Mîna care scrie

La Biblioteca Județeană George Coșbuc din Bistrița, părintele Ioan Pintea, director, a avut inspirația – doar e poet – să inițieze o colecție de manuscrise ale unor scriitori de azi, achiziționate pentru bibliotecă prin donație. Motivațiile acestui gest pot fi mai multe, dar, sigur, directorul bibliotecii bistrițene este un mare iubitor de cărți, în sensul direct al cuvîntului. Inițiativa sa, binevenită, poate fi socotită și neașteptată, chiar ciudată. Biblioteca județeană este o instituție menită să servească și să încurajeze lectura cărților, nu să se specializeze în cercetarea arhivelor. Are și un fond documentar constituit din carte veche, dar e departe de a încuraja cercetarea de arhivă. Asta în condițiile în care lectura în sine – se zice – o duce destul de greu și îți trebuie o mare mobilitate a managementului ca să atragi omenii spre sala de lectură, mai ales pe cei tineri. La ora actuală, în lume există destule disfuncții în valorificarea fondurilor documentare. Interesul scade constant față de o asemenea activitate, lipsesc specialiștii, fondurile pentru achiziții și cercetare. Cercetarea documentelor (vechi) cere și ea o pregătire academică, iar tinerii studioși se îndreptă spre profesii mai tentante, hotărîți să cucerească mapamondul și nu sălița uneori prea umbroasă a unei biblioteci. Fondurile private sunt greu absorbite în fondurile publice ale arhivelor de stat sau biblioteci. E nevoie de spațiu în plus, de creșterea organigramei, într-o perioadă cînd la modă sunt reducerile de personal. Și nu doar la noi. Ce argumente ai să aperi o (importantă) meserie de arhivar? Ce fascinație mai trezește rolul și specificul unui asemenea post? Apare o altă problemă de fond, care schimbă viziunile: raportul dintre cartea „printată” și cartea electronică. Asaltul cărții electronice împinge tot mai mult în umbră – poate e prea mult spus – cartea tipărită, foaia de hîrtie însemnată cu scrisul de mînă. Cartea electronică îndepărtează cartea tipărită de ochii cititorului, cu tot efortul actorilor lecturii tradiționale de a menține vechile și sfintele obișnuințe. E un proces firesc. Va veni vremea, cît de curînd, cînd va trebui să ne gîndim serios la „arhivarea” cărții Editorial electronice, pe care trebuie să o ferim și să o scoatem din molozul electronic tot mai amenințător. Oamenii pierd obișnuința lecturii clasice, percepția cărții-obiect ca transmițătoare de sens, ca fapt cultural aparte. Pe de altă parte, cărțile comerciale – acele masive volume care promovează magii convenționale de doi bani etc., etc. – își uită pînă și propriul autor. Întrebați-i pe cititorii lor numele autorilor și puțini vor fi în stare să dea un răspuns. Autorul se pierde în noianul lecturii convenționale, în cel mai fericit caz de vacanță, și atunci cum să mai ajungă gîndul la pagina pe care Olimpiu NUŞFELEAN

Mişcarea literară ♦ 1 asemenea cărți au fost așternute. Dar nu, nu în instituția pe care o conduce și se gîndește să mai putem vorbi de pagina de manuscris. Cine le adune sub egida unei instituții dedicate lor. se mai interesează de asta? Cărui demers să-i E o provocare personală, o provocare pentru mai acordăm o importanță chiar științifică? scriitori, cititori, specialiști – cîți vor mai fi –, Mîna care scrie nu scrie degeaba. (Ce pentru decidenții din administrație. sofism!...) Mîna care scrie nu se în-scrie în Manuscrise ale unor cărți, autografe, scrisori, pagina de manuscris degeaba. De la ritual la cărți din colecții particulare de mare valoare… chimia interioară, există o seamă de procese Înapoi la trecut, la fascinația pe care o poate ce modelează și particularizează scrisul de crea, la învățăturile lui, la punțile pe care le mînă, îndeletnicirea pe manuscris. Mișcările trimite spre noi… psihice sunt și ele prezente. „Mesajul” Mă uit la manuscrisele unor cărți scriitorului se ridică dintr-o asemenea lucrare. semnate de , între primele Rădăcinile scrisului nu pot fi ignorate. Cîtă sosite la Bistrița. Nu-s manuscrisele unui poet, fascinație se trăiește din asocierea scrisului sau ale unui doctor… Scrisul este limpede, din manuscris cu opera de creație rotundă! clar, lizibil, în spiritul condiției criticului și Istoria literară a cultivat constant o asemenea istoricului literar care și-a pus pecetea pe practică. Revenirile, ștersăturile, eboșele, destinul unei epoci literare, i-a ghidat variantele… Truda pe manuscris. Nu e doar percepțiile și achizițiile. Scrisul de mînă e încrîncenare gratuită. Și apoi vin scrisorile, limpede și convingător prin excelența literei, jurnalele, jurnalele nedestinate publicării. Sau ca și prin aceea a ideilor exprimate. O fals nedestinate... Cîtă trăire revelatoare în cercetare a operei criticului și istoricului paginile scoase din praful timpului. Unele literar ar putea începe de aici. rivalizează cu operele de creație, le întrec. Comportamentul persoanei, elocvența unui Și deodată scriitorii nu mai scriu discurs, gestul unui schimb de corespondență scrisori. Scriu jurnale intime în care își… „fatalitatea (care, n. n.) se joacă și ea cu exuberează (!) egoul. Se închid în asemenea literele tipografilor”, ratarea unei felicitări jurnale ca și cum s-ar rupe de scris, convinși după o conferință, sau acea exclamație a unui în forul interior că inițiază ficțiuni salvatoare. corespondent „ce siluetă gingașă și ce surîs Scriu jurnale… electronice. Scriu mesaje fermecător avea Nicolae Manolescu în acea electronice sau nu mai scriu nimic. Scriu seară la Ateneu”, ca și multe altele, sunt fapte despre nimic. Scriu nimicuri. Aruncă propriul pe care scrisul… mare nu are cum să le pămînt peste trecut. Dispare obișnuința dovedească, deși fac parte din scrisului de mînă, așa cum dispare obișnuința literelor. Asemenea lucruri, venite dinspre manuscrisului. Cui să mai scrie scrisori? N-au scriitori care nu mai sînt sau care se află în maeștri, n-au discipoli, cui și despre ce să mai culmea carierei scriitoricești, sînt, mereu, de scrie? Nu-s interesați să facă punți de cuvinte așteptat. Sper ca inițiativa directorului din peste prăpăstii. Vorbăreți și autiști, acceptă Bistrița să continue și să aibă sorți de izbîndă. izolarea. Atomizarea, într-o societate care se Oglinda literară își edifică reflexele și dintr-un fărîmițează, precum țărmul unui ocean astfel de puzzle. E valabil, firește, pentru cei frămîntat de neliniști pierdute. ce se privesc într-o asemenea oglindă. În această situație deloc privilegiată, Fascinația cărților își ia o parte de vitalitate și vine Ioan Pintea – împotriva curentului – și din fascinația manuscriselor. acordă atenție manuscriselor. Le dedică o sală

2 ♦ Mişcarea literară

Romanul pașoptist (Nicolae Manolescu)

Constantin CUBLEȘAN

În cadrul mai larg al discuției privind nând însă H. de Balzac, a cărui structură evoluția romanului românesc, Nicolae Mano- arhitectonică a romanului o regăsim în nume- lescu rezervă începuturilor acestuia un capitol roase încercări ambițioase ale autorilor noștri. aparte: Romanul pașoptist1, urmărindu-i „Gusturile claselor mijlocii triumfă în producția între 1848 și 1865, pe o sfârșit – apreciază Nicolae Manolescu durată de aproape două decenii, – după ce o vreme fuseseră până la programul ideologiei contracarate de spiritul critic literare al Junimei, care schimbă pașoptist. Generația post- nu numai optica de receptare a pașoptistă se face purtătoarea creației artistice, în general, de noului gust literar”, impu- apreciere și judecare critică a nându-se mai ales gustul pen- acesteia, dar ia și atitudine tru roman. În privința apariției fățișă împotriva romanului în peisajul literar românesc a popular, al cărui nivel de rea- romanului, Nicolae Manolescu lizare era, oricum, scăzut, ca respinge însă opinia lui Anton și a retoricii desuet-sentimen- Cosma care, în Geneza roma- tale, prelungită din exercițiul nului românesc (1985), vedea romantic, aflat la acea oră în aici transformarea, evoluția, zona de decădere a curentului. prelungirea speciei povestirii, Din capul locului, istoricul luând amploare („deformări suc- literar amendează scrierile roma- cesive ale povestirii”, zice Anton nești ale acestei etape de început, la Cosma), sub beneficiul experiențelor noi, apreciindu-le ca eșuate, în afara acumulate din jurnalele de călătorie, a celor două – Manoil și Elena – datorate lui memorialelor ș. c. l., subliniind categoric că D. Bolintineanu, pe care, de altfel, le și „nici unul din genurile existente la noi înainte comentează într-un alt context, ele constituind, de 1840 nu s-a putut transforma în roman”, din punctul său de vedere, „excepția onorabilă”. romanul care se coagulează, în practică, mai Epoca emulației pașoptiste pune în ales după exemplele străine, după modelul evidență interesul, mai mult chiar, pasiunea unei francez și englez, deloc străină de „avalanșa” generații întregi de tineri, pentru specia roma- traducerilor unor atari opere, ce se bucurau nescă, cultivată mai ales sub forma serialelor, în atunci de o circulație foiletoanele aproape tuturor publicațiilor, unde și o căutare nemaiîn- domină traducerile și imitațiile, ce „inundă tâlnită la noi, pentru Cărțile au suflet țara”, cum se spunea în programul Daciei vreun gen literar. literare (1840), răspunzând astfel nevoii de Primele romane, însă, continuau „maniera divertisment a publicului care, „decepționat nuvelei clasice” (Boccaccio, Cervantes) deși socialmente”, „se refugiază în imaginație”, acestea „nu mai sunt, cu adevărat niște nuvele” producând cartea într-o „marfă ghidată în întrucât sunt „impregnate de spiritul romanului drumul ei spre cititor de jaloane preponderent popular” (senzație, mister etc.) și au în „fibra lor economice”. Mai ales după 1850, romanele intimă” vibrație romantică. Totuși, unele populare „în formula Sue – Feval – Paul de romane din anii ’50 mențin o tematică și Kock” se bucură de mare căutare, un „model subiecte predilecte programului pașoptist. subconștient” pentru scriitorii de ținută rămâ- Nicolae Manolescu e de părere că abia după

Mişcarea literară ♦ 3 1860 încep să apară „romanele de mistere debitor povestirii, „în sensul lui Cervantes” și propriu-zise” și „se limpezește noua formulă a „numai printr-o licență critică putem considera genului”. În această privință nu este de acord cu această modică scriere primul nostru roman”. teza lui Dan Mănucă (Lecturi și interpretări. Un Scris cu acuratețe, romanțul este „o istorie de model epic, 1988) în ce privește faptul că aceste iubire și de adulter, cu sfârșit tragic” ca și Elena dintâi romane, ce apar la noi, ar „resuscita lui Bolintineanu. Acest uvraj e scris „romantic simbolistica rustică”, având în centru un „bonus după fantasie”, după cum însuși autorul și-l pastor”, ca erou. Cota de vârf a romanului din caracterizează. această perioadă, consideră Nicolae Manolescu, Din 1858 avem romanțul lui Vasile o reprezintă romanele lui D. Bolintineanu, Alexandrescu-Urechiă, Omul muntelui (semnat Manoil (1855) și DOAMNA L.), pe care Nicolae Manolescu îl Elena (1862), primul consideră a fi o traducere din franceză, după în speță fiind „cap de textul doamnei Marie Boucher, ce este serie pentru viitorul nominalizată în calitate de coautoare. El are nostru roman psiho- între eroi o prințesă și o guvernantă și aparține , al individului”. lumii bune moldovenești, pe care o vom întâlni Pentru epoca post- mai târziu la Sadoveanu. Dar, „fraza arată pașoptistă este carac- inteligență și chiar finețe în observațiile despre teristic nu romanul oameni”, ce nu este în spiritul romanului rural ci „romanul de popular, dar care este un stil „foarte grosolan la mistere”, cel care capitolul psihologic”. Se poate descifra aici, „înfățișează socie- chiar „înainte de Elena”, „stilul analitic al tatea în mod critic și viitorului nostru roman psihologic (Duiliu tendențios”. Conflic- Zamfirescu), dar la 1858 nici un romancier din tul nu are angajament generația postpașoptistă nu scria așa”. În Omul între „figuri umane muntelui, cu toate elementele specifice concrete și istoricește valabile” ci între „eroi romanului popular (în formare) „ne aflăm încă exponențiali, încarnări ale unor principii aproape de ideologia și de motivele lui Alecu religioase și etice”; conflictele acestea sunt tipi- Russo”. Avem aici excursii în munți, făcute de ce romanului popular și au meteahna „manihe- un grup de intelectuali, „după tipicul introdus de ismului și a happy-end-ului”, reprezentând Jean Jaques Rousseau în La nouvelle Heloise”, „varianta capitalistă a hoților lui Ali-Baba”. Se aflând și opoziția dintre „natură și civilizație”, merge în întâmpinarea unui cititor a cărui men- cum vom găsi, iarăși, la Sadoveanu. Romanul talitate „nu se deosebește de a adolescentului are „întorsături senzaționale ale acțiunii, îndrăgostit de Winettou”. Important rămâne însă suspans, violențe”, deși rămâne mereu înrudit cu faptul că „mediile zugrăvite în romanul popular proza pașoptiștilor, cu „patima lor de (modelul se află în operele lui Feval, Sue, chiar specificități arhaice”. și Balzac) diferă și ele de ale prozei pașoptiste”. Povestitorul și moralistul Alecu Eroii acestora sunt recrutați din lumea lump- Cantacuzino publică, în 1855, „romanțul” Serile enilor – hoți, ocnași, prostituate, cârciumari – de toamnă la țară, neterminat, în care din zona suburbiilor. Așadar, „între romanul „convenția nuvelistică o domină net pe aceea popular postpașoptist și proza mai veche a romanescă”, dar în stilul scrierii „ne vine o pașoptiștilor” există numeroase opoziții semni- adiere din stilul amintirilor încă nescrise ale lui ficative: „ficțiune versus memorialistică (biogra- Ghica și Sion”. Structura romanului este aceea a fism); popular vs. elitar; naivitate vs. spirit „povestirii în ramă sau a povestirii în povestire. critic; kitsch vs. autentic; urban și străin vs. rural Mise-en scena este chiar de povestire și local; romanț vs. novella”. Toate acestea voiculesciană târzie”. Nicolae Manolescu află și concură la realizarea unei producții de „romane aici elemente de povestire ce sugerează „șartul mediocre”. din Hanu Ancuței”, acțiunea însăși „ar putea fi Primul nostru roman, descoperit de Paul crezută ca făcând parte din scrierile istorice Cornea, datează din 1845 și se intitulează Elvira sadoveniene”. Romanul lui Alecu Cantacuzino, sau amorul făr’ de sfârșit. Dar el este încă întrerupt după publicarea primei părți, este „o

4 ♦ Mişcarea literară piesă rară a prozei noastre din secolul al însă Danibal, însurat cu Dalila cea fermecătoare XIX-lea, mai apropiat de memorialiștii și vicleană, e mereu cu un pas în urma contemporani, ca Sadoveanu și de Voiculescu, combinațiilor infernale ale lui Orsin. Acesta decât de romanele de după 1850 imediat”. reușește să ajungă primul la Antistela (acesta e Tranziția de la proza pașoptistă la cea numele văduvei lui Silvani), pe care o răpește și post-pașoptistă se relevă în Misterele din o sechestrează într-o «subpământă» (să-l fi citit București, romanul lui I. M. Bujoreanu, cu titlu pe Baronzi autorul romanului în patru părți împrumutat de la francezi, care este și el o Pâlnia și Stamate?), de felul celei care se află în alcătuire de „mai multe povestiri într-o singură cârciuma lui Braț-Roșu în romanul lui Sue. Între ramă”. Spiritul romanului popular „triumfă în timp Amlet (Telma) e arestat ca revoluționar cele din urmă”, adevăratul roman de mistere, maghiar și-și întâlnește mama în închisoare, dar senzațional, fiind în cea de a treia istorisire, care pentru scurt timp, căci Orsin îi separă din nou aduce chiar o noutate prin zugrăvirea lumii (...) Se întâmplă și răufăcătorilor de profesie, inspirat din Sue și alte peripeții, din ce Feval, un „roman senzațional, «negru» și tezist”, în ce mai fără sens. diferit mult de melodrama „deja clasică” Orsin (care a trecut și cultivată de generația anterioară de scriitori. Se el prin subpământă, poate spune astfel că este „primul nostru roman dar a scăpat în mod propriu-zis de mistere” și în ciuda faptului că e inexplicabil), caută „mediocru” nu e „deloc dezastruos”. acum o comoară ce Cu un titlu asemănător, Misterele ar fi rămas de la Bucureștilor (1862–1864), în trei volume, se Silvani, după proce- impune George Baronzi, „unul dintre cei mai deul din Cărăbușul harnici și mai netalentați autori ai vremii”, după de aur al lui Poe. aprecierea lui Nicolae Manolescu. Romanul Romanul n-are pro- corespunde însă în totul „gustului de moment al priu vorbind final. cititorilor de romane populare”, autorul însuși Volumul al treilea precizând, într-o „prefață foarte pretențioasă”, din 1864 este fără că a scris „după maniera romanțurilor moderne, legătură cu primele cu țesătura intrigei cerută de acest ram al două și nu se știe de ce poartă același titlu”. literaturei”. Subiectul ni-l înfățișează succint Dialogurile sunt false, nefirești, romanul în criticul, comentându-l ironic: „Un oarecare întregime fiind „de o nulitate artistică perfectă”. Frederic Orsin (care-și mai zice și maiorul sau Un alt roman, „rudimentar”, consideră baronul Orosin) a ucis cândva, în Ardeal, pe Nicolae Manolescu, este Hoții și hagiul de Al. timpul revoluției de la 1848-49, pe colonelul Pelimon, scris în 1853, deci cu aproape un Oros Silvani, de a cărui soție era îndrăgostit. deceniu înaintea celui semnat de George Orsin posedă un document compromițător Baronzi, constituind astfel prima încercare de a pentru Telma, fiica Silvanilor, care o acuză de a surprinde „marginile marelui oraș și pe locui- fi pricinuit moartea căpitanului de gardă Henric torii lor”, având, evident, un bun model în Durstall, nepot al prințului de W. Numele arată, Misterele Parisului (1842–1843, zece volume) pe lângă oarecare arbitrar, valabil în cazul de Eugene Sue după care și „copiază întocmai tuturor romancierilor populari de la noi ca și de Taverna descrisă chiar la începutul serialului. Și aiurea, influența Misterelor Londrei ale lui aici avem o poveste „simpluță și confuză”. Feval, de unde se și copiază o descriere a Nici romanul lui C. Boerescu Aldo și Angliei. Orsin află că Telma este în București, Aminta sau Bandiții (1855) nu întrunește deghizată în bărbat (și numindu-se prin sufragiile criticului și istoricului literar Nicolae inversarea literelor Amlet), în căutarea mamei Manolescu, acesta amendându-i stilul „înspăi- ei, văduva colonelului, de care tot soiul de mântător, pompos și ridicol”, întrecând în aventuri o separaseră în anii scurși de la incoerență Misterele Bucureștilor, „subiectul” revoluție. Telma se adresează, ca să-și găsească fiind „cu neputință de povestit”. E aici un mama, lui Danibal, în grija căruia Silvani o nefericit amestec de istorie și ficțiune, căci lăsase murind și pe care fata îl iubește și astăzi, „fundalul e reconstituit fără cea mai elementară

Mişcarea literară ♦ 5 documentație istorică”. Dacă în opurile, contem- Tributar încă procedeelor romanului porane acestui roman, datorate unor Al. I. popular este și Un boem român (1860) al lui Odobescu („scene istorice”) sau Hasdeu (Ursi- Pantazi Ghica. E și aici, ca și în cazul lui ta) ce continuă „tradiția nuvelei lui Negruzzi”, Filimon, dorința de a fixa, pe canavaua epocii, Aldo și Aminta... „ilustrează degradarea infor- tipul boemului care, după opinia sa, este mației”, ea semănând întrucâtva cu nuvelele lui „artistul liber, tânăr, voios și fantast, opus Asaki. burghezului strângător și preocupat exclusiv de Mult mai multă atenție i se acordă, cum ziua de mâine”. Eroul romanului, Paul, un tânăr și promițător scriitor, „suferă de răul secolului, e era și de așteptat, romanului lui Nicolae cam bizar și blazat, cum le stă bine Filimon, Ciocoii vechi și noi (1863), având descendenților byronianului Larra”. El este un „stilul documentar și erudit” ce vine din tradiția tip contemplativ și „un învins”. Romanul are un pașoptistă, „în vreme ce noutatea (chiar dacă vădit caracter „autobiografic” și „zugrăvește, în Negruzzi și Ghica îi sunt superiori artistic) câteva din paginile lui cele mai izbutite, viața provine din stilul romanului popular și constă în boemă a studenților din , cheltuitori și dublarea observației social-morale de către veseli, înfruntând cu umor sărăcia”. Criticul aprecieri subiective ale faptelor”. El are remarcă aici numeroase elemente de vodevil, „culoare istorică”, punând în centrul dezbaterii într-o atmosferă agreabilă, viața boemă fiind raportul real dintre vechi și nou”. Nicolae privită cu multă simpatie, „fără încrâncenarea Manolescu analizează minuțios narațiunea, ce se din romanele parvenirii”. Interesante, din desfășoară pe două planuri, „unul al eveni- perspectiva judecării critice a producției mentelor, al emoțiilor și al însușirilor fizice ale romanești din perioada lui de pionierat la noi, i personajelor, altul al motivațiilor și scopurilor se par lui Nicolae Manolescu nu atât aflate în spatele acestora”, așa încât „la Filimon Reflecțiunile autorului asupra romanului în apare chiar mai sistematic decât la alții această general, în care Pantazi Ghica își exprimă înscriere a faptelor narate într-o paradigmă punctul său de vedere, propriu, asupra speciei, explicatoare”. Remarcă mai ales structura în general, care trebuie să fie „un studiu al balzaciană a prezentării personajelor, mai ales a vieții”, „un tablou al societății”, cât „tabloul literaturii românești contemporane înfățișat, sub lui Dinu Păturică, întregul roman, de altfel, pretextul că Paul, eroul romanului, se instruiește mizând pe o bună asimilare a elementelor prin lecturi (dar cât de diferite de ale lui documentare în structura ficțională a epicii. Păturică!) anticipând «bilanțurile» lui Hasdeu și Apar aici studiile fizionomice ale eroilor, Maiorescu”. urmăriți în perspectiva evoluției lor sociale. În aceeași linie a interesului pentru Nicolae Filimon „nu ne dă de obicei fapte, ci teoretizarea la noi a speciei romanești, Nicolae interpretări ale lor. Este tendențios și «expre- Manolescu ia în considerare romanul „cu două siv», nicidecum mimetic, realist”. Romanul nu titluri”, Catastihul amorului și La gura sobei, se hrănește doar din „observația nemijlocită, anonim, din 1865, uitat și descoperit de Dumitru realistă, a unui destin ci din aprecierea explicită Bălăeț, care îl și publică într-o ediție, oarecum a exemplarității lui”. Faptele sunt ordonate pe de popularizare, în 1986. Romanul are, și acesta, criteriul provenit din „polarizarea compoziți- ca și Un boem român, un dialog pe tema tocmai onală (la un capăt, norocul, la altul nenorocul) și a scrierii romanului. Nicole Manolescu are sur- maniheismul caracterologic (de o parte ticăloșii priza de a descoperi aici „primul nostru metaro- ca Tuzluc, Păturică, Duduca, Costea Chiorul, de man, străbunicul Martorilor de Mircea Ciobanu, alta, merituoșii ca Banul C., Maria, Gheorghe)”. și totodată primul nostru roman parodic”. Partea Finalul este tocmai o apoteozare a acestei inițială a romanului „ilustrează” în mod „glu- „viziuni duale și simpliste în care se reflectă meț”, „mai multe feluri de proză și de roman”, ideea mistic-fatalistă despre lume a lui reprezentând, la drept vorbind, „o înșiruire de parodii ale unor stiluri de proză”, ceea ce-l face Filimon”. Concluzia este una prea severă totuși, pe criticul literar de azi să afirme: „Păstrând considerând că „gloria postumă” a romanului nu proporțiile, este procedeul lui Joyce din stă în meritele sale literare ci în „șansa lui Ulisses”. Fiecare segment este o parodie, capito- Filimon de a fi zugrăvit tipul social și moral cel lul Scene din viața rurală fiind de-a dreptul „o mai caracteristic și obsedant atunci și mai proză caragialiană avant la lettre”. Cu acest târziu”. roman, în pragul apariției Junimii, „se încheie

6 ♦ Mişcarea literară epoca romanelor populare și această încheiere exprime regretul că și acesta a rămas anonim2, conține deja nota de șarjă pe care Caragiale o va întrucât modelul balzacian este urmat cu introduce în parodiile sale la respectivele pro- rigurozitate și certe împliniri. „Scriitura este ducții”. Este prilejul pentru Nicolae Manolescu sigură și viguroasă”, de a puncta meritul Spiritului Junimii în a fi notează criticul, re- „instaurat în acest domeniu”, al practicii și gretând și faptul că cultivării romanului popular, „una din inter- nici acesta, ca și dicțiile sale cele mai eficiente”, observând însă altele de altfel, nu a că, în variante, acest roman popular se va pre- fost dus la bun lungi în epoca modernă, „numărul celor atrași sfârșit. Se află și aici, de lumea și procedeele lui fiind foarte mare”. într-o scrisoare către Ideea este exemplificată apoi cu autori și opere redactor, o serie de literare, până la zi. În cea de a doua parte a considerați teoretice romanului, La gura sobei, Nicolae Manolescu „asupra romanului depistează o metodă de scriere ce poate fi taxată românesc în raport cu drept „pretextualistă” („În loc să spună curat ce societatea”, ce sunt i s-a întâmplat, George dă cuvânt unor texte: în „temeinic gândite” și memoriile fetei se exceptează și se comentează „bine scrise”, criticul pagini dintr-un jurnal al lui George însuși, care citând copios din ele. conține la rândul lui reproducerea exactă a unei În ciuda faptului că opinia lui Nicolae confesiuni a unei a treia persoane /o fostă iubi- Manolescu este, în general, nefavorabilă tă/”). Aprecierile asupra acestei scrieri sunt cu scrierilor romanești din epoca de pionierat a totul favorabile și incitante căci, spune criticul, speciei la noi, studiul său este extrem de „Această complexitate narativă (oricât de interesant prin punerea acestuia în contextul precară ar fi realizarea artistică) este fără termen general al literelor la noi și în occident, dar mai de comparație în romanul nostru de dinainte de ales prin depistarea, prin identificarea în operele ”. Din păcate autorul nu este acestea a unor procedee sau măcar intenții de dezvăluit iar presupunerea editorului că ar putea tratare și rezolvare artistică, ce-și vor afla fi poetul și esteticianul Radu Ionescu rămâne o împlinirea peste timp în scrierile actuale, simplă supoziție în lipsa dovezilor clare. moderne, stabilind astfel fire de legătură și de Cât privește romanul Don Juanii de continuitate în exercițiul romanesc din literatura București, publicat în Independința în anii 1861- română. 1862, Nicolae Manolescu nu poate decât să-și

Note:

1. Nicolae Manolescu, Romanul pașoptist. În Ionescu: Ghiță Florea, Radu Ionescu, autor Metamorfozele poeziei. Metamorfozele al Don Juanilor din București (Gazeta romanului. Ediție îngrijită de Mircea literară din 5 oct. 1967), Șt. Cazimir, Mihăieș. Editura Polirom, Iași, 1999, pp. Paternitatea romanului Don Juanii de 147–175, reluând textul după Istoria critică București (Limbă și literatură, nr. 24/ 1970) a literaturii române, ediția a II-a, Editura și mai ales, Dumitru Bălăeț care, alcătuind Fundației Culturale Române, București, și îngrijind ediția de Scrieri alese ale lui 1997, pp. 287 – 305; Radu Ionescu (1974) include și romanul 2. Nicolae Manolescu nu ține seama de Don Juanii din București, argumentându-și opiniile, în acest sens, ale câtorva prestigioși critic atribuirea. cercetători care atribuie romanul lui Radu

Mişcarea literară ♦ 7

În vremea cenzurii ideologice

Ovidiu PECICAN

În Istoria critică a literaturii române Nicolae Manolescu are dreptate să (2008), Nicolae Manolescu remarcă faptul că împartă epoca de aproximativ jumătate de întreaga epocă postbelică, mai exact cea de secol de dictatură roșie din România, după după instaurarea comunismului la putere (30 criteriul temeiurilor pe care era așezată cen- decembrie 1947), a stat sub semnul unei zura, în două părți, cea dintâi întinzându-se cenzuri totale, fără egal în istorie. Ea a fost până în 1965, iar cea de a doua începând după „aplicată asupra tuturor domeniilor, preventiv scurta relaxare care a durat până în 19713. sau ulterior, în informație, creație etc., ca și în Aceasta pentru că nu doar criteriile ideologice difuzarea și interpretarea lor, la toate nivelele, ale cenzurii din prima etapă au căzut în tematic, ideatic, stilistic, făcând din recoman- desuetudine în cea de a doua, fiind înlocuite dare obligație, interzicând, amputând sau de altele, ci și pentru că, în funcție de completând textele, exercitând cel mai eficient exigențele cerberilor, s-au configurat două cu putință control asupra opiniei publice și tipuri de literatură română în comunism. private”1. Datorită acestei circumstanțe fără Până în 1965, silită să intre în tiparele antecedente la aceeași scară, ca și pentru că importate ale realismului-socialist, creația lite- situația în cauză era generată de existența unei rară românească s-a conformat fără crâcnet, dictaturi atroce, instaurate sub dominație neavând încotro, comandamentelor Partidului străină (a U.R.S.S.), se poate spune că Comunist Român, fidel întru totul normelor niciodată literatura română – care numai elaborate în Moscova stalinistă. Cei care nu scutită de vicisitudinile dominațiilor străine și au făcut-o, continuând, totuși, să scrie în a modelelor hegemonice nu fusese vreodată – interiorul țării – precum cu a traversat, între 1 ianuarie 1948 și 21 romanul lui publicat postum, târziu, sub titlul decembrie 1989, cea mai dificilă situație din de Luntrea lui Caron (1990) sau Constantin „biografia” ei. Noica, cu eseul lui Anti-Goethe (1951 – Din exilul parizian, Monica Lovinescu 1953?), rescris și, de astă dată, publicat, rezuma, la rândul ei: „Epoca? Între 1942 și fragmentar, în 1975, adică în cea de a doua 1951, izbucnesc, ca aduse în stare de etapă conturată de N. Manolescu, la fel ca incandescență, toate ideologiile secolului. Și unul dintre comentariile lui la Fenomenologia se transformă în catastrofă. Ultimele ore ale spiritului, scris în 1950 și apărut în 1980 și ca nazismului coincid cu dezvăluirea fenome- partea secundă din Tratatul de ontologie nului concentraționar, comunismul se dezvă- (1983), scrisă tot în anii 19504 – au constituit luie ca impostură majoră, tot prin cancerul un mănunchi prea firav pentru a putea fi soco- concentraționar. Revoluția a dus spre tiranie, tiți mai mult decât niște excepții, meritorii tirania spre imperialism. Ciclul revoltelor e prin curajul de a fi liberi într-o lume aflată sub gata să reînceapă împotriva metamorfozelor opresiune totalitară. Asemenea cazuri izolate, revoluției. Nu peste mult, Budapesta va disparate, de scriitori care scriau în propria redescoperi sovietele pentru a lupta împotriva intimitate și își păstrau, pe cât posibil, manu- sovieticilor. Nu peste mult, ideologia scrisele într-o cât mai deplină conspirativitate, comunistă va intra în agonie și cadavrul ei va nu au coagulat într-o adevărată, semnificativă acoperi Răsăritul. Dar deocamdată ne aflăm în contracultură. Dimpotrivă, unii dintre cei care Occident și în faza semnelor, a presimțirilor, a inițial se păstraseră rezervați față de noua întrebărilor”2. putere au ajuns să pactizeze cu ea, fie în mod

8 ♦ Mişcarea literară oportunist, precum tânărul prozator și drama- printre furcile caudine ale cenzurii de tip turg Petru Dumitriu, cu studii de filosofie la stalinist, în următoarele, o mare parte a litera- München în timpul războiului, fie sub turii a ajuns, chiar și fără a o urmări special, constrângere, precum Constantin Noica, care datorită aproximărilor cenzurii oficiale, să fie și-a scris Rugați-vă pentru fratele Alexandru (sau măcar să pară) subversivă. Aceasta, pe de (ante 1964) în închisoare, unde era arestat o parte, explică de ce autorii de sertar, cei care politic. scriau deschis contra regimului sau privind Odată cu destalinizarea inițiată de nepăsători la presiunile acestuia – fiindcă Nikita Hrușciov, „cenzura ultimelor două știau că, oricum, ceea ce scriu nu poate vedea decenii de comunism românesc se vede lipsită lumina tiparului – au rămas minoritari și tocmai de criteriul dogmatic”5, care fusese izolați în continuare. Și explică și de ce, până atunci totul. Ulterior, „Național- majoritatea celor ca- comunismul n-a mai avut (nu putea avea) un re publicaseră măcar set riguros de principii, adică o dogmă un volum au conti- comparabilă cu aceea marxist-leninistă, era nuat să urmeze ace- contradictoriu în esență și ambiguu în eași cale, a bătăliei formulări”6. Nicolae Manolescu punctează pe cu cenzura, în loc să bună dreptate că „Cenzura după 1971 nici n-a își dubleze în mod mai vizat în mod sistematic și neechivoc secret opera tipărită ideile și conținuturile, ci, mai curând, acciden- cu texte curajoase tal și confuz, exprimările, cuvintele, imagi- de sertar. Același fe- nile”7. Elaborată ca rezultat al contactului cu nomen explică și de noile exigențe, în bună măsură haotice, impre- ce operele literare vizibile, capricioase, noua literatură română a de autori români făcut slalom printre semnele de circulație care s-au tipărit în țară până la căderea plantate de noua poliție a scrisului beletristic, comunismului nu au adus, cu vreo câteva angajându-se într-un război tacit de guerilla excepții notabile, vreo atingere de substanță simbolică, cedând strategic aici pentru a câș- regimului, socotit eternizat. tiga dincolo. Datorită acestei particularități, Excepțiile vizează nu atât curajul dezvă- criticul și istoricul literar N. Manolescu luirilor neautorizate – nu s-a trecut de critica vorbește chiar de faptul că „nu este exagerat „obsedantului deceniu” al exceselor staliniste să considerăm romanele, poeziile, teatrul, –, cât atentatele la viziunea dominantă, mar- critica, eseul din deceniile 7-9 ale secolului xist-leninistă (în această direcție devastator XX un gen literar nou”, un adevărat „orga- dovedindu-se genul de idealism filosofic nism amfibiu”8. El ar fi caracterizat de forme asociabil poeziei lui Nichita Stănescu (1965 – de expresie noi, precum „aluzia, intertextul, 1969: Dreptul la timp, 11 elegii, Roșu sugestia, alegoria esopică, parabola” și ar vertical, Oul și sfera, Necuvintele), care a dat implica noi forme de lectură9. Subtilă, rafinată o lovitură copleșitoare și limbii de lemn, nu – din vocație și de nevoie –, indirectă, etajată, doar celei politice, ci și aceleia poetice; și tot literatura celor trei decenii menționate se astfel a fost și romanul lui Nicolae Breban dovedește „proteică și cameleonică”, adaptată Bunavestire (1977), care a adus în prim-plan la „teren” și la nevoile confruntării asimetrice un existențialism de factură nietzschean- și inegale în care s-a văzut constrânsă să se kierkegaardiană, contribuind, de asemenea, pe nască și să se miște. Ea a putut funcționa, palierul stilului, la o dizlocare similară a vor- crede N. Manolescu, atâta timp cât autorul birii kitsch, lemnoase, standardizate și a dina- operei literare și-a asociat, tacit sau implicit, mitării limbii române curente prin decalcuri interpretul adecvat, capabil să o descifreze rebarbative, profund sarcastice, din limbile de (cititorul, criticul)10. circulație europeană. După ce, în primele decenii de real, întreaga literatură tipărită a avut de trecut

Mişcarea literară ♦ 9

Note:

1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii de poliția politică. A circulat în samizdat și a fost române, Pitești, Ed. Paralela 45, 2008, p. 890. difuzată la Europa liberă în anii 1988 – 1989. Belu 2. Monica Lovinescu, „Carnetele lui Camus”, în op. Zilber, Monarhia de drept , scrisă după cit., p. 41. Text datat 9 ianuarie 1965. eliberarea lui din temniță (1964), subtilizată de 3. Ibidem. Securitate în 1970 din casa lui, a apărut în 1991. 4. Lor li se mai pot adăuga și alți câțiva: generalul Constantin Dumitrescu a scris eseul despre Cetatea Ion Eremia, cu romanul Gulliver în țara totală – Comunismul despuiat de legende, editat la minciunilor (scris între 1956 – 1958), care a fost Paris, în 1980, în traducerea lui Șerban Cristovici, arestat în 1958, iar un an mai târziu era condamnat cu o prefață de Paul Goma, difuzat în anii 1980 la la 25 de ani de muncă silnică pentru „crimă de postul de radio Europa liberă și apărut în țară abia uneltire contra ordinii sociale prin agitație” și alți în 1992. 14 ani de temniță grea pentru „complotare la 5. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii tentativa crimei de trădare de patrie”. N. Steinhardt române, Pitești, Ed. Paralela 45, 2008, p. 890. și-a scris memoriile de închisoare la începutul 6. Ibidem, pp. 890-891. anilor 1970, sub titlul de Jurnalul fericirii, dar 7. Ibidem, p. 891. versiunea de circa 570 p. i-a fost confiscată de 8. Ibidem. Securitate în 1972, fiindu-i restituită în 1975. Între 9. Ibidem. timp el a refăcut cartea, a doua versiune fiind de 10. Ibidem. circa 760 p. Și aceasta i-a fost confiscată în 1984

Zbor în neant

10 ♦ Mişcarea literară

Desenul critic

Olimpiu NUȘFELEAN

În configurațiile sale cele mai loc, spre o anumită țintă. Multe povești s-au convingătoare, critica literară este și ea un consumat – și se vor mai consuma – în desen, care reprezintă (literar) figurile și stabilirea „țintelor critice”, care trebuie să fie, „peisajele” unei opere literare ce evoluează în desigur, ale operei, dar și ale „orgoliului” chiar fețele schimbătoare ale unei opere de critic, ale demersului critic, interesat să edifice creație, demersul consumîndu-se între artă și și un discurs „propriu”, care, într-o anumită tehnică, între invenție și convenție, urmă- măsură, să funcționeze de sine stătător. De rindu-se ornamentele unei țesături ce-și aici s-ar putea desprinde multe căi de discuție, dezvăluie treptat prezența și… prestația, dar nu ne hazardăm ascunzîndu-se, în același timp, în alte și alte pe acestea. Într-un văluri. Ca orice artă – a scrisului – critica basm publicitar, un literară este și ea o operă de construcție mai calif din Bagdad ales în sensul necesității de a planta piloni este nemulțumit de care să susțină un drum ce înaintează în faptul că propriul necunoscut. Chiar așa, căci, dacă o operă de covor fermecat creație pune în „mișcare” potențialități impre- comite năstrușnicii vizibile, critica literară trebuie să-și asume și și-l duce noaptea ea o parte din condiția precarității descifrării mereu la o altă semnelor, dar și din riscul sensurilor cadînă decît la cea inopinate. În cele din urmă, critica literară este pe care voia el s-o o reconfigurare a „desenului din covor”, pe cerceteze, fapt ce-l care încearcă să-l citească și să-l tălmăcească, determină să solicite într-un limbaj poate mai direct, dar nu mai serviciile unui meș- puțin expresiv, care are și el nevoie de o ter care să-i regleze „decodare” specifică, un limbaj la care se zborul. Aici apare problema: spre ce cadînă te ajunge prin lecturi, disponibilități, manifestări duce covorul cu care călătorești prin spațiile ale spiritului (critic?), o anume știință a ficțiunii și cum confirmi autenticitatea abordării… realității. E vorba de un desen zborului? Temeritatea actului critic constă în secund. Un desen care anunță și ordonează faptul că un critic literar descifrează el marele edificiu. Nu e nevoie neapărat de desenul din covor, ținînd cont de tot felul de elaborarea unor manifeste sau programe. aspecte specifice – literaturii, societății etc. – , Insinuarea în edificiu se face prin acțiunile de dar, în timp ce urmărește desenul, trebuie să triere a „materialului”, asigurarea calității și, conștientizeze faptul că acest covor este de ce nu?, a ordinii morale a scrisului… Și „fermecat”, că acesta zboară prin imprevizibil, prin altele, mai multe… O morală care nu că lasă în urmă lumi pentru a regăsi alte lumi, îngrădește nici o libertate de mișcare. menținîndu-se mereu în suspensie, dar contînd Specificul scrisului critic este dat de pe siguranța zborului. Nici o operă literară această continuă descifrare a desenului din demnă de atenție nu se va opri vreodată în loc, covor, interpretare pe care trebuie să o ducă într-un anumit cantonament critic. nu sub semnul hazardului, ci spre un anumit

Mişcarea literară ♦ 11 Spun acestea și mă gîndesc la presti- și internațional și atît de rîvnit. Dar mă gioasa operă de critic și istoric literar a gîndesc că, oricît de bun ar fi, un critic literar Domnului Nicolae Manolescu. Încă de la trebuie să trăiască o condiție totuși precară debutul critic din Contemporanul (1962), pronunțîndu-se asupra unor opere care nu continuînd cu cronica literară din România cuceresc mapamondul. Aș vrea să-l întreb, literară (20 de ani) și apoi cu numeroasele cîndva, pe Domnul Manolescu ce crede cărți, Nicolae Manolescu s-a impus, după cum despre o asemenea situație… În chiar aceste se știe, drept una dintre instituțiile criticii condiții derulîndu-se, nu cred că demersul literare românești. A contribuit decisiv la Domniei Sale, ca și al altor critici, este mai conturarea canonului epocii și a eludat puțin important, dar situația trezește totuși ierarhiile oficiale. Și-a pus semnătura pe o niște semne de întrebare, pe care trebuie să le epocă de avînt a literaturii, atîta vreme cît, semnalăm. după cum mărturisește într-o carte de Evident că lucrurile nu ies perfecte. convorbiri, „Semnătura reprezintă un factor Între intențiile autorului și rezultate pot să constitutiv în cultura modernă, diferențiind-o apară neconcordanțe. Înainte de a merge mai de folclor”. A trebuit să facă față mai multor departe, trebuie să recunoaștem că intențiile provocări, dar două mi se par teribile. A autorului nu pot fi cunoscute ușor. Și nici nu trebuit să regîndească perspectiva critică și cred că au importanță în receptarea operei. fundamentele estetice pe care își edifică Contează ce a ieșit din amestecul de fire și lucrarea critică. A crescut – critic – rezolvînd noduri al covorului. Ce a ieșit pe partea această chestiune. Demersul nu era simplu în vizibilă. În același timp, criticul știe – sau situația în care opera trebuia raportată la trebuie să știe – că, în elaborarea demersului contextul care a dat-o, iar acest context își critic, nu este singur. Critica este o operă de afirma continuu o poziție ingrată. O totalitate autor, dar și una de receptare „asociată”, de compusă din fiecare carte apărută în lume/ desfacere a operei din țesătura care a produs-o societate ce trebuia mereu configurată, tran- și recontextualizare în orizontul critic. Nicolae slatată, „metaforizată”, semantizată într-un Manolescu a avut privilegiul ordonării, prin „caiet” aparte. Temerar, criticul nu ocolește propria operă critică, a contextului de realitatea, dar depune un efort în plus să receptare a literaturii noastre. Monumentala sa evidențieze date submersibile. Oricum am Istorie nu face decît să confirme o asemenea privi lucrurile, trebuie să recunoaștem că era situație. altceva decît a evolua într-un univers cultural Și încă un lucru: prin activitatea de „sănătos”. comentator (critic) al realității în care trăiește, Și apoi vine întrebarea legată de Acad. Nicolae Manolescu a demonstrat că condiția (funciară? a) criticului român. Oricît scriitorul – văzut, de noi, generic – nu este un de bun și de intuitiv ar fi, de dispus în ins rupt de lume, ascuns în turnul de fildeș al promovarea marilor opere, covorul pe care cărților. Știe să citească foarte clar contextul plutește și al cărui desen îl descifrează socio-politic în care se mișcă. Îi urmărește continuu, acest covor nu are șanse de a poposi atent variabilele și-i definește convingător în sala unde se acordă Premiul Nobel. Desigur valorile. Proiectele literare pe care le inițiază că, făcînd această trimitere, metaforizez, sau în care devine un ferment (activ…) îi deoarece nu este vorba ca o literatură să aibă întregesc portretul. ca (unic) scop adjudecarea unui premiu, fie el

12 ♦ Mişcarea literară

Ani de liceu cu domnul Nicolae Manolescu

Mircea MOȚ

Anii erau ’60, mai bine zis trecuse profesorul nostru Ion Mărgineanu, care binișor de jumătatea lor, și la liceul meu de pe conducea un cenaclu al liceului și care valea Crișului Alb, Liceul Teoretic din Sebiș, înființase revista Doina Crișului, multiplicată o spun cu mândrie, să se știe, se pare, cum cu un șapirograf cine știe de unde găsit! spunea silișteanul, că timpul și, mai ales, Revista Contemporanul o citeam în profesorii aveau o nesfârșită răbdare cu elevii. primul rând pentru cronicile lui Nicolae Viața se scurgea liniștit, vremurile se mai Manolescu, cronici în care într-adevăr „se înmuiaseră, și noi îi „studiam” pe Eminescu și întîmpla” ceva, cri- pe (dar și pe Gherea, care ticul scria clar și eu, ieșea cam șifonat prin comparație cu ca elev, putea să-mi junimistul), pe Arghezi, pe Lucian Blaga și pe dau seama dacă o Ion Barbu (cu multe ore la dispoziție). E carte este valoroasă drept, nu-l citeam atunci pe Nietzsche, dar de ori nu. Dacă Nicolae un domn Martin Heidegger tot auziserăm, ba Manolescu aprecia chiar citeam prin reviste fragmente ale volumul, îl cumpă- filosofului, citate de autorii articolelor. ram de la librăria Cumpăram revistele literare de la chioșcul de din fața liceului și-l ziare de lângă Casa de Cultură și le citeam pe citeam în liniște. Pe nerăsuflate. În Familia citeam articolele vremea aceea criticii domnului Grigurcu, savurând „spectacolul” la „modă” erau Du- textului, cumpăram și citeam (nu în întregime) mitru Micu și Ov. S. Contemporanul, fiindcă revista se bucura de Crohmălniceanu, cu respectul profesorilor noștri. Îmi aduc aminte a sa literatura din că atunci când am publicat o poezie în ziarul perioada interbelică, județean, directorul liceului, bunul domn din care învățau cei Avram Dârlea, m-a felicitat și nu mi-a urat să ce se pregăteau pentru filologie. Eu și bunul ajung cât Beniuc de mare (de, era din Sebișul meu coleg Dan Damaschin, autentic și valoros nostru), ci să ajung să public în poet de astăzi, îl citeam în primul rând pe Contemporanul: „Să dea Dumnezeu (chiar Nicolae Manolescu. La o teză am încercat așa, l-a invocat pe Dumnezeu în vremi de chiar să-l imit, scriind detașat despre nu știu dictatură!), să dea Dumnezeu să te citesc în care scriitor, ca și cum tocmai ar fi debutat în Contemporanul!”. Nu m-a citit în colecția Luceafărul a Editurii Tineretului. Contemporanul fiindcă m-am lecuit de boala Apoi am descoperit în librăria doamnei poeziei. „Sorescianizam” ca mulți alții de Bândea volumul lui Nicolae Manolescu, vârsta mea și am înțeles că scriam poezie pur Lecturi infidele. O carte elegantă, cu un și simplu din plăcerea cititorul care eram. Ce format aparte, care costa nici mai mult, nici reviste mai citeam? Gazeta literară, ce va mai puțin de 5 lei și 75 de bani. Nu aveam deveni România literară, apoi Ramuri, „atâția” bani la mine, așa că am dat fuga până Tribuna (care mă familiariza cu viitorii mei acasă, cu toate că doamna Bândea mi-a profesori de la Cluj) și, din când în când, promis că-mi reține cartea. Mă temeam însă Orizontul bănățean. Revista Familia o citeam ca nu cumva domnul Onica, profesorul și pentru că în coloanele ei publica poezie (cuvântul „profu” nu se inventase) meu de

Mişcarea literară ♦ 13 limba română să treacă înaintea mea pe la elementele care fac posibilă opera. În aceasta librărie și să rămân fără lecturile constă sensul creator al demersului critic”. manolesciene. Așa că am fugit până acasă, În anul următor, de la aceeași librărie fugind în același timp și de la ora de chimie mi-am cumpărat a doua carte a lui Nicolae predată de buna mea dirigintă, obiect care, Manolescu, Metamorfozele poeziei. Am intrat grație structurii mele sufletești, a rămas în librărie dorind să aflu ce autori au mai pentru mine o enigmă nesplicată. M-am întors apărut în amintita colecție Luceafărul. În la liceu triumfător, după o oră (și după ora de timpul liceului mi-am cumpărat din această chimie), privindu-i triumfător pe colegii de la colecție volumul Ilenei Mălăncioiu, Pasărea secția real, cu culegerile lor de probleme cu tăiată, volum pe care-l citeam și-l reciteam cu tot, din care rezolvau ambițios îndrumați de o plăcere imensă. Am împrumutat volumul domnii Miron Trif și Petru Hord. cuiva, nu spun cine, persoană importantă, A doua zi aveam teză, cred că tocmai la căruia de asemenea i-a plăcut atât de mult chimie, și, cum nu eram deloc fidel obiectului, volumul încât mi l-a „pierdut”. Norocul meu a mi-am rezervat după-amiaza lecturii Lectu- fost că acum vreo doi ani, doamna Ileana rilor infidele. Am citit cartea cu creionul în Mălăncioiu mi-a oferit cu dedicație un mână (creion Hardtmuth KOH-I-NOR 1500 exemplar din admirabilul volum de debut. 2B), așa cum ne sfătuise domnul profesor Ion Deschid o paranteză. Peste câteva dece- Onica. Firește, mă interesa „spectacolul cri- nii, la Biblioteca Județeană George Barițiu din tic”, dar nici „sem- Brașov a avut loc lansarea celor trei volume nificația titlului” nu- ce alcătuiesc „lista lui Manolescu”, publicate mi era indiferentă, la Editura Aula a regretatului Alexandru mai ale că la orele Mușina. Coadă mare la autografe! Pe lângă de literatura română volumele proaspăt apărute eu m-am prezentat se insista asupra la masa unde criticul dădea autografe și cu titlului. Înainte de a volumele cumpărate în timpul liceului (și scrie rândurile aces- citite tot atunci, pe bune!). Văzându-le în tea, am răsfoit volu- ediția princeps, criticul a zâmbit și mi-a spus mul cumpărat de (sper că memoria mi-a rămas fidelă): „Uite ce mine în anul de cărți publicam atunci”. Mi-a scris câteva grație 1968, cu sen- rânduri pe Lecturi infidele: „Domnului Mircea timentul că mă Moț, după treizeci de ani!” Am impresia că întorc în timp. Nu am săvârșit o impietate față de adolescentul de țin minte exact cum odinioară și, în gând, întorc autograful spre el, a interpretat elevul spre elevul de liceu. Închid prima paranteză! de atunci titlul cărții, În ultimul an de liceu, clasându-mă pe dar un fragment primul loc la olimpiada județeană de limba și subliniat (cu mențiunea „important”) mă face literatura română, am participat la etapa să cred că am fost aproape de esența volu- națională a concursului, care pe vremea aceea mului: „Dar critica presupune în egală măsură se ținea la București. Simplă coincidență: din infidelitatea față de lecturile anterioare. Nu liceul meu a participat la olimpiada de chimie, poți iubi cu adevărat o femeie dacă n-ai uitat călătorind cu mine, buna mea colegă Mariana imaginea celorlalte: nemaifiind niciodată la Demetrescu, ea însăși autoarea unor sensibile prima iubire, ești de fiecare dată ca la cea eseuri, care a avut delicatețea să nu pome- dintîi. Critica e condiționată de infidelitatea nească în prezența mea de valențe, polimeri și lecturii, este, cu alte cuvinte, o lectură infi- alte treburi chimice. delă. O lectură care nu urmărește să explice Subiectul a fost Direcții și tendințe în opera – cum se poate explica o existență? –, poezia contemporană, sau pe aproape. Dacă-i dar s-o «justifice». Criticul convoacă toate contemporană, poezia, contemporană să fie, mi-am zis și am început să scriu cu stiloul

14 ♦ Mişcarea literară făcut cadou de tatăl meu, un Hero cu peniță Îmi permit să deschid a doua paranteză. de aur (e drept de 12 K). Am lăsat-o mai Pe la sfârșitul anilor 90, editura Paralela 45 domol cu Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga și (de care eram legat sufletește) a publicat un m-am ambiționat (cu orgoliul adolescentului), util (cel puțin așa zicea lumea) compendiu să stabilesc direcții și tendințe chiar în poezia pentru examenul de bacalaureat. Autori și care se scria lângă noi. Am scris despre coordonatori: Nicolae Manolescu, Gheorghe Nichita Stănescu și elegiile sale în număr Crăciun, Florin Șindrilaru și, cu voia dumnea- impar, despre Ioan Alexandru (pe atunci Ion), voastră, vorba cuiva, Mircea Moț. Am fost despre Cezar Baltag, despre Ilie Constantin, felicitat și simțeam de ce: am fost trecut pe firește nu-l puteam uita nici pe Sorescu, dar copertă, ca profesor din Brașov, alături de nici pe Ion Gheorghe, citând copios din Nicolae Manolescu. După un timp am început Zoosofia și Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. să le spun celor ce-mi întindeau mâna: „E, de Trăgeam cu ochiul la fișele din Nicolae când voia domnul Nicolae Manolescu să scrie Manolescu întipărite în memoria mea, scriam o carte împreună cu mine!” Închid cea de-a de zor și citam din poeții citiți și recitiți. Și a doua paranteză! fost festivitatea de premiere! Am primit și eu În anii mei de tot tineri, Nicolae un premiu, nu cel mare, dar asta contează mai Manolescu nu era Președinte, nu era acade- puțin. Priveam masa prezidiului, erau acolo mician, profesorii mei nu știau să dea 2 și 3, reprezentanți ai ministerului, un fost olimpic, dar erau convinși că elevul vine la școală nu profesori de la universitatea bucureșteană și pentru a fi ascultat, ci pentru a fi învățat. Și în profesori de liceu. Nicolae Manolescu nu era! Sebișul meu (și al lui Mihai Beniuc), chiar Și doar subiectul fusese tocmai despre poezia peste drum de liceu, era librăria doamnei contemporană! Bândea, chiar era, dovezi nu am, dar îmi aduc aminte.

Oglinda nopții

Mişcarea literară ♦ 15

Nicolae Manolescu, dialog neconvențional

Menuț MAXIMINIAN

Cine ar fi crezut că anul acesta revigoreze și să aducă în prim plan literatura președintele Uniunii Scriitorilor din România, română la nivel internațional. Nicolae Manolescu, va marca cel de-al Despre viața, opera și frământările lui optulea deceniu de viață? Proiectele pe care le Nicolae Manolescu găsim multe răspunsuri la are, energia de care dispune în întâlnirile cu întrebările adresate de Daniel Cristea-Enache, scriitorii din țară, dar și cu cititorii revistei cel pe care îl numește moștenitorul într-ale România literară ni-l descoperă pe aca- criticii literare și care este directorul de demicianul, istoricul imagine al Uniunii Scriitorilor din România, și criticul literar ca în volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, un om pentru care Editura Cartea Românească, 2017. Daniel literatura pare să fie Cristea-Enache nu este la prima carte de ca o „baterie” de dialoguri. De-a lungul vremii a publicat cărți regenerare. L-am de dialog cu personalități precum: Ileana întâlnit de câteva ori Mălăncioiu, Octavian Paler, Dan C. la evenimentele lite- Mihăilescu, Humanitas, Paul Cornea. rare din Transilva- Pe coperta a patra citim aserțiunea lui nia, cu precădere la Nicolae Manolescu: „Viața mea, ca atare, nu cele din Bistrița, mi s-a părut niciodată a prezenta un interes în unde l-am desco- sine. A fost viața unei întregi generații. Cu perit pe Nicolae Manolescu și dincolo de părți de umbră, respectiv de lumină, mai mari numele așezat pe cărți de istorie literară, pe sau mai mici. Poate doar cărțile să fi făcut care l-am „cunoscut” pentru prima dată din diferența.” Cum arată atelierul lui de creație în manualele școlare. care scriitorul își scrie opera, aflăm din Spirit civic, apărător al literaturii de destăinuirile din carte: „Nostalgia tăbliței de calitate, implicat în proiecte menite să culoare neagră, din același material cu al promoveze cultura și să apropie mai mult tablei de școală (pe cale de dispariție ea oamenii de modelele adevărate, Nicolae însăși), pe care am scris în primele două clase Manolescu a știut să-și construiască un nume primare, cu o cretă ca un bețigaș, n-o am. În ce care va rămâne marcant pentru literatura mă privește, am renunțat repede la stilou, noastră. Acuzat de unii, de multe ori pe chiar și când am putut să-mi procur un Mont nedrept, în ceea ce privește modul în care Blanc sau altul de marcă. Prima formă a cărții conduce Uniunea Scriitorilor, Nicolae o scriam cu pix albastru, iar forma finală, cu Manolescu și-a văzut de drumul lui, dovedind pix negru. Păstrez manuscrisele în două culori faptul că este un bun manager, apreciat de ale câtorva din cărțile mele. Poate și fiindcă colegii de breaslă care l-au și votat la ultimele nu se găsea decât cerneală albastră, am alegeri ca președinte pentru un nou mandat. preferat pixul. Motivul pentru care procedam Trebuie să recunoaștem că, împreună cu așa este următorul: mă obligam să scriu de echipa lui, Nicolae Manolescu a reușit să două ori, fără a transpune niciun pasaj dintr-o realizeze multe proiecte importante pentru versiune într-alta! Iți dai seama că, din literatura noastră, concretizate în evenimente comoditate, eram deseori tentat să trișez. Așa editoriale, întâlniri, acordarea de premii, că până și citatele le scriam din nou. În colocvii sau gale literare, traduceri menite să prezent, scriu pe laptop. Am învățat să-l

16 ♦ Mişcarea literară manevrez în limite raționale: să-l deschid, să de multitudinea de date pe care le afli, te face intru în Word, să salvez, să scriu și să să te împrietenești cu personajul principal. expediez. Îmi place că pot corecta fără Manolescu spune că, deși a trecut prin ștersături și că pot interverti pasajele (ceea ce mai multe epoci, nu prea a avut probleme cu fac chiar în clipa asta!). Cum nu cred să fi fost cenzura: „Cu cărțile am avut puține dificultăți vreodată un om modern, am devenit peste la cenzură. Titliul Utopia cărții n-a putut noapte unul postmodern. Postmodernitatea apărea decât pe coperta interioară a mea e însă una bine temperată. Nu mă întreba monografiei despre Sadoveanu. Dintr-un dacă navighez, parcă așa se spune, pe internet volum de Teme mi s-a scos un articol despre sau dacă mă informez de pe Wikipedia! Cronică de familie. Și cam atât. Nu e așa că Răspunsul, la care cred că te aștepți, este: nu, nu e cazul să mă plâng de cenzură? Repet: nu Doamne ferește!” vorbesc în numele altora, mai pățiți, poate… În ceea ce privește soarta revistelor Disocierea esteticului de politic se poate face literare tipărite și a presei print în mod special, în mai multe feluri, din cauze și în scopuri la care spune că se va reveni, criticul literar variate. S-a și făcut, de fapt, și nu o dată. Nu e mărturisește: „Sper să nu fie cazul să fac o doar o ipoteză teoretică… Maiorescu și criticii criză de nostalgie după invenția lui generațiilor maioresciene din secolul XX Gutenberg. Ar fi groaznic să fiu obligat să n-aveau nevoie de niciun cod. În definitiv, de trăiesc în altă eră. Ziarul sau cartea pe suport un cod este vorba. Noi aveam. Interesant este electronic nu le pot înlocui la nesfârșit pe cele că acest cod nu era propriu-vorbind unul greu de pe hârtie: rolul lor în comunicare și în sau imposibil de descifrat. Cenzura îl cunoștea societate este cu totul altul. Diferența se vede foarte bine, dar închidea un ochi. Era deja în SUA, unde cotidiane trecute pe așa-zicând complice. Cenzura era chioară, nu internet revin pe hârtie. Internetul se va oarbă, făcea pe proasta. Tot satul de odinioară specializa în ceea ce reprezintă modul lui știa că țăranul ascunde cheia de la poartă sub esențial de existență: acumularea și o piatră. Codul nostru nu era unul secret. Nu transmiterea de informații. Ceea ce rămâne de era nevoie ca cenzorul să fie un hacker resortul tiparului este transformarea priceput, își dădea seama că nu era vorba doar informației în cunoștință. Tiparul are ceva de estetic, dar prefera să lase lucrurile în voia care lipsește internetului: ciurul. Un set de lor”. criterii, adică, de cernere a informației, altfel Ce bine ar fi dacă și azi tinerii critici ar spus, spirit critic. Și, implicit, un background avea respect față de generațiile înaintate, față cultural, acea memorie culturală a omenirii de cei care au structurat o grilă a literaturii fără de care n-ar exista principii, valori, nici o până la ei. Iată ce spune Manolescu despre cei măsură a tuturor lucrurilor care contează dinaintea lui: „am învățat multe de la criticii pentru specia noastră de mamifere”. Despre interbelici, de la Pompiliu Constantinescu, greutatea cuvântului, răbdare, „forțarea” unora mort în 1945, de la , pe care nu l- de a intra în literatură pe nedrept, uitând de am cunoscut personal, ca și de la cei ușa din față, moralitate, regimuri politice, menționați mai înainte. Rezumând: am făcut democrație, ce înseamnă să fii naționalist și să din întoarcerea la Maiorescu o prioritate ai spirit civic, despre realitatea mediatică, contra sociologismului-vulgar gherist; am școala românească de azi și, dincolo de toate, deprins de la ei importanța esteticului, din despre ce poate face un critic prin exprimarea care ne-am făcut un principiu de politică poziției sale aflăm citind această carte care culturală; am înțeles repede că numai este structurată în cele 400 de pagini, pe 88 de raționalitatea, bazată pe bun-simț, poate fi teme. opusă cu succes fantasmagoricei ideologii Un dialog ce s-a întins pe o perioadă comuniste; ne-am făcut din europenism un mai lungă, inițiatorul întrebărilor cunoscând stindard, contra derivelor protocroniste și foarte bine personalitatea celui intervievat, naționaliste” astfel încât lectura este una plăcută și, dincolo

Mişcarea literară ♦ 17 Și pentru că suntem la un moment al invoc și îi scriu numele cu majusculă din confesiunilor, nu lipsesc nici detaliile legate respect față de miliardele de credincioși de pe de familie și de momentele de sărbătoare pe pământ. Asta nu înseamnă că nu-mi este care fiecare dintre noi le petrecem împreună uneori, tot mai des cu vârsta, frică de El. Doar cu cei dragi, însă pentru Manolescu a fost că identific în El destinul, soarta, fatalitatea, altfel. „Nu-mi face nicio plăcere să spun, dar norocul, neșansa și tot ceea ce mă n-am cunoscut decât în prima copilărie ceea condiționează ca ființă umană de natura care ce se cheamă bucuria sărbătorilor. Aveam mi-a dat naștere. Cred în miracolul vieții patru ani când un frate al mamei mele, întors înseși. A mea, ca și a tuturor viețuitoarelor. A de pe frontul de Est, ne-a adus prima ciocolată copacilor care înverzesc primăvara și își adevărată, din aceea care era distribuită scutură frunzele toamna. A animalelor care au ofițerilor germani și, se vede, și români. Era grija puilor pe care i-au născut. A tot ce ditamai calupul, pe care unchiul meu l-a mișcă-n lumea asta. Dumnezeul în care cred, decupat meticulos în felii, cu un cuțit de acesta este. Lui mă închin ceas de ceas, lui, bucătărie al bunicii… Am descoperit că nu marelui mister care este universul.” „Cei care, posed nicio fotografie cu mine sau cu familia ca mine și ca mulți, mulți alții, l-am provocat mea din anii războiului și până la maturitate, pe Dumnezeu sau nici măcar n-am avut cu excepția celor de diplomă... Tot așa și cu ambiția a-1 pune la încercare, nu putem jucăriile. În iarna lui 1943-1944, am primit un pretinde că suntem altceva decât simpli trenuleț electric, cadou de Crăciun, împreună oameni. Mai mult sau mai puțin dotați pentru cu alte jucării de care nu-mi aduc aminte. La treaba la care ne-am înhămat… I-am auzit și sărăcia cronică din anii 1950-1960 și, încă o eu pe unii pe alții susținând că sunt un critic dată, din anii 1981-1989, s-a adăugat starea literar cu puteri demiurgice. Nici vorbă! noastră de spirit, care numai favorabilă Dincolo de talent, vrei să-ți spun ce cred eu că cadourilor nu era… Nu vreau totuși să se îl face criticul adevărat? Altfel spus, în ce înțeleagă că n-au existat și sărbători fericite. constă puterea lui reală? Criticul adevărat Au existat, dar ca excepție de la regulă”. n-are tată, n-are mamă, n-are copii și, cu atât Impresionante sunt paginile despre mai puțin, rude de gradul doi sau prieteni. copiii lui Nicolae Manolescu, Andrei – Singura lui obligație este față de ce socotește redactor șef adjunct la Dilema Veche și Ana, că trebuie spus despre operele pe care le ce are cu 37 de ani mai puțin decât Andrei: comentează. Este o obligație care ține de „Are, ca și maică-sa, bosa limbilor: urmând de morala profesiei de critic... Cum Dumnezeu la început școala în Franța, vorbește franceza nu bate cu bățul, iată-mă la bătrânețe ca o nativă, tot așa cum vorbește germana (de președintele obștei scriitoricești. Nu pot să trei ani este elevă la College Voltaire din spun că-mi priește. Dar încerc să nu amestec Berlin), nu departe aflându-se engleza, pe care planurile… pentru președinte nu există o studiază de ani buni, ca toată generația ei, și, deosebire între membrii Uniunii, îi tratez pe mai de curând, spaniola, pentru care a avut o toți la fel, dar că, în ochii criticului și chemare inexplicabilă și pe care o stăpânește, istoricului literar, această omogenitate se după numai câteva luni, ca și cum ar spulberă, ceea ce contează fiind exclusiv cunoaște-o dintotdeauna, spre uimirea valoarea operei”, adaugă Manolescu. profesoarei ei, căreia nu-i vine a crede că nu Într-o lume în care avem multe vipuri de știa boabă când a început lecțiile. Ana e un carton, iar elitele țării se „ascund” în spatele copil foarte bun, în tradiția familiei. Încerc să unui nume așezat pe o carte (nerăsfoită de mă bucur de fiica mea cât pot, în ideea că nu generațiile actuale), neieșind în cetate pentru a se știe dacă voi trăi destul ca s-o văd pe deplin lua atitudine, pentru că de multe ori ar fi luate realizată și la casa ei.” în derâdere și nu ar mai fi ascultate, Nicolae Se află criticul literar într-un dialog Manolescu renegă statutul lui de vedetă: „M-a permanent cu Divinitatea sau, din contră? „În ferit Dumnezeu. Eu îmi fac treaba și nimic ce mă privește, nu, nu cred în Dumnezeu. Îl mai mult. Dar nici decât atât! Am mai spus-o:

18 ♦ Mişcarea literară fiind leneș din fire, m-a salvat de a scrie două, culmile unei vârste venerabile, dar deloc trei articole pe săptămână (…) De ce nu sunt retractile, magistrul criticii literare de la noi dezbateri, pe orice temă, ca în Franța? actualitate (și șeful breslei literaților din Pur și simplu, fiindcă nu are cine să participe România) vorbește fără inhibiții și precauții în astfel de dezbateri, mai cu seamă dacă ne despre o multitudine de chestiuni legate de referim la dezbaterile politice. Nivelul iq al viața personală, de raporturile cu obștea, de politicienilor nu sare de genunchiul broaștei. rosturile literaturii astăzi și nu în ultimul rând Câți școliți vor fi fiind în parlament? Cei mai despre experiențele din vremea dogmatis- mulți sunt absolvenți ai universităților mului și a tiraniei”. particulare, fabrici de diplome și de plagiate”. Cu o viață în care nu întotdeauna Despre volumul lui Daniel Cristea formulele au fost cele mai fericite, cu trăiri Enache de convorbiri cu Nicolae Manolescu până la extremă, cu o carieră de universitar și s-au exprimat deja numeroase voci critice. de scriitor importantă în rândul personali- Rețin, ca o opinie de sinteză, afirmația lui tăților noastre, Nicolae Manolescu este un Ovidiu Pecican din revista Arca: „Aflat pe reper al culturii române actuale.

Portret în oglinda viselor pierdute

Mişcarea literară ♦ 19

Amurgul manuscriselor prin lentilele adolescenței

Alexandra MÂNZAT

Ce înseamnă o viață de om? Ei bine, care deschide Amurgul manuscriselor, criticul pentru Nicolae Manolescu a fost o adevărată exprimă, în cel mai sincer mod, familiaritatea aventură literară, una căreia i s-a dedicat resimțită în urma participării la un eveniment aproape toată viața. Nu numai că a revolu- găzduit de Biblioteca Județeană George ționat critica literară Coșbuc, acest fapt determinând decizia preluând „ștafeta” acestuia de a-și lăsa manuscrisele în siguranță de la mentorul său, în sânul instituției. „După câteva ore petrecute George Călinescu, în atmosfera ei unică, m-am decis să-mi donez dar a devenit și o manuscrisele (nu mai țineam minte câte voce puternică a aveam și nici măcar unde se aflau) minunatei literaturii române instituții. Acum ele sunt pe mâine bune. Iar eu prin cronicile sale stau liniștit că nu se vor pierde, cel puțin pe din revistele Româ- durata existenței Bibliotecii bistrițene, care e, nia literară sau în orice caz, mai lungă decât existența Contemporanul și noastră.”, mărturisește Domnia Sa în scri- prin publicarea mai soarea prin care își manifestă admirația față de multor cărți, dintre instituție. care cea mai importantă este Istoria critică a Frumusețea acestei cărți constă nu literaturii române – 5 secole de literatură, numai în prezentarea sintetică a muncii de o apărută la Editura Paralela 45, în 2008. viață a domnului Manolescu, ci și în În 2018, Biblioteca Județeană George varietatea de fotografii expuse în ea, ca și în Coșbuc Bistrița-Năsăud publică, într-o ediție formula estetică inventivă – un colaj armonios de lux, volumul Amurgul manuscriselor, de crâmpeie scrise, chipuri, coperte, lucrări de album Nicolae Manolescu, la Editura Școala artă etc. Scriitorul și bibliotecarul David Ardeleană, din Cluj-Napoca, ediție îngrijită de Dorian, graficianul care a avut grijă de acest poetul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii. aspect, s-a asigurat că va spune, prin Amurgul manuscriselor, prin felul cum este construcția artistică a volumului, o poveste alcătuită cartea, ilustrează parcursul literar al complementară cu cea mărturisită de cuvintele cronicarului încă din primii ani de activitate, alese, o poveste dezvăluită chiar de mimica tumultuoși, și până la onoarea cu care domnului Manolescu, care este surprins în încununează Biblioteca Județeană George preajma unor persoane importante din lumea Coșbuc, Bistrița-Năsăud: manuscrisele criti- literaturii, precum Alex Ștefănescu, Andrei cului Nicolae Manolescu au fost donate Pleșu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Irina bibliotecii bistrițene, spre surprinderea și Petraș, Marin Sorescu ș.a. bucuria poetului și preotului Ioan Pintea și a Acest album se încheie, printre altele, și înfocaților după literatură, acestea putând fi cu fotografii ilustrând fragmente ale manu- văzute în sala care poartă chiar numele scriselor criticului și istoricului literar, pasaje președintelui Uniunii Scriitorilor din marcate de corecturi, adăugiri și diferite România, ales de mai multe ori pentru a nuanțe de culoare. Toate aceste detalii ale ma- conduce breasla scriitoricească pe un drum cât nuscriselor scot în evidență perfecționismul mai bun. Astfel, în scrisoarea pe care Nicolae autorului lor și ingeniozitatea și precizia cu Manolescu i-a adresat-o domnului Pintea și care aceste lucra. Scrisul de mână al autorului

20 ♦ Mişcarea literară este, de asemenea, prezentat în paralel cu liceenelor că „mâna sărutată de domnul varianta tipărită a acestuia, sugerând astfel Nicolae Manolescu va scrie mai bine”. munca de lungă durată și minuțioasă din spatele cărților publicate de acesta. Povestea familiei sale este descrisă și prin imagini sugestive. Asemenea fotografii ne oferă o perspectivă a copilăriei autorului, prin prisma căreia putem înțelege atât suferințele sale, cât și momentele de încântare și de nostalgie. În aceste cazuri, o fotografie chiar face cât 1000 de cuvinte. Revenirea lui Nicolae Manolescu la Bistrița, în această toamnă, cu prilejul Dezvelirii Statuii poetului George Coșbuc, în incinta Bibliotecii care poartă numele Poetului din Hordou, i-a impresionat pe oamenii literați și pe cei în curs de formare tocmai prin tactul, profesionalismul și blândețea cu care acesta a vorbit în cadrul mai multor evenimente. Om de o vastă cultură, om politic, critic Calmul și argumentația discursurilor sale a și istoric literar de mare prestigiu, dar și un binedispus publicul și, în același timp, a adolescent rebel când vine vorba de literatură, stârnit interesul pasionaților de la literatură, în astfel l-aș descrie eu pe Nicolae Manolescu. special al elevilor de liceu. Fiind abordat de o Munca depusă de dânsul pentru a răzbi în mână dintre ei, domnul Manolescu le-a vorbit acest mediu aprig și în continuă metamorfoză cu delicatețe, valorificând munca fiecăruia se regăsește în toate cele scrise de/ despre prin încurajări și dându-le încrederea necesară Domnia Sa, construind imaginea unui om ca ei să îi calce pe urme în sfera literară. Ba excentric și, în același timp, dedicat pasiunilor mai mult, s-a purtat precum un gentleman cu sale. Chiar povestea sa atipică de familie îi tinerele creative, cărora le-a sărutat mâinile. susține personalitatea caracterizată cel mai Încântată, profesoara Ionela-Silvia Nușfelean, bine prin cuvinte precum spontaneitate, îndrumătoarea acestor tineri, le-a spus ulterior curiozitate și curaj.

Păpușile Ioanei

Mişcarea literară ♦ 21

Discursul Acad. Nicolae Manolescu la inaugurarea statuii lui George Coșbuc din Bistrița

Acad. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, a participat, vineri 11 octombrie 2019, la inaugurarea statuii lui George Coșbuc de la Biblioteca Județeană George Coșbuc din Bistrița. Cu această ocazie, Ioan Pintea, directorul bibliotecii, a vorbit despre Casa Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu, care urmează să ia ființă în municipiu, menționând rolul primordial pe care l-a avut donația de manuscrise făcută de Nicolae Manolescu Bibliotecii Județene George Coșbuc Bistrița-Năsăud. „Spun că mulțumirea se cuvine în primul rând dlui academician Nicolae Manolescu, pentru că el deschide această nouă instituție prin donația manuscriselor sale către biblioteca județeană. Și domnia-sa nu și-a donat numai manuscrisele sale, ci a invitat și alți mari intelectuali, mari scriitori să aducă manuscrise, cărți rare, cărți din bibliotecile lor, aici la Biblioteca Județeană George Coșbuc. De aceea, îi suntem profund și veșnic recunoscători!” a spus Ioan Pintea. ML

„Doamnelor și domnilor, bună ziua! asta-i marea noastră problemă, pentru a ridica Vreau să spun înainte de orice că mă asemenea monumente, statui, și a face ceva bucur foarte tare că la Bistrița au loc destul de pentru George Coșbuc, de la moartea căruia des și evenimente culturale, pentru că de alt anul trecut, după cum știți, au fost comemorați fel de evenimente avem parte mult mai des și 100 de ani, ceea ce e un lucru care nu se prin multe locuri ale țării, dar, de evenimente întîmplă foarte des și în foarte multe locuri. culturale, mai rar. Aproape toată conducerea Ce s-a întîmplat aici, în această clădire, am Uniunii Scriitorilor este aici, pentru o întîlnire văzut-o, am vizitat-o, am văzut colecția, am cu cititorii din orașul dumneavoastră, astăzi la văzut tot ce au și, m-am gîndit, la urma ora două, tot aici, la bibliotecă. Adevărul este urmelor, eu sînt, cred, ultima generație care că nu ne-a chemat nimeni să participăm la mai are manuscrise. Mihai Zamfir, care e și el votul pentru moțiune, și-atunci am zis hai să tot pe-aicea, de vîrsta mea, Balotă, Dumnezeu ne ducem să facem o treabă serioasă la să-l odihnească, nu mai e printre noi, dar, Bistrița. Părintele Ioan Pintea, poetul, colegul întîmplător mi-au revenit mie, printr-un nostru, mă rog, mi-a făcut un elogiu pe care intermediar, multe din cărțile lui și cred că nu vreau să spun că îl merit sau nu-l merit, nu totalitatea manuscriselor, și mai sînt și alții, judec eu asta, dar mai sînt și alte lucruri în depozitele biblio- Două discursuri vreau să vă spun că tecii, despre care nu pot să vorbesc, n-au motivele mele, pen- trecut 50 de ani de la moartea autorilor și ele tru care m-am gîndit să-mi donez manuscri- nu pot fi făcute publice, așa că sînt bine sele aici, îndemnîndu-i și pe alți colegi ai mei ascunse aici de părintele Ioan Pintea, de even- să o facă, pleacă de la părintele Ioan Pintea și tualii pretendenți la moștenire. Apar totdeauna de la bibliotecă. Cînd am venit prima dată și ca lăcustele, pe neașteptate! Nu vă pot spune am văzut ce a făcut aici, mi-am zis uite că se ce, dar e bine să știți că există și asemenea poate! Și am aflat că există și oameni politici, documente pe care, nu peste vreo 50, peste cum e Radu Moldovan, și alții, pe care i-am vreo 30 de ani, părinte, o să ne vedem..., eu o cunoscut și îi revăd acuma cu plăcere, care, să fiu bine trecut de 100, dar asta nu între altele, au timp și găsesc și fonduri, că contează..., da, am să încerc să vin și atunci...,

22 ♦ Mişcarea literară îmi trimiteți un cărucior, ceva... ha, ha, ha... de la-nceput de fiecare dată. Nu știu, pe la 30 da! Deci, faptul care m-a determinat să încep de ani mi-a venit ideea și acuma, la 80, mi se această..., să am această inițiativă, a fost lucrul confirmă din plin! extraordinar făcut aici! Absolut o minune! Nu am văzut clădirea unde a stat Matei Eminescu la sfîrșitul vieții lui, dar mi-a promis părintele că mi-o arată în fotografii... Iuțeala cu care s-a făcut, s-a produs mișcarea, arată că, pe lîngă faptul că sunt oameni politici, oamenii politici mai au cîteodată și cuvînt. Acum doi ani am avut promisiunea că se dă o nouă clădire, ea a fost dată, se lucrează..., asta-i bine. Am fost la Colibița, unde mi-a plăcut foarte mult și mi s-a spus că o să avem un drum extraordinar și l-am văzut, am fost aseară acolo și ne-am întors azi – s-a făcut și drumul. Deci, nu știu ce șanse au oamenii politici care se țin de cuvînt, că ăia care mint văd că au, pînă la un anume punct, M-am uitat la statuie, nu am văzut-o de au șanse! După aia, lucrurile nu mai merg. Eu departe, am văzut-o numai de aproape și ea nu cred..., nu știu, din păcate, să mă ierte trebuie privită și din perspectivă și nu am părintele Pintea și sfinții părinți care au fost văzut semnătura artistului, nu am văzut eu aici, eu nu cred în veșnicie, dar ăsta-i un mare bine?... Nu e semnată?... Tocmai vorbeam de avantaj, că, dacă am crede în veșnicie, ne-ar manuscrise, manuscrisele ca patrimoniu și, apuca panica foarte repede. Nu toate trebuie cum să intre în patrimoniu, anonim?... Cum?, să fie veșnice, e bine să se mai termine unele este semnată pe pălărie..., domnule, e culmea din ele! S-o luăm de la început, asta e, modestiei! Și e și pe partea din spate a pălăriei începutul, o idee care m-a obsedat din tinerețe (rîde)... A, bun, m-am liniștit, poate intra în și una din primele mele cărți pe asta se baza, patrimoniu, da. Mulțumesc!” pe ideea că civilizația românească o ia mereu

(N. Manolescu)

Discursul Dlui Nicolae Manolescu la întâlnirea conducerii revistei România literară cu cititorii despre lista canonică (Sala Gavril Scridon a BJ GC BN)

„Bună ziua, bun găsit a nu mai știu cîta proză, era că întrebările erau adresate la toată oară la Bistrița! Colegul Gabriel Chifu, din lumea. Scriitori, critici, cititori, știu eu, și alte scrupul științific, să zic așa, a precizat că noi arte și meserii. Bineînțeles că a ieșit un... ne-am inspirat dintr-o anchetă a revistei de la haos. Noi ne-am bazat de la început pe o altă Cluj, Steaua. Tot din spirit științific aș zice și idee, și anume pe ideea de autoritate într-o eu că ne-am inspirat dintr-o anchetă prost anumită materie. Nu poți fi competent în toate făcută! Defectul acelei anchete era că domeniile posibile. Noi trăim o epocă a întrebările despre care sînt cărțile canonice, de incompetenței, este adevărat, dar nu-i mai

Mişcarea literară ♦ 23 puțin adevărat că am fi realizat și vom realiza social, moral, religios, economic ș.a.m.d. O mult mai mult dacă vom înțelege că fiecare școală bună face o societate bună. Dar școala trebuie folosit acolo unde se pricepe mai bine, trebuie să respecte, și ea, niște reguli ca să fie sau unde se pricepe cu adevărat. Deci, am o școală bună, fiindcă nu ies elemente foarte pornit de la ideea de autoritate în acest sens și bune din școală dacă școala este proastă, dacă ne-am adresat unor critici, nu tuturor dascălii sunt neglijenți, neatenți, incompetenți. criticilor, ci unor critici specializați pe poezie Sigur, nu discutăm cazuri izolate, individuale, sau pe proză, sau pe amîndouă, există și cazul discutăm în general. Generația mea și a lui acesta. Ne-au răspuns 30 – 35 de critici și, Mihai Zamfir a făcut școală într-o perioadă în sigur, nu ne-au răspuns toți cei cărora ne-am care manualele de literatură, de limbi nu adresat, unii nu erau interesați de problema existau; imediat, în primii ani de comunism, asta. Dar, una peste alta, am avut părerea celor era o școală în care totul fusese dat peste cap, mai buni critici care au scris despre cărți de nu se mai respecta nimic, sistemul de note s-a proză sau despre cărți de poezie și nu numai schimbat de cîteva ori în timpul acesta. Dacă contemporane, ci și din trecut, dovadă că, cineva se uită peste diplomele noastre, de începînd de la 1918, am avut de a face și cu școală generală, de liceu, de facultate, consta- scriitori pe care astăzi îi considerăm clasici. tă că am avut toate notele posibile de la 1 la Interbelicii, de pildă. 10, ba chiar și caracterizări de „bine”, „foarte bine” ș.a.m.d. și asta este partea superficială a lucrurilor; partea profundă a lucrurilor este că tot sistemul a fost bulversat. Am avut o șansă enormă, totuși, cu această școală dată peste cap și bine strînsă între niște chingi – multe lucruri nu se puteau spune – , șansa unor profesori excepționali din generațiile vechi, care scăpaseră la un moment dat sau de pușcărie, sau de darea afară din învățămînt, că foarte mulți au fost în situația asta. Am avut profesori excepționali și la școală, și la facul- tate, care ne-au marcat. Și, poate din cauza aceasta, eu am rămas cu ideea, deși amîndoi părinții mei au fost profesori, că dascălul este modelul nostru cînd ne formăm. Nu tatăl, nu Acuma, problema ca atare vreau să vă mama, sau, tot mai des în ultimul timp, spun că noi am gîndit-o de la început ca bunicul și bunica, atunci cînd mama și tata adresîndu-se școlii. De asta i-am rugat pe toți pleacă să lucreze în alte părți. Dascălul rămîne prietenii noștri care au făcut întîlniri pe modelul nostru! Așa am crezut din pricina această temă, am făcut și în alte părți, că ar fi dascălilor extraordinari pe care i-am avut și de bine să fie prezenți elevi, studenți, profesori la care am învățat foarte mult din ceea ce știm. de limba română. Ne adresăm școlii, asta nu e Sigur că cultura este o achiziție perma- un capriciu. Toți de aici, cu excepția lui nentă, prin urmare nu am rămas doar la ceea Gabriel Chifu, toți suntem profesori. Sau am ce am învățat de la ei, dar, măcar cîte ceva a fost. Unii, chiar la pensie, mai predau, Mihai rămas: o anumită metodă de gîndire... și, să vă Zamfir. Alții, la pensie ca mine, nu mai dau un exemplu: la Sibiu, cînd am terminat predau. Dar, toți am fost profesori. Și, liceul, am avut doi profesori, întîmplător în dintotdeauna am crezut, am fost convinși, că același an, de istorie. Unul dintre ei era un om de la școală pleacă totul, și răul, și binele. O extraordinar de amabil, venea după noi prin societate fără școală, o societate needucată, parc, ne dădea țigări, ne dădea portocale, care neinstruită, este o societate care nu duce la nu se prea găseau pe vremea aceea și, mă rog, nimic, decât la crize peste crize, de ordin ne înțelegeam de minune cu el. Ne povestea

24 ♦ Mişcarea literară istoria cu toate anecdotele posibile și rîdeam unde să caut. Totul este vraiște! Una citești de ne prăpădeam și am învățat o mulțime de sus, alta-i în raft; scrie cărți de istorie și sînt lucruri. Celălalt era un om foarte sever și romane polițiste! Scrie cărți noi și sînt cărți pe foarte schematic. El punea pe tablă o schemă care le văd acolo de ani de zile! E vraiște și și spunea cum se desfășoară evenimentele sînt îngrozitor de derutat, nu-mi place deloc să istorice, cu o cronologie strictă, erau adevărate intru acolo și mă duc la alte librării, unde e tabele, ca Tabelul lui Mendeleev, de la ordine. Îmi dă un sentiment de panică, dacă chimie, dacă mai știți ce înseamnă Tabelul lui vreți. Și tot așa se întîmplă și cu literatura, Mendeleev, că acuma mi se pare că nu îl mai dacă nu există niște criterii de ordine. Or cheamă Mendeleev, îl cheamă altfel... John Canonul, nu căutați cuvîntul în DEX că nu o Johnson. Și toate anecdotele primului le-am să-l găsiți, canonul este verb religios acolo, e plasat pe schemele celui de al doilea, și din verbul a se canoni, iar cît privește canonul momentul acela nu am mai uitat istoria. Sigur artistic și literar, nu există. că am mai uitat multe, dar istoria ni s-a Canonul nu are nici o definiție, ar trebui înfățișat ca fiind ordonată. Ei, am vrut cu să-i dăm noi o definiție. Canonul înseamnă, în canonul nostru să facem un lucru asemănător cazul nostru, acele opere fără de care nu poate pentru literatură. Nu se poate cultură în exista literatura română din perioada de care general și literatură în special, că vorbim de vorbim, ultima o sută de ani. Dacă nu există o literatură acum, nu se poate fără o anumită canonizare, să spunem așa, dacă n-avem ordine! Există niște criterii, de la cel sfinții noștri, nu putem avea literatură, n-am cronologic, evident..., că vorbim de o sută de ști, ar fi vraiște, ar fi haos în loc să fie ceea ce ani de literatură, pînă la multe altele, pe care se cuvine să fie o literatură. Cine face nu stăm să le detaliem acum, există niște Canonul, nu știe nimeni și nu vă pot spune! criterii, niște elemente de ordine. Altfel, am Tot ce știm, de pildă, după ce trece un avea de a face cu un sac, în care ar fi aruncate oarecare timp, că un mare critic, cum a fost toate operele și în care, băgînd întîmplător Lovinescu de pildă, în istoria lui, a literaturii mâna, ai scoate fie o capodoperă, fie o contemporane, deci cam din epoca de care prostioară, fără să știi ce le deosebește. vorbim, dar nu pînă la 2018, bineînțeles, dar, Între altele, rolul publicațiilor literare, în 1936 a publicat Istoria literaturii române cum este România literară, este de a contribui contemporane, în care, cărțile pe care el le la această ordine, pentru că, dacă nu ar exista scoate în față și le consideră canonice – publicații literare, noi nu am ști de fapt ce să termenul a apărut mult mai tîrziu – sunt cele cumpărăm din librărie. Acolo apar cărțile întîi pe care astăzi și noi le socotim canonice. Și și întîi. N-am ști, am vedea așa, un fel de care, pînă la un punct, erau nelipsite din galantar de cărți, și habar n-am avea pe care manualele și programele școlare. Pînă la un s-o luăm, care ne place, de ce, cum, în ce punct! fel..., care ne folosește, pe care mai bine o În 1941, Călinescu sporește cumva aruncăm la coș, n-am ști toate lucrurile astea! canonul lovinescian cu cîteva opere și îl O librărie este un lucru important, ca și o fixează pentru o perioadă foarte lungă de bibliotecă, și dacă bibliotecile sînt organizate timp, pînă în zilele noastre, canonul literar și arată cum arată, de pildă biblioteca românesc! Și nu vorbim numai de 100 de ani, dumneavoastră de aici, făcută de părintele și vorbim de mai mult timp, pentru că noi ne-am poetul Pintea, e bine, dar și librăriile trebuie ocupat numai de 100 de ani. Interesant, să arate la fel. Din păcate, unele arată, altele paradoxal este că această istorie a lui nu. Eu am o librărie lîngă blocul unde stau, în Călinescu, ca și a lui Lovinescu, nu a circulat București, chiar la intrare, de o parte este o decît pe sub masă, cum se spune, pînă prin librărie, în partea cealaltă este un magazin de 1982, cînd i-a apărut la Călinescu a doua vinuri, un magazin de pîine nemțească, deci ediție și lui Lovinescu i s-a publicat și lui, tot ce-mi trebuie, și în librăria aceea eu nu găsesc atunci, deci, de la instaurarea comunismului niciodată nimic pentru că nu știu ce să caut și în ’47 –’48, pînă în 1982, cartea nu circula.

Mişcarea literară ♦ 25 (Se adresează lui Mihai Zamfir:) Ți-aduci le-am făcut, am stabilit un număr de autori, de aminte că ne-o dădea Petrică în fascicole, la la cei mai vechi și pînă la contemporani, care biblioteca de jos, și ne băga în sala de alături nu pot lipsi din manual. Ei, aceștia sînt autorii și ne spunea că, dacă bate cineva în ușă, s-o canonici. N-ai voie..., dar profesorul poate să ascundem și să avem altceva pe pupitru. Așa facă ce vrea din acești autori. Dacă are o clasă am citit Istoria lui Călinescu, mă rog, nu de loaze face Somnoroase păsărele. Dacă are prima oară, dar a doua oară. Foarte serios! o clasă foarte bună, face Luceafărul. Dar, Această carte a fixat canonul românesc pînă în Eminescu trebuie să fie acolo! Din păcate, ziua de azi. lucrul acesta s-a pierdut și cei care fac acuma Când noi am făcut lista canonică, am programele au descoperit că nu știu ce întrebat treizeci și atîția de critici, am recomandare europeană... Acuma, noi sau îi constatat că, pînă la data la care ei citiseră, dăm Europei un picior în spate să scăpăm de cărțile canonice erau exact acelea pe care le ea, sau ne conformăm la niște măsuri, stabiliseră ei. Și ne-am zis: canonul nu s-a chipurile europene, care sînt idioate. Cale de schimbat! ... Cînd se schimbă canonul? Cum mijloc nu există... Au aflat că literatura este a se schimbă? Habar n-am! Nu cred că cineva noua formă de comunicare, din unsprezece. poate să spună sau să dea o dată, nu. Se Prima vă dați seama care e, aia cu gesturile, schimbă multe. Literatura de astăzi, nu știu nu? Maimuțele... Literatura este pe locul nouă dacă Mihai Zamfir va mai vorbi despre la comunicare... Iertați-mă, dar literatura nu e continuumul literaturii dinainte de revoluție și comunicare! Comunicarea are niște criterii: cu cel de după revoluție, dar, chiar dacă exista trebuie să fie clară, trebuie să fie logică, acest continuum, literatura de astăzi nu mai trebuie să conțină un mesaj indiscutabil etc., arată ca cea interbelică, s-a schimbat foarte etc. Literatura este ambiguă, se bazează pe mult. Totuși, canonul nu s-a schimbat. Toată echivocuri, pe jocuri de cuvinte. Și mesajul? lumea – Coșbuc, Rebreanu, ca să vorbim de Păi, partea proastă este, cînd analizăm o oamenii locului, să zic așa, Blaga, Camil poezie, că încercăm să spunem cu alte cuvinte Petrescu, Sadoveanu, Arghezi – aceștia sînt, un mesaj care nu se poate spune decît în toți, la Călinescu și Lovinescu, acum 70 – 80 cuvintele respective. De aceea este poezie, să de ani, faceți socoteala. Sînt toți acolo, n-au ne transmită un mesaj pe care nu-l putem dispărut! Problema este, însă, că, în momentul spune altfel. Numai cum l-a spus poetul. Ei, de față, puțini sînt dispuși să recunoască asta care-i mesajul acela încercăm și noi, criticii, și foarte mulți n-o știu, habar n-au, nu fac să-l aflăm. Și avem ipoteze și, de-a lungul nicio legătură. Și nu e vorba aici de elevi, de timpului, tot schimbăm, rotim, așa, mesajele. tineri, de studenți, nu, aici este vorba de cei Ceea ce, cum să vă spun, este foarte firesc și care vă fac programele și manualele, stimați istoria literaturii, de fapt, în această ștafetă de prieteni! Care, nu știu pe ce lume sînt. Am mesaje, de critici și de mesaje succesive auzit că nu mai este Coșbuc la liceu: cum, constă. Și ele pot fi la distanțe astronomice adică, nu mai este Coșbuc la liceu? Nu-mi unele de altele: în 1905, Henric Sanielevici, vine să cred! Cred că este o informație greșită, care era unul din marii intelectuali ai vremii, nu se poate să nu fie, cum să nu fie Coșbuc? spunea că Sadoveanu e lipsit de poezie, că Cum să nu fie Rebreanu?... Da, putem să proza lui e plină de violuri, de violențe și de facem altă selecție; am lucrat la programe de nu mai știu ce. Treizeci și cinci de ani mai mai multe ori în viața mea, am cerut târziu, Călinescu spunea despre Sadoveanu că modificări, am introdus autori, am scos autori, este atît de sățios și de poetic, încît trebuie să-l în momentul în care au apărut manualele mănînci cu lingurița, nu cu polonicul. Cum a opționale, pe care le știți, pe care lucrați devenit Sadoveanu dintr-unul lipsit de poezie acuma și pe care era gata, gata să le într-unul prea poetic e greu de spus. În numai desființeze un maramureșean care cam făcea treizeci de ani, într-un timp care în istoria programele pe genunche, n-a lipsit mult să le literaturii nu contează, practic, e foarte scurt. desființeze..., în toate aceste programe pe care

26 ♦ Mişcarea literară Ei bine, canonul la care ne-am gîndit pe calculator... Da, de asta am făcut lista chiar asta vrea să facă, de aceea l-am adresat canonică! N-avem pretenția că este definitivă, școlii. E important să vedem care sunt că este infailibilă, nu! Dar, pînă una, alta, este scriitorii de care nu putem, n-avem voie să ne cea mai bună din cîte sunt pentru că e singura lipsim în școală. Pentru că, vă spun, dragi care se bazează pe un număr de treizeci, copii, vouă, mai tineri – pot să vă spun copii, treizeci și cinci de autorități în materie. Nu e că eu am un copil de cincizeci și cinci de ani lista mea sau a lui Răzvan sau..., e lista făcută și o fată de șaptesprezece, deci, pentru mine de treizeci și cinci de critici: mai obiectiv de sînteți copii; dragi copii, dacă vreți să citiți și așa nu se poate! să vă folosească la ceva cititul, acuma citiți, că Bine, trece vremea, ne vom trezi, peste după ce terminați școala nu mai aveți timp! nu știu cîți ani, că tot ne-am dat întîlnire aicea, Vă spun eu: fetele se mărită, băieții se însoară, la statuia lui George Coșbuc cu părintele mă rog, din ce în ce mai puțin obligatoriu..., Pintea peste treizeci de ani și, dacă apucați, greutăți, familii, părinți bolnavi..., bunici pe veniți și voi... și, mă rog, s-ar putea ca pînă moarte..., una, alta și nu mai citiți. Și-aveți atunci lucrurile să se schimbe, să avem altă niște scuze: nu pot, mi-am spălat mașina toată listă și, dacă va fi așa, vă vom spune sau ne ziua, nu pot să mă duc să mă fac de rîs, sau, veți spune, că pe atuncea vom fi doar în mai ales fetele, sînt atât de ocupate ca să tragă măsură să ascultăm, nu vom mai fi în stare să de fiare ca să-și păstreze silueta, încât nu mai mai și spunem..., eu nu o să mai pot sta în au timp să și citească. Dar, eu am o idee: să picioare atîta și asta e! Deocamdată, cre- inventăm fitness intelectual! Să facem niște deți-ne pe cuvînt, și profesorii voștri în primul săli de lectură chiar aici, la bibliotecă. Adică, rînd, mai ales că nu este nici o surpriză. Sînt să-mi explice și mie cineva: de ce mușchii toți acolo, i-am enumerat, toți ăia mari, dar noștri au nevoie de întăritori și creierul nu? Îl dați-le încredere și celor mai de după, nu, nu lăsăm în sărăcia lui, așa? Ne dezvoltăm chiar ultima generație, să ne înțelegem, nu mușchii, facem tot..., da’ creierul, săracul de poți fi canonic la treizeci de ani; dar, pînă la o el? Nu ne gîndim nici o clipă că este cel mai anumită generație, există scriitori canonici și mare bun care ni s-a dat? Ei, noi vă oferim o lista asta față de a lui Călinescu și Lovinescu e listă canonică și aveți încredere că, din mult mai bogată, mult mai bogată pentru că moment ce ea datează încă de acum atîția ani, avem tot ceea ce este după război. Și este o e valabilă! Și nu terminați școala fără să citiți literatură! Nu poți să-l scoți pe Nichita ce este în lista asta canonică: sunt o sută de Stănescu, pe Sorescu..., la ora actuală sînt ca romane și vreo optzeci de poeți. Dacă citiți un George Coșbuc, ca Liviu Rebreanu, nu poți roman pe săptămînă, vai de mine, cînd ați ter- fără romanele care s-au scris în ultimii treizeci minat facultatea sunteți beton. Extraordinari! de ani, foarte multe de altfel..., ale lui Gabriel Nu este mult, dar nu amînați, că pe urmă s-a Chifu, ale Martei Petreu, care nu stă departe terminat. Lăsați tabletele, telefoanele, vă rog, de-aicea, prin munți, pe-acolo de unde pro- folosiți-le doar ca instrumente, nu ca scopuri vine ea..., romane excepționale. Sunt pe lista în sine. Da, e un instrument colosal, pot să canonică, credeți-ne pe cuvînt! Cînd veți face am..., vreau să știu dacă a căzut guvernul, alta, dați-ne un telefon. gata, am aflat pe loc, perfect..., dar nu să-mi Vă mulțumesc! fac toată viața cu telefonul în față. Și nu jocuri (N. Manolescu)

A consemnat Florin SĂSĂRMAN

Mişcarea literară ♦ 27

Carte poștală de la Geo Bogza

Scrisori către Nicolae Manolescu

Carte poștală de la Marin Sorescu

28 ♦ Mişcarea literară

Scrisoare de la Radu Petrescu

Mişcarea literară ♦ 29

Scrisoare de la Nicolae Steinhardt

30 ♦ Mişcarea literară

Mişcarea literară ♦ 31

32 ♦ Mişcarea literară

Scrisoare de la Geo Bogza (fragment)

(Manuscrisele se află în colecția de patrimoniu a Bibliotecii Județene George Coșbuc din Bistrița.)

Oglinda spartă a timpului

Mişcarea literară ♦ 33

Nicolae Manolescu (Note biobibliografice)

Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române (din 2013). A activat și ca politician după Revoluția din 1989. A fost ambasador al României la UNESCO și este președinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 2005 până în prezent). Nicolae Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. În legislatura 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC). Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Biografie S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu. În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesivă. Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. Din 2002 conduce Întâlnirile României Literare la Clubul Prometheus. În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO.

34 ♦ Mişcarea literară A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966. În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură, în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini până în zilele noastre, prima fiind cea scrisă de G. Călinescu.

Cariera politică Nicolae Manolescu este membru fondator al Alianței Civice. Devine președinte al Partidului Alianța Civică (PAC) (iulie 1991). Partidul a fost membru al Convenției Democrate Române, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, Nicolae Manolescu a fost ales senator PAC de Sibiu. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae Manolescu a fost membru în Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană și în Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională. În 1992, PAC împreună cu PL ’93 au înființat Alianța Naționala Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la președinție. Nicolae Manolescu și-a depus candidatura la președinție pe 20 septembrie 1992. În 1998 P.A.C., partidul înființat de Nicolae Manolescu, fuzionează cu PNL, într-o tentativă de unificare a mișcării liberale. În anul 2000, Nicolae Manolescu demisionează din funcția de președinte al Consiliului Național al P.N.L. și se retrage din viața politică.

Aprecieri A fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, cu Ordinul național „Steaua României” în rang de Mare Cruce (cea mai înaltă distincție a statului român) și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța. Din luna octombrie 2016 a devenit profesor doctor honoris causa al Universității „” din Bacău.[7] Din data de 14 ianuarie 2017 a devenit doctor honoris causa al Universității din Bălți, Republica Moldova.

Cărțile publicate (selectiv): Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume. - 1966 – Lecturi infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial; - 1968 – Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice; - 1968 – Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie. La scurtă vreme de la lansare, cartea a fost retrasă din librării și topită. Ediția a doua apare abia după 1990; - 1970 – Contradicția lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică, biografie, istorie literară. La origine stă teza de doctorat numită mai sus; - 1971 - 1988 – Teme, 7 volume de eseuri, critifiction; - 1976 – Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică; - 1976 – Sadoveanu sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a operei lui ; - 1980 - 1983 – Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 3 volume. Poate cea mai cuprin- zătoare sinteză asupra romanului românesc. Conține teoria celor trei vârste ale romanului,

Mişcarea literară ♦ 35 doric, ionic și corintic. Evident această clasificare își are originea în stilurile coloanelor templelor din Grecia antică. Cele trei categorii corespund romanelor clasice, realiste sau omnisciente, romanelor la persoana I, și romanelor postmoderne; - 1987 – Despre poezie, ediția a doua, Aula, 2002. O introducere în analiza poeziei cu speciile ei literare; - 1990 – Istoria critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste, la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat romanului postpașoptist; - 1991 – Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale pe teme politice publicate în revista România literară la începutul anilor 90; - 1995 – Cărțile au suflet, volum care reia o parte din Teme; - 1999 – Poeți romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri; - 2000 – Contradicția lui Maiorescu, ediția a III-a la Editura Humanitas; - 2001 – Teme, Editura Universalia; - 2002 – Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei volume, vol. I, Poezia, vol. II, Proza, teatrul, vol. III, Critica, Eseul; - 2003 – Cititul și scrisul, Nicolae Manolescu par lui meme; - 2008 – Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45; - 2009 – Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45; - 2014 – Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Editura Cartea Românească; - 1965 – Literatura română de azi, 1944-1964, în colaborare cu Dumitru Micu. Este coautor la manualele de limbă și literatură română pentru clasele a IX-a (1977) și a XII-a (1979).

Referințe critice: - Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Editura , 2003; ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Paralela 45, 2009; - Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la „Istoria critică...”, Editura Paralela 45, 2009; - Nicolae Manolescu - 70, coordonatori Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie, Editura Paralela 45, 2009; - Mircea Mihăieș, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Editura Curtea Veche, 2003; - Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1996; - Mihail Vakulovski, Nicolae Manolescu, Editura Aula, 2000.

36 ♦ Mişcarea literară

Nicolae Manolescu în sala care îi poartă numele la Biblioteca La Bistrița, la sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea lui Județeană George Coșbuc din Bistrița, unde manuscrisele George Coșbuc donate de Domnia Sa deschid o colecție care sporește continuu din 2018 și prin generozitatea altor personalități ale literaturii române actuale.

La Cormaia, cu ocazia primului colocviu al Zilelor Prozei La Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu din Maieru, cu un grup de elevi Foto-album Nicolae Manolescu

În dezbatere, cu profesori si elevi, Lista canonică, cu Emil Radu Moldovan – președinte CJ BN, Nicolae Manolescu participarea redacției revistei România literară – președinte al Uninii Scriitorilor, Olimpiu Nușfelean, Gavril Țărmure

Mişcarea literară ♦ 37

Lupta cu giganții

Olimpiu NUȘFELEAN

Înainte de ’89, dacă venea vorba de încurcătură. Fără nici o șovăire, am trecut cu patronii din Occident, aceștia erau văzuți arme și bagaje în serviciul lui, convins că, într-o lumină orbitoare. Munca la un patron recunoscîndu-l ca unic patron, restul depinde însemna seriozitate, performanță productivă, numai de mine. Mi-am zis: ori e ceva de capul plată motivantă și prețuire pentru angajat. tău – și asta se va vedea, ori nu-i nimic – și-ți Viziunea era idilică, desigur, aproape meriți soarta. Din 1970 pînă astăzi, m-am incredibilă, iar realitatea, necunoscută totuși, înscris la această «universitate», fiecare în fapt, pentru majoritatea opinenților, părea volum din seria Rebreanu fiind un examen tentantă, ba chiar obligatoriu, pentru care trebuia să învăț pe de invidiat. Că, brînci, deoarece, mai abitir decît în biserică, mai tîrziu, în justiție sau poliție, probele scrise nu se puteau România lucru- trece cu pile. Tîrziu, mi-am dat seama de rile nu vor fi rostul unui îndemn, aparținînd lui Călinescu: întotdeauna cum dacă vrei să înveți cu adevărat, ia-te la luptă am fi vrut să fie, cu un uriaș. Grație acestei gimnastici e o altă poveste. intelectuale, numai eu știu de cîte ori m-am Dar la noi, nu ridicat din țărînă, încercînd să-i rezist.” Un neapărat într-un patronat în comunismul totalitar, un refuz al domeniu care locului comun, o opțiune pentru unicitate, aduce beneficii categorică și definitivă. materiale, și anu- Gestul trebuie remarcat pentru stabilirea me în cultură, ci- unui drum care ocolea compromisul, atît neva a inițiat un profesional cît și, de ce nu, social. Să te așezi patronat „ca la carte”. Era și un gest pe care sub tutela unei mari personalități – controver- l-am putea numi disident, dar miza lui sate și ea mereu – cînd modele erau altele depășește un asemenea nivel de percepție. însemna să iei o decizie temerară. Cîtă vreme Într-un interviu pe care i-l luam prin 2003 însemna să te înhami la o muncă în care pentru revista Mișcarea literară, Niculae resursele intelectuale și fizice îți erau Gheran îmi mărturisea că, după un fel de solicitate la maximum. O muncă ce impunea epurare în cultură la nivel central, între sacrificiul și disponibilitatea de a învăța deceniul șase și mereu – ca la o universitate în care alegi să Niculae Gheran deceniul șapte din treci cît mai multe examene. O luptă în cadrul 90 secolul… trecut – unei provocări uriașe, care ilustra de fapt o „cînd în presă, în problemă de viață. Aș zice că Niculae Gheran instituțiile de cultură și artă, ba chiar și în reitera, ca editor, „modelul” Rebreanu, aparatul de partid, cad multe capete” –, a decis neistovitul travaliu asupra cărții, Rebreanu în să se dedice profesiei de editor: „O vreme am direcția creativității artistice, scriitoricești, fost marcat de ruperea «epoleților», mai cu Gheran în descifrarea și promovarea operei, seamă că mulți «amici» de pînă atunci aducerea ei într-o actualitate nesățioasă. dispăruseră în neant. Nu le mai puteam fi Mărturisea: „Urmărindu-l pe Rebreanu pas cu folositor. În acele zile, Rebreanu s-a dovedit a pas, am fost obligat să străbat alături de el o fi singurul prieten care m-a scos din întreagă epocă, să cunosc edificiile ei, pe

38 ♦ Mişcarea literară verticală și orizontală, inclusiv subsolurile. În meserie (enunț ambiguu)! Niculae Gheran nu ce-l privește pe autorul lui Ion, mă pot lăuda se descurajează în fața vieții. Schimbă că, tipărindu-i operele, jurnalele, interviurile macazul, dar nu linia. Își dezvăluie o altă și cuvîntările, i-am putut corecta toate tulbură- vocație, dacă putem spune așa, revine la rile de memorie, adăugînd și informația scrisul prozastic, cu care își începuse cîndva inedită pe care, din varii motive, n-a făcut-o activitatea literară. Fără să-l uite pe Rebreanu. public.” Aici, în această operă secundă, de Scrie roman după roman, evidențiindu-și și editare a operei rebreniene, nu e vorba de calitățile memorialistice, de bună cunoaștere a imitație, ci de vocație. Așa cum vedem opera unei epoci pe care romancierul de la Maieru lui Rebreanu evoluînd inconfundabil – și nu a mai prins-o, dar și pe cele de povestitor, magnific –, tot așa putem aprecia opera de de constructor de personaje, de conducere cu editor a lui Niculae Gheran, vizibilă de la măiestrie a firului narativ. distanță – și greu de imitat, după cum o arată practica de azi -, desfășurată cu tenacitate și acribie, decisivă în cunoașterea vieții și operei ctitorului romanului românesc modern, susținută de farmecul „romanului” editării, cu amănunte științifice și anecdote, unele expuse oral de editor în nenumăratele întîlniri cu specialiștii sau cu publicul larg sensibilizat de opera romancierului născut în Tîrlișua. Poate că, la o primă privire, copleșit de obișnuințe (literare), nu ți-ar veni să crezi, dar actul pe care îl avem în față este și unul de Acasă la Nicolae Gheran, Olimpiu Nușfelean, Ioan Matei, Niculae Gheran, Ioan Pintea, Alexandru Pugna, creație (literară). În ce constă conceptul pus în Alexandru Câțcăuan, Menut Maximinian, Rodica Lăzărescu, operă aici? În calitatea „interpretului”. Andrei Moldovan Editorul e un scriitor, un creator, cum se putea vedea și cum se va confirma la un moment dat. El face din cercetarea și editarea unei Editorul și romancierul sunt două perso- opere literare un act de viață. O afacere de nalități distincte, disociate una de alta prin viață. Se implică total, fără ezitări, luptător pe etape de creație și emergențe? Editorul văzut termen lung. Își pune la bătaie zilele și nopțile ca un spirit ardelean, moșit în Universitatea vieții. Inclusiv în bătălia cu șicanele cotidiene Rebreanu, romancierul, ca unul muntean, ale vieții și profesiei. În discuțiile cu un „sudist”, care ne delectează cu vorba? Nu. oficial, recunoaște că (acela) „Avea perfectă Sunt doi în unul. Sau trei în unul, patru…, dreptate, dar și eu, deoarece eram convins că dacă ne referim și la alte calități ale celui care dacă, de la început, accept cenzurii să intre un și-a angajat viața într-o aventură unică, litera- centimetru în mine, adio integralitate, ca să nu tura. Apoi mai e spiritul ludic și umoristic, zic virginitate.” În urmă cu cîțiva ani angajase iubirea integrității, cunoașterea jocurilor de un proiect de editare (continuare de editare) a regie. Confruntîndu-se cu un cenzor referitor operei marelui romancier cu oficialii la editarea romanului Ion, unde era vorba de bistrițeni, printr-o convenție de remunerare a omiterea sau nu a unui titlu de poezie – trudei de către o instituție de cultură, prin Răpirea Basarabiei –, interlocutorul meu, din Consiliul Județean. Sau cam așa ceva, interviul amintit, îmi dovedește cum omul deoarece nu cunosc negocierile dintre editor și poate fi și deasupra vremilor, nu doar sub oficiali. Proiect bun, derulat cu succes prin vremi: „Nu mă cunoști, prietene. Eu pot avea cîteva titluri. Numai că, brusc, partea oficială sfiiciuni, chiar și complexe, în preajma unui (din motive administrative, se zice) întrerupe om cu totul deosebit, dar față de un terchea- proiectul și editorul rămîne cu materialul berchea, fie el și director general «în civil», pregătit pentru editare în soare!... Lovitură la (…), fără nici o meserie ca lumea, în nici un

Mişcarea literară ♦ 39 caz. Declarase că numai trecînd peste a coordonat o echipă de tineri (liceeni cadavrul lui voi tipări romanul cum doresc eu, beclenari) să se angajeze în munca de deși îi explicasem politicos că n-am mandat cercetare-transcriere a unor manuscrise rebre- de la Rebreanu să-l tund pe ici pe colo. N- niene, a fost și este model pentru cîțiva avea umor, așa că trebuia pus la punct pe căi cercetători într-ale literaturii din Bistrița, la fel de autoritare.” Intransigent în servirea Beclean, Năsăud sau Maieru, a exprimat, adevărului. pentru oficiali și scriitori, chipul viu și Venirea la Bistrița, destul de ritmică autentic, convingător, al omului de litere, cel într-o vreme, a fost benefică din mai multe pentru care literatura nu e o afacere de tarabă. puncte de vedere. Nu doar că a contribuit la Doar spunea, referitor la munca de editor: sporirea faimei lui Rebreanu, la perpetuarea „Verificasem și răzverificasem textul pentru operei acestuia, dar a inspirat și potențat viața tipar, corectînd greșelile strecurate în edițiile literară de pe aceste meleaguri. Decupez aici tipărite pe vremea cînd trăia scriitorul și, mai un aspect ce ține de condiția strictă a provin- ales, adăugînd pasajele și cuvintele omise de ciei – dintr-o manifestare de talie națională –, editorii democrației populare.” O atitudine dar nu vreau să-i neglijez importanța. Mi-l obiectivă și responsabilă față de scrisul altuia, amintesc din vremea cînd a participat la față de scris în general. O atitudine cum ar colocviile generate de serbarea Centenarului trebui să avem fiecare din noi. O viață plină Rebreanu A inspirat regia și conținuturile de provocări, asumată cu toate inconvenien- colocviilor anuale organizate de Casa de tele ei. Lupta cu giganții nu e comodă. Nici Cultură a Sindicatelor și Cenaclul George cea cu monștrii ideologici. Vorba marelui Coșbuc din Bistrița, cu contribuția unor editor: „Cine-o face ca mine, ca mine să oficiali și intelectuali din Tîrlișua, Maieru, pățească.” Dar nu sunt mulți cei care se Năsăud, Prislop, Beclean, a fost alături de la angajează în asemenea bătălii. început de redacția revistei Mișcarea literară,

Zbor spre infinit

40 ♦ Mişcarea literară

Pășind pe Bulevardul Gheran

Menuț MAXIMINIAN

Niculae Gheran, cel care peste 40 de ani Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, și-a dedicat cariera literară în slujba secretarul de stat în Ministerul Culturii, promovării operei lui Liviu Rebreanu, printr-o Alexandru Pugna, Ioan Pintea – Managerul ediție critică integrală unică în peisajul Bibliotecii G. Coșbuc Bistrița-Năsăud, românesc, Opere – Liviu Rebreanu, în 23 de Alexandru Câțcăuan – directorul Casei de volume („monumentală în toate privințele” – Cultură a Sindica- Șerban Cioculescu) a primit pentru munca sa telor, Olimpiu Nuș- Premiul Uniunii Scriitorilor (1981), Premiul felean – directorul Perpessicius (1981 și 2005) și Premiul revistei Mișcarea Academiei Române (2002). M-am întrebat de Literară, alături de multe ori ce l-a îndemnat pe Niculae Gheran Ioan Matei – direc- să renunțe la timpul pentru propriul scris tor în Ministerul pentru a aduce în fața noastră „Integrala Culturii și Rodica Rebreanu”, în spatele căreia se ascunde Lăzărescu – director rigurozitate, studiu, consecvență, adică o viață revista Pro Saecu- dedicată studiului Rebreanu. Sunt convins că lum, s-a hotărât să-i Niculae Gheran ar fi avut un destin sub zodia facă o vizită surpri- norocului dacă ar fi alocat mult mai multă ză scriitorului, la el energie propriului scris. A ales ca în peste 20 acasă, în București, de volume să așeze la loc de cinste opera lui în ziua aniversării. Rebreanu, președintele Societății Scriitorilor M-am bucurat să fiu din Bistrița-Năsăud, Andrei Moldovan, decla- și eu printre aceștia. Momentul apariției la ușa rând: „Niculae Gheran a făcut din Rebreanu sărbătoritului l-a impresionat până la lacrimi un scriitor al nostru, construindu-i un edificiu pe Niculae Gheran, mai ales că nu știa nimic solid”. Să nu uităm de lucrarea în două din ceea ce avea să se întâmple. volume Rebreniana, apărută de curând la În acest cadru, a fost prezentată, în pre- Editura Academiei, sub semnătura lui Niculae mieră, antologia „Bulevardul” Niculae Gheran. Vorbim de peste 1100 de pagini, Gheran, gândită și îngrijită de criticul Andrei munca fiind derulată pe o perioadă de șase Moldovan. Proiectul editorial apărut la Editu- decenii (o viață de om). Apoi Tânărul ra Școala Ardeleană, sub egida Asociației Rebreanu, Cu Liviu Rebreanu, Caiete. Perso- Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și nal, am fost „fascinat” de scrisorile soților Reprezentanței Bistrița-Năsăud a Filialei Cluj Fanny și Liviu Rebreanu, publicate în Intime. a Uniunii Scriitorilor din România, pleacă de Apoi, tot la Editura Academiei Române, a fost la motto-ul „...astăzi nu te mai poți apropia de editat primul volum din corespondența lui Rebreanu decât pășind pe bulevardul Liviu Rebreanu – Scrisori către Rebreanu (A Gheran”. (Adrian Dinu Rachieru). B), 2014. Nicolae Manolescu declară că Cartea, structurată în trei capitole – „A „Niculae Gheran se numără printre ultimii trăi pentru Liviu Rebreanu” (Studii asupra mohicani ai uneia din domeniile esențiale ale edițiilor critice și a operei lui Gheran), „Arta criticii și istoriei literare dintotdeauna.” (N. de a fi învingător” (Eseuri despre cărțile lui M., Rebreniada lui Niculae Gheran, în Gheran) și „Evocări, profiluri, urări” (Mesaje România literară, nr. 26, 2017)”. la marcarea a 90 de ani) –, cuprinde și prefața Un grup de bistrițeni, format din criticul pe care Niculae Gheran a așezat-o în Andrei Moldovan – președintele Asociației „Rebreniana”. În 2015, acesta nota: „S-au

Mişcarea literară ♦ 41 împlinit 50 de ani... de când publicam în Scrupulos, onest și conștient de datoria pe «Biblioteca pentru toți» a Editurii pentru care și-a asumat-o, nu se sfiește să arate lumii Literatură o trilogie integrală a prozei scurte întortocheata cale străbătută” (p. 24), în detri- rebreniene, unde, profitând de aprecierea lui mentul literaturii personale care ar fi meritat Călinescu, potrivit căreia Ciuleandra ar fi o mult mai mult timp alocat, spre exemplu povestire mai amplă, am introdus-o în sumar, cartea Arta de a fi păgubaș este în viziunea ca și Calvarul, la rândul său roman. Dacă Irinei Petraș „un copleșitor și colorat amestec socotim că pregătirea acestor lucrări a de amintire pioasă, mușcătură acidă, câteodată presupus vreo doi ani de trudă, datorită și cu un strop de venin, lucidă privire stabilirii textului ce-mi impusese compararea panoramică asupra vremurilor și delicios multor ediții antume, s-ar aduna vreo 54 de accent pus pe detaliul cu schepsis” (p. 23). ani de stupidă perseverență. Pe vremea aceea, Ion Simuț vorbește despre „profesiona- aveam 38 de ani. Vârstă frumoasă. După cum lismul desăvârșit” (p. 28), iar Cornel Ungu- mai deunăzi, în 2015, aveam să împlinesc 85 reanu despre biografia plină de subterane a lui de ani, etate patriarhală, dar jenantă, dacă ții Rebreanu „subterane devenite accesibile seama de restricțiile medicilor și le-ai datorită științei, efortului, clarviziunii lui respecta. Nu știu când a trecut timpul, după Niculae Gheran. Luptelor cu cenzura. Cu cum nu voi repeta zicala ajunsă refren: «De-ar puterea. Nu ar fi rău dacă am așeza biografia fi să mai trăiesc o dată, la fel aș lua-o de la lui Rebreanu, și a editorului său, față în față. capăt». Nu! La vârsta când sinceritatea Sau ar fi? Dacă citim devenirile romanești ale oricărei afirmații nu comportă niciun risc, o lui Niculae Gheran, am putea crede că spun fără tăgadă: n-aș repeta defel aceeași romancierul Rebreanu și romancierul Gheran experiență. Cel puțin în țara în care mi-a fost se completează: se definesc unul pe celălalt” dat să deschid ochii, frumoasă, «mândră-n (p. 34). toate cele», dar cu un dispreț suveran față de Iată cum critici importanți ai zilelor orice muncă științifică, indiferentă față de noastre recunosc munca titanică pe care valorificarea patrimoniului său cultural, ade- Gheran a pus-o în slujba scrierii operei lui vărata carte de vizită cu care s-ar putea pre- Rebreanu, fapt confirmat și de Constantin zenta în lume, zestre fundamentală când tinde Cubleșan, care declară: „istoria literaturii să-și construiască prezentul și să scruteze noastre cunoaște, de-a lungul vremii, destul de viitorul.”, text așezat pe coperta IV a cărții. multe inițiative de acest fel, foarte puține însă Gestul lui Andrei Moldovan de a așeza duse până la capăt. Dacă ar fi și numai acesta gânduri ale unor personalități ale literaturii un merit al lui Niculae Gheran și încă tot ar române despre Niculae Gheran într-un volum trebui să ne scoatem pălăria în fața sa, cu aniversar este unul care trebuie felicitat. Din deplin respect și recunoștință.” (p. 37). Acesta multitudinea de gânduri și teme abordate în îl vede pe Gheran „un editor strălucit al operei carte, amintim doar câteva care vorbesc marelui Liviu Rebreanu” (p. 202). despre dedicarea vieții literare studierii operei Ovidiu Pecican îl numește pe Gheran lui Rebreanu – „un demers care poartă „unicat cultural... Căci editori tenace, prinși în însemnele devotamentului pentru operă, ale frenezia și îndărătnicia de a restitui o operă cunoașterii și disciplinei intelectuale. Deși integrală de autor român s-au mai găsit, dar condiția editorului nu e de invidiat, cum o câți dintre ei au finalizat cu adevărat proiectul știm prea bine, și cum atari întreprinderi cer cu care porniseră și, în plus, câți au văzut adevărate sacrificii” (p. 10), după cum afirmă schimbându-li-se sub ochi, de la un volum la ilustrul filolog clujean Ion Vlad. altul, nu doar regimul politic sub care lucrau La rândul ei, Irina Petraș, președinta până la un moment dat, respectându-i, de USR Filiala Cluj, vorbește despre „încăpă- voie, de nevoie, regulile, ci și organizarea țânarea generoasă cu care s-a angajat în carto- generală a lumii, cu consecințe până la cele de grafierea «oceanului documentar» rebrenian, e natură cotidiană și individuală?” (p. 55). limpede că avem de-a face cu o «artă de a fi Activitatea lui Gheran este punctată și de Ion învingător» în ciuda vremilor și a obstaco- Filipciuc încă din titlul materialului prezent în lelor. Cele două volume Rebreniana, tocmai carte „De la calvarul lui Liviu Rebreanu la apărute, sunt dovada acestei izbânzi. calvarul lui Niculae Gheran”. Seriozitatea cu

42 ♦ Mişcarea literară care Niculae Gheran a lucrat la edițiile critice Nușfelean. Despre „încăpățânarea de benedic- se vede din propria-i declarație „Eu niciodată tin a lui Niculae Gheran restituirea in inte- nu am scris din «amintiri», câtă vreme docu- grum a operei lui Liviu Rebreanu” (p. 121), mentele m-au ajutat și mă vor ajuta să pledez surprinsă de Mircea Muthu, vorbesc și C. în favoarea unor adevăruri menite să înseni- Stănescu, Gheorghe Glodeanu, Rodica neze orizontul biografic al unui mare scriitor Lăzărescu, Mircea Popa, Constantin Coroiu, român.” (Rebreniana, II, p. 545). Theodor Codreanu, Zenovie Cârlugea, Petre Îngrijitorul volumului, Andrei Moldo- Isachi, Dumitru Radu Popescu, Radu van, spune: „dincolo de toate regretele, mai Voinescu, Mihai Neagu Basarab, Vartan mult sau mai puțin vocale, mai mult sau mai Arachelian, Virgil Rațiu, Dumitru Cojocaru, puțin resimțite în ceea ce istoricul literar a Icu Crăciun. realizat și realizează, munca sa, dătătoare de fire mai mult sau mai puțin albe (care oricum vin!) a dat o lucrare monumentală culturii române, singura ediție critică a operei complete a unui scriitor din secolul trecut, care se întâmplă să fie și cel mai important prozator al nostru” (p. 111). Horea Gârbea afirmă că scriitorul „stăpânește această lume grație, probabil, memoriei sale excelente și sigur darului de a «auzi» limbajul personajelor despre care măr- turisește că le-a modificat numele, întrucât, așa cum bănuiam, structura lor tipologică le-a Ediția operei rebrenieie îngrijite de Niculae Gheran depășit cu mult, ficțional, profilul real” (p. 123), iar Monica Grosu crede că discursul O carte ce aduce un salut de mulțumire memorialistic „are o fluență și o viteză unei personalități care a contribuit la anume, trece repede de pe o stradă pe alta, promovarea literaturii pornită din Bistrița- aleargă, evocă, ilustrează, energizează prin Năsăud. Niculae Gheran a primit titlul de prospețimea limbajului” (p. 197). Cetățean de Onoare al orașelor Bistrița și Despre viața „plină de provocări... o Năsăud, fiind cu adevărat un Cetățean de atitudine obiectivă și responsabilă față de Onoare al județului Bistrița-Năsăud, distincție scrisul altuia, față de scris în general... O viață pentru care este propus în acest an. În ceas de plină de provocări, asumată cu toate incon- sărbătoare și bilanț, urăm scriitorului Niculae venientele ei” (p. 231) scrie și Olimpiu Gheran mulți ani cu sănătate!

Insomnii

Mişcarea literară ♦ 43

Niculae Gheran (Note biobibliografice)

Niculae Gheran s-a născut la 14 octombrie 1929, în București. Părinții: Gheorghe și Profira Gheran (născută Budișteanu). Studii: Facultatea de Filologie și Istorie a Universității București (examen de stat în 1960). Profesii și locuri de muncă: editor cu activitate continuă (1950–1994) la Direcția Generală a Editurilor; Centrala cărții; Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă; Editura Științifică și Enciclopedică; Editura Științifică – de unde a fost pensionat în 1994, cu gradul de redactor-șef. În ierarhia activității editoriale, a parcurs toate treptele, de la funcția de redactor la cea de Secretar al Consiliului Editurilor din C.S.C.A. (1964–1968, perioadă de „dezgheț”), după care a fost retrogradat, împreună cu vicepreședintele de resort, Alexandru Balaci. A fost din nou promovat după decembrie 1989, iar apoi pensionat la vârsta de 64 de ani (1994). Debut publicistic: în revista Contem- poranul, nr. 48, 4 nov. 1953, cu articolul Câteva observații asupra unei colecții adresate satului. Debut literar: în Tânărul scriitor, IV, nr. 9, sept. 1955, cu schița satirică Atenție la conturarea personajelor. Debut editorial: monografia Gh. Brăescu, Editura pentru Literatură, 1963. Creația fundamentală: 23 de volume din ediția critică de Opere – Rebreanu, ediție integrală – dotată cu peste 5.000 de pagini de studii, note, comentarii și variante – realizată pe parcursul a patru decenii, primele trei tomuri apărând, în colaborare cu Nicolae Liu, în 1968, ultimul în 2005. Alte cărți: Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, 1986; Rebreanu – Amiaza unei vieți, Editura Albatros, 1989; Rebreanu la lumina lămpii, în colaborare cu Puia Rebreanu, Editura Minerva, 1964; volumul de studii și documente Rebreanu – Caiete, prezentate de Niculae Gheran, Editura Dacia, 1974; Sertar. Evocări și documente, Editura Institutului Cultural Român, 2004; Cu Liviu Rebreanu și nu numai, Editura Academiei Române, 2007; Liviu Rebreanu prin el însuși, în colaborare cu Andrei Moldovan, Editura Academiei Române, 2008, și romanul memorialistic Arta de a fi păgubaș, vol.1, intitulat Târgul Moșilor, 2008, vol.2, Oameni și javre, 2010, vol. 3, Îndărătul cortinei, 2012, publicate, în Biblioteca Bucureștilor, și vol. 4, Bordel nou cu șteoarfe vechi, 2014, Editura Pallas, Rebreniana (2 vol. 20, Editura Academiei Române), Ex- temporale (2018, Editura Casa Cărții de Știință ș.a.). Prefețe și studii introductive: Brăescu – Opere alese (1962 și 1964); Rebreanu – Golanii, Calvarul, Ciuleandra (1965), Crăișorul Horia (1975), Pădurea Spânzuraților (1978), Gorila (1981); Nuvele și schițe (1984), Jurnal (1984), – Istoria lui Mihai Viteazul (1968), în colaborare cu V. Iova, și tot cu acesta, Istoria oștirei române ș.a. Studii și articole în presă: Contemporanul, Viața Românească, Gazeta literară, România literară, Cronica, Tribuna, Steaua, Ramuri, Argeș, Luceafărul, Analele Academiei Române, Mișcarea literară. În Adevărul literar și artistic a susținut rubrica săptămânală „Sertar”, între anii

44 ♦ Mişcarea literară 2002 și 2004, continuată apoi, cu aceeași ritmicitate, în Cultura, iar apoi în Pro Saeculum, Apostrof, Poortal. Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1980 (oferit, în 1981, pentru prima dată unei ediții critice), Premiul Perpessicius pe anii 1981 și 2005; Premiul Asociației Scriitorilor București pe anul 2000 (acordat în 2001 pentru vol. 20 din ediția critică Rebreanu), Premiul Academiei Române „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, acordat în anul 2000 pentru vol. 19-20 din ediția critică Rebreanu; Premiul Asociației Române pentru Patrimoniu, pe anul 2006; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, pe anul 2008. Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, pentru Rebreniana, în 2018, Premiul de excelență la Concursul „Toamna Clujeană”, în anul 2017, la Iași, oferit de USR în cadrul concursului „Scriitorul anului 2017”, pe luna august ș.a. Acestor premii literare – cărora li se alătură multe diplome și premii de excelență ale unor reviste literare și instituții culturale, „pentru contribuția de excepție la editarea și comentarea operei lui Liviu Rebreanu” – li se adaugă Ordinul Meritul Cultural, primit în 1967 pentru contribuția adusă bunului mers al activității editoriale, distincție oferită și în 2004, „În grad de cavaler”. Pe parcursul deceniilor, critici literari precum Șerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Paul Cornea, Gh. Grigurcu, Nicolae Manolescu, Alexandru Piru, Ion Vlad, Mircea Zaciu și mulți alții au adus elogii monumentalei ediții Rebreanu și, implicit, autorului ei. În ultimii ani, apariția tetralogiei Arta de a fi păgubaș a beneficiat de o excelentă primire din partea criticii literare, concretizată în peste treizeci și cinci de cronici și recenzii, în presă, radio și televiziune, apărute în presa din țară și străinătate. Este cetățean de onoare al orașelor Bistrița și Năsăud.

Ceasul deșteptător

Mişcarea literară ♦ 45

Imposibila despărțire

Adrian ILIUȚĂ

Dacă Orologiul fără ore sonda interiori- definesc existența umană (iubirea, singură- tatea unei ființe ultragiate de ferocitatea unui tatea, comunicarea, suferința, timpul și, timp golit de sens, volumul Variațiuni pe o evident, moartea) pentru a decanta, în formă temă dată (Editura Humanitas, București, lirică, propria ființă aflată într-un moment de 2018) apare ca o cumpănă. întoarcere către sine, Alcătuit din piese variate ca formă marcată de un eve- (fiindcă există, pe de o parte, atât texte în niment dureros din proză, cât și în versuri și, pe de altă parte, atât viața intimă a poetei poeme scrise în stilul clasic, cu rimă, cât și Ana Blandiana – poeme cu vers alb), volumul își află coerența trecerea într-o altă tocmai din prezentarea în succesiune a acestor lume a soțului părți disparate din puzzle-ul vieții ca acesteia, Romulus „variațiuni pe o temă dată” – cea a reflectării Rusan. asupra morții celui iubit. Mărturisirea de Variațiuni pe o temă dată transmite, pe coperta a patra, deopotrivă, o iubire duioasă, caldă și sinceră a care poate ghida unei soții pentru soțul plecat în „orbitoarea întreg orizontul de veșnicie” și un tragism care provine din lectură al textelor vo- neputința funciară de a comunica, de a traduce lumului, „Un poem sau de a înțelege „trecerea între vecii” a celui de dragoste despre căruia îi este dedicată cartea („Către R”), în nedespărțirea prin ciuda atâtor interogații îndreptate spre cealaltă moarte. Cea mai metafizică dintre cărțile lume. Textele volumului nu doar îl caută pe mele”, creionează deja tema majoră a cărții: R, apelând la întrebări înfrigurate, ci se caută moartea. Nu este vorba însă despre o moarte și pe ele însele. Nu de puține ori poemele percepută cu o spaimă instinctuală drept un comunică aceeași idee, funcționând în capăt de drum (așa cum se întâmpla în perechi, sâmburele lor cald regăsindu-se în precedentul volum, Orologiul fără ore). mai multe locuri sub o formă ușor modificată Dimpotrivă, moartea (de exemplu, poemul Știam că e doar o haină Eveniment din Variațiuni... este își are corespondenta în Ninge! Ca între spirit înțeleasă ca o ultimă și trup, în Abia cu moartea începe totul sau În mare revelație, ca o continuare de drum a unei ultimul timp viața mea seamănă cu un roman deveniri într-o altă dimensiune. poate fi coroborat cu Ne mureau bunicii, Receptată acut prin prisma dispariției părinții). E încă un indiciu al variațiunilor. soțului, tema morții devine fundamentul unei Sau un semn că, în fața morții, nu facem decât radiografii atente a sufletului și a minții celei să punem aceleași întrebări, dar cu alte rămase („fără tine”) într-o lume „deodată mai cuvinte. mare”, dar și „mai fără rost”. Meditațiile Poemul Știam că e doar o haină, situat poetei traversează (întocmai cum o secantă în debutul volumului, confirmă unghiul taie cercul) toate experiențele esențiale care metafizic prin intermediul căruia este filtrată

46 ♦ Mişcarea literară realitatea. Întreaga existență materială a lui R meditație asupra întunericului ca substitut al este metaforic echivalată cu purtarea unei morții. Frica semnalată în titlul poemului haine. Corporalitatea devine deci această provine din neputința de a identifica originea haină „mototolită/ Învechită de purtare, uzată/ acestui întuneric ce se ascunde în „inima Fără nici o legătură cu tine” (s.n.), adică cu flăcării”. Dilema se referă la „incestuoasa sufletul. Avem aici nu doar o meditație asupra relație/ Între bine și rău/ Care decupează din vieții soțului, ci asupra vieții lumești în gene- strălucire/ Flori carnivore de umbră” și camu- ral. Versul „Numai haina te făcuse vizibil” flează, în chip metaforic, întreaga existență (putând funcționa și ca o ironie fină la prover- umană. Alte meditații se opresc, prin intero- bialul „Nu haina îl face pe om”) transmite gații retorice, asupra cunoașterii, asupra ideea gravă că existăm în lumea reală doar timpului (Unde se duc orele?) sau asupra datorită (sau din cauza!) corpului. Haina, ca iubirii: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea semn al materialității, face spiritul invizibil. de a fi despărțite două ființe? sau „Și ce e O meditație care se extinde dinspre iubirea dacă nu legea universală de desființare particular spre general (și care funcționează ca a frontierelor?” (Ce e iubirea). o prelungire a celeia din poemul menționat O chintesență a tuturor acestor meditații anterior) regăsim și în Ca între spirit și trup. ar putea fi socotite poemele Se leagănă, Constatarea amară conform căreia amestecul leagănă sfintele și Se clatină, clatină, clatină. dintre spirit și trup „e o mare confuzie” este, Evidente arte poetice ale volumului, cele două de fapt, o metaforă a modului în care există texte lirice comunică foarte bine la nivel omul aici, jos, pe pământ. Comparat cu ideatic, fiind variațiuni pe tema neputinței „sens(ul) și cuvântul care-l ascunde”, acest comunicative. Poezie incantatorie, ale cărei amestec reprezenta, într-o viziune care acorduri grave se prelungesc, precum ecou- privilegiază viața și bucuria de a trăi, „un rile, din vers în vers și din strofă în strofă miracol de nedespărțit”. Însă experiența morții (probând rafinamentul formal dus la super- aduce cu sine revelația șocantă conform căreia lativ de către Ana Blandiana), Se leagănă, miracolul ar consta tocmai în despărțirea leagănă sfintele e o ars poetica care ilustrează spiritului de trup. Doar atunci putem înțelege „uitarea de-a fi” a cuvintelor. Tonalitatea cu adevărat că miezul ține închegat cuvântul elegiacă a textului capătă inflexiuni tragice mult mai mult decât o făcea coaja sa la fel aici. Această impresie este confirmată de cum „Întotdeauna sufletul ne-a legat/ Mai verbele-cheie ale poemului care, în totalitate, mult decât sângele”. sugerează căderea sau destrămarea: „se Dispariția lui R destabilizează lumea leagănă”, „se clatină”, „alunecă”. Cuvintele, poetei. Dintr-o dată, această lume își diluează alcătuite din „sfintele/ sunete-abia melodii” contururile și claritatea, ea pârând „deodată transmit „golul uitării de-a fi”. Acestea devin, mai mare” și „mai fără rost”, pierzându-și în acest fel, semne ale neantului. „Uitând” să sensul: „Nu se vede nimic/ Până în zare” fie, ele se golesc de semnificație și rămân doar (Fără tine). Înstrăinarea ființei poetice e dată forme „orfane” ale memoriei „tăiată savant în nu numai de inutilitatea spațială, ci și de felii”, căutându-și prin citare „părinții stafii”, receptarea timpului ca pe un „rapt” al sufle- adică tocmai rațiunea lor de a fi. Ascultând tului. Fără R, timpul și-a pierdut dimensiunea aceste cuvinte sterpe, poeta se simte „adult/ profundă, a încetat să mai semnifice. Acest Printre străbunii copii”. Finalul poemului timp rămas dincoace de moarte nu mai adună indică nu doar imposibilitatea de a comunica a sufletele, ci devorează agonizant trupuri: „La cuvintelor „orfane” (tulburătoare metaforă a fel de străin de trecutu-n zadar,/ De viitorul pierderii sensului sau a deposedării), ci și sumar,/ Prezentul nu mi-e un dar,/ Ci un rapt”. inadecvarea ființei poetice într-o lume în care Căutările metafizice devin singura totul se mortifică odată cu trecerea timpului. modalitate de a reechilibra deriva interioară Vârsta maturității coincide cu alunecarea în provocată de pierderea ființei iubite. Astfel, în golul ontologic, viul rămânând undeva, mult Mi-e frică de întunericul regăsim o scurtă în spate, la „străbunii copii”. Celălalt poem,

Mişcarea literară ♦ 47 Se clatină, clatină, clatină, este o reformulare dincolo care poartă un mesaj indescifrabil a artei poetice anterioare despre neputința de a întocmai cum vocea poetei „îi bucură pe cei găsi „sensul fierbinte” în trecerea „fără motiv” ce-o ascultă,/ deși n-o înțeleg” (Se aud niște a „orelor, zilelor, anilor”. Cuvintele devin voci estompate de frunze). Există o frumusețe monotone prin repetare, „lăsându-și” (verbul a frunzelor care sporește odată cu moartea lor, citat având conotația negativă de risipire sau o moarte care „se aprinde în ele”, dându-le o de pierdere) „sămânța” și clătinându-se spre lumină de sorginte metafizică: „cu aura lor „eșec”: „aceleași cuvinte/ Repetate mereu mistuitoare/ De lumi paralele” (Cad frunzele). monoton/ Până când sensul fierbinte/ Deloc întâmplător, același mesaj indicibil este Îngheață-n canon”. sugerat de copertele volumului. Focalizarea, Așa cum precizam mai sus, cartea de în plan apropiat, asupra unor frunze tomnatice față este totodată o sinceră și sublimă decla- a căror tentă roșiatic-portocalie se prelungește rație de iubire a poetei pentru R, cel de care difuz către planul îndepărtat, în care abia se nu poate fi despărțită prin moarte. De altfel, disting siluetele a doi oameni care ar putea iubirea transmisă direct sau indirect dă forma un cuplu, trimite spre un ceva intuit, substanța celor mai multe „variațiuni” care dar greu de exprimat. alcătuiesc volumul. De pildă, Am un pact cu Motivul luminii este asociat mereu oglinda exprimă, într-o formă ludică, un tertip izbăvirii celei rămase în umbra îndoielilor și a al păstrării frumuseții trupești grație inocenței căutărilor din lumea aceasta caducă. spiritului. R face un pact cu oglinda, acela de Reprezentativ în acest sens poate fi poemul o arăta „neschimbată” pe soția sa, exact „ca-n Lumină pe lumină nu se vede. Aici, R este o povești”. După dispariția lui R, poeta se ființă luminoasă fără contur, percepută prin regăsește la fel în oglindă, semn că el nu „multa ta lumină” și situată în „orbitoarea încetează să o privească de dincolo, din veșnicie/ Unde tu ești acasă, eu pe drum”. spatele oglinzii, dintr-o altă lume. Avem aici o Viața rămasă de trăit poetei, deși se consumă declarație sublimată de iubire dinspre cel mort în umbră, este destinată luminii, iar strâmtul înspre cea rămasă în fața oglinzii vieții. „acum” va fi curând eternitate: „Visând la În aceeași notă intimă poate fi circum- umbra ce mă ține vie/ În încă salvatorul meu scris și textul în proză Dacă am avea ca pe acum/ Pe care ți-l închin, cu spaimă ție”. vremuri microfoane. Acesta face trimitere la Visul reprezintă o posibilitate de a-l practica securistă (din perioada comunistă) a întâlni pe cel aflat în altă lume. În poemul De interceptării convorbirilor private prin inter- ce nu mă lasă să dorm, luna, cu „puterea mediul plasării de microfoane în locuințele luminii ei străine”, nu o lasă pe poetă să cetățenilor considerați suspecți. Poeta mărtu- doarmă, ci o ține cu „gândul cel treaz pe risește cu sinceritate că dialogul ei cu R hârtie”, în timp ce R, „adormit pe vecie” o continuă și după moartea acestuia (ca o caută pe aceasta în somn: „Prealimpede dovadă de iubire), ceea ce ar putea induce în Domn,/ adormit pe vecie,/ Știu că mă cauți în eroare ipoteticii ascultători securiști din somn”. O mențiune specială ar trebui făcută și prezent. Pauzele din conversație, echivalând în privința apelativelor folosite. „Prealimpede cu lipsa răspunsurilor lui R, ar fi traduse de Domn”, „Prea Limpedele Domn”, „dulce ascultătorii intruzivi „prin semne pentru ca ei Prinț” nu sunt altceva decât dovezi ale unei să nu poată înțelege”. În sens metafizic, iubiri rămase intacte și dincolo de moarte, ale „semnele” acestea sunt valabile și pentru cei acelei „nedespărțiri” la care făcea referire care „nu pot înțelege” invizibilul lumii de amintita mărturisire de pe coperta a patra a dincolo. cărții. Dragostea nețărmurită pentru R este Dintre toate semnele de prețuire exprimată prin intermediul unor motive transmise, poemul Există o lege – legea recurente precum ar fi cel al luminii, al Babinet-Mayer se remarcă prin conotația pe frunzelor sau al visului. În această ordine de care o poate da întregului ansamblu din care idei, frunzele apar ca mesageri ai lumii de face parte. Legea invocată în titlu devine un

48 ♦ Mişcarea literară pretext al unui mărturisiri a iubirii care aduce cu sine și o concluzie eliberatoare a dăinuie dincolo de bariera morții. Precum „problemei” de nerezolvat – moartea. Aceasta fluviile care își schimbă cursul „mușcând” nu mai trebuie înțeleasă ca final al drumului dintr-un mal pentru a-l depune pe celălalt mal, („o încremenire, un stop”), ci o mutare pe un poeta își transportă ființa „curgătoare” pe alt drum cu o altă destinație: „Dispariția de celălalt mal al lumii prin tot ceea ce aici este o apariție/ în alt loc, în alt scop”. „erodează” (în manieră poetică) din malul de Precum apele din textul anterior își mutau dincoace. Acesta ar putea fi și sensul albia neoprindu-se din curgere, „existența și volumului de față. Întreg travaliul poetic nonexistența/ Se încopciază/ Din mers”. adunat în Variațiuni pe o temă dată reprezintă Așadar, în Variațiuni pe o temă dată consumarea durerii singurătății în vederea totul este mișcare, o alunecare spre un „tot mutării pe malul reunificării cu R. mai departe” pe care poeta (și omul, în Continuând parcă „demonstrarea” legii general) îl descoperă „tot mai mirat”. Babinet-Mayer, poemul Nimic nu e static

Astrul luminilor

Mişcarea literară ♦ 49

Lucian Vasiliu – un ADN poetic

Andrei MOLDOVAN

De vreme ce Lucian Vasiliu își intitu- (Declarație de avere: colecția de chipiuri) lează volumul de poeme Cod numeric perso- devine o realitate a volumului deja amintit. nal (ediția a II-a, revăzută, Editura Cartea Coerența cărții este cât se poate de evidentă, Românească, 2019), ne așteptăm să fie o de vreme ce identificarea cu sine parcurge o tentativă de identi- cale dramatică, de la începuturi până la ficare a substanței stingere. Pornește, firesc, de la pregătirea poetice pe care o scenei pentru primejdia „ființării” (Discon- propune ca voce tinuu), un început magic, ca orice intrare în distinctă cititorilor. lume (Pelerini în munții Rodnei), dar și unul Și nici nu este dificil ușor blagian, al amintirilor de dinaintea să constatăm că nașterii (Bobotează). Stingerea este ceva lucrurile stau întoc- diferit, atâta vreme cât locuirea în lume este mai. Volumul con- una poetică, sfidând așadar curgerea vremii solidează direcțiile (Vis cu junimistul Ion Creangă. La CENTE- lirice ale poetului NAR), ceea ce duce la o asumare biografică, prin diversificare și deseori onirică, a istoriei spirituale, prin aprofundare, evitând valorile sale. Mai degrabă un joc dezinvolt se autopastișa. Încă în naște între viață și moarte (Pui ești, puieș- 2010, autorul afirma tean). într-un interviu: „Ne Caracterul elegiac al poemelor lui schimbăm din clipă în clipă. Ne păstrăm Lucian Vasiliu era remarcat încă de acum statornicii doar de… subteran. Avem o albie a vreo 15 ani de Mircea A. Diaconu, într-o pre- noastră. Ne păstrăm principiile, regulile cizare de mare profunzime: „Astfel, printr-o jocului. Altfel opiniile sunt flexibile. Și noi ciudată alchimie a suferinței, elegiile pe care suntem subiectivi deseori dar într-un cadru, le scrie Lucian Vasiliu glorifică neființa care e într-o ramă în care regăsim și portretul lui Ion totuna cu timpul integrator; cât despre moarte, Creangă și portretul Giocondei, dar și ea e supusă unui rafinat proces de estetizare.” autoportretul, să zicem, al lui Corneliu Baba.” (Contrafort, nr. 10-11, 2004) Că lucrurile, în După mărturisire, esența lor, rămân în aceeași notă vom Cartea de poezie poetul își păstrează exemplifica printr-un admirabil poem din Cod „albia”, fie și în numeric personal, o alegorie a morții, poem subteran. Așa-zisele schimbări sunt mai demn de orice antologie: „Bate la ușă/ fără de degrabă nuanțe noi în căutarea aceleiași coasă/ Doamna senzuală precum/ cocoșul de esențe. După aproape un deceniu de la tablă de pe casă// Și ne întreabă/ sfioasă:/ – amintitul interviu (luat de Anca Popa), Domnule optzecist/ (zice ironică,/ mă descoa- „flexibilitatea în ramă” a poetului, în care se să…)/ nu doriți să vă servesc, amical,/ cu un regăsesc fragmente ale unor valori atât de pahar de Tămâioasă?// – De Cotnari, tămâ- diversificate, valori care, la rândul lor, fiecare ioasă,/ Doamnă frumoasă?// Din struguri a fost un întreg, chemate acum să definească striviți sub călcâie/ de fecioarele boierilor un nucleu poematic cât se poate de viu mari// – Bucuros de împărtășire,/ Doamnă

50 ♦ Mişcarea literară subțire!// Voi ciocni cu paharul de mire!” neîntinate/ precum/ stalagmite, stalactite,/ (Lucianogramă cotnariană) fuioare de ceapă, brâuri de usturoi/ coronițe de Identificarea cu sinele profund, am leuștean,/ palimpseste,/ pergamente,/ incuna- văzut, se face prin fragmente în primul rând, bule vegetale.” (Catacomba de la Chintelnic) într-o gamă extrem de diversificată. Mai întâi, În ciuda atitudinii ușor ritualice în fața sunt cele pe care le-a generat istoria, dar, în abundenței, neașteptat și contrastând cu cazul lui Lucian Vasiliu, ea nu înseamnă un sentimentul îndestulării, este imaginea care timp al curgerii, încât prezentul poetic, ființa răstoarnă întreg înțelesul poemului: „Într-un creatoare, se identifică într-un timp etern, fără ungher/ l-am aflat pe însuși poetul François curgere, ceea ce îi permite poetului o definire Villon – / scria, discret,/ poeme pe Internet…” prin valori istorice într-un prezent atotcuprin- (Ibid.) Acum, să recunoaștem, este o oarecare zător. ironie să asociezi o astfel de pivniță a unei Un atentat par poemele scriitorului case parohiale cu pivnițele frecventate de ieșean la ordinea convenită a lumii (Unde ni-s Villon, mai mult fără voie decât cu voie, visători, ochelarii?). Poate și pentru faptul că într-un decor diferit. Sensul poemului este explorările pentru redobândirea sinelui sunt însă altul și el are în vedere înălțarea spiritului însoțite uneori de sentimentul unei omenești deasupra materiei, fie ea și de o asemenea neputințe, de îndoială (Mesaj în câmp minat), bogăție sau cu atât mai mult, simbol al primejdia pierderii de sine venind deseori bunăstării. Dar cui i se atribuie o asemenea dinspre agreabilul comod, dinspre abundență, stare? Am fi tentați să spunem că prietenului, ceea ce conturează o neliniște în fața proprietarul pivniței, capabil să își ignore degradării spiritualului (Conacul Conachi de bunătățile adunate, în folosul unei chemări la Tecuci). mai înălțătoare. Ne-am înșela, totuși, pentru Biografismul redimensionat liric, că am recurge la o logică greu de susținut. În deseori folosit de poeți, este în Cod numeric fond, poetul (vizitator) se descoperă pe sine în personal doar un fragment al unui peisaj acel colț de pivniță, plutind deasupra mozaicat, într-un joc al regăsirii antrenând tentațiilor lumești, este acolo un Villon care se fragmente de o diversitate impresionantă, în topește în propria-i identitate. asocieri cel puțin bizare de multe ori. Nostalgiile lui Lucian Vasiliu, ispitele Asumarea prieteniilor care astfel devin părți sale elegiace se estompează de cele mai multe componente ale sinelui, percepute dinspre ori într-o fumigenă ludică, bine orchestrată în ființa poetică și supuse unor perspective text. Gheorghe Schwartz afirma cândva pornind dinspre aceasta, dă contururi noi despre poezia autorului moldovean că „ludicul personajelor, fie că cititorul le identifică sau oferă remediul prin care amăruiul devine nu cu apropiați ai autorului. Mai mult, asistăm suportabil”. Spiritul jocului, aproape debor- uneori și la o interogare a timpului pentru dant în volum, riscă să devină dominant și să soarta prietenilor din lumea spiritului, ca o lase o pătrundere mai dificilă spre ceea ce este nouă contemplare a zăpezilor de altădată dincolo de el. Sau poate că scriitorul își apără („Unde este Întunecatul April?/ unde este astfel intimitatea poemelor, lăsând-o doar în poetul-actor Emil Botta…”). Timpul, perce- seama celor care parcurg drumul inițierii. În pem astfel, poate să devină o noțiune de acest sens, criticul Ion Pop, la apariția primei dominat, pentru că poeticul are resurse ediții a Codului numeric personal (2017), nebănuite. Este un mod prin care poetul se vede în asta și o primejdie, chiar dacă ea nu definește prin alții. Prietenii devin astfel caracterizează întreg volumul, poetul dimensiuni ale propriei ființe. De pildă, armonizând cu multă iscusință întregul: „La pătrunzând în pivnița parohială a prietenului câteva pagini, îngerul însoțitor al poetului e său, bunătățile care îl înconjoară par să cam prea «boem» și «jocul» lui riscă să capete concureze cu cele din poemele lui Ion Pillat: un aer de frivolitate fantezist-asociativă un pic „Pogorâm./ Fără Dante,/ fără făclii, în hrubele prea slobodă, dezechilibrând raportul dintre sacrosante –/ parcă am fi fost invitați/ la «ocazional» și simbolic. (…) Precumpănesc Nunta de la Cana Galileii// Expuse ca într-un însă poeziile conduse de o regie textuală muzeu gastronomic:/ faguri de miere, navete atentă și rafinată, ce asigură mesajului o notă de tomate,/ corăbioare cu smirnă/ șunci de gravitate niciodată sumbră, mai curând –

Mişcarea literară ♦ 51 cum spuneam și mai sus – păstrată în regimul cuvintele modifică termenii unei ecuații a tandreții, al unei familiarități senine, din când neantizării, schimbă atitudinea celor care în când vag melancolice, cu «bazarul» și păreau de neschimbat: „Prin văzduh zburau «talciocul» plin de obiecte evocatoare. O notă roiuri de litere/ cifre, silabe, sintagme, versuri, de «cavalerism», tot boem, cum a mai fost al versete, pasaje./ Întreaga urbe se legăna/ ca o câtorva ieșeni, unii numiți în texte, precum verticală umbră de chiparos pe colina Asissi,/ Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Dan se desfăta/ precum o meduză/ într-o noapte Laurențiu, dedați gesticulației quijotești, chopiniană, lehuză// Foile se desprindeau de bravadei simpatice, și care atrage imediat covor./ Cătanele, militarii, soldații/ culegeau adeziunea la un tip de sensibilitate de sursă risipitele pagini/ apoi, în reverie, rosteau/ (neo)romantică, fie și cenzurată de o luciditate poeme de Ana Blandiana/ de Mihai Ursachi, blândă, ce-i dezvăluie neagresiv, îngăduitor, de Ioanid Romanescu,/ fragmente din «Tatăl gradul de convenționalitate, de teatralitate meu, Rusia», de Cezar Ivănescu…” Într-o cumva adolescentină și proaspătă…” (Ion asemenea viziune, reverie cu iz profetic, este Pop, în Steaua, nr. 5, 2018) posibil, cum constatăm, să se arate Homer, Sacrul stă și el, de multe ori, sub semnul însoțit de un câine orb, iar în visul homeric să ludicului: „Ne invitase Dumnezeu/ – în apară și poetul rus Pușkin. Lumea dă semne ipostază de arbitru internațional – / să ne de refacere după un astfel de cutremur hârjonim// Formarăm două cete de îngeri.” universal, grație cuvântului generator de (Ducaham). Poetul, totuși, păstrează o preți- valori spirituale. Nu este de mirare că lista lui oasă sacralitate a propriei ființe (Autoportret Putin suferă și ea prefaceri și devine una de de 15 ianuarie, Grigore de Perenita), de lectură. Este astfel în firescul logicii poetice a aceea, pare să fie capabil să genereze sacrali- lui Lucian Vasiliu să vedem că optează pentru tatea din interior, nu să o contemple din afară „o nouă ordine mondială a lecturilor” (Rugăciune hibernală), cu posibilitatea, gene- (Biblioteca Aecimbolo). roasă, de a se risipi în mit (Discopatie O notă onirică străbate poemele din Cod orientală). numeric personal, uneori apropiată de cea Ar fi greu să identificăm AND-ul poetic dimoviană (Carte de înnoptare), alteori cu al lui Lucian Vasiliu fără a observa rolul alte rosturi poetice. Visul este pentru Lucian hotărâtor pe care îl are cuvântul în definirea Vasiliu un spațiu al construcției, al tuturor ființei și a lumii. Dincolo de o plăcere eviden- întâlnirilor capabile să îi contureze ființa tă a jocurilor de cuvinte (Harababură…), de lăuntrică (Legământ danubian), eliberând de faptul că este un inovator de forme în acest constrângeri o voce cu accente profetice. sens (Rugă burg-undă I) cultivând deseori Cu ani în urmă, scriam despre poezia lui arhaicizarea (Cândva, în Maramureș), că Lucian Vasiliu: „Versurile poetului moldo- inițiază aventuri textuale (Bunica în vean dau naștere unei discrete și ciudate Primăvara de la Praga), cuvântul este pentru neliniști generate de schițarea unui peisaj în poet nucleu generator al ființei și al lumii. Așa care o linie sau un contur va sfida convențiile apare și în amplul poem Simfonia a 14-a sau și va deveni rebel, închipuind lucruri neaș- lista lui Vladimir Putin, în care se derulează teptate și necunoscute, atâta doar că nu se știe imagini apocaliptice, cu desfășurarea unor din ce se va naște răzvrătirea, nici când.” forțe distructive pe măsură, în care răul (Poeți români de azi. Alte erezii, Casa Cărții natural se amestecă cu cel cauzat de om, ființa de Știință, 2011) Azi, Lucian Vasiliu conso- chemată să plătească nu doar pentru clipa pe lidează imaginea aceleiași personalități care o trăiește, ci pentru întreaga sa istorie. poetice, amplificând elementele dramatice ale Doar cuvântul, cel care a stat la originea existenței, cu o mai mare grijă pentru nucleul lumii, este capabil să modifice, să pună pur al ființei sale pe care îl protejează stavilă, chiar dacă este vorba de cuvinte care printr-un ludism ispititor și elegant, dincolo de explodează și produc un bizar amestec în care poemele își trăiesc tulburarea. lume, cu consecințe la fel de stranii. Singure

52 ♦ Mişcarea literară

Romanul prăbușirii

Olimpiu NUȘFELEAN

Puțini oameni au curajul să coboare în „Partea plină a paharului ar fi că, exact ca-n tenebrele eului. Ale propriului eu. Mulți cred unele romane, aș trece printr-un moment că și viața lor e de poveste, de roman, dar se inițiatic, atâta doar că măreția, grandoarea așteaptă ca alții să se ocupe de o asemenea cosmică – avionul se va prăbuși nu altfel temă. Descinderea în propriul eu (suflet, decât ca o cometă conștiință, memorie etc.) e temerară. Și venită din spațiul riscantă: poți rămâne captiv în această lume, mitologic al Medite- fără să mai poți reveni în… lumea largă. ranei – eventuala lui Scriitorii sînt dintre cei desemnați, aleși, sacralitate (lecturile proscriși: ei abandonează totul în schimbul și iluziile colective cunoașterii propriilor tenebre, experiență pe năvălind brusc din care mai apoi o împărtășesc și altora. întunecimea lor în- Naratorul din romanul lui Grigore Traian Pop ghețată) ar rămâne – Sinistrul papagal Gregorio. trei romane, ceva uitat într-o cută Ed. Tracus Arte, 2019 – face o asemenea somnolentă a tim- alegere – v. mărturisire de sine – „pe fondul pului, dizolvat în scăderii imunității”. „O porcărie, vedeți și propria-i inutilitate.” Dumneavoastră”, se exprimă unul dintre (s.n.) Lucrurile s-ar personaje, celinian, încă de la început. desfășura rezonabil Cunoștințele obișnuite sunt doar aparențe, „dacă timpul ar avea facilități, convenții, privilegii ușoare, deși memorie, dar, după agreabile: „Cunoșteam personal doar medicii câte știm, n-are”, așa care scriau versuri și proză, pictau sau făceau că evoluția lui absurdă atrage ființa în zonele filosofie peripatetică. Ajunsesem să cred că morții, unde „semnificația inițiatică nu putea oamenii în halate albe nu se gândesc decât fi valorificată nici ca trăire, nici ca eventual cum să devină mari scriitori, asemeni lui fapt de artă sau, și mai puțin probabil, ca temă Cehov sau Vasile Voiculescu…”. Realitatea de filosofare. Voi muri și gata.” Destinul atroce, cu toți actorii săi, benefici sau implacabil își pune pecetea de la bun început. malefici, se află în altă parte. Inițierea în În acest univers copleșitor, care își călătoria provocatoare se face sub semnul deschide primele uși absorbante, doctorița, prăbușirii, semn revelat cu ocazia unui zbor prin „chipul (ei) de spre o destinație spaniolă de vacanță: fum”, se insinuează Cartea de proză „Durerile splendidei zona Zoster deveniră tot ca un înger păzitor. mai sâcâitoare, însoțind și stimulând gândul Ratarea privilegiată a proprie condiții nu se despre o posibilă prăbușire a avionului. În întîmplă – „un dement, adică eu, omul somnolența care mă cuprinse imediat după nemulțumit că încă nu ne prăbușisem chiar în decolare, cu centura de siguranță strâns legată incinta Coloseumului din vechea capitală a peste burtă, evenimentul mi se păru însă lumii civilizate” – așa că urmează parcursul rezonabil la alternativa de a mă prăpădi de hotărît de… destin. Este vorba de un bărbat de cancer la prostată în doi-trei ani, adică fără a vreo patruzeci de ani – naratorul – care își depăși suta, cum îmi sugerase doctorița descopere o boală și apoi se confruntă cu Mara.” Referințele livrești sprijină meditația: moartea. Lucrurile se desfășoară treptat, cu

Mişcarea literară ♦ 53 praguri de disperare, cu căutarea unor despre suferință. Există momente ale evoluție argumente întremătoare susținute de reflecții bolii cînd protagonistul își trăiește suferința filosofice în excursuri eseistice. Starea prin alterități, referințe livrești sau trimiteri la sănătății poate condiționa o excursie în persoane din imediata apropiere. Cum e Spania. Doctorița Mara aprobă inițiativa. Ea raportul cu boala la Eustațiu Victor Gregorian, răsfoiește fișa pacientului, ia cunoștință de rugbistul, pomenit mai sus, neîmpăcat cu istoricul stării de sănătate a pacientului și soarta, specialist în arheologie, ajutat de o începe să spună „lucrurilor pe nume cu veselă farmacistă, care îi este dedicată și care îl face brutalitate”. Acest ton, vesel și brutal, lucid și pe narator să se gîndească la „magia brutal, ludic și brutal va ilustra discursul anihilării”. Sau Brezoi, țiganul din Tei, care romanesc. Doctorița Mara deschide procesul își conduce din spital afacerea cu niște tarabe. sondării bolii, a ființei protagonistului. Încearcă să vadă prin alții ce ar putea să se Începe zborul spre destinația relaxării, întîmple cu el, chiar stabilind o anumită Andalusia, dar și procesul introspecției. conviețuire cu suferința. Experiența spitalului Acesta ar putea fi și unul inițiatic – s-ar putea îi temperează protagonistului frămîntările: „În scăpa de boală prin prăbușirea avionului, care cele trei internări la spitalul Sfântul Grigore ar fi și o trecere „printr-un moment inițiatic”, am văzut cazuri de tot felul care, surprinzător, marcat și de o eventuală aură de sacralitate –, mi-au cam aplatizat sensibilitatea. Îmi dacă nu ar fi amenințat de derizoriu, cînd „ar imaginasem, nu o dată, chiar înainte de a mi rămâne ceva uitat într-o cută somnolentă a se confirma că mă aflu într-o stare nu tocmai timpului, dizolvat în propria-i inutilitate”, cum de invidiat, propria-mi moarte, în termeni tot am citat mai sus. Suferințele imediate sunt mai lipsiți de clorofila afectivității, în înecate în cîte o sticlă de vin de Malaga, circumstanțe dintre cele mai banale.” E „orașul spre care ne îndreptam”. Călătoria chestionată intervenția divină în situațiile înaintează sub semnul abstragerii din realitate, disperate, condiția bisericii, a celor care o care nu este însă împlinită în totalitate: „N- slujesc. E dezvăluită condiția suferindului aveam nici o emoție, iar coordonatele care, „ca personaj, poate deveni un produs timpului și spațiului se intersectau haotic. comercial oarecare, lansat pe piața Deci visam. Visam, picoteam, lipsit de vlagă, consumului, ca detergenții, ca viagra, ca riguros conectat la junghiurile zonei Zoster, băuturile și țigările”. Ficțiunea se amestecă, înregistrând, chiar și în momentele de „poate într-un mod nepermis”, cu realitatea. alunecare în real, pe ecranul unei conștiințe Pînă la a fi ucis de „ticăloasa imaginație”. În lichefiate, viziuni și idei neghioabe. Dar situația în care, cum o exprimă personajul trăiam, și eram cât se poate de conștient că unui film văzut la televizor, „frica de moarte e scăpasem ca prin urechile acului de moarte.” rușinoasă”. Pe George din Brașov, întîlnit în Oare chiar așa să fie? periplu spaniol, îl vindecă de cancer „ura față Asemenea universului bolii, universul de nenorocita de boală, ură cumplită… (…) spitalului nu este unul reconfortant, chiar dacă un ales al Domnului?” Suferindul caută repere ar trebui să potențeze iluzia însănătoșirii. Pînă care să-i stabilească poziția în universul bolii, și numele așezămîntului spitalicesc este dar acestea rămîn inconsistente: „În curând dezamăgitor. Pînă și mîngîierile unei începură să pâlpâie și stelele pe un cer cu prea suferinde – precum în cazul bătrînei „de peste puține repere pentru mine.” Bărbatul părăsește optzeci de ani”, mîngîiate în neștire pe cap de universul spitalului și se aventurează într-un moșneagul ei disperat – devin sîcîitoare și alt spațiu, pe care ar încearcă să-l considere deloc ocrotitoare, cînd „suferința se adîncește liniștitor, poate vindecător, dar nici aici oricum, de la sine”. Doctorul Drăgulescu, reperele nu sunt întremătoare. considerat imun la suferință, este dărîmat de În fapt, un bărbat își descoperă o boală, moartea mamei, într-o clinică din Viena. Un pe care se iluzionează să o considere curabilă. rugbist, ca într-o glumă sinistră, le spune alor Realitatea spitalului îl scoate mereu din săi că e plecat pentru un antrenament în această iluzie, îl învață să fie lucid și cinic. Mongolia, în loc să le mărturisească Încearcă să înșele prezența bolii prin internarea în spital. Unele personaje sau opere schimbarea universului (spitalului, a medicilor de artă sunt chemate să depună mărturie curanți) cu un univers salvator, al relaxării, al

54 ♦ Mişcarea literară periplului printr-un spațiu să-i zicem exotic. își șopti ea apăsat, totul e cît se poate de Așa cum își raportează boala la bolile altora, simplu, am crezut că, trecînd oceanul, ajung caută o alteritate (de univers) care să înfrîngă în rai sau măcar mă eliberez, cu acte în regulă, semnele suferinței. Zborul spre destinația de dintr-un ospiciu, dar am nimerit într-un vacanță îi oferă oarecum o privire „de sus” a balamuc și mai sinistru. Iată-mă survolînd, în situației în care se află, o detașare cu ajutorul transă, marele cuib de cuci de pe malul căreia își percepe mai bine condiția. O, cum ar Atlanticului.” Nici survolul unor spații zice, „soluție de compromis”, cu ajutorul neașteptate nu este o soluție. Protagonistul căreia ar vrea să lupte. Imaginația sa încercată nostru va cunoaște și el înfrîngerea. de toate supozițiile legate de boală are nevoie Vrînd-nevrînd, stabilește cu boala un de o pauză de revenire la normal prin însăși anumit compromis. În ce ar consta în cele din emergențele ei. Acest lucru pare să-l găsească urmă înfrîngerea? Renunțarea la viață? Eșecul la Torremolinos: „Pe solul roșu, nu roșcat, ci „înstrăinării” salvatoare – cînd locul străin e roșu-sângeriu, conviețuiau, ca într-un parc locul propriu, ieșirea din învelișul unei vieți amenajat după toanele unui primar incult, suferinde, zădărnicia evadării? Moartea ca coniferele și palmierii. Dar fascinația pentru vid, greu de asumat? Imposibilitatea unui cei din Europa Centrală ori din Nord o dădeau dialog real cu Dumnezeu? Sprijinul precar pe ficușii, câțiva cu frunze albe, de mărimea unui care îl oferă cărțile? Dificila împăcare cu sine stejar secular. Bulversau imaginația care, în însuși? Naratorul-protagonist a publicat cîteva aceste coordonate, putea să plaseze o mușcată cărți, e scriitor. Astfel încît raportarea la de zece-doisprezece metri sau o rostopască la realitate se petrece, totuși, în alte condiții decît fel de uriașă, pe străzile Bucureștiului sau ale în cazul unui om obișnuit. Are, probail, și el Copenhagăi.” Încearcă să evite cu toate în cap un roman, asemenea prietenului Radu puterile convenția: „Realitatea e însă că n-am Popan, care, într-o zi, îi mărturisește: „– Am avut și nu am repulsie de viață, dar cred, simt în cap un roman – îmi spuse – unul teribil, cu asta, că am ajuns la limită. Nu aveam nici un un condamnat la moarte căruia, cei ce-l chef să mă confrunt cu moartea după regulile iubesc, îi strecoară otravă în celulă. Întâi e ei.” Drumul spre neant e mocirlos. Universul bucuria că astfel scapă de pedeapsă, că nu va în care este absorbit îl degradează. Îl fi ucis ca un animal, că, în sfârșit, își pune înstrăinează de el însuși. Alege o altă singur capăt zilelor. Ei bine, în acea noapte înstrăinare, aceea a periplului prin spații trăiește cât într-un secol. Trăiește nu doar necunoscute, care aduc spre el lucruri noi, intens, ar fi cam banal, facil. Călătorește, necunoscute, înnoiri. Însă, ca și în experiența iubește, scrie, are gânduri adânci, de care se spitalului, întîlnește mereu limite, care îl entuziasmează, iar după ce epuizează contem- împiedică să-și pună ordine în gînduri, poraneitatea, prieteni, dușmani, celebrități ale convins fiind că „Boala e și o cumplită momentului, conflicte și situații limită, se dezordine a cugetului.” Toate aceste încercări apucă să regândească istoria. Dar noaptea e de evadare pot foarte ușor să fie socotite o scurtă, mijesc zorile. E disperat. Renunță la expresie a nesupunerii. Un asemenea gest de otravă, până la ștreang mai sunt ore bune, în nesupunere e ilustrat pregnant de protagonista care mintea lui înfierbântată să umple golu- unei alte „secțiuni” a romanului, Gabriela. rile, să dea sens existenței, istoriei… Proble- Într-o discuție cu doctorul Emil Pastor, aceas- ma e că n-am găsit finalul.” ta îi mărturisește: „N-am nici o promisiune Da, asta e, problema finalului! Asta îl (…). Am venit, se pare, doar ca să mă supun prinde și pe eroul nostru epic. Mai are puterea ritualului nesupunerii.” / Gândul că doctorul să caute o soluție: recuperarea lucidității. Și ar putea fi unul dintre cei de care ar fi obligată asta cu ajutorul unui jurnal, „Ei bine, pentru de căpitanul Coasă să se apropie o crispă mine, recuperarea lucidității ar fi un jurnal în aproape dureros. (…) „eu încă sînt, după cum care să adun frumușel toate gunoaiele bine se poate observa, cam de pe altă lume.” conștiinței, pentru a nu le risipi în jur. Nesupunerea la boală e imposibilă. Iluzia, un Ecologie morală… Un jurnal pe care să mă zbor din altă în altă lume cu ajutorul imagi- străduiesc să-l țin chiar și când n-am nici un nației, legat de lumea reală prin suferință. chef de scris, ca să se vadă mai bine atât Situația e descrisă tot de Gabriela: „În fond, sinceritatea cât și contrafacerea. Jurnalul de la

Mişcarea literară ♦ 55 Torremolinos...” Aici divulgă ideea de a scrie omul care fusese cel puțin corect cu ea, dar un roman, în care să lase „obsesia morții să încet-încet o cuprinse cu totul nepăsarea. clefăie până n-o mai putea, fără să explic mai „Măcar va avea cine să mă îngroape”…/ nimic”. Problema va fi tot finalul, care final ar Ajunsă acolo se izolase des de ceilalți, dar fi chiar el, protagonistul. Cum să-i dea asta o observase doar Robert, care respecta credibilitate, chiar dacă este vorba de propria orice făcea ea, mulțumit că-i e alături. Înainte soartă? Ce fel de soartă? Un exilat. Unde de un asfințit fără pereche, privind captivată exilat? Destinul în urmărește cu „ochii răi ai scînteierile unui rîu în depărtare, avu revelația papagalului cenușiu”. Într-o zi are următoarea că durerile dispăruseră. Era un semn pe care experiență: „Mă iau după câteva indicatoare și nu știa cum să-l interpreteze.” Gabriela mai ajung la poarta grădinii cu papagali. Palmieri, face la un moment dat o mărturisire de reținut: ficuși, conifere, portocali înalți, cum nu mai „Nu-mi iese din cap diagnosticul văzusem… Unele dintre zburătoare sunt nemernicului ăla de doctor. Încă privesc în libere. Evoluția altora e îngrădită de plase neștire drumul pe care mi l-a deschis atât de imense, boltite, cupole peste copacii nu prea tembel spre moarte. Încă-mi pare real.” înalți. Intru. E o larmă de nedescris. Într-o Drumul spre moarte este real. colivie imensă, papagalul cenușiu. Se numește Precum un om bolnav, un roman are și Gregorio. Deși nu-i afluență la acea oră, în el un comportament dezastruos: „Înainte de fața lui Gregorio se adună oameni în toată a-i da forma finală, dar mai ales în prima lui firea, contemplându-l, așteptând să rostească parte, acest roman a fost un conglomerat de vreau cuvânt. Mă reazem de un palmier. Ochii întâmplări, o adunătură de personaje, mai răi ai lui Gregorio mă sfredelesc. Apoi mult sau mai puțin stridente, care parcă pasărea mă abandonează, scuipând cojile unor așteptau în gara unui oraș muribund primul semințe pe care le înghițise cu lăcomie. Mă tren spre o direcție necunoscută.” În mut în zona coloraților exuberanți.” Ură și elaborarea textului romanesc, Grigore Traian poftă de viață, la o pasăre isteață și Pop alege o tehnică polifonică, un roman din convențională. Vine și ziua cînd papagalul trei romane, independente în aparență, care lansează predicția înfiorătoare: „Vei muri – diversifică universul romanesc, dar îl și cotcodăcește – vei muri”. Papagalii sunt întregește, asigurîndu-i o coerență specifică. păsări inteligente, care pot vorbi. Vorbesc prin „Se vede treaba că literatura subzistă și prin imitație și repetiție. Inteligenți și convențio- colateralele sale.” recunoaște naratorul unei nali. Predicția papagalului Gregorio este una relatări din partea a treia a romanului. Și, în convențională. E făcută cu răutate, prin altă proză: „Oriunde te-ar duce pașii sau excludere. Multe sunt de descifrat aici. Dar cugetul, lumea din care ai plecat te va urma cu mai ales faptul că-l aruncă pe protagonist în îndărătnicie, tu fiind cel care-i arăți încotro te deriziunea convenției finale! Greu de îndurat. îndrepți, chiar și-n cădere. Sau mai ales în Din înălțimea zborului (avionului, gîndirii…), cădere…” (În sevraj, pe insula Hydra) Tema spaima se instalează brusc și, cu un sentiment prăbușirii nu abandonează teritoriul epic. de sfîrșeală, se produce prăbușirea absolută. Opera imaginarului este autentificată și Cam asta e, intrarea într-un vis declanșat „pe autorizată prin autoreferențialitate. Nararea la loc”, în care „Trebuia doar să conștientizez că persoana întîi nu-i o simplă găselniță am murit.” teoretică. Grigore Traian Pop rîcîie – și Ca o rezonanță la trăirile eroului nostru, dezvăluie –, cu artă și pregnanță, „crusta un fel de sfîrșit e preconizat de Gabriela: contrafacerii ce se insinuează în viețile de „Dacă e să piară, măcar să i se piardă urma, ca fiecare zi, mutilînd ceea ce numim, cu a unui animal hăituit. Va pleca în Alaska, la ticăloasă vinovăție, istorie, destin, sens al Robert și căutătorii lui de aur. Se gîndi doar în existenței.” treacăt că-i nedrept să-l împovăreze astfel pe

56 ♦ Mişcarea literară

Desenul ezitant din lumea lor concretă...

Valentina BECART

Valeriu Marius Ciungan, membru sau „autobuzele prăfuite ale uzinei mecanice”/ U.S.R., filiala Târgu Mureș, aduce în fața „copii cu paltoane scurte, ingrate,/ și ghioz- cititorului un nou volum de poeme, Prin dane de carton mari cât sufletul lor”..., lentila umbrei, Editura Arhipelag, 2016. întreaga percepție a Volumul se bucură de o prefață semnată de străzii depindea de criticul literar Iulian Boldea. Alte publicații intensitatea privirii. ale autorului: Poveste de toamnă (2008), Făcând abstracție de Haina de molton (2009), Oameni în pardesie prozaismul existent, (2010), Sisif pe casa scărilor (2010). Chiar poetul putea excla- dacă publică, relativ, târziu, poetul reușește să ma: „Doamne cât „umple” golul unui timp trecut. ești de frumoasă”. „Aspirația spre lucrurile simple a Nimic nu răzbate poetului sugerează o încercare a eului de din zbuciumul eului, reasumare, prin focalizare intensă a detaliilor, totul se află în a unei lumi prozaice și revolute, ce nu poate fi miezul cuvântul, în recuperată decât prin intermediul unei memo- rotunjimile lui ab- rii impregnate de afectivitate...(...) Chiar dacă stracte. Conștient că mai există imagini, versuri, structuri lirice se află pe un drum imprecis desenate, poemele lui Valeriu poetic, „poet în de- Marius Ciungan dovedesc sensibilitate și venire”, acesta încearcă să-și umple ceasurile acuratețe a imaginilor, prospețime a fanteziei „goale de sens”, de neinspirație cu lucruri lirice, dar și forță de sugestie a stărilor lumești, necesare, la urma urmei. afective celor mai imprecise.” (Iulian Boldea). „îmi câștigasem cu greu poziția strate- În spatele jocului de cuvinte se află un gică,/ de unde declanșam contraatacuri fulger poet cu un bogat conținut sufletesc și imagi- spre lada de gunoi,/ de sâmburi de pepene,/ cu nar, adesea încifrat în structura poemului. ghemotoace de poeme ratate,/ cu pahare de Realitatea imediată este redată cu acuratețe, unică folosință,/ golite igienic, unul câte unul,/ cu lejeritate, totdeauna în apropierea Muzei..., cu căință”... (Masca de chiuvetă). alunecând într-un fel de firesc al lucrurilor. Profundul rea- Cu ajutorul cuvintelor, V. M. Ciungan creează lism cu care judecă În oglinda lecturii și recreează o lume, un univers poetic existența este însoțit traversat de neliniști fecunde, de sensibilitate, de o anumită finețe a rostirii, poetul reușind izvorâte dintr-o conștiință estetică. Pentru a să-și păstreze echilibru interior când, iată „îmi păstra sufletul poeziei e nevoie de un punct de șuieră un vânt de primăvară-n trup ca un sprijin și poetul găsește acest refugiu în „ochii descântec”... Strada, acest amestec de frumos tăi”, ochii iubitei. Numai așa, lumea și impur... îi captează atenția, fiind impre- exterioară putea fi privită cu detașare, fără să-i sionat, adesea, de cerșetori, „de mâna lor tulbure, (acestuia) prea mult, trăirile, clipa întinsă”.(...) „sunt cerșetori ridicoli, anoști, în fragilă. Și când „treceau oamenii în pardesie aparență inutili,/ adeseori insistenți/ ener- bej,/ cu mâinile în buzunare,/ îngândurați”... vanți”... „Poetul în devenire” nu poate să nu

Mişcarea literară ♦ 57 observe că alții au „o splendoare în priviri,/ o întrebările, apele se tulbură, chiar dacă „pașii” umilință superioară,/ o seninătate plină de sunt „fără greșeală”. În final, urmează acele mister...” Sigur, uneori, poate ar fi trebuit sau „zboruri scurte, kamikaze,/ ceață și condens.” poate ai fi „putut să te oprești în dreptul lor Melancoliile, tristețile sunt învăluite puțin....” (O zgură gri). într-un fel de seninătate molatecă, fără să Temele regăsite în volum sunt: iubirea, rămână captive unei sfâșieri tragice. Rețin trecerea timpului, vremelnicia, relația frumos- atenția cititorului expresii cu semnificații urât, nostalgia clipei, jocurile copilăriei, dorul deosebite, surprinzătoare: „alfabetul șchiop, (de părinți, de sărbătorile petrecute împreună), consoanele scrâșnind metalic”; „gura ta îmi visul, durerea după o lume care se stinge, părea un pahar cu vin”; „levita nedumerit, aspirația spre o anumită puritate. flămând, bezmetic”; „pășeai lung-sinuos, ac- Spiritul poetului nu suportă (prea ușor) vatic”; „întâmpină apusul în hainele tăcerii”; îngrădirea..., căutând mereu noi locuri care „prin coastele fumegând a ceață”; „tăcuții să-i stimuleze gândul, actul creator. Având o muguri cu durere-n coapse” etc. tendință spre solitudine și meditație, și un acut Volumul Prin lentila umbrei este însoțit simț al observației, Valeriu Marius Ciungan de un freamăt al sensibilității, sufletul poetului analizează lucrurile, apoi face pasul înapoi, ca pendulând între lumea reală, uneori, frumoa- atunci când privești un tablou, pentru a să, alteori, îndoielnică – și lumea izvorâtă din sintetiza mai bine ceea ce se înfățișează imaginarul creator, dornic de purificare. ochiului. Totul este făcut cu eleganță, „Eram curat și tânăr în priviri/ păcatul încă realitatea ce-l înconjoară fiind trecută prin nici nu se născuse/ cămașa albă-mi flutura pe filtrul expresivității, prin nuanțele blânde ale trup/ și vorbele-mi erau încă nespuse”... rostirii. Nimic grosier, nimic dramatic, patetic, (Imaculat). Iubirea, acest sentiment omenesc, niciun strigăt..., dimpotrivă, există o toleranță nobil, această stare de grație, de iluminare... afectivă pentru tot, pentru întregul din care ocupă un loc important în volum. Și nu vor- face parte. „Nu putem înțelege niciun lucru și bim despre o iubire a extremelor, dimpotrivă; nici un eveniment dacă nu ținem seama de tonul este delicat, bine ținut în frâu. Iată existența întregului univers. Poemul țâșnește câteva exemple: „să crezi doar în dragostea din totalitatea prezentului; chiar pentru simplu mea/ și-n lumina care-o lasă,/ mistic,/ după zbor al unui fluture – este necesar cerul ea!” (Poem de dragoste); „vibra tăcut secunda întreg.” (Meditații critice – O. Cotruș). pătimașă, vinovată, zburând un zbor mistuitor, Poemele lui V. M. Ciungan păstrează, frenetic”; „eram două perechi cu umbra-n voit, o oarecare distanță față de lamentările unghiuri diferite,/ două păsări nespuse într-un facile, față de încărcătura emoțională. Rămâne singur zbor,”... (Blues); „de aceea tot ce îți cer „observatorul din umbră” care știe să este să nu atingi/ povestea aceasta de dragos- contureze, într-o lumină poetizată, aspecte ale te/ să nu clipești, să nu spui ceva/ e doar o vieții abia perceptibile pentru un privitor lebădă ce va pluti odată/ cu valul ce-ți va obișnuit. Inteligența creatoare reușește să mângâia privirea ta”... (Partea frumoasă a diminueze exaltarea trăirilor și pune în locul vieții). lor reflecția, frânturi de existență care se Reverberante, pline de gingășie și muzi- abandonează orizontului armonios al calitate sunt versurile: „și a alunecat ușor intra cuvântului. Impresionant, sugestiv, profund jumate goală-n mare, sclipitoare/ în universul este poemul Șotron. „urmam atent dunga de ei albastru, acvatic și de sare/ cu cât se- cretă/ lăsată de copii pe-asfalt,/ când ndepărta spre țărmul mângâiat de brize și de ondulată,/ când dreaptă,/ desenul ezitant din soare/ un cântec peste valuri se-auzea ca un lumea lor concretă.” „Urmând tăcut dunga de ecou în depărtare”.... (Ecou). cretă”, poetului i se relevă sensul acestei Poetul reușește să transmită cuvântului, existențe efemere. Mai întâi, ca o joacă de indiferent de împrejurări, întreaga încărcătură copii, naivă, fără sfârșit, apoi vine „saltul semantică, afectivă, senzorială. Prin spiritua- elicoidal”. Este momentul când încep lizarea teritoriului liric, poemele lui V. M.

58 ♦ Mişcarea literară Ciungan capătă profunzime, acesta găsind, rilor înseși. Nimic mitologic, ori mitizant, adesea, firul roșu către estetica exprimării. doar privirea lucidă a unui privitor al Acest „frumos poet și mândru în toate cele/ concretelor. Un lirism aparte, care se structu- când nu m-aplec izbesc cu fruntea cerul”... își rează deseori în mici scenarii cotidiene.” recunoaște momentele lipsite de acel fior al Poetul V. M. Ciungan nu se ascunde creației, când apar frământările ... „sunt un într-un turn de fildeș, atunci când muza îl poet fără muză, fără inspirație”... Chiar și în curtează. Înfruntă realitatea, smulgând ultimul momente dificile, tonul rămâne echilibrat, văl de pe lucruri, aducându-le, în toată goli- reușind să-și cumpănească arderile interioare, ciunea lor (frumoasă, urâtă) în lumina actului astfel ca impresia de detașare, de „absență” creator. Odată descifrat, teritoriul pe care-l ia din spațiul conflictual al trăirilor să lase în stăpânire... este trecut prin conștiința imaginile, ideile să curgă asemenea unei ape poetică. Această rătăcire a poetului (prin piețe, line, chiar și atunci când „peregrinam perfide coridoare, pe scări, pe trotuare) este, de fapt, o perimetre insalubre/ spasmodic-mi repugna căutare, o dorință de înțelegere a lucrurilor, în această tristă toamnă/ și sprijinind pereții totalitatea lor. Astfel, experiențele realității scrijeliți în tencuieli obscure/ îmi acordam trăite sunt redate într-o lumină „tolerantă”, lăuta să îți cânt un cântec doamnă!” lipsită de agresivitate, deznădejde, angoasă... (Menestrelul). chiar și atunci când „simțeam cumplit și mă Tulburător, impresionant este poemul durea un soare ipocrit pe dale” sau... „urcam Toamnă în Orlat. Atmosfera – conturată în pe casa scărilor,/ și parcă nu se mai sfârșea,/ versuri, atunci când „se-așterne seara în Orlat” vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul/ – este admirabilă, înduioșătoare: „e toamnă mizerabil, rece,/ spoiala varului, anume nede- nouă, se-aprind luminile la porți și-n case/ săvârșită”... (Sisif pe casa scărilor). Subtili- s-au dus și berzele în lumea lor mai bună au tatea gândului, calitatea expresiei conferă zburat/ suflă un vânt ușor pe coșuri, cuiburi de versurilor acel suport estetic, atât de necesar lemnușe părăsite/ bătrâni cuminți își povestesc pentru definirea unui poet. Volumul Prin amurgul pe băncuțe/ se-așterne seara în lentila umbrei ne înfățișează un poet ajuns la Orlat.”... „maturitate stilistică”, stăpân pe mijloacele de „Spune-mi despre poezie/ cum se expresie, cu acces la esențele poetice, reușind scrie?”/ „spune-mi despre poezie/ cum se să-și contureze, astfel, un stil personal. Nu pot citește? O citești?” Și tot poetul e cel care ne încheia fără să prezint cititorului următoarele oferă un răspuns, ne descrie un moment versuri: „mai sunt la geam steluțe de hârtie, revelator, atunci când cuvintele par că „se mai fulguie o lumânare/ dintr-un alt crăciun/ nasc în cer și cad odată cu stelele/ în dâre sunt oameni părăsiți de oameni/ căzuți din luminoase pe pământ”... (Ploaie de stele). Și piruete îndrăznețe,/ încercări de zbor/ care mai iată ce se întâmplă în acel moment tainic, suntem mocnim abia ca focuri de surcele mirific: „frumosul trup al poeziei intra-n odaia umede/ ce se sting/ și-aș vrea să mai repet albă/ spoită-n var curat, în care te-odihnești,/ ajunul într-o lume-n care nu mai ninge/ doar prin albele perdele,/ prin largile ferestre”... stelele mai cad din când în când/ și ning!” (Despre poezie). Adrian Popescu subliniază (Frig). Volumul semnat de poetul V. M. următoarele aspecte ale poeziei semnate de V. Ciungan merită răsfoit, aprofundat... și atunci M. Ciungan: „O sensibilitate contemporană, veți auzi cum „cresc încet cu iarba îngerii de care privește cu mare atenție realul imediat, se primăvară”... focalizează pe detalii, urmărind logica lucru-

Mişcarea literară ♦ 59

Actul scrierii

Ion PIȚOIU

Cartea Hertei Müller – Tous les chats drept consecințele directe survenind în urma sautent à leur façon – Entretien avec Angelika regimului comunist construit în relație cu Klammer, traducere din germană de Claire de individul. Oliveira, Gallimard, Paris, 2018 – se găsește De-a lungul dialogului, numeroase epi- la prima editare în franceză, la patru ani de la soade se dovedesc, astfel, drept variante firești apariția din 2014 și constituie un interviu ale unei lumi abrutizate, impactul scriitoricesc biografic despre scriitură cu Angelika transcriind, în fapt, efectele de ordin Klammer. Cele zece mentalitar prin care un copil al minorității subiecte prezente crescut lângă bovine avea să devină un model apar sub forma unor scriitoricesc. Dezvăluirile exilului se transferă titluri fie metoni- treptat, într-o particularizare a imaginarului, mice (Rima cunoaș- dar mai ales, într-o misiune a refugierii prin te muzica), fie cu străinătate. Astfel, angoasa adaptării s-a păs- specific istorico-po- trat, conform autoarei, chiar și după sosirea în litic (Regimul în- Germania de Vest, locul de găzduire ales, în groapă crimele), jurul anului 1987. ambele căi alcătuind Calitatea volumului, de altfel, se sub- modul operativ cu strage unui cadru de tip reportaj, clin d’oeil-ul privire la actul scri- la tendințele sociale ale scrierii extrem- erii. Lucrarea reve- contemporane, plasând specificul interviului lează intenționalități într-un act al dezvăluirii. Multiple elemente de conștiință aplica- contribuie în acest spirit la o reasamblare de te în stil autoficțional și edifică asupra relației ordin catartic: „Iar când iarăși aflăm de compoziționale pe care Herta Müller îl moartea cuiva care a sărit pe fereastră, cerul dezvăluie, poate, mai mult ca oricând, ca într- albastru devine marginea unei băltoace. Mai un parcurs transportat universului romanesc. ales când moartea este un prieten” (n. tr.), Fără să atribuie biografismului aura de mărturisește Herta Müller. Angelika Klammer monumentală de care uzitează alți autori, îmbracă mantia de agent al dezvăluirii, așa Herta Müller (se) deschide (în) calea memo- cum Svetlana Aleksievici a reușit în Vremuri riei, punctând factorii intensității expresive îi Second-hand (Humanitas, 2016) și punctează care particularizează scriitura: recrutarea și inflexiunile cu vulnerabilitate, de cele mai refuzul de asimilare în Securitate, suprave- multe ori, care fac obiectul unei anchete gherea și relația escaladată de presiuni și literare. În acest sens apare identificarea dintre tertipuri sau macabrul unui regim care făcea Lola, personajul plin de paradoxuri din corp comun cu existența. Laureata Nobel din Animalul inimii (Humanitas, 2016) și Jenny, 2009 marchează astfel, din orizontul unei lumi avatarul colegei de muncă angajate la uzină în în care modernitatea părea că își așteaptă alți secția de sudaj. Simulacrul utilității, atât de dictatori, câțiva parametri declanșatori pentru prezent în comunism – nu doar atunci, însă – care scrisul se dovedește parte integrantă a devine limpede în conversația dintre cele două constituției ontologice: violența, limbajul personalități sub unghiul figurației. Mai exact,

60 ♦ Mişcarea literară Jenny s-a bucurat de o anumită protecție indirectă la regim – ca un act de spontaneitate obținută de poziția tatălui, acesta fiind în fața istoriei acelei perioade. Mama membru de partid, iar personajul Lola edifică deportată într-o tabără sovietică, tatăl care a aceste trăsături regăsibile și la nivel ficțional. servit organizația nazistă SS și perversitatea Per ansamblu, trecutul din perioada în cu care comunismul confisca intimitatea – au care Herta Müller trăia încă în România stat la baza intelectualizării percepției și a lămurește asupra tematicii exilului, nu atât ca tehnicilor de scriere. Dintre acestea, formă de supraviețuire psihică, însă mai ales metonimia narativă și liricizarea diegetică drept un parcurs de continuă reconfigurare revelează cel mai bine câteva dintre semnele între actele de angoasă cărora le-a resimțit recognoscibile ale stilului cu care Herta prezența. Titlul, ales de editoare, ca imagine- Müller a confruntat opresiunea, reușind simbol a timpului, trimite la căile de afirmarea unei construcții plastice în interiorul supraviețuire în reacție, ca niște „pisici care unei epoci totalitare, ca o mărturie recu- sar în felul lor”, pe lângă o baltă – referință peratorie a umanului.

Abracadabra

Mişcarea literară ♦ 61

Săluc Horvat, gânduri dincolo de marginile albe ale scriiturii

Doina MACARIE

Istoric literar, bibliograf și bibliolog incitant, Dumitru Micu. Criticilor sau critica emerit, Săluc Horvat, autorul lucrării Cronici prozei?, Dumitru Micu, Studii, eseuri, arti- și comentarii literare, (Alte însemnări pe cole, Ion Simuț, Iustin Popfiu – precursor al margini de cărți), volumul II, apărută la istoriei critice a literaturii române, pentru ca, Editura TipoMoldova, se distinge prin în paginile următoare, să cuprindă, într-o seriozitatea și puterea de muncă excepționale, abordare diacronică, o mare parte din istoria dar și prin faptul că s-a aplecat asupra unor literaturii române, de la Titu Maiorescu și subiecte de cercetare sau corespondența dintre Titu adecvate înzestrării Maiorescu și , Sextil sale. O dovadă în Pușcariu, creatorul școlii clujene de lingvis- acest sens o consti- tică și filologie sau o valoroasă lucrare sem- tuie și funcția de nată de Academicianul Ioan Aurel Pop, președinte al Asoci- Identitate istorică românească-între realitate ației Scriitorilor din și ficțiune. Baia Mare, dar și Capitolul restituiri cuprinde patru titluri calitatea de director care atrag atenția prin sonoritatea numelor pe executiv al revistei care le aduc în discuție: Publicistica lui I. L. Nord Literar. A Caragiale, Nicolae Scurtu. Scrisori către semnat o serie de Nicolae Iorga, Nicolae Scurtu – adunător de volume precum: izvoare literare și G. T. Kirileanu – jurnal și în epistolar. Restituiri. memoria timpului În al treilea capitol, Evocări, sunt sem- (1998), Mihai Eminescu. Dicționar crono- nalate aparițiile editoriale omagiale: Ion Pop. logic (1994), Luceafărul, ediție bibliofilă Venind dinspre Nord, O sinteză biobiblio- (2000), De la Titu Maiorescu la Petru Creția. grafică (Mircea Muthu), Omagiu profesorului Contribuții la un dicționar al eminescologilor Ion Vlad, Nichita Stănescu, însemnări pe (2010), Liviu Rebreanu. „Ion” – universul margini de cărți, Al. Hanță. Repere biogra- uman (2002), Însemnări pe margini de cărți fice, Un poet al existenței discrete. G. (2005), Cronici și comentarii literare (2010) Georgescu – restituiri. sau manualul Introducere în biblioteconomie Ultimul capitol, intitulat Eminesciana, (1996), studiu de referință în domeniu. atrage atenția prin lucrările: Studiile lui Cele patru capitole substanțiale ale pre- Eminescu la Viena și Berlin. Manuscrisele zentei lucrări, Cronici și comentarii literare: germane, Constantin Cubleșan, Eminescu, Oameni și cărți, Restituiri, Evocări și Emines- mereu Eminescu, Pompiliu Constantinescu, ciana, sunt scrise în urma unei cercetări exeget al operei eminesciene, Eminescu și minuțioase și sunt elaborate cu pasiunea Maramureșul. Scriitorii maramureșeni despre cercetătorului aplecat asupra muncii sale. Mihai Eminescu. Aceste studii „întregesc pro- Primul capitol, cu titlul Oameni și cărți, filul poetului”, așa cum afirmă Săluc Horvat. înfățișează o Antologie a poeziei maramu- Volumul de față, pe lângă valoarea de reșene, lucrări precum Clujul literar, un titlu document, are meritul de a constitui o reco-

62 ♦ Mişcarea literară mandare de lectură pe care criticul o oferă cu nând că literatura românească s-a dezvoltat larghețea specifică trăitorului printre cărți. valorificând cele patru mituri: al etnogenezei Dacă celelalte titluri din prezenta lucra- poporului român, mitul existenței pastorale, re critică sunt cunoscute în egală măsură atât mitul jertfei pentru creație și cel erotic. filologilor, cât și publicului larg, în mod Recenzentul vine cu precizări și justificări special, atrage atenția primul capitol, intitulat exigente pe marginea textului antologatorului, Oameni și cărți, în care este cuprinsă o subliniind modul exemplar în care a gestionat, antologie a poeziei maramureșene, semnată de cu deplină probitate și rigoare științifică, baza Nicolae Păuna-Scheianu (Ed. Ethnologica, documentară. 2010). Este considerată „un act de cultură de o Lucrarea, în întregul ei, constituie o reală importanță care vine să recupereze o contribuție importantă, care articulează o perioadă istorică și o zonă mai puțin cercetată perioadă întinsă din literatura și critica literară și consemnată în lucrările de specialitate, zona românească. Autorul se dovedește un cerce- Maramureșului. Cu un elevat simț critic, tător înzestrat cu remarcabile aptitudini Săluc Horvat consemnează elementele valo- teoretice și analitice. Prin probitate și rigoare, roase ale antologiei, lăudând intenția lui prin acribia și finețea criticii, prin argumen- Nicolae Păuna-Scheianu de a ordona crono- tația strânsă, lucrarea se adresează unor logic autorii, cu insistență asupra importanței specialiști sau cercetători în domeniu, dar, în culturii populare. Această atitudine vine în egală măsură, constituie bază documentară prelungirea ideilor lui care pentru orice pasionat de literatură, istorie și susține că la baza literaturii oricărui popor stă critică literară românească. cultura populară și miturile, savantul mențio-

Portret în oglinda nehotărâților

Mişcarea literară ♦ 63

Hanna BOTA

fragmentare tot mai adânc în cunoaștere mă trec aflând că sunt mai sfărâmicioasă uneori – cel ce privește și cel privit sunt unul și-același oricui i se poate întâmpla, îmi zic, până nici asta nu mai are vreun sens sunt mai sfărâmicioasă uneori, chiar azi e o zi în care mă fac bucăți bucăți imobilă în tăcere mă regăsesc toate piesele ce mă compun de păream un întreg se dezbină așa sunt în zilele mele sfărâmicioase cum astăzi bunăoară eu pe mine contemplând stau pe marginea mea și mă văd desfăcându-mă mă petrec o mână, un gând, iubirea se rostogolește cât colo și cum mă tot mărunțesc mă fac pietriș, mă fac nisip și curg ca-ntr-o clepsidră; eu-cea-care-văd timpul are formă de pară demonstra hawking nu vi se pare că lumea prea tare s-a micșorat? acum a murit că n-avem destul loc căruciorul și vocea tehnicizată au rămas fără și nu pentru că am fi prea înghesuiți stăpân sau că ne-am încurca unul pe altul, dar eu știu că timpul are formă de pâlnie ci zborul e frânt ca să pot să mă scurg aripile nu-ncap, azi ne-au crescut protuberanțe pe suflet, în ziua mea sfărâmicioasă pereții s-au strâmtat când și iubirea se fragmentează când prima dată am zărit lumea Poezia mi s-a părut foarte mare Mișcării literare și-avea alte culori alte mirosuri, alte cuvinte și totul se făcea dar ce mă fac cu mine întru zbor cea care pe margine stau și observ apoi a-nceput nu știu cum să se tot strângă și eu-cea-care-văd mă sfărâm și curg? cerul a căzut peste noi ca apoi o altă parte din mine, a treia, curgerea fără-hotarul a devenit margine-de-lume s-o observe, și săgeata de vânător nu se mai potrivește în arc apoi o a patra...

64 ♦ Mişcarea literară cuvintele s-au transformat prea iute în negații naștere din nou în nu-i posibil, nu-i voie și nicicând cântecul se făcu tăcere ungherele izolate ale ființei mele râsul se plânse acolo unde mă tot ascundeam drumurile lui tata aducând povești în rucsac făcând naveta între înăuntru – afară, și cărți cu poze fantastice desenând portretele demonilor, îngeri au devenit drumurile sordide ale unui bărbat adormiți, cu imaginația sugrumată ungherele acelea erau uterul nașterii mele din și vanități de psihopat nou nu vi se pare că lumea s-a strâns ca un cocoloș căci mai există și-o altfel de naștere de hârtie când în tine intrând ca un pachet de țigări mototolit după ce un fertilizezi ovulul depus în craniu fumător de nemuritoare zeițe; a transformat în scrum vis după vis? și trupul întreg devine un uter în cunoaștere de sine crescându-te că verdele acela viu de pădure ce se trezea în ca-ntr-un lichid amniotic. răsărit devii un trup gravid, că valul de mare ce se spărgea în golful așteptând să te naști, scriitorilor de la neptun sperând că există o lume fără conflict, turcoazul acela nebun s-a cernit un univers de-o abundență debordantă că am crescut prea repede uitând de lumină și în care visul fiecăruia e-mplinit. lenevit lumea aceea te trage spre sine, uitând cât de frumoși suntem goi până ce pântecele-craniu că prea alergăm într-o cursă care nu e a noastră devine prea strâmt, doar pentru ca un arbitru nedemn să fluiere un oasele prea tare te-apasă, se rup, pielea întinsă sfârșit crapă, cu dinții mușcând zgura pe un stadion străin doar inima împietrită-n sisteme se opintește să mai bată nu asta e lumea mea, nu-mi recunosc patria vechile frici, vechile frici, vechile frici de-aceea spre-năuntru plonjez tot mai adânc negociază, până goliciunea îmi bate în turcoaz apoi renunță și te lasă dincolo să zărești. iar pădurea și valul se dizolvă în epiderma mea de clorofilă, din creierul meu mă nasc ca Atena din craniul eu – o planetă vegetală lui Zeus, din care sufletul a crescut peste margini există și o astfel de naștere, și s-a eliberat când vechiul ego îți cade ca o piele de șarpe – ieșind din existența reptiliană, din cea de larvă tu din tine născându-te învățând, în sfârșit, de la fluturi și arhangheli cum se zboară

Insomnii

Mişcarea literară ♦ 65

Simion BOGDĂNESCU

Cutremurări care-i va fi destinația? Cum se cutremură florile la Dar, vă promit, cutremur? odată cu zările Cum se muieresc muierile la miliardelor de ani muiere? de aici înainte Cum se cațără pisicile pe crucile și de-napoi de aici unor biserici că tăiat de un brici și-n gămălia lor invizibil nu au milă de clopote am să-mi țin și nu au nicio milă la infinit de câini de clopote? respirația! Cum se cutremură clopotele la cutremur și mieii beliți de piei Cu degetele nu se leagănă bătuți în cuie prin pruni? Văd cu pielea, Cum se bălăngăne limba subțire văd cu fântânile, a frunzelor de tei văd cu degetele nu la cutremur? iubesc în afara urechilor Asta n-o știe nici timpul nu în afara lui extra muros care și el se cutremură nu neputând să-și întoarcă zorii nu mă spânzur să văd înapoi în amurg! cu degetele nu nu pipăi cu ochii vrăbiile fântânilor, Aerul absenței zarea încercuită, ceea ce-a Cine mi-a dat fost în afară cândva respirația? cândva numit dinioară Când am tras deochi (dinioară linioară prima oară inimă zisă a mea) aer în piept care nu vedea cu ochii și n-am știut vedea cu sângele

66 ♦ Mişcarea literară și tot a sărutat acel flexibile temple dincolo de vene cu și se vrăfuiesc sângele pe-afară eu nu mă mai spânzur să văd cercuri sinuoase cu degetele nu de ninsori.

Am înlemnit. Doină de greier orb Prin auzul morților Carnea mea de greier alb umblă inelar miliarde Vrea s-o mânce mânz suab și milioane de râme în serpentine. Într-o râpă de ochi mut, Unde săbii mai ascut. Am tresărit.

Vrea s-o mânce-un mânz în somn Umblă cineva sub pământ. Stăpânit de-un vis de domn Susură cineva timpul din pești. Ce-a visat ninsoare-n corn Să se-ntrupe-n inorog Taie cineva carne pe muzică. De plecarea mea să-l rog Să mă rumege la stog Simion Bogdănescu (Pseudonimul literar al lui Ioan Puflea) este poet, prozator, eseist, profesor de De fân sterp și mut și-olog românească în Bârlad (Liceul Teoretic Mihai De plecarea-mi iar să-l rog Eminescu). Născut la 27 octombrie 1951, în satul Hupca din com. Bogdănești, jud. Vaslui. Studii: Către greier mut și orb: Universitatea Al. I Cuza, Iași, Facultatea de Filologie, secția română-franceză. Este membru al Uniunii – Fă-mă, greiere, un rob Scriitorilor din România din 1998. Cărți editate (selectiv): Ca să dau din bob în bob, Poezie: Totem interior (1991), Dioptrii (1992), Clipa sorții să mi-o sorb! Poeme maxime (2007), Ursine sabia tăcerii (2009), Strămiazănoaptea (2016), Corb alb și grâușor stafie (2017), Valea, Poete (2018) etc. Fă-mă, greiere, un domn Proză: Zar bizar (2006), Noroc/soroc de apă Înlemnit suav în somn! surdă (2008), Toiagul magului (2012), Pe vremea cailor păgâni (2015). Eseuri: Spic de idei (2002), Așchii de spirit (2009) etc. Frică sub pământ Aforisme: Praf la statuie I, II (2003, 2018). Premii (selectiv): Diploma „Gheorghe Lazăr” Taie cineva carne clasa I (2006); Trofeul de excelență la Festivalul pe muzică Internațional „Europoesia”, Ediția a II-a, Brăila-Cahul, 2017; Premiul „Cartea Reprezentanței (Vaslui)” acordat de USR, Filiala Iași, 2018). Am înlemnit.

O vârșă își varsă Variantă „tu” înapoi peștele înapoi. Poți să spui „tu” către întuneric Am înlemnit. dacă omătul se retrage sfios ne-ntrebat de nimeni, de altul, Se deschid că omătul se retrage din creier neregretat?

Mişcarea literară ♦ 67 Poți „tu” să zici către zorii lunari „Lot de vânzare parcele pui, pui de lumină întunecată, pui, de regrete eterne!” „tu” cenușă fără fiori, „tu” neîmblânzire, nimeni egal cu cineva, Sărbătorindu-mă singur aerul ce m-a lăsat absent către „tu”? Cum de m-am născut eu Cine-și serbează data de naștere singur și nu m-am născut el, devine un mic zeu al casei, și nu m-am născut voi, un lar, un penat. și nu m-am născut tu? El trece mai pe furiș către dincolo. Beau fructe Toate paharele stau goale Beau fructe, cozi de crușin, în fața lui vreo zece ani, flori reflexibile, singure, și mute fluidizate de numărul zorilor, strălucesc farfuriile beau până ce ajung la buza în care e-ntinsă unui alcov de nori albi, lumina soarelui ca o supă copilăroși aproape de pliscurile de pasăre pline de caș ale puilor de sticleți, cu picățele de grăsime aurie înghit și sughit trezindu-mă și stă acolo nelegănată, netulburată culcat pe-o fricoasă, verticală de nicio lingură, ureche de iepure cosmic și de nicio limbă. dau la inimă cu palpit de nefericire așa cum adie Sărbătoritul pietrele somn pe fața izvorului, (adică eu) îmi permit să filtrez din pahar nici nu-și dă seama schița livezii c-un susur că-l bea singurătatea de pai gol înăuntru și când ridică paharul către tavan, încerc să umflu înapoi alveolele închide ochii din plămânii celor fixați în cimitir și pleacă definitiv și cadastrați pe veci înghițit de oglindă sub pământ în parcele, într-o călătorie la Marele Zeu, beau în continuare fructe, codițe la supremul Zamolxis, de crușin, ciocuri de pui de sticleți lăsând în urma lui și mă cutremur de semnul plus o cameră goală, al crucilor, singurul semn care niște pahare goale, adună prin scădere și scade oglinda goală prin adunare, care scade chiar și supa de pasăre aurie dac-adună, – netulburată beau fructe și citesc pe silabe străine: de nicio lingură…

68 ♦ Mişcarea literară

Dorel MACARIE

Sfaturi date sfaturi primite ai grijă să nu te sfârșești s-o liniștesc îi promit mama era foarte grijulie dar n-am s-o ascult eu tânăr licean navetist mereu îmi spunea să am grijă cum trec strada Autoportret într-o băltoacă

și când stă trenul în gară te-ai bătut cu mere în piept să nu folosesc toaleta socotindu-te cel ce rodește la Someș să nu te duci la marginea pustietății că dacă te îneci te și omor declinarea substantivului jind

rugăciune la ceasul înserării mama era bătrână și casnică când gândurile îți intrau în călduri avea șaptezeci de ani cu sufletul gară pentru cărăbuși mereu îi spuneam să aibă grijă să nu moară ce bine-ți stătea surâzând dar nu m-a ascultat cu regrete cât sta apa-n căuș nimic în aval eu cum să mă sfârșesc doar în amonte fotografii în sepia când încă n-am văzut Groenlanda nu are rost să împrăștii semne nici sfârcurile femeilor amazoniene pe drumul corăbierilor mari cât biberoanele bebelușilor europeni decât de râs nici fesele femeilor din favelele braziliene mai aproape de plâns n-am stat în coate și genunchi surâsul să văd mijind germenele din sămânța încrederii nici n-am studiat îndeajuns Muza frigidă și poemul teribil deplasarea-n spre roșu încă n-am prins fantoma tatălui eram în perioada pointilistă deși i-am pus capcane cu cărți și reviste când George Seraut și Paul Signac boluri cu mămăligă și supă de chimen îmi alcătuiau viața punct cu punct voiam să scriu poemul teribil sunt bătrân pensionar îmbrăcat în uniforma anchetatorului de umbre am peste șaizeci de ani mirat ca o lupă când descoperă în gând o aud pe mama spunând obiecte minuscule

Mişcarea literară ♦ 69 cu greu am convins-o să-mi intre pe nici o prispă în așternutul meu de burlac lanul de cânepă în spatele șurii i-am făcut preludiu scăunelele mici de lemn folosite cu buzele i-am frământat pe post de cai lipițani sfârcurile rozalii și sânii indeciși lemne de fiert la porci au ajuns între măr și pară snopuri de cânepă pusă la înmuiat în Someș ceai aburind din muguri de pin ca niște copii botezați pe tava din scoarță uscată de o sectă neortodoxă de gorun secular i-am servit apoi melița de frânt tulpinile ca un cocoș de mesteacăn roata de zdrobit oasele răzvrătitului Horea m-am rotit în jurul iatacului de o parte și de alta mormane de puzderii s-o fac doritoare de mine lanțul himalaian de escaladat ea fuma și-n tavan își priponea privirea sașie du-te acasă spune bunica nu mai îi nervoasă mamă-ta nu sunt fandosită să nu le mai bată pe Lia și Lola și-mi place de tine ca un sfânt derbedeu dar îs o muză frigidă o luam pe cărarea de lângă salcâmi așa că mai bine nedumerit pe deplin du-te unde-o să vezi de sfârșitul zilei. felinare roșii prin lume amintiri, edecari cu umerii juliți de frânghie. Dorel Macarie s-a născut în 11 decembrie 1955, pe lângă apa sâmbetei. la Cicârlău, Maramureș. A publicat volumele: Revista de modă a tristeții, Ed. Helvetica, Baia Mare, 1999; Să vină medicul legist, Ed. Scriptorium, Baia Mare, 2002; Convalescenta paltonului după atacul de molii, Ed. Disperat mugește mistralul Tracus Arte, București, 2012. disperat mugește mistralul câinii fug în pustietăți și nu se mai întorc Când ploile s-au oprit și scormonesc în turbă oamenii umblă pe față cu foi de hârtie când ploile s-au oprit pe care și-au povestit viețile liniște de început de lume degetele le cresc lungi, foarte lungi s-a lăsat peste arcă se cațără peste ziduri, peste clădiri coarnele bivolilor tolăniți pe punte până în câmpie, până în mare arătau ca niște mâini pui de broască țestoasă mergând spre ocean îndreptate spre cer a rugă mirosea a mâl și putreziciune peste tot aluviuni, firimituri doar sforăitul lui Noe pubele răsturnate – statui abstracte se auzea peste ape terase părăsite, întâlniri amânate ca un cântec de sirenă tu cauți în toate farmaciile aflată la menopauză. ochelari pentru citit fețe și protestezi singur cu pancarta ridicată cât mai sus Cânepa e mult de atunci e puțin până atunci s-au răsucit frunzele de stejar pentru capre exist, deci nu sunt florile cu staminele ca niște piroane disperat mugește mistralul. și pistilele ciocane, unelte de răstignire florile lui Iisus nu se mai văd (1 ianuarie 2018, Paris)

70 ♦ Mişcarea literară în ritmul ce se aude din ce în ce mai tare Noapte de ajun cu fereastra deschisă făcut pe acoperiș de atâtea anotimpuri pe Rue de l’Égalité de nucul scorburos cu crengile răsfrânte cântând mereu Vivaldi în ciuda ăstor timpuri. în noaptea din ajunul nașterii mântuitorului luminile și luminițele colorate și necolorate (2 ianuarie 2018, Paris) au un limbaj comun pâlpâind unele către altele noi ne prefacem că ne iubim Noe mahmur unii pe alții și ne pupăm perfid tava pe care-i capul prorocului în clădirea vecină un arab sufletele voastre zbârcite precum îndrăgostit de New Orleans fetele crescătorilor de iaci tibetani exersează la trompetă muzică jazz oferită cu umilința candidaților pasărea nopții caută c-un țipăt partener ca viitori idoli, încrezători în farmecul lor prefăcut în bezna totală pe Rue de l’Égalité și a toate atotștiutori. cimitirul evreiesc numai al meu ți l-am oferit ție ei participă la funeralii neted, lucios, piatra șlefuită de ape căci ziua nașterii e și ziua morții deși mărturisesc că m-a ispitit diversitatea surghiunitu-m-ai în burta corabiei la mulți kilometri depărtare cât îmi plăceau mie pășunile prin altă fereastră se vede cineva piețe înverzite întrepătrunse de liziere stând la masă și răsfoind ca niște fiorduri un album cu fotografii. ici colo câte un țap înfumurat cu nările dilatate de mirosuri (24 decembrie, Paris) numai de el simțite privind de sus peste turme aș fi putrezit și eu ca tot omul Picnic în podul casei printre viermi reci cu ochi albaștri de ce atâta tevatura între vest și est pe scăunelul de stejar în podul casei când problema asta este între nord și sud mănânc cârnat și șuncă afumată atâta apă mi-ai dat doamne cu ochi cameleonici privesc debusolat și nici un petec de pământ pânzeturi de păianjen, dantelării obscure elefantul mugește, leul rage stocate cronologic: caiete, cărți, reviste hiena urlă, țipă păsări de baltă nostalgice almanahuri ce și acum păstrează ce mă fac? descurcă-mă amprentele lăsate în multe seri de iarnă pe mine diformul, bărbosul năpădit pe toate le suportă bătrâna meșter-grindă de alge șerpi verzui căci am uitat de purici și din loc în loc cratițe, găleți, olițe strategic păduchi așezate să-i iau pe arcă, au rămas pe prici în locuri unde ploaia trimite mesageri în blana de capră. pe polița-nspre curte sub „Cina cea de taina” precum pe Eva m-ai dus în ispită în stand-by prăfuite câteva cartușe ce era să fac cu atâta balegă fermentată? cu vârfuri rotunjite așteaptă un război un pas a fost până la faptă. iar lângă horn bătrâna afumătoare mă năpădesc amintirile, reveria încătrănită de stalactite negre plaja fierbinte cu șolduri cu sâni, delfini jucăuși, și-n lumea asta încremenită aud copilăria mersul prin iarbă cu tălpile trăgându-și printre bârne picioarele desculțe goale mulțumite de rol.

Mişcarea literară ♦ 71 te iertam până la urmă caci altfel te iertam până la urmă. de nu auzeam în fiecare zi aceeași partitură mugește elefantul, leul rage scârțâitul scândurilor, arii de mugete hiena urlă și țipă pasările de baltă răgete și plescăituri. sughiț și râgâi grotesc amețiții, toți porumbeii de nu mucegăia nutrețul și apa sunt cu labele-n sus de băut nu se clocea tare mi-e teamă de nu-mi trimiteai puiul acela de drac că cel alb, vestitorul, cocoțat în vârful catargului n-o să apară strigând mereu pământ, pământ n-ai prevăzut doamne împungea mereu cu coarnele pânzele umflate că din Noe cel curat și pur de vânt o să devin veșnicul naufragiat șuieratul semăna cu foșnetul frunzelor. Noe mahmur. năzuiam și visam așa am început să înjur

(Din volumul, în pregătire, Noe mahmur)

Romanță uitată

72 ♦ Mişcarea literară

Miruna MUREŞANU

sfâșiat de furtună la ieșirea din timp ca totul să se-ntâmple întotdeauna ieri cântecul păsării negre ar putea existând să mă trecusem de ultima narațiune a timpului treacă dintr-o amintire în alta un invizibil murmur întârzia să mă apropie de mal de aici în partea cealaltă printr-un gol al luminii fragmentând un Adevăr la care nu ajunsesem numărându-mă până la ultima răsuflare a cerului în pași plini de umbre și ochi incolori până la privirea lacrimii căzută-n spațiul ca totul să înceapă cu o piatră de hotar furtunii lumina încăpea în doar câteva amănunte ale unei ierni care-mi inventase botezul când nimeni nu e în jur să schimbe locul cu mine părând că nu se mai termină ca eu să rămân într-o așteptare fără contur cum nici zgomotul și furia acestui veac să devin chiar galbenul pur al furtunii pe care l-aș vinde pe o scurtă fericire a care-mi urcă prin trup până la penumbra umbrelor ciudată a timpului ale căror răni nu s-au închis niciodată și care poartă pe chip o întristare ermetică pe care-l aud cum schimbă în grabă o clipă cu alta estompată de aromele târzii ale morții care se va fi întâmplat întotdeauna ieri numărându-mă până la ultima patimă-a lumii prin pasărea neagră care existând ar putea să printr-un joc secund al luminii cu noaptea mă treacă încât depărtarea în care am putea să ne pierdem fără să-mi promită nimic la ieșirea din timp ar putea să nu semene în final cu nimic

țesându-și doar cântecul din sângele meu îngenuncheată la o margine disperată de timp până la miezul îngălbenit al luminii viscolită de vederea străvezie – a cuvintelor inimii lăsându-i doar un decor refăcut din umbrele de care nicicând nu m-am pierdut fără ca cineva să bage de seamă

Mişcarea literară ♦ 73 Adevărul la care ajunsesem cu greu prin bătăile unei inimi desfăcute în (mii de) trecând de ultima narațiune a cerului semne unde totul se va fi întâmplat întotdeauna ieri de la simpla virgulă a luminii pesemne până la punctul nostalgic de final o pânză subțire îmi pare clipa din rescris de spinii murilor sălbatici urmă în împrejurul mormintelor de sub deal alunecând pe ea cum pe-o podea de lună o stea mă adună spunând că e timpul ca spațiul nostalgiei să se umple sau pur și simplu scăzându-mă din mine doar cu duhul blând al așteptării lui Dumnezeu pe mine care plătește întotdeauna prețul răbdării

în disprețul ruinelor cum pradă ușoară-a uitării rătăcind de profundis cu mine în regăsirea de a cărei victorie o-ntârzii de fiecare dată sens când cad din neatenție într-o însingurare tandră printr-un contur împietrit al tăcerii

într-un spectacol anacronic plin de măști pescuind cu mine misterul în pântecul vremii pe care nu vreau să le port dar care-mi poartă de grijă ca lumina să ia cuvântul piatră ostatic mai mult ca nimicul fiind gloria lor iar drumul înapoi să pară-un joc inițiatic și clipa care m-adună spunând că e timpul de-a v-ați ascunselea cu focul vieții de care eu nici nu vreau să aud atunci virgula de la-nceput rămasă mult mai în urmă când plânsul clipelor surd monoton să mă afle în absența unui răspuns mă face s-adorm pe podeaua de lună (de care m-am ascuns deseori) care mă scade pe mine din mine întruna până la punctul care mă va fi rătăcit chiar de mine lăsându-mă fără urmă de umbră doar umbră până la plânsul luminii printre forme sonore într-un spectacol anacronic plin de măști de liniște pe care nu vreau să le port dar care-mi poartă în ochiul nopții pescuit de mister de grijă pe fundalul unui cer cu cenușă pe buze în disprețul ruinelor care-mi spun că e timpul învecinat dintotdeauna cu murii sălbatici în împrejurul mormintelor de sub deal la Judecata de Apoi o simplă virgulă precum un punct nostalgic de final va fi putut schimba răspunsul luminii

până la punctul final măsurând câte-o umbră între a fi și a nu fi deșertăciune ca forma ei rămasă mult mai în urmă lumea își poartă semnul de mirare (poate într-o biserică de lemn la poalele unui deal) îngenunchind adeseori fără a ști să ațipească târziu într-un timp ireal că poate-atinge locul pietrei celei vii

multiplicat de umbrele ce asfințesc

74 ♦ Mişcarea literară prin timpul cel lumesc dintre ruine la masa de lemn unde conversam mai departe cu nimeni hrănind din când în când nostalgică lumina cu resturi de cuvinte sau cu jurăminte sporind privirea luminii din ziua aceea cu semne de mirare ascunse la răscruce dez-vrăjind târziul provocator și timid care se odihnea în sine fără să știe foarte aproape de semnul de pe cruce că pentru singurătate nu mai era timp care îi oglindește lumii chipul pierdut adeseori printre victorii inutile mai era încă timp doar pentru veșnicie multiplicat de umbrele ce se despart întruna cu mult mai mult decât se-adună aruncând sorți într-un potir ceresc prin (ne)somnul unui ochi precum o relicvă când împreună rămâne o noțiune și atât timpul pare un ecou al lacrimii lumii a inimii ce nu desăvârșește bucuria o răscruce-a luminii cu veșmânt vulnerabil pe care Fiul Omului i-a-mpărtășit-o la-nceput un spațiu-al îndoielii plin parcă de semne când mut pustiul se putea traduce în care Dumnezeu scrie în locul meu poeme printr-o răscruce luminată de Cuvânt prefăcând așteptarea într-o vânătoare de umbre

într-o absență care-mi uită la plecare chipul nu mă așteptam la nimic în ziua aceea pentru că viața se întâmplă-ntotdeauna-n altă în care târziul părea rescris de o mână subțire parte a cărei privire se umplea cu gratii de timp arzând cum într-un foc în care șerpii clipei ca Lot să o împartă între mirare și nimic se ghemuiesc cu timpul și tăcerea la un loc salvând un singur înger aproape de final în (ne)somnul unui ochi precum o relicvă care aruncă sorți într-un potir ceresc cum printr-un ochi himeric și încărunțit ca eu să scriu în locul lui Dumnezeu poeme (care mă privea de foarte departe) eterne precum visul nostalgiei din clepsidră

încât nu mai țin minte de ce se odihnea având contur mult mai subtil ca timpul și foarte aproape de umbra mea la o masă de lemn tăcerea la un loc și mai (in)coherent ca mierea aspră a văz-duhului fără să știe că pentru așteptare nu mai e timp arsă-ntr-un foc ceresc în care șerpii clipei se ghemuiesc pe rând în spațiul îndoielii mele cum nici pentru furtunile netede din memorie pe care le împărțea celuilalt înger fără ca nimeni să îi cheme salvat la final prin târziul rescris chiar de mine făcând din fiecare clipă o plecare plină de semne calme de mirare

(Din volumul, în pregătire, Timpul nostalgiei. Poeme pentru M)

Mişcarea literară ♦ 75

Irina STADNICIUC

Judecată Blestem

Mă vreți frumoasă păpușă rusească Te-aș coase cu fir de mătrăgună Dar port bocanci de vânător Pe dos, pe față Și în loc de AK47 am un stilou Împletitură din salvie arsă Mă vreți omul de paie al lui Baum Te-aș coase cu agheazmă Dar noaptea glumesc cu Nietzsche Întors, cu ochii scoși Despre Dumnezeul vostru absent Blestem incubat Mă vreți tot ceea ce nu sunt Te-aș coase cu o meduză Dar am știut ca spânzuratul din tarot Negru, fără gură Că nu împărțim același univers Batistă-n piept la mortul Și ochii mei vă mistuie fără pretext Cu o cioară-n loc de cap Mă joc ca doctorul Mengele Te-aș coase fără măsură Benzină din metafore, chibrituri neolitice De zidul care s-a dărmat Privesc prin voi, dincolo de voi Un foc să înghită zorii și eroii Ce au pretins salvarea poeziei Sufocare Mă vreți... dar eu nu sunt nicăieri Poezia mea, acest dineu al lui Morpheu Tremură ca bolnavii de Parkinson Tremură ca pământul în războiul vietnamez Tremură ca privirea vieții agățată pe o stâncă Muze Tremură ca viezurele melivor în gura șarpelui Tremura ca lacrima unui copil lovit cu ură M-am îmbrăcat cu Noaptea înstelată Tremură, tremură, urlă, urlă, furtună, furtună Culoarea curge, se imprimă în mine Trupul iubirii noastre tremură În păr am flori de iris Sufletele noastre tăiate urlă Pe umăr o pitulice îmi șoptește rime Mințile noastre sunt numai furtună Țipătul se smucește din stern Ce faci când în jur e Cernobîl și masca de oxigen Cioran respiră în mine E la altul pe gură?

Îmi învie în minte Parisul și obsesie Mă ispitește să exist Autoportret cu un ciob de vitraliu Banchet

Nimic sfânt în acest om-topaz Spânzurații dansează printre frunze Și totuși buzele-mi rostesc credința Cu al lor scârțâit ce invită la bal În gând geometric gestant Eu vărs lacrimi pentru pitpalaci

Ce nu știu că sunt morți deja

76 ♦ Mişcarea literară Spânzurații dansează printre frunze Și au pe noptieră pumnale de fraze Frânghiile lor mă prind în horă Nespuse nimănui, nici măcar lor Mă îngroapă-n asfințit ca o Madonă Trandafirul de gheață îi învață Mai neagră decât o piatră din Iad Pe poeții neînțeleși topirea sensului Spânzurații dansează printre frunze Printre sunete, puncte și gene mărunte O pădure de oase sângerii Nebunia lor e antidotul morții flămânde Foșnesc o baladă la lira morții Păstrat cu gratii de umanitate

La ospiciul bântuit de voci negre în noapte Văduva Irina Stadniciuc e născută pe 12 decembrie

Văduva albă cu flăcări în ochi 1999 în Galați. Absolventă a Liceului Teoretic Dimitrie Fumează țigări de deochi Cantemir Iași, profilul filologie bilingv limba engleză. Bate la toacă o odă de jale Studentă la Facultatea de Psihologie Alexandru Și pădurea îi tremură în vale Ioan Cuza Iași. Văduva albă cu negrele plete Câștigătoarea Marelui Premiu „Buna Vestire a Ascunde rodii sub fustele bete Poeziei”, pentru poemul Rememorare, în cadrul Strigă la nori un blestem evenimentului Sărbătoarea Poeziei, ediția a VI-a 2019, Și graurii îi vin din Infern Casa de Cultură Mihai Ursachi Iași. Apariție în cadrul emisiunii radiofonice Văduva albă cu rubine în buze „”, 16 aprilie 2019. Scrie versuri din venele muzei Invitată în cadrul Festivalului Europoesia 2019. Sângerează cuvinte albastre Și străzile o recită în Montmartre Antipoem Văduva albă – poeta lacrimii de cerneală Vă așteaptă la spovedania de seară Stăpâna jocului sunt eu atât de invizibilă, atât

de ascuțită 5435 Ca un cuțit de plicuri înfipt în pulsanta carotidă Gânduri răsfirate aleargă pe spatele tău Bile albe, cărți furate, visuri amanetate Ca atingerea unui fluture orb Stau degeaba în mâinile voastre flămânde 5435 Când cheia cerului e la mine sub limbă M-aș arunca de pe marginea cerebelului Și Dedal mă iubește cu întreaga ființă În coloana ta ca strigătul unui ateu Stăpâna jocului sunt eu și voi copii uitați în tren 5435 Numele meu vă e deja aprig blestem Pavele holografice ne poartă înapoi Stăpâna jocului sunt eu atât de rece, atât de antipoem Ca metamorfoza inversă a unei ploi 5435 Deschizi cinci geamuri violet Mozaic Pentru patru zări de mâine 5435 Aștept ploaia să mă dizolve complet Trei zâne din a Cronosului pântec Să nu mai am mâini, picioare, nici măcar creier Îți tot cântă la cvintet Să fiu sânge scurgându-se în canalizare 5435 Înapoi în centrul pământului tăcut Eu visez amurg de valuri înspumate Aștept să mă ascund în tine Tu trezești rondeluri cu sărut de șoapte Dispariția întortocheată a omului-lacrimă Ce s-ar usca pe coasta ta fierbinte Ca un cearșaf de îndrăgostiți Voci Aștept norii să se mai nască odată Și harpa mea să-ți ploaie în stern Tălpi fierbinți pășesc pe cărțile arse Cuvinte ude, înfrigurate Literatura e farsa depresivilor Tu să înțelegi că eu sunt mozaic de lacrimi Ce se sinucid doar în cuvântul închis Și tăceri

Mişcarea literară ♦ 77

Alexandra Ştefania SANDU

vânătoare de fluturi liberi fără lanțuri îmbibată în sângele uscat de pe cârpă către cer m-am tăiat ieri în cioburi de stele sunt liberi și poate de asta când încercam să prind licuricii încerc să le iau libertatea cu forța mă enervau cu lumina lor căci mă făceau să mă întreb eu two steps from hell de ce nu pot? la doi pași de infern nu pot lumina calea nimănui mă aștepți tu cu mâna nu aduc zâmbete pe față întinsă cu atât mai puțin pregătit să mă ridici oricând nu sunt părtașă la declarațiile îndrăgostiților în din goliciunea patului vechi miez de noapte în care zac eu așteptând răsăritul de ce și eu sunt gata să plec nu sunt? departe de ce nu sunt o rază de soare de tăcerea crudă a camerei ca să îți mângâi fața când râzi? în care m-am închis de ce nu sunt un nor plin de ploaie de când norii refuză să mă viziteze ca să plâng odată cu tine? sunt gata să vin de ce nu sunt un fluture numai dacă cerul se va închide ca să te veghez veșnic? în urma mea de ce nu sunt un licurici să nu-mi simtă nimeni lipsa ca să nu las licărirea din ochii tăi să dispară? să nu-mi plângă nimeni trupul vânătoare de fluturi să nu-mi vadă nimeni chipul în somn îmbibată în aripile rupte din buzunar sunt gata să fug nu mi-a păsat o secundă de fragilitatea lor numai dacă ploaia va uda pământul cum nu i-a păsat nimănui de fragilitatea mea în clipa în care am intrat în foc vânătoare de fluturi să nu-mi urmărească nimeni pașii de parcă ar fi cel mai rău lucru de pe pământ să nu-mi simtă nimeni urma de parcă mi-ar frânge inima în două să nu-mi pună nimeni flori la căpătâi când îi văd zburând sunt gata să uit

78 ♦ Mişcarea literară numai dacă voi putea să nu privesc în spate mi-am scos și eu pistolul când te așteptai mai să nu-mi amintesc nimic din ce aveam puțin să nu-mi pese de durerea pe care o las în urmă surpriză să nu simt cum mă destram de dorul vieții pistolul meu avea gloanțe reale sunt gata însă când privesc spre cer Alexandra Ștefania Sandu s-a născut în 12 mâna ta martie 2004 în Bacău. e doar o altă amintire în curs de uitare Este elevă la Colegiul Național Ferdinand I începe să plouă Bacău, clasa a X-a. A publicat poezii în revista Plumb, 2013 (poezia iar eu dansez prin lacrimile tale Eu pot zbura!), 2014, (poezia Gândește!) și a participat la Festivalul poetic Întâlnirile de la Telciu-Bistrița, 13- 19 august 2019. coșmar surpriză rupt din cer ți-ai imprimat cuvintele pe gloanțe și ți-ai încărcat pistolul cu o rapiditate mi-am urlat durerea într-un plânset uimitoare rupt din cer neașteptată și fulgerul mi-a rezolvat puzzle-ul dureroasă pentru pieptul meu inimii ce sângera cumplit în urma acțiunilor tale tunetul mi s-a înfipt în moalele capului în mintea mea și pentru o secundă am respirat același aer cu totul era mai sfâșietor decât se întâmpla de fapt îngerii continuai să țipi dar m-am trezit la realitate și-am continuat să țipetele tale îmi zgâriau timpanul jelesc cum zgârie tabla cu unghiile lor roșii am pierdut tot și n-am câștigat nimic în schimb profele enervante din acum doar norii mai înțeleg de ce mi-e teamă filmele alea americane care-ți plăceau ție de singurătate vedeam scena asta ca pe amuzanta mea și stelele de ce mi-e teamă să strălucesc dispariție adâncită în cer rămân doar eu cu mine de vorbă despre care n-avea nimeni să vorbească mâine soarele îmi va cânta fericirea până la urmă și o voi lua de la capăt fără să îmi dau seama

Fața neliniștii

Mişcarea literară ♦ 79

Marin MOSCU

Am fost frumos… Alt Crai îngenuncheat-a-n gânduri Am fost frumos și acum sunt Ca să mângâie răni adânci, Cât mai aproape de pământ. Să-ți amintești de tinerețe Cu fruntea-n cer am fost cândva, La pieptul tău te rog să-l strângi. Jucam pe deget orice stea. În rest tăcerea e o taină Acum aștept, pios, din cer Ce o păstrezi plecării mele Să vină unicul mister, În asmuțirile-nsetate Să pot să văd rază cu rază De duh împrăștiat prin stele. Steluța care mai visează.

E timpul clipă ruginită, Oriunde-ai fi să-ți amintești… Dorul mă duce în ispită, Dulce, frumoasă ai rămas, Oriunde-ai fi să-ți amintești Îmi ții în suflet ceasul treaz. De pragul casei părintești, De luna ce intra pe geam Mai ticăie ora exactă Cu steaua ta crescută-n ram Când intri pe-a inimii poartă Și muști din poezia ei De codru, cu vârfurile-n cer Silabe pline de scântei. Ferindu-ți sufletul de ger, Lăsându-ți fruntea în lumină Sub bolta cerului senină. Între nisipuri din clepsidre Oriunde-ai fi să-ți amintești Între nisipuri din clepsidre Iubirile să le sfințești Îmi pironesc gândul spre tine C-o lacrimă de dulce dor Și mă întreb, ca un uituc, De dragul mamei,-a fraților, De-ți este fără mine bine. De tatăl tău și de bunici Tu mi-ai răspunde, orișicum, Ce-au desenat cu-a lor opinci Că bolta-albastră e mister, Hotarul peste care treci, Că ce-a fost dulce între noi Frumoasa viață să-ți petreci. Este al clipei efemer.

80 ♦ Mişcarea literară Oriunde-ai fi să-ți amintești În patima-ncercării ce gândești... De sfaturile părintești, De-a decalogului porunci, Lumină călduță din aripi de dor Spre fericire culmi să urci. Curge senin peste sufletul meu, O îmbrățișare îți dau și-un sărut, Suntem singuri în sân la Dumnezeu. Singuri în sân la Dumnezeu... Inima-i fierbinte în pulsația gravă Din senin plouă peste sufletul meu A stelei din roua-ntruchipării tale, Cu roua-nfățișării tale îngerești, Pe-o rază buzată de lună albastră Deschid inima și te primesc Semăn iubirii tării ancestrale!

Idilă

Mişcarea literară ♦ 81

Nicolae NISTOR

Născuți în război Poveste fără sfârșit

Cuvintele șerpuite Un singur angajament au plecat în alte biserici semnat cu Dumnezeu urmele de culori discriminante pe termen nedeterminat... abstracte corpuri reci Azi nu a sosit pe scenă, au fugit din mine afișele nu erau uimirea că sfinții au coarne în bernă. copilăria care scapă de capcane S-au scos cortinele vechi, jocurile amestecate ca războaiele s-au pus cele noi, apretate. după fiecare atac Întunericul era stins, copiii noștri desenează orașe spectatorii muți de uimire, din care cad pietrele cu sânge toți așteptau discursul – străzile sunt fără culori un fel de prea mărire libertatea este refugiată a trupului părăsit! în cuvintele din statistici Tăcerea a început să plângă, în incubatoarele de idei nu mai era nimic din Acasă legat de mâini și picioare povestea fără de sfârșit, aveam sufletul prins între cărți doar lumină și aplauze La cină și speranța care se ridica povestea despre copii amestecați să ocupe un loc în Univers! nu era rostită niciodată despre exod nu vorbea nimeni iar dimineața părea un anotimp friguros Iluzia trecerii... Astăzi voi ține soarele în buzunare voi arde cuvintele ascunse Nu sunt pictorul morții ca o Apocalipsă nu pot salva fiecare biserica mea se înalță din mine biserică care cade din mine cuvânt sângeros peste cuvinte idealurile sunt străzi decolorate indiferent unde voi fi părinte cu statuetele arse de invidie cuvintele de la hotar nu vor fi morminte! tu nici nu știi de ce cad capetele la colțul piațetei cum fiecare suflet stă în așteptare

82 ♦ Mişcarea literară sub pietre care deschid gropile alții decât cei la modă prin porțile ascunse el nu știa de Marx iar fiecare zi este o trecere ieșit în stradă la paradă spre moarte cum nu știa iar eu mă îmbăt cu iluzii cum ard orașele în matul ceferiștilor cu bibliotecile ascunse. surziți de atâtea zgomote de vagoane care dispar undeva… Nicolae Nistor s-a născut la 24 martie 1958, în Dumnezeu știe comuna Mihăești, județul Vâlcea, actualmente fiind cum se amestecă viața domiciliat în Râmnicu Vâlcea. Volume publicate: cu moartea ca mărgelele Scrisori către Eva, 2014; Îngerul timpului, 2015; Baleiajul vieții sau impedanța spamei, 2016; Iubire cu lui Hermann Hesse! gust de marsala, 2016 – toate la Editura Singur, Târgoviște; Elefantul din vitrina de cristal, Editura Ecreator, Baia-Mare, 2018. Publică în mai multe reviste Închipuire literare, precum Poezia, Cenaclul de la Păltiniș, eCreator, Creneluri Sighișorene, Qpoem ș.a.

Acolo, iubito nu este timp, numai lumină și iubire… Cum se face o poezie… Plictiseala de a fi numai noi să ne întoarcem la cele zilnice, Iei o zeitate uitată, la agitația scoicilor rea sau bună, care vorbesc de mitul vârstei de aur femeie sau bărbat în șoapte sau cine știe ca un secret ascuns în ape de unde o iei ascuns în visele noastre! de pe google… Sau dracul știe, o echipezi cu telefon Bibliotecile ascunse sau un cal fără culoare, plimbi această arătare pentru posteritate în ceață sau pe soare cărțile de identitate după care salvezi postmodernismul erau prinse în lacăte făcând zeul filozof pe podul fără întoarcere și tu rătăcit pe acolo lacătele ruginite dai un telefon. erau înlocuite cu cele noi Zeitatea nu răspunde, cei de la salubritate face fitness citeau cărțile aruncate sau compune o poezie din arhivă pentru un concurs. o revoluție culturală Jurații sunt beți-mangă, să fii aruncat la gunoiul așa se face poezie uitării și să arzi într-o lume flască îmi amintește de unde nu este vinovată baba Socrate când vorbea despre zei că Ulise a pierdut Itaca. Răsturnându-și barca

Mişcarea literară ♦ 83

Laura TIRON

Cafea dum spiro spero

Mă urmărea pisica moartă iadul se cântărește în mândrie Chipul ei se oglindea în ceașca de cafea când se aprinde ceva nu e cazanul Zațul mieuna la mine patima arde ca un fitil viața Printre porțelanuri sparte și oglinzi fine singurătatea e doar o simulare Tu erai un străfund de tors a sinuciderii sau doar o idee Te amestecai cu noaptea în ghemuri desfrânată își ține respirația în Când te apropiai de câini mintea unui poet bolnav Începeai să tremuri te rog nu mai presupune că exiști Am să duc ceașca la gură sau opresc mieunatul printre atâția morți cu gura deschisă Am să omor pisica sau îi cos gura O să mă doară ceașca zvârlită de-a dura Estuar carnal

Premiile Privirea ta mângâie obscenă peretele alb Înghite tot și nu da afară ca la băutură Mișcării literare Între gratii se va consuma delirul Cei aleși să fie primiți în împărăție cer Înveliți în cămașa de forță degajă Un erotism tâmp transcendental fiecare om are fixat un cer mâlos deasupra Ca o văduvă care se roagă cuminte creierului când crezi că ai dat cu piciorul Dar în mintea ei sutana sclipește de pământ un gând murdar te agață Ca o pată neagră ca un crocodil în adâncurile tale nu e suficient să mori mai trebuie să trăiești în golurile rămase metanie am pârlit memoria ca un mistreț la rotisor când a început să sfârâie Noaptea se scurge inestetică s-a format o deltă sângeroasă Nebunia lasă urme leneșe de sânge Mai sunt mulți ca noi Ai un tarif suprarealist care înroșește obrazul supt de băutură al prostituatei de la colț

84 ♦ Mişcarea literară Doar o rugăciune ne mai poate pălmui Ca niște pești avortați Orgia din suflet Oamenii se întind leneși M-am aruncat nadă în miezul iadului Pe nisipul fierbinte ca să mai pot salva ceva Burta lichidă se dilată Te-ai pocăit înecatule Și aruncă placenta plină de scoici Sărută nașterea înspumată Otravă sărată pe buzele salvamarului Miraj Soarele aruncă cuțite de lumină O imagine apoi îl trage în adâncuri Pune-ți busuioc sub pernă vei visa știu sigur S-a născut marea din visul unui înecat Am să-ți îngrop botezul în inima pământului De unde vin eu tu nu ai să te mai întorci Tiron Laurența – Laura Tiron s-a născut la Sărută toată carnea și dă-i drumul să fugă Tecuci, jud. Galați, în 23 iulie 1996. Ești o femeie cuminte perversiunile mele A absolvit Liceul Calistrat Hogaș, Tecuci. Nu pier cu șocuri electrice Studiază la Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice, în cadrul Universității Alexandru Ioan În creștetul tău doarme întunericul Cuza, Iași. Caută soarele ca un păduche care fuge Are domiciliul la Galați, Umbrărești-Deal. De strivire până când e prins sângele lui Activitate literară: Va țâșni pe pielea netedă Premiul I la Concursul Național de lucrări A răsăritului științifice ale elevilor „Paradigmele (Post)modernității” pentru lucrarea Nicolae Labiș, albatrosul ucis în spiritul adâncurilor în lupta cu inerția, 2015. Premiul I pentru creație literară în cadrul Nunta lui figaro concursului „Când vioarele tăcură..”, omagiu adus primului simbolist român Ștefan Petică. Premiul II la Concursul „Moștenirea Care mireasă s-ar jertfi pentru un crucifix Văcăreștilor”, 2018. Păcatele tale te-au frânt de la mijlocul firii Nu există vreo cale prin care scrumul Să ceară iertare focului poate că Pântec arid Nunta asta ar trebui să se întâmple Cu toate că sfinții mai cerșesc o Oare cum ar trăi Dumnezeu în pielea unui om Canonizare în calendar singur Iar zgomotele nu încetează Și-ar linge disperarea caramelizată cu vârful Niciodată dar cu o reprimare aproape limbii Sexuală s-ar putea încătușa o aripă Dacă i-ar curge o lacrimă l-ar durea Desfigurată cu delicatețe de zbor Sau ar pune un înger să sufere pentru el Când vede o femeie frumoasă El nu o privește Știe că ea e doar un fir de păr din capul Lui O lăuză Cel mai singur om de pe pământ e doar Un vis în mintea lui Dumnezeu și cu toate astea Marea își sparge Încă mă mai amăgesc că durerea e un orgasm Valurile de țărm în travaliu Pentru cei care s-au născut cu un suflet trist.

Premiul II și Premiul revistei Mișcarea Literară la a XVIII-a ediție a Festivalului de Creație Literară „Avangarda XXII”, Bacău, 2019.

Mişcarea literară ♦ 85

Ion PIŢOIU

Între scrolluri nu mai sunt șoapte și adulmec fracturile unde nișele expresiei se simt mai abrupt există metafore care-și poartă doliul când citești după înțeles nu percepi tonul de la una la alta fără să se oprească celuilalt cine crede că haiducii s-au pierdut despre teoria asta încă nu s-au scris pamflete au înțeles că pânda stă când teveul era fără imagini pe caii cu privire legionară așteptarea frica și arderile cumva la spațiul dintre tablouri ședeau în cuvinte la poarta validității apare acum suficientă lumină acum e grindină vara contraplonjeu și colocvii și silabele au colțuri care trebuie aici ascunse cadre subiective și nostalgii înnoite când șerpii ies tot mai uscați în hainele complezenței Visual basic. Free trial fulgurează demnitatea unui penibil mereu cu gulerul ușor ascuns în obiceiul mecanic de a ciocni cafele pe biletul de sub pervaz tustrei educau onduirea era notat în trecut că plagiatul și un cilindru o literă și toarta avortul se scriau pe aceeași pagină ca și când ar fi avut iar acces poate că de asta îngerii își acoperă ochii la etapa ceramică a procesului și pedeapsa cu moartea apare statistic mai cultivăm câțiva surâsul emailat iar acum îți vine să strigi ca niște simboluri neintrate complet în vigoare ca floarea asta uită chiar acum de noi când timpul se îngroașă în mecenat specific dar vorbele își sufocă înțelesul orbit apusurile și scadențele funcționează empatic Au venit subiectele sau grila de numai tu numeri în parc copiii fără sicriu notare și proiectezi monotonia în starea de început conlocuind la aceeași rumoare sunt momente când poezia mă întreb dacă moartea mi-a devenit prietenă nu-și mai crede propriului crez până și pe tine ajung să te iubesc apar astfel duhuri de recuperare și scrieri despre claritatea intențiilor atinse pentru ce cui cât de departe e ochiul de foaie Paletar cu momente mă înfășor în același număr înfig sensul în afara percepției în fața apusului rupturile se fac durabile

86 ♦ Mişcarea literară ploaia își rezervă noi alfabete pe care o maschez prin expresie iar istoricul personal proaspăt angajat rămâne totuși un alt stop-cadru ajunge din nou literatură de arhivă cu morțile celorlalți ne înfășăm privirile apos însă când răutatea devine gravidă tresar șchiopătând nevoia de noi e timp legal pentru avort ridic timiditatea la rangul de mediere iar dacă asta ar fi rugă sau mângâiere permutarea ca un contur fără obiect atunci scorțișoara are prea mult diminutiv și lansez zarul de fațete cu paronime când nu mai surâd printre noi Ion Pițoiu este doctorand al Școlii Doctorale de iubirile devin silabe Studii Lingvistice și Literare a Universității Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca, secția filologie, Facultatea de iar imaginile se recunosc pudice Litere. în anticamera subconștientului la care judecata se păstrează cel mult un principiu religios Ars poetica

mă întrebi la aceeași veioză Public display of affection de ce umbrele noastre respiră livresc înainte sau după gramatici apollo

proaspăt diplomate între pauzele de reflexie ramele didactice cu titluri cearcănele tale alternează tematic cheagurile țesute cu subiecte în vers curbări intenționate ale conștiinței lichenii fâșii sau gaze universuri de doi sub aceeași ficțiune în vers și conducte cu sine prin caverne și cruci și un rol minimalist cu obiecte de lut în singurul dialog dintre noi fiindcă ai primit viza emoțională ne petrecem clătind tropii la vedere poți regla mai ușor lectura între spații și aici mai rămâne un loc sictirul ce îl resimți nu este doar un enunț când noi doi am învățat istoria ci figurație de secvențe în straturi căutam pe aplicație atentatele între cioburile lexicale m-ai sfătuit în penumbră să alină vibrații în părul tău apreciez mereu aplauzele iar aici s-a construit o funcție de răgaz după armonia ultimelor trei bătăi în care poezia își îngăduie sorbitura când noi când ne parfumăm până când lui dumnezeu i se atribuie din nou punem puțină bere și în ghetuțe capitala

Acvaforte Piercing diegetic

în al miilea nasture încercat e teribilist câteodată s-o iei de la capăt nuanța de negru ce mi se potrivește că dislocarea poate părea doar un simptom e râul alergic de noapte acedic propria somnolență în delegație când strângerea de mână activează jurăminte scăldată în privirile ce înconjoară un debit și degetele nu mai resimt trăsături strănuturile apei adormi în frății evadate din rendez-vous-uri și pândești evadarea din poetic bulbuci imnuri și valorații înainte de a exersa lut ars un paradox de identități cu sufixe cu mulți i cu aceeași cantitate de clar-obscur astăzi împlineam amândoi mi-ai oferit în loc de botez un pronume atonic un majorat de la parastase

două teritorii și același spațiu acum virtutea e singura poruncă

Mişcarea literară ♦ 87 un singur contur și aceeași substanță participi singură înainte de repetiții invitând creatorii de forme coloana sonoră și cataracta cu răsărituri să intoneze rapsodii la amândouă din ce în ce mai scurtate același epitaf înghițiturile grăiesc pe bătăi cardiace e o lectură de afirmare când latent cauți sensurile prin versuri Pe vremea când se lumina de ziuă găsești chiar și glumițe sau electroșocuri perso fiecare punct al privirilor de ceață e însă la același proces domolesc sfiala vector fizic adunat la cutie și refac din țărână spiritul reavăn privire cu momentele de linii înfrânte trecutul și acupunctura cu parfum diegetic aici pe scena lui faust e un cotidian abundent și profilul aerisit de canon iar lupus traversează autoimun latina

Premiul II și Premiul revistei Mișcarea Literară la a XVIII-a ediție a Festivalului de Creație Literară „Avangarda XXII”, Bacău, 2019.

Fața sinucigasului

88 ♦ Mişcarea literară

Grigore Traian POP

Moartea – o lungă povestire

Avionul spinteca întunericul, iar Mara care să strice totul. „Ieși, nemernico, ieși privirea furișată prin hublou nu percepea afară, nu vezi că omul ăsta are zona Zoster?” desigur nici un reper. „Un cer de stele-i Apoi, mie, cu glas îngeresc: „Voiai să dai dedesubt, deasupra-i cer de stele” – îmi veniră colțul, treaba ta, dar măcar să fi găsit un mod în minte, fără o asociere, cât de cât justificată, mai bărbătesc să gestionezi momentul. Vrei să versurile eminesciene. Nu puteam să-mi mori? Nimeni nu te poate opri, dar mori eroic, închipui Mediterana decât în imaginea de pe cu un terorist de gât, nu ca în Dumas-tatăl”. hartă, adică uniform albastră și cu toate Puteam să înțeleg din asta că Dumas-tatăl își contururile, ba chiar cu inscripțiile ei. Ca omorâse toate personajele în banale accidente atare, și catastrofa pe care eu, vai, o doream, de avion, sau că, pentru a muri cu demnitate, n-avea deloc consistență și tensiune. Abia trebuie să ai musai șansa întâlnirii cu un turbulențele și durerile cefei, tot mai ascuțite, terorist. îmi indicau că drumul spre Infern nu-i unul de Vinul de Malaga era în disprețul benzi desenate. Mai cerui o sticlă de vin. chefliilor întrucât ar fi dulce. Cel oferit mie de Stewardesa, acum una fără țâțe, încercă timid stewardesa fără țâțe contrazicea însă proasta să mă facă să renunț. Era tare încurcată, faimă pe care o avea vița de vie din Andalusia sărmana, dar își regăsi jumătate din zâmbetul printre urmașii lui Burebista și Deceneu, din dotare, mai mult grimasă, și-mi făcu pe bețivi neostoiți încă din zorii istoriei. Sec, cu voie. Sticla nu era sticloanța tinereții mele, ci buchet rafinat, ușor amărui, corpolent fără un recipient de trei sute de mililitri, așa că exagerare, îmi ținea o bună tovărășie. Nu mofturile copilei nu erau deloc justificate. puteam să nu-mi amintesc de vinul traficat din Oare cum ar fi reacționat dacă mai ceream belșug în spitalul profesorului Pavlet. Spitalul una? Și încă una… Dar imediat gândul se Sfântul Grigore din frânse, sub intensitatea imaginilor prăbușirii sudul Bucureștiului, Proza avionului în urma căruia rezultă doar doi în partea aridă a Mișcării literare supraviețuitori, eu și ea. Era însă o gravă orașului… Aici erau abatere de la scenariul care îmi cotropise aduși bolnavi de peste tot, atrași mai ales de ființa. Eu, primul, trebuia să dispar în neant, faima profesorului, dar și contingente și-apoi cine va da Dumnezeu? arondate teritorial, din județele Bărăganului și Dar, dacă mă gândeam bine, puteam luncii Dunării. Dacă nu mureau pe drum, amâna puțin momentul, să-mi dau duhul abia chirciți în câte o rablă de mașină sau chiar în la spital, iar ea să verse lacrimi amare, remorca tractorului, sudiștii decizându-se moment imortalizat de camerele de pentru spital doar în situații disperate, când nu supraveghere. Putea apărea însă doctorița se mai puteau pișa, se umflau, gata să

Mişcarea literară ♦ 89 plesnească, sau sângerau abundent, odată lului, o rugai pe nevastă-mea să-mi aducă ajunși la camera de gardă, radiau de fericire. repede câteva tomuri de erudiție teologică. La București erau salvați, la București nu se Parcurgându-le febril, mi-am dat seama că murea. Instalat în salon sau într-un pat de îndrituit ar fi fost cel născut în secolul al IV- așteptare, pe holuri și-n chicinete, dacă secția lea în Capadocia și care, împreună cu Vasile era supraaglomerată, omul începea să-și facă cel Mare și Ioan Gură de Aur, formează triada planuri de viață lungă. În zilele de vizită, marilor ierarhi ai creștinătății. Acest Grigore e rudele și prietenii, în haine de biserică, se cunoscut în noastră și ca mare adunau în jurul patului, ca la cimitir, în vindecător. Desigur, nu-i putem ignora, cu marginea gropii, când se înghesuiau să arunce nici un chip, pe Grigore Palama, născut în ultimii bulgări pe coșciug. Prizonier al secolul al XIV-lea la Constantinopol, retras afecțiunii lor, omul întins în pat, muribund sau apoi la muntele Athos, ilustru isihastru și cu încă destulă viață în el, era îndemnat să se polemist în apărarea funcției catharctice a înfrupte din bunătățile aduse de fiecare, cum îl rugăciunii, spre sfârșitul vieții dedicat tăiase capul. Era însă îmboldit, cu și mai mare vindecării miraculoase a bolnavilor, sau pe sârguință, să bea vin de buturugă, țuică de Grigore din Nazianz, de-asemeni erudit și corcodușe sau chiar de dude. Personalul vindecător. spitalului renunțase la restricții, nu din cinism, Cel mai venerat în zonă era însă Grigore din neomenie, ci pentru că oricum ar fi fost Decapolitul, cunoscut astfel după locul naș- inutile. Asistentele intrau în vrie doar când terii, orașul Irinopolis din Decapolea. S-a vreun nefericit se nimerea beat pe masa de vânturat peste tot, devenind celebru și prin operație, după ce dăduse pe gât o sticlă sau aceea că a suferit de boli cumplite, dar a fost două ca să-și facă curaj. Atunci avea loc o și mare taumaturg, expert mai ales în scoa- mică revoluție, toate noptierele fiind golite și terea duhurilor necurate aciuate în trupurile aruncate la gunoi până și deodorantele. Dar păcătoase ale altor slujitori ai bisericii. Pentru asta se întâmpla rar, foarte rar. De obicei, ce valahi, abia trecerea lui în veșnicie are o nu mânca sau nu bea bolnavul în timpul semnificație aparte, moaștele sfântului fiind vizitelor, care se prelungeau la câteva ore, cumpărate de banul Craiovescu și aduse la începeau să înfulece, pe loc, vizitatorii, apoi mănăstirea Bistrița de Vâlcea. Dacă, în veacul să dea pe gât vinul direct din sticlă. Era un nouăsprezece, moaștele sfântului erau menite ciudat amestec de bairam și priveghi, de să înlocuiască o cât de primitivă rețea sanitară, iarmaroc, mai ales când veneau țiganii acum funcția lor era s-o compromită. Și încărcați cu de toate, chiar cu prezervative. reușeau de minune… Unii scoteau de prin sacoșe și cărți sfinte, Profesorul Pavlet fu de acord că, universal tămăduitoare, recomandate, pe într-adevăr, spitalul ar trebui să-și revendice ultima copertă, de preoți ai locului, vraci sau numele de la Grigore Decapolitul. Dar, vai, se escroci, desigur. Uneori, după ei, apăreau, pare totuși că un oarecare Grigore Vidraru, solemni, adevărații oameni ai adevăratului pușlama levantină, fundase un stabiliment pe Dumnezeu, predicatori neoprotestanți ce-și lângă o biserică amărâtă din sudul încordau voința și vorbele să-l convertească Bucureștilor ca să se trateze în secret de pe bolnav, ba și pe cei de față, la religii și sifilis. Pentru preoțimea dăruită cu odoare și culte dintre cele mai exotice. aur n-a fost deloc necuviincios să-l declare sfânt în fața enoriașilor. Poate asta-i tradiția * adevărată. Dar nu i-am mai spus nimic profesorului Pavlet. Aflasem mai târziu și cu Ca să nu-mi fie de nesuportat așteptarea totul întâmplător de acest Grigore Vidraru, așa unei noi operații, de hernie, de data asta, îmi că n-aveam cum s-o întorc. Și, de fapt, nu omoram timpul cu tot felul de nimicuri. Și voiam să-l dezamăgesc pe profesor. Ar fi fost pentru că nici măcar doctorul Pavlet nu știa în stare să schimbe numele așezământului, cine era de fapt sponsorul spiritual al spita-

90 ♦ Mişcarea literară ceea ce n-ar fi folosit nimănui. Dimpotrivă, ar stupid lucru de pe lume. Profitai de situație, să fi creat o mulțime de neplăceri. mă audă toți: – Domnule profesor, rămân la încredin- * țarea mea că sărmana femeie a fost batjocorită în copilărie de un tată ticălos, iar acum – Nu, tăticule, nu. Tăticuleee… retrăiește cumplita suferință de-atunci. Crezusem că glasul care, zi și noapte, îl – Nu poți fi sigur – mi-o întoarse el, implora pe tăticul să nu facă ceva anume, sau moale. Mai vorbim… Și, la urma urmelor, ce să facă, s-o ocrotească cumva, eventual s-o importanță mai are acum? Vezi și dumneata… oprească pe asistenta cu injecția dureroasă, era – Poate că are – murmurai, nesigur. al unui copil, al unei fetițe. Dar, nu, cea care Dar, a doua zi, femeia fu externată. Era se întorsese în copilărie era o bătrână de peste mai bine să moară acasă, în patul ei. Înainte optzeci de ani, iar tăticul, soțul ei, un moșneag de asta, primii vizita soțului. Era total disperat care-o mângâia în neștire pe cap, schimbat, ceremonios. Întins în pat, nu-l mai încercând degeaba să-și țină plânsul. Îndem- impresionam, cum poate s-a întâmplat când nat să mă plimb pe culoare, pentru a nu face i-am poruncit să-și retragă mâna. aderențe, cu pungile de puroi și sânge, cu cea – M-am gândit mult la dumneata și nu de pișat, atârnate la cingătoare, m-am oprit în cred că ai dreptate. Dar – cine știe? – nu fața ușii salonului de unde veneau implorările. putem fi siguri decât de moarte. După nici un minut, aproape am țipat: Era un pic teatral, semn că-și pregătise – N-o mai mângâia. îndelung replica. Voiam să-i cer iertare. Nu Moșneagul mi-a aruncat o privire albă, mă simțeam deloc mândru de intervenția mea poate uimită, retrăgându-și încet mâna de pe neghioabă. Creasem, chibzuiam, o falsă pro- capul femeii. Iar aceasta a încetat să mai țipe, blemă. Avea dreptate profesorul, ce impor- gemând ușurată. M-am întors, sprijinindu-mă tanță mai au traumele trecutului câtă vreme de pereți, în rezerva mea. Rugbistul mă scrută suferința se adâncește oricum, de la sine? ironic, apoi îngrijorat: – S-a întâmplat ceva? * Probabil arătam ca dracul. Da, s-a întâmplat – murmurai, dar Însoțit doar de mâna a doua pentru rugbistul mă lăsă în plata Domnului. Pentru operațiile dificile, doctorul Drăgulescu, profe- el, întâmplări mai teribile decât cea pe care o sorul reveni în salon cam la vreo oră după trăia erau greu de închipuit. terminarea vizitei obișnuite. Împotriva În dimineața următoare, i-am povestit uzanțelor, se așeză pe un scaun, la masa din totul profesorului Pavlet, pe un ton confiden- colț, dar în așa fel încât să ne poată vedea țial, străduindu-mă să fiu cât mai convingător. dintr-un unghi favorabil atât pe mine cât și pe La doi-trei pași distanță, cei din staf nu auzeau rugbist. O infirmieră îi așeză în față, fără un nimic și nici nu erau interesați de șușotelile cuvânt, o cană de cafea. Profesorul schiță un mele. Uneori îl rețineam pe profesor spu- gest de mulțumire, apoi oftă pentru a se nându-i bancuri… destinde. – Ai citit prea multă psihanaliză – – Ce zici, doctore Drăgulescu, de foștii aproape tună el, retrăgându-se un pas în urmă, noștri bolnavi? pentru a le oferi celorlalți o mai bună În picioare, deși mai era un scaun liber, vizibilitate spre mine. Iată un mare admirator doctorul Drăgulescu crezu că i se cere un fel al lui Sigmund Freud – mă recomandă. de raport. De obicei, în astfel de situații, echipa – Să-i luăm pe rând… profesorului râdea condescendent. Acum însă – Lasă, nu acum – îl scoase profesorul grupul se arătă nedumerit, chibzuind probabil din încurcătură. că un admirator al lui Freud nu-i chiar cel mai Între două guri de cafea, ni se adresă, pe neașteptate:

Mişcarea literară ♦ 91 – Domnilor, credeți în Dumnezeu? obligat să capituleze fără luptă. Mai târziu, – Hă, hă! – făcu rugbistul, batjocoritor. ținu să-mi spună: Atâta vreme cât Cel de Sus nu mai crede în – Mama nici nu știe că sunt neom. Toți noi, de ce ne-am omorî cu firea? ai mei mă cred plecat în Mongolia, să-i învăț – Dacă n-ar crede, cimitirul de colo – și rugbi pe urmașii lui Ginghis Han. Minciună profesorul își smuci bărbia în direcția mai tâmpită n-am fost în stare să inventez. Îți cimitirului de peste drum – ar fi neîncăpător. dai seama? În curând va trebui să mă-ntorc Rugbistul aproape mugi: din Mongolia. Doamne, ce glumă sinistră. – Profesore, accept orice suferință, orice chin, dar să-mi port pișatul în traistă prin lume * ca semn al îndurării divine, mi se pare o batjocură fără margini. Dumnezeu nu-i decât Când, după calculele mele, ajunsesem în efectul placebo pentru idioți. spațiul insulelor Baleare, mai cerui o sticlă, – Ești nedrept. chibzuind, cu o răutate care mă ungea pe – Cu cine? suflet, că stewardesa fără țâțe va fi în mare – Mai ales cu dumneata. încurcătură. Dar mi-o aduse, fără vreun semn Rugbistul tăcu, pironindu-și ochii în de împotrivire, zâmbindu-mi de-a dreptul tavan. fermecător. Probabil voia să afle cât mă țin – N-am venit să vă spun ceva anume, curelele. Cu siguranță, nu eram beat, dar asta dar am simțit nevoia să fiu cu Dumneavoastră. nu mă liniști deloc, pentru că gândul care mă Azi mă așteaptă încă două intervenții grele. rodea o luase razna bine de tot. Făcusem din Dar, dacă tot sunt aici, vreau să vă fac o sinucidere un spectacol grotesc. „Unde-i mărturisire. În urmă cu unsprezece ani, am suferința metafizică? – mi se păru c-o aud fost operat de un cancer glandular. Să nu șoptindu-mi pe doctorița Mara. Zona Zoster credeți că am primit vestea ca un cyborg care trece, cu tratament, într-o lună și, fără, în trei constată că are o defecțiune. săptămâni”, chicotea ea. Și, apoi, fără nici o – Și cum să luăm veștile astea, ca legătură cu situația în care mă găseam: „Te pedepse divine? – întrebai, grăbit s-o iau pomenești că ți-e frică…” Bineînțeles că-mi înaintea rugbistului care, dacă gândea la fel, era, dar încercam s-o alung, iar ea începea să s-ar fi exprimat în termeni cel puțin se dizolve în propria-i nedumerire și în nepotriviți. resturile gândurilor turmentate, cum ar fi acela – Nu știu cum e mai bine, pur și simplu că uneori ne ține în viață și frica de moarte. nu știu. Dar, tot ea, frica asta, poate decide că, gata, Ușa se deschise brusc. Infirmiera care-i așteptarea e fără nici un rost. Frică a fricii de adusese cafeaua, vizibil speriată, bâigui: moarte… Doctorița Mara reușise să facă din – Îmi pare rău, domnule profesor, nes- mine un filosof penibil. Noroc că nu obligam pus de rău… pe nimeni, nici prin seducție, nici prin Bărbatul, pe care mulți îl considerau vicleșuguri euristice, să-mi împărtășească imun la suferință, se ridică cu greutate. gândurile. Doctorul Drăgulescu se repezi să-l sprijine. Din ușă, profesorul întoarse capul: * – Mă iertați, domnilor, mă iertați, sper să mai putem sta de vorbă pe îndelete. După calculele mele – găsisem în Îi murise mama, într-o clinică din buzunarul scaunului un pliant cu traseul Viena, la care era invitat, din când în când, avionului – ne apropiam de Insulele Baleare. pentru intervenții dificile – ne puse în temă Să plonjezi din stratosferă (oare chiar eram în aceeași infirmieră. Suferise de leucemie. stratosferă?) într-un paradis mediteranean era, Rugbistul începu să lovească salteaua cu trebuie să recunosc, un ultim și însemnat pumnii, apoi să plângă înfundat, ca un soldat privilegiu. Sufletul ar fi avut un reper ferm când s-ar fi hotărât să se întoarcă, după un

92 ♦ Mişcarea literară timp, la locul despărțirii de trup, pentru a se ghinionul meu să aducă suferințe sufletești elibera definitiv de servituțile lui și-a uita, celor apropiați. Întrebuințez pluralul pentru că pentru totdeauna, circumstanțele morții, după așa mă obligă stereotipia, dar singurul cum ne încredințează Andronikos din Paros că apropiat al meu era soția. Pe ea voiam s-o se întâmplă, în a sa Meta ta fisica. De bună scutesc de mizeria bolii și mai ales de seamă, acest autor, redescoperit fără vâlvă în eventualele situații în care voi fi obligat să mă Renaștere și asimilat cu neîndreptățire, se dovedesc lipsit de demnitate. Da, admit, mă spune, de călugări augustini rebeli – crești- aflu, într-un fel, pe culmile disperării, ca și nismul, spuneau ei, e anterior, ca viziune Emil Cioran. Dar dacă ar fi să-i rescriu asupra lumii, venirii lui Isus printre noi – discursul, n-aș ajunge la afirmațiile lui n-avea prea multă rigoare, trupul oferit hrană tranșante, categorice: viața e absurdă, stupidă, leilor, de pildă, cum s-ar fi putut întâmpla la provoacă repulsie, deci s-o suprimăm cu Coloseum, risipindu-se în circuitul mocirlos al bisturiul metafizicii. Ehei, băiete (când Cioran naturii. Eu însă nu eram dispus să ies din spune toate astea, e un tânăr năuc, plesnind de miracolul lui Andronikos din Paros. Unde mai sănătate), cine ți-a pus în mână acest bisturiu, pui că dacă sufletul e coruptibil, iar al meu pot poate Schopenhauer, a omis să-ți dea și depune mărturie calificată că este, ar putea să instrucțiunile de folosire. Iată, fără să vreau, mai întârzie prin Mallorca sau Ibiza, unde gândeam în termenii profesorului Pavlet… șase milioane de turiști, adică șase milioane Realitatea e însă că n-am avut și nu am de suflete în carcasa trupului avid de plăceri repulsie de viață, dar cred, simt asta, că am dintre cele mai păcătoase, ar putea să-și ajuns la limită. Nu aveam nici un chef să mă consume nostalgiile în voie. confrunt cu moartea după regulile ei. „O Din nefericire, Balearele nu ar fi pentru lumină demonică în haos”, zice Emil Cioran mine și, vai, pentru încă peste o sută de că ar fi pasiunea absurdului, cea care cică ar somnolenți atârnați între cer și pământ, o justifica sinuciderea. Replică de actor ratat, escală de plăcere, ci locul funest al morții. filosofie de doi bani. Pentru a-ți lua zilele n-ai Eram, desigur, centrul energetic al posibilei nevoie de metafizică. O faci întrucât ai ajuns nenorociri pentru ei, dar trebuia să trec peste la liman și, repet, pentru a nu-i da morții acest neajuns dacă voiam să nu fac din satisfacții perverse, pentru a-i respinge obsesia mea un nenorocit de diagnostic într-o regulile. Da, avem un pact cu moartea, pe care fișă a vreunui spital de nebuni. Pentru mine, însă doamna drapată în negru nu-l respectă suicidul era un proiect existențial, o strategie întotdeauna. Își permite fantezii de tot felul… de viață, iar nu manifestarea unor tulburări pe La urma urmelor, și Isus s-a sinucis, a mers un fond psihotic accentuat. N-aveam ceea ce neabătut spre moarte, deși ar fi putut evita medicii și psihologii numesc tendințe de toate capcanele… autodistrugere. Iubeam prea mult viața ca s-o – Într-un sfert de ceas, vom survola pot trăi la nivelul ei cel mai de jos. Desigur, Insulele Baleare, un paradis în care puteți părerile medicilor ar putea fi altele. Știută ajunge, în siguranță și confort, tot cu fiind abilitatea cu care nebunii își justifică avioanele companiei noastre – se auzi glasul actele, eu aș putea fi considerat unul dintre cei cu inflexiuni erotice al uneia dintre mai vicleni. Dar nimeni n-a spus vreodată că stewardese. toți suicidarii sunt demenți. Când samuraii își Da, nici compania nu-mi cânta în strună. spintecau pântecele, voind astfel să se Eu voiam Iadul, iar stewardesa cu inflexiuni delimiteze brutal, definitiv, de un insucces, de erotice în glas mă forța să ajung în Rai. dezonoare sau de suferință, se încadrau în cel Se-ntâmplă des ca o bătrânică să fie trecută mai riguros cod moral, într-o filosofie strada împotriva dorinței ei. existențială exemplară, în mistica unei tradiții Trebuia să găsesc o soluție de compro- sănătoase. Aveam însă propriul meu cod mis, iar aceasta nu putea fi, în cazul de față, bushido, unul ad hoc, e drept, dar destul de decât încă o sticlă de vin de Malaga. riguros. Nu voiam, cu nici un preț, ca

(Fragment de roman)

Mişcarea literară ♦ 93

Iuliu-Marius MORARIU

Vasiluc

Lațul îl strângea tot mai tare. Respirația pășune. I-a numărat. A dat apoi fuga la mai îi devenise mai rară decât atunci când se mulți opincari din satele învecinate, coman- îndrăgostise prima dată. Ochii boierului îl dându-i unuia cinci perechi de încălțări, altuia sfredeleau satisfăcuți. Vasiluc era conștient că zece, în așa fel încât nimeni să nu-și dea nu mai avea mult. Îi sosise sorocul. Se seama la ce-i vor trebui atâtea încălțăminte. Îl gândise el de mai multe ori la acest moment, știau meșterii de om cu suflet mare. Avea el și iată că acum era în fața lui. obiceiul să ajute din vreme în vreme oameni Nu era supărat. Nici dezamăgit. Deși și-l săraci și ei au crezut că ciudata lui cerință imaginase oarecum astfel, existau totuși făcea parte dintr-un plan de-al său pentru cei aspecte ce-i plăceau. Credea că o să fie mai nevoiași. dureros. Dar, după câteva clipe de suferință, Ajunseseră la pârâu. Din sacul pe care-l se pierduse în lumea gândurilor. Pupilele lui căra în spate, George scosese opincile. Încet, renunțaseră să mai vadă lucrurile din jur și pe începuseră să încalțe caii. Au fixat apoi anexa cei ce veniseră să-i amplifice durerea. Acum, vestimentară cu ațe puternice, ca să nu fie ele-i serveau drept proiectoare. În albastrul lor pierdută de dobitoace. Apoi, au pornit-o la se derulau clipe din viața sa de haiduc. Aveau drum. Dimineață, erau deja departe. Străbă- dreptate cei care spuneau că, în clipele din tuseră pârâul, pădurea, și mai aveau cam o urmă, omul își retrăiește viața. jumătate de zi până la Râmnic. Acolo-și Își aminti cum reușise să-i golească, planificase el să vândă orătăniile. într-o singură noapte, grajdul boierului. Vedea Potera și boierul se osteneau în zadar. aievea mutra lui posacă, marcată de grimasele – Nu se poate să fi dispărut așa, dintr-o pe care i le provocase ciudata surpriză. Acum, dată, zise bogatul, scuipând cu silă. în ultimele sale momente, aproape că-i venea Până la călmățui, lutul umezit de aver- să se felicite pentru cât de deștept fusese. Se sele primăvăratice imortalizase cu măiestrie o vedea intrând în grajduri și dând drumul mulțime de urme de copite. Ba chiar și cabalinelor. Îl vedea pe George așteptându-l la dincolo de el, se mai vedeau vreo zece metri. capătul satului. Încălecat pe murgul alb, favo- Apoi, ca din senin, nu mai era nimic. Gânduri ritul stăpânului, venea în fruntea hergheliei. din cele mai ciudate se învălmășeau în capul La pârâu, i-a jucat un renghi de zile păgubitului. Auzise el că Vasiluc avea iarba mari hapsânului. Apa iute, ce se prelingea de fiarelor, că își vânduse sufletul vrăjmașului și pe culmile muncelului, constituia drumul pe că era meșter la vrăji, dar să faci o întreagă care urma să scoată caii din sat, și să-i ducă herghelie de cai să dispară, era prea mult, departe. Chibzuise mult acest plan. Îl visase chiar și pentru un vrăjitor profesionist. Cum chiar. Ca să nu fie găsit și pedepsit, trebuia să fi reușit el să facă să se piardă urma musai să i se piardă urma. A urmărit în mai avutului lui atât de drag? Măcar pe Bălanul să multe seri la rând caii întorcându-se de la i-l fi lăsat. Ținea mult la el, îl primise cadou

94 ♦ Mişcarea literară de la pașa din Vidin, când fusese împreună cu Când a aflat că, după mai multe Vodă să negocieze tributul. încercări, bărbatul iubit a fost prins, cu greu Nici nu s-ar fi gândit că o să-i ia mai și-a stăpânit lacrimile. Boierul, care bănuia mult de o jumătate de zi să-i găsească. Își existența unei legături, dar nu o putea dovedi, subestimase oare hoțul? Inițial, l-a crezut un a urmărit cu atenție reacția ei. Nu a reușit să-și mare idiot. Auzi la el, tâlhar să fure o întreagă întărească însă suspiciunile. Ca un actor turmă de cai și să spere că poate să îi ascundă înnăscut, Veta a reușit să se abțină în a da frâu înainte să i se dea de urmă! Acum însă, nu liber emoțiilor și a-și lăsa sângele să-i mai simțea același lucru. împurpureze obrazul. A plâns ea singură, La pârâu, nici nu s-ar fi gândit. Pe crusta vreme de mai multe zile închisă în iatac, dar moale a noroiului din albia lui, s-ar fi impri- în fața lui se străduia mereu să pară mat fără tăgadă urmele. Or, în nămolul moale neinteresată de subiect. Or, pentru o femeie ca se vedeau doar urme lăsate de opinci. Erau, de ea, care nu-l cruța de blesteme, drăcuieli și bună seamă, ale oamenilor care coborâseră de alte artificii temperamentale de fiecare dată la lucrul lor. Nici n-ar fi bănuit că ele mascau când ceva o frământa, a nu tresări măcar când urmele hergheliei pe care tocmai o pierduse. a auzit că presupusul amant urma să fie ucis, Urma să afle târziu, peste ani, când își auzise era imposibil. Cel puțin, așa gândea boierul. argații șușotind despre isprava lui Vasiluc. În acele zile de coșmar, boieroaice Așa i s-a năruit un vis, acela că lupta cu un a-ncercat din răsputeri să-l ajute. Și-a trimis om ce poseda instrumente supranaturale. I-a slujnica să-l viziteze zilnic și să-i ducă de mai pierit parcă și din frica de-al înfrunta. De- mâncare, a așteptat porunci de la el, dar nimic. atunci, s-a jurat că nu se va lăsa până nu-l va Haiducul se mulțumea doar să îi spună să nu prinde. Însă ocaziile, deși numeroase, se ară- se teamă, căci se vor vedea în rai. Îi venea tau a nu fi binecuvântate de soartă. Pârdal- să-și smulgă părul din cap, când se gândea că nicul îi scăpa mereu ca printre degete. Parcă presimțise ceva în legătură cu înscenarea și se cineva îl informa cu privire la cele ce-i erau învinuia mereu că nu l-a tras de limbă pe pregătite. Iar când nu, îl ocrotea de-a dreptul. neisprăvit, ca să-l poată pune în gardă cu – De bună seamă are iarba fiarelor, mi- privire la planurile-i mârșave. șelul! Să-l fi văzut cum se încrunta gândindu- La rândul lui, boierul nu-și mai încăpea se ce vrăji ai putut face, îi povesti, printre în pene de mândru ce era. Nici lui nu îi venea râsete pițigăiate, amortizate parțial de fânul să creadă că un tâlhar de o asemenea inteli- moale și nechezatul animalelor, boieroaica, gență era capabil să cadă într-o capcană atât câteva zile mai târziu. de banală. Să se avânte să-l jefuiască pe când Cu coana Veta, Vasiluc trăia de mulți călătorea prin codrii de la marginea moșiei, și ani. O ochise într-una din întâlnirile cu boie- încă singur. I se păruse inițial prea simplu, dar rul, pe vremea când făcea parte din potera lui. văzând atitudinea de om neajutorat a celui I se păru atunci frumoasă și nefericită. Nu se care-l jefuise de atâtea ori, și spaima cu care a înșelase nici de una nici de alta. Își zice atunci privit potera ascunsă între pâlcurile de copaci că dacă frumusețea e un dar de la Dumnezeu, ce-a sărit în apărarea stăpânului, n-a mai avut supărarea e o mare năprasnă. Cu timpul, nici o îndoială că, de la o vreme, oamenii reușise să i-o aline pe cea din urmă și să se chiar ajung să se prostească, din te miri ce înfrupte din cea dintâi. În anul în care furase cauză. caii trăiau deja de cinci ani împreună, fără Acum, în sfârșit, sosise vremea să tri- știrea boierului. Pentru ea, el fusese la început umfe și el. Să-și răzbune umilințele. L-a ținut un mijloc de distracție, de a scăpa de plictisul închis și înfometat vreme de o săptămână. S-a cotidian și mofturile unui soț posac. Cu mirat însă de faptul că nu părea nici mai palid, timpul, s-a îndrăgostit de-a binelea. Inima-i nici mai slăbit, ci arăta tot ca înainte, în ciuda tresărea sprințar de fiecare dată când auzea condițiilor vitrege. La tertipurile soției nici nu vorbindu-se despre el. În cele câteva seri când s-ar fi gândit. Dăduse ordine stricte și știa că nu reușise să vină, toate gândurile negre i s-au toate slugile îi cunosc asprimea. învălmășit în cap. Și-a imaginat tot felul de – Al naibii hoț! Rezistent mai e! își zise, scenarii și odată a căzut chiar bolnavă la pat scuipând printre dinți a obidă. Oricum, atât i-a vreo două săptămâni.

Mişcarea literară ♦ 95 fost. Mâine pe vremea asta, stârvul lui va fi mare pe la toți bărbații în putere și-i invită să parte din meniul vulturilor! se adune, pe la ceasurile amiezii, la grajdurile În noaptea de dinaintea evenimentului, boierești de la capătul satului. Urmau să dea boierul abia dacă a închis un ochi. A visat însă foc grajdului, creând astfel o diversiune, ce intens cu ochii deschiși la răzbunare și la să-l facă pe boier să-l lase nesupravegheat o respectul și teama cu care îl va privi de acum vreme pe cel plănuit a fi ucis. Apoi, o parte lumea. El, boierul Stavarache, s-a răzbunat pe dintre foștii săi tovarăși de drum, infiltrați în tâlharul de Vasiluc. I-a răzbunat și pe ceilalți mulțimea ce va lua parte la evenimentul de boieri. Patru dintre ei și-au anunțat deja acolo, urmau să-l elibereze. prezența la supliciul public, dar cel puțin încă Zis și făcut. În timp ce se citea sentința, doi erau așteptați și ei. Se și gândea cum îl va iar preotul se pregătea să se apropie de lăuda Vodă la următorul divan. Cine știe, podiumul de execuție pentru a-i citi ultimele poate-i va propune chiar isprăvnicia. Așa s-a rugăciuni, un zvon se răspândi în mulțime, scurs, aproape pe nesimțite, întreaga noapte. provocând un zumzet ciudat. În cele din urmă, La prima geană de lumină, aranjat și spilcuit, ajunse și la urechile boierului. Intrigat la după o ultimă vizită făcută prizonierului, a culme, îl opri pe cel care citea, alungă preotul poruncit ca acesta să fie legat cu lanțuri la și ceru să se dea drumul în ștreang mișelului. mâini și la picioare, îmbarcat în căruță și În ciuda insistențelor și protestelor părintelui, purtat de-a lungul tuturor satelor moșiei sale. care arătă că, orice ar fi făcut, nu putea fi Spera ca astfel să atragă cât mai mulți curioși executat ca un păgân, fără rugăciune, boierul și, cine știe, poate să-i mai găsească câțiva nu se lăsă înduplecat. Bătrânul popă Gafton se complici. Îi va dibui el după fețele poso- alesese doar cu câteva îmbrânceli zdravene, morâte pe care le vor face când îl vor vedea în iar Vasiluc se găsi avântat în funia ce-l laț. strângea tot mai tare. Boierul, invitații lui și Drept, cu nasul ușor încovoiat și fața potera sa plecară în trombă să vadă ce se senină, svelt și bine legat, Vasiluc dădea întâmpla la grajduri. Senin, Vasiluc își trăia binețe tuturor oamenilor de prin satele în care ultimele clipe reiterând aspectele frumoase trecea în ultima lui călătorie. Amărâții nu-și din viața căreia se pregătea să-i spună adio. În puteau reține suspinele și aproape fără afară de strânsoarea care-i tăia respirația, nu excepție, îi adresau câte o sudalmă tiranului ce simțea nimic deranjant. Lumea era și ea îi privase nu doar de drepturile cele mai ele- mirată de calmul său. Brusc însă, din mulțime mentare, ci și de unicul lor apărător. Înainte, se iviră câțiva bărbați puternici, care-și făcură când umbla în voie pe moșiile boierești din loc până la locul execuției. Din două lovituri împrejurimi, el era ca preotul lor. Îi cunoștea de bardă, unul dintre ei tăie funia și-l urcă pe aproape pe toți, le știa nevoile, îi asculta, îi cal. Astfel, în vreme ce boierul gonea sfătuia, iar la când i-o cereau, îi sprijinea înnebunit înspre capătul satului, pentru a-și mereu. Din banii furați de el primeau mereu salva animalele și a vedea ce s-a întâmplat, el câte ceva, iar când avea nevoie, îl adăposteau, gonea în direcția opusă. sau îl ajutau cum puteau. Așa s-a creat o ade- La granița dintre sate, pe culme, se opri vărată rețea, bazată pe de-o parte pe încre- însă. Aruncă o privire asupra întregii zări și se derea pe care o aveau în el, iar pe de alta, pe opri la vâlvătăile ce se înălțau deja cu mult ura ce-o nutreau față de boier. curaj înspre poalele cerului, cerând parcă să se Totul urma să se năruie însă în câteva unească cu el. În ochii lui albaștri, în care se ceasuri. Odată ce el va fi mort, nu vor avea la proiectase, dimineți de-a rândul, azurul ceru- cine să mai apeleze, cui să se jelească, sau să lui sub care se trezea mereu, se derulau acum îi ceară ajutor. Dar dacă totuși, nu se va sfârși imagini cu oameni fugind, găleți de apă, și aici? Unii dintre ei nutreau acest simțământ. boierul disperat care, ieșit din minți, a intrat Nu aveau însă curajul să facă nimic. Așteptau printre flăcări să-și salveze armăsarul favorit. parcă pe cineva, care să-i mobilizeze. Și-n Nimeni n-ar fi zis că nu demult, aceiași ochi, cele din urmă, așteptarea lor se dovedi a fi o în efortul lor de a-i îndulci agonia ultimelor adevărată premoniție. Ionică al Firoanei, un clipe, îi aduceau înainte haiducului momen- flăcău apropiat haiducului, trecu în ziua cea tele cele mai frumoase ale vieții sale.

96 ♦ Mişcarea literară

Horia-David MUNTEANU

Așteptarea

La cârciuma din sat toată lumea se uita Mă-sa dorea să-l crească așa cum știa ciudat la mine. Trebuia să înceapă muzica, să mai bine, ca în toate familiile de țărani, cu se audă carafele ciocnindu-se, să continue frică de Dumnezeu și tare mai era și ea veselia. Dar era liniște. Atât de liniște, încât mândră de bietul copil. puteai auzi greierii țârâind în iarbă sau luna Din păcate, o boală grea dădu peste el. strălucind. Medicul din sat crezuse că are să-i treacă, În fiecare dimineață mă duc să iau apă zisese la început că se preface, doar maică-sa de la fântână, îi zic Mărioarei să pună mânca- parcă știa ce are să se întâmple. Ea se ruga cu rea la încălzit și stau la marginea uliței aștep- atâta stăruință, iar mereu când veneam seara tând. De cincisprezece ani tot aștept. Uneori de la muncă, o găseam plângând în genunchi uit ce aștept, a devenit asta o a doua piele. în fața icoanei Măicuței Domnului. M-am și Tăbăcită și duhnind a funingine. înfuriat de vreo două ori, apoi am lăsat-o De atâta timp îl aștept pe Ioniță, într-ale ei. Muiere, mi-am zis, n-ai ce-i face! Dumnezeu să-l ție în mintea mea!, să vie cu Nu la mult timp după, a murit Ioniță. Eu ghiozdanul lui albastru de la școală, să strige: eram la prășit, era vară. La înmormântare nu Tăticule, tăticule!, să-mi arate șirul de numere prea veni multă lume, că erau zilele comunei numai de el înțelese sau vreo notă pusă în și parcă toți uitaseră de băiet. creion de învățătoare, apoi să se ducă acasă, să Amu, trecuseră cincisprezece ani de o ajute pe mumă-sa la treburi, să-și citească atunci, în perioadele astea de petrecere îmi lecțiile la lumina chioară a lămpii, iar seara să murise fiul, iar parcă abia acu’ înțelegeam cât hoinărească pe drumuri mereu cu zâmbetul pe am ținut la el. Era noapte, am lăsat-o singură buze. pe Măria în casă, iar eu m-am dus la cârciu- Și acum, după vai amar de timp, țin mă, unde tinerii se minte că doar o dată l-am altoit. Era mic pe- veseleau nevoie Literatura atunci, se dusese cu vaca la păscut și uitase de mare. Îmi dădea tinerilor bietul animal, care rămăsese acolo, pe deal, și ghes inima să mă- de care nici azi nu mai știu nimic. Legătura mbăt, să fac ca amintirea lui Ioniță să rămână mea cu băietul nu a fost una atât de strânsă, cumva în sufletul tuturor ca lumina de la așa cum văd azi pe la oraș. El a fost candela din cimitir. întotdeauna ascultător, iar eu doar îl priveam Ajuns acolo, constat că nimeni nu mă crescând. Îmi doream să-l văd împlinit, la casa bagă-n samă. Mai rar oameni de vârsta mea la lui, cu femeia lui, să aibă pe ce pune capul și, așa petreceri. Cer să-mi aducă cineva câteva mai presus de toate, să învețe ce-i respectul, păhărele pe datorie și încep să intru în hora să știe să asculte, să nu fie iute la mânie.

Mişcarea literară ♦ 97 veseliei, mai ceva ca flăcăii care se uită Pentru ei, nu eram un tată îndurerat, ci doar un cumva mirați și sfiicioși la mine. soi de bătaie de joc. Urmă cuvântarea primarului, unul de Îmi îngrop capul în mâini și lacrimile mi vârsta lui Ioniță, dacă ar ai fi trăit el acum, iar se înnoadă-n mustăți. Mâine tot satul va vorbi, după asta trebuia să înceapă iar muzica. bietul om, nici amu, după cinșpe ani, nu poate Cuvântarea nu avea nici cap, nici coadă, iar uita, câte-o mai îndura de la el amărâta de apoi, așa-mi veni mie deodată, încep să urlu în nevastă-sa, iar Măriei îi va fi rușine să mai cârciumă. Țip și râd, un hohot din toate meargă pe uliță. mădularele, de cheamă tot satul jandarmeria. Ies din cârciumă și mă duc pe uliță Vorbesc mult, parcă-l văd pe băiet noaptea, așteptând să se întoarcă Ioniță. Se venind la bietul lui tată, alinându-l. aud câinii în depărtare, lătrând. Și îl văd, de- În cârciumă era de-acum liniște. Cu toții parte, alergând spre mine, strigând: Tăticule, se uitau la mine așteptând parcă să spun ceva. tăticule! Iar eu țip la Mărioara că ni s-a întors băietul acasă. După cincisprezece ani.

Părintele

Biata mea inimă se chinuie cum poate. cumpătați, să nu uite de cei sărmani sau Simt răsuflarea tot mai puternică a morții necăjiți și uite așa trec două ceasuri, iar eu atingându-mi ceafa. Mereu m-a ispitit gândul încă n-am murit. Mai am puțin… Mă cufund la ce are să fie după, niciodată nu m-am putut în mine și privesc către sufletul meu, îl curăț bucura de momentul în sine, de viață, iar așa cum nu am mai făcut-o vreodată, cu acum, se pare, nici de moarte. smerenie și cu frică de ce va urma. Aș vrea să Optzeci și doi de ani pe acest pământ cânt una dintre vechile rugi învățate de la m-au învățat să admir, să văd scânteia de mama, dar simt că nu mai am putere. O blândețe din sufletul fiecărui păcătos, să aștept răcoare neobișnuită se apleacă spre mine, mă să-l întâlnesc pe Domnul. Iar acum singur, pe învăluie, ultimele scântei din focul lăsat aprins patul de moarte, fără niciun ajutor lumesc, mă se sting, iar soarele dispare sub o perdea de pregătesc de cea mai mare întâlnire din viața nori. mea. Îmi simt mâinile ca niște coji de ceapă, Toată viața mea am fost preot aici în sat. străvezii și fără putere, și am o durere Duminică de duminică se adunau oamenii să puternică între coaste. asculte vorbele și povețele mele, rugăciunile De afară bate în geamul murdar un soa- închinate din altar Împăratului ceresc, mă re alb, robust, se aud glasuri de copii strigând, chemau în casele lor să îl aduc pe Domnul cu veselindu-se. Lumea pare aceeași dintot- mine ori să le vestesc câte o sărbătoare, să le deauna. binecuvântez pruncii ori animalele. Mă așezau Închid ochii. Îmi amintesc de acele la masă și mă cinsteau cu ce aveau mai bun de vremuri, pentru mine de mult apuse, și sper să prin cămară, astfel, crezând ei, având să devin din nou un prunc legănat de brațele primească, la rândul lor, ajutorul Celui Drept. calde ale mamei sale, să nu cunosc păcatul sau Toate astea până într-o zi, când viața deznădejdea. Îmi doresc ca acolo unde voi avea să se așeze parcă așa cum a fost orânduit ajunge să nu existe decât voci de copii fericiți, și eu am simțit o nemulțumire pe care nu o pentru că liniștea sufletească și glasul puteam înlătura nici prin rugăciune, nici prin Domnului Dumnezeu exact asta înseamnă. fapta cea bună. Credeam că viața mea era Încep să mă rog la Cel de Sus să ierte tot mult prea bogată; prea des îmi mirosea gura a ce-am greșit, cu voie sau fără de voie, să-i vin sau hainele a mâncare de frupt. Și am ajute pe acești copii să devină oameni buni și hotărât să trăiesc în pustiu, singur, asemenea

98 ♦ Mişcarea literară celor din vechime, să-mi pregătesc adevărata Horia-David Munteanu s-a născut în 12 iulie viață, cea de după moarte. M-am pregătit 2004, la Iași. Este elev în clasa a IX-a la Colegiul trupește, dar, mai ales, sufletește, pentru greul Național Iași. Din activitate literară, reținem: Premiul I ce aveam să-l cunosc, înarmat doar cu gândul (2019) și Premiul al III-lea (2018) la Concursul „Tinere condeie”, faza națională; Marele Premiu (secțiunea la Dumnezeu. proză) la Festivalul-Concurs Național de literatură Întreg satul a plâns la plecarea mea, „Rezonanțe Udeștene”, ediția a XXIV-a, 2019, și femeile mi-au adus colaci împletiți ori câte un Premiul al III-lea (2018), la același concurs, ediția a pomelnic și un căpețel de lumânare, cu toții XXIII-a; Premiul I (2019) și Premiul al II-lea (2018) la spunând că în veci satul nu va mai găsi așa Concursul Național de Creație literară „Bogdania”, Focșani; Premiul pentru Stil la Concursul Național părinte miruit cu harul lui Dumnezeu. „Scriitori de ieri, de azi și de mâine”, ediția a XI-a, Ajuns în pustiu, ducând o viață modestă Galați, 2019; Premiul al II-lea la Concursul Național de și în rugăciune, niciodată nu am mai fost Proză scurtă „Fănuș Neagu”, Brăila (2018). Este împlinit. Parcă simțeam că Domnul îmi membru în Clubul de lectură „Alecart”. A publicat texte făgăduise ceva și nu îmi oferise, credeam că (cronici de carte, proză, impresii de călătorie) în revistele: Alecart și Spre lumină (revista Colegiului iar nu o să găsesc mulțumirea de care aveam Național Iași). E autorul volumului Harta sufletului nevoie. Mă așteptam să-mi fie întărită meu. Călătorie în lumea părinților, apărut la Editura credința, să găsesc liniștea sufletească, pacea Adenium, Iași, în 2016. despre care citisem în Cărțile sfinte. Dar iată Pe David l-am remarcat în Tabăra Tinere că eu eram nefericit, ducând dorul bisericii, al condeie de la Muncel, județul Iași, în vara lui 2018, când, la cenaclurile și lecturile Taberei, s-a făcut oamenilor, nereușind să îl simt cu adevărat pe remarcat prin sobrietatea și dramatismul prozelor citite, Dumnezeu în mine. cu accente agârbicene. M-a frapat maturitatea și Așa se face că, după doi ani, m-a ispitit farmecul celor împărtășite. Reîntâlnirea la Festivalul gândul să mă întorc la viața dinainte. Credeam Poezia e la Bistrița, unde a participat, în vara acestui an, că lumea mă va înțelege, sperând ca păcatele alături de redacția revistei Alecart, a fost un bun prilej de a-l invita să publice în paginile revistei Mișcarea să-mi fi fost iertate. După multe remușcări și literară. Mizez pe forța și limpezimea adusă de el în rugăciuni de pocăință, am luat decizia de a peisajul literaturii tinere. reveni în satul natal. Nici astăzi nu știu dacă I. S. N. acea hotărâre îmi fusese încredințată și întărită de Cel de Sus sau de diavol, care de atunci îmi că Dumnezeu a uitat de mine sau că El nu a tulbură des visele. Mi se arăta ca un lup care existat niciodată cu adevărat în sufletul meu. mă sfâșie, mâncându-mi inima sau ca o Acum sunt sigur că toate aceste idei femeie păcătoasă, îl vedeam ca pe un duh erau de la Necuratul care mi-a sucit mințile, viclean ce mă ispitea și, trebuie să recunosc, iar eu, în loc să ascult predicile sau cuvântul seara îmi era de multe ori frică simțind că și sfânt al Bibliei, mă lăsasem doborât de pe lumea asta și pe ailaltă eram singur, părăsit propriile-mi gânduri. de toți. Sunt singur în cămăruța mea cu pereți Astfel, ajuns iar în sat, lumea m-a privit albi și crucifixul pătat de praf, uitat de toți cei ca pe un păcătos alungat de Dumnezeu din care odată veneau pentru orice nimic la mine. Împărăția Lui și care avea să aducă mânia Văd o albină pe pervaz. E mică de tot și urcă cerească asupra tuturor familiilor evlavioase pieptiș în căutarea luminii. Ochii mi se de creștini. Nimeni nu îmi mai cerea sfatul, ba încețoșează. Măcar acest suflet nevinovat și chiar copiii erau certați și îndemânați să se galben să-mi rămână ca ultimă punte între țină departe de mine. Nimeni nu îmi călăuzea această lume și cealaltă… Simt pe limbă sufletul pierdut, iar eu am trăit astfel, crezând aroma acră a morții. Nu e chiar așa cum am sperat. Nu e ușor să mori.

Mişcarea literară ♦ 99

Alexandra Ionuţa ANDRECUŢ

Sanatoriul cu îngeri

Personaje: Pacientul, un bărbat în cămașă de forță, cu părul ușor grizonat, cam de 65 de ani Un infirmier Îngerul 1, care seamănă cu bărbatul, dar e mai tânăr, iar fața îi strălucește Îngerul 2, care are aripile frânte Decor: o cameră albă, de sanatoriu, pe peretele din stânga se află o ușă

Scena I – Pacientul, infirmierul chiar îi zâmbește. Acceptă o lingură de (Pacientul stă jos, sprijinit de perete, în mâncare.) colțul de lângă ușă. Îngerii stau ghemuiți, INFIRMIERUL: Așa! Vezi că se poate? sprijiniți de peretele opus. Nimeni nu le dă (Pacientul se oprește din mestecat și atenție, ca și cum nu ar fi acolo. Ușa se începe să tușească.) deschide și infirmierul intră cu o tavă de INFIRMIERUL (îngrijorat): Ce-i? Te-ai mâncare și cu o măsuță pliabilă. Desface înecat? măsuța și o așază lângă pacient, apoi pune (Pacientul îi scuipă mâncarea în față.) tava pe ea. Încearcă să îl hrănească. Pacientul PACIENTUL (țipând, cu amărăciune): scuipă mâncarea.) O-tra-văăă! PACIENTUL (țipând): Otravă! (Infirmierul se șterge cu mâneca (Infirmierul nu spune nimic. Respiră halatului, își face cruce, strânge măsuța și adânc și mai încearcă o dată. Pacientul își ține pleacă.) buzele încleștate și își mișcă capul dintr-o parte în alta în semn de negație.) Scena II – Pacientul, apoi Îngerul 1 INFIRMIERUL (pierzându-și răbdarea, accentuând silabele): Haaai-dee! Des-chi-de PACIENTUL (către public, păstrându-și guura odată și mănâncă! Doar nu ești copil locul): S-a dus... Mă crede prost. Să îi înghit mic! Bolnav, bolnav, dar și prost? Vrei să otrava! De fapt, sunt mai deștept ca el. (după mori de foame?! o scurtă pauză, legănându-se, cu spatele la (Pacientul pare că nu îl aude. Se uită pe perete) În viața asta nu poți avea încredere pereți cu ochii mari, aproape bulbucați.) decât în tine însuți. (oprindu-se din legănat) INFIRMIERUL (mai calm): Hai, ia! Imaginează-ți! În zilele noastre trebuie să fii Deschide gura să vezi ce bun e. nebun ca să mai ieși din casă! Mergi liniștit pe (Pacientul pare să aibă un moment de stradă și nu știi când intră unul cu mașina în luciditate. Îl privește în ochi pe infirmier și mulțime. Că n-ar fi prima dată. De fapt, nici

100 ♦ Mişcarea literară în casă nu poți sta. Că nu știi când se Pacient care s-a oprit din legănat și se prăbușește peste tine. Cu câți Dorei avem în holbează la înger). construcții! La fel și când conduci! Mergi ÎNGERUL 1 (apropiindu-se de Pacient): regulamentar și te trezești că intră în tine cine Hai, bătrâne! Ridică-te că e aglomerat știe ce ratat. Sau nu te mai trezești! N-ar fi pământul și mai am și alții de păzit! prima dată. Bunicul a pățit! (pauză, apoi ca și PACIENTUL (bâlbâit, mirat): U-u-u-u cum ar fi avut o revelație) Bunicul n-avea un înger! carnet că era orb, săracul! Atunci tata... Se poate să fi fost tata. Tata era șofer de tir și a Alexandra Andrecuț s-a născut pe 22 iunie venit odată unul cu viteză și, într-o curbă, a 1998, la Bistrița. Este studentă în anul III la Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de intrat sub roțile lui. În nimeni nu mai poți Litere, secția Limbi moderne aplicate. E laureată a mai avea încredere (dă din cap în semn de oftat) multor concursuri literare, dintre care menționăm unele Oare să fie așa și în viața cealaltă? mai recente: Festivalul-Concurs Național Avangarda (Îngerul 1 începe să se miște. Se aude XXII, Bacău, ediția a XVII-a, septembrie 2018, Premiul un zgomot puternic, foșnetul aripilor. Inițial II pentru proză, Saloanele Liviu Rebreanu, Bistrița, 2018 – Premiu pentru proză scurtă – manuscris, Pacientul nu îl vede, dar aude zgomotul.) Concursul Național Vox Napocensis, Cluj Napoca – PACIENTUL (speriat, țipând): Păltiniș, 2019, Premiul Teodor Tanco pentru teatru. A Cutremur! Cutre-muuur! Nici în natură să n-ai publicat proze, eseuri în antologii creative, în încredere! suplimentul Mesagerul literar și artistic și în revistele (Pacientul se leagănă de la stânga la Mișcarea literară, Caiete Silvane, Nord literar, Izvoare dreapta, în continuare sprijinit de perete. filosofice și Pro Saeculum. Îngerul 1 se plimbă prin încăpere ca și cum nu ÎNGERUL 1 (în șoaptă): Iar începe... l-ar vedea.) (către public) Veșnica! Eterna problemă! Văd ÎNGERUL 1 (afectat, amețit): Le porți un înger și rămân cu gura căscată (își trece de grijă toată viața și așa te răsplătesc: te palma peste frunte ca și cum și-ar șterge aruncă într-o cameră de sanatoriu ca să le ții sudoarea, apoi își pune mâna în șold în timp de urât. Dar ce să faci? E greu să fii înger! ce zice) Și cum să nu rămână dacă are ochi Dumnezeu se îngrijește de toate, de aia mai și numai pentru ce vrea? Să fie doar mai atenți uită de câte ceva din când în când... De vreun (se apropie de marginea scenei; ca un secret, amărât din ăsta pe care trebuie să îl cauți și în către public): Îngerii sunt peste tot! Se plimbă gaură de șarpe și tot nu dai de sufletul lui! (se printre oameni zi de zi... oră de oră... minut de întoarce spre Pacient care se uită în gol, apoi secundă. ȘȘȘt... Ia ascultați! (își duce mâna la spre public) Uite-l! Zic că nici nu e aici, ureche ca pentru a auzi mai bine) Ce foșnet săracul! Dar nici pe lumea cealaltă nu e, că nu armonios de aripi! (către unul din spectatori) l-am văzut! (oftează) Mai bine că îngerii nu Tu! Îl auzi? Dacă te uiți bine, îi și vezi. (către sunt plătiți! Nici un salariu nu i-ar mulțumi. tot publicul) Ia faceți ca mine! (își pune Grea muncă mai avem! Așa, mai bine nu mâinile streașină la ochi) Îi vedeți? (pauză) primim nimic și tăcem din gură! (după o Trebuie să vedeți măcar unul că doar nu vă scurtă pauză) Vorba vine! Eu nu pot să tac de vorbește aerul condiționat! (se întoarce spre fel. Apoi, mai sunt și altfel de răsplăți. Să Pacient) Hai, nea Marin, hai să vezi ce bine e călătorești, de exemplu. Toată viața am vrut să unde te duc eu! călătoresc și uite! ce înger călător am ajuns! PACIENTUL (confuz): Să n-ai Ce-i drept, cam greu să te bucuri de călătorie încredere în oameni... În oameni să nu ai cu atâta muncă voluntară... Mai poți să-ți faci încredere, dar în îngeri? În îngeri să ai? și prieteni... Dar prieteniile nu țin. Oamenii te ÎNGERUL 1 (ridică din umeri): Asta uită repede. Mai o bericică, mai o țigară, mai îmi mai lipsea! Când să mă întorc și eu acasă un film pe Pornhub și gata și cu îngerii... hop! cu încrederea. Ce mai poți să faci? (se (oftează) Te mai mulțumește uneori să salvezi așază lângă Pacient având grijă la aripi) Te câte un nenorocit din ăsta (se întoarce spre așezi lângă el și îl asculți. Sau înnebunești tu,

Mişcarea literară ♦ 101 sau se vindecă el. Oricare e bună atâta timp (Îngerul 1 nu schițează niciun gest.) cât se întâmplă repede. PACIENTUL: Ești un înger… taare (Nimeni nu spune nimic timp de un tăcut! (pauză) Știi, n-am fost niciodată minut. E o liniște stânjenitoare.) suficient de laș ca să mă sinucid. Spun laș, PACIENTUL (râzând): E ca la colțul căci trebuie să ai mult curaj ca să trăiești o blocului. (pauză) Ai un foc? viață ca asta! Cu tot cu paranoia mea, am (Îngerul 1 dă din cap că nu.) rezistat! Acesta va fi poate singurul meu merit PACIENTUL: Am uitat... Ești înger. Nu înainte de moarte... Parcă și aud gândurile obișnuiești... Oricum n-am țigări. (fericit) Eu unui sinucigaș: (se ridică în picioare, țipând) nu sunt înger! Îmi permit. Dar tu... tu, ești Să se termine odată! Să mă trezesc odată! Să îngerul meu? doară! Să doară, dar să fie real! (Îngerul 1 vrea să îi răspundă, dar (Își pierde echilibrul și cade.) Pacientul nu îl lasă.) PACIENTUL (în șoaptă, răgușit, cu PACIENTUL: Dacă ai fi îngerul meu, amărăciune): Măștile celorlalți ucid... dar mai ți-aș da voie, din când în când, câte o țigară, repede ne ucid propriile măști. un cognac... Să am și eu un prieten de pahar (Îngerul 1 se ridică și îl ajută și pe că s-au cam dus cu toții. (gânditor) Mulți Pacient să o facă. Se îndreaptă amândoi spre prieteni am avut! (pauză) Dar poate nici nu ușa din spatele căreia se vede o lumină mi-au fost prieteni că prea repede m-au lăsat! puternică.) Nu au venit nici măcar o dată în vizită de când m-au adus aici. Ești singurul care nu m-a Scena III – Pacientul, Îngerul 1, Îngerul 2 uitat. (pauză) Sau ei te-au trimis? (Îngerul 1 dă din cap că nu.) ÎNGERUL 2 (care până acum stătuse PACIENTUL: M-aș fi mirat... Nu-i mai nemișcat ca și cum nu ar fi fost acolo, se lasă nevestele să iasă cu mine. De la o vreme dai ridică brusc și strigă): Stați! în mintea copiilor. Cică aș fi o influență rea. PACIENTUL (uimit): Alt înger?! (se (Din nou un momente de tăcere.) apropie de Îngerul 2 și îi pipăie aripile rupte) PACIENTUL: Tu știi de ce sunt aici? Tu ce-ai pățit? (Îngerul 1 ridică din umeri.) (Îngerul 2 nu răspunde.) PACIENTUL (mirat): Cică-s nebun! PACIENTUL (către public): Și îngerii (râde) Unii ar spune doar pesimist; că mă se accidentează ca oamenii? aștept numai la ce e mai rău. Dar ce altceva (Pacientul continuă să îl examineze. Are mai poți aștepta de la lumea asta? Spune tu, loc o ceartă între cei doi îngeri.) care ești înger! ÎNGERUL 2 (către Îngerul 1): Nu-l poți (Îngerul 1 oftează și se sprijină într-un duce încă. Nu e gata! cot, având grijă să nu își rănească aripile.) ÎNGERUL 1: Ba e gata! PACIENTUL (întristat): Nu vorbești ÎNGERUL 2: Nu am venit până aici prea mult... Te-a amuțit răutatea lumii... degeaba. Nu e! (pauză) Când auzi vorbindu-se despre măștile ÎNGERUL 1: Dar vrea! pe care le poartă oamenii zi de zi spui (teatral) ÎNGERUL 2: Nu știe ce vrea! „Uau! Cât de adevărat!”, dar nu realizezi ÎNGERUL 1: Sunt îngerul lui! aproape niciodată câți dintre ei sunt în jurul PACIENTUL (fericit și uimit): Ești... tău sau câte măști sunt în tine. Uneori, mă Ești îngerul meu! (se apropie de Îngerul 1 și îl întreb ce gândește un sinucigaș în momente ca examinează) Dacă mă uit mai bine parcă și astea în care lumea pare desprinsă dintr-un semănăm puțin (continuă să îl examineze) poem năucitor pe care nu îl înțelegi de prea Semănăm chiar bine! Ești ca... ca sosia mea! multe metafore. La naiba și cu fantezia! Ce-i drept, mai tânăr. (se uită la Îngerul 2, PACIENTUL (întorcându-se către apoi către Îngerul 1) Tu de ce n-ai aripile Îngerul 1 și astupându-și gura cu mâna): Ha! frânte? Iartă-mă! Am uitat că ești aici...

102 ♦ Mişcarea literară ÎNGERUL 2: Pentru că e un înger (Îngerii ridică din umeri.) egoist! De aia! PACIENTUL (trist): Nimeni nu știe... ÎNGERUL 1 (jignit): Eu, egoist?! (vorbește din ce în ce mai repede) Toți se ÎNGERUL 2 (sigur pe sine): Tu, egoist! plimbau de colo-colo ca și cum nu vedeau În loc să îl repari, îl duci pe lumea cealaltă! nimic pe asfalt. Du-te. Vino. Du-te, vino; PACIENTUL (nedumerit): Pe lumea du-te, vino. (face o scurtă pauză, apoi spune cealaltă?! rar, trist) Și inorogul meu, săracul... (din ce în ÎNGERUL 1: Nu totul se poate repara! ce mai repede) Mă plimbam în jurul lui și le ÎNGERUL 2 (cu superioritate): Ai spuneam tuturor (implorând, rar): Rogu-vă, încercat? nu-mi striviți inorogul! Fiți mai atenți, vă rog, PACIENTUL (amețit): Poate că e mai să nu mi-l striviți! Abia îi crește cornul pe bine pe lumea cealaltă. care îl ascunde sub pletele încâlcite ca pe un ÎNGERUL 1 (către Îngerul 2): Îl auzi? coș necopt sub piele. Nu a fost demult la ÎNGERUL 2: E doar vina ta! Tu i-ai frizer... Știați că până să îi crească cornul, băgat în cap prostiile astea! inorogul e doar un ponei gras? ÎNGERUL 1: Eu?! Eu n-am spus nimic! (Îngerii dau din cap că nu, deși PACIENTUL: Nu mi-a spus... E un Pacientul pusese întrebarea pe un ton retoric.) înger foooarte tăcut. (pauză) Era... Era un PACIENTUL: Când era mai mică, înger foarte tăcut. jucăriile preferate ale nepoatei mele erau (Îngerul 2 oftează. Îngerul 1 ridică din poneii grași. (scuturând din cap) Nu am umeri. Pacientul se așază iar lângă perete, iar înțeles-o niciodată... (pauză, apoi sincer) Ce îngerii îl urmează: Îngerul 1 în dreapta Paci- poți face cu un cal pitic fără condiție fizică? entului și Îngerul 2, în dreapta Îngerului 1, Ce poți face cu un vis strivit? Cum să opresc având amândoi grijă să nu își rănească tic-tacul cuvintelor sinucise în mine? (își lasă aripile.) capul pe genunchi) PACIENTUL (către Îngerul 2): Dacă el ÎNGERUL 1 (către Îngerul 2): Vezi? E e îngerul meu, tu al cui ești? stricat! ÎNGERUL 2 (obosit): Al lui. ÎNGERUL 2: E doar defect. PACIENTUL (uimit): Și îngerii au ÎNGERUL 1 (accentuând silabele): E a- nevoie de îngeri? ce-lași lu-cru! ÎNGERUL 2 (ironic): Doar începătorii... ÎNGERUL 2: Ești înger! (Îngerul 1 își dă ochii peste cap.) ÎNGERUL 1: Sunt înger, nu mecanic! ÎNGERUL 1 (în șoaptă): Dacă ar fi așa ÎNGERUL 2: E om, nu BMW! și cu aroganții... ÎNGERUL 1 (resemnat, după un PACIENTUL: Nu m-am gândit nicio- moment de liniște): Eu tot nu știu cum să-l dată că îngerii au nevoie de îngeri... Ce prost repar! sunt! Poate fac și ei greșeli. (către îngeri) ÎNGERUL 2 (oftează, își dă ochii peste Faceți și voi greșeli, nu-i așa? cap): Dă-i o bucată din aripa ta! (Îngerii dau afirmativ din cap.) ÎNGERUL 1 (uimit, ironic): E om, nu PACIENTUL: Oamenii fac multe gre- cioară! șeli... Cum ar fi să deseneze cu cretă pe bule- ÎNGERUL 2 (didactic): Și oamenii au vard! Sâmbăta trecută, (mai încet) cred că era nevoie din când în când să zboare. sâmbătă... și trecută, (revenind la intensitatea ÎNGERUL 1: Metafore! glasului de la început) nepoata mea m-a rugat ÎNGERUL 2: Adevăr! să îi desenez un inorog. Am făcut unul maare ÎNGERUL 1: Ești înger sau poet? și roz cu creta adusă de tatăl ei tocmai din ÎNGERUL 2 (oftează): Las-o baltă! Republica Moldova. Nu era „made in China”. Dă-i o bucată din aripa ta și gata! (rostește cuvintele „made in China” așa cum ÎNGERUL 1 (apărându-și aripile): Dă-i se scriu ca și cum ar fi în limba română) Știți tu că ale tale sunt deja rupte! ce greu e să găsești cretă cu accent? ÎNGERUL 2: Nu-s eu îngerul lui!

Mişcarea literară ♦ 103 ÎNGERUL 1: Atunci îl iau cu mine! (Îngerul 1 sare în picioare.) (Îngerul 1 se ridică, dar Pacientul nu ÎNGERUL 1 (entuziasmat): Te duc eu! mai vrea să îl urmeze, își sprijină capul de PACIENTUL (dubitativ): Mă duci? perete și privește în gol.) (Îngerul 1 îl ajută să se ridice și se PACIENTUL (trist, explicativ): Nu mai îndreaptă amândoi spre ușă. Îngerul 2 rămâne am prieteni și sunt un bărbat prea tânăr ca să tăcut, absent, la locul lui. În fața ușii, fiu bătrâna cu pisici, dar dacă nu eu, atunci Pacientul se oprește.) cine să se ocupe cu îngrijitul muștelor, cu PACIENTUL (melancolic): Nu e reparatul țânțarilor striviți pe perete sau cu mintea... Inima e... împletitul firelor de praf? Cine să citească (Îngerul 1 îl privește întrebător.) povești de noapte bună liniștii sau să lege PACIENTUL (iluminat): Eu... Eu am șireturile gândacilor dimineața? (pauză, apoi inimă în loc de minte și nu vreau s-o repar! accentuat) Cine? (pauză scurtă, dă din cap în (după o pauză, visător) Inima... Inima e un semn de negație și oftează) Dintre toți, doar motor ecologic care funcționează fără com- eu m-am găsit să-mi fac plăceri din lucruri bustibil și nici nu scoate gaze de eșapament. mărunte, să-mi urlu sufletul în cuiburi de Mintea, mintea e doar... e doar fum! termite și să-mi dau cu universul în cap! (pe (Îngerul 1 oftează.) un ton de autocompătimire) Dacă mai beau... ÎNGERUL 1 (către public): Dă-i Cum să nu bei? Recunosc că mi-am prelungit sclavului libertate și o să te înjure că l-ai adesea meditațiile pe marginea paharului de condamnat la moarte! vin. Vin azi, vin mâine, mi-a spus, vin ÎNGERUL 2 (lungind silabele, cu săptămâna viitoare și n-a mai venit. În lipsă de subînțeles, ca și cum știa de la început că așa altceva, te mulțumești și cu un Merlot... o să se întâmple): Aaa-rii-paa. (Îngerul 1 se așază iar, de data aceasta (Îngerul 1 oftează, își privește trist în stânga Pacientului, timp în care e liniște.) aripile, apoi rupe câte o bucată din vârful PACIENTUL: Să nu aveți încredere în fiecăreia pentru a face două aripi mai mici. Se oameni... (pauză) Dacă e așa, nici în mine să apropie de Pacient și i le lipește de omoplați. nu aveți încredere! (visător) Dacă ar exista în Îngerul 2 se ridică și îl bate pe Îngerul 1 pe cer un atelier de reparat oameni! Oh, ce bine umăr în semn de consolare. Se îndreaptă toți ar fi! Dumnezeu ar putea construi un astfel de trei spre ușă. Pacientul iese primul, închide atelier, mi-ar aranja rotița aceea din cap ușa și o încuie. Îngerii rămân blocați în despre care toți spun că e stricată și m-aș camera de forță. Îngerii se privesc, apoi putea întoarce acasă la nepoata mea și la exclamă…) paharul de vin... (oftează) Dar nu știu să ajung ÎNGERII (în cor): Să nu ai încredere în în cer... (pauză, apoi căutând în jur cu oameni! privirea): O fi pe undeva vreo scară?

(Sfârșit)

Fața tăcerii

104 ♦ Mişcarea literară

Ultimul cititor în limba română

Leo BUTNARU

Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele romane...), în Republica Moldova, sau, 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până posibil, în România, ba chiar, nu este exclus, și Fata babei și fata moșneagului, și Făt- în România Mare-bis – nimeni nu poate ști ce Frumos și Ileana Cosânzeana, Meșterul și cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – Manole și Ana, președintele țării și unii hatul secolului 33, încât urmașii noștri se pot politicieni etcetera. Precum se înțelege, era un trezi chiar cu toate teritoriile întregite în ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, cadrul Europei Unite cu Statele Unite ale homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Americii sau chiar cu cele două Americi, de Homer nu putea nici să scrie, nici să citească. sud și de nord, plus Cuba, Triunghiul Însă românașul nostru citea! Se Bermudelor –, ca să nu excludem din calcul încăpățâna să citească. Acolo, în peste 12 Eurasia și China, în special –, astfel că nu sunt secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut în zadar pledoariile noastre prezente pentru un spune că are atingere cu ieșitul/ săritul de pe dimpreună-a-fi ... fix – liceul l-a absolvit aproape cu eminență, a Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia participat la olimpiada internațională a unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de dar totuși – altul, față de intenția inițială a state, se găsiseră doar vreo 21 de concurenți. narațiunii prezente, în desfășurare sub ochii Mergea bine și la Universitate, însă de acolo, Domniilor Voastre... Numai că nu se poate pe la anul trei, fusese exmatriculat: un coleg desfășura sub ochii dumneavoastră, dacă, de cămin l-a turnat că, nopțile, citește sub asemeni personajului care iată-iată apare peste plapumă la lumina unei lanterne! câteva rânduri de text – în text, sunteți de Dar, în fine, chiar și cu studii asemenea din secolul 33... De ce nu se universitare incomplete, s-a descurcat. Și-a poate?... Pentru că problema, ecuația e procurat un avion supersonic, astfel că, dacă următoarea: în acel secol 33, în țările, uniunile ai casei îl cicălesc că citește și citește și tot sau comunitățile pe care încerc să le presupun, citește, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, să le conturez, trăia – atenție! – un cititor în într-un loc numai de limba română. Ceilalți, concetățeni sau con- el știut, unde se mai Eseu continentali, con-intercontinentali- poate citi în relativă interplanetari etc. (deja în lume apăruseră liniște. Oricum, familia o poate întreține din multe noțiuni noi, în funcție de modelele, citit – din reclamă de genul: „Vizitați modulațiile și tribulațiile politice, statale, Chișinăul! Printre alte curiozități, vă veți etnice ș.a.m.d.); așadar, ceilalți îl considerau întâlni cu omul care mai citește! Întâlnirea – pe acest unic cititor din Moldova, România cu bilete plătite”. sau... (vezi textul de mai sus) un pic cam sărit În mare, totul e ca la oameni. Ca la de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate lume. Numai că, mă rog, chestia asta cu cititorului, – nu era așa, ieșit-sărit: pur și cititul... îl deosebea. Îl... retro-particulariza. simplu, omul era extrem de legat de lectură, Radical. De ceilalți. Asta e: îi plăcea să

Mişcarea literară ♦ 105 citească. Și nu, așa, o oră-două pe an sau, hai programul non-stop. Încolo – se retrage în să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. cabinetul său și – dă-i, dă-i, dom’le, cu Minuțios, atent, fără grabă citea. întorsul filelor de carte! Fâș, fâș, pâș, pâș! – Când cineva se plângea că el strică are un ritm amețitor de lectură. Pentru că el e aspectul general al societății, autoritățile dintre foarte puținii din Moldova, sau constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi și România. Sau... – precum spuneam ceva mai mai rău... Lăsați-l în pace...” Și de ce n-ar fi sus – unul dintre puținii, poate că unicul care fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu nu confundă încă literele cu cifrele... ceilalți turna la CNAS; când era chemat la școală, că deja scriu și citesc numai cu și în cifre! El, – asta e, se mai întâmpla – vreunul din cei însă, ajunge a citi câte 3-4 cărți, nictemer. cincisprezece copii ai săi a comis cine știe ce Printre atâtea altele, i se impută de acum abatere de la regulament, venea. Frecventa nimeni nu mai înțelege ce fel de cărți citește adunările părintești. La 1 martie, le dăruia el. „Românești”, le spune calm. „Păi și noi mărțișoare celor ai casei, la 8 – flori soției. Pe suntem români, de ce nu înțelegem?” Ce să le 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul răspundă?... Și el – citește românește, încă; de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu dar, precum și ceilalți conaționali ai săi, devenise apa sâmbetei. vorbește deja o altă limbă. Esperanto, se pare, Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe sau, poate, încă engleză... Nu e frivol a rând, cărți din bibliotecile ce mai rămăseseră presupune – chineză... Sau – hindi... Astfel că, pe ici-colea în oraș. Niște... rămășițe, repet, în românește citește numai el, pe când bibliotecile... Nimeni-țipenie în ele, ci doar ceilalți 11 milioane de conaționali – atâția i-a gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, constatat ultimul recensământ, din anul bibliotecari – ioc pe toate planurile, în afară 3333... O fi emigrat, inclusiv pe alte de gardianul rămas în post. De te simți ispitit planete?... Sau – nu s-au declarat ca atare... – mă rog, intră, umblă și tu, cu gura căscată, Nu că sus și tare, ci barem în anonimatul ăla prin labirintul de tomuri, prin tranșeele cu de anchetă statistică... cărți rare, chiar – incunabule, numai să nu Citește, citește, citește, apoi strânge cu comiți cine știe ce iregularitate... Pentru că acuratețe volumele răvășite, le așază frumușel nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură ești fixat de ochii camerelor de supra- Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat veghere... și visează cu ochii mijiți. Cuprins de euforie. Vreun vizitator intrat pe-acolo, din Bine că a strâns cărțile de pe dușumele – să nu curiozitate, privind nedumerit jur-împrejur, se împiedice de ele vreun gâgâlici din familie, prin geometria ciudată a rafturilor din spațiul unul din mai recenții veniți pe lume. Și pe a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte, se lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proști cu toții, părinți și copii, și-au făcut un scop din mai erau ăia, dom’le...” „Ăia” – ați înțeles a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 corect – premergătorii care mai construiau, locuri – racheta full – pentru o excursie în completau și frecventau biblioteci... Niște Lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se retardați, cum ar veni... străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl E drept, cititorul nostru inveterat are văd că citește sau vin turiști de aiurea, programul său, nu uită de familie, duce îmbulzindu-se în casa lor, să vadă cum tăticul gunoiul la conductă, mai repară câte un e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia întrerupător electrico-electronico-computeri- aia cu reclama: „Vizitați Chișinăul! Veți zat, face o cafea – îi place – iarăși păsărele? – vedea un român care citește! Vederea – cu râșnița manuală!; frecventează anticariatele, bilet de intrare”. după care, cu mare greu și cheltuială de timp, Numai că nu a fost să ajungă și el în uneori poate găsi vreun animăluș de pluș de Lună... Din cel mai banal motiv: pur și prin secolele 25-26... Deschide televizorul, simplu, s-a isprăvit... uneori privește vreo două minute fotbal, din

106 ♦ Mişcarea literară A început să vadă prost cu un ochi. îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă Apoi cu celălalt. Soția îi zice, hai în vizită la planetă...) oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar una Da, se temea de oculiști. dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi Dar cine nu se teme de ei? Da, da, chiar a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă și altele, că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu s-a reținut mult cu ruda sa importantă, scoaterea unui o...!!!...chi!!! cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, P.S. Bineînțeles, aveți dreptate în ceea cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate ce vă gândiți: într-adevăr, pe piatra sa de că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e mormânt fusese scris, simplu: „Ultimul cititor nimic de făcut...” Auzind astea, cititorul – baț! în limba română”. – o dă în infarct! Și chiar moare... Vizita mormântului era și ea pe bază de El se temea nespus de tare de oculiști. bilete pe care, ca pe bancnote, era imprimat Că odată și odată îi vor spune că nu-i mai pot chipul său, al micului (Marelui?) Ultim... reîntoarce vederea. Deci, că nu va mai putea Astfel că familia rămasă în urma sa nu o citi. Precum i se și întâmplase în fotoliul rudei ducea deloc rău...

Fața geloziei

Mişcarea literară ♦ 107

Un roman parabolă de Florin Bănescu

Ovidiu PECICAN

Când îi apărea romanul Semințele tate, ca pe niște produse „comerciale”, desti- dimineții, în 1976, Florin Bănescu se afla în nate cuceririi unor straturi mai largi de cititori. plină afirmare scriitoricească. În anii dinainte El a părut mereu să pună preț pe alte tronsoa- publicase ritmic două cărți: volumul cu ne ale creației sale, fie pe cele izvorâte din povestiri de debut Să arunci cu pietre în soare filonul regionalist, bănățean, manifestându-se (1974) și primul roman, Anotimp al ninsorilor în sfera unei poetici tradiționaliste, atente să albastre (1975). Noul său roman era destul de moștenirea prozastică slaviciano-rebreniano- departe de prece- agârbiceniană. Rămâne, totuși, întrebarea dacă dentele cărți și, nu nu cumva aceasta era o strategie menită să ezit să o spun, disimuleze adevăratul pariu pe care scriitorul alături de Portocale îl pusese în joc cu cele două romane ale sale. pentru vinovați Căci în Semințele dimineții, ca și în Portocale (1982), în pofida pentru vinovați, cel mai vizibil era interesul aerului lor – înșe- cititorului îndrumat spre orizonturi care, lător – cea mai stră- destulă vreme, în perioada postbelică, fuseseră lucită creație a auto- arătate în România cu degetul – la fel ca în rului. Pe versantul întregul sistem sovietic – ca aparținând valoric li se poate capitalismului ajuns „pe marginea prăpastiei”. alătura, fără teamă, Schimbarea adusă de relaxarea relativă și Ierni peste tei, dar a cenzurii ideologice, în a doua parte a anilor această saga haiducească face parte dintr-un 60, odată cu finalul guvernării Gheorghe alt ethos prezent ca filon autonom în opera Gheorghiu-Dej și cu ascensiunea la putere a scriitorului arădean. lui Nicolae Ceaușescu, a permis unei serii de Ceea ce unește însă primele două roma- scriitori să își plaseze ficțiunile în proză în ne menționate este, de la prima vedere, ambi- mediile – exotizate prin circa două decenii de entarea lor în „lumea liberă”. Protagoniștii prohibiție a legăturilor cu Occidentul – lumii sunt, și ei, în ambele cazuri, cu totul altceva prospere și libere a capitalismului apusean. decât români. Ambele povești se dovedesc Semințele dimineții se plasa sub semnul niște parabole cu basmului încă de la motto-ul care anunța Comentarii bătaie lungă, dar cu desfășurările epice care urmau. „Epice” este critice aluzii destule la un fel de a zice, pentru că, la drept vorbind, în proximitatea româ- pofida întâmplărilor, care nu lipsesc pe nească. Ambele sunt niște uriașe parodii la parcursul paginilor, basmul bănescian se adresa unor modele scripturistice de mare dovedește mai degrabă un soi de poem pe succes: filmul american de aventuri și tema nemuririi, a punerii istoriei în paranteză, romanul occidental criminal (policier-ul sau a transcenderii atât a dimensiunii biografice, thriller-ul). cât și a celei ținând de marea cronologie. Fie că o credea cu tărie, fie că îi plăcea După cum avertizează autorul în exergă, să lase să se înțeleagă asta, Florin Bănescu „Mai-nainte de aci este palatul unde locuiește și-a tratat cele două cărți cu o anume lejeri- Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de

108 ♦ Mişcarea literară moarte”, adică locul unde timpul stă pe loc, Pentru început se poate remarca faptul „atârnă” suspendat dincolo de viață și de că Florin Bănescu părăsește cu îndrăzneală și moarte într-un soi de no man s land. Astfel, inventivitate convenția folclorică impusă de întreaga aventură propusă spre parcurgere romantismul pașoptist – în programul Daciei cititorului se recomandă ca desfășurându-se literare printre sursele de inspirație recoman- într-un timp suspendat, într-o anistoricitate sui date figura la loc de cinste literatura populară generis exprimată ca irupând în actualitatea –, preferând să își încerce norocul în ambianța imediată (în S.U.A. anilor 1970), capabilă făcută faimoasă de proza maritimă lui E. A. însă să reînvie și un timp revolut prea puțin Poe, Hermann Melville și Joseph Conrad. cunoscut (epoca invaziilor normande și a (Această opțiune electivă nu trebuie să mire în descoperirilor geografice atribuite vikingilor). cazul unui autor a cărui biografie a inclus și Printr-o aparentă coincidență – dar fascinația maritimă împreună cu consumarea există oare coincidențe în istoria culturii? –, în unui episod de navigație propriu-zisă.) În același an în care apărea romanul bănescian prezentul acțiunii, lucrurile se petrec într-un conceput ca un soi de parafrază a uneia dintre port american, la decenii după renunțarea la marile teme filosofice românești exprimată de navigația cu pânze, în vremea zborului folclorul nostru se tipărea și eseul fundamen- helicopterelor, iar personajul care își face tal al lui Constantin Noica, Sentimentul intrarea în scenă inițial este căpitanul Ronald românesc al ființei (1976). Acolo filosoful Pryce de pe nava nord-americană Lebăda producea o interpretare exemplară a basmului neagră. Încărcătura simbolică a numelui lui Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și Pryce – „preț” în limba engleză și în altă viață fără de moarte, unul dintre acele roade grafie – ca și a titulaturii ambarcațiunii lui ale eposului nostru popular în legătură cu care conduce la ideea că bravul căpitan care trans- s-au iscat cele mai provocatoare reflecții din portă oamenii din nordul Americii în America gândirea eseistică și filosofică aplicată de Sud este un posibil transportator între moștenirii folclorice românești. (Celelalte tărâmuri existențiale, un barcagiu care traver- prilejuri vizând proza artistică s-au referit la sează Styx-ul dacă i se plătește cuvenitul obol. faimoasele basme ale lui Richard Kunisch O derivă neașteptată aruncă Lebăda care l-au inspirat pe Mihail Eminescu în neagră de pe traseul ei rutinier tot mai spre conceperea baladei sale Luceafărul: Fata în sud, iar curentul o abate până în țara grădina de aur și Frumoasa fără corp.) ghețurilor, sfărâmându-i prora de un aisberg Această întâlnire spirituală în spațiul scrisului în transparența căruia se vede un... drakkar, o dintre romancier și filosof – nepremeditată și, corabie vikingă. Amatorului de clișee reinter- de fapt, evidențiată abia acum, când vine pretate nu îi va scăpa, desigur, tema vorba despre romanul bănescian – s-a făcut în Titanicului transferată în economia propriului ambele cazuri pe tărâmul poeziei. Ambele roman, după cum și prezența personajului texte, chiar dacă fiecare în felul său, sunt călător pisălog și cam antipatic de la bordul impregnate puternic de lirism și purtătoare de navei i-l va aminti pe Martin Strikland de pe sensuri înalte, îndepărtate de contingent. În goeleta Speranța din Toate pânzele sus de felul său, într-un text narativ plin de peripeții Radu Tudoran. Felul în care Florin Bănescu și oferit spre lectură unui public larg, fără recrutează de peste tot din lecturile sale litera- opreliștile nevăzute presupuse de un text cu re și cinematografice, precum și din cele isto- adresabilitate redusă la sfera celor instruiți rice și de călătorii (Thor Heyerdahl, Expediția într-ale meditației filosofice, Semințele dimi- Kontiki), materialul de care are nevoie pentru neții a constituit răspunsul la întrebarea despre a-și edifica propria construcție este caracte- viziunea privind nemurirea a românilor; ristic unui fin instinct parodic, dar și tehnicii desigur, într-o elaborare presupunând modul și gândirii moderniste care a exprimat, nu de articulare a întrebării și iscusința de a-i doar printr-un artist de mare anvergură, intere- răspunde a prozatorului arădean. sul pentru tehnica fotomontajului, a colajului, a operării cu „prefabricate”.

Mişcarea literară ♦ 109 În aceeași notă simbolică, „semințele căci opera literară se află mereu în situația de dimineții” care dau titlul romanului sunt, de a reflecta viața, de nu cumva în aceea fapt, la un prim nivel al decriptării, trandafirii (simetric inversă) de a-i propune acesteia albi răsăriți din semințele unei roze bine structurile, arhetipurile care, ulterior, prin conservate vreme de o mie de ani într-o firidă descifrare prin prisma acestor categorii, vor mănăstirească, simbol al suspendării timpului structura realitatea însăși. și al resuscitării existențiale dincolo de logica Saga retrospectivă a lui Olaf, prilejuită firească a vieții, de limitele normale ale aces- de deriva fatidică a Lebedei negre, apare astfel teia și de succesiunea consacrată a momen- ca fiind purtătoarea unui mănunchi de teme și telor istorice într-o curgere cronologică de sensuri care numai marginale și neimpor- univocă așa cum o știm. tante nu sunt. Ele au și fost prizate cu nesaț de Din naufragiul ambarcațiunii nu au putut un public de 125.000 de cumpărători, ceea ce fi salvați decât căpitanul, un pasager pentru anul 1976 suna rezonabil, iar pentru necunoscut și lădițele cu trandafiri albi, momentul actual sună ireal de spectaculos. Nu pregătite pentru comercializare în folosul unui trebuie însă să se mire nimeni că în fața aces- misterios domn T., de fapt un mafiot. Astfel, tui roman critica nu s-a înghesuit să propună pornind de la o aventură încadrabilă la rubricile reflecții specializate. Dornică de succes co- de tipul „Fapt divers” și „Știați că...?”, romanul mercial, editura a inclus cartea într-o colecție glisează dinspre povestirea cadru către o alta: populară („Clepsidra”), condamnând-o din cea a enigmaticului pasager salvat din start la categorisirea drept produs mai degrabă dezastruosul impact cu muntele de gheață. De comercial, fără pretenții. Că nu era astfel, se aici înainte, povestea avansează pe două poate vedea după mai multe indicii. liniamente, într-o construcție paralelă. Cele O categorie ar fi a celor care țin de douăsprezece capitole ale cărții își alternează contextul specific al apariției romanului. În planurile: cel imediat, unde necunoscutul Olaf povestea lui Florin Bănescu pulsează mai își găsește nesigur locul în prezentul contem- multe vibrații ale momentului care astăzi pot poran, cu cel al rememorării treptate – aproape părea mai puțin atașante decât atunci când ca într-o anamneză psihanalitică, dar mai romanul care le evocă a fost scris. În primul curând ca într-un dezgheț treptat, metaforic, al rând, bucuria de a recrea suveran lumi foarte minții ce succede dezghețului corpului – al populare printre amatorii români de cultură, altor veacuri. Astfel, vikingul înghețat vreme dar accesibile până atunci numai prin produse de un mileniu alături de tovarășii lui de pe de import (după ce, la începutul anilor 60, drakkarul imobilizat în miezul unui munte filmul Vikingii acaparase atenția cinefililor transparent își trezește în chip neașteptat la prin excelența interpretărilor lui Kurt Douglas viață și amintirile (scriitorul le numește în și a lui Tony Curtis, un deceniu mai târziu titlurile capitolelor sale povestiri în oglindă). rula serialul Vikingii, povestea romanțată a lui Se recunoaște aici o temă majoră a Leif Eriksson). Era o competiție prin care un literaturii, care a prilejuit admirabile texte în autor român dorea să demonstreze că poate proză, repede clasicizate, de la E. A. Poe la oferi pieței autohtone de carte un produs Dostoievski. Dedublarea – aici a lumilor și a viabil la paritate cu colegii săi străini. Dar era identității lui Olaf, a vieții lui înseși –, și vorba și despre bucuria dezinvoltă de a trata oglindirea (reflectarea) o definesc pe aceasta fără tremurul mâinii o temă ambientată în la fel cum moneda are două fețe complemen- Occidentul transoceanic contemporan și, tare. În fond, și dedublarea vorbește tot despre totodată, în lumea anului 1000 străbătută de oglindire, căci identitatea unei entități – drakkarele scandinave. Mai era apoi și tema – fragment de lume, grup uman sau individ – se populară în varianta ei amuzantă din filmul proiectează în afară, luând o anume distanță francez Hibernatus (1969), cu Louis de Funès (auto)critică și contemplând rezultatul. Cel – a criogeniei care învinge trecerea timpului și puțin al doilea aspect, cel specular, este care aduce în poziție de simultaneitate două central pentru conștiința artistului în general, momente istorice îndepărtate unul de altul

110 ♦ Mişcarea literară prin intermediul unui protagonist privilegiat. înalte sentimente umane. Ea este un foarte Aparent rechiziționată din sfera literaturii SF, frumos basm în care tabloul moral al preocupată de călătoria în timp, tema tratată protagonistului trece alb și nealterat prin toate satiric în filmul francez menționat trecea la încercările la care-l supune autorul. Ea este o autorul român de literatură aproape nemodi- gingașă povestire de dragoste în care ficată, semn de preluare ostentativă, ironică, sentimentele se transformă în adieri atât de de vreme ce toată lumea cunoștea filmul pure, încât cuvintele le-ar risipi. Ea se francez de mare popularitate1. Totodată, ea îi constituie într-o proză de factură deosebit de modernă în care timpul și spațiul sunt rupte de permitea lui Florin Bănescu reluarea tezei către un scriitor care le poate reașeza după metempsihozei, a vieții de după moarte, economia artei. Ea este un roman social în tratată odinioară magistral de Liviu Rebreanu care oamenii se înfruntă în funcție de în Adam și Eva (1925) și teoretizată anterior interesele lor de clasă și de curățenia cu patos și seriozitate – dar fără a fi scutit de sufletelor lor. Ea este un roman istoric în care ridicol și de vitriolări – de B. P. Hasdeu în Sic corăbii vikinge reînvie luptele din jurul anului cogito (1891-1892). În contextul dominației o mie, dar trec și prin locuri ale unor ideologice a marxismului – numele popular al civilizații întinse din care s-au plăsmuit unele materialismului dialectic și istoric – preluarea puteri și culturi de astăzi. Ea este o carte de temei, chiar și la adăpostul vogii S.F.-ului, înaltă ținută patriotică în care personajele, inițial încurajat iar ulterior numai tolerat de azvârlite de peripeții pe depărtate țărmuri, nu oficialitate, semnifica tot o întoarcere (pe cunosc mai apoi decât o singură năzuință, poarta din dos) a idealismului. aceea de a-și găsi liniștea și pacea pe Cu măiestrie redutabilă, părând preocu- pământurile natale”2. pat să dea la iveală o operă eminamente Prozator de marcă, Sorin Titel nu cade, originală de substanță lirică, Florin Bănescu nici el, în capcana simplificărilor. „Citim izbutea, pe unele dintre palierele construcției cartea ca pe un roman de aventuri sau ca pe lui epice o parodie a literaturii de consum în unul științifico-fantastic (corăbii în derivă, mare vogă. balsamuri miraculoase care dețin secretul vieții, călătoriile spectaculoase ale vikingilor, Dar și stilul în care este scrisă această toate acestea există, bineînțeles), dar o astfel carte semnalează o seriozitate pe care satira de lectură nu ne determină să nu observăm referitoare la clișee și la gustul curent al publi- ambiția autorului de a oferi partiturii un cului nu o periclitează. Textul construiește cu subtext «poetic» cu o deschidere mai largă”3. metafore nu în maniera groasă și supra- Parte din formula aceasta sintetică, în licitantă a lui Fănuș Neagu din perioada care aparențele rămân înșelătoare, glisând, de barochizărilor excesive, și nici ca Petru fapt, către altceva a fost sesizat și de Iuliu Popescu, un maestru al epitetului în proza Lucaciu, chiar dacă nu la toate nivelurile românească a timpului. El își urmează propria implicate de desfășurările narative. După el, cale, cu particularități care nu au rămas „cartea este un pseudo-roman de aventuri, neobservate. prozatorul dovedește că știe să povestească, cititorul urmărind emoționat faptele de vitejie * ale lui Leif și nu mai puțin palpitantele întâmplări ale lui Olaf. Trebuie să arătăm că, Povestea omului dedublat care se față de romanele propriu-zise de aventuri, dovedește a fi Leif – Olaf este o sinteză de Semințele dimineții aduc în plus un val de scenarii narative. Cel care a observat cu poezie, momente lirice de cea mai bună precizie, dintru început, acest caracter al cărții substanță. Este vorba, cum arătam și altădată, a fost romancierul Gheorghe Schwartz, de adevărate poeme în proză închinate virtu- prietenul apropiat al autorului. Vorbind despre ților umane”4. Aventură și poezie – nu aceasta cartea Semințele dimineții, el îi descifra este, „de când lumea”, formula care stă la diferitele niveluri de lectură: „Ea este un baza marii literaturii europene și occidentale? foarte bun roman de aventuri în care acțiunea Pentru Valentin F. Mihăescu nivelul se oferă ca un prilej de demonstrație a unor care se impunea cu evidență era cel inspirat de

Mişcarea literară ♦ 111 epica populară românească. „Este un basm revelațiile memoriei să treacă mai decis din frumos spus, construit cu abilitate tehnică, în planul observației impersonale înspre o care aventura și poezia se împletesc într-o subiectivitate ea însăși simbolică, metaforică. discretă parabolă a frumuseții morale”5. Cum O parabolă a idealului eroic și a memoriei ar fi se vede însă fără niciun efort, nici acestui reușit întru totul dacă reprezentările epic-lirice critic nu îi scăpa prezența formulei-cheie: ale ieșirii paradoxale din «amnezie», dar și din amestecul de narațiune aventuroasă și lirism, istorie, a personajului ar fi fost relatate la posibil de întâlnit, la un nivel, și în Moartea persoana subiectivității în tensiune cu persoana lui Virgiliu a prozatorului austriac Hermann obiectivității discursului din secvențele Broch, de pildă, și, la un alt nivel, mai «eroice», «istorice»”. sublimat, dar indubitabil, chiar în Omul fără Mai era însă posibilă scrierea unei epo- însușiri al lui Robert Musil. pei propriu-zise, după toate regulile esteticii În privința deschiderii spre fantastic, antice, în plină modernitate românească? Lucian Emandi îi stabilea chiar o posibilă Pentru Florin Bănescu era clar că nu și de filiație. „Alți doi medici, Victor Papilian și V. aceea șarja formula nu în maniera tradițională Voiculescu, explorând o mitologie autohtonă, acreditată la noi de un Dimitrie Cantemir, în au realizat lucruri cu totul remarcabile în Istoria ieroglifică, sau de un Ioan Budai- domeniul prozei fantastice, și n-ar fi exclus ca Deleanu, în Țiganiada – ambele capodopere filonul acesta de aur exploatat de dânșii să pariind pe satira și pe șarja impregnată de fecundeze și scrisul lui Florin Bănescu”6. umor până la caricatură –, ci folosind teme și motive clișeizate, personaje îndatorate vizibil * unor modele etc. Modelul său nu îl oferă, de altfel, epopeea greco-latină, ci cea din evul de Ioan Buduca observa că „Florin Bănescu 7 mijloc (cântecul de gesta, saga). Astfel, el își este un prozator cu nostalgia idealului eroic” . amplasează subiectul în lumea nordului În Semințele dimineții, Florin Bănescu s-ar fi medieval faimos prin sagur (pluralul de la exersat pe acest diapazon, „construind o saga), unul dintre toposurile literare cele mai metaforă a condiției umane, mai exact o favorabile dezvoltărilor epico-eroice în metaforă a permanenței idealului eroic dar și a trecutul feudal. Pe de altă parte, la Bănescu decăderii sale”. Ipoteza de lectură a criticului îl amestecul de poezie și de epic nu ia forma apropia pe prozator, vrând-nevrând, de rapsozii clasică a versurilor, ci trece într-un plan se- vechimii cu gustul epopeii și cu priceperea de a cund, în care stilul e poetic, în pofida faptului o face. Buduca sesiza, totuși, ceea ce i se părea că respectă frazarea în proză. Originalitatea că lipsea proiectului bănescian pentru a-și acestui procedeu a scăpat lui Ioan Buduca și atinge anvergura pe care o promitea: „...o altă majorității comentatorilor, drept care i s-au și tehnică narativă de conturare a protagonistului făcut autorului recomandări și i s-au ridicat în avatarurile sale simbolice, astfel încât obiecții.

Note:

1. Filmul tratează un caz straniu. În 1970, în nordul 3. Sorin Titel, „Cărți pentru tineret”, în România Groenlandei, un om congelat la Polul Nord este literară, 10 septembrie 1977. resuscitat după 65 de ani de către o expediție 4. Iuliu Lucaciu, „Semințele dimineții”, în Catedra, polară franco-daneză. Din tatonările făcute rezultă Arad, iunie 1977. că tânărul de 25 de ani se numește Paul Fournier. 5. Valentin F. Mihăescu, „Aventură, poezie, În 1905 el se afla pe un vapor care s-a ciocnit de simbol”, în Contemporanul. un aisberg. Vasul avea o încărcătură de glicerină, 6. Lucian Emandi, „Florin Bănescu: Semințele iar aceasta s-a vărsat în gheață și l-a prins pe dimineții”, în Flacăra roșie, Arad, 19 ianuarie Fournier, conservându-i perfect corpul. Acum 1977. „Hibernatus” este redat familiei, provocând tot 7. Ioan Buduca, „Ierni peste tei”, în Familia, nr. 2, felul de complicații și de situații hilare. Etc. februarie 1979. 2. Gheorghe Schwartz, „Multiplele fețe ale purității”, în Familia, februarie 1977.

112 ♦ Mişcarea literară

Rolul credinței în cunoașterea Logosului Înviat

Friedrich MICHAEL

Cunoașterea adecvată a Logosului a fost monice dintre to hen și henada Sa, acolo unde și continuă să rămână, pentru orice om care sentimentul iubirii constituie modalitatea cutează să și-L apropie, o împlinire sufle- adecvată de cunoaștere în Arheu. tească situată la unul din cele mai înalte Apostolul Pavel proclamă credința ca nivele. Doar unio mystica, cunoașterea Tatălui fiind „o încredere neclintită în lucrurile prin con-fuziune cu El, a lui Gottheit aflat mai nădăjduite, o puternică încredințare despre presus de Gott, așa cum L-a numit Meister lucrurile care nu se văd” (Epistola către evrei, Eckhart, se află mai presus de această 11, 1). Cu toate că autorul pare că se cunoaștere. adresează erga omnes, limbajul folosit este Între conștiința de sine pură, adică unul eminamente esoteric. Este ca și cum neamestecată cu nimic din tot ceea ce se află învățăturile ar fi publice (exoterice) și nu în planul ontic, aparținând sufletului indivi- inițiatice (esoterice). Nu trebuie uitat însă că, dual (credinciosului) și conștiința de sine a după extrem de selectiva Cină cea de Taină, Sufletului universal (cunoscut filosofilor drept când însuși Marele Preot Iisus a dezvăluit Logos ori Monada monadelor, iar conștiinței Taina cunoașterii prin asimilare, discipolii religioase drept Hristos) nu există diferență de (creștinii) au căpătat acces direct la cele mai natură. Credința este regăsirea acestei absconse învățături soteriologice. Înțelegerea identități. Cu mai bine de patru veacuri înainte cunoașterii Sale a ajuns să fie borna de hotar de nașterea creștinismului, bătrânul Heraclit dintre exoterism și esoterism. După ce din Efes, cel pe drept cuvânt supranumit creștinul ajunge să înțeleagă că este ceea ce Obscurul (to skotos), știa deja că Dumnezeu are, că este ceea ce asimilează, el devine „scapă cunoașterii noastre din lipsă de inițiat pe calea vieții fără de moarte, ajungând credință” (fr. 86). astfel să asimileze întreaga Biserică a sufle- Obscuritatea limbajului menit să telor, pe Hristosul veșnic viu, mâncându-I exprime apropierea de Hristos-Logosul derivă trupul (pâinea) și bându-I sângele (vinul). din necesitatea exprimării inexprimabilului, Redusă la ce are mai important, precum aflăm din cărțile Vechiului Testament: Evanghelia este vestea cea bună a morții „El ne va da iarăși viața în două zile; a treia zi Logosului în lumea tetrastihială și a Învierii ne va scula și vom trăi înaintea Lui” (Osea, 6, Sale. Căci Cel ce 2). În acest caz, Sfântul Prooroc evreu, grație apare conștiinței Logos obscurității intenționate a limbajului uzitat, religioase drept exprimă adecvat misterul morții și Învierii. Hristos (Unsul lui Dumnezeu-Unul ca Domn, Dacă Proorocul Osea sau oricine altcineva ar adică Stăpân al lumii) este Biserica sufletelor, fi optat pentru folosirea unui limbaj logico- panspermia universală, cea numită de Leibniz conceptual, din dorința explicitării Învierii Monada monadelor. El este Cel-veșnic-viu, Logosului, eșecul său ar fi fost, cu siguranță, căci într-Însul se află adăpostite totalitatea unul garantat. Credința este singura cale de semințelor de ființă, a celor ce dau naștere asimilare și receptare directă a Marii Taine a trupurilor sau fiindelor tetraelementare aflate Învierii lui Hristos, odată ce este o în planul ontic. conștientizare, o realizare a identității heno-

Mişcarea literară ♦ 113 Multe pot fi spuse despre Logos de către Prin credință, adică prin înțelegerea filosofi ori teologi, adică de către cei ce identității dintre sufletul individual (propriu) „îmbracă” trăirile religioase în haina filosofiei și cel universal (Hristic), credinciosul îl logico-conceptuale. Nu trebuie uitat însă nicio redescoperă viu pe cel mort pe crucea lumii, clipă că Dumnezeu moare prin conceptua- pe Fiu, pe Logos, în propriul său suflet. lizare. Nu doar că El scapă cunoașterii noastre Aceasta este Învierea. Locul Logosului este din lipsă de credință, ci moare de-a dreptul în chiar Cerul, numit de vechii greci ouranos. El sufletele sau inimile noastre atunci când moare venind în lume, ca lume, întrupându-se raționamentele logico-conceptuale iau locul în ea, pe crucea celor patru stihii, dar este experierii prin sentiment. regăsit veșnic viu (redescoperit) în sufletele Obscuritatea limbajului epistolar pauli- credincioșilor, de la apostoli încoace, adică nic, adecvat misiunii sale, își găsește echiva- acolo de unde El n-a plecat niciodată, ci lent doar în sentențele acusmatice ale marilor continuă veșnic să se reverse din prea-plinul physiologoi greci. Ceea ce poate citi orice Său, Mai Mare cuprins în mai mic. Sf. Pavel muritor – epistolele pauline – nu poate fi însă spune: „și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică înțeles, în sensul acordat lor de către autor, este atunci propovăduirea noastră, zadarnică decât de foarte puțini. Creștinismul nu este o este și credința voastră” (Prima Epistolă către religie esoterică; aceasta nu înseamnă însă că corinteni, 15, 14); iar, mai apoi, adaugă, întemeietorii ei nu erau bine inițiați, adică pătruns de Spirit: „iar dacă Hristos n-a înviat, buni cunoscători ai misterelor cele mai zadarnică este credința voastră, sunteți încă în ascunse pe care le devoalează, începând chiar păcatele voastre” (1 Cor., 15, 17) și încă cu Iisus la Cina cea de Taină, acolo unde „căci, precum în Adam toți mor, așa și în întemeietorul religiei creștine deconspiră Hristos toți vor învia” (1 Cor., 15, 22). misterul cunoașterii prin asimilare. Credința în Învierea Domnului este pusă Fără îndoială, Pavel era, înainte de de Apostolul Neamurilor în chiar centrul toate, un mare fariseu. Un om extrem de doctrinei sale. Căci el nu L-a cunoscut printre educat, fost discipol al maestrului grupării, oameni, ci ca Hristos Înviat din morți, veșnic Gamaliel. Or, tocmai acest om, convertit la viu, încă de pe drumul Damascului. În acest creștinism de Hristosul înviat, situează sens, Sf. Pavel spune: „căci mie nu mi-e miracolul Învierii Domnului în chiar centrul rușine de Evanghelia lui Hristos: fiindcă ea doctrinei sale. Învierea îi apare Apostolului este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea Neamurilor drept o chestiune de credință. fiecăruia care crede” (Epistola către romani 1, Aceasta din urmă, în loc să lămurească 16). Și, mai apoi: „cel neprihănit va trăi prin Misterul, pare să-l adâncească. Căci puțini credință” (ibid., 1, 17). știu ce este de fapt credința. Și mai puțini o Logosul, în calitatea sa de izvor nesecat practică. Departe de a fi o simplă părere sau al vieții, este ne-muritor. „Hristosul înviat din opinie, credința este în general definită drept o morți nu mai moare: moartea nu mai are nicio atitudine prin care omul abandonează stăpânire asupra Lui” (ibid., 6, 8). El însuși încrederea în propriile sale eforturi de a obține este darul fără plată făcut de Dumnezeu-Tatăl, mântuirea. În acest sens, credința este o de Unul-fără-al-doilea lumii: „dar darul fără atitudine de încredere completă în Hristos, o plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în bazare numai pe El pentru toate aspectele Iisus Hristos, Domnul nostru” (ibid., 6, 23). mântuirii (v. Dicționar biblic, p. 280, J. D. Credința, adică regăsirea identității Douglas ș.a. ). Pentru credincios, se consideră propriului arheu-suflet cu Sufletul universal și că, în esența sa, credința este o modalitate prin conștientizarea vieții Sale veșnice, este care oamenii primesc mântuirea: „crede în mântuitoare: „dacă mărturisești deci cu gura ta Domnul Iisus și vei fi mântuit” (Faptele pe Iisus ca Domn și dacă crezi în inima ta că apostolilor 16, 30) sau „oricine crede în El nu Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi piere, ci are viață veșnică” (Evanghelia după mântuit” (ibid., 10, 9). Ioan, 3, 16).

114 ♦ Mişcarea literară „Și El a murit pentru toți, pentru ca cei propovăduit doctrina despre mântuire în ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci Galileea. pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (A Marele teolog Dumitru Stăniloae, doua epistolă către corinteni, 5, 15). Logosul referindu-se la importanța Învierii, afirmă că moare venind în lume, ce este diferența Biserica „decurge ontologic din trupul lui ontologică dintre fire și fiinde, ca întreaga Hristos, care, deși e sfințit pe cruce, nu e încă lume, părăsindu-și în mod adamic locul Său, umplut de toată puterea dumnezeiască decât pentru ca unitățile numerice sau sufletele prin Înviere și Înălțare” (Teologia dogmatică individuale să nu mai stea asemenea stelelor ortodoxă, vol. II, p. 150). Cu alte cuvinte, nu fixe în insistența lor din Ceruri, ci să purceadă moartea pe cruce a lui Iisus conduce la în lume și să aibă loc între fiindele coprezente mântuire pe credincios, nu imitatio Cristi, a în planul ontologic relații accidentale, omului și a patimilor sale, ci Învierea și necesare creșterii și dezvoltării lor, trăindu-și Înălțarea Sa. Această înțelegere a importanței astfel viața (în comuniune), fiind conduse pe și realismului Învierii, a situării sale centrale căi lăuntrice, din ce în ce mai aproape de în cadrul religiei (a re-luării legăturii cu Dumnezeu-Unul. În acest fel, prin jertfa Dumnezeu) creștine este în perfect acord cu Logosului, prin venirea și moartea Sa în lume, rolul acordat Învierii de către Apostolul Pavel. dar mai ales prin Învierea Sa, avem garantat Potrivit teologului român, „sângele lui accesul către Unul: „fiindcă prin sângele lui Iisus este mântuitor, după Epistola către evrei Iisus avem o intrare liberă în locul prea sfânt” a lui Pavel, după Evanghelia lui Ioan și Prima (Epistola către evrei, 10, 19). epistolă a lui Ioan, nu ca fiind cel ce a fost În ceea ce privește Misterul Învierii vărsat atunci pe Golgota (...) ci pentru că e Domnului, cel ce urmează după moartea Sa, mântuitoare comuniunea cu Iisus cel viu de se poate afirma că el constituie punctul central acum, desigur întrucât este Cel răstignit și al creștinismului, așa cum sărbătoarea Pascală înviat în identitatea Lui” (op. cit., p. 152). reprezintă principala sărbătoare a creștinătății. Învierea Logosului care este Hristosul o Cei ce nu înțeleg acest lucru nu înțeleg cunoaștem doar prin credință: „singură creștinismul. Nu în mod nejustificat, Sf. credința, departe de a fi subiectivă, este Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, facultatea trezită în noi de Duhul, care ne face zadarnică este credința noastră” (Prima să pătrundem în această ordine «pnevma- epistolă către corinteni, 15, 17). Prin credință, tizată». Căci, în Ortodoxie, credința are și prin asumarea identității naturii pneumatice a virtuți de «cunoaștere»” (op. cit., p. 160). Logosului cu cea a lui psyche (a sufletului Creștinismul relevă, pentru prima dată individual, a psihicului fiecărui individ în în istoria spiritului, rolul și locul Logosului de parte), Hristos se coboară în sufletul credin- mijlocitor (to mesotes), de Mare Preot aflat ciosului, de aceeași natură cu a Sa, arătându-i între Tată (Divin, Inefabil, Unul-fără-al- că este veșnic viu. Veșnic viu este atunci și doilea) și sufletele individuale. Cunoașterea individul, cel care urmează să învie întru lui Hristos se face, după cum însuși Iisus ne-a Logos după moartea sa în lume. arătat, prin asimilare, iar asimilarea înseamnă Ceea ce importă, pentru Sf. Pavel, dar și iubire; cunoști ceea ce asimilezi, ceea ce pentru oricare dintre noi, cei ce căutăm ajungi să ai în tine, ca propriu al tău. Îl cunoști experierea vieții veșnice, este cunoașterea pe Fiu, în Misterul Cinei cea de taină, numită interioară a Hristosului Înviat, cel ce S-a și Taina Euharistiei, asimilându-L, mân- arătat pe drumul Damascului. Căci, „chiar cându-I trupul și bându-I sângele. Astfel, dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum împărtășania înseamnă a avea pe altul în tine nu-L mai cunoaștem” (ibid., 5, 16). Accentul ca pe tine însuți. Cunoașterea lui Hristos, Fiu este pus în experierea directă pe necesitatea al Tatălui și cunoaștere a Divinului despre cunoașterii prin sentiment, prin iubire, a Sine, se face prin credința în venirea și Logosului, a celui ce constituie Biserica moartea Sa în lume, prin actul Său de jertfă, Celestă, nu a omului care a trăit și a adică prin răstignirea pe crucea celor patru

Mişcarea literară ♦ 115 stihii ale firii, și regăsirea Sa, tot prin actul Domnului: „Toate au fost demult, îmi credinței, ca fiind veșnic viu, în sufletul amintesc/ Și gata sunt să plec din nou – dar fiecărui credincios în parte, de aceeași natură luați aminte/ Luați aminte la această cu Sufletul universal. În acest sens, întrebare,/ La asta: ne-a îndemnat la drum/ O înțelegerea adecvată a Învierii reprezintă cheia Naștere sau Moartea? Că Nașterea a fost, e de boltă a înțelegerii creștinismului. Cel ce nu cert./ Dar le credeam deosebite; ci Nașterea înțelege Învierea se află în imposibilitatea aceasta/ A fost amară, dureroasă agonie absolută a receptării mesajului hristic. Se pentru noi,/ A fost ca Moartea, a fost ca poate afirma, în asentiment cu Apostolul moartea noastră./ Iată-ne întorși acasă-n Neamurilor, că dacă Hristos nu a Înviat, împărățiile noastre/ Dar ne simțim stingheri zadarnică este toată cunoașterea noastră. printre vechi legi și datini,/ În sânul unui În magnificul său poem Călătoria popor strein, crispat de idolii săi./ O altă magilor, T. S. Eliot relevă viziunea nașterii moarte-ar fi binevenită.” (trad. A. E. Logosului în lume drept o moarte a Sa. Baconsky). Numai viziunea mântuitoare a Aceasta, întrucât adevărata sa viață se află în Vieții veșnice poate salva omul, stingher pe Ceruri, iar venirea în lume a lui Hristos pământ, adică în lume, de durerea desprinderii echivalează cu răstignirea și moartea sale adamice de Dumnezeu.

Fața invidiei

116 ♦ Mişcarea literară

Sfinții Îngeri în relatările Evangheliilor sinoptice

Victor Constantin MĂRUȚOIU

Sfinții Îngeri sunt ființe spirituale, (Apoc. 5,11). Căci ei apar nu ca o distrugere nemateriale, raționale și libere. Momentul sau alterare a liberului arbitru al omului, nici creării lor precede pe cel al creării omului. ca fiind cei care împlinesc anume, în mod Aparțin de lumea nevăzută, ca primele obligatoriu, calea de mântuire universală sau creaturi în cadrul lumii nevăzute. Îngerii sunt personală a omului, ci îngerii apar ca prezentați în cadrul Noului Testament ca reprezentând sprijinul necesar în calea duhuri slujitoare de foc (Evr. 1, 7). Menirea apropierii și însușirii mântuirii de către lor este aceea de a apăra omul, de a-l ajuta și persoana umană: „Oare nu sunt toți duhuri a-l îndrepta pe calea mântuirii spre menite să slujească, trimise spre slujire de Dumnezeu. dragul celor ce trebuie să moștenească În timpul propovăduirii Mântuitorului, mântuirea?” (Evr. 1, 14). spațiul iudaic era împărțit, din punct de vedere O cale regală de apropiere a omului de al credinței în îngeri, în felul următor: Dumnezeu, așa după cum bine știm, o esenienii nu numai că erau o comunitate care constituie rugăciunea. „Strălucirea unui lucru credea în existența îngerilor, ci au structurat nu este o nuanță a suprafeței lui care ne chiar și o împărțire a îngerilor în diferite atinge, ci este aceea a profunzimii lui care ne categorii sau le-au atribuit diferite roluri, pe deschide spre misterul ascuns al întregii când saducheii negau existența lor, iar fariseii creații. Numai rugăciunea și asceza făceau deseori diferite mențiuni în învățăturile purificatoare ne ajută să facem această lor cu strictă referire la îngeri.1 plonjare. Atunci, puțin câte puțin, încetăm să Perioada Noului Testament cuprinde ne identificăm cu expresia iluzorie a lucrurilor numeroase referințe cu privire la existența și ne unim cu Sursa prin care toate ființează. îngerilor, indicând o credință generală în (...) Atunci Ființa lucrurilor comuniază cu aceștia și în rolul pe care Sfinții Îngeri îl au în Ființa care ne este interioară”.3 lumea oamenilor.2 „Tatăl îi va da celui ce se roagă Un aspect aparte îl constituie misiunea preaplinul Sfântului Duh”, spune Domnul.4 de înger păzitor. Îngerul păzitor slujește la Teilhard de Chardin, în lucrarea sa mântuirea omului (Evr. 1, 14). Îngerul păzitor Hymne de l’Univers, afirmă că: „în acest este duh slujitor al lui Dumnezeu, spre păzirea Mediu Divin, ne aflăm în cel mai intimul oamenilor (Evr. 1, 7 ). sufletelor și în cel mai consistentul materiei... Sfântul Apostol Pavel este cel care ne Aici vom descoperi confluența tuturor limpezește scopul creației: „Pentru că întru El frumuseților... și în același timp plinătatea au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de puterilor noastre de acțiune și de adorare”.5 pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Rugăciunea trebuie să fie făcută, așadar, tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. în mod ascetic, curat, fără abordarea Toate s-au făcut prin El și pentru El.” (Col. 1, imaginației în cursul rugăciunii, adică fără 16). imaginarea vreunui chip de înger sau a Din Apocalipsă aflăm că nu putem vreunui alt chip, al altor ființe spirituale, în cunoaște exact numărul îngerilor: „Și era rugăciune. În același sens ne vorbește Sfântul numărul îngerilor zeci de mii și mii de mii” Nil, numit Sinaitul,6 îndemnându-ne: „Nu

Mişcarea literară ♦ 117 căuta nicidecum să primești vreun chip sau ascultat de către îngeri, Iisus este Fiul lui vreo înfățișare în vremea rugăciunii, din dorul Dumnezeu, el fiind Persoana a doua a Sfintei de a vedea fața Tatălui Cel din ceruri. Nu dori Treimi și fiind, în acest fel, concomitent, să vezi îngeri, sau Puteri, sau pe Hristos în superior îngerilor și oamenilor, drepților, chip sensibil, ca să nu-ți ieși cu totul din sfinților, profeților și lui Moise.8 Diferențierea minte, luând lupul drept păstor și închinându- se face, în viziunea Pr. Prof. Dr. Stelian te dracilor vrăjmași. Începutul rătăcirii minții Tofană, prin folosirea termenului de este slava deșartă. Căci mintea fiind mișcată  fiind constatată într-un „comen- de aceasta, încearcă să mărginească tariu al exordiului”.9 Astfel, descoperirea Dumnezeirea în chipuri și înfățișări”. paralelei făcută de Sfântul Apostol Pavel Cunoașterea, iubirea, puterea, sfințenia atinge nivelul personal al îngerului și al deținute de Sfinții Îngeri sunt prezentate, în omului, dar persoana umană este reprezentată mărturisire neo-testamentară, ca fiind de umanitatea lui Hristos, astfel încât, per superioare celor deținute de persoana umană, ansamblu, superioritatea lui Hristos este dar inferioare față de cele ale lui Dumnezeu însumată în deplinătatea dumnezeirii sale și a (Efes. 3, 10). umanității sale, precum afirmă Mikeal C. Atât la Ioan, cât și la Pavel, prezența Parsons.10 Sfinților Îngeri reprezintă o diaconie întru Îngerul păzitor slujește la mântuirea ajutorul persoanei umane spre învățare, pe omului: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri calea mântuirii, în urmarea Legii, care a fost slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei predată în Vechiul Testament de către ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14). Dumnezeu poporului ales, prin medierea Îngerul păzitor este duh slujitor al lui Sfinților Îngeri, iar, în Noul Testament, Legea Dumnezeu spre păzirea oamenilor: „Și de devine o revelație care se completează și se îngeri zice: «Cel ce face pe îngerii Săi duhuri împlinește, prin persoana Mântuitorului Iisus și pe slujitorii Săi pară de foc».” (Evr. 1, 7). Hristos, ca Fiu al Celui Prea Înalt. Sfinții Îngeri slăvesc neîncetat pe Relația de comunicare între Divinitate și Dumnezeu: „Și am văzut și am auzit glas de om se realizează prin intermediul Sfinților îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al Îngeri. Așa după cum se exprimă Paul ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor Evdokimov, „dacă omul Îi poate spune Nu lui zeci de mii de zeci de mii și mii de mii...” Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU (Apoc. 5, 11). omului, căci – după Sfântul Pavel – «în Un lucru important îl constituie dorința Dumnezeu toate sunt DA» (II Cor. 1, 19). Sfântului Apostol Pavel de a-i feri pe creștini Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl de posibilitatea de a cădea în idolatrie față de înnoiește pe Cruce”.7 Acest DA este îngeri. Dar, el prezintă faptul potrivit căruia comunicat de către îngeri, omului, ca un ceea ce s-a rostit prin îngeri a fost împlinit și răspuns transmis și primit la rugăciunile tot ceea ce a fost urmat din cuvintele acestuia către Dumnezeu, în diverse contexte transmise prin îngeri a fost răsplătit cu situaționale și în diferite încercări ale vieții răsplată bună: „Căci, dacă s-a adeverit pământene. cuvântul grăit prin îngeri și orice călcare de Pluralismul locurilor unde sunt numiți poruncă și orice neascultare și-a primit Sfinții Îngeri (Lc. 1, 11-13, Mt. 1, 20, In. 20, dreapta răsplătire...” (Evr. 2, 2).11 În acest 12, F. Ap. 1, 10, F. Ap. 10, 3-6, F. Ap. 27, 23, sens, Sfinții Îngeri merită să fie slăviți, dar nu I Pet. 1, 12, I Tim. 5, 21, Evr. 1, 4-5, Apoc. 1, adorați, cinstiți în cadrul cultului liturgic, dar 19), prezintă în mod bine definit importanța și nu prea-măriți precum preamăririle din rolul Sfinților Îngeri în Creație. rugăciunea de slavă către Dumnezeu. Un cult Discursul din capitolele 1 și 2 din separat al îngerilor de cel al lui Dumnezeu Epistola către Evrei relevă nu o luptă între om reprezintă idolatrie, erezie și blasfemie. și îngerul care este în raport de superioritate, Astfel, anghelologia se constituie ca o parte ci faptul că, fiind slujit de îngeri și fiind integrantă a cultului divin. Precum o scară,

118 ♦ Mişcarea literară scara lui Iacov, Sfinții Îngeri sunt raportori Sfinții Îngeri sunt cei care i-au slujit în morali ai existenței umane și ai desfășurării pustie lui Iisus Hristos: „Atunci L-a lăsat evoluției Creației. Îngerii sunt cei care diavolul și iată îngerii, venind la El, Îi reunesc, în mod intermediar, dumnezeirea și slujeau” (Mt. 4, 11). umanitatea, la un loc, într-o unitate teandrică. Sfinții Îngeri sunt cei care au venit și au Misiunea lor, de a veghea mereu viața îndepărtat piatra de la mormântul Domnului, oamenilor și de a fi mesagerii lui Dumnezeu ei sunt cei care au întâmpinat pe mironosițe și în Creație, se desfășoară prin acțiunea lor pe ucenici, după Înviere, la mormânt: „Și a permanent vigilentă de a fi cei care îi învață văzut doi îngeri în veșminte albe șezând, unul pe oameni slujirea lui Dumnezeu.12 către cap și altul către picioare, unde zăcuse Îngerii aparțin de lumea nevăzută, ca trupul lui Iisus.” (In. 20, 12), „Iar îngerul, prime creaturi ale acesteia. Îngerii sunt răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeți, că prezentați în cadrul Sfintei Scripturi ca duhuri știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați.” (Mc. slujitoare de natură de foc, duhuri de foc: „Și 27, 5).13 de îngeri zice: Cel ce face pe îngerii Săi A. Ferrua prezintă faptul potrivit căruia duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc...” (Evr. cunoașterea Sfinților Îngeri este superioară 1, 7). Misiunea lor este aceea de vestitori în celei omenești, dar inferioară celei a lui Creație, de mesageri ai voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu, arătarea lor fiind descoperită în Menirea de a apăra omul, de a-l ajuta și a-l decursul Revelației dumnezeiești.14 Totuși, W. îndrepta pe calea spre Dumnezeu, pe calea Loch arată că ei pot călători cu viteza luminii mântuirii personale, este posibilă datorită în Creație, dar nu pot fi omniprezenți, însă ei înfrânării lor în fața ispitelor dorinței de sunt cei care l-au văzut dintru început pe putere, a mândriei și a egocentrismului. Prin Hristos în ceruri.15 Ei nu cunosc nevoia de această indestructibilă forță de neispitire, hrană materială, împărtășindu-se doar din Sfinții Îngeri s-au despărțit de îngerii care au iubirea și din slăvirea lui Dumnezeu, pe care îl căzut, de cei numiți după cădere diavoli. văd în chip nemărginit. Prin directa vedere a Învingând pornirea cea rea și chemarea lui lui Hristos, ei sunt mărturisitori ai lui Hristos Lucifer de a-l urma, îngerii care au rămas ca fiind Fiul lui Dumnezeu, născut din veci de fideli lui Dumnezeu s-au așezat în către Tatăl.16 Sfinții Îngeri nu simt oboseala, consimțământul ascultării față de Creator și au nu au nevoie de odihnă și, întrucât nu sunt rămas în cadrul sacru al comuniunii cu El. ființe materiale, ci spirituale, nu cunosc nici Prezența lor în Creație este una boala, și nici moartea. Îngerii nu sunt firi misterioasă, căci ei pun în prim plan pe schimbătoare, labile, inconstante, precum săvârșitorul, inițiatorul misiunii lor, pe firea omenească cea de după păcat, ci ei își Dumnezeu. Prezentarea Sfinților Îngeri în păstrează nealterată misiunea de a ajuta omul Sfânta Scriptură aduce întotdeauna desco- pe calea spre mântuire. perirea voinței lui Dumnezeu, căci ei, îngerii, Capacitatea lor de a se implica în viața nu vin de la ei putere, în realizarea scopurilor umană ține de experiența lor în lupta proprii, ci sunt trimiși de către Dumnezeu. Ei, împotriva potrivnicului, cunoscând ispitele care cunosc realitatea vastă a veșniciei în făcute de acesta și posibilitatea înfrângerii lor, iubirea lui Dumnezeu, sunt cei care ne arată însă Sfinții Îngeri pot realiza permanentizarea dreapta credință și buna direcție de urmat stării de fidelitate față de Dumnezeu, doar pentru viața noastră, aceea spre Dumnezeu. prin păstrarea în comuniune permanentă cu Reprezentarea lor în Creație ține de natura iubirea lui Dumnezeu și prin ascultarea misterului pascal, căci prezența lor este atât în neștirbită față de Creator. Pe de altă parte, preajma lui Dumnezeu, cât și în apropierea omul, deși fire căzută, poate să acceadă și el, oamenilor, ei fiind cei care au anunțat venirea prin lucrarea Duhului Sfânt, în Biserică, la Mântuitorului Fecioarei Maria, lui Iosif și lui Mântuitorul Iisus Hristos și, prin împărtășirea Zaharia, precum și păstorilor. euharistică a misterului pascal, poate să

Mişcarea literară ♦ 119 ajungă în comuniune deplină cu harul și anghelologice: descrierea mateiană și cea iubirea lui Dumnezeu Tatăl.17 lucanică. Cea din urmă adaugă și vestirea Nicolae Cabasila, în lucrarea sa, nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, Înainte intitulată La vie en Jésus-Christ, afirmă faptul Mergătorul Domnului. Perspectiva lucanică potrivit căruia: „Dumnezeu se arată, dezvă- este cea care integrează descoperirea mate- luindu-și iubirea... Respins, El așteaptă la iană: Îngerul Domnului se descoperă cu ușă... Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El numele său; el este Gavriil, cel care stă nu ne cere, în schimbul ștergerii datoriei, înaintea lui Dumnezeu, astfel încât el este cel decât iubirea”.18 care cunoaște poruncile, misiunile, cuvintele Astfel, misiunea Sfinților Îngeri cunoaș- și acțiunile lui Dumnezeu, chiar din primul te o dublă valență: ei sunt atât mesagerii lui moment în care acestea sunt manifestate de Dumnezeu către oameni, cât și solii oamenilor către Creator. către Dumnezeu. Chiar și lui Iisus Hristos îi La Luca apare antiteza hotărâtoare stau aproape îngerii, în momentul rugăciunii dintre Cel Viu și cei morți, acești morți fiind, de pe Muntele Măslinilor (Lc. 22, 43-44). dintr-o altă perspectivă, aceiași pe care noi îi Iisus Hristos a venit pentru mântuirea lumii, numim vii: „De ce căutați pe Cel Viu între cei totuși a lăsat nealterat rolul îngerului, de a fi morți?”( Lc. 24, 5), „cuvinte reluate neîncetat pedagog-călăuzire spre Dumnezeu. Chiar El, în imnurile de înviere din liturghia bizan- în viața Sa de pe pământ, a fost asistat de tină”.19 îngeri; un exemplu deosebit fiind reprezentat În diferitele relatări ale Învierii de asistarea Sa de către Sfinții Îngeri în Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prezența rugăciunea din Grădina Ghetsimani (Lc. 22, îngerilor, la Mormântul cel Viu, este detaliată 43-44). în mod diferențiat: „un tânăr în haine albe” Problematica Sfinților Îngeri, descope- (Mc. 16, 5); „un înger” (Mt. 28, 2); „doi rită de Evangheliile sinoptice, relevă o recapi- bărbați” (Lc. 24, 4). tulare a temelor vetero-testamentare și o re- Pentru anghelologia sinoptică, în cheie exprimare a manifestărilor anghelofane. testamentară, definitorii rămân momentele Demarcația între teofanie și anghelofanie Ispitirii Mântuitorului, ale activității mesia- poartă accentul realității hristologice. Prezența nice a Domnului Iisus Hristos, ale Patimilor Logosului Întrupat în Creație, ca Dumnezeu și sale, ale Morții și Învierii, ale Înălțării Om, face posibilă realizarea deosebirii celor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Doar două acțiuni de revelare. În general, Sfinții revelația Învierii este descoperită printr-un Îngeri sunt prezentați ca fiind cei redați pe studiu comparativ cu paradigma evanghelică coordonatele vetero-testamentare, cu singura ioaneică, pentru a putea exemplifica asemă- remarcă a raportării lor permanente la nările, deosebirile și, mai ales, perfecta Persoana lui Iisus Hristos. armonie de conlucrare textuală a celor patru În mod aparte, Nașterea Mântuitorului Evanghelii, în privința anghelofaniei ca Iisus Hristos, prezentată în paradigmă sinop- mărturisitoare a Învierii Mântuitorului Iisus tică, descoperă două exemplificări specifice Hristos.

Note:

1. All Things in The Bible, En Encyclopedia of The 3. Alphonse Goettmann, Bucuria. Fața lui Dumnezeu Biblical World, vol. I, A-L (ed. Nancy M. în om, trad. din limba franceză de Viorica Juncan, Tischler), Greenwood Press, Westport, Editura Herald, București, 2010, p. 165. Connecticut, London, 2006, p. 22. 4. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, 2. All Things in The Bible, En Encyclopedia of The trad. din limba franceză de Teodor Baconschi, Biblical World, p. 22. Editura Sophia, București, 2013, p. 36. 5. Teilhard de Chardin, Hymne de l’Univers, Ed. Le Seuil, Paris, f.a., p. 224.

120 ♦ Mişcarea literară 6. Cuvânt despre rugăciune, trad. rom. Dumitru 1969; Edward Schillebeeckx, Jesus, An Stăniloae, în Filocalia I, Institutul de Arte Grafice Experiment in Christology, Seabury Press, New “Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. 89 (cf. Georges York, 1979. Florovsky, Sensul ascezei creștine. Curs de 11. Ovidiu Victor Olar, Împăratul înaripat. Cultul Patrologie, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, arhanghelului Mihail în lumea bizantină, Editura Cluj-Napoca, 2009, pp. 92, 93). Anastasia, București, 2004, p. 107. 7. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, 12. Ovidiu Victor Olar, Împăratul înaripat. Cultul p. 36. arhanghelului Mihail în lumea bizantină, 118. 8. Stelian Tofană, Iisus Hristos – Arhiereu Veșnic, 13. J. Asthon, Understending the Fourth Gouspel, după Epistola către Evrei, Editura Presa Clarendon Press, Oxford, 1991, p. 78. Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, pp. 14. Ferrua, „Gli angeli di Tera”, Orientalia Christiana 124-127. Periodica 13, 1947, Miscellanea G. De 9. Stelian Tofană, Iisus Hristos – Arhiereu Veșnic, Jerphanion, II, pp. 149-167. după Epistola către Evrei, p. 124. 15. W. Lock, The Pastoral Epistles, Edinburgh, 1924, 10. Mikeal C. Parsons, „Sons and High Priest: A Study pp. 43-47. in the Christology of Hebrews”, Evangelical 16. W. Lock, The Pastoral Epistles, pp. 43-47. Quarterly 60, 1988, pp. 195-216. Această paralelă, 17. C. K. Barrett, The Gospel acording to Saint John, prezentată de Sfântul Apostol Pavel, atinge latura The Westminister Press, Philadelphia, 1978, pp. hristologică a discursului mesianic. În această 53-69. ordine de idei, a se vedea și: I. Howard Marshall, 18. Nicolae Cabasila, La vie en Jésus-Christ, traducere The Origins of New Testament Christology, de S. Broussaleux, Chevetogne, 1960, p. 80. Downers Grove, Intervarsity Press 1977; J. D. G. 19. Olivier Clément, Hristos, pământul celor vii. Dunn, Christology in the Making, Philadelphia, „Trupul spiritual” și „Sensul pământului”. Eseuri Westminister Press, 1980; F. Hahn, The Titles of teologice, trad. de Olimpia Coroamă, Editura Jesus in Christology, Lutterworth Press, London, Curtea Veche, București, 2010, pp. 50-52.

Tânăr cu bonetă roșie

Mişcarea literară ♦ 121

Teatrul lui

Icu CRĂCIUN

Majoritatea scriitorilor ardeleni au avut purtată cu Iacob C. Negruzzi2) sunt savuroase și au pasiune pentru teatru, indiferent că au sau emoționează cititorul cât de cât avizat. căpătat notorietate ca poeți sau ca autori de În perioada studiilor vieneze, în toamna proză scurtă ori roman. Îi amintim pe Goga, anului 1869, Slavici s-a împrietenit cu Blaga sau pe Eminescu. La stăruințele acestuia, autorul Rebreanu și mai Marei a început să citească masiv românește, aproape de noi pe perioadă când a scris Fată de birău, povestea Radu Stanca, Ștefan Zâna Zorilor și studiul Noi și maghiarii3. Aug. Doinaș, D. R. Format în spiritul unei civilizații a lucrului Popescu etc. Cauza temeinic, cu fraze limpezi, bine cântărite, bine națională, tema articulate, pe un ton cumpătat, i-a citit cele frecventată des în scrise Poetului, care i-a corectat primele literatura ardelenilor creații, iar el a ținut cont de ele, deși era mai înainte de Marea în vârstă cu doi ani decât autorul Unire de la 1918, Luceafărului. G. Călinescu în Istoria… sa este explicabilă, dar, comentează în câteva fraze „comedia după această dată, țărănească Fata de birău în care vedem pe aceștia au trebuit să Badea Hârlea și Naica Floarea pe cale să se adapteze exigen- mărite pe fata lor Anița cu teologul latinizant ței principiului este- Tănase a Popii. Tănase e un pedant și fata nu-l Coperta ediției de Teatru, 1963, tic promovat de Ma- iubește, încât părinții se încredințează că e mai care reunește pentru prima dată iorescu și continuat bine s’o dea după învățătorul Cimbru. Este toate piesele lui I. Slavici de Lovinescu, Căli- simpatic tipul de bourru bien-faisant al lui nescu și Manolescu. Badea Hârlea: «apoi nu te mânca mai mult cu Firește, Slavici poate fi considerat unul mine; știi tu că eu-s om rău și iute la sânge»”.4 din pionierii dramaturgiei ardelene, alături de La rândul său, eruditul Nicolae Iorga, în Budai Deleanu. Într-o scrisoare către Iacob C. Istoria literaturii românești contemporane, Negruzzi, trimisă din Viena în 18 martie nota: „Nu e atât o comedie, deși este una, și 1872, el mărturisea bine condusă, cât o scenă de moravuri, o Istorie literară că are „o dispoziție nuvelă dialogată. Într-însa, în aceste icoane de deosebită pentru arta sat murășan, totul este adevăr. Se uită țesătura dramatică”.1 Comediile sale, Fata de birău, ușoară, ca în nuvelele sentimentale ale Toane sau vorba de clacă, Polipul unchiului, timpului, cu fata pețită de cine-i e drag și de dar și dramele romantice istorice Gaspar cine vrea să i se impuie, cu bătrânii care Grațiani, domnul Moldovei și Bogdan-vodă hotărăsc de soarta ei, când se urmărește (nu mai socotim și O comedie la țară în cinci dialogul de o unică autenticitate, arătând cea „acturi”, amintită doar de Slavici, sau Ursita, mai puternică și sigură străbatere în sufletele aceasta din urmă rămasă și ea nepublicată sau omenești, în aceste suflete țărănești, jucată, dar este pomenită în corespondența cumpănite, încete, cu multe întorsături pe loc, cu multe sucituri înțelepte, prin cele mai

122 ♦ Mişcarea literară rafinate mijloace de înrâurire, care ar uimi pe catedra din Ciohotești, într-un egal cerc al un psiholog deprins cu ce are intelectualitatea circumstanțelor periculoase, o aflu judeasca mai pretențios”.5 mea dătorință de a o refera asta cu Această creație dramatică a fost humilissima și mai aplecată humilenție plină publicată prima dată în Convorbiri literare în de devotament căci rătăcind prin labirintul 1871.6 Într-adevăr, subiectul este clasic: doi venațiunii cu cutreerea deșertelor silvestre și a tineri doresc să cucerească inima Aniței, fiica munților înfierbântați de culoarea estivă (…) primarului Hârlea: învățătorul Cimbru și Ornamentul – copi- teologul Tănase-a-Popii, un fel de Numai ilor și copilelor, fii- Consule din satira lui B. P. Hașdeu, Trei crai lor și fiicelor luci- de la răsărit, Galuscus din Rusaliile lui toare de luciul ino- Alecsandri și de Ieronim Blezu din Domnul cenței virginante a notar al lui Goga; un limbaj „păsăresc” va cetățenilor cu florile avea și Sitilă din Toane sau vorbe de clacă mirositoare de miro- numai că prin el sunt ridiculizate exprimările su mult adorantu nearticulate, pline de neologisme. Cine vrea împletite în mult să facă comparații, va găsi multe similitudini ornanta cunună a între Fata de birău și nuvela Gura satului. științelor și cogno- Tănase-a-Popii, predecesorul lui Rică ștințelor divine și Venturiano (amintim că O noapte furtunoasă pline de dumneze- a fost publicată în Convorbiri literare în escu spirit – nu se 1879), este tipul demagogului care folosește poate efeptui – pre- un limbaj latinizant exagerat. Iată câteva cum s-ar cuveni după salarul stors din sudorile exemple: „Mă rog, nu război cu care se țese poporului locuitor în Ciohotești pre care în pânza, ci război sau belu între doi populi sau acest chip cu tot dreptul îl merită, iar într-alt staturi, țesute în relațiuni inimicești.”/ „După chip nicidecum nu. (…) Deci din consecuența dreptul străbunilor noștri romani, nici nu e datorințelor mele de judice comunale al concesă docenților venațiațiunea”,/ „Îmi comunei Ciohotești mi-o țin de datorință ca permitez a observui cum că fiind jupânul cap conducătoriu al acestei comune de a mă badea Hărlea jude, dumneavoastră sunteți îngriji despre educarea băieților supuși ai mei judesă… și prin consecuență…”, „impertinen- și a cere cu humilissimă homilenție ca să nu ță bigolistica”/, „vitele sălbătăcitoare”, „indig- se lase înlocuindu-se prin altul – binemeritat națiune”, „apelațiunea”, „luptele vieții umane fiind amintitul învățător al nostru – nedemn pe sunt insuferabili”/, „miezul foculariu al impe- catedra învățătorească din Ciohotești – aceasta riului austriatec”/, „foile (ziarele, n. n.) sunt într-un pericol așa de mare… (…) Deci pline de lamentaciuni”, „scaunul localnical”, adresându-vă rogațiunea aceasta plină de cel „Ulpius Traianus, nepotul lui Romulus, se mai humilissim devot, rămân în numește bunu, fiindcă a ridicat multe Ciohănești…”7, După cum reiese din această mănăstiri și a fost misericordian” etc. Poate, reclamație, acest filfizon nu numai că este cea mai ilustrativă este plângerea întocmită ridicol, dar este și viclean. În fățărnicia sa, de chiar de acest personaj comic împotriva om îngâmfat, dar și lingușitor, el arată un „amicului” Cimbru, rivalul său, în numele respect exagerat familiei birăului, însă cu birăului Badea Hărlea, adevărat model de omul simplu și sărac, gen Popic, se dovedește latinisme gongorice și cacofonice: „Mult a fi necuviincios și bădăran. În final, primarul stimatu scamnu locotenente! Reverendissime află, cu ajutorul lui Mitru Frorii-Cucului, un domnule! Când e mulțimea pericolelor om onest și cu bun-simț, că a fost dus de nas incumulată peste turma păscătoarie e datorința de către Tănase-a-Popii (nu întâmplător îi va păstorelui de a striga în lumea largă și a cere cere lui Tănase să vorbească „cum se ajutamentul celor mari și mai potențioși (…) vorbește, ca să te înțeleagă omul, iar nu ca Fiind dară docentele nostru Ioane Cimbru pe nealtă lume”, iar Naica Floarea îi va cere, la

Mişcarea literară ♦ 123 rândul ei, să grăiască „creștinește, ca toți noi: „Comic devine cel ce nu-și dă seama oamenii”), însă Anița se va mărita cu Cimbru. despre slăbiciunile sale ori le ia pe acestea Prezentarea sentimentelor fetei față de Cimbru drept virtuți, de care se poate lăuda. Râdem de este surprinsă cu mare talent de Slavici. el pentru că vorbele și faptele lui nu se Replicile acesteia sunt scurte și ascunse sub potrivesc deloc cu gândul din care sunt masca unui dezinteres fals. Deși limbajul este pornite, nici cu părerea ce o au despre sine cei specific șirienilor autentici, el dă culoare prin ce le rostesc ori săvârșesc”.8 oralitatea lui. Expresiile de genul „bat-o Toane sau vorba de clacă a fost ploaia pușcă!”, „bată-mă cucul”, „cale-vale”, publicată prima dată în Convorbiri literare în „Mulțam Domnului”, „a cunoaște doaga anul 1875.9 Ea a fost scrisă în perioada cât cuiva” (a cunoaște Slavici a locuit, împreună cu Eminescu și felul de a gândi), „a Miron Pompiliu, la Samson Bodnărescu, se mânca cu cineva” directorul Școlii Normale de la Iași. În afara (a se certa, „Nu te faptului că participa la seratele literare ale mânca cu mine” Junimii, Slavici a și scris. O spune în zice un personaj), „a Amintirile sale: „Îndeosebi eu m-am ales din scoate deloc”, „a timpul acesta cu două din scrierile mele, Popa veni deloc” (a Tanda și comedia în trei acte Toane sau vorba scoate imediat, a de clacă, amândouă lucrate sub înrâurirea veni imediat, „deloc directă, dar hotărâtoare a lui Eminescu și mă duc” zice alt publicate apoi în Convorbiri literare”.10 personaj), „a împărți Subiectul aceste piese este destul de turtele” (a se lua la banal: domnul Luncan discută cu soția sa, întrecere), „a țâpa” Maria, și mama acesteia, doamna Plutescu, pe (a alunga, a înlocui tema: dacă e bine să-și petreacă vacanța de cu altcineva), „oleacă” (puțin, „Eu vino vară în Alpi, conform dorinței Mariei, sau nu. oleacă-n casă”), „cuine” (bucătărie), „De n-ar Dând dovadă de un patriotism ieftin, Luncan mânca-o strechea” (de n-ar apuca-o îi recomandă frumusețile patriei, „Carpații năbădăile), „a-și lua gugiba-n grumazi” (a se sunt mai frumoși decât Alpii, mai bogați, mai purta cumsecade), „a se spulbera” (a se supăra variați și mai plini de poezie. În Alpi nu este pe cineva), „Bărbat mai de Doamne” (soț doină, în Alpi nu auzi buciumul păstorului potrivit), „cresc galbenii (băncuțele) pe gard” căutând un ecou însutit prin văi. Este o (a avea mulți bani câștigați ușor), „…ce frumuseță fără de suflet. Alpii sunt nemțești; vântoase te-aduc așa de-a hățul?” (Ce vii așa Carpații sunt românești” este argumentul grăbit? Ce treabă ai?), „a-ți umbla lefetița” (a suprem al lui Luncan. Intervine sfada și cei vorbi), „a fugi de treierat ca calul de streche” doi se mută în două hoteluri diferite: Luncan, (a refuza să muncească), „Birău-i om cam împreună cu servitorul său, Frecățel, la Hotel șod!” (zice Mitru), iar Neica Floarea „șoadă” Burlac, iar Maria și Maranda, servitoarea, la (naiv-naivă), „baio, zeu!” sau „Va fi zău hotel Martha. Amândoi sunt cuprinși de aceea!” (zeu, zău = chiar), „a purta lela” (a remușcări și, în final, se împacă teatral, purta degeaba) înviorează spectatorul sau rămânând la moșia lor. Replicile lor sunt cititorul. Umorul prin limbaj este des specifice romantismului întârziat al societății întrebuințat: Tănase-a-Popii: …„eu am amici românești; Maria:…„Voiesc să-l surprind, să-i și cunoscuți”. Neica Floarea: „Vezi? Ce știi vorbesc, să văd expresia ochilor săi, să mă tu? El are mici cunoscuți.” (s. n.), dar și de arunc la picioarele lui… El mă va ierta, mă va rotarul ungur Morgo Loți cu limba sa stâlcită: iubi, sau mor la picioarele lui”; Luncan zice „fișcălași”, „țângiu” (tânăr, neisprăvit). retoric: …„Piară lumea! Maria trebuie să fie a De altfel, Slavici, înzestrat cu un pro- mea!” Cei care au contribuit la îndreptarea nunțat spirit de observație critică, va scrie în lucrurilor sunt Sitilă, chelarul, și Frecățel, 1922 despre comic în articolul Comedia la acesta sesizând vulnerabilitatea stăpânului,

124 ♦ Mişcarea literară dominat de nevastă. Apare pentru prima dată scoate polipul. În ipohondria sa, Vespianu motivul scrisorii care nu ajunge la timp la este convins că are într-adevăr în stomac „un „adrisant”, ca în celebra piesă a lui polip în formă de paingen și rac” care „îi stă Shakespeare, Romeo și Julieta. Chelarul acolo în pântec și-i soarbe sângele și-i roade aduce o epistolă a lui Luncan către soția sa, oasele”. Este, de asemenea, convins că dar Maranda, iubita lui Frecățel, nu i-o dă mănâncă cu poftă și doarme bine ca să poată Mariei. Sitilă chiar exprimă un adevăr specific hrăni această „jiganie”, iar ca să scape de ea înțelepciunii țăranului român: „Să nu se trebuie să-și ia o nevastă tânără pentru a-și amestece nime în certele căsătoriților”; de aici reînnoi sângele, și concluzia că piesa aceasta are un caracter firește pe nimeni ostentativ moralizator, ideea etică fiind alta decât Aurelia, expusă cât se poate de răspicat. De aceea, nepoata sa. Farsa Călinescu a socotit-o „Fără interes deosebit jucată de Ciocănel (…) care, totuși, a dat lui Eminescu, într’un este de un comic proiect, câteva nume proprii”.11 molipsitor. Împreu- De data aceasta, limbajul nu mai este nă cu Verigă, sluji- atât de încărcat de regionalisme specifice torul lui Vespianu, îl satului ardelean de la sfârșitul secolului al supune pe ipohon- XIX-lea. Maria și doamna Clevetiță sunt dru de Vespianu contaminate de jargonul franțuzesc. Nu unei consultații medicale, descriindu-i boala lipsesc din vorbirea lor „Ma chere”, „Bonjur” în imagini înfiorătoare. Ciocănel simulează că sau „Madame”, în schimb Luncan nu renunță îi va scoate polipul cu niște clești înroșiți în la graiul ardelenesc, folosind „bumb” pentru foc. Când ipohondrul este în culmea „nasture”. disperării, i se spune că Iulian a fugit cu Comedioara Polipul unchiului a fost Aurelia; în realitate, acesta era ascuns într-o terminată în 2 aprilie 1875, după cum reiese cameră alăturată. Odată cu revederea dintr-o scrisoare al lui Slavici către Iacob nepotului, Vespianu îl iartă, ba mai mult îl Negruzzi.12 „Eu am gata – scria Slavici – Stan conduce la Aurelia. Bălăban, o poveste (20 file), Polipul Ciocănel este cel mai viabil personaj; unchiului, comedie într-un act (45 file), Cele este tipul demagogului viclean și are multe trei case, o nuvelă în felul lui Popa Tanda (50 vicii specifice personajelor lui Alecsandri și file). Aceste sunt în magazin, au fost citite și Caragiale. Iată cum se adresează lui Iulian: admise aici”. A fost publicată în Tribuna, în „Sunt doctorul Wangworth din America. anul 1886.13 Este o farsă ușoară bazată pe un Adică de ce nu? Parcă nu sunt destui doctori comic de situație și de moravuri, în care se care-și poartă titlul cu tot atâta drept ca simte influența lui Lope de Vega, Shakespeare mine?!... Parcă nu suntem într-o țară în care și Moliere. Scenele din Polipul unchiului este un merit de a te lepăda de numele tău?! abundă de un comic de situație, întâlnit, de Parcă nu sunt avocat, om de afaceri, care, în altfel, și în Toane sau vorba de clacă. interesul clientului său, trebuie să se facă și Limbajul personajelor constituie o sursă de popă, și cătană, și porc-de-câine, stimabile umor suculent, vioi, dezinhibant. Și aici domnule, dacă așa cere situațiunea?!” intriga și acțiunea sunt simple. Vespianu este În nuvelele și povestirile lui Slavici un bolnav închipuit care crede că are în predomină limbajul rural, dar aici întâlnim stomac un polip ce îi mănâncă mâncarea și numeroase neologisme sau expresii neolo- „se hrănește cu sângele omului”, cum îl gistice precum: „sentiment de delicateță”, caracterizează Ciocănel, travestitul în doctorul „ridicol”, „stilistică”, „compromis”, „reabili- Wangworth din America, specialist cu renume tare”, „incurabil”, „inspirațiune divină” etc. în polipi la stomac. Pentru a-l ajuta pe Iulian Boala de polipi este, după Ciocănel, boala să se poată căsători cu Aurelia, verișoara lui, „celibatarilor”, iar polipii sunt de patru feluri: îl leagă pe Vespianu de un jilț pentru a-i putea rimaculii, niște „bestii” comparați cu râma,

Mişcarea literară ♦ 125 sfredelnicii, „care au forma unui sfredeluș și numească. De asemenea, trebuiau cumpărați străbat în inima omului”, răcăcinii, „care și vizirii ca să pună o vorbă bună pe lângă seamănă cu racul”, și paingen-răcăcin, „care sultan (padișah). Ei, bine, în această tragedie, seamănă atât cu racul, cât și cu paiangenul”. cea care putea să înlesnească numirea unui În afară de aceste trei comedii, se pare domn român pe lângă Mapeiker, sultana că autorul Marei a scris încă una, intitulată O favorită, era evreica Sara. Printre pretendenții comedie la țară, despre care pomenește într-o la tronul Moldovei, alături de boierii Tomșa, altă scrisoare adresată aceluiași Iacob C. Radu, Locatelo, Alexandru din Rodos, se afla Negruzzi, dar care a rămas nepublicată. și Gaspar Grațiani. Toți sunt pregătiți să „…n-a plăcut… voiesc a fi sincer; asta mă cumpere scaunul Moldovei. Sara este mâhnită surprinde! Mi s-ar părea cum că asta comedie că Grațiani, iubitul ei de odinioară, se va este mai bună decât Fata de birău”14 – căsători cu „signona Elvira, fiica dragoma- conchide autorul. nului venețian Borisi”. Grațiani îi mărturisește În ceea ce privește dramele istorice, se Elvirei că dorește tronul Moldovei pentru a se cunosc două: Gaspar Grațiani, domnul putea ridica la înălțimea ei. Sara îl iubește pe Moldovei și Bogdan-vodă; despre Ursita Grațiani și este gata să se sacrifice pentru el, aflăm tot dintr-o scrisoare adresată lui Iacob dacă acesta i-ar cere, mai mult, este în stare să C. Negruzzi. se facă creștină, să sărute crucea, dacă el ar Gaspar Grațiani, domnul Moldovei a dori asta. Femeia îl iubește pătimaș și îi repro- fost publicată în Convorbiri literare în anul șează că dorește să devină domn numai „să fie 1888.15 În calitate de arhivar al Consistoriului băgat în seamă” de Elvira. Puterea Sarei este ortodox din Oradea mărturisită de ea însăși, atunci când simte că și, mai târziu, Elvira s-ar putea să devină doamna lui: „Eu secretar al Comisiei pot să ridic și să răstorn domni, viziri pot să documentelor isto- pun și să răstorn; ambasadorii toți și bailul rice, Slavici a avut Veneției, bailul, Grațiani, tremură când îmi ocazia să cunoască încrețesc eu sprâncenele”. bine istoria româ- În actul al II-lea îl găsim pe Grațiani nilor din care s-a domn al Moldovei. Intențiile sale cu privire la inspirat în scrierea viitorul Moldovei sunt exprimate într-o tiradă celor trei drame.16 din scena a IX-a. Portretul moral și spiritual al De altfel, și alți acestui personaj este diferit de ceea ce a fost autori au exploatat în realitate, dar cititorul sau spectatorul nu subiecte istorice. Ne trebuie influențat de acest lucru; este creația gândim la Alecsan- lui Slavici și așa trebuie să rămână. dri, Delavrancea, În semn de mulțumire pentru ajutorul Sorbul, Victor Efti- primit din partea Sarei, cea cumpătată în miu sau Al. Davila. atitudini, acesta îi dăruiește un inel și o bră- Gaspar Grațiani… a fost scrisă în 1886 țară. Baruch, unchiul Sarei, se opune relației și a fost reprezentată pentru prima oară pe dintre Sara și vodă pe motiv de religie și-i scena Teatrului Național din București în 28 propune nepoatei să-l părăsească. Argumen- februarie 1888. Din păcate, n-a avut succesul tele evreului, cum că, dacă va rămâne între scontat de autor. Acțiunea se petrece în jurul creștini, va fi blestemată de tot neamul ei, iar anului 1620, „parte la Constantinopole, parte dacă îl va părăsi, toții frații ei o vor ajuta, o în Moldova”, iar autorul își adaptează vor înveseli când va fi tristă, se lipesc de limbajul personajelor la acest an, inclusiv prin sufletul femeii. Baruch adaugă că frații ei îi formulele de adresare ale acelor vremi. Să fii vor blestema „bucata pe care o va duce la domn al Moldovei trebuia nu numai să ai gură”, „somnul”, „munca mâinilor sale”, bani, ci și să ai pe cineva care să-l influențeze „copilul din pântece” și o vor scuipa și vor pe padișahul Imperiului Otoman să te fugi de ea „ca de ciumă”; el îi cere încă o dată

126 ♦ Mişcarea literară să nu-și batjocorească neamul și să nu-și În actul al IV-lea, Sara se întâlnește cu spurce sângele. Sara îl îndeamnă pe Grațiani sultana Mapeiker și îi spune acesteia că să-l alunge de la curte, „căci vorbele lui îi Grațiani a gonit-o de la curtea lui. Sultana o strică mintea, privirea lui îi amorțește inima, îndeamnă să-și folosească arsenalul feminin iar răsuflarea (…) îi otrăvește aerul”. pentru a-l recuceri: „aruncă mrejele farme- Problema prejudecăților naționaliste și celor tale asupra lui, fură-l cu dulceața vorbei, religioase o tratase Slavici și în nuvela Crucile cu nourul de pe fruntea ta, ia-i mințile cu un roșii și, mai cu seamă, în romanul Mara, zâmbet îndărătnic”, o sfătuiește ca una care dragostea dintre Persida și Națl fiind atât de știe să le pună în valoare. Mapeiker îl binecunoscută. convinge pe sultan să-l trimită pe Skender- Când Grațiani se hotărăște s-o prezinte pașa cu oaste pentru a-l pedepsi pe Grațiani. pe Elvira drept viitoarea doamnă a Moldovei, Sara, favorita sultanei, îl va însoți pe acest Van Olen, ambasadorul Olandei, și Locadelo, vizir cu gând de a-l scăpa pe vodă. Alături de fost pretendent la tronul Moldovei, se unesc turci va participa Alexandru-vodă, „Radu a pentru a zădărnici căsătoria dintre cei doi. Ei ridicat pe munteni, Bethlen aduce pe ardeleni, vor miza pe Sara, singura care ar putea să-i iar Cantimir năvălește în fruntea tătarilor”. despartă. Sara intră ca o nălucă în mijlocul oastei Dar poporul se revoltă, fiindcă „într-o moldovene, îndemnându-i să fugă. Întâlnirea țară creștină” curtea spurcă zilele sfinte, nu dintre ea și Grațiani atinge punctul culminant. postește și ține pe „ovreica” Sara pe lângă Ea îi spune că a venit să-l scape, iar „Sender- domnitor. Deși logofătul Drăgan spune pașa răspunde cu viața lui că întreg și neatins” mulțimii înfuriate ca în nuvela lui Negruzzi, îl va lua ca rob al ei. Gaspar-vodă o ucide, iar Alexandru Lăpușneanu, că aceasta îndeamnă ultima ei dorință este ca turcii să-l scape „pe pe domnitor la fapte bune și „îl îmblânzește Grațiani, întreg, nevătămat”, dar nu se va când inima i se umple de mânie”, Târgovețul întâmpla așa; Grațiani va fi omorât de către este nemulțumit, deoarece „îi va ajunge urgia Bucioc și Șeptilici. lui Dumnezeu dacă primim binele de la cei ce Atmosfera epocii este redată cu mult l-au răstignit”. La rândul său, vornicul Bucioc talent de Slavici. Unele personaje sunt reale, îi cere să se desfacă de Sara pentru că muierea altele nu, dar sunt bine conturate. Și vorbim asta îl „ține legat de Poartă, l-a despărțit de aici despre însuși Gaspar Grațiani, care a Veneția și-l înstrăinează de țară.” Grațiani îi domnit în Moldova între 1619-1620, Nino aduce Sarei la cunoștință faptul că poporul (Almaro Nani Boilo, cel care a trimis în Italia cere să fie izgonită. Pentru ea „poporul sunt scrisori despre Țările Române), vornicul oamenii fără de pricepere, care nu știu ce fac Bucioc, hatmanul Șeptilici, postelnicul Goia, și cred că fac bine când fac rău”. Inițial, vistiernicul Vasile Lupu, dar Sara, Mapeiker refuză să plece, „fiindcă – zice ea – este mai sau Baruch, deși sunt inventate, par a fi cuminte ca dânșii și nu va lăsa pe lefegii să autentice, veridice. Gaspar Grațiani și alte bată poporul când cere izgonirea” lui. personaje sunt amintite și de Miron Costin în Bucioc îi solicită a doua oară, de față cu Letopisețul Țării Moldovei de la Aron-vodă Sara, să renunțe la ea. Grațiani vrea să scape încoace.17 Două personaje îl caracterizează pe de farmecele iubirii ei, îi spune că nu mai vrea Grațiani. Este vorba de Locadelo („Îl cunosc să știe de ajutorul ei, „de puterea sultanului și de-aproape; îl știu încă de pe când a venit aici: de mila lui”; vrea să fie el însuși, stăpân pe Gaspar Grațiani, ce se mai zicea și nobil de faptele sale, să stea ori să cadă prin sine Gratișad, un ceasornicar, un biet muritor ce însuși. Când se părea că dragostea lor va bătea pe la toate ușile ca să-și vândă marfa.”) învinge toate prejudecățile, Sara va părăsi și Van Olen („Nu-l căuta ce-a fost odinioară, Moldova, dar promite că se va întoarce „ca ci-l vezi ce este acum: duce de Paros și Naxos să-i arate că poate să facă și bine și răul când (două insule în Marea Mediterană dăruite de vrea”. turci pentru serviciile aduse în calitate de dragoman, n. n.), ambasador al sultanului

Mişcarea literară ♦ 127 Ahmed I, om de încredere al marelui vizir asemenea cu a noastră”.20 Acțiunea se petrece, Chalil-pașa, persoană grată atât împăratului scrie Slavici, „pe la 1455”, dar, istoricește, roman, cât și regelui din Polonia, om norocos acesta a domnit între 12 octombrie 1449 și 17 și dibaci, care știe să se folosească de octombrie 1453. împrejurări. Ai un rival primejdios, foarte După moartea domnitorului Alexandru primejdios rival!” îl avertizează pe Locadelo). cel Bun, între fiii acestuia încep războaie Când vine vorba de politică necinstită, fratricide. În scaunul Moldovei se află coruptă, se pare că totul se putea cumpăra cu Alexăndrel, un tânăr de aproape 17 ani, fără bani, inclusiv tronul Țărilor Române. Grațiani experiență pentru un asemenea rang. Se pare este prezentat de autor ca un domn incorup- că sursa de inspirație pentru această piesă a tibil. „Nu vreau – îi spune Sarei – să mă leg fost Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore față de nimeni! Nu sporesc haraciul, nu dau Ureche, unde scrie: „Văleatul 6962 (1455, pocloane (sic!), nu cumpăr scaunul, nu vreau n.n.), după doi ani a domniei lui Bogdan- să intru înglodat în țară; ori sunt domn de vodă, scrie letopisețul cel moldovenesc c-au capul meu, ori nu-mi trebuie domnia”. venitu fără de veste Petru-vodă ce l-au G. Călinescu nu a apreciat această operă poreclit Aron și au aflat pe Bogdan-vodă la dramatică. În Istoria… sa doar o amintește: satul Răușenii, din jos de târgul Sucevii, și „A scris și o dramă istorică, insuficientă, l-au lovitu, vineri în revărsatul zorilor, Gaspar Grațiani”18, fără a menționa celelalte octombrie 16. Și acolo i-au tăiat capu lui drame. Bogdan-vodă. Decii au stătut la domnie Aron- Cât privește piesa Bogdan-vodă, manu- vodă”.21 scrisul acestei piese se află la Biblioteca Acțiunea începe în sala tronului de la Academiei României, cu numărul 5922, și a curtea domnească de la Suceava. Boierul fost publicată pentru prima dată, împreună cu Onciul se lamentează că „Virtutea strămo- celelalte opere dra- șească a pierit/ din moldoveanul cel acum matice în volumul smerit”. Ceilalți boieri se plâng de „sfetnicii Teatru, din 1963. vicleni” că nu-l sfătuiesc bine pe „vodă cel Peripețiile acestei neînduplecat”, că sunt niște „uneltitori mișei, drame versificate nemernici și amăgitori”. Același Onciul ia (pierderea și regă- apărarea consilierilor, zicând că „vina lor nu e sirea manuscrisului), că sfaturi dau/ Ci că primesc porunci și se în cinci acte, sunt supun”, că domnitorul „E surd, nu mai ascultă descrise cu lux de nici un sfat”. Despotul Alexandru-vodă îi amănunte în lucra- acuză că toate răutățile care s-au abătut asupra rea autobiografică țării se datorează lor și îi asigură că treburile Închisorile mele. se vor îndrepta odată cu închinarea ei Deși autorul s-a „Măritului Cazimir”, domnul și craiul leșilor. zbătut mult pentru a În felul acesta „Nici unguri, nici tătari, nici deveni cunoscută, turci semeți” nu vor cuteza să calce „țara piesa n-a avut ecou pustiind”. Auzind aceste vorbe, Bogdan, adept în rândul junimiș- al independenței moldovenilor, refuză să mai tilor, adepții „artei fie hatman și își predă spada domnitorului, dar pentru artă” de la Convorbiri literare, oștenii nu doresc un altul și îl alungă pe negustând caracterul ei patriotic.19 Slavici Andronic, înlocuitorul său. Aceștia se recunoștea în scrisoarea amintită că, deși răscoală, iar Onciul îi cere lui Bogdan să-i acțiunea se petrece în evul mediu, de fapt potolească, să se supună poruncilor domnești. piesa se referă la probleme sociale Vodă poruncește ca hatmanul să fie adus cu contemporane lui; „Sujetul dramei – scrie el – forța în fața lui. Pentru a-și salva pielea și a-i e istoric. Bogdan-vodă, tatăl lui Ștefan cel înspăimânta pe oșteni, domnitorul apelează la Mare. Am ales această epocă fiind cea mai ajutorul leșilor fugind la ei, dar intriganții

128 ♦ Mişcarea literară Onciul și vicleanul Hulpe se opun, promi- Drama Ursita nu a fost publicată țându-i că îl vor aduce ei, „viu ori mort”. (aidoma piesei O comedie la țară), dar despre Bogdan, „cel răzvrătit”, cum îl caracterizează conținutul ei ne vorbește autorul într-o Aron, va fi propus de către oșteni să ia locul scrisoare către același Iacob C. Negruzzi, domnitorului fugar, mai ales că s-a aflat că datată 31 august 1877: „Îți aduci aminte de provine din „os domnesc”, fiind nepot „al drama mea romantică în versuri albe, – scrie preamăritului Mușat”. În actul al V-lea, Slavici – pe care o citisem la Iași. M-am pus Bogdan este investit domnitor al Moldovei. să o lucrez din nou în iambi, făcând-o totodată Unul dintre țărani, oștean în armata lui mai puțin serioasă. Din cei trei voinici, unul e Bogdan, Codac, este tipul omului simplu care polonez curtenitor, altul e ungur grosolan, iar nu se încrede în boieri de genul perfidului al treilea e un voinic bădăran din republica Aron; deși a fost ridicat, la rândul său, la Bârladului. Afară de aceasta, Rucsandra este rangul de boier, „pârcălab de Hotin”, îl una din femeile cărora li se aprind călcâiele avertizează pe Bogdan de acest lucru, fiindcă îndată ce văd o bucată de mustață. Astfel, pe „patru, cinci, mulți ticăloși ca el,/ Strânși la un alocurea piesa e de o naivitate pe care fetele loc, ticăloșie mare fac./ Sunt mulți măria-ta”. n-o înțeleg, dar nevestele o ascultă cu plăcere. Când lucrurile păreau să intre pe un Dă-mi voie să-ți comunic două părți. făgaș bun, Oltea și Diacul îl anunță pe Polonezul Mițki o întreabă dacă îl iubește. Bogdan-vodă că boierii complotează împo- Răspuns: triva lui și sunt pregătiți să-l ucidă. Cei doi îl îndeamnă să fugă la Vlad, domnitorul Țării Nu știu. Nici eu nu știu ce să-ți răspunz. Românești, mai cu seamă că acesta era văr cu Parc-aș dori să fii precum nu ești, soția sa, Oltea. Vodă refuză, zicând: „Chiar Și totuși parcă-mi place firea ta. dac-ar fi să pier în luptă grea,/ Rămâne-n Mă simt atât de bine-n astă clipă. suflete ființa mea,/ Căci oamenii se nasc, Ce crezi, voinice?! Ori nu cumva te trăiesc și mor,/ Dar gândul bun e-n veci iubesc?! dăinuitor.” În ultima scenă, bunul și tolerantul Peste puțin timp, vine ungurul Boris, o Bogdan-vodă va fi lovit de un glonț și va muri îmbrățișează, o sărută, apoi pleacă spre a face rostind ultimele cuvinte profetice: „Eu mor, ca nu cumva ceilalți să prinză ursa. Ruxandra dar alții-n urma mea răsar.” S-a spus despre (sic!) rămâne privind în urma lui. Bogdan-vodă că este mai mult un simbol decât un personaj propriu-zis. Iată ce a scris S-a dus! Ce falnic e la umblet și ținută, însuși Slavici despre el: „…e un om așezat, Și capul, uite, ce frumos îl poartă! care numai anevoie se hotărăște la ceva, dar Ce oare vrea să facă? Negreșit, hotărât o dată, pune capul în pietri, e un Popa Din multe va să facă ce-i mai bine. Tanda, e un Petru Viteazul Greuruș, nu e Nu știu… atât mă simt de nu știu cum… bufon. E «Frecățel», e în ultimă analiză Parc-am visat și parcă tot visez… «Dănilă Prepeleac», «omul care dă cu bota în Când mâna îmi strânge cu mâna sa, baltă», e «hodorosc trosc, mazere de post», «e Nu știu, parcă-mi treceau fiori prin vine, ist Mann, de Gute subt und Boses stiftet» (este Și când cu brațul m-a cuprins – o, omul care face binele și provoacă răul, care Doamne! face răul și provoacă binele)”.22 Resimt și-acum un fel de dezmierdare, S-au făcut apropieri între Bogdan-vodă De care-atunci eram deplin cuprinsă… și Răzvan și Vidra a lui Hașdeu sau scrierile Iar când m-a sărutat, eram să leșin, lui Al. Davila (Vlaicu-vodă), Negruzzi Simțeam cum inima mi se strânge (Alexandru Lăpușneanu), Odobescu (Doamna Și cum mi-a stat deodată răsuflarea. Chiajna), dar atitudinea demofilă a lui Slavici Zicea că mă iubește; mă privea este cea care primează în această piesă. În Cu ochii plini de foc, și-nvăpăiați privința ritmului și rimei se simte influența lui Erau obrajii lui atât de rumeni. Coșbuc, cel cu care a lucrat la Tribuna. Și totuși parcă sunt nemulțumită…

Mişcarea literară ♦ 129 Ce oare mai doresc? Ori el nu este În sfârșit, chestiunea se lămurește când Precum visam pe tânărul iubit? sosește Fulger, adevăratul ursit, și nu ne Ori poate îndestul nu mă iubește? îndoim că, după cununie, nedumerirea feciorei Ce oare mai doresc? Ori poate Mițki înceată”.23 Îmi este mai dorit și mai pe plac?” Deși creația dramatică a lui Slavici este mai puțin cunoscută, ea rămâne un reper pen- tru autorii dramatici care vor urma după el.

Note:

1. Studii și documente literare, Buc., 1932, vol. II, p. 15. Convorbiri literare, an. XXII, nr. 1, din 1 aprilie 185. 1888, pp. 1-22; pp.136-154; pp. 225-242; pp. 308- 2. Ibidem, p. 188. 320; pp. 441-453. 3. Ioan Slavici, Amintiri, postfață de Lucian Raicu, 16. N. Iorga, Istoria literaturii românești contempo- Ed. Minerva, Buc., 1983, p. 21. rane, I, Buc., 1934, p. 185 l-a apreciat ca istoric, 4. G. Călinescu, Istoria literaturii române dela scriind: „…Sinteza de istorie maghiară care ne dă origini până în prezent, Buc., Fundația Regală puternica sforțare de a frământa cu bun-simț și pentru Literatură și Artă, 1941, p. 454. realitate vie cuprinde pagini de cea mai adevărată 5. N. Iorga, Istoria literaturii românești contempo- și mai strâns legată istorie, așa cum până atunci nu rane, vol. I, Buc., 1934, p. 183. mai scrisese nimeni la noi, Slavici fiind astfel 6. Convorbiri literare, Iași, an. V, nr. 1 din 1 martie istoric (s. n.) înainte să fi început să scrie istorie 1871, pp. 1-12 și nr. 2 din 15 martie 1871, pp. 17- Xenopol…” 291. 17. Vezi Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de 7. Toate citatele sunt din Ioan Slavici, Opere, vol. VI, la Aron-vodă încoace, Opere, E. S. P. P. L. A., Ed. Minerva, Buc., 1972. 1958, capul al optulea, pp. 66-75. Printre altele, 8. Ioan Slavici, Comedia la noi, în Adevărul literar și acesta notează: „Acestu domnu, Gaspar-vodă, artistic, seria III, anul III, nr. 96, din 24 sept. 1922, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsu în toate p. 1. posturile mânca carne”. 9. Convorbiri literare, an. VIII, nr. 11 din 1875, pp. 18. G. Călinescu, op. cit., p. 454. 417-432. 19. Vezi Ioan Slavici, Scrisoare către Iacob Negruzzi 10. Ioan Slavici, Amintiri, postfață de Lucian Raicu, în Studii și documente literare, Buc., 1932, volII, Ed. Minerva, Buc., 1983, p. 86. pp. 275-276. 11. G. Călinescu, Istoria…, p. 454. 20. Idem, p. 292. 12. Studii și documente literare, Buc., 1932, vol. II, p. 21. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, E. S. 274. P. L. A., 1955, p. 82. 13. Tribuna, Sibiu, an. III, nr. 222 din 27 septembrie, 22. Ioan Slavici, Scrisoare către Iacob Negruzzi, în 1886, p. 1; nr. 223, din 28 septembrie 1886, pp. 1- Studii și documente literare, Buc., 1932, vol. II, p. 2; nr. 224, din 30 septembrie 1886, p. 1; nr. 225, 277. din 1 octombrie 1886, pp. 1-2. 23. Idem, p. 282. 14. Studii și documente literare, Buc., 1932, vol. II, p. 188.

Insomnii

130 ♦ Mişcarea literară

O poezie a lucrurilor și obiectelor

Virgil RAȚIU

Luminița Cojoa- Nici cuvântul n-o adoarme” (Nici cuvântul, p. că (Setea de piatră, 21). Există trăiri miraculoase, sunt exprimate Editura Prier, Drobeta voința și durerea ca motive ale învingerii Turnu-Severin, 2017) timpului, a fruntariilor și a iubirii de piatră: scrie o poezie a lucru- „Te strig piatră pe numele tău/ de fată rilor și obiectelor, încât nemăritată/ îți șterg lacrimile/ și mă rog/ fiecare poem pare su- pământului să nu te mănânce/ apa să nu te praîncărcat de materie, bea// Rămâi ca zăpada/ pe limba mea” care e pusă în mișcare (Strigare, p. 52). în continuu pentru a o Petrecerile existențiale dau substanță însufleți. Cineva este responsabil cu aducerea rolurilor pe care le îndeplinesc. În versuri se la viață și la forme spiritualizate a tot ceea ce întâlnesc mult freamăt, multă ardoare, dar ne înconjoară. De aceea orice mișcare este exprimate cu responsabilitate, fără lamentații. condusă spre aflarea a ceea ce se găsește În poeziile Luminiței Cojoacă nu plânge dincolo, în cătarea fiorului metafizic care nimeni, disperarea este asumată, dominantă transcende „lumea ce-și caută ecoul”. Pașii fiind înfruntarea oricărui obstacol. Numai fac pietre, ochii sunt lăsați să li se vadă piatra poate plânge, apa poate plânge, cele lumina, flăcările strigă și mâinile sunt tot mai două contrarii care se șlefuiesc continuu, prezente. Toate fac parte din ființa umană care într-o manifestare repetată, diurnă și nocturnă: și ea este de piatră, răzbind prin imaterialitatea „Apele încep a izvorî în pustiu/ Durerile se ei. „Mâinile tot mai prezente/ numără îngeri/ îneacă în ape/ Nopțile se culcă rozaliu/ unul câte unul”. Cu toate acestea, rezidă diminețile sunt mai aproape” (Dincolo de impresia că omul este nicăieri și oriunde, de pietre, p.64), sau: „Pământul se desface de nimeni păzit, veșnic în căutare. Impactul întâl- mormânt/ Poamele trec apa-nvolburată/ Se- nirilor este important, pentru că descoperă mparte Dumnezeu la ceasul sfânt/ Lumina „golul”, „acela dintre umbre”, locul esențial, lumânărilor se-arată” (La ceasul sfânt, p. 65). determinant, și toate se liniștesc și reintră în În mai multe poeme întâlnim sonuri din simțuri: poezia populară, dar imperfecte în privința „Acela dintre umbre/ și priviri/ urcă prozodiei, care, însă, conferă versurilor un peste cortină/ peste cremene/ ninsoarea ca să anumit patent, o notă aparte, care atrage traducă/ materia corigentă/ la lecția/ fără atenția: „Apă de conținut.” (Golul, p. 13) nins/ pâine și iris/ te Piatra este materia de bază, aceasta se scoală și spală/ Raft poate preface în orice altă formă cu contur, trupul fără fală// Apă mustind de seve ori secată, până i se dă putere de plâns/ încotro te-ai dus/ vino și scutură/ de simbol și ți se face sete de piatră. Alteori ochiul din ciutură// Cine mă apasă/ la-nceput cuvântul este cel care leagănă ape și pietre: de masă/ unde e cuvântul/ cu deznodământul// „Zace piatra desfăcută/ În bucăți de piatră Câinii se arată/ negura alatră/ apa strigă mută/ Roasă e precum lumina/ Și pământul și turma/ se alege urma// Apa e piatră/ bună de odihna.// Piatră tristă spartă lângă/ Numai apa stors/ și s-a întors/ cuvântul în vatră” s-o mai plângă/ Piatră albă și creștină/ Fără (Descântec, p. 20). umbră fără vină.// Dacă nici apa n-o soarbe/

Mişcarea literară ♦ 131 Autoarea își cunoaște foarte bine rostul este pierdut și sunt pecetluite îngemănări. în lume: „Înaintea cuvântului/ se așează Nimeni nu este singur: „La apus de umbră/ Dumnezeu/ înapoia cuvântului/ mă așez eu” șade Dumnezeu cu pomeni/ le numără să iasă/ (Fără punct, p. 44). Există o comuniune între morții la socoteală/ le pune candele/ la capătul fapte și nefapte, care așteaptă să fie împlinite. pământului/ și numără numără” (Pomelnic, p. Frica se desface dintre toate ca să se arate în 46). Pecetluirea îngemănării este mod de via- lume dar se împarte cum se împart colacii care ță, impune urcarea în sacrificii și înțelegerea se dau pomană. „Frica de vii/ ne face treji/ cu lor ca existențe date: „Țineam ascuns un mort fiecare noapte./ Frica de morți/ ne face și mai în mine/ o noapte stinsă în sublim/ până să vii”. (Frici, p. 42) aflu ce-i durerea/ știam că Dumnezeu e bun.// Momentele creației sunt cele magice, El nu separă om de om/ zahărul de dulce/ sunt așteptate și invocate, oferă creatorului oțetul de acru/ și nici noaptea de flăcări –/ de încredere și speranță, amestecând spațiul și trupuri tot mai aproape” (Rostul privitului, timpul sau orânduind lucrurile lumii în p. 40). căutarea armoniei. Acestea se pot observa în Motivul puterii ca de piatră, neclintirea poezia Creație (p. 56): „Dimineața devreme/ clintitoare și vigoarea radiază din versurile Îngerii zboară din poeme/ Pe la amiază/ Se care întrețin o combustie lirică dominantă și întristează/ E tristă și seara/ Cât călimara/ benefică. Setea de piatră, cel de al doilea Numai la noapte/ Vin îngeri de lapte/ Iar volum de versuri al Luminiței Cojoacă, vine piatra din scrisură/ Devine făptură”. să confirme o lirică sensibilă și bine ancorată Dintre metafore se desprinde conturul în ideatic. Volumul beneficiază de o prefață Atoatefăcătorului, prezent în toate momentele semnată de Ileana Roman, revelatoare pentru și în toate fenomenele. Încrederea este senti- creația poetică a autoarei, care o confirmă. mentul dominat și garanția că nimic nu

Oglinzile din jurul nostru

132 ♦ Mişcarea literară

O nouă ediție a romanului Ion de Liviu Rebreanu în Franța

Jean-Louis COURRIOL

Cu puțină vreme în urmă, spre sfârșitul anului trecut (2018), traducătorul francez Jean- Louis Courriol, un veritabil ambasador al literaturii române în spațiul limbii franceze, a tradus și publicat la Editura Non Lieu o nouă ediție a romanului Ion de Liviu Rebreanu. Este a șasea carte a popularului scriitor român, în tălmăcirea aceluiași J.-L. C., ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că este vorba de o preferință, dacă nu cumva de o pasiune pentru cunoscutul romancier. Ea se adaugă altor numeroase traduceri din scriitori români clasici și contemporani. Noua ediție se bucură și de prezentarea traducătorului pentru cititorii francezi printr-o scurtă dar condensată prefață, precum și printr-o postfață mai întinsă, intitulată Ion – incertitudinea contagioasă, de natură să propună perspective noi asupra romanului rebrenian, mereu actual în profunzimile sale. Publicăm acum postfața semnată de Jean-Louis Courriol, cu acordul autorului, un eseu, suntem siguri, de mare interes. Menționăm că am lăsat în limba franceză citatele din roman, pentru ca cititorul avizat să poată avea o probă a calității traducerii. La fel, pentru cei care vor dori, va fi simplu să meargă la textul original. Sublinierile din citate aparțin traducătorului. A. M.

Ion – incertitudinea contagioasă

Originar din Transilvania, scriitorul de aproape un secol – că este prima verigă din român Liviu Rebreanu este – prin destinul său întregul șir al marilor sale texte având marca individual – un simbol perfect al acestui sigură a celui mai pur realism romanesc, în creuzet de civilizații: după primele sale clase descendența, dacă vrem cu adevărat să ne în limba română în satul Maieru (unde tatăl referim la literatura franceză, a lui Zola. său era învățător), merge la școala germană1 și Fiind vorba despre ION, cu adevărat, maghiară, apoi la liceul din Sopron, pentru a PĂMÂNTUL pare să fie termenul de termina la Academia militară din Budapesta. comparație care se impune de îndată. Titlul Visând să trăiască în România tuturor dat de Liviu Rebreanu primei părți a posibilităților, trece frontiera cu dorința romanului, Vocea neclintită de a deveni scriitor, chiar înainte ca pământului, conferă Caietele Liviu imperiul austro-ungar să se disloce, iar în mod evident o Rebreanu provincia Transilvania să își regăsească locul aparență de justi- în „România Mare”. ficare acestei apropieri legitime în același Liviu Rebreanu a scris așadar, între timp. Cadrul de ansamblu este cel al unui 1913 și 1920, primul roman românesc teritoriu rural din Transilvania, una din temele modern. Asta este cel puțin opinia general principale fiind dorința puternică ce îl admisă de critica literară românească dintre determină pe un țăran sărac să dobândească cele două războaie. un domeniu cât se poate de întins, iar asta prin Critica aceasta a consacrat de o manieră toate mijloacele, printre care seducerea unei cvasi-unanimă – repetată cu insistență vreme fete de țăran bogat, pe care nu o iubește.

Mişcarea literară ♦ 133 Glasul iubirii, titlul celei de a doua El cade atunci sub stăpânirea zvârcolirii, părți, poate da impresia unei simple și titlul celui de al doilea capitol, o zvârcolire frumoase simetrii romanești clasice în care care este departe de a fi doar cea a țăranului iubirea adevărată și-ar reintra în drepturi, fără pământ, care îi este inerentă și nu îl va nevoia de a avea pământ odată satisfăcută. părăsi niciodată, chiar când se va aprinde la Dar protagonistul, Ion, pentru care ideea de a fi găsit modalitatea să iasă din acest instabilitatea viscerală este trăsătura impas pe care îl crede doar real, exterior: fundamentală de caracter, făcându-l să „Depuis l’instant où Vasilé Baciou, en oscileze în mod primejdios între blândețea présence des femmes venues faire la demande calculată și violența de neoprit, reprezintă de en mariage, lui avait promis de tout lui fapt din perspectivă literară un model donner, Ion était ivre de bonheur et de contagios, acela al incertitudinii universale. confiance. Il était si plein de lui-même qu’il Departe de a fi un simplu țăran după ne pensait plus qu’à ses terres, qu’il tirait des moda realismului – ceea ce este, firesc, cu plans pour les travailler au mieux, défricher toate calitățile și defectele sale – posedă un pan de forêt, ici ou là, et il ne se souciait înzestrarea ciudată și malefică de a transmite plus ni de Vasilé Baciou ni surtout d’Ana, tuturor personajelor care îl înconjoară – sau de comme si la dot n’était pas à elle… Il ne se a le pune în lumină souvenait qu’elle existait que lorsque – această incapaci- quelqu’un prononçait son nom et alors il se tate de a avea o linie renfrognait un peu.” de conduită fermă, Și chiar după ce estorcase această impermeabilă la căsătorie de interes pur, chiar înainte de ezitări, păstrându-le, celebrarea ei: mai ales, nesfârșite „Ion ne comprit qu’alors qu’il lui contradicții. Toată fallait, avec les terres, accepter de prendre povestea sa este, aussi Ana et que sans elle, il n’aurait jamais uneori aproape cari- obtenu ces biens. Il n’avait plus échangé la catural, parafată de moindre parole avec elle depuis plusieurs o indecizie fără mois. Il la considérait comme une étrangère et remediu. Este mereu il ne pouvait pas croire que dans son ventre prada unor stări poussait un être de son sang. Quand il la sufletești opuse, regardait, il s’étonnait d’avoir pu embrasser aproape simultane, cette fille sèche, aux yeux enfoncés dans leurs senzație de atotpu- orbites à force d’avoir pleuré, aux joues ternicie pe de o parte, și de inferioritate jaunies, couvertes de plaques sombres. Attifée insuportabilă, pe de alta, câtă vreme se comme elle l’était ce jour-là, elle lui semblait raportează la pământ: plus laide encore.” „Il se vit alors grandir à vue d’œil. Les E destul să juxtapunem câteva momente sifflements étranges de la faux lui semblaient ale narațiunii, foarte apropiate în timp, ca să des chants de soumission. Penchée sur elle, sa constatăm totala iresponsabilitate a perso- poitrine enflait, son dos se redressait et ses najului care suferă în adâncul ființei sale de yeux brillaient d’une lueur de victoire. Il se un alt simptom anex la fel de incurabil ca sentait assez fort pour dominer toute la incertitudinea, cel al nevoii irepresibile a unei région. recunoștințe imposibile: Et pourtant, il avait le fond du cœur „D’ailleurs il cherchait aussi à montrer rongé par le regret de ne posséder de toutes aux autres villageois le poids que lui donnait ces terres que quelques miettes alors que tout le sentiment de sa richesse. Dans les rues, il son être brûlait du désir d’en avoir le plus marchait à pas plus mesurés et plus souples. Il possible…” parlait d’une voix ferme avec les gens et seulement de terres et de biens. Il lui semblait

134 ♦ Mişcarea literară que les maisons elles-mêmes le regardaient Incertitudinea contagioasă care circulă d’un autre œil, plus soumises, plus pe ascuns în toată cartea este expresia ultimă a souriantes(…) unei caracteristici care îi este de altfel prima Mais il ne se pressait pas de labourer ni componentă: imposibilitatea de a reuși. de semer… (…) Fier et content comme tout Niciunul dintre actorii prezenți în carte nu vainqueur, Ion éprouvait pourtant comme un ajung să se realizeze cu adevărat. vide à l’âme.(…) Dans le tourbillon de ses tourments liés à la possession de la terre il n’avait plus pensé à rien ni à personne. Il lui avait semblé que rien ne pouvait arriver d’autre et que tout le village devait s’arrêter pour prendre part à son terrible combat ou du moins ne rien faire. Maintenant il était étonné et furieux de voir que les gens avaient fait ce qu’ils avaient à faire, comme il l’avait fait de son côté et comme si lui n’avait pas existé.” Când se spânzură soția sa, el este prada sentimentelor cu totul contradictorii, la intervale mici de timp, trecând de la o banală milă la cinismul cel mai dur: „Il resta abasourdi devant cette femme pendue, il se couvrit la bouche de la main et Multiplele universuri sociale care une douleur infinie lui traversa le crâne coabitează în spațiul circumscris intrigii, fără comme si une pierre lui était tombée dessus. a se întrepătrunde vreodată cu adevărat, se (…) Cette étrange pitié, faite de terreur et revelează, în ciuda diferențelor lor de supra- d’étonnement qui vous saisit instinctivement față, afectate de aceeași iremediabilă realitate devant la mort le fit tressaillir un moment. funciară: conflictul între unguri și români, Mais peu à peu, s’habituant au visage între autoritatea ocupantă și majoritatea ocu- horriblement déformé de la femme, il se pată, prezentă constant și efectiv în atmosferă, demanda comment il avait pu vivre près d’un în aerul pe care îl respiră toate personajele – și an avec elle dans le même lit et finit par se care se manifestă prin numeroase abuzuri dire qu’elle avait bien fait de se suicider…” verbale în gura notabilităților sau a Cele două mari părți ale romanului nu intelectualilor – este larg contrabalansată de sunt așadar doar cele două aspecte ale unei scurte dar vii momente de ironie mușcătoare simple istorisiri romanești, sunt simbolic, sau de umor nemilos. Titu Herdelea, de dincolo de tușa concretă a evenimentelor rând exemplu, care părea că trebuie să fie modelul pe rând dramatice, amuzante sau tragice, a tânărului luminat, atras irezistibil de Țară – unei obsesii la Liviu Rebreanu, aceea a incon- România, dincolo de o frontieră considerată stanței, dacă nu a inconsistenței omenești. odios de artificială pentru că ea este stigmatul Ca suport, din punct de vedere stilistic, austro-ungar al negării Românismului – odată în aparență, deloc ostentativ, psihologia este ajuns la București scrie părinților săi rămași soclul autentic al romanului. Această dimen- dincolo că este totodată grozav de fericit și siune profundă care probabil își atinge teribil de dezamăgit pentru că „viața rămâne apogeul în Pădurea Spânzuraților unde aceeași” oriunde s-ar afla. Prima sa scrisoare Apostol Bologa este una din cele mai fru- este exemplul cel mai frapant al acestei moase figuri de anti-erou sfârșind paradoxal balansări spirituale cu neputință de oprit: prin a se sacrifica pentru o idee, ne pare „Et je me suis retrouvé sans même y prezentă în mod evident în ION, a cărui tramă penser, à Câineni… La Roumanie! Le Pays! este infinit mai complexă decât s-ar putea Dieu soit loué!... Plus de langue hongroise. crede la o analiză superficială. Tout le monde parlait roumain: les employés

Mişcarea literară ♦ 135 de la gare, les douaniers, le contrôleur dans le cendant à s’arrêter qu’ici et là pour quelques train, les voyageurs, les maisons… tout, et minutes en signalant ces haltes à grands coups tous… Pour moi, habitué à ne voir que des d’âpres interpellations hongroises rabrouant étrangers à tous les postes d’autorité des paysans qui voyageaient ou des employés importants, ce changement était un miracle. Je trop lents. On en voyait partout de ces mêmes n’en croyais pas mes oreilles et je me sentais paysans, humbles, solides, patients : sur les si heureux que j’avais envie d’embrasser tout routes blanches, marchant à côté de chars le monde. Mais le bonheur ne dure jamais laborieux, sur les champs jaunes retournés à la force de leurs bras et arrosés de la sueur de longtemps nulle part. Mes espoirs leurs fronts, dans les villages miséreux, usés s’effilochent peu à peu. La vie est la même jusqu’à la corde. Dès qu’il y avait du travail partout, on y est en butte aux mêmes quelque part il n’y avait qu’eux. Puis venaient déceptions, aux mêmes attentes, elle a le les grandes gares, antichambres des villes, et même visage horrible qui brise les plus beaux de paysans, plus. Mais on apercevait alors les élans. Les rêves n’ont pas plus cours ici que ronds-de-cuir pressés, bruyants, impatients, ne là-bas. Seuls ceux qui n’en ont pas sont parlant qu’en langue étrangère et pour donner contents car ils sont les seuls à tirer plaisir de des ordres. «Nous travaillons pour qu’ils se la vie. gavent ! se disait Titou et la révolte montait en Cette amertume qui me ronge, j’en suis lui, le prenant de plus en plus fort à la gorge. peut-être le premier coupable. Aucun paradis C’est l’illustration la plus criante de l’injustice n’est aussi beau que celui que se dessine et de notre esclavage!» (…) Il avait honte, en l’homme en son for intérieur. Le paradis des même temps, de fuir le combat. Il se disait uns risque bien d’être l’enfer des autres. Le qu’il serait plus digne de se mêler au bonheur se fonde sur l’imagination de chacun tourbillon de la lutte et de ne pas abandonner et chacun s’en fait un vêtement à sa mesure. ces milliers d’humbles, sans protection et sans Qui sait si je ne suis pas un tailleur maladroit? espoir, entre des griffes avides… Mais dès Qui sait si ce n’est pas pour ça que je ne qu’il regardait autour de lui, il perdait trouverai jamais celui qui m’ira vraiment?... courage et il comprenait que cette guerre interminable exigeait des combattants forts, Mais tout espoir qui s’éteint en voit naître et durs, impitoyables, luttant sans états d’âme et pousser d’autres, éternellement, plus brillants, sans relâche. Ses paysans de Louchca… qui ouvrant de nouvelles voies, suscitant d’autres subissent les coups, les humiliations, les aspirations. L’inconnu est le seul aiguillon geôles sans jamais renoncer…” secret de ce monde car c’est en lui que se Prin aceasta, Titu este uimitor de cachent les mystères qui donnent son prix à la asemănător cu Ion, la un alt nivel uman. Poet vie. C’est ainsi que, dans l’attente de l’avenir, ridicol de romantic, ziarist cu pana je me console avec le passé. (…) Mon âme sforăitoare, ajutor de notar fără calificare erre ici dans un désert sans oasis comme un autentică, se caută fără să se găsească și nimic oiseau qui a perdu son nid… Je vous nu te lasă să crezi că va ajunge într-o zi la așa embrasse tous de tout mon amour. Titou”. ceva. Iubirea nu-i reușește mult mai bine, îl Aceeași insurmontabilă ezitare se vedem incapabil să se fixeze, imposibilitate întâmplă într-un moment de o mare forță pusă la început pe seama tinereții, pe un fel de narativă și poetică, înainte de sosirea la Sibiu, donjuanism provincial, mai degrabă măgulitor ultima etapă precedând trecerea în necu- care nu face decât să confirme, în realitate, noscut: aceeați instabilitate personală și până la urmă „Titou ne se lassait pas de regarder la universală. Momentele sale de dezechilibru terre d’Ardéal qui fuyait, ondulait, acut, flagrant, tratate cu ironia convenabilă de disparaissait à ses yeux, s’étendait au loin, se Rebreanu, sunt o multitudine, iată aici una, rapprochait à nouveau… Et le train passait aproape caricaturală: fièrement le long des villages roumains, „Titou se sentait un autre homme, plus quand il n’en fendait pas certains en deux lucide, plus pur. Il réfléchit longuement à la comme un implacable tyran, ne condes- vie qu’il avait menée jusque-là et la jugea stérile et honteuse. C’était comme s’il avait

136 ♦ Mişcarea literară traversé le monde les yeux fermés et n’avait amenințărilor care depășesc simpla și plata rien vu. Le plaisir qu’il avait de parler realitate: hongrois lui semblait désormais incroya- „L’odeur d’eau-de-vie se mêlait à la blement ridicule. A quoi lui avait-il servi de fumée lourde du tabac et à la chaleur aigre de griffonner des poésies alors que son cœur était la transpiration. (…) La pièce n’était plus resté stérile par insensibilité? «Ma mission est éclairée que par une lampe noire de suie, de vivre au milieu de mon peuple au destin suspendue à une poutre du plafond. Dans la malheureux, d’apaiser ses souffrances, de lumière jaunâtre, maladive et tremblotante, partager ses douleurs, de le soutenir!» se ces hommes semblaient plus ivres qu’ils ne disait-il avec fierté dans ses moments l’étaient, leurs yeux avaient des lueurs plus d’enthousiasme. (…) sauvages, leurs bras nus, osseux, aux muscles A la lumière du jour, il souriait de tous gonflés comme des serpents affamés, se ces rêves audacieux comme d’aberrations levaient par-dessus des têtes troublées, morbides et se disait qu’il ferait mieux menaçantes ou annonçant un danger. Les d’entreprendre tout de suite quelque chose. voix devenaient de plus en plus graves et Tous les projets et les grandes décisions ne enrouées, les paroles plus vulgaires, les valaient pas un sou s’ils n’étaient pas suivis injures plus furieuses. Les visages en sueur d’effet. Le besoin d’aller de l’avant sans brillaient, tantôt rouges feu, tantôt vert-jaunes attendre le rongeait et il s’en voulait de ne et par-dessus ce vacarme assourdissant pas savoir que faire, comme si, sous les ailes montaient, souverains, des rires fous, des de son âme, il n’avait que des pieds de hurlements prolongés, des hoquets plomb…” profonds…” Lumea țăranilor, pe care am putea-o Toate personajele din ION, marcate crede protejată în relativa sa izolare, de puternic, fără excepție, de o conjunctură tresăririle istoriei, este confruntată inevitabil istorică foarte precisă – Transilvania numită și ea constrângerilor unei administrații căreia uneori în roman Ardeal, îndurând zvâcnirile nu-i cunoaște limba. Rivalitățile între săteni, imperiului Habsburgilor în ajunul Marelui uneori extrem de brutale, pentru câțiva ari de Război – pe care o trăiesc din perspective pământ, trebuie să se regleze în fața individuale sau colective, aparent diferite, autorităților străine. Alegerile de deputați în sunt, în cele din urmă, emanații multiple ale Parlamentul de la Budapesta, reglementate de unei singure și aceeași concepții a omului cens, care autorizează doar participarea confruntat cu destinul. țăranilor avuți, sunt ocazia confruntărilor Departe de a fi un simplu roman realist „politice” locale tragi-comice. în culori uneori foarte sumbre și crude, primul Conflictele care se nasc între acești roman al lui Liviu Rebreanu, precedat de săteni dublu confruntați cu nenorocirea, cea a viguroase nuvele care i-au pregătit venirea, condiției lor de muncitori ai pământului pe este în fapt prima sa tentativă – urmată de care stau, indiferent dacă sunt bogați sau multe altele, din ce în ce mai reușite – ca să săraci, sclavi, și cea a unei birocrații deseori înalțe trama romanescă de la simpla narațiune brutale, sunt marcate constant de violența care factuală la rang de expresie certificată a unei agravează consumul de alcool, de țuică în viziuni a lumii subtile și profunde. Prin roman. Aceasta nu este decât un revelator aceasta și doar prin aceasta poți să legitimezi extrem al resorturilor complexe, secrete și Primul Roman românesc modern, în aceasta și misterioase ale condiției umane. Efect al doar în aceasta rezidă adevăratul său interes. incertitudinii căreia îi multiplică urmările, Filtrul traducerii, revelator privilegiat al obiect de repulsie morală pentru unii, de subtilităților adesea de neobservat la o simplă condamnare de principiu din partea instanțelor lectură, reglează această dimensiune a operei religioase care, ele însele, nu rezistă totdeauna lui Liviu Rebreanu, în mod arbitrar ușor tentației, contribuie la rândul său la expediată în categoria îngustă a realismului imposibilitatea endemică de a reuși. Ca „lipsit de suflet” și pământesc, ceea ce acest exemplu, această scenă a cărei culori roman totuși „țărănesc” nu este câtuși de „realiste” sunt transcrierea violentă și crudă a puțin, așa cum cititorul, sperăm, se va convinge la citirea textului.

Mişcarea literară ♦ 137 În realitate, ION este primul poem frissonne pitoyablement de tout son corps de romanesc românesc. Oricât de stranie ar putea tôle rouillée sur le bois rongé par les vers et să pară această afirmație, ea este cu siguranță noirci par le temps. explicația primordială a seducției și succesului Le village est comme mort. La touffeur său. Uvertura – în sensul simfonic al qui flotte dans l’air tisse un silence suffocant. termenului – aproape că își este suficientă C’est à peine si, de temps en temps, les sieși, desfășurarea narativă ar fi aproape feuilles assoupies dans les arbres bruissent inutilă când citești acest imn de bucurie și de nonchalamment. Une volute de fumée tristețe care este primul poem, urmat de multe bleuâtre peine à s’élever entre les branches, altele, răspândite de-a lungul textului și care elle titube comme un colosse éméché avant de trebuie traduse ca atare: s’abattre sur les jardins poussiéreux qu’elle „De la grand-route qui s’en vient de enveloppe d’un voile de brume grisâtre.” Cârlibaba, en longeant le Somesh tantôt sur la Edițiile neputând nicicând să fie absolut droite tantôt sur la gauche jusqu’à Cluj et definitive, am luat ca referință ultima stabilită même encore plus loin, se détache un chemin și autentică, cu postfață de Niculae Gheran, blanc au-dessus d’Armadia, il franchit la Cartea Românească, 1986, București. rivière sur le vieux pont de bois couvert de Se poate citi cu profit și mare interes bardeaux tout moisis, coupe en deux le village lucrarea Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura de Jidovitsa et court vers Bistritsa pour aller Academiei Române, București, 2008, alcătuită se perdre dans l’autre route nationale de Niculae Gheran și Andrei Moldovan2, descendant de Bucovine par le col du Bârgau. oferind cititorilor traduceri franțuzești En quittant Jidovitsa, le chemin grimpe disponibile de la editurile Jacqueline d’abord péniblement, le temps de se frayer un Chambon, Paralela 45, Canevas éditeur, Noir passage entre les collines resserrées, mais il sur Blanc, Zoé, un remarcabil instrument de s’élance ensuite, lisse et joyeux, pour aller descoperire. Este vorba de un prim eseu reușit s’embusquer un moment sous les jeunes prin a da cuvântul, peste timp, autorului unei hêtres de la Forêt-Domaniale, souffler un peu opere în același timp bogate, variate și foarte à la Fontaine-du-Mort où coule depuis unitare, marcând o perioadă călare pe două toujours l’eau fraîche d’une source, après quoi secole și care nu pierde un gram din interesul il vire brusquement sous le Tertre-du-Diable său în acest început de nou mileniu. Cel care pour faire irruption dans Pripas, tapi au cœur semnează, cu umilința cuvenită traducă- d’un entrecroisement de coteaux. torului, aceste rânduri adăugate traducerii sale Aux abords du village, vous accueille la ION, pe care a propus-o Editurii Non Lieu, une croix tordue sur laquelle est crucifié un care o publică, speră că aceste ediții, pentru Christ au visage délavé par les pluies, aux care mulțumește în locul lui Liviu Rebreanu, pieds duquel pend une couronne de fleurs vor putea într-o zi să pună în lumină întreaga fanées. Il souffle une brise légère et le Christ lor bogăție abundentă și pasionantă.

Prezentare și traducere de Andrei MOLDOVAN

Note (A. M.):

1. În pofida unor afirmații ale romancierului, L. R. nu a urmat nicicând vreo școală germană. 2. Ediția a doua a cărții a apărut la Casa Cărții de Știință, în 2018.

138 ♦ Mişcarea literară

Nathalie RONVAUX

(Fotografie realizată de Galbats Patrick.)

*** Il Tăcerile țes Douăsprezece lovituri inspirații poetice nocturne Blîndă ploaie amară Ele nasc limbi Paza necunoscute sună și masacrează miezul nopții legendele nepopulate Strigăt centenar pe douăsprezece voci pîndește un acord I misterios între inefabil Mai jos și sensibil de orizonturi arde nuditatea infernurilor ***

Muza Corpurile noastre suge se feresc sînii de plumb Echivalențe lirice nebunilor și de sulf

Cavalcade vesele Efemere entuziasmează mamele suspinele noastre și fac să plouă complice laptele amar dau în vileag certitudinile Catedrala somnambulilor țipă

Mişcarea literară ♦ 139 *** Se adapă Eu prezic cum poate în măruntaiele după capul său unei noi domnii Nici bine Ei redactează nici rău memoriile nașterilor noastre viitoare Adună statuete Născută în 1977 în Luxemburg, Nathalie de confesiuni din hîrtie Ronvaux este scriitoare luxemburgheză de limbă franceză. Primul său manuscris, Vignes et louves, Iubește primește în 2010 premiul de încurajare al Fundației cum poate Servais și, din acel moment, poeta experimentează după capul său diverse genuri literare (poezie, teatru, proză). În 2017, Nathalie Ronvaux face parte din grupul de zece scriitori reținuți pentru proiectul New Voices from Europe. În Nici bine același an, se întoarce în echipa Centrului Cultural Nici rău Kulturfabrik, unde lucrează ca atașat pe lîngă conducere și este însărcinată cu proiectele Esch 2022. Volume publicate: I - Subridere. Un Aller simple, Editura Hydre, 2017 (Luxemburg); - Il n’y a rien … Il y a tout …, Editura ARTGO În cuptorul Au coin de la rue de l’Enfer, cu desenele artistului ancestral Robert Brandy, 2016, Franța; vîlvătaia - Les Nuits Blanches, cu artistul plastic Bertrand înghite Ney, 2015 (Luxemburg); amurgul - La vérité m’appartient, Editura Hydre, 2014 (Luxemburg); - Vol de nuit à ciel ouvert, Editura Phi, 2014 vitralii (Luxemburg); ale transparenței - La liberté meurt chaque jour au bout d’une corde, Editura Phi, 2012 (Luxemburg)Ș - Vignes et Louves, Editura Phi, 2011 (Luxemburg). II M. S. Strălucirea *** zorilor este un ritual Pămîntul meu inevitabil pătrunde în secretele și în prăpăstiile uitării *** El creează cum poate Atunci cînd Dumnezeu după capul său îmi va bate la ușă casa mea Nici bine se va prăbuși nici rău Prietenii au dublura cheilor Îi contrariază pe vînzătorii de iluzii și formula lor, dormi liniștit!

140 ♦ Mişcarea literară I al sensurilor pentru recensămînt

Pieile noastre Viziunile încețoșate spintecă originile precipită trupurile sufletelor ele își sfîșie Precipită corpuri din suflete realitatea contradictorie Corpuri caractere autonome Fiecare trezire în gropile înguste moare înainte de sfîrșitul unei zile ale cenzorilor

Și unanimii I spun trupurilor să nu mai vadă păsările spun trupurilor garante ale amintirilor noastre să privească sunt păsări în irisul cu zborul jos ochilor încețoșați

II Relicve hibernale Aripile lor clocesc Pieile cuvintelor scoase de la locul lor cuiburile devin fragmente mormintelor noastre devin fragmente sechestrate

Și ochii încețoșați *** Privire unanimă (fragment) reduc pieile Corpuri exotice Anotimpurile sunt lovite de recensămînt singulare la tăcere Redevențe și abandon al spiritelor Ele dezmembrează al nuanțelor Inflexiunile

Insomnii

Mişcarea literară ♦ 141

Lambert SCHLECHTER

*** *** să spun lucruri care nu se spun cînd cuvintele nu mai servesc dar îmi doresc să le spun să tocmească ridichile sau albastrul cerului mici percepții, mici impulsuri cînd frazele renunță cîteva cuvinte banale & necuviincioase să comenteze frămîntările eului iubitorii lui Saint-John Perse cînd limbajul nu mai servește la nimic nu vor fi încîntați, nu-mi pasă decît să balizeze la nesfîrșit un domeniu fără nume și furnicile, mi se spune, se plictisesc în micimea lor – și ele merg acolo unde merg eu cînd dintr-o dată cuvintele îți haotizează tot ceea ce credeai că știi & cunoști ... poate chiar de mîine: într-o groapă atunci ajungi la ceea ce îi ceri poemului: învolburare *** pe atîtea mii de pagini *** singurul lucru de spus, nu l-am spus îmi place și nu-mi place poezia stupoarea în fața existenței cei mai mulți poeți mă plictisesc uimirea în fața lumii în nouă din zece poezii să trăiesc, să respir ca și cum asta ar fi de la mă poticnesc de la un vers la altul sine înțeles în fiecare dimineață la ieșirea din neant să mă cascade de silabe confuze trezesc cloncănitul lor nu mă umezește

încîntarea în fața iubirii dar după nouă poezii, a zecea: am reușit vreodată să o exprim? cuvinte care explodează și te fac să tremuri dar ne-spusul este ceea ce mă face să spun și citesc un poem care îmi schimbă viața

142 ♦ Mişcarea literară *** *** despre ciudățenia absolută a existenței ea nu fusese niciodată goală în fața unui bărbat despre stupefacția de a trăi este frumoasă, are șaisprezece ani

încă n-am spus nimic, nimic n-am scris nu-i la îndemîna gestului nici un cuvînt, nici o silabă doar a privirii – bărbatul nu o va atinge

în timp ce toate cuvintele din dicționar nici măcar nu se uită la ea cu adevărat spun și strigă toate acestea mereu nu-i cere nimic, nu vreau nimic de la ea nimic altceva decît cuvîntul arbore, cuvîntul nor ea, în picioare, pentru o fracțiune de secundă nu am știut să mă folosesc de ele pare să caute privirea bărbatului voi pleca, mut ca înainte de a mă naște el închide un ochi, țintește, o împușcă, e o țigancă

*** Scriitor luxemburghez de expresie franceză, Lambert Schlechter s-a născut în decembrie 1941 la încă nu, încă nu am studiat Luxemburg. A publicat în țara sa și, mai ales, în Franța destul jocul anotimpurilor peste 30 de volume de poeme (între ele cinci culegeri de poezie cu formă fixă), de povestiri și de nuvele. A încă nu, încă nu am înțeles participat, de asemenea, cu fragmente de proză la cu adevărat zborul albinelor proiectul „Le Murmure du monde”. Operele sale au fost traduse în italiană, engleză, bulgară, bosniacă, spaniolă, armeană, germană, rusă și încă nu, încă nu am citit arabă. toate cărțile lui Erri De Luca A participat la peste o sută de festivaluri și întîlniri poetice internaționale, de pe toate continentele. încă nu, încă nu am iubit Parcursul său literar este presărat cu numeroase și prestigioase premii, între care: Mențiunea specială a destul pe cea pe care o iubesc juriului de la Grand Prix Léopold Sédar Senghor (2007), le Prix Servais (2007), le Prix Birago Diop, în eternitatea mea încă durează cîteva clipe Bénin (2010), Premio alla Carriera, Festival Internazionale di Poesia Civile, Vercelli, Italie (2013), le Prix national de la littérature – Batty Weber, pentru *** ansamblul operei (2014), Premio internazionale Nord Sud, Fondazione Pescarabruzzo, Italie (2015). Din anul 2001 este Chevalier des Arts & des în hăul mileniilor umane Lettres al Republicii Franceze. acest Dumnezeu inutil, întîrziat și anecdotic M. S. pe care oamenii îl perorează copilărește ca magic creator ***

în abisul timpului și al spațiului pe pavajul curții mele, noaptea, acest univers inimaginabil de nepătruns cu se plimbă două broaște, cu neîndemînare mintea nu le vedem niciodată ziua fără unghi mort unde să se poată piti locuiesc unde stau și eu, aceeași planetă acest teologic Tată veșnic mă uit la ele, uimit și înduioșat, discrete și liniștite, chiriașe ale nopții mitologiile noastre nu sunt decît gunoi de furnică

Mişcarea literară ♦ 143 ele nu exprimă nici o pretenție oamenii s-au adunat și mă lasă să fac, în locul lor, în stradă, în fața clădirii elogiul singularelor creaturi care suntem tînăra îl întreabă pe ofițerul care se găsește în fața ei:

*** „Unde mergem?” își scoate pistolul din toc și trage uneori în tăcerea nopții cred că este prea multă tăcere de aproape, în mijlocul frunții uneori noaptea veghez în loc să dorm veghez și tac și păstrez liniștea ***

și ascult tăcerea, acest surplus de tăcere unde va merge teorema lui Pitagora satul doarme, cerul e negru, nimic nu mișcă după Sfîrșitul vremurilor

și eu sunt singurul care veghează, respir și tac ce va deveni țărîna și tăcînd dintr-o dată gîndesc osemintelor noastre că nu e poate încă destulă tăcere pe ce orbite se vor roti licuricii sufletelor noastre

*** ziua de azi e atît de solidă și de încrezătoare chiar și cel mai mic păduche de frunze se la Varșovia e vara lui laudă că există o mie nouă sute patruzeci și doi visele noastre sunt atît de frumoase coșmaruri

Prezentare și traducere de Mariana STANCU

Noaptea ielelor

144 ♦ Mişcarea literară

Scrisul este lumina ce vine din cuvânt

Virginia NUȘFELEAN

În toamna acestui an, Academia Laureatul 2019 Suedeză ne-a surprins cu două Premii Nobel de literatură, anunțate, în 10 octombrie, de Autor a peste optzeci de lucrări – vreo noul său secretar permanent, Matz Malm: patruzeci de romane, povestiri, piese de teatru, unul pentru 2018, atribuit scriitoarei poloneze eseuri, poeme, scenarii de televiziune și cine- Olga Tokarczuk, cu un an întârziere, din ma, traduceri din cauza cunoscutului scandal din sânul Francis Ponge, academiei, iar celălalt, pentru 2019, acordat René Char, scriitorului austriac Peter Handke. Unii Emmanuel Bove, oameni de cultură din Suedia sunt de părere Marguerite Du- că n-ar fi fost rău ca această premiere ras, Modiano, dar retroactivă să nu se fi făcut. „Vidul lăsat de și din Sofocle și acest premiu nedecernat ar fi putut fi un Euripide, Peter omagiu adus femeilor (agresate sexual – n.n.) Handke este unul ce au depus mărturie și un indiciu care să-i din cei mai citiți amintească academiei ce s-a întâmplat”, scriitori de limbă opinează în Dagens Nyheter jurnalistul Björn germană și unul Wiman, responsabil de pagina culturală a din cei mai jucați ziarului, grație căruia a fost dezvăluit dramaturgi pe scandalul la originea căruia se află acuzațiile scenele lumii. de agresiune sexuală, fraudă fiscală și Premiat pentru o operă care, „cu dezvăluire de informații despre potențialii ingeniozitate lingvistică, a explorat periferia și câștigători aduse lui Jean-Claude Arnault, specificul experienței umane”, după cum a director al unui centru cultural din Stockholm, declarat secretarul Academiei Suedeze, Peter a cărui soție, poeta Katarina Frostenson, făcea Handke a fost surprins, și chiar emoționat, să parte din academie. Mai mult, acest Jean- afle că este laureatul Nobel pe 2019, apreciind Claude Arnault se lăuda că este al drept „curajoasă” decizia academiei, date fiind nouăsprezecelea membru al academiei, pe declarațiile sale publice, cu diferite ocazii, lângă cei 18 statutari, și că are un cuvânt greu referitoare la această în alegerea câștigătorului. Scandalul s-a lăsat distincție. E sufici- NobelPlastică 2019 cu demisii, blocând întregul sistem. Pentru ent să amintim aici nobelizați, crede Björn Wiman, consecința articolul său din cotidianul austriac Die celor întâmplate pare a fi inevitabilă: Presse, 2014, preluat de presa franceză, în „Calitatea operelor sau meritul lor prea puțin care susține că „ar trebui desființat Premiul vor conta, mereu se va presupune că au fost Nobel pentru literatură”, considerându-l „o aleși pentru a servi de alibi cultural unei canonizare falsă” care „nu aduce nimic instituții în căutare de izbăvire”. (Le Monde, cititorului”, articol ce a stârnit o serie de 25 sept. 2019) polemici în lumea literară. Joi, 10 octombrie a. c., jurnaliștii care l-au contactat pe câști- gătorul marelui premiu, readuc în discuție

Mişcarea literară ♦ 145 afirmația de atunci a scriitorului, cerându-i să din Peter Handke un scriitor defăimat și o comenteze. Peter Handke mărturisește că marginalizat la acea vreme chiar de atunci „a vorbit în calitate de cititor, nu de personalități din comunitatea internațională scriitor”, adăugând că „astăzi nu mai gândește care nu-i puteau contesta valoarea. Unii așa”. editori și librari îi întorc spatele, cenzurându-l. Lor li se alătură Marcel Bozonnet, administratorul general al Comediei-Franceze, Reacții la Nobel 2019 care a anulat spectacolul cu piesa Voyage au pays sonore ou l’art de la question, propusă Atribuirea Nobelului lui Peter Handke pentru stagiunea 2007, scandalizat de s-a lăsat cu o serie de comentarii și critici dure participarea autorului la înmormântare. „E în mass-media internațională. Abordat de un dureros să pierzi cititori. Am avut mulți: jurnalist de la The Gaurdian, Salman Rushdie puteam să umplu stadionul Franței; acum, afirmă că își menține declarația din 1999 prin poate doar cel din Chaville” – declara Peter care îl numea pe Handke „Cretinul Handke la acea vreme în L’Express. Toate internațional al anului”, neavând nimic aceste controverse gravitează, din păcate, altceva de adăugat. excesiv în jurul elementului politic, al acelui Aleksandar Hemon, „politiquement correct”, și mai puțin, anemic, romancier american, în jurul literaturii. Au existat, totuși, și reacții originar din Bosnia, pozitive la această numire. Pierre Assouline, nu-l cruță nici el pe de pildă, contactat de AFP, se declară încântat nobelizat atunci de atribuirea Nobelului austriacului Peter când afirmă că Handke, „un mare scriitor”, a cărui operă este „Peter Handke este „bogată, completă și foarte diversă. Romane, un negaționist al piese de teatru, poezie... De toate” ( genocidului. N-a Culture, 10 oct. 2019). Editura Gallimard a încetat în tot acest anunțat joi, 10 octombrie, tot prin AFP, că în timp să-l susțină pe 2020 va publica două texte noi – o piesă de Miloșevici. Ce teatru și un roman – ale laureatului Nobel, iar rușine!” (AFP). Cele editura Christian Bourgeois și-a exprimat mai virulente atacuri „marea bucurie” la aflarea câștigătorului, vin, însă, dinspre considerându-l pe Peter Handke „un artist Balcani. În Kosovo circulă o petiție online atipic și desăvârșit, care nu s-a lăsat niciodată prin care se cere revocarea acestui Nobel, cu redus la un curent sau estetică majoritare”, toate că pe plan literar Peter Handke este menționând că între 1971 și 2008 i-a publicat inatacabil, și toată lumea o știe. Se pare însă autorului 13 cărți: teatru, roman, scenarii, că aceia care dinamitează spațiul public prin nuvele și eseuri. Pierre Deshusses, vocile lor virulente nu pot uita, și ierta, conferențiar la Universitatea din Strasbourg, atitudinea pro-Serbia a scriitorului din timpul traducător al proaspătului laureat, declară că evenimentelor din fosta Iugoslavie și prezența este impresionat de „calitatea excepțională a lui, în 18 martie 2006, la înmormântarea lui talentului său” și că acesta merită din plin Slobodan Miloșevici, liderul sârb acuzat, de Nobelul „pentru că este un scriitor Tribunalul penal internațional de la Haga, de extraordinar”. (La Croix, 11 oct. 2019) genocid și de crime împotriva umanității. Vocilor potrivnice acestei premieri, „Știu ce nu știu. Nu știu adevărul. Dar privesc. Anders Olsson, președinte al Comitetului Ascult. Simt. Îmi amintesc. De aceea sunt Nobel și membru al Academiei Suedeze, le astăzi aici” – rostește scriitorul lângă sicriul aduce aminte că Nobelul „este un premiu fostului lider. Acest demers și aceste vorbe, literar, nu unul politic” și că a fost decernat cărora li se adaugă controversata carte „pe baza unor merite literare” (Le Monde, 10 „Voyage hivernal vers le Danube” (1996), fac oct. 2019)

146 ♦ Mişcarea literară Cât despre toată această zarvă media- se dedică în totalitate scrisului. Noul Roman îl tică, să fi fost oare o strategie plănuită de ajută, susține Handke, „să exteriorizeze, să Academia Suedeză pentru a se uita scandalul privească” și să nu cadă în capcana de anul trecut „ce i-a șifonat serios presti- autoanalizei. În plimbările solitare prin gioasa reputație”? – se întreabă jurnalista pădurea din preajma casei, adâncit în Elisabeth Philippe de la Obs, chiar în ziua meditație, descoperă subiecte neașteptate, rostirii numelui câștigătorului. Sau poate – banale, „fals anecdotice” – pasiunea pentru crede Pierre Assouline – membrii Academiei ciuperci, o zi reușită, un loc liniștit, – care vor Suedeze „nu și-au putut imagina că acea deveni substanța unora dintre eseurile sale tinichea legată de coadă (lui Peter Handke – (Essai sur le fou de champignons, Essai sur la n.n.) mai face încă atâta zgomot încât să journée réussie, Essai sur la fatigue, Essai sur acopere singurul lucru ce-ar trebui să ne le lieu tranquille). „Să descopăr subiecte ce intereseze la autor: opera, una din rarele, chiar privesc multă lume, dar trec neobservate, ține din anii 70, ce rămâne constantă în bogăția, de profesia mea. Asta înseamnă literatură.” – diversitatea, originalitatea și fidelitatea sa...” mărturisește Peter (http://larepubliquedeslivres.com, 12 oct. Handke (Interviu, 2019). Dar și mai greu de imaginat sunt Le Point, 17 dec. cererile de linșaj din rețelele sociale „ce 2017). Și apoi, Essai amintesc de cele mai cumplite vremuri” – sur le fou de adaugă Pierre Assouline. champignons este – ține să precizeze autorul – nu doar Repere bio-bibliografice eseu, ci și un fel de poveste care, „fără a Peter Handke trăiește de douăzeci de ani fi realistă, te ajută să în Franța, în „atmosfera zen” de la Chaville, descoperi realul. departamentul Hauts-de-Seine, alături de Altfel, nu există actrița Sophie Semin, la adăpost de vacarmul literatură. Epopeile parizian. Născut în 1942 la Griffen (Carintia), Evului Mediu au sudul Austriei, dintr-o modestă mamă slovenă contat mult pentru și un soldat german necunoscut, a fost marcat mine. Reprezintă o de timpuriu de prezența unui tată vitreg dramaturgie de prim alcoolic, Bruno Handke, și de un mediu de rang, mult mai viață potrivnic, ce vor face din el un veșnic liberă și mai clară decât romanul secolului al inamic „al convențiilor și al restricțiilor XIX-lea. Ele sunt actuale, deoarece noi trăim sociale”. uneori ca într-o epopee de-a lui Chrétien de Cunoscut în mass-media mai ales ca Troyes”. Ce înseamnă asta? În afara zonei „fauteur de troubles”, nobelizatul din această pariziene, există păduri accesibile, mici, cam toamnă a intrat în Literatură printr-un scandal. periculoase, pâraie, câte o grădină săpată chiar La un an după ce debutează cu romanul Les în inima unei păduri sălbatice, unde dai brusc Frelons (1965), cu ocazia unei întâlniri a de o femeie și un copil, luați prizonieri de un Grupului 47, la Princeton, Peter Handke – la monstru. „Atâta doar că acești monștri sunt cu doar 24 de ani – „atacă principiile estetice ale totul altfel decât cei din Evul Mediu” – grupului” și, prezentându-și „provocatoarea explică Peter Handke. piesă Outrage au public”, stârnește, în lumea De la romanele Le Colporteur, literelor, un aprig scandal ce îl face faimos. L’Angoisse du gardien de but au moment du „Profund marcat la 15 ani” de romanul lui penalty, Le Malheur indifférent și La Femme Georges Bernanos, Sous le soleil de Satan, gauchère, până la Mon année dans la baie de influențat mai apoi de Claude Simon și Alain Personne, La Perte de l’image, La Grande Robbe-Grillet, renunță la studiile de drept și Chute și Une année dite au sortir de la nuit,

Mişcarea literară ♦ 147 proza lui Peter Handke – e de părere criticul nu sunt în întregime prizonier al lumii Bernard Morlino – „are ritmul unei plimbări contemporane”. (Interviu, France Culture, iul. pe jos. Înaintezi, privești, te oprești, pleci din 2013) nou”, descoperi „detalii infime pe care nu mai știi să le vezi”, sau ai uitat că există, Despre actul de creație și scriitori într-un „stil tranșant și intens”, prin care „Creația este o Apocalipsă în sensul Handke, după cum o bun. – afirmă Peter Handke în același interviu mărturisește în din Le Point. Astăzi se crede că Apocalipsa interviurile sale, este sfârșitul lumii. Însă în greacă acest cuvânt caută să transmită înseamnă că ceva se deschide, se arată. Într-o senzații și acel carte, asta poate fi un vis, o contradicție, o sentiment autentic culpabilitate”. Când scrii ești pe deplin dăruit despre care Kafka cuvintelor, „ești cu ritmul, cu imaginea, cu spunea că ai nevoie emoția. Scrisul este chipul, este expresia de un an întreg ca cuvintelor. Trebuie să cobori foarte, foarte să-l găsești. Pentru adânc, acolo unde e o altă temperatură și o Peter Handke, altă lumină sau unde nu este deloc lumină. mersul pe jos este o Scrisul este lumina ce vine doar din cuvânt”. necesitate care, (Interviu, Revue des Deux Mondes, 11 oct. împreună cu lectura, „mă eliberează de mine- 2019). Rostul cuvintelor – crede nobelizatul – însumi, de micimea mea, și mă ajută să este acela că „vindecă mai bine decât orice descopăr spațiile vaste. Când eram tânăr, am altceva. Însă ai nevoie de cuvinte bine plasate, avut probleme cu inima, la treizeci de ani, cu de cuvinte foarte bine ritmate, de imaginea primul meu copil, mă simțeam prizonier în surprinsă de cuvinte ce creează o uimitoare casă. Amenințat de problemele mele cardiace, armonizare. Asta vindecă; e chiar mai mult pentru prima oară am fost conștient că sunt decât vindecare. Ești vindecat și în același muritor. Simțind timp împins foarte departe, dincolo de nevoia să mă vindecare, prin cuvinte”. Literatura, pentru eliberez de această nobelizat, „este altceva decât o sticlă de vin, e spaimă, am traversat altceva decât un medic, e ceva absolut real, Austria în două necesar, primordial, aparte, de neasemuit cu săptămâni. Mergând toate celelalte lucruri pe care le poți face, pe pe jos, mi-am care le poți produce. Literatura înseamnă să te deschis ochii la pui în lumină”. Chiar dacă în viața ta n-ai citit natură și la oamenii mai mult de câteva fraze – crede Peter Handke ce trăiesc la țară. – acele fraze îți pot lumina întreaga viață. Am întâlnit austrieci Numai că scriitorii adevărați sunt rari, „doi demni, ca în cărțile sau trei pe țară”, la fiecare generație. În opinia lui Adalbert Stifter. lui Handke, „există foarte mulți oameni onești Pe de o parte, trăiam care se descătușează cu o carte sau două, care acea aventură uneori sunt mult mai palpitante, ca eveniment, interioară: plecarea, decât o așa-zisă operă. Nu e rău, dar după dimineața, în cadență, spre necunoscut (...). asta, gata; pe când un scriitor adevărat e foarte Asta a trezit în mine povestea. Iar pe altă abil, nu dă totul; instinctul îi spune să n-o parte, aventura exterioară a trezit în mine facă. Nu trebuie să dai totul, e obscen. (...) E aventura epică. N-aș mai fi putut scrie cărțile ca în viață, păstrezi restul de viață pentru ceea ce au urmat fără acest mers pe jos. Pentru ce urmează, și restul de viață devine rodul cel mine era o eliberare. Am devenit conștient că mai minunat, căci după aceea mai rămâne

148 ♦ Mişcarea literară ceva. Numai să nu livrezi totul dintr-odată. Bosnia, Kosovo și Albania”. „Nu aud ieșind Înainte de-a da totul, trebuie să o iei pe din gura nimănui ceva care să-mi lase ocolite”. Precum Goethe – spune Peter impresia că a citit ceva scris de mine sau că Handke –, cel mai bun exemplu în acest sens. știe ce scriu. Mereu aceeași chestiune: mi se Goethe avea instinctul de a nu da totul, de-a cere să reacționez la reacții. Sunt scriitor, vin lua distanță. Limbajul, în proza lui Goethe, dinspre Tolstoi, Homer, Cervantes. Lăsați-mă „face pași înapoi. Goethe vine de departe cu în pace și nu îmi mai puneți astfel de frazele sale (...). Ai impresia că atunci când întrebări” – replică scriitorul Peter Handke, scrie, privește în altă parte, că vede undeva refuzând să revină orizontul, că vede trecând cămile sau vede iar și iar asupra po- grâu ce se leagănă în vânt”. zițiilor sale politice „În tinerețe, luam notițe. Acum nu mai de altădată, asupra iau – mărturisește Peter Handke. Mă las dus controversatei cărți de sentiment, de senzație, de ritm... păstrez „Voyage hivernal totul, nu mai corectez nimic. Pare bizar, când vers le Danube”, eram tânăr tăiam, acum adaug. Când mă atât de blamată, asu- apropii de finalul unei povestiri sau eseu pra interminabilelor vreau să rămân cu textul, nu vreau să termin, acuzații mediatice și cumva totul devine din ce în ce mai... nu ce i s-au adus, și la mai lung, ci din ce în ce mai epic, tărăgănez, care a ripostat nu o hoinăresc cu textul. Uneori anumite detalii dată: „N-am avut sunt ca o înțepătură. Dau de niște fraze care niciodată vreo pozi- pișcă, mușcă uneori ca un șarpe, alteori ca ție negativistă. De ceva celest. Nu merită să scrii dacă nu simți ce nu se deschide că se zguduie universul, e zadarnic, ar trebui această carte, cărțile mele, în loc să fiu pedepsiți cei care scriu fără rost”. (Interviu, acuzat? Scriu despre victimele sârbe pentru că Oeuvres ouvertes, iun. 2014) nimeni n-a scris despre ele, cu toate că mă gândesc și la victimele croate, la musulmani” (Le Monde, 5 mai 2006). În ciuda celor spuse, În așteptarea altui final o jurnalistă de la Le Point, care insistă pe subiect, îl întreabă cum privește, totuși, acum, În urma anunțului dat de Academia de la această distanță temporală, polemicile Suedeză, în fața casei din Chaville, Peter provocate de poziția sa față de evenimentele Handke este asaltat de jurnaliști cu aceleași din fosta Iugoslavie. Peter Handke declară că întrebări pe teme politice, iar în Carintia încă așteaptă scuze: „De la toată lumea, din reporterii austrieci vor să știe cum a perceput Franța până în Alaska”. laureatul „emoția suscitată de premiul său în

Mişcarea literară ♦ 149

Parada măștilor

Petra BACIU

Vasile Jurje este mai presus de toate un Fetei cu fluturi spre nostalgia matură a călător în lumea artelor, atât cercetător Portretului toamnei și goliciunea și zădărnicia minuțios al concretului și vizibilului, cât și Fetei în albastru. Cele două tendințe, centrică aventurier ce abordează cărări abrupte, și excentrică se completează tinzând spre misterioase și ascunse dincolo de echilibru, iar centrul vizual rămâne certitudini. Este impresionantă stabilizat pe verticala lucrărilor în ușurința cu care, ca scenograf, zona ochilor. Aceștia constituie organizează spațiile vaste, sursa razelor direcționale ale contextualizante, ale pieselor privirii care controlează orien- de teatru, cadre meticulos tarea spațială a întregii figuri, aranjate și transformate în fiind poarta de intrare în lucrări în care se așază omul, lumea interioară a acestor însuflețind decorul. Făurito- personaje și conținând cheia rul unor astfel de lumi este pentru decodarea universu- un vizionar ce-și organizează rilor încremenite în croma- cu precizie rece detaliile în tica sobră. Cu toate acestea, slujba ansamblului, trecând expresia artistică are nevoie de la particular la general și de forme profund dinamice și invers, în nenumărate exerciții pe fondul monumental al de manipulare a volumelor și griurilor figurilor se instalează reveniri la finețea texturilor, dar, ritmuri de linii ușoare, limpezi, în același timp, lasă loc pentru albastre, descriind arabescuri jucău- imprevizibilul adus de prezența șe sau grave, redundante, de un violet sensibilă și caldă a actorului. Lucrarea este apăsător, ce antrenează subiectul într-o miș- apoi completată și desăvârșită invariabil, de care torsionată. timp, sunet, mișcare, lumină..., spectatori. Stabilitatea și suveranitatea siluetelor Lumea tablourilor lui Vasile Jurje este o este înlocuită de lupta pentru unitate a prelungire a pieselor de teatru, o reluare a disocierilor centrilor compoziționali în cazul demersului său introspectiv sub forma unei Dedublării, ca punct de plecare pentru galerii de portrete ale variatelor tipologii ilustrarea unei tulburări a liniștii inițiale. În umane. Subiectele sunt abordate cu sinceritate schema compozițională a spațiului plastic în teme generoase ca Bufonul, Abracadabra, apare dualitatea ca formă de exprimare a Zâna bună sau Idilă, având ca numitor comun bipolarității, autonomia părților fiind puternic finețea observației și vibrarea delicată a pronunțată. Cu toate acestea, scindarea nu suprafeței. Picturile seriei Fețe în oglinzi ajunge să fie niciodată totală, în această etapă ciobite sunt reflecții ale relațiilor psihologice a explorării, artistul păstrând un punct de pe care arta sa e chemată să le reprezinte. suprapunere a vechiului și noului, bineînțeles, Seninătatea clasică a portretului își găsește în zona ochilor. Accentele liniare dinamizează matricea în forma simetrică a chipurilor de spațiul și ancorează detaliile în mișcarea de fete, migrând de la candoarea și previzibilul ansamblu.

150 ♦ Mişcarea literară Frământările devin copleșitoare și energiile spre privitor. Integritatea figurilor anarhice în seria de chipuri întunecate de este înlocuită de fragmentări, axul median al tensiune, gâtuite de emoție ce vizează urmele feței capătă valențele unui rift accentuat de adânci ale Suferinței, fețele invidiei, ale folosirea negrului, cromatica se subordonează neliniștii, ale sinucigașului și geloziei. efectului fracțional prin instituirea unor poli Discursul plastic devine expresionist, autorul complementari. Iureșul mulajelor reflectând apelează la un stil nerealist, în care simetria fațetele umane orbitează asemeni Oglinzilor trăsăturilor este deformată, iar cioburile sparte în jurul nostru, deschizând universuri paralele ale oglinzii taie atmosfera odată echilibrată. și lansând invitații pentru autodescoperire. Spațiul lucrării primește încărcătura mai În cele din urmă, parada măștilor din multor centrii ce acționează ca divizori, părțile spectacolul vieții este încheiată într-o notă dispersate dialogând și cercetându-se reciproc. pașnică, într-o atmosferă nocturnă în care Spectatorul decide schimbarea ierarhiilor, nălucile au dispărut, rămânând Oglinda nopții, inversând dinamica ansamblului. Atracția Portret în oglinda nehotărâților și un Portret gravitațională schimonosește portretele ce se în oglinda viselor pierdute, cufundate într-o scurg sub efectul poverilor emoționale, ochii dominantă violet, cu accente liniare firave, poartă amprenta spaimei și anxietății sensibile, ce construiesc, nu demontează, de holbându-se îngroziți, pradă deznădejdii. această dată. Drumul inițiatic pe care l-am Mâinile, care până acum lipseau din parcurs alături de lucrările artistului Vasile repertoriul formelor orchestrate, sunt trecute Jurje se oprește în Oglinda spartă a timpului, prin același filtru expresiv și devin vectori ca o concluzionare, ca un final resemnat, sau conducători ai tensiunilor compoziționale, cine știe, poate ca un popas spre alte dirijând traseul spre gura căscată, adunând destinații. cele două jumătăți ale feței sau dispersând

Autoportret cu bile

Mişcarea literară ♦ 151

Juriul Concursului Național de Poezie al Colocviilor George Deschiderea simpozionului „George Coşbuc şi combustiile Coșbuc, 2019, Alexandru Uiuiu, Alexandru Câțcăuan, Olimpiu unei opere care-şi caută mereu actualitatea”, moderat de Nușfelean, Valeriu Stancu - președinte, Virgil Rațiu, Menuț Valeriu Stancu şi Olimpiu Nuşfelean, amfitrion fiind managerul Maximinian bibliotecii, Ioan Pintea, alături de Alexandru Câţcăuan, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, organizator.

Lectură publică la Liceul Teoretic Sanitar din Bistrița. Participă Profesori și elevi. Elevii au pregătit un recital George Coșbuc. scriitorii: Veronica Știr, Radu Sergiu Ruba, Victor Știr, Valeriu Stancu, Mariana Stancu, Virgil Rațiu, Valentin Talpalaru, Victor Constantin Măruțoiu, Vasile Bâcu, Victoria Milescu, Valeriu Țibulenko, Olimpiu Nușfelean – moderator.

Colocviile George Coșbuc 2019

Toni Chira Valeria Motofelea Ioana Valea La sediul Despărțământului ASTRA Năsăud Premiul pentru poezie, secțiunea elevi

152 ♦ Mişcarea literară

La Casa Memorială George Coșbuc din Hordou – Premierea O parte din membrii juriului: Virgil Rațiu, Valeriu Stancu – laureaților Concursului Național de Poezie George Coșbuc. președinte, Alexandru Câțcăuan, Ioan Pavelea – gazda În imagine: Alexandru Câțcăuan, Ioan Pavelea – primar, manifestării, Menuț Maximinian pr. Iuliu Morariu, cu un grup de elevi din satul poetului.

Marele Premiu „George Valentin Talpalaru, premiul de Valeriu Țibulenko, din Lect. univ. dr. Vasile Bâcu – Coșbuc – 2019, acordat de poezie, pentru volumul „35 de Cernăuți/Ucraina, Premiul președintele Societății pentru Biblioteca Județeană „George poeme în căutarea unui titlu”, pentru volumul de traducere Cultură Românească ,,Mihai Coșbuc” Bistrița-Năsăud, Editura Junimea, Iași, 2019 din limba română în limba Eminescu” din regiunea scriitorului, publicistului și rusă, „Taneț Liubvi” (Dansul Cernăuți/ Ucraina, premiu editorului Vasile Barbu, Iubirii), Editura „DrukArt!, special acordat de Biblioteca președintele Societății Literar- Cernăuți, 2018 Județeană George Coșbuc Artistice TIBISCUS din Bistrița. Uzdin/Voivodina/ Serbia.

Victoria Milescu Victor Constantin Măruțoiu Giurița Cârstin, Uzdin, Serbia Vasile Popuța (pseudonim Ștefan Silva), Uzdin, Serbia

Mişcarea literară ♦ 153

Centenar Ady Endre organizat de Biblioteca Județeană Participanți la evenimentul de la Carei „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud la Casa Memorială Ady Endre din Carei, 1 nov. 2019.

Lansare de carte Doina Ruști, Homeric, 9 oct. 2019, în Clubul Lansare de carte la Satu Mare, Noul roman francez și Cultural CoșBook al Bibliotecii Județene (Bistrița) literatura română modernă de bistrițeanul Aurel Scridon, la Vila Class. Alături de autor, Victor Știr, prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, Olimpiu Nușfelean

Foto-album cu scriitori

Lansarea de carte Ana Zegrean, Timp de fum, la Filiala Lansare de carte, Târziu e, Doamnă, devremele-i târziu, de Andrei Mureșanu a BJ BN. Prezintă David Dorian Sorin Gârjan, la Clubul Cultural CoșBook. și Gheorghe Mizgan. Prezintă Adriana Bartha și Zorin Diaconescu.

154 ♦ Mişcarea literară

Dezvelirea statuii poetului Geroge Coșbuc la Biblioteca Sculptorul Ilarion Voinea, autorul operei de artă care îl Județeană George Coșbuc în prezența Acad. Nicolae înfățișează pe Bardul din Hordou Manolescu, 11 oct. 2019

Alexandru Câțcăuan, Mihai Zamfir, Daniel Cristea-Enache, În curtea bibliotecii județene Alexandru Pugna, Ovidiu Frenț – prefect, Răzvan Voncu, Gabriel Chifu

Uniunea Scriitorilor din România la Bistrița

Participanți la eveniment

Mişcarea literară ♦ 155

Dezbatere despre Lista canonică a literaturii române cu Afișele evenimentului redacția revistei România literară. Participă Daniel Cristea- Enache, Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu

Imagine din sala de conferințe Sesiune de autografe cu cei mai tineri cititori (și aspiranți la gloria literaturii)

Daniel Cristea-Enache, Gabriel Chifu, Ioan Pintea, Nicolae Manolescu, Olimpiu Nușfelean, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir, D-na Zamfir, Hanna Bota, Menuț Maximinian

156 ♦ Mişcarea literară

Lucian PERŢA

Simion BOGDĂNESCU Daniela Irina STADNICIUC

Doină de greier orb Voci

Versul meu în albă rimă Aud voci în toate cărțile mele Vreau să dobândească stimă. De psihologie și de literatură. Cred că e o farsă a personajelor acele Că așchii de spirit este, Ce se sinucid la a doua lectură. Tuturora dând de veste, Nu pot să spun însă nimănui asta, Că pot fi considerată o ciudată, Că azi pana magului Un poet neînțeles pe care năpasta E-n mâna poetului. Cuvintelor l-a lovit dintr-o dată. Rememorez totuși clipa aceea Și-i poetul greier harnic, În care am fost buna vestire a poeziei În rostiri frumoase darnic. Și înțeleg că de acum doar Psihologia Mă va salva de ospiciul creației. Maxime, poeme scrie, Pentru scris nu vrea simbrie Laura TIRON Parodii Că-i profesor de liceu, pur și simplu Știe-n viață ce e greu. Miraj

Ca un greier pot doini Mi-am pus busuioc sub pernă ca să pot Pentru vremea ce-o veni. Să visez singură poeme și în ele să înot. De unde vin eu, din Tecuci, se obișnuiește Se-ndoiesc de al meu har Și se știe că poemul te păzește. Criticii-furnici, ei doar. Eu, femeie și studentă sunt, cuminte, Nu mă joc de-a poezia prin cuvinte. Sper să nu-mi ațină calea Poezia știu că nu e un miraj, Să-mi spună: Poete, valea! Ci un lucru trainic, deci, curaj Trebuie să ai să o scrii toată, Că se poate să-ți fie parodiată!

Mişcarea literară ♦ 157 Hanna BOTA în care fiecare locuitor e un erou, o lume fără mizerii și praf Naștere din nou în care aduci elogii doar pietrei, simbol și garant pentru trăinicie, în toate ungherele ființei mele temelia vetrei mi s-a cuibărit poezia pentru adevărata poezie; încă de mică, din vremurile acele o lume fără politruci și cenzură în care cultul personalității în România, în care ultimului critic-canibal portretul demonului, era omniprezent i s-au scos demult toți dinții din gură și nu se cunoaște cuvântul „scandal” poezia mi-a dezvăluit că există și o dincolo de sine ei, dar pentru toate acestea, dacă ai talent ca să rămân în lumea ei a fost necesar și muza ta insistă, să studiez și să cercetez zestrea poți să trăiești destul de bine strămoșească, folclorul nostru milenar, în compania ei, într-o altă lume, antropologia culturală și etnografia primind un trup nou și, pentru adevăratul har, și, la cerere, un nou nume – și teologia. o lume perfectă, ca o tablă de șah,

Fantoloiul

158 ♦ Mişcarea literară

CITITOR DE REVISTE

Apostrof nr. 10/2019. literare, București) și Mai sincer ca Himalaya (Casa În editorialul intitulat de Editură Max Blecher, București). Ștefan Bolea Blaga și astrofizici- semnează cronica la studiul A muri pentru o idee. enii, Marta Petreu operează o „paralelă” oarecum Despre viața plină de primejdii a filozofilor de surprinzătoare între una din cheile de boltă ale Costică Brădățan, profesor de studii umaniste la sistemului filosofic construit de Lucian Blaga și Universitatea Texas Tech din SUA și profesor ideile metafizicienilor zilelor noastre, adică onorific de filosofie la Universitatea din Queensland, astrofizicienii, care și-au imaginat scenarii posibile . Câte o carte poștală pe lună de Andrei în universul nostru. În volumul Diferențialele divine Gazsi este volumul de poezie apărut la Editura (1940), Blaga postulează că factorul metafizic Școala Ardeleană (Cluj-Napoca, 2019) pe care îl central, numit Marele Anonim, are o însușire recenzează Alice Valeria Micu. În altă ordine, neliniștitoare, anume capacitatea de a se reproduce semnalăm interviul cu Sumiya Haruya, traducător „ad indefinitum”, de a crea, la nesfârșit, alți Mari din literatură română în japoneză a volumelor Ion și Anonimi, care la rândul lor au capacitatea de a crea Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, Noaptea alți Mari Anonimi ș.a.m.d. Astrofizicienii au de sânziene și alte povestiri fantastice de Mircea imaginat „un procedeu de salvare” pentru urmașii Eliade ș.a., dialog realizat de Ciprian Vălcan. omenirii de azi, anume, crearea de către oameni, din acest univers, a unor universuri-copil... Descrierea Pro Saeculum nr. 5-6/ care anticipează și urmează acestei „paralele” făcută 2019. NICULAE GHE- de editorialistă este de-a dreptul captivantă. Istoricul RAN – 90. Gheraniana. Ioan-Aurel Pop semnează conferința O pledoarie Publicația din Focșani acordă Cezarului ceea ce pentru Academia Română între academiile trebuie să i se acorde unui Cezar, și nu pregetă să europene, îngrijorat de faptul că există azi o tendință rezerve pentru aniversarea celor 90 de ani pe care i-a de diminuare a rolului academiilor, mai ales în împlinit rebreanologul Niculae Gheran (de 14 fostele țări comuniste. Argumente „pro-academia” octombrie) treizeci și cinci de pagini din cele 250 pe există nenumărate: Academia trebuie să fie „suflet care le are Pro Saeculum –, o revistă care se respectă din sufletul neamului”; Academia se îndreaptă spre (redactor șef: Rodica Lăzărescu). Rar mi-a fost dat societatea românească de câte ori necesitățile o să întâlnesc cu astfel de prilejuri o grupare de impun; Academia a construit România înainte ca să gânditori care scriu mesaje consistente, pline de o facă oamenii politici și înainte ca ea să existe cu eleganță și spirit academic, evocatoare, lipsite de granițe oficiale, pe hartă; Academia participă, în cel orice iz conjunctural/ benevol/ subînțeles. Cele 35 de mai înalt grad, la elaborarea și la schimbul valorilor pagini, la rândul lor, se constituie ca o monografie a științifice; Academiile nu sunt instrumente sau „uriașului din breasla cărțarilor” (cum scrie Zenovie mijloace aflate în subordinea politicului, ci instituții Cârlugea), Niculae Gheran, cu mult mai înainte de consacrare și de creație de prim rang, instituții monograful și realizatorul ediției critice integrale care dau măsura elitei unei comunități; Academiile OPERE – Rebreanu, în 23 de volume, cu anexele ei lumii au șansa să fie cel mai important mijloc de documentare de la Biblioteca Academiei (realizată cooperare științifică internațională la nivel între 1968-2005) – ediție unică în bibliografia instituțional din lumea contemporană; Academiile domeniului în care se încercaseră multe serii inițiate pot revigora Europa, dacă vor reuși să impună un rol și abandonate pe parcursul unei jumătăți de veac – se fundamental cunoașterii și educației bazate pe dovedește și un publicist de atitudine, incitant, plin cercetare, pe cultură generală și chiar pe erudiție. S-a de freamăt civic, documentat, foarte pliat pe demonstrat de două milenii încoace că omenirea nu evenimente, aspecte, oameni din vremea noastră poate progresa și nici chiar exista fără cercetare, fără (completează același Z. C.). Petre Isachi, cercetător, investigație și fără anchetă în lumea înconjurătoare, critic și istoric literar, referindu-se la scrierile lui fără chestionarea naturii și societății, fără a răspunde Gheran de după încheierea ediției critice pomenite, provocărilor cotidiene. relevă că romanul fluviu, tetralogia Arta de a fi Criticul Ion Bogdan Lefter a revenit la păgubaș (ale cărei patru titluri sunt extrem de „Apostrof” cu rubrica Jurnal de cărți. Trei culegeri grăitoare: Târgul Moșilor – I, 2008, Oameni și javre de versuri are în vedere, publicate în 2018 de – II, 2010, Îndărătul cortinei – III, 2012, Bordel nou Constantin Abăluță, unul dintre cei mai valoroși cu ștoarfe vechi, 2015) arată, în ciuda opiniei poeți români ai ultimei jumătăți de secol XX, început reiterată de „confrați”, că Niculae Gheran ar fi ucis de secol XXI: Trecerea în alt ocean, Poem pentru în cei 54 de ani de sclavie pe Moșia Rebreanu un cei ce nu-s de față (ambele la Casa de pariuri mare și necesar romancier, opinează că, dimpotrivă,

Mişcarea literară ♦ 159 a câștigat un mare romancier, că în excepționalul cuprind pe larg dubla aniversare din acest an, roman (infra)realist arta de a fi... cel mai mult îl înființarea celor două instituții esențiale pentru viața apropie de spiritul, estetica, poetica și poietica lui literară a Transilvaniei: Filiala Cluj a Uniunii Liviu Rebreanu sinceritatea sa, sinceritatea în arta Scriitorilor și revista Almanahul literar/ Steaua. romanului, calitate de căpetenie a scriitorului N. G. Primul menționat este un volum-antologie solid, „În ceea ce privește poetica tetralolgiei, care se echilibrat, o emblemă a scriitorilor din acest Nord de explică prin ea însăși tocmai prin pulsația vieții, țară, cel de al doilea, un album cu fotografii, stând ca confirmă fluxul de continuitate rebreniană: literatura mărturie unei desfășurări de forțe intelectuale demne ca un reflex al construcției deliberate, documentație de remarcat. Gelu Hossu continuă să analizeze, care să confirme logica realului, poetica atmosferei, număr de număr, revista STEAUA, între politică ficționalizarea realității, pluralitatea curentelor, literară și literatură politică, în episodul V abordând expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc, amănuntul aparițiile dintre anii 1976-1981. De pildă, anul 1978: emblematic și simbolic, mișcarea epică prestabilită, Prima pagină a STELEI din ianuarie 1978 este narator omniscient, realismul dur, privire selectivă, rezervată unui text omagial adresat lui Nicolae convingerea că târgul moșilor, oameni și javre, Ceaușescu la împlinirea a 60 de ani de viață și a 45 îndărătul cortinei, bordel nou cu ștoarfe vechi de ani de activitate revoluționară. Dintr-o fotografie, trăiesc autentic prin originalitatea scriiturii – prin conducătorul le zâmbește cititorilor cu vădită ceea ce are ne-la-fel cu celelalte scriituri ale satisfacție. Următoarele trei pagini îi sunt puse la confraților, prin aspirația firească spre epicul pur. dispoziție lui Gheorghe Tomuța, decanul Facultății (...) Atributele romanului modern: morfologia de istorie și filozofie, pentru a omagia aceleași cifre organică a pulsațiilor de viață, a instinctului, rotunde. În plasa cultului personalității sunt prinși inconștientului, inefabilului existențial, dar și a redactori, șefi de instituții, muzicieni, pictori, oameni unicității fenomenului vital, româno-balcanic”. O de litere, umoriști și tipografi, care se întrec în cronică cuprinzătoare și relevantă dedică Theodor construcția metaforelor și epitetelor lingușitoare. În Codreanu volumului Ex-temporale (Ed. Casa Cărții luna februarie, Constantin Trandafir sacrifică teoria de Știință, Cluj-Napoca, 2018), „operă densă, com- literaturii în favoarea noilor teme național- plexă, în care memorialistica, eseul, convorbirile, comuniste: , de la sincronism epistola, satira, arta portretului se întâlnesc sub un către... protocronism. În ediția din martie, Andrei singular simț al realului, demn de Liviu Rebreanu, Pleșu redactează un Fals tratat de drumeție, fără a lăsa vreo clipă impresia eclectismului”. contrariat de impasibilitatea copiilor și paznicilor în Analiza are în centru un laitmotiv al ex- fața marilor opere de artă din muzeele europene. temporalelor, observația că România, începând cu Profesorul Ion Vartic împlinește 70 de ani. Anca 23 august 1944 și până în anul de grație curent, a Hațiegan, Maria Barbu, Diana Capotă, Alexandra devenit o țară de înlocuitori. „Se poate spune că Cengher, scriu despre persoana, criticul, eseistul, sintagma țară de înlocuitori este chiar axa gândirii pasionatul de teatru, filologul Ion Vartic. Liviu istorice a cercetătorului și martorului vremurilor în Malița realizează un interviu. „Întrebare: Să înțeleg care i-a fost hărăzit, lui Niculae Gheran, să trăiască.” că unul dintre marile dvs. regrete este că nu ați Urmează demonstrația exemplară a felului cum a reușit să lucrați cu o trupă de teatru profesionist? fost inaugurată și continuată pe teritoriul românesc Răspuns: Regretul meu este că trupele mele nu au epoca înlocuitorilor. Vin alături cu texte ajuns să fie cunoscute și recunoscute la fel de bine memorabile: Ion Vlad, Mircea Popa, Dinu Săraru, pe cât ajunseseră să joace. Sigur, nu puteau să joace Ioan Adam, Monica Grosu, Mihai Neagu Basarab, orice. Dar, ceea ce li se potrivea, ajungeau să joace Andrei Moldovan, Passionaria Stoicescu, Radu la un nivel absolut excepțional. Ideea de „teatru de Voinescu, Constantin Cubleșan, Mircea Braga, amatori” a fost compromisă în comunism, iar asta ne Vartan Arachelian, Doina Cherecheș, Ionel Popa ș.a. face să uităm că, începând din veacul de mijloc și Nu în ultimul rând se așează interviul cu Niculae până azi, asemenea mișcări artistice din afara Gheran realizat de Virgil Rațiu, „Meseria de editor e teatrului instituționalizat au produs schimbări o profesie de graniță”, o nouă rundă de convorbiri radicale în arta spectacolului.” Scriu despre cărți și după cele apărute în acest an în PRO SAECULUM, autori: Irina Petraș la romanul Ultima cruciadă de APOSTROF (două), sau cea care a urmat, la puțin Simona Antonescu (Ed. Polirom, 2019); Victor timp, în revista STEAUA. Cubleșan la romanul Trilogia sexului rătăcitor de Cristina Vremeș (Ed. Humanitas, 2019); Ion Pop Steaua nr. 10/ 2019. analizează într-o cronică amplă poezia lui Nicolae Două volume, datorate Coande, având în vedere mai multe volume ale Irinei Petraș, 70 și poetului etc. Numărul este ilustrat cu reproduceri Viața literară în imagini 1949-2019 – notează în după lucrări de Dan Beudean. editorial Adrian Popescu, directorul revistei –, (V.R.)

160 ♦ Mişcarea literară