Istoria filozofiei engleze contemporane... Clara - un copil deabia îmbobocit, dar cu nişte ochi deosebit de pătrunzători şi de isteţi - face o figura tristă şi jinduitoare : — Dacă nu m'a făcut şi pe mine mama mai de vreme!.. Mai am trei ani până la facultate! Cum aş vrea să merg şi eu acum, cu tine!.. Doru îi răspunde cu superioritatea impertinentă a fratelui mai mare : — Pune-ţi pofta în cui!.. Când ţi-o veni rândul!.. La reve dere!.. Dau fuga!.. Uite că vine tramvaiul!.. Insă Doru se răsgândeşte : Prea o fac de oaie!.. Să intru în sală cu un ceas mai de vreme!.. E destul cu patruzeci de minute. Pot, prin urmare, să mă duc pe jos... Filipache îşi vede itinerarul într'o clipă : Griviţa, strada Soarelui, Fântânii, Luterană, Câmpineanu până la Teatru şi apoi strada Bi serica Enei, până la Universitate. Seara pogoară grabnic. Soarele se arată jos, spre orizon, în sfâşie- tura incendiată şi colcăitoare a căii Griviţa, şi apoi se ascunde ochilor lui Doru, aruncând pe fruntea edificiilor celor mai înalte, fugare podoabe de mărgean. Străzile pe care le-a ales au nu numai lumina, dar - unele - şi liniştea amurgului. Grădinile sunt aproape desfrun zite. Stoguri de tufănică stau albe pe lângă castanii scuturaţi. Câte-o trăsură trece pe departe, iar dela Catedrala Sf. Iosif înainte, vagoanele tramvaiului cu cai reapar galbene şi greoaie, în vârtejuri periodice de răcnete, de zuruit de lanţuri şi de potcoave care scapără pe caldarâm. Doru traversează cu capul în piept şi iritat şiragurile de pierde-vară (toamnă, iarnă şi primăvară), care oscilează între Palat şi Capsa, şi trece prin strada Regală în Biserica Enei. Indispoziţia şi răzvrătirea împotriva celor ce copleşesc calea Victoriei nu sunt o rămăşiţă din zilele socialismului. Le-a avut totdeauna. Această gloată, care vrea să fie selectă, elegantă şi high-life, i se pare constant simbolul viu al neseriozităţii păturii conducătoare. Nu este nevoie să fii socialist ca să înţelegi, din trândăvia ambulantă, flecară şi aventurieră a acestor doamne şi acestor domni, ca ei nu-şi plătesc cu nici o virtute, cu nici o muncă şi cu nici o destoinicie, situaţia lor de privilegiaţi ai unui popor agricol şi analfabet. Iritarea lui Filipache se risipeşte în larga difuziune de lalele, care se lasă din văzduh - la loc deschis - în faţa intrării Universităţii. Urcă şi el treptele, cele de afară, cele dinăuntru, şi ajunge în Sala nr. 4. Ceva dacă mai zăbovea, nu mai găsea nici un loc şi, încă, dacă găseşte, este fiindcă un coleg de liceu 1-a observat din băncile în amfi teatru şi 1-a chemat lângă el. Cu sentimentul de sfială şi de stângăcie pe care îl cunosc toţi retardatarii, când e vorba să răsbească printre primii ocupanţi, Doru Filipache scoală pe cei aşezaţi în banca aproape plină şi ajunge lângă prietenul binevoitor. Este Constantin Boruzescu, un băiat inteligent şi ambiţios, fruntaşul promoţiunii lor. Se preţuesc şi-şi recunosc unul altuia puterile şi calităţile pe care le au, fiindcă ţelurile lor sunt felurite şi merg - fără să se concureze - pe drumuri pa ralele. Boruzescu cultivă ideea pură, logica şi metafizica. Doru îi strânge mâna. — Iţi mulţumesc, Costache!.. Fără tine inauguram, într'un picior ca barza, istoria filozofiei engleze contemporane... — Dorule, aici suntem într'o sală de filozofie. Cum s*ar zice : eu sunt la mine acasă şi tu eşti mosafir... Trebue să onorăm pe mo- safiri mai mult decât pe cei din casă... Doru înţelege şi curtenia expresiunii şi afirmarea discretă a ma rilor pretenţii şi a marilor speranţe cu care colegul său a călcat pragul acestei săli. — Amabilitatea ta e de mare preţ.... Dar dacă e vorba să ne uităm împrejur şi să vorbim adevărul, ia spune-mi tu care sunt uce nicii lui Platon şi care sunt mosafirii (sau dacă vrei: metechii) în acest amfiteatru?.. De pildă aceste duduite, pline de confidenţe, de râsete înfundate şi de ochi daţi peste cap, din care categorie fac parte ? — Amice Dorule, darul filozofiei este invizibil, orice ar pretinde biografii marilor filozofi... Aici este ca printre viile culese şi ca printe porumbişti: Nu se ştie de unde sare iepurele!.. — Costache, sunt convins că nu va sări niciodată din grupul prea simpatic al acestor tineri, care copleşesc pe duduita din capul băncii, sau din dovleacul cu cărare la ceafă, pe care-1 vezi nainte-ţi. — Doamne fereşte, Filipache!.. Când ceteşti pe Schopenhauer şi vezi cum apreciază el pe filozofii contemporani şi, uneori, cu câtă dreptate, trebue să spui: Doamne fereşte!.. Sala se umpluse dincolo de capacitatea ei. Băncile erau ticsite. Pe cărarea dintre bănci, studenţii stăteau ca un ciorchine. Catedra era înnecată şi uşa se deschidea cu mare greutate. In căldura, în înghesuiala, în zarva universală, apăru un servitor cu un scaun în braţe... Cineva şopti, alături de cei doi prieteni :V — Este pentru Doamna Maiorescu... Asta e semn că peste câteva minute apare şi el... Intr'adevăr, o doamnă înaltă, căruntă, dar încă mlădioasă şi ne veştejită, venea în urma celui ce ducea scaunul şi-i deschidea cale... Râsetele şi convorbirile se sfiiră o clipă - până ce Doamna Maio- rescu se aşeză, cu spatele spre bănci, cu faţa spre catedră, şi apoi se înteţiră din nou... Constantin Boruzescu întrebă pe Filipache : — L-ai mai văzut pe maestru ? — Niciodată din apropiere... Uşa se deschise cu solemnitate.,. Studenţii din jurul catedrei tresăriră, apoi sala întreagă tăcu deodată. Un cap cărunt, puţin calvit, trecu printre capetele negre, blonde, castanii, şi pe linia catedrei - singură liberă - apăru figura lui Titu Maiorescu.
II
PROFESORUL
Clipa ivirii lui şi primile cuvinte, calme şi cenuşii, cu care începe lecţia inaugurală poartă asupra lor neînlăturatul văl al îndeciziunii... Este o pătună de ape care ondulează mut şi transparent, între catedră şi amfiteatru, întârziind preciziunea impresiunilor... Dar curând silueta profesorului se înfige clară, în sala luminată cu gaz aerian şi vorba lui câştigă relief. Este un om de statură mijlocie, îmbrăcat cu severă luare aminte şi oferind, deocamdată, privirilor un piept lat, subt podoaba albă a maxilarului de jos - nici barbă plină şi stufoasă, mei cioc napo leonian. Pare bine legat, îndesat şi rezistent, ceeace măreşte surpriza să observi, că mâinile sunt mici şi degetele sunt « fuseles » ca la femei. Privirea ochilor este neagră şi fără mângâere. Ochii lui privesc adânc, străbătător, dar sunt reci, fără vino încoace şi par a fi paznicii unor porţi de fier, încărcate cu lacăte grele. Mişcările mâinilor, evo luţia bustului, tendinţa capului, de a se aşeza tot în profil, în faţa sălii pline, dovedesc laolaltă, şi o bogăţie de eleganţă nativă şi o su perioară preocupare de a o păstra şi de-a o spori. Două impresiuni elementare învăluesc pe auditorii profesorului, mai clar sau mai difuz, după perspicacitatea fiecăruia. Prima este că o putere sufletească puţin obicinuită umple, cu taina ei, acest cap cărunt şi sever şi a doua că puterea aceasta se adună în sine, se con- stitue în împărăţie aparte şi institue între sine şi tânărul auditor, for midabile şanţuri despărţitoare. Văzut drept din faţă, Titu Maiorescu derutează şi intimidează cu un nas borcănat, imperios şi crunt, un fel de promontoriu de silex, proeminent, în faţa oceanului vieţii, şi pare că inaccesibil şi inospi talier, pentru nenorocirile de pe ocean şi pentru eventualii naufragiaţi, care ar năzui să se apropie. Numai când întoarce capul şi apare audi torilor în profil, roca nasului său încearcă să-şi dea o spinare achilină imperfect realizată, dar mai liniştitoare decât faţa. Sprâncenile lui sunt stufoase, figura toată e Iată şi fălcoasă şi pie liţa obrazului - din vecinătatea părului şi a bărbii mai mult decât cărunte - pare uşor trandafirie, deşi nuanţa ei este oacheşă. Titu Maiorescu vorbeşte cu un glas aşezat şi egal, alb ca o zi de toamnă acoperită de nouri. In vorba lui se dă pe faţă, o multiplă şi greu de analizat preocupare. Vorbeşte nu ca un orator, ci ca un pro fesor de elocinţă. Şi ar părea că voeşte să ţină o lecţie model, după ce într'o lecţie anterioară a expus elevilor care, sunt principalele re- rguli ale bunei elocuţiuni. Cei mai inteligenţi dintre ascultătorii lui din seara aceea - în primul loc Filipache şi Boruzescu - sunt sur prinşi şi puşi la încercare, de acest fel de oratorie. Mai târziu vor ajunge să înţeleagă că elocuţiunea sacadată, pretenţioasă, aproape pe dantă a marelui dascăl, purcedea dintr'un exces de preocupare peda gogică. Filipache începea să-şi adune observaţiile şi să încerce, fie cât de provizoriu, o sinteză a omului de pe catedră. Dar printr'un fe nomen sufletesc elementar, profesorul de pe catedră îi aduce în minte o altă figură, văzută cu cinci ani mai înainte, pe o tribună populară... Era figura lui Dobrogeanu-Gherea. Teoreticianul socialist, pornit spre chelie, dar intrând în barba-i lungă şi roşcovană, ca într'un sac de păr de capră, se suise la tribună ca să explice şi să domolească nu ştiu ce contrazicere iscată între tovarăşi. Se vedea bine că limba ro mânească nu este limba lui maternă, dar se vedea tot atât de bine că omul, care se trudea să împace pe amici, era un spirit blajin şi iubitor de oameni, un caracter împăciuitor şi popular... Părea un ţăran rus - un iconar - rătăcit pe la noi şi ducând pe umeri veacuri de răb dare şi de îngăduinţă... Cât de latin, cât de elegant, cât de incisiv, apărea acest maestru, al verbului român, faţă în faţă cu amintirea acelui cărturar socialist încurcat în barba lui rusească şi într'o limbă românească, învăţată târziu! Şi - lucru ciudat - polemica lui Gherea, nu mai avea, în schimb, nici o şovăială, şi nici o stângăcie, nici de limbă, nici de cugetare. Filipache se mulţumi, un moment, cu această amintire şi cu contrastul care-i dădea răgaz, să reziste subt asaltul noilor impresii şi căută să urmărească firul ideilor desfăşurate de dascăl.
In filosofia contimporană sunt trei mari curente, provocate de trei popoare fruntaşe: Francezii, Germanii şi ^Englezii. Curentul francez se caracterizează prin pozitivism (Comte); cel german prin idealismul de aprioritate al lui Kant; cel englez, prin ideea de evo luţie. In anul universitar curent (1898—1899) profesorul va desfăşura, dela lecţie la lecţie, istoria filosofiei engleze contimporane. Ideea de evoluţie, stăpânitoare pe concepţia filosofică engleză, este o idee de stampilă adânc britanică, ridicată cu putere de Darwin, în teoria selecţiunei şi întinsă de Herbert Spencer, cu aplicare la toate concep ţiile omeneşti. Pentru a ne putea da seama luminos şi deplin de ceea- ce însemnează această idee a evoluţiunii şi pentru a o putea considera în toată valoarea ei filosofică, e necesar să facem o oarecare forţare, întâi, trebue să căutăm a spăla această idee de toată banalitatea subt care ne-o înfăţişează întrebuinţarea ei de toate zilele. Cu ce ocazie nu se pronunţă, în vremea de azi, vorbele: evoluţie, evoluţionism, mers evolutiv?.. Deci, trebue să cercăm a ne desbăra de indiferenţa şi de superficialitatea sufletească în care ne-am obişnuit să îmbrăcăm auzirea şi cetirea acestei idei de evoluţie. Al doilea, trebue să învingem o greutate mai serioasă decât cea dintâi. Nimic nu ni se pare azi, mai firesc decât această idee a evoluţiei, căreia îi subordonăm logica tuturor lucrurilor din lume, prin care ne-am deprins a vedea totul, prin care gândim. Şi aceasta e atât de adevărat, încât pare că nu ne putem da socoteală, nu putem înţelege cum ar fi putut fi concepute viaţa, firea şi toate rosturile lor, în afară de fundamentul şi de legea evoluţiei. Trebue să ne forţăm, prin urmare, să privim obiectele gân durilor şi studiilor noastre prin altceva decât prin prisma ideii de evoluţie. Iată câteva pilde care ne vor permite ajungerea acestui re zultat. Acum patruzeci de ani, acest soare al concepţiei evoluţioniste nu lumina pe lumea ideilor şi a cunoştiinţelor omeneşti. In toate ştiinţele domnea o absolută imobilitate. In limba latină (să zicem în latineasca ciceroniană) studiul se făcea într'un chip neînsufleţit, îngheţat. Gândul că această limbă latinească, revărsată într'un anumit fel în opera lui Cicerone, ar fi putut să fie altceva înainte de Cice rone şi ar fi putut ondula, curge, varia, ca să ajungă să fie ceeace este la Cicerone, era cu totul străin de minţile celor ce o studiau. Orice idee de filiaţie, de derivare, de transformare - lipsea. Acelaşi lucru în zoologie. Diferitele specii zoologice se studiau ca ceva nune stans, ca aşa fiind şi aşa fiind fost deapururi. Concepţia mişcării neîntrerupte nu exista; ideea transformismului ce ni se pare nouă atât de naturală nu se pomenea, fluiditatea ideii evoluţionale era îngheţată în toate siste mele de cunoştiinţi omeneşti şi pentru toate minţile omeneşti. O petri- ficaţie de totdeauna, diferenţiată în motive diferite şi de diferite na turi compunea perspectiva trecutului; un arc petrificat încremenea pe perspectiva viitorului şi nemişcarea prezentului era o linie de unire între ele amândouă. Evoluţia prezentului, pornită din trecut şi desfăşurându-se către viitor, era un gând necunoscut capetelor de acum patruzeci de ani. Azi - suntem foarte departe de ceea ce eram acum patruzeci de ani. Azi cuvântul de progres e la ordinea zilei. Azi am pus totul în mişcare. Trăim într'o societate care evoluează; trăim o viaţă care e în neîntreruptă evoluţie; evoluăm la fiecare pas şi la fiecare gând... Mai mult decât atât: începem să învestmântăm şi ce trebue şi ce nu trebue în acest evolutiv chip al nostru de a vedea... Noi să cău tăm, însă, a examina cu atenţie ceeace este şi ceeace nu este şi de a ne da bine seama de realitatea lucrurilor. Să căutăm, adică, să facem abstracţie de obicinuinţa spiritului nostru, modernă şi evoluţionistă, şi să pricepem din constatări de fapte până unde ne este permis şi cât ne este permis să întindem domeniul ideii de evoluţie. Profesorul trece apoi, în revistă poparele din inima Africei- aceleaşi azi ca şi pe vremea Faraonilor - Pieile-Roşii din America, pe Indienii dintre Himalaya şi Ceylan şi se întreabă în ce fel poate fi verificată ideea de evoluţie prin viaţa acestor popoare nemişcate şi în ce cadru evolutiv mai pot să fie ele încadrate. Era un fel original, dar (după prima impresiune a celor ce citiseră pe Gherea) restrictiv şi contestabil de a înţelege ideea de evoluţie. Ciudăţia cea mare con sista în aceea că dascălul identifica (sau aproape) evoluţia cu progresul. Evoluţia trebuia să fie numai spre leagăn şi spre auroră, nu şi spre apus şi spre mormânt. In priponirea fugoşilor cai ai evoluţiei, Maiorescu se servea de ideile sociologului englez W. Bagehot, autorul operei: Legile ştiin ţifice ale desvoltării popoarelor şi ajungea - după o abilă şi ferme cătoare ascensiune pe dealurile Aticei - la concluziunea că milita rismul viguros şi credinţa religioasă intactă sunt cele două pârghii ale evoluţiei şi înaintării societăţilor omeneşti. Era un mare meşteşug de a pune bariere, pare că de neînvins fluxului, ca şi refluxului evoluţional. Pentru acest scop, profesorul alegea, din toate domeniile, viaţa popoarelor cunoscute istoriei; forţamente pe distanţa celor patru-cinci mii de ani, străbătută până astăzi. Militarismul şi religiunea sunt cele două pârghii ale evoluţiei şi înaintării societăţilor. Câteva exemple ne vor arăta cum una fără alta au dat rezultate incomplecte şi cum împreunarea lor a produs societăţi puternice şi progresiste. Iată Evreii - un popor a cărui credinţă adâncă, nesfârşită şi neştirbită îi creiază o existenţă mira culoasă, dincolo de hotarele vremei, la care au expirat vitalitatea tuturor neamurilor din antichitate. Dar Evreii n'au avut străşnicia militară; ei n'au avut un stat; ei n'au constituit un solid organism social. Iată, acum, un exemplu de militarism strălucit care a tins să înglobeze subt o sabie o Europă întreagă: militarismul lui Napo leon. Dar această tendinţă se nărueşte tot atât de repede ca şi trăsnetul cuceritor pe care-1 rostogolise deasupra Europei. Pricina? Milita rismul lui Napoleon era ieşit din marea revoluţie franceză, deci nu avea credinţă, nu avea Dumnezeu. Romanii? - Da. Iată un popor religios şi militar. Romanii duc pretutindeni gladiul şi divinităţile Romei. Romanii ne dau cel mai strălucit exemplu de o armonioasă şi fecundă coexistenţă între cele două mari elemente ale progresului neamurilor şi societăţilor : forţa «militară şi forţa religioasă. Cromwell rezuma adâncul adevăr al acestei constatări, într'o vorbă neuitată : Să-ţi fie frică de Dumnezeu şi să-ţi fie praful de puşcă uscat pentru luptă. Astfel sunt înţelesul şi elementele ideii de evoluţie - caracte ristică filosofiei engleze contimporane - cu aplicare la istoria pro gresului şi societăţilor omeneşti.
Ultimele cuvinte ale profesorului se sting odată cu ultimele bă tăi ale orologiului care vesteşte că ora s'a încheiat. Titu Maiorescu ese din sală ; d-na Maiorescu îl urmează imediat. Tăcerea şi disciplina clasei se transformă subit într'un iarmaroc şcolar cunoscut şi aşteptat de toată lumea. Majoritatea ascultătorilor se grăbeşte să iasă afară pe coridoarele răcoroase. Câţiva studenţi, ici şi colo, mai rămân în bănci, aplecaţi pe caetul de note sau inter pelând pe vecini asupra cutărui nume rostit de dascăl, sau asupra cutărei idei mai dificile. Boruzescu şi Filipache sunt şi ei, printre retardatari. Amândoi au luat note. Boruzescu deschide vorba cel dintâi. — Mi se pare că lecţia asta, cu toate pildele şi aplicaţiile ei, a fost, pentru mulţi dintre ascultători o poartă cu adevărat nouă... Filipache răspunse, întinzându-se şi desmorţându-şi braţele i — Nu te înşeli deloc... Cu toată vizibila strădanie pedagogică a maestrului, şi persoana lui şi ideile lui nu pot coborî cu una cu două în uliţa noastră intelectuală... — Ciudată întipărire îmi lasă acest profesor... Este mai mult un artist vrăjitor, de cât un matematician al ideii... — Amice Boruzescule, da şi nu... Logica şi evidenţa nu lipsesc deloc din vraja cu care ştie să subjuge. — Nu tăgăduesc, dar este un redutabil avocat. îşi alege cu înde mânare acele domenii unde dreptatea trebue să fie neapărat de par tea lui. — Bine, bine... dar comparaţia aceea, de pildă, între Elveţia şi România e foarte sugestivă.... Şi ideea că prin vatra noastră ro mânească trece meridianul unor crâncene evoluţii viitoare mi se pare de-o înălţime profetică... Prin grupurile de studenţi care se desnodau încet-încet spre uşă, trecu în sens invers, cu mişcări falnice şi tari ca fierul plugului, poetul Silviu Bujoreanu, amicul celor doi care întârziau în bancă. Veni la ei şi le întinse un braţ solemn: — Aici aţi fost?.. Deabia acum prind de veste despre existenţa voastră!.. Boruzescu răspunse cu burlescă seriozitate: — Silviu să-ţi trăiască cobza!.. Cum era să ne vezi pe noi?.. Fericit să fie Maiorescu, dacă l-ai văzut cel puţin pe el! — Tu nu ştii cât adevăr rosteşte gura ta!,. In schimb, nici eu nu ştiu până acum dacă acest Maecena, critic şi dascăl de filosofie, vrea să dăruiască lui Eminescu un urmaş şi altarului poeziei româ neşti, încă un sacerdote... Boruzescu clipi din ochi, şiret: — Te înţeleg!.. Pe cât ştiu eu, toţi Mecenaţii de pe pământ se supun aceleaşi pravili de împresurare şi de stăruinţă, ca şi femeile... Ia vezi, Silviu, când cu cobza, când cu peria... — Eşti vulgar şi irespectuos, ca un adevărat elev al lui Scho- penhauer... Filipache se uita la ei şi râdea. Insă deodată, îşi luă seama şi-şi aduse aminte de gândurile lui de acasă... Poftim !.. Şi Silviu Bu- joreanu a venit spre Maiorescu, cu aceleaşi năzuinţi de învăluire şi de vasalitate !... Mă tem că Silviu o să-mi ia înnainte şi eu o să rămân păgubaş !...
GALA GALACTION RUGĂCIUNI
PEDEPSE DE PE PĂMÂNT
M'am uitat la tine, omule, şi nu te-am mai cunoscut. Cum ai îmbătrânit! In câteva săptămâni, obrazul tău s'a lăbărţat ca o mască de cârpa, în care ai petrecut prosteşte până la ziuă. Sufletul tău a mustit otrava încet. Te-a scuipat în ochi moartea cu mâzgă şi ţânţarul ei, muşcându-te de buze, ţi-a învineţit galbenul chip. Mustaţa şi părul ţi-s ca varul murdar, pleoapele ţi-s tăbăcite şi, arsă de sudori cenuşii, gura ţi s'a strâmbat. Veselia ta e amară, bucuria tristă. Măci nate de putregai, oasele şi-au pierdut ţurloiul, schela de sgârci se înmoaie. O duhoare râncedă este duhul tău şi colţurile ochilor muce- găesc, pe cât le ştergi cu o batistă de mătase. Tu eşti mândrul stăpân, care a strâns legile ca nişte cătuşe de pi cioarele oamenilor din horă, şi găurile flautului le-a pecetluit. Ţi-ai pus potcoavele de piatră pe grumazul meu, m'ai prigonit, m'ai bătut. Tu, stârpitură veche ? Pe tine te-a jignit cugetul meu şi te-a mâniat dragostea mea! De când ţi-ai pus dinţi şi măsele noi, rânjetul tău e mai mare decât încăperea gurii. Par'că ai îmbucat un colţ din piatra viitorului tău mormânt. Şi ţi-ai întinerit odată cu surâsul şi mustaţa. Ţi-ai împuternicit spinarea cu o maşinărie, ceafa ţi-ai încremenit-o într'un guler de os. Ţi s'au ridicat umerii către Urechi şi o cocoaşă iese din piept. Te-ai jucat cu sângele meu: mai ai în tine şi tu atâta sânge cât să-1 dai afară prin băşică. Trebue să te întâlnească scăpărarea ochiului meu şi să te ruşineze, fără să vrei, desnădăjduit că sunt martorul încetei tale prăbuşiri mute. Te încovoi şi te desfaci de măruntaie. La ce ţi-au folosit cru zimea şi puternicia? Ai voit să te opreşti şi, mustrat, să-mi ceri iertare în ceasul când săgeata sufletului meu oprită în sârmele tale a biruit. Ai voit, ai şo văit. Mi-âm întors faţa dela tine. Ai vrea să nu mori neiertat şi nu te iert. Tu mi-ai silit copiii să suspine şi să plângă, purtându-mă în lan- ţuri pentrucă am iubit pe Dumnezeu. Tu ai trimis hingherii tăi să le fure pâinea albă, merele şi smochinele. Mi-ai ciuntit pana şi ai intrat cu labele în tihna mea, chiorule cu două sticle pe nasul tău puturos, urît în holdele noastre, pripăşit cu guzganii. Ochiul meu se ţine după tine, te urmăreşte şi-ţi pune o arsură de dogoare pe pielea spinării. Ochiul meu îţi spune : te văd. E pedeapsa mea, mai crâncenă decât ura veninului tău încleit de odinioară, neiertă toare. Şi ştiu ca agonia ta va să fie lungă şi că în muncile tale din urmă te va împiedica să te linişteşti, aducerea aminte. Mai ai un timp. Picioarele tale vor fi înlocuite cu două beţe şi subsuorile tale vor trebui răzimate înainte de-a coace pe cârji, hoitul tău trebue cărat un timp într'o trăsură. Ieri te-am văzut zgârcit din mers în mijlocul unei scări de mar mură şi gemând. Şi m'ai văzut şi tu, scoborîndu-mă liniştit...
COMORILE
Stai de vorbă cu tine mai des, omule, fricosule, nebunule! Tu ai o carte 'n sân, pe care nu o citeşti. Tot omul se naşte cu cartea lui în sân. Rupe-o din cămaşa ta, unde a prins rădăcină nesmulsă. Nu o lăsa necitită, căci se întunecă lumea şi nu mai poţi cunoaşte slova. Cauţi cartea altuia şi a ta îţi rămâne străină. Răsfoeşte-o la timp, înainte ca limba ei să treacă şi să o uiţi. Pune-o colea pe masă, rupe-i peceţile, deslipeşte-i foile tencuite, desfă-o. Ţi-a fost dată învăluită într'o pânză de plumb. Cartea ta are patru cotoare. Cu băgare de seamă întoarce-o pe laturea bună, ca să nu-ţi zboare foile când le vei despica şi ca să-ţi rămâie adunate la o cusătură. E Sfânta Scriptură a ta. Fiecare ins are-Sfânta lui Scriptură şi Apocalipsul lui deosebit. O poţi începe de unde apuci, dela mijloc, dela sfert, înainte şi îndărăt. In cartea pe care ţi-o ascunzi de frică, speriat de amenin ţarea şi de blestemele celor ce nu vor să ţi-o citeşti, înţelesurile sunt toate adevărate şi drepte ; rupe rândul sau ia-1 dela punct, pretu tindeni cade literă mare. E o carte care tot începe şi nu mai sfârşeşte, înţelesurile ei se încovoaie şi se întorc şi, împletite, se urzesc în orice fel laolaltă. Cum de nu ai găsit-o încă şi pentruce fugi de ea? Omule, nebunule, tu poţi trage din fier cu mâna firul nevăzut care-i împânzeşte tăria, poţi să scoţi măduva pietrii, ca un vierme din lemn, ca un melc din găoacea lui învârtită. Strânge cremenea şi va ieşi picătura ei de sudoare. De unde izvorăşte timpul ? şi timpul tău din ce loc al lui se desface, ca un pârău întors din matca în care s'a vărsat? Nebunule, tu faci minuni fără să ştii şi nu cunoşti puterea gândului tău. Tot ce ai închipuit este şi se face, dar te fereşte să stai de vorbă cu tine şi să te închipueşti. Ce face noaptea din tine ? o movilă ză- cuta. Ia potriveşte pe întuneric în lacătele tale cheile tale : sufletul are o sută de porţi, toate încuiate, dar cheile sunt în lacătele şi broaştele lor, şi tu nu le vezi în întuneric, pentrucă nu cauţi în întuneric.Poartă-ţi mâna pe ziduri de-a lungul şi ai să ţi-o loveşti de ele, şi atunci nu te înfricoşa, nu fugi; întoarce cheile şi deschide. De ce nu citeşti cartea care desluşeşte locul comorilor ? Când ai fost slab, trebuia să citeşti - şi când ai fost bolnav şi când te-ai simţit şovăind şi desnadăjduit. Minunea închipuirii dă slăbiciu nilor tale vârful şi sunetul lancei. Alunecuşul povârnişului ţi se po deşte neted sub talpă. Boala ta piere, desnădejdea se leapădă de tine. Nu e nevoie să te sileşti, să vrei şi să crezi; a fost de-ajuns puţin : că ţi-ai închipuit. Şi ca să trăeşti în tine, îţi vei închipui că eşti acela care ai fi râvnit să fii. Tu nici nu poţi să fii decât acela.
RUGĂCIUNEA MEA
Rugăciunea mea nu este « dă-mi, Doamne, şi mai dă-mi ». Dum nezeu ar bănui că mă iubesc şi că nimic nu mi-ajunge, şi m'aş ruşina. Că mi-ar da el o moşie sau o împărăţie, ce câştig aş avea? Să mă mândresc ? Dinaintea cui ? a celor ce pier peste un ceas ori peste câ teva zile? dinaintea slugilor? a lingăilor? Gura mea nu poate să dumice mai mult, dacă aş avea o împărăţie, decât gura plugarului, care lângă plugul oprit în lumină ospătează cu mălai. Şi tu nici o zi mai mult nu vei putea să adăogi zilelor tale zadarnice şi goale. Bogat, adu-ţi aminte că n'ai folosit niciodată şi că ai minţit tot deauna. Averea este iertată numai folosind şi acelora care n'au ago nisit-o. De jur împrejurul tău oamenii suferă de foame şi oboseală. Tu nu te-ai ostenit să-i înveţi şi să-i linişteşti. Nici pâine n'ai dat, nici veştminte, nici slovă. Ai adunat ca un neghiob şi te-ai îngrijit de ghemul tău de maţe. Ai avut o bătătură şi ai râvnit un câmp, ţi-a venit câmpul şi vrei o treaptă. Te-ai târît şi ai ajuns-o : uită-te îndă rătul tău, uîtă-te înainte - şchioapeţi între două goluri şi între două morminte. Cel din faţă e mormântul tău.
Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie : mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-1 ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m'am făcut eu şi m'am trezit zămislit. Mintea mea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine dela mine, fără să-1 fac. Tot ce împlinesc nu e dela mine şi sunt ca un adormit care trăeşte un vis. Visez de când m'am născut şi nu-mi dau seama de nimic Rugăciunea mea e o mărturisire că nu ştiu şi că aş voi să ştiu - dar de vreme ce nu trebue să ştiu, rodesc în neştire ca vişinii, care din beţe uscate scot flori albe, frunze gingaşe. Ies florile din lemne şi gândurile din oase? Ale cui sunt? Ale mele nu-s. Dau târcoale împrejurul insului meu şi nu-1 înţeleg. Am în mine puterea că vreau fără să ştiu, ca judec şi închipui, că vad înapoi şi înainte. Mă pot îndoi şi mă tăgăduesc. In gândul meu se adună lumea întreagă; pot să aleg, să despart şi să amestec. Piatra, lutul, scorbura nu pot să adune. Cine le face? eu? Dar ce sunt eu? O lungime în picioare, care, când cade, se strică şi se face gunoi. Te-ai lămurit tu mai bine decât noi, tu cel stăpân de lucruri şi de averi sau de învăţătură mai mare ? Trufaşule, de ce nu te poţi lămuri? Rugămu-ne fără să cerem, rugămu-ne să ne împărtăşim cu tainele şi să nu ne lepădăm de ele.
M'AŞ RĂZVRĂTI
M'aş răzvrăti şi nu mă lasă. Mintea mă răzvrăteşte şi cugetul mă ţine. De ce trebue să murim ? Nu ştiu om să fie vecinie, nici pasăre nesfărâmată de vânt. Ne-am urzit un neam, alăturându-ne doi pribegi. Logodnica venea din ţara zimbrului să caute apă şi a dat peste mine la fântână, ostenit de drum, cu ciutura la buze. — Ce ai vânat? m'a întrebat fecioara. — Umbră şi văzduh. M'am întâlnit într'un loc cu o fiară mare, care-şi freca spinarea de cer şi am tras în ea. A fugit, cu toate săge ţile mele împlântate în desimile blănii. Era furtună, şi fiara vene£ din mare pe brânci. Lasă-ţi urciorul şi vino cu mine. Vrei? — Unde mă duci? — Uită-te în ochii mei şi îndrăzneşte. Şi mi-am luat femeie dela fântână. Urciorul a rămas gol la izvor şi singuratic. I-am pus în deget inel şi ne-am strămutat departe în ţara cu oi. Acolo am zidit temelia casei, am adunat muncă şi tihnă şi am umplut casa de copii. — Ce bine e lângă noi! a zis iubita. — Dar unul din noi o să moară întâi. întemeiem şi altul surpă. Urzim împreună şi altul destramă. Ce se vor face pruncii noştri fără noi ? Domnul are o socoteală şi nimic nu se naşte în zadar.
S'AU ÎMPUŢINAT ZILELE...
S'au împuţinat zilele şi s'atf făcut mărunte, ca iarna. întunericul le împlineşte cu goluri. Ne temem de zi şi de oră, după ce nu ne-am temut de veac. s E adevărat că şi noi vom pieri. Nici noi nu suntem decât osemin tele de gânduri însemnate pe o tablă neagră, cu tibişir, şi scrisul nostru se va şterge dela sine, înnecat în negreaţă. De ce l-am mai început? De ce am trăit ca şi cum suntem veciniei? Dece ne-am mândrit cu izbânzi şi puteri ? Uite mândria noastră în apele oglinzii şi iată puterea noastră, în ridicarea săcurii culcată lângă vatră. Braţul ne minte, ochiul ne înşală, călcâiul se sfieşte, cugetul şerpueşte. Tinereţea noastră căuta înţelepciune şi înţelepciunea noastră vrea de-acum tinereţe, viteji odinioară şi speriaţi acum. Vine talazul...
: DUMNEZEU
Dumnezeu nu este departe... L-ai simţit? Se clatină vişinii, au tresărit foile de porumb, s'a culcat iarba ciulită şi s'a ridicat, ca o blană de câine pe care-1 mângâie cu o vorbă ciobanul. S'au dat florile îndărăt şi i-au făcut loc, scuturând mărgăritare de rouă, în drumul lui fără potecă. Par'că tămâia miresmelor gră dinii acum îmbălsămeşte mai mult şi par'că desfacerea ei de pe ga roafe a început să se vadă înlăuntrul aerului adânc. Şi s'a despicat şi salcia în stoguri de plete şi cozile ei s'au întors. Aşternutul de umbră al pământului de printre boance s'a mişcat, ca şi cum ar fi trecut pe de-asupra florilor împletite cu igliţa groasă, o stropitoare cu lumină. Un stol de porumbei a ieşit din loboda roşie. Iezii s'au sculat din genunchi şi s'au uitat: au văzut ceva?
* » * Dumnezeu, îl auzi?.. Pune-ţi mâna în sân, fecioară, şi ascultă cu urechea din palmă... Dumnezeu umblă... E pasul lui, calcă lin. A călcat ca aripa, trece şi pipăe ca fulgul. L-ai întrebat ?-Intreabă-l: « Tu eşti Doamne ?» Şi-ţi va răspunde t * Eu ».
Zgomotul încetinat şi rar a umblat prin dreptul grădinii. Nu era nici şarpele, nici căprioara ; par'că s'ar fi târît să iasă mai la iveală bostanii îngreuiaţi în robie. « Oameni buni », au zis glasurile întrebate, din sgomotul înce tinat. Nici un drum nu urcă, nici o urmă nu se cunoaşte. Câmp cu mărăcini, scaieţi şi ţepi, urzit din sfoară de rădăcini înnodate pe ce nuşi îngălbenite. Năvod de sârmă ghimpată. Bălăria vânătă a ţinu tului de surcele, cu vine şi zgârciuri de fier, coace uscături rotunde şi păstăi. Arşiţa le goleşte şi le crapă, de făinuşuri de plumb, de scru muri lungi, de prafuri şi otrăvuri şi funingini. Cine să fi fost oamenii buni din pustietatea dimprejur, uscată ş cocoşată ca spinările de cămilă? Voci fără trupuri, suflete colindătoare îngeri de văzduh. * * * Ascultă pasul Domnului din sân. De-acum poţi rămâne singur şi nu ţi se va mai urî. Se bate inima şi se bate şi steaua dintr'un plop : o tresărire. A luminat steaua zapisul, când s'a scris cu sângele tău. Eşti un pământ închis cu lacăte şoptite. In tine se zgudue şi curge vultoarea, când o simţi şi când nu o simţi. Te-a pus să umbli, cum a pus şi luna să umble, nesprijinit: te ţine de luceafăr, cumpănit de cer, un fir ca de păinjeniş. Tu faci ce face Dumnezeu, fără să ştii. Domnul e în tine o fărâmă, o mărgică, o mireasmă. Păstreaz'o în dreptul sufletului necontenit.
PRIBEGIA
Am voit să mai ştiu de tine şi am pribegit singuratic printre oameni şi cărţi. Oamenii m'au scârbit, cărţile m'au întristat şi mi s'a făcut dor de tine. Tu eşti singurul care nu ţii minte şi care n'ai ce păstra pentru tine : slava ta e copilărească şi blajină. Tu eşti mai curat şi mai nevinovat decât noul născut într'a cincea zi după ce s'a ivit, uimit în lumea nouă. Tu n'ai legi, n'ai osândă, n'ai ce răsplăti, nici ce răzbuna. Nu ceri dajdie, nu vinzi şi nu plăteşti şi dai de pomană viaţă şi floare, soare, apă şi văzduh; frumuseţe, bucurie şi cântec. Tu nu dai bunuri tocmite cu datorii, tu dai şi pleci şi iarăşi dai. Omul se naşte cu zestrea făcută. Bunătatea şi mila ta sunt de totdeauna, oricât aş greşi după so coteala omenească. Că sunt rău, sărac, ticălos, tu nu ştii. Tu eşti ca mama, pentru care copilul cocoşat e frumos şi copilul nebun e drag ca şi cel cuminte. Tu ierţi înainte de a se naşte păcatul. Pă catul trupului şi al minţii sunt nevinovăţii pentru tine, care nu ştii ce-i vina. Şi judecătorii şi regii şi furii au aceeaşi trecere la tine ; toţi mor la fel şi numai momâile de piatră ale oamenilor adunaţi laolaltă, ca să se apere împotriva singuraticului, deosebesc pe unii de alţii câteva sute de ani. Am văzut stricându-se oamenii nemuritori pe pie destale, împăraţilor mâncându-le timpul nasul, târşindu-le buzele, netezindu-ţ, Pământul e plin de momâi şi fizionomiile lor, netezite ca nişte pepeni, seamănă unele cu altele ca hârcile amestecate în beciul cu oase. Oamenii de piatră şi bronz mor întocmai ca statuile de carne şi sunt îngropaţi ca şi acestea. Pentru tine timpul nu sfârşeşte şi începe în fiece zi. La fel ţi-e ziua de azi cu cea trecută.Wremea, prin care oamenii sar ca puricii şi pier, stă pe loc. Nu e niciodată târziu la or nicul tău, pe care îl luminează pe, dinlăuntru luna. Tu eşti proaspăt şi nou în vecie. Eu de nici o rânduială nu m'am prins şi nu m'am întovărăşit cu legile, ca să nu mi se strâmbe judecata şi să nu mi se micşoreze veacul sufletesc. M'am gândit la tine, când a trebuit să mă leg, şi m'am dezlegat. Ce aş căuta eu cu oamenii, dacă m'am înţeles cu Dumnezeu ?
OŞTEAN JURAT
Am chibzuit lucrul ce începe şi după ce a început m'am supus lui, ca şi cum fusese început de altul, şi m'am îndatorat păzirii lui, ca o slugă credincioasă şi ca un oştean jurat. Nimic nu mă mai poate abate şi drumul merge drept. Dacă slăbesc iau puteri din stele şi din răsărit şi binecuvântarea ceasului mă însoţeşte. Mă ţine cineva teafăr, vioi şi biruitor. Ce mişcă 'n mine mişcă şi 'n izvoare, ce răsună 'n mine'a răsunat şi 'n munte, ce mă duce pe mine duce şi lumea, care-i un farmec în vârtejurile din gol. Se uită steaua în fundul haosului forfotit? De ce m'aş uita eu în adâncurile mai mari decât îmi e făptura. M'am uitat şi am închis ochii şi m'am aruncat ameţit înapoi, lovindu-mă de munte. Călătorul de piscuri se uită în sus şi de pe creştetul de ghiaţă întinde mâna către ciorchinii de luceferi. Când îşi ridică ochii câinele în ochii mei, el a văzut ceva în lu minile mele, care nu se văd pe sine, şi s'a bucurat. In muşchii de piatră ai câinelui meu, scurt pe picioare ţepene şi groase, e mai multă putere decât în taur, unghiile lui sunt ca nişte belciuge şi coarnele lui sunt împlântate în gingii. Ii deschid fălcile cu sila ca să-i văd mă selele grele ca balamaua porţii de cetate, zăvoarele tari. L-am trimis să cerceteze grădina şi mi-a adus, înlănţuit în voinţa şi în stăpânirea lui, un om voinic, de-a tăvălugul, până la picioarele mele. Când omul voia să fugă, câinele îl dobora din spinare, când se pitea să se strecoare, câinele îl răsturna cu laba ; a voit să-1 străpungă cu cuţitul şi câinele i-a măcinat pumnul care strângea plăseaua, troznindu-i-1 ca o cataramă spartă. Am judecat tâlharul în pragul casei şi câinele aştepta hotărîrea. — Du-te, vezi-ţi de drum şi vindecă-te, omule, de sânge. Iar tu, credinciosule, lasă-1 să se târască, cum o putea până la drum. Câinele a ascultat. Am stăpânit puterile lui numai cu un cuvânt. O vorbă îl oţărăşte şi o vorbă îl îmbată. Laba lui de fier e de mă tase şi trupul lui de plumb se face ca de fum. Gândul e vorba care mă îndulceşte pe mine, Doamne. Şi gândul meu vine dela tine pentru câinele tău sălbatec şiJjlând... Orice mi s'ar întâmpla, gândul desleagâ strânsoarea şi desface verigile groase ale lanţului meu. Cum să nu cred în izbânda lucrului meu? Cântă, suflete; zboară, suflete; licăre, sufletul meu!.. 3J
CETATEA GREA
Casa mi-e lovită din toate părţile de vânt. Convoaiele lui nă vălesc. Mi-o bat cu snopi de lanţuri şi cu bolovani de fier. Topoarele cad în coifurile turlelor, fierăstraie groase curmă temeliile pieziş. Intre pietre se strecoară dintele târnăcopului şi caută gingia zidirii să o rupă. Trei zile şi nopţi am răbdat chiotele de izbândă ale tala- Zelor negre. Cetatea stă nerăsturnată. Furtuna s'a întors în mare, aducând găleţi de plumb topit din străfunduri şi le-a vărsat deasupra turlelor mele. Cetatea e în picioare. Apoi, şi-aduse pe sus pline, burdufele mari de apă amară şi le-a străpuns cu sabia, ca să mă înnece. Vitele mele au stat în nămol până la coarne, cedrii mei au fost acoperiţi de mocirlă până la vârfuri şi nici potopul de noroi şi lut n'a putut pune stăpânire pe avutul meu. Cetatea s'a ridicat mai sus, copacii şi-au smuls braţele din mormânt şi le-au aruncat la cer. Vrei să mă pustieşti, de mă treci prin fier, prin apă şi foc. Pentru ce ? Au am eu puterile lui Iov, ca să fie încercate şi frânte pe rând ? Am băgat de seamă că, nepăsător la ceasurile mele mărunte, tu pari să te mânii când vreau să zidesc şi să te învierşunezi când am apucat să zidesc pe furiş. In lumea ta întemeiată e loc de noroade întregi de noi ziditori. Mi-ai dat o prăpastie şi o margine înaltă de asupra adâncurilor ei, un prag de un cot. M'ai pus acolo ca să-mi pierd cumpătul şi sa cad, dacă te necăjeşti că am clădit? Cu darul tău batjocoritor eu m'am mulţumit şi mi-am zis ca şi acolo se poate zidi ceva şi am zidit, cărând cu spinarea, de jos, pe suişul greu, po vara de bârne şi grinzi până subt calea robilor djn cer. Nu mi-am jupuit carnea destul ? Nu mi s'au târît oasele genunchilor de-a dreptul pe cremeni, până le-am suit? De ce mă pedepseşti cu negură şi vânt şi cu arşiţă aprinsă? Mi-ai trimis fluturi şi erau omizi. Mi-ai trimis răcoare şi m'ai bătut cu grindini. Mi-ai trimis lumină şi mi-ai pârjolit păşunea. Dar mi-ai dat cuvintele, ca să mă vaet şi să te întreb. Iartă, Doamne, comoara asta e mai mare...
PRUNCUL" ÎMEUj
Tu porţi pe Dumnezeu în tine, mai uşure decât pruncul femeii. Ai să-1 cunoşti. închide ochii şi ascultă: trece gândul. Tot pasul lui e. Omul e poteca goală, pasul Domnului calcă şi poteca zvâcneşte. Potecile dau una într'alta, împânzind pământul. Dar Dumnezeu nu se arată pe toate potecile odată; el apucă pe una şi merge într'o singură parte, acoperit şi descoperit câteodată de sălcii. Oamenii toţi din înconjurul zării, aflând că Domnul se arăţi printre plopii de lângă mare, au alergat într'acolo şi s'au îmbulzit să-1 zărească. Până să ajungă ei, Domnul trecuse şi oamenii s'au întors întristaţi în cetăţi şi cătune. — N'aţi văzut pe Dumnezeu? întrebară ei. — Cum era el? au răspuns oamenii localnici. —- Nici noi nu ştim. — Era ca un om? — Să fi fost ca un om? Poate că era ca o văpaie sau ca o gră dină care merge, sau ca un murmur cu lumină. — Dumnezeul nostru e ca un om şi ca un împărat în odăjdii. — Nu pre acela îl căutăm, ziseră oamenii. Dumnezeul căutat de noi nu poartă sabie şi nu e judecător : el e duh şi urmă. — Nu l-am văzut. Nici nu putea să fie văzută o urmă.
DĂ-MI, DOAMNE
Dă-mi, Doamne, ştiinţa să te înţeleg, dacă n'am decât părerea că te simţesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cu prinde, auzul şi văzul meu nu te deosibesc. Mărginit la simţuri, nu te pot cerne în sita lor. Ca şi o umbră, tu treci prin ele şi ciurul ră mâne gol. Să cred ce mărturisesc viclenii şi hoţii lui nu se poate - şi nici cu proştii nu mă adun ca sâ-1 tălmăcesc. Dacă fierbinţeala mea şi munca mea de singurătate nu sunt în stare să se apropie de tine, cum s'ar putea bănui că poţi încăpea în vicleşugul lor? Furnică strângătoare şi care osteneşti fără de răgaz toată ziua,, toată vara, tu care îţi cunoşti bobul de pământ din puzderii, cu ascun zătoarea cuibului dedesubt, tu poate ştii mai mult decât cărţile şi deschizi mai drept decât cheile mele. Suie-te pe masa mea cu ga roafe şi vorbeşte înţelesului meu, micşorat ca să te asculte şi smerit ca să primească.
LUMINA
Lumina e 'n geamul tău şi în paharul tău cu apă. E 'n ochii tăi.. Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul, rădăcinilor tale. Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vâsle potrivite. Adevărul' tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte cu glas deosebit un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebue să-1 mântueşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşă lui. Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Inchide-te în za şi ascunde-ţi ochii în coif şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul viu în stâncă. Lumea nu este aceea care se vede ; aceea pe care ţi-o închipueşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te deslipi de închipuirea ta. In tine se găseşte lumea întreagă oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac L: tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse 'n miez. Plodul tău ascuns, pe care n'ai ştiut să-1 cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceeace cauţi în alţii se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule. De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi copacul tău cu omizi ? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine : e cineva mai bun ca tine? Nu e...
CĂTRE VEAC
Viaţa mea trece către veac şi nu a fost zi în care să nu mă gândesc pentru tine şi să nu mă leapăd de chipul făcut ţie de oameni. Ruga mea e gândul. Tu nu eşti un socotitor al faptelor şi un cântăritor de lucruri grele şi uşoare. Tu nu eşti un stăpân, făcător de porunci şi ziditor de piedici. Tu eşti un prieten, mai puţin decât un prieten şi mai mult. Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe. Tu nu te-ai posomorit niciodată ca oamenii răi şi chinuiţi şi nu ai făgăduit munci şi poveri. In prisacă, te uitai cu mine la stupi şi albine şi în câmpie te aplecai pe florile de trifoi. Păcat? Un singur păcat: uciderea omului cu mâna omului răzbunător şi hoţ. Toate celelalte sunt viaţă şi ştirbire de viaţă. Zi de zi şi ceas de ceas, m'am gândit pe tăcute şi m'am întristat. Nimeni nu a crezut că suferinţa mea venea de unde ninge teiul de zăpadă şi că era o suferinţă de nemărginit. Nu am cutezat când întâr ziam şi mă lăsăm codaş, tărăgănitor afară de lume, să răspund că, tiptil, căutam pe Dumnezeu. îmi lipsea acel Dumnezeu, care nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut oamenii şi nu l-au văzut. Pe acela l-am găsit după ce s'au stins varţ fierbinte şi toamna frumoasă peste mine, de cincizeci de ori. Eu am crezut că nu te voi mai afla niciodată şi-mi pusesem uneltele de o parte. Bucuria mea cine ar putea-b povesti acum? Ziua mea are un rost. înţeleg multe lucruri până aseară neînţelese. Sunt voios şi sprinten, culorile mele au înviat: am câştigat! Am o patrie, am un cămin! Şi scândurile din casa mea au început să trăiască. Şi încep şi scaunele să umble. Mi-a pierit golul şi nu-mi mai e frică de ziua de azi, nici de ziua de mâine. împrejurările s'au micşorat, ura nimâ- nuia nu mă mai doare; deodată, oamenii s'au pitit ca greierii şi au scoborît la măsura lor. In tot ce mă îngrijora şi mă ţinea în loc s'a strecurat nepăsarea sfântă, căci am chemat toate ceasurile mele negre şi le-am adunat şi le-am gonit cu bătătoarea de muşte : o singură clipă a înghiţit o jumătate de veac. M'am sculat dintr'un somn greu şi adânc şi am rupt, întinzându-mi braţele cu pumnii strânşi de-o lene întunecată, rădăcinile mărunte ce-mi prinseseră degetele de aşternut. Aduceţi-mi calul tânăr din grajd, aduceţi-mi veştmintele noi, cizmele de fier, platoşa lucie şi spada. Şi aduceţi-mi şi vioara, căci vreau să cânt călare, trecând prin păduri şi cetăţi. Vreau să ştie toată lumea că m'am împăcat cu cel pe care nu l-am cunoscut şi că de aci înainte suntem în loc de unul mai mulţi, căci Domnul meu este cât o sută şi cât o mie. M'am ajuns şi m'am biruit. Veniţi, rele şi primejdii, val-vârtej peste mine : voi nu mai aveţi nici o puternicie. De unele voi zâmbi, de altele în hohote voi râde.
T. ARGHEZI ÎNSEMNĂRI PE-O CRIPTĂ REGEASCĂ
Slove asvârlite pripit pe filele înguste ale unui carnet, în scurte clipe de răgaz, sau rânduri înfrigurate scrise în reculegerea nopţii, calde încă de impresiunea proaspătă a celor petrecute, au spus totdeauna, nepreţuit mai mult decât documentele reci ale relatărilor oficiale. Note mărunte, scâlciate în formă şi neîngrijite în stil, dar ştampilate cu sinceritatea clipei, au statornicit adesea, în deplina şi adevărata lor lumină, personalităţi şi fapte pe care istoria, spriji nită numai pe hârtiile reci ale arhivelor, le orânduise definitiv, dar fals, în cadrul ei documentar. Astfel de relatări - fixând atitudini, gesturi şi mici întâmplări zilnice, aparent fără însemnătate, dar nespus de preţioase cu cât au fost dovedite mai târziu - au răsturnat adesea temeinice sentinţe istorice şi s'au impus cu atât mai mult, cu cât cronicarul, fără de pre gătire pentru un astfel de meşteşug, a făcut parte dintre acei cu ser vicii cât mai neînsemnate. însemnările ce vor urma, lipsite de o înlănţuire cronologică, n'au pretenţiunea să fixeze, în desfăşurarea evenimentelor, atitudinea Ma relui Rege. Adesea fragmentare şi de cele mai multe ori voit incom plete, sunt de fapt creionări, sclipiri de lumină în zile întunecoase, flori în miez de iarnă, impresii intime, pe care, cu pioasă reculegere, le scot din lădiţa amintirilor, aşa cum îmi cad sub ochi.
De câte ori evoc făptura Regelui, nu-L potyeînchega decât în pa latele Peleşului. Am convingerea că numai acolo, - printre coloa nele sălilor pline de umbră, în liniştea caldă a încăperilor împodobite cu cărţi, tablouri şi bronzuri;.în acea atmosferă odihnitoare în care se izola, dăruindu-şi îndelungi ore de reculegere şi de întreţinere cu 3i
Sine însuşi - s'a simţit cu adevărat El, desfăcut de feluritele aspecte în care trebuia, după împrejurări, să-Şi încorseteze înfăţişarea şi cuvintele. Sunt doar câţiva ani de atunci, decorul a rămas aproape acelaşi şi totuşi am impresia că retrăesc momente dintr'un trecut înde părtat, trezind la viaţă imagini şi locuri moarte. Daca şi astăzi castelul cel mare al Peleşului păstrează, până 'n cele mai întunecate unghere, fărâme din umbra Regelui Carol, uriaş aşternută peste lumina marilor săli cu lemnăria îndantelată de chinuite sculpturi gotice, dacă, aşteptând să-L vezi apărând aevea, pândeşti să prinzi ecoul paşilor lui pe marmora saloanelor florentine, apoi palpitaţia caldă încă a vieţii Regelui Ferdinand stăpâneşte puternică toate celelalte castele ale Peleşului. Le-a locuit pe toate, lăsând fiecăruia, în anume momente ale vieţii Lui, bucurii, tristeţă şi dureri, precum şi atâtea frământări lăuntrice, tăinuite până 'n ultima suflare a îngheţului. Un apartament cu încăperi mici, la al treilea etaj al Peleşului celui mare, I-a fost prima locuinţă, la venirea lui în ţara pe care era sortit, mai apoi, s'o întregească şi în ţărâna căreia, după ani şi ani, a coborît să doarmă, lângă groapa descălicătorilor Basarabi. Acolo, sub severa şi neînduplecata ocrotire a bătrânului Suveran, a început El să se îndrepte înspre desăvârşirea de mai târziu. Acolo, s'au sfărâmat răzvrătirile unui suflet adânc uman şi înţe legător a multe, acolo a învăţat să tacă cât mai mult şi să rostească vorba la vremea ei, cu sgârcenie, potrivit împrejurărilor şi oamenilor cărora se adresa. Şi tot acolo, şi-a domolit avântul violent al tinereţii şi Şi-a gâtuit întâile înfiorări ale dragostei. Nivelat exterior, - apă cu clocot în adânc şi cu întindere neclintită la suprafaţă - a fost, pentru mai toţi, multă vreme, un mare semn de întrebare. La Foişor, s'a statornicit în primii ani ai căsătoriei. Dar cea mai mare parte din viaţă Şi-a trăit-o Regele la Pelişor. Acolo s'a închegat hotărîrea neclintită a jertfei şi tot acolo, pe peluza din preajma odăilor în care Şi-a tors zilele, Şi-a ridicat cortul, sub care Şi-a ascuns destrămarea chinuitoare a cărnii, măcinată de boală. O mândrie, susţinută de un ales simţ estetic, îi poruncise să se izoleze. N'a vrut să trezească înduioşări şi nici acea milă compătimitoare, care umileşte, fără să uşureze. Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Dar nu 1-a dăruit întru tot şi toate, la fel cu dumnezeirea. In cutia sufle tului omenesc, a însămânţat şi de cele bune şi de cele rele, în deosebi de acestea. Cel care a ştiut, dacă nu să birue, dar cel puţin să stăpâ nească pornirile cele vrăjmaşe, împletindu-le îndemnul cel drăcesc cu lumina celor bune, acela, om întreg trebue socotit; şi dacă, pe lângă multele păcate, a înfăptuit, cu nesfârşită bunătate şi înţelegătoare grije pentru durerile oamenilor, ceva de seamă pentru neamul lui, apoi iertate îi sunt toate şi cu evlavie trebue rostită, pomenirea Lui. De bună seamă, peste o sută de ani, Regele întregitor, se va în chega, pentru marea mulţime românească de atunci, aşa precum de copii se vor fi obicinuit să-1 vadă pe toate monumentele, simbolizat prin gestul culminant al domniei Lui: Un ostaş călare cu paloşul întins înspre Carpaţi. O astfel de îndumnezeire va spune atunci foarte mult, dar prea puţin totuşi, întru tălmăcirea împletiturii lăuntrice a unui suflet cu complexe subtilităţi, zdrenţuit de viforniţa unor grele împrejuraţi, cu scufundări în neguri şi înălţări înspre culmi de lumină, cu apă sarea chinuitoare a clipelor şi cu îndoielile inerente energiilor inte ligente. Pomenirea Lui proaspătă - pentru acei care L-au cunoscut de aproape - e străbătută de căldura unui surâs, care niciodată nu lua o formă hotărîtă, dar care totdeauna plutea în privirea limpede a ochilor, - surâsul izvorît din cinstita bunătate a unui suflet înţele gător, ascuns tuturor acelora care nu cătau să dovedească, sub hermina mantiei, "decât pe Rege. Acel surâs abia fluturat, împiedicat parcă să se schiţeze precis, de o cumpănită sfială ; acel surâs, care uneori, în nuanţe şirete, spunea că înţelege pe deplin, dar iartă, iar alte ori desfăcea larg porţile unei regale îngăduinţi; acel surâs, care numai arareori destindea cutele adânci ale frunţii, purta într'insul toată comoara nevăzută a celuia chemat să trăiască printre varietatea de măşti a oamenilor şi silit să ghicească, fără să arate, ce ascund sub ele. Pe acest fundament al bunătăţii a fost construită toată structura lăuntrică a acestui singuratec, împletitor de gânduri. O lacomă curio zitate de cunoaştere deplină a vieţii şi a lucrurilor, în luptă cu înnăscuta dorinţă de singurătate, L-au scufundat, cu vremea, în Sine însuşi, făcând dintr'Insul un cugetător. Construit din contraste, toate scă derile inerente « pumnului de ţărână » precum şi toate manifestările Sale de o înaltă valoare morală sunt rezultatul înfrăţirii acestor contraste. Lipsă de voinţă? Nu. Acea ezitare aparentă în luarea unei hotărîri nu era altceva decât scrupuloasa cumpănire a gestului care trebuia să ordone şi care, odată făcut, atrăgea răspunderea - nu cea a legilor, ci aceea mai cumplit de grea, a unei conştiinţe. In cele mai viforoase clipe ale vieţii Lui şi ale Naţiei pe care trebuia s'o ducă la izbândă, atunci când, multora dintre aceia socotiţi tari, negura şi nesiguranţa zilei de mâine le pulverizase voinţa, voinţa Lui L-a ţintuit neclintit în credinţa realizării celor chibzuite. Timid? - Da, dacă se poate numi timiditate acea delicată stângăcie, cu care cerca să se ferească de^anumite manifestări ineste tice, căutând întotdeauna să evidenţieze eă, dacă Suveranul e nevoit să le primească, omul dintr'însul e rănit şi suferă. Timiditate atunci şi-acea jenă plină de ezitări, cu care căuta să sfârşească o convorbire, fără să supere sau să micşoreze pe acela cu care se întreţinuse şi pe care se silise să-1 pună cât mai în voe. O desăvârşită educaţie de « gentleman », unită cu profunda Lui sensibi litate, da măsura suferinţii, pe care ar fi încercat-o, dacă alţii s'ar p urtat cu El altfel. Şi acea repetare de sfârşit de fraze ale interlocutorilor - soco tită de unii ca un mijloc de disimulare a gândului, iar de cei mai mulţi ca o vădită mărturie a timidităţii paralizatoare - nu era altceva decât chinuitoarea căutare a justei expresiuni, volnică să-I tălmăcească, fără greş, cugetarea. Intru preţuirea cuvântului, avea scrupulozitatea intelectualului, împinsă până la suferinţă. Cuvântul avea pentru El o însemnătate aproape mistică. Era reazămul acţiunii, şi nu şi-ar fi iertat niciodată pripa, care L-ar fi împins să-1 rostească sau să-1 scrie fără să-1 fi cernut, să-1 fi ales şi aşezat la locul lui, în mozaicul celorlalte, în aşa fel încât să redea exact nuanţa celor gândite. O vă dită dovadă a celor susţinute sunt minunatele Lui manifestaţiuni scrise. înfăptuit pentru reculegere şi cugetare, soarta Ii dăruise o coroană. De aci înainte, darurile minunate ale omului trebuiau să se împletească cu cerinţele, uneori crude, ale Regalităţii. Exponent al voinţii unui neam, întru realizarea aspiraţiilor lui milenare, El a înţeles că, pentru a rămâne un Mare Rege, trebue mai întâi să se simtă un Mare Om. Din furtunoasa şi apriga vâltoare deslănţuită în lăuntrul lui, n'a lăsat nimic să se reverse în afară. Mustrat de seculare chemări, care desfăceau, cu sfredelituri de fier înroşit, răni cumplit de dureroase, El şi le-a lecuit singur, descătuşându-se. Marea taină a cuminecăturii cu însuşi sângele Lui s'a săvârşit tăcut. Nici măcar ecoul unui suspin. Mărturiile şi unele însemnări ale oamenilor care L-au apropiat atunci H arată totdeauna liniştit, minuţios în amănuntele trebilor de toată ziua, sgârcit în destăinuiri şi mai ales în intenţiuni. Bucuriile izbândei, fericeau însă peste îngăduinţa cuvenită oame nilor. Ce ar mai fi însemnat zilele care veneau, dacă pe răbojul scur gerii lor s'ar fi crestat repetarea aceloraşi gesturi? Din scorburile necercetate ale fatalităţii, un ciocan drăcesc izbi în bolta sufletului. Şi ceea ce n'a putut zdruncina urgia vremilor de restrişte, s'a năruit sub prăvăliri de stânci. Noapte adâncă, tot mai pâcloasă, în care un toiag frânt caută rea- zăm şi un trup ros de răni istovitoare, sângeră fără de nădejdea tă măduirii. Nici o exteriorizare însă a suferinţii în acele momente de iad, măcinătoare de viaţă. Ce gânduri se vor fi tors oare pe fuiorul tăinuit al conştiinţei, şi ce limpeziri de cuget va mai fi cerut El, în ultimele ceasuri ale vieţii, privind îndelung - din cortul suferinţii - cu ochii obosiţi, culmile Bucegilor ?
La Pelişor - de-alungul marii săli, muiată în umbrele serale - uşile apartamentului regal stau încuiate ca întotdeauna, ca şi cum moartea nu şi-ar fi pus acolo peceţile. In dreptul ferestrelor, stă de streajă vânătorul de munte, scund şi îndesat. Şi-L revăd pe Rege, înăuntru, plecat pe cărţi cu tipăritura aleasă şi învelitori de preţ, atingând filele, cu evlavia bibliofilului încercat, sau descifrând din latină vechi documente strămoşeşti, ori analizând, cu o pătimaşe răbdare, susţinută de o setoasă curiozitate, rădăcina sau frunzele vre-unei plante, găsită şi smulsă de El în singuraticele-1 preumblări. Câţi din cei care L-au întrezărit de departe, în anumite atitudini impuse şi chiar mulţi din aceia care s'au apropiat mai des de Ei, au bănuit oare, că 'n Suveranul încorsetat cu ostăşească tunică, stă ascuns un cărturar de seamă, care parcă se ruşina, când era dovedit că ştie atât de multe ? Un sentiment de superioară intuiţie II făcuse sgârcit în destăi nuiri intelectuale. Dar cu câtă simplitate fermecătoare şi cu cât avânt tineresc deszăvorea uşile minţii, atunci când se convingea că este pri ceput de acela căruia i se adresa. Un alt om, cu totul nebănuit se înfăţişa. Cu o tinerească sentimentalitate, cu scânteieri de humor, împletite ades cu accente de o mişcătoare duioşie, rostuia gânduri bine cumpănite şi aprecieri impresionant de documentate asupra atâtor lucruri.
Seară de toamnă cu rugină în codri şi pe cărări. Linişte încreme nită peste neguri. Svon de ape cu sclipiri de argint şi strălucirea înflă cărată a ferestrelor palatelor, ochi iscoditori în scorbura întunecoasă din inima muntelui, pe care s'a fost statornicit odată temelia zidurilor Peleşului. In faţa marilor uşi ale Pelişorului, străjuesc cele două santinele. Ritmul paşilor cadenţaţi ajunge slab în sala cea mare, peste care zâmbeşte sfioasă lumina resfirată din felinarele mici, agăţate de coloane. In sala de mâncare, încăpere prietenoasă, căptuşită cu stejar, albul mesei se înfrăţeşte felurit cu risipa florilor, asvârlite cu meşteşug pe tot întinsu-i. Obişnuita cină intimă, fără invitaţi. In capul mesei, Vodă ; la dreapta Lui, ministrul Curţii - astăzi mort şi dânsul, - apoi aghiotanţii de serviciu şi ofiţerul de gardă, care, datorită unui bun obicei rămas dela Regele Carol şi păstrat sub Regele Ferdinand, lua totdeauna masa cu Suveranii. Era un contact permanent, pe care Că petenia oştirii îl lua cu ofiţerii care se perindau în serviciul de gardă al Palatului. Ce putea să-i rămână mai în lumină ofiţerului, în tot decursul carierei lui ostăşeşti, decât amintirea clipelor trăite în apro pierea Regelui şi cuvintele, puţine dar preţioase, ce-i erau adresate şi care se săpau adânc în inima lui, plină de avântul tinereţii? Nu aşi putea să redau întreagă atmosfera de atunci, fără să nu fixez - cât de incomplet-şi redus - personalitatea, cu totul afară din comun, a ministrului de atunci al Curţii. De o înfăţişare obicinuită, fără nimic din atitudinile şi gesturile consacrate ca făcând parte inte grantă din carieră, el interesa şi impunea dela primul contact, prin cultura lui vastă - filolog şi poliglot, cunoştea şi vorbea fără greş aproape toate limbile europene, şi nu mică era uimirea miniştrilor străini, când îl auzeau glăsuind, curgător şi cu accent, pe limba fie căruia, - prin sclipitoarea lui inteligenţă şi prin feluritele resurse pe care le întrebuinţa, pentru ca să obţină, întru atingerea scopului ce-şi propusese, cât mai mult dela tine, dând în schimb cât mai puţin dela dânsul. Toată tăria meşteşugului se răzima pe impresiunea apa rentă, protivnică celei reale, pe care căuta s'o trezească. Suflet închis, resfira voit - atunci când trebuia - o elocinţă plină de tâlc, care părea că spune multe. De fapt nu spunea mai mult decât vrea şi cât preţuia el că trebue. Om construit pentru studiu şi cugetare, lua ades înfăţişări de calculată uşurinţă, aruncând peste tot un scepti cism glumeţ şi o ironie usturătoare, împletită cu râsul larg şi sonor al omului simplu. Când cerea vre-o desluşire, o făcea aşa ca din în tâmplare, ca şi cum chestiunea nu l-ar fi interesat prea mult. Tocmai atunci, cel întrebat trebuia să-şi chibzuiască bine răspunsul, cumpă- nindu-şi fiecare cuvânt. Sfetnic nepreţuit de bun, în momente grele, pierderea lui a fost adânc resimţită. Şi 'n seara aceia, au adus vorba despre Munchen. Regele, de obiceiu tăcut şi adesea absent Ia convorbirile obişnuite, a ţintit înde lung privirea spre un colţ umbrit, al sălii, ca şi cum ar fi închegat, cu răsfrângeri dinăuntru, momente dintr'o viaţă de mai de mult, apoi cu glas domol, învăluit de duioşie, a început să depene amin tiri din zilele lui de student, petrecute la Munchen. Oraşul, cu pitorescul lui de burg medieval, cu colţurile lui isto rice, cu comorile lui de artă, descrise larg şi evocativ, trăia viu, aevea. Cu un nepreţuit meşteşug, topind cuvintele în imagini pline de nerv, cu nuanţări şi apropieri fericite, o tinereţe dusă, legată de sufletul bştrânei cetăţi, pulsa încordată prin verbul animat al povestitorului. Şi cum numele lui Wagner fu rostit, toată teoria dramei muzicale a titanului, revoluţia imprimată de dânsul muzicei, concepţia filoso fică a tetralogiei, cu diversele ei interpretări, înlăturarea treptată a influenţei italiene, destul de vădită în primele opere ale maestrului, până la afirmarea genialităţii lui creatoare, toate acestea le rosti Re gele cu o susţinută competenţă, în cuvinte simple, cu opriri timide, pentru piasticizarea ideii în expresiuni cât mai colorate. O seara de neuitată sărbătoare pentru fericiţii care II surprinsese într'o aşa de aleasă dispoziţie. Sculaţi dela masă şi opriţi în sala cea mare, Regele mai insistă asupra operei « Tristan şi Isolda», apoi, cu vădită mulţumire, îşi chemă câinii - doi cocheri - şi urmat de ei, se opri în faţa uşii biroului, o deschise, lăsă - ca de obiceiu - să treacă câinii, apoi dispăru, după ce dărui surâsul Său, plin de bunătate. Peste tăcerea care coborîse, apăsa tristeţă şi frig. Motivul « Crepusculului Zeilor 9 răsuna ca o prevestire, trimeasă pe aripile nopţii de trâmbiţaşii soartei, în sufletele celor rămaşi în sala cea mare a castelului. In ziua de 15 Octombrie 1922, în cetatea care păstrase vreme de secole - sub ocrotirea umbrei uriaşe a lui Vodă Mihai - amintirea întâii năzuinţi de întregire, s'a înfăptuit încoronarea Regelui Fer- dinand şi a Reginei Măria. In palatul Catedralei, unde Suveranii primeau închinăciunile su puşilor şi felicitările statelor aliate, generalul Berthelot a spus Re gelui : « Sire, prin credinţa Voastră neclintită în puterea Poporului Român şi în biruinţa finală, această zi de glorie, însfârşit, a sosit »; iar Reginei: « Doamnă, sunt zilele de restrişte şi de mari sacrificii dela Iaşi, care au aureolat acum coroana Voastră cu o neclintita şi temeinică credinţă pentru tot ce va să vie ». In noaptea de 15 spre 16 Octombrie, Suveranii, cu întreaga Fa milie Regală, se înapoiau din Alba Iulia la Bucureşti. Trenul Regal tăia negura nopţii de toamnă, unică acum între toate celelalte. In sala de mâncare, fost vagon imperial austro-ungar, cu mobilă grea şi or namentaţie bogată, de gust îndoielnic, masa de seară era pe sfârşit. Emoţia momentelor trăite şi încordarea în care se petrecuse ziua coborîse în toţi oboseala plină de reculegere care face cuvântul rar, frământând tot mai adânc gândurile. Frânturi de fraze, schimbate fără intenţia de a fi completate, banalităţi, glume şoptite, apoi iarăşi tăcerea odihnitoare legănată în ritmul obsedant al balaurului de fier, care, .despicând bezna nopţii, gonea spre inima ţării, cu gâfâituri astmatice şi şuerături. Şi, nu ştiu cum, începu o discuţie searbădă asupra Presei noastre. Regele, obosit, tăcuse tot timpul. Trăgând cu urechea la convorbirea începută, se arătă tot mai atent, apoi, cu acea sfială în rânduiala cu vintelor pentru o cât mai justă tălmăcire a gândurilor, cu pauze care dau o deosebită greutate frazelor, se rosti: « Nimeni, cred, nu s'a pronunţat mai bine asupra Presei noastre, ca Eminescu. Fixând printr'o judicioasă clasare, presa timpului său, a caracterizat presa de totdeauna şi de pretutindeni. După dânsul Presa este : «Neinteligentă, dar de bună credinţă. «Inteligentă, dar de rea credinţă. «Neinteligentă şi de rea credinţă, şi, în sfârşit, categoria cea mai rară, dar care formează pârghia de reazăm şi rostul însuşi al marelui folos pe care-1 aduce gazetăria : «Inteligentă şi de bună credinţă ». Cuvintele Regelui risipiră oboseala şi înviorară pe Curteni. Discuţia deveni vie şi liberă. Una din marile calităţi ale Suveranului, izvorîtă şi aceasta dintr'un sentiment de adâncă înţelegere umană, era respectul pentru credinţele şi judecata fiecăruia. Nu «dată, simţind oarecare şovăială sau reţinere în spusele aceluia cu care' se întreţinea, zâmbea î «Spuneţi, spuneţi tot cef gândiţi...» Niciodată părerile care riti-i conveneau, n'au fost înlăturate prin gesturi imperative, ci, din punctul Său de vedere, printr'o logică argumentare. Reluând firul gândului întrerupt de convorbirea generală, Re gele reveni asupra lui Eminescu. Covârşitoarea personalitate a poe tului, dar mai ales aceea a cugetătorului politic, cu crezu-i smuls din colbăitele cronici ale neamului, fu fixată cu convingere, în deplină lumină, prin citarea unora din articolele gazetăreşti ale poetului, care, scrise cu sufletul, vibrau de o sinceră credinţă şi se ridicau asupra acelora scrise din vremelnice cerinţi politice. Expunerea aceasta era dovada netăgăduită a deosebitului interes cu care Regele cerce tase scrierile genialului Român. Acum de curând, răsfoind «Scrierile Politice şi Literare » ale lui Mihail Eminescu, am dat peste un articol scris cu prilejul aniver sării asasinării lui Grigore Ghica Vodă şi a inaugurării bustului său, dăruit laşului de Domnitorul Carol. Articolul publicat în « Curierul de Iaşi» din i Octombrie 1876, se termină astfel: « Căci şi acuma mulţămim bunei voinţi a M. Sale ridicarea acestui monument întru veşnica amintire a lui Grigorie Vodă, ce cu viaţa a plătit întregimea pământului strămoşesc şi acea sfinţită coroană, ce prin slăbiciunea veacurilor şi nu din vina Domniei a pierdut o nepreţuită piatră scumpă. Fie voia Stăpânului ţărilor ca din nea mul Majestăţii Sale Prea-înălţatului nostru Domn, să se nască răzbu nătorul pierderilor noastre şi întregitorul Patriei». Ce se va fi petrecut oare în sufletul Regelui Ferdinand, când ochii Lui s'au pironit pe rândurile de mai sus, scrise de cea mai adâncă minte românească, acum vre-o cincizeci şi mai bine de ani, glăsuire profetică, astăzi îndeplinită?.. Şi când le va fi citit El oare ? La Iaşi, în zilele chinuitoare ale re fugiului, când urgia cotropitorilor se căznea să ne asvârle, cu Regele şi steagurile noastre, pe meleagurile de iad ale aliatului devenit vrăj maş, sau în zilele senine ale izbândei? Dacă ar fi fost întrebat, din modestia cu care îşi micşora tot deauna pre cele bune ale Sale, El, înfăptuitorul profeţiei lui Emi nescu, ar fi răspuns, de bună seamă, că rândurile acelea nu le-a citit...
Peste toate contrastele din care a fost zidit Regele Ferdinand, cred că biruitor s'a dovedit întotdeauna cărturarul, sfiosul cuge tător, care arareori chibzuia că trebue să se arate şi astfel. Pentru Dânsul, răsplata unei grele munci de toate zilele, au fost, desigur, ceasurile neturburate ale cetitului şi ale cugetării. Căuta să le aibă cât mai des. Cartea în sine, cu comorile ei nepreţuite, era pentru Dânsul, afirmarea legăturii omului cu Dumnezeirea, iar exemplarul rar cu tipăritura aleasă, sau filele îngălbenite ale unui vechi manuscris, pe care mâinile Lui - în deosebi frumoase - le răsfoiau cu evlavie, trezeau într 'însele acea bucurie voluptoasă, pe care numai îndrăgostiţii cărţii pot s'o înţeleagă. In biroul dela Pelişor, a petrecut El astfel de ceasuri, furate gri- jilor Domniei. Adesea, când simţea nevoia să fie şi mai singur, se re fugia în Peleşul cel mare - locuit pe atunci, numai într'o aripă la terală, de către aghiotanţi - şi acolo, în apartamentul zis a lui «Fran- cisc Iosif», numit astfel pentrucă fusese special amenajat în 1895 şi locuit de împăratul Habsburgic, cu prilejul vizitei făcute Regelui Carol, petrecea după amiezi întregi, cetind. Era un latinist desăvârşit şi un botanist pasionat. Flora noastră o cunoştea îndeaproape, ştiind numele vulgar al fiecărei plante. Tre cutul Poporului românesc îl cunoştea bine şi-1 purta în sufletul său, frământându-1 cu nevoile şi grijile prezente. Cetise, îndeosebi, pe cronicari, având pentru felul de a scrie al unora dintr'înşii o admi raţie plină de evlavie. Acestor cetiri le-a datorat El acea deplină cunoştinţă a limbii româneşti. La 16 Martie 1890, Principele Ferdinand, Moştenitorul Tronului, este primit în sânul Academiei Române, prezidată atunci de Mihai Kogălniceanu. In discursul său, bătrânul cărturar spune : «Noi, bătrânii, ne ducem ; dar salutăm cu bucurie pe junele Principe, ale cărui forţe ne vor întineri în restul zilelor noastre şi vor îmbărbăta la muncă pe cei care rămân în urma noastră ». Din răspunsul Principelui, desprindem : « Câte lucruri de cel mai mare interes nu am găsit, cu o firească şi iertată mirare peutru mine, în toţi cronicarii dar mai cu seamă în cei doi mai de frunte, Miron Costin şi Ion Neculce. Cu deose bire, Neculce m'a fermecat cu limba-i curată, cu stilul împodobit, cu icoane pipăite şi cu aşa de sănătoase poveţe. Cele patruzeci şi două de cuvinte - cum le numeşte el - dela începutul cronicei sale, sunt ca o galerie de tablouri mici, dar cu măestrie zugrăvite, pe care ochiul nu se mai satură privindu-le. Câte chipuri vii, fapte, legende, cugetări înţelepte, în fiecare din ele». Era firesc deci ca sub povara feluritelor cunoştinţe asimilate, să simtă nevoia exteriorizării celor împletite cu aleasa Sa simţire şi cu viguroasa-1 putere de observaţie. Discursurile Sale, scrise cu o migăloasă şi estetică îngrijire, sunt pilde de limpezime expresivă. Frazele sunt tăiate în cristal, iar cuvintele sunt rostite armonic. Uneori, avântul ideii e turnat în forme literare impecabile, bogate în imagini, pulsând de o frăgezime înviorătoare, împletită cu o duioşie pornită din adâncurile sufletului. La 1 Ianuarie 1920, cu ocazia inaugurării Universităţii din Cluj, Regele Ferdinand a ţinut numeroase discursuri, toate scânteietoare de gânduri bine cumpănite şi cizelate cu măestrie, aşa precum ştia El. Stau însă, acolo, câteva rânduri, care oricând se vor citi, vor fră mânta înfrigurări de rugă şi vor înălţa sufletul românesc : «Ca un curat prinos al inimilor noastre recunoscătoare, ridice-se dar, duioasă şi smerită, închinăciunea noastră către vestitorii, înainte- - mergătorii şi făuritorii acestei zile de glorie; către slăviţi şi din veac adormiţii mucenici pi neamului acestuia, ştiuţi şi neştiuţi, mari şi mărunţi, ca şi către acest nemuritor sobor de morţi ai războiului din urmă. Căci dacă bucuria de astăzi e numai a noastră, a celor râ maşi, meritul e al lor, al celor duşi, al tuturor; dela Mihai, izbăvitorul dintru 'nceput, dela marii ostaşi ai gândului şi faptei româneşti de aici, străjeri neadormiţi ai limbii şi legii, până la cel depe urmă cioban şi plugar sărac ...» La 24 Octombrie 1920, Universitatea din Cernăuţi a desvelit în faţa Regelui un portret al Său. Suveranul, vădit mişcat şi cu ac centuată sfială, atins parcă în modestia Sa, a rostit câteva cuvinte pline de simţire şi de înălţător înţeles. A spus că ar dori ca prin fi gura Sa pusă pe pânză, să vorbească spiritul cu care El priveşte noua Universitate ; spirit de dragoste şi de jertfă ; duh care a trăit în con ştiinţa naţională a acestui popor şi prin care colţul de pământ al Bu covinei s'a realipit ţării. A! expresia iluminată a feţii Regelui, rostind pios, cu surâsu-I plin de bunătate : « Dacă acest chip al Meu ar putea vorbi în acest sens întotdeauna, aşi fi fericit».
Din toate manifestările intelectuale ale Regelui Ferdinand, dela convorbirea întotdeauna susţinută cu interes şi cu mijloace neb- nuite, până la măruntele rânduri dintr'o scrisoare, se lămureşte o conştiinţă plină de grije, întru orânduirea cât mai judicioasă şi estetică a ideilor, înveşmântate în înţeles limpede şi străbătute de fiorul con vingerilor neclintite. După ce, sârguitor, îşi aduna şi îşi clasa ma terialul, cerând uneori date de amănunt celor în măsură să I le dea, complete şi sigure, rândurile se aşterneau încete şi bine cumpănite sub scriitura Lui regulată. Nenumărate din gândurile Lui scrise au caracter de sentinţe definitive : «Nimic nu se poate face viu şi trainic în viaţa unui Stat, decât pe temelii naţionale » sau : «De sigur nu clădirea, oricât de măreaţă, face meritul unei scoale. Munca încoronată şi dragostea adevărului, acea flacără nemistuită care însufleţeşte pe şcolar şi pe învăţător, au făcut să iasă descoperiri minunate şi frumuseţi nepieritoare din cele mai smerite lăcaşuri». In toate ocaziunile care Ii cereau să vorbească, niciodată cuvin tele n'au căzut după îndemnul momentului şi nimic nu a rostit fără pregătire ; afară de unele improvizări, îngrijite şi acelea frumos, găsim totdeauna expresia sau citatul fericit, care să dea celor spuse un preţ deosebit. Astfel, la înscăunarea ca Mitropolit Primat al I. P. S. S. Patriarhului Dr. Miron Cristea, Regele spune : «Zice în Sfânta Scriptură: Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera; mari lucruri a făcut Domnul cu noi l - Şi într'adevâr mare e ziua aceasta, in care fraţii de o credinţă şi de 6 limbă, după veacuri de tristă şi nedreaptă despărţire, îşi pot intinde mâinile spre veciniei unire duhovnicească». Apoi: «Chemat la scaunul mitropolitan, înalt Prea Sfinţia Ta ai 4o
părăsit o eparhie dragă inimii Tale, al cărei conducător sufletesc ai fost în timpuri grele de lupte naţionale, dar şi în clipele cele mai înăl ţătoare ale neamului. Urcându-tepe scaunul arhiepiscopal al Ungro- Vlahiei, ai frumoasa menire de a înfăptui politica religioasă a lui Mi- hai Viteazul, care prin înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe dela Alba Julia ţintea să apropie şi să unească bisericeşte toate ţările româneşti». Şi toate aceste idei, în afară de adevărul topit în ele, sunt turnate într'o formă literară impecabilă şi străbătute de căldura sufletului Său mare.
In Iaşii pribegiei şi ai marilor încercări, într'o posomorită dimi neaţă de toamnă, se făcea la Sf. Mitropolie slujbă întru pomenirea lui Mihai Vodă Viteazul. Pe un catafalc, sade încă neodihnită ţeasta Voevodului. Regele, curtenii, marii dregători, căpeteniile oştirilor şi lume multă umilă ascultă cu smerenie liturghia. O tristeţă destră- mătoare apasă sufletele. Regele, îndurerat până la încruntare, priveşte, fără clipire, moaştele. Dă impresia cum că săvârşeşte o tainică împăr tăşanie cu cel ucis, acum trei sute şi mai bine de ani. Slujba se sfâr şeşte într'o tăcere de mormânt. Regele părăseşte Mitropolia îngân» durat. Dar peste tristeţea aşternută pe faţă-I, flutură acum surâsul abia schiţat, al unei făgăduinţi. După trei ani, capul lui Mihai Vodă e adus, pentru de totdeauna şi neturburată odihnă, la Mănăstirea Dealului. Şi Regele spune atunci: «Cu evlavie şi plini de admiraţie ne descoperim şi plecăm ca petele noastre înaintea Ta, Viteze Mihai, care ne-ai fost o stea luci toare în timpuri de grea încercare şi un izvor nesecat de îmbărbătare pentru ostaşul nostru în toiul luptei, iar pentru întregul neam ro mânesc ai fost încă mai mult: simbolul viu şi glorios al unităţii na ţionale. Lăsat-ai undeva, în capitala unei mari împărăţii din vremi trecute, care s'a folosit mult de sabia-ţi cuceritoare, dar drept răsplată ţi-a pregătit în taină peirea, aceste cuvinte scrise de însâ-şimâna Ta: « Şi hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova şi Ţara Ro mânească ». «După trei veacuri de lupte şi îndelungate suferinţi, prin grele jertfe de sânge, izbutit-am a-ţi aduce la îndeplinire «pohta ce ai pohtit*.
Dacă stărui atât de mult asupra acestui mare dar dintre cele multe ale Regelui Ferdinand, o fac pentrucă, şi în această privinţă, Marele Rege, a fost un nedreptăţit. Silit să-şi petreacă cea mai mare parte din viaţă, în strânsoarea unei voinţe de Ser care nu îngăduea abateri dela poruncile regeşti, fără amestec în treburile politice ale ţării, înterzicându-i-se orice.fel de afirmare personală, multă vreme,- pentru poporul românesc, El n'a fost decât «Prinţul» care-şi trece: uşor şi plăcut viaţa, între vânătoare şi bucurii ieftine. Nu mică a fost 4i mirarea, când mai târziu, sub povara celor mai vitregi împrejurări prin care a fost dat unui neam să treacă, Regele s'a dovedit a fi altfel. Totuşi încă poate stă o îndoială asupra celor scrise cu atâta cernută gândire şi atâta frumuseţe de stil. Ar fi o impietate să nu se spună, lămurit, că Regele Ferdinand, n'a avut niciodată şi în niciun mo ment nevoie de nimeni, pentru a-şi aşterne cele gândite şi simţite, pe hârtie. Avea destulă cultură şi un vădit dar literar. Şi apoi, mândria lui dovedită într'atâtea ocazii, nu I-ar fi îngăduit să pri mească decât în măsură un sfat, o desluşire, amănunte informa tive asupra vre-unui lucru sau eveniment, dar niciodată concepţia, gândurile şi tiparul altuia.
Oameni perfecţi, înzestraţi numai cu remarcabile însuşiri şi neîn registraţi cu scăderi în feluritele lor îndeletniciri, nu s'au dovedit până astăzi, în afară de acei construiţi din închipuiri sau intenţionat ciuntiţi în alcătuirea lor, de către făuritorii poveştilor morale pentru copii. Cred că un asemenea exemplar n'ar prezintă niciun fel de interes şi nu i s'ar putea atribui niciun merit, în lupta lui cu viaţa. Ghiftuit din plin numai cu virtuţi, astfel încât izbânda să-i fie asigurată fără cea mai neînsemnată luptă, o astfel de monstruozitate ar întuneca măreţia făpturii umane, preţioasă tocmai prin chinul necurmat al echilibrării pornirilor şi a năzuinţei înspre cât mai mult bine, smulsă din vâltoarea ei lăuntrică, bântuită de neguri. Pentru cei însemnaţi cu o deosebită personalitate şi sortiţi să fi xeze anume momente în viaţa popoarelor, istoria, aşezându-i în cadrul perspectivei umane, i-a dovedit cu atât mai mari, cu cât lupta lor cu ei înşişi a fost mai aprigă şi cu cât ei au izbutit să pecetluiască, cu mari dureri şi sfâşietoare renunţări, înfăptuiri trainice. Toate pă catele unui om sunt ades răscumpărate printr'un gest ziditor de bine. La însuşiri mari, scăderi mari. De-a biruit, în clipa cea mare cele bune, şi fiecare om, cât de umil, are o astfel de clip?, apoi, cele rele iertate sunt.
A spune că Regele Ferdinand a fost un om perfect, înseamnă o micşorare şi o banalizare a personalităţii lui, nespus de interesantă şi de atrăgătoare, tocmai prin contrastele din care a fost zidit. A-L. închipui cineva, de o egalitate milimetrică în gesturi, glăsuind, oricând şi oriunde, protocolar şi sentenţios râzând totdeauna so cotit şi cu aceeaşi decentă tonalitate minoră, cetind conţinu Bi blia, şi, sub fericita povară a unei morale necruţătoare, rămas fără dorinţi, fără patimi, fără porniri, rece faţă de orice virtuoasă po runcă şi datorie, ar însemna plăsmuirea cu totul a unei alte făpturi, despuiată de tot ce a purtat El, profund omenesc într'Insul. Momentele lui de intimă comunicativitate, atitudini şi treceri inegale dela o stare sufletească la alta, desăvârşiri de gesturi, pripite uneori, alteori oprite din acel delicat instinct al bunei înţelegeri, toată împletitura de frumos şi de palid, de bucurie şi triste ţă, toată gama nuanţată a darurilor şi pornirilor Lui sufleteşti, nu pot fi drămuite decât prin îndelunga şi preţioasa strădanie a cuiva care L-a putut cunoaşte în mod desăvârşit. Totuşi, din povestirea multor şi neînsemnate întâmplări zilnice - fără legătură aparentă între ele - se pot desprinde anume atitu dini şi se poate stabili felul câtorva din cele cu care a fost înzestrat Regele Ferdinand. Aceste înfăţişări fragmentare s'ar putea numi: momente dintr'o viaţă, modest folositoare întru desluşirea ei.
Scriind aceste rânduri, privirea mi se opreşte, din când în când, asupra unui portret al Regelui, făcut cu ocazia încoronării. E unul din cele mai reuşite şi necomercializat. O casă de fotografie din Sibiu obţinuse favoarea să fotografieze cea dintâi pe Suverani, în costumele încoronării. Cu câteva zile mai înainte de marea ceremonie, Regele şi Regina au fost fotografiaţi în Castelul Peleş. Regele, cu coroana de oţel pe cap, cu hlamida de hermină pe umeri, brăzdată de găetane şi prinsă în paftale peste tunică, cu pieptul strălucitor de decoraţii şi cu buzduganul în mână, priveşte sever, prea sever chiar, aproape încruntat. Seriozitatea feţii de pe care a dispărut odihnitul bun surâs, e impunătoare. Din toată atitudinea Suveranului se desprinde un aer de izolare. Peste un veac, un istoric, contemplând acest portret, ar putea scrie multe, cu convingerea că-i cel mai aproape de adevăr, în tăl măcirea lui. Ar spune, de o pildă, cum că : « întreaga înfăţişare a Su veranului poartă pecetea clipei măreţe în care se consfinţea pentru totdeauna întregirea României. O seriozitate plină de gravitate flu tură pe augusta Sa faţă ; ochii, grei de severitatea privirii, oglindesc gândurile adânci care-L frământă. Chinurile unei vieţi de jertfă şi de neînduplectată credinţă în izbândă se oglindesc în privirea aceea, pironită înspre imateriale culmi...» Şi aşa mai departe... Dar o voce depe alte tărâmuri ar putea şopti, atunci, cronicarului: « Te înşeli; Regele atunci când a pozat în faţa aparatului era nespus de enervat şi de plictisit, pentrucă trebuia să se îmbrace cu toate podoabele acelea, anevoie de purtat. Mantila II apăsa greu, iar privirea-I atât de încruntată e datorată ^coroanei de oţel, care puţin cam strâmtă Ii apăsa fruntea...» Şi astfel se scrie uneori Istoria. Dar oare, apare mai mică figura Regelui Ferdinand, prin stabi lirea acestui meschin detaliu?
Regele Ferdinand era bun, de o bunătate care, iertând, ştia să uite şi care, pentru cei ce nu-L cunoşteau în deajuns, putea să fie luată drept slăbiciune. Această bunătate radia din toată făptura Lui, dar mai ales din acel surâs, atât de personal şi atât de comunicativ, cu care dojenea, mângâia şi ierta. Ca toate firile funciarmente bune, era «iute la mânie », descăr- cându-şi furtunos şi repede supărarea. Dar chiar în acele momente vijelioase, surâsul flutura intermitent, rază de soare printre norii trecători, pentru ca apoi să lumineze stabil liniştea figurii, care măr turisea atunci, destul de elocvent, că Ii pare rău. Momentele acestea de furtună erau rare. Căuta să se stăpânească şi, de cele mai multe ori, dojana sau nemulţumirea şi le exprima cu privirea, mulţumit când vedea că a fost înţeles fără de ajutorul cuvântului, care trebuia să certe.
Mă gândesc că însemnările acestea, scrise sincer şi cu grijă, vin prea de vreme. Dorinţei de-a complecta, prin trăsături viguroase, prin nuanţe delicate şi amănunte interesante, portretul Regelui Ferdinand, se opun unele scrupule şi consideraţiuni care, mai târziu, nu vor mai stăvili ca astăzi dorinţa de-a spune, tot, nu pentru întu necare - ci dimpotrivă - pentru o cât mai dreaptă înfăţişare a celor bune, devenite preţioase. Totuşi, un sentiment de pioasă veneraţie pentru acel ce-a fost, la un moment dat, exponentul şi realizatorul aspiraţiilor milenare ale acestui neam, precum şi o modestă înţelegere a sufletului Său complex, cântărit adesea superficial, după aparenţe care spu neau cu totul altceva şi după patimi sau interese nesatisfăcute, mi-au poruncit să scriu, aşa cum mă voi pricepe, tot ceeace se poate spune acum despre «Marele Rege », cum 1-a botezat oficialitatea, dar mai ales despre omul frânt de tragice furtuni, ales de Dumnezeu să pătimească şi trupeşte, pentru o cât mai dreaptă apoteozare, după trecerea Sa în nefiinţă. Câte n'ar fi de spus, din viaţa de toate zilele a defunctului Rege! Astfel, stăpânea, în maestru, minunatul dar al caracterizării per soanelor, interesante nu atât prin situaţia lor politică sau socială, cât mai ales, prin latura lor umană, cu care avea prilejul să ia con tact mai des. Sentinţa era vie, lapidară, şi dreaptă, tocmai prin faptul că fixa, de-o potrivă, atât calităţile cât şi defectele. Astfel, despre un mânuitor militant al condeiului, pe care-1 urmărea, de mult, cu interes, s'a rostit într'o zi, surâzând cu indulgenţă : « Une grande fripouille, mais quel talent remarquable». Asupra oamenilor zilei avea de asemeni, aceleaşi formulări concise, uneori crude, îndelung cântărite. Dar, se pot spune oare astăzi? Precum nu se poate spune nici durerea, împinsă uneori până la paroxism şi revărsată în cuvinte aspre, pricinuită de înfăptuirile rele pe care n'avea putinţă să le împiedice. întrebuinţa uneori, un mijloc de protestare delicat în formă, dar destul de biciuitor în fond : decretele care I se supuneau spre semnare şi nu-I conveniau, din motive totdeauna justificate, nu se mai înapoiau. Rămâneau în biroul Său « pentru o mai chib zuită examinare ». Această « examinare » nu mai avea uneori sfârşit şi decretul nu se mai înapoia niciodată. Bine înţeles că, în acest caz, un altul la fel nu I se mai prezintă. Alte ori, cu deosebire la numi rile în funcţiuni, după o îndelungată aşteptare, avertisment şi pedeapsă, decretul se înapoia semnat. Niciodată însă vreo dorinţă de ordin personal sau acel « d'apres mon bon plaisir » nu şi-au găsit loc în aceste atribute regale. Puterea aceasta de caracterizare - rezultat al unei intuiţii naturale unită cu o îndelungă şi metodică cetire - o avea şi pentru marile evenimente sociale precum şi pentru iniţiatorii şi personalităţile în cauză. Venind vorba odată despre revoluţia rusească, a fixat în câte va fraze limpezi: « Consecinţele bune precum şi pe cele rele ale tiraniei massei», a determinat « acel special şi imponderabil tulbure al sufletului slav » şi a făcut apoi diferenţierea între «fanatismul lui Lemn, un iluminat, crud prin credinţă, în experienţele lui de laboratoriu social» şi între «dinamismul lui frotzki», încheind printr'o comparaţie - asemănări şi deosebiri - cu revoluţia franceză şi prin verificata for mulă : « Istoria omenirii se repetă în cauze, evenimente şi persoane », «Ce mare lucru!» ar putea să spună un sceptic. De sigur nimic nou în cele formulate atunci de Suveran, dar felul cum au fost orânduite şi spuse, evidenţiază o putere de caracterizare specială numai oamenilor de gândire. Tot acest subiect de conferinţă a fost închis în câteva axiome, care de abia ar fi umplut o pagină. De altfel, cuvântările Sale sunt pline de astfel de sintetizări, ce trec, cu mult, peste motivul ocazional pentru care au fost rostite. De câte ori scriu despre Regele Ferdinand, făptura lui se în cheagă aevea, în cele mai mici amănunte : vorbă, gest, privire, cu toată gama de nuanţe potrivită momentului şi împrejurărilor. Şi mă gândesc că soarta putea să fie mai bună. Din mărimea mărimilor, unde 1-a aşezat, I-a dăruit suferinţe cu atât mai grele cu cât au trebuit să fie îndurate în tăcere şi în decentă maiestate, ne- dându-I - cel puţin - în schimb câteva clipe, de deplină bucurie, nestăpânită de continua teamă a durerilor ce-L vor lovi mâine. O pagină strălucită pentru Istorie, nespus de tristă şi cu sfârşit de tragedie antică, a fost viaţa Regelui Ferdinand I-ul.
La Peleş, toamna şi-a slobozit trâmbiţaşii. Şuerul lor, şerpuie haotic prin trupul rebegit al pădurii. Culmile au albit. In seara fumurie, un pas cunoscut calcă poteca şi o înfăţişare de om se încheagă. Cu opriri lungi, soarbe adânc răceala văzduhului şi roteşte ochi iscoditori în juru-i. Apele din bazinuli svonesc, frunzele cad. Şi El trece, aşa cum nimeni n'are să-L mai vadă, aşa cum a trecut de atâtea ori... O mistică împărtăşanie cu plantele îi desluşeşte elocventa lor muţenie. Cu paşi grăbiţi, pătrunde în negura copacilor, topindu-se în ceaţa care coboară. Frunzele cad. Apele din bazinuri svonesc. In castel s'au aprins luminile. Un, surâs, mângăeţor ca o binecuvântare, pluteşte în aer..» N. M. CONDIE£CU AMINTIRILE Colonelului Grigore Lăcusteanu
(1813 - 1883)
publicate de Radu Crutzescu, cu o introducere de Ion C. Filitti
Nu ştiu dacă, în gândul autorului, aceste amintiri urmau să fie pu blicate vreodată. Cred mai curând că erau menite să rămână - în lipsa unor descendenţi de acelaşi nume, seceraţi nevârstnici de moarte - în păstrarea fiicelor şi nepoţilor săi, spre a fi întregite şi continuate pentru a menţine astfel viu într'înşii, acel simţ al tradiţiunii şi al solidarităţii de sânge, de care părintele şi bunicul lor era atât de pătruns. Astăzi însă, când neamul urmaşilor colonelului Lăcusteanu este în ajun de a se stinge, mă cred dator a feri aceste pagini de o vecinică uitare, dându-le la lumină astfel cum sunt şi câte suntîn nădejdea că ele vor aduce, asupra unor vremuri tot odată atât de apropiate şi atât de îndepărtate de noi, unele lămuriri interesante. In introducerea pe care a binevoit să o scrie, d. Ion C. Filitti a stabilit împrejurările politice şi sociale în care s'a desfăşurat viaţa auto rului lor. Pentru aceasta, ca şi pentru ajutorul pe care mi l-a dat la întocmirea notelor care însoţesc textul amintirilor, îi aduc mulţumirile mele cele mai vii. R. C. INTRODUCERE
D. Radu Crutzescu, consilier de legaţiune, a avut fericitul gând să dea la lumină memoriile bunicului său despre mamă, colo nelul Grigore Lăcusteanu (1813 - 1883).
1) Manuscrisul este reprodus întocmai şi în întregime, afară de unele frag mente, puţine la număr, de un caracter prea intim, pentru a fi publicate. Sunt amintirile, ce se închee cu anul 1874, interesante din mai multe puncte de vedere, ale unui boier conservator şi rusofil, dar cu adâncă dragoste de ţară.
I
Grigore Lăcusteanu se ştie boer de neam şi începe memoriile cu genealogia familiei sale. Această introducere e justificată printr'un « motto », în latineşte, cu traducere românească : «Una este bună în nobilitate, că impune celor ce s'au născut nobili, îndatorirea de a nu degenera dela virtutea strămoşilor ». Apoi continuă : « Memoria şi respectul străbunilor devin un izvor de generoase aspiraţii ». « Dacă nobilitatea nu este unită cu virtutea, desminte originea şi nu ră mâne decât o ocară retroactivă pentru strămoşi». Avea aşa dar Gri gore Lăcusteanu, despre nobleţea de naştere, acea înaltă concepţie care, la descendenţii ei, din vremurile democratice, o poate face respectabilă şi chiar folositoare. Ştia Lăcusteanu că familia sa1) este veche, românească, din Oltenia ; dar, din lipsă de documente, nu-i face istoricul decât dela bunic încoace. Suntem mai documentaţi azi, şi bogatul material în mare parte încă inedit, cules de răposatul Ştefan D. Grecianu, ne permite să urmărim neamul lui Lăcusteanu până la un Stan, postelnic la 1642 şi 1655, frate sau cumnat cu Ştefan, episcopul Râmnicului ia 1673—1693, fiu al unui Barbu şi nepot al unui Dabu spătar, cum lămureşte un document dela 1655. Este probabil că neamul se urcă până la numitul Vodă, ban mic, ucis de Radu Vodă Mihnea, între 1611—1616 şi care avea moşia Lăcusteni, fie dela părinţi, fie dela soţia sa, Velica. Nepoţi colaterali ai lor sunt adeveriţi între 1616—1628. In sfârşit, încă dela 1575 se întâmpină un Dumitru din Lăcusteni, postelnic. Bunicul lui Grigore Lăcusteanu, Matei, care la 1785 era căpitan de menzil, adică de poşte, iar la 1792 a ajuns sîuger şi murise la 1797, a fost un iubitor al cărţii. La două moşii ale sale, Grecii din Ilfov 2), de care nepotul nu pomeneşte, şi la Suta din Dâmboviţa, a ridicat nu numai biserici, dar şi şcoli pentru învăţătura gratuită a copiilor de săteni. Despre unul din fraţii lui Matei, anume Şerban Lăcusteanu, nepotul ne spune că a fost căpitan de verzişori şi că a murit în lupta dela Comana, a cărei dată n'o cunoaşte. Noi ştim că această luptă contra Turcilor s'a dat la 1769 şi că acolo a pierit şi banul Pârvu Cantacuzino 3). V
1) Deosebită de aceea a lui Nicolae Rusu Lăcusteanu, revoluţionar la 1848» 2) V. A. Urechia, Ist. Rom., VI, 116. 3) Genealogia Cantacnzinilor, ed. Iorga, p. 179. Averea lui Matei Lacusteanu pare să se fi risipit, căci aceea de care pomeneşte nepotul este de zestre dela soţia lui Matei, Catrina, soră cu stolnicul Dumitrache Căzănescu. Astfel, moşia Suta fusese cumpărată la 1745 de Iordache Zaraful, tatăl Catrinei şi al lui Du mitrache 1). A mai avut Matei case şi prăvălii în faţa bisericii Sf. Gheorghe Vechi şi acolo s'au îngropat urmaşii lui. Dar Iordache Zaraful a fost fiul unui Iamandi, iar un lamandi Dragul cu soţia sa Smaranda au fost, la 1724, ai doilea ctitori ai bisericii2). Numele de Căzănescu al lui Dumitrache trebue să fi derivat de la vre-o moşie, iar Zarafu i se spunea deci, nu cum vrea nepotul, fiindcă fusese timp de patruzeci de ani casier la vistierie, ci pentru că aceasta fusese porecla tatălui său. Sunt astfel adus să rectific cele ce am scris altă dată cu privire Sa ascendenţa cronicarului Dumitrache3), indus fiind în eroare de un document redat în mod inexact4). Nu cronicarul Dumitrache, care era stolnic încă dela 1782, a fost fiul lui Iordache Zaraful, ci cestălalt Dumitrache, zis Căzănescu, care la 1816 nu era decât sluger, şi a ajuns stolnic după această dată. Tot din punct de vedere genealogic, memoriile lui Lacusteanu confirmă cele ce am spus despre ascendenţa poetului Vasile Câr- îova 5) şi adaogă, în acelaşi timp, o precizittne în privinţa morţii lui: «Intrat în oştire la Septembrie 1830, ca sublocotenent în cavalerie, la 1831 fiind în lagăr lângă Craiova, s'a îmbolnăvit de disenterie ; transportându-1 în Craiova, a şi murit în luna Septembrie, aflându-mă numai eu lângă patul morţii sale, ca cel mai iubit al său văr şi amic, cu care am copilărit. Intr'însul s'a stins familia Cârlova, cu Sevastiţa, fiica Lăcusteanului».
Nu-i de mirare ca Matei Lacusteanu, fundator de şcoli, să fi dat fiului său Ştefan acea educaţie îngrijită, pe care o relevă nepotul în memorii, spunând că ştia greaca veche şi nouă, turca, rusa şi chiar franceza. Totodată aflăm că Ştefan Lacusteanu, în graţie la Ion Vodă Caragea, a fost un «carbonari», adică a făcut parte din eterie, de venind astfel prieten cu căpitanul Farmache. Fireşte că Ştefan Lacusteanu s'a ocupat şi el de aproape de creşterea fiului său Grigore, aşa că acesta, în vârstă numai de patru ani, putea să rostească înaintea lui Ion Vodă Caragea o cuvântare compusă
1 I.C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, p. 10. ~) Inscripţia nouă dela 1849 "m Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 bise- -ici, II, 119; Ionescu Gion, Ist. Buc. p. 189; Hurmuzaki, XIV, 1017. 3) In Convorbiri Literare, 1925, p. 827—833. Rectificarea am făcut-o acum. In articolul « Cronicarul Dumitrache •>, publicat în Revista Istorică Română, i) La Şt. D, Grecianu, Genealogii documentate, I, 89. ") In Convorbiri Literare, 1923. p. 319 şi urm. de dascălul său grec, sub supravegherea însuşi episcopului de Argeş, Iosif. Scena înfăţişării copilului în faţa Domnului şi apoi a Doamnei are mult colorit. Dela bătrânii săi, Gr. Lăcusteanu a aflat că eteria se formase sub imboldul Rusiei şi că suprimarea lui Alexandru Vodă Sutzo, protivnic mişcării proectate, fusese pusă la cale cu chiar ştirea fiului său, ceeace însă pare exclus. Pe atunci, Ştefan Lăcusteanu, tatăl, era ispravnic la Slatina (Olt). împreună cu colegul său, Nicolae Chi- ţescu, hotărîse să fugă, pentrucă Farmachi îi informase de por nirile lui Tudor împotriva «aristocraţilor ». Pe drum, au fost ajunşi de oamenii acestuia, dar numai Chiţescu s'a lăsat ademenit să se întoarcă şi a plătit această încredere cu chinuri care i-au atras moartea. Despre Tudor Vladimirescu, Lăcusteanu ştie că a fost un «moşnean», lipsit de orice capacitate şi orice învăţătură (ceeace nu era exact) şi că răscoala lui a fost pusă la cale de «o mână pu ternică străină » ceea ce atâtea izvoare confirmă *). Lăcusteanu re produce, în toată cruzimea ei, una din strofele cântate de pandurii lui Tudor împotriva « ciocoilor », cum, printr'o răsturnare de roluri, se porecleau acum boierii2). Scopul mişcării ar fi fost «să omoare aristocraţia română, spre a se urca prostimea şi mojicimea pe ruinele ei». Este singura lăture a revoluţiei lui Tudor, pe care o cunoaşte Lăcusteanu. Refugiat cu părinţii la Braşov, el a învăţat limba germană în şcoala fiilor de militari şi, întors la Bucureşti în 1824, a urmat studiile mai întâi cu grecul Ianinotu şi cu preotul catolic dela Bărăţie, iar dela 1826, a intrat la şcoala faimosului Neofit Duca 3), pe care-1 laudă, cu drept cuvânt. Prin naşterea, firea şi educaţia sa, Giigore Lăcusteanu apare ca un exponent al acelei categorii de boieri secundari care, în Moldova, s'au afirmat chiar ca un partid politic, sub numele de « cărvunari», pe de-o parte pătrunşi de superioritatea lor faţă de celelalte categotii sociale, iar de altă parte jicniţi de pretenţiile unui mănunchi de câteva familii, de a monopoliza înaltele funcţiuni şi conducerea statului 4). Memoriile lui Lăcusteanu se resimt de această stare sufletească. Este plin de desconsiderare pentru «mojicii» care vor să se ridice pe «ruinele» boierimii, dar se plânge de nedreptăţile ce suferă în carieră, pe urma favoarei de care se bucură odraslele «protipendadei». v II
Fiindcă ştia nemţeşte, Gr. Lăcusteanu este chemat pe neaşteptate, la 1829, de ministrul Alexandru Filipescu (Vulpe), pentru a fi ataşat
1) I. C. Filitti, Frământările politice }î sociale in Principatele Romane deal 1821 la 1828, p. 21 şi urm. *) Ibid., 82. s) Ibid., 18. 4) Ibid., 102. pe lângă un general rus. Cu acest prilej, el descrie luxul aşezării sub terane a comandantului rusesc în faţa cetăţii Giurgiu, asediate. La 20 Mai 1830, Gr. Lăcusteanu îşi începe cariera ostăşească, în calitate de praporgic (sublocotenent). Ne spune că Ion Solomon, îmbrăcat încă arnăuţeşte, deveni, din polcovnic de panduri, deadreptul maior în noua oştire românească, pentru ca avusese, dela Ruşi, un, rang civil echivalent. Ne mai informează că, în calitatea lor de foşti căpitani de «volintiri», adică de panduri, au fost primiţi tot atunci în oştire, ca praporgici, deşi nu erau fii de boeri, Hristache Tell, viitorul general al revoluţiei dela 1848, şi alţi câţiva. Memoriile sunt preţioase pentru amănuntele privitoare la începuturile oştirii noastre, organizate de Ruşi. Găsim, de asemenea, informaţii despre holera dela 1831 şi ni se înfăţişează energia desfăşurată de Kisseleff pentru combaterea mo limei. Cu privire la faimosul articol adiţional la Regulamentul organic, amintirile lui Lăcusteanu sunt, în general, exacte l). Dacă, de acord cu contimporanii, învinovăţeşte pe Alexandru Vodă Ghica de ne potism şi arată scăderile fraţilor săi, în schimb, îi recunoaşte şi el na ţionalismul, pus la grea încercare de Ruşi. « Rusia, scrie acest filorus, începuse a-şi întinde mrejele spre a deschide chestia Orientului prin noi». Confirmă că Alexandru Ghica susţinea în ascuns opoziţia obşteştii adunări împotriva articolului adiţional. Este un lapsus calami, •desigur, când aminteşte că Rukman a înlocuit pe Daşcov (în loc de Minciaki) în calitate de consul rusesc la noi. Nu este exact însă mei faptul că adunarea (dela 1836) a respins proectul, nici acela că Vodă Ghica a dizolvat-o. Adunarea n'a apucat să se pronunţe, pentru că ajunsese la sfârşitul legislaturii. De asemenea, nu este exact că, prin firman obţinut de Rusia dela Poartă, adunarea aleasă a fost în locuită printr'un fel de divan de 27 boieri, numiţi de Domn. Lăcusteanu pare că anticipează asupra actului dela Balta Liman, dela 1849. Ade vărul este numai că un firman dela 1838 a obligat adunarea să înre gistreze articolul adiţional. Noua şi picantă este ştirea care explică motivul pentru care Titov, înlocuitorul lui Rukman, la 1834, a stat prea puţin la noi şi a fost mutat, la 1840, la Constantinopol: ar fi cerut el însuşi strămutarea, pentrucă, spre a-1 face favorabil intere selor româneşti, Vodă Ghica ar fi mobilizat în jurul soţiei lui pe tinerii ofiţeri. Iarăşi un lapsus, când Lăcusteanu aminteşte că în locul lui Titov a venit Kotzebue (în loc de Daşcov). Vorbind de turburările dela Brăila, Lăcusteanu denunţă iarăşi, cu dreptate, uneltirile Ruşilor. Acest rusofil consideră că « Filipeştii erau nu numai filoruşi, dar mai Ruşi decât Ruşii dela Moscova ». In legătură cu acele turburări, Lăcusteanu da şi o informaţie, pentru mine cel puţin nouă, despre o întrevedere, la Vidin, între Vodă
*) Cf. I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, p. 38—58. 4 Ghica şi guvernatorul Rumeliei, Husein Paşa, pentru a se înţelege cu acesta asupra măsurilor de luat. Misiunea lui Duhamel n'a fost în toamna anului 1841, cum scrie Lăcusteanu, ci în Mai 1842 De altfel, această dată se confirmă de însuşi Lăcusteanu în alta parte, unde spune că se afla ataşat pe lângă generalul rus, când a murit maicâ-sa, fapt întâmplat la 1842. Interesantă este conversaţia lui Duhamel cu Lăcusteanu, pentru a-1 iscodi în privinţa Domnului, şi face plăcere atitudinea demnă a boierului Asanache Dan dela Focşani, faţă de necuviinţa generalului rus. Că Ghica Vodă ar fi aflat brusc, la teatru, de scoaterea sa din scaun, nu pare exact 2). Ni se dă descrierea plecării Domnului din Bucureşti. Vorbind de alegerea ca Domn a lui Gh. Bibescu la 1842, Lăcusteanu relevă şi el propaganda desfăşurată de Al. Vilara în favoarea acestui candidat3), precum şi cunoscuta mândrie a alesului şi mai ales a. Doamnei sale cea de-a doua, ceea ce avea să-i facă nesuferiţi în ochii boierimii mari. Despre focul Bucureştilor la 1847, Lăcusteanu confirmă cele cunoscute 4).
Se ştie că maiorul Gr. Lăcusteanu a fost un vajnic protivnic al mişcării revoluţionare dela 1848. In memoriile sale, o osândeşte în termeni violenţi. Această atitudine comportă oarecare lămuriri prea labile. Proclamaţia dela Islaz, rezultatul unui curent manifestat în Mun tenia încă dela 1821 5) şi la care aderase o bună parte din boierime, chiar din cea mare, era inspirată de moderaţie, de o dorinţă de în frăţire a claselor sociale. In rândurile revoluţionarilor se şi găseau ele mentele cele mai diverse 6). Erau mai întâi boieri mari şi fii de boieri mari. Pe lângă Goleşti, Kretzuleşti, Câmpineni, C. A. Rosetti, Lăcusteanu însuşi enumera pe Bălăceni, Filipeşti, Floreşti, Cantacuzini. Aceştia, desigur, erau cei mai dezinteresaţi, căci n'aveau decâfr,' de pierdut, de pe urma triumfului programului pe care-1 propovăduiau. Erau apoi mulţi reprezentanţi ai boierimii secundare, în frunte cu Ion Brătianu însuşi. Această boierime era nemulţumită de starea ei de dependenţă faţă de mănunchiul de vre-o 20 de familii din « proti pendadă », care monopolizase situaţiile înalte şi printre care cu greu se strecura, din când în când, câte un element nou. Acest sentiment» cum am mai spus, îl exprimă şi Lăcusteanu în memoriile sale.
1) I. C. Filitti, Domniile, p. 166. -') Jbid., p. 171. 3) Ibid., p. 372. 4) Ibid., p. 413. ") I. C. Filitti, Frământările, p. 112 şi urm. 6) Acelaşi, Domniile, p. 405 şi urm. Si
Cât priveşte pe intelectualii ieşiţi din rândurile poporului, cu vintele lor de nemulţumire erau, fireşte, şi mai mari, căci, dacă puteau obţine şi ei cinuri regulamentare, erau însă lipsiţi de unele din drep turile politice, rezervate de Regulamentul organic feciorilor de boieri. Se simţeau deci stânjeniţi în aspiraţiile lor. Dacă un Costache Cantacuzino a putut saluta cu simpatie pro clamaţia dela Islaz, dacă Bibescu Vodă a putut-o primi ca o nouă constituţie *), ea conţinea totuşi un punct care îngrijora pe mulţi: desfiinţarea clăcii şi atribuirea către săteni a unei «părticele» de pământ, îndestulătoare «pentru întreţinerea lor şi a vitelor lor». De altă parte, după abdicarea lui Bibescu, mulţi s'au înstrăinat de revoluţie, din cauza manifestaţiilor de uliţă la care a recurs, a ele mentelor de rând la care a făcut apel, a atitudinilor imprudente care trebuiau să atragă intervenţii străine. Acestea au fost şi motivele pentru care o fire moderată ca a lui Grigore Lăcusteanu osândeşte aspru mişcarea revoluţionară. Era evident, ca un guvern instituit în urma unei răzvrătiri popu lare nu putea să fie tolerat de Rusia la hotarele ei. In situaţia geo grafică şi politică în care ne aflam, credinţa ca legitimitatea aspira ţiilor naţionale ajungea pentru a înfrânge orice obstacole li s'ar fi pus în cale, reînoirea chiar a planurilor dela 1838 ale lui Ion Câm- pineanu şi ale altor câtorva boieri mari, de unire a tuturor Românilor2), erau utopii primejdioase, folosind vecinilor, pentru a justifica amestecul lor în trebile noastre. « Ridicarea gloatelor » 3) iarăşi nu putea atrage simpatia tempera mentelor conservatoare. Zece ani mai târziu, Ion Brătianu a explicat că « mijloacele de care se servi revoluţia n'au fost chiar ţelurile ei» *). Este adevărat că şefii revoluţiei s'au străduit şi au reuşit să dea mişcării un caracter pacific, evitând vărsarea de sânge, lăsând chiar nepe depsite încercările de reacţiune5). Aceasta reiese şi din memoriile lui Lăcusteanu. De o parte şi de alta a baricadei, conducătorii erau, în fond, un mănunchi de cunoscuţi, prieteni, sau chiar rude, puţin dispuşi să recurgă la măsuri reciproce extreme. Este tot atât de adevărat însă, că extremiştii sau «roşii», în frunte cu C. A. Rosetti şi Ion Brătianu, în articole de ziare, ca şi în discursurile de pe « Câmpul libertăţii», recurgeau la violente de expresii şi ameninţări împotriv^-^. : F la xk. ') Ibid., p. 424—426, 429. \^ 2) Ibid., 108 şi urm..—P. P. Panaitescu, Planurile lui Ion Cămpineanu pentru unitatea naţională. — Statijslau Lukasik, Relaţiile lui Mihai Czajkowski cu Românii in*Revista Istorică Română, 1932, p. 239 şi urm. — Mihaii Popescu, Contribuţiuni la istoria dinaintea unirii Principatelor române. 3) I. C. Filitti, o. c, p. 323—324. 4) Lui Ion C. Brătianu, p. 323—324. •5) N. Bălcescu, Questions economi ques des Principautes danubiennes. — C. D. Aricescu, Corespondenţa secretă, I. p. 72. « aristocraţilor » şi proprietarilor 1), justificând astfel îngrijorarea şi reacţiunea acestora. Ca mijloace de luptă, extremiştii noştri imitau cele ce văzuseră la Paris. Ca fond, urmăieau acelaşi scop ca al marii revoluţii franceze : întronarea «buigheziei» la conducerea politică a statului. Fiindcă însă noi n'aveam o burghezie în sensul celei occidentale 2), extre miştii noştri voiau s'o improvizeze. Simpatiile lor mergeau deci, în primul rând, spre acea pătură, extrem de subţire la noi, de negustori, în cea mai mare parte de recentă origine balcanică şi de meseriaşi. Acestora le găseau toate virtuţile şi în ei puneau toate nădejdile de viitor 3). Pentru a-şi popula adunările, ei mergeau mai departe. Răsculau toată drojdia oraşului, calfe, băeţi de prăvălie, evrei şi chiar ţigani, mai ales tabaci şi măcelari, organizaţi în grupe, după sistemul masonic, cum mărturiseşte Ion Ghica 4). « Tabacii şi măcelarii, sciie şi Grigore Lăcusteanu, au jucat principalul rol în revoluţia dela 1848». Iată de ce Lăcusteanu califică pe revoluţionari de «desculţi cari au ars Regulamentul organic, ca să se urce craii şi democraţii, cu legile lor cele desfrânate, peste ruinele boierilor celor avuţi şi adevăiaţi români». Termenul de «crai», pe care-l întrebuinţează de preferinţă, are la el acelaşi înţeles ca şi în expresia de «crai de curtea veche» adică derbedei, fără adăpost şi fără scrupul. De fapt, în împrejurările po litice şi economice dela noi, ca rezultat al evoluţiei noastre istoiice, triumful pretinsei noastre burghezii nu putea însemna altceva, decât înmulţirea numărului candidaţilor la funcţiuni cât mai înalte şi înlă turarea tutelei boierimii mari. Puţini erau conducătorii revoluţiei care, ca N. Bălcescu 5) şi Ion Ionescu dela Brad, să pună în primul rând A preocupărilor lor rezolvirea chestiunii agrare. In atmosfera de învrăjbire internă, de ameninţări dm afară, era altă utopie a crede că se va putea ajunge la înţelegere întie pioprietari şi săteni, în această spinoasă chestiune. Exproprierea în favoarea ţăranilor, preconizată încă dela 1838 de unii din membrii Societăţii Filarmonice, înscrisă la 1840 în programul tinerilor ro mâni dela Paris 6), întâmpină rezistenţa aproape a unanimităţii proprie tarilor, boieri sau nu. Tălmăcirea pe care ţăranii nerăbdători o dădeau proclamaţiei dela Islaz, propaganda, adeseori ^contrară instrucţiilor împăciuitoare ce li se dădeau, a comisarilor trimişi la sate de guvernul
') «Făcând feluri de necuviiiife », cum scria N. Bălcescu în August 1848 {Anul 1848 în Principatele Române, VI, p. 23—24). * 1 2) I. C. Filitti, Dewoltarea politică a României, în revista Libertatea, anul I, no. 7, (5 Aprilie 1933). 3) Aceasta a rămas lozinca «roşilor» şi după revoluţie (I. G. FiLttî, Un proect de Constituţie inedit al Ini Cuza Vodă la 1853, p. 357—358). 4) Scrisori, citate în Lui Ion C. Brătianu, p. 31, 23. — Cf. şi Papasoglu, Ist. Buc, p. 175. £) Singurul care a cerut atunci sufrajul universal direct şi imediata împro prietărire (P. P. Panaitescu, Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu). 6) N. Bălcescu, Questions economiques des Principautes danubiennes. revoluţionar, erau de natură a nelinişti pe proprietăţi, cate se vedeau primejduiţi în mijlocul lor de existenţă. In vâltoarea revoluţiei nu puteau asculta explicaţiile ce li se dădeau, că nu vor pierde pe urma reformei, căci o parte din pământul lor era, prin chiar legile în fiinţă, robit de dreptul de folosinţă al ţăranilor ; că vor fi despăgubiţi pentru porţiunea ce li se va lua şi de care nici acum nu puteau dispune după plac ; că vor trage mai mult câştig din partea ce le va rămânea în de plină proprietate, liberată de orice servitute. Decât aceste considera- ţiuni, mai greu atârna în cumpănă, în ochii proprietarilor, neîncre derea în mijloacele de despăgubire şi într'un mod neobişnuit până atunci, de exploatare a moşiilor.
Se poate înţelege deci atitudinea ostilă a lui Grigore Lacusteanu, ca şi a multora, faţă de revoluţia dela 1848. El îi găseşte următoarele cauze : dorinţa «dăscăleţilor, advo caţilor şi ciocoilor rapaci de a se urca pe ruinele boierilor» ; uneltirile fostului Domn Alexandru Ghica, cu tinerii boieri, în special cu fraţii Goleşti, împotriva lui Vodă Bibescu ; ademenirea acestuia de făgădue- lile revoluţionarilor, că va fi proclamat «împărat al Daciei », - « rege al Daco-Românilor » zice Ion Voinescu I - vărul omonimului revolu ţionar - în amintirile sale1); în sfârşit, dorinţa Rusiei «să ia de pretext că la porţile ei s'a aprins un resbel civil şi cu acest chip, să poată intra în ţară, să deschidă chestia Orientului». Agentul Rusiei era Duhamel, care avea ca unelte în ţară pe N. Mavros şi - pretinde La custeanu - pe ginerele acestuia, Ion Ghica. Trebue relevată obiectivitatea pe care o păstrează, faţă de Rusia, rusofilul Lacusteanu. Spre deosebire de revoluţionari, care, în aşteptarea realizării idea lului naţional, se rezemau mai de grabă pe o Turcie slabă, consi derând atunci pe Ruşi ca pe cei mai puternici dintre protivnicii aspi raţiilor româneşti, Gr. Lacusteanu era dintre aceia care dela Rusia nădăjduiau mai mult bine pentru ţară. « Blagoslovită Rusia, scrie el, pentru nenumăratele faceri de bine şi milostivire ce au revărsat asupra cristianismului şi mai cu osebire asupra României, care devenise cămară turcească ». Celelalte puteri«nu s'au gândit niciodată să arunce o picătură de balsam pe suferinţele şi durerile ei ». Enumera tot ce s'a câştigat prin tratatul dela Adrianopol, dar nu este orbit în privinţa planurilor orientale ale Rusiei, pe care le denunţă, cum am văzut, vorbind e introducerea articolului adiţional la Regulamentul organic, de turburările dela Brăila, de atitudinea dubioasă a imperiului moscovit faţă de revoluţia dela 1848. El critică rusofilismul exagerat al unora din boierii Filipeşti şi este român până într'atât, încât nu asistă la
') Acad. Rom., ms. 3828; publicate în Revista Carpaţilor, 1860, voi. I, partea a. nunta unei surori ale sale cu un rus, « fiind contra principiilor mele de a se înstrăina. Consiliez pe copiii şi nepoţii mei ca, de vor putea, să menţie acest principiu, căci cel ce aleargă la străini înstrăina-se-va ». Judecata lui Lăcusteanu asupra revoluţiei dela 1848 este în re zumat aceeaşi pe care o găsim şi în amintirile lui Ion Voinescu I şi în acelea ale boiernaşului Ştefan Dăscălescu1). «Câţiva juni îmbuibaţi de doctrine socialiste, - scrie Voinescu, - fără idei pozitive de starea politică a ţării, explicând rău proclamaţia lui Lamartine... sub masca celei mai absolute supuneri către Poartă, voiau să schimbe guvernul în republican2), să lepede protecţia rusă şi sa formeze o re publică Dacă-Română mare.., fără a se gândi că acest proect, deşi lăudabil în sine, nu s'ar fi putut realiza numai prin singura lor voinţă si putere ». De asemenea, Ştefan Dăscălescu numea pe revoluţionarii dela 1848 «aventurieri», care « au proclamat republica şi câte snoave toate, fără să se mai gândească cum şi cu ce au s'o sprijine şi că aveau pe Ruşi în spate, care n'aveau să-i lase să-şi facă mendrele. Nici oaste, nici bani, nici ajutor dela străini, nici măcar voinţa unanimă a naţiei». * Spicuesc acum contribuţiile pe care Gr. Lăcusteanu le aduce cu privire la desfăşurarea revoluţiei. Despre popa Şapcă spune că era «discipol patentat al lui Bacchus». Comitetul revoluţionar s'a constituit, în ziua de 6 Iunie, la Celei. Se ştie că de aci era originar popa Şapcă. Din patru indivizi, care ar fi tras asupra lui Vodă Bibescu, la 10 Iunie, Lăcusteanu nu-şi aminteşte numele decât a doi: Grigore Paleologu şi Grigore Pereţ. Acesta din urmă figursază printre cei ur măriţi atunci de poliţie 3). Paleologu este însă Alexandru *), care s'a retras mai târziu în Franţa şi a fost tatăl ambasadorului Maurice Pal6ologue. Un al treilea a fost- Mitică Kretzulescu s). Al patrulea ar fi fost un I. Bălăcescu 6). Lăcusteanu afirmă că, atunci, nici colonelul Odobescu, nici co lonelul Solomon nu erau protivnici mişcării. De altfel, şi Ion Voi nescu I acuză pe Vodă Bibescu de a nu fi luat imediat « măsurile dictate de gravitatea împrejurărilor » şi de a fi făcut greşala să meargă el însuşi, la 11 Iunie, la cazarmă, să facă apel la credinţa ostaşilor, ceea ce a «desgustat» pe ofiţerii disciplinaţi şi a încurajat pe cei
1) N. Iorga, Un cugetător politic moldovean. Extras din An. Ac. Rom., 1932. p. 35- 2) Domnul ales pe 5 ani, cum voia proclamaţia dela Islaz, echivala cu re publica. 3) I. C. Filitti, Domniile, p. 438. — In Lui Ion C. Brătianu, p. 33, se vorbeşte de Gr. Polizu. 4) I. C. Filitti, /. c. 5) Lui Ion C. Brătianu, 1. c.—Papazoglu, o. c, p. 171. 6) Lui Ion C. Brătianu, 1. c. «îndoctrinaţi ». Printre ofiţerii care au ieşit atunci din rânduri, spre a vorbi Domnului în favoarea revoluţiei, Lacusteanu citează cu indignare pe căpitanul Fărcâşanu şi pe un Enache Dimitriu, pe când aiurea se dă numele maiorului Grigore Polizu Memoriile inedite ale lui Pândele Cerkez 2), maior şi el la 1848, confirmă arătările lui Lacusteanu, că atunci când au sosit la palat cu Odobescu, Domnul iscălise constituţia. In declaraţia făcută mai târziu în faţa tribunalului revoluţionar, colonelul Solomon a declarat însă — poate pentru a uşura situaţia lui Odobescu - că, numai după ce acesta a spus că nu va trage asupra poporului, s'a hotărît Bibescu Vodă să semneze 3). Când Vodă Bibescu demisionează, la 13 Iunie, Lacusteanu vrea să părăsească şi el serviciul, dar nu-1 lasă Odobescu. De acum înainte, Lacusteanu rămâne constant protivnic revoluţiei, cum devine şi Solomon, pe când Odobescu va şovăi, ademenit de mai multe ori de capii mişcării. Foile volante, distribuite la 18 Iunie, privitoare la emanciparea clăcaşilor, pun vârf indignării lui Lacusteanu. Cu concursul lui, co- îonelii Odobescu şi Solomon pun la cale o reacţiune, care este po vestită la fel şi de Ion Voinescu I. Lacusteanu ne dă amănuntul, că el a pus mâna în pieptul lui Eliade, iar Odobescu în al lui Tell; apoi, din ordinul lui Odobescu, s'a dus la sala Momolo, unde erau adunaţi proprietarii alarmaţi, să-i îndrumeze spre palat. Aceştia s'au risipit însă de frică, deoarece Nicolae Golescu şi Ion Brătianu, prinzând de veste, adunaseră « golănimea, care cu cuţite, alţii cu topoare, până şi cu ciomege ». In lipsa lui Lacusteanu dela palat, Odobescu se lasă ademenit de revoluţionari, să dea ordin colonelului Solomon să retragă trupele. Pândele Cerkez adaogă că, poporul năvălind, a arestat pe Odobescu. Găsindu-se, la întoarcere, în faţa acestei situaţii neaşteptate, Lacusteanu îşi croeşte loc prin mulţime şi se aruncă într'o birjă, spre a porni la cazarmă, să pregătească acolo represiunea. Ne mai dă descrierea încăerării sale cu norodul condus de Ion Bră tianu, care-i taie drumul. Urmează peripeţiile fugii, ascunderii şi descoperirii sale, şi modul cum reuşeşte să intre în casele uneia din căpeteniile revoluţiei, Const. A. Kretzulescu, vărul său bun prin soţie, unde rămâne arestat. Sunt amănunte nouă 4). Socotesc nimerit să reproduc aci, din amintirile lui Ion Voinescu I, pasajul privitor la peripeţiile prin care, în aceeaşi vreme, trecea colonelul Solomon. După ademenirea lui Odobescu, arestaţii revolu ţionari sunt rechemaţi, să se consulte cu toţii asupra formării unui nou guvern, în care să intre şi Odobescu şi amicul său Ion Câm- pineanu. Oştirea primeşte ordin să se retragă, dar Solomon, temându-se
1) Ibid. 2) Păstrate de nepotul său de fiu, d. Emil Cerkez. 3) Anul 1848, II, p. 126. 4) Care se adaogă la cele din Anul 1848, l, p. 665, 674—675, 702. de trădare, se duce în dosul palatului, aşteptând desfăşurarea eveni mentelor. Din nenorocire, un arnăut al lui Magheru trage pe fe reastră şi loveşte un soldat. De aci încăerare în care, după Cerkez, au fost şapte morţi şi doi răniţi. Solomon se retrage atunci la ca zarma din dealul Spirii. Pentru a scăpa de această ameninţare, revo luţionarii recurg la vicleşug. Mitropolitul Neofit se duce el însuşi, să înduplece pe Solomon să cedeze comanda lui Scarlat Kretzulescu, făgăduindu-i-se, în schimb, că va fi condus sub escortă până la hotarul ţării. Increzându-se şi ducându-se acasă, spre a se pregăti de plecare, Solomon este ridicat de cadetul Adrian (viitor general şi ministru de război) şi arestat, ca şi Odobescu. Lăcusteanu relevă că şi el, şi Solomon erau păziţi de tineri « co- conaşi »: Iancu Bălăceanu (viitor ministru plenipotenţiar), Dadu Filipescu (viitor colonel, fiul cunoscutului baş boer Iordache, conser vator şi rusofil), fiii lui Iordache Florescu «afară de Iancu », fiii lui Costache Cantacuzino (cel care avea să devină în curând caimacam). Despre Floreşti, urmaşii lor au păstrat amintirea că, văzându-i Solomon făcând gardă, le-ar fi spus«unde este nenea Iordache (tatăl lor) să vă privească în ce hal aţi ajuns ». Lăcusteanu mai aduce amănunte privitoare la soarta ce-i pregă tise popa Şapcă, precum şi la tratamentul puţin civilizat impus lui Solomon în arest. Măsuri contra lor nu s'au putut lua, deoarece guvernul provizoriu a fugit, în noaptea de 28—29 Iunie, alarmat că vin trupe ruseşti. Contrar versiunii lui Ion Ghica *), Lăcusteanu pretinde că gene ralul Gerstenzweig (el scrie Gerchenstein), după ce trecuse într'adevăr Prutul, s'a retras, constatând că în ţară era linişte, ceea ce i-a atras disgraţia imperială şi 1-a determinat să se sinucidă 2). Lăcusteanu povesteşte apoi cum a evadat noaptea din arest şi a stat ascuns până a doua zi când, guvernul reacţionar fiind instalat, s'a dus la cazarmă. Spune că Odobescu propunea amnistia gene rală. După douăzeci şi patru de ore însă, se şi află de contra-revoluţie şi de constituirea unui nou guvern provizoriu, în aşteptarea întoarcerii membrilor fugiţi. Pentru a înţelege urmarea povestirii lui Lăcusteanu, o scurtă di gresiune este necesară. Ni se spune, din izvor autorizat 3), că Ion Brătianu, convingându-se că svonul despre venirea Ruşilor era neîntemeiat, se ascunsese ma întâi în casele Mănescu, unde a fost vizitat chiar de Odobescu şi de Grigore Caracas şi dus de ei la d-na doctor Teodosiu. Explicaţia acestor vizite şi a alegerii acestor locuri de tăinuire este următoarea, încă de când era în oştire, Ion Brătianu frecventa familiile Odobescu, Mănescu şi Caracas i). Aceste familii erau însă strâns înrudite. Intr'a-
1) Amintiri din pribegie, în „Opere complete", ed. Minerva, voi. IV, p. 12. s) In acelaşi sens, Anul 1848, III, p. 551 şi V, p. 123. 3) Lai Ion C. Brătianu, p. 43. 4) Ibid., p. 5. devăr, din copiii doctorului Silvestru Filitti şi ai Smarandei Mănescu, unul, Dimitrie, care a purtat numele de familie al mamei sale, a intrat în oştire şi, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, ajunsese maior şi adjutant al acestuia. O soră a sa, Irina Filitti, a fost soţia cunoscu tului doctor Constandinache Caracas, iniţiatorul fundării spitalului Filantropia. Dintre copiii acestora, Grigore Caracas a intrat şi el în oştire şi, la 1841, era căpitan ; o soră a sa, Catinca, era soţia lui Odo- bescu; altă soră, Anastasia, era căsătorită cu doctorul Teodosie Gheorghiadi, fratele episcopului Ilarion al Argeşului1). De aceste legături s'a folosit Ion Brătianu spre a influenţa, cum arată Lăcusteanu, pe Odobescu, în zilele de 30 Iunie şi 1 Iulie 2). Odobescu pornise, în dimineaţa zilei de 30 Iunie, în fruntea oştirii, dela cazarmă spre oraş, dar s'a retras, faţă de atitudinea supusă şi ru gătoare a populaţiei. La cazarmă veni să-1 viziteze soţia sa (evident îndemnată de Brătianu), spre a-1 implora să nu ia măsuri de repre siune. Lăcusteanu reproduce apostrofa, puţin elegantă, a soţului. După amiază, pe când ofiţerii se aflau încă la prânz, la colonelul Solomon, sosi iarăşi soţia lui Odobescu şi după dânsa Ion Câmpineanu, care avură cu Odobescu o conversaţie secretă, ceea ce provocă bănuială şi indignarea lui Lăcusteanu. Efectele se văzură a doua zi, 1 Iulie, la cazarmă. Scena este cu noscută3). Poporul se adună în jurul cazărmii. Apare însuşi mitro politul, iar pe acoperişul caretei stă Ion Brătianu. Scarlat Turnavitu, spune Lăcusteanu, se târăşte pe brânci, de frica tunurilor, spre soldaţi, îndemnându-i să nu tragă. Odobescu cedează rugăminţii mi tropolitului. « Văzui preoţii sfântului altar al bisericii ortodoxe, călări pe tunuri», scrie Lăcusteanu. Aminteşte că erau : popa Ion (mai apoi Iosafat, preot al capelei române din Paris) şi popa Dionisie (Romano, mai târziu episcop al Buzăului). Alţii *) numesc pe popa Ambrozie, căruia i-ar fi şi rămas porecla de « popa tun ». « Această politică, sau mai bine zis trădare, a Odobescului, o voi afla-o pe lumea cealaltă », închee Lăcusteanu. In noaptea de 1—2 Iulie, se întorc şi membrii fugiţi ai guvernului revoluţionar, fără grijă acum, dar jicniţi de a se fi lăsat înşelaţi şi cam porniţi împotriva colegilor, care dovediseră mai mult calm. Arestaţi un moment, Odobescu şi Solomon sunt iertaţi şi reprimiţi în slujbă, la 2 Iulie, iar a doua zi, li se primesc demisiile5). Lă custeanu, necunoscând intenţiile guvernului, se ascunsese, se deghi zase şi luase drumul Braşovului.
1) Pentru toate acestea, I. Filitti, Aşezământul cultural al mitropolitului D. F., p. 146—147. 2) Lăcusteanu încurcă datele, care se restabilesc insă după doc. din Anul 1848. 3) Anul 1848, II, p. 225. 4) Lui Ion C. Brătianu, p. 40—46. 5) Anul 1848, II, 367, 339. Astfel, la evenimentele ce urmează, Lăcusteanu nu mai este martor ocular. In memoriile sale, aduce revoluţionarilor acuzaţia că, pentru a-şi consolida situaţia, ar fi oferit lui Suleiman Paşa să restitue Tur ciei serhaturile dela stânga Dunării, abia redobândite la 1829. Acest svon a circulat multă vreme. Intr'un discurs dela 20 Iunie 1861, Barbu Catargi spunea şi el, că a auzit că pe zidurile Sărindarului se lipiseră afişe făgăduind Porţii malul stâng al Dunării şi recunoscându-i dreptul de a confirma legile interne ale ţării1). Numai partea din urmă era adevărată. Suleiman Paşa ceruse, la 28 Iulie, să se aducă la cunoştinţa publicului, ca se anulează toate actele de până atunci ale guvernului revoluţionar, care se va mărgini, în viitor, la simplă administraţie, până ce Poarta va hotărî asupra organizaţiei ţării. Era, evident, jertfirea autonomiei. Majoritatea guvernului, în frunte cu Eliade, admise, de nevoie, ca aceste cereri să fie tipărite în trei exemplare, care să se lipească pe palatul Bibescu, la poarta Sărin darului şi la locuinţa comandantului, iar ziarul «Pruncul român » să protesteze şi poporul să rupă afişele. Minoritatea extremiştilor se ridică violent, prin pana lui C. A. Rosetti, împotriva încălcării drep turilor ţării, iar şefii revoluţiei se acuzară apoi reciproc de actul lor de slăbiciune2). De arderea Regulamentului organic, la 6 Septembrie, Lăcusteanu nu vorbeşte. Menţionează «manifestul împăratului Nicolae», adică circulara lui Nesselrode dela 31 (nu 30) Iulie (stil nou, 19 stil vechi) contra revoluţiei. Ştie de înconjurarea Turcilor de către popor, în lagărul dela Co- lentina, în ziua de 12 Septemvrie, spre a-i împiedica să intre în Bucureşti, fapt de care aminteşte şi Ion Voinescu I în memoriile sale, aproape în acelaşi fel, atribuindu-1 tot lui Ion Brătianu, atunci şef al poliţiei şi «cel mai turbat revoluţionar ». Povesteşte pe larg Lăcusteanu lupta din Dealul Spirii3) dintre detaşamentul turcesc al lui Cherim Paşa, trimis să ocupe cazarma dela Mihai Vodă şi trupa maiorului Radu Golescu, împreună cu pompierii chemaţi în ajutor de acesta. Adaogă ce ^,a spus mai târziu comisarul turc Fuad Efendi, că a fost un mare noroc, că nu a fost ucis atunci Cherim Paşa, deoarece Bucureştii ar fi suferit cumplit de răzbunarea turcească.
Grigore Lăcusteanu este întors în Bucureşti în Septemvrie, când figurează în oştire cu gradul său anterior *). Comisarul turc Fuad-
1) Discursurile lui B. Catargi, ed. Haneş, p. 269. 2) C. D. Aricescu, Corespondenţa secretă, p. 92—93. — G. Bibescu, Domnia lai Bibescu, II, 448—450. — Anul 1848, III, p. 70—71; IV. 231. 3) Cf. Papazoglu, o. c, p. 204. 4) Anul 1848, voi. IV, p. 570—571. Efendi se plânge atunci caimacamului C. Cantacuzino că Lăcusteanu evacuează din casele Halfon, spre a instala nişte Ruşi, bagajele şi servitorii generalului Ismail-Paşa, plecat în Oltenia1). La 27 Octombrie, Gr. Lăcusteanu, tot maior, este numit co mandant al celui de al doilea regiment a). Este foarte interesantă povestirea lui despre greutăţile pe care îe-a întâmpinat la 1849, îndeplinind delicata misiune de a cuartirui trupele ruseşti de ocupaţie. Asistăm la susceptibilităţile ofiţerilor, la rivalitatea dintre căpeteniile turceşti şi ruseşti, la intrigile pe care Ruşii le făceau printre Români. E caracteristică procedura făţarnică întrebuinţată de comandantul rusesc, pentru a pune pe Lăcusteanu, în mod neaşteptat, în faţa ordinului de a aresta numeroşi cetăţeni implicaţi în revoluţie. Atotputernicia consului rusesc se vădeşte cu prilejul intervenţiei pentru regularea drepturilor la pensie ale lui Lăcusteanu, demi sionat îndată ce Vodă Ştirbei, după ce-1 purtase cu vorba de mai multe ori, îl înaintează în sfârşit colonel. Lăcusteanu nu se mai ocupă de acum decât de creşterea copiilor şi în special de creşterea singurului fiu ce-i rămăsese, Mişu, pe care-1 introduce în cariera militară, lăudând cu acest prilej şcoala de ofi ţeri, înfiinţată de Vodă Ştirbei, cu profesori distinşi, ale căror nume îe dă. Dela Cuza Vodă primeşte, încă dela 1859, postul de preşedinte ai sfatului ostăşesc. Totuşi califică pe Domn de « câine roşu », aceasta desigur din cauza stăruinţelor lui pentru rezolvirea chestiunii ţără neşti. Prin aceasta însă, Cuza Vodă nu era un « roşu », căci « roşii » munteni, conduşi de Brătianu, nu se mai gândeau atunci la expro priere 3). Ca toţi liberalii moldoveni, în frunte cu Kogălniceanu, n'avea nimic din apucăturile roşilor. Nu mai erau republicani, nu aveau predilecţie pentru adunările sgomotoase de popor, nu întrebuinţau violenţele de limbaj, nu se preocupau în primul rând de ambiţiile po litice ale pretinsei noastre burghezii, nu preamăreau binefacerile tur- burărilor revoluţionare. De aceea, roşii munteni se lăsaseră greu, când cu alegerea lui Cuza, de teamă că, ideile lor fiind puţin gustate în Moldova, vor rămâne în minoritate, prin unirea Principatelor, sub un moldovean 4). La rândul său, Cuza Vodă scria despre ei la 1863 că « se pierd în vagi utopii, împrumutate dintr'un ciudat amestec de idei ale primei revoluţii franceze şi ale socialismului modern*5). Vasile Alecsandri îi zugrăvea sub numele de « Clevetiri demagogul», redactor la «Gogoaşa politică» şi de «Tribunescu», care tot vorbesc de «pâinea amară a exilului», în jurul cărora se strâng toţi cei ce
;) Ibid , p. 601. s) Ibid., V, p. 377. 3) I. C. Filitti, Un proect de constituţie inedit al lui Cuza Vadă, p. 357, 363. * Mărturia Iui Ion Brătianu însuşi la 1864 Lui Im C. Brătianu, p. 533).. 5) I. C. Filitti, o. c, p. 365—366. «intrigărisesc pentru slujba » şi a căror deviză este : « să dobor »1). Şi boiernaşul moldovean Ştefan Dăscălescu scria despre partidul roşilor, că este «recrutat din clasele inferioare, din toţi ambiţioşii, din toţi cutezătorii, din toţi acei cari n'au nimic de pierdut, din toţi disperaţii ce vor să se înţolească» 2). « Voiau toate instituţiile vechi să le răstoarne şi să modeleze ţara în totul după ideile lor». «încercând să mai turbure apa, după obiceiul lor, (Cuza Vodă) le-a cam dat peste bot şi cu mulţi din ei a umplut puşcăria»3). De aceea, tot atât de nepotrivit aplica Lacusteanu epitetul de « roşu » lui Kogălniceanu, în urma loviturii de Stat, desigur pentru ca înfăptuise împroprietărirea ţăranilor. După moartea unicului său fiu Mişu, căruia îi consacră lungi pagini duioase, Lacusteanu caută o abatere a gândurilor triste, intrând în viaţa politică. Este mereu ales senator în răstimpul dela 1866—1870, când « reaua credinţă a guvernelor ţării şi intrigile partidelor făceau pe Domn să disolve corpurile legiuitoare ». Se ştie că în acel interval s'au schimbat 10 ministere, în afară de 30 remanieri parţiale *). Au precumpănit guvernele liberale 5), care nu puteau avea simpatiile lui Lacusteanu. In special osândeşte guvernul, într'adevăr de « roşii», dela 1868, prezidat de Ştefan Golescu, cu Ion Brătianu la interne şi finanţe, pentru înstrăinarea averilor mănăstireşti, secularizate la 1863. Se simţea direct atins, din cauza ctitoriei dela Deduleşti (R. Sărat) a moşilor săi despre mamă. Recunoaşte că într'adevăr « călugării greci n'au executat nici una din condiţiile testamentelor donatorilor ». Dar nici guvernele româneşti n'au procedat mai corect. O lege dela 1866 autorizase vânzarea unora din moşiile statului. Regulamentul dela 1868, pentru aplicarea acelei legi, cuprinde şi moşiile secula rizate, exceptând numai moşiile şcolilor şi ale spitalelor. Lacusteanu scrie indignat: « Luând de pretext neexecutarea testamentelor tuturor mănăstirilor închinate, (guvernele) au suprimat cu totul veniturile ce se trimiteau la sfintele lăcaşuri de acolo ; apoi, un guvern blestemaţi şi de tristă memorie din anul 1868, cu o lege votată de Corpurile Le giuitoare, a cfror majoritate era compusă din roşii, a pus în vânzare mai toate veniturile, proprietăţile şi acareturile, atât ale mănăstirilor închinate, cât şi ale mănăstirilor şi chinoviilor pământene, ca să umple golurile visteriei, pe care o delapidase, ca să-şi creeze stări şi venituri pe seama lor, în prejudiciul şi anatema străbunilor noştri, care au săvârşit atâtea jertfe pentru repaosul şi pomenirea sufletelor lor. Oamenii aceştia au fost oamenii revoluţiei dela 1848.., creştini nelegiuiţi, care au întins spurcatele lor mâini până în altarul sacrosant».
*) N. Iorga, Ist. Ut. rom. în sec. al XlX-lea, III, 328. 2) N. Iorga, Un cugetător politic moldovean,, p. 49. 3) Ibid., 46. *) T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, Introducere, p. 10—11. 5) Ibid., p. 10—20. 6i
Era o mare durere pentru Grigore Lăcusteanu, frumoasă figură de boier, pătruns de meritele, dar şi de îndatoririle clasei sociale căreia aparţinea. Memoriile lui se încheie cu anul 1874, deşi a trăit până la 1883, aşa că sufletul lui de român neaoş, cu adâncă dragoste de ţară, a putut să se bucure de proclamarea independenţei şi a Regatului*
IOAN C FILITTI
PARTEA I
GENEALOGIA
Hoc Unum in nobilitate bonton, ut nobilibus imposita necesitudo videatur ne a majorum virtute degeneret. (Una este bună în nobilitate, că impune celor ce s'au născut nobili îndatorirea de a nu degenera vir tutea strămoşilor lor).
Acest principiu care aHnează spiritul şi caracterul, dictează cobo- rîtorilor nobili că au datoria să îndeplinească fapte mult mai mari decât oamenii de rând şi, ca să nu se piarză privilegiurile naşterii, să se străduiască să le menţie, deosebindu-se prin practica virtuţilor ci vile sau militare. Dacă nobleţea nu va sta unită cu virtutea care a produs-o, desminte originea şi nu rămâne decât ocară retroactivă pentru strămoşi. In sfîrşit, dacă nobleţea nu este un merit, este cel puţin un avantaj şi orice vor zice doctorii în liberalism, cari afectează a o mepriza, nu vor convinge nici odată pe oamenii înţelepţi şi de merit, că este tin punct nefolositor în drumul virtuţei de a se coborî dintr'o familie ilustră. Nu voi întreprinde a face o istorie întinsă a nobleţei, a privile- giurilor şi a luptelor ei, voesc numai a desemna în puţine cuvinte copiilor şi nepoţilor mei două lucruri: A. Memoria şi respectul străbunilor devine totdeauna un izvor de generoase inspiraţii. B. Să cunoască coborîtorii ei, oiigînea familiei lor, căci în ţara noastră sunt foarte puţine familii care îşi cunosc neamul lor. Istoria românilor este destulă dovadă ca să constate nenorocitele evenimente cari necontenit au suferit românul, încât nici odată nu s'au bucurat de linişte în timp de o jumătate de secol, fiind totdeauna în băjenii ca ovreiul rătăcit, grija capitală a românilor era numai scăparea vieţei, iar averea şi totul le năpusteau în prada întâmplărilor» Aceste împrejurări lipsindu-mă de documentele familiei dela o eră mai depărtată şi ca să înlăturez de presupuneri şi îndoeli m'am mărginit a începe descrierea neamului dela moşii mei. Origina familiei Lăcusteanu este română din banatul Craiovei (Valahia Mică), locuitori din districtul Romanaţi, capitala Caracal.
Moşul meu.
Slugerul Matei Lăcusteanu născut la anul 1740, căsătorit în Bu cureşti cu Catriniţa, fiica sîugerului Căzănescu, proprietar mare al moşiei Suta din judeţul Dâmboviţa, posesor de casă şi prăvălii pe podul Târgului de afara (uliţa Agenţiei aşa numită pe atunci) *) în faţa Sfântului Gheorghe Vechiu (fosta Mitropolie). Rangurile şi posesia proprietăţilor sale se constată prin chrisoavele domneşti ce am în păstrare şi anume : Chrisov al lui Constantin Vodă Suţu leatul 1792 Mai. Chrisov al lui Alexandru Constantin Vodă Muruz cu leat 1793 August sg. Chrisov al lui Alexandru Ioan Vodă Ipsilant cu leat 1797 Septem vrie 20, prin care acordă drepturi (privilegiuri) sus zisei proprietăţi soţiei sale, Caterina Lăcusteanca. Chrisov al lui Constantin Vodă Hangerliu cu leat 1798 Septem vrie 6, prin care face danie de posluşnici şi scuteşte casa de taxă, tot văduvei soţie sale. Chrisov al lui Alexandru Vodă Niculae Suţu cu leat 1819 Septem vrie 24, constatând aceleaşi privilegiuri. Chrisov al lui Constantin Vodă Ipsilant cu leat 1803. Chrisov al Iui Alexandru Constantin cu leat . constatând aceleaşi privilegiuri de mai sus. ^ Moşul meu Matei Lăcusteanu au avut trei fraţi (surori nu au avut) : întâiul frate: Vasile Lăcusteanu, cel mai mare frate, clucer mare, caimacam (locţiitor) al banatului Craiovei 2), proprietar mare al mo şiei Lăcustenii3) din Mica Valahie, căsătorit cu o greacă din Constan- ilnopol, cu prilejul însoţirei lui Mihai Vodă Suţu pentru învestitură la leat 1783. Copii au avut patru, trei fete şi un singur băiat: cea mare, Elena, care au luat în căsătorie pe marele clucer Nae Hiotu, din care derivă familia Hioţilor ; a doua, Tarsiţa, căsătorită cu paharnicu Dumitrache Drugănescu, care după câteva luni desfăcându-se căsă-
Actuala Calea Moşilor, numită o vreme uliţa Agenţiei de pe urma con sulatului francez instalat acolo. 2) In 1801, în timpul băniei lui Scarlat Ghica (v. I. C. Filitti, Banatul Olteniei şi Craiovoştii, p. 106). 3) Lăcustenii din Dolj. Biserica, clădită în 171 o de paharnicul Radu Lă custeanu, este şi astăzi în fiinţă. toria, au luat în a doua căsătorie pe serdarui Costache Creţeanu (po reclit Musujan *) şi din care derivă familia Creţenilor, Iancu, Ulysse, Costache şi Lina; a treia, Sevastiţa, căsătorită cu Cârlova, care au avut două fete şi un băiat; cea dintâi Baliţa care au răposat în etate de ani douăzeci, fiind pătimaşă de rachit, era şi cocoşată; a doua Elena, căsătorită cu colonelul Alexandru Florescu, din care derivă familia Floreştilor din Cârloviţa; al treilea pe Vasilache Cârlova, poet, şi de al cărui talent poetic au scris istoria română j voi cita şi eu mai la vale câteva fragmente din poeziile sale 2J. Au intrat în slujba oştirii române la formarea ei, în anul 1830 Septemvrie, sublocotenent în cavalerie; la anul 1831, fiind în lagărul Craiovei s'au bolnăvit de disinterie; transportându-1 în Craiova au şi murit în luna lui Septemvrie, aflându-mâ numai eu lângă patul morţii sale, ca cel mai iubit al său văr şi amic, cu care am copilărit. Cu dânsul s'au stins familia Cârlova cu Sevastiţa fiica Lăcusteanului. Al patrulea copil al clucerului Vasile Lacusteanu au fost Mihaîache, care au răposa flăcău în etate de douăzeci şi cinci ani şi cu care s'au stins familia cluceruhu Vasile Lacusteanu în linia bărbătească. Al doilea frate : moşul meu, slugerul Matei Lacusteanu, căsătorit cu Catriniţa, fiica slugerului Căzănescu au avut două fete şi un băiat; pe tatăl meu Ştefan Lacusteanu, singurul moştenitor al familiei Lă- custenilor şi pentru care voi vorbi mai la vale. întâia fată Mariuţa, căsătorită cu stolnicul Gligoraşcu Paladi (moldovean de origină) au avut patru fete: întâia fată Sevastiţa, căsătorită cu Antonache Gre- ceanu, copii nu au avut; cea de a doua, Tarsiţa, căsătorita cu Tudo- rache Costiescu, din care deriva familia Costieştilor; cea de a treia, Elena răposată în etate de cincisprezece ani de cocinadă (rougeole); a patra fiică Zinca, măritată după un Păltineanu, au trăit foarte puţin în căsătorie şi s'au despărţit, copii nu au avut. A doua fiică a moşului meu, Safta, căsătorită cu slugerul Dinu Pastia au avut două fete şi doi bâeţi; cea mare, Frusina, căsătorită cu un Costache Cucu, din care derivă familia Cucuîeştilor; cea de a doua, Luţa, căsătorită cu locotenentul Iancu Giurgiu are un singur băiat, ofiţer în artileria română; băiatul cel mare, Tache Pastia au murit în etate de ani trei zeci ofiţer în oştire ; cel de al doilea, Iordache Pastia, căsătorit cu fata Gorneanului3) copii are numai unul, Niculae Pastia. Al treilea copil al moşului meu au fost tatăl meu Ştefan Lacusteanu, singurul moşte nitor al familiei şi pentiu care voi vorbi mai la vale. Al treilea frate (al moşului meu Lacusteanu), stolnicul Dumi trache Lacusteanu, căsătorit cu fiica lui Inimărea 4), au avut doi copii:
*) După porecla, contractată din «monsieur Jean » dată lui Iancu Cre ţeanu, tatăl lui Costache, 2) Autorul reproduce la sfârşitul manuscrisului poezia «Păstorul întristat» cu unele mici variante. 3) Probabil fiica stolnicului Petrache Gorneanu. 4) Dirnitrache Inimărea, medelnker. pe slugerul Pârvu Lăcusteanu, căsătorit cu Elenca fiica clucerului Topliceanu, copii nu au avut; al doilea copil, o fată alienată şi răpo sată şi la aceasta se stinge familia Lăcusteanului. Al patrulea frate (al moşului meu): Serban Lăcusteanu, căpitan de verzişori, necăsătorit, omorît în resbelul dela Comana 1) cu Turcii, adică contra Tuiciloi (aşa îl găsesc într'o condică a casei) şi în acesta se stinge familia Lăcusteanului.
Moaşa mea Lăcusteana.
Caterina, consoarta slugerului Matei Lăcusteanu, născută Căză- cească, au avut două surori şi un frate. Una, Luxandra, căsătorită cu Băjescu 2), au avut doi băeţi şi o fată : băeţii, Costache şi Gligore, amândoi ofiţeri în oştirea română (au servit sub comanda mea) au murit amândoi, cel dintâi necăsătorit, cel de al doilea, Gligore, că sătorit au lăsat şi copii (nu i-am cunoscut nici nevasta, nici copiii), iar fata Luxandra au fost căsătorită cu un Vulturescu, care adoptase familia de Băjescu a socrului său. A doua "soră a moaşei mele, Sma- randa, căsătorită cu un Cioran3) rămânând văduvă fără copii, au luat în a doua căsătorie pe serdarul Iordache Anagnosti (grec dela Chio); au avut cu dânsul o fată şi un băiat: fata, Marghioala, care au avut în căsătorie pe un Isvoranu, au murit fără moştenitori; băiatul Mihalache Anagnosti i-au rămas o stare părintească bună, om foarte literat care au luat studiile în Franţa. Insă presupus alienat şi alie narea provenită din prea multă învăţătură; adevărul însă este, pe cât l-am cunoscut foarte de aproape, că nebun nu era, dar avea idee fixă politică. Astăzi este în etate de ani 60 şitfiu este căsătorit, prin urmare într'însul s'au stins familia lui Anagnosti. Fratele moaşei mele au fost stolnicul Dumitrache Căzănescu po reclit Zaraful; acest supranume i s'au dat fiind fost patruzeci de ani casier general al visteriei şi în acea vreme casierii generali aveau numirea de zarafi, prin urmare era cunoscut sub numirea de Zarafu Dumitrache. Au avut o singură fată, Frusina, căsătorită cu un Făr- căşanu j după vre-o şapte ani de căsătorie s'au despărţit, ccpii nu au avut, la o vârstă mai înaintată au căzut la o boală cronică incurabila.
*) Local rezbelutui, se numeşte şi astăzi la Bătaia Mare a Verzişorilor ; astăzi acea proprietate aparţine d-lui M. Grădişteanu (Nota aut). In aceeaşi bătălie, dată în 1769 între un detaşament turc care trecuse Dunărea şi un grup de ca zaci sprijiniţi de formaţiunile române şi-a găsit moartea şi marele ban Pârvu Cantacuzino. 2) Costache Filipopolitu, şetrar 181 o, 1820, zis Băjescu după a doua soţie Păuna Bărbătescu, fostă Băjescu. 3) Vasile Cioranu... 1789... (?). Moşul meu. (despre muma mea)
Clucerul Mihalache Dedulescu*). Origina familiei Deduleştilor datează dintr'o eră îndepărtată, după cum constata istoria (vezi Dacia Literară de Treb. Laurian, volumul ...... foaia ..... 2) precum şi chrisoavele în fiinţă a mănăstirilor Deduleşti şi Babenii3) din judeţul Slam Râmnic sau Râmnicul Sărat, a căror ctitori au fost dânşii, înzestrându-le cu un mare număr de proprietăţi şi le-au închinat la Sfântul Mormânt, sub epitropia Patriarhului ecumenic din Constan- tinopoî şi cu legături ca să menţie sfintele lăcaşuri în stare bună, să mărite fete sărace, să fie în ajutorul familiei Deduleştilor, în caz de a sărăci şi alte multe faceri de bine. In adevăr, călugării greci nu au executat nici una din condiţiile testamentului donatorilor. Guvernul ţării luând pretext de neexecutarea testamentelor tutulor mănăstirilor închinate călugărilor greci, au suprimat cu totul veniturile cari se trimiteau sfintelor lăcaşuri de acolo. Apoi, un guvern al ţării, blestemat şi de tristă memorie, din anul 1868 4), cu o lege votată de Corpurile Legiuitoare, a căror majoritate era compusă de roşii ca şi 'dânşii, au pus în vânzare mai toate veniturile, proprietăţile şi acareturile atât ale mănăstirilor închinate jos, cât şi ale mănăstirilor şi chino viilor pământene, ca să umple golurile vistieriei pe care o delapidase, ca să-şi facă stări şi venituri pe seama lor, în prejudiciul şi anatema străbunilor noştri cari au săvârşit atâtea jertfe pentru repausul şi po menirea sufletelor lor 5). Oamenii aceştia au fost oamenii revoluţiei
') Mihalache sau Mihalcea, fitil marelui paharnic Niculae Dedulescu ctitor, pe când era încă tânăr, în 1743, al bisericei dela Drăghieşti (Râmnicul Sărat) şi care, la rândul său, era nepot de fiu al lui Negoiţă Dedulescu, ctitorul la 1703 al fostei mănăstiri vecine din Băbeni. Acesta se trăgea din Dediul dela Sgârciţi, începătorul neamului şi întemeietorul, la 1630, al mănăstirii Gura Babei, zisă apoi Deduleştii. 2) Treboniu Laurian n*a publicat nici o revistă sub acest titlu. Nici « Dacia Literară » a lui Kogălniceanu, nici acea publicată la Galaţi cam în aceiaşi timp, nu cuprind nimic în această privinţă. Autorul confundă probabil cu « Maga zinul istoric pentru Dacia», (voi. IV, pag, 150, Cronica iui Radu Popescu). V. şi Letopiseţele lui Kogălniceanu, (voi. III, pag. 65, 71, Cronica diacului Muşte). 3) Aceste hrisoave nu se mai află în arhivele fostelor mănăstiri. Ele par a fi fost ridicate, împreună cu o parte din odoare, de către armatele ruseşti, cu ocazia retragerii lor din Principate, în vara anului 1854. Este probabil că cele care au mai rămas - dacă au mai rămas - au fost depuse, după secula rizare, la Arhivele Statului. 4) Guvernul prezidat de Ştefan Golescu, Ion Brătianu fiind ministru de interne şi de finanţe. 5) Legea din 39 Martie 1868, modificând legea din 15 Iunie 1866 şi auto rizând vânzarea unor părţi a domeniilor Statului pentru acoperirea deficitului exerciţiului 1866. In baza acestei legi, au fost scoase la licitaţie, odată cu multe altele, şi unele moşii aparţinând mănăstirilor Deduleşti şi Babeni. din 1848; nu voi pomeni aci toate faptele lor infame, cu cari au înge- nunchiat ţara, arăt numai sacrilegiurile săvârşite de aceşti creştini nelegiuiţi, cari au întins spurcatele lor mâini până în altarul sacro- sant şi au hrăpit Sfântul potir al Domnului, au hrăpit odoarele bi serica, au desbrăcat icoanele de podoabele lor şi alte infamii îngro zitoare. Bunul şi dreptul Dumnezeu îi va judeca! Moşul meu Mihalache Dedulescu au avut numai un frate mai mare, pe...... Dedulescu care au avut doi băeţi: pe marele clucer Iordache Dedulescu poreclit Pârjol şi pe stolnicul Pavli Dedulescu. Cel dintâi, Pârjol, au avut în căsătorie pe Catinca născută Rosetti2); copii în linie bărbătească nu au avut, ci numai o singură fată Elenca, care au luat în căsătorie pe colonelul Niculae Lahovari; în aceasta s'au stins familia Deduleştilor. Moşul meu, marele clucer Mihalache Dedulescu, au avut de soţie pe Zoiţa Drugăneasca, fiica lui Scarlat Drugănescu 3). Copii au avut patru, trei fete şi un băiat. Cea dintâi, mumă-mea Elenca, născută la anul 1796; cel de al doilea, marele clucer Anastase Dedulescu (răsfăţat şi cunoscut sub numele de Siică născut la anul 1798, căsă torit cu Sultana fiica clucerului Matache Niculescu 4); copii în linie bărbătească nu au avut şi cu dânsul s'au stins adevărata familie a Deduleştilor, rămânând o singură fată Luţa, căsătorită cu aga Costache Creţulescu 5). Au răposat în Domnul la anul 1864 în Bucureşti şi l-au înmormântat la mănăstirea Babenii, unde era ctitor ; al treilea copil al moşului meu, Bălăşica, răposată în etate de patrusprezece ani; al patrulea copil, Mariţa, căsătorită cu Scarlat Brătăşanu 6), care Brătăşan se trăgea din vechea familie a Micşuneştilor, care astăzi nu mai există, au avut o singură fată : Aristiţa, născută în anul 1823 şi până astăzi, la 1869, necăsătorită, deşi viaţa ei au fost un exemplu de onestitate, virtute şi inteligenţă; partide au avut multe şi bune, însă un amor reciproc între mamă şi fiică de a ţiu se despărţi nici odată s'au opus acestui mister al hymeneului. Mâriţa Brătaşanca au murit la Paris şi au înmormântat-o fiica-sa la capela română de acolo.
Moaşa mea Deduleasca. Zoiţa, consoarta clucerului Mihalache Dedulescu, născută Dru găneasca, fiica lui Scarlat Drugănescu au avut cinci fraţi şi trei surori:
*) Alexandru Dedulescu, paharnic în 1791. 2) Fiica marelui clucer şi hatman Scarlat Rosetti, mort în 1821. 3) Mare stolnic în 1783, mort în 1796. 4) Din neamul boierilor Neculeşti, astfel numiţi după moşia Nsculele dir> Râmnicu-Sărat. 5) Ofiţer în armată, demisionat ca maior în 1837, când este numit cârmuitor de Brăila, agă în 1846, joacă un rol activ în revoluţia din 1848. Deputat în 1857 în Divanul ad-hoc. Prim ministru în 1859 şi 1867. (1809—1884). 6) Fiul lui Ion Brătăşanu şi al Măriei, nepoată de frate a mitropolitului Cosma Pope seu. Cel dintâi frate, Gheorghe Drugănescu (clucer mare), căsătorit cu Marghioala, fiica vistierului Bellu1) au avut o singură fată, pe Zinca căsătorită întâi cu maiorul Costache N. Filipescu 2); despărţindu-se după câţiva ani au luat în căsătorie pe Aristarchi3), fratele logofă tului bisericesc al patriarhiei de Constantinopol; peste câtăva vreme despărţindu-se şi de acesta au luat în a treia căsătorie un general de cazaci Grecov şi fiindcă în Rusia legea nu tolerează divorţul, el s'au dus în Rusia şi dânsa au rămas în ţară ca să nu se mai vază niciodată. Copii au avut numai unul, cu cel dintâi Costache Fili pescu, un băiat carele la vârsta de ani unsprezece, în anul 1847 Martie în 23, în ziua Si. Paşti, jucându-se cu o cheea (sic) făcută pistol au slobozit-o în casă şi aprinzându-se perdelele s'au aprins casa şi din care apoi au urmat memorabilul foc al Bucureştilor cari au mistuit trei părţi ale capitalei. Focul au ţinut trei zile şi trei nopţi, arzând multă lume şi copii, iar paguba au fost incalculabilă. Peste cinci-şase ani, au murit şi băiatul la Geneva, în Italia (sic), fiind trimis la învă ţătură. Al doilea frate, paharnicul Dumitrache Drugănescu au avut în întâia căsătorie soţie pe Tarsiţa Creţeanca, fiica clucerului Vasile Lacusteanu ; apoi despărţindu-se au luat în a doua căsătorie pe Manda4) fiica lui Nae Bălăceanu; copii nu au avut. Al treilea frate, stolnicul Niţă Drugănescu au luat în căsătorie pe Sevastiţa, fiica marelui logofăt Nestor 5). Copii nu au avut. Al patrulea frate, Gligore Drugănescu, familia soţiei sale nu au cunoscut-o, copii în linie bărbătească nu au avut, iar fete numai două : cea mare Safta, căsătorită cu stolnicul Iacovache Prijbeanu, care ră mânând văduvă au ruinat o stare frumoasă care îi rămăsese, ajungând într'o desăvârşită mizerie ; cea de a doua, Anica, căsătorită cu Costache Arion ; amândoi au murit alienaţi lăsând două fete : una au luat în căsătorie pe un Păltineanu, cea de a doua pe Gligore Burchi. Al cincilea frate, Constantin Drugănescu, căsătorit cu Elena Be- rindoaica (Miroşanca) 6) au avut doi băeţi şi o fată: cel mare, Iancu Drugănescu, căsătorit cu fiica Turnavitului din Ruşii de Vede (Te leorman) ; copii au avut numai unul, pe Alexandru Drugănescu că pitan în oştirea română; al doilea băiat, Nae Drugănescu au luat în căsătorie fata unui grec Burnaz, copii nu au avut. Fata Marghioala
!) Ştefan Belu, logofăt de ţara de sus, mort în 1833. 2) Fiul marelui logofăt Nic. Filipescu şi al Saftei Hrisoscoleu. Născut ia 1807, bacalaureat în drept dela Paris în 1829, ministru de finanţe în 1848, de cedat în exil la Paris în 1854. 3) Miltiade Aristarchi, principe de Samos. 4) Ruxandra, fiica paharnicului Nicohe Bălăceanu şi a Ruxandrei Slăti- neanu. 5) Cunoscutul mare logofăt şi jurist, mort în 1838. Numele său de familie era Predescu. 6) Dela Miroşi, în Teleorman. au luat în căsătorie pe Costache Pălăceanu2) ; copii au avut doi. Surorile moaşei mele: Ileana au luat în căsătorie pe ...... Niculescu 2), apoi văduvind au luat în a doua căsătorie un Topliceanu. Cu Niculescu numai, au avut un singur băiat, pe clucerul Costache Niculescu, care au luat în căsătorie pe Mariţa, fiica stolnicului Costescu. Copii au avut şase : trei băeţi şi trei fete; băeţii, Costache, Gligore şi Ale xandru. Cel mare au murit ofiţer în oştirea română, cel mic Ale xandru căsătorit cu fiica Jianului de peste Olt3); fetele Elenca, că sătorită cu paharnicul lancu Băbeanu, cea de a doua căsătorită cu serdarul Costică Văleanu, cea de a treia căsătorită cu maiorul Po- poviţ şi cea de a patra, Smaranda, căsătorită cu vicontele Gramont4), au murit foarte tânără de oftică. A doua soră a moaşei mele, Mari- cuţa, căsătorită cu Alexeanu 5), copii nu au avut. A treia soră a moaşei mele, Sultana, căsătorită cu paharnicul Ghiţă Lehliu, copii au avut patru: cel mare, serdarul Tache Lehliu căsătorit cu Marghioala fiica lui ...... Arion6); a doua pe Mariţa, căsătorită cu paharnicul Barbu Slătineanu ; cel de al treilea, paharnicul Ghiţă Lehliu, căsătorit cu fiica clucerului Ioniţă Budişteanu, peste puţini ani au rămas văduv; cel de al patrulea, Alecu, izbit de alienare min tală în etate de douăzeci şi patru ani au şi murit.
Tatăl meu.
Ştefan Lăcusteanu, fiul slugerului Matei Lăcusteanu, singurul moştenitor al familiei Lăcustenilor (după cum am zis mai sus). Născut in anul 1772, bărbat virtuos şi cu multă inteligenţă, literat în limba helenă şi grecomodernă, instruit în limba franceză (care era rară pe atunci în patria noastiă) avea cunoştinţă de limba tui- cească şi cea rusească, avea un spirit pătrunzător^ de un caracter vesel şi foarte amabil, adesea sarcastic, rareori îl vedea cineva râzând ; însă zâmbetul îl purta pe buze,,.plăcut şi îi plăcea soţietăţile. Un singur viciu moştenise dela armia' rusească, aceia de a adora jocul
1) Serdarul Constantin Mihai Pălăceanu, mort 1843. 2) Este vorba de marele paharnic Niculae Neculescu. 3) Ştefan Jianu, nepot de frate al lui îancu Jianu haiducul. 4) Louis Antoice de Gramont născut la Elberfeld în 1795 din părinţi francezi emigraţi în urma revoluţiunii. Intrat în armata rusească, ia parte la războiul ruso-turc din 1S28—1829 ca aghiotant al generalului Kisseleff. Sta- bilincu-se apoi în ţară, în urma căsătoriei sale cu fiica bogatului eterist grec Scuffa, intră, în 1834, în armata nou creată a Ţării Româneşti cu gradul de colonel. îndeplineşte funcţiunile de aghiotant domnesc sub Alexandru Vodă Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, care-1 numeşte mare logofăt î» 1S51. Mort în 1852. 5) Marele stolnic Ştefan Alexeanu. fi) Este vorba de căminarul lordache Arion. 6cj cărţilor hasardoase, care i-au şi ruinat o parte din averea sa nemişcă toare ; acest pasion însă l-au învins îndată ce s'au căsătorit. Investit cu rangul de sluger la 1801 de Mihai Vodă Suţu, înaintat la rangul de stolnic, de Vodă Caragea, au ocupat mai multe posturi în serviciul ţării, precum şi acela de armaş mare. Au săvârşit serviciuri şi curţei Rusiei la venirea armiei dela 1808 până la 1812, fiind deputat din partea ţărei pe lângă Feldmareşalul Camenţchi şi în urmă a Feldma- reşalului CutuZov 1), decorându-1 cel dintâi cu inel cii briîianturi, cu cifra împăratului Alexandru, iar cel de al doilea cu ordinul Sfintei Anei, clasa IlI-a. La anul 1812 au luat în căsătorie pe muma noastră Elenca, fiica clucerului Mihalache Dedulescu şi i-au cununat feldmareşalul Cutuzov. In viaţa casnică au trăit aşa de bine încât erau de exemplu. Copii au avut cinci, trei băeţi şi două fete : Pe mine cel dintâi născut la anul 1813 Martie. Al doilea copil, pe Catinca născută la 1815. Al treilea, pe Mihalache, au trăit numai doi ani. Al patrulea copil, Iancu născut la 1821 pe muntele Sălătrucu în drumul Sibiului, în fuga revoluţiei (zaverei), căci aflându-se tatăl nostru cârmuitor (ispravnic) al judeţului Oltu, au fugit prin plaiuri şi poteci ca să nu fim prinşi de Tudor Vladimirescu, căpetenia re voluţiei dm Oltenia, care au dat cea dintâi manifestaţie de a omorî aristocraţia română, spre a se urca prostimea şi mijlocimea pe ruinele ei, vrăjmaş neîmpăcat al nobleţei, poreclind pe tot boerul cu numirea de ciocoi; iată şi un pamflet al lui, aruncat în popor ca să provoace ura poporului român contra boerilor :
Frunză verde usturoi F. . . în lege de ciocoi De te-aş prinde la zăvoi Să-ţi dau măciuci ca să te moi.
Şi altele asemenea pentru care voi vorbi în deosebi. Al cincelea copil, Mariţa născută la 1825, cu trei zile înaintea morţii tatălui nostru. Aşa dar tatăl nostru, după o fericită vieţuire casnică de treisprezece ani, bolnăvindu-se ia anul 1825 de peripneu- monie, au răposat în Domnul, fie vecinica sa pomenire, îngropându-1 la biserica Sf. Gheorghe Vechi (vechea Mitropolie), înlăuntrul bise- ricei, în latura de-a dreapta, unde sânt şi rămăşiţele părinţilor săi şi pe piatră scris al lor pomelnic 2). Stare au lăsat o casă cu prăvălie în faţa Sf. Gheorghe pe uliţa vechii agenţii austriace, care casă şi prăvălii au ars la anul 1847 la arderea Bucureştilor ; au lăsat moşia Suta din judeţul Ilfov 3), lângă
1) V. Jurnalul generalului Langeron (Hurmurachi, supl. I (3), p. 199), 2) Toate aceste oseminte au fost ridicate din biserică cu prilejul restaurării acesteia, in 1884 şi transportate în cavoul familiei Lăcusteanu la Cimitirul Belu. 3) Azi în judeţul Dâraboviţa. Şanţuri, pe care au vândut-o muma noastră lui vornicu Filip Lenş î) drept 1300 galbeni (şi astăzi are venit anual de 2.000) ca să plătească o datorie a tatălui nostru de 1000 galbeni lui Spirea Gazoti2) pentru o to vărăşie de şunci, care au întreprins-o amândoi în zilele armiei ruseşti dela 1812, care în neputinţa de a se vinde, s'au stricat şuncile şi cu toate că judecătoriile ţării au apărat pe muma noastră de această plată, îndatorând să plătească chezaşul tatălui nostru, care era cum natul său, Stolnicul Gligoraşcu Paladi, căci muma noastră avea lipsă de zestre ; muma noastră însă, în fireasca şi extrema ei bunătate nu au consimţit să plătească chezaşul pentru ideea că se încarcă cu păcat sufletul iubitului ei soţ, şi prin urmare au vândut moşia şi au plătit datoria. Au lăsat moşia zestrală numită Jârlău sau Melu Bu zăului din judeţul Slam Râmnic pe care au vândut-o muma noastră, ca să înzestreze pe sora noastră Catinca; vânzarea s'a făcut la 1830, şi la 1832 s'au legiferat Regulamentul Organic şi s'au urcat moşiile la un preţ fabuloss), astfel încât astăzi această moşie are un venit de 8000 galbeni anual. Şi iată-ne reduşi la o stare foarte modestă, prin o schimbare de faţă politică aşa scurtă. Dar aceasta nu este lovitura omului, ci a norocului şi a timpului..
Mama noastră.
Elenca Lăcusteanca, fiica marelui clucer Mihalache Dedulescu şi a Zoiţei Deduleascăi, născută Drugănească. S'au născut la anul 1796, au rămas foarte tânără orfană de părinţi şi ca primogenitură au cârmuit casa şi averea părintească împreună cu fratele său Siică, care era mai mic: la 1812 s'au căsătorit cu tatăl nostru (cununându-i feldmareşalul Cutuzov) au avut zestre două moşii Câmpulungeasca din Jud. Buzău şi moşia Jârlău din districtul Slam-Râmnic, robi, scule şi altele. V Au vieţuit cu tatăl nostru o viaţă armonioasă şî fericită de trei sprezece ani. La 1825 au rămas văduvă cu patru copii; îşi da toată strădania pentru creşterea şi învăţătura lor, multă dragoste a copiilor o consuma. Era de o frumuseţe distinsă, de un caracter dulce, blând, onest, de o virtute rară, pioasă la extremitate. Frumoasă era la chip, şi mai frumoasă era la suflet. In anul 1842 Iunie 28, în ajunul Sânpietrului, s'au dus la biserica Sf. Apostoli ca să facă paraclis; umbletul pe jos, mătăniile care făcuse, fiind călduri mari, în momentul ce a venit i
*) Personaj cunoscut prin bogăţia şi influenţa sa politică. Unul din cei şapte boieri trimişi în 1823 la Poartă spre a obţine numirea unui domn pământean {1799—1853). 2) Mare negustor şi bancher. Devine mare serdar în 1824. 3) Cf. I. C. Filitti, Arenda moşiilor în Muntenia la 1831 şi 1833. acasă - era în amurgul serei, pe la aprinsul lumânărilor - au găsit pe sora sa Mariţa Brătăşanca în odae, care întrebând-o de unde vine, i-au răspuns (muma mea) ca să meargă să cheme pe Maica Precista, să măture în odae că vine Gligoraşcu (eu eram trimis de Vodă Ghica ca să conduc pe generalul adiutant Imperatorului Rusiei Duhamel care venise în Principate cu chestii politice). La aceste vorbe ale mu mei mele, aţintind sora sa ochii asupra ei, deodată o văzu cu gura la o parte: sărmana era izbită de dambla, şi fără a mai pierde un minut, soră-sa au alergat şi au adus pe doctorul Spor *) doctor al casei şi care locuia în vecinătate. Insă când au venit doctorul, gura era la loc şi nu mai da nici un semn al acestei boale, afară de o du rere de cap care o cuprinsese. A doua zi, a treia zi, durerea de cap nu o slăbea, astfel că doctorul o trata cu chinină, zicând că are fri guri la cap ; a patra zi sosind şi eu şi aflând cele întâmplate am chemat în consult pe doctorii Grunau 2), Sachelarie, Spor şi ginerele său ; examinând pe pacientă, au blamat tratamentul lui Spor, dar fără nici un folos căci i-au venit peste puţin şi al doilea atac care au aruncat-o la aşternut; la al treilea atac i-au luat şi limba, exprimând prin lacrămi durerea despărţirii şi blagoslovenia care ne lăsa. La i August 1842 au încetat din viaţă şi cu o pompă demnă de maică mea, am înmormântat-o la Sf. Gheorghe Vechi, din afara bi sericii în latura din dreapta (fiindcă în biserică era poprit de guvern de a se mai îngropa cineva), care a devenit cimitirul familiei mele. I-am făcut toate pomenirile, la soroace, după lege, cu arhierei până la şapte ani, iar al şaptelea an când trebuia să o desgropăm, m'au stânjenit bătrânele rude supertiţioase cari îmi ziceau că e o superstiţie care se crede că când se deschide un mormânt, trebue să pue altul la loc ; această vană superstiţie o plătesc acum cu mustrarea cugetului meu. I-am pus o cruce la cap, făcându-i şi următorul verset pentru epitafion; însă s'au schimbat prin altele după cum se va vedea mai la vale. Astfel au trecut prin haosul suferinţilor acestei lumi prea iubita noastră maică. Fie-i vecinică pomenirea. Şi rog pe urmaşii mei ca din vreme în vreme, la cazuri de pomeniri bisericeşti, să pomenească şi pre bunii şi pioşii mei părinţi. Stare a lăsat casele şi prăvăliile, carii mai în urmă au ars la ar derea Bucureştilor dela anul 1847, iar locul l-am vândut eu şi am dat zestre sorei noastre Mariţa; au lăsat şi una mie galbeni cari erau depuşi la fratele său Siică Dedulescu, cu care asemenea am înzestrat pe Mariţa şi i-am căutat sufletul; au lăsat şi zece robi şi mărunţu- şuri ale casei.
!) Iosif Sporer, diplomat al facultăţii de medicină din Viena în 1^07, sta bilit medic (mamoş) în Bucureşti încă din 1834. 3) Gheorghe Grunau obţine titlul de doctor în medicină dela Goettingen în 1809. Medic la Filantropia în 1818, căsătorit în 1819 cu Luisa, fiica docte irului Mestitz; mort în 1859, însemnai şi epitaful său, deşi nu este de un stil perfect:
Stolniceasca Elenca Lăcusteanca Născută Dedulească la anul 1796 Şi răposată în Domnul la anul 1842 August 1 Fii, nepoţii, lăcrămi vărs aici Pe mormântul scumpei maici Inima-i la toţi raniţă Prin voia de sus venită Tu Doamne ai vrut, Tu ştii, Tu poţi, Vrând iar, a mângâia pe toţi.
Surorele şi fratele meu.
Sora mea Catinca, născută la anul 1815 şi măritată la 1831, luând în căsătorie pe Alexandru Carpov, căpitan în armata rusească, lo cuitor din Odessa şi proprietar de moşie, de origină moldovean. Au vieţuit ani ...... A) cu bărbatul său şi la anul ...... 2) la facerea unui al treilea copil au murit din facere, căci viind dela moşie iarna ca să facă la Odessa, fiind în nouă luni, au răcit, au prins-o frigurile şi din aceasta i s'au pricinuit moartea. Au lăsat în viaţă trei băeţi, mai în urmă însă au murit şi dânşii ne- rămânând moştenitor dintr'însa. Carpov s'au însurat de al doilea cu o rusca. Păstrez şi astăzi scrisorile sărmanei sorei mele, prin care ne ruga necontenit să mergem, muma mea sau eu, ca să ne vază, căci su feră mult de dorul nostru şi cu atât mai mult, ca streină acolo. In fine la anul...... 3) muma mea, văduvă fiind (ca şi tatăl meu nu trăia nici la mariajul ei), s'au dus la Odessa ca să o vază şi au găsit pe sărmana sora mea puţin satisfăcută în menajyj său, şi aceasta au fost o lovitură morală pentru muma noastră, care i-au al terat prea mult sănătatea, nu mai zic de durerea care au suferit-o până au murit, când au aflat de perderea ei. Când s'au măritat sora mea, eram în oştire şi cantonam cu com pania la satul Plătăreşti, în distanţa de o poştie de Bucureşti, şi la ziua cununiei nu am venit în Bucureşti, căci mă opusesem acestui măritiş, fiind contra principiilor mele de a se înstrăina; şi consiliez pe copii şi nepoţii mei, că dacă vor putea să menţie acest principiu, că cei ce aleargă la străin înstrăina-se-va. Şi în adevăr că au plecat din ţară ei şi din sânul familiei, ca să nu-i mai vază nici odată. Fie pomenirea ei vecmică. • ^
-1) patru (reconstituit după scrisprile ce le posed). *) 1835 (Idem). 3) 1834 (Idem). Al treilea frate Mihalache au trăit numai şaisprezece luni. Al patrulea frate Iancu, născut la anul 1821 pe muntele Sălă- trucu în fuga zaverei, după cum am descris mai sus, au rămas orfan şi de mumă în etate de douăzeci şi unu ani -, l-am ţinut sub tutela şi în casa mea până s'a însurat, fără a simţi câtuşi de puţin greutăţile oifanismului. Avea şi are o inimă foarte bună, dar de mic eia sbur- dalnic (espiegle) şi văzând puţina aplecare ce avea pentru studiuri, i-am dat cariera militară, luptându-mă ca frate şi părinte, a-i cieia o înaintare repede în cariera militară, astfel că la anul 1848, fiind sublocotenent, i-am încredinţat comănduirea unei companii în regi mentul al II-lea ce comandam, fapt fără antecedent şi în detrimentul atâtor ofiţeri cu graduri de locotenenţi, ba chiar şi căpitani. In fine m'am silit a face să dobândească gradurile de lieutenant şi căpitan, ca să fie în raport cu reglementul ostăşesc, în privinţa comandirului de companie şi cu scop ca retrăgându-mă eu din oştire, să-i las o carieră frumoasă şi satisfăcătoare. Dar în zadar căci ce clădeam eu destinul său îl împingea la dărăpănare......
La anul 1848 aflându-mă eu subt arest de rigoare, la palat, de către revoluţionari pentru chestii politice, m'am pomenit cu Iancu într'o seară că îmi sărută mâna şi îmi face surpriza spunându-mi că s'au cununat cu Lina, fiica lui Costache Florescu*); nu am putut nici a zice, nici a face alt ceva decât a-1 binecuvânta zicându-i: «Dum nezeu să-ţi ajute », amintindu-i tot într'o vreme proverbul grecesc: « să nu te naşti rău şi să nu te însori rău ». Acest act l-au săvârşit fără ştirea şi consimţimântul meu şi al familiei noastre. Zestre au luat 3000 galbeni, însă atât zestrea cât şi stările Florescului şi a Bolde- scului (moşu Florescului), prin o dibăcie ageră le-au sleit; astăzi este înconjurat de o familie numeroasă, de patru fete şi un băiat Niculae 2), conducând o viaţă foarte spinoasă şi ameninţat de o crudă soartă şi fără speranţă de un viitor mai fericit. Quidquid agis, pra- denter agas et respice finem ! A cincea soră, Mariţa, născută la anul 1825, cu trei zile înaintea morţei tatălui nostru. Mai în urmă rămasă orfană şi de mamă, sub tutela mea fiind, la 1849 au luat în căsătorie pe căpitanul Coressi (astăzi lccotenent-colonel); zestre i-am dat 3000 de galbeni; soarta frumoasă nu i-au surâs. Copii nu au avut.
!) Văr bun cu fraţii Iordache, Manolache şi Alecu Florescu, care au jucat tin rol important în mijlocul veacului trecut. 2) încetând din viaţă fără urmaşi. DIN „RĂSVRĂTIREA MASSELOR*
(La Rebelion de las masas)
Jose Ortega Y Gasset- s'a născut la 1883 şi este actualmente pro fesor de metafizică, la Universitatea din Madrid. Afară de activitatea sa universitară, care ar fi rămas mai mult sau mai puţin circumscrisă într'o activitate de specialitate, deci într'un cadru de interes restrâns, Ortega Y Gasset este cunoscut publicului cititor european, prin esseurile sale, care, până în prezent, ocupă şase volume extrem de interesante, publicate sub titlul de El Espectador, în afară de lucrări mai mici şi broşuri, intitulate de el, în mod generic: incidationes. Apariţia lui Ortega Y Gasset este nu numai unică în Spania, dar chiar în Europa, pentrucă el dovedeşte o obiectivitate şi facultăţi de perspectivă în actualitate, neîntâlnite la marile personalităţi cul turale europene. Cultura sa vastă, care îmbrăţişează toate domeniile artei şi ale acti vităţii psiho-intelectuale, îi permite să opinieze şi să judece, cu o egală competinţă, în domeniile artei, politicei, sociologiei şi istoriei. Evoluţia personalităţii sale este marcată de o epocă naţionalistă^ până la 1898, iar dela această dată, îşi îndreaptă privirile peste gra niţă, lăsându-se atras de probleme internaţionale şi de speculaţiune pură. Se pare însă, că nici una din aceste două ipostaze, cea naţionalistă şi cea internaţionalistă, nu au fost determinate de un ataşament su fletesc, faţă de aceste două concepţiuni. Cu prima sfârşeşte curând, dato rită atitudinei hotărîte, cu care întâmpină emfaza vechii generaţii dela 1898 şi pe care o denunţă cu dispreţ şi cu calm ştiinţific. Cu cea de a doua, nu ajunge la sistematizare şi propunerile lui concrete sunt adoptate mai târziu, de Koudenhove Kalergi, care de fapt, credem, pre zintă multe asemănări cu Ortega Y Gasset. \ După Jean Cassou, Ortega Y Gasset a fost profund influenţat de raţionalismul nihilist al lui Paul Valery, de estetica lucidă a lui Jean Cocteau şi de neoclasicismul cubist. Nu este locul să intrăm în conside- raţiuni de amănunt asupra acestor posibilităţi, care nu sunt excluse, care- totuşi — trebue s'o recunoaştem — sunt de un caracter francez, prea exclusivist. Ortega Y Gasset este cel puţin, tot atât de bine introdus în istoria gândirii germane şi filosofia secolului al XVHI-lea şi al XlX-lea nu are secrete pentru el. Cu aceeaşi obiectivitate şi competinţă, anali zează pe Proust, pe Kant, pe Debussy şi pe Scheiler. El nu este un exponent al culturii franceze sau germane, nu este un naţionalist spaniol, după cum nu este un adept al internaţionalismului european. S'a adăpat la isvorul marilor culturi şi depăşind dependinţa unui naţionalism strict, tinde prin afirmaţie, la cetăţenia statului ideal. Aici se pare că desco perim slăbiciunea lui. Ortega Y Gasset discută, jonglează, întreabă, se întreabă, dar nu ajunge la vreun răspuns, la soluţia practică. Este mai obiectiv decât alţii, pentrucă s'a depăşit mai mult decât alţii; dar acest post avansat, ca situare în evoluţia normal culturală, nu aparţine actualei configuraţii sociale şi politice. El ocupă un avant-post, care face parte integrantă dintr'o operaţiune în curs, dar a cărei victorie nu este asi gurată. Ar fi exagerat să-l numim un vizionar, întrucât viziunea ar fi un început de răspuns şi răspunsurile lui nu sunt afirmaţii, ci întrebări. Atitudinea lui oscilează între imprudenţa întrebării şi prudenţa răspun- suflui, care se întrevede. Ortega Y Gasset este un esseist: atacă şi pune probleme. Nu urmă reşte ideile, până în ultimele consecinţe ; le asociază, le acordă şi crează puncte de vedere nouă. Valoarea lui stă în detaşarea sentimentală şi biologică, care îi dârueşte în schimb, obiectivitatea şi datorită limpezimii de gândire şi culturei masive, perspectiva, care de obiceiu este apanajul istoriei. Acest perspectivism, spune Ernst Robert Curtius, este aproape firesc pentru un spaniol de marcă, deoarece Spania are, din punct de vedere geografic, poziţia cea mai excentrică din Europa şi este în conse cinţă, un admirabil post de observaţie, întărit şi de împrejurarea că Spa nia nu este agitată de sentimente de rivalitate sau de ură, faţă de restul Europei. Din lucrările de seamă ale lui OTtega Y Gasset semnalăm : Medita- tiones del Quijote, Espana Invertebrada, El Tema di nuestro tiempo, La rebellion de las masa. In 7923 crează revista De Occidente, una din cele mai importante publicatiuni europene. Dr. C. T.
Datele de faţă sunt luate după Jean Cassou (Panorama de la litterature espagnole) şi Ernst Robert Curtius (Introducerea la «El Tema de nuestro tiempo») «are s'au ocupat, de aproape, de personalitatea marelui gânditor.
ANALIZA OMULUI DIN MASSĂ
Cum arată şi cum a apărut acest om al masselor, care domină astăzi viaţa politică şi nepolitică? E preferabil un singur răspuns la ambele întrebări, pentru că Ie luminează reciproc. Omul, care ar vrea să conducă astăzi destinele vieţii europene, este foarte diferit de aceia ce avea conducerea în secolul al XlX-îea ; apariţia şi desvoltarea sa cad însă în acelaşi veac. Cu puţină perspica citate, orice inteligenţă mai ascuţită putea să prevadă, a priori, pe la 1820, 1850, 1880, gravitatea situaţiei prezente. Şi într'adevăr, nu se petrece nimic astăzi, ce nu s'ar fi putut profestiza, acum un secol. « Massele se apropie » afirma Hegel pe un ton apocaliptic. «Dacă nu apare o nouă autoritate spirituală, secolul nostru, agitat de răsturnări, va sfârşi printr'o catastrofă », anunţa Auguste Comte. Şi depe o stâncă a Engadinului, Nietsche clama « văd ridicându-se fluxul nihilismului». Este falsă deci afirmaţia, că în istorie nu se poate prevede. De nenu mărate ori a fost profetizată. Dacă viitorul nu ar oferi profeţiei mo mente de apropiere, atunci nu ar putea fi înţeles şi interpretat, când se împlineşte şi devine trecut. Gândul, că istoricul este un profet inversat, îmbrăţişează întreaga filozofie a istoriei. Adevărul este, că doar structura generală a istoriei ne stă la îndemână şi ea singură este inteligibilă pentru trecut şi prezent. Pentru a înţelege timpul nostru ne trebue perspectiva şi distanţa, necesară, pentru a nu mai recunoaşte nasul Cleopatrei. Ce aspecte oferă viaţa masselor de oameni, pe care secolul al XlX-lea le produce în cantitate mereu crescândă? In primul rând, facilităţi de ordin material. Nici odată omul de rând nu şi-a rezolvat cu mai multă uşurinţă problemele sale economice. In timp ce marile averi scădeau relativ şi munca proletariatului industrial devenea mai grea, orizontul economic al individului mijlociu creştea. Standar dului său de viaţă se adăogau conţinu elemente de lux şi poziţia lui devenea din ce în ce mai sigură şi mai independentă de arbitraiul con- juncturei. Ceeace înainte vreme era privit ca o milostenie a destinului, astăzi se pretinde ca un drept, care decurge din normalul lucrurilor şi recunoştiinţa nu-şi mai are loc. Dela 1900 începe să se amelioreze şi viaţa muncitorului, pentru care trebue să lupte, căci şi mai binele nu i se oferă gratuit, după cum se întâmplă cu clasa de mijloc, bene ficiara unei minunate organizatii.de stat. Siguranţei economice se asociază siguranţa individului şi lipsa de griji: confortul şi ordinea publică. Viaţa decurge lin, fără fricţiuni, primejdiile sunt iluzorii şi puţin probabile. Era natural, ca o asemenea situaţie, plină de securitate, să creeze în sufletul individului de rând, un simţământ de certitudine, care se exprimă admirabil prin dictonul bătrânului nostru popor : ancha es Castilia, mare e Castillia. In această ordine elementară şi decisivă, viaţa omului nou se desfăşoară fără nici o piedică. Importanţa acestui fapt plin de consecinţe, devine inteligibilă în toată amploarea ei, transpunându-ne în sufletul omului de rând, care nu a cunoscut această libertate de viaţă, în epoci anterioare. Viaţa lui fusese până în acest moment o povară, grea economiceşte, grea fiziceşte şi din leagăn trebuia să suporte şi să se acomodeze unei vieţi, care era un lanţ de renunţări, fără să existe pentru el, vre-o posibilitate, de a evada din această strâmtoare. Contrastul este şi mai limpede, dacă ne îndreptăm privirea spre fenomenele burgheze şi morale. Dela mijlocul secolului al XlX-îea, omul de rând nu mai întâlneşte piedici în ascensiunea socială. Aceasta înseamnă că şi în viaţa publică capătă o mobilitate, căreia nu i se impun nici restricţiuni, nici modestie ; şi aci e operant dictonul, « e mare Castillia », Nu mai există ranguri sociale, clase, nici privilegii de drept. Omul de rând ştie că toţi oameni sunt egali în faţa legii. Niciodată, în istorie, omul nu a trăit într'o ambianţă socială asemănătoare celei de astăzi. Secolul al XlX-lea a promovat o su medenie de lege care au transformat radical soarta omenirei, din punct de vedere moral şi social, creându-i un nou înţeles. Trei principii stau la baza acestui lumi nouă : democraţia liberală, ştiinţa experi mentală şi industrialismul; cele două din urmă constituesc aceea ce numim în genere technică. Nici unul din aceste trei principii nu au fost însă inventate de secolul al XlX-lea, ci îşi au origina în cele două secole anterioare. Secolul al XlX-lea este acela care le-a pro movat, realizându-le. Toată lumea o ştie. Constatarea faptelor nu este totuşi suficientă şi de aceea trebuie să privim lucrurile, în mecanismul lor intim. Caracterul secolului al XÎX-lea a fost revoluţionar. Acest ca racter nu-1 deducem după înălţimea baricadelor, cum reese din amănuntul anecdotic, ci prin noutatea unor condiţiuni de viaţă, care au sdruncinat din temelie tipul omului de rând şi întreaga viaţă publică. Revoluţia nu înseamnă rebeliune în contra ordinei de stat, ci ridicarea unei ordine nouă, care anulează pe cea desuetă. Credem deci, că nu exagerăm, dacă susţinem că omul creat dejsecolul al XlX-lea are în raport cu viaţa pulbică, o poziţie excepţională faţă de întreaga omenire. Fără îndoială, că un reprezentant al secolului al XVIII-îea se deosebeşte de un reprezentant tipic al secolului al XVII-lea sau al XVI-iea ; cutoatecă sunt înrudiţi între ei, chiar identici în anumite trăsături caracteristice, dacă îi opunem omului nou. Pentru «po porul » din toate timpurile, « viaţa » însemna în primul rând, îngră dire, îndatorire, dependenţă, într'un cuvânt îngenuchiere. Dacă vrem, putem spune oprimare, cu condiţia, ca prin oprimare să înţelegem nu numai acţiunea dreptului şi a societăţii, ci, în acelaş timp, aceea a naturei. Până mai acum un veac, când au început progresele ştiin ţifice ale technicei,ale fizicei şi ale organizării, care practic nu au limită, omul era supus capriciilor naturei. Chiar pentru cei bogaţi şi puter nici, viaţa era, pe vremuri, supusă mizeriei, luptei şi primejdiei1).
l) Oricât de bogat ar fi fost un individ faţă de altul, facilităţile pe care le avea, depe urma bogăţiei, erau mediocre, pentrucă lumea, privită- în totalitate, era săracă. Omul simplu trăeşte astăzi mai uşor, mai comod şi în mai multă sigu ranţă, decât puternicii de altă dată. Puţin îi pasă, dacă nu este mai bogat decât alţii, atât timp cât viaţa îi pune la dispoziţie străzi, drumuri de fier, hoteluri, telegraf, securitate trupească şi aspirină. Lumea, de care omul nou este înconjurat încă din momentul naşterii, nu-1 obligă la nici o renunţare, în nici o privinţă, nu-i opune nici o interdicţie, nici o inhibiţie; dimpotrivă, îi excită apetiturile care, principial, pot creşte infinit. Şi fapt extrem de important, această lume a secolului al XlX-lea şi a începutului celui de-al XX-lea, pe lângă suprafaţa şi perfecţiunea ei indiscutabile, înrădăcinează în individ credinţa unei desvoltări continue, sub raportul valoarei şi al bogăţiei, realităţi ce se vor alimenta, din posibilităţile genetice proprii. Astăzi încă, în ciuda unor semne prevestitoare, care încep să producă o brazdă în valul rotund al credinţei, astăzi încă, sunt puţini oameni, care să nu fie convinşi, că peste cinci ani, automobilul va fi şi mai comod şi mai eftin. Şi cred în acest lucru, ca în răsăritul soarelui. Comparaţia este minunată, pentru că omul de rând, care populează această lume, atât de perfectă, din punct de vedere technic şi social, crede într'adevăr că automobilul este produsul naturei şi nu grati fică, nici măcar în gând, genialele străduinţi ale oamenilor, care l-au creat. Cu atât mai puţin vor concepe, că păstrarea acestor cuceriri, care sunt funcţie de virtuţi omeneşti rare, s'ar putea prăbuşi foarte repede, datorită unor abateri, cât de mici. Aceste constatări ne determină să însemnăm, în diagrama psihică a omului din massă, două prime curbe : nemăsuratele şi nereprimatele lui dorinţi de viaţă şi fundamentala nerecunoştiinţă, faţă de tot ce i-a facilitat o existenţă plăcută. Cunoaştem aceste două tră sături caracteristice, din psihologia copilului răsfăţat şi nu vom greşi, dacă le vom raporta şi asupra sufletului massei, în analiza noastră. Moştenitori al unui lung trecut genial - genial prin ilu minare şi străduinţă - acest nou popor a fost răsfăţat de lumea care-1 înconjura. A răsfăţa pe cineva, înseamnă a nu-i impune nici o restricţiune, oricărei dorinţi şi a-i da iluzia că are toate drepturile şi nici o obligaţiune. Un om crescut în asemenea condiţiuni, nu cu noaşte nici margini, nici măsură. Pentrucă nu întâmpină nici o re- rezistenţă din afară şi este scutit de ciocniri cu alţi indivizi, sfârşeşte prin a crede că este singur pe pământ şi se obicinueşte cu ideea că nu trebue să ţină seama şi de alţii, chiar dacă aceştia ar putea să-i fie superiori. Numai unul mai tare ca el, care i-ar impune modestie şi stăpânire de sine, i-ar fi putea dovedi experienţa unei superiorităţi străine. Numai astfel ar ajunge la convingerea firească : aici sfârşesc eu şi începe altul, care îmi este superior. Individul mijlociu din alte timpuri, era conţinu ţinut în frâu, de mediul înconjurător, care îi amintea această elementară înţelepciune ; într'adevăr, timpurile erau atât de primitiv organizate, încât catastrofele nu erau rare şi nimic nu era sigur şi de durată. Peisajul lumesc al masselor nouă oferă, dimpotrivă, nenumărate posibilităţi şi certitudini, şi independent de orice osteneală a individului, totul îi stă la dispoziţie, frizând un auto matism diriguitor, după cum soarele se ridică pe cer, fără să fie nevoe să-i purtăm povara în spinare. Nici un om nu mulţumeşte celuilalt pentru aerul pe care-1 respiră; pentru că n'a fost creat de nimeni. Aerul face parte din acel tot, pe care-1 avem la îndemână şi despre care suntem obicinuiţi să spunem că este « natural», pentrucă nu lipseşte niciodată. Massele răsfăţate sunt atât de naive, încât îşi închipuesc că această organizaţie materială şi socială, care le stă ia dispoziţie, la fel ca aerul, ar avea aceeaşi origină şi nu se refuză, după cum nu se refuză elementele perfecte ale naturii. Afirmaţia mea este următoarea : tocmai perfecţiunea acestei orga- nizaţiuni, pe care secolul al XlX-lea a dăruit-o vieţii sociale, este cauza pentru care massele beneficiare o consideră naturală şi nu de esenţă organizatorie. Numai astfel se poate explica şi descrie, în acelaşi timp, absurditatea acestei mentalităţi: de nimic nu se interesează mai mult massele, decât de buna lor stare şi în acelaşi timp nu fac altceva decât să acţioneze împotriva faptelor şi cauzelor care o produc. Cum nu văd în avantajele civilizaţiei, minunate invenţiuni şi creaţiuni, care nu se pot întreţine decât cu mare greutate şi precauţiune, massele cred că rolul lor se mărgineşte să le pretindă ca pe nişte drepturi înnăscute. In revoluţiile provocate de foamete, massele obicinuite să caute pâine, distrug în acest scop brutăriile. Acest lucru ar putea servi de compa raţie pentru felul cum înţeleg massele să acţioneze astăzi, în împreju rări mult mai complicate, împotriva civilizaţiei, care îi hrăneşte *)
INTERVENŢIA MASSELOR
Am stabilit mai sus, că s'a petrecut un fenomen foarte paradoxal, dar în fond foarte firesc ; anume că sufletul omului de rând s'a ferecat, cu toate că lumea şi viaţa îi erau larg deschise. Susţin că această împietrire a sufletelor de rând este vinovată de răsvrătirea massdor şi că astfel s'a născut cea mai grea problemă, care s'a pus omului de astăzi.
*) Abandonate propriilor lor imbolduri, massele fie plebee, fie aristocrate, în dorul lor de viaţă, înclină să distrugă însăşi bazele vieţii. Ca o reuşită carica tură a acestui propter vitam vitae periere causas nu încetez să-mi îmi amintesc cele petrecute la Nijar, o localitate lângă Almeria, în ziua de 13 Septembrie 1759, când Carol al II-!ea a fost proclamat rege. Proclamaţia a avut loc în piaţa publică. « Cu ocazia acestui eveniment s'a ordonat să se dea de băut la toată lumea şi s'au golit 77 butii de vin şi 4 burdufe de rachiu, din care pri cină, într'atât s'au încălzit, încât în strigăte de « trăiască »au purces spre maga ziile de alimente, aruncând în drum grânele şi 900 reale găsite în visterie. Din acest loc s'au îndreptat spre depozitul de tutun, unde au făcut la fel. Au urmat prăvăliile unde, pentru a da mai multă măreţie sărbătoarei, au răsturnat şi îm prăştiat bucatele şi băuturile. Şi pentru a încununa sărbătoarea, s'au asociat şi Sfinţii Părinţi, care au cerut femeilor să scoată toate lucrurile din casă şi să le arunce în drum, la care invitare, femeile nu au pregetat şi au aruncat în drum, pâine, grâne, făină şi farfurii, străchini, piuliţe şi scaune şi oraşul întreg a fost o ruină ».După o ccmunicare din acele vremuri, în posesia d-lui Sanchez de Toca, pe care Manuel Danvila o citează în « Reinado de Carolos III », V, II, p. 10, No. 2. După spusele demne de crezare ale Măriei Sale, satul acesta s'a nimicit singur. Fericit Nijar! Al tău este viitorul. « Ştiu că unii, care mă vor citi, vor gândi altfel; aceasta este na tural şi nu face decât să confirme teoria. Chiar dacă teoria se va do vedi falsă, un fapt rămâne valabil şi anume, că nici unul din aceia care, ar fi de altă părere, nu s'a gândit, nici o clipă măcar, la o pro blemă, atât de complicată. Cum ar putea deci, să fie de acord cu mine? Pretinzând că are o părere într'o chestiune, fără să-şi fi dat osteneala să-şi foimeze părerea, dovedeşte că face parte din acea categorie de oameni, pe care eu o încorporez în massele răsvrătite. Şi chiar la ele mă gândeam, când am vorbit de suflete împietrite şi încătuşate. Omul posedă o anumită provizie de idei; îşi imaginează că provizia este suficientă şi spiritul său perfect armat. întrucât orizontul său este redus, se organizează sufleteşte cu această provizie, care i se pare suficientă. Acesta este mecanismul împietririi. Omul masselor se simte perfect şi absolut. Pentruca omul supe rior să se simtă perfect, trebue neapărat să fie încrezut. Convingerea acestei perfecţiuni are aspectul unui corp străin în firea lui, această perfecţiune nu este originală, ci un produs al mândriei sale şi ia puţină insistenţă, devine, chiar pentru ei, iluzorie şi problematică. Acesta este motivul, pentru care, mândria în sine are nevoie de continue confirmări, din partea altor indivizi, pentru a întări convingerea pro prie. Un caracter nobil se va îndoi totdeauna de această perfecţiune, chiar dacă ar fi orbit de mândrie, pe când individul de rând al zilelor noastre, acest nou Adam, nu se va îndoi de asemănarea sa dumne zeiască, încrederea de sine, asemenea încrederii lui Adam, este para- disiacă şi îl împiedică să se compare cu alţii, singurul isvor în care şi-ar descoperi insuficienţa. In acest scop, ar trebui însă, să iasă din sine şi să se transpună în sufletul aproapelui său ; sufletul de rând nu înţelege însă metempsihoză - acest sport sublim. Ne aflăm în faţa faptului care totdeauna a deosebit pe prostă nac de înţelept. Acesta se fereşte singur, de prostia care îl pândeşte şi înţelepciunea sa constă tocmai în silinţa continuă de-a o evita. Naivul însă, nu se suspectează, se crede deştept din cale afară şi de aci suficienţa, demnă de invidiat, care sălăşlueşte în sărăcia lui spirituală. Cu aceeaşi perseverenţă, cu care anumite insecte nu pot fi scoase din cuib, după repetate fumigaţii, prostul nu poate fi scos din prostie ; e cu neputinţă să-1 scoţi la plimbare fără bîinkes 1), să-i desrădăcinezi concepţiile lui amorţite, pentru a-î face să înţeleagă altă imagine a lumei, care i-ar necesita o vedere mai largă şi mai cuprinzătoare. Prostia înseamnă condamnare pe viaţă, fără apel. Tocmai de aceea, susţine Anatole France, este mai primejdioasă decât răutatea; răutatea încetează adeseori, prostia niciodată 2).
x) Dispozitiv cari se pune la ochii cailor sperioşi, pentru a-i face să nu vadă In lături. N. Tr. 2) Mi-am pus, de multe ori, următoarea întrebare : contactul cu prostia, ciocnirea zilnică ea, au însemnat pentru nenumăraţi oameni chinuri infernale şi totuşi, după câte ştiu, nu s'a găsit nimeni să fi scris un studiu asupra ei, un «Esseu asupra Prostiei». Paginie lui Erasmus încă nu au epuizat subiectul. Şi totuşi, omul masselor nu este prost. Dimpotrivă, cel de azi este mai deştept, are mai multe posibilităţi intelectuale, decât oricare altul din trecut. Aceste posibilităţi nu-i sunt însă utile ; în fond, conştiinţa nelămurită a acestor posibilităţi îi provoacă un hermetism şi mai ac centuat faţă de ele şi în consecinţă, nu le utilizează. O sumedenie de locuri comune, superstiţii, gânduri neîncheiate, sau pur şi simplu vorbe goale, pe cari întâmplarea i le-a pus la dispoziţie, le consideră imuabile şi definitive şi încearcă să-şi afirme personalitatea, cu un sânge rece, pe care numai naivitatea sa îl poate tălmăci. Acesta este un semn al epocii noastre ; omul masselor nu-şi închipue că este extraordinar, ci, că are dreptul să fie comun ŞÎ ca atare, să acorde comunului o valoare de drept. Starea actuală este caracterizată prin situaţia cu totul excepţio nală a spiritului plebeu în viaţa publică, care nu-şi găseşte un echi valent în trecut. In istoria europeană, cel puţin până astăzi, po porul nu şi-a închipuit niciodată, că ar putea să aibe «idei ». Avea credinţe, tradiţii, experienţe, proverbe, clişee ; nu se credea însă în posesia unor formule politice sau literare. Ceea ce făcea sau plănuia omul politic, i se părea bun sau rău, aproba sau dezaproba, dar, într'un sens sau altul, se mărginea să servească drept cutie de rezonanţă, pentru faptele creatoare ale altora. Nu s'ar fi gândit nici odată să opună ideile sale proprii, ideilor politicianilor sau să le traducă în faţa tribunalului altor idei. Tot astfel şi în artă sau în oricare altă activi tate, de ordine publică. Un simţ înăscut al mărginirii sale şi conştiinţa că nu are nimic comun cu gândirea teoretică, i-au impus rezervă. *) Ca o consecinţă firească, poporul nu şi-a permis, nici pe departe, să ia hotărîri în domeniul activităţii publice care, în mare parte, era de natură teoretică. Astăzi, dimpotrivă, omul de rând are cea mai clară reprezentare a tot ce se petrece sau va trebui să se petreacă. Din această pricină, auzul lui este slăbit. La ce i-ar putea servi auzul, din moment ce ştie tot şi mai ales, are soluţii proprii? A trecut vremea, când trebuia să dea ascultare şoaptelor timpului; astăzi judecă, constată şi hotărăşte. Cutoatecă orb şi surd, nu există problemă, interesând viaţă publică, la desbaterea căreia să nu se amestece, impunând punctul său de vedere. Nu înseamnă aceasta un avantaj, un progres măreţ, de vreme ce « massele » au idei, deci sunt culte ? Nicidecum. «Ideile » omului de rând nu sunt idei autentice şi posesiunea lor nu înseamnă cultură. Ideea este un şah, pe care îl opunem adevărului. Cine doreşte să aibe idei, trebue să dorească, în primul rând adevărul şi să-şi apropie regulile jocului, pe care le pune adevărul. Nu poate fi vorba de idei sau păreri, dacă nu recunoaştem "o instanţă care să decidă asupra lor şi norme, la care să ne referim în discuţie. Aceste norme sunt funda mentul culturei. Fac abstracţie de conţinutul lor. Vreau să spun,
l) Nu trebue ocolită întrebarea: fiecare părere este gândire teoretică. 6 că nu există^cultură, dacă nu exista norme, la care să ne putem referit atât noi, cât şi adversarii noştri. Nu există cultură, fără principii de drept public. Nu există cultură, dacă nu există respect faţă de anumite adevăruri fundamentale ale cunoaşterii x). Nu există cultură acolo, unde raporturile economice nu sunt dominate de ordinea circulaţiei, sub scutul căreia să ne putem adăposti. Nu există cultură acolo, unde polemica estetică nu găseşte necesară justificarea operei de astăzi. Pretutindeni unde lipsesc aceste elemente, nu există cultură şi barbaria domneşte, în adevăratul sens al cuvântului. Nu ne înşelăm, dacă pretindem, că datorită stabilizărei acestor masse în Europa, ne ameninţă barbaria. Călătorul, care descinde într'o ţară barbară, ştie că acolo nu există norme de drept, pe care să se poată bizui. In ade văratul sens al cuvântului, nu există norme barbare. Barbaria este absenţa normelor şi a instanţelor de răspundere. Gradul de cultură este în raport direct cu preciziunea normelor^ Acolo unde normele sunt vagi, organizaţia vieţii este superficială şi rudimentară; acolo însă, unde cultura propăşeşte, normele pătrund până în amănunt, exercitarea funcţiunilor vitale 2). Cu toţii ne dăm seama că în Europa se petrec, de câtva timp, lucruri ciudate. Ca exemple, aşi da anumite mişcări politice : sindi calismul şi fascismul. Să nu afirmăm a priori că sunt ciudate, întrucât nouă. Entuziasmul europeanului pentru tot ce este nou îi e înnăscut în aşa măsură, încât i-a pregătit o istorie din cele mai agitate. Aceste evenimente par deci bizare, nu prin noutatea lor, ci datorită structureî lor neaşteptate. Sub marca sindicalismului şi a fascismului apare, pentru prima oară în Europa, un tip nou, care renunţând să prezinte motive şi să-şi dovedească dreptatea, se arată pur şi simplu decis să-şi impună părerile. Noutatea constă în dreptul de-a nu avea dreptate, şi mai ales de-a nu o "motiva. Recenta atitudine şi pretenţie a massei, de-a conduce societatea, fără a avea capacitatea necesară, este după mine, una din pretenţiunile cele mai deplasate. Oricât de ridiculă ar fi această pretenţiune, explicaţia ei trebue s'o căutăm şi o găsim iarăşi în hermetismul structurei sufleteşti a omului nou. Omul de rând descoperă în sine «gânduri», dar nu poate gândi; nici nu bă- nueşte, în ce atmosferă limpede şi proaspătă trăesc gândurile. El vrea
) Dacă partenerul nostru nu ţine seama de acest «adevăr » şi dacă nu are voinţa adevărului, atunci este un barbar spiritual. Astfel se comportă în practică, omul masselor, când vorbeşte, discută sau scrie. 2) Insuficienţele culturii intelectuale spaniole nu se manifestă prin faptul că unul ştie mai mult şi altul mai puţin, ci în obicinuita lipsă de circumspec ţie şi de disciplină, absolut necesare oratorului şi scriitorului. Acest lucru nu constă în faptul de-a avea dreptate sau nu - adevărul nu-1 avem în mâinile noastre - ci în lipsa de critică, care ne determină să nu îndeplinim formele elementare, pe care le impune o demonstraţie. Suntem încă în situaţia pr eotului de ţară, care combate pe maniheişti, înainte de a-şi da osteneală să ştie despre; ce este vorba. să-şi dea părerea, dar nu vrea să admită mecanismul pe care-l impune această operaţie. Deaceea, gândurile sale nu sunt decât impulsiuni» în logică travestită. Suntem în posesiunea unei idei, numai atunci când credem că sun tem în posesiunea cauzelor ei, în posibilitatea temeiniciei ei şi mai ales în existenţa unui imperiu al adevărurilor judicioase. Nu există gândire, care să nu apeleze la o asemenea instanţă, căreia să i se supună şi să-t recunoască codul ei, forma cea mai evoluată a raporturilor ome neşti, în care raţiunea gândurilor noastre îşi stabileşte echilibrul. Omul masselor s'ar pierde însă, dacă s'ar antrena în discuţiuni î instinctiv dă înapoi, în faţa obligaţiunei, de a admite această instanţa obiectivă şi superioară. Rezultatul este, că în Europa există tendinţa de a pune capăt discuţiunilor şi de a ocoli, sub orice formă, raportu rile spirituale, fie parlamentare, fie ştiinţifice, pentrucă ele presupun respectul acestor norme obiective. Ceeace înseamnă că se renunţă la o convieţuire cultivată, care impune convieţuirei norme, pentru a nu cădea într'o colectivitate barbară. Omul masselor dispreţueşte această scară a valorilor şi păşeşte, fără întârziere, la impunerea dorinţelor sale. Hermetismul său sufletesc, care îl împinge să se amestece în viaţa publică, îl conduce inevitabil la o unică formă de interven- ţiune : « acţiunea directă ». Dacă într'un târziu, se va încerca să se reconstitue începuturile epocei noastre, se va găsi, că primele măsuri ale acestei curioase me lodii, au răsunat în jurul anului 1900, când gruparea franceză sindi calistă şi realistă a inventat formula « action directe ». Omul şi-a găsit totdeauna refugiul în violenţă; recursul la asemenea acţiuni a fost mai totdeauna o crimă şi nu ne priveşte. Violenţa a fost mijlocul, la care s'a recurs, când toate celelalte încercări au dat greş. Este regre tabil, că natura umană recurge câte-odată la agresiuni; agresiunea însă, nu reprezintă cea mai frumoasă dovadă a locului de cinste acordat raţiunei şi dreptăţii? Ce este violenţa, decât raţiunea exasperată - « ultima ratio ». Această a fost greşit înţeleasă, când i s'a dat o interpretare ironică, întrucât s'a insistat suficient asupra necesităţii de-a supune violenţa normelor raţiunei. Civilizaţia înseamnă încercarea de-a ajunge la violenţă, numai în « ultima ratio ». Şi acest lucru ni se înfăţişează -destul de clar, deoarece acţiunea directă răstoarnă ordinea şi proclamă violenţa ca prima ratio, mai precis ca unica ratio. Ea este norma, care suprimă orice normă şi exclude orice eforturi intermdiare, între Intenţiunea noastră şi împlinirea ei. Ea este Magna Charta a barbariei. Reamintim că procedeul de preferinţă al masselor a fost tot deauna acţiunea directă, ori de câte ori, pentru un motiv sau altul, ele au intervenit în viaţa publică. Şi teza rândurilor de faţă este susţi nută de faptul notoriu, că ceeace şi-au permis massele altă dată, în mod accidental, se întronează astăzi, ca o formă permanentă de guver nământ, iar procedeul acţiunei directe devine normă recunoscută. Noua ordine, care suprimă instanţele intermediare, pune stăpâ- nire pe întreaga viaţă publică. Raporturile sociale sunt lipsite de orice buna creştere. Literatura, ca mijloc de acţiune directă, este numai injurie. Raporturile dintre sexe îşi simplifică preliminările. Tratative, norme, politeţă, menajamente, justiţie, raţiune! La ce mai sunt bune aceste născociri? Să ne complice existenţa? Toate acestea se pot condensa în cuvântul civilizaţiei, care îşi are origina în noţiunea de civis, - cetăţean - şi mijloceşte să facă posibilă viaţa în comun - civitatis. Dacă am iumina conţinutul tuturor acestor ele mente ajutătoare ale civilizaţiei, am descoperi pentru fiecare din ele, acelaşi nucleu. Ele dovedesc străduinţa primitivă şi continuă a indivi dului, de a bizui pe semenii săi. Civilizaţia este în primul rând, voinţa de trai în comun. Suntem necivilizaţi şi barbari, întrucât nu ţinem seamă de aproapele nostru. Barbaria este tendinţa de disoluţiune a societăţii. Deaceea, epocile barbare se caracterizează prin singularizarea individului; prin fărâmi ţarea vieţii în comun, prin apariţia grupurilor mici care se duşmănesc. Democraţia liberală este forma politică care, întrupează voinţa supremă a traiului în comun. Ea oferă posibilitatea celei mai largi desvoltări umane şi este imaginea primordială a ceeace numim acţiune indirectă. Liberalismul este principiul politic, care cutoatecă în po sesia forţei publice atotputernice, îşi limitează execitarea ei, fie chiar în dauna lui, pentru a face loc individualităţii, care gândeşte şi simte altfel, decât majoritatea. Nu trebue să uităm că liberalismul înseamnă nobleţă, prin excelenţă ; este dreptul de a se afirma, pe care majori tatea îl acordă minorităţii; este cel mai nobil cuvânt de ordine care a răsunat vreodată pe această planetă. Este hotărîrea de a trăi în co mun şi în înţelegere cu inamicul, fie chiar cu inamicul cel mai slab. Probabilitatea ca omenirea să născocească un sistem atât de frumos, spiritual, primejdios şi nefiresc, era foarte redusa-. Nu este deci mirare, dacă aceeaşi omenire tinde să renunţe la sistemul liberalist. Intradevăr exercitarea liberalismului este atât de complicată, şi pătrunderea lui în adâncime, atât de dificilă, încât viabilitatea lui, în aceste condiţiuni, este foarte problematică. Trai comun cu inamicul! Guvernare cu opoziţie! Asemenea me canism social este aproape de neînţeles. Nimic nu caracterizează mai necruţător realitatea faptelor, decât descreşterea continuă a numărului de state, în care opoziţia mai poate dăinui. Aproape pretutindeni, o massă uniformă apasă asupra organizaţiei de stat şi înăbuşe orice început de opoziţie. Massa - cine ar crede, considerând numărul şi densitatea ei - nu suportă trai comun cu elementele care nu derivă din ea şi poartă o ură de moarte tuturor celor ce se deosebesc de ea»
EPOCA „JUNELUI SUFICIENT"
In rezumat: vreau să tratez situaţia nouă a societăţii, în care, pentru întâia dată, omul masselor, decide asupra istoriei europene. Sau, exprimându-ne activ : omul de rând, care de-alungul veacurilor a fost condus, s'a hoîărît să guverneze destinele omenirii. Hotărîrea sa, de-a se situa în planul întâiu al realităţilor sociale, i-a venit dela sine, înainte ca acest nou tip uman, pe care-1 reprezintă, să fi ajuns la maturitate. Dacă analizăm constituţia psihică a acestei categorii în raport cu repercusuriunile ei în viaţa publică, umane nouă, distingem: în primul rând, certitudinea naivă că viaţa este uşoară şi cu posibilităţi nelimitate. Deaceea, fiecare individ este pătruns de simţământul dominaţiei şi al victoriei, care îl face, pe de altă parte, să se considere ca o entitate morală şi spirituală. Această mul ţumire de sine îl determină să nu recunoască nici o autoritate, care ar putea concura autoritatea lui, să considere părerea lui ca indiscuta bilă şi să ignore orice altă « personalitate ». Credinţa în atotputernicia lui îl excită pe acest homo vulgarii să-şi pună în valoare presupusa lui greutate specifică. In consecinţă, se va manifesta, luând în consi deraţie numai persoana sa şi a semenilor săi - oameni de massă - amestecându-se în orice chestiune şi pretutindeni, impunând fără rezervă, nici pregătire, convingerile sale banale, în conformitate cu concepţiile «politicii de mână tare ». Acest tablou ne dă putinţa să ne aducem aminte de unele rase primitive, de copilul prost crescut, de sălbatecul rebel, de barbari. (Sălbatecul normal, pus în faţa puterilor superioare : religie, tabu, tradiţie, moravuri şi obiceiuri este cel mai supus individ). Nimeni nu trebue să fie surprins, dacă atac acest tip nou de om. Aceste rân duri sunt numai primul atac împotriva triumfătorului secolului şi aver tismentul că se vor găsi şi alţi europeni care să ia o atitudine hotărîtă împotriva atitudinilor sale tiranice. De-ocamdată nu poate fi vorba decât de o luptă de avânt-posturi; atacul principal se va produce însă curând, poate mai curând decât s'ar crede, şi în altă formă. Atacul principal se va desfăşura astfel, încât va surprinde pe omul masselor, care nici nu va bănui că tocmai el este cel vizat. Creatura care se simte astăzi pretutindeni la ea acasă şi îşi impune punctul său de vedere, este de fapt copilul răsfăţat al istoriei ome- nirei. Copil răsfăţat este moştenitorul care nu este decât moştenitor. Moştenirea de astăzi se concretizează prin civilizaţie şi toate avanta jele ei - agremente, securitate, etc. Numai într'o viaţă agrementată, era posibilă apariţia unui asemenea tip uman. El face parte din ne număraţii monştrii, pe care numai abundenţa materiei umane îi poate produce ; se crede, din eroare, că produsele unei societăţi bogate şi abundente ar fi superioare individului generat de o societate, al cărui conţinut ar fi lupta împotriva mizeriei. Nu este locul să insistăm în acest sens. Nu putem trece însă peste tragedia, care stă la baza oricărei aristocraţii ereditare. Moştenitorului îi sunt impuse anumite condiţiuni de viaţă, pe care nu ie-a creat el şi care nu sunt deci în le gătură organică, cu apariţia sa pe lume şi cu viaţa lui proprie. Numai datorită naşterii se găseşte în posesiunea unei averi şi unor drepturil la care nu a contribuit personal cu nimic şi care nu decurg dela el. Ele sunt armura puternică a altcuiva, a predecesorului său. Rolul care-i revine este să trăiască în «moştenitor », adică în armura şi ambianţa altei generaţii. Ce se întâmplă atunci? Trăi-va moşteni torul aristocrat viaţa lui proprie sau viaţa nobilului predecesor ? Nici una, nici alta. El este condamnat să reprezinte pe celălalt, adică să nu fie nice « el», nici celălalt. Viaţa lui va fi o vecinică ficţiune, fiind obligat să renunţe la o existenţă proprie şi originală. Averea, pe cari trebue să o administreze, îl împiedică să se realizeze, să-şi desăvârşască personalitatea. Orice vieţuitoare luptă şi să strădueşte să se realizeze, iar greutăţile, de care se loveşte, îi întreţin şi îi po tenţează posibilităţile în acest scop. Nu aşi putea umbla, dacă trupul meu nu ar fi greu. Dacă atmosfera nu ar exercita o presiune asupra trupului meu, m'aşi simţi vag şi nematerial. Din cauza pasivităţii, lipsii de tensiune, uzurii în luptă, personalitatea nobilului ereditar rămâne ştearsă. Consecinţele ei sunt degenerarea generaţiilor vechi, a căror structură tragică nu a fost de nimeni descrisă - tragism, care prin mecanismul lui intim, duce la degenerarea oricărei aristocraţii ereditare. Această mică digresiune a avut drept scop un răspuns furnizat părerii naive, care susţine că bogăţia înseamnă o condiţionare favora bilă a vieţii. O societate prea bine utilată l), duce fatal la acele defor mări grave ale tipului uman, care se concretează în categoria gene rică a « ereditarilor ». Aristocratul este numai un caz special; în aceeaşi categorie intră atât copilul răsfăţat, cât şi tipul interesant şi cuprin zător al omului de massă. Pe de altă parte, folosind în toate amănun tele ei, comparaţia cu «aristocraţii », ne putem da seama de numărul mare de trăsături caracteristice tuturor popoarelor şi timpurilor, pe care le regăsim în aptitudinile omului din massă. De exemplu : tendinţa de a face din sport un scop al vieţii; voluptăţile higienii corporale şi ale grijei de îmbrăcăminte ; lipsa oricărui romantism în raporturile cu femeia ; făţărnicia faţă de savanţi, pe care îi onorează, dar în fond îi dispreţueşte şi îi bate, cu servitori sau sbiri, preferinţa
i) Nu trebue să confundăm sporirea bunurilor cu prisosinţa lor. In secolul al XlX-lea, viaţa devine din ce în ce mai uşoară şi de aci creşterea surprinză toare a bunurilor - cantitativă şi calitativă - asupra căreia am atras atenţiunea. A fost un moment, în care lumea civilizată comparată cu capacitatea de achi ziţie a omului de rând, a căpătat aspectul unei bogăţii excesive şi prisosel- nice. Un singur exemplu : securitatea, o consecinţă a progresului, a viciat pe omul de rând, dându-i o încredere în sine exagerată, deci inhibitorie şi neserioasă. de a trăi mai de grabă sub o autoritate absolută, decât în libertatea unui schimb de idei, etc, x). Accentuez încă odată, cu sinceră părere de rău, că acest om cu tendinţe brutale, acest nou barbar, este un produs al civilizaţiei mo derne, în special al secolului al XlX-lea. El nu a pătruns, în această lume civilizată, din afară, după cum au invadat «uriaşii barbari albi», în secolul al V-lea, nici nu este rezultatul unei generaţii spontane t el este copilul natural al acestei lumi. S'ar putea stabili o lege, con firmată de paleontologie şi de biogeografie, care să dovedească, că viaţa omenească nu a apărut şi nu s'a desvoltat, decât în cazul când mijloa cele de care dispunea, erau în echilibru cu problemele pe care le conţinea. Această afirmaţie este exactă, atât în lumea spirituală, cât şi în cea fizică. Pentru a da un exemplu concret, putem afirma că spe ciei umane îi priesc, în deosebi, acele regiuni ale planetei, unde ve rile foarte calde sunt echilibrate de ierni foarte friguroase. La tropice, omul degenerează şi invers, popoarele primitive, pigmeii de pildă,, au fost împinşi spre tropice, de popoarele născute în urma lor, care aparţineau unei rase superioare2). Omul de rând, beneficiar al civilizaţiei secolului al XlX-lea, a ştiut să se instaleze comod, în centrul unei existenţe, din care a cu noscut numai abundenţa bunurilor, fără să-şi dea seama de greutăţile cu care acestea sunt create. Are la dispoziţia sa legi care-1 ocrotesc, organizaţia de stat, aparate minunate, medicamente salvatoare ; fără să-şi dea seama de energia şi geniul necesitate pentru descoperirea medicamentelor şi a aparatelor. Nu-şi dă seama că organizaţia de stat, care cere eforturi continue, este nesigură şi nici nu se simte îndatorat faţă de ea. Această deficienţă falsifică şi viciază pe individ, în temeiul existenţei sale şi îl pune în situaţia de a fi complect insensibil ritmului intim al vieţii şi problemelor existenţei noastre. Această creatură umană plină de contradicţii, pe care a ză mislit-o viaţa, este «junele suficient ». Când această făptură pocită începe să dicteze, e nevoe să dăm alarmă şi să vestim că degenerarea ameninţă omenirea. Nivelul de viaţă al Europei este astăzi mai ri-
1) Se pare că şi aci, aristocraţia britanică face o excepţie. E suficient să ne reamintim, în linii generale, istoria engleză, pentru a recunoaşte, că acest caz demn de admirat, este o excepţie care confirmă regula. împotriva părerii ge nerale, nobilimea engleză a trăit într'o continuă primejdie şi rareori s'a bucurat de belşug. Cum era în vecinică primejdie, a ştiut singură să-şi impună respect, ceeace presupune o neobosită combativitate. De obicei, se uită faptul că Anglia a fost, până în secolul al XVIH-lea, statul cel mai sărac din Europa. Tocmai acest fapt a salvat nobilimea britanică. Cum nu a fost dăruită cu bogăţii, a tre buit să se ocupe cu comerţul şi cu industria, activitate dispreţuită pe continent ; astfel s'a decis să devină o clasă economică productivă, care nu mai avea nevoe să ţină morţiş la privilegiile ei nobiliare. 2) K. Olbricht: Klima und Entwicklung. Versucb einer Bioklimatik de& Menschen und der Saeugetiere, Jena 1933. dicat ca oricând ; ne temem însă, că acest nivel nu se va putea men ţine şi cu atât mai puţin ridica. Acest fapt, după mine, este pe deplin dovedit, prin apariţia acelei monstru pe care-1 numesc «junele suficient ». « Junele » este o făptură care a apărut pe acest pământ, pentru ca să-şi facă de cap ; de fapt aceasta este şi concepţia care caracterizează în genere copiii răsfăţaţi. Ştim doar că în cadrul familiei delictele nu se pedepsesc. Atmosfera familiei este oarecum artificială şi suportă acte, care făptuite în socie tate sau pe stradă, atrag după ele consecinţe inevitabile. «Junele » însă este de părere că poate să introducă şi în viaţa publică purtările lui de acasă, că nici un act nu are consecinţe, că nimic nu este de finitiv, că îşi poate permite tot ce-i trece prin minte Se înşală porfund Vossa maree ir a a onde o leven (Măria Voastră merge unde e condusă) după cum se dă a înţelege papagalului în fa bula portugheză. Şi aceasta nu din cauză că am fi împiedicaţi să acţionăm după cum am vrea ; dar noi nu putem face decât ceeace trebue să facem, ceeace trebuie să fim. Este drept, că avem libertatea să nu ne supunem acestui obligo, aceasta însă, totuşi nu ne dă dreptul să facem contrariul, după pofta noastră. In această privinţă, libertatea noastră de voinţă este negativă, un non volens. Avem toată libertatea de a dezerta dela adevăratul nostru destin ; pentru a cădea în categoria prizonierilor rostului nostru. Nu aşi putea dovedi acest lucru, în parte, fiecăruia dintre cetitorii mei, pentru că nu-i cunosc ; aşi putea s'o fac pentru elementele care ne sunt comune, în soarta fiecăruia. Toată lumea are astăzi convingerea, cu mult mai puternică decât certitudinea ideilor şi teoriilor fiecărui individ^în parte, că ac tualul cetăţean european trebue să fie liberal. Nu "vreau să insist asupra necesităţii unei forme de libertăţi sau alteia. Vreau doar să accentuez, că în fond, chiar europeanul cel mai reacţionar, oricum ar vrea să tălmăcească firul lucrurilor, ştie că drepturile pentru care a luptat liberalismul, în secolul trecut, fac azi parte integrantă din Europa şi din firea omului occidental. Chiar dacă ni s'ar putea dovedi, cu ar gumente din cele mai hotărîtoare şi cu mijloace concrete, că aplicarea acestei ideologii de libertăţi politice a dat greş, că rezultatele ei au fost nenorocite, rămânem la convingerea că liberalismul este încă viabil. Această convingere e vie şi activă la comunistul şi fascistul european, ori cât ar vrea să ne convingă de contrariul şi tot atât de vie - dacă vrea sau nu, dacă crede sau nu - la catolicul, care se pleacă
1) Ceeace reprezintă casa în raport cu societatea, reprezintă, în proporţii mai mari, naţiunea faţă de concertul popoarelor. După cum vom vedea, una din acţiunile cele mai importante ale «junilor » suficienţi» este hotărîrea anumitor naţiuni, de a-şi face de cap, în concertul internaţional. Ele numesc această ac ţiunea « naţionalism ». Eu, care resping cu hotărîre bigotismul internaţional, găsesc pe de altă parte grotescă atitudinea acestor popoare, care mai puţin decât oricare altele, sunt chemate să ia asemenea atitudini. cuvios şi sincer în faţa dogmei1). Cu toţii ştim, că oricum ar fi atacat liberalismul, adevărul pe care-1 conţine rămâne intangibil, pentru că nu este de natură teoretică, nici ştiinţifică, nici raţională, ci de ' o substanţă cu totul deosebită - un adevăr al destinului. Adevărurile teoretice nu numai că se pot discuta, dar întreaga lor valoare şi forţă nu rezidă decât în faptul, că se pot discuta ; ele se nasc din discuţie, trăesc atât timp cât sunt discutate şi nu sunt create decât exclusiv pentru discuţie. Destinul însă - ceeace vrem ori nu vrem să fim în viaţă - nu se discută, ci se acceptă, sau se respinge. Dacă îi primim, suntem autentici; dacă îl respingem, suntem negaţiunea şi propria noastră falsificare 2). Destinul vieţii noastre nu coincide cu ceesce ne-ar place să facem ; destinul se recunoaşte mai ales prin figura lui senină, dar severă, care tinde să se opună propriilor noastre încli- naţiuni. '' « Junele suficient » este caracterizat prin aceea că « ştie » perti- namente că anumite lucruri nu se pot întâmpla ; tocmai de aceea vrea să ne înşele buna credinţă, susţinând contrariul. Fascistul se ridică împotriva libertăţii politice, tocmai pentru că ştie, prea bine, că această libertate nu poate defecta, că este o realitate a vieţii europene, că în fond se poate, oricând, sprijini din nou pe ea, când cazul şi timpul o va cere. Acesta este principiul de bază al vieţii omului de rând r neseriozitatea, acel «doar în glumă ». Le face pe toate « ca şi când », după cum copilul răsfăţat face prostii. Zelul, cu care ne străduim să fim tragici, în momentele grele, este numai o aparenţă. Jucăm tragedie tocmai fiindcă tragedia este improbabilă, în veacul nostru civilizat. Din fericire, nu suntem obligaţi să luăm drept realitate, ceeace vrea să ne facă să credem cel interesat. Dacă un om susţine sus şi tare că două ori două fac cinci şi nu avem nici un motiv să-1 consi-
1) Ca adepţi ai lui Kopernik, ştim că soarele nu coboară la orizont, cu toate că îl vedem coborând ; datorită puterii de convingere a controlului vizual, ră mânem însă cu o vagă impresie a convingeri primitive, care este complet anulată de datele fizicei. Tot astfel catolicul, în dogmatismul său, neagă autenticitatea crezului său liberal. M'am referit la cazul catolicului, pentru a întări afirmaţia mea de mai sus ; critica radicală, la care am supus pe tipul omului din massă, pe << junele suficient ->, nu se referă la catolic. Ceeace reproşez eu << junelui sufi cient », este lipsa de autenticitate care îl caracterizează. Catolicului îi lipseşte autenticitatea, numai din anumite puncte de vedere. Această similitudine par ţială este numai aparentă. Catolicul este neautentic, numai în anumită privinţă, pentru că vrea să rămână fidel crezului său religios. Aceasta înseamnă că destinul catolicului este în dezacord în sine. Implinindu-şi astfel destinul, ia asupra-şi partea lui de nesinceritate ; «junele »însă, se trădează din pură frivolitate, pentru a înconjura orice tragism. 2) înjosirea şi abrutizarea sunt formele de viaţă ale acelor, care s'au sustras destinului.Fiinţa îor autentică nu moare, ci devine umbra lor acuzatoare, spec trul care le aminteşte, fără încetare, vulgaritatea existenţei lor, în opoziţie cu existenţa pe care ar fi trebuit să-şi creeze. Dezertorul vieţii este un sinucigaş care se supravieţueşte. derăm dement, atunci trebue să admitem, că nici el nu crede în afir- maţiunea lui, oricât ar ridica glasul şi chiar dacă s'ar lăsa ucis, pentru această convingere. Un vânt de mare farsă adie peste Europa. Aproape toate atitu dinile expuse văzului public sunt mincinoase şi nesincere. Eforturile au drept scop dezertarea dela propriul nostru destin ; lumea închide ochii în faţa evidenţii şi certitudinii, pentru a evita orice confruntare, cu ceeace ar trebui să fie. Se trăeşte în plină bufonerie şi aceasta cu atât mai mult, cu cât masca este mai sumbră. Viaţa devine bufă, când nu mai există garanţia angajamentelor luate. Omul masselor nu stă cu picioarele pe pământ, pe pământul ferm al de stinului său ; apariţia lui spectrală atârnă în aer. Tocmai de aceea, desrldăcinaţii nu au fost niciodată târîţi de curente, cu atâta uşurinţă. Această epocă este epoca curentelor şi a desrădăcinărilor. Aproape nimeni nu opune rezistenţă acestor vârtejuri superficiale, care bân- tue în domeniile artei, ştiinţei politicei şi moravurilor. Un motiv mai mult pentru triumful retoricei. Un suprarealist îşi imaginează că a învins întreaga istorie a literaturei, dacă în loc de «iasmin, lebădă şi satiri » întrebuinţează un cuvânt, care nu trebuie scris ; în felul acesta valorifică o retorică, care până în prezent, zăcea în rigolă. Vom înţelege actuala stare de lucruri mai bine, dacă lăsând de-o- parte curiozităţile, ne vom referi la aspectele, care sunt comune fostei stări de lucruri. In secolul al III-lea, înainte de Christos - în momentul în care cultura mediteraniană îşi atingea apogeul - au apărut cinicii. Diogene nu se sfieşte să păşească cu sandalele pline de noroi, pe covoarele lui Aristipe. Cinici găsim pretutindeni, la fiecare colţ şi pe fiecare piatră. întreaga lor activitate nu a fost decât o sabotare a culturei timpurilor lor. Ei au fost nihiîiştii helenismuîui. Nu au creat şi nici nu au realizat vreodată ceva. Rolul lor era de a nega, sau mai bine zis de a încerca negarea, pentru că nici în această atitu dine nu au reuşit. Cinicul, acest parazit al civilizaţiei, trăeşte numai pentru a nega civilizaţia şi aceasta cu atât mai mult, cu cât este con vins, că în ultima instanţă, ea nu-1 poate părăsi. Ce ar putea căuta un cinic printre sălbateci, unde indivizii profesează cu seriozitate şi sinceritate, ceeace el făcea în gluma unui rol pe care şi 1-a ales ? Ce mai rămâne dintr'un fascist, care nu poate dispreţui libertatea şi dintr'un suprarealist, dacă nu mai poate nega arta? Nu ne putem aştepta la altă atitudine din partea unui tip uman, care născându-se într'o societate mult prea bine organizată, îşi dă seamă numai de avantajiile ei, fără să-i vadă primejdiile. Ambianţa, care, înainte de toate înseamnă «civilizaţie », deci familie, îl răsfaţă ; iar copilul răsfăţat nu are nici un zor să-şi stăpânească capriciile, să dea ascultare superiorilor săi şi este cu atât mai puţin dispus, să se atingă de comandamentele nemiloase ale destinului său.
JOSE ORTEGA Y GASSEI Traducere de dr. C. TAVERNIER ŞCOALELE DIN BLAJ
UN EXAMEN LA GIMNAZIUL DIN BLAJ IN 1799 <*-*«ŞS"'-—
Liceul piariştilor din Cluj are în biblioteca setase) caete şcolare din anul "1799, par să fi fost anexele unui raport către autoritatea şcolară gubernială, deoarece toate au aceeaşi însemnare : ad. nr. 8360. 799. Anul 1799 cade la un secol după unire şi la un deceniu după moartea lui Iosif al II-lea, ale cărui reforme au avut repercusiuni serioase în Transilvania. Se pune întrebarea dacă mişcarea nouă, reforma, s'a reflectat ori nu şi în şcoalele pe care le aveau peatunci, în epoca lui Iosif, Ro mânii ardeleni? Şi ca atare, dacă cele cinci caete dela 1799 pot da un răspuns acestei întrebări? Cred că da.
Primul caet (26 August 1799) zic următorul titlu (scris): Materia Secundi Tentaminis Semestralis. Quod Nobiles Ingenui Infimae Gra- matices classis. Studioşi Balasfaîvenses. Cor am... subiverunt. Anno 1799. Die 26 Augusti. Intre coram şi subiverunt se află indicaţia, că examenul se dă în faţa ep. Bobb, care este şi directorul regesc al şcoalelor cesaro-regeşti din Blaj1). La sfârşit, caetul este iscălit de Stephanus Popp, Praepositus et Scholar. Praefectus şi de Gabriel Sztoika, infimae grammatices classis Professor. Urmează apoi numele examinaţilor (Respondentium) ; positiones (materiile de examinat); în sfârşit, pe formular tipărit, rezultatul
J) necnon Caesareo Regiarum Scholarum Balatfalvensium Directore Regio* examenului. Formularul are rubricele : Nomen, conditio, praedicatum vel locus originis - Aeîas, religia - Mores - Classisprogr essas in studiis - Qaa fundatione publica fruatur - Reflexiones, Deasupra rubricilor citate cetim : Informatio de infima classe gramatices pro semestri secundo anni 1799. Toţi elevii, în număr de 27, sunt greco-catolici. Unul singur nu primeşte pâine «fundaţională». (Este Emeric Tsato, nobil din satul Herepea, comitatul Târnavei).
Fii de nobili sunt 7 Fii de preoţi sunt 11 Fii de cantori sunt 3 Fii de libertini sunt 61)
Toţi elevii sunt din sate, unui singur este din Blaj (Alexander Veltzin). Numele nobililor sună astfel (în ortografia originală): V. Satlyi, E. Tsato, G. Vidrai, L. Popp, L. Român, P. Precup, T. Timandi. Ei sunt, în aceeaşi ordine, din satele : Roşia (de Sacaş), comitatul Alba inferioară; Herepea, c. Târnavei; Aranieş (Kis-Aranyas), c. Albei inferioare ; Sererel (?), c. Hunedoarei; Sântioana, c. Do- bâca ; Visuia, c. Cojocna inferioară ; Juc, c. Cojocna inferioară. După loc sau regiune, cei 27 elevi veniseră din :
Opidul Blaj 1 2) Comitatul Alba inferioară 6 3) Comitatul Alba superioară 1 Comitatul Târnava 1 Comitatul Turda 2 Comitatul Cojocna inferioară 6 v Scaunul Atieş 2 Comitatul Dobâca 2 Districtul Chioar 1 Comitatul Hunedoara 1 Scaunul Ciuc 1 Comitatul Solnoc 3
După vârstă sunt
de 13 an: 5 de 14 an: 10 de 15 an: 4 16 de ani 5
*) De foşti iobagi, acum desrobiţi. z) Alexander Veltzan. *). Cu cel din Blaj 7. de 17 am 1 de 18 am 1 de 20 ani 1
Fenomenul ca elevi de 17—20 ani stau alături cu cei de 13 ani este remarcabil. Totuşi majoritatea clasei o făceau elevii între 13 şi 14 ani *).
Progresul în studii, în momentul examenului, a fost astfel notat:
classis I: de 12 ori classis II: de 11 ori classis III: de 4 ori.
Numai un elev are adnotaţia : i-mae cam nota Eminentiae ; este Franciscus Szokalai, fiu de libertin, din Cojocna inferioară, din satul Tancs (Tonciu). Moralitatea este notată cu mores:
optimos de 2 ori bonos de 9 ori probos de 6 ori probos et mansvetos de 2 ori mansvetos de 5 ori commodos de 2 ori modestos odată
Positiones, temele de examen, care ne interesează mai mult decât orice, au fost. 1. religia : despre credinţă şi simbolul apostolic ; 2. limba latina: gramatica lui Alvarus, genurile numelor, decli- naţiuni, preteritul şi supinele verbelor ; 3. istoria sacră a noului testament lingva vernacula (în limba ma ternă) ; 4. geografia Ungariei (tot în limba vernacula); 5. lectura latinească: Fabulele lui Phaedrus şi Sententiae de Stobaeus ; 6. limba greacă : numele şi declinările lor ; 7. la aritmetică : continuare!2) Româneşte s'a ascultat, deci se făcuse în româneşte geografia Ungariei şi noul testament. Restul pe latineşte!
1) Explicaţia: Cine nu ştia carte nu putea trece clasa; principiul se află decis în legea dela 1781: Norma regia l 2) La semestrul I. Caetul al doilea (23 August 1799) are titlul identic cu cel dintâi. Este însă al mediae gramatices classis. Toţi elevii (44) sunt greco-catolici.
Fii de nobili 81) Fii de preoţi 15 Fii de cantori 9 Fii de libertini 8 Fii de militari 2 Fii de negustiri 1 Fii de crâsnici 1
Numele nobililor sună: I. Benyei (din Biia ungurească, c. Târ- navei); I. Pap (din Daia veche, c. Albă inferioară); Ios. Foris (Lupu, c. Alba inferioară); M. Vajda (Glod, c. Cojocna inferioară); S. Buda (Remete, district Chioar); S. Timandi (Jucul de jos, c. Cojocna infe rioară) ; Şt. Papp (Mânăştur, Chioar); G. Orian (Blaj). După loc sau regiune, elevii veniseră din: Blaj 3 2) Comitatul Alba inferioară 17 3) C, Cojocna inferioară 10 C. Turda 6 C. Târnava 3 D. Chioar 3 C. Hunedoara 1 D. Făgăraş 1 Vârsta elevilor impune repetarea observării delk clasa anterioară t elevi de 12 ani apar între colegi de 20 ani. Erau de 12 ani 2 de 13 ani 5 de 14 ani 11 de 15 ani 10 de 16 ani 5 de 17 ani 3 de 18 ani 3 de 19 ani 3 de 20 ani 2 Progresul în studii: cu classis primae apar 21 4) cu classis secundae apar 15 cu classis tertiae apar 8
x) Unuia i se zice praenobilis. 2) Vasile Morosan, Ioan Oltyan, George Orian. 8) împreună cu Blajul: 20. 4) Dintre primari cinci sunt notaţi ca eminenţi; Monorai, Benyei (insignis ingenii), Voisz din Ormeniş (capacitatis valde bonae), Evdelyi Ce insignis)» Moravurile (mores) au fost: optimi II cazuri exemplares 2 » boni 9 » probi 9 » probi et mansveti 2 » mansveti 6 » commodi 5 » Pâinea n'o căpătau: Moroşan din Blaj, Benyei din Biia, Orian <îin Blaj şi un oarecare Tsergedi din Cergau. Ceilalţi, toţi. «Poziţiunile» de examinat au fost: 1. religia: despre caritate şi poruncile decalogului; 2. latineşte: din EmmanuelAlvarus, sintaxa,despre eleganţa şi puritatea stilului (sermonis) latin; 3. istoria Ungariei, de la Venceslav Boemul până la I. Zapolya Caetul supremae gramatices. (29 August 1799). Este iscălit de acelaşi Şt. Popp şi de Demetrius Papp, professor syntaxeos. Elevii sunt 24, toţi greco-catolici (graeci ritus unitus). Vârstele erau : de 14 ani 7 de 15 ani 1 de 16 ani 3 de 17 ani 4 de 18 ani 7 de 19 ani 2 Veniseră din : C. Albei inferioare 15 C. Turdei 3 C. Cojocna 2 C. Hunedoara 2 C. Târnava 1 Districtul Chioar Feciori de nobili erau 5 » » popi » 7 » » cantori » 5 » » libertini » 7 Numele nobililor : I. Beltyân (Livadea, c. Hunedoara); I. Nemeş (Alămor) şi Ios. Intze (Hopârta), ambii din Alba inferioară, Ios. Zerenyi din Hunedoara şi Z. Golgotz din Roşia (c. Alba inferioară). Progresul în studii a fost astfel clasificat: classis primae 15 classis secundae 7 classis tertiae 2 Şase erau eminenţi. Dintre ei, cinci erau recomandaţi unei spe ciale reflexiuni. Progresul moral a fost notat: optimi 14 exemplarei 2 probi 4 boni 2 inocentes 2 Positiones - ele »u fost: 1. religia : tainele ; 2. latina . prosodia şi primele elemente de metrică, după Emma- nuel Alvarus ,* 3. istoria : continuarea istoriei Transilvaniei; 4. geografia: ţările Casei de Austria, în continuare ; 5. latină : Cartea I, II şi III şi Tristiile lui Ovidius. 6. latină : Q. Curtius Ruffus, ultimele 5 capitole din cartea a patra. 7. limba greacă: interpretarea capitolului întâi din epistola lui Pavel către Galateni; 8. aritmetica: continuare. Caetul inferioris humanitatis (27 August 1799) este compus după acelaşi tipic. Copii de nobili erau 8, de preoţi 9, de libertini 7. Nobilii erau : Aron Precup, Gavril Şandor, Ioan Grama, toţi trei din acelaşi sat (Miîaşul-Mare, din comitatul Cojocna), apoi Ioan Onyasze din Coroeşîi (distr. Haţeg), Mihaii Raţ (din Capnic, c. Sol- nocului inferior), Moise Nemeş (din Alămor, c. Alba inferioară), Nicoiae Maior (M. Kapus, corn. Turda), Nicoîae Szilasi, din Feleac (Dobâca). După regiuni, erau din : C. Albei inferioare 12 C. Turdei 4 C. Cojocnei 4 C. Dobâcei i Districtul Haţeg i Scaunul Muraş i C. Solnocul interior i. Toţi erau uniţi (afară de unul). Numai despre unul nu se scrie cuvântul mereu repeţit: graeci ritos unitus. (Acesta-i fiul popii din Bogos, c. Albei inferioare); dar nici contrarul nu se afirmă, ca despre Nicolae Mihaltzi. După vârsta erau : de 13 ani 1 de 14 ani 1 de 15 ani 4 de 16 ani 1 de 17 ani 5 de 18 ani 8 de 19 ani 2 de 30 ani 1. Vârsta unui elev nu este însemnată. Pâine căpătau toţi ţ poate şi unicul despre care nu se aminteşte. Dar unicul acesta era neunit, (disunitus), fiul unui preot neunit, Nicolae Mihaltzi, din Mihalţ (Alba inferioară). Ori, fiind neunit, lui nu i se dădea acea pâine gratuită, deşi avea nota primae clasiss. Progresul în studii a fost apreciat astfel: primae classis 14 secunăae classis 9 tertiae classis 1. Cu atributul eminent sunt înzestraţi şase dintre primari. Moravurile, mores, au fost apreciate t optimi 11 exemplarei 3 probi 8 commodi a. Despre patru se însemnează : meretur reflexionem. Toate datele acestea le iscălesc Stephanus Popp, prefectul şcoalelor, şi Ioannes Nyagoi, poeseos professor. Humanitatea inferioară a fost examinată din următoarele positiortes : 1. Continuare la metrică, elemente de retorică şi Progymnasmata- lele lui Aphtonius (retorul); 2. discursul lui Cicero, de lege Manilia sau de imperatore Pompeja digendo; şi Ovidius Naso, Metamorphoseon (12 secţiuni); 3. istoria ţărilor augustei Case germanice, belgice, italice ; 4. geografia Germaniei austriace, nesupuse Casei; 5. din antichităţile romane, secţiunea a doua din Neuport; 6. la greceşte, interpretarea din Epistola către Philimone ; 7. din aritmetică, repeţirea ei completă; in special: raţiunile şi proporţiile, regula de aur, a societăţii. 8. din doctrina creştină: despre caritate şi decalog. Humanitatea superioară (25 August 1799) avea 17 elevi. Toţi uniţi, afară de unul: Iosif Rusu, fecior de popa, din corn. Hunedoarei (comuna Băcâia). Ca şi Mihaltzi din clasa anterioară, nici acesta nu se bucura de pâinea gratuită. Dintre uniţi, numai Nic Bursan nu avea « ţipăul », dar el era din Blaj; deci, conchidem, mânca Ia părinţi! După regiuni elevii erau din: C. Albei inferioare 9 C. Târnavei 2 C. Turdei 2 C. Cojocnei 2 C. Crasna r C. Hunedoarei După origine socială, erau : Fii de nobili 1 FFiui de preoţipreoţi 9 Fii de libertini Fii de libertini 7. Nobilul era Mihail Ratz, din Alecuş (Alba inferioară). La studii au fost astfel clasificaţi: primae classis 10 secundae classis 6 tertiae classis 1. Dintre primari, patru sunt cum eminentia. Moralitatea: optimi 9 exemplares 2 probi bord 2 commodi Să adaog şi vârstele i De 16 ani erau 2 De 17 ani erau 3 De 18 ani erau 4 De 19 ani erau 6 De 20 ani erau Positiones au fost: 1. la religie : despre caritate şi decalog 5 3. continuarea la Cyprian Soarius ; 3. istoria religiei, mai ales a bisericii Ungariei şi Transilvaniei; 4. continuarea mitologiei lui Holle ; 5. geografia Asiei, Africei, Americei şi Australiei; 6. Cicero, discursurile pro Roscio Amerino. 7. interpretarea grecească din Epistola ad Philimonem; 8. continuarea geometriei. După ce am expus izolat tablourile claselor, să formulăm câteva priviri generale. 1. S'a afirmat mereu că şcoalele din Blaj au « deşteptat» tot Ar dealul. Din tablourile regionale ale examinaţilor din 1799 reese însă că, la început, numai trei comitate au profitat îndeosebi de ele : Alba inferioară, Cojocna şi Turda, care împreună au dat 104 elevi, pe când celelalte regiuni (9) au dat restul (dela câte 1 până la 7 elevi). Şcoalele aveau aşadar o rază de acţiune numai în apropiere; erau deci locale, regionale. Tabloul complet regional: Blajul 4 elevi Alba inferioară 59 » J) Alba superioară 1 » Târnava 7 » Turda 17 » Cojocna inferioară 24 » Scaunul Arieş a » Dobâca 3 » Districtul Chioar 5 » l) Deci Alba, în total, 63. IOO Districtul Hunedoara 6 » Scaunul Ciuc i » Solnocul 4 » Făgăraşul i » Scaunul Murăş i » Crasna i » Total 136 elevi 2. Tabloul soaai al examinaţilor sugerează părerile următoare Ascendenţa culturală se simte mai intens la preoţi, la ţăranii li beri, apoi la nobili, în sfârşit la cantori, ceea ce dă vre-o 68 de persoane bisericeşti faţă de 28 şi 35 (în total 63) dintre boieri şi ţărani. Alte clase n'au dat, pe atunci, nimic remarcabil. Tabloul social: Fii de nobili 29 » » preoţi 5i » » cantori 17 » » libertini 35 » » militari 2 » » crâsnici 1 * » negustori 1 Total 13b Aşadar, dacă fiii de preoţi şi de nobili sunt împreună 97 din 136, putem afirma că şcoalele erau un gimnaziu pentru o clasă româ nească suprapusă instituţional, care nu excludea însă primenirea prin ţărani l). Dacă majoritatea elevilor veneau la Blaj mai ales din cele trei 1) Numărul elevilor : 136 (dela Blaj) pare a fi fost normal. Spre comparare $ In Oradea-Mare, în a. 1799/1800 la liceul romano-catolic elevii din : gramatica 1 erau 48 tt 11 tt 44 tt in ,* 44 humaniora 1 tt 34 tt 11 tt 33 Total 193 In 1798-99 fuseseră, la Oradea, 309; In 1800-1 au fost 185. (După Csepld P6ter, Istoria gimnaziului rom.-cath., în ungureşte, 1896).. In Arad, după Himpfner Bela, dela 1796—1800, liceul l-au frecventat 43 greco-catolici şi 195 greco-orientali. IOI comitate, cauza de căpetenie a fost, desigur, apropierea geografici Pe atunci era greu, pentru cei ce călătoreau de departe, prin Ardealul cu drumuri rele, băltoase. Au fost însă şi alte cauze. Cercetând statistica lui P. P. Aron (1750) *), am aflat că pe-atunci, cel mai populat comitat român era Alba (cu 93789 de suflete), apoi Soînocul, apoi Cojocna (56726 suflete), Dobâca, Turda (cu 40345 suflete). Deşi cifrele sunt dela 1750, trebue să admitem că populaţia celor trei comitate a fost şi mai târziu foarte numeroasă. Superioritatea în populaţie a acestor comitate se simţea şi în insti, tuţit. De pildă, în numărul bisericilor. Din acest punct de vedere- Alba, dintre toate comitatele, ocupa locul al treilea (cu 191 biserici), Cojocna al doilea (cu 157), Turda al şaselea (cu 123). Unde era preot, unde era lume, unde răsunetul luptelor religioase şl încercărilor de convertiri avusese efect, era firesc ca lumea să se rtîi^te mai mult şt spre carte. Din statistica mult mai precisă şi mult mai interesantă, mai şi- gară, dela anii 1760—1762, publicată de Dr. Virgil Ciobanu, aflăm că la această epocă, Alba avea 198 de biserici, Cojocna 170, Turda 350 (unite şi neunite, împreună). Numărul bisericilor crescuse. Numărul bisericelor sporise însă încet; dela statistica lui 1.1. Klein (1733) Până la a lui P. P. Aron (1750), tot Ardealul abia înălţase câte 7 biserici pe an! Intre 1750 şi 1762 numărul lor nu va fi crescut mai repede. Dar oricum, în Alba, Cojocna şi Turda se înmulţeau încă lăcaşurile de închinare. Trebue să admitem deci o legătură între frecvenţa şcolară şi tendinţa (evidentă) de cultură şi de emancipare, pentru care, în urmă, doi episcopi se «luptară» (şi nu prea) în dieta dela 1791; cu toate acestea, comisia culturală a dietei nu s'a grăbit să ia măsuri serioase în favoarea poporului român. Şi din cauza acestei comisii se poate afirma că, tipul cultural în Ardeal a rămas, multă vreme, tot tipul clerical. G. BOGDAN-DUICĂ *) In monografia lui A. Bunea despre acest episcop. INGINERII NOŞTRI ŞI OPERA LOR Este un fel de datorie la noi în ţară, pentru cel ce vine din Occi dentul Europei, să se simtă desgustat de barbaria în care trăim noi aici. Datorie nu atât faţă de munca meritoasă a celor care în Occident au realizat acolo o stare mai civilizată decât la noi, cât mai cu seamă faţă de prestigiul de om de gust, de persoană fină a celui ce a văzut alte ţări. Desigur că, împrejurările în care ne ducem noi viaţa, aici în Ro mânia, oferă adesea destul prilej de comparaţii neplăcute nouă, între ce este acolo şi ce se vede aici. Totuşi, acei care se îndeletnicesc cu ase menea comparaţii fac două păcate împotriva noastră. Mai întâi exa gerează răul nostru şi fericirea altora - conştient sau inconştient- Şi, apoi, nu ţin seama de scurtimea timpului care ne-a fost hărăzit pentru a ne pune «la pagină » în cartea civilizaţiei, cu restul Europei. Mai ales această din urmă consideraţie ar trebui amintită, când rafinatul civilizat, deprins cu confortul vieţei occidentale, păstrează In prăfăria drumurilor noastre, nostalgica amintire a şoselelor asfal tate din Anglia, a metropolitanelor pariziene sau a rapidelor ame ricane. Dacă cercetăm trecutul - nu prea îndepărtat - dăm de o primiti vitate surprinzătoare în Principate, întrucât priveşte ajutorul pe care binefacerile tehnice îl aduc vieţei în societate. împrejurări politice vitrege au făcut ca fluxul de pătrundere a civilizaţiei tehnice să fie- ţinut în loc de zidul Carpaţilor, până mai acum câteva decenii. Este necesar să se ştie aceasta. Pentrucă atunci realizările noastre, pe tărâmul tehnic apar în cu totul altă lumină. Inginerii români au lucrat pe tăcute. Fobia lor de publicitate şi dispreţul lor de reclamă le-au atras o nedreaptă judecată a opiniei publice. Abia acum de curând, câţiva cercetători armaţi cu ştiinţa tehnică necesară şi cu răbdare creatoare, printre care amintesc pe ing. Scrieri folosite : N. lorga, Drumuri vechi; N. lorga, Drumuri şi oraşe din România; N. lorga, Istoria comerţului român; A. D. Xenopol, Istoria Ro mânilor; Nestor Urechii, Drumurile noastre; Ion Ionescu, Istoricul învă ţământului în România până la 1930; Ion Ionescu, Istoricul societăţii poli tehnice ; Traian Lakscu, Viaţa şi activitatea lui Gh. Lazăr. ?T. Urechiă, pe Tr. Lalescu şi pe profesorul Ion Ionescu dela Şcoala Politehnică din Bucureşti, scuturând colbul de pe documente şi răs foind arhive oficiale şi neoficiale, au descoperit adevărata situaţie la noi, acum 80—100 de ani. Ce distanţă enormă am parcurs pe seara civilizaţiei în ultimul secol! Care dintre popoarele înzestrate se pot îăuda cu viteza de evoluţie pe care a avut-o ţara românească în ultimii 50—60 de ani? Prin anii 1824—1826, boierul muntean Dinicu Golescu ducându-se in străinătate să-şi lase copiii la studii, deschide ochii mari de uimire în faţa minunăţiilor tehnice pe care le vede pe acolo. Şi cum era uşor la scris, pune mâna pe condei şi ne lasă o foarte documentată «în semnare a călătoriei mele », tipărită la Buda în 1826. Un amestec de robust bun simţ cu tinerească naivitate, care ne aduce în fiecare moment o exclamaţie pe buze. Pompiliu Eliade îl numeşte «primul român modern » care, după cum Columb a descoperit America la sfârşitul veacului al XV-lea, a descoperit Europa în plină civilizaţie. Golescu admiră casele construite de oameni cu ştiinţă de carte. •« Arhitecton, zice el, este cel mai mare peste meşterii zidari, căruia noi îi zicem Maimar-başa, dar a învăţat la Academie şi cu ştiinţă de toate ». Casele cu etaj îl minunează în special, încât revenit în ţară se şi apucă să construiască o asemenea casă pe calea Victoriei - podul Mogoşoaei cum i se spunea pe atunci. Este tocmai aripa stângă (din spre Sf. Ionică) a actualului palat regal. Lumea îl compătimea pe boier că s'a apucat de asemenea fantezie care o să-1 coste viaţa, fiindcă îşi închipuia poporul, că odată se va dărăma această malta construcţie, cu boier cu tot. In însemnările lui, Golescu mai insistă asupra unei biblioteci pe care o găseşte la Sibiu : « Vivliotecă cu cărţi deosebite şi strânsoare Iată situaţia în Principate, într'un trecut nu prea îndepărtat. Nu se poate spune însă că pe timpul acela geniul românesc nu s'ar fi manifestat, ici şi colo, în mod strălucit. Doar se ştie, că unii dintre boierii şi domnitorii ţării şi în Muntenia şi în Modova erau cu multă ştiinţă de carte şi cu pricepere în unele meşteşuguri. Aşa Neagoe Basarab avea serioase cunoştiinţi de arhitectură pe care le-a pus în valoare la zidirea Mănăstirii dela Curtea de Argeş. Ba îi mersese veste până la Ţarigrad, aşa că Sultanul l'a chemat să-i construiască. In capitala împărăţiei sale, o moschee cu care să se poată făli. Ceea ce Neagoe Basarab a şi împlinit spre marea mulţumire a Sultanului. Despre Petru Rareş se spune că ar fi fost bun arhitect, ca şi «despre mitropolitul Antim Ivireanu. Iar Petru Cercel şi Petru Şchiopul -erau ingineri vestiţi. Dimitrie Cantemir, acest renumit învăţat al timpului său, care ajunsese membru al Academiei din Berlin, era desigur foarte bine iniţiat în arhitectură şi în ştiinţa inginerească, ju decând după planurile şi scrierile sale. Dar Nicolae Milescu Cârnu, spătarul Milescu, acela care mai târziu, refugiat în Rusia, a fost dascălul lui Petru cel Mare şi apoi ambasadoriul ţarului la Peking? Milescu făcuse studii serioase de fizică de chimie şi chiar de matematici. Şi câţi n'or mai fi fost pe lângă cei cunoscuţi! Iată, un călător francez, Flachat, trecând pe la anul 1747 prin ţinuturile noastre, po meneşte în scrierile sale despre un boier român, un anume Antonache, •un fel de filosof care trăia retras la ţară între cărţile lui de chimie. Desigur că existau apariţiuni de felul acestora. Decât că ele se pierdeau aproape nefolosite în pasta groasă de ignoranţă şi de primi- tivitate în care se plămădea pe atunci viaţa românească. împrejură rile^ politice din vremea aceea, stăpânirea străină pe de-o parte, hărţue- lile^cu vecinii pe de alta, în fine turburările interne din cauza pre tenţiilor la tron, nu dădeau răgaz să se închege o viaţă mai civilizată, în care forţele celor aleşi să fie puse în valoare, cum s'ar fi cuvenit. Ba lucrurile stăteau aşa de rău, încât chiar tendinţelor de civilizare din. afară li se opunea câteodată voinţa Sultanului. Aşa spre pildă, într'un rând Austriacii propun unui Domn muntean să-i construiască ei, cu. meşterii lor şi pe cheltuială proprie, o şosea pietruită care să lege Transilvania cu Muntenia. Propunerea a fost respinsă de Sultan, care se temea ca şoseaua să nu servească Austriacilor pentru transpor tarea tunurilor. încercări mai sistematice de civilizare încep abia cu legiuirile lui Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilante. In special, pravil- niceasca Condică a lui Ipsilante cere, la 1780, ca moşiile să fie măsu- r ate cu stânjenul. Obligaţia aceasta a rămas, natural, literă moartă, pentrucă nu era nimeni pregătit în Principate pentru meseria de inginerie hotarnică sau de topometrie, cum i se mai spune azi. Nu ştiu cum se rătăcise prin Bucureşti un «inginer Ioniţă » de prin Ardeal, cam în preajma anului 1803, care, avis rara, a avut norocul să cunoască toate favoru rile stăpânirii: scutit de dăjdii, de fumărit, de căminărit şi purtat cu onoruri şi cu beneficii materiale, dela o hotărnicie la alta. Atât de căutaţi erau inginerii de hotărnicii pe timpul acela. Cam prin vremea legiuirilor pomenite mai sus, mitropolitul Iacob Stamate face o întâmpinare scrisă către Domnul ţării, în care de monstrează necesitatea înfiinţării unei scoale ^e ingineri. Căci din cauza pământului care hrăneşte « pe cei fără meşteşug, răsar şi cele din toate zilele sfezi şi judecăţi pentru hotarele moşiilor». Aşa că « de nu ar fi aflat mai nainte geometria Egiptenii, tot pentru aceiaşi turburare negreşit trebuia să o afle Dachii, ca să hotărască după re gulă pământurile lor. Drept aceia dar, au trebuinţă de un hofarnic după meşteşug, şi acesta este dascălul de geometria cea de practică, pe care Franţuzii îl numesc inginer, şi carele negreşit trebue să se aşeze în Academie, paradosind epistimia aceasta în limba franţuzească, până cei ce vor învăţa-o să o iee pe limba lor ». Acest program folositor nu ia fiinţă decât târziu, cu entuziasmul lui Gheorghe Lazăr, în Muntenia şi cu perseverenţa lui Gheorghe Asachi, în Moldova. Asachi şi-a terminat studiile superioare dela Lemberg, de tânăr încă. La vârsta de 17 ani, se întoarce la Iaşi cu diploma de inginer şi cu studii strălucite de filozofie, după ce se ilustrase în Lemberg cu unele lucrări de hotărnicie, ba chiar cu construcţia unei case. Silit de boală însă, se duce la Viena, unde îşi complectează bogata lui cul tură pe care a folosit-o aşa de mult, mai târziu, la pregătirea tehnică a altora. Căci abia sosit la Iaşi, isbuteşte să convingă pe Domnul Mol dovei să înfiinţeze un curs de inginerie pe lângă Academia grecească. ioc. In anul 1813 se deschide acest curs pe care-1 urmează chiar prinţul Alexandru Calimach, fiul Domnitorului. Iar în anii 1818 şi 1819 şcoala dă pe rând două serii de absolvenţi, cu care prilej se şi expun publicului ieşan proectele absolvenţilor, spre admiraţia tuturor. To tuşi şcoala se închide pentru a-şi relua firul vieţei abia în anul 1821, sub o formă mai complectă. Intre timp, apaie în Bucureşti Gheorghe Lazăr, plecat din Ardeal din cauza intrigilor ţesute în jurul său şi desigur şi din cauza amără ciunii de-a nu fi isbutit să ia scaunul episcopal din Sibiu, pentru care se simţea pregătit. îndemnat de boierul Dinicu Golescu şi de fratele său Iordachi Golescu, Lazăr trece Carpaţii şi află în capitala ţării rcmâneşti atmosfera prielnică pentru înfiinţarea unei scoale. El fă cuse studii umaniste la Viena, dar foarte probabil că urmase şi cursuri de inginerie, pentiucă altfel nu s'ar putea explica solida lui cultură matematică şi tehnică. După fel cie fel de rugăminţi şi petractări şi prin ajutorul boierilor Constantin Bălăceanu, Grigore Ghica, Gligore Băleanu precum şi al nutropolitului Dicnisie Lupu, Lazăr deschide şcoala lui dela Sf. Sava în 1818, cu un bcgat program de ştiinţe pozitive : «aritmetica, geometria teoreticească, trigonometria, alghebra, gheodezia sau inţe- neria cu iconomia şi arhitectura». Se zice chiar că banul Constantin Bălăceanu l-ar fi pus pe Lazăr Ia o încercare profesională prealabilă. #Auzi-mă dascăle», i-ar fi spus banul Bălăceanu, «dacă e adevărat că d-ta ai ştiinţa de care ne vorbeşti, iacă eu am o grădină aici în oraş şi voi să «.umpăr un loc alături ca să o măresc. A măsurat-o un inginer neamţ şi aşi vrea să mă încredinţez dacă locul e de întinderea ce el mi-a arătat pe pl?nul său. Măsoară şi d-ta acel loc şi voi vedea dacă se potriveşte planul d-tale cu al neamţului». Iar Lazăr, cu mintea lui isteaţă, şi-a făcut singur instrumentele cu care i-a măsurat grădina boierului. Planul lui a fost în deplină concor danţă cu planul inginerului neamţ. încât banul Bălăceanu s'a crucit şi a mulţumit lui Dumnezeu că i-a fost dat să vadă fiu de Român făcând cu dibăcie ceea ce se credea că numai meşteri de alte naţii pot face. Şcoala lui Lazăr s'a bucurat de mare faimă. Elevi ca Ion Eliade Ră- dulescu şi Euftosin Poteca îi dau o strălucire deosebită, iar cursurile de filcsofie kantiană ale lui Lazăr sunt aşa de populate, încât sala de care dispunea şcoala eia prea puţin încăpătoare. Tulburările sociale şi politice însă, din preajma anului 1821, slăbesc puterile acestei minunate pepiniere, iar începutul revoluţiei «Domnului Tudor » îi cuimă firul vieţei. Lazăr însuşi, neînţeles şi neîngrijit îşi, târăşte trupul slăbit de boală până în satul său natal, Avrig, unde moare în anul 1823. Dar începutul cel bun era făcut. Regulamentul organic, care aduce o deosebită grijă legiuitoare pentiu întemeerea unei gospodării publice civilizate, găseşte o atmosferă oarecum pregătită prin munca celor doi mari învăţători, Âsachi şi Lazâr. In Bucureşti, Eliade Rădulescu, deşi în vârstă numai de 20 de ani, îşi asumă greaua sarcină de a duce şcoala lui Lazăr mai departe. Şi reuşeşte, în adevăr, să dea câţiva «engeneri hotărnici» care-şi exercită meseria cu competinţă şi cu dragoste. Insă şcoala tehnică, înfiinţată mai târziu de Regulamentul Organic, este pusă sub conducerea lui Petrache Poenaru, un inginer care-şi făcuse studiile în Franţa şi în Anglia. Spirit inventiv, înzestrat cu imboldul curiozităţii ştiinţifice de bună calitate, Poenaru prinde şi asimilează tot ce vede în civili zaţia franceză şi engleză. Geograful şi astronomul francez Puissant îl angajează la facerea harţei Franţei. De altfel, tot din aceea epocă ne-a rămas mărturia invenţiei unui stilograf: Poenaru a construit primul toc automat» In Moldova, Regulamentul Organic găseşte pe Asachi. Acesta ajutat de un Domnitor cu mintea luminată, Mihail Sturza, transformă şcoala modestă de până atunci în « Academia Mihăileană », întărindu-i mai cu seamă cursurile de inginerie. In lipsa de profesori care domnea pe atunci în Iaşi, Asachi îşi asociază pe un maior rus şi pe un arhi tect neamţ. lat pentru a se îngriji de viitor, Asachi decide pe Domnitor să trimeată în străinătate la studii, câţiva bursieri ai Statului. Dintre aceştia, Constantin Zefirescu este reţinut în Moravia la conducerea unei uzine metalurgice. Alexandru Costinescu însă, după ce îşi ia di ploma de inginer la Viena, cu menţiuni frumoase, revine la Iaşi şi se pune la dispoziţia lui Asachi pentru întărirea şcoalei. La această academie inginerească a predat cursuri şi Ion Ghica. Autorul mult gustatelor scrisori către Alexandri eraţinginer de mine» absolvent al şcoalei superioare din Paris. Cum aude Asachi de ve nirea lui Ghica în Iaşi îl şi prinde să-i facă lecţii de geologie şi de minerologie, ceea ce Ghica primeşte bucuros. «Iată-mă », scrie el, «aşezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mână, arătând tinerilor, dimineaţa, proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale iperbolei, şi după masă vorbindu-le despre formaţiunile munţilor şi ale stratelor pământului». Acestea sunt începuturile şcolare ale tehnicei româneşti. Aşa ru dimentare cum au fost, cu profesori improvizaţi şi cu elevi adunaţi, şcoalele lui Lazăr, Asachi şi Poenaru au ajutat mult înjghebarea unei atmosfere tehnice în Principate. Intre timp ne-au mai venit şi ingineri români cu diplome din străinătate care au întărit această atmosferă. Aşa se cuvine să pomenim pe Panaite Donici care şi-a luat diploma de la Paris şi care mai târziu, în calitate de ministru al lucrărilor pu blice, a făcut prima lege a drumurilor, o lege cu solide încheeturi gospodăreşti în principiile sale. Dumitru Frunză, diplomat al şcoalei de poduri şi şosele din Paris, este primul antreprenor român la o lu crare mare. El construeşte linia ferată Buzău-Mărăseşti. In fine Gheor ghe Duca este desigur cel mai însemnat dintre ei. El pune şcoala de ingineri pe o bază înţeleaptă şi definitivă, bază pe care a păstrat-o, cu oarecare aproximaţie, până în zilele noastre. In cercetarea sistematică a trecutului nostru, din punct de vedere tehnic, am putea împărţi acest trecut în trei perioade distincte : prima, care durează dela naşterea poporului nostru şi până către anul 1820, a doua dela 1820 până la 1870 şi a treia, în fine, dela 1870 până în zilele noastre. Prima perioadă este caracterizată printr'o carenţă aproape abso lută de lucrări şi de preocupări tehnice. A doua perioadă este lipsită de lucrări, dar este bogată în preocupări tehnice. Conducătorii lumi naţi ai naţiunii se străduesc în toate chipurile să pregătească elemen tele tehnice constructive : pe ingineri. Este perioada şcoalelor, a învă ţăturii. Perioada cea de-a treia este perioada construcţiunilor. Există în ţara, în această epocă, o populaţie pregătită din punct de vedere tehnic, împingând vecinie spre lucrări utile inginereşti. Este perioada şi a lucrărilor şi a preocupaţilor tehnice. Aşa dar se poate spune, că ceea ce avem noi azi în România, în ma terie inginerească, este opeta tehnicienilor, numai de 60 de ani încoace. Regele Carol I depunând jurământul de credinţă faţă de interesele ţării, face declaraţia solemnă că nu va eşi din ţară decât pe o cale ferată românească. Şi se ţine de cuvânt. La 1869, când pleacă în Ger mania pentru o scurtă vacanţă, porneşte din Bucureşti, pe linia ferată Bucureşti-Giurgiu, de curând construită. Acestei însemnate lucrări tehnice îi urmează curând altele, tot aşa de însemnate, încât ţara începe să-şi schimbe aspectul. Totuşi până la 1880, lucrările mari se fac aproape numai de întreprinderi străine. Abia la 1879 isbuteşte inginerul Dumitru Frunză să obţină încrederea stăpânirii pentru construcţia liniei ferate Buzău-Mără- şeşti. Toată lucrarea aceasta importantă se dă pe seamă unui inginer român. Este prima încercare. La examenul acesta de capacitate tehnică, geniul românesc culege o victorie strălucită. Inginerul Frunză dă, gata de recepţie, toată lucrarea chiar în anul 1881, în condiţiuni tehnice excelente. Iar în ce priveşte costul, se constată că preţul unui chilometru de cale ferată construită de inginerul român revine la jumătate din preţul pe care-1 lua întreprinderea străină. Acest nume de onestitate 1-a păstrat nepătat corpul ingineresc român până în zilele noastre, deşi inginerilor le-a fost dat să mânuiască mare parte din avuţia ţării. Este necesar să se pomenească acest certificat de mândrie legitimă a inginerilor, mai cu seamă pentru a se înţelege acolo unde trebue, că tendinţa spre antreprize străine pentru lucrările publice româneşti, nu este prin nimic justificată! Aşadar, perioada a treia din desvoltarea tehnică a ţării poate fi şi ea scindată în două: una care durează până pe la 1880, în care lucrările tehnice sunt conduse de antreprenori străini şi alta dela 1880 încoace, când majoritatea lucrărilor sunt făcute sub conducerea şi cu întreprinderea românească. In această din urmă perioadă, ţara se înzestrează cu toată armătura de confort şi de civilizaţie pe care o avem azi. Se canalizează oraşele, se luminează străzile, se aduce apă potabilă, se construesc poduri metalice, poduri de beton armat, şosele pietruite, drumuri de fer, într'un cuvânt se transformă toată viaţa românească într'o viaţă civilizată. In cincizeci de ani numai! Iată câteva cifre edificatoare. In anul 1863 România poseda numai 775 de km. de şosele, îa anul 1905 lungimea lor este de 26.000 km. Azi avem peste 60.000 de km. de şosele pietruite, cu acelea din Transilvania. Calea ferată nu dispunea decât de 900 km. în anul 1880. In 1914 lungimea liniilor ferate este de 3800 de km. iar azi, cu acelea din Tran silvania, 11.000 de km. Autorii acestei schimbări radicale a ţării sunt inginerii şi ajutorii lor care au lucrat anonim şi serios. O modestie impusă de disciplină ştiinţifică şi o respingere orga nică faţă de tot ce ar putea constitui o afişare, au făcut ca meritele acestor realizări să nu fie puse în valoare cum s'ar cuveni. Lumea s'a obicinuit să beneficieze de avantajiile unei munci a inginerilor, fără să se preocupe de autori şi de nume. Totuşi, pe ici pe colo, vălul de discreţie a fost rupt de o populari tate care nu putea fi împiedicată prin nimic. Pe fondul realizărilor tehnice din ultimii 50 de ani se profilează două mari figuri de ingineri, care au creat lucrări uriaşe, lucrând ei înşişi şi mai ales, conducând energiile productive ale ţării, aproape în toată această epocă. Sunt figurile inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu. Aproape nu există în ţară pod, cale ferată, staţie, port, lucrare tehnică de seamă care să nu fie legată direct sau inairect de numele unuia dintre aceşti doi titani. Lucrarea tehnica cea mai impozantă din România modernă este desigur podul Regele Carol I dela Cernavoda. De el este legat numele lui Anghel Saligny care 1-a proiectat şi 1-a executat numai cu forţe româneşti. Construirea podului a durat cinci ani: în toamna anulai 1890 s'a pus piatra fundamentală şi inaugurarea lui s'a făcut în toamna anului 1895. Este una din cele mai mari şi mai frumoase opere tehnice din lume. Are o lungime totală de 4088 de metri. In timpul când a fost cons truit, era podul cel mai lung, din câte existau pe pământ, peste valea unei ape. Podul « Regele Carol I» a intrat în literatura tehnică. Publicaţiuni importante străine - cărţi, atlase, reviste - îl menţionează cu elogii. Iar în ce priveşte părerea străinilor asupra aspectului estetic al podului, voiu cita aici câteva rânduri dîntr'o descriere făcută de d. Louis Oli- yier, directorul cunoscutei reviste « Revue generale des Sciences ». D. Oîivier a condus o excursie de studii în România, întreprinsă de câţiva ingineri, arhitecţi şi intelectuali francezi. O plimbare cu vaporul pe Dunăre le-a dat prilejul să admire podul « Regele Carol I K « Către orele 5 1/2», scrie d. Oiivier, « ne apare în faţă o uşoară dantelă ca o eşatpă delicată aruncată peste fluviu. Toţi excursioniştii dădură năvală la partea dinainte a vaporului. Şi în clipa când vaporul se găsea sub monumentala construcţie, un strigăt scos din toate piep turile dădu drumul admiraţiei generale faţă de operă şi de celebrul inginer care se refugiase la partea opusă a vaporului». Seria inginerilor de merit se continuă în zilele noastre cu perso nalităţi de seamă, cărora aşezarea civilizată a ţării le datoreşte o viaţă industrială din ce în ce mai înfloritoare, iar ştiinţa tehnică le con sacră numele. După genialul constructor şi aviator Aurel Vlaicu, dispărut dintre •cei vii prea de timpuriu printr'un nefericit occident, apare în gene raţia tânără inginerul Gogu Constantinescu a cărui isteţime tehnică a suscitat admiraţia lumei civilizate occidentale, apare inventatorul înzestrat Traian Vuia ale cărui prime încercări de aviaţie au dat ce lebrului aviator Santos-Dumont sugestii încununate de succes, apare In fine o pleiadă de tineri întreprinzători, care lucrează cu râvnă şi cu un admirabil instinct al realităţilor, la transformarea ţării, prin pu nerea în valoare industrială a bogăţiilor ei naturale. Ne aflăm pe o traectorie ascendentă. Mulţumită sforţărilor coordo nate ale armatei de tehnicieni - unii cunoscuţi, alţii necunocuţi marelui public - am ajuns azi într'o situaţie de civilizaţie tehnică proap e comparabilă cu aceea a naţiunilor celor mat înzestrate, care au un trecut de secole de muncă şi de cercetări. In cincizeci de ani, corpul nostru tehnic a realizat ceea ce în alte ţări s'a construit în se cole. Căci să nu se uite, atunci când se încearcă paralele dezavanta joase nouă, că pe timpul lui Watt, a lui Cauchy şi a lui Gauss, îa ţinuturile noastre se umbla cu masalelele aprinse pe stradă, iar pă mântul nu-şi putea găsi măsurătoarea între stânjenul lui Şerban şi al lui Brâncoveanu. V. VÂLCOVICI GUVERNELE MAGHIARE ŞI MIŞCĂRILE CULTURALE ALE ROMÂNILOR ARDELENI Baronul D. Banffy, în cartea sa despre politica minoritară a Un gariei 1), susţine că ideea fundamentală care a călăuzit pe făuritorii dualismului austro-ungar din 1876, a fost asigurarea hegemoniei ger mane în Austria şi menţinerea caracterului maghiar al Ungariei. Prim urmare, Ungaria poate avea în cadrele monarhiei rolul, destinat de. autorii dualismului, numai dacă va deveni un stat naţional maghiar^ Fără îndoială, autorul acestei cărţi de-o brutală sinceritate, care a. fost pjigu-ariLjsijcâteyjJuni şeful guvernului maghiar, prezintă lust" problema: ideea călăuzitoare a politicei ungureşti a fost crearea, cu. orice sacrificii şi cu orice mijloace, a statului unitar naţional maghiar- Realizarea acestei himere era socotită necesară, nu numai pentru & asigura Ungariei rolul, care credea că i se cuvine în cadrele monar hiei habsburgice, ci pentru a-i asigura însăşi existenţa ei ca stat. Lo zinca « Ungaria ori va fi maghiară ori nu va fi» (Magyarorszag vagy? lesz magyar vagy nem lesz) nu era o frază goală, ci exprima lapidar convingerea întimă a tuturor guvernelor ungureşti şi fruntaşilor vieţii publice maghiare. In urmărirea dârză a acestui ideal, găsea contele Apponyi explicaţia politicei de renunţări a partidului liberal, care a guvernat, cu o mică întrerupere (1906—1910), până în 1918. Pentru a putea realiza acest ideal, spune contele Apponyi în Amintirile2^ sale, guvernele maghiare trebuiau să se întemeieze pe sprijinul unei mari puteri europene - astfel se şi explică alipirea lor la monarhia habsburgică; trebuiau să evite orice conflict cu dinastia, ca să nu o silească să caute sprijinul minorităţilor şi, în fine, trebuiau să dispună,, în interior, de puteri discreţionare, puţin limitate de textul supărător al legilor. Teoretic statul naţional maghiar era creat prin faimoasa lege 1) Magyar nemzetisigi politika. Eudapest 1903, p. 9-10. *) Grof Apponyi Albert, Emlekirataim. Ed. III. Budapest 1916, p. ;38s- pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor din 1868, care, în art. 1, a desfiinţat toate naţiunile din Ungaria, declarând pe toţi cetăţenii ţârii membri ai naţiunii maghiare unice şi indivizibile. Din acest moment, în regatul Sfântului Ştefan, nu mai existau legat nici Români, nici Sârbi, nici Slovaci, nici Germani, ci numai maghiari «de buze » valahe, sârbe, slovace şi germane. Legea, desfiinţând naţiunile amin tite, dă totuşi unele drepturi indivizilor «de buze » nemaghiare şi în k special dreptul de-a folosi, în anumite condiţiuni, limba maternă în faţa autorităţilor administrative şi judecătoreşti. Insă şi aceste drep turi au fost socotite primejdioase pentru înfăptuirea statului naţional maghiar şi de-aceea, în practică, nu au fost niciodată respectate. Acest lucru l'a recunoscut, cu o sinceritate surprinzătoare, contele Ştefan Tisza, în marele discurs rostit în şedinţa dela 20 Februarie 1914 a Camerei maghiare, când a declarat, că legea din 1868 nu a fost şi nu poate fi aplicată, fiindcă aplicarea ei ar fi însemnat şi ar Însemna o «nebunie şi o sinucidere » din partea Statului naţional maghiar şi a naţiunii« unice şi indivizibile » maghiare. Şi 1-a recunoscut 4>aronul Banffy în cartea amintită (p. 31) spunând, că «imposibilul, neexecutabilul şi absurdul » nu pot fi executate, nici chiar când sunt prevăzute de lege, fiindcă realităţile vieţii (?!) şi interesele statului * naţional» sunt mai puternice, decât textele legii; mai recent, îl recunoaşte şi istoricul maghiar Fr. Eckhart, profesor la universitatea din Budapesta, care scrie în cartea sa «Istoria Ungariei » (Magyar- orszag tărtenete) apărută în 1933: « concesiunile acordate minorită ţilor nu au fost respectate ci, dimpotrivă, nerespectarea lor a fost •o nouă plângere a locuitorilor nemaghiari» (p. 296). Convinse că Ungaria se poate menţine, numai dacă devine ma ghiară, guvernele ungureşti, fără excepţiune, socoteau ca o datorie patriotică să lupte cu toate mijloacele şi pe toate căile, să creeze această condiţiune, indispensabilă pentru viitorul ţării lor. Legal Ungaria era stat naţional, căci legal, în ea exista o singură naţiune - :aşa spune legea 44 din 1868 - naţiunea maghiară. Realitatea era insă cu totul alta. După recensământul oficial din 1869, din 13.219.350 locuitori ai Ungariei, numai 6.207.580 era Maghiari, faţă de 2.321.906 IRomâni, 1.816.087 Germani, 1.825.723 Slovaci, 286.834 Sârbi, » 448.040 Ruteni, 208.529 Croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, -6.207.580 Maghiari (între ei sunt socotiţi şi Evreii!) trebuiau să ma ghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Este adevărat, că minoritatea ma ghiară - căci maghiarii constituau o minoritate faţă de celelalte popoare - dispunea de întreaga putere de Stat, cu toate imensele avantaje care rezultau din acest fapt de-o importanţă covârşitoare ; totuşi realizarea idealului urmărit era o imposibilitate. Popoarele ne maghiare ale Ungariei voiau să-şi trăiască viaţa lor naţională proprie, nu să se confunde în ?ltă naţiune. Apoi, la câţiva ani după stabilirea acestui ideal al politicei ungureşti, principatul român îşi cucereşte, cu arma în mână, independenţa şi devine regat, cu mar posibilită *de desvoltare. La sud, s'a petrecut acelaşi lucru cu regatul sârbesc Aceste fapte au avut o influenţă dec's'vă, de care generaţia de azi abia îşi poate da seamă, asupra întregei vieţi a Românilor şi Sârbilor din Ungaria. Avântul cultural şi economic al Cehilor din Eoemia şi Moravia alimenta idealismul naţional al. Slovacilor, fără să mai amintim încrederea, pe care le-o inspira tuturor elementelor slave, marea împărăţie rusească. Cu toate acestea, guvernele ungureşti şi societatea ungurească n'au renunţat niciodată, nici chiar în cursul marelui răsboiu, la lupta necruţătoare pentru realizarea visului scump al « Ungariei maghiare »„ Statistici oficiale, al căror sistem de întocmire este astăzi cunoscut, dovedeau că visul poate fi realizat. Numărul Maghiarilor se urcase, după datele acestor statistici, dela 6.207.580 câţi erau în 1869, la 6.445.000 în 1880, la 7.356.874 în 1890, la 8.742.301 în igco şi la 10.050.575 în 1910. In 4ode ani deci, numărul lor a crescut cu 3.842.995 pe când sporul celorlalte popoare din ţară a fost cu mult mai mic. Astfel numărul Românilor a crescut dela 2.321.906, câţi erau în 1896, la 2.405.085 în 1880, la 2.784.726 în 1890, la 2.799.479 uTigco şi la 3.949.032, în 1910. Cum vedem, în acest răstimp, Maghiarii au sporit cu 55,9%, iar Românii abia cu 22,6%. In acelaşi răstimp, Germanii au sporit cu 4,3%, Slovacii cu 5,8%. Ce isvor de optimism! Mijloacele de care se folosea politica ungurească pentru reali zarea « Statului naţional maghiar » erau de două categorii: mijloace pozitive şi mijloace negative. Prin cele dintâi, se urmărea direct rn^fSS^" rizarea popoarelor nemaghiare ale ţării, iar prin cele din urmă, se urmărea împiedicarea deşteptării şi întăririi conştiinţei lor naţio- •» nale. Din categoria întâia făceau parte : colonizările de maghiari în * regiunile nemaghiare, maghiarizart,a numetp^J^OSa^eT'cu'c'erirea centrelor culturale, economice şi sociale din regiunile locuite ttrîra- ţionaliiaţ], lirfiliiţareâ iihui UIMI uunăi de şcoli, de toate gradele cu limba de predaremâgTîîanf^^ introducerea forţată a limbei maghiare în şcolile înfiinţate şi susţinute de mino rităţi, TQ""fc'cpuft'"ci2rfi" spune faimoasa lege Apponyi din 1907, ca după patru ani de şcoală, elevii să ştie corect ungureşte ; maghiari zarea numelor de localităţi, folosirea seduşi vă, a limbei magfiiaTBţ' contrariu^s^ozTţîuc^ătcgorTce ale legii 44 din 1868, la tcate^j^tori- tăţile acministrativejşijbud^cătoreşti, etc. Din categoria a doua făceau parte : împiedicarea centactumi cultural al minorităţilor cu statele | naţionale vecine, Impiecîîrafe'a organizării lorTn partide" politice, îm piedicarea de a înfiinţa instRute^ulturate,'închiderea şTpersecutarea celor infunţâfe '¥£aa^St^&un, nesfârşitul numărjde^pTcfcese de presă şi pentrtt MRUe tuuU»--*4d^'^«StuIui naţional maghiar», împiedicarea formarii unei puternice clase de intelectuali minoritari, prin neacmiierea lor în serviciile^puffîce etc. Examinarea amănunţită a~acestor mijloace, pozitive şi negative, ar fi deosebit de interesantă şi utilă, mai ales acum, când în urma unei prcpr.gance abile şi stăiuitcare, regimul minorităţilor din fosta Un garie este tecetit, în multe cercuri din £pus şi în lucrări serioase ştiinţifice, ca un regim ideal, nerealizat încă de nici unul din statele create, ori mărite în urma tratatelor de pace. Oricât de utilă ar fi această operă, ea nu poate fi făcută acum şi aci. De-aceea, ne vom măr gini să prezentăm, cu date precise şi irefutabile, un singur aspect al luptei pentru crearea Statului naţional maghiar, şi anume atitudinea guvernelor ungureşti faţă de mişcările culturale ale Românilor ardeleni. Pentru ilustrarea acestei atitudini, vom cita un număr de cazuri, din diferite timpuri şi din diverse regiuni ale fostei Ungarii, care, toate, dovedesc stăruinţa hotărîtă a conducătorilor mari şi mici, ai acelei ţări, de-a împiedica orice avânt cultural naţional al cetăţenilor nemaghiari. i. Societatea de lectură a teologilor români uniţi din Blaj şi Gherla. La 13 Octombrie 1877, cu prilejul comemorării centenarului uci derii voevodului Grigorie Alexandru Ghica, societatea Arboroasa a studenţilor români din Cernăuţi a trimis primarului Iaşilor o telegramă cu următorul cuprins: «Arboroasa, societatea tinerimei universitare române, din ţinutul rupt din trupul străvechiu al Moldovei, exprimă condolenţele membrilor ei, pentru decapitarea principelui. Comi tetul ». Urmarea acestei telegrame a fost desfiinţarea societăţii şi con fiscarea arhivei ei. Intre hârtiile confiscate, s'a găsit şi scrisoarea din 7 Februarie 1876 a societăţii «Ioan Inochentie Micu Klein » a teologilor seminarului dela Blaj şi scrisoarea dela 5 Februarie 1876 a societăţii «Alexi-Şincai » a teologilor seminarului unit dela Gherla. « Societatea de lectură » a teologilor din Blaj s'a înfiinţat la înce putul anului 1864. Scopul ei, fixat în statutele aprobate de rectorul seminarului, era «înaintarea în cultura înţelesuală-morală». La 1873, modificându-şi statutele, societatea a luat numele episcopului martir Inochentie Micu-Klein. Societatea teologilor din Gherla s'a înfiinţat la 1869 şi avea, şi ea, statutele aprobate de consistorul local. Numele şi l'a luat dela Ioan Alexi, întâiul episcop al eparhiei (1856 - 1862) şi dela Gheorghe Şincai, şi de aceea se numea « Societatea Alexi-Şincaianâ ». «Societatea de lectură» blajană intrase în legături cu «Socie tatea pentru literatura şi cultura poporului român din Bucovina », care-i trimite calendarul ei de pe an;i 1874, 1875, 1876, şi raportul comitetului pe anii 1873 şi 1874, împreună cu un exemplar din sta tute. Infiinţându-se la Cernăuţi societatea Arboroasa, aceasta tri mite, îndată, statutele ei celor două societăţi surori din Blaj şi Gherla, întrebându-le dacă sunt dispuse să intre în relaţii cu ea. Societatea din Blaj răspunde la 7 Februarie 1876 cu următoarea scrisoare, care merită să fie cunoscută în întregime : « Onorate Domnule Preşedinte, «Interesanta ştire despre formarea Societăţii academice «Ar- boroasa» a studenţilor români dela universitarea din Cernăuţi, şi numai citindu-o în foile politice, ne-a cauzat o deosebită plăcere. Primind anunţul D-voastră precum şi un exemplar din statutele ei, plăcerea trecu în dulce bucurie. Vă mulţumesc cu sinceritate că v'aţi adus aminte şi de modesta noastră întrunire (societate. Nota aut.). Noi din parte-ne, încă salutăm din profundul inimei noastre, naşterea societăţii «Arboroasa » şi-i dorim succese, cât se poate de binefăcătoare şi vieaţă îndelungată. « Ne pare mult rău, că nu v'am putut răspunde mai curând. Pre gătirea pentru examenele semestriale ne-a împiedicat mult la ace?sta. Binevoiţi a ne scuza. « încât e pentru intrarea în corespondenţă cu onorata D-voastră societate, pe câmpul activităţii naţionale, suntem aplicaţi prea bu curos. Dar la rândul nostru, întrebăm şi noi, cum are să urmeze această corespondenţă? Mărturisim, că operaţiunile noastre mai ales în lucruri bisericeşti ne împiedică încâtva a avea o direcţiune pre cisă în această materie. «Până la altă ocaziune, nefiind statutele tipărite, ne simţim în demnaţi a vă aminti, prin câteva cuvinte, istoricul acestei societăţi. Societatea noastră s'a format în 23 Februarie 1864; la 1 Martie şi-a început activitatea. Ea are un preşedinte, notor al corespondenţelor, cassier, controlor, bibliotecar şi un notor al şedinţelor. Afacerile scripturistice externe ale ei, le duce notorul corespondenţelor, în unire cu preşedintele. Ţin în fiecare lună câte-o şedinţă ordinară. Membrii ordinari sunt toţi alumnii seminariali, solvind anual taxa de t floren. «In şedinţa ordinară din 22 Iunie 1873 ea jirimi numirea de societatea «Inocenţiu-Micul-Kleiniană» şi de atunci funcţionează sub această numire. «încă dela început, se decise edarea unei foi private ce şi eşi în primii doi ani, sub numele Furnica. Apunând, a reînviat iară la 1 Decembrie anul trecut, sub acelaşi nume. Ea continuă a ieşi şi acum de două ori pe lună, în 1 şi 15, câte o coală şi jumătate fiecare număr, în formatul «Transilvaniei». Se citeşte în Duminicile de după 1 şi 15 în prezenţa tuturor membrilor. «Acestea zise, alumnii seminariali dela îmbinarea Târnavelor trimit salutările lor colegiale junilor veneratori ai memoriei lui Arune Pumnul şi speranţa viitorului Bucovinei, acest colţ preţios rupt cu cruzime din frumosul pământ a lui Ştefan cel Mare. «Primiţi expresiunea deosebitei noastre afecţiuni şi stime ce vă conservăm ». Blaj 7 Februarie 1876. Ioan B. Câmpianu Petru Bucur preşedintele Societăţii. notorul corespondenţelor ». Procesul verbal al şedinţei dela 27 Februarie, a societăţii blă- jene observă că, după ce preşedintele a comunicat membrilor înfiin- tarea societăţii « Arboroasa » şi schimbul de scrisori avut cu ea, « ono raţii membri erump în urări de să trăiască societatea Arboroasa». ' Extrem de interesant este răspunsul, dela 5 Februarie, 1876, al So cietăţii teologilor uniţi din Gherla. E un răspuns plin de căldură şi avânt şi străbătut de un naţionalism, care uimeşte. Dăm partea întâi a acestei admirabile scrisori. « Onoraţilor membrii ai societăţii literare «Arboroasa », « Cu bucurie frăţiască şi cu inimă de români am primit ştirea despre pasul frumos pe care l'aţi făcut înfiinţând o societate şi gru- pându-vă sub numirea de «Arboroasa ». Ne-am bucurat din suflet văzând, că în grădina românismului, răsare încă o floare de mari nădejdi, care îşi va răspândi mirosul în mijlocul nefericitei noastre Bucovine. « Scopul vostru este sublim şi măreţ! Acesta este şi scopul nostru şi de aceea Vă salutăm cu vie plăcere, ca pe nişte tovarăşi în câmpul larg al progresului naţional. «Azi, când în mijlocul fraţilor bucovineni spiritul naţional pare a fi rece şi încremenit; azi când elementele străine ale căror planuri de înăbuşire, a comoarei noastre celei mai scumpe, a Umbei şi ca racterului nostru naţional, se făuresc în văzul tuturor; azi când, pangermanismul întunecat, sub pretexte false şi mincinoase, vrea să suprime totul, în dulcea noastră Bucovină, ce ar fi putut aştepta fiecare român dela tinerimea universităţii din Cernăuţi, decât ca, pă trunsă de mândrie şi demnitate naţională, să se grupeze sub stin dardul unirii şi să lupte, cu o inimă şi un suflet contra întunericului molipsitor! Ce ar putut aştepta, dacă nu înfiinţarea « Arboroasei», care. să reînvie amintirea Bucovinei, a vechei şi iubitei noastre pro vincii. «Această dorinţă vie, trup s'a făcut! «Rămâne deci, fraţilor, ca iubind limba noastră strămoşească, păstrând portul şi obiceiurile străvechi, să luptaţi cu sabie de foc pentru înflorirea desvoltarea şi apărarea ei, urmând exemplul stră bunilor, cari se pare că au luptat mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă. « Am spus, că scopul nostru e comun! « Toţi dorim ca naţia noastră să fie, mai presus de toate, mare, glorioasă şi puternică! Numai mijloacele cu cari luptăm se deosebesc întrucâtva unul de altul ». In continuare, scrisoarea da informaţiuni asupra organizării so cietăţii gherlene, încheind cu fraza: «trăiască tinărul paznic al Bu covinei »l Găsind aceste scrisori în arhiva societăţii «Arboroasa», «K. K. Landesprăsident »-ul Bucovinei le trimite la 17 Noembrie 1877 lui Coloman Tisza, şeful guvernului unguresc, şi în acelaşi timp, şi ministru de interne. Acesta, care e adevăratul întemeitor al politicei de opresiune a naţionalităţilor, trimite la 19 Decembrie, prefecţilor judeţelor Alba de jos (Alba de azi) şi Solnoc-Dobâca (Someşul de azi) ordinul No. 48.365, să interzică activitatea celor două societăţi literare, să le închidă biblioteca, să le confişte toate hârtiile şi să le tri mită ministerului, la Budapesta. Prefectul de Alba Carol Zeyk, tele- grafiază la 24 Decembrie 1877 ministerului» că societăţi ca aceea a teologilor din Blaj, se găsesc în toate şcolile superioare din Ardeal, că şi statutele acestora sunt aprobate de autorităţile şcolare, că exe cutarea ordinului ar produce multă amărăciune. De aceea, dacă ministerul ţine cu orice preţ ca ordinul să fie executat, executarea să fie amânată, până după alegerile judeţene. In aceeaşi zi prefectul trimite şi adresa confidenţială No. 36, dând ministrului informa- ţiuni amănunţite asupra înfiinţării societăţii La 1871, Românii ardeleni au înfiinţat o societate pentru strân gerea fondurilor necesare creării unui teatru românesc. Societatea îşi ţinea adunările generale anuale în diferite oraşe din regiunile ro mâneşti, cu scopul de a lua contact direct cu publicul şi a-1 însufleţi, pentru ideea unui teatru românesc. Pentru anul 1882, ca loc al adu nării generale, era fixat Sighetul Maramureşului şi adunarea avea să se ţină la 7, 8 şi 9 August. Cum era privită această adunare a unei societăţi culturale, cu statute aprobate, de autorităţile ungureşti? La 26 Iulie, prefectul comunică ministerului de interne cu adresa No. 409, pregătirile care se fac, în vederea adunării şi-i aduce la cu noştinţă că aceasta se ţine la Sighet, pentru ca prin participarea frun taşilor români din toate părţile ţării, să se răspândească spiritul na ţionalist, în cel mai patriotic judeţ, în detrimentul sentimentelor pa triotice ale populaţiei şi a fidelităţii ei faţă de tron. Prefectul e con vins, că, în mod public, nu se va întâmpla nimic, însă că fruntaşii adunaţi acolo vor agita, în contactul intim, personal, pe care-l vor avea cu localnicii. La 9 August, prefectul revine cu adresa No. 432, dând relaţii esupra modului, cum a decurs adunarea. Totul s'a desfăşurat în or dine. Tit Bud, preotul unit din Sigetag, însă, vorbind la banchet pentru familiile Mihali şi Tuca a spus că nu e om cinstit, cine nu urmează exemplul lor şi nu îndrăzneşte a se numi cu mândrie român. Cuvintele lui Tit Bud au fost întregite de Vincenţiu Babeş, care a adăogat că nimeni nu trebue să se teamă de numele de daco-român. Prefectul accentuează că adunarea dela Sighet are o mare importanţă, fiindcă de aci înainte, va avea şi Maramureşul un partid, care se va numi pe faţă partid daco-român. La adunare au luat parte, continuă raportul, Vincenţiu Babeş, Iosif Vulcan, avocatul Popovici din Satu-Mare, Mihail Şerban, ma gistrat în Seghedin, protopopii uniţi Marchiş din Careii-Mari şi Bilţ din Baia Mare, şi o mulţime de preoţi din judeţele Satu-Mare şi Ugocea. După primirea raportului, ministrul de interne, Coloman Tisza, scrie la 31 August, cu adresa confidenţială No. 1140, prefecţilor din Bihor şi Satu-Mare, că la adunarea din Sighet s'a vorbit de existenţa unui partid daco-român sau de intenţia de a-1 înfiinţa în Maramureş şi le comunică numele persoanelor din judeţele amintite, care au par ticipat la acea adunare, invitându-i să urmărească de aproape orice activitate a lor. Tot atunci, ministerul scrie comisarului regal din Seghedin, Ludovic Tisza, să-1 urmărească pe M. Şerban şi intervine la ministerul cultelor, să ia măsuri contra preoţilor amintiţi mai sus fi să împiedice acţiunile naţionaliste ale lor. Telegraliază apoi pre fectului din Maramureş să strângă dovezi că V, Babeş ar fi zis să nu se teamă nimeni de numirea de daco-român. Cum vedem, pentrucă li s'a spus Românilor să nu le fie ruşine de numele lor, o inocentă adunare a unei societăţi culturale a fost so cotită ca o primejdie pentru ideea Statului naţional maghiar. 3. Reuniunea de citire română de pe Valea BârgăaluL Dreptul de asociere nu era garantat în Ungaria, de nici o lege* El se întemeia pe o simplă ordonanţă ministerială şi anume pe ordo nanţa No. 1508 din 1875 a ministerului de interne. Conform dispo- ziţiunilor acesteia, o asociaţie lua fiinţă şi deci putea funcţiona, numai dacă statutele ei erau aprobate de ministerul de interne. Aceeaşi ordo- nenţă prevedea, că pe baze naţionale se pot înfiinţa numai asociaţii literare şi culturale. La 1885 Românii de pe Valea Bârgăului înfiinţează în Borgo- Prund o «reuniune de citire română » şi conform ordonanţei amin tite, trimit, ministerului de interne prin subprefectura judeţului, statutele pentru aprobare. Subprefectul le trimite ministeruli i cu adresa No. 5378 din 31 August 1885. La 9 Septembrie, ministerul cere avizul prefectului (No. 48487). Prefect era baronul D. Banffy, care răspunde ab-a la 24 Noembrie cu adresa No. 1210, că în înfiin ţarea acestei reuniuni nu vede altceva decât un pretext ca « Valahii » să se poată întruni şi discuta neîmpiedicaţi. De aceea, propune ca atât înfiinţarea acestei reuniuni, cât a celor viitoare, în alte părţi, să fie împiedicate, cu toate mijloacele imaginabile sau, cel puţin, cererile pentru aprobarea statutelor să fie lăsate fără răspuns, pentrucă - accentuează din nou faimosul baron - nu au alt scop, decât «în tâlniri pentru făurirea planurilor antipatriotice ». La 31 Decembrie 1885 ministerul refuză aprobarea statutelor cu adresa confidenţială (No. 1278) sub motivul că, după ce în Borgo Prund există «o reuniune de lectură» (aceasta patriotică!) nu^mai e'necesară o a doua. V 4. « Casa de cetire română » din Turda Românii din Turda au înfiinţat la 1888 o «casă de cetire*. La 1 August, subprefectul trimite cu adresa No. 6667 statutele mini sterul de interne pentru aprobare. Ministerul cere la 9 August avizul prefectului (No. 52164). Prefectul, contele Geza Bethlen, răspunde la 31 August cu No. 475, propunând împiedicarea înfiinţării « Casei de citire ». Motivele acestei propuneri sunt: la adunarea de consti tuire au luat parte mulţi intelectuali români, care nu demiciliază în Turda, ci în satele din împrejurimi, apoi taxele exagerate prevăzute pentru membrii fondatori precum şi puterile prea mari, pe care sta tutele le acordă comitetului de conducere al « casei» par a dovedi, că se urmăresc şi scopuri ascunse şi anume scopuri politice; condu- cătorii ei, ţintind mai de grabă crearea unui loc de întâlnire a inte lectualilor români din împrejurimi, decât înfiinţarea unei case de cetire pentru populaţia locală. La 13 Septembrie 1888, ministerul răspunde cu adresa confi denţială No. 493, fără nici o motivare, că statutele nu pot fi aprobate. 5. Societatea «Minerva» a studenţilor români din Cluj. In acelaşi an (1888) studenţii români d»la universitatea din Cluj, înfiinţează societatea literară şi de ajutor «Minerva». Conform obi ceiului ei, trimit prin rectorat, ministerului instrucţiunii, statutele pentru aprobare. Acesta cere avizul ministerului de interne, mini sterul de interne pe al prefectului şi prefectul pe al primarului. După atâtea avize, ministerul instrucţiunii refuză aprobarea statutelor, cu motivarea, că în Cluj există deja o societate studenţească (cea ma ghiară!) din care pot face parte toţi studenţii, fără deosebire de con fesiune şi limba maternă; apoi o societate literară românească e de prisos, fiindcă de literatura română se îngrijeşte « Astra », care are un despărţământ » şi la Cluj. 6. «Reuniunea de muzică şi cor» din Bocşa română (jud. Caraş-Severin ), Românii din Bocşa-română înfiinţează la 1893 o «Reuniune de muzică şi cor » şi trimit ministerului de interne statutele spre apro bare. Ministerul cere avizul prefectului şi al subprefectului. Amân doi răspund (prefect era Iakabffy Imre, tatăl actualului fruntaş al partidului maghiar-dera-«©i ^ nici din punct de vedere maîen2,*lK formal, nu se poate face nici o obiecţiune împotriva aprobării statutelor, existenţa materială a reuniunii fiind deplin asigurată, iar statutele întoc mite cu cea mai mare grije. Se opun însă consideraţii de natură po litică şi de aceea înfiinţarea reuniunei nu este nici deziderabilă, nici oportună. (Răspunsul prefectului este din 16 Iunie 1893 sub No. 4 confidenţial). Ministerul răspunde prefectului la 33 Martie, cu adresa confiden ţială No. 57, că nu poate aproba statutele, fiindcă ele nu prevăd felul şi condiţiile de primire a membrilor, nici dispoziţiunea că împotriva hotărîrilor comitetului se poate face apel la adunarea generală. Reu niunea întregeşte statutele în sensul cerut de minister şi le trimite din nou - acum prin subprefect - ministerului de interne, spre apro bare. Subprefectul le expediază la 30 Ianuarie 1894 ministerului (No. 24) cu observaţia, că, obiectiv, nu se poate opune aprobării, dar accentuează din nou, că «având în vedere, că astfel de reuniuni sunt conduse de obicei de elemente naţionaliste, care le folosesc şi pentru alte scopuri, nemărturisite, înfiinţarea reunîunei este, din punct de vedere politic, inoportună». Ministerul răspunde la 4 Fe- brusrie cu adresa confidenţială No. 56: «din motivele invocate, statutele nici acum nu pot fi aprobate ». « Motivele invocate », prin natura lor, nu puteau fi comunicate petiţionarilor şi de-aceea, la 18 Maiu 1894, subprefectul roagă mi nisterul să-i arate ce motive să invoace în răspunsul, pe care va tre bui să-1 dea Reuniunii. Ministerul se adresează cu adresa confiden ţială No. 120 din 4 Martie prefectului, rugându-1 să examineze che stiunea din punct de vedere politic şi să-şi dea avizul. Prefectul răspunde la 31 Ianuarie 1895, cu adresa confidenţială No. 5, că nu poate găsi nici un motiv obiectiv, contra statutelor, iar motivele politice, care se opun aprobării, nu pot fi invocate în motivarea refu zului, şi astfel conchide că statutele trebuesc aprobate, La 26 Iulie, ministerul a găsit în fine motivele refuzului: 1. Statutele prevăd în art. 3, posibilitatea înfiinţării unei şcoli de muzică, deci trebuesc în tocmite şi statutele şi planul şcolii, care va putea fi înfiinţată; 2. la art. 5 să se prevadă că străinii pot fi membri numai cu aprobarea mi nisterului de interne şi în sfârşit, la art. 13 să se prevadă, că împotriva hotărîrilor comitetului, se poate face apel la adunarea generală. Cu această motivare aprobarea statutelor a fost din nou refuzată pu- nându-se astfel încă o piatră la temelia « Statului unitar naţional maghiar» (Răspunsul confidenţial al ministerului are No. 1223). 7. «Asociaţia femeilor ortodoxe române» din Lipova. La 1892, femeile din Lipova (jud. Timiş) înfiinţează o «Asociaţie ortodoxă română » şi trimit statutele ministerului de interne pentru aprobare. Ministerul cere, la 11 Maiu, cu adresa No. 35517, avizul prefectului, care răspunde la 31 Mai, confidenţial cu No. 27, amintind, că. «în ultimii ani s'a observat, că mai ales, Românii, sub forma (sic!) asociaţiilor culturale şi de binefacere,urmăresc cultivarea şi desvoltarea sentimentului naţional şi al solidarităţii naţionale ». Acest lucru se observă mai ales la asociaţiile, în care preoţii şi învăţătorii, aderenţi ai curentului naţionalist, au rolul de conducători. In fruntea Asociaţiei femeilor ortodoxe din Lipova este protopopul Voicu Hamzea, cunoscut naţionalist şi cum şi celelalte persoane, dela con ducerea asociaţiei sunt aderenţi ai curentului naţionalist, prefectul propune ministerului să nu aprobe statutele. La 27 Iunie 1892, mi nisterul răspunde cu adresa confidenţială No. 377 că nu poate aproba statutele «Asociaţiei femeilor române ortodoxe» din Lipova. 8. « Reuniunea de muzică şi cântări» din Iladia şi « Reuniunea corală a plugarilor români ortodocşi» din Mercina. In 1892, se înfiinţează şi asociaţiile mai sus amintite. Amândouă trimet statutele ministerului de interne spre aprobare. Ministerul cere la 7 Iunie, cu No. 42614, avizul prefectului, privitor la Iladia iar la 22 Iunie, cu No. 47071, privitor la Mercina. Prefectul, care era tot cunoscutul Iakabffy Imre, răspunde la 2 Octombrie 1892, că principial nu are de făcut nici o obiecţie contra statutelor « reuniunei de muzică şi cântări» din Iladia ; decisive sunt însă - spune dânsul - consideraţiile politice. Acestea se opun. Acelaşi aviz îl dă prefectul şi privitor la «Reuniunea corală a plugarilor români ortodocşi» din Mercina cu adresa confidenţială No. 3 din 16 Ianuarie 1893. Mi nisterul refuză aprobarea statutelor amândorora, cu motivarea că acestea nu prevăd, că membri onorari ai reuniunilor pot fi numai cetăţenii maghiari, câtă vreme străinii numai cu autorizaţia ministe rului de interne ; că nu prevăd felul cum vor fi verificate procesele verbale ale adunărilor şi, în fine, nu prevăd, că în caz de desfiin ţare a reuniunilor, procesele verbale ale adunărilor generale, care lichidează averea lor, trebuesc trimise ministerului de interne spre aprobare (No. 55 confidenţial din 22 Martie pentru Uadia şi No. 56 din 18 Martie 1893 pentru Mercina). 9. Societatea «Romînia Juna » din Viena. In 1896, cunoscuta societatea studenţească română din Viena « România Jună » lansează un apel către publicul românesc semnat de I. Onciul şi Alexandru^Vaida (d. dr. Alexandru Vaida Voevod> rugându-1 să contribueTa ajutorarea studenţilor români săraci dela universitatea vieneză. Apelul a fost trimis şi intelectualilor români din toate părţile Transilvaniei. Prefectul judeţului Bistriţa Năsăud, prinzând de veste, interzice colecta în judeţ, fiindcă «societatea 10. « Casa de cetire » din Gurahonţ. La 1897 locuitorii români din Gurahonţ, conduşi de preotul Tfa^Jî^^înfunţează o «Casă de cetire», ale cărei statute* Ie trimete mimsteralui, pentru aprobare. Subprefectul judeţului Arad solicită, cu adresa No. 30418 din 30 Noembrie 1897, ministerul de interne să nu aprobe statutele, întrucât 90-95% din populaţia ro mânească a comunei sunt analfabeţi şi ca atare nu au nevoe de casai de citire. In adresa confidenţială No. 92 cu aceeaşi dată, subprefectul adaogă că preotul Traian Magier este cel mai primejdios naţionalist şi va folosi casa de citire pentru răspândirea ideilor sale. Ministerul cere le 8 Decembrie (No. 115477) şi avizul prefec tului. Acesta răspunde la 17 Decembrie, cu adresa confidenţială No- 210, declarându-se de acord cu părerea subprefectului. Scopul evi dent, adaogă prefectul, al casei de citire, este răspândirea ideilor na ţionaliste. Scop dovedit şi de statute, care prevăd organizarea de con ferinţe şi concerte. Ori, e sigur, că autorii conferinţelor şi ai con certelor vor fi preoţii şi învăţătorii cu sentimente româneşti. La 8 Ianuarie 1898, ministerul răspunde cu adresa confidenţială No. 1028 că statutele nu pot fi aprobata, fiindcă numărul ştiutorilor de cai te este prea mic şi ca atare nu pot întreţine o «casă de cetire* nici dispune de puteri suficiente, pentru a desfăşura activitatea cul turală, prevăzută de statute. 11. învăţătorii români ardeleni şi Academia Română. Secţia Roşia-Montană a asociaţiei învăţătorilor uniţi din mitro polia Blajului, în adunarea ţinută în 29 Noembrie 1900, la Abrud, hotărăşte să ceară Academiei Române cărţi pentru biblioteca, ce are de gând să înfiinţeze; iar învăţătorii să obligă să aboneze revista « Foia scolastică » din Blaj. Ministerul instrucţiunii descoperă această primejdioasă încercare de atentat împotriva « Statului naţional ma ghiar » şi la 8 Maiu 1901, dă ordin mitropoliei (No. 24320) să anuleze- aceste hotărîri deoarece « şcolile » (sic!) nu pdţ primi ajutoare dela statele străine (parcă de Stat era vorbă!) fără aprobarea, dela caz la caz, a guvernului, iar învăţătorilor nu li se pot impune alte sarcini,, afară de cele prevăzute în statute. Mitropolia este invitată să comu nice, în termen de o lună, măsurile luate. 12. Societatea corală «Lyra» din Beiuş. In 1906, « despărţământul» Beiuş al « Astrei » înfiinţează socie tatea tttt,alSH«'Lyra » ale cărei statute 'le trimete ministerului de in terne, pentru aprobare. Ministerul cere, la 21 Mai, avizul prefectului de Bihor (No. 23458). Prefectul răspunde la 31 Mai cu adresa No- 266, că « nu există nici un motiv pentru a refuza aprobarea ». Totuşi, ministerul refuză. Motivul: statutele «Astrei» nu prevăd posibili tatea înfiinţării unei asemeni asociaţii, apoi, conform ordonanţei No. 1508 din 1875, pe baze naţionale se pot înfiinţa numai asociaţii literare şi culturale (adresa No. 61544 din 16 Iunie). După părerea ministerului de interne maghiar, o societate corală nu este culturală.f In urma acestui răspuns, Românii din Beiuş au format o socie tate independentă de «Astra » alergând preşedinte pe comerciantul Ivan Ardelean şi secretar pe avocatul Alexandru Munteanu şi trimit, la 30 Decembrie 1907, statutele din nou, spre aprobare. Ministerul de interne cere, la 20 Februarie 1908, cu adresa No. 11.055, avizul prefectului. Prefectul, care rămăsese acelaşi, răspunde, la 29 Februa rie, că statutele nu pot fi aprobate, dat fiindcă de o parte, preşedin tele Ardeleanu şi secretarul Munteanu sunt aderenţi ai partidului naţional român şi duşmani ai prieteniei romano-maghiare, iar de altă parte, « cântarea este cel mai puternic mijloc de agitaţie naţio- naţlistă ». De altfel Românii din Beiuş au înfiinţat şi o bancă româ nească, iar acum vor să înfiinţeze şi o societate corală, ceeace nu poate fi îngăduit. Toate asociaţiile de acest fel trebuesc interzise. In încheere, prefectul recunoaşte că formal nu poate face nici o obiec ţie împotriva statutelor. Ministerul refuză aprobarea cu adresa No. 28238 din 26 Maiu 3907. Motivul este acelaşi: societatea corală « Lyra » nu este socie tate culturală. Ori, conform ordonanţei No. 1508 din 1875, pe baze naţionale se pot înfiinţa numai societăţi culturale sau literare. Este cel mai cinic act, emanat dela ministerul de interne unguresc! Am citat aceste \i2/cazuri, petrecute între anul 1877 şi aju nul răsboiului de desrobire, pentru a arăta că atitudinea guvernelor ungureşti, faţă de mişcările culturale ale Românilor ardeleni, a rămas aceeaşi, indiferent de persoanele, pe care împrejurările le-au adus la cârma ţării. Toate erau călăuzite de acelaşi principiu t împiedica rea trezirei şi întării conştiinţei.naţionale a popoarelor nemaghiare* De aceea, dela dualismul austro-ungar încoace, adică de când Transil vania a ajuns sub stăpânirea Budapestei, Românii ardeleni n'au putiu Înfiinţa nici o instituţie culturală de oarecare importanţă. Şcollet Blajului au fost întemeiate la 1754, ale Beiuşului la 1828 - după dualism, cursul superior al acestui liceu a fost maghiarizat - liceul din Braşov la 1854, şcoalele dela Năsăud la 18634! tot în epoca abso lutismului austriac a fost înfiinţată şi «Astra ». Paralel cu încercările aceste statornice, de a zădărnici orice efort cultural al populaţiei româneşti ardelene, guvernele ungureşti au luat măsuri pentru a izola această populaţie şi de mişcările culturale din România liberă. S'a mers atât de departe, în această direcţie, încât a fost oprită introducerea în Ungaria până şi a operelor lui Eminescu şi ale lui Odobescu (Scnefîle'litewe''^lsitome ale lui au fost prohi- trifaria iS hiuuTîifîgŢ; au fost mtexl^Văniărea Tfdm&met'alm A. Russo~şrre|ei«Me lui D. Boîintineanu ; a fost prohibit până şi Hai ducul Bucurei Dumbravă, mica broşură inofensivă Din istoria Ro mânilor a lui D. Onciul, Impresiile lui Ilarie Chendi, care cuprind numai critici şi impresii literare, Istoria Românilor a lui A. D. Xe- nopol, Istoria lui Ştefan cel Mare a lui N. lorga, Istoria lui Mihaî Viteazul a lui N. Bălcescu, Literatura română modernă a d-lor Ada- mescu şi Dragomirescu ; a fost prohibită până şi cunoscută Harta etnografică a lui Kiepert... Un capitol special merită, fără îndoială, tratamentul de care s'a. bucurat, în acest lung răstimp, din partea guvernelor dela Buda pesta, presa românească din Regat, capitol care va trebui scris odată. Acest capitol nu-l putem scrie acum şi de-aceea ne mărginim a da, în ordine cronologică, tabloul publicaţiilor periodice româneşti a căror intrare în Ungaria era interzisă: 1879 1. România liberă. După prohibire, a încercat să pătrundă în Un garia sub titlul înainte ; a fost însă oprită şi sub acest titlu la 23 Sep tembrie 1879. La 1883 a făcut o nouă încercare sub titlul Alegătorul,. dar nu a reuşit, fiind descoperită. In anul următor, a încercat să pă trunde sub numele « Voinţa ». Şi această încercare a fost descoperită,, iar Voinţa a fost prohibită la 11 August. In 1888 a încercat din nou,, sub numele Foia literară, apoi Ecoul de Bucureşti. Ambele încercări jsu fost însă zadarnice. 2. Curierul din Iaşi. 1883 3. Ciulinul, revistă umoristică (Bucureşti), prohibită la 29 August.. 4. Contemporanul din Iaşi. 5. Binele public din Bucureşti. 1884 6. Opinca din Bucureşti. După prohibire a fost trimisă cu titlul Ideia dar şi sub acest nume a fost interzisă. 7. Râsboiul din Iaşi. In 1888 a încercat să treacă munţii sub nu mele Concordia şi Conccriia, dar nu i-a reuşit. 8. Alarma din Ploeşti. După interzicere, a încercat să pătrundă sub numele Semnalul. încercarea a fost descoperită şi Semnalul a fost interzis, la 7 Septembrie 1884. 9. Naţiunea din Bucureşti. A încercat să pătrundă în Transilvania, după prohibire, sub numele Imparţialul; a fost însă oprită şi sub noul titlu, la 2 Ianuarie 1884. In 1888 încearcă din nou, fără succes» de data aceasta, sub numele Curierul 1885 10. Unitatea Naţională din Bucureşti. După prohibire s'a trimis peste munţi, sub titlul Reşinaruh La 30 Aprilie 1885 a fost oprită şi sub acest nume nou. In acelaşi an, mai face o încercare sub titlul Bi serica, care a fost interzisă, la 28 August. 11. Democratul din Ploeşti. 12. L'independance roumaine din Bucureşti. In 1894 a încercat să pătrundă în Ungaria sub titlul Le Danube. încercarea a fost desco perită şi la 3 Octombrie, Le Danube a fost interzis. 13. Revista Societăţii «Tinerimea române.* din Bucureşti. La 1888 a încercat să treacă în Ungaria sub numele Revista Societăţii « Lira ». A fost însă interzisă şi sub acest nume nou. 14. Drepturile omului din Bucureşti. 15. Constituţionalul din Bucureşti. 1887 16. Unirea din Bucureşti. 1888 17. Voinţa Naţională din Bucureşti. In 1890 a fost trimisă peste munţi, sub titlul Noua Gazetă. A fost însă oprită şi sub acest titlu. 18. Gazeta Săteanului din Râmnicul Sărat. 1889 19. Adevărul din Bucureşti, După prohibire a încercat a pătrunde în Ungaria sub numele Veritatea ; încercarea a fost descoperită şi la 1 August 1889 a fost oprită şi Veritatea. In 1893 a încercat să se stre coare din nou, sub titlul Frăţia, sub care a fost descoperit şi a fost interzis, din nou, la 2 Noembrie. In anul următor, a mai încercat odată, luând numele de Veacul. La 2 August a fost prohibit şi sub acest nume. Mai târziu s'a revenit asupra măsurii luate împotriva Adevărului, intrarea lui în Ungaria fiind îngăduită. In No. 6662 din 28 Martie X908 a publicat însă articolul: O idilă imperială la 80 de ani, Franz^ Josef şi Caterina Schratt. Din cauză această ziarul a fost din nou pro hibit, la 5 Aprilie al aceluiaşi an. 1891 30. Lupta din Bucureşti. A fost oprită la 21 Noembrie. După câ teva zile, a fost trimisă în Transilvania sub titlul Ecoul. La 16 De cembrie a fost oprită şi sub noua înfăţişare. A încercat apoi să stră bată munţii sub titlul Vocea, însă la 26 Decembrie a fost interzisă. In anul următor, 1892, sub numele Bomba, a fost oprită din nou, la 5 Aprilie. 1892 21. Tocila, revista umoristică din Bucureşti. 22. Dacia din Galaţi. 23. Voinţa Prahovei din Ploeşti. 1893 24. Revista critică şi literară din Iaşi. 1894 25. La Patrie din Bucureşti. 26. Curierul Român din Botoşani. Şi acest ziar a încercat să stră bată în Transilvania, sub cele mai variate nume ca: Informatorul român, Alegătorul român, Cuvântul român, Farul român, Buciumul român, Economul român, Gazeta română, Şcoala română, Comercial român, Ziarul român, Cronica română. Toate încercările au fost însă descoperite şi după fiecare, urma o nouă oprelişte. Redactorul acestui ziar care dorea să pătrundă cu orice preţ în Transilvania, era Scipione Bădescu. 27. Lumina din Bucureşti. 28. Veselia din Bucureşti. 29. Mihedinţul din Turnu Severin. 30. Naţionalul. 31. Corespondenţa română. 32. Revista Poporului. 33. Funcţionarul. 34. Dacia Viitoare. 35. Românul, toate din Bucureşti. După prohibire, Românul a fost trimis în Transilvania sub numele Pruncuţ; la 24 August a fost însă oprit şi sub acest titlu. 36. Apărarea din Brăila. 37. Tinerimea română, şi 38. Golgota din Bucureşti. 39. Universul împreună cu Universal literar din Bucureşti. Şi Universul a încercat să pătrundă în Ungaria sub diverse nume ca $ Steaua României, Curierul Serei. încercările însă au fost descoperite şi ziarul prohibit fără cruţare. 40. Luceafărul din Focşani. 41. Lupta naţională din Brăila. 42. Ţara din Bucureşti. 1895 43. Lumea nouă din Bucureşti. 44. Voinţa Craiovei din Craiova. 45. Mesagerul naţional. 46. Gazeta Poporului. 47. Revista Viaţa, toate din Bucureşti. 48. Revista Jiul din Târgu-Jiu. I3I 49. Vremea. 50. Patriotul român, şi 51. Liga română, toate din Bucureşti. 1898 52. Epoca din Bucureşti. După interzicere, a încercat să pătrundă în Transilvania sub numele Raiul. încercarea a fost descoperită şi Raiul a fost prohibit. 53. Opinia din Bucureşti. 54. Ordinea, din Buzău. 1899 55. Tribuna din Craiova. ( 1933 56. Cronica din Bucureşti. In 1907 a fost trimisă în Transilvania sub numele Gornistul a cărui intrare a fost însă oprită, la 1 Iulie. 57. Convorbiri didactice din Bucureşti. \1905y 58. Steaua Olteniei din Craiova. W 59. Viaţa Românească, vestita revistă din Iaşi pentru articolul Românii şi criza maghiarismului, publicat în numărul din Aprilie 1906. 60. Se^olmămBucuTeşti. ~ 61. Dimineaţa din Bucureşti pentru articolaşul publicat în No. I573j_dela 7 Iulie^sub titlul Selbâtăcie ungurească, în care arăta cum 'a fost maltratat la frontieră, de jandarmii unguri, comerciantul Fur nică din Ploeşti, pentruca ţinea în mâna un exemplar al Dimineţii. ( ""\ \ 1909 J 62. Furnica. / 63. Viitorul. 64. Minerva, şi 65. Consevatorul toate din Bucureşti. 66. Neamul românesc al d-lui profesor N. lorga, care apărea atunci la Vălenii de Munte. Şi Neamul românesc a încercat să străbată în Transilvania sub cele mai variate nume, ca : Dela noi, Pentru popor,% Sfaturi, Din Ţară, Economicul, Foia Jiului, Povăţuitorul, învăţătorul, ] \ Spre cultură, Trezirea, Unirea, Cultura, Isbândirea, Teleajenul, Educa torul, Deşteptarea, etc. 67. Foia noastră din Bucureşti. încercările de-a înăbuşi, acasă, orice avânt naţional şi de-a izola, cât mai mult, pe Românii ardeleni, de mişcările culturale din regatul României libere, urmăreau acelaşi scop: crearea statutlai naţional maghiar. Soarta a venit atât în ajutorul nostru cât şi în ajutorul gu vernelor dela Budapesta, realizând visurile şi ale unora şi ale celor lalţi : şi România şi Ungaria sunt astăzi state naţionale l Z. PACLIŞANU v TARDIEU ŞI DEMOCRAŢIA Sub denumirea generică «pentru a ieşi din » (pour en sortir) d. Andre Tardieu publică, cu începere dela 18 Februarie 1933, în revista « L'Illustration » i) o lungă şi - considerând preeminenţa personalităţii fostului preşedinte de consiliu, importantă serie de articole, ale căror concluziuni încep a se desprinde şi a se cristaliza acum de autorul lor însuşi. Obiectul acestor articole este : în prim rând, o cercetare şi o înfă ţişare a Franţei, a regimului ei politic şi democratic de acum ; în al doilea,, constatarea că şi Franţa şi regimul democratic sunt amenin ţate, cea dintâi în liniştea ei, cel de-al doilea în raţiunea lui de a fiinţa ţi, în fine, în al treilea rând, care sunt după concepţiile d-lui Tardieu mijloacele, soluţiile de aplicat, pentru ca Franţa să nu treacă prin sgu- duitoare furtună, pentru ca regimul democratic, chezăşie, singură şi adevărată, a libertăţilor de tot felul, să nu fie ameninţat cu nimicirea. Concepţiile şi soluţiile, pe care la preconizează, d. Tardieu i-au adus învinuirea că ar fi, după expresiunea împământenită acum, «un duşman al poporului». Urmările ce ar putea avea, pentru situaţia lui personală politică, o asemenea învinuire, nu l-au înfricoşat. S'ar zice că, mai de grabă, l-au îmbărbătat. « Aşi putea răspunde, spune dânsul, acelor ce mă înfăţişează ca un duşman al poporului şi al li bertăţii, că trebue mai întâi s'o dovedească. îmi place însă mai mult să arăt cât e de primejdios a nu voi ca nimic să se schimba fr. f# Ceva trebue să se schimbe şi ţelurile acestei schimbări, către care d. Tardieu încearcă să îndrepte privirile concetăţenilor săi, expresiune a raţiunii şi solidarităţii, trebuesc să fie astfel desemnate, ca de ele să se lege şi «logica franceză, mai mult chiar, simţirea franceză K Ceva trebue să se schimbe. Aceasta, pentru simpla arătare a unei crescânde nemulţumiri până în graniţele generalizării. Cauza? Se zice tot aşa de simplu, alunecând povârnişul, adesea gol de înţeles, al formulelor : criza. Criza, noţiune generică, compusă din o sumedenie de elemente, ') A se vedea numerele: 18/II, 4 şi 18/III; 1,15 şi 29/IV; 13/V; 34^1; 8 şi 33/VII; r3 şi 36, VIII; 9 şi 33/EX; 14 X; 4/XI. din care d. Tardieu nu alege decât două, pentru a le studia : o criză de suprafaţă şi una în adâncime, precizând că aceasta din urmă necesită pentru înlăturarea ei, soluţii repezi, brutale chiar, concre tizate în prefaceri fundamentale. Criza dintâi, aceea de suprafaţă, se exprimă «prin neputinţa de în făptuiri şi de acţiune a majorităţii electorale, biruitoare în alegerile din 1932». Cartelul, alăturarea radicalilor de socialişti, minunată împerechere electorală, în ciuda chiar a celei mai desăvârşite bune credinţe a lui, nu poate să asigure şase săptămâni în şir măcar votul în comun al aleşilor săi. Incapacitate vădită încă din perioada 1924-1926. Consecinţă: convingerea că pentru ori şi ce guvern radical există o greutate din cele mai mari de a putea să fiinţeze pe temeiul spriji nului votului deputaţilor socialişti. «Alăturarea celor două partide a putut să câştige scaune în parlament. Ea nu poate întemeia însă o politică ». Dacă această criză însă, de suprafaţă, s'ar putea înlătura printr'o schimbare a majorităţii parlamentare, cea de-a doua, aceea în adân cime, rămâne întreagă în deschiderea ei prăpăstioasă. Ea îşi are obârşia în moravuri şi aşezăminte. Pustiirile ei s'au vădit şi dela 1926 la 1928 şi dela 1928 la 1932. In consecinţă, sub regimul a două formule pro- tivnice de majoritate. După d. Tardieu această criză în adâncime se caracterizează r printr'o nesuferită hipertrofie a puterii legiuitoare în dauna celei executive; printr'o robire de neînlăturat a puterii legiuitoare, cerinţelor oli garhiilor electorale «care înăbuşe nevoile obşteşti într'o reţea de interese particulare ». Ca urmare, puterea executivă nu mai înfăţişează, nici înaintea adunărilor, nici înaintea slujbaşilor, decât icoana fugară a ceea ce nu dăinueşte, în necontenită preschimbare. D. Tardieu citează astfel că ministerul lucrărilor publice a avut în 7 ani 11 titulari şi un singur raportor al bugetului său. v Ca urmare, de asemenea şi puterea legiuitoare, menită de-a înfrâna cheltuelile, din dorinţa aleşilor de-a fi realeşi, a devenit un înmulţitor al acestor cheltueli. Un rău, dovedit statornic. Pentru înlăturarea lui, în concepţiile fostului preşedinte de consiliu, câteva legi trebuesc neapărat votate, fie ordinare, fie de revizuire constituţională, amândouă categoriile, intrând şi în prevederile constituţiei şi în spiritul democratic. Aceste legi ar fi: 1. suprimarea dreptului de iniţiativă al Camerii de-a propune legi cu caracter financiar; 2. dreptul de dizolvare conferit şefului statului; 3. prelungirea mandatului legislativ; 4. introducerea referendumului; 5. votul femeilor; 6. legi de apărare ale statului împotriva mişcărilor asociaţioniste ale funcţionarilor.Un program minimal. Acestei propuneri de revizuire, minimală chiar, i se opune câte- odată menţinerea statului-quo, pe consideraţiunile că tradiţia, dela 1871 pană la 1914, e un ideal îndestulător în ea însăşi şi pe aceea, că o altă dozare a combinaţiunilor ministeriale ar putea să înlăture perturbările inerente ori şi căror prefaceri constituţionale. Acei ce raţionează astfel, constată d. Tardieu, desigur că nu-şi dau seama de amploarea manifestaţiunilor de tot felul, a celor dintâi luni ale anului 1933. Opunerea la ori ce reformă, cât şi sugestia făcută de unele din elementele conducătoare ale partidului socialist, a unei necruţătoare rigori în represiune, nu pot să convingă, pe ade văraţii partizani ai legalităţii, că ea trebue pentru moment să fie suspendată. « Când o ţară e nemulţumită, nu slujeşte la nimic bara jele poliţieneşti». La nimic, chiar în cazul în care cei ce au a se plânge, nu pot fi cu totul desvinovăţiţi de răul de care sufăr. « In faţa unor asemenea situaţii, reforma şi nu represiunea lichidează trecutul şi pregăteşte viitorul». Considerând şi gravitatea împrejurărilor vieţii de peste hotare, cărora d. Tardieu le consacră o lungă, luminoasă şi impresionantă analiză, d-sa constată că este momentul unei hotărîri, al unei alegeri a mijloacelor de îndreptare, ce nu se pot găsi decât într'o « grabnică reformă a legilor şi moravurilor ».« Sau inerţia care conduce la violenţă sau acţiunea reformatoare care o previne ». Aceştia sunt, după d-sa, termenii opţiunii. Opţiune ce se impune, fiindcă sisteme, necesare odată, se pot asemăna azi unui tir de artilerie prea scurt, cu care se bombardează rândurile armatei proprii şi fiindcă uşor se poate constata că regi murile învechindu-se, virtuţile li se umbresc, abuzurile lor caracte ristice li se reliefează. Opţiune ce trebue făcută nu prin imitaţie, ci potrivită spiritului francez, care e de măsură şi echilibru, prin reforma aşezămintelor, a sufletelor, a inimilor. Pentru a arăta iminenţa acestui moment de opţiune şi îndepăr tarea, ori şi cărei soluţii ce exclude ideea de reformă, d. Tardieu analizează aşa numita criză de suprafaţă, cât şi viaţa parlamentară de după război. D-sa constată în prim rând, « că formula electorală zisă cartel sau uniune a stângii pare inaptă guvernării » şi în al doilea rând, că ar fi o greşală să se considere cartelul drept « un capriciu, un accident». « El traduce străduinţa, îndelungată vreme tăgăduită, a uniunii electorale între burghezia de extremă stângă şi proletariat: alianţă de partide, alianţă de clase ». Alianţă istoriceşte explicabilă. Atât după revoluţia din 1830, cât şi după aceea din 1793, poporul mărunt nu s'a bucurat politiceşte de rezultatele lor, ele fiind acaparate de burghezie. Beneficiarii regi mului nu aveau a se preocupa, nici de lumea satelor, nici de aceea a atelierelor, acestea amândouă neavând dreptul de vot. Abia după mişcarea «comunalistă» din 1871, burghezia franceză a avut revelaţia i mensei puteri moderne a numărului. « De atunci a început efortul politicienilor burghezi pentru a-şi asigura profitul ». Efort şovăitor r ce e drept, Gambetta o dovedeşte. « Istoria noastră parlamentară, spune d. Tardieu, a fost, sub forme diferite, stăpânită de această şovăire a republicanilor de-a se sprijini fie pe învinşii potoliţi ai lo viturii dela 16 Mai (1877), fie pe urmaşii întărîtaţi ai Comunei. Cartel şi concentraţie nu sunt decât expresia contemporană a acestei vechi alternative ». Şi certurile religioase, înrâurite de francmasonerie şi marea mul ţime a cadrelor funcţionăreşti, interesate la desăvârşirea etatizării,, împing către această alianţă, tradusă în cartel, cu atât mai mult cuvânt, cu cât a fost sporită prin progresele organizării sindicale. In sate şi târguri « alianţa electorală a socialiştilor şi a radicalilor s'a prefăcut in datină». Eîectoraliceşte cartelul îşi are majoritatea asigurată, nu însă şi putinţa de-a guverna « pentrucă fie pentru a trăi, fie pentru a muri, guvernele carteliste sunt în mâna socialiştilor ». Invocându-se pilde din Germania, Austria, Australia, Anglia^ nici un guvern socialist pur sau de participare socialistă n'a reuşita Mărturia engleză, după d. Tardieu, e excepţional de preţioasă ; «însuşi şeful socialismului, pentru a-şi salva ţara de partid, a devenit preşe dintele de consiliu al unei majorităţi conservatoare ». înţelegere posibilă între radicali şi socialişti, în perioada electo rală, pe un program minimal: 1. reducerea masivă a numărului armatei; 2. legiferarea asistenţii mutuale ; 3. monopolul asigurărilor ; 4. extinderea asigurărilor la şomaj, la riscurile agricole. Neînţelegere imediată în aplicarea acestui program, în momentul în care e să se traducă în legi. O statornică neputinţă a unui acord de "guvernare, cartelul se re duce la un sprijin în parlament al voturilor socialiştilor. « Favoare împovărătoare şi scump plătită de radicali. Siliţi, pentru a păstra vo turile socialiste, să facă o politică care nu-i a lor, pierd, pentru a trăi, raţiunea lor de viaţă ». Cu toate că aceste închinări plecate, nu slujesc prea mult. Nu în târzie ciipa când cei ocrotiţi sunt sugrumaţi de socialişti. Recenta cădere a guvernului Daladier e o hotărîtă dovadă. Viaţa, bună-rea, târîş-grăpiş, a guvernelor carteliste, nu e bogată în împliniri. Buget cu greu ticluit, sporirea deficitului, urcarea dato riei publice ca şi renunţarea la titlurile juridice din reparaţii împo triva Germaniei, fără chezăşia unui pact de securitate, toate puse în contrast cu repeziciunea şi siguranţa cu care d. Poincare a ştiut şi a. putut în 1926, în mai puţin de o lună, să treacă dinaintea Adunării Naţionale, legile salvatoare de apărare a francului şi a creditului public. Şi e fatal să fie aşa. Ideile radicalilor şi ale socialiştilor sunt anti nomice. «Asupra nici uneia din ideile, ce diriguesc viaţa popoa relor - patrie, legalitate, proprietate - socialiştii şi radicalii, care •s'au înfăţişat împreună înaintea alegătorilor, nu pot să se pună de acord pentru a guverna ». împotriva unei asemenea situaţiuni, s'a propus modificarea dozării guvernelor şi a majorităţii parlamentare. Formulă ce are mulţi par tizani, ademenitoare prin simplicitatea ei. Neconcludentă însă. Nici odată o combinaţie a radicalilor cu partidele moderate n'a dăinuit. Şi Clemenceau şi d. Poincare" şi-au văzut majorităţile dislo cate, înainte de a-şi fi terminat opera. Radicalii nu pot să uite că noi alegeri se apropie, că s'au ales şi că nu s'ar mai putea alege, decât tot cu ajutorul voturilor socialiste, la scrutinul de balotaj. Guvernul, sprijinit pe o majoritate în care se numără aţâţi radicali, întreprinde un minimum de acţiune pentru a-şi asigura un minimum de stabilitate. Moderaţii înşişi nu pot uita numeroasele ruperi de to vărăşie, neoportune, ale radicalilor. Şi apoi cu asemenea formulă se împiedecă oare neajunsurile, provenind din situaţia de acum, ca de pildă: propunerea a prea nu meroase cheltueli ? Mai jos se va vedea că nu. Criza în adâncime continuă. Plângeri se ridică, ameninţări se aud. Risipă bugetară, impo zite cu mult prea mari - nu sunt deci numai în România - nepo trivire a producţiei şi a consumaţiei, sub diversitatea fenomenelor se simte o cauză unică şi « această cauză comună tuturor epocilor din istoria noastră, spune d. Tardieu, e decăderea puterii centrale ». «Dacă în epoci deosebite, turburarea s'a manifestat deosebit, prin cipiul turburării a fost acelaşi, crescân până ce a revenit la uni tatea ordonată; renaşterea naţiunii nefiind obţinută, în toate cazu rile, decât prin prevalenta restaurată a interesului general asupra inte reselor particulare ». Pentru a se ajunge la această prevalentă, o revizuire constitu ţională se impune. Motivată generic, şi prin preschimbările din lu mea toată, şi prin spiritul de revizuire ce e de esenţa constituţiei fran ceze, ea se impune în special, ca prin : a) restrângerea privilegiului deputaţilor de-a propune cheltuieli; b) lărgirea bazei electorale, fe meile votând ; c) consolidarea mandatului, prin prelungirea du ratei lui; d) liberarea de tiraniile funcţionăreşti - să se asigure independenţa Camerelor de oligarhiile electorale; precum şi prin dreptul de dizolvare acordat şefului statului şi prin referendum să se asigure drepturile executivului. Asemenea reforme presupun convocarea unei Adunări Naţio nale. E o măsură de o excepţională gravitate. Ar putea ea însă întârzia atunci, când se cercetează în amănunt şi robirea parlamentară şi risipa bugetară? Să urmărim pe deputat încă înainte de a se alege, din clipa când devine candidat. Dintr'o dată e cuprins de o mulţime de solicitări, din care cele geografice, politice, economice şi personale sunt cele mai de seamă. Nevoi locale, imperios cerute, mediocre în conţinutul lor, contra- zicătoare adesea a intereselor obşteşti. Micimea circumscripţiei elec- rale e cauza întâi a ştirbirii independenţei candidatului. « O a doua restricţie îşi găseşte obârşia în calificarea lui politică. El e delegatul unui partid, care în localitate se exprimă prin comitete. Comitete care sunt sergenţii recrutori ai înrolărilor electorale ». Originea lor de lungă durată s'ar putea găsi în « societăţile de cu getare » ale veacului al optsprezecelea. Efectivul lor e limitat, nu mai mare decât numărul cenzitariîor de dinainte de 1848. Să reprezinte ele democraţia? Stranie concepţie, neconformă cu iniţiatorii ei t Montesquieu şi Rousseau. Acestor presiuni li se alătură puteri altele, reprezentante de interese individuale în ordinea economică sau profesională, sau de interese numai personale cărora «războiul le-a arătat puterea umărului lângă umăr». Şi canditatul făgădueşte şi făgăduelile lui au ca obiect satisfacerea celui mai mare număr de interese particulare. Domolite acestea, în timpul războiului din urmă, «în vreme de pace sunt generatoare de egoism, de materialism şi de demagogie bugetară ». In condiţiuni asemenea lucrează candidaţii aşa ziselor partide de stânga. Cei ai partidelor moderate nu pot decât să-i imite. Candidatul a reuşit. Buna lui credinţă nu poate să fie suspectată. Fi-va el oare liberat pe scaunul său de robirile consimţite în ajun? Cele politice îi vor fi reamintite şi cerute de grupul parlamentar căruia îi aparţine. Cele economice, de grupurile speciale ad-hoc constituite. Căci « alături de comisiunile permanente şi de grupurile politice, sunt, în Palatul-Bourbon, cam o sută de alte grupe, organe oficioase ale robirii parlamentare ». D. Tardieu citează ca exemplu de asemenea grupe câteva: 275 de deputaţi grupaţi pentru apărarea automobilului; 230 pentru apărarea viticolă; 200 pentru apărarea ţăranilor ; 178 pentru aceea a aeronauticei; 160 pentru a crescătorilor de vite ; 100 pentru apărarea forestieră ; 55; pentru apărarea mate rialelor franceze. Producţii ce merită desigur protecţie, dar care, înaintea interesului general, reprezintă totuşi exclusiv interese particulare. Dar grupurile nu se sfârşesc numai cu acestea. Mai există şi de acelea ce, părând că apără interese profesionale sau de categorii so ciale, apără în realitate persoane. Dintre ele, unele grupuri sunt consti tuite pentru apărarea funcţionarilor. De fapt, grupuri ce sprijină interese contrarii binelui public. A apăra, spune d. Tardieu, «în seamnă aci a revendica ». « A revendica ce ? Sporiri de salarii; spo riri de pensii; de subvenţii şi alocaţii; avantaje fiscale şi reduceri, în pofida cui ? A bugetului ». Aşa fiind, condiţiile de exerciţiu ale mandatului ca şi acelea ale ale gerii contribue deopotrivă la secătuirea visteriei. Rezultatele o arată. Bugetul de după răsboi, sporit cu 42%, în aur. Sporire înregistrată mai ales la lefuri şi la aşa zise cheltueli so ciale. Reduceri numai la material. « Mai mult de jumătate din înca sările bugetare, douăzeci şi şapte de miliarde, merg astfel în bu- sunarul diferitelor categorii de particulari». Şi cheltuelile nu se schimbă chiar când o altă majoritate se alcătueşte, din care numeroase elemente componente combătuse aceste cheltueli. In stabilirea fizionomiei de cheltueli a Camerii franceze, e nevoe să se semnaleze şi cheltuelile propuse, dar nevotate. In legisla tura 1928—1932, totalul unor asemenea cheltueli, respinse numai prin stăruinţa energică a guvernelor şi apelul la disciplina de partid, se ridică la impresionanta sumă de zece miliarde nouă sute douăzeci şi opt de milioane. Multe însă din aceste propuneri de cheltueli, dacă ar fi fost votate, în anii următori, suma ar fi crescut automat. Golul bugetar ar fi sporit cu circa cincisprezece miliarde franci francezi. « Cifrele sunt luminoase : a lăsa deputaţilor iniţiativa cheltuelilor înseamnă a consolida o situaţiune, care menţine bugetul într'o -vecinică primejdie». In privinţa acestor cheltueli, ce nu s'au votat, nu trebue uitat însă că reprezintă lupte zilnice, obositoare, mari pierderi de timp, irepa rabilă uzură a guvernelor şi a majorităţii. Efectele s'au văzut. Cauzele trebuesc suprimate. Operaţiunea e simplă. Deputaţii să nu mai aibă dreptul de a propune cheltueli. Obiecţiunea principală, că o asemenea luare de drepturi înseamnă o micşorare a lor, nu stă în picioare. De ce deputaţii da şi senatorii nu ? Ştiut e că visul fiecărui deputat francez e să ajungă senator. De ce deputaţii da şi membrii Camerei Comunelor nu ? S'a mai spus că o asemenea reformă ar fi prea îndrăzneaţă prin noutatea ei. E de mult preconizată. Gambetta cel dintâi. Reforma nu cere măcar nici o revizuire constituţională. Concluzie : « pentru deputaţi, sfârşitul unui regim de umilinţă, robindu-i la întunecate tiranii; pentru stat, salvarea finanţelor pu blice, prada aleşilor prin această servitute ». Şi pe când Camera risipeşte, puterea executivă e în agonie. De fapt Camera domneşte şi guvernează tot odată. Nu a fost întotdeauna aşa. Regalitatea franceză a fost expresiunea cea mai înaltă a concepţiunii romane, neîntunecată de şapte veacuri de barbarie, care a creat ordinea şi noţiunea de stat. Istoria regali tăţii franceze este aceea a puterii executive, ce caută să se afirme şi se stabileşte în fine. In al şaisprezecelea veac, puteri nouă, izvorîte din mişcările reli gioase crează individualismul «pregătind filozofia veacului al optspre zecelea şi dobândirea puterii de către masse, în al nouăsprezecelea ». Prin imitarea Angliei, regimul reprezentativ se împământeneşte în Franţa, fără însă ca niciodată, de atunci, acest regim să poată sta bili echilibrul, aşa numitelor puteri în stat. Timp de un veac, dela începutul celui de al nouăsprezecelea, republicile reprezentative s'au înmulţit. In mai puţin de două decenii, dictaturile s'au înmulţit tot atât de mult, pe trei continente. « Suveranitatea parlamentară, parodie a suveranităţii poporului, e expusă a sfârşi astfel întotdeauna, când prin excesul principiului ei ucide puterea executivă. Un executiv tare e condiţiunea tehnică a unei democraţii libere: suprimaţi acest executiv tare şi libertatea e primejduită. Francezii nu par a fi observat aceasta ». Lipsa de pricepere a concetăţenilor săi, d. Tardieu o explică istoriceşte. Teoreticienii republicanismului s'au format în timpul lui Napoleon al III-lea, individualişti deci prin reacţiune. Şi lor, şi succesorilor lor nu putea să nu le scape, din această cauză, « necesara legătură dintre ideea de democraţie şi ideea de autoritate ». Votată constituţia din 1875, ca cea mai bună măsură dintre toate cele rele, puterea executivă fatal a fost îngrădită. Iar nevoia ca un preşedinte de republică să se demită, după ce încercase un act de auto ritate, a făcut ca la asemenea acte să nu se mai gândească succesorii lui. După doctrina în curs, ministerul e o emanaţiune prin delegaţie a Camere'or. Acestea sunt ideile. Traducerea lor în practică - şi viaţa politică, atât de bogată, a d-lui Tardieu, e o chezăşie că dânsul cunoaşte bine această practică - se poate astfel concretiza. Nu preşedintele Republicii, ci preşedintele de consiliu e repre zentantul puterii executive, şeful ei. Ce poate face în această calitate, ne-o spune d. Tardieu, de trei ori fost preşedinte de consiliu : « şi rezum astfel experienţa mea. Când şeful guvernului, ales de şeful sta tului, şi-a ales la rândul său miniştrii, e iremediabil asvârlit pradă abuzurilor de putere ale parlamentului». D. Tardieu nu poate fi învinovăţit că nu vorbeşte răspicat. In tot momentul înaintea comisiunilor, ori şi ce lipsă atrăgând învinuirea de nerespect şi de tendinţă dictatorială, expus ori şi când unei interpelări şi întrebărilor în scris sau orale, «şeful guvernului este un acuzat perpetu, care datoreşte adunărilor şi subîmpărţirilor lor continua sa prezenţă ». In asemenea condijiuni: sabotarea lucră rilor e posibilă şi dezbaterile neconcludente. Se citează exemplul proectului procurării a două sute cinci zeci milioane zile de lucru pentru şomeri, care şi-a aşteptat şase luni desemnarea raportorului căruia i s'au consacrat timp de treisprezece luni şaptezeci şi cinc^ de şedinţe, fără a fi fost votat totuşi. Să se adauge la aceasta, minunatul aparat tehnic de care dispun comisiunile, format din funcţionari de carieră, preparatori pentru comisiuni al materialului, cu care să-şi poată continua opera lor de obstrucţionism. Istovirea fizică a şefului guvernului, în asemenea condiţiuni, precedează pe aceea politică, şi cel ce conduce nu are niciodată sigu ranţa zilei de mâine. Excesul de îndatoriri ale şefului de guvern nu se mântue cu ieşirea din parlament. Membrii amândoror adunări îl asaltează în cabinetul său ministerial. Tot soiul de intervenţii. Nici o hotărîre cât de măruntă nu poate fi luată, dacă nu se cântăreşte bine « valoarea ei proprie şi valoarea ei parlamentară». Regimul nu se ţărcueşte la I4J cabinetul ministerial, el se întinde şi regiunilor periferice, la prefecturi şi sub-prefecturi. «Aceste obiceiuri nu durează de eri. Ele datează din timpul celui de-al doilea imperiu. Republica a treia le-a mărit prodigios. Ea, suportându-le, a suprapus viciilor unei constituţiuni abuziv parla- mentarizate, pe acelea ale unei constituţiuni sindicalizate. Mulţi funcţionari au devenit etatişti, pentru ca statul, luând totul, să le poată da totul. E ceea ce se numeşte integrarea puterilor sindicale. Greva serviciilor publice va fi consecinţa ». Sistemul trebue schimbat. Reforma nu va fi lesnicioasă. Prea sunt mulţi cei ce se bucură de binefacerile acestei « anemii » a puterii executive, prea puţini sunt acei care pricep că pentru păstrarea unt ii interes particular, câteodată el trebue să fie sacrificat intere sulu general. Se mai adaugă la aceasta, ceata scepticilor, a tăgăduitorilor de pro fesie, a celor ce au groaza ori şi cărei reforme şi care cred că nu aşe- zămintele nu sunt bune, dar că oamenii sunt mai mici decât che marea lor. Ori şi cât de mare ar fi numărul celor ce se împotrivesc celor două măsuri indicate de d. Tardieu şi anume : dreptului de dizolvare acordat şefului statului, după cererea şefului guvernului, şi referen dumului, d. Tardieu crede în împlinirea lor, fiindcă lipsa de putere executivă reală e mortală şi aceasta nu mai poate dăinui. Motive de ordin internaţional alăturate celor dinăuntru fac ta bloul şi mai sumbru. Articolele în care d, Tardieu examinează situaţia internaţională au fost scrise la 15, 29 Aprilie, 13 Mai, 3 şi 24 Iunie ; ele se referă la chestiuni de o iminentă actualitate atunci, din care în parte unele sunt pe planul preocupărilor şi azi, altele gă sind între timp o soluţie. Trebue să ne raportăm deci la epoca la care au fost scrise, când citim rezumativa lor expunere. Ce se întâmpla atunci? Mussolini propunea pactul celor patru puteri occidentale. MacDonald proclama că scopul acestei grupări va fi revizuirea tratatelor. Şi discursului lui MacDonald şi propunerii hii Mussolini, e greu de-a le găsi un alt înţeles, decât acesta iniţial, ori şi cât ar fi fost răstălmăcit mai apoi. Ideea de revizuire, adică « a anulării păcii dela 1919, e ideea directivă a celor două manifestări». Până la ele, trei principii esenţiale se păstraseră : a) acela al reparaţiunilor, b) acela al securităţii şi c) acela al respectului tratatelor. Vreme de cinciprezece ani s'a vorbit adesea, în ţările învinse mai ales, de revizuirea tratatelor, invocându-se «zi de zi» articolul 19 din pact. Observaţie pentru întâia oară formulată, proprie d-lui Tardieu : nici odată acei ce vorbeau de revizuirea tratatelor, deşi membri ai Societăţii Naţiunilor, nu au apelat la aceasta pentru apli carea acestui articol. Atitudine firească. Articolul 19 nu le putea sluji la ajungerea sco pului. Pentru a se dovedi aceasta se examinează şi textul, şi origina şi evoluţia elaborării acestui articol. Textul: Adunarea Societăţii Naţiunilor poate, din timp în timp, să invite membrii Societăţii, să proceadă la o nouă cercetare a trata telor devenite inaplicabile, ca şi a situaţiunilor internaţionale a căror menţinere ar putea să pună în primejdie pacea lumii. Evoluţia : grijă permanentă pentru alungarea ori şi cărui echivoc. Redacţia primă : « Adunarea are datorie de-a invita membrii să pro ceadă ». Redacţia de-a doua : « Adunarea are dreptul ». Redacţia definitivă : « Adunarea poate ». Ce anume poate ? « Să proceadă la o nouă cercetare» şi nu cum se spunea în textul prim : « Adunarea veghiază la revizuirea periodică » sau în textul secund: «să recomande din timp în timp revizuirea ». Din punctul de vedere formal al textului: inaplicabilitate a articolului 19 în materie de revizuire. « De aceea revizioniştii nu se mai preocupă de el şi-i caută un succesor capabil, de-a face prin greutatea masei sale, ceea ce articolul 19 nu putea face prin puterea dreptului: a impune popoa relor cesiuni teritoriale şi substituiri de suveranitate ». Revizuire, dar aceasta - spusese Briand în 1930 - înseamnă război şi revoluţie. Revizuire, dar cine chezăşeşute că spoliaţii de mâine, nemulţumiţi cu aşezarea ce s'ar crea, n'ar deveni la rândul lor, poi mâine, alţi revizionişti. Formularea primă a propunerii Mussolini, vcu clauza «în caz de necesitate», e repudierea principiului « care păstrează, azi ca şi ieri Societăţii Naţiunilor, cu toată strălucirea greşelilor ei, fidelitatea mi cilor popoare, cu mult mai numeroase decât cele mari ». Dacă cele patru mari popoare nu vor să exercite această clauză, atunci n'au nevoe de pact între ele. Dacă vor să exercite presiunea, conţinută în ea, aceasta înseamnă o dictatură internaţională, contra căreia va exista mereu răzvrătirea micilor popoare, a nu se uita mai numeroase. Popoarele mici au şi protestat. Demersul comun al« Micii Antante», solidarizarea Poloniei au fost un prim semnal. Dar acestea au mai puţin de pierdut decât însăşi Franţa, spune d. Tardieu. Franţa s'ar discredita şi ar rămâne singură. Franţa propunătoare în 1919 a creării unei forţe internaţionale, în 1924 a protocolului, a planului din Fe bruarie 1932, măsuri toate de generală aplicabilitate, acceptând mă suri de redusă aplicare s'ar discredita. Singură, părăsită de prietenii mici, dar mulţi, care nu mai pot crede în cuvântul ei. Dacă Mussolini şi-a făcut propunerea aşa cum mai întâi a fost formulată, dacă MacDonald a susţinut pe faţă ideea revizuirii, e că dânşii au putut crede, socoteşte d. Tardieu, că o schimbare de ma joritate în Franţa implica şi o altă orientare a politicii ei externe» Orientare alta, ce părea a se preciza, considerându-se şi acordul dela Lausanne, în temeiul căruia Germania beneficiază de un moratoriu fără de termen, şi înţelegerea din Decembrie 1932 dela Geneva, prin care clauzele militare ale păcii de fapt se suprimă. O cauză lăuntrică, izbânda electorală a cartelului, a putut să mă rească pretenţiuni ce isbesc în prestigiul şi interesele Franţei, şi aceasta într'un moment, pe care d. Tardieu îl socoteşte printre cele mai grele dela 1926. Astfel, de dinafară ca şi dinăuntru, o părere se închiagă : ceea ce e, aşa cum e, nu mai poate să dăinuiască. In relaţiile din afară, negaţia preţueşte cu mult mai mult decât acceptarea blajină. « O ţară valorează prin ceea ce vrea, tot atât cât prin ceea ce poate. Singurele probleme esenţiale sunt problemele morale. Pentru a re zolvi pe cele ce se pun în afară, Franţa are nevoe de aceleaşi reforme ca pentru acelea ce se aşează înăuntru ». Problemele internaţionale au aspecte multiple. Printre acestea se numără şi lupta ascunsă, de dorit a fi pe faţă cât mai târziu sau nici odată - provenită din deprecierea dolarului şi a livrei sterline - dar luptă totuşi, în al cărei câmp de tragere şi Franţa se găseşte. « Căci a poseda de aici înainte aurul, singura mare monedă a lumii, aceasta crează şi datorii şi primejdii». O chestiune primă ce se pune : se poate continua oare distr - buirea aurului fără a mai primi în schimb? In ceeace priveşte plata datoriilor externe de război, Franţa nu mai trebue să le plătească Statelor-Unite. Ele acordând Germaniei moratoriul, acordul dela Lausanne, suspensiv al plăţilor Germaniei către Franţa, i-a urmat ca o consecinţă firească. Franţa trebue să se abţină deasemenea dela ori şi ce tratative tarifare, compensatoare a unui aranjament de datorii. In criza eco nomică, Franţei nu i se poate găsi vre-o vină. Producţia agricolă e re dusă la nivelul de dinainte de război şi « supraproducţia industrială a fost limitată la măsura fixată de reîntoarcerea Alsaciei şi Lorenei la căminul naţional ». Ori şi cât de bună ar fi situaţia Franţei din aceste puncte de ve dere, în crunta ciocnire a popoarelor, în lupta lor economică, nu trebue să se uite cu cât e inferioară - din cauza relei organizări lăun trice -altor popoare şi cu cât, din această cauză, poziţia ei e îngreunată. Franţa guvernelor precare se află faţă în faţă cu «partenerii celei de pe urmă întruniri: un dictator american, stăpân al preţurilor, al salariilor şi al monedei; un ministru italian, delegat al celei mai abso lute dintre puterile personale ; un prim ministru britanic, şef al unei majorităţi de cinci sute de voturi şi liber - contrariu de ceea ce e la noi - de a se adresa din ncu ţării, dacă ea nu l-ar urma ». Această evocare internaţională îl face pe d. Tardieu să ceară din nou întărirea puterii executive, cum din nou o va cere, cercetând dezbaterile asupra dezarmării, cât şi aspectul real al armatei germane. Pe chestia dezarmării, Germania lui Hitler s'a retras din Socie^- tatea Naţiunilor. Recent, la Londra, în Camera Comunelor, Sir John Simon n'a vorbit decât de conferinţa dezarmării. Chestiunea este, a fost şi poate va mai fi de o iminentă actualitate. Mulţi vorbesc despre ea, puţini o cunosc. D. Tardieu îi precizează conţinutul. In felul în care se vor rezolvi dezbaterile asupra acestei chestiuni «depinde pentru Franţa, dacă nu pacea sau războiul care depind şi de alte împrejurări - dar cel puţin, în caz de război, biruinţa sau înfrângerea». In preambulul tratatului dela Versailles, se stabileşte răspunderea declarării războiului asupra Germaniei. Ca o consecinţă a acestei stabiliri, în prim rând, s'au conceput şi redactat articolele celei de-a cincea părţi a tratatului, privitoare la dezarmarea Germaniei. Numai după ce stipulaţiunile acestei dezarmări vor fi cu stricteţe executate, numai după aceea puterile aliate şi asociate au decis, de-a pregăti o limitare generală a armamentelor tuturor naţiunilor. Limitare posi bilă şi condiţionată de-o acţiune comună, a tuturor semnatarilor pac tului, împotriva ori şi cărei agresiuni din afară a integrităţii teritoriale şi a independenţei politice. Aceştia sunt termenii articolului io. Iar în articolul 16, se vorbeşte de contribuţia forţelor armate destinate a face să se respecte angajamentele Societăţii Naţiunilor. Acestea sunt textele şi spiritul pactului: «pe această bază limpede, nu de reglementare a războiului, dar de prevenire a războiului prin organizarea păcii, Societatea Naţiunilor a lucrat treisprezece ani în şir, dela înfiinţarea ei din 1920 până în toamna anului 1932 ». Propunerea franceză din 5 Februarie 1932, cuprindea: 1. asis tenţa mutuală, ca bază ; 2. crearea unei forţe internaţionale, ca mijloc de constrângere ; 3. reducerea armamentelor naţionale, ca rezultat; 4. organizarea păcii, drept ţel final. Dezarmarea da, dar numai cu condiţii: prima, ca Germania să fi dezarmat potrivit tratatului. Cea de-a doua, să se fi stabilit un acord de ajutor mutual şi să se fi pregătit instrumentul internaţional de constrângere. De mai bine de 19 luni însă, împotriva concepţiunii, concretizate în propunerea din Februarie 1932, s'a dus şi s'a dat o luptă pornită din lagăr american, englez, german. In Aprilie 1932, Americanii cărora li se alătură Englezii, prezintă planul dezarmării calitative. După acesta se suprimau artileria grea şi tancurile. In Iunie, se propune planul Hoover : reducerea tuturor materia lelor şi a tuturor efectivelor cu o treime. In Iulie, delegatul german cere, aşa zisa egalitate de drepturi, care constă în a pretinde ca statele neagresoare să dezarmeze potrivit şi în proporţia obligaţiunilor de dezarmare impuse statelor agre soare. Până în Iunie 1932, nici o soluţiune nu se adoptase. Punctul de vedere francez, ce-şi trage obârşia din textul şi spiritul pactului, ră măsese neschimbat. Dala această dată însă, o şovăire s'ar putea observa în acţiunea guvernelor carteliste. In prim rând, nu s'a obiectat Germaniei, că nu ea e calificată de-a cere altora aplicarea unui regim pe care ea l-a violat, cum d. Tardieu o va dovedi mai jos când se va analiza adevărata constituire a armatei germane. In al doilea rând, admiţându-se suprimarea ReichswehruluL armata îngăduită de tratat, Franţa derogând tratatului, implicit ad mite principiul revizuirii. Mai apoi, stabilindu-se între cele cinci mari puteri principiul egalităţii de drepturi, spiritul pactului a fost spulberat, puterile secundare fiind îndepărtate şi astfel unanimitatea şi egalitatea de drepturi a naţiunilor, prevăzută de pact, rămânând numai o amintire a unei aşezări cu viaţă scurtă. Acceptarea, în Martie 1933, a planului MacDonald ca bază de discuţiune, adică reducerea armamentului şi a efectivelor, fără stipularea unei ajutorări mutuale, nu contravine numai spiritului pactului, dar lipseşte Franţa de ori ce siguranţă. In asemenea condiţiuni d, Tardieu constată «goana spre pră pastie ». Ea nu poate fi împiedicată, decât dacă în negocierile ulte rioare dela Geneva, Franţa va spune na, la toate propunerile de dezar- mare ce n'ar avea ca contraprestaţie organizarea ajutorării mutuale. Dar negaţia în ordinea internaţională e condiţionată de putinţa de negaţie în ordinea naţională. Această putinţă se tăgădueşte guver nelor actualei majorităţi, expresiune sintetică a ceea ce d. Tardieu a numit criza de suprafaţă. Ca un leit-motiv se revine la chestiunile de reorganizare internă, preludiu al cercetării aşa zisei probleme 3 egalităţii de drepturi, a revizuirii, toate cercetate şi cumpănite fără a se pierde din vedere conturul gigantic al armatei germane, pretins atât de redusă, * * Revizuirea tratatelor, a tratatului dela Versailles în special, este ţelul tuturor sforţărilor germane. Nici nu s'ar putea să fie altmintrelea când în privinţa tratatelor, unanimitatea germană proclamă, prin cu vintele lui Hitler că, neştiinţa şi patima au condus la o desemnare de hotare ce n'au nimic comun cu adevăratele graniţe ale raselor. Egalitatea de drepturi e mijlocul prin care se poate ajunge la această revizuire. Cum se stabileşte această egalitate de drepturi? In concepţia ger mană, foarte simplu. Toţi membrii Societăţii Naţiunilor stau pe acelaşi picior de egalitate, «există incompatibilitate între calitatea de membru şi ori şi ce obligaţiune de inegalitate ». Aceasta în prim rând. In al doilea, că « există o legătură condiţională între dezarmarea Germaniei (partea a V-a a tratatului) şi dezarmarea celorlalţi semnatari ţart. 8)». Neexecutarea dezarmării de către celelalte state, ar libera Germania de obligaţia ei. In consecinţă, ea cere « sau ca semnatarii să dezarmeze în aceiaşi măsură cu ea, sau ea să fie liberă de a se înarma în aceeaşi măsură ca şi ei ». D. Tardieu socoteşte că a admite acest raţionament al Germaniei înseamnă a admite totdeodată că dezarmarea ei a avut un caracter temporar, ceea ce contrazice şi litera tratatului de pace şi, spiritul său, care se poate stabili evocând discuţiunile ce au precedat redactarea lui definitivă. Dovada se poate face şi cu declaraţia ccmună a aliaţilor din 10 Februarie 1917, şi cu cele patrusprezece puncte ale lui Wilson, în. telegrama dela 14 Octombrie 1918, cu mesajul acestuia din Noembrie 1918, cu declaraţiile acestuia la consiliul celor zece, şi cu declaraţiile lui Balfour, ca dezarmarea Germaniei avea, în concepţia alcătuitorilor pactului, un caracter definitiv. Acelaşi lucru reese şi din redacţiunea articolului 213. Că aceasta este interpretarea cea dreaptă se poate dovedi cu pilda Ungariei, care, supusă aceluiaşi tratament de dezarmare, în 1922, când a solicitat a fi admisă în Societatea Naţiunilor, i s'a reamintit că are de completat executarea clauzelor de dezarmare. In numele ei, Contele Banffy a subscris la aceasta. Egalitatea de drepturi, pentru statele foste inamice, înseamnă egalitate în discuţii şi voturi, dar nu abrogarea clauzelor tratatului. Germania ea însăşi a recunoscut aceasta, cerând, ca în caz de acţiune comună, contribuţia ei armată să fie mai redusă, în proporţia reducerii oştirii ei. Aceeaşi recunoaştere prin formularea unei identice preten- ţiuni, cu prilejul tratatului dela Locarno. In pact, neexistând nici un principiu stabilind implicit vre-o ega litate, fără de rezerve, între membrii Societăţii Naţiunilor, şi aceasta se poate dovedi cu clauzele relative la regimul minorităţilor, creatoare de situaţiuni inegale ; nici un principiu, deasemenea, prevăzând even tualităţi de caducitate ale pactului; neexistând nici un principiu de egalitate a armamentelor, stabilindu-se în ca%de dezarmare putinţa «nor regimuri diferite, lăsate la aprecierea Societăţii Naţiunilor ; nici o legătură directă între partea a V-a, privitoare la dezarmarea Germaniei şi art. 8, referitor la limitarea înarmărilor celorlalte state; toate punctele de drept invocate de Germania nefiind de sine stătătoare, cererile acesteia, pretins întemeiate juridic, nu pot fi considerate, după d. Tardieu, decât « ca o manevră de circumstanţă ». Manevre de circumstanţă tinzând la o reînviere a situaţiei de dinainte de 1914. In acest sccp, cere mai întâi o revizuire financiară. Cerere în care a triumfat. Acordul dela Lausanne, prin stabilirea unui sold net, de care nimeni nu mai vorbeşte, e triumful acestei revendicări. Mai apoi, revizuire militară. S'a văzut motivarea : legătura dintre partea V-a a pactului şi articolul 8. Cap de cerere, în fcnd câştigat, de carece în Decembrie 1933 s'a recunoscut egalitatea şi discuţiunile purtând acum, numai asupra perioadelor de timp, în care această ega- litate să se desăvârşească, şi a controlului, că în realitate, egalitatea s'a aplicat. Dacă problema dezarmării, pe povârnişul pe care a alunecat, va fi astfel rezolvită, d. Tardieu se simte îndreptăţit să afirme că î «în ceea ce se prepară la Geneva, ne îndreptăm, prin nivelarea aparentă a armamentelor vizibile, către apoteoza potenţialului masei, poten ţialului tehnicei, potenţialului fraudei. Egalitate de drepturi şi re vizuire e tot una, e negarea pactului din 1919, a doctrinii franceze, a interesului francez ». S'au întrebuinţat cuvintele fraudă şi armament vizibil. S'au întrebuinţat bine cumpănite, căci o cercetare a organizării actualei armate germane dovedeşte şi că s'au fraudat dispoziţiunile de dezar mare şi că există şi un alt armament, decât cel oficial recunoscut declarat. După tratat, armatei germane nu-i era îngăduit să aibă un înalt comandament. Acesta a fost restabilit în persoana « şefului direcţiei armatei», care întruneşte în mâinile sale puterile de pe vremea lui Wilheim al II-lea şi ale acestuia şi ale şefului cabinetului militar al împăratului şi ale şefului de stat-major. Germania nu avea voe să aibă şefi de stat-major, scoale militare şi rezervă de cadre. Pe toate le are acum.«Pentru a-şi crea o rezervă, se pun, într'un singur regiment, cinci-şase colonei, cinci-şase locotenenţi-colonei, se precipită către comandamentele detaşa mentelor de tot felul de arme, cel mai mare număr posibil de ofiţeri superiori. Se accelerază astfel ritmul punerilor în retragere ». Nu avea voe să aibă decât un număr redus de unităţi, de o anu mită categorie. Azi, infanteria, cavaleria, artileria, geniul, sunt în plină transformare, aviaţia în plină reconstrucţie. Armata trebuia să fie de 100.000 de oameni. La acest Reichswehr, se adaugă azi contingentele de poliţie încazarmată şi acelea grăni cereşti, încă vreo 70.000 de oameni. Afirmaţia că Germania n'ar avea rezerve instruite e de asemenea falsă. « Asociaţiunea atât de conformă geniului german e la temelia sistemului: asociaţiuni de toate felurile, politice, sportive, universi tare. Toate au primit şi executat consemnul de a forma secţiuni de tineri, consacraţi unei noi activităţi, care se cheamă sportul armat (Wehr-Sport). Acesta nu are nimic comun cu sportul obicinuit, al cărui scop e dezinteresat. E un total de exerciţii, dominat de inte resul instrucţiunii militare, printre care se numără marşul cu raniţa, călăria, ochirea, asvârlirea de ciocane, ce înlocuesc granatele». Aceste asociaţiuni, asociate între ele, au luat forma tehnică a vechilor for maţiuni militare. Cursuri militare, chiar, li se fac. Şcolarii înşişi, în ciuda articolului 177, sunt conduşi în cazărmi, unde asistă Ia lecţii despre mânuirea armelor de foc. O organizaţie Văzându-se de ce calitate sunt roadele parlamentarismului actual şi în ordinea internaţională, d. Tardieu trece la soluţiile de înfăptuit. Neînfăptuibile însă, decât printr'o revizuire constituţională, înainte de a discuta necesitatea şi modalităţile ei, se simte îndatorat de a discuta noţiunea de revizuire în ea însăşi. - D. Tardieu a fost învinuit că, prin revizuirea constituţională pe care o preconizează, ar pregăti o lovitură de stat pentru preluarea de puteri dictatoriale. Că ar avea asemenea intenţiuni, afirmaţiunea e făcută de adversarii săi din stânga extremă şi de unii din radicali, robiţi acestei stângi. Ei par a pleda imuabilitatea constituţiunii. Lor li se răspunde cu trecerea repede în cercetare a părerilor acelora ce-au susţinut caracterul de prefacere al ori şi cărei constituţiuni. Se invocă nume celebre : Ferdinand Lassalle, Lamartine, Royer- Collard. «Părerea juriştilor, care au tratat materia, este aceeaşi. Cu toţii sunt de acord, că ori şi ce constituţie trebue să prevadă în textul ei, posibilităţile şi modalităţile revizuirii ei, să precizeze, în consecinţă, cine va decide când e cazul de a se revizui, cine va revizui şi cum ». Dealtminteri, constituţia franceză din 1875 îşi datoreşte în mare parte fiinţa, tocmai clauzei de revizuire conţinută în articolul ei 8. Aceasta fiindcă atât dreptei, care spera să se curme repede cu re gimul republican, cât şi centrului stâng, care dorea votarea republicei cu ori şi ce preţ, amânând pentru mai târziu reformele democratice, acest articol, al unei putinţe de revizuire, din motive protivnice, exer cita asupra amândoror fracţiunilor o egală atracţie. In redactarea sa din 1875, cu desluşirile raportorului comisiunii, articolul 8 permitea ca însăşi forma de guvernământ să facă obiectul unei revizuiri. Din cauza acestui conţinut, articolul 8, nu putea să convină re publicanilor, temători de soarta noului regim. De aceea, nouă ani mai târziu, ministerul Ferry, în dorinţa de a face să înceteze un echivoc ce a dăinuit prea mult şi pentru a asimila constituţia franceză cu celelalte constituţiuni, care îngăduesc punerea în discuţiune a însăşi formei de guvernământ, a completat articolul cu două noi ali niate, căpătând astfel următoarea redactare definitivă : Text din 1875 : Camerele au dreptul prin deliberări separate, luate de fiecare din ele, cu majoritate absolută, fie spon tan, fie după cererea preşedintelui Republicii, de a declara că e cazul să se revizuiască legile consti tuţionale. După ce fiecare din cele două Camere va fi luat această hotărîre, ele se vor reuni în Adunare naţională, pentru a proceda la această revizuire. Text din 1884 : Forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei propuneri de revizuire. Membrii familiilor ce au domnit în Franţa sunt ineligibili la preşidenţia de Republică. Datorită stângii de atunci, s'a făcut prima revizuire. Alarma unei lovituri de stat, după modificarea din 1884, nu se justifică. Forma de guvern nu poate fi pusă în discuţie. Ori şi ce risc ca regimul să fie discutat, cată a se îndepărta. Adunarea Naţională nu se poate pronunţa decât asupra chestiunii precise, pentru care a fost convocată. Suveranitatea Adunării Naţionale nu poate să depăşească consti- ţuţiunea, pe temeiul căreia fiinţează şi îşi trage puterile. Sieyes o spu sese mai de mult: «legile constituţionale sunt zise fundamentale, nu în acest înţeles, că ele ar putea să devină independente de suvera nitatea naţională, dar fiindcă corpurile, care fiinţează şi lucrează prin ele, nu pot să se atingă de ele ». Suveranitatea Adunării naţionale nu exclude reguli cărora tre bue să se supună. Se citează astfel că ea nu poate să-şi fixeze ordinea de zi, că n'are dreptul de a-şi alege birourile. « Grija adversarilor revizuirii, în asemenea condiţiuni, nu e înte meiată şi se poate risipi. Chezăşia de trebuinţă a fost luată pentru a reduce la minimum primejdiile acestei proceduri ». Primejdia e aiurea, e alta. E statornicia unei decadenţe care i-a dat Franţei în mai puţin de douăzeci de ani, din 1914, treizeci şi cinci de ministere ; 200.000 funcţionari mai mulţi; bugete sporite cu 42% i un etatism cotropitor ; o autoritate lăbărţată ; o diplomaţie precară. Pentru a conjura această primejdie, revizuirea constituţională se impune, aducându-se la îndeplinire o serie de reforme, în amănunt prezintate de d. Tardieu. * Cea dintâi preconizată, e dreptul de dizolvare acordat exclusiv puterii executive. Potrivit constituţiei din 1875, preşedintele Repu blicii poate, cu avizul conform al Senatului, să dizolve Camera. Cinci zeci şi şapte de ani acest drept nu s'a realizat niciodată. In fapt deci, nu e cu putinţă de exercitat. Nu tot aşa stau lucrurile în Anglia. Ea «cea dintâi a conceput utilitatea controlului Adunărilor. Ea cea dintâi a prevăzut primej diile, dacă cad, după spusa lui Montesquieu, în excesul principiului lor. De aceea a rezervat puterii executive dreptul de dizolvare ». Faţă de răspunderea ministerială, care chezăşueşte aleşilor dreptul de judecată, putinţa de dizolvare asigură guvernului un recurs împo triva abuzului puterii legiuitoare. De aceea, dizolvarea, atribut al pu terii regeşti, în practică a devenit unul al preşedintelui de consiliu, care o cere Coroanei, prezintând totodată şi decretul de convocare a corpului electoral. Poporul, judecător suprem, să judece. Istoricii, legiştii, bărbaţii politici de aiurea, toţi aprobă acest regim. Profesorul Duguit vedea în dreptul de dizolvare : chezăşia cea mai trainică a corpului electoral, a suveranităţii naţionale, împotriva exceselor de putere, totdeauna de temut din partea unui parlament». In Franţa, de dreptul de dizolvare, nici un preşedinte nu s'a slujit, afară de Mac-Mahon la 16 Mai 1877. Dece? Mai întâi fiindcă tra- diţiunea republicană nu cunoaşte dizolvarea. «Nici una din constitu- ţiunile noastre democratice, dinaintea aceleia din 1875, nu i-a făcut vre-un loc». In al doilea rând, fiindcă în condiţiile care au precedat şi au coexistat cu votarea constituţiei din 1875, toate precauţiunile s'au luat contra unei dispariţii«bruscate » a Adunării Naţionale, care vota legile constituţionale. In redacţia primă, a proectului organizării puterilor publice, dreptul de dizolvare era necondiţionat acordat preşedintelui. Mac-Mahon, preşedinte în funcţiune atunci, spusese însă; «uzul acestui drept extrem ar fi periculos şi m'aşi codi eu însumi de a-1 exercita, dacă într'o circumstanţă critică, puterea executivă nu s'ar simţi spri jinită pe concursul unei adunări moderatoare». Pe aceste^considerente de moment şi deşi s'a exprimat teama ca Senatul să nu fie chemat la un rol de arbitru, care în fapt n'ar fi făcut decât să descopere pe preşedintele republicii, totuşi, crezându-se că astfel se va stabili o barieră împotriva partidelor revoluţionare, s'a condiţionat dizolvarea de consimţământul Senatului. In fapt, Senatul nu joacă un rol de arbitru, ci de protector, acesta e cuvântul. Dela 1884, ca şi Camera, e un corp pur electiv, compus pentru mai mult de jumătate, din foşti deputaţi;« el nu e deosebit de Cameră, ci asemenea ei, dacă nu prin atitudinile sale, care sunt teoretice, cel puţin prin spiritul său, care e funciarmente practic ». Senatorii, prin îndelungată practică, sunt cei mai bine adaptaţi mecanismului oligarhiilor electorale şi nu dela ei se poate aştepta combaterea lor. «Senatul a devenit astfel, în Republică, o putere fără pereche». In fapt « el exprimă cu mai puţină violenţă, dar cu o disciplină mai strânsă, aspiraţiunile blocului de stânga din Cameră ». Crizele ministeriale din Decembrie 1930 şi Februarie 1932, pro vocate de Senat, confirmă afirmaţia de mai sus. E cert că el va refuza totdeauna dizolvarea. Juriştii de aceea au afirmat, în majoritate, că din cauza intervenţiei Senatului, în materie de dizolvare, Franţa nu are decât o aparenţă de regim parlamentar. Deci soluţie alta nu poate fi, spune d. Tardieu decât aceea, la care aderase şi fostul preşedinte de Republică d. Doumergue, de a şterge din articolul 5 cuvintele : cu avizul conform al Senatului. De a da dreptul preşedintelui Republicei să dizolve şi Senatul, drept existând în Belgia, Olanda, Suedia şi România, căci « Senatul, cameră electivă, justiţiabilă a răspunderii ministeriale, s'a făcut prin aceasta justiţiabilă de dizolvare ». Aceasta de-a doua soluţie, preconi zată de jurişti, d. Tardieu nu o cere, nu fiindcă n'ar găsi-o întemeiată, ci pentru a fi sigur că măcar cea dintâi se va admite. Teama de abuz trebue înlăturată. Nici un minister condamnat de Cameră nu va cere dizolvarea, dacă nu are siguranţa că va fi achitat prin reînoirea încrederii de către ţară. Dimpotrivă, teama de noi alegeri va micşora zelul intriganţilor de culoare, care înainte de a trânti un minister, se vor gândi, de două ori, că în caz de di zolvare nu mai au sorţi de a se realege. Se va stabili astfel un echilibru, cel urmărit de d. Tardieu. Intre pu terea executivă şi cea legislativă se va restabili egalitatea principială. In atari condiţiuni, un guvern ca acela a d-lui Poincare din 1926-28, ar fi putut, în Iulie 1926, să-sî constitue o majoritate solidă, cu care să-şi continue opera, atât de crunt întreruptă în Noembrie 1938. La asemenea rezultate se va putea ajunge, dacă, după cum spune d. Tardieu, posedând mecanismul şi existând numai o pietricică, ce-1 împiedică de a se învârti - intervenţia Senatului - s'ar asvârli pietricica, dând putinţă voinţei populare să se afirme în cea mai esen ţială prerogativă a ei. Dreptul de dizolvare astfel reglementat, nu împiedică însă iureşul cheltuelilor. Pentru a-1 mărgini, să se ia iniţiativa cheltuelilor din pa trimoniul de drepturi sacro-sancte ale deputaţilor. S'a spus că suprimarea iniţiativei cheltuelilor ar viola principiile democratice şi libertăţile publice. Pentru a se combate o asemenea afirmaţiune, se arată obârşia tuturor adunărilor politice. Ea e unică : dorinţa de-a înfrâna cheltuelile guvernelor şi de-a le sili să ceară sub sidiile de trebuinţă fiinţării lor ». In Anglia, încă dela 1689, se specifică ilegalitatea ori şi cărui im pozit, fără consimţământul Cameriî Comunelor. In Franţa, încă dela 1789, în caetele celor trei ordine, era spus: naţiunea, numai ea singură, poate conceda subsidii. Idee repetată, în declaraţiunea drepturilor omului, în carta dela 1814, în constituţia dela 1848. In Anglia, pentru a preîntâmpina abuzul ce s'ar fi putut face, deputaţii din grijă pentru clientela lor electorală, începând a vota cheltueli în afară de cele propuse de coroană, s'a hotărît la 1706, reconfirmându-se hotărîrea de şase ori, în 1866, ultima oară, întă- rindu-se astfel dispoziţiunile anterioare, că membrii Camerei Comu nelor sunt lipsiţi de iniţiativa cheltuelilor, ea fiind rezervată reprezen taţilor coroanei. Gladstone, la 1886, a rezumat sistemul spunând : «rolul consti tuţional al Camerei Comunelor nu e de-a mări cheltuielile, ci de-a le micşora ». In Franţa, mai ales sub regimul celei de-a treia Republici, iniţia tiva propunerii de cheltueli, sub formă de proţcte de legi, a luat proporţiuni ample. Aşa în 1882, a creat un deficit de 356 milioane, 1780 milioane franci francezi la valoarea de azi. In 1888, un altul de 1615 milioane în franci contemporani. In opt ani, 1889—1897, impozitele au crescut cu 10%, pe când bogăţia naţională numai cu 5%. Dela 1914 la 1933, ţinându-se în seamă devalorizarea francului francez, cheltuelile statului s'au mărit cu 42%. Din 50 miliarde buget, mai mult de jumătate, sub tot felul de forme, se duce în pungi particulare. In trei ani, s'au propus cheltueli ce ar fi mărit cu 4018 milioane capitolul personalului, propunându-se în acelaşi timp, degrevări de venituri suplimentare, de peste trei miliarde. Acest abuz a fost stăruitor şi răsunător denunţat. Nume ilustre se pot cita printre protestatari: Gambetta, Viviani, care spunea atât de sugestiv : « bugetul poate să fi asemuit unei caravane în mers, pe drumuri primejdioase, plătind bir şi vamă bandelor înarmate, ascunse la fie ce cotitură ». Se zice şi se zice din nou mereu : nu mai poate şă rămână cum e. Totuşi e mereu cum a fost. Cauza : în prim rând «furioasa obstina- ţiune » a partidelor de stânga, împotriva ori şi căror propuneri care tind la limitarea sau la suprimarea dreptului deputaţilor de-a avea iniţiativa cheltuelilor. Luarea unei asemenea măsuri e combătută pe tema că s'ar ataca astfel suveranitatea populară. Se uită însă că nu de aceasta e vorba, ci de una sui generis : suveranitatea parlamentară. Reforme s'au propus multe : fixarea unui termen înlăuntrul că ruia nu mai pot să fie propuse amendamentele la buget; inter- dicţiunea de a se propune în buget măriri de cheltueli; obligaţiunea de a compensa printr'un venit egal, orice nouă cheltuialf; suspendarea temporară a dreptului de iniţiativă, în materie de cheltueli. Jumătăţi de măsură, propuse, respinse, şi când unele vor fi fost admise, cu uşurinţă eludate, prin aplicarea altor practici, din arsenalul regula mentului Camerei. Deci: suprimarea acestui drept şi înscrierea în constituţie a dreptului de-a propune deschideri de credite şi reduceri de veni turi, numai în favoarea puterii executive. Astfel « nu s'ar micşora nici dreptul de-a discuta, nici acela de-a controla, nici demnitatea Adunărilor. Ceea ce Comunele acceptă din 1706, Senatul din 1875, poate fi acceptat şi de Cameră ». Indeplinându-se aceasta a doua mare reformă, ea s'ar completa prin aceea a referendumului. Indiferent de înţelesurile-i deosebite, în concepţia d-lui Tardieu, el ar consista în aceea că poporul, în loc să voteze nume şi oameni, ar vota lucruri şi idei. Chestiunea aplicării referendumului e veche. Discuţiunile au în jurul ei un aspect doctrinar. In practică se constată că de-o jumătate de veac, ideea aplicată a făcut progrese. In dreaptă judecată, neviţiată de arguţii, argumentele împotriva-i nu sunt de sine stătătoare. « Dacă toată lumea e presupusă a cunoaşte legea, dece toată lumea n'ar putea să voteze? Dacă alegătorul poate să se înşele asupra lucrurilor, de ce nu s'ar putea înşela şi asupra oamenilor? Dacă nu avem încredere în popor şi ne temem de neştiinţa lui, de ce i-am dat votul universal ?» In practică, în Elveţia, votul direct funcţionează de lungă vreme, cu admirabile rezultate. Din repetata lui exercitare, o concluzie se desprinde : «poporul eleveţian s'a arătat mult mai prudent, mai conservator, mai puţin etatist, mai econom şi cu spirit mai liber decât legiuitorii lui >>. Forma elementară sub care a funcţionat dela început a fost aceea a dreptului de veto. Apoi aceea a ratificării obligatorii pentru legile cu caracter constituţional. O altă formă este aceea a votului de iniţia tivă, care constă în aceea că un număr de cetăţeni determinat pot invita adunările să voteze o lege, chiar să redacteze un proect de lege, pe care ele nu pot refuza să-1 discute. Mai e sistemul din Statele-Unite al consultării prealabile. înainte ca o lege să fie adusă în faţa Adunărilor, ţara e consultată asupra principiilor ei. In Franţa, cu excepţia plebiscitelor din epoca celui de-al doilea Imperiu, al diferitelor ratificări constituţionale din timpul Revoluţiei, al creării Consulatului pe viaţă, al primului Imperiu, al actului adiţio nal din 1815, al constituţiei din 1852 şi al aceleia din 1870, dreptul de exprimare directă al poporului nu a avut agrementul legislativ, astfel că cu drept cuvânt, se poate spune, că dela 1789 s'a trăit sub zodia regimului reprezentativ. Se pune întrebarea însă, azi, ce rele ar putea îndepărta practica re ferendumului, întâi ar libera puterea executivă de tirania parlamen tară. Apoi ar libera poporul de robirea lui oligarhiilor de interese particulare. Este lesne de înţeles de ce şi de cine se va protesta împotriva acestei propuneri de reforme. Profitorii electorali şi canonicii admi nistrativi ar fi prea izbiţi în interesele şi obiceiurile lor. Lupta, fireşte, nu se va da pe faţă. Se vor invoca marile şi sfintele principii. Se va confunda referendumul cu plebiscitul, adică putinţa exercitării guvernământului direct de popor cu delegaţia dată unui singur om de a guverna. Se va invoca micşorarea prestigiului parlamentului. « Nu, dacă e conştient de-a nu fi decât un mandatar. Dar - şi într'un asemenea caz nu e nici un rău - dacă uzurpă o suveranitate ce nu-i aparţine». Pledoaria pentru teza nematurităţii poporului nu se poate ţine de aceia ce-au fost şi sunt josnicii lui adulatori, ori de câte ori au avut nevoe de el. Situaţia e atât de gravă, după perspectivele deschise de d. Tardieu, încât o nouă încercare de viaţă politică se impune, păstrându-se fi reşte regimul. * Cea mai bună formă de referendum este aceea din Statele-Unite, spune fostul preşedinte de consiliu, propunând ca preşedintele Re publicii, după solicitarea şefului guvernului, să poată cere consul tarea poporului, în anumite chestiuni de o deosebită gravitate. Astfel se va verifica şi se va asigura armonia voinţei populare cu acea par lamentară. Atât însă nu e încă de ajuns. O democraţie nu se poate numi aşa, când jumătate din naţiune e lipsită de dreptul de vot şi reprezentare. In Franţa femeile nu votează. Argumente ca : femeile nu fac serviciul militar, n'au produs genii, nu rezistă unei critici serioase. Dacă sarcinile femeilor sunt diferite de ale bărbaţilor, interesele lor sunt comune. Ca şi bărbaţii, ele au ne voe de a influenţa chipul în care statul e condus. «Plătind impozit, ele sunt, ca şi ei, calificate de a şti cum se întrebuinţează». Argumente scoase dintr'un pretins interes social: îndepărtarea dela treburile casnice, ca şi acela al perturbării liniştii familiare, sunt încă mai puţin serioase. In ţările unde femeile votează, liniştea casei nu e turburată, iar îndepărtarea lor de la cămin e un fenomen econo mic, ce n'ar putea fi mărit nici accelerat, de unul politic. Votul feminin e o chestie de dreptate, cum a fost şi cel universal al bărbaţilor. Introdus recent în Anglia, practicat la numeroase po poare civilizate, în total la peste treizeci de state, cu 150 milioane" alegătoare, el poate fi cercetat sub raportul rezultatelor. Nicăeri nimeni nu se gândeşte să-1 restrângă, necum să-1 desfiinţeze. Nicăeri n'a pricinuit « crize politice, nici turburări a partidelor, nici regresiuni legislative ». Acţiunea morală şi socială a acestui vot n'a întârziat de a da roade. « In problemele internaţionale, voinţa lor de pace, n'a dat la o parte condiţiunile de securitate, cerute de păstrarea păcii». Votul soţiei şi al fiicei, alăturate celor ale tatălui şi al fiului, e « formula cea mai simplă a acestui vot plural, în care se caută, cu drept cuvânt, o garanţie a celulei familiale ». In Franţa, ideea votului feminin n'a prins rădăcini; combătută de Rousseau şi Napoleon, ea întâmpină şi azi o tenace rezistentă. Ea contravine dealtminteri şi unei vechi tradiţii catolice, întărită de prac tica dreptului roman. Nu însă această tradiţie, cât mai ales o raţiune politică explică rezistenţa contemporană a Senatului francez. «Ase menea Montagnarzilor Convenţiunii, Senatorii radicali ai stângii de mocrate pretind şi consideră campania în favoarea votului feminin drept o manevră a reacţiunii». Votul feminin acordat, se prezumă o întărire a formaţiunilor politice sprijinite de clericali. Se invocă teama că regimul republican e ameninţat. « Ceea ce se apără însă, respingând această echitabilă lărgire a cadrelor vieţii publice, nu e regimul, ci un oarecare fel de-a administra şi de-a exploata acest regim ». D. Tardieu arată că e cinism şi nu democraţie, lipsirea poporului, în parte, de a-şi exprima opiniunea lui, pentru simpla raţiune că, necunoscând această opiniune, ea este de temut. In numele principiilor democraţiei integrale, cere în bloc acordarea dreptului de vot femeilor, cât şi a aceluia de a fi eligibile. Considerând importanţa reformei, cere consacrarea constituţională. Aceste modificări constituţionale nu rezolvă problema urnirii din loc - expresiune mai adecuată denumirii generice pour en sortit - până ce nu se vor statornici definitiv drepturile şi îndatoririle func ţionarilor. Funcţionarul, spune d. Tardieu, «însărcinat de stat să facă ceea ce el nu poate face însuşi, e un organ incorporat instituţiunii. El nu se defineşte, prin natura actelor ce are de îndeplinit şi care pot să fie simple operaţiuni materiale, ci prin caracterul serviciului căruia îi aparţine ; prin participarea sa normală, permanentă şi ierarhizată, sub ori şi ce fel de denumire, la funcţionarea acestui serviciu ». Un statut al funcţionarilor, în Franţa, nu există. Lipsa lui nu a i56 * .»*"- împiedicat insă îmbunătăţiri simţitoare, în ultimii cinci ani, a condiţiei acestora. Că nu toţi sunt mulţumiţi? Dar când o unanimitate poate fi mul ţumită ? Pentru sprijinirea intereselor lor, a pretenţiunilor lor, func ţionarii se slujesc de dreptul de asociaţie. Recunoscut acest drept prin legea din 1884, a lui Waldeck Rousseau, sindicatelor industriale, comerciale şi agricole, exclusiv lor, funcţionarii s'au pus la adăpostul acestei legi, ca, în ciuda textului ei precis, să se sindicalizeze. In acest fel se arată însă că conducătorii mişcării funcţionăreşti urmăresc mai de grabă scopuri politice decât economice. Integrarea sindicatelor funcţionăreşti în partidul socialist, prin confederaţia generală a muncii, e o evidenţă. Greva nu putea să întârzie. S'a făcut. Se enumără ta arsenalelor din 1903 şi 1907 ; a poştaşilor din 1910, 1920, 1928 ; a lucrătorilor dela căile ferate din 1910 şi 1920 ; a tuturor serviciilor publice, pentru o oră, în 1933. Şi greva, şi veleităţile sindicaliste ale funcţionarilor au fost verbal, vehement combătute. In practică, măsuri nu s'au luat. Dimpotrivă, mişcarea, indirect, a fost încurajată. Mai întâi s'a făcut o distincţie între funcţionarii muncitori manuali şi ceilalţi. Celor dintâi li s'a permis sindicalizarea. Li s'a tăgăduit dreptul la grevă. Dar la ce bun o tăgadă, când sunt puşi în condiţiunile prielnice izbucnirilor de grevă? In alte administraţiuni, s'a afirmat nelegalitatea constituirii de sindicate, funcţionarea le-a fost tolerată închizându-se ochii. Cazul ministerului de instrucţie publică se citează ca tipic. Problema esenţială a drepturilor şi îndatoririlor funcţionarilor faţă de stat nu are o soluţie luminoasă şi precisă. In acest chip se for mează un stat în stat, cu toate consecinţele de neînlăturat ale luptelor, în care poate tocmai corpul funcţionăresc să aibă mai mult de pierdut, prin luare de măsuri represive, emanând dela o autoritate întărâtată. Problema trebue limpezită deci. Limpezită sub îndoitul ei aspect: Al refuzului £g;nţilor publici de a primi «în relaţiunile lor cu atatul, în schimbul drepturilor speciale ce le sunt atribuite, îndatoriri speciale; al pretenţiunii aceloraşi, la deplinătatea drepturilor politice, deşi prin situaţia lor, de permanenţă, scapă de riscurile luptelor politice ale partidelor. Faţă de politicianizarea, tendenţios anarhică, a corpului funcţio năresc, faţă de pretenţiunile lui ca funcţionarii statului singuri să discute şi să decidă asupra reformelor de care au nevoe, o lege se impune. Lege în care să se stabilească . incompatibilitatea între serviciul public şi doctrinele politice, indiferent de obârşia lor, care combat forma actuală de stat; să se determine limita drepturilor lor politice. Vor protesta că astfel devin nişte cetăţeni «micşoraţi ». Li se răspunde : în adevăr, în unele pxivinţi sunt micşoraţi. Fiindcă în altele sunt nişte cetăţeni privilegiaţi şi că pentru a se chezăşui aceste pri vilegii, « au acceptat să devină cetăţeni ierarhizaţi•». Aceeaşi lege va recunoaşte dreptul de asociaţie strict limitat inte reselor profesionale. Lege a funcţionarilor, vot al femeilor, suprimarea iniţiativei chel tuelilor, referendum, dreptul puterii executive de-a purcede singur la dizolvare : iată reformele. Relele ce le motivează au fost pe lung expuse. Criticile. D. Tardieu constată, că programul său a fost atacat parţial, niciodată pe de-a întregul. D-sa pretinde să se judece şi ana liza lui a democraţiei din Franţa, în actuala ei stare de fapt. Trei feluri de obiecţiuni şi adversari a întâlnit. In prim rând, beneficiarii abuzurilor ce voeşte a îndepărta. « S'a spus că fiecare din revoluţiuni a creat noi privilegii. Privilegiaţii regimului actual nu sunt greu de descoperit. Ei au substituit egalităţii regimului repu blican, profiturile unui regim de clientelă». Ostilitatea acestora, spune d. Tardieu, e un argument în favoarea teoriilor sale. In a doua categorie se aşează : scepticii, negâţioniştii de profesie. « Bogaţi în severitate, săraci în idei, incapabili de orice efort, într'o luptă ori şi care, prin destinaţie, contrazic efortul altora ». In a treia se numără supralicitatorii. Ei evocă pilda lui Mussolini, a lui Hitler. Atitudinea lor spirituală este expresia unei mari erori. « Ea consistă în a crede că ceea ce e adevărat într'o ţară trebue să fie şi în alta ». O asemenea credinţă dovedeşte că acei ce propun imitaţia «nu cunosc deosebirile fundamentale pe care diversitatea formaţiu nilor, politice, intelectuale şi morale le-a pus între popoare şi nepu tinţa de a copia care îi este o firească urmare ». Ideile lor nu pot fi admise ; o lungă unitate cât şi o lungă tradiţie individualistă se opun la imitarea ori şi căror măsuri de peste hotare. Poate vor fi măsuri mai bune decât cele propuse de d. Tardieu. Nu au decât să fie preconizate. D-sa cere şi crede că prin per suasiune, ale sale vor triumfa. «Să luăm aminte : în puţin mai mult decât un veac, am înregistrat patru mari falimente : acel al nobilimii, al regalităţii, al cezarismului, al burgheziei. Regimul democratic va avea aceeaşi soartă, dacă nu e reînnoit în curând şi în adâncurile lui ». Nu se poate face această reînnoire decât pe calea unei revizuiri constituţionale? Franţa să nu se înfioare. Sunt oameni de întâietate ca Poincare, care cer prudenţă în privinţa acestei revizuiri 1), sunt argumente impresionante scoase din înţelepciunea vorbei: a nu se turbura cele liniştite ; totuşi dacă altfel nu se poate, trebue purces Ia revizuirea constituţiei. Şi altfel nu se poate, spune d. Tardieu. t O masivă impopularitate» J) Ulustration din 39 Aprilie I933. atinge instituţiunile, fiindcă ele funcţionează rău. Dovezile de nemul ţumire nu se mai pot număra, şi nu e îndeajuns, pentru a le stăpâni, de-a face o şarjă armată sau de-a vota legi de represiune». «Pe pragul tuturor crizelor de regim se găsesc aceleaşi manifesta- ţiuni. Nici unul nu a rezistat, nici Atena lui Pericles, nici republica Romană, nici împărăţia Antoninilor, a Bizantinilor, a lui Carol cel Mare, a lui Othon, a lui Carol Quintul, nici cetăţile italiene, nici monarhia franceză, nici dictatura lui Bonaparte». « Cauza adâncă, ce se descopere la obârşia acestor felurite protestări, e dezertarea puterii centrale, dela sarcina ce-i aparţine, de-a asigura, serviciului obştesc, o unitate ordonată». A reînnoi, a reînnoi prin ori şi ce mijloace sau a abdica, iată opţiunea. Desvoltate sporadic şi analitic în timp de nouă luni, ideile d-luî Tardieu, despre o mai bună rânduială în Franţa, pentru salvarea ei şi a democraţiei sale, au căpătat acum consistenţa şi omogenitatea ţinui întreg. O discuţiune serioasă abia acum se poate face asupra lor. Discu- ţhtne ce nu poate întârzia, necesitând însă, pentru gânditorii politici din România, o prezentare redusă, lipsită de podoaba talentului la pidar al d-lui Tardieu, dar cel puţin cu dorinţa de a fi completă. Discuţiune dintr'un întreit punct de privire de urmat. Franţa fiind marea noastră aliată, nimic din ce o interesează nu nt poate fi străin. Unele situaţiuni se aseamănă cu acelea dela noi, ca de pildă aceea a tiraniei electorale a organizaţiilor judeţene, sau aceea a revizuirii tratatelor de pace. In fine, marea problemă a democraţiei, care, ca să poată să fiin ţeze şi să fie tare, trebue să-şi pună singură îngrădiri. Citirea, comentarea şi difuzarea ideilor d-lui Tardieu, din acest întreit punct de privire, nu pot să fie socotite ca o zadarnică îndelet- cicire. R. PATRULIUS YISARION ROMAN Dacă generaţiunile secolului al XlX-lea ne oferă, dincoace de Carpaţi, exemple numeroase de personalităţi creatoare, apoi nici ţinuturile ardelene n'au dus lipsa lor, în împrejurările grele, în care trebuia să se menţină, acolo, elementul românesc. In domeniul po liticei propriu zise, ori pe tărâmul cultural, aceste mari figuri cetă ţeneşti au lăsat o dâră puternică şi ele constituesc, încă şi astăzi, capi talul moral, care stă la baza organizaţiunii de peste munţi. Posedând până la cel mai înalt grad sentimentul binelui obştesc, activitatea lor, adeseori foatte disparată, n'a avut în realitate decât un singur ţel: lupta contra oricăror tendinţe de subjugare. Chiar pe planul vieţei practice, unde inspiraţiunile egoiste şi interesele personale sunt mai frecvente, conducătorii ardeleni au căutat să aducă această notă de nobilă combativitate, care va deveni mai târziu caracteristica atâtor realizări fructoase, menite să întărească poziţia românismului faţă de dominaţiunea ungară. In domeniul economic mai cu seamă, una din cele mai strălucite dovezi de afirmare este însăşi apariţia, în a doua jumătate a veacului trecut, a acelei minunate reţele de institu- ţiuni de credit, care explică originile unei burghezii nu îndeajuns de cunoscută în Vechiul Regat şi al cărei promotor şi sprijinitor iscusit a fost fiul învăţătorului Andrei din Dârlos, Visarion Roman. Născut în anul 1833, acest ilustru apostol al Ardealului a cunoscut, copil încă fiind, toate frământările revoluţiei dela 1848 când, luat de vălmăşagul evenimentelor, fu silit să părăsească regiunea sa na tală de pe Târnave, spre a se refugia în sudul Carpaţilor, împreună cu tatăl său, până la sosirea ajutorului muscălesc1). Ce a însemnat, atunci, pentru românii de dincolo mişcarea legionarilor lui Kossuth ne-o spune, între alţii, Cezar Boliac în gazeta sa ocazională « Expa triatul », în care considera pe generalul Bem ca pe o providenţă ne aşteptată, un « arhanghel al biruinţei», chemat să facă gestul libe rator 2). Această mistică a mântuirei cuprinsese în mrejele ei, pe toate noroadele conlocuitoare, căci revoluţiunea lăsa să se întrevadă perspectivele unei autonomii largi, la adăpostul căreia activitatea 1) V, I. Lupaş, „Visarion Roman" in „Universul" No. 184 din 9 Iulie 1933. 2) Ibid. icb naţională să se poată desfăşura în alte condiţiuni, decât în cadrul strâmt şi bănuitor de odinioară. Deziluzia provocată, în urmă, de inten- ţiunile mărturisite ale ungurilor a foit adâncă, dar trebue să re cunoaştem, că încrederea ardelenilor în soarta lor a eşit nezdrunci nată, din încercarea la care a fost supusă, dându-le astfel mijlocul să reia firul întrerupt al politicei de rezistenţă împotriva uneltirilor imperiale. Această stare de spirit vom găsi-o şi la Visarion Roman, poate mai vârtos la el decât la alţii, în momentul în care trece pragul seminarului ortodox din Sibiu, unde avea să-şi desăvârşească, după potolirea revoluţiei, vocaţiunea de dascăl al tinerilor generaţiuni x). Aci se prepară el pentru o altă misiune încă, cu mult mai in.portantă, aceea de luminător al masseîor populare, al ţărănimei sale dragi, care aştepta cu nerăbdare pe purtătorul cuvântului ei. In adevăr, curând după aceea, cam pe Ia 1854, vajnicul naţionalist intră ca re dactor la « Telegraful român » şi în această calitate începe să publice o serie de articole cu pronunţat caracter pedagogic şi cultural. Prin cipiile pe cari se întemeiază el, dacă riu prezintă ceva original sunt, în schimb, pline de miez şi de bun simţ. Astfel, scriind în 1856 despre educaţia religioasă, adaogă că ar fi zadarnică orice încercare de edu caţie, care s'ar face fără respectarea sentimentelor creştine 2). Co pilul trebue condus - afirma el cu tărie - pe căravea simplă pe care ne-d arată Biblir. nu pe calea măestrită a filozofilor, care tot deauna vreau să secere unde n'au semănat3). Prin aceste cuvinte, Visarion Roman căuta să exprime una din ideile sale cardinale, aceea că organizaţiunea învăţământului va da rezultate pozitive, numai sub conducerea atentă a Bisericei, care a şi rămas, în fapt, până la apariţia altor puncte de reazăm, pâî ghia^ vieţei ardeleneşti. Tot în legătură cu problemele pedagogice, dascălul nostru scoate, la 1860, o publicaţiune proprie, pe care o intitulează « Amicul şcoalei» şi în care se arată mereu preocupat de necesitatea formărei fragedelor vlăstare ale neamului. Convins că o solidă educaţiune şi instrucţiune a tinerimei este calea cea mai sigură pentru un popor, de-a contribui la pregătirea viitorului său 4), el precizează în această revistă, care sunt normele didactice cele mai potrivite în şcoli, prezintă lecţiuni- model în materie de gramatică, arimtetică etc. şi, cu ajutorul mai multor rubrici atrăgătoare, isbuteşte să-şi răspândească publica- ţiunea chiar dincolo de lumea învăţătorimei propriu zise. Paralel cu «Amicul şcoalei», Visarion Roman mai tipăreşte şi «Amicul poporului », care se adresează în special populaţiunei rurale, cu inten- ţiunea de a o susţine în activitatea ei plugărească. De aceea, vedem în cui pinsul acestui calendar « de învieţetură şi petrecere » o serie de sfaturi privitoare la cultura pământului, sfaturi date de însuşi Ibid. 2) V. I, Lupas, „Visarion Roman" în „Universi 1" No, 184 din 9 Itlie 1983; s) Ibid. *) V.. „Amicul şcoalei" pag, 1-3 ed, 1860. col, Acad. Rom,. I i6i conducătorul publicaţiunei, cât şi diferite lămuriri interesând preo cupările de toate zilele ale ţărănimei. Mecanismul creditului, cambia, calculul diferitelor tipuri de dobânzi figurează şi ele la loc de cinste şi sunt tratate într'o formă simplă, uneori anecdotică, spre a deprinde pe săteni cu noţiunile economice cele mai aride, dar şi cele mai necesare pentru o ageră administrare a avutului fiecăruiax). In sfârşit, ca şi cum rezultatele de până atunci nu ar fi fost îndestulătoare, eminentul ardelean îşi propune să lanseze încă o foae pentru redactarea căreia îşi asigură, în 1876, colaborarea merituoasă a profesorului Ioan Al. Lapedatu din Braşov. Intitulată întâi «Albina Daciei», această re vistă a fost nevoită, din motive politice, să-şi schimbe frontispiciul în momentul apariţiei, rămânând cunoscută, în provinciile româneşti, sub denumirea de «Albina Carpaţilor »2) .Prin bogatul ei material folkloristic, adunat de Simeon FI. Marian, Ioan Barac şi alţii, noua tipăritură a lui Visarion Roman acordă o însemnătate deosebită li- teraturei noastre poporane, pe care o consideră, cu drept cuvânt ca pe cea mai expresivă manifestare a geniului naţional. Tot «Albina Carpaţilor » publică o parte din lucrările originale ale lui V. Ale xandri 3), cât şi numeroase traduceri din literatura europeană care atrag, între alte aprecieri şi încurajări măgulitoare, pe acelea ale Re- ginei-poete Carmen-Sylva. Ca o mărturie a preocupărilor ei supe rioare, mai întâlnim, în această revistă, o serie de corespondenţe din Vechiul Regat, al căror rost era să informeze pe ardeleni asupra stă rilor din ţara liberă, arătându-le, în acelaşi timp, marea necesitate a unui contact mai strâns cu cercurile politice şi intelectuale de din coace de Carpaţi. Iată, în puţine trăsături, care a fost activitatea lui Visarion Roman pe terenul educativ şi cultural. Mintea sa cuprinzătoare, talentul său necontestat a deschis tuturor, în acest domeniu, posibilităţi mari pentru promovarea cauzei româneşti în Ardeal. Clasa ţărănească, în deosebi, va culege roade îmbelşugate de pe urma învăţăturilor sale, căci în curând, vom vedea-o ridicată, prin ştiinţă de carte, pri cepere şi hărnicie, la nivelul celorlalte populaţiuni din fosta mo narhie austro-ungară. Dar străduinţele lui Visarion Roman nu se opresc aci. Preocupat de gândul că, alături de înălţarea caracterelor şi îmbogăţirea cunoştin ţelor, este nevoe şi de o bună stare colectivă, el întreprinde, în a doua parte a vieţei sale, o vastă operă financiară, care va da semnalul desro- birei economice a Ardealului românesc. Oportunitatea acestei inter - venţiuni era cu atât mai simţită, cu cât împroprietărirea foştilor iobagi, 1) V. „Amicul Poporului" pag. 58—62 ed. 1880 şi pag. 96—104 ed. I884, col. Acad. Rom-, 2) V. „Albina Carpaţilor" No. I pag. 13 ed. 1^77, idem. 8) V. articolul publicat în „Universul" No. 143 din 29 Mai 1933. prin Patenta imperială dela 21 Iunie 1854, nu a putut pune popula- ţiunea de peste munţi la adăpostul unei organizări liniştite. Nenumă ratele procese urbariale, intentate de marii proprietari deposedaţi, cu şicanele respective, a fost una dm cauzele, pentru care ţărănimea trăia, la acea epocă, în adâncă tulburare şi sărăcie *). Dacă seria lor a fost încheiată cu biruinţa «împrocesuiţilor» de toate categoriile, mai rămânea o altă racilă, care bântuia cu furie ţinuturile româneşti, şi anume o mare lipsă de credit. Era atât de generală şi de înrădăci nată această lipsă, încât nu arareori, se citează exemple de camătă ne omenoasă, mergând până la 50%, 100% şi chiar 200%, în dauna mai ales a modeştilor debitori ţărani2). Gheorghe Bariţiu însuşi ne spune, că peste 50 mii de familii ardelene au căzut pradă uzurărilor dela sate 3) astfel că, la un moment dat, chestiunea creditului deve nise, pe lângă repercusiunile ei economice, o gravă problemă socială pentru statul vecin. Pe de altă parte, mai trebue să amintim că nici instituţiunile financiare ale Saşilor şi Ungurilor nu se-arătau dispuse să uşureze situaţiunea populaţiunei româneşti, fiind şi ele întemeiate cu scopul şi tendinţa bine lămurită de a veni exclusiv în ajutorul conaţionalilor lor 4), In sfârşit, aceste instituţiuni apăruseră prea de curând în Ardeal şi luptau încă cu prea multe greutăţi, ca să poată încerca o lărgire a sferei lor de acţiune şi la alte neamuri, în sânul cărora operaţiunile de credit, în înţelesul modern al cuvântului, erau aproape necunoscute. In mijlocul acestui tablou economic atât de trist, Visarion Roman lasă să străbată, în anul 1868, o oarecare rază de lumină, prin înfiin ţarea faimoasei sale Casse de păstrare din Răşinari. După cum ne arată chiar numele, este vorba de un fel de institut de economie, care acorda pentru nevoile agricole şi unele mici împrumuturi, în condi- ţiuni de plată avantajoase şi cu o dobândă destul de redusă. Consi derată ca prima cooperativă românească, această Cassă de păstrare era organizată după sistemul lui Schulze-ÎDelitzsch, sistem foarte răspândit, pe vremea aceea, la Saşii din Ardeal, dar mai cu seamă în statele germane şi în Austria, unde existau, în favoa-rea lui, puter nice curente populare 5). Principiile dela ca-e a pornit mişcarea de mai sus se rezumă la constituirea de asociaţiuni de credit, pa bază de solidaritate ilimitată între membri, având, spre deosebire de alte !) V. I. Lapedatu, „Finanţele private în Ardeal" în volumul comemorativ „Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918—1918" ed. igigpag. 561. 2) V. Victor Slăvescu, ,.Banca Albina din Sibiu" ed. 1919 pag. 11. 3) V. I. Lapedatu op. cit. pag. 563. *) V. Victor Slăvescu op. cit. pag. 11. 6) înainte de război, federalele Schulze-Delitzsch reprezentau, în Germa nia, un număr de peste 1200 bănci populare, cu aproximativ 600 mii mem bri înscrişi şi 1 miliard 600 mii. fr. fr. capitaluri. Cifra lor anuală de afa ceri era de peste 5 miliarde fr. fr. V. Ch. Gide, „Cours d'economie poli- tique" ed. 1925 voi. 1 pag. 513 nota. grupări, create de Reiffeisen, un pronunţat caracter capitalistx). Această fizionomie, anti-democratică în aparenţă, provine de acolo, că repartizarea beneficiilor în sistemul Scmilze-Delitzsch se face în raport cu valoarea acţiunilor şi nu în legătură cu împrumuturile contractate de fiecare asociat, cum cere adevărata dogmă coope ratistă 2). O altă trăsătură, ca să zicem aşa, burgheză, a asociaţiunilor de credit, mai este şi practicarea eşaîonărei vărsătnintelor la acţiunile reprezentând sume mari (în genere 1000 mărci), căci printr'o ase menea mijlocire se apără mai eficace interesele subscriitorilor impor tanţi de care depinde, adeseori, soliditatea întreprinderei şi posibi lităţile de reescont în afară3). Desigur, Cassa de păstrare a lui Vi sarion Roman a căutat să aplice toate aceste regule, ca să stimuleze, înainte de orice, spiritul de economie al populaţiimei şi formarea treptată de capitaluri româneşti, în locul pauperismului şi exploatării cămătareşti de altădată. O operă atât de vastă era, însă, foarte greu de înfăptuit de către o simplă cooperativă, care n'avea ca rază de acţiune altceva, decât teritoriul limitat al comunei şi o clientelă încă refractară operaţiunilor bazate pe ideea de solidaritate. De aceea, Cassa de păstrare răşinăreană a rămas, până la urmă, izolată şi fără colaborări trainice cu restul ţinuturilor ardelene, a căror aspră nevoe de credit va fi satisfăcută abia peste câţiva ani, pe căi mai potrivite, cu capitaluri mai mari şi în condiţitmi technice superioare ceior din 1868. Hoîărît să ducă lupta mai departe pe acest teren, care devenise preocuparea sa de căpetenie, Visarion Roman intră, în anul 1869, ca inspector la banca săsească de asigurare « Transilvania» din Si biu, tinde găseşte în persoana directorului Adolf Woreil un nepre ţuit amic şi sprijinitor. Având însărcinarea să facă propagandă pentru acoperirea capitalului societăţei şi în aceiaşi timp, să câştige o clien telă serioasă, noul inspector al « Transilvaniei» cutreeră în lung şi în lat toate satele româneşti, ca să-şi dea şi mai bine seama de situa- ţiunea economică a conaţionalilor săi ardeleni*). înzestrat cu un ascuţit spirit de observaţie şi cu un simţ practic remarcabil, el înţe lege, fără muite ezitări, că ceea ce trebuia ţărănimei în momentul acela era, nu o cooperativă locală, oricât de puternică ar fi fost ea, ci un mare aşezământ financiar, capabil, prin politica şi ramificaţii! - nile sale numeroase, să păstreze un contact permanent cu întreaga popuîaţiune, ascuitându-i păsurile şi conducând-o cu prudenţă, în labirintul operaţiunilor băneşti. Sub imboldul acestei nestrămutate credinţe, Visarion Roman începe o serie de cercetări spinoase asupra întreprinderilor străine, compară statutele lor, culege neobosit tot felul de informaţiuni pentruca, la urmă, să dea la iveală un proect !) V. Ch. Gide op. cit. pag. 514. 2) Ibid. 8) V. Ch. Gide op. cit. pag. 514. 4) Pentru tot acest capitol V. Victor Slăvescu op. cit. pag. 13 şi urm. de organizare, foarte conştiincios întocmit, pe temeiul căruia va fi chemat la viaţă cel mai important institut de credit din Ardeal, banca « Albina ». Pentru o mat uşoară lămurire a gândurilor care au fră mântat pe marele ardelean, în epoca de pregătire a proectului, vom reproduce mai jos un crâmpei din scrisoarea adresată fruntaşului naţionalist Iacob Bologa, în luna Februarie 1870, adică imediat după încheerea lucrărilor sale. « Abia acum putui fini proectul de statute pentru înfiinţarea unui institut, cu a cărei idee mă ocup încă din Iunie anm trecut şi de care avurăm vorbă mai de multe ori. Fiind lucru greu şi puterile mici, compoziţiunea aceasta m'a costat multă osteneală. De vreo patru ori am prefăcut din nou întreaga lucrare din cauza, că cu cât apro fundam mai mult obiectul, cu atât mă convingeam că în faţa tre buinţelor noastre numeroase şi ardente şi a letargiei de care poporul nostru tot mai e cuprins ; institutul înfiinţat are să fie în ăst mod, pre lângă ajungerea scopului său particular, să deştepte şi nutrească spiritul de asociate în poporul nostru, fără de care el nu poate să aibă viitor. Din proectul amintit, Dv. veţi binevoi a vedea dacă şi încât am putut să corespund acelei probleme ; atât însă vă pot asigura, că în compunerea lui am ţinut în vedere şi am combinat principiile cele mai noui şi cele mai sănătoase ce am văzut aplicate la cele. mai bune institute de asemenea natură, în ţările noastre. Altcum compo ziţiunea mea e numai un « proect», numai un schelet pe care-1 prezint cu toată modestia bărbaţilor noştri luminaţi şi mai experimentaţi, că dacă merită, să-1 îmbrace în formă de viaţă»1), In consecinţă, Visarion Roman supune proectul său de statute unui grup de cunoscători în chestiunile de bancă, grup din care fă ceau parte Timoteiu Cipariu însuşi, David Baron Urs de Margine, fraţii Alex. şi Anton Mocioni şi alţi intelectuala bănăţeni. După mai multe consfătuiri tinzând la precizarea punctelor de ordin juridic şi financiar se stabileşte, între toţi aceştia, o desăvârşită înţelegere asupra normelor de organizare a institutului, hotărîndu-se, în acelaş timp, ca să se pornească, neîntâziat, demersurile pentru traducerea şi apro barea actelor la Budapesta2). Dar guvernul ungar nu avea nici un motiv să grăbească formalităţile cerute, întrucât era vorba de o în făptuire care contrazicea politica de încătuşare a minorităţilor aflate în fosta monarhie. De aceea, vom vedea că trece şi luna Octombrie 1870, fără ca avizul favorabil să sosească, ba ceva mai mult, din re latările obţinute pe cale particulară, nici nu exista vre-o speranţă de aprobare, dacă se menţine structura primitivă a proectului. Faţă de această situaţiune dificilă, Alex. Mocioni îşi propune să intervină prin relaţiunile sale influente, iar Visarion Roman pleacă la Viena, ca să studieze mecanismul operaţiunilor de credit la marile între- !) V. Anuarul festiv al „Albinei" ed. 1897 pag. 91, anexe, citat şi de d. VictorSlăvescu, în foarte interesanta sa lucrare asupra băncei „Albina". 2) V. Victor Slăvescu op. cit. pag. 16. prinderi austriace şi pe cât posibil, să creeze legături de afaceri în folosul viitoarei bănci ardelene *). Ajuns acolo, el îşi alege ca obiect principal al cercetărilor sale, aceleaşi organizaţiuni pe care le-au avut în vedere şi Saşii când au vrut să întemeieze primele lor forma ţiuni financiare. Astfel, va vizita cu deamănuntul sediul lui « Erste osterreichische Sparkassa » care trebuia să fie, în anul 1827, mo delul unei casse de păstrare, proectată în Ardeal de Peter Traugott Lange 2), cât şi marele « Oesterreichische Hypothekar-Credit- und Vorschussbank ». Paralel cu această activitate, asistă la tranzacţiunile din bursă, prinde tainele alcătuirei cursurilor, arbitrajului etc. şi preocupat să realizeze «praxa cea bună », adică practica cea mai complectă, cercetează încă alte multe tipuri de întreprinderi bancare, bucuros că poate să profite «într'o lună cât alt undeva într'un an ». După o şedere de aproximativ şapte luni la Viena, Visarion Roman se întoarce, în Aprilie 1871, în Ardeal, unde găseşte lucrurile în acelaşi stadiu, ca la plecare. Alarmat de această temporizare, aleargă la Buda pesta şi cu multe tocmeli în dreapta şi în stânga, isbuteşte să scoată îndelung râvnita aprobare pentru înfiinţarea băncei «Albina ». Având acum îndrituirea legală, comitetul fondator lansează, la 7 Septem brie 1871, un apel către întreaga suflare românească, îndemnând-o, în cuvinte potrivite, să subscrie la acoperirea capitalului social, fixat la 300.000 fiorini. Prin prelungirea termenelor şi graţie unei echipe de intelectuali inimoşi, care primiseră sarcină să facă propagandă, până în ţinuturile cele mai depărtate, subscrierea înregistratează un succes considerabil şi banca ia fiinţă în ziua memorabilă de 10 Aprilie 1872, la Sibiu. Odată constituit, noul institut financiar îşi începe ope raţiunile cu organizarea unei întinse reţele de reuniuni de credit, care trebuia să atragă capitalurile sub formă de depuneri spre fruc tificare mergând, în această direcţiune, până la sumele cele mai mici. Totodată, reuniunile de credit îşi propuneau să acorde împrumuturi cu dobândă foarte redusă, în scopuri productive, spre a spori, pe de o parte, solvabilitatea debitorilor iar, pe de alta, ca să-i deprindă cu investiţiuni gospodăreşti. Orice locuitor putea face parte din ase menea formaţiuni, dacă accepta garanţia solidară pentru toate obli gaţiunile reuniunei şi poseda ceva stare în comună. Este însă locul să arătăm, că această solidaritate nu avea un caracter ilimitat, ci se mărginea la încincitul cotelor depuse de fiecare, ceeace explică şi afluenţa «participanţilor » la constituirea lor. Visarion Roman, că ruia îi aparţinea mişcarea, ca vechiu partizan al principiilor asocia- ţioniste, urmărea cu un viu interes activitatea reuniunilor, control- lându-le foarte de aproape şi dându-le neîncetat preţioase indicaţiuni. Din nefericire pentru el, dar şi pentru populaţiunea ţărănească din Ardeal, prea puţină lume înţelegea rostul acestei opere superioare şi încă şi mai puţini se arătau dispuşi să-şi achite datoriile contractate. - 1) Ibid. 2) V. Victor Slăvescu, „Organizaţia de credit a României" ed. 1922 pag. 272 Rezultatul a fost că banca « Albina » a trebuit să le desfiinţeze, treptat, până în 1875, când dispare şi reuniunea dela Sibiu, ultima care mai rămăsese x) Revenind în mod definitiv la operaţiunile capitaliste pro priu zise, marele conducător al institutului introduce în acest interval sau mai exact în anul 1874, o altă categorie de împrumuturi, anume creditele hipotecare, care erau destinate cu deosebire agriculturei ţă răneşti. In dispreţul multor sceptici şi chiar a mitropolitului Andrei Şaguna, al cărui răsunător «ne sutor supra crepidam » găseşte un neaşteptat ecou între fruntaşii naţionalişti, nouile împrumuturi se desvoltă uimitor, depăşind regulat maximul stabilit. Ele iau ua avânt încă şi mai puternic în anul 1880, dată la care banca «Albina » capătă privilegiul de a emite scrisuri cu dobândă fixă, aşa cum obţinuse mai înainte «Bodencredit-Anstalt», marele aşezământ săsesc din Sibiu şi « Creditul funciar rural » din Vechiul Regat, la 1873. Aceste obli gaţiuni, purtând la început o dobândă de 6%, redusă în urmă la 5% şi 4%, pe lângă că puteau fi lombardate la institutul de emisiune, ofereau o siguranţă şi o rentabilitate atât de mare, încât erau consi derate ca mijlocul cel mai potrivit pentru plasamente de lungă durată. Cu ajutorul lor, mai ales, a reuşit populaţiunea rurală de peste munţi să achiziţioneze numeroase pământuri2), dând naştere ia acel proces de expropriaţiune lentă, care a stârnit adânca îngrijorarea a guver nului şi economiştilor unguri la sfârşitul veacului trecut3). Dacă n'ar fi fost decât acest gen de operaţiuni şi încă meritul lui Visarion Roman ar fi fost nepieritor, prin rezultatele fecunde pe care le-a produs. Dar el căuta să-şi îndeplinească mai departe misiunea sa eco nomică şi de aceea îl vedem acordând o atenţiune specială depozitelor spre fructificare, care aveau să stimuleze şi să desvoîte spiritul de eco nomie al ţăranului ardelean. In această privinţă existau, însă, destule greutăţi de învins, căci massa mare a populaţiunei nu cunoştea de pozitele în bancă, iar cei cari erau familiarizaţi cu ele preferau să se adreseze institutelor săseşti, a căror activitate şi reputaţkme se răspân dise de multă vreme, în tot Ardealul. Soîuţiunea la care s'a oprit banca « Albina », spre a înlătura măcar o parte din piedicile semnalate, a fost asigurarea lichidităţei la depunerile cele mai numeroase, cu prinse între 100 şi 500 fiorini, prin libera lor ridicare la vedere sau printr'un preaviz scurt de 10—15 zile din partea depunătorului. In acelaşi timp, ea bonifică în favoarea clientelei sale o dobândă de 6 1/2%—7% spre deosebire de celelalte institute de credit, săseşti 1) Asupra reuniunilor acestora v. Victor Slăvescu, Banca Albina din Sibiu" pag. 23 şi urm. 2) Numai într'un singur decen;u, Românii au cumpărat peste 125 mii jugăre, reprezentând diverse proprietăţi ungare. V. articolul publicat în „Universul" No. 143 din 29 Mai 1933 şi semnalat nouă de d. prof. Mihail Şerban, fost subsecretar de stat şi nepotul lui Visarion Roman. s) Tokaji Laszlo, „Elado Orssag", citat în „Viaţa economică" No. 27—28 din 8 Iulie 1933 pag. 252. ori ungureşti, care nu plăteau decât 4%—6%, în cazul cel mat bun. Că politica băncei a fost înţeleaptă, ne-o dovedeşte însăşi mişcarea depozitelor în primii ani de activitate, dar mai ales în perioada 1879—83 în care înregistrăm sporuri cât se poate de semnificative : 1874 121.856 1879 593.293 1875 288.446 1880 762.549 1876 327.919 1881 1.010.754 1877 431.093 1882 1.176.660 1878 485.532 1883 1-473-799 După ce am analizat operaţiunile financiare mai importante ale băncei «Albina» să urmărim, înainte de a încheia, activitatea ei pe terenul social şi cultural. Ştim că Visarion Roman şi-a manifestat sentimentele şi convingerile naţionaliste, în partea întâia a vieţei sale, sub forma nobilă a luminărei poporului din Ardeal prin publicaţiuni folositoare şi o organizare solidă a instrucţiune! colective. Aceste ţeluri nu vor fi părăsite nici la noul post de comandă, astfel că banca «Albina »va crea o puzderie de burse pentru studenţimea românească, alteori chiar cantine în centrele unde şcolărimea liceelor era mai să racă şi cu dor aprig de învăţătură. Paralel cu sprijinul acordat tine retului intelectual, ea întreprinde finanţarea regulată a multor perio dice şi tipărituri de utilitate obştească, fără să neglijeze rolul co vârşitor al marilor asociaţiuni culturale, care trebuiau să întreţină credinţa în destinele mântuitoare ale neamului. Tot banca «Albina >>, în colaborare cu alte întreprinderi financiare româneşti, va susţine o întreagă pleiadă de profesionişti liberi, în încercările ei de pene- traţiune la oraşe, contribuind prin aceasta, într'o largă măsură, la na ţionalizarea mediului urban din Ardeal2). Pentru realizarea unui pro gram atât de variat, desigur că s'au făcut sacrificii băneşti considera bile de către conducerea institutului deia Sibiu. Ca să se vadă până unde a mers acest spirit de ajutorare, care devenise o tradiţiune în operaţiunile băncei, vom spune că, până în 1918, se cheltuise o sumă de peste 30 milioane lei sau 603.398 coroane-aur, ceeace reprezintă o proporţiune de circa 10%, faţă de capitalul social din preajma războiului european. Minunata operă culturală a băncei «Albina » şi întreaga ei acti vitate financiară, aşa cum am arătat mai sus, vor fi oglinda fidelă a personalitate! lui Visarion Roman până în ziua de 11 Mai 1885, când marele ardelean cade răpus, din senin, de o neiertătoare congestiune cerebrală. Deşi fusese atâta vreme în fruntea afacerilor şi specula- ţiunilor de tot soiul, el moare în sărăcia în care îşi începuse existenţa, !) V. Victor Slăvescu, „Banca Albina din Sibiu" pag. =5. ") V. I. Lapedatu op. cit. pag. 563. Ci. articolul din „Universul" No. 143 din 29 Mai 1933. îndată după revoluţiunea dela 1848. Atât de sărac, încât fără sprijinu efectiv al băncei, familia sa ar fi ajuns «la mila altora », iar educa- ţiunea copiilor săi, încă nevrâstnici, ar fi trebuit să se întrerupă defi nitiv. Pentru energia sa creatoare, pentru abnegaţiunea de care a dat dovadă în luptele naţionale din Ardeal şi pentru însuşi sfârşitul lui, care ni-l descopere ca pe un mare dezinteresat, Visarion Roman va rămâne un îndreptar nepreţuit, o pildă vie de etică cetăţenească în mintea şi sufletul oricărui bun român. IOAN BUDU O NOUA EDIŢIE CRITICĂ A POEZIILOR LUI EMINESCU Apariţia ediţiei critice a d-lui Constantin Botez (Mihai Emi nescu : Poesii, Editura «Cultura Naţională», 1933) constitue fără îndoială un mare eveniment cultural. Este o dată capitală pentru cunoaşterea adevăratului Eminescu, a poetului înainte de orice tehni cian al versului. Nu se putea o mai nimerită coincidenţă de înaltă semnificaţie festivă, decât această globală prezentare a muncii emi nesciene de laborator, în preajma imediată a împlinirii unui semi centenar dela ivirea primei ediţii. (Poesii de Mihail Eminescu, Edi tura Librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1884, cu o scurtă prefaţă, datată Bucureşti, Decembrie 1883 de T. Maiorescu). Nu trebue să se piardă din vedere că la acea epocă marele poet nu s'a putut îngriji de tipărirea operii sale lirice, în cea mai mare parte apărută în «Convorbiri literare », la care s'au adăugat un număr mic relativ de poezii, aflate «în manuscript pe la unele persoane particulare (Prefaţa ediţiei Maiorescu)». Dar mai ales trebue să se ţină seamă de faptul că Eminescu nu a supraveghiat personal tipărirea în « Con vorbiri » a textului său în tocmai, lăsând la aprecierea directorului sau a secretarului de redacţie şi în hazardul culegătorului şi al co rectorului, adevărata sa înfăţişare. Datorită acestei abstenţiuni regu late precum şi forţei majore a boalei în timpul publicării volumului, nu suntem în situaţia de a avea ipso facto un text curat, ferit de erori, aşa cum se poate crede că a fost fiecare manuscris prezentat de autor prin intermediari spre tipărire. In suma considerabilă de manuscrise (redactări complete sau numai stări succesive de creaţie, variante sau ciorne), pe care Titu Maiorescu le-a încredinţat - legate de avalma, cu diverse specii de proză - Academiei Române, nu se cuprind co piile date anume pentru tipar, uşor identificabile la nevoe, prin pe tele specifice de grăsime neagră. Numai într'un infim procent, acest depozit aşa de preţios totuşi, păstrează variante, identice cu textul imprimat. Dintre reeditorii ante-belici ai «Poeziilor » eminesciene, singur defunctul I. Scurtu a consultat manuscrisele depozitate la biblioteca Academiei Române. Metoda acestui cercetător bine intenţionat dar nu suficient de pregătit a fost aşa fel apreciată, încât nici măcar una sau două noi lecturi bune nu au fost ţinute în seamă de urmaşi. Se înţelege deci lesne că recursul la manuscrise rămânea calea cea bună, deschisă noilor editori, ambiţioşi de a reda un text cât mai puţin vicios şi mai ales istoriografilor, prin conformaţie spirituală şi prin educaţie profesională, partizani ai autenticităţii textelor. Cu toate acestea, monografi încercaţi ca d. E. Lovinescu sau ca d. G. Bogdan-Duică s'au putut mulţumi cu reproducerea textului, fie al ediţiei Titu Maiorescu, socotită a priori perfectă, fie al «Convorbirilor » sau al celorlalte periodice care au avut cinstea primei publicări. In acest fel ,manuscrisele dela Academie au rămas mai departe ocolite, deşi existenţa lor nu era necunoscută. Firul consultării acestor redutabile manuscrise a fost reluat de d. G. Ibrăileanu, în mod indirect, prin copiile ce punea să i se transmită de anumiţi devotaţi şi în acest mod, deşi cu rezerve acceptabil, cri ticul ieşean a putut redresa un oarecare număr de erori de lectură. De altfel ediţia d-lui G. Ibrăileanu (M. Eminescu : Poezii, Editura « Naţionala » S. Ciornei, Bucureşti 1930), binevenită după un şir de profitabile studii publicate în «Viaţa Românească », avea să fie ur mată de publicarea unei adevărate ediţii critice, constând întâi în re darea purificată a textului « Poeziilor » şi în al doilea rând în repro ducerea întregului material de ciorne şi variante, clasificate me todic. In vederea acestei importante publicaţii, d. G. Ibrăileanu a semnat în tovărăşia d-lui Constantin Botez, un contract cu editura « Cultura Naţională », mai acum trei sau patru ani. Retras din aso ciaţie pentru motive de sănătate, d. G. Ibrăileanu a lăsat în seama d-lui Botez realizarea lucrării, pe baza, fireşte, a unei concepţii de lucru comune. D. Constantin Botez s'a plasat în faţa unei probleme îndoite. Pe de o parte, de a publica un text corespunzător actualei ortografii a Academiei Române, în cazurile în cari ortografia lui Eminescu nu era fixată şi de a respecta ortografia particulară a poetului numai în cazurile în care era într'adevăr constantă ; se înţelege, că şi-a pro pus de asemenea îndreptarea eventualelor erori de lectură, rămase pe urma cercetărilor lui I. Scurtu şi ale d-lui G. Ibrăileanu. Pe de altă parte, de a consulta absolut toate manuscrisele lui Eminescu, de a copia prin urmare fără nici o excepţie, toate formele succesive ale redactărilor eminesciene, pentruca apoi să le claseze în grup? înrudite şi să le stabilească aproximativ cronologia, respectând de această dată ortografia poetului, cu străşnicie. Această din urmă ope raţie i-a atras obligaţia aproape supra-omenească de a răsfoi filă cu filă, cu cea mai mare atenţie, « cele 43 caete ale lui Eminescu, cu 7588 de foi sau 15176 de pagini» după cum adaugă, cu un firesc suspin de uşurare, «din fericire nu chiar toate scrise »; dar în felul cum numeroase pagini sunt criptografiate, numai un contimporan cu disciplină şi nervi de călugăr benedictin a putut rezista oboselii şi duce la bun sfârşit sarcina. Aşa cum se înfăţişează «Poeziile » lui Mihai Eminescu îngrijite I7i de d. Constantin Botez, ediţia prezentată de «Cultura Naţională», este vrednică de cea mai mare laudă t este un volum mare în - octavo cu un portret şi trei autografe ale poetului, în afară de text; corpul propriu zis al «Poeziilor » cuprinde 285 pagini, partea a doua « Note şi variante», alte 272 pagini, urmate de Lămuriri, XIV pagini, şi o scurtă Addenda ; ediţia ordinară, trasă pe hârtie velină, este o ade vărată ediţie de lux, fără contestare cea mai frumoasă din câte s'au făcut la noi pentru marile public. Alături de ediţia critică a lui I. L. Caragiale, îngrijită de d. Paul Zarifopoî, în condiţii critice şi tehnice similare, la aceeaşi editură, se situează ca al doilea monument grafic şi critic de reeditare savantă. Prin aceste începuturi, atât editoriale, cât şi ştiinţifice, se poate afirma că abia de acum marii noştri « cla sici », sunt prezentaţi în mod civilizat, occidental, pentru a fi di vulgaţi publicului în intimitatea operii lor, până astăzi cunoscută în texte oarecum stereotipe şi aproximative. Că s'a găsit o editură care să nesocotească nepregătirea publicului, sau mai bine zis să forţeze publicul de a ieşi din rutina sa, mulţumită cu ceeace i s'a dat şi că s'au aflat de asemenea editori competenţi, de altă tradiţie decât autohtonă, care să corespundă cerinţelor celei mai stricte metode critice, este un semn de bun început şi deschide drum unei tradiţii de acum înainte naţionale. A judeca în ansamblul ei o operă aşa de complexă, care se complică pe măsură ce lucrarea înaintează, presupune o a doua refacere a lu crului, de către acela care s'ar încumeta să întreprindă o critică com pletă a ediţiei eminesciene. Se înţelege dela sine că o verificare dela un capăt la altul al lucrării, iotă cu iotă şi semn cu semn, nu ne-a fost îngăduită de timpul puţin de care am dispus. Pe de altă parte, a nu fi întreprins nici un fel de verificare, oricât de parţială şi unila terală, înainte de a ne permite a scrie despre această ediţie, ar fi fost o dovadă de uşurătate. Cercetarea noastră, aşa dar, dintru început s'a mulţumit, nu fără părere de rău, să se limiteze, în ceeace priveşte materialul compact denote şi variante. Puţine sunt, într'adevăr, poe ziile fără nici un manuscris în acest mare Corpus al poeziei eminesciene - şi acestea mai ales referitoare la anii 1866—1870. Majoritatea însă a poeziilor sunt inegal reprezentate cu un număr de ciorne sau va riante, între 3 şi 15. Nu le-am consultat pe toate, dar nu am lipsit să confruntăm circa două treimi din poezii cu câte două sau trei ma nuscrise, la sursă, la Academie - şi apoi să le confruntăm pe toate cu variantele reproduse de d. C. Botez. In ceea ce priveşte exactitatea reproducerii variantelor de către d. Constantin Botez, nu putem deci cu presumţie certifica în nici un fel, cu atât mai puţin în mod defavorabil, deducând din câteva fatale scăpări, caducitatea totală a transcrierii. Că sunt însă câteva erori, ne-am putut da seama. Aşa de pildă, manuscrisul 2660 (Scrisoarea III) pagina 103 şi ur mătoarele, verificat de aproape, prezintă unele diferenţe faţă de textul reprodus în întregime la Note şi Variante p. 398—400. Iată câteva mai notabile: vac al prozii şi nu veac al prozei. trebui pentru trebue. şi eu la gura sobii pentru şi tu la gura sobii. are'n suflet în loc de are în suflet, şapte nume-şi puse pentru şapte nume-şi pune. să luminez pentru să lumineze, den Orpheu pentru din Orpheu. Mai curioasă e lectura d-lui C. Botez la versul 16 al acestei va riante. D-sa transcrie.: Copiii şi ciureii ai comicei tragodii. Se pare însă că Eminescu a scris deadreptul: Copiii reci şi cineci ai comicei tragodii; a barat pe reci şi a lăsat versul trunchiat fără a-1 completa; în orice caz nu poate fi cetit «ciureii», ci « cineci », sau « cinici », cu al doilea i nepunctat. Tot aşa la Note şi Variante pag. 321, v. 227 {Călin) din manu scrisul VIII e reprodus de d. C. Botez: « Şi foşneşte mut pe frunze poale lungi ai albei rochii » în loc de « Şi foşnesc încet pe frunze poale lungi ai albei rochii » Sau manuscrisul VII din Te duci, v. 44, trebue cetit: * Cu ani-i de păreri de reu ». în loc de v « Cu anii de păreri de rău» (p. 488). Nu vom continua în aceasiâ direcţie, deşi mai avem şi alte exemple disponibile, din care reese că sunt câteva neglijenţe de transcriere, câteva omisiuni de cuvinte sau semne grafice precum şi unele ca zuri de nearătare a textelor bifate ; recunoaştem însă că nu ne este cu putinţă să referim asupra întinderii şi valorii acestor scăpări. Nu suntem în măsură să afirmăm dacă anumite variante sau ciorne de oarecare importanţă au fost sărite din greşală de autorul ediţiei, deoarece, cum am spus, nu am făcut o revizie completă a ma nuscriselor. Personal nu am relevat nici o omisiune de acest ordin. Ţinem de datoria noastră să arătăm că nu am cercetat nici dacă modul de grupare al unora din variantele mai numeroase este cel mai potrivit, tot astfel timpul nu ne-a îngăduit să verificăm metoda atribuirii cronologice. Aceste lacune ale cercetării noastre, pe cari le relevăm noi înşine, se datoresc faptului că principala noastră atenţiune s'a îndreptat către editarea textului propriu zis al «Poeziilor » eminesciene. Aci ne-am concentrat toată luarea aminte, considerând, pe bună drep tate sau nu - aceasta va rămâne la aprecierea acelora cari nu de azi sau de ieri au reflectat asupra condiţiilor, unei perfecte editări a tex tului scump tuturor iubitorilor de literatură românească - că centrul de gravitate al cărţii nu poate fi deplasat către materia brută, repre zentată prin foioasele exerciţii formale ale poetului; socotind că o nouă ediţie a «Poeziilor » lui Eminescu trebue să fie un pas înainte către această limită nesigură, numai probabilă, către care ar fi tins poetul însuşi, dacă şi-ar fi editat singur opera (afară de modificările radicale, pe care nu le-am putea bănui). Nu ne vom despărţi însă de această preliminară cercetare, fără a sublinia două lucruri. Aşa cum a fost realizată partea Il-a a ediţiei, fie perfect, fie nu mai bine, se cuvine o nesfârşită gratitudine d-lui Constantin Botez. Prin publicarea întregului material de prelucrare a minunatelor, în majoritate, « Poezii» ale lui Eminescu, d-sa a pus pentru prima oară la dispoziţia publicului românesc un tezaur ţinut sub zece lacăte în depozitele prea neumblate ale Academiei Române. D-sa a desvelit o comoară, a rânduit-o cu sârguinţă, ani dearândul şi ne-a poftit la cea mai de preţ expoziţie a poeziei româneşti. Pentrucă «Poeziile » lui Eminescu nu sunt nişte poezii ca oricare altele, nici chiar din acelea care îşi află câteva, puţine, semene . sunt «Cartea Cărţilor » noastre de căpătâi, sunt «Cântarea Cântărilor» noastre. Nicăeri altundeva cuvântul românesc nu a mai atins rotunjimea armonioasă a sunetului, asemănător numai cu nepământeneasca muzică a sfe relor. Şi niciunde cuvântul românesc nu a mai atins capacitatea de expresie integrală a emoţiei adânci, când paroxismul simţirii se re integrează tăcerii înalte, a astrelor, a mineralului, a vegetalului. E drept, sunt unii, chiar dintre profesioniştii culturii, care socotesc că nu se cuvine deshumarea acestor stări de devenire, ale frumuseţii care s'a realizat printr'un şir uneori penibil de sforţări şi de sufe rinţe. Nu ne trebuesc schemele, schiţele, sau încercările imperfecte, câtă vreme avem perfecţia de-a gata, alături, numai să întindem mâna - pretind aceştia. Dar există oare o perfecţie de-a gata, născută fără chin? Şi nu cumva chinul facerii sfinţeşte făptura? Şi apoi, mai este ceva, în strânsă legătură cu ceea ce a precedat. O ineptă pedagogie literară postulează la origina operii literare şi în special a poeziei, prezidiul misterios al unei forţe indefinite, care ar fi inspiraţia (se scrie de către credincioşii acestei divinităţi obscu rantiste, cu majusculă). Creaţia, după această idee comună, ar fi re zultanta unei forţe de creaţie unice, care este inspiraţia. Poetul este un fel de Sibilă sau de Pytie, un taumaturg sau un mag, acţionat de o putere exterioară, care-i dictează sonorităţi divine! Dar dacă nu este aşa ceva, prestigiul său însetează, A reintrat în rânduiala firească. Citească-se deci de toată lumea aparatul de referinţe dat la iveală de d. Constantin Botez, pentru a se stârpi confuzia! Ce va apare în locul acelui Eminescu de năroadă prejudecată publică, asistat de o femee diafană, dindărăt, figurând Muza, care-şi comunică fluidul prin mijlocirea degetului, în mod «poetic » rezemat pe frunte ? Un meşteşugar şi un artist. Intre aceşti poligravitează poezia şi arta în genere. Cine a spus că arta începe acolo unde încetează meşteşugul? Acesta-i adevărul adevărat. Dar că nu poate exista artă, dacă nu în cepe cu meşteşug, aceasta-i o noţiune elementară neintrată încă în domeniul public. înainte deci de a se realiza pe sine, marele poet a fost un simplu artizan, dar un artizan conştiincios, un mare muncitor, în stăpâ nirea tuturor uneltelor sale, care şi-a făurit el însuşi instrumentele sale, pe cari nici limba epocii, nici literatura timpului său, indigenă, nu i le-au pus la îndemână, de-a gata. Asistăm, cetind treptatele sale înjghebări, la cea mai surprinză toare creaţie, începând cu dresul uneltelor şi sfârşind cu înfăptuirea fără greş a operii. Nimic nu e aci rezultat al hazardului, reuşită ne aşteptată, generaţie spontanee. O gestaţie înceată, mereu reluata dela capăt, nemulţumită de frumuseţi parţiale, o luptă a finitului contra indefinitului, o cucerire tehnică ştiutoare de sine, mereu la pândă ca să câştige terenul de alături până în punctul precis unde şi-a atins toate obiectivele. Cutare piesă de împrumut, ca « Veneţia » sau « La steaua », sim plu sonet sau scurt lied, spre a primi marca personală, e ciocănită în nouăsprezece sau douăsprezece rânduri şi originalul străin pare monedă calpă pe lângă imitaţia, transformată în valoare nouă şi superioară. Şi să se ia aminte că făuritorul prin trudă inumană al acestei opere a fost un suferind, din tinereţe însemnat de degetul destinului, ur mărit de tare ereditare şi de maladii contractate. Voinţa de a înfăptui a fost la Eminescu adevărata voinţă de a fi. Conservarea existenţei sale fizice a fost în fiecare clipă subordonată voinţei sMe de a crea. Dezor ganizat în viaţa sa cotidiană de om, a fost nebănuit de ordonat şi disciplinat în existenţa sa de artist. Dezarmat în condiţia sa de om, a fost un neasemuit tactician al operii poetice. Ucenic mizerabil al trăirii, permanent minor în experienţele sale omeneşti, a străbătut ca nimeni altul, neajutat decât de sine însuşi, toate treptele de foc ale uceniciei artistice, pentru a ajunge minunatul meşter din preajma vârstei de treizeci de ani. Dar efortul a fost prea mare şi reuşita prea deplină. Resortul fizic şi-a rostit refuzul, în clipa când nimic nu mai era refuzat resortului creator. In acest destin fabulos, e o lecţie etică şi o lecţie estetică. Două învăţături se desprind pentru pedagogii culturali care îşi feresc faţa să nu-i ardă para acestei pilduitoare trăiri. Nu te înduri, dacă le-ai înţeles, ce să admiri mai mult, valoarea estetică a elabo ratului, sau valoarea etică a efortului. Martor al acestei îndoite fru museţi, de ordin moral şi de ordin artistic, cititorul care ştie să ci tească, pătrunde în rosturile permanente ale artei, care e sublimare infinită, exhaustie neîncetată. In acest sens, ediţia d-lui Constantin Botez are caracterul unui îndreptar de artă pentru publicul mare, care va descoperi în Emi nescu pe uluitorul meşteşugar treptat transformându-se în artistul perfect al maturităţii. Nu mai puţin generaţiile noi de poeţi vor cu lege implicit din ediţia d-sale exemplul care nu a rodit până în prezent, deoarece rămăsese tăinuit pe podelele bibliotecei Academiei Ro mâne. Ţinerile genii în vârstă fireşte de optsprezece ani vor învăţa că geniul nu serveşte la nimic fără oarecare talent, care la rândul lui se dobândeşte prin muncă şi exerciţiu. îndreptar de artă aşadar pentru publicul întins, ediţia d-lui Constantin Botez va servi desigur în egală măsură, dacă nu şi superioară, educaţiei poetice a rândurilor noi de poeţi. Prin această capacitate educativă, ediţia se cuvine a fi omagiată pentru latura ei de aport brut (pe care nu suntem încă în măsură să o judecăm în execuţia de amănunt, dar a cărei valoare trebue socotită considerabilă, până la proba contrarie), încă înainte de a intra în considerarea editării textului. Este ceeace am făcut, după cum se cuvenea. Ordinea în volum a poeziilor, adoptată de d. C. Botez, este aceea « strict cronologică » a publicării lor în periodicele literare ; adevă rata cronologie a conceperii lor ar fi o operaţie de atribuire prea discutabilă. ,Ca derogare la această ordine, s'au publicat tocmai la sfârşitul volumului o serie de poezii de tinereţe, din considerentul inferiorităţii artistice. Aşa procedase d. G. Ibrăileanu în ediţia sa din 1930, cu următoarele poezii: La moartea lui Aron Pumnul, De-aş avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Mi sterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Amicului F. L şi La moartea principelui Ştirbei, Nu împărtăşim acest mod de prezen tare dosnică a debuturilor eminesciene. Acesta a fost primul Emi- nescu şi a-1 prezenta la coada volumului e o jumătate de măsură, do veditoare că nu poate fi sacrificat rezolut. D, Constantin Botez a grupat la un loc postumele, numai şase la număr, admise în genere de toţi editorii mai recenţi: « Stelele 'n cer, Oricâte stele, Scrisoarea V (Da- Ula), După ce atâta vreme, Apari să dai lumină şi Dintre sute de ca targe, într'un mod mai raţional decât d. G. Ibrăileanu, care a dat într'un Adaos două din şase numai, alte două poezii şi un fragment de cinci strofe din Luceafărul, aşa cum a apărut întâi în Almanahul Societăţei Academice social literare «România Jună», Aprilie 1883, înainte de a fi fost suprimat în « Convorbiri» şi în prima ediţie. So cotim că această sacrificare nouă împărtăşită şi de d. Botez a unul text cu care eram familiarizaţi, este o greşală, nejustificată de proba bilitatea că Eminescu şi-ar fi impus-o singur într'un manuscris ulte rior. Sunt versuri admirabile pe care atâţia le cunoaştem pe din afară, din cuvintele Părintelui ceresc către Hyperion : Ei numai doar durează 'n vânt Deşerte idealuri - Când valuri află un mormânt Răsar în urmă valuri; Cere-mi cuvântul meu dintâiu Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca după-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele 'n mare? Vrei poate 'n faptă să arăţi Dreptate şi tărie ? Ţi-aş da pământul în bucăţi . Să-1 faci împărăţie. Iţi dau catarg lângă catarg Oştiri spre a străbate Pământu 'n lung şi marea 'n larg Dar moartea nu se poate. Am prefera acestei metode restrictive, de împuţinare a textului eminescian, din alte raţiuni decât estetice, o eventuală puizare nouă din legatul manuscriselor, dacă se prezintă frumuseţi noi, spre a fi intercalate textunii. Personal, vom păstra pentru uzul nostru cele 18 versuri de mai sus, la locul lor, pe care-1 cinstesc. Cu aceste rezerve, ordinea în volum se prezintă mulţumitor. Mai largă urmează a fi cercetarea ortografiei la care s'a oprit edi torul. Metoda d-lui Constantin Botez este oarecum ambiguă. Ea cată să introducă ortografia actuală a Academiei române, cu respec tarea formelor particulare constante ale ortografiei eminescinene şi cu păstrarea inconsecvenţelor grafiei eminesciene. Este deci o «or tografie» realizată din trei grafii inconciliabile. Astfel d-sa constată că Eminescu, deşi are o ortografie capricioasă, scrie invariabil: a remăne, a resări, a resuna, a resplăti, a resturna; ris, suris, zimbet, riu; a ride, a suride, a zimbi; în consecinţă păstrează aceste forme arhaice, precum şi în majo ritatea cazurilor, conform manuscriselor : pan şi până, pin şi pintre. De asemenea păstrează forme ortografice ca : steaa, neua, şeua. Am extras aceste trei categorii de curiozităţi ortografice, deşi nu sunt singurele (vezi textul şi apoi Addenda), dar ca cele mai numeroase şi importante, consacrate într'o ediţie critică. Singura justificare a acestei ortografii, ar fi certitudinea pronunţării poetului, conform grafiei sale. D. C. Botez nu afirmă aşa ceva. D-sa infera numai - din faptul că în epoca maturităţii, când Eminescu are cultul rimei şi evită asonanta, poetul face să rimeze, suris cu vis, rida cu ucidă, sin cu senin, riuri cu pustiuri, etc. o pronunţare afectată «pe care Emi nescu, o considera ca literară». Dovezi? Nici una. E o simplă, dar primejdioasă judecată de inferate. Cel mai recomandabil mod de a nivela grafiile diverse ale lui Eminescu, este uniformizarea limbii. Aceasta şi-a propus-o d. G. Ibrăileanu : «să-i unificăm limba, în direcţia formei literare, la care fără îndoială tindea Eminescu, fiind convinşi că dacă şi-ar fi tipărit chiar el poeziile în volum, în 1883, ar fi făcut el însuşi această unificare (Prefaţa, Ediţia Ciornei, 1930)» şi aceasta a realizat-o cu puţine imperfecţiuni. D. Constantin Botez nu a avut acest curaj, punându-se la adăpostul precedentului Convor birilor:» Nici Convorbirile literare nu sunt mai consecvente şi de multe ori forma din revistă nu se potriveşte cu cea din manuscrise ; am lăsat toate aceste neconsecvenţe, necrezând că am dreptul să-i uniformizez limba ». Urmarea logică a acestei metode indecise, este inconsecvenţa ortografică nu dela o poezie la alta, dar adesea în inte riorul aceleiaşi poezii. Scrisoarea III, v. 25 orizonul, v. 100 orizontul, v. 144 orizonul. Mănuşa în titlu şi în versurile 31, 36, 40 şi 48, şi mânuşa în v. 44. Amicului F. I. pintre în v. 30 şi 31, printre în v. 18. Scrisoarea III, v. 39 pân, v. 171 păn! O călărire în zori v. 26 fugariul, v. 70 fugarul. Epigonii v. 112 pravul, v. 114 praf. Strigoii v. 240 balaiu, v. 243 bălaiu. Nu mai enumerăm inconsecvenţele dela o poezie la alta, incal culabile, între diverse forme concurente : vestminte, veştminte, veşminte, sălbatec, selbatec ; paseri, paseri, paserile, păsărele, paserile, pasările; fărmecat, fermecat; otar, hotar ; vestejit, veşted ; ceriu, cer ; fereastă, fereastră; galben, galbăn, galbenă, gaîbănă; sfărimi, sfarmaţi; esistent, exist; etc, etc, etc. Ezitarea de a proceda la o uniformizare radicală e uşoară de înţeles, deoarece e supusă criticei tradiţionaliste. Aşa combate moder nizarea textului eminescian d. G. Bogdan-Duică, în Introducerea ediţiei sale. Profesorul dela Cluj e de altfel nu partizanul textului din manuscrise,, în definitiv cel mai fidel înfăţişător al grafiei eminesciene, dar apărătorul grafiei revistelor în care a apărut poetul şi unde avem erori grafice la puterea a doua. «Ne trebue un Eminescu aşa cum l-au gustat contemporanii», scrie d-sa, înainte de a purcede la migă- olasa, dar zadarnica transcriere a textelor din periodicele respective. Este acesta un criteriu? Ne 'ndoim. Păstrarea neschimbată a textului din Convorbiri este şi metoda d-lui Constantin Botez. D-sa pleacă dela premiza că textul din ma nuscrise e totdeauna inferior, căci avem înainte o ciornă, şi rareori textul identic cu forma dată la tipar. Unul din motivele subconştiente al acestei preferinţe e moldovenismul Convorbirilor, mai ortodox la lacob Negruzzi decât la Eminescu însuşi; celalt e cultul arhaismului (grafic măcar, dacă nu lexical), comun profesorilor. Cum am putea altfel explica frecvenţa unor forme provinciale ca acestea? a netransformat în ă: îmbălsămat, depărtare, desbracaţi, calare, desfăşor, tâlharii, fă ţarnic, văpaie, zăpada, şăgalnic, lăsară, vădană, sfarmaţi, balaiu, obrazar; * prefixul dis în loc de des: disfăcut, distinde, distaină, discuit, distramă, discoasă, discleştat; confuzia dintre semnele ă şi â: Şi 'ntreb al meu suflet rănit de 'ndoiala Mortua Est, 21. ...lumine roşi de torţii Rănesc întunecimea ca pete de jeratic... şi o zare de lumină... Vieaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit Strigoii, 196—197, 258—259. Când cu totului răpită Se 'ndoi spre el din şele Făt-Frumos d_in teiu, 65—66 Eu te văd răpit de farmec O remâi, 13. Al ei suflet se răpeşte Povestea teiului, 59. prefixul re sau res în loc de ră sau răs: resuflet, resputere, respuns, restoarnă, resună ; şi invers ă în loc de e: răpejune, răle, săcure, păreţi, cămeşi, părechi; forme ca : de'ndeparte, de'ntăiu, betrân, ţerm, ţerei,pre (prea), vra, făcliele, acuş, acuşa, îmbrăţoşati, vieaţa (deşi am întâlnit în manuscrise, atât cât le-am cercetat, numai «viaţa»), cătră, tristeţă, oară, sânt (verb), şepte (deşi cea mai completă versiune manuscrisă, a VIII-a, dă şapte) sunt conservate de editor cu mai multă ortodoxie, decât însuşi poetul, din spirit regionalist şi arhaizant. Ca şi cum textul din par tea întâia s'ar adresa numai moldovenilor sau cărturarilor cu gusturi retrospective. O ediţie de însemnătatea acesteia, care reprezintă o sforţare din cele mai rare, trebuia să fie pătrunsă de conştiinţa că se îndreaptă către Românii din toate regiunile ţării, într'un scop cultural şi ar tistic contrariat de asemenea inconsecvenţe grafice. Prin structura ei, partea a doua e rezervată cu deosebire cercetătorilor mai restrânşi, câtă vreme textul însuşi serveşte educaţiei literare a publicului ro mânesc şi minoritar. Oricine citeşte ediţia de faţă e stânjenit la fie care pas de prea numeroasele grafii - numai întâmplător şi nesiste- matic, ortografice. Nu se poate nici măcar susţine că modul de a vedea al d-lui Constantin Botez ar fi credincios intenţiei secrete a lui Eminescu. Câteva exemple. Am arătat că Eminescu scria de obi- eeiu .* viaţa şi nu vieaţa. De asemenea uza foarte rar de litera z, nici odată între două vocale, ca în cuvintele : poesie, basă, frasă, visio- nari, şi nici înaintea unei consoane sau unui grup consonantic, ca în : isvor, brasdă, năsdrăvan. Totuşi d. C. Botez uniformizează în sensul segulei ortografice fonetice, şi scrie poezie, bază, frază, etc., nu pentru că ar avea un criteriu general, dar din respect pentru ortografia « Convorbirilor ». • Se întâmplă adesea că textul « Convorbirilor», de la baza edi- i ei Botez, să siluiască manuscrisul, dirijat în sensul modernizării vocabularului. De pildă în « Ce e amorul ?» V. 15 ed. Botez, după Convorbiri: Dispar şi ceriuri şi pământ. Din cele cinci manuscrise, primele două au un text îndepărtat, ultimele trei dau : Dispar şi ceruri şi pământ. In asemenea cazuri lectura manuscrisului precumpăneşte. Mai curioasă apare dimpotrivă lectura «cer » când rima exige < ceriu » şi când principalul manuscris oferă un asemenea text: - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M'a prins un dor de moarte. Luceafărul, x se va ceti : heinizând duios la lună Cugetările Sermanului Dionis, 40 Toate aceste corectări se datoresc confruntării conştiincioase a manuscrisului şi vor rămâne ca una din principalele contribuţii ale editorului. D. G, Ibrăileanu în prealabil, din aceiaşi consultare a manuscri selor, a relevat două erori: Uimit privea Cesarul la umbra cea din nouri Prin creţa-i cărei stele lin tremurând apar împărat şi Proletar, 181—182 non-sens astfel reparat: Prin creţi ai cărei stele iin tremurând apar. Mai caracteristică din aceste erori ale Convorbii ilcr e următoarea, rectificată tot de d. Ibrăileanu: Poporul lor îi face tăcut şi umilit împărat şi Proletar, 120 solecism îndreptat după manuscris: Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Sezisat de această imposibilitate gramaticală, în loc să consulte manuscrisele, Titu Maiorescu a recurs liniştit la o soluţie personală. A pus mâna pe condei şi a scris : Poporul lui îl face tăcut şi umilit (Ediţia I, Titu Maiorescu) Numeroase erori de tipar strecurate în ediţia Maiorescu, prin mijlocirea Convorbirilor, au fost deci înlăturate succesiv de dd. G. Ibrăileanu şi Constantin Botez, prin contactul direct cu manuscrisele. Totuşi şi unul şi mai ales secundul au păstrat prejudecata superiori tăţii textului Convorbirilor asupra manuscriselor şi nu au ţinut seamă de rezultatele, în parte bune, ale lui I. Scurtu (o îndreptare citată şi păstrată de d. Botez : fără de-amar şi grijă - ediţia II Scurtu) Amândoi au ocolit de pildă faimoasa restabilire de text din Glossă. Scurtu cetise în manuscrise : Nu spera când vezi mişăii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. v. 49—52 în loc de non-sensul: Nu spera când vezi mizerii, etc. Dacă răsfoim însă Note şi Variante de la finele ediţiei Botez, constatăm că Scurtu procedase bine. Sunt în total douăsprezece ciorne ale Glossei. Manuscrisul I şi II au texte îndepărtate. IV şi V la fel, VI şi VII: Nu spera căci vezi că reul VIII e fragmentar ; IX : Nu spera, căci orb e zeul; manuscrisele III şi X ,XI şi XII, cele mai apropiate de textul actual, dau : Nu spera când vezi mişeii. Nici un manuscris nu prezintă cuvântul: mizerii. Eminescu a înaintat probabil Convorbirilor un text în care era scris, conform ortografiei sale adesea neglijente mişeii, iar culegă torul a cetit pe s între două vocale z, şi a adoos pe r dela dânsul: mizerii. Ceeace ne surprinde, însă, e faptul că d. Constantin Botez omite a se sezisa de adevărată lectură a manuscriselor, ca şi cum ar fi de ales între două texte egal îndreptăţite : al Convorbirilor, în flagrant delict de greşală şi al manuscriselor în unanimitate concordante. Acest mizerii va trebui înlocuit de azi înainte în toate ediţiile, înce pând cu aceea a d-lui Botez, la prima reeditare. Nu cunoaştem origina corectării versului final din Floare albastră t Şi te-ai dus, dulce minune, Ş'a murit iubirea noastră. - Fîoare-albastră! floare albastră... Totul este trist în lume! (Ed. G. Ibrăileanu) în loc de ilogicul: Totuşi este trist în lume! Dacă aparţine d-lui Ibrăileanu, suntem cu atât mai bucuroşi de a fi de acord cu d-sa. Cât despre d. Constantin Botez, d-sa rămâne la textul «Convorbirilor » şi nu-1 urmează pe \â. Ibrăileanu. Cum însă nu se păstrează nici un manuscris cu finalul poeziei, opţiunea d-saîe pentru textul tipărit se mai poate susţine. (Trebue de ase menea trăsură de unire la repetiţia : floare-albastră). Nu îl vom urma însă nici în ceeace priveşte păstrarea ordinei, de asemenea ilogice, a Convorbirilor, din v. 2—3 al strofei VI (nepăstrate în manuscris): Acolo'n ochiu de pădure, Lângă bolta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure, Care este însă adevărata versiune a Convorbirilor? Nu am avut timpul disponibil acestei cercetări suplimentare. D. G. Bogdan-Duică, de asemenea respectuos cu vechea revistă, transcrie înaintea d-lui G. Ibrăileanu : Lângă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină, formă care ni se pare mat bună. Privitor la conservarea exactă a ritmului, avem de făcut o serie întreagă de observaţii: i. De unde a luat d. Botez forma ritmică defectuoasă : Undele visează spume, ceriurile înşiră norif Egipetul, 48 i8£ La d. G. Bogdan-Duică, după Convorbiri: ceriuriîe'nşiră nori. In ediţia princep*, Titu Maiorescu, pe care d. Botez nu şi-a putut-o procura (este într'adevăr rară. am găsit-o nu fără multă căutare): cerurile'nşiră nori. La d. G. Ibrăileanu şi în ambele manuscrise existente, (ia Note şi Variante, d. Botez omite lectura ms. II) e de asemenea: cerurile'nşiră nori. Trecem peste faptul că d. Botez preferă pe dialectalul ceriuri, dar d-sa strică fără ştire ritmul, adăugând o silabă. 2. Ritmul e în acelaşi fel sacrificat în versul : Se toarce în gându-mi firul duioaselor poveşti Departe sunt de tine, 8. Manuscrisul V, cel mai apropiat de text, oferă lectura: Se toarce'n gându-mi firul duioaselor poveşti; idem la Ediţia I, Titu Maiorescu, G. Bogdan-Duică şi G. Ibrăileanu. 3. Şi printr'un procedeu invers, de elisiune greşită în versul: De mă găsesc iar singur cu braţele 'n jos Din valurile vremii, 17. Manuscrisul VIII, apropiat de text: De mă găsesc iar singur cu braţele în jos, caşi la Maiorescu, G. Bogdan-Duică şi G. Ibrăileanu. 4. Iarăşi o lipsă a elisiunii, ca în exemplele 1 şi 2: Scârţie în vânt cumpăna dela fântână Sara pe deal, 11. Manuscrisul II dă varianta omisă de d. Botez la Note şi Variante: Scârţie'n vânt cumpăna dela fântână ca la G. Bogdan-Duică şi d. G. Ibrăileanu (nu figurează în prima ediţie Maiorescu) 5. Şi alta iar : Speranţa-a lor frunte însenină Speranţa, 38 Nu e în manuscris, nici în prima ediţie Maiorescu. La dd. G. Bogdan-Duică şi G. Ibrăileanu : Speranţa-a lor frunte 'nsenină. 6. Lectura din înger şi Demon, 98 : Se apropie-argintoasă umbra nalt'a unui înger, de data aceasta în concordanţă cu precedenţii trei editori, totuşi defectuoasă, căci merge la separarea ritmică a diftongului oa, la hiat: Se apropie-arginto-asă... şi trebue suprimată trăsura de unire pentru îndreptarea ritmului i Se apropie argintoasă... 7. Deşi conform cu manuscrisele, trebue evitat un hiat, mai su părător ca precedentul: Şi eterne ca şi moartea piramedele-uriaşe Egipetul, 23 Ca să nu se citească : liu-ri-a-şe, trebue suprimată inutila trăsură de unire. 8. Am rezervat la sfârşitul observaţiilor referitoare la ritm, versul: Şi flotele puternice ş'armatele făloase împărat şi Proletar, 26 despre care, înainte de a consulta manuscrisele, cu prilejul ediţiei d-lui G. Ibrăileanu, am fost de părere că prin analogie cu alte ad jective masculine, din necesitate de ritm, poate face : Şi flotele puternici... într'adevăr mai întâlnim nume plurale feminine sau neutre, cu atribute masculine, pentru a salva ritmul: Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie Egipetul, 16 Şi cu păsuri melancolici meditând îmbla 'n ogradă Cugetările sermanului Dionis, 8 Zidiţi din dărmăture gigantici piramide împărat şi Proletar, 91 Şi'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici Melancolie ,26 Dar iată că însuşi Eminescu, în ultimul manuscris, V, din anul publicării, scrie : Şi flotele puternici,.. Ce motiv va fi împiedicat pe d. Constantin Botez să nu corecteze versul, după manuscris, pentru a-i da ritmul eminescian exact? Desigur aceeaşi desconsiderare a lecturilor superioare din manuscris, dacă nu cumva o desconsiderare a însuşi ritmului. D. Constantin Botez este mai atent la păstrarea rimei eminesciane, cu un şir de omisiuni în special la Luceafărul. 1. Din negru giulgiu se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă. 121—124 Manuscrisul VII, cel mai bun, dă: braţă, (ceeace uită a nota d. Botez la Note şi Variante). Idem ediţia Maiorescu şi d. G. Bogdan-Duică. La d. G. Ibrăi leanu : braţe. 2. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine în mână un toiag încununat cu trestii. 61—64 Manuscrisul VII, necitat de d. Botez, dar ca şi manuscrisul IV, rectifică rima. Manuscrisul IV rectifică de asemenea ritmul. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestii Şi ţine'n mână un toiag încununat cu trestii Acesta din urmă este şi textul ediţiei Maiorescu (d. G. Bogdan- Duică greşeşte rima, ca şi d. G. Ibrăileanu). 3. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M'a prins un dor de moarte. 197—200 Manuscrisele IV-V-VI-VII dau toate ceriu în folosul rimei, dar de această dată d. Botez e în companie mare, de acord cu ediţiile : Maiorescu, Bogdan-Duică şi Ibrăileanu. 4. In locul lui menit din ceriu (sic) Hyperion se 'ntoarse Şi, ca şi'n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă 325—328 Manuscrisul VII, necitat la v. 326, dă : se'ntoarsă, ca şi ediţiile Maiorescu şi Bogdan-Duică (la d. Ibrăileanu se'ntoarse). 5. Cu farmecul luminii reci gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. 341—344 Acelaşi manuscris, iarăşi necitat la versurile respective, transcrie : paterni. In acelaşi fel la Titu Maiorescu. Dd. Ibrăileanu şi Bogdan-Duică dau patimi. Pe de altă parte, ediţia d-lui Botez mai dă aceiaşi rimă în acest mod : Mai am un singur dor: paterni - singurătate-mi 33, 36 Nu voiu mormânt bogat: paterni - singurătate-mi 33, 36 De-oiu adormi: patimi - singurătate-mi 34, 36 Această din urmă variantă are cinci forme : una îndepărtată de text, II-III-IV cu lecturile : paterni - singurătate-mi, V numai patimi. In bună regulă ar trebui să treacă în text paterni. D. Constantin Botez s'a lăsat influenţat de d. Ibrăileanu, care peste tot scrie patimi - singurătate-mi şi patimi- străbate-mi încredinţat că Eminescu cetia moldoveneşte. patimi - străbaţi-mi şi patimi - singurătati-mi. Noi îl credem însă pe d. G. Ibrăileanu cunoscător al pronun ţiei sale personale şi mai puţin al aceleia eminesciene. 6. Ca şi la i. La d. Botez : faţâ-braţe, v. 350, 352, în manuscrisul VII faţă - braţă; de această dată editorul consemnează varianta, fără s'o urmeze în text. 7. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina 181—184 In manuscrisul VII, pânditoriu. 8. Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cxx'nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar'a cărei suflet era sânt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir, Venere şi Madonă, 33—36 Este versiunea din Convorbiri, reprodusă cu arhaismul sânt (adj.), scos în ediţiile Maiorescu şi G. Ibrăileanu, dar păstrat de d. G. Bogdan- Duică, amator de antichităţi. Rima îl interesează mai puţin pe d. Botez, şi o lasă incorectă, deşi manuscrisul II oferă una bună : o fecioară - a carii suflet era sânt o rugăciune (Recomand de asemenea pentru corecţia ritmului şi spre a evita hiatul la v. 33 : ce a luat). Terminând verificările rimei, care în spiritul marelui poet este «un scop şi un lux», cum spune undeva d. G. Ibrăileanu, şi se cere respectată, vom reproduce câteva lecturi din textele manuscrise, no tabile prin exactitate sau din punct de vedere estetic. Mureşian, Epigonii 37, în loc de Murăşan. \ «Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău, 33, ca la Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu şi G. Bogdan-Duică, în loc de... moarte-o părere de rău. «Şi veghiaz'o stâncă sură dintre nouri de eres », 24 «Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeaţi», 84 în loc de mergeţi, mai apropiat de rimă : îngheţ, dar în neconcor- danţă cu verbul «voi urmaţi», şi cu seria întreagă de verbe referi toare la înaintaşii epigoniilor. Acelaşi manuscris, singurul rămas, dă : printre şi nu pintre v. 54, şi steaua, v. 110, despre care cuvânt d. C. Botez scrie cu linişte că Eminescu nu-l scrie niciodată (Addenda VIII) în acest chip. «Oamenii din toate celea fac icoană şi simbol», 99 pentru «toate cele ». O rectificare necesară este, pentru a se păstra nearticulate am bele nume, aceea omisă de d. C. Botez, Mortua est, 12. Prin ploaia de raze, ninsoare de stele, în loc de Pin ploaea de raze... Arhaicul ploaia poate fi schimbat în «ploaie » ca şi verbul moaiă, a, la d. Botez «moaie ». Amândouă manuscri sele Egipetului se citesc : « Ei petrec în vin şi'n chiot orice noapte până'n zori», 90 D. G. Ibrăileanu se ţine de manuscris, dar d. Botez, după Maio- rescu şi d. G. Bogdan-Duică pune cuvântul la singular, pentru a perfecta rima cu popor, deşi singularul « zor » are înţelesul de grabă, jar substantivul nostru e un pluralia tantum: zorile. Manuscrisul VIII, cea m?r bună versiune din Călin, dă corect: «îşi ascunde faţa roşă Val lui piept duios de mire », 194 faţă de «l'a lui » din textul Botez. Cu totul inestetică e versiunea Botez în versurile din Strigoii: Acuşa la ureche-i un cântec vechiu străbate... Acuş o armonie de-amor şi voluptate 192, 194; manuscrisul I, singurul din cele trei, are aceste versuri şi anume în forma acuma şi acum, care contribue la armonia din v. 194, unul din cele mai pure versuri eminesciene, de savantă muzicalitate. De unde vine acest acuş? Din Convorbiri? Dar Titu Maiorescu îl elimină din volum. Suntem surprinşi că d. G. Ibrăileanu preferă această versiune vădit barbară, epurată de directorul Convorbirilor. Regăsim pe d. Botez solidar cu d. G. Ibrăileanu în lectura pri mului vers din Povestea teiului (în ediţia Maiorescu se numeşte Făt-Frumos din teiu): Blanca ştiu că din iubire Făr' de lege te-ai născut... Cu ocazia ediţiei Ibrăileanu am luat apărarea vechei forme din Convorbiri. Rămân la părerea că textul. Blanca ştii că din iubire din manuscrisul VI e cel mai bun şi cu sensul exact ca în Făt- Frumos din Teiu: Blanca, află. Manuscrisele dau o seamă de texte mai frumoase decât aie Con vorbirilor şi ale primei ediţii. Cităm câteva din ele, neintroduse în nici o ediţie : Pe de-asupra de prăpăstii stau zidiri de cetăţuie, Călin, 5, mai expresiv decât.. .sunt zidiri de cetăţuie. Inimă fără nădejde, suflete bătut de gând, Călin, 110, superior lui... inimă făr'de nădejde, cu ciocniri consonantice inestetice. Multe flori-s, dar puţine Rod în lume or să poarte, dau cele două variante ale poeziei« Criticilor mei», în locul textului din Convorbiri, reprodus până astăzi de toţi editorii: Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte. Superioritatea, în special a versului 2, e incontestabilă. De asemenea găsim în manuscrise câteva lecturi mai corecte, în ceea ce priveşte iniţialele : Şi câmpiile asire Floare albastră, 7 în loc de Asire ... ochiu - Aurorei Venere şi Madonă, 38 în loc de aurorei, fiind vorba de ^Aurora personificată. Indicăm câteva greşeli de tipar : duioselor (duioaselor). Iubind în taină, 6 ; vicol (viscol). Apari să dai lumină, 23 ; se'ncovoie (se'ncovoaie). O călărire în zori, 3 corona (coroana) şi ominirei (omenirei) înger şi demon, 61, 43. îns (ins) Cugetările sermanului Dionis, 27 Ne oprim aci, deocamdată, chiar dacă nu am epuizat analitic observaţiile noastre. Problema unificării limbii este cea mai însemnată din câte le ridică noua ediţie. Nerezolvată de d. Constantin Botez, ea rămâne deschisă discuţiei. Nici o altă ediţie nu va mai putea lăsa în suspensie obligaţia de a da un Eminescu pus la punct. Soluţia va veni fireşte şi nu va putea avea decât un caracter, ca să spunem aşa, interior, rezultat din însuşi corpul operii eminesciene, care se găseşte inform în materialul cu prinzător de Note şi Variante. însăşi devenirea linguistică din acest vast laborator va da indicaţiile necesare editării unui Eminescu ne anacronic. Lucrul a fost realizat pe jumătate, în cincizeci de ani pe cari îi numără până astăzi opera poetică eminesciană, editată. Ediţia d-lui Constantin Botez, prin caracterul ştiinţific al me todei, jalonează un început nou. Dela mlădierea acestei metode se poate aştepta un text indiscutabil. \ ŞERB AN CIOCULESCU CRONICI ROMAN NATURALIST? A trecut timp cât trebue, şi mai mult chiar, dela sfârşitul natu ralismului, pentrucă oamenii care astăzi sunt în apropierea vârstei de treizeci de ani, şi în deosebi acei care practică tinereţea ca o mani festă profesiune, să nu mai ştie ori să nu mai vrea nici să audă de acel stil din vremea bunicilor. Banal, lucrurile se petrec astfel: stiluri şi idei se presară, cu timpul, în fărâme anonime, care prin imitare, inocentă ori ba, umplu goluri la întâmplare, sau stimulează şi fructifică unde cad pe loc bun. Lite ratul de mijlocie vocaţiune scrie naturalist, simbolist, impresionist ori altfel cumva, aşa cum producea proză Domnul Jourdain înainte de a se fi luminat. In deosebi naturalismul, generaţiile de după război nu-1 vorbesc de bine. Mai întâi scientismul pe care, în adevărat de plorabilă incompetenţă, pretindea să-1 cultive maestrul Zola, este o zestre prin excelenţă compromiţătoare astăzi. Iar pe urmă este pesimismul. Acesta, în ochii generaţiilor de după 1915, se arată ca unul din viciurile ruşinoase ale slăbănogilor epicurei care formau, cum se zice, elita intelectuală din timpul păcii celei lungi. In sfârşit, chiar din zilele căderii naturalismului şi întru pregătirea sfârşitului său, literaţi de merit porniseră a fi idealişti, aşa în general. Romanul de mare succes al lui Louis-Ferdinand Celine aduce o verificare probantă adevărului că, în gustul literar european, persistă robust acea toleranţă căreia revoluţia romantică i-a deschis porţile. Astfel: roman naturalist în 1932. Lui Leon Daudet, om nou desigur, cartea aceasta îi aminteşte de VAssommoir, « J'etais un petit garcon, lors de l'apparition (1873) de VAssommoir, Mes parents se declaraient pour Zola et la verve salubre, apres tout, de ce roman faubourien, que rappelle le ton du Vo.yage au bout de la nuit...» Şi atât de bine voitor pentru naturalism îl dispune «le livre etonnant » al lui Ce line pe ilustrul polemist, încât adaogă o notă bună lui Zola şi pentru la Joie de vivre, «le plus amer et le plus eleve du peintre des instincts sommaires ». Este inevitabil ca, la vârsta lui, Leon Daudet să opereze cu amin tiri. Insă şi între tineretul propriu zis de azi şi naturalismul verbal, cel puţin, persistă o legătură continuă : naturalismul doar a rupt ulti- mele lanţuri sociale care închideau vocabularul literar, şi naturalismu a făcut posibil literaturii de azi să zugrăvească fără perdea tot pei sajul eroticei. Doctrina naturalistă a murit, ce e drept, şi telegrarru lui Paul Alexis, cel mai credincios ucenic al lui Zola, către ancheta torul Jules Huret: Naturalisme pas mort, lettre suit - spunea, î: acest sens, un pios neadevăr. Insă achiziţii de" metodă au rămas d-. 1 naturalism, şi nu fără însemnătate. Astfel apariţia unei scrieri între: naturaliste nu ar fi să surprindă excesiv. Continuităţi exista, deş printre literaţi, poate, mulţi nu-şi dau seama de ele. Leon Daudet, care înţelege multe şi de multe îşi aduce aminte introduce elogiul său pentru Ceîine cu următoarele observaţi bune de ţinut minte : «Â vrai dire, il y avait fort longtemps qu'or n'avait entendu rctentir pareiîs accents, Ies lettres, sinon nos auteur; etant, depuis quelques trente ans, pas mal edulcorees et feminisees La vogue inouie de Marcel Proust avait încline vers l'introspectior et l'autoanaîyse - derivaîion du culte du moi barresien - un trib gr and nombre de ceux qui tiennent une plume en France, Angle- terre, Italie, Allemagne. Or, cette facon de se piacer devant le miroi. ct de s'observer longuement est plus femme que mâle. Proust, avec toute sa puissance, que j'ai celebree un des premiers, c'est aussi u;: recueil de toutes Ies observaţions et medisances salonnieres dans uns Eociete en deccmposition. Ii est le Baizac du papotage. De lâ una certainc fatigue dont Mr. Ceîine va liberer sa generation». Judecata lui Daudet, despre romanul care se zice psihologic, face ecou interesant cuvintelor pe care Huysmans, în zilele agoniei natu ralismului, le spunea despre Bourget: « romans pour femmes juives, psychologie de theiere »- Huysmans, cei mai viguros, cel mai ra finat artist literar din ultima jumătate a veacului trecut, maistrul care a multiplicat până la ameţitoare stralucire^posibilităţile verbale deslănţuite prin campania naturalistă, în sfârşit (şi pentru aceea, chiar) cel mai puţin cunoscut publicului, de nu şi literaţilor, dintre scrii torii mari ai Europei noi. Violenţele naturalismului francez le înţelegem, negreşit, şi âlv. spiritul şi gustul feminin care, oricum, fac autoritate în viaţa literar?, de acolo. Alături însă de acel gust şi spirit, excesul însuşi de cultură şi disciplină literară în Franţa operează în 2celaşi sens. Burghezi bine şi clasiceşte crescuţi, uriciunea şi murdăria îi scandalizează ; de aceia, ca artişti, când s'au răzvrătit, au făcut din murdărie şi uriciune obiect senzaţional, şi cu virtuozitate înverşunată s'au aruncat să-1 studieze. La baza naturalismului francez se vede efortul artistic, lucid. Din contră, Ruşilor, orientali creştini, uriciunea, în toata gama ei dela desgustător la spăimântător, le apare dată în o firească experienţă. Ei n'aveau de ce să se înverşuneze a trâmbiţa urîtul. Ei aveau aci o imparţialitate care Ie asigura un naturalism direct, oarecum spon- taneu. Unii critici francezi i-au numit, de aceea, idealişti, propunân- du-i ca exemplu frumos compatrioţilor pe care-i mustrau. Recrudescenţa de astăzi în «edulcorare », pomenită de Leon ig i Daudet, ne explică de ce, în romanul lui Celine, persistă acel parti- pris de viziune în negru, caracteristic naturalismului din primul ceas. De partea lui, Daudet reia sfaturile criticilor de odinioară : «il n'y a pas dans la nature humaine que le repoussant et l'ignoble. Nous demandons Ariei apres Caliban, je veux dire Ariei mele â Caliban», şi speră în imitatori ai lui Celine şi în transmutatori « entre le ciel et l'azur ». Publicul s'a scârbit, s'a revoltat şi a ţipat, întocmai ca în zilele lui Zola. Veţi observa că lui Celine nu-i lipsesc nici naivele efecte de contrast, pe care din romantism le-au păstrat Zola, Maupassant, cu atât mai mult mărunţeii nenumăraţi: prostituata angelic senti mentală şi ticălosul, care, în colonii, strânge, prin schingiuiri şi tâl hării, bani pentru a da creştere frumoasă unei nepoţici orfane de acasă, a cărei fotografie o poartă în sân. Iată însă cuvinte de program ce nu sună naturalist: «Notre voyage â nous est entierement imaginaire. Voilâ sa force. II va de la vie â la mort. Hommes, betes, villes et choses, tout est imagine. Cest un roman, rien qu'une histoire fictive. Littre le dit, qui ne se trompe jamais». - S'ar zice că documentul e scos din programul noului natu ralism. Totuşi pe Leon Daudet îl entuziasmează descrierea halu- cinator veridică a vieţii americane, şi ne învaţă a nu lua drept exage rări cele istorisite din viaţa coloniilor franceze. Prin urmare, dacă nu document, desigur lucruri trăite. Formulei naturaliste, de aproape luata, nu i-ar conveni prezenţa vre-unei doctrine net afirmate în o scriere de «ficţiune »; satira sistematică fusese totuşi un obicei bine fixat al vechiului naturalistm. Un critic (John Charpentier, în Mercure de France) numea cartea lui Celine «un temoignage, et qui realise une maniere de somme philosophico-sociale». Aşadar, Celine pus în plină echivalenţă cu Zola. In particular aminteşte Voyage au bout de la nuit unui critic (Marcel Arland, în La Nouvelle Revue franţaise) de la Terre, iar lui Daudet de YAssommoir. Reminiscenţele se impun cu preciziuni, cum vedeţi. Insă pe doi dintre critici, Daudet şi Char pentier, romanul lui Celine îi transportă în trecut până la acel enorm naturalist avânt la lettre care a fost Rabelais, mai întâi, fără îndoială, pentru vigoarea crudă a vocabularului. Daudet insistă şi asupra ca lităţii de medic a lui Celine, ca şi a lui Rabelais ; şi această consta tare serveşte fostului intern al spitalelor pariziene Daudet, pentru a ne povăţui ca «numai pe medici să-i credem când ni se descriu boli şi spitale, nu pe literaţii care, de chic, ne vorbesc de ele. La document ajungem dar şi pe această cale. Dacă adâogăm epitetul de cinic, aplicat lui Celine din belşug în critica şi în publicul francez, vom înţelege că noului naturalist nu-i lipseşte nici consacrarea negativă, după canoanele burgheze. Ne trebuiau toate acestea pentru a clarifica situaţia externă a acestei scrieri cu deosebit răsunet. După arătarea acestor atitudini de din afară, să căutăm a vedea de aproape pe scriitor singur. Ni se oferă dar, categoric, o « ficţiune ». Tout le monde peut en faire autant. II suffit de fermer Ies yeux. - O ficţiune după metoda ochilor închişi. Scurta prefaţă ne îndatorează aci cu o explicaţie : «voyager, c'est bien utile, 9a fait travailler l'imagination. Tout le reste n'est que deceptions et fatigues ». Şi ni se promite că această călătorie « merge dela viaţă la moarte ». In plin pesimism ne aflăm, prin urmare ; ceea ce e şi inevitabil în viziunea naturalistă. Dăunăzi, împreună cu câţiva fideli adunaţi la Medan pentru a treizeci şi una pomenire a morţii lui Zola, Celine - cu numele adevărat: doctorii Destouches - predica t «dacă ne-am povesti viaţa astfel cum o ştim, adică fiecare pe a lui, nu am mai eşi din închi soare ; viaţa .nouă rânduri crimă, un rând plictiseală». Iar despre ziua de astăzi ne spune :«suntem împrejmuiţi de ţări pline de abrutizaţi anafilactici, pe care cea mai mică lovire îi readuce în stare de criză. Guvernele nu se susţin decât prin violenţa unei minciuni perma nente. Hitler nu e cuvântul cel de pe urmă ; vom vedea pe alţii şi mai epileptici. Fericiţi cei guvernaţi de calul lui Caligula!.. Pe drumu rile noastre războiul ocupă toate cârciumile. Nimic decât pretexte pentru a ne juca cu moartea. Victima cere într'una schingiure, şi tot mai multă. Jocul cu sângele ne atrage şi ne stăpâneşte ». Daudet afirmă că între Bardamu, eroul cărţii, şi autorul ei nu e altă legă ură dc cât imaginaţia acestuia din urmă. « Les assimiler l'un â l'autre, comme le font quelqaes critiques imbeciles, c'est assimiler Shakespeare â Falstaff...» Credem că această, violenţă de limbaj merită verificare. Bardamu vorbeşte : « Poezia eroică stăpâneşte irezistibil pe cei ce nu merg la război, şi, mai bine decât atât, acei pe care războiul îi îmbogăţeşte enorm. Aceasta e regulat. Pentru cel sărac sunt, în lumea asta, două mari mijloace de a pieri (creverl) :ori prin absoluta indiferenţă a seme nilor tăi în timp de pace, ori prin pasiunea de a ucide a aceloraşi în război. Când ceilalţi încep a se gândi la tine, se gândesc numai să te chinuiască, la nimic alta. Gândeşte-te că, în viaţa curentă, cel puţin o sută de indivizi pe zi îţi doresc moartea, de pildă toţi acei pe care-i jenezi, căror le stai înainte când faci coadă la metropolitan, toţi cei care trec prin faţa locuinţei tale, şi n'au locuinţă... în sfârşit copiii tăi şi mulţi alţii...» Şi aceste judecăţi, pe care le veţi lua poate drept aiureli ale unui certat cu viaţa, se topesc, pe unele locuri, în ge neralităţi rezignate: « poate că aceasta caută omul în viaţă, şi nimic decât aceasta, cea mai mare durere posibilă pentru a se desăvârşi pe sine înainte de moarte ». Şi nici nu ar fi să aibă viaţa alt rost, de oarece « pe măsură ce stai la un loc, lucrurile şi oamenii se desmaţă, putrezesc şi încep să pută anume pentru dumneata ». «De altfel moartea e lucru de câteva ceasuri, de minute chiar, pe când o rentă e ca şi mizeria, ţine toată viaţa. Bogaţii sunt sătui în alt fel, ei nu pot pricepe lăcomia nebună ca să ajungi a avea cu ce trăi. A fi bogat, e altă beţie ; a fi bogat, este a uita. Chiar de aceea vrea omul bogăţie ca să uite ». Tinereţea, marele loc comun al consolărilor ultime, Bardamu o execută astfel:« La jeunesse vraie, la seule, c'est d'aimer îout le monde sans distinction, cela seulement est vrai, cela seulement est jeune et nouveau. Eh bien, en connaissez-vous beaucoup ? Moi, je n'en connais pas. Ils sont jeunes â la facon des furoncles, â cause du pus qui leur fait mal en dedans et qui Ies gonfle ». In chip de concluzie, aflăm în sfârşit aşa: «Viaţa nu-i decât un delir umflat de minciuni; cu cât mai multe minciuni pui în ea, cu atât mai mulţumit eşti; aceasta-i natural şi regulat. Adevărul nu se mănâncă. Fericirea pe pământ ar fi să mori cu plăcere, în plăcere. Restul e nimic, e frică nemărturisită, e artă ». Iar despre război ce alta sunt vorbele lui Bardamu, decât amplifi cări ale celor auzite din gura doctorului Destouches, la Medan, dăunăzi ? - Cine aseamănă pe autorul Destouches cu eroul Bardamu, deloc nu pare a se afla, credem, în caz de imbecilitate. Analogia cu un Shakespeare - Faistaff este neavenită. Pe Panurge, această fantoşă uriaşa de laşităţi şi ticăloşii frivole, literaţii francezi s'au hotar îr, dela o vreme, a-1 transpune din comic în un tragic aproape criminalistic. Asemenea permutări sunt romantic sentimentale, pereche cu acea care vrea să-I interpreteze tragic pe Don Quixote. Şi acum Dr.udet îl aşenză pe Bardamu împreuna cu Panurge. Dar unor figuri atât de hoîărît născute, nu e mai potrivit să ie lăsăm înfăţişarea cu care le-au pecetluit nişte părinţi atât de zdraveni ca Rabeîais şi Cervantes? Bardamu este o enciclopedie de amărăciuni sinistre ; Panurge, o gigantică bufonerie, esenţa ei e scoasă din păcate ridicul ruşinoase, şi zadarnic rămâne jocul de a-1 împinge spre odiosul sublim. Tărâmul lui Bardamu e războiul şi spitalul. In l'Eglise, proaspăta comedie a lui Celinc, se citeşte undeva această fişă : «Bardamu, doctor în medicină, francez, inteligent, artist, mediocru în ştiinţă, nul în administraţie, individualist puţin comandahil». In altă parte se vorbeşte de dânsul astfel; « Cred că spune prea repede oamenilor adevărul, şi aşa te urcă tot mai sus şi mai sus, fiecare dată, cu cele ce-ţi spune. Te faci tot mai năzuros. Şi mare lucru nu rămâne din viaţă, când eşîi năzuros ». «Adevărul»! Ştim care adevăr. Unei biete fete care se gudură lângă el în adoraţie teribilă, Bar damu îi spune, şi ei, scurt tot adevărul: « Ă quoi ca sert-il d'etre adore!... Est-ce que ca m'emp'echera d'avoir un cancer au rectum, si je dois en avoir un! » Fireşte, e peremptoriu. Dar Bardamu leagă lucrurile prea de pe departe. Acei parti-pris de pesimism al vechilor naturalişti reizbucneşte cu juvenilă îndârjire. «La grande poesie noire de Schopenhauer », zisese Zola chiar. Şi în sfârşit avem mărturia directă dela doctorul Destouches : «depuis YAssommoir on n'a pas fait mieux ; Ies choses en sont restes lâ avec queîques variantes». O legiune de intermediari considerabili, anulată deci în două linii. Asemenea generalizare denotă o strălucitoare tinereţe. Bănuim că, par dela son pessimisme, doctorul Destouches crede în literatură şi o iubeşte. Aceasta e bine, fiindcă e artist de rassă. Critica franceză se arată impresionată de virtuozitatea verbală a debutantului. Pentru cititorul străin, textul poate fi deconcertant, afară de cazul unei speciale familiarizări cu toate ascunsurile limbii franceze. «II parlait un peu dans le meme ton que 1'Agent general mais des yeux pâles comme ceux d'Alcide il avait». «Enfin, ce refurent Ies glaces et puis encore du champagne». Iată o franţuzească neprevăzută pentru mulţi cititori, dela noi, credem. Străinii sunt dispensaţi de a evalua o aşa de locală virtuo zitate stilistică. Dar cartea este, desigur, o ocazie să învăţăm ce nu e în gramatică şi la scriitorii academici, şi ce e, tocmai, o monumenta lizare a unui grai francez foarte viu, ciudat fermecător, limbă pa riziană, amestec de libere invenţii plebee cu reminiscenţe cărtură reşti. Dacă vocabularul şi sintaxa descurajează pe străin, el îşi poate da seama totuşi de structura imaginilor. In cartea lui Celine desigur nu e absentă simpla descriere directă, naturalistă s'ar putea zice. Cititorul de astăzi trece uşor, sau chiar impacient peste efectele acestui procedeu, şi, din contră, se va opri la imaginea interpretativă. « Son coeur s'est mis â battre de plus en plus vite et puis tout â fait vite. II courait son coeur apres son sang, epuise, lă-bas, minuscule deja, tout ă la fin des arieres, ă trembler au bout des doigts». *On denichait dans la nuit gă et lă des quartş d'heure qui ressem- blaient assez ă l'adorable temps de paix,.. Un velours vivant, ce temps de paix». « Une longue raie grise et verte soulignait deja au loin la crete du coteau, â la limite de la viile, dans la nuit,; le Jour! un de plus! Un de moins! llfaudrait essayer de passer ă travers celui-lă encore comme ă travers Ies autres, devenus des especes de cerceaux de plus en plus, Ies jours, et tout remplis avec des trajectoires et des eclats de mitraille». Dacă mai poate fi naturalistă această retorică, atunci nu putem vorbi decât de un naturalism închis în Huysmans. Bardamu-Destouches poate primi titlul de scriitor naturalist doar pentru lăcomia lui fanatică de adevăr. « II n'y a de terrible en nous et sur la terre et dans le ciel peut-etre que ce qui n'a pas encore etait dit. On ne sera tranquille que lorsque tout aura ete dit, une bonne fois pour toutes, alors enfin on fera silence, et on aura plus peur de se taire ». Oarecum, adevărul înălţat mai presus de viaţă. Cu câte zeci de ani vrea să ne întoarcă înapoi Celine, peste Nietzsche şi sutele sale de mărunţei? Ca atitudine, Bardamu merge în sus până la Chateaubriand şi la Byron. Aceasta e destul de frumos. Şi se arată clar că deloc nu are a face cu Panttrge, PAUL ZARIFOPOL IVAN ALEXEIEVICI BUNIN Academia de ştiinţe din Suedia a hotărît, în şedinţa dela 9 Noem brie, sa acorde premiul Nobel pentru literatură scriitorului rus Ivan Bunin. Bunin e emigrant. S'a stabilit de mai de mult în localitatea clima terică Grasse, Riviera franceză. Telegrama din Stockholm, sosită seara la Grasse, a turburat liniştea micii localităţi aţipite. Până şi curierul a simţit importanţa ştirii şi a grăbit pasul. Pe semne că n'a transmis niciodată o depeşă atât de senzaţionala. Premiul Nobel e mai mult decât lozul cel mare. Pe lângă 700.000 de franci, mai aduce şi multe alte avantaje... Dar adresantul n'a fost găsit. Un motiv mai mult de agitaţii. - Unde-i Bunin?-E urgent! S'a aflat, în sfârşit, că d. Bunin se află la cinematograf. L-au scos imediat din sală şi poftim - telegrama! alăturat - felicitările noastre, Mon- sieur Bunin!.. Apoi a început să sune telefonul: ziarele din Stockholm felicită şi întreabă dacă acceptă... Cu ruşii - nu se ştie niciodată... Tolstoi a refuzat să-şi pună candidatura, deşi era indicat să ia înaintea tuturor primul premiu din 1901. Dar Bunin acceptă, fireşte. - Cum să nu accepte?.. Au sunat şi ziarele ruseşti din Paris, cerând interviewuri. Bunin a răspuns că-i pare rău, fiindcă trebue să-şi întrerupă lucrul, era tocmai în plină activitate, totuşi nu regretă, căci, se ştie, e leneş. Vine la Paris - fireşte. Apoi pleacă la Stockholm. Prezenţa sa e obligatorie. La 10 Decembrie - de ziua morţii lui Nobel - are loc festivalul împărţirii premiilor. Regele Suediei înmânează personal medalia de aur şi tradiţionalul portofoliu de piele verde, care con ţine cecul. La vila Belvedere, reşedinţa lui Bunin, e un adevărat pelerinaj. A sosit toată colonia suedeză din Nizza. In prima zi - 200 de tele grame din toate părţile lumii. Se înghesue cu propuneri editorii. Dealungul Rivierei nu se mai găseşte un singur volum din operele laureatului. Şi la Stockholm librarii au vândut tot. Adevărată zi de sărbătoare! - exclamă ziarele emigranţilor ruşi. De treizeci de ani aşteaptă literatura rusească premiul Nobel. In- sfârşit!.. Bucuria e cu atât mai mare, cu cât s'a afirmat că suedezii se vor feri, din motive politice, să premieze pe un emigrant. Rusia sovietică aşteaptă cu nerăbdare această cinste pentru Gorki, care mai e cunoscut şi ca pacifist. Neîndoios, Gorki este cel mai mare scriitor rus în viaţă, dar... prea s'a înglobat în lupta politică a sovietelor. Situaţie delicată! - şi suedezii sunt oameni cu mult tact. Totuşi nu se mai putea trece pe lângă literatura rusească, fără s'o saluţi. Lucrul începuse să bată la ochi, A fost premiat un Heyse, un Benavente, o serie de scandinavi tare necunoscuţi, până şi Grazia Deledda e laureata premiului Nobel. Academia din Stockholm tre buia să se decidă odată şi pentru un reprezentant al literaturii ruseşti, Ruşii în genere n'au fost alintaţi, deşi - după cum s'a accentuat - Nobel a cules în Rusia o bună parte din imensa lui avere. Dintre ruşi, numai profesorii Pavlov şi Metchnikov au obţinut premiul pentru medicină. Dar de ce l-au preferat pe Bunin ? - Neîndoios fiindcă, deşi mat puţin cunoscut - şi deci mai puţin citat - este considerat de cele două Rusii, emigraţia şi sovietele, ca cel mai reprezentativ urmaş şi continuator al tradiţiei literaturii clasice ruseşti. Bunin este ultimul clasic din marea pleiadă a scriitorilor ruşi din epoca de glorie de dinainte de război. Pe acest punct se concentrează toate calităţile şi defectele lui. Căci - în paranteză - una e să fii Turghenev în epoca lui Turghenev şi alta e să fii aproximativ Turghenev în epoca lui Alexei Tolstoi, Kataev, Nevierov şi Ehrenburg... Dar, orice juriu obiectiv şi mai ales o Academie străină nu poate să nu ţină seamă de clasificarea consacrată a criticii literare. Vorbind de Bunin în Vozrojdenie (Renaşterea) - ziarul aripei drepte a emigranţilor ruşi din Paris - scriitorul Zaiţev afirmă : De mult li teratura rusească 1-a recunoscut pe Bunin ca fruntaş al artei şi sti lului rusesc. Cea mai însemnată operă a lui Domnul din San- Francisco a apărut în exil, dar a fost creată în Rusia, înainte de război. Poslednia Novosti (Ultimele Ştiri), organul istoricului şi criti cului Paveî Miliukov, consideră că premiul acordat iui Bunin înseamnă o adevărată sărbătoare pentru arta rusească. Nu e numai sărbătoarea unui scriitor, e sărbătoarea emigraţiei, a artei şi avliteraturii ruseşti. Hotarîrea Academiei suedeze are o importanţă deosebită, căci în fa voarea laureatului n'au intervenit decât opera şi talentul scriitorului. Comitetul Nobel a ales pe un exilat, pe un cetăţean de mâna a doua şi 1-a pus pe primul plan. într'un cuvânt: nedreptatea ce s'a comis până acum faţă de lite ratura rusească a fost, în sfârşit, înlăturata; iar presupunerea că suedezii s'ar fi temut să jignească prin verdictul lor pe una din cele două Rusii, a fost definitiv desminţită. Faţă de aceste comentarii mai mult politice decât literare, presa sovietică a crezut de cuviinţă să răspundă şi sa atace regimul bur ghez care încoronează pe ai săi din emigraţia albă, în timp ce lite ratura rusească, înviorată de revoluţie şi de construcţia socialistă, a dat roade atât de minunate. Supărarea e întrucâtva scuzabila, deşi se ştie că şi bolşevicii îl apreciază pe Bunin ca scriitor. Dovadă : editura de stat din Moscova a reeditat în 1926, DragostealuiMitiaşi, în 1927, Visurile lui Cianga, însă fără să-i achite autorului onorariul ce i se cuvine - dar arta este, după cum se ştie, un prejudiciu burghez Ivan Alexeievici Bunin e descendentul unei vechi familii de inte lectuali, din nobilimea măruntă. S'a născut la 10 Octombrie 1870 în oraşul Voronej din Rusia centrală. Printre strămoşii săi dela înce putul secolului trecut, se găseşte şi o poetă: Ana Bunina, care se înrudea cu marele scriitor şi poet Jucovski, antemergătorul şi contemporanul lui Puşkin. Bunin şi-a petrecut copilăria şi tinereţa la ţară, la moşia şi co nacul părintesc, şi în orăşele de provincie. Nu-i orăşean şi nu-i plac centrele mari. Nu s'a putut aclimatiza în nici o capitală. A stat, fi reşte, la Petrograd şi la Moscova, dar vremelnic; se întorcea mereu la moşia lui. In emigraţie a preferat Parisului, pitorescul şi liniştitul Grasse. A călătorit mult în Europa şi Asia ; l-au atras mai cu seamă centrele de veche cultură: Grecia, Palestina, Egiptul şi Indiile. In igao a părăsit nordul Rusiei din cauza evenimentelor politice şi s'a stabilit la Odessa, până ce ocuparea oraşului de către bolşevici 1-a silit să emigreze. Primul său volum de versuri a apărut în provincie, în anul 1887. Dela început a ocupat un loc aparte în literatura rusească. Nu s'a lăsat influenţat de curentele moderniste ; a rămas străin de orice extremism şi de orice poză. A tradus mult şi cu desăvârşită măiestrie, între altele The Song of Hiawatha, celebra poemă indiană a poe tului american Longfellow. Pentru această traducere exemplară a obţinut premiul Puşkin. Cunoscătorii afirmă că în textul rusesc Hia watha e mai bine decât în original. Şi în Rusia nu-i tocmai uşor să uimeşti cu o traducere bună. Krapatkin, care se pricepea, a afirmat ca traducerile ruseşti sunt superioare celor germane. Pentru versurile lui originale a mai obţinut odată premiul Puşkin - şi în 1909 a fost ales de către Academia din Petersburg. într'o vreme când poezia modernă a descoperit estetica maşi năriei orăşeneşti, Bunin s'a destins ca poet al naturii şi al satului. E simplu şi clar, sincer şi echilibrat. E cel mai înzestrat moştenitor al tradiţiei puşkiniene. Afară de Turghenev, cu care are de altfel foarte multă afinitate, Bunin e negreşit cel mai echilibrat din scriitorii ruşi din epoca realistă, sau mai exact: neorealistă. într'o schiţă autobiografică, Bunin se întreabă de ce n'a făcut muzică, pictura sau sculptură, pentru care avea multă tragere de inimă, şi a devenit poet ? El e convins că a fost predestinat să fie scriitor. N'avem de ce sa-1 contrazicem, constatăm însă că elementele de bază ale creaţiunii sale sunt totuşi muzica, pictura şi sculptura. Căci e cel mai colorist, mai plastic şi mai armonios din pleiada mo dernă a poeţilor ruşi. Bunin n'are slăbiciunea titlurilor de reclamă luminoasă; volu mele de Poezii sunt numerotate cu cifre romane. Numai unul poartă titlu sugestia, de « histopad » (căderea frunzelor) şi în acest cuvânt, care evocă natura, anotimpurile, moartea şi reînvierea, se resfrânge dispoziţia sufletească a poetului. Bunin vede şi aude mai bine decât un orăşean : în lamina lunii caii albi sunt verzi, iar ochii lor sunt violeţi; furnal e liliachiu, brazda e albastră şi miriştea e de culoarea lămâii ... Nuanţa lui de preferinţă e albastrul cerului. In revărsarea abundentă a luminii, laptele e albastru, pământul e albastru, până şi corbii sunt albaştri. Poezia lui Bunin e o simfonie de culori nuanţate. E concret. Din descrierea furtunii, care smulge arbuştii şi rupe crăngile, se desprinde în mod firesc tristeţa-i sufletească şi impresia morţii - fără nici un artificiu simbolistic. Lirica lui curge în şoapte liniştite. Nu declamă, nu strigă - şopteşte. Florile lui. albăstriţa şi muşeţelul sunt floricele de câmp, cu aroma discretă. Din materialul lui poetic lipsesc tobele şi trompetele. In toate manifestările lui e aspru, ascetic, sfios şi resemnat. Nu urăşte pe nimeni şi nimic. Şi nu dispreţueşte decât pe : - Ies mar- chands de pathos et Ies faiseurs d'empkase et tous Ies baladins qui dansent sur la phrase. I-e milă de alţii şi de el însuşi. Viaţa şi moartea se împletesc ar monic în lirica lui: Creşte, creşte iarba'n cimitire, Verde, veselă, vioaie... Sau : resemnat faţă de soarta-i amară, nu-şi mai aminteşte decât despre amurgurile din trecut... Cuibul de nobili dărâmat, minele antice, amurgul îl impresionează şi-1 atrag, fără să-1 doboare ; dimpotrivă : tristeţea lui nu-i tragedie, ci izbândă asupra tragediei. ...Şi când s'a strâns amurgul îndepărtat, mi-am amintit de tinereţea mea. v După un sfert de veac de creaţie literară, timbrul vocii lui Bunin se schimbă - vârsta de 45 de ani. E un caz curios. O metamorfoză rara în domeniul literaturii. Cele două volume de nuvele, publicate la începutul carierei sale, erau parcă o declamaţie lirică şi subţirică de fecioară. Deodată însă, între 1910 şi 1914, se succed patru volume de proză de o amploare şi bărbăţie uimitoare: Satul, Valea Seacă, Ioan cel Plângător şi Cupa Vieţii. Dela această dată, proza lui Bunin răsună în acorduri profunde de violoncel. Desenul se precizează, concentrat şi plastic. Psihologia se adânceşte şi ochiul lui iscoditor pătrunde în cutele cele mai tainice ale sufletului primitiv. Satul a fost din capul locului o surpriză. Autorul a fost imediat apreciat pentru arta şi iscusinţa lui de a descrie moravurile dela ţară, deşi a stârnit, în deosebi, indignarea cercurilor poporaniste pentru realismul lui prea crud. Intr'adevăr, din această frescă a vieţii ţărăneşti lipseşte o singură nuanţă: lacul sau geamul idealist, care îndulceşte contururile prea aspre ale realităţii. Fiindcă scrie bine, Bunin descrie mult, chiar prea mult. Descripţia este duşmanul dinamicei. De aceea opera lui e mai mult statică - na- tură moartă. Dialogurile sunt rare; predomină monologul. Eroii lui Bunin nu sunt activi; se mulţumesc să privească, să asculte, să rezoneze şi să-şi amintească despre lucruri şi fapte trecute. Deşi cerul lui e mai totdeauna senin, şi ziua şi noaptea, totuşi o trăsătură mistică, de chin voluptos, îi străbate creaţia. E fatal ca tot ce e frumos şi bun, puternic şi inimos, să se piardă fără rost, în du rere şi chinuri. Aşa e viaţa, aşa e moartea ; una o întregeşte pe cealaltă ; şi amândouă sunt atribute ale unei lumi care nu-i urîtă, ci frumoasă, care nu merită să fie dispreţuită, ci iubita din tot sufletul. In Satul întâlnim o figură admirabilă de femee. E voia soartei ca tocmai acest exemplar minunat să cadă în ghiarele celui mai urît om, la trup şi la suflet. Frumuseţea ei desăvârşită va fi târîtă în noroi, trupul ei plăpând va fi zdrobit de cizmele murdare ale bestiei. Za- harie Vorobiov, eroul unei alte povestiri, e un uriaş destinat parcă să săvârşească numai fapte mari. Dar el îşi iroseşte puterea fără nici un rost şi moare subit, fiindcă a vrut să arate, cu un gest eroic, ca el ştie să bea mai mult decât toată lumea. Răsunăcântec de privighe toare - personajul lui Bunin regretă că n'are o puşcă la îndemână : - Ah, cum s'ar mai rostogoli!..-Cine? - Da, cântăreaţa din copac!.. Mult mai bine ar fi fost, dacă femeia aceea frumoasă ar fi fost urîtă, dacă uriaşul ar fi fost un imbecil, dacă priveghetoarea n'ar cânta... Fiindcă în frumuseţea, puterea şi farmecul lor e zălogul pieirii lor. Pământ bun, negru, fertil, rodul lui ar putea să îndestuleze pe toţi, şi totuşi - foamete cronică, la fiecare cinci ani odată. Ară de o mie de ani, ce zic ? - de mai de mult, şi totuşi nici un ţăran nu ştie să are. Nu-şi cunosc unica lor meserie. Nici o ţărancă nu ştie să facă pâine cum se cade. Bunin e un gospodar sever. Observă în amănunt cum ţăranii lui fac toate pe dos. Ce tembelism, ce nerozie, pretutindeni! Parcă ar vrea să le smulgă sapa şi lopata din mână şi să le arate : - uite aşa!.. De ce şi-a pus, bunăoară, vânătorul acela cizme de gumă, dacă nu-i baltă nicăeri ? De ce şi-a cumpărat săteanul un geamantan, dacă n'are ce să pună în el? De ce sărută flăcăul o babă pocită, dacă-i îndrăgostit de o fată tânără? De ce a ucis omul ăsta, pentru o capră râioasă? De ce se ferchezueşte Saşa ca un mire în faţa oglinzii, daca ştie precis că azi va fi bătut cumplit, că-i vor rupe hainele, că-1 vor târî în noroi şi-1 vor pisa cu călcâile ? _ Aceiaşi tragi-comedie şi în suflete. Asta-i tema fundamentală a lui Bunin. Sufletul se prăpădeşte şi dispare fără rost. Toţi eroii lui sunt virtuoşi în tembelismul lor, sunt geniali în opera lor destructivă, în minarea lor proprie. In romanul Domnul din San-Francisco, Bunin ne descrie călă toria unui american bătrân în Italia. După ce a petrecut şi şi-a chel tuit averea, se înapoiază cu acelaşi vapor în America, dar la întoarcere nu mai e viu, ci e mort.., Dragostea lui Mitia (1925) şi recentul sau roman Viaţa lui Arseniev - care continuă să apară în Analele Contemporane, marea revistă a emigranţilor ruşi din Paris - sunt opere scrise în exil şi au un caracter pronunţat de autobiografie. S'a spus despre literatura emigranţilor ruşi că-i lipseşte nervul vieţii. Această remarcă este întrucâtva motivată. Arta se nutreşte din seva pământului natal; desrădacinarea sau transplantarea anemiază această plantă prea sensibilă. Chinezul îşi presară pământ chinez în opinca lui, înainte de a pleca în străinătate. Pentru un scriitor, paliativul chinezesc nu-i suficient... Pe Bunin însă, îl salvează însuşi caracterul operei sale : el este doar poetul amintirilor şi al cuiburilor de nobili, dărâmate... Rodina lui (locul de naştere ; rusul nu cu noaşte cuvântul patrie) pulsează în inima şi stilul lui; ea se răsfrânge în fiecare cuvânt, în fiecare armonie, în fiecare peisaj din opera lui Bunin. F, DIMA GIOVANNI PAPINI Sunt aproape cincisprezece ani, de când se ştie la noi de Giovanni Papini. Este unul dintre scriitorii străini, contimporani, care au avut chiar un rol, cu vremea interesant de precizat, la formarea spirituală a generaţiei nouă, nefiind greu de a invoca în acest sens mărturia câtorva din cei mai reprezentativi scriitori tineri. Sigur este că Pa pini s'a bucurat, dela început, prin 1920, de solicitudinea criticei, mai apoi a publicului nostru, care l'a urmărit, I'a apreciat, l'a cetit răspândit în mii de exemplare, prin două din cărţile sale cele mai norocoase « Omul sfârşit» şi «Viaţa lui Isus ». Cine va urmări, odată, diagrama succesului acestui scriitor, în afara ţării sale, va con stata de altfel aceeaşi râvnă în multe din literaturile străine ale vremii noastre. Poate numai Pirandello şi, mai ales, Marinetti au izbutit să-şi generalizeze faima, dintre scriitorii italieni, la fel lui Giovanni Papini. Trei nume, trei figuri, trei opere distinse prin pitorescul lor, aparte. Trei figuri care se singularizează de restul literaturii italiene, tocmai prin acest pitoresc. Iată-1 pe Marinetti, lansând manifeste futuriste, cu un mănunchi de scântei electrice într'o mână, copleşit de fluerături pe scena unui teatru de provincie, dar crezând cu încă- păţinare în acea reînoire a viziunei artistice din întreaga lume, denu mită de el atât de semnificativ « futurism », arta viitorului, care acum, spre marea lui consolare, este prezent. Iată-1 pe Luigi Pirandello, • găsind soluţii scenice pentru înfăţişarea artistică a marei descoperiri moderne : relativismul lui Einstein. Ce poate fi mai pitoresc, din literatura italiană a zilelor noastre, ca acest teatru pirandellesc, cu calambururile, cu suprizele, cu enigmele, aparente, ale îndoitei per- sonalităţi, pe care o înfăţişează, luată din scurt, oricare fiinţă muri toare. Dar, iată-1 pe Giovanni Papini. Spre a-i explica succesul, la noi, să precizăm, în ce stă originali tatea acestui scriitor. Mai mult ca orice - şi vă mărturiseşte acest lucru cineva care s'a apropiat de Papini de un deceniu - mai mult ca orice, în plăcerea acestui excepţional temperament, de a exaspera lumea. Da, Papini, succesul lui mondial, marele renume pe care şi 1-a asigurat oriunde, nota cu care va intra, desigur, în istoria litera turii celui de-al douăzecilea veac, aceasta va fi: a vrut şi a izbutit să exaspereze lumea. Prin ce? Prin tot. începând cu mutra. Un păr încâlcit, despieptănat înaintea fiecărei vizite; o frunte măslinie, cu încreţituri între gene ; ochi palizi de miop, în dosul sticlelor de oche lari cu sârme ; sticle groase ca de vitrină. Gura mare. Dinţi neregu laţi, ca rădăcinile din pădurea dantescă a sinucigaşilor ; dinţi în gălbeniţi de tutun, toată ziua, într'adins arătaţi în accese de râs bat jocoritor. La gât niciodată guler ; acasă, bine înţeles. Statură robustă, normal de masculină. Umeri spătoşi. Mutra lui Papini exasperează; prin răceala vânătă a ochilor miopi; prin nodul dinţilor dintre buzele întredeschise a batjocură. Exasperează la acest om şi atitudinea voit ciudoasă. Auziţi-1 cum făcea, mai săptămânile trecute, apologia ciudei, vorbind de singurul înaintaş pe care-1 admiră, în afară de Dante ; vorbind de Carducci: «Duioşia este o apreciabilă calitate, dar nu totdeauna şi nu la toţi. Dulceaţa e bună la cofetărie, ia serenade, fie şi la femei, numai să 1 nu ţină mult, până la desgust. Bărbaţilor însă, bărbaţilor întregi le stă mai bine o oarecare semeţie cutezătoare, dispreţuitoare... Cine nu crede adânc în adevărul posedat, cine nu ţine la demnitatea vieţii şi la puritatea artei, cine nu pune printre cele mai înalte valori frumosul şi dreptatea, nu are niciodată prilejul să se înciudeze, să se înfurie, nu e osândit să figureze în grozava «boîgie» dantescă a polemiştilor... Seninătatea este o cucerire şi nu trebue confundată cu apatia înăscută în oamenii cu sânge puţin, apos. Blegul din naştere poate însufla milă, dar nu trebue să servească de normă şi model... Marele duşman al omului este frigul. Cine vrea să trăiască într'a- devăr, adică într'o climă eroică, trebue să imite salamandra şi fenixul: să nu-i fie frică de foc. Două feluri de focuri sunt familiare şi priel nice omului care trăeşte şi nu vegetează: focul mâniei şi focul entu ziasmului ... Orice dorinţă de mai bine, orice înoire sau răsturnare a stărilor politice ori religioase, naşte din mânie. Fără mânia Iui Cristos în faţa evlaviei împietrite în aparenţă, a Cărturarilor şi Fari seilor, nu s'ar fi născut Creştinismul». Povestea vieţii lui Isu's, înfă ţişată de Papini lumii creştine acum câţiva ani, nu este altceva decât încercarea de a-1 readuce printre noi Om, cu dumnezeieşti virtuţi. Totul înfăţişat însă cu o sinceritate exasperantă. Ca tot ce gândeşte şi prezintă acest nemilos călău al prejudecă ţilor, dela cele dintâi articole de revistă care l-au afirmat acum trei decenii, până la cele mai periculoase experienţe, când e vorbă de această atitudine constantă, la el, cum putea fi «Viaţa lui Isus », tipărită cu aprobarea cenzurei vaticane. Până şi titlurile cărţilor papiniene sunt o provocare căutată, osten tativă, pornită din acelaş imbold : să scoată din sărite. Auriţi câteva din aceste titluri: Decapitări (iar «decapitatul», printre atâţia, era Gabriele D'Annunzio şi Benedetto Croce, în apogeul gloriei); Omul sfârşit (Papini însuşi) Crepusculul filosofilor (printre cei cufundaţi în amurgul gloriei defuncte se număra Kant); Polemicele cu Dum nezeu (căci până acolo s'a ridicat în tinererţe temeritatea lui Papini, când era vorba să provoace); Dicţionarul omului sălbatec*, Gog, sau, din atâte alte titluri expresive, paginele autobiografice publicate nu de mult, în care se înfăţişează până şi grafic, drept o sperietoare « orcă » din mitologia supersiţioasă a păgânismului înfricoşetor. Dacă este însă vorba să găsim cel mai eficace mijloc descoperit de Papini ca să-şi exaspereze contimporanii, vom aminti, desigur, seria trădă rilor sale în viaţă, seria « experienţelor » de scriitor şi om, pe care le-a făcut din prima-i tinereţe până azi; iată care i-a fost crezul în această privinţă: « ...Urăsc oamenii de o singură culoare. Ador volubili tatea. Detest fidelitatea şi statornicia. Urăsc toate doctrinele statice, toate şcolile închise, toate «mişcările» încremenite, toate părerile statornice, toate sistemele, tot ce este consecvent». Drept atare, nu s'a mulţumit să experimenteze, în decursul anilor, diferite atitu dini filizofice, artistice, ori chiar militante, ci le-a proclamat zgo motos drept ale sale, definitiv ale sale ; spre a le părăsi, în curând, cu aceeaşi voită indiscreţie, pentru alte experienţe, pentru alte con vingeri. In realitate, în inteligenţa-i superioară, ferită de orice predu- decăţi, Papini îşi dă seama că, în ultimă analiză, posteritatea îl va accepta prin ce valorează scrisul lui ca atare, ca realizări în sine şi în afară de mult famigeratele-i «trădări». Căci este scriitorul care şi-a propus, din capul locului, să exaspereze lumea. Iar lumea, mai puţin ca orice, i-a iertat tocmai infinitele evadări dintr'o atitudine în alta. De tânăr, prin 1903, a proclamat lupta pentru afirmarea idealismului activ, drept reacţiune împotriva Pozitivismului pe care însuşi l'a practicat. Nu mult după aceea, marele său ideal a devenit Pragmatismul americanului James, tinzând la aceeaşi spiritualizare a vieţii active, dar servindu-se întru aceasta de mijloacele violente, pe care aveau să le confinţească, drept mijloace de înfăptuiri politice, tovarăşii de luptă ai lui Papini, printre care se numără, la un moment dat, de departe, Benito Mussolini. însetat de o certitudine, tânărul luptător a căutat-o apoi în Filosofie, în Metafizică. Era a treia şi a patra etapă în peregrinarea sa spirituală. Etape degrabă lăsate în urmă, pentru a se refugia în lumea vagă a irealului fantasmagoric. Dela criza filosofică la refugiul în creaţia artistică, prin încercarea de a făuri un sistem de cugetare proprie. Pe urmă, cea mai primejdioasă experienţă: ateismul. înfruntarea Divinităţii, din exasperarea negă- sirii de sine. Şi apoi, urmarea tragică a aceleiaşi experienţe: după detronarea lui Dumnezeu, urcarea pe tron a sa însuşi. Pentru ca prăbuşirea în neant să fie mai înfiorătoare. Pentru ca dela acea înăl ţime, să vadă tot şi să nu mai vadă nimic. Să fie tot; şi nimeni. Un <<0m sfârşit».! A urmat, în preajma războiului o nouă experienţă, de data aceasta literară: acea «futuristă », corespunzând cu atitudinea unui foarte expresiv donchişotism critic, de pe urma căruia literatura papiniană s'a ales cu neîntrecutele-i «Decapitări». Au urmat, neizbutite, în cercări de poezie lirică. Şi pe urmă, cea mai cunoscută dintre «schim bările la faţă »: convertirea la Catolicism, experienţă ea însăşi desfă cută în mai multe momente specifice, dintre care cel mai expresiv rămâne acela al fanatismului religios, al creştinismului sălbatec, tinzând la reîntronarea violenţei iconoclaste. Nu de mult, acest aspect al creştinismului papinian a făcut trăsătura de unire spre conver siunea din urmă: la Fascism. Nu şi cea din urmă. Căci Papini abia împlineşte cincizeci de ani. Şi cu toate acestea! Sub masca lui de Etrusc ciudos, pus să exaspereze lumea, se ascunde un sentimental. Un romantic în stare de înduioşări, de ela nuri generoase, de admiraţie şi intimidare. In sufletul lui complex se sbate conştiinţa unui om care nu poate da bucurie altuia decât chinuindu-1, nu poate iubi decât dispreţuind. Papini se defineşte singur : «un urs sentimental»! «...Este în mine un cântec - mărtu risea odată - pe care trebue să-1 ascult numai eu - pe care trebue să-1 sufăr, să-1 îndur numai eu. Acest cântec nu va fi rostit decât în ceasul de pe urmă al vieţii mele ; acest cântec fi-va începutul unei fericite agonii... Sunt victima supusă a acestui cântec divin şi pri mejdios. Trebue să-mi închid sărmana inimă ca poarta unei închi sori şi să-i înnăbuş bătăile cele mai generoase, ca tot atâtea remuşcări. Să fiu, cu toată duioşia de care sunt în stare, omul crud de care nu se apropie cel slabi. Căci cântecul meu ar fi un înfricoşător cânt de iubire, iar această iubire ar arde tot ce-ar atinge. N'am să cânt ni ciodată acest cântec minunat, pe care frica mi-1 reneagă şi care-mi sperie slăbiciunea. N'am să cânt acest cântec, deoarece nimeni n'ar putea să-i îndure înfinita, sfâşietoarea, dureroasa duioşie». Acest sentimentalism, de care Papini om roşeşte poate, a fost mântuitorul artei sale. Polemistul s'a înfrăţit cu creatorul. Toscanul, vrednic de tovărăşia marilor figuri ale trecutului comun, prin acest generos sentimentalism, nu a desminţit constructivismul marilor crea tori toscani. Pe acest Papini, mai puţin descoperit, mai puţin demascat de sine însuşi, bănuit de mine totdeauna, îl înfăţişează mai bine ca orice paginele de senină poezie, întâlnite la tot pasul, în vasta, multiforma şi personala lui literatură, strălucind de vervă şi sinceritate. ALEXANDRU MARCU PE MARGINEA OPERii POSTUME A LUI GALSWfîRTHY John Galsworthy nu este numai un nume pentru România unde mulţi l-au citit, unde alţii l-au cunoscut personal şi unde era aşteptat să vină în curând, la congresul P. E, N. Clubului, al cărui preşedinte era. Nu există scriitor modern cu o reputaţie mai cosmopolită şi to tuşi nu există scriitor mai tipic englez - în opera lui, în mentali tatea Iui, în educaţia, sensibilitatea şi crezul lui. A murit la înce putul acestui an, abia încununat cu premiul Nobel, care-i consacra faima europeană. Cu puţinmai înainte, pusese sub tipar romanul ce era să apară în primăvară, după moartea lui: «Deşertul înflorit » -«Flowering Wilderness». In toamna următoare, acum trei luni, un alt roman, ultimul, « Pe celălalt ţărm »- « Over the River »- pune capăt lungii lui opere, acestei epice, ample şi evocatoare fresce a so cietăţii engleze dela sfârşitul epocii victoriane până azi. Se închee astfel întreita trilogie pe care Galsworthy o destinase istoricului unei familii tipice engleze şi descendenţilor ei. Primele trei romane din această serie, sub titlul de «Forsyte Saga», erau consacrate în întregime familiei Forsyte, începând din anul 1880, şi până după sfârşitul războiului mondial. Trăia astfel înaintea ochilor noştri o clasă de burghezi bogaţi, fii de ţăran, care păstrau încă calităţile de rasă ale originii lor - yiguroşi, tenaci, egoişti, având simţul proprietăţii ridicat la înălţimea unui adevărat cult. Simbolic, războiul apare determinat de crezulv-acestei familii - un conflict iscat din ideea de proprietate. Cu timpul, prin luxul şi cultura pe care le dau bogăţia, prin alian ţele cu familii de alt sânge, rasa aceasta de «proprietari» se afina în generaţii succesive, pierdea caracteristicele îndepărtatului stră moş ţăran. A patra generaţie a viguroşilor Forsyte erau intelectuali rafinaţi, se preocupau de artă, de literatură, alegeau armata ca o carieră, se făceau fermieri din dragoste pentru o viaţă simplă în mijlocul naturii. «Păreau incapabili de a mai face avere, instinctul lor posesor murea parcă ». Astfel sfârşeşte «Forsyte Saga », cu me lancolica şi profetica meditaţie a unui ultim Forsyte, el însuşi evo luat, păstrând însă, în rafinarea lui, în preocupările lui de artă şi setea-i de frumos, stranii reveniri ale caracteristicelor familiei. Trilogia ce urmează -« The White Monkey», « The Silver Spoon » şi « Swan Song », reunite mai târziu sub titlul de « Modern Comedy » - continuă povestea acestor copii de Forsyte, care fac un pas mai înainte pe scara socială, aliaţi cu familii posesoare de titluri nobi liare şi membri în Parlament - o întreagă lume parlamentară, preo cupată de chestiunile publice la ordinea zilei - o savuroasă cronică a vremurilor noastre. Cu ultima trilogie din serie -« Maid in Waiting », « Flowering Wilderness », « Over the River » - noi tipuri intră în galeria aceasta de figuri reprezentative : boierimea rurală, englezul colonizator şi imperialist, aristocratul poet. In această frescă se încadrează «Deşertul înflorit», romanul apărut în primăvara trecută. Tema lui a revenit adesea în opera lui Galsworthy: sub nume felurite, în felurite împrejurări, a apărut un răsvrătit care, împotriva tradiţiei şi a crezurilor curente, acţionează conform convingerilor lui, intrând prin aceasta în conflict cu socie tatea şi punând astfel în discuţie probleme de sinceritate, chestiuni care stau la baza vieţii spirituale şi sociale sau a vieţii de stat. Wilfrid Desert, în «Deşertul înflorit» este un asemenea provo cator. O figură stranie: un aristocrat poet, un visător, cu o pasiune pentru frumos. Prin ereditate şi creştere predestinat: mama, pe ju mătate italiancă, îşi părăseşte soţul şi copilul pentru a fugi cu un italian ; tatăl, aparţinând unei vechi familii nobile, trăeşte solitar, complect izolat de lume. Wilfrid însuşi este produsul epocii lui: complex, sceptic, amar, egocentric, voluntar, frământat de contra ziceri interioare - «dezarmonia personificată ». Războiul a însemnat în viaţă lui o desrădăcinare - o schimbare totală a valorilor, o ne încredere progresivă în tot ceea ce timpul şi tradiţia decretaseră, sanctificaseră. Patriotism, religie - vorbe în care nu mai crede, căci războiul i-a arătat absurditatea barierelor dintre oameni - toţi ca pabili de acelaşi eroism, de aceleaşi micimi, de aceleaşi suferinţe şi elanuri, le-a lăsat adânc înfiptă în suflet oroarea distrugerilor, a vieţilor sacrificate unor convenţiuni. Un suflet de solitar nomad, pasionat şi setos de irealizabil, plin de colţuri ascunse, nebănuite, care-i produc reacţiuni violente şi neaşteptate. Cu o asemenea structură sufletească, Wilfrid, surprins în deşert de o căpetenie arabă, care-i dă să aleagă între moarte şi conversiunea la Islamism, se hotărăşte pentru cea de-a doua. Laşitate ? Cinism ? Nu. Ci dispreţ pentru orice tip de convenţiune, refuzul de a-şi sa crifică viaţa unor valori pe care le consideră false. « Dacă trebue să mor, vreau un adevăr pentru care să renunţ la viaţa ». Acest caz de conştiinţă, cu deslegarea lui, Galsworthy îl pune înaintea societăţii engleze, îl răsfrânge prin feluritele tipuri care o reprezintă, pentru a le studia reacţiunea - un prilej de a desvălui conştiinţe, credinţe, sincerităţi. Rezultatul era de prevăzut: socie tatea întreagă se uneşte pentru a-î condamna - nu din sentiment religios însă, oricât de straniu s'ar părea, (căci Anglia modernă se arătă aci curios de apatică, de sceptică în materie de religie), ci pentru că fapta lui Wilfrid constitue un delict contra onoarei - cuvânt magic, care între englezii « bien nes », înseamnă o francmasonerie ce-i leagă şi exclude pe cei ce nu se conformă codului lor. « Nu e condamnabil pentrucă şi-a schimbat religia, spune unul din personagii, ci pentrucă a făcut-o sub ameninţarea morţii». Conflictul nu se desfăşoară însă numai pe planul exterior. într'un suflet atât de sbuciumat şi contradictoriu ca al lui Desert -«duşman sie însuşi»- învinuirea de laşitate nu poate rămâne fără ecou. Oare argumentele ce l-au determinat să accepte schimbarea religiei lui nu ascundeau, adânc înfiptă, teama? - se întreabă fără răspuns. Şi îndoiala de sine îl mână la acte de inutilă bravadă care, printr'o fa talitate ironică, întăresc mai mult condamnarea lumii. Zbucium inte rior, admirabil studiat în toate cotiturile lui, care atacă orice alt sim- ţimânt a înflorit în acest deşert sufletesc şi nu iasă în urmă decât o rană fără vindecare. « Simt ca şi cum aşi sângera de moarte în mine. Vreau să plec departe, acolo unde nimeni şi nimic nu-mi vor mai aminti». Cu tema aceasta şe împleteşte o minunată, o dureroarsă idilă. Regăsim aci pe Dinny Charwell, cea mai vie şi unitată personalitate femenină pe care a creat-o vreodată Galsworthy - bărbată şi leală, simplă şi francă, atât de limpede sufleteşte, dăruită cu mult simţ al umorului şi o foarte engleză capacitate de speculaţie abstractă modernă nu numai prin aceasta, dar prin aversiunea pentru teatral în viaţă, prin haina de glumă şi dezinvoltură sub care îşi ascunde intensitatea unui simţimânt. Altfel, cu o înfăţişare transparentă, amintitoare de îndepărtate vremuri «o figură a lui Boticelli - Venus, înger, sau Madonă, nici nu ştiu care, atât de puţin deosebite între ele sunt!» Cuvinte sugestive care concentrează întreaga fiinţă a Dinny-ei, poezia şi tripla esenţă a firii ei: pasiunea fizică, puritatea morală, aspectul dureros şi quasi-matern al dragostei ei. Pentru Wilfrid ea este « ca un isvor de apă limpede întâlnit în deşert - o floare cu mireasma răsărind printre vegetaţia uscată a pustiului». Astfel titlul romanului capătă un înţeles - nume simbolic care dă cheia rezonanţei sufleteşti a celor două figuri' centrale: Dinny Charwell şi Wilfrid Desert. In jurul lor se grupează celelalte perso- najii, care apar sau dispar, există sau nu, după cum oglindesc sau răsfrâng în ele drama principală, viaţa protagoniştilor răscolită de marea aventură a dragostei. Cartea este la înălţimea celor mai bune romane ale lui Galsworthy, la nivelul acelui «Man of Property», primul din « Forsyte Saga», pe care Galsworthy nu 1-a întrecut niciodată. Galsworthy este un tehnician desăvârşit al romanului. Caracterele lui, descrise prin toate mijloacele - fizic, fapte, conversaţiuni, lecturi preferate - sau răsfrânte în personajiile secundare, ne dau impresia că sunt fiinţe vii, care trăesc, nu simple păpuşi ale imaginaţiei, iar notaţiunea minuţioasă a detaliilor, sugestiv alese, dă imaginea precisă a locurilor, atmosferei, vieţii însăşi. Un realism animat însă de un larg simbolism şi de perso nalitatea autorului ale cărui simpatii sau antipatii, oricât de bine reprimate, se revelă totuşi în atitudinea indulgentă, sau în tonul ironic, satiric chiar, cu deosebire în rolul ce dă naturii. Galsworthy nu e poet ca Lawrence în descrierea naturii, dar iubirea e aceeaşi, dacă exprimarea nu este, şi simţimântul e atât de puternic, încât na tura care îi străbate opera, întovărăşeşte toate momentele de emoţie ale acestor biete creaturi numite oameni, ajungând suprema mângâere în momentele de supremă durere. « Pe celălalt ţărm », romanul ce urmează, nu este la înălţimea ro manului precedent. Era şi fatal de altfel, ca într'o operă atât de vastă, să apară inegalităţi. Continuând «Deşertul înflorit», ultima carte a lui Galsworthy închee povestea celor două fete din familia Charwell - Dinny şi Clare. Mult mai superficial tratate caracterele, mult mai neinteresant conflictul, cartea totuşi ne ţine, pentrucă personagiile ei le cu noaştem, au devenit vii pentru noi şi curiozitatea de a afla, care este viaţa lor, ne mână din pagină în pagină. Intriga dublă, departe de a da impresia complexităţii vieţii, slăbeşte unitatea romanului, luân- du-i acel efect de construcţie dramatică strânsă şi viguroasă pe care ne-o lasă romanul precedent. Este interesantă însă prin evocarea figurilor de tineri moderni pe care ne-o dă, firi mai superficiale, mai puţin dramatice, atât de deosebite de cele două personajii centrale din «Deşertul înflorit». Astfel aceste două cărţi, complectându-se una pe alta, ne prezintă în totalitatea ei generaţia tânără actuală, vă zută sub diferite unghiuri şi constitue finalul operei lui Galsworthy - operă de o amploare impresionantă, cuprinzând mai multe generaţii succesive, fiecare cu trăsăturile caracteristice epocii ei, păstrând totuşi unitatea creată prin legătura de sânge a familiei, chiar în mij locul frământărilor care o prefăceau. ALICE BĂDESCU CRONICI IEŞENE Toamna a intrat, ca o răufăcătoare, pe una din uliţele laşului, să adune ultimii bulgări de soare de pe maidane şi să-i ascundă în părul fetelor frumoase, adorate fără cântec scris şi trimis sub aripa de hulub a talentului, de vecinicul îndrăgostit George Lesnea, poet de gând şi de elan subversiv. Mereu preocupat de o întâlnire la care niciodată nu se duce, deşi fata e neapărat superbă şi de familie distinsă, bibliotecarul ba roului local îşi poartă neastâmpărul şi visurile pe o stradă centrală, urmărind cu ochii mici şi plini de dorinţă, trupurile legănătoare ale ovreicuţelor cu sau fără păr roş, convins că toate îl cu nosc şi adoră în ascuns, dar mirat că niciuna nu-i face un semn, ca s'o conducă pe strada cu plopii fără soţ, tocmai la Copou, unde - în clar de lună şi sub aşa zisul tei al lui Eminescu - să-i comunice, solemn, că noul său volum de versuri, încredinţat de domnul Ionel Teodoreanu viitoarei edituri a Fundaţiilor Regale, a ajuns în sfârşit într'un sertar al « Cărţii Româneşti» şi va apare, cu siguranţă, în cazul cel mai rău iarna asta, la « Ciornei» sau la « Cugetarea» de nu vor fi acceptabile condiţiunile pe cari i le oferă «Adevărul».,. Iată, începem cronica noastră şi nu fără rost, cu cel mai tânăr scriitor din oraşul acesta al vinului bun, şi al amintirilor - oraş în care domnul Mihaiî Sadoveanu e considerat perfect gospodar, Gh. To- pârceanu inventator, Ionel Teodoreanu frumos ca un Apolîo, Mihai Codreanu proprietar al unei case legendare, iar distinsul avocat Omer Popovici dramaturg de talent. Alături de toţi aceşti mari şi mici matadori ai scrisului moldo venesc contemporan, singur George Lesnea a rămas, în adevăr, îndrăgostit de stihuri, ale lui stihurile sau ale lui Alexandru Block ori Essesin, acest «desfrânat divin», cum i-a numit, într'o convor bire recentă, Panait Istrati. Singur George Lesnea, în oraşul acesta ai taclalelor şi ai apusu rilor melacoiice, e dispus să-ţi spună, la un pahar cu vin sau la un colţ de stradă, balade interminabile, în versuri albe sau cu rime surprinzătoare, alexandrine ori minulesciene - cu aceiaşi glas tretnclat, ca pe timpul pelerinelor romantice şi al etajerelor multicolore şi sim bolice. Cu autorul «Veacului Tânăr » nu poţi vorbi decât despre poezie şi fete frumoase. Le adoră deopotrivă. Nu are aîî vis, rus se lasă furat de alte idealuri. Panait Istrati nu Ta înţeles. N'a înţeles, mai ales, povestitorul atâtor frământări sociale, ce legătură temei nică poate fi între ghetrele albe, pe care fostul rob al vingălacului le poartă azi cu atâta stângace eleganţă pe uliţele noroioase şi sufletul celui capabil să vibreze, în egală măsură, fie că strânge, timid, mâna unei Venere de provenineţă dubioasă, fie că îşi apleacă fruntea, obo sită şi fără prestigiul formal al geniului, pe o pagină în care visul ia formă, iar forma împrumută culoare şi adânc înţeles. Sufletul lui George Lesnea: fărâmă şi el din sufletul oraşului acesta romantic şi copilăros, pomenind morţii, glorificându-le faptele, dar incapabil să adune laolaltă câţiva oameni de Netăgăduit că, în teatrul lui Bernstein, ceea ce domină este nu talentul, ci meşteşugul. Meşteşugar dela întâia până la ultima scenă, Bernstein sacrifică tot ce este omenesc, tot ce este psihologic, tot ce este poezie, tot ce este sau ar putea fi literatură - unui singur scop : teatrul. Dar nu teatrul văzut ca artă, ci privit pur şi simpli» ca spectacol - bine înţeles : ca spectacol de succes. înainte de război, Bernstein ajunsese la o extrem de simplă re ţetă a succesului: un conflit brutal, cu o notă de accentuată melo dramă ; eroi cu o psihologie redusă la trăsăturile esenţiale, 3a liniile unei scheme rezumative ; totul tratat în trei sau cel mult patru acte şi bizuindu-se pe o scenă puternică, în doi. In oricare din piesele lui Bernstein veţi găsi cu uşurinţă melo drama : în Samson, unde un milionar se ruinează ca să-şi ruineze prietenul care i-a luat fetneea; în Vijelia, unde un mare jucător de cărţi se sinucide ca să nu primească ajutorul femeii iubite ; în Hoţul, unde o femee care îşi iubeşte bărbatul fură ca să-şi îngădue luxul necesar şi e gata să-1 învinuiască pentru furturile ei, pe un biet copi landru îndrăgostit nebun de^ea. Bernstein caută eroul sau eroina excepţională, cazul care iese din banal, şi care poate impresiona marele public. In ceea ce a scris după răsboi, Bernstein a schimbat numai ma niera : a renunţat la acte, cultivă tabloul şi caută, evident, să se apro pie de cinematograf. Fondul teatrului lui a rămas însă acelaşi. A- ceeaşi pasionată căutare a cazului excepţional, a tipului care iese din comun. Aceeaşi înclinare către melodramă. In Melo, ca şi în Fericirea. De data aceasta însă, Bernstein a căzut victimă propriei lui me tode. Căutând excepţionalul, a ajuns la absurd. A^ajuns la un con flict, care nu se justifică prin nimic, nu se explică în'nici un fel şi nu se poate rezolva decât în imposibil. Un anarhist (Bernstein îşi alege eroul din actualitatea cea mai vie, ca un ziarist care nu poate trăi decât în vâltoarea cotidianului), un anarhist ajunge la convingerea că, în zilele acestea, atentatele nu mai trebue îndreptate împotriva atotputernicilor politici. Ci împo triva vedetelor de cinematograf. Se decide, deci, să ucidă pe o cân tăreaţă oarecare, o cabotină destul de banală. Dar tânărul anarhist se îndrăgosteşte de., .viitoarea lui victimă. De cum o zăreşte, e vrăjit de ea. Ei bine, credeţi că o va cruţa? Nu. Bernstein vrea să ajungă la cazul excepţional, diametral opus logicii lucrurilor: anar histul îndrăgostit trage ; cabotina cu faimă e rănită. Urmează, fireşte, procesul. Anarhistul îşi tăinueşte iubirea. Dar, acum, cabotina se îndrăgosteşte de el. Situaţia e falsă. Bernstein, nici măcar nu se oste neşte s'o justifice. După o încercare de iubire ratată, anarhistul nostru îşi ia mica lui valiză şi pleacă în lume, iar cabotina rămâne plângând în eleganţa ei vilă din preajma Parisului. Dece? Dacă se iubesc, dece nu-şi realizează sentimentul acesta? Ce vrea tânărul acela, care repetă la un moment dat fraza lui Oscar Wilde : «ucidem tot ceea ce iubim? » Mister. Din succesiunea tablou rilor, nici o lămurire. Nici o justificare. Piesa apare absurdă. Eroii voiţi, convenţionali, imposibili. Nu există, acolo, pe scenă, un singur om adevărat, o singură fiinţă vie, luată din lume, cineva despre care să poţi exclama: «L-am întâlnit la cafenea sau la curse...» Toţi sunt artificiali. Toţi sunt construiţi în laborator, din elemente străine adevăratului suflet omenesc. Toţi; şi cabotina sentimentală, care a debutat în viaţă desculţă şi sărac", şi tânărul care îşi ucide idealul revoluţionai într'o mare pasiune, pentru ca apoi să-şi ucidă pasiunea pentru o enigmatică avântare în necunoscut. Dar ceea ce este mai supărător, este faptul că Bernstein a obosit, Bernstein se repetă. Cabotina aceasta, care a debutat în viaţă desculţă, săraca, chinuită - ca să ajungă extrem de bogată şi, apoi, să renunţe 3a tot pentru o iubire, pentru prima ei iubire, este reeditarea milio narului Brachart din Saimoti. Şi el a fost hamal în port. Şi el a bi ruit. Şi el e gata să se ruineze, ba chiar se ruinează pentru o iubire. Numai că Brachart, prin gestul lui, îşi cucereşte iubirea, îşi cucereşte femeea cel puţin pe jumătate. Pe când cabotina din Fericire nu izbu teşte să-1 reţină pe ciudatul, pe neverosimilul anarhist Lutcher. D-ra Marioara Ventura a împrumutat eroinii Iui Bernstein tot complexul d-sale temperament scenic şi tot talentul d-saîe bogat şi nuanţat. Din păcate, textul - frumos tradus de d. Romulus Sei- şanu - a fost atât de slab, atât de inexistent, încât n'a putut fi înviat sau cel puţin înviorat nici chiar prin transfuziunea de viaţă, pentru care d-ra Ventura s'a jertfit cu atâta desinteresare. D-nii Vraca, Vaîentineantt, Timică, Lăzârescu şi Mărculescu, împreună cu d-ra Silvia Fulda au risipit eforturi admirabile, fără a putea să salveze totuşi spectacolul. Teatrul Naţional a oferit trei piese în câte un act, menite - pare-se - să facă parte din repertoriul permanent ai primei noastre scene. Evident nimeni nu va contesta dreptul lui Marivaux sau al lui Kleist de a figura într'im repertoriu permanent. Piesele acestea, care n'au izbutit să intereseze publicul dela premieră, vor face - poate - deliciul copiilor, care frecventează maîineele de Joi şi Duminică. Micile naivităţi din Ulciorul sfărâmat sau situaţiile forţate din O încercare nu vor supără pe spectatorii micuţi, care sunt mult mai creduli decât... spectatorii majori. De altfel, acesta este şi rostul repertoriului permanent: să ofere publicului acel teatru care trebue văzut la o anumită vârstă. După cum Genoveva de Brabant trebue cetită până la patrusprezece ani, căci după aceea n'o mai poţi ceti, tot astfel o mare parte din teatrul clasic trebue văzut în anii ado lescenţei, fiindcă dttpă aceea e prea târziu. 2l8 Un asemenea spectacol deci, nu trebue judecat după valoarea lui artistică, ci în prizma rostului lui educativ. Din interpretare, trebue să reţinem foarte izbutitele realizări ale d-relor Marietta Sadova şi Sonia Cluceru şi d-lor Finteşteanu şi N. Atanasiu în Ulciorul sfărâmat. După cum în O încercare trebue subliniate apariţiile bufe ale d-lui Sârbu şi jocul discret al d-nei Toto Ionescu. Spectacolul a început cu actul d-lui Valeriu Mardare Haidem la teatru. D. Mardare a debutat anul trecut cu o comedie, care a fost rele vată de critica teatrală : Omul fără identitate. D-sa a dovedit atunci, câteva însuşiri reale: precisă notare a detaliilor, dialog viu şi înde mânare în conducerea acţiunii. Pentru un scriitor tânăr, aceste însuşiri sunt făgăduiala unei ca riere bune. Observarea mai îndelungă a vieţii şi lectura continuă s'ar putea adăuga, cu vremea, calităţilor acestora. Haidem la teatru, actul reprezintat de Teatrul Naţional, nu în seamnă un pas mai departe peste Omul fără identitate, piesa de de but a d-lui Mardare. Dar nici un pas înapoi. Ceea ce este destul de îmbucurător. Am regretat numai faptul că d. Mardare, care vădise o oarecare înclinare către satira socială, şi-a ales de data aceasta un subiect, care rămâne în sfera minoră a anecdotei. Piese de felul acesta se scriu cu sutele în Franţa. Sunt acolo, oa meni foarte abili în acest meşteşug facil. E inutil să ne amestecăm şi noi în domeniul lor, fiindcă nu vom avea niciodată abilitatea lor şi - apoi - nici domeniul în sine nu este... tentanta Sunt aci, în viaţa noastră românească, atâtea lucruri ale noastre, pe care un ochi ager cum este ochiul d-lui Mardare le-ar putea prinde şi le-ar putea fixa eu mult folos pentru ceea ce se cheamă, în mod curent, literatura ori ginală. Fiindcă literatura aceasta nu va fi cu adevărat originală, decât atunci când va da acel inedit, pe care furnizorii « en gros » ai teatrelor bulevardiere nu-1 caută şi n'au nicio pricină să-1 caute. Cu această rezervă, actul d-lui Mardare e vioi şi cuprinde situaţii de farsă, care înveselesc publicul. Foarte bine, ca de obiceiu, d. Al. Ionescu-Ghibericon, între cele două schiţe creionate cu haz de d. Amigdali şi de d-ra Victoria Corciov. T. TEODORESCU BRANIŞTE CRONICA MUZICALĂ Consumatorului de muzică, i s'au oferit destule ocazii de a-şi astâmpăra setea ; e vorba, de sigur, de acei oameni cumpătaţi şi disci plinaţi, care se feresc cu prudenţă, de abuzul de Radio. Cantitatea de muzică difuzată prin sau fără doză electromagnetică, ia propor ţiile devastatoare ale unei inundaţii sonore. Foarte strict, se anunţă la Radio, titlul plăcilor, de muzică uşoară ; nu ni se cruţă nici numărul plăcii, nici editura, nici numele repre zentantului ei în ţară ; dar e riguros echitabil ca acelaşi tratament, să fie practicat şi înregistrărilor de muzică «serioasă »; după muzica uşoară însă, cea serioasă e tratată cu uşurinţă; este regretabil. Am auzit sonate neisprăvite, simfonii intervertite, cuartete estropiate. In numele marilor mutilaţi şi a miilor de răniţi în sensibilitatea lor artistică şi în demnitatea lor de oneşti consumatori de muzică, rugăm pe cei în drept, să facă uz de bine-cunoscuta imparţialitate a românului. De altfel, chiar muzica uşoară şi gustul publicului ar avea mult de câştigat daca alegerea şi dozarea ei s'ar face cu măsură, gust şi discernământ; căci există muzică uşoară, de bună calitate. Inegalităţile se netezesc însă, în faţa indiferenţei egalitare a progra melor ; singura unitate de măsură şi procedeu de apreciere pare a fi timpul; se introduce în rezervorul în care stagnează inertă muzica, ceea ce ar corespunde la durata unei ore, se umple cu muzică şi se varsă în microfon ,* după întrebuinţare, materia muzicală se reîntoarce în rezervor pentru a servi poimâine ; procedeul poate nu oboseşte, dar e cam sumar. Evident, materialul muzical e limitat, dar de ce să se repete lu crări, care nu sunt decât repetări prin însăşi faptul existenţei lor şi nu s'ar insista cu predilecţie tocmai asupra acelora, care nu-şi dă ruiesc cuprinsul lor de frumuseţi,decât după mai multe audiţii? Muzică extinctă, îndiguită în biblioteci, inundă prin catastrofa sonoră a difuzării, o populaţie pacinică şi fără apărare. De sigur e greu a face în fiecare zi un program unitar bun ; dar e numai greu ; difi cultatea este solubilă. Aceste observaţiuni mărginaşe nu scad însă cu nimic, valoarea concertelor simfonice, muzicii de cameră, soliştilor şi tuturor acelora, care-şi difuzează talentul la microfon. Dar trebue oare neapărat ca imediat după recitalul Wladigeroff de pildă, să ni-se afirme odată mai mult excelenţa untdelemnului «Sasso»? * Seria concertelor simfonice a fost deschisă cu un program, care ne înclină a crede, că d. George Georgescu este definitiv câştigat stabilizării cu orice preţ. Fără îndoială, valorile muzicale stabilizate sunt sigure şi preţioase, ele au acoperirea aur în judecata posterităţii; se întâmplă însă uneori ca această acoperire să fie numai o uşoară poleială, care rezistă imperfect uzului şi e rostul artistului să ascundă cu talent şi abilitate metalul comun. E ceea ce a reuşit tinereşte şi cu o convingătoare energie, pianistul Dinu Lipatti în concertul pentru piano de Grieg. Cunoscut deja publicului dela concerte ca şi celui dela Radio, cea mai frumoasă nădejde a pianului românesc, a con firmat odată mai mult, cât de legitimă este credinţă, că d-sa stăruind, va ajunge un pianist de clasă internaţională. Simfonia lui Mahler (I-a) a cărei poleială, de dată mai recentă, este încă intactă la noi, a plăcut ca deobiceiu, deşi interpretarea era poate puţin impresionată de somnolenţa fratelui Iacob din partea a treia a simfonii. O Suită sim fonică de compozitorul portughez Valls pentru a cărui prezenţă în program, ni s'a dat dela Radio o plauzibilă explicaţie, ne-a sugerat o interesantă imagină muzicală a tinerii republici în căutarea unei echilibru stabil. Iată însă, că executarea măreţii « Missa Solemnis » ne pune în faţa unui fapt de revalorizare. Aurul masiv şi greu, al acestei creaţii stabilizate în vecinicie a dat prestigiu şi viaţă nouă concertelor simfonice. Nu este îngăduit unei cronici modeste şi limitate, impietatea unui comentariu sumar. Ne vom mărgini a releva odată mai mult dificultăţile mari şi numeroase care stau în calea unei bune execuţiuni; de sigur, imperfecţiuni n'au lipsit şi s'ar putea obiecta că ni s'a prezintat cu o insistenţă oarecum americană, faţada «celui mai înalt edificiu sonor din lume ». Totuşi meritele acestei realizări întrec cu mult lipsurile: d-nii Georgescu şi Chirescu au săvârşit o frumoasă faptă muzicală. Rcacţiunea publi cului de altfel a fost promptă ; el a cerut o a doua audiţie. * * * Gruparea Criterion, care în activitatea ei muZfcaîă, s'a străduit « a prezenta marile momente ale muzicei în lumina unei concepţii de estetică generală » a organizat o entuziastă ofensivă, pentru captarea momentelor de mai sus, în cuprinsul a şase conferinţe urmate de audi- ţiuni muzicale corespunzătoare. Iată momentele: Impresionismul, Romantismul, Olimpicii, Ctitorii muzicii, Magia şi originele muzicii înfine «muzica şi specificul românesc »; cu excepţia muzicei strict contimporane, întreaga creaţie muzicală încape confortabil în aceasta încercuire de culmi. Ofensiva a dat rezultate variabile; echipa de sburători porniţi să cucerească în azurul sonor « culmile » nu a făcut ceea ce se numeşte un « sbor în formaţie »; au fost conferinţe care nu decolau, la altele nu se făcea «contactul», altele se înălţau prea sus într'o atmosferă rară şi vagă de «ceva-cumva » aşa de gustată în «ţara de Kuty »j căci dacă, după cum spune manifestul asociaţiei, « era necesar o lămurire a raporturilor muzicei cu civilizaţia », s'a simţit uneori nevoia unei lămuriri a raporturilor conferinţei cu muzica. Impresionismul francez însă, s'a bucurat de o expunere cuprinzătoare şi nuanţată; nimic din ce este esenţial pentru înţelegerea acestei fermecător «moment» de creaţiune artistică nu a lipsit: ambianţa, cenacle literare, atelie rele, reacţia anti-wagneriană şi anti-romantică, toate împrejurările înfine, care au contribuit să îndrumeze puterea de creaţie şi rafinarea mijloacelor de expresie a creatorului «impresionismului muzical». Programul a prezentat în afară de tipice şi demonstrativ impresioniste Preludii de Debussy şi Ravel (într'o interpretare plină de culoare şi de vervă a d-lui Fiîionescu), puţin cunoscuta sonată, pentru violoncel şi piano de Faure şi sonata pentru harpă, flaut şi violă de Debussy, In totul, o audiţiune model: conferinţa, care face şi păstrează con tactul şi cu muzica şi cu publicul; programul echilibrat, reprezentativ al « momentului», interpretarea, care îşi găseşte un loc între corect şi perfect. Foarte interesantă, deşi materialul informativ şi muzical congestio nau cuprinsul unei singure audiţii, a fost «momentul închinat mu jicei şi specificului românesc ». Ocaziile de-a auzi lucrările compozi torilor noştri simt rare şi deaceea ar fi fost poate nimerit să se con sacre două şedinţe «muzical româneşti» ; alegerea ar fi fost mai com plectă şi poate că şi conferinţa s'ar fi resimţit favorabil; am avut prea puţin din Andricu, Jora, Rogalsky. O impecabilă execuţie de către d-ra M. Cocorăscu a ultimei părţi din suita pentru piano de Enesctt, trebue relevată. Despre audiţii în general, nu s'ar putea spune că ne-au dăruit « mari momente muzicale », ci mai curând o numeroasă varietate de interpelări, în care aproape fiecare epitet din ierarhia aprecierilor şi-ar găsi un loc bine meritat. Am ascultat execuţiuni foarte mulţumitoare, excelente chiar, alături de altele mediocre sau deadreptui insuficiente. Fără îndoială că se obţine astfel relief şi varietate, dar cu grele şi nemeritate jertfe. Considerate laolaltă, conferinţele şi audiţiuniie constituesc mai mult decât un succes : o victorie, de învăţămintele căreia se va folosi desigur, secţia muzicală a asociaţiei. Animate de acelaşi optimism tineresc, producţiunile «experi mentale » ale grupului «Pro Arte » au prezentat şi lucrări puţin sau deloc cunoscute publicului nostru ; să fie oare acesta sensul cuvân tului «txperimeatal » alăturat conferinţelor ? Uneori se putea crede că e vorba de conferenţiar ; alteori, interpretarea era periculos de experimentală! E cert însă, că aceste producţiuni au meritul mare de a păstra cald contactul între public şi artişti în intimitatea sălii Daîles, fericit pro- porţiouată pentru muzică de cameră. Există de altfel în Bucureşti un public statornic iubitor de muzică şi dornic de a se cultiva ,* e şi acesta unul din aspectele succesului mare şi în totul meritat al concer- îelor de muzică veche cu « clavecin » organizate de d. şi d-na Radu le seu. Desigur vom avea încă prilejul să auzim muzică executată pe instru mentul pentru care a fost scrisă. Harnică, d-na FSssl-Baumann-Rădulescu a activat în numeroase rânduri, restabilind uneori, situaţii melancolice. Măsură, bun gust, puritate de stil şi acel echilibru armonios într'o gândire şi expresie, dau un farmec rar şi preţios, interpretărilor doamnei Rădulescu. Un fapt nou menit să umple cum se spune, « un gol de mult simţit », e înfiinţarea foarte recentă a unei noui asociaţiuni muzicale « Amicii muzicei » ; scopul acestei asociaţii este de-a oferi membrilor ei, posi bilitatea de a auzi muzică veche şi nouă, rar sau de loc executată la noi. Eccles, Strawinsky şi Malipiero, alcătuiau programul primei audiţii. Desigur asemenea încercare va stimula pofta iubitorilor de muzică proaspătă. Redeschiderea anunţată a Operei închee lanţul acestor «deta şamente de asalt», pornite la lupta, în care nădăjduim şi dorim să fie învingătoare «muzica », RADU- GEORGESCU v Revista Revistelor „ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA ŞI REFORMA SOCIALĂ" Cu ultimul volum, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială îşi încheie al zecelea an de apariţie. Ca organ al «Institutului Social Român», această revistă condusă de d. D. Guşti a contribuit la răspândirea interesului pentru ştiinţele sociale, - discipline negli jate la noi, până acum câţiva ani, - şi a dat la lumină numeroase articole privitoare la cele mai variate probleme care frământă so cietatea omenească în genere sau viaţa socială în România. In cele peste iooo de pagini, care aîcătuesc volumul al zecelea (pe anul 1932), materia e împărţită în zece mari grupe: Studii, Arhiva monografică, Arhiva legislativă, Arhiva documentară, Mişcarea ideilor, Recenzii, Cronica, Buletinul Institutului, Buletinul biblio grafic şi Buletinul sălii de lectură. Printre studii, se află în primul rând conferinţa pe care d. W. E. Rappard, profesor la Universitatea din Geneva şi membru al Comisiunii mandatelor de pe lângă Liga Naţiunilor, a ţinut-o la I. S. R., tratând despre Problema coloniilor şi a mandatelor. După ce defineşte cele două noţiuni, d. Rappard arată că, prin controlul la care sunt supuse puterile mandatare de către Liga Naţiunilor, mandatele constitue o realitate superioară şi preferabilă coloniilor. Studiul următor, consacrat Democraţiilor scandinave, se dato- reşte d-îui Christian Lange, secretar general al Uniunii interpar lamentare. Autorul înfăţişează evoluţia politică - foarte asemănă toare - a celor trei ţări scandinave şi justifică de ce ele s'ar putea socoti republici cu numele de monarhii. D. Costin Stoicescu, administrator delegat al Băncii Naţionale, expune Politica institutului de emisiune al României în epoca depre siunii mondiale. După un tablou al consecinţelor crizei mondiale des- lănţuite în America, în 1929, d-sa arată că Banca Naţională şi-a dat osteneala să contribue la uşurarea vieţii noastre economice, având însă mereu în vedere menţinerea stabilităţii monetare. D. Octav Onicescu îşi publică partea a doua a studiului Sta tistică şi sociologie, în care examinează sensul în care se poate vorbi de determinism şi cauzalitate în ştiinţele cu bază statistică, în spe cial în sociologie. Foarte cuprinzătoare - jumătate din volum - este Arhiva mono- grafică. Sunt strânse aci laolaltă numai câteva din rezultatele do bândite de cercetătorii care, sub conducerea d-lui profesor D. Guşti, urmăresc an de an, zi de zi, viaţa socială a ţării noastre, sub toate aspectele ei. Din «cadrul cosmologic» face parte articolul d-lui Ion Conea: Determinări geofizice în aşezarea satului Runcu. « O mai favorabilă conjunctură de condiţii şi elemente geofizice pentru aşezarea unui sat cu greu poate fi găsită în altă parte ». In «cadrul biologic », d. D. Georgescu studiază Evoluţia demo grafică a satului Cornova între anii 1817 şi 1830. Ocupându-se de ocamdată de problema natalităţii şi a mortalităţii, d-sa făgădueşte un nou studiu despre problema căsătoriilor. Articolul d-lui Henri H. Stahl despre Vatra satului Cornova intră în «cadrul istoric». Autorul studiază repartiţia proprietăţii şi arată în ce măsură cercetarea prezentului poate contribui - în lipsa documentelor - la reconstituirea trecutului unui grup social. D. Traian Herseni fixează în «cadrul psihologic » raportul dintre Individ şi societate, întemeindu-se pe cercetările întreprinse în satul Fundul Moldovei. Urmărind individul în viaţa de familie şi îa viaţa de stat, obiceiurile şi viaţa religioasă, d. Herseni subliniază încă odată succesul metodei monografice în sociologie. Cercetările pe teren ne duc la revizuirea multor teorii consacrate şi la construirea altora, impuse de fapte. Cu preocupări asemănătoare se prezintă Contribuţie la cercetarea mentalităţii satului de d. Gh. Focşa (o convorbire cu un sătean din Runcu-Gorj, despre diferite probleme), Despre Inochentie şi inoc- chentism de d. H. H. Stahl (convorbire cu un preot din Cornova), Scrisori de război culese de d. P. Ştefăneuca^ în satul Cornova şi Contribuţii la problema calendarului în satul Cornova de d. Ernest Bernea. In Teoria şi sociologia vieţii economice (Prolegomene ia studiul morfologiei economice a unui sat), d. Mircea M. Vulcănescu arată superioritatea sistemului sociologic al d-lui D. Guşti faţă de ale altor sociologi; el constitue « o adevărată ontologie regională a existenţei sociale, în sensul husserlian, egal depărtată de sociologiile naturaliste şi spiritualiste, dar integrându-Ie armonic prin înţelegerea exactă a relaţiilor dintre natură şi spirit înlăuntrul existenţei sociale ». Graţie mijloacelor pe care le pune la dispoziţie acest sistem, se poate distinge caracteristica dinamicei sociale actuale, se poate stabili tendinţa de devenire a întregului social şi - ca rezultat final - se poate ajunge la caracterizarea sociologică a faptelor sociale sau economice ale unităţii care ne interesează. Tot în cadrul «manifestărilor economice», apar cercetările: Bugete ţărăneşti de d. Nicolae Cornăţeanu, Datoriile agricultorilor din satul Runcu de d. Roman Cresin, Industria morăritului la Runcu de d. Adrian G. Negrea şi O industrie ţărănească (Industria ţuicii din satul Runcu) de d. Em. Buznea. Capitolul «Manifestări spirituale» îl deschide documentatul studiu al d-lui Const. Brăiloiu, Despre bocetul dela Drăguş, Urmând o metodă riguros ştiinţifică, d. Brăiloiu a cercetat împrejurările în care se cântă bocetul (cunoscut la Drăguş sub numele de cdnfec de mort sau cântare de mort), analizând de-aproape textul şi melodia bocetelor culese (9 melodii înregistrate la fonograf şi 13 texte lite rare fără melodii, împreună cu o seamă de «variante şi adaosuri»). Tot aci întâlnim articolele Consideraţii statistice asupra vrăjitoriei satului Runcu de d-ra Dochia Ioanovici şi Practica magică a descânta tului de «strâns » în satul Cornova de d-ra Ştefania Cristescu. O contribuţie la studiul răspândirii cărţilor populare dă d. Emil Turdeanu, care publică Un manuscris miscelaneu necunoscut, desco perit în ţinutul Cornovei. D. Mac Constantinescu urmăreşte, în legătură cu Ceramica po pulară, olăria din Drăguş şi atelierele de olărie din Corund-Odor hei. Studiul d-sale e însoţit de câteva planşe colorate, foarte sugestive, executate de d-ra Elena Constante. Coregrafia populară e studiată de d-ra Floria Capsali în arti colul Jocurile din comuna Fundul Moldovei; iar d. N. Argintescu urmăreşte «canoanele populare ale frumuseţii trupeşti» în Contri buţii la problema gustului popular. Linguistica e reprezentată prin' articolul d-lui Mihai Pop, Con tribuţii la studiul limbilor speciale din Cornova: păsăreasca. Manifestările juridice sunt cercetate în amănunţitul studiu al d-rei ,Xenia C. Costa-Foru şi al d-lui H. H. Stahl, Caracterul de* vălmaş al familiei nerejene, iar cele politice în articolul Nerejul în război de d. Nicolae Conţ. In capitolele « Unităţi», « Relaţii » şi «Procese », apar studiile : Contribuţii la cercetarea unei gospodării ţărăneşti din satul Cornova de d. Ion Zamfirescu, Ţiganii în viaţa satului Cornova de d-ra Domnica I. Păun, Categoriile sociale cornovene de d. Traian Hersen şi Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizate a satului Cor nova de d. Anton Golopenţia. « Arhiva monografică » se încheie cu un excelent bilanţ: Şapte ani de cercetări monografice, întocmit de d. Traian Herseni. «Arhiva legislativă », Arhiva documentară » şi « Mişcarea ideilor » sunt bogat prezentate cu articole datorite d-lor E. A. Poulopol, Cor- neliu Alex. Rudescu, Onisifor Ghibu, Tudor Vianu şi V. I. Ră- dulescu-Pogoneanu. Capitolele « Recenzii» şi « Cronici» şi « Buletinele » privitoare la activitatea I. S. R. şi la bibliografia sociologică a anului 1930 de săvârşesc acest volum al Arhivei, care face cinste mişcării noastre ştiinţifice şi de care ne vom mai ocupa. GOETHE EVLAVIOS Din copilăria lui evangelică, Goethe a păstrat un respect absolut şi o dragoste adâncă pentru Sfânta Scriptură. «Bibliei îi datoresc toată cultura mea morală ». Gingaşa « naivitate » a Noului Testament şi «naturalismul robust» al Legii Vechi îi sunt dragi deopotrivă. Tânăr fiind, Goethe cunoscuse critica biblică, şi-i convine raţiona lismul acesteia ; totuşi el prezice exegeţilor, că metoda lor, altminteri inteligentă şi lăudabilă, va ataca şi fondul profetic şi fondul poetic al Scripturilor. Povestirile Vechiului Testament, el le consideră ca documente reale ale istoriei primitive, pe care ele ne-o povestesc viu şi poetic. Biblia nu ne învaţă simbolic aceea ce în secolul XVIII se numea «religia naturală », ci ea cuprinde o credinţa individuală şi particulară, credinţa unei colectivităţi strict determinate. Goethe nu opune credinţa ştiinţei. Pentru dânsul, înţelegerea ştiinţifică porneşte din o revelaţie, prin o iluminare de sus, care se impune nu numai inteligenţei, ci fiinţei întregi a gânditorului. « Fe nomenele primare» (die Urphănomene) impun respect religios, caşi tainele divine. Credinţa e atitudine fecundă, semn de sănătate şi putere. Toate epocele de necredinţă, şi dacă strălucesc o clipă, dispar pentru posteritate. « Omul trebue să creadă; ce crede, asta e cu desăvârşire indi ferent ». «Respectul» (die Ehrfurcht) e la Goethe o virtute cardinală. Să ne amintim că tot în respect (Achtung) se adăposteşte şi la Kant legea morală. Individul izolat nu e în stare sa desvolte deplin sentimentul re ligios j de aceea Goethe a preţuit biserica, simbol viu al unirii oame nilor în credinţă; de aici dragostea lui pentru toate amănunţimile cultului, pentru ceea ce e decorativ şi simbolic în religie. Protestan tismul îi pare, în această privinţă, hotărît inferior catolicismului. De timpuriu totuşi Goethe se îndreaptă spre o poziţie opusă creşti nismului confesional. Incognoscibilul stă dincolo de orice controversă, şi Goethe mustră pe clericii care au veşnic numele Domnului în gură; şi zice că împotriva intoleranţei clericale, tot cu intoleranţă trebue răspuns. Goethe a fost ostil ideii de divinitate personală. Goethe nu desparte pe Dumnezeu de natură, şi s'a ridicat violent contra spiri tualismului lui Iacobi. Insă el nu confundă pe Dumnezeu cu Natura, ca materialiştii, nici cu sufletul omului, ca misticii. Dumnezeu este Fiinţa necunoscută de unde totul purcede şi la care totul se întoarce. Goethe nu crede în veşnicia pedepselor, nici în pervertirea totală a omului prin păcatul strămoşesc. Universul e divin, şi viaţa, oricum ar fi, e bună. Necreştine sunt şi ideile lui Goethe despre femee şi păcatul cărnii. Nimic din rigorile creştine nu aflăm la Goethe; în punctul acesta el acceptă natura aşa cum e. Ascetismul nu putea să aibă loc în concepţia aceasta. Să adori urîtul, grozăvia, umilinţa, să răcia, suferinţa şi moartea, îi pare faptă detestabilă şi aproape per versă. Este o « condamnabilă impudoare » şi o «trivială neghiobie », să arăţi în vileag chinurile unui Sfânt. Pe Christ îl numeşte «om divin », «unic şi incomparabil». Pu- ţine zile înainte să moară (către Eckermann, la II Mart 1832), ipunea Goethe că se închină lui Isus « ca manifestare divină al su premului principiu moral», adăogând totuşi că e nu mai puţin dispus să se închine Soarelui, fiindcă şi Soarele « este o manifestare a celui prea înalt, ba chiar cea mai puternică din câte au fost date muritorilor să cunoască ». Cu toată că înţelege însemnătatea bisericii, Goethe nu-i poate uita păcatele. Tânăr încă (în fragmentul der eivige Jude), el protestează cu scârbă contra egoismului capilor bisericii, care socotesc religia ca o afacere de apă minerală pe care o trimit prin toate colţurile pă mântului în sticle bine pecetluite. In epoca maturităţii, în deosebi în timpul călătoriei în Italia, această atitudine negativă se accentuează. Vechiul protestant se deşteaptă în faţa excesivului ceremonial roman : «parăzile lor, baletele şi opera lor bisericească alunecă pe mine ca apa pe o manta de muşama ». - Goethe pare să admită o fatalitate prin care spiritul religios, devine ipocrit, şarlatan şi persecutor, în dată ce se exteriorizează şi dă naştere unei biserici (vezi fragmentul Mahomet). Aşa ajunge Goethe să se intituleze ein dezidierter Nicht- Christ. Creştinismul e numai unul din aspectele fenomenului religios originar. Forma cea mai pură a acestui fenomen originar Goethe pare a o găsi în religia persană, religia soarelui şi a focului, a bunei rân- dueli şi a îndeplinirii punctuale a obligaţiilor de toate zilele. « încre derea şi resignarea sunt temelia adevărata a oricărei religii, precum şi supunerea către o înaltă Voinţă care stăpâneşte mersul lucrurilor şi pe care nu o putem înţelege. Islamul şi religia reformată se asea mănă isbitor în acest punct». (Către cancelarul von Miiller, la 28 Mart 1829). De mii de ani, oamenii au recunoscut oarecare formule generale, care revin iarăşi şi iarăşi în diverse chipuri şi ornamente. Aceste formule sunt darul tainic pe care o înaltă putere ni 1-a făcut dându-ne viaţa, şi din ele gânditorul poate scoate alfabetul Spiritului lumii, aceea ce Goethe numise, altfel, die Weltfrdmmigkeit. (Henri Lichtenberger, Revue d'Allemagne, 15 Octombre 1933). IMPIEGAT ŞI LITERAT: J.-K. HUYSMANS Preocupat de întrebarea dacă un scriitor distins poate fi şi un bun slujbaş, un colaborator al revistei; Mercure de France cercetează ca riera de funcţionar a lui Huysmans, servindu-se de material din arhi vele ministerului de interne. O bună parte din acest material a fost publicat de către un şef de biurou din serviciul personalului dela acel minister, Rene Turpin, în Figaro din 13 Martie 1926, sub titlul J.-K, Huymans, fonctionnaire. Huysmans a intrat la ministerul de interne ca impiegat de cate goria a 6-a, în 20 Mart 1866, cu leafă de 1500 de franci pe an, re- partizat la o secţie care se îngrijea de alienaţi, de copii în seama asistenţei publice şi de cerşetori. In 1870 e incorporat în batalionul 6 de gardes-mobiles şi trimis la Châlons. « Napoleon III me fit soldat par la maladresse de sa po- litique ». Curând se îmbolnăveşte şi zace în spital, iar în Noembrie al aceluiaşi an e trecut în serviciul ministerului de război, de unde, după încheerea păcii trece iarăşi la interne. Aci a slujit până la anii de pensie, înaintând relativ repede, şi îşi închee cariera, ca sub-şef de clasa a 2-a în serviciul Siguranţei generale, cu 6000 de franci pe an, în 1898. Huymans a funcţionat, în ultimii săi ani de slujbă, la secţia supravegherii străinilor şi a anar hiştilor. «Je chasse a l'anarhiste» spunea el lui Paul Valery, care venise să-1 vadă la biroul lui şi-1 găsise cufundat într'un dosar cu fişe poliţiste şi fotografii. Pe fişa personală, a literatului impiegat, superiorii notase: «bonne education - rapports tres convenables avec Ies superieurs et Ies coll.egues - travail tres rapide». Niciodată n'a avut hârtii în întârziere, avea masa curată la zi. Un alt şef al lui Huysmans notează: «activite" d'esprit et facult'& d'observation re- marquables », In Septembrie 1893 e decorat, în gradul de cavaler, cu Legiunea de onoare. Tot atunci fusese decorat ia fel şi Georges Ohnet, după recomandarea ministerului înstrucţiunii publice. « Eh bien! Mr. Huysmans, vous etes content? » îl întrebă ministrul Charles Dupuy. Huysmans răspunse : «Enchante. Le fonctionnaire est enchante de voir ses services apprecies. Le romancier eut eîe moins satisfait de figurer dans la meme promotion que Mr. Georges Ohnet». In raportul pentru decorare se citea: «Sa nomination dans la Legion d'honneur serait â la fois la recompe»se meritee de ses longs services au ministere de l'Interieur et de sa briliante carriere litte- raire». Emile Bargeon, coleg al lui Huysmans la ministerul de in terne, scria acum 12 ani următoarele: «Huysmans ne fut pas un fonctionnaire amateur. II fut un employe rigoureusement conscien- cieux, non seulement par sa ponctualite" et son assiduite au bureau, mais aussi par la conscience qu'il apportait â executer le service qui lui etait confi6». (Marţial de Pradel de Lamase, în Mercure de France, 15 octombre 1933)- BALZAC ŞI AMORUL «La passion est un espoir qui peut-etre sera trompe. Passion signifie: â la fois souffrance et transition. La passion cesse quand l'esperance est morte. Hommes et femmes peuvent, sans se deshon- norer, concevoir plusieurs passions ; il est si naturei de s'elancer vers la bonheur! mais il n'est dans la vie qu'un seul amour.L'amour est une admiration qui ne se lasse jamais». Acestea, în ce priveşte esenţa amorului; Balzac a descris şi realităţile lui. Le-a descris şi le-a trăit. «J'aime de tous Ies amours â la fois » scria el doamnei Hanska, în 1842. Balzac, în prima tinereţe, înţelegea amorul şi-1 practica după ideile veacului XVIII. «L'amour n'est vraiment qu'un puissant appetit! II faut s'accommoder de l'organisation qu'on a trouVee ici- bas... II faut, en tacticien habile, tâcher de jeuner le moins possible, sans enfreindre Ies regles ni risquer Ies chances de l'indigestion. .. II faut faire 1'amour comme Ies lois sociaîes l'exigent, le code en main et suivant l'etiquette ; s'en acquitter par exemple, comme de la danse, de l'escrime et du chant». O paralelă bună din secolul XVIII e de finiţia lui Fielding (în Tom Jones): «amorul este apetitul pentru o cantitate oarecare de carne albă şi delicată». Exemplificarea masivă a acestor păreri o dă Balzac în Contes drolatiques. Pe un ton mai grav, a vorbit Balzac de dragoste în legătură cu ideea de curtizană : «c'est toute la femme, un abîme de plaisirs ou l'on roule sans en trouver la fin... c'est une femme ideale qui se voit quelquefois en realite d ans l'Espagne, dans l'Italie, presque jamais en France». Dragostei I ui Lucian de Rubemprg pentru curtizană Esther van Gobseck, dra goste neînţeleasă de mulţimea oamenilor, îi dă Balzac această for mulă care anticipează ideile lui Oscar Wilde: «c'est l'art qui fait irruption dans la morale». Estetismul romantic devenea imoralism conscient. Swinburne numeşte pe Mademoiselle de Maupin a lui Gautier : cartea de aur a frumuseţii. Şi Wilde datoreşte mult iui Gautier. Balzac anticipează asupra literaturii din ultimul sfert de secol, şi prin aceea că deschide loc amorului lesbian şi sodomit (vezi Une passion dans le desert), Amorul-pasiune şi amorul-adcraţie, principale aspecte ale reac- ţiunii romantice contra eroticei rococo, au prosperat şi au decăzut literar, până la platitudinile romanului foileton. Pe Les Petits Bourgeois (1845) Balzac ni-i arată «revant de boire la passion dans une coupe d'or ciselee ». Junele provincial Calyste de Guenic se întreabă pal pitând : «Vivrai-je sans eprouver ces rages du coeur qui grandissent la puissance de l'homme?...Ces beaux oiseaux bleus de mes reves, iis viennent de Paris, ils sortent d'entre les pages de lord Byron, de Scott...» Cuvântul «amour-passion » a fost creat, înaintea marii Revoluţii, de către Senac de Meilhan, literat şi om de spirit, bine cunoscut în ultimele saloane ale vechiului regim. Amorul-pasiune nu există în Franţa, zisese din capul locului făuritorul noului termen tehnic, şi adăogase fraza care ajunse curând celebră: «en France, les grandes passions sont aussi rares que les grands hommes». La fel gândeau Stendhal şi Balzac. Acesta scria: «les grandes passions sont rares comme les chefs-d'oeuvre». Din romanul sentimental al veacului XVIII, romantismul moşte nise amestecul ideii religioase în dragoste. Eroii romantici ai lui Balzac iubesc «religios », şi vorbesc de « sfinţenia dragostei ». Felix de Vandenesse, bând două lacrimi ale iubitei sale, strigă: «Voici la premiere, la sainte communion de l'amour ». Iar alt adorator ro mantic : «je t'ai, depuis longtemps, confondue avec le Seigneur de toutes choses: je suiş â toi, comme je suiş â lui». Insă această ado raţie confuză implică o contrazicere incurabilă şi un dureros faliment. Henrietta (în le Lys dans la vallee) mărturiseşte: «Je comprends. aujourd'hui que le ciel et la terre sont incompatibles ». Pe Balzac 1-a preocupat adânc contrazicerea aceasta, şi a visat un nou tip uman care să-i dea deslegarea. Din tradiţia teosofică, care a avut asupra lui o influenţă puternică, Balzac adoptă ideea amorului angelic, cunoscut platonicienilor din timpul Renaşterii. In literatura feminină dela începutul veacului XIX, în romanele doamelor Cottin şiRiccoboni, cuvârtul înger circulă ca bună ziua. E o modă de stil. Se născuse un adevărat « gen angelic », cultivat zelos de femeile salo?nelor romantice. Balzac îşi bate joc de maniera aceasta. « On est deux anges et on se comporte comme deux demons, si l'on oeut». Totuşi el însuşi înclină spre concepţia angelică: « Sonie la demiere des mains qui faconnaient Ies mondes, elle doit exprimer plus purement que tout autre la pensee divine... Elle est une ;reation transitoire entre l'homme et l'ange ». El imaginează şi bărbaţi cate «prin virginitatea spiritului şi a simţurilor » se apropie de nivelul angelic. Concluzia t « Le deşir, cette faute de l'amoui terrestre...». Dragostea trupească se justifică numai ca simbol. Adevărata dragoste va fi «la graduelle fu- sion des deux natures, qui realise l'androgyne platonique». Ca în tradiţia gnostică deci, ca în Renaştere şi în mistica modernă, Balzac caută să împace spiritualismul religios cu hedonismul erotic. O sin gură dată, în L'Envers de Vhistoire contemporaine, Balzac a descris amorul liber de ispita cărnii: «un sentiment Mmmense, infini, ne de la charite catholique... Cest un attachement sans aucun me- compte, sans brouilles, sans vanite, sans luttes, sans contrastes memes, tant Ies natures morales se sont egalement confondues». Pentru romanticele emancipate nu are decât sarcasm şi dispreţ ^ acest tip nou de femee îl numeşte el « creature monstrueuse, qui, a quelque chose de la sirene et de l'atheisme. La destinee de la femme- et sa seule gloire est de faire battre le coeur des hommes ». Pentru adevărata femee amorul este «une voluptueuse charite». In sfârşit, trebue cu deosebire notate formulele care par a avea conţinutul cel mai personal: « Toutes Ies femmes veulent qu'on ne s'occupe que d'elles. Tres peu consentent â etre une soeur de charite aupres d'un homme de science ou d'art ». De aci, (în Physiologie du mariage) sfatul energic : « Abjurez l'amour... Si vous pouviez jouir pendant deux minutes des richesses que Dieu dispense aux hommes sages qui ne consice^ent l'amour que comme un besoin passager auquel il suffit d'obeir â vingt ans, six mois durant..., ah! vous iriez vivre dans Ies cieux!» (Ernst Robert Curtius, în Revue de Paris, 15 octombre 1933). SUBIECTE RELIGIOASE LA ALFRED DE VIGNY Necontenit l-au preocupat pe Alfred de Vigny problemele reli gioase şi morale, sub aspectele lor istorice. In Daphne tema fusese Iulian Apostatul, în le Mont des Oliviers, Isus. Din ineditele lui co munică acum profesorul Fernand Baldensperger un proect de dramă cu titlul Michel Şervet. Poetul imaginează o femee care, fiind de faţă la o dispută neînsemnată între Şervet şi Calvin, dă drep tate lui Şervet; Calvin iubise odată pe acea femee. Acesta e germe- nele urii reformatorului contra lui Şervet. In Jurnalul inedit, sub anul 1834, este vorba de o dramă întitu lată Sylvia, unde eroina cu acest nume cere lui Calvin să graţieze pe ereticul spaniol. In proectul Michel Şervet, acesta zice lui Calvin t « J'etais plus grand que toi. Ceux qui reussissent sont grossiers ». O întreagă concepţie favorită a lui Vigny, este închisă în această ultimă frază. In 11 August 1832 Jurnalul scrie: « aujourd'hui, malgre moi, l'idee; d'une piece de theatre sur la primitive Eglise chretienne m'a preoc- cupe" fortement. Cette idee m'a tenu en extase...» Revenirea la pri mul şi curatul creştinism, ambiţia tuturor reformatorilor, îl urmărea dar pe Vigny până la turburare. Poetul îşi închipue pe Calvin într'o noapte,singur, în biserica încă plină de toate podoabele catolice. In ajun de a-şi proclama şi aplica credinţcle-i iconoclaste, reformatorul urcă treptele altarului şi rămâne cu ochii pironiţi asupra hostiei, a că rei adorare directă şi substanţială îi părea lui faptă păgânească. Dar omul vechi birue ; după ce se convinge că nu-l vede nimeni, Calvin cade în genunchi şi se închină cu evlavie fierbinte. Apoi, în un monolog, îşi spune îndoelile şi nehotărîrile, şi cere iertare lui Crist, dacă cumva reforma pe care avea s'o înfăptuiască ar fi o rătăcire. Ascunsă într'un colţ al bisericii stetea totuşi o femee şi se închina. Auzind vorbele răsturnătorului de vechi credinţe, femeia strigă plângând : «Dece mi-am părăsit pe Dumnezeul meu pentru tine, dacă tu singur nu ştii de faci bine ori rău? Cu un fragment de scenă comică, unde apar, regele Francisc I, nebunul regelui şi Erasm, se închee aceste inedite care au drept temă epoca Reformei. In Journal, cu data 31 Mai 1853 şi sub titlul De la Reformation,. Vigny însemnează: «La reformation a fait un acte vulgaire. Le cygne du christianisme planait au ciel et descendait et remontait de la terre au ciel. II a coupe ses ailes et le beau cygne ne fait plus que marcher et nager sur la terre et l'eau d'une planete â demi sub- mergee ». (Fernand Baldensperger, în Revue de Paris, 1 noembre 1933) NIETZSCHE NU E FILOSOF Aceasta e teza redactorului filozof dela Nouvelle Revue Fran- ţaise, Ramon Fernandez, în o notă cu ocazia unui Nietzsche scris de un tânăr literat Thierry Mauînier. Nu Nietzsche este «nobil şi războinic », ci «artizanul» Descartes, - aristocratul şi soldatul cu getării, al cărui geniu cuprindea curaj, sfidare, singurătate. Nietzsche a avut pasiunea războiului şi a nobleţei; dar la el aceasta n'a fost decât deziderat. In fiecare idee a lui Nietzsche e închis un element care face acea idee neviabilă. Acest straniu fenomen se observă de îndată ce Nietzsche întreprinde filozofie. Mare poet, critic minunat, el n'avea natură de filozof. Un filozof care, la fel cu Nietzsche, ar fi între prins a pune viaţa în locul adevărului, ar fi rămas totuşi în zona ade vărului. In această privinţă Bergson şi Spinoza se află în aceeaşi atmo sferă. Nietzsche străbate ca o săgeată tărâmul filozofic, el nu se fi xează acolo ca subiect activ, ci primeşte numai impresia locului purei cugetări ca artist, care curând se satură şi fuge înainte sau îndărăt, gonit de setea absolutului. « Nimeni, scrie Maulnier, n'a trăit filozofia cu atâta foc ». Dar era filozofic focul acela? « Un philospophe comme Nietzsche n'accepte pas de piacer au rang souverain ladignite non tra- gique des verites mathematiques. Oreste, Phedre ne perdent point de temps â distinguer leurs passions de î'essence du monde. Ils ne font rien que Ies egaler â Î'essence du monde». Dar filosofii, tocmai, trebue să piardă acest timp, pe care nu vor să-1 piardă Orest şi Fedra, pentrucă să poată lua naştere filosofia. Ideile pure nu sunt«îngheţate », pentru filosof, şi topirea lor este « ardoarea» filozofică. Contrazicerea apare clar în ideea lui Nietzsche despre eroism. A cere eroului să-şi dea excesul de putere pentru apărarea celor tari, adică a sa însuşi, este contra naturii eroice. Eroismul nu poate consta decât în cheltuirea unei valori excepţionale spre binele altuia, a unui individ sau a universului. Eroul compensează în el slăbiciunile altora. Puterea Iui e angrenată cu slăbiciunea celorlalţi. • Rupând acest an grenaj, eroul rămâne nebunul care se crede Dumnezeu, şi eroismul dispare. Virtuţile pe care vrea Nietzsche să le distrugă, dreptatea, blândeţea, toleranţa, sunt adevăratele roade ale puterii. Nietzsche lasă în eroism numai ceea ce-1 vulgarizează, şi caricaturile cărora se închină massa. Dar tocmai ceea ce amicii lui Nietzsche numesc falşul nietzscheism, este consecinţa logică şi psihologică a doctrinei. Efectul final al egoismului eroic, este o inevitabilă exaltare a masselor, deci un triumf al sclavilor. (Ramon Fernandez, în La Nouvelle Revue Franţaise, i noembre' 1933). STABILIZARE ŞI RESTABILIZARE Comunicarea pe care d. Andrei Corteanu a făcut-o la secţiunea economică a «Institutului Social Român », tratând despre Stabili zare şi restabilizare, a apărut în recentul Buletin al acestei secţiuni. E într'însa o excelentă schiţare a problemelor monetare stârnite de viaţa economică dela război încoace. Pentru a-şi crea mijloacele financiare necesare unui război înde lungat, statele beligerante au recurs la inflaţia monetară. La această inflaţie de hârtie, s'a adăugat inflaţia de credit, şi astfel a luat naştere acea stare patologică, de care suferă până azi funcţiunile economice ale organismului nostru social. Ar fi fost de aşteptat ca, odată cu în cetarea războiului, statele să revie la viaţa economică normală. Această revenire nu s'a produs însă, căci duşmănia din război nu s'a sfârşit odată cu ostilităţile, ci a continuat în domeniul economic. Naţio nalismul economic de după război nu se putea menţine decât prin aceleaşi mijloace prin care s'a susţinut războiul: inflaţia. Toate ţările, învinse sau învingătoare, au cunoscut o perioadă de înflorire fără pereche în trecut şi toate au crezut că abundenţa ffio- netei şi a creditului pot fi menţinute la nesfârşit. Inconvenientele inflaţiei n'au întârziat însă să se arate şi astfel, s'a impus ideea stabi lizării monetare, reclamată în deosebi de nesiguranţa comerţului extern din pricina nestabilităţii monetei. Cu alte cuvinte, s'a adoptat etalonul aur pentru moneta veche, la valoarea pe care această monetă avea în bursă la epoca stabilizării. Inflaţia monetară ridicase preţul tuturor produselor. Singur aurul, care servea totuşi ca termen de comparaţie şi de calcul al mo nerelor de hârtie, se deprecia, fiindcă cererea de marfă era foarte mare. La un moment dat, creşterea continuă a preţului mărfurilor şi deprecierea continuă a aurului au făcut ca producţia să ia proporţii aşa de mari, încât n'a mai găsit cumpărători. In mod firesc, au urmat descreşterea preţurilor şi restrângerea producţiei. Când a început acest reflux al preţurilor, cu ruina producătorilor, cu falimentul băncilor şi al marilor întreprinderi, abia atunci s'a văzut că stabilizarea monetară, făcută în perioadă de creştere a pre ţului mărfurilor şi de depreciere a aurului, era o operaţie ne stabilă ea însăşi. Stabilizarea însemna fixarea valoarei monetei de hârtie în raport cu valoarea unei anumite cantităţi de aur, valoare presu pusa neschimbătoare. Dar această presupunere, care stătea la baza operaţiunii, era greşită. Deşi cantitatea de aur exploatată anual era aproape constantă în cei dintâi zece ani de după război, valoarea aurului a scăzut ne contenit în acest interval, ca şi când ar fi fost o enormă ofertă de aur pe pieţele lumii. Dela 1929 încoace, cantităţile de aur nou pus pe piaţă au fost într'o remarcabilă creştere ; totuşi valoarea aurului a crescut şi ea într'o proporţie spăimântătoare. Stabilizarea monetară se făcea deci, luând drept bază fixă o va loare variabilă după criterii specifice ei. Variaţiunea valorii aurului producea variaţiunea invizibilă a valorii monetelor stabilizate pe baza de aur, şi anume : în perioada de depreciere a aurului, moneta deşi stabilizată nu putea opri creşterea preţurilor ca şi sub inflaţie, după cum în perioada de apreciere a aurului, după 1928—1929, sta bilizarea nu putea împiedica scăderea preţurilor. Aşa fiind, trebue ca, atunci când vorbim de stabilizarea monetară dintr'o ţară oarecare, să ne raportăm la momentul în care s'a făcut stabilizarea, pentru a vedea curba pe care moneta a străbătut-o de atunci şi până azi, urmând variaţiunea ofertei şi a cererii de măr furi. Cu alte cuvinte, factorul determinant al valorii monetei nu a fost aurul, ci raportul dintre producţie şi consumaţie. Acest raport nefiind constant, valoarea monetei a variat, şi ea, în aceleaşi sensuri. O adevărată stabilizare a monetei nu poate veni decât dela o potrivire aproximativ egală şi durabilă între producţie şi consumaţie, între cerere şi ofertă. Stabilizarea, prin legarea emisiunii banilor de hârtie de condiţia prezenţei în pivniţele băncilor de emisiune a unei cantităţi de aur, joacă numai rolul de frână a emisiunilor, de piedică la continuarea inflaţiei. Dar tocmai acest rol e rău văzut de cei care atribue aurului şi monetei, în genere, un rol hotărîtor în determinarea prosperităţii sau a sărăciei. Se spune - şi în aparenţă, cu bună dreptate - că in flaţia a ruinat capitalul mobiliar existent înainte de inflaţie, dar a adus bogăţia generală, prosperitatea, stimulând producţia şi creând mijloace de consumaţie pentru toată lumea. După această teorie* oprirea bruscă a inflaţiei înseamnă provocarea sărăciei generale r dacă preţurile ar continua să crească puţin câte puţin, şi deci aurul să se deprecieze treptat şi necontenit, prosperitatea lumii n'ar mai. cunoaşte margini. Şi cum deprecierea aurului şi a monetei nu poate merge neturburată, căci atunci sistemul întreg ar tinde către zero, către încetarea schimbului, e nevoe de scurte peqoade de reacţiune, de revalorizare a metalului galben. Aceste perioade nu trebue lăsate să se eternizeze, producând ruina generală; atunci când se crede că banul s'a scumpit deajuns,. să se dea iarăşi drumul inflaţiei, făcând ceeace se numeşte operaţia restabilizării. Această operaţie ar consista din a atribui monetei crescute în valoare, o cantitate de aur mai redusă, pentru a reduc i hx aceeaşi proporţie valoarea monetei. Potrivit acestei teorii, după un timp oarecare, dacă moneta resta- bilizată creşte iarăşi în valoare faţă de marfă, se impune o nouă resta- bilizare. Trecând din restabilizare în restabiîizare, prin reducerea cantităţii de aur, moneta de hârtie ar ajunge la o valoare aproape de. zero, iar aurul va cieşte conţinu în valoare. Prin descalificarea hâr tiei monetă, tranzacţiile s'ai face în aur efectiv, ceeace ar duce la înăsprirea condiţiilor monetare ale pieţei: aurul s'ar tezauriza ca monedă bună şi s'ar ajunge la completa paralizie a afacerilor. Consecinţele catastrofale ale restabilizării sunt evidente. Totuşi multe ţări îşi închipue că prin acest mijloc vor putea pune capăt crizei. Intre acestea se află şi Statele Unite. Preşedintele Roosevelt crede că, sporind circulaţia fiduciară, se crează mijloace de consu maţie, se ridică preţul mărfurilor şi se dă producţiei din nou viaţă şi valoare. Sporirea mijloacelor de consumaţie prin noi emisiuni monetare ar apare, întâi, pe piaţă ca o sporire a mijloacelor de producţie. Băn- cile de emisiune, ca şi întregul sistem bancar, nu pot pune capitaluri de piaţa decât numai pentru producţiune, creditele de consumaţie fiind condamnate să nu mai reintre niciodată. Numai statul poate lua cu împrumut fără obligaţia de a învesti în producţiuni; dar şi creditele lui de consumaţie sunt limitate, rambursarea lor trebuind să se facă prin impozite. Prin urmare, sporul de mijloace monetare se transformă într'un spor de credit pentru producţie, ceeace, într'o epocă de supraproducţie înseamnă agravarea crizei. In concluzie: dacă prin restabilizare se caută uşurarea situa ţiei debitorilor, calea e greşită; o asemenea uşurare se poate acorda mai uşor prin reducerea datoriilor vechi. Dacă prin restabilizare se caută însufleţirea comerţului prin ri dicarea preţului mărfurilor, calea e iarăşi greşită, fiindcă o ridicare apaientă de preţuri şi universală, aşa cum o propune preşedintele Roosevelt, nu ar avea nici un efect. Raportul între marfă şi bani ar rămâne exact acelaşi ca şi înainte de stabilizare. Iar dacă prin această operaţie s'ar obţine o cât de mică îmbunătăţire efectivă a pre ţului, această îmbunătăţire ar fi imediat absorbită de capacitatea de producţie, organizată peste măsură, în perioada inflaţiei de bani şi de credit. Dar aspectul esenţial al crizei nu este cel monetar. Chiar când se vorbeşte de stabilizare şi restabilizare, se dezbate de fapt o pro blemă de producţie şi de consumaţie. Leacul crizei nu ar putea veni dela un sistem care ar armoniza aceşti doi factori. Dintre sistemele care se propun şi care se cuprind între cel mai strict etatism şi libertatea absolută a capitalismului, d. A. Corteanu crede că numai aceasta din urmă va fi în stare să înfrâneze nemă surata putere de producţie, care înneacă omenirea în criza de supra producţie. Toate artificiile monetare vor deveni, atunci, de prisos. (Buletinul Secţiei Economice a « Institutului Social Român ». Octom brie 1933). PICTORUL ŞTEFAN DIMITRESCU Despre pictorul Ştefan Dimitrescu mort atât de timpuriu, scrie camaradul lui N. N. Tonitză, câteva pagini în revista Arta şi OmuL Sunt într'însele cuvinte de duioasă aducere aminte, dar şi concluziile une1' judecăţi competente şi obiective, menite să fixeze locul lui Ştefan Dimitrescu în tânăra noastră mişcare artistică. Varietatea şi marele număr de desene ale lui Dimitrescu i-au iăaus^vîn marele public, faima unui desenator fără pereche la noi, dar şi rezerva, jignitoare, asupra talentului lui ca pictor. S'a repetat astfel Ia r^oi, cazul marelui Daumier, care a fost socotit toată viaţa un simplu desenator politic şi care, târziu după moarte, a fost desco perit - în chi&yr desenele lui - ca unul dintre cei mai geniali pictori s» vremurilor {noastre. i \ \ Cine 1-a urmărit cu luare aminte pe Ştefan Dimitrescu a că pătat convingerea, că ceeace părea la el o facilă aplecare pentru desen şi construcţie şi o delăsare a problemelor pur cromatice - era numai un capriciu de mare artist. Un capriciu însă, care avea la bază o adâncă şi vibrantă preocupare, exclusiv picturală. Desenele lui, uşor lavate în tuş, sunt mai mult decât tablouri în culori. Sunt armonii cromatice, negrăit de vaste şi infinit pre ţioase. Fiindcă sugerează acoidul petelor de culoare, fără să-ţi obo sească retina şi fără să ţi-o încarce cu inutilităţi vopsitoreşti. Sunt simfonii de o înaltă muzicalitate, pe care vulgul nu le-a sesizat niciodată, dar pe care ochiul de elită şi sufletul aristocratic le-a pre ţuit întotdeauna. S'a spus şi s'a scris despre pictura lui Ştefan Dimitrescu, că e prea « opacă », prea puţin «lirică », prea puţin «vibrantă ». Ca şi cum o pictură bună trebue să se facă după anumite reţete. Pictura lui Ştefan Dimitrescu a fost expresia curată a sufletului lui. Nimic mai mult - nimic mai puţin. El n'a înţeles să-şi acorde paleta după capriciile modei sau ale neguţătorului de tablouri şi să fugă după succese uşoare şi agreabile. Sensibil ca o floare de seră şi taciturn, Ştefan Dimitrescu, în pictura lui, n'a putut cădea nicio dată în acel lirism uşurel, nici în acea scăpărare sticlos violentă, nici în originalitatea agresivă ori retorismul bombastic al unora dintre artişti. O împrejurare duioasă sau tragică, din viaţă, un motiv din natură, cu aspecte vesele sau cu înfăţişări posomorite - ele singure, şi nimic în afară de ele, îi determinau sensul ritmic al tabloului şi muzicalitatea paletei. v. Primele lui începuturi de pictură răsfrâng nestingherit pe co pilul hoinar prin podgoriile Huşilor. Opere naive, dar cuceritoare în tendinţa lor de sinceră exprimare a bucuriei şi a zburdei. Trecând peste studiile de şcolar disciplinat şi sârguincios - studii şi azi impresionante prin ţinuta lor decentă şi prin vigoarea tratării - intrăm într'o epocă de producţie bizară: loji de teatru cu flirturi discret ascunse în umbra perdelelor roşii... Scene lascive de ca baret, în atmosferă alcoolizată. Grupuri de cocote, supte de nesomn şi foame, aşteptând în umbra gangurilor clienţii generoşi ce se întorc dela chefuri în Zori de zi. Florărese minore, urmărite pe străzi lătu ralnice de sadica aviditate a unui bătrân cu monoclu. O lume interlopă, care te impresionează până la durere. Şi nu înţelegi cum de s'a găsit sub ochiul lui Ştefan Dimitrescu şi pentru ce a urmărit-o el cu atâta dureroasă atenţiune, zi şi noapte... După absolvirea Şcoalei de Belle-Arte din Iaşi, ardea de do rinţa de a pleca în apus. Ca să poată strânge banii de drum, el încearcă de toate: dela profesor de desen şi caligrafie până la.. .violoncelist în orchestrele de noapte, prin berăriile, cafenelele şi vajtieteuriîe capitalei. Din această viaţă trudită şi neurastenizantă - care a durat până în preajma marelui război - au ieşit acele curioase şi triste aspecte ale vieţii frivole contemporane, pe care el le-a urmărit cu du- reroasă atenţie, de pe estrada orchestrantului, stimulator al... ve seliei generale. Au venit apoi anii grei şi tragici ai războiului. Schiţele şi studiile lui din această epocă, luate direct pe front sau prin satele pe unde trecuse devastarea inamică, vor rămâne documente de o rară di- stincţiune Sufletească şi de o răscolitoare putere de artă. Nici un gest de blestem pentru duşman, nici o falsă exaltare patriotică a ostaşului român. Totul rezumat la sentimentul adânc de umani tate şi Ia pura emoţie de artă. Din acest punct de vedere, Morţii de la Caşin, ce se află în Muzeul Militar din capitală, este una din cele mai nobile opere de artă produse de artiştii europeni, chemaţi să glorifice crima şi distrugerea. Puţin timp după demobilizare, pleacă spre Florenţa, de unde se întoarce cu o serie de desene şi tablouri, impregnate de atmosfera calmă şi mândră a cetăţii cu cea mai pură fizionomie quatrocentistă. O vacanţă petrecută la Sâmbătă de Sus i-a desvăluit pictorului un teren de studiu vast şi aproape virgin. Din această incursie prin ţinutul Făgăraşului, Ştefan Dimitrescu s'a întors în Bucureşti cu un material enorm, de o culoare locală şi de un pitoresc fermecător. In urmă, a făcut cunoştinţă cu litoralul dobrogean. In peisajul acesta turmentat, ars de soare şi tragic în ariditatea lui, Ştefan Di mitrescu a descoperit un nou câmp de activitate, ce 1-a pasionat până în ultimele lui clipe. Aflase toată lumina, tot sbuciumuî, toată curata nostalgie a sufletului lui în această regiune de o biblică desfă şurare. Ultimele lui pânze in Balcic au fost parcă cel de pe urmă imn de slavă adus culorii şi luminii. Chiotul de bucurie al omului care se crede renăscut sub bine cuvântarea Cerului? Sau bravul, zâmbitorul, supremul salut al artistului erou, pentru planeta ce 1-a găzduit o vreme şi de care simte că se desprinde pentru totdeauna? {Arta şi Omul, Septembrie 1933). GENEZA POEZIEI «SPERANŢA» A LUI EMINESCU In Revista Istorică Română, d. Const. C. Giurescu face o apro piere între Speranţa - una dintre cele dintâi poezii ale lui M. Emi nescu (a apărut în revista Familia a lui Iosif Vulcan cu data 11/13 Septembrie 1866 - poetul avea deci 16 ani), şi poezia Hoffnung a lui Friedrich Schiller. Ceeace e izbitor, după compararea celor două poezii, e întâi iden titatea titlului, apoi identitatea metrului: versul e dactilic în ambele poezii. In ce priveşte tratarea, în afară de ideea generală a mângâerii pe care o dă, în diferitele împrejurări ale vieţii, speranţa, nu se constată o asemănare, necum o identitate între cele două texte. In timp ce Schiller arată în mod general şi pe scurt cum speranţa însoţeşte întreaga viaţă a omului, dela naştere până la moarte, şi puterea acestei simţiri a sufletului - Eminescu desvoltă şi ilustrează ideea de mân- gâere, care e proprie speranţei, prin câteva cazuri concrete: omul închis în carceră, marinarul pe timp de furtună, sfârşitul celor virtuoşi. Din cauza aceasta, textul lui Eminescu e mult mai întins decât acela al lui Schiller : 45 de versuri faţă de 18. Concluzia la care ajunge d. Giurescu e următoarea: Nu se poate vorbi de o traducere după Schiller, ci numai de o influenţă a lui asupra poetului nostru. Cred că Eminescu a pornit, ca şi în alte poezii ale sale, dela textul german, împrumutând dela acesta titlul, metrul şi ideea fundamentală. Tratarea ideii îi apar ţine însă exclusiv. (Revista Istorică Română, voi. III, 1933). INFLUENŢA SITUAŢIEI ECONOMICE ASUPRA STRUCTURII ARMATEI Criza economică ce bântue cu atâta furie asupra întregii omeniri a avut simţitoare repercusiuni şi asupra structurii armatelor. De aceea - scrie d. General N. Alevra în Convorbiri Literare - se pune pentru viitor, atât oamenilor politici cât şi şefilor militari, această singură problemă: cu mijloace restrânse, apărarea naţională să fie totuşi asigurată. Spre a fi soluţionate, se impun prefaceri pro funde atât în ce priveşte concepţiile relativ la razestrarea oştirilor cu muniţiuni de tot felul, cât şi relativ la organizarea, administraţia şi conducerea lor. In privinţa materialelor, se constată că până şi ţările mai puţin atinse de criza economică, dispun de un stoc de armament şi muni ţiuni necesare pentru primele luni ale unui eventual război. In schimb, s'a avut în vedere ca întreaga lor industrie să se transforme în timpul cel mai scurt într'o industrie de război. Ar trebui ca şi noi să punem mai multă grije în acest domeniu. Organizarea armatei trebue să aibă ca ţintă precumpănitoare o cât mai bună instrucţie a tuturor soldaţilor aflaţi sub drapel. De aceea, în bugetul armatei - oricât de redus ar fi - o parte însemnată trebue să fie destinată pentru instrucţia trupelor şi a ofiţerilor. Spre a dispune de mijloacele băneşti necesare, se cuvine: 1. Să se reducă numărul comandamentelor superioare. 2. Să se micşoreze numărul unităţilor armatei. 3. Să se reducă numărul generalilor şi al ofiţerilor superiori. 4. Serviciile armatei să nu absorbă mai mult decât 10% din efec tive, iar trupele neluptltoare 5%. 5. Să se reducă durata serviciului militar sub 2 ani, astfel ca întreg •contigentul anual să poată fi încorporat şi cât mai bine instruit pentru luptă, chemându-se la nevoe în două serii. Când aceste reforme vor fi înfăptuite, în locul unei armate prea mult întinse în suprafaţă şi prea puţin în adâncime, cum este cea de astăzi, vom avea o armată mai puţin întinsă în suprafaţă, dar mult mai solidă în adâncime. Administraţia ar trebui să renunţe la formalismul birocratic, O primă consecinţă a acestei reforme va fi reducerea personalului ad ministrativ, cu un dublu avantaj: pe de o parte, nu va mai fi ne voe de atâtea cadre ofiţereşti, care îngreunează bugetul, iar pe de alta, efectivele întrebuinţate în serviciile administrative fiind sim ţitor reduse, un număr cât mai mare de soldaţi vor putea căpăta ade vărata instrucţie de luptători pe front. In ceea ce priveşte conducere, ar trebui să se adopte şi la noi o largă descentralizare, bine-înţeles nu în sensul autonomiei sau regio nalismului, ci dându-se mai multe drepturi - şi implicit o mai mare răspundere - şefilor ierarhici de a soluţiona anumite chestiuni, care astăzi sunt de competenţa exclusivă a ministerului. Prin aceasta descentralizare, personalul administraţiei centrale a rninisterului va putea fi de asemenea redus. Astfel vor fi reduse şi cadrele ofiţereşti ale oştirii, iar economiile ce ar rezulta se vor pu tea întrebuinţa cu mai mult folos pentru instrucţia soldaţilor şi a ofiţerilor. Intre cei trei factori ai organismului militar: organizarea, admi nistraţia şi conducerea, există o strânsă interdependenţă. De aceea, o singură idee conducătoare trebue să prezideze la destinele oştirii noastre, pentru ca ea să se prezinte ca un tot armonios şi unitar. (Convorbiri Literare, Octombrie-Noembrie 1933). CINCISPREZECE ANI DELA UNIRE A cincisprezecea aniversare a unirii Bucovinei dă prilej d-lui T. Cristureanu să publice, în Viaţa Bucovinei, o substanţială prezentare a situaţiei acestei provincii din punctul de vedere social şi economic. Bucovina a trebuit, Bucovina a vrut să fie şi va rămâne pe veci unită, şi ataşată acolo unde a chemat-o glasul sângelui, chemarea culturii şi interesul economic. Vrem să credem că vom învinge pe viitor orice încercare de violenţă internaţională; suntem convinşi că Bucovina va fi unul din soldaţii cei mai buni care vor apăra justiţia istorică, justiţia neamului, dreptatea colectivă a României unite. După cincisprezece ani de viaţă liberă naţională, nu este însă mai puţin adevărat că trebue să ne dăm seama că actul unirii nu exclude şi nu este o scuză la organizarea organică şi refacerea con structivă a provinciei. Vrem mai mult. Trebue să tindem la mai mult şi să luptăm pentru mai mult, pe teren economic, pe teren cultura! şi social, în beneficiul populaţiei noastre şi spre folosul ma selor din România întregită. După cinscisprezece ani dela unire, trebue să încetăm de a mai fi copiii care aşteaptă totul dela « centru »; se impune să pornim sin guri la drum şi să avem suficienta mândrie de a da contribuţii reale din propriile noastre puteri. Avem de unde. Avem păduri şi ogoare, turme şi cirezi, avem o populaţie harnică şi educată, avem căi de comunicaţii şi drumuri, avem cea mai numeroasă pleiadă de tineri pregătiţi. Avem totul ce ar putea da randament, eficacitate, reînviorare, viaţă. In vremuri grele, ca cele de azi, în epoci de prefacere şi frămân tare, forţele active ale Bucovinei au datoria să treacă dincolo de ritmul stereotip şi sterp, dacă vor să fie considerate ca forţe active. (Viaţa Bucovinei, i Noembrie 1933).