SOLI, DIPLOMAŢI ŞI CĂLĂTORI CHINEZI ÎN SPAŢIUL EURASIATIC. Scurtă privire istorică

ANNA EVA BUDURA

Spaţiul eurasiatic a oferit datorită reliefului şi cursurilor sale de ape condiţii favorabile formării rutelor de deplasare a locuitorilor săi încă din preistorie. Confirmarea acestui fapt istoric se găseşte cu prisosinţă în bogatul inventar al siturilor arheologice descoperite de-a lungul traiectoriilor acestor mişcări permanente de populaţii din est spre vest şi dinspre vest spre est, din sud spre nord şi nord spre sud. Centrele de cultură create de-a lungul acestora constituie repere de referinţă în istoria civilizaţiei umane, centre unde s-a realizat acea întrepătrundere a civilizaţiilor chineze şi indiene cu cele greco-romane şi arabe într-una ce poate să caracterizeze civilizaţia noastră eurasiatică, unde se simt urmele forfotei neamurilor fără astâmpăr, urmele sciţilor, yuezhilor, wusunilor, ale hunilor, turcilor şi mongolilor în avântata lor pornire, ba paşnică, ba războinică, spre vest, centre ce constituie moştenirea spirituală a tuturor seminţiilor de pe întregul continent eurasiatic şi a întregii omeniri. Una dintre aceste culturi, care s-a impus ca una din centrele de civilizaţie din estul Eurasiei, a fost creată de neamul huaxia care s-a format pe marele platou de loes, apoi s-a extins spre est, de-a lungul cursului mediu şi inferior al Râului Galben spre centrul Chinei şi spre de nord. Aici cu 6 000-5 000 de ani în urmă a luat naştere cultura Yangshao a cărei ceramică colorată poate fi considerată primul mesager al civilizaţiei huaxia care a ajuns până în Europa centrală şi a găsit condiţii de înflorire maximă la Cucuteni, pe plaiurile României. Uimitoarea asemănare a celor două culturi, apropiate în unele cazuri până la confundare a fost semnalată de unii istorici francezi încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar constatărilor lor nu li s-a acordat importanţă. Am înţeles că, în prezent, fenomenul constituie o temă de cercetare nu doar a specialiştilor din România şi China, ci pe plan mondial, cercetare care urmează să lămurească întrebarea obsedantă: avem de-a face cu două centre între care a existat o comunicare, neexplicabilă încă, una fiind emanaţia experienţei, alta – receptarea acesteia sau avem de-a face cu două centre în care întâmplător, datorită afinităţii sufleteşti, s-a ajuns la producerea şi decorarea identică a pieselor de ceramică colorată. De-a lungul acestor traiectorii de comunicare eurasiatică, acolo unde pe vremuri treceau neamuri după neamuri din est spre vest şi soseau seminţii din vest, nord şi sud, într-o regiune întinsă din nordul şi nord-vestul Republicii Populare Chineze mărginită de Munţii Altai şi Munţii Cerului, acolo unde stepa Anna Eva Budura se îngemănează cu deşertul, scrutează orizontul Oamenii de piatră - Paznicii stepelor, mesagerii nenumăratelor seminţii, neamuri şi popoare ale Eurasiei. Înalţi de 2-3 m, dăltuiţi dintr-un singur bloc de gresie sau granit, asemenea menhirilor, au relieful sculptat cu reprezentări ale unor personalităţi. Până în prezent, au fost descoperite şi studiate peste 200 asemenea blocuri sculptate. Arheologii au constatat că istoria lor se circumscrie între secolele XII î.e.n. şi XI e.n. Analizându-le cu atenţie, specialiştii au putut constata caracteristicile diferitelor neamuri care în epoci diferite au locuit în acea zonă sau au trecut pe acolo. Unele au fruntea lată, ochi rotunzi, sprâncene încruntate şi nasul mare – caracteristici ale populaţiilor albe, probabil ale wusunilor. În altele au putut distinge trăsăturile carcteristice ale fizionomiei mongoloide: ochi mijiţi, pomeţii obrajilor ridicaţi, nas mic şi mustăcioară lăsată în jos. În privinţa rosturilor acestori blocuri sculptate, arheologii au ajuns la concluzia că acestea erau plasate în faţa unor morminte sau în incinta unor necropole. Cu mici excepţii, toate reprezintă demnitari militari, ostaşi pătrunşi de importanţa rolului lor de paznici, care poartă pocale de ofrandă şi îşi odihnesc mâna pe mânerul unei săbii. Doar câteva piese sculptate în granit, recent descoperite, reprezintă personaje de sex feminin, lipsite de veşminte. Ele poartă în mână o lopată, simbolul unei îndeletniciri sedentare. Aceste blocuri de piatră, aceşti paznici ai stepei constituie piese valoroase nu doar din punct de vedere artistic, ci şi istoric. Studierea lor va putea oferi informaţii cu privire la viaţa socială şi cea spirituală, culturală şi religioasă ale popoarelor ce au trăit în aceea zonă timp de 1000 de ani, iar rezultatele cercetărilor vor putea impune o reconsiderare a rolului acestor neamuri în realizarea contactelor între estul şi vestul continentului eurasiatic. Până atunci, Paznicii stepelor, învăluiţi de mister, scrutează cu ochii lor rotunzi sau oblici zările ce se întind spre est şi vest.

* * *

Spaţiul civilizaţiei huaxia devine centru de emanaţie culturală pe măsura închegării neamului huaxia – chineză, formării, începând din secolul al XVI-lea î.e.n., a organizării sale statale, elaborării legilor şi riturilor ce-l guvernează şi, pe această bază, a propriei ei culturi. În acest proces, se conturează normele în ce priveşte relaţiile cu seminţiile din jurul său, în mare parte nomade. Aceste norme puneau pe primul plan promovarea înţelegerilor, cumpărarea liniştii şi păcii, recurgându-se, în acest scop, la toate mijloacele materiale disponibile; s-a instituit un sistem de relaţii care impunea respectarea păcii şi liniştii la fruntrariile dinastiei Shang (1600-1046 î.e.n.) În timpul acestei dinastii, găsim primele însemnări cu privire la existenţa instituţiei bin (semnificând a ospăta, a cinsti pe cineva) în frunte cu un înalt demnitar şi încadrat cu maeştrii de 240 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică ceremonie şi traducători. Această instituăţie se ocupa atât de treburile legate de relaţiile externe ale statului cât şi de administrarea relaţiilor cu diferite seminţii şi neamuri care trăiau în interiorul teritoriului controlat de dinastia Shang. Ulterior, odată cu evoluţia societăţii şi lărgirea contactelor cu alte state, importanţa acestui sector de activitate al statului creşte, iar în spiritul acestor norme, în cadrul activităţii diplomatice, un rol important vor avea soliile şi solii, diplomaţii şi călătorii. După realizarea, în anul 221 î.e.n., a actului istoric de creere a primului stat autocratic centralizat al Chinei, în politica externă s-au îmbinat mijloacele militare de mare anvergură cu cele paşnice. Astfel, după mari campanii militare împotriva xiongnu (presupuşii strămoşi ai hunilor) din nord şi neamului yue la sud de Changjiang (Yangzi), dând expresie sentimentului defensiv al neamului huaxia chineză statornicit încă de la începutul existenţei sale ca populaţie sedentară, Qin Shihuang, primul împărat ctitor al dinastiei Qin a conceput un sistem de apărare al noului stat centralizat. Simbolul concepţiei sale defensive a fost Marele Zid, al cărui construire l-a ordonat în anul 214 î.e.n.. Acesta s-a realizat prin legarea zidurilor de apărare ale fostelor state Qin, Zhao şi Yan şi extinderea acestora, spre răsărit, până la provincia Liaodong, iar, spre vest, până la provincia Gansu, pe o lungime de 10 000 li (5 000 km). Măreaţa construcţie, rod al muncii şi sacrificiilor a peste o jumătate de milion de oameni, restaurată, lărgită şi adaptată la nevoile fiecărei epoci istorice a rămas un simbol al unităţii şi forţei naţiunii chineze, al luptei sale pentru supravieţuire şi al dorinţei sale de a desfăşura o muncă paşnică şi creatoare. Concomitent, împăratul a lansat acţiuni conştiente pentru afirmarea statului centralizat huaxia ca centru de emanaţie culturală dincolo de frontrarile imperiului său. În 210 î.e.n., a supravegheat personal plecarea unei flote de jonci oceanice ce avea la bord 3000 de tineri şi tinere, purtători ai civilizaţiei chineze, unelte şi produse agricole şi meşteşugăreşti ale imperiului Qin. Comanda flotei a încredinţat-o lui , o personalitate cu vaste cunoştinţe şi versat în ştiinţa navigaţiei. Flota a navigat spre sudul peninsulei coreene, apoi spre insulele nipone. Xu Fu a rămas în însemnări istorice şi în memoria popoarelor chinez, coreean şi japonez ca un mesager venerat al civilizaţiei chineze, ca un deschizător de drumuri în relaţiile lor de prietenie, a diseminării realizărilor spiritualităţii şi vieţii materiale chineze. Lui i se atribuie introducerea în Coreea şi Japonia a cultivării orezului, artei olaritului, a ţesăturilor, a cunoştinţelor de medicină, fiind venerat ca zeul protector al agriculturii, al pescuitului, al ţesătorilor, al navigaţiei şi al medicinii. Memoria lui este păstrată în temple şi monumente ce marchează locul unde a debarcat în Japonia şi unde se află mormântul său. În secolele ce au urmat, în condiţiile înfloririi imperiului dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.), statul chinez, în relaţiile sale cu popoarele nomade, a 241 Anna Eva Budura adoptat o politică externă ce îmbina mijloacele militare cu cele paşnice. În ce priveşte neamurile xiongnu din nord şi nanyue din sud a adoptat o politică fermă şi a folosit mijloace militare pentru a le îndepărta de regiunile de graniţă ale Chinei sau a le supune puterii centrale. Concomitent, a conceput o serie de măsuri pe plan diplomatic în vederea încheierii unor alianţe cât mai largi împotriva xiongnu care împiedicau stabilirea de contacte comerciale şi culturale cu popoarele din Apusul Îndepărtat. În jurul anului 170 î.e.n., puterea xiongnu a pătruns în regiunea Xiyu - Teritoriile vestice, (în sens restrâns, Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang de azi din Republica Populară Chineză şi, în sens larg, Asia Centrală şi de Vest, Europa Răsăriteanu şi Nordul Africii ) a subjugat pe rând cele 36 state-oază de-a lungul drumului de acces la nordul şi sudul Munţilor Tian Shan (Muntele Cerului) şi nordul Munţilor Kunlun, impunându-le plata unor tributuri grele. Ca urmare s-a produs o deplasare, în lanţ, ale seminţiilor şi popoarelor care locuiau în această zonă: sciţii au fost izgoniţi de yuezhi, aceştia la rândul lor de wusuni. În timpul domniei împăratului (140-86 î.e.n.), valea râului Ili era locuită de acest puternic neam, despre care cronicile chineze ne spun că „aveau ochi albaştri şi părul roşu”. Luând cunoştinţă de toate aceste schimbări, împăratul Wu a înţeles că yuezhi ar putea fi de acord să încheie o alianţă cu dinastia Han împotriva xiongnu. În acest scop, în anul 138 î.e.n. a trimis o solie formată din o sută de voluntari în fruntea căreia l-a numit pe , un demnitar ce întrunea inteligenţă intelectualului şi vitejia militarului. În drumul său spre vest însă a fost făcut prizoner de câtre xiongnu. A trăit în rândul lor mai bine de 10 ani, iar atunci când nimeni nu se aştepta, şi-a reluat călătoria pentru a-şi îndeplini misiunea diplomatică. Ajuns, după multe peripeţii, în curtea regelui yuezhi a aflat că, după toţi acei ani, acesta şi-a pierdut dorinţa de a se răzbuna pe xiongnu şi nu se arăta interesat în încheierea unei alianţe cu îndepărtatul imperiu Han. Zhang Qian a fost refuzat politicos. În speranţa că va putea schimba hotărârea regelui yuezhi, Zhang Qian a mai petrecut un an şi mai bine acolo, studiind obiceiurile, culegând informaţii despre aşezarea geografică a ţării, ca şi despre produsele sale specifice, traseele căilor de comunicaţii cu alte ţări. După aceea s-a hotărât să se întoarcă în patrie. În drumul său de întoarcere însă a fost din nou reţinut de xiongnu, şi numai după un an şi mai bine, în anul 126 î.e.n., a reuşit, împreună cu soţia, copii şi cu credinciosul său aghiotont, să fugă. După peripeţii aproape incredibile a ajuns la Chang’an, capitala imperiului Han (azi Xi’an). Împăratul Wu l-a primit cu afecţiune şi consideraţie, conferindu-i titluri onorifice. Ascultând cu aviditate informaţiile despre ţările prin care trecuse Zhang Qian, împăratul a aflat, de pildă, că în statul Dayuan (Fergana de azi) se cresc cai cu sudoare sângerie, descendenţi dintr-un armăsar ceresc, care alergau cu viteza vântului; apoi a mai 242 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică aflat că în Daxia (Bactria) şi Anxi (Regatul Part) cresc plante şi fruncte cu arome deosebite, se produc lucruri de o frumuseţe fără seamân şi, totodată, că aceste ţări s-au arătat interesate să stabilească legături cu Imperiul Han şi să primească produsele sale. Informaţiile culese de Zhang Qian, ajuns la periferia lumii elene creată în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare, au lărgit aria de cunostinţe geografice ale dinastiei Han, au oferit date pentru noi acţiuni diplomatice în vederea realizării politicii sale de alianţe, pentru găsirea unor noi căi de comunicaţii spre sudul şi vestul continentului eurasiatic ferite de incursiunile xiongnu. Ca urmare, împăratul Wu a acceptat propunerea lui Zhang Qian de a folosi patru rute pornind din sud-vestul teritoriului imperiului, pentru a trimite solii spre India şi Bactria (în nordul Afganistanului de azi). Din păcate, nici una din aceste solii nu a ajuns la destinaţie din cauza faptului că au fost atacate şi jefuite de neamurile locale înfricoşate de perspectiva extinderii dominaţiei dinastiei Han. Încercările diplomatice, în aceste condiţii, au trebuit să fie înlocuite cu acţiuni militare. În anii 121 î.e.n. şi 119 î.e.n., împăratul a ordonat mari campanii împotriva xiongnu, în urma cărora aceştia au fost înfrânţi şi forţaţi să se retragă de la regiunile de graniţă a imperiului Han. Ca urmare a unei politici externe ce îmbina activitatea diplomatică şi de culegere a informaţiilor pe plan local cu acţiunile militare „calea spre Xiyu a fost deschisă”. Eveniment de mare importanţă pentru realizarea unei politici vizionare cu o largă deschidere spre spaţii geografice extinse. Constatând povara costurilor campaniilor militare pentru economia imperiului, împăratul Wu a decis folosirea, cu precădere, a mijloacelor diplomatice şi să acorde întâietate realizării unei politici de alianţe, cu alte cuvinte „să învingă fără să ducă război”. La propunerea lui Zhang Qian, în cadrul unui plan de ansamblu, ca prim pas, urma să se realizeze o alianţă cu wusunii - cel mai puternic popor nomad din Xiyu în număr de 630 000 de suflete, din care 180 000 erau ostaşi, popor ce trăia la vest de regiunea locuită de xiongnu şi se afla sub ameninţarea permanentă a acestora. După atragerea wusunilor, planul prevedea stabilirea de legături cu Dayuan (Sogdania azi Fergana), Kangju (Kanghiz dintre lacul Balhaş şi Aral), Daxia (Bactria) şi regatul Dayuezhi. În acţiunea diplomatică ce urma să se intreprindă pentru atragerea wusunilor, Zhang Qian acorda importanţă cuvenită darurilor bogate oferite regelui acestora, iar, după stabilirea relaţiilor de colaborare, stabilirii relaţiilor matrimoniale prin intermediul unei prinţese chineze şi transferării teritoriile locuite în trecut de xiongnu sub controlul wusunilor. În anul 119 î.e.n., o solie impresionantă, compusă din 300 de persoane, în frunte cu Zhang Qian a plecat spre teritoriile locuite de wusuni (aflat la 4 500 km de capitala imperiului Han) pentru tratative şi cu sarcina ca după încheierea înţelegerii să purceadă, mai departe, spre ţările puternice din Apusul îndepărtat. 243 Anna Eva Budura Tratativele cu wusuni nu au atins scopul urmărit, dar s-au făcut primii paşi spre o apropiere şi o solie a lor l-a însoţit pe Zhang Qian la întoarcerea sa la Chang’an. Alte solii, cu daruri bogate, s-au îndreptat spre ţările din vest. În anii următori, activitatea diplomatică pentru încheierea unei alianţe cu wusunii s-a continuat prin stabilirea de relaţii matrimoniale cu căpetenia acestora. În anul 101 î.e.n., prinţesa Xie You a dinastiei Han a fost trimisă la curtea regelui wusun. Aici ea a desfăşurat o activitate demnă de o solie, fiind ajutată de doamna ei de onoare Feng Liao. Despre această doamnă cronicile spun că dispunea de bogate de cunoştinţe cu privire la situaţia ţării wusunilor şi a celor din jurul ei şi, bizuindu-se pe acestea, a reuşit să obţină cu vorbe înţelepte şi argumente potrivite tot ce alţii nu ajungeau să înfăptuiască pe calea armelor. După zeci de ani de activitate susţinută, ea a reuşit să îndepărteze elementele filo-xiongnu din curtea regelui wusun, să înscăuneze un descendent al prinţesei chineze, să determine acceptarea unei garnizoane militare în capitala wusunilor şi să schimbe politica acestei ţări faţă de imperiul Han, să-l câştige drept aliat al acestuia. În această epocă de mare însemnătate, numeroşi soli, comandanţi de oşti, funcţionari ai statului şi-au adus contribuţia la consolidarea şi extinderea civilizaţiei chineze şi la asimilarea realizărilor altor civilizaţii de pe continentul eurasiatic. Ca urmare a acestei activităţi, cele treizeci şi şase de state din Xiyu s- au închinat împăratului Han, permiţând libera trecere a soliilor şi caravanelor comerciale. Ulterior, Imperiul Han trimitea anual solii până în Regatul Parţilor, aflat la 12 000 km depărtare de Chang’an, în statul alanilor, în Ligan - Imperiul roman, după alţi autori chinezi, Alexandria din Egipt, în Tiaozhi - regatul seleucizilor sau Antiochia sau Taurida din Crimeea - şi în India. A urmat o perioadă în care schimburile comerciale şi de solii dintre China şi numeroase ţări din Apus, chiar din unele „foarte îndepărtate, despre care până atunci marele Imperiul Han nu avusese cunoştinţe” s-au intensificat contribuind la dezvoltarea şi înflorirea acestuia. Între anii 110 şi 89 î.e.n., împăratul Wu – Marţialul s-a preocupat de inaugurarea Drumului Mătăşii în Oceanul Indian În capitolul Geografia din Istoria Oficială a dinastiei Han găsim însemnări despre călătoriile solilor şi comercianţilor chinezi care treceau de Mările Sudului şi ajungeau până la Yichengbuguo, care după unii cercetători ar fi Ceylonul, iar după alţii chiar Etiopia, unde schimbau mătăsuri şi aur pe pietre preţioase şi mirodenii. Este cunoscut că navigatorii chinezi, dispuneau de corăbii perfecţionate prin care i-au uimit pe navigatorii acelor vremi. Documentele istorice au reţinut acţiunea de anvergură din această epocă pentru diseminarea cuceririlor ştiinţei, agriculturii şi producţiei meşteşugăresti ale Imperiului Han prin intermediul unei flote impresionante ce purta 6000 de tineri şi tinere însoţiţi de meşteri iscusiţi şi de produse ale 244 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică Imperiului Han. Prezenţa aceştor soli anonimi a rămas marcată de vestigiile istorice descoperite în Japonia, Coreea, Mexic şi în memoria locuitorilor acestor tări. La începutul primului mileniu al erei noastre se afirmă, în calitate de diplomat şi militar, , personalitate de seamă legată, asemenea lui Zhang Qian, de istoria contactelor Chinei cu Ţările din Asia Centrală şi chiar Europa. După o serie de campanii militare împotriva xiongnu, dinastia Han de răsărit, s-a văzut, din nou, în situaţia ca să acţioneze şi pe căi diplomatice pentru atragerea într-o alianţă a ţărilor din Regiunile de Vest. Cu această însărcinare a fost trimis, în anul 74, încărcat cu daruri bogate, Ban Chao, în solie. Prin întreaga sa activitate, desfăşurată când cu ajutorul sabiei, când cu vorbe frumoase şi cadouri bogate, Ban Chao a reuşit să refacă relaţiile cu statele-oază aflate în depresiunea Tarim şi să deschidă din nou calea de comunicare cu ţările din apus. După anul 91, se afla în situaţia ca, în calitate de guvernator al zonei, să se ocupe nestingherit de desfăşurarea normală a transporturilor pe Drumul Mătăsii. Animat de dorinţa de a obţine cât mai multe informaţii despre ţările din Apusul îndepărtat, despre aşezarea geografică, produsele, obiceiurile şi organizarea lor statală, dar, înainte de toate, despre Daqin (identificate de unii istorici chinezi cu Imperiul Roman) despre care aflase că ar fi „ţara nestematelor” şi ţara cea mai mare consumatoare de mătăsuri, în anul 97, Ban Chao a hotărât să-l trimită pe , în solie. Sarcina lui cea mai importantă a fost să găsească o cale de comunicare directă între Imperiul Han şi Daqin (Imperiul Roman), pentru a ocoli comercianţii parţi, care monopolizaseră comerţul cu mătăsurile chinezeşti aducătoare de profituri fabuloase. După însemnările istorice, Gan Ying „a ajuns la Tiaozhi un loc înconjurat la sud, est şi nord de ape” în ţara parţilor. Acolo a vrut să traverseze marea, dar înfricoşat de spusele comercianţilor parţi, „lipsit de spirit de aventură” a făcut calea întoarsă. Pe bună dreptate se pune întrebarea: până unde a ajuns acest sol al Chinei? Părerile istoricilor chinezi şi străini sunt foarte variate. Unii susţin că localitatea menţionată în cronică s-ar afla în Siria de azi, alţii afirmă că a ajuns la Marea Mediterană sau Marea Neagră, iar alţii, la Golful Persic. Cercetări viitoare vor lămuri misterul. Este neîndoielnic însă că solia lui Gan Ying, care a parcurs cel mai lung drum străbătut vreodată de o solie chineză, a contribuit la cunoaşterea de către China a Apusului îndepărtat şi a deschis calea pentru noi contacte. Cronicile chineze consemnează sosirea, în anul 100 e.n., a unei solii din „ţările Doule şi Mengqi, ţări foarte îndepărate şi necunoscute până atunci”, care au fost identificate de unii cercetători chinezi cu Tracia şi Macedonia” şi uneia din

245 Anna Eva Budura Roma, în anul 166, venită pe mare, care „a prezentat fildeş şi alte daruri împăratului Huan” al dinastiei Han (147-167). În aceşti ani de maturizare a naţiunii huaxia chineză când preceptele filosofiei confucianiste au fost acceptate ca ideologie de stat s-a definitivat şi sistemul de relaţii chemat să asigure pacea şi liniştea fruntrariilor dinastiei Han locuite de neamuri nomade, sistem de relaţii aducătoare de avantaje economice şi, dacă se poate, şi beneficii politice cu ţări şi imperii îndepărtate. Acesta este cunoscut în istoria relaţiilor Chinei cu lumea exterioară sub denumirea chaogong tradus în limbile străine drept sistem tributar de tip chinezesc. Acest sistem a izvorât din concepţia intelectualităţii chineze, precum că teritoriul locuit de neamul huaxia chineză constituie un centru de emanaţie a unei civilizaţii înaintate, un punct de atracţie pentru cei dornici de emancipare. În calitate de deţinători ai unor valori materiale şi spirituale inegalabile, atât cantitativ cât şi calitativ, domnitorii neamului huaxia îşi puteau permite să ceară altor popoare în semn de respect şi relaţii de buna vecinătate doar daruri cu semnificaţii simbolice. Acestui sistem de relaţii i-a servit drept bază gândirea confucianistă, căreia era străină ideea folosirii armelor pentru împunerea supremaţiei. Conform acestei ideologii scopul principal urmărit în relaţiile cu alte grupuri etnice şi naţiuni îl constituie atingerea armoniei şi nu cucerirea. Suveranii chinezi educaţi în spiritul confucianusmului urmăreau să ajungă la pacea mondială prin întreţinerea unui stat bine guvernat conform eticii şi autoperfecţiunii. Aşa că împăraţii chinezi erau gata să împărtăşească cu alte popoare şi neamuri valorile cu care operau şi de care dispuneau cerând, în schimb, linişte şi pace la graniţele imperiului lor. Înfloritoarea dinastie Han a lăsat în urma sa o civilizaţie bine înghegată şi aptă să reziste invaziilor neamurilor nomade şi, chiar mai mult, să-i sinizeze şi să-i facă purtătorii realizărilor culturii huaxia chineză. Perioada de domnie a dinastiei Tang (618-917) a rămas în istorie ca o perioadă de înflorire a relaţiilor Chinei cu alte state. Însemnările istorice au consemnat numele a 40 de ţări care au trimis solii în capitala imperiului Tang, dintre acestea, de pildă, Arabia figurează, între anii 650-780, cu 30 de ambasade, totodată în Chang’an, a fost marcată prezenţa unor învăţaţi, studenţi, artişti, călugari, comercianţi din 70 de ţări. Până la instalarea solidă a dinastiei şi refacerea economiei, împăraţii dinastiei Tang au recurs la negocieri cu neamurile nomade, pentru a-i convinge să renunţe la incursiunile păgubitoare şi să accepte relaţiile de vasalitate de tip chinezesc chaogong. O importanţă deosebită s-a acordat atragerii în sfera civilizaţiei huaxia chineză prin intermediul stabilirii relaţiilor matrimoniale cu conducătorii neamurilor turcice, kitană, uigură şi alţii. Între anii 639-822, au fost încheiate 17 asemenea relaţii. Drept rezultat a fost deschis drumul spre vest pentru comerţul cu ţările din Asia Centrală, Persia şi statele arabe. Acest 246 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică „drum al mătăsii” a devenit principala legatură a imperiului Tang cu lumea de afară, circulat de comercianţii chinezi şi străini, iar Chang’an, punctul de plecare şi de sosire al acestuia, principalul loc de întâlnire a mii de comercianţi sosiţi din toate colţurile lumii, din taigaua siberiană, junglele Indiei, lumea elenă, arabă, persană şi cea niponă. Porturile imperiului erau puncte de plecare ale corăbiilor încărcate cu produse chinezeşti şi de sosire ale celor încărcate cu produse din Asia de sud şi sud-est, Arabia şi Bizanţ. În urma contactelor imperiului Tang cu Persia, Bizanţ, dar, în special, cu Arabia, invenţiile chineze – hârtia, tiparniţa, busola, porţelanul, tehnica de prelucrare a mătăsii, argintului, fierului şi aurului, de forare a fântănilor, au început să fie cunoscute în lumea islamică şi de acolo au fost preluate de ţările occidentale contribuind la revoluţionarizarea răspândirii cunoştinţelor şi a activităţii productive de acolo. În timpul dinastiei Tang, un obiectiv important al politicii externe l-a constituit deschiderea drumului de comunicare cu statele de pe subcontinentul indian şi stabilirea relaţiilor oficiale între China şi aceste state. În realizarea acestui obiectiv s-a urmărit atragerea regatului neamurilor tibetane (zangzu) unificate de conducătorii clanului Toba şi îndepărtarea pericolului pe care le reprezentau incursiunile acestuia. În funcţie de starea de spirit a regilor tibetani, curtea imperială Tang a recurs atât la acţiuni militare, cât şi la atragerea lor prin daruri bogate şi înţelegeri matrimoniale, la acceptarea sistemului chaogong. Acţiunea cu cea mai mare influenţă istorică în relaţiile cu regatul tibetan al imperiului Tang a fost căsătoria prinţesei Wen Cheng, în anul 640, cu regele Songtsan Gambo (?-650), eveniment ce poate fi considerat una din cele mai importante solii vreodată trimise de dinastia Tang. Prin persoana acestei prinţese, până în zilele noastre venerată de tibetani, s-au pus bazele unei colaborări politice, economice şi culturale cu locuitorii platoului tibetan, s-a introdus în Tibet budismul şi elementele civilizaţiei chineze şi s-a asigurat libera trecere spre subcontinentul indian. O contribuţie remarcabilă la realizarea stabilirii legaturilor cu statele subcontinentului indian a adus trimisul care a ştiut să îmbine, asemena lui Zhang Qian şi Ban Chao, abilităţile diplomatului cu cele ale militarului. Cele trei solii conduse de el în anii 641, 647, 658 au marcat nu numai începutul relaţiilor între China şi India, ci şi stabilirea unor fructuoase schimburi de bunuri spirituale şi materiale între cele două ţări în cadrul cărora daoismul a pătruns în India, iar budismul a ajuns la înflorire în China; arta sculpturală şi pictura de fresce indiene, cu influenţe uneori vădite helenistice şi iraniene, a ajuns să îmbogăţească patrimoniul artistic al Chinei, iar arta meşteşugarilor chinezi specialişti în producerea ţesăturilor de brocard a contribuit la înflorirea artei meşterilor din India.

247 Anna Eva Budura Merite incontestabile în dezvoltarea relaţiilor cu statele de pe continentul indian au avut călugării savanţi, ca de pildă, şi Yixing. Între anii 635 şi 713, ei au intreprins pelerinaje în India de unde s-au intors în China nu doar cu scripturile sfinte ale budismului, dar şi cu bogate cunoştinţe cu privire la geografia, situaţia politică şi disponibilităţile de schimburi comerciale cu India şi, nu în ultimul rând, cunoştinţe din domeniul matematicii, medicinii şi astronomiei indiene. În cursul traducerii scripturilor budhiste, călugării chinezi au asimilat cunoştinţele de gramatică şi fonetică ale savanţilor indieni, ceea ce a ajutat la fondarea şi dezvoltarea studiilor de fonetică în China. Imperiul Tang, ca cel mai mare imperiu unit al acelor vremuri, a exercitat rolul unui important centru de emanaţie a culturii în ţările Asiei de est şi sud-est, dintre care Japonia poate fi citat ca cel mai mare beneficiar. Este perioada în care Japonia a preluat toate elementele culturii chineze şi le-a transformat în bunul său naţional, realizând un salt spectaculos în evoluţia sa economică şi spirituală. La realizarea acestui salt au contribuit nu doar miile de mesageri anonimi din China care au traversat marea din varii motive personale sau sociale, dar şi călugării japonezi în căutare de iluminare budistă, învăţaţi conştienţi de valoarea cuceririlor chinezeşti din domeniul spiritual şi material. Cronicile chinezeşti consemnează sosirea primului sol japonez în anul 607, urmat între anii 665-894, în timpul dinastiei Tang, de alţi 19. Aceste solii veneau însoţite de o suita numeroasă formată din călugări, învăţăcei, erudiţi oameni de cultură cu scopul de a se informa cu privire la cuceririle, din toate domeniile, dobândite în imperiul chinez. În această perioadă curtea imperială Tang a trimis trei solii, una cu scopul precis de a rezolva diferendele ivite între cele două ţări în peninsula coreană, şi două de curtoazie care au însoţit solii japonezi la întoarcerea lor acasă. Apogeul schimburilor diplomatice dintre cele două ţări s-a atins între anii 697-758 când în Japonia a existat o mişcare pentru asimilarea culturii chineze. Un rol major în schimburile culturale şi spirituale dintre China şi Japonia l-a jucat călugărul budist (numele japonez Ganjin) (688-763), propagatorul disciplinei budiste , un erudit al culturii şi medicinii chineze. Invitat, cu insistenţă, de către călugării budişti niponi, care studiau în imperiul Tang, pentru a contribui la ridicarea gradului de disciplină şi trăire spirituală a călugărilor, în anul 754, a ajuns la . Aici a creat centrul de hirotonisire în Templul Todai-ji, fiind venerat drept fondatorul sectei budiste ritsu. Pentru contribuţiile sale la introducerea sculpturii dinastiei Tang, a cunoştinţelor din domeniul medicinii, caligrafiei, picturii, artei culinare, pentru restabilirea ţinutei morale a societăţii şi credincioşilor budişti este, până azi, venerat în Japonia.

* * *

248 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică Pe măsura creşterii puterii şi agresivităţii popoarelor nomade din stepele mongole, împăraţii dinastiei Song ( 960-1279) au căutat să nu creeze stări conflictuale cu acestea şi au renunţat la teritorii, acceptând chiar plata unor tributuri grele, de pildă, statului Liao întemeiat de khitani (916-1125), precum şi imperiului Da Xia creat de tanguţi în nord-vest (115-1227). Ei considerau că o angajare în luptă cu aceste neamuri viguroase ar fi dus, fără îndoială, la distrugerea în quasi totalitate a bunurilor materiale şi culturale ale Chinei (aşa cum s-a întâmplat în regiunea Râului Galben după căderea dinastiei Tang şi se va întâmpla în timpul dominaţiei mongole) şi la decimarea populaţiei. Conducătorii de atunci ai dinastiei Song au ales calea înţelegerilor cu statele create de aceste popoare, într-un proces avansat de sinizare, în care populaţia majoritară a fost han, organizarea statală chineză şi unitatea culturală huaxia practic neschimbată de cuceritori, înţelegând că prin această politică ocrotesc munca paşnică şi creatoare a poporului chinez şi, poate, chiar fiinţa sa naţională. Uimitoarele realizări din timpul celor două dinastii Song – cea de nord (960- 1122) şi cea de sud (112-1279), înregistrate, în ciuda pierderilor teritoriale succesive, stau mărturie a succesului acestei concepţii în relaţiile cu popoarele din jurul teritoriului huaxia chineză. Blocarea, de către popoarele nomade, a contactelor cu lumea eurasiatică pe uscat, a determinat curtea imperială Song să se orienteze spre deschiderea şi lărgirea contactelor cu ţările din sud-estul şi sudul Asiei, pe mare. În acest scop între anii 984 şi 987, au fost trimise acolo, cu daruri bogate, patru solii, care au transmis dorinţa dinastiei Song de a încuraja comercianţii acestor state de a face schimburi de mărfuri, de a prezenta condiţiile favorabile oferite în porturile chineze deschise tranzacţiilor comerciale: acordarea de prime pentru comercianţii străini şi chinezi care plăteau cote mari de impozite, organizarea unor ceremonii, ridicate la nivelul unor ritualuri de stat la care participa şi împăratul în cadrul cărora se aduceau jertfe şi se rosteau rugăciuni pentru vânt favorabil şi navigare norocoasă. Desfăşurării acestei activităţii comerciale pe mare le-au fost create condiţii favorabile şi prin construirea joncilor oceanice, înscriindu-se cel mai important fenomen în istoria navigaţiei omenirii: capacitatea de a realiza, anual, 3000 de asemenea ambarcaţiuni înzestrate cu cea mai avansată tehnică de navigaţie (busola, compartimente etanşe, cârma montată pe etambou, derivă mobilă, cabestanuri, velatura pivotantă etc.). Timp de patru secole şi jumătate, ce se întinde de la consolidarea imperiului Song până la perioada de expansiune Ming, China a fost cea mai mare putere maritimă a lumii, flota sa comercială acţionând ca adevărate solii ale dinastiei Song. Corăbierii chinezi din timpul dinastiei Song, urmând itinerariile deschise în timpul dinastiei Han în sec.II î.e.n.-sec.III e.n., bătute de navigatorii epocii Tang, aşa cum consemnează documentele istorice, au ajuns în Filipine, 249 Anna Eva Budura Indonesia, Malaiesia, Ceylon, India, porturile din Golful Persic şi Peninsula Arabă, în Egipt, Africa de est şi chiar Marea Mediterană, în peste 50 de ţări. Ei duceau mărfurile mult căutate ale Chinei: mătase, porţelan, ceai, picturi, tipărituri, medicamente, unelte de producţie. Exportul armelor şi ale unor produse din care se putea fabrica armament era strict interzis şi pedepsit. Ei importau parfumuri, medicamente, pietre preţioase, coral, fildeş etc.

* * *

Cuceririle hoardelor mongole începute după 1206, care s-au soldat cu pagube materiale şi sacrificii umane imense, privite din perspectiva istorică au adus după sine şi lucruri pozitive. Cel mai important poate fi considerată realizarea, pentru prima oară în istorie, a unei ample reţele de legături şi comunicaţii pe întregul continent eurasiatic practic de la Marea Galbenă până la Dunăre şi Marea Mediterană. Dominaţia mongolă a adăugat tradiţionalelor „Drumuri ale Mătăsii”, ce trecea prin lanţul de oaze din actuala provincie Xinjiang din China şi al „Drumului mătăsii pe mare”, „drumul stepelor”, care lega, încă din neolitic, Mongolia de bazinul inferior al Volgăi prin Djungaria şi Kazahstan şi ieşea direct spre câmpiile Europei Orientale. Capitala imperiului a devenit o metropolă vestită în lumea întreagă unde se întâlneau toate rasele umane, se vorbeau toate limbile lumii, soseau mărfuri din toate colţurile lumii şi erau respectate şi tolerate toate religiile şi credinţele. Pe întregul teritoriu de sub ocupaţie mongolă, a fost extinsă instituţia chineză a staţiilor de poştă. Pornind de la capitala imperiului Karakorum, mai târziu Dadu (Beijing-ul de azi) pe această vastă reţea, din 12-13 km una de alta, se aflau în total 10 000 de staţii, ce dispuneau de 200 000 de cai, şi de hanuri în care se oferea cazare şi hrană trecătorilor, iar garnizoane militare asigurau securitatea călătorilor. Reţeaua staţiilor de poştă a permis circulaţia solilor dinastiei Yuan şi a comercianţilor de toate neamurile nu numai în interiorul imperiului şi în ţările Asiei ci şi în ţările Europei şi Africii, a permis nu numai popoarelor din Europa să cunoască lumea Orientului, dar şi popoarelor Asiei, în general, şi Chinei, în mod particular, asupra obiceiurilor şi situaţiei popoarelor din Occident şi alte zone ale lumii. Odată cu marile cuceriri, imperiul mongol a ajuns să se afirme ca o putere de prim rang pe arena politicii mondiale, în capitalele sale soseau solii regilor din Europa, ai papalităţii şi plecau, spre toate colţurile lumii, soli şi călători. Numele unora care au lăsat în urma lor descrieri, au rămas în istorie, cei mulţi însă, au rămas mesagerii anonimi ai civilizaţiei chineze. Unul despre care se aminteşte pe loc de frunte este călugărul daoist Changchun, pe numele laic Qiu Chuji, patriarhul sectei quanzhen. Bucurându-se de mare cinstire de împăraţii dinastiei Jin (al jurchenilor) şi al dinastiei Song de 250 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică Sud, datorită integrităţii sale morale şi dedicării sale cauzei oamenilor de rând, în anul 1219, Marele Khan Genghis, atunci în plină campanie militară de cucerire, l-a chemat în tabăra sa de lângă Kabul, pentru a expune în faţa lui doctrinele credinţei daoiste. Deşi înaintat în vârstă, avea deja 68 de ani, Qiu Chuji s-a hotârăt să dea curs invitaţiei şi împreună cu 18 discipoli ai săi, în anul 1220, a purces la un drum anevoios, poposind deseori şi îndelung pentru a-şi propovădui ideile şi a pune bazele unor schituri şi locaşe de cult. A traversat Mongolia Exterioară, Munţii Altai, a trecut prin Samarkand, a înconjurat Munţii Hindukush prin sud şi, în 1222, a sosit în tabăra marelui khan din regiunea Kabulului. Aici a fost primit cu mare cinste şi i s-a ridicat un cort chiar lângă cortul marelui Genghis khan. Deşi în toiul războiului, marele khan a ascultat cu răbdare şi interes doctrina daoistă cu privire la wuwei non-acţiune, pledoariile prelatului pentru a uşura suferinţele poporului cauzate de război. După ce l-a urmat un timp pe Genghis, încărcat cu onoruri şi daruri, însoţit de o gardă de onoare Qiu Chuji s-a îndreptat spre răsărit. În 1224, a ajuns înapoi la Beijing şi unul din discipolii săi a redactat relatarea cu privire la această călătorie. Cartea conţine date de mare valoare pentru înţelegerea epocii istorice, a zonei geografice parcurse, a culturii şi modului de viaţa al locuitorilor. În China a fost publicată în anul 1795, intitulată Changchun zhenren xiyou lu (Însemnările omului pur Changchun cu privire la călătoriile sale spre vest). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrarea a apărut tradusă în limbile rusă, franceză şi engleză. Un alt nume care a rămas în memoria posterităţii este Chang De. El a fost trimis, în anul 1259, de khanul Mengke în misiune diplomatică în Iran. A pornit din Karakorum, a trecut la nord de Tianshan, apoi prin Samarkand şi Tabriz, poposind în tabăra khanului Hulagu. Nu cunoaştem date cu privire la activitatea sa ca sol ştim doar că s-a întors în capitala mongolă în anul 1263 şi a redactat o relatare a călătoriei sale sub titlul Xishi ji (Însemnări cu privire la solia în Vest), mult apreciată de istoricii secolului al XIX-lea. Un periplu unic a parcurs, începând din 1275, călugărul nestorian chinez Rabban Bar Sauma, împreună cu discipolul săi Marc. Hotărâţi să facă un pelerinaj pe Pământul Sfânt, au ajuns în Iranul de Nord-Vest, unde au făcut o vizită papei nestorienilor, apoi au ajuns în tabăra khanului Argun. Nestorienii bucurându-se de aprecierea khanilor mongoli, lui Rabban Bar Sauma i s-a încredinţat o misiune la Roma şi pe lângă regii Franţei şi Angliei. După ce, în 1287 şi 1288, au vizitat Constantinopolul şi Roma, unde au fost primiţi de papa Clement al III-lea, apoi au călătorit spre Franţa pentru a-şi îndeplini misiunea. Cu regele Angliei au avut o întrevedere în Gasconia şi cu Filip cel Frumos, la Paris. Descrierea călătoriei lor redactată după întoarcere, prima realizată de un locuitor al Chinei, conţine numeroase elemente inedite cu privire la Europa secolului al XIII-lea, precum şi date importante cu privire la zonele geografice parcurse. 251 Anna Eva Budura Scrierea unui alt sol, trimis în Regatul (809-1431) al kmerilor constituie o lucrare unică pentru cunoaşterea strălucitei civilizaţii de pe pământul Cambodgiei de azi. În anul 1295, învăţatul a fost inclus în solia ce urma să negocieze rezolvarea unei probleme spinoase, în suspensie de mai bine de un deceniu, în relaţia dintre cele două ţări, şi anume eliberarea membrilor soliei trimise de Kublai Khan, în anul 1281, pentru a convinge regatul Angkor ca să se închine, în mod paşnic, dinastiei Yuan. Suspiciunea faţă de intenţiile marelui imperiu mongol l-a determinat pe regele kmer să reţină membrii soliei şi astfel să nu dea curs propunerii. Noua solie a fost însă primită cu multă bunăvoinţă şi ospitalitate de regele kmer şi invitată să petreacă acolo un an. Timp pe care Zhou Daguan l-a folosit din plin pentru documentarea sa. Relatarea publicată după întoarcere, în anul 1297, „Însemnări cu privire la pământul şi obiceiurile ţării kmerilor” conţine descrierea amănunţită a oraşului Angkor şi al zonei templelor, frumuseţea şi bogăţia palatului regal, ritualurile, sistematizarea urbană, sistemul de administrare a statului, limba, literatura, obiceiurile populare de nuntă şi înmormântare, sistemul de judecarea a diferendelor şi încălcării legilor de convieţuire, produsele meşteşugăreşti şi agricole, schimburile de bunuri materiale şi spirituale dintre cele două ţări, căile de acces pe mare şi pe uscat. Însemnările au o valoare deosbită prin faptul că ele constituie singura scriere din lume despre minunile civilizaţiei Angkor şi conţin constatările şi impresiile unui martor ocular în perioada de maxima prosperitate a acesteia. În 1819, a fost tradusă în limba franceză, cunoscând un succes deosebit de mare şi servindu-i savantului francez Henry Muhot drept ghid pentru descoperirea acestor minuni înghiţite de jungla tropicală după 1431, când au fost devastate de armatele tai. În anul 1971, a fost tradusă şi în limba cambodgiană, ediţiile consecutive bucurându-se de o primire entuziastă de descendenţii regatului kmer. Un alt nume al epocii dinastiei mongole Yuan, care a rămas în istorie este Wang Dayuan (1311-?). Materialul documentar cu privire la cele 220 de ţări, pe care l-a cules în timpul celor două călătorii ale sale intreprinse, spre vest, până în Maroc, Somalia şi Mozambic şi, spre est, până în Australia, a fost cuprins în cartea Însemnări despre ţări insulare. Wang Daguan a lăsat posterităţii descrieri pline de savoare şi parfum local şi date uimitor de precise despre poziţia geografică, relieful, clima, zăcămintele, fauna şi flora, obiceiurile şi deprinderile comportamentale ale locuitorilor, şi, ca o premieră mondială, prima descriere a continentului australian din lume. Cartea lui a servit drept îndreptar navigatorilor chinezi şi a devenit o lucrare de căpătâi pentru cei ce studiază problemele relaţiilor Chinei cu alte state. A cunoscut nenumărate ediţii şi a fost tradusă şi în limbi străine. Pe lângă aceşti soli şi călători din timpul dinastiei Yuan, care au lăsat posterităţii cunoştinţele şi experienţa lor trebuie să amintim pe miile de 252 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică meşteşugari, tehnicieni, ingineri care, odată cu înaintarea armatelor cuceritoare mongole, au transmis realizările lor ţărilor de pe continentul eurasiatic. Colonii de meşteşugari chinezi erau stabiliţi în Samarkand, Tabriz, Moscova, Novgorod, în Asia de sud-est, Sri Lanka, Birmania, Malabar, în Tomosik – azi Singapore, insulele indonesiene şi ţările din peninsula indochineză. Hidrografi chinezi au contribuit la realizarea sistemului de irigaţii din bazinul râurilor Tigru şi Eufrat. Dominaţia mongolă a favorizat răspândirea invenţiilor şi tehnicilor chineze în imperiile Ilhan şi a Hoardei de Aur, de unde apoi s-au răspândit treptat în ţările europene. Influenţe chineze se pot constata în miniaturile persane, în ceramica, muzica şi arhitectura iraniană şi în apariţia peisajului în pictora maeştrilor europeni ai secolului al XIV-lea. Această perioadă a favorizat introducerea xilogravurii în Europa, unde a fost primită cu mult entuziasm şi folosită pentru tipărirea unor lucrări mici cu caracter religios. Acestei invenţii i-a urmat, în mod firesc, transmiterea tehnicii de tipărire cu caractere mobile folosită în China încă din secolul al XI-lea. O altă mare invenţie chineză – armele de foc - care fusese aplicată şi dezvoltată în China la începutul secolului al XIII-lea în timpul luptelor între statele Song, Jin şi mongoli a început să fie folosită de armatele mongole în Europa. Pentru prima oară în anul 1241, la bătălia de la Sajo din Ungaria. Acestea sunt doar câteva din realizările oamenilor de ştiinţă chinezi care au ajuns în tezaurul omenirii. În realitate, numărul acestora este mult mai mare. (Lucrarea omului de ştiinţă englez Joseph Needham consacrată ştiinţei chineze a ajuns la 12 volume şi colaboratorii săi continuă cercetările).

* * *

Întemeierea dinastiei Ming, a luminii, marchează un moment important în istoria Chinei. Dinastia a ridicat pe noi culmi realizările civilizaţiei, culturii şi ştiinţei chineze, iar în relaţiile cu lumea exterioară a practicat sistemul chaogong, care punea pe prim plan asigurarea relaţiilor de bună vecinătate şi respect reciproc, schimburile culturale şi comerciale. În privinţa relaţiilor cu lumea exterioară, împăratul ctitor al dinastiei Ming a trebuit să găsească mijloacele cele mai eficiente pentru a anihila încercările ultimului domnitor al dinastiei Yuan care dispunea încă de forţe militare de a recuceri China, cu ajutorul altor triburi mongole. În vest, a trebuit să preîntâmpine un eventual atac în joncţiune cu aceste forţe. În răsărit, a trebuit să lichideze actele de tâlhărie ale piraţilor japonezi, în cârdăşie cu elementele potrivnice dinastiei Ming. În Mările Sudice a trebuit să recâştige încrederea ţărilor vecine şi numeroaselor state cu relaţii tradiţionale prieteneşti faţă de China, care, ca urmare a politicii de expansiune militară practicată de dinastia mongolă Yuan pe seama Coreeii, Javei, Annamului, Malaieziei şi Japoniei, 253 Anna Eva Budura priveau cu suspiciune noua dinastie şi refuzau orice contact cu ea. Dată fiind această situaţie, Zhu Yuanzhang a acordat o importanţă primordială refacerii bunelor relaţii cu ţările vecine, recâştigării încrederii lor şi restabilirii prestigiului Chinei în spaţiul geografic al Eurasiei. În spiritul acestei orientări, la scurt timp după înscăunare, Zhu Yuanzhang a trimis solii în Japonia, Annam (Vietnamul de nord), Champa (Vietnamul de sud) şi la curtea lui Timur. Cele două state indochineze au răspuns pozitiv demersurilor, în schimb, în Japonia, divizată în cele două curţi imperiale, cea de nord şi cea de sud, (perioada Muromachi 1336-1573) a fost necesar să trimită câţiva ani la rând solii pentru a putea obţine normalizarea relaţiilor şi stoparea atacurilor piratereşti nipone. Prima solie, trimisă în anul 1369, în frunte cu Yang Zai a fost tratată cu suspiciune şi 5 din cei 7 membrii ai săi au fost executaţi, ceilalţi doi, eliberaţi după o perioadă lungă de detenţiune şi tortură. În următorul an, în condiţiile intensificării actelor piratereşti japoneze a fost trimisă o nouă solie în frunte cu Zhao , un diplomat desăvârşit, un erudit om de cultură curajos, pregătit sufleteşte să înfrunte pericolul acestei misiuni dificile. Calităţile sale intelectuale şi talentul său literar nu numai că i-au salvat viaţa dar l-au şi ajutat ca să-şi ducă misiunea diplomatică la bun sfârşit, reuşind să facă primul pas spre îmbunătăţirea relaţiilor dinastiei Ming cu Japonia. În următorii ani, călugări diplomaţi şi-au adus contribuţia la această sarcină dificilă, pentru ca în anul 1373, după întrevederea cu shogunul Ashigaka Takauji, ei să reuşească să pună bazele unei evoluţii pozitive a relaţiilor. La curtea lui Timur Lenk solii au înţeles că acceptarea suzeranităţii dinastiei Ming de către aceasta era doar formală şi că de fapt se pregătea atacul împotriva Chinei. Informaţie confirmată în anul 1405 când marea armată timuriană pornise spre răsărit şi doar moartea subita a cuceritorului a salvat pământul chinez de un război devastator. După moartea lui Zhu Yuanzhang, urmaşul lui, Zhu Di (1403-1425), cu numele anilor de domnie Yongle (Bucuria eternă) a continuat politica sa externă conferindu-i chiar o viziune mondială. La începutul domniei sale, s-a reuşit normalizarea relaţiilor cu Japonia şi semnarea, în anul 1402, a unei înţelegeri, cunoscută în istorie drept Tratatul Yongle, care prevedea suprimarea pirateriei de către Japonia şi practicarea unui comerţ controlat atât cantitativ, cât şi calitativ, de funcţionarii ambelor ţări. După această realizare diplomatică, în anul 1405, cea mai mare flotă a secolului al XV-lea, formată din peste 200 de ambarcaţiuni, cu 27 000 de oameni la bord, era pregătită pentru realizarea planurilor măreţe ale unui împărat vizionar şi să înscrie în istoria diplomaţiei şi navigaţiei chineze o pagină de referinţă. Flota care a ridicat ancorele în acel an pleca cu sarcini precise. Dintre acestea cea mai importantă a fost aceea de a restabili şi extinde relaţiile dinastiei Ming cu ţările lumii, începând cu cele din sudul şi sud-estul Asiei, continuând cu 254 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică cele din Oceanul Indian, din Marea Arabiei şi cele de pe coastele estice ale Africii şi chiar dincolo de aceste zone, extindere care să conducă la lărgirea sferei de influenţă a civilizaţiei chineze, la intensificarea schimburilor comerciale. Nu mai puţin importantă a fost şi sarcina militară de a curăţa Mările Sudului de piraţii chinezi şi de forţele de opoziţie care împiedicau desfăşurarea navigaţiei în acea zonă. Aceste sarcini au fost încredinţate navigatorului şi diplomatului de excepţie . După ce în timpul primei călătorii şi-a îndeplinit sarcinile de ordin militar, în următorii 27 de ani a efectuat alte şase călătorii. A ancorat în peste 30 de state mari sau mici începând din Champa (Vietnamul de sud de azi), Siam (Thailanda de azi), în porturile de pe insulele Java, Sumatra, Borneo, Calimatan, Maluca, Ceylon, în cele de pe coastele estice şi din sudul şi sud-vestul Indiei, Calicut şi Cochin, a trecut Marea Arabiei şi Golful Persic, a ajuns în marile porturi ale Somaliei şi Kenyiei de azi, a traversat Oceanul Indian şi a poposit în insulele Maldive. Pe o stelă lăsată de el într-un templu se apreciază că numărul ţărilor vizitate de el a fost de 3000. (N.B. Unii specialişti chinezi opinează că cifra ar putea să se refere la numărul aşezărilor vizitate, alţii că ar putea fi o eroare grafică a celui care a incizat textul pe stelă.). Conştient de funcţia sa principală de sol al bunăvoinţei şi generozităţii imperiale, ceremonia sosirii în fiecare ţară a fost concepută în aşa fel încât să impresioneze. După ancorarea corăbiilor într-o anumită formaţiune, se începea debarcarea. Coborau marinarii-ostaşi îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare, apoi orchestra, mai apoi purtătorii de daruri. În sunetele muzicii, apărea Zheng He, înconjurat de viceamiralii săi. El se apropia de regele sau căpetenia locală, îl saluta şi îşi exprima dorinţa de a prezenta ofrande zeilor protectori ai ţării. După îndeplinirea acestui gest simbolic ce exprima respectul pentru acea ţară, el dădea citire scrisorii împăratului Chinei în care acesta aducea la cunoştinţa regelui înscăunarea sa şi dorinţa sa de a-l avea printre cei care îi prezintă periodic tribut. După citirea acestui act, regilor locali Zheng He le înmâna darurile suveranului chinez, care constau, de obicei, din zeci de baloturi de mătăsuri scumpe, zeci de mii de piese de porţelan, bani de argint şi aramă, marcând prin aceasta stabilirea unor relaţii concepute drept tributare. Pentru pecetluirea înţelegerii, Zheng He adresa suveranului invitaţia ca el sau o solie a sa să facă o călătorie, pe corăbiile de sub comanda sa, la Beijing. Zeci de ţări au răspuns invitaţiei şi corăbiile se întorceau încărcate cu solii acestora şi cu produse locale spre a fi prezentate ca daruri împăratului Chinei şi spre a fi comercializate în porturile Chinei. Aceste călătorii şi rezultatele lor impresionante au grevat însă foarte mult visteria ţării şi după moartea împăratului Zhu Di, în anul 1424, acestea au fost suspendate. Au rămas însă în istorie ca o epocă de glorie a navigaţiei şi diplomaţiei chineze. Cu aceeaşi sarcină de a restabili şi extinde relaţiile dinastiei Ming cu ţările lumii, de a lărgi sferele de influenţă ale civilizaţiei chineze şi de a intensifica 255 Anna Eva Budura schimburile comerciale, a plecat, în anul 1413, pe Drumul Mătăsii, spre vest, solul Chen Cheng. Diplomat versat, bun cunoscător al zonei a ştiut să trateze toate neamurile cu respect şi cu consideraţie, acceptând obiceiurile locale fără să-şi piardă demnitatea de sol al unei ţări mari. Între 1413 şi 1420, el a făcut trei călătorii în curtea regelui Shahalu al imperiului Timur. Datorită abilităţilor sale, toate cele trei solii s-au încheiat cu succes şi rezultatele obţinute au influenţat în bine situaţia în statele-oază, precum şi relaţiile acestora cu imperiul Ming, ajungându-se la stabilirea de relaţii tributare, chaogong. În timpul celor două decenii ale domniei Yongle doar din Herat şi Samarkand au sosit la Beijing 20 de solii, iar din statele oază din Asia Centrală câteva zeci. Ca urmare, în acea zona a domnit pacea. Stabilirea staţiilor de poştă de-a lungul acestei rute a făcut ca schimburile comerciale să se intensifice spre binele tuturor. Regiunea de vest - Xiyu a devenit o zonă importantă pentru siguranţa Chinei de nord-vest. În a doua jumătate a domniei dinastiei Ming, debutează contactele cu puterile occidentale, devenite active după deschiderea orizontului lor de navigatori după primele descoperiri geografice. Aceste contacte s-au deschis în condiţii noi pentru care diplomaţia chineză nu era pregătită şi va trebui să facă mari eforturi pentru a se adapta acestora.

Bibliografie selectivă:  Zhongguo Lishi Da Cidian (Marele Dicţionar al Istoriei Chinei), vol. I şi II, , 2000.  Encyclopedia of China History vol.I-III, redactor-şef Ji Jianghong, Beijing, 2003.  Biographical Dictionary of Japanese History, Supervising editor Seiichi Iwao, Tokyo, 1978.  CHEN LIANG, Silu shihua (Istoria Drumului Mătăsii), Lanzhou, 1983.  FAN WENLAN, Zhongguo tongshi (Istoria generală a Chinei), vol.1-6, Beijing, 1978.  YA XINHUA, Zhongguogudai sichou zhi lu (Drumul Mătăsii al Chinei antice), Chendu, 2004.  BENGONGTAIYAN, Rizhong wenhua jiaoliu shi (Istoria schimburilor culturale dintre Japonia şi China), Beijing, 1980.  Yingxiang Zhongguo Lishi de Yibaige Nanren (Biografiile a o sută de bărbaţi care au exercitat influenţă asupra istoriei Chinei), redactor principal Xiao Li, ,1992.  Zhongguo Jindai Mingliu Zhuanji Daguan (Biografiile marilor personalităţi ale Chinei moderne), redactor principal Zheng Tingping, Beijing, 1994.  Fengyu Yuwai xing (Călători temerari pe meleagurile străine), redactor principal: Zhu Yafei. Jinan, 2004.

256 Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică  Zhongwai guanxi sanbai ti (300 de teme ale relaţiilor Chinei cu străinătatea), redactor principal Shi Yuanhua, Shanghai, 1991.  GE XIANXIONG, Zhongguo Lidai Jiangyu Biandong (Graniţele Chinei de-a lungul istoriei), Beijing, 1991.  BUDURA ANNA EVA, Diplomaţia chineză – premise istorice şi spirituale, Bucureşti, 2008. *

CHINESE ENVOYS, DIPLOMATIC MISSIONS AND TRAVELLERS IN EURASIA. A short historical survey

Abstract

Anna Eva Budura, historian and sinologist presents her findings about the life and achievements of outstanding personalities of the history of Chinese diplomacy. Envoys and diplomatic missions sent along the many silk roads that headed during the Centuries west, south and nord-west on the Eurasian continent, along the maritime silk roads which headed east, south and south- west on the seas and oceans were messengers of the imperial courts of the Chinese empire, carrying out a foreign policy which main aim and pursuit was to assure peace and tranquility on the borders of the empire and recognition of their emperors’s supremacy. Men of culture, but also courageous warriors when needed these diplomatic envoys opened up new roads, made friends, collected precious information, wrote travel books, widenning the area of knowledge about far away places, peoples, customs and habits, presenting treasures of the Chinese spiritual and material life. Biographies of outstanding envoys like Zhang Qian, Ban Chao, Feng Liao, princeses like Xie You and Wencheng, budist monks like Xuanzang and Yixin, Jianzhen, daoist monk like Qiu Chuji, navigators like Zheng He, men of letters like Yang Zai and Zhao Ji and many more ilustrate each historical period of China, its main tasks and achievements. Also present in this essay are the biographies of travellers like Zhou Daguan and Wang Dayuan and their outstanding writings. Anna Budura’s essay is the first attempt in the Romanian historiography to summerize all these knowledges and present them to the Romanian historians and to a large public intrested in the history of Chinese diplomacy .

257 Anna Eva Budura

258