Fundaţiilor Regale
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 IANUARIE 1934 M. S. REGELE ÎNCHINARE 3 GALA GALACTION ... O lecţie asupra lui J. S. Mill . 5 T. ARGHEZI Rugăciune 19 N. M. CONDIESCU . însemnări pe o criptă regală . 30 ^.^.T ~-.-TT,T T ,^ „^,.„ IT Amintiri, cu o introducere critică COLONEL LĂCUSTEANU DE J C FILITTI . -45 J. ORTEGA Y GASSET . Din „Răsvrătirea masselor" . 74 G. BOGDAN-DUICĂ . Şcoalele din Blaj 91 V. VÂLCOVICI Inginerii noştri şi opera lor . 102 •7 Dirr KAMTI Guvernele maghiare şi mişcările ^s=^>s Z. PACLIŞANU culturale ale Românilor ardeleni 114 > R. PATRULIUS Tardieu şi democraţir. 133 I. BUDU Visarion Roman 159 0 SERBAN CIOCULESCU . «??* l6o CRONICI ROMAN NATURALIST? de P. Zarlfopol; IVAN BUNIN de F. Dlma; GIOVANNI PAPLNI de A. Marcu; PE MARGINEA OPEREI POSTUME A LUI GALSWORTHY de A. Bădescu; CRONICI IEŞENE de G. M. Zamfirescu; TEATRU de T Theodorescu-Branişte; CONCERTE de R. Gcorgescu REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL - 240 PAGINI - 25 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ Comitetul de direcţie: I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, O. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu. Redactor şef: Paul Zarifopol Secretar de redacţie şi administrator: Radu Cioculeseu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA « BUCUREŞTI, I 39, B-dul Lascăr Catargi Telefon 241/97 300 LEI ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 25 LEI EXEMPLARUL 25 LEI EDITATĂ DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CARQL AL II-lea" REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. 1, IANUARIE 1934 BUCUREŞTI IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAROL" ÎNCHINARE începe astăzi viaţa unei noui reviste. Mulţi sigur că vor zice : «Ei ce, n'au mai apărut în ţara noastră multe reviste şi ce însemnătate sau influenţă - în afară de prea puţine, să tot numeri câteva-au avut ele în desvoltarea culturei româneşti*. Desigur, după atâtea dibuiri, această sfială este oareşicum îndrep tăţită. Acei care sunt în fruntea publicaţiei de faţă vor să arate lamei intelectuale dela noi că Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale şi, în speţă, «Fundaţia pentru Literatură si Artă Regele Carol II», nu sunt numai vorbe aşternute pe hârtie şi votate de Parlamentul Ţării - şi o roagă să urmărească cu atenţie şi bunăvoinţă publicaţia ce porneşte astăzi. Porneşte, este drept, pe o cale lungă şi anevoioasă, o cale spinoasă de luptă pentru un ideal şi o fermă credinţă în forţa de producţie a cul turei româneşti. Mi-a fost hărăzit Mie, ca Rege al acestei Românii întregite şi ca un convins al vitalităţii intelectuale a neamului Meu, să pot după ani de trudă, să aduc la îndeplinire, prin instituţia nou creată, acest ideal al Meu, ideal lăsat Mie ca o sfântă moştenire, de Iubitul Meu Tată, Re gele întregitor de Neam, care vedea într'o astfel de publicaţie mărturia intelectualităţii poporului nostru şi a afirmărei entităţii culturale ro mâneşti în faţa lumei civilizate. Vremurile ce le-a trăit Regele Ferdinand au fost acelea ale lup telor crâncene, prin care s'au tras pentru vecie, cu o dâră de sânge ro mânesc, hotarele neştirbite ale unităţii naţionale. Dar acest Suveran, care în istoria neamului va rămâne un condu cător legendar de oşti biruitoare - şi e bine să Tămâie astfel în imagi naţia neamului - a fost prea puţin cunoscut sub forma Lui de om de adâncă cultură, om de carte, om de o superioară formaţie intelectuală clasică. De câte ori, Nouă copiilor, nu ne povestea, cu lacrimi în ochi, amintirile duioase ale vremilor petrecute, ca student. Ne vorbea cu atâta drag de colegii Lui, de profesorii încărunţiţi şi de temeinicile învă ţăminte ce le culesese la Tvtbingen şi la Leipzig. Nu voi uita niciodată reînălţarea sufletească cu care s'a întors dela serbarea nu ştiu cărui centenar al marei Universităţi saxone, unde avusese prilejul de a-Şi revedea colegii şi mulţi dintre profesori. Atât era de mare setea de cultură a acestui suflet ales, încât trimis la Tu- bingen, să înveţe dreptul, a urmat în acelaşi timp, cursurile de limba ebraică dela facultatea de teologie. Spirit larg, spirit uman, sentimental în tot ce acesta noţiune con ţine mai nobil, dacă nu ar fi fost Rege şi silit să se îndeletnicească cu munca positivă şi atât de prozaică a politicei, ar fi fost unul din cei mai duioşi cântăreţi ai naturei. In lupta care a dus-o pentru înălţarea Ţărei Sale, sunt poate singurul care am cunoscut mai de aproape, câte visuri frumoase, câte proecte înălţătoare de desvoltare culturală le plămădea în Inima Sa. Era, înainte de toate, un iubitor al naturei şi avea credinţa că România este şi trebue cunoscută, ca una din cele mai frumoase opere ce plămădise Dumnezeu pe pământ. Drumurile ce le făcea prin ţară erau pentru El o supremă recreaţie, mai ales când putea găsi în fundul unei văi pierdute de lume, un pridvor de casă ţărănească frumos împodobită, sau pe vârful unui deal o plantă nouă, prin care să aducă o contribuţie la flora ţării. Pasiunea ce o avea pentru vânătoare şi mai ales pentru aceea de cerbi, era tot o manifestare a acestei iubiri pentru natură. Faptul de a putea privi acolo în munţii Lăpuşnei, răsăritul soarelui şi toată tre zirea matinală a firei era pentru acest ostaş legendar o beţie supremă. Ostaş legendar, da, dar - pentru Noi cei ce L-am cunoscut de aproape - nu atât prin victoria finală a poporului român, cât prin credinţa şi forţa morală ce o punea în disciplina soldatului. Pentru El în oştire nu vedea numai un «val» de apărare împotriva cuceritorului, dar mai ales o forţă sufletească ce în orice clipă trebuia să stea pildă pentru toţi. In viaţa Sa de soldat, pe lângă acelea ale meseriei, de care era adânc pătruns, se deştepta şi acea dragoste pentru pământul românesc şi pentru viaţa aproape de natură. Spre a cunoaşte un nou colţ de ţară, nicio oboseală nu-I era prea mare Adânc Mi-a rămas întipărită în minte privirea Lui plină de bucurie, când pentru prima oară a văzut acele ochiuri de munţi de pe Rete zatul şi indignarea Sa că aceste pajişti nu erau îndestul de cunoscute de locuitorii ţârei noastre. învăţase solid ceeace trebuia să-Şi apropie pentru îndeplinirea mi- siunei ce soarta I-o hărăzise şi mare era necazul Lui că nu avusese timpul să cerceteze multe altele care I-au plăcut atât. Avea credinţa, aşa de rară astăzi în aceste zile de spoială culturală, că numai o învăţătură solidă şi conştiincioasă poate să stea la temelia unui adevărat progres cultural. Nu atât cantitatea cât calitatea unei munci, Ii impunea. Iată dece, Regelui Ferdinand îi surâdea într'atâta o publicaţie ca aceasta, pe care Fundaţia Mea, o înfăţişează la începutul acestui Nou An, publicului românesc. Adevăratul ctitor al acestei publicaţiuni nu suntem cei de astăzi, ci Acela care a visat şi a dorit cu atâta drag Revista Fundaţiilor Regale. Deci Ţie prea iubit şi prea slăvit Tată, Eu şi cei ce muncim la această tipăritură, Ţi-o închinăm cu nespusă evlavie şi neştearsă dragoste. /1S3 O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUART MILL i IN PRIMA ZI DE FACULTATE Prin fereastra deschisă, răzbate în odaia lui Doru Filipache odată cu paliditatea dulce a unei după amiezi de Noembrie şi clocotirea surdă şi depărtată a marei artere bucureştene Gara de Nord - Mi nisterul de Finanţe. Casa cu fereastra deschisă este o arhaică ză mislire, ridicată în vremuri, pare-se în ograda Bisericii Sfinţii Voevozi, şi, după glasul gângav al legendei, chiar casa vestitului haiduc Tunsul, paracliserul acestui sfânt locaş. Uimitoarele schimbări şi răsturnări, desţeleniri şi vârtejuri inova toare care au trecut peste ţara românească şi peste capitala ei, în ju mătatea a doua a secolului al nouăsprezecelea - dacă ar fi să le pri vim comparativ şi din nu ştiu ce înălţime a unui Olimp extimporal, ar constitui cu siguranţă un record al vijeliei şi al evoluţiei. Biserica Sfinţii Voevozi s'a prefăcut cu totul din ce era acum cincizeci de ani. Intre ea şi bojdeuca lui Tunsu au căzut la pământ merii, prunii şi vişinii haiducului şi s'au ridicat o şcoală primară şi locuinţa direc torială. Dar a fost şi o epocă de tranziţie. înainte de ivirea şcolii un pietrar italian a cioplit, pe subt pomi, statui şi monumente funerare. Doru Filipache îşi aduce aminte, dar cam învăluit, că la sosirea lui în aceste case ale mătuşă-si, era, cu adevărat, în spatele lor, atelierul unui cioplitor italian. De atunci, din vechile clădiri dimprejurul bi sericii, n'a mai rămas decât aceasta. Dar cine ar putea să spună cine au fost şi cum au urmat, unul după altul, stăpânii proprietăţii, dela Tunsul, paracliserul-haiduc, şi până la Dimitrie Calfaiani, răposatul arvanit, soţul mătuşii lui Doru Filipache?.. Fără îndoială că actuala înfăţişare a casei nu e chiar din zilele şi din mâna lui Tunsu. Un urmaş al acestuia sau mai mulţi au pus, peste căpriorii foarte înalţi, acest înveliş ţuguiat, de tablă boită cu roşu, şi tot ei au închis faţada bojdeucii cu acest geamlâc, băgând înăuntru prispa primordială. Dar în această după amiază aurie şi încropită, Doru Filipache nu se mai gândeşte la cronica bătrânei locuinţe, ci la rezistenţa artistică şi la problematica morală a unei poeme, cu respiraţie antică, pe care a scris-o acum doi ani şi a regăsit-o, acum, printre hârtii... Privind afară, peste coama arhitectonică din faţă, bucurându-se de această oră de toamnă caldă şi de recolta primelor brânduşi ale vecerniei, Doru Filipache se întreabă - ca înaintea unui lucru scris de altul - ce încăperi sufleteşti, ce experienţă, ce viziune despre lume eşti în drept să atribui celui ce a scris acest poem?.. Din nenorocire, acest delict literar a văzut lumina zilei, dar destul de deranjat - de o mână probabil geloasă — şi destul de copleşit de erori tipografice, ca să mai ridice ceva din remuşcările autorului.