Arhivele Naţionale
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR REPERE CULTURAL-EDUCATIVE ARHIVELE NAŢIONALE ISBN 978-973-745-092-0 Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2010 – CUPRINS Din istoricul Arhivelor româneşti ................................................................. 4 Arhivele Naţionale ale României la aniversare – prof. dr. Tudorel Răţoi ... 9 Ziua Arhivelor Naţionale sau Arhivele între trecut şi viitor – prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu.......................................................... 14 Arhivele Bucovinei – prof. univ. dr. Ileana-Maria Ratcu ............................ 17 Istoria unei reviste – prof. Miliana Şerbu.................................................... 30 Ce înseamnă să fii arhivist – prof. univ. dr. Melentina Bâzgan.................. 34 Specificul activităţii de relaţii publice în Arhivele Naţionale – consilier Diana Joiţa ..................................................................................... 38 - 3 - DIN ISTORICUL ARHIVELOR ROMÂNEŞTI Începuturi Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti din spaţiul extracarpatic au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare a documentelor, aşa-numitele loca credibilia, le-au constituit mănăstirile, care, datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea inclusiv de documente laice. În afara arhivelor proprii, începând cu secolul al XVIII-lea, pe lângă Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti s-au constituit şi arhive elaborate de către autoritatea statală. Prima menţiune în acest sens este hrisovul din 4 mai 1713 al domnitorului Şerban Cantacuzino din Ţara Românească, în care se dispune: „iar hrisovul acesta îl lăsăm la Sf. Mitropolie să fie sub paza Prea Sf. Mitropolit”. În mod analog, pentru Moldova, domnitorul Matei Ghica decide, în acest sens, prin hrisovul din 1 august 1775. Pe teritoriul Transilvaniei, activitatea în domeniul arhivelor s-a desfăşurat prin grija autorităţilor maghiare, anterior momentului în care Regatul Ungariei dispare de pe harta politică a Europei, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, sistemul de organizare a arhivelor a fost mai stabil, în condiţiile în care „loca credibilia” adăpostesc, încă din perioada voievodatului, diplome de înnobilare şi de proprietate, documente de mare însemnătate pentru epoca respectivă, care erau predate spre păstrare conventelor din Cluj, Mănăştur şi Alba Iulia. În continuare, după includerea principatului Transilvaniei în cadrul monarhiei Habsburgilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea, - 4 - sistemul de conservare şi păstrare a documentelor cunoaşte o serie de îmbunătăţiri. Astfel, impunându-se sistemul administraţiei centralizate, au fost create arhive pentru Cancelaria Aulică a Transilvaniei (la Viena), Guberniul Regesc (la Sibiu), Tabla Regească şi Tezaurariat. Din 1737 Tabla Regească a introdus protocoalele de la şedinţe, iar din 1742 Cancelaria Provincială şi Contabilitatea Provincială, precum şi Tazaurariatul din 1745 şi-au creat compartimente de registratură şi arhivă. Procesul de înnoire continuă şi în anii următori, când apare ordonarea documentelor, ca iniţiativă a lui A. Hadik, şi se introduce sistemul registrelor la oraşe şi comitate. Modernitatea În contextul prefacerilor politice şi culturale ale Europei de la începutul secolului al XIX-lea, îşi începe activitatea instituţia Arhivelor Statului – la 1 mai 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1862 în Moldova. Referinţele legislative (Regulamentele Organice) erau sumare, deoarece nu se făcea nicio trimitere la activitatea arhivistică propriu-zisă, ci exclusiv la chestiuni care ţineau de buget şi de numărul angajaţilor în arhive (6 lucrători în Ţara Românească şi 5 în Moldova). Era însă amintit „arhivistul statului, primul arhivist fiind Iordache Rasti (1831-1837) în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova (1832-1849, 1857-1858). Au îndeplinit această funcţie şi alte personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum Ioan Heliade Rădulescu (1843-1848) sau Grigore Alexandrescu (1849-1854). Perioada de până la Unirea Principatelor (1859) reprezintă în istoria instituţiei o etapă laborioasă, marcată de numeroase dificultăţi de ordin administrativ (lipsa spaţiilor de depozitare, precaritatea logistică, depunerea fragmentară a documentelor) şi incertitudine metodologică. În acest sens, este de notat tentativa din 1840 cu privire la reglementarea sortării şi evaluării documentelor de arhivă, fiind prevăzute ordonări pe categorii de acte – documente contractuale, documente administrative şi documente juridice (moldovenii aduc în plus o ordonare alfabetică în cadrul fiecărei categorii) – inventariere pe opise, măsuri de siguranţă şi conservare (pază militară, gratii de fier etc.), responsabilitatea personală a conducătorilor noilor instituţii. - 5 - Constituirea statului român modern (1859) a fost urmată de reorganizarea instituţiei Arhivelor Statului. Ca primă măsură, la 4 aprilie 1862, instituţia trece de la Departamentul de Interne al Ţării Româneşti şi de la cel al Justiţiei din Moldova în subordinea Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice – minister centralizat, recent creat. În continuare, la 31 octombrie 1862, se creează Direcţia Generală a Arhivelor Statului prin unirea celor două instituţii din Moldova şi Muntenia, sediul fiind stabilit la Bucureşti. Totodată, conform noului regulament, începe să se opereze distincţia între documentele cu valoare istorică şi documentele cu valoare practică, iar organigrama instituţiei prevede o „despărţire” (serviciu) istorică a bunurilor publice şi o „despărţire” de stat (arhivele administraţiei de stat). Ulterior, decizia secularizării averilor mănăstireşti este urmată, între altele, şi de trecerea unui număr consistent de documente în proprietatea statului. Un nou Regulament, care va fi în vigoare până în 1925, semnat de către principele Carol, stabileşte subordonarea instituţiei faţă de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, precum şi procedura de depunere a actelor şi circulaţia acestora sau interzicerea scoaterii documentelor de pe teritoriul naţional. Această perioadă de organizare instituţională este marcată şi de activitatea îndelungată, în funcţia de director general al Arhivelor Statului, a unor personalităţi ale culturii române, precum Bogdan Petriceicu Haşdeu (1876-1900) sau Dimitrie Onciul (1900-1923). În ceea ce priveşte situaţia arhivelor din Transilvania şi Bucovina pe durata secolului al XIX-lea şi până la izbucnirea Primului Război Mondial, este important de precizat faptul că, odată cu înfiinţarea Arhivelor Statului Ungar, la 1875, cea mai mare parte a arhivelor vechi ale Transilvaniei este concentrată la Budapesta. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, atât în Transilvania, cât şi în Banat şi Bucovina funcţionează sistemul centralizării documentelor în cadrul Arhivelor de stat din Budapesta (Országos Lévéltár) şi Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv). Reorganizări interbelice Unirea din 1918 generează schimbări multiple şi în domeniul activităţii arhivistice. Completarea fondului arhivistic cu documente provenind din noile regiuni ale ţării conduce la elaborarea unei noi legi - 6 - de funcţionare a Arhivelor Statului, promulgată de către regele Ferdinand, care intră în vigoare începând din 1925. Prin noul act normativ se constituie direcţii regionale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Chişinău, delimitate foarte strict, şi se menţine Direcţia Generală din Bucureşti (care avea atribuţii pentru Muntenia şi Dobrogea), precum şi subordonarea faţă de Ministerul Instrucţiunii Publice. Prevederile legale stabilesc dreptul de control al instituţiei asupra arhivelor publice, acordă Arhivelor Statului expertiza în selecţionarea documentelor, menţionează constituirea unei şcoli de arhivari-paleografi. Este perioada când la conducerea instituţiei se remarcă, prin activitatea administrativă şi ştiinţifică deopotrivă, Constantin Moisil (1923-1938) şi Aurelian Sacerdoţeanu (1938-1953). Provocări postbelice În contextul noilor orientări ideologice din perioada comunistă, în 1951 Direcţia Arhivelor Statului trece în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 472/1951 este abrogată Legea din 1925. Modelul de organizare sovietic pătrunde şi în domeniul arhivisticii româneşti. Activitatea instituţiei a fost orientată, preponderent, spre controlul şi organizarea tuturor tipurilor de creatori de arhivă. Noua dimensionare a schemei de organizare a instituţiei a fost însoţită de îndepărtarea, din motive ideologice, a unor specialişti. Deschidere şi transparenţă Evenimentele din 1989 generează schimbări consistente în planul imaginii şi atribuţiilor instituţiei. Din 1996 o nouă lege reglementează activitatea instituţiei, noul cadru normativ modificând titulatura din Arhivele Statului în Arhivele Naţionale ale României. Instituţie publică, având personalitate juridică şi aflându-se în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale ale României au ca atribuţii principale gestionarea informaţiei istorice, punerea ei la dispoziţia publicului interesat (cetăţeanul este beneficiarul normalizării instituţiei, documentele