Anul Iii, Nr. 1-2, 2013

ANUL III, NR. 1-2, 2013

ANNALES DE L‘UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA 13, rue Al. I. Cuza ROUMANIE On fait des échanges de publications avec les institutions similaires du pays et de l‘étranger.

ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA 13, Al. I. Cuza Street ROMANIA We exchange publications with similar institutions of our country and from abroad.

COLEGIUL DE REDACŢIE

Răzvan TEODORESCU, Universitatea din Bucureşti, România Mihai CIMPOI, Academia Republicii Moldova, Academia Română Vasile MACOVICIUC, Academia de Ştiinţe Economice, Bucureşti Noemi MARIN, Florida Atlantic University, SUA Ruth OREN, Universitatea din Haifa, Israel Nicolae PANEA, Universitatea din Craiova, România Marian PETCU, Universitatea din Bucureşti, România Dobrinka PIECHEVA, Universitatea din Sofia, Bulgaria Ilie RAD, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj – Napoca, România Daniel REICHVARG, Université de Bourgogne, Dijon, France Henry STECK, Department of Political Science, SUNY Cortland, SUA Laurenţiu ŞOITU, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, România Cristiana TEODORESCU, Universitatea din Craiova, România Luis VERES, Universidad de Valencia Facultad de Filología, Traducción y Comunicación Departamento de Teoría de los Lenguajes, Spania

Gabriela RUSU-PĂSĂRIN – Director Ştefan VLĂDUŢESCU – Redactor Şef Mihaela POPESCU – Secretar de redacţie Alina ŢENESCU – Responsabil de număr: nr. 1-2 (2013) Redactori: Alina ŢENESCU (limba română) Gabriela SCURTU (limba franceză) Andreea BRATU (limba engleză)

Aurelia FLOREA – Website Aurelia FLOREA – Tehnoredactor ISSN 2247-1499 ISSN-L=2247-1499

CUPRINS

STUDII ŞI ARTICOLE

AKADEMOS

Receptarea Analelor Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media………….…...... 11 Eugen SIMION: Cartea vorbită. Pactul cordialităţii vigilente. Doi actori: locutorul şi „scrietorul‖. Şi un al treilea – lectorul – care ordonează şi dă o semnificaţie dialogului. O dinamică imprevizibilă a rolurilor……………………………………………………….…...... 12 Mihai CIMPOI (Republica Moldova): Ora Stelară (Anii treizeci: românism şi culoare locală). Regionalismul cultural. Viaţa Basarabiei şi alte reviste…………………………………...... 22

COMUNICARE

Odile RIONDET (Franţa): Antropologia comunicării……………...... 37 Cătălina-Elena DUMITRU: Comunicare instituţională europeană…... 53 Maria-Daniela STAN: Multiculturalitate organizaţională. Studiu de caz Renault Group……………………………...... 74

MEDIA

Marian PETCU: Retorici normativ-identitare – Jurnaliştii, în documente respinse de autorităţile comuniste…………...... 95 Valeriu RÂPEANU: O formă modernă de comunicare. Cronicile literare ale lui Perpessicius la radio……………...... 126 Maria DANILOV (Republica Moldova): Presa interbelică despre ziarul lui Manolache Gavriliţă (1847-1910). Probleme şi interpretări...... 140 Adrian DINU RACHIERU: Limba vs „limbajul de lemn‖……...... 157 Fănel TEODORAŞCU: Pamfletul la Pamfil Şeicaru...... 172 Constantin NEDELCU: Presa bisericească ortodoxă între anii 1945- 1989: un mijloc de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe Române împotriva regimului totalitar comunist………………...... 193 Mihaela ALBU: Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist şi o conştiinţă 214 Larisa Mihela COMAN: Mecanismele şi figurile retorice ale discursului politic...... 233

RECENZII

Sergiu RAIU: Gabriela Rusu-Păsărin (2012): Comunicarea radiofonică. Provocări actuale, (Bucureşti: Editura Tritonic)…...... 255 Ştefan VLĂDUŢESCU: Sandu Frunză (2013): Ethical Communication and Social Responsibility, (Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher)………………...... 261 Silvia GROSSU (Republica Moldova), *** (2012): Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă (Chişinău: Agenţia Moldpress)...... 264

REVISTA REVISTELOR

Ilie RAD: O revistă de colecţie: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 1 (13), 2013 …...... 271

CONTENTS

STUDIES AND ARTICLES

AKADEMOS

The Reception of the Annals of the University of Craiova. Series Communication. Media …...... 11 Eugen SIMION: The Talked Book. The Pact of Vigilant Cordiality. Two Actors: the Speaker and the ―Writer‖. And a Third One – the Reader – who Orders and Gives a Meaning to the Dialogue. An Unpredictable Dynamics of Roles …………………………………… 12 Mihai CIMPOI (Republic of Moldova): The Providential Hour (The 1930s – The Romanian Spirit and Local Colour). Cultural Regionalism. Viaţa Basarabiei and Other Reviews…………...... 22

COMMUNICATION

Odile RIONDET (France): The Anthropology of Communication…... 37 Cătălina-Elena DUMITRU: European Institutional Communication.... 53 Maria-Daniela STAN: Organizational Multiculturality. A Case Study on Renault Group...... 74

MEDIA

Marian PETCU: Normative-Identity Rhetorics – the Journalists in Documents Rejected by the Communist Authorities …………..……. 95 Valeriu RÂPEANU: A Modern Form of Communication. Perpessicius‘Radio Literary Chronicles ………………………...... 126 Maria DANILOV (Republic of Moldova): Interbellum Press about Manolache Gavriliţă‘s Newspaper (1847-1910). Issues and Interpretations……………………………...... 140 Adrian DINU RACHIERU: Language vs ―Wooden Language‖…...... 157 Fănel TEODORAŞCU: The Pamphlet with Pamfil Şeicaru………...... 172 Constantin NEDELCU: The Orthodox Ecclesiastical Press between 1945-1989: a Means of Resistance for the Romanian Orthodox Church against the Totalitarian Communist Regime ………………… 193 Mihaela ALBU: Mircea Popescu – a scholar, a journalist and a conscience…………………………………………………………….. 214 Larisa Mihela COMAN: Mechanisms and Rhetorical Figures of the Political Discourse……… …………………………………………… 233

REVIEWS

Sergiu RAIU: Gabriela Rusu-Păsărin (2012): Comunicarea radiofonică. Provocări actuale (Radiophonic Communication. Current Challenges), (Bucureşti: Editura Tritonic)…………..………. 255 Ştefan VLĂDUŢESCU: Sandu Frunză (2013): Ethical Communication and Social Responsibility, (Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher) ………………………….……………. 261 Silvia GROSSU (Republic of Moldova), *** (2012): Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă (Bessarabia Chronicle. 1918-1944. Testimonies from the Press of the Time and Period Images) (Chişinău: Agenţia Moldpress) ……. 264

A REVIEW OF JOURNALS

Ilie RAD: A Journal of Collection: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 1 (13), 2013 (The Romanian Journal of the History of the 271 Press, no 1 (13), 2013)…......

SOMMAIRE

ÉTUDES ET ARTICLES

AKADEMOS

La réception des Annales de l’Université de Craïova Série Communication. Média… ……………………………………………. 11 Eugen SIMION: Le livre parlé. Le pacte de la cordialité vigilante. Deux acteurs: le locuteur et l‘écrivain. Et le troisième – le lecteur – qui ordonne et donne une signification au dialogue. Une dynamique imprévisible des rôles………………………….……………………… 12 Mihai CIMPOI (République de Moldavie): L‘Heure Stellaire (Les années trente: roumanisme et couleur locale). Le régionalisme culturel. Viaţa Basarabiei et autres revues……………………………. 22

COMUNICATION

Odile RIONDET (France): Anthropologie de la communication..…… 37 Cătălina-Elena DUMITRU: Communication institutionnelle européenne 53 Maria-Daniela STAN: Multiculturalité organisationnelle. Étude de cas Renault Group…………………………………………...... 74

MÉDIA

Marian PETCU: Rhétoriques normatives-identitaires – Les journalistes dans les documents rejetés par les autorités communistes 95 Valeriu RÂPEANU: Une forme moderne de communication. Les chroniques littéraires chez Perpessicius…………… ………………… 126 Maria DANILOV (République de Moldovie): La presse de la période entre-deux guerres sur le journal de Manolache Gavriliţă (1847- 1910). Problèmes et interprétations………………………………….. 140 Adrian DINU RACHIERU: Langue vs « langage de bois »………... 157 Fănel TEODORAŞCU: Le pamphlet chez Pamfil Şeicaru……..……. 172 Constantin NEDELCU: La presse ecclésiastique roumaine de la période 1945-1989: un moyen de résistance de l‘Église Orthodoxe Roumaine contre le régime totalitaire communiste ………………….. 193 Mihaela ALBU: Mircea Popescu – un érudit, un journaliste et une conscience...... 214 Larisa Mihela COMAN: Mécanismes et figures rhétoriques du discours politique……………………………………………………... 233

CRITIQUES

Sergiu RAIU: Gabriela Rusu-Păsărin (2012): Comunicarea radiofonică. Provocări actuale (La communication radiophonique. Provocations actuelles), (Bucureşti : Editura Tritonic)……………….. 255 Ştefan VLĂDUŢESCU: Sandu Frunză (2013): Ethical Communication and Social Responsibility (Communication éthique et responsabilité sociale), (Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher)…………………………….……………………………….. 261 Silvia GROSSU (République de Moldovie), (***, 2012): Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă (Chronique de Bessarabie. 1918-1944. Témoignages dans la presse de la période et images d‘époque) (Chişinău: Agenţia Moldpress)…………...... 264

LA REVUE DES REVUES

Ilie RAD: Une revue de collection: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 1 (13), 2013 (Revue roumaine de l‘histoire de la presse, no. 271 1(13), 2013)…………………………………………………………………..

AKADEMOS

Receptarea Analelor Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media

Iată că saloanele de carte realizează o minune, această minune se cheamă „reconstituirea unei Românii Mari a cărţii‖, iată că scriitori români, de-o parte şi de alta a Prutului, se întâlnesc în aceleaşi cărţi. Sunt bucuros şi mulţumesc celor care au inclus în Anale un studiu de-al meu. Vreau să vă spun că scriitori români din ţară sunt prezenţi şi ei în Analele pe care le facem şi noi la Chişinău, la Cernăuţi, bănuiesc că şi în Serbia şi-n alte locuri unde locuiesc români. Este un lucru extraordinar: cea care ne adună este Limba Română, frumoasa şi nemuritoarea Limbă Română. În ea noi comunicăm noi între noi, dar tot în Limba Română noi comunicăm şi cu Dumnezeu şi cu Timpurile care vin.

Acad. NICOLAE DABIJA

Eu cred că aceste Anale vin să completeze un gol informaţional, pe care noi l-am avut din păcate, pentru că ne-au despărţit multe, limitele istoriei, pragul istoriei şi eu glumeam că în perioada postbelică, atunci când era interzisă difuzarea muzicii populare la Chişinău, tot se găsea câte un redactor muzical care anunţa că „uite acuma ascultaţi cântecul popular norodnic moldovenesc Au pornit olteni la coasă‖. Iată că aceste Anale vin să restabilească firele întrerupte abuziv şi să fim într-o comunicare firească pe unda unităţii spaţiului cultural românesc. Suntem acelaşi spaţiu la această conştiinţă. Această conştiinţă a spaţiului cultural a avut-o Marin Sorescu, a avut-o Grigore Vieru în cealaltă parte, şi noi trebuie să o lucrăm sub auspiciile acestui pod cultural Chişinău – Craiova.

Acad. MIHAI CIMPOI

(Mărturii difuzate la Radio România Oltenia Craiova la Târgul de carte „Gaudeamus‖ 2013, în cadrul emisiunii cu public Galeriile Radio-Arts – lansarea volumului Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media. An II, 2013 – 28 februarie 2013, ora 14.00 ( transmisiune în direct la Radio Oltenia Craiova) şi în ediţia emisiunii „La fântâna dorului-revista radiofonică a românilor de pretutindeni‖ din 4 martie 2013, ora 20.10, producător, realizator şi moderator: conf. univ. dr. Gabriela Rusu-Păsărin.)

CARTEA VORBITĂ. PACTUL CORDIALITĂŢII VIGILENTE. DOI ACTORI: LOCUTORUL ŞI „SCRIETORUL”. ŞI UN AL TREILEA – LECTORUL – CARE ORDONEAZĂ ŞI DĂ O SEMNIFICAŢIE DIALOGULUI. O DINAMICĂ IMPREVIZIBILĂ A ROLURILOR

Acad. Eugen SIMION

Ar merita un examen special statutul cărţii vorbite, precum şi acela al convorbirilor (cu doi sau mai mulţi autori şi mai multe personaje). Este o formă modernă des folosită pentru a prezenta biografia intimă sau publică a unei personalităţi (sau, pentru a fi mai aproape de adevăr, a unei persoane despre care se vorbeşte ori, cum se zice în limbaj gazetăresc o persoană în top). De regulă, este vorba de un jurnalist care pune întrebări şi de un individ de oarecare notorietate care răspunde. Formulă simplă, uneori de mare efect publicistic. Ce se schimbă aici în structura scrierii confesive este, o dată, autorul (nu mai este persoana care se confesează şi nu se mai identifică nici cu personajul despre care este vorba), în al doilea rând, dispare naratorul clasic. Cel care povesteşte este, în această combinaţie, personajul străin invitat în discurs. El devine vedeta confesiunii. În locul autorului tradiţional (sub tripla lui identitate autor = narator = personaj) a apărut un scriptor care pune întrebări şi consemnează ceea ce aude. O schimbare de roluri care face să diminueze enorm prestigiul autorului auctorial, părintele castrator al textului. Un discurs în doi (sau o carte vorbită) nu este o invenţie a postmodernismului, dar genul se practică azi mai mult decât altădată. N-am urmărit istoria lui, dar, lăsând deoparte dialogurile platoniciene, am putea cita un model consultat de mulţi: Convorbirile lui Eckermann cu Goethe sau, mai exact, Convorbirile lui Goethe cu Eckermann… Aici diferenţa dintre cel care întreabă şi cel care răspunde este mare. Îl citim, în fapt, pe Eckermann ca să aflăm ce gândeşte Goethe despre o temă sau alta. De regulă, această diferenţă se menţine ca în armată, unde un general nu poate interoga un caporal în chestiuni de strategie a războiului. În domeniul spiritual, această schimbare de roluri se poate produce, totuşi, pentru că un caporal poate fi mai filosof decât un general care nu l-a citit pe Clausewitz, ci doar regulamentele regimentului său… Modelul Eckermann (să-i spunem aşa) a devenit totuşi rar în ultimele decenii din două motive cel puţin: cu greu mai găseşti în postmodernitate un Goethe şi, în genere, Goethe însuşi, dacă prin absurd s-ar ivi într-o zi, n-ar 12 Acad. Eugen SIMION avea atâta trecere la public cum are o vedetă de cinema sau un fotbalist de la Real Madrid sau de la „Barce‖… Al doilea motiv este că, în epoca postmodernismului a dispărut mitul marelui scriitor şi în locul lui a apărut, ne avertiza Barthes încă din anii ‘70, mitul marelui profesor (guru). N-a ţinut nici acesta multă vreme, locul a fost uzurpat de vedeta media, care de regulă provine din mediile neintelectuale. Ea este pândită de paparazzi şi de reporterii de televiziune, ea îşi dictează memoriile şi tot ea dă interviuri pentru marile cotidiene. Citându-l pe Goethe în acest context, sunt conştient că săvârşesc o blasfemie, dar am scuza că blasfemia aparţine lumii în care trăim, n-o inventez eu. Revin: cartea vorbită este azi la modă şi temele ei predilecte sunt politica şi viaţa secretă a vedetelor. N-au dispărut dialogurile dintre filosofi, dar ele sunt din ce în ce mai rare şi, când apar, audienţa lor este minimă. Când zic „filosofi‖, am în vedere nu filosofia ca atare, ci toate disciplinele spiritului, ―umanioarele‖ în genere. Prin ce se diferenţiază dialogul dintre doi intelectuali (cu forţe spirituale sensibil apropiate) de alte forme de comunicare directă, subiectivă sau, mai precis: ce-ar putea caracteriza, în limbaj naratologic, o carte vorbită în raport cu jurnalul intim, memorialistica, autobiografia, eseul biografic etc.? 1) Faptul, precizat deja, că acest tip de discurs are doi sau chiar mai mulţi autori. În interviurile obişnuite, unul (reporterul) pune întrebări şi celălalt (subiectul principal) răspunde. Se poate – şi acesta este cazul mai important – ca jurnalistul (receptorul imediat) să fie mai mult decât un anchetator dibaci, să fie un spirit complex, egal cu cel chestionat, şi interviul devine atunci un dialog în care proprietatea intelectuală este comună. 2) Personajul principal nu-i, de regulă, totuna cu autorul scriiturii, spre deosebire de toate celelalte cazuri (jurnalul intim, autobiografie etc.). Ecuaţia autor = narator = personaj suferă, în această situaţie, modificări după cum urmează: sunt, în fapt, doi autori – unul care vorbeşte şi altul care scrie. Există şi situaţia când autorul real al scriiturii să fie al treilea actor, doi sau mai mulţi indivizi să vorbească cu cineva, care nu participă la discuţie, să noteze (reporterul care transcrie şi drege frazele orale). Cum ne descurcăm, în acest caz, cu statutul autorului? Nu avem încotro: să admitem că există: a) un individ notoriu sau mai mulţi care se confesează şi b) un individ specializat, care îl provoacă pe cel dintâi să se confeseze şi tot el (sau un al treilea actor) care notează ceea ce se vorbeşte (aduc în alt capitol al cărţii câteva dovezi: confesiunile de detenţie ale Oanei Orlea şi ale Ioanei Berindei). 3) Rolurile se pot schimba în această ecuaţie cu două sau trei necunoscute: autorul care vorbeşte poate lua naratorului (care scrie) şi amândoi pot fi, pe rând, personajele de care se vorbeşte în naraţiune. Există 13 Cartea vorbită. Pactul cordialităţii vigilente. Doi actori: locutorul şi „scrietorul”. Şi un al treilea – lectorul – care ordonează şi dă o semnificaţie dialogului. O dinamică imprevizibilă a rolurilor în acest tip de discurs o dinamică imprevizibilă a rolurilor, încât schemele naratologilor nu pot fi aplicate în toate situaţiile. 4) Mai important mi se pare altceva în acest tip de discurs: directitatea stilului, gradul sporit de spontaneitate şi aproape perfecta simultaneitate dintre istorie (ceea ce se povesteşte) şi scriitură. 5) Responsabilitatea cea mai mare o are, în fapt, cel care scrie (transcrie) acest discurs cu mai mulţi actori (autori, naratori şi personajele despre care vorbesc cei dinainte). El este, în fapt, autorul în înţeles clasic al termenului. El potriveşte, stilizează propoziţiile, dă o structură discursului cu mai multe voci. Profitul (moral, intelectual, profitul, în genere, de imagine) îl trage însă personajul-vedetă, cel care este interogat. Profitul, dar şi efectele negative, pentru că ceea ce el spune şi interlocutorul lui notează (nu totdeauna cu fidelitate şi bună-credinţă) poate să provoace reacţii de tot felul. O combinaţie imprevizibilă. 6) Se poate întâmpla ca autorul (cel care se confesează) să-şi inventeze singur interlocutorul de care are nevoie. Cu alte cuvinte, el să pună întrebări şi tot el să răspundă (să scrie) adresându-se unui ucenic imaginar. Aşa procedează la începutul carierei sale critice E. Lovinescu şi, mai târziu, G. Călinescu (în Universul poeziei) sau Şerban Cioculescu. Acesta din urmă justifică formula într-un mic eseu intitulat Dialog despre dialog, pornind de la Montaigne: „Cel mai rodnic şi firesc exerciţiu al spiritului nostru este convorbirea‖. Pentru criticul român, dialogul implică o regulă, aceea de a-ţi asculta cu atenţie partenerul şi de a-i respecta opinia. „Dialogul – scrie el – ar trebui să fie un schimb de idei la un nivel egal, chiar dacă unul e mai bun de gură şi altul mai lent‖. Ce se întâmplă însă când unul întreabă şi tot el răspunde? Se întâmplă ca autorul (locutorul) să-şi pună întrebările care-i convin şi, cum am precizat, tot el răspunde şi notează ceea ce spune. O mică, nevinovată impostură care poate avea efecte bune. Criticul sau, mă rog, intimistul este în situaţia jucătorului de tenis care îşi ridică singur mingea la fileu şi tot el o trimite unde vrea în terenul care-i aparţine în întregime. Cu acest scenariu G. Călinescu spune lucruri noi despre universul şi substanţa poeziei. Şi sub această formă, dramatizată şi debutonată, Şerban Cioculescu comunică părerile lui, uneori foarte acide, despre mentalităţile lumii literare… Se înţelege că în acest caz rolul iepurelui (cum se spune în limbaj sportiv) este să pregătească victoria finală a vedetei… 7) Se poate întâmpla însă ca acela care provoacă dialogul (reporterul, scribul) să fie într-o situaţie mai bună, intelectual vorbind, decât cel care trebuie să răspundă. Am un caz la îndemână, trăit chiar de autorul acestui studiu. Las modestia la o parte şi examinez rolurile actorilor implicaţi în 14 Acad. Eugen SIMION piesă. Este vorba de o convorbire pe care am avut-o cu una dintre soţiile lui Marin Preda (Aurora Cornu), ea însăşi scriitoare, plecată din ţară pe la începutul anilor ‘60, cred, sau, poate, spre sfârşitul anilor ‘50. Am început cu ea o discuţie despre Preda prin anii ‘80 (publicată parţial în „Caiete critice‖) şi am continuat-o după 1990, cu intenţia de a afla lucruri noi despre Preda. Mă interesau mai puţin experienţele interlocutorului meu, cât personajul absent (Marin Preda). Interlocutorul este, în această situaţie, un intermediar, un mesager, un martor subiectiv. El poate avea un rol foarte important, pentru că este acela care comunică informaţii despre personajul principal (absent). Subiectivitatea martorului poate fi mare (şi, deci, primejdioasă), iar în această situaţie discursul său trebuie amendat, relativizat sau, cu documentele pe masă, poate fi contestat. Care este poziţia actorilor în această ecuaţie atipică? Există, întâi, un autor care pune întrebări şi notează ceea ce află; este, apoi, un narator (martor) care povesteşte ceea ce ştie şi ceea ce vrea să spună nu atât despre el, cât despre un al treilea personaj (personajul absent) care este, în fapt, subiectul central al convorbirii. Aşadar: trei actori diferiţi, trei roluri diferite... Combinaţia clasică în confesiune (autor = narator = personaj) nu funcţionează în acest caz... 8) Mai e de semnalat un fapt în cartea vorbită, în afară de mobilitatea structurii ei, mobilitatea temelor din interiorul discursului, trecerea rapidă de la un subiect la altul fără necesitatea unei coeziuni interioare: oricând unul dintre locutori poate rupe firul confesiunii pentru a ridica o altă problemă. Confesiunea se îndreaptă, atunci, în altă direcţie. Fragmentarismul face parte din structura iniţială a discursului. El poate fi accentuat sau diminuat în funcţie de voinţa actorilor... 9) Personajul de la suprafaţa textului este dublat, ca şi în cazul celorlalte genuri ale biograficului, de un personaj secret. Acela pe care lectorul îl bănuieşte printre rânduri. Un personaj sau mai multe, în funcţie de numărul locutorilor şi al scriptorilor. Un exemplu, din nou, personal: discutând cu prozatorul Petru Dumitriu la Metz, la începutul anilor ‘90, mi- am format o anumită idee despre cel care se confesa şi cu care discutam. Ideea (părerea) nu coincidea totdeauna cu imaginea pe care scriitorul o avea despre sine şi o exprima tranşant. Mai mult decât atât: veneam la întâlnirea cu un scriitor pe care nu-l cunoscusem în chip direct, un scriitor plecat de peste 30 de ani din România, în fine, un scriitor despre care auzisem multe lucruri (şi nu totdeauna favorabile). Am descoperit un personaj care nu coincidea aproape deloc cu imaginea luată din scrierile sale şi din amintirile altora. Discutând cu Petru Dumitriu, trecut, acum, de 70 de ani, neadaptat în „ţara frigului‖ (exilul), nemulţumit de destinul său scriitoricesc, n-am făcut decât să confrunt tot timpul personajul desenat de alţii (în tinereţea lui 15 Cartea vorbită. Pactul cordialităţii vigilente. Doi actori: locutorul şi „scrietorul”. Şi un al treilea – lectorul – care ordonează şi dă o semnificaţie dialogului. O dinamică imprevizibilă a rolurilor

bucureşteană) cu al treilea personaj, cel din spatele personajului care vorbea. Pe acest personaj ascuns l-am notat în comentariile mele din afara dialogului. Cum se vede, ecuaţia se complică în cazul acestor dialoguri, dinamica genurilor confesive este aici mai mare, funcţiile narative şi scriptice se schimbă. Dacă poate fi o poetică în acest gen în care improvizaţia joacă un rol esenţial, atunci ea trebuie căutată tocmai în această enormă capacitate de a schimba funcţiile în naraţiuni. Cartea vorbită are un avantaj de partea sa: o mai mare putere de seducţie prin dialog, prin directivitatea stilului, prin caracterul polemic, prin diminuarea convenţiilor literaturii, pe scurt, printr-o comunicare sur le vif, şi, prin toate acestea, un grad sporit de vizibilitate în raport cu alte forme de confesiune.

LE LIVRE PARLÉ. LE PACTE DE LA CORDIALITÉ VIGILANTE. DEUX ACTEURS: LE LOCUTEUR ET L’ÉCRIVAIN. ET LE TROISIÈME – LE LECTEUR – QUI ORDONNE ET DONNE UNE SIGNIFICATION AU DIALOGUE. UNE DYNAMIQUE IMPRÉVISIBLE DES RÔLES*

Acad. Eugen SIMION

Il vaudrait la peine de soumettre à un examen spécial le statut du livre parlé, de même que celui des conversations (avec deux ou plusieurs auteurs ou personnages). C‘est une forme moderne souvent employée pour présenter la biographie intime ou publique d‘une personnalité (ou, pour être plus proche de la vérité, d’une personne dont on parle ou, comme l‘on dit en langage journalistique, d’une personne haut placée). D‘habitude, il s‘agit d‘un journaliste qui pose des questions et d‘un individu qui répond et qui jouit d‘une certaine notoriété. Ce qui change ici dans la structure de l‘écriture confessive est, d‘une part, l‘auteur (il n‘est plus la personne qui se confesse et ne s‘identifie plus avec le personnage dont il s‘agit), et, d‘autre part, le narrateur classique disparaît. Celui qui raconte est, dans cette combinaison, le personnage étranger invité dans le discours. Il devient la vedette de la confession. À la place de l‘auteur traditionnel (sous la triple identité auteur = narrateur = personnage) est apparu un scripteur qui pose des questions et consigne ce qu‘il écoute. Un changement de rôles qui diminue énormément le prestige de l‘auteur auctoriel, le parent castrateur du texte. Un discours en deux (ou un livre parlé) n‘est pas une invention du postmodernisme, mais le genre se pratique aujourd‘hui plus que jamais. Je n‘ai pas suivi son histoire, mais, laissant de côté les dialogues platoniciens, nous pourrions citer un modèle consulté par beaucoup de gens : Les Conversations d’Eckermann avec Goethe, ou, plus exactement, Les Conversations de Goethe avec Eckerman…Ici, la différence entre celui qui demande et celui qui répond est nette. On cite, en effet, Eckermann pour apprendre ce que Goethe pense à propos d‘un certain thème ou d‘un autre. D‘habitude, cette différence se maintient comme à l‘armée, où un général ne peut pas interroger un caporal sur des questions liées à des stratégies de guerre. Dans le domaine spirituel, ce changement de rôles peut se produire, toutefois, puisqu‘un caporal peut être plus philosophe qu‘un général qui n‘a pas lu Clausewitz, mais seulement les règlements de son régiment…

17 Le livre parlé. Le pacte de la cordialité vigilante. Deux acteurs: le locuteur et l’écrivain. Et le troisième – le lecteur – qui ordonne et donne une signification au dialogue. Une dynamique imprévisible des rôles

Ces dernières décennies, le modèle Eckermann (si on peut l‘appeler ainsi) est devenu pourtant rare pour deux raisons : il est difficile de trouver un Goethe dans la postmodernité, et, Goethe lui-même, si, par impossible, réapparaissait un jour, il n‘aurait pas tant de succès au public, le succès dont jouit aujourd‘hui une vedette de cinéma ou un footballeur de Real Madrid ou de Barcelone… La seconde raison est qu‘à l‘époque du postmodernisme, le mythe du grand écrivain est disparu et à sa place est apparu, comme Barthes nous avertissait dans les années ‘70, le mythe du grand professeur/guru. Ce mythe n‘a pas survécu longtemps, car sa place a été usurpée par la vedette média, qui d‘habitude provient des milieux non- intellectuels. Elle est épiée par des paparazzi et par les reporters de télévision, elle dicte ses mémoires et elle donne des interviews aux quotidiens à grand tirage. Citant Goethe dans ce contexte, je suis conscient du fait que je commets un blasphème, mais je trouve l‘excuse que le blasphème appartient au monde dans lequel on vit et je ne l‘invente pas. Je reviens à l‘idée : le livre parlé est aujourd‘hui à la mode et ses thèmes privilégiés sont la politique et la vie secrète des vedettes. Les dialogues entre les philosophes ne sont pas disparus, mais ils sont de plus en plus rares, et quand ces dialogues prennent place, l‘audience est minimum. Quand je « dis » philosophes, je ne tiens pas compte de la philosophie en tant que telle, mais de toutes les disciplines de l‘esprit, s‘intégrant dans les « petites sciences humaines », en général. En quoi diffère le dialogue des deux intellectuels (doués de forces spirituelles proches) des autres formes de communication directe, subjective ou plus précisément : qu‘est-ce qui pourrait caractériser, en langage narratologique, un livre parlé par rapport au journal intime, les ensembles des mémoires qui contiennent des mémoires, l‘autobiographie, l‘essai biographique etc. ? 1) Le fait, précisé déjà, que ce type de discours a deux ou plusieurs auteurs. Dans les interviews habituelles, l‘un (le reporter) pose les questions et l‘autre (le sujet principal) répond. Il est possible – et ceci représente le cas le plus important – que le journaliste (le récepteur immédiat) soit plus qu‘un enquêteur habile, il est possible qu‘il soit un esprit complexe, égal à celui qui est questionné et l‘interview devient alors un dialogue dans lequel la propriété intellectuelle est commune. 2) Le personnage principal ne se confond pas, d‘habitude, avec l‘auteur de l‘écriture, à la différence de tous les autres cas (journal intime, autobiographie etc.). L‘équation auteur = narrateur = personnage souffre, dans cette situation, des changements tels que suivent : il y a, en effet, deux

18 Acad. Eugen SIMION auteurs – l‘un qui parle et l‘autre qui écrit. Il y a aussi la situation dans laquelle l‘auteur réel de l‘écriture peut être un troisième acteur, deux ou plusieurs individus peuvent parler avec quelqu‘un, qui ne participe pas à la discussion, et il peut prendre des notes (le reporter qui transcrit et raccommode les phrases orales). Quel est le statut de l‘auteur dans ce cas- là ? On doit admettre a) qu‘il y a un individu qui jouit de la notoriété ou plusieurs qui se confessent et b) un individu spécialisé (ou un troisième acteur) qui provoque le premier à se confesser et qui note tout ce dont on parle (j‘insisterai dans mon livre aussi sur les preuves représentées par les confessions de détention d‘Oana Orlea et de Ioana Berindei). 3) Les rôles peuvent changer dans cette équation à deux ou trois éléments inconnus : l‘auteur qui parle peut prendre la place du narrateur (qui écrit) et tous les deux peuvent être, chacun à la fois, les personnages dont on parle dans la narration. Il y a dans ce type de discours une dynamique imprévisible des rôles, de sorte que les schémas de narratologues ne puissent pas être appliqués dans toutes les situations. 4) Il me semble qu‘il y a quelque chose d‘autre de plus important dans ce type de discours : la qualité directe du style, le haut degré de spontanéité et la presque parfaite simultanéité entre histoire (ce qui est raconté) et écriture. 5) Celui qui écrit (transcrit) ce discours à plusieurs acteurs (auteurs, narrateurs et personnages dont les auteurs et les narrateurs parlent) est chargé de la plus grande responsabilité. Il est, en effet, l‘auteur dans le sens classique du terme. Il raccommode, il stylise les propositions, il donne une structure au discours à plusieurs voix. Le profit (moral, intellectuel, d‘image, en général) appartient pourtant au personnage-vedette, à celui qui est interrogé. Le profit, mais aussi les effets négatifs, parce que ce qu‘il dit et ce que son interlocuteur note (non pas toujours avec fidélité et avec bonne foi) peut provoquer des réactions de toutes sortes. Une combinaison imprévisible. 6) Il peut arriver que l‘auteur (celui qui se confesse) invente tout seul l‘interlocuteur dont il a besoin. En d‘autres mots, il peut poser des questions et il peut répondre lui-même à ces questions (ou les écrire) en s‘adressant à un apprenti imaginaire. C‘est comme ça que procèdent au début de leur carrières critiques, E. Lovinescu et, plus tard, George Călinescu (dans l’Univers de la poésie) ou Şerban Cioculescu. Şerban Cioculescu justifie cette formule dans un court essai intitulé Dialogue sur le dialogue, s‘inspirant de Montaigne : « Le plus productif et le plus naturel exercice de notre esprit est la conversation ». Pour le critique roumain, le dialogue implique une règle, celle d‘écouter attentivement le partenaire et de respecter son opinion. « Le dialogue, écrit-il, devrait être un échange d‘idées 19 Le livre parlé. Le pacte de la cordialité vigilante. Deux acteurs: le locuteur et l’écrivain. Et le troisième – le lecteur – qui ordonne et donne une signification au dialogue. Une dynamique imprévisible des rôles au niveau égal, même si un locuteur est plus loquace et l‘autre est plus lent ». Qu‘est-ce qui se passe si celui qui pose des questions y réponde lui- même ? Il peut arriver que l‘auteur (locuteur) pose les questions qui lui conviennent, et qu‘il y réponde lui-même et qu‘il note ce qui se dit, comme je l‘ai déjà précisé. Une petite imposture innocente qui peut avoir de bons effets. Le critique ou l‘intimiste se trouve dans la situation du joueur de tennis qui lève lui-même la balle au filet et la renvoie où il veut sur le terrain qui lui appartient en entier. Avec ce scénario, George Călinescu raconte de nouvelles choses sur l‘univers et la substance de la poésie. Sous cette forme, dramatisée et déboutonnée, Şerban Cioculescu communique ses opinions, parfois trop acides, sur les mentalités du monde littéraire… On comprend dans ce cas le rôle du lièvre (comme on dit dans le langage sportif) qui est celui de préparer la victoire finale de la vedette… 7) Il peut arriver aussi que celui qui provoque le dialogue (le reporter, le scribe) soit dans une meilleure situation, du point de vue intellectuel, par comparaison à celui qui doit répondre. J‘ai l‘exemple d‘un cas vécu par l‘auteur de cette étude. Je laisse la modestie de côté et j‘examine les rôles des acteurs impliqués dans la pièce. Il s‘agit d‘une conversation que j‘ai eue avec l‘une des épouses de Marin Preda (Aurora Cornu), elle-même écrivain, qui est partie de Roumanie au début des années ‘60 ou à la fin des années ‘50. J‘ai commencé avec elle une discussion sur Preda au début des années ‘80 (conversation publiée partiellement dans « Cahiers critiques ») et j‘ai continué cette conversation après 1990, ayant comme but celui d‘apprendre de nouvelles choses sur Preda. J‘étais intéressé moins par les expériences de mon interlocuteur, et plutôt par le personnage absent (Marin Preda). L‘interlocuteur est, dans cette situation, un intermédiaire, un messager, un témoin subjectif. Il peut avoir un rôle très important, parce qu‘il est celui qui communique des informations sur le personnage principal (absent). La subjectivité du témoin peut être significative (et menaçante), et, dans cette situation, son discours doit être amendé, relativisé ou, les documents sur la table, il peut être contesté. Quelle est la position des acteurs dans cette équation atypique ? Il y a, d‘abord, un auteur qui pose des questions et note ce qu‘il apprend ; il y a, ensuite, un narrateur (témoin) qui raconte ce qu‘il sait et ce qu‘il veut dire non pas sur lui-même, mais sur un troisième personnage (le personnage absent) qui est, en effet, le sujet central de la conversation. Par conséquent, on a affaire à trois acteurs différents, et à trois rôles différents… La combinaison classique dans la confession (auteur = narrateur = personnage) ne fonctionne pas dans ce cas…

20 Acad. Eugen SIMION 8) On doit signaler un autre fait dans le livre parlé, à part la mobilité de sa structure, la mobilité des thèmes à l‘intérieur du discours, le passage rapide d‘un sujet à autre sans la nécessité d‘une cohésion interne : à n‘importe quel moment, l‘un des locuteurs peut interrompre le fil de la confession pour discuter d‘un autre problème. La confession se dirige ainsi dans une autre direction. Le caractère fragmentaire fait partie de la structure initiale du discours. Il peut être accentué ou diminué en fonction de la volonté des acteurs… 9) Le personnage à la surface du texte est doublé, comme dans le cas des autres genres du biographique, par un personnage secret. Celui que le lecteur soupçonne parmi les lignes. Un personnage ou plusieurs personnages, en fonction du nombre des locuteurs et des scripteurs. Un nouvel exemple personnel : discutant avec le prosateur Petru Dumitriu à Metz, au début des années ‘90, je me suis fait une idée de celui qui se confessait et avec lequel je discutais. L‘idée (l‘opinion) ne coïncidait toujours pas avec l‘image que l‘écrivain avait sur moi-même et qu‘il affichait de façon tranchante. En outre, je venais au rendez-vous avec un écrivain que je n‘avais pas connu de façon directe, un écrivain qui était parti de Roumanie trente ans auparavant et dont j‘avais appris plusieurs choses (pas toujours favorables). J‘ai découvert un personnage qui ne coïncidait pas du tout avec l‘image reflétée dans ses écritures et dans les souvenirs des autres. Discutant avec Petru Dumitriu, qui a fêté sa soixante et dixième anniversaire depuis quelque temps, toujours inadapté dans le « pays du froid » (l‘exile), mécontent de son destin d‘écrivain, je n‘ai fait que confronter tout le temps le personnage dessiné par les autres (dans sa jeunesse passée à Bucarest) à un troisième personnage, celui derrière le personnage qui parlait. Ce personnage caché, je l‘ai noté dans mes commentaires extérieurs au dialogue. Comme l‘on peut voir, l‘équation se complique dans le cas de ces dialogues, la dynamique des genres confessionnels est significative, les fonctions narratives et scripturales changent. Si on peut avoir une poétique dans ce genre dans lequel l‘improvisation joue un rôle essentiel, alors elle doit être cherchée dans cette énorme capacité à changer les fonctions dans les narrations. Le livre parlé présente un avantage : un plus grand pouvoir de séduction par le dialogue, par le caractère direct du style, par le caractère polémique, par la diminution des conventions de la littérature, bref, par une communication sur le vif, et, par tout cela, un degré plus haut de visibilité par rapport à d‘autres formes de confession.

NOTE * Traduit par Alina Ţenescu. 21

ORA STELARĂ (Anii treizeci: românism şi culoare locală)

REGIONALISMUL CULTURAL. VIAŢA BASARABIEI ŞI ALTE REVISTE

Acad. Mihai CIMPOI

Revistele literare basarabene au avut, în afară de obiectivul fundamental de a întreţine climatul cultural şi manifestarea activă a spiritului critic, şi sarcina de a acoperi golurile culturii româneşti şi a promova românismul. Profilul lor literar propriu-zis s-a conjugat, în virtutea unui asemenea fapt, cu un profil cultural universal care să includă studii sociologice, de istorie, etnofolclorice, teologice, filosofice menite să modeleze conştiinţa identităţii româneşti a basarabenilor intrată în zodia înstrăinării. Regionalismul e un dat organic al fenomenului basarabean, şi el este formulat zgomotos în programul estetic al Vieţii Basarabiei (1932-1944) sau în programul nedeclarat al altor reviste care-1 discută, totuşi, la rubrica de note. În anii ‘20 apare un întreg buchet de reviste literare cu o eflorescenţă vie şi multicoloră, care-1 determina pe George Călinescu să conchidă în Istoria sa: „Basarabia a dat dovezi de un mare interes literar‖ (ed. 2, p. 968). De la chişinăuiana Viaţa Basarabiei până la bălţeana Flori de stepă din care a apărut, pare-se, un singur număr, semnalabile sunt un şir de reviste care atestă o viaţă literară dinamică, intensă, democratică de o efervescenţă intelectuală aparte: Cuget moldovenesc (1932-1943); Bugeacul (1935-1940); Familia noastră (1935-1938); Pagini basarabene (1936); Poetul (1937- 1938); Din trecutul nostru (1933-1939); Moldavia (1939); Itinerar (1938); Ardealul (Transilvania) (1918-1918); Arhiva C.F.R. (1922-1925); Crai nou (1934); Gândul neamului (1924-1928); România nouă (1918). Capul de serie al revistelor din anii ‘30 şi steaua călăuzitoare a culturii româneşti din această perioadă fecundă este Viaţa Basarabiei, al cărei profil este croit după profilul Vieţii româneşti cu adăugarea unui orgolios aer provincial. Ea a repreyentat, după cum s-a anunţat programatic, „plămânii spirituali‖ ai Basarabiei. Meritul ei fundamental e că a publicat şi a lansat un şir strălucit de scriitori de real talent care au devenit figuri notorii ale literaturii basarabene, încadraţi organic literaturii române în genere (Constantin Stere, Magda Isanos, Alexandru Robot, Teodor Nencev, Gheorghe V. Madan, Nicolai Costenco, Vladimir Cavarnali, Ion Buzdugan, George Meniuc, Nicolae Spătaru, Lotis Dolenga, Dominte Timonu, Bogdan 22 Acad. Mihai CIMPOI

Istru), realizându-şi, astfel, obiectivele esenţiale pe care le enumera în articolul-program semnat în nr. I, 1932 de Pan Halippa: „1) desţelenirea paraginei trecutului de robie, care mai persistă în unele privinţi în Basarabia; 2) dezvăluirea şi înfăţişarea sufletului românesc basarabean în ceaţa vremurilor apuse şi în splendoarea luminii de azi; 3) cercetarea pământului Basarabiei din punct de vedere geografic şi etnografic; 4) îndrumarea fiilor Basarabiei pe căile românismului şi ale statului naţional român; 5) crearea de legături sufleteşti între locuitorii Basarabiei, fără deosebire de naţiona- litate şi religie; 6) cimentarea legăturilor între românii din tot cuprinsul României Mari şi cei în afară de hotarele ei politice; 7) urmărirea mersului instituţiilor de cultură spirituală şi materială în Basarabia şi chiar în Ţara întreagă, în măsura în care înregistrarea faptelor poate ajuta aducerea la lumină în problemele basarabene; 8) dezbaterea nevoilor economice ale Basarabiei; 9) revista presei, care tratează chestiuni obşteşti, ce privesc şi regiunea noastră; 10) împărtăşirea cititorului uitat şi izolat pe meleagurile basarabene la problemele de cultură generală şi de civilizaţie umană, care frământă capete, popoare, universul întreg; 11) orice alte probleme şi chestiuni, care în cursul muncii, vor fi găsite că răspund scopurilor Aso- ciaţiei „Cuvânt Moldovenesc‖ şi revistei Viaţa Basarabiei. Conturându-şi o astfel de vastă sferă de activitate culturală (şi culturalizatoare) şi deschizându-se larg spre orizonturile culturii universale, revista îşi restrânge – în plan estetic – cercul afirmării sale, limitându-se la promovarea înverşunată a regionalismului, ai cărui adepţi erau scriitorii din echipa redacţională: Pan Halippa, Nicolai Costenco, A. Terziman. Îndoctrinarea regionalismului a fost, prin urmare, punctul forte şi totodată slab al revistei basarabene. Regionalismul e unul din aspectele dialecticii afirmării unei literaturi, reprezentând un băţ cu două capete: el poate fi expresia culorii locale şi a fondului arhetipal care zace în subliminalul conştiinţei fiecărui scriitor, dar şi expresia provincialismului ca o conştiinţă estetică primitivă, închisă în propriul orgoliu. Lucian Blaga, în pledoaria sa pentru un anumit regionalism, acceptabil numai în măsura în care contribuie efectiv la cultivarea unor particularităţi ce prezintă o valoare din punct de vedere etnic şi cultural (Vederi şi istorie, Galaţi, 1992, p. 66), apelează la cunoscuta lege a progresului formulată de Spencer: „Progresul e o continuă diferenţiere în vederea unei unităţi superioare. Diferenţierea şi integrarea sunt condiţiile necesare ale înaintării noastre‖ (Ibidem, p. 66-67). Românii, formând un popor tânăr şi unitar prin felul lui de a fi, nu sunt primejduiţi, după părerea lui Blaga, de tendinţele regionaliste de afirmare individuală a diferitelor

23 Ora Stelară (Anii treizeci: românism şi culoare locală)

ţinuturi, ci mai degrabă de tendinţa contrară de a nivela temperamentul artiştilor în starea lor embrionară, de a reteza mugurii ce pot da roade bune. Regionalismul basarabean se revendică – în plan pur estetic – de la linia tradiţională impusă de Semănătorul, Gândirea şi Viaţa românească, opunând curentelor literare moderniste şi chiar clasicismului, romantismului fîlosofîa ţăranului: „toate filosofiile ştiute şi toate viitoarele, toate curentele literare culte, dar absolut toate, de la clasicism la romantism, simbolism, până la absurda literatură modernă au pe reprezentanţii lor populari‖ (Nicolae F. Costenco, Necesitatea regionalismului cultural, în Viaţa Basarabiei, 1937, nr. 3- 4, p. 113). Legământul cu huma natală este singurul principiu valabil admis de regionalism, care este în mod clar un poporanism redivivus: „Numai tu cel ce simţi harul firesc şi putere de sus; numai tu cel plămădit; numai tu cel care judeci din dragoste şi loveşti cu mâna părintelui, numai tu care ai primit altoiul cu sângerarea minţii şi inimii tale, numai tu eşti acel chemat să altoieşti la rândul tău şi nu alţii. Iată ce cer în Basarabia basarabenii: sufletul, obiceiurile, legile nescrise, gândul, bătaia inimii, graiul trebuie să îmbine într-o desăvârşită armonie cu aceleaşi elemente ale norodului. Numai de aici va ieşi folosul‖ (Ibidem, p. 114). Alimentat de teoretizările lui Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Mircea Streinul şi de mişcările regionaliste din Franţa şi Bulgaria (la ele fac referinţe articolele programatice publicate în Poetul, 1936, nr. 4- 5, 1938, nr. 11-12), regionalismul basarabean devine în linii mari o teorie a specificului naţional, a tiparului sufletesc caracteristic al basarabeanului care include, după Nicolai Costenco, credinţa aproape mistică într-un ideal social ireductibil (Stere), aptitudinea pentru abstracţie şi doctrinarism, înclinaţia de a duce tezele până la ultimele lor consecinţe logice şi de a susţine şi propaga cu pasiune nezăgăzuită, propriile convingeri; încrederea în conştiinţa sa: onestitatea, sentimentul dezvoltat de pudoare, naivitate şi idealism. Basarabeanul este, într-un cuvânt, „fiu al paradisului ideilor ireductibile, platonician într-o măsură‖ (Nicolai Costenco, Era nouă, în Viaţa Basarabiei, 1938, nr. 8, 9). După cum reiese şi din articolul lui Petru V. Ştefănucă, Mustrările unei conferinţe (1934, nr. 7-8, p. 118-119), regionalismul cultural este identificat cu acţiunea de cercetare şi cultivare „a tot ce prezintă o valoare culturală caracteristică regiunii‖. Nu lipsesc nici teoretizările naive: Vasile Cotigă în articolul Reflecţii despre regionalismul cultural (Viaţa Basarabiei, 1938, nr. 1-2, p. 111-113) delimitează trei feluri de regionalism cultural: „regionalismul ambiţioşilor şi nemulţumiţilor‖, promovat de oamenii politici care confundă regiunea cu

24 Acad. Mihai CIMPOI persoana lor, „regionalismul ca mentalitate‖ sau regionalismul locului natal care poate duce la excluderea non-natavilor şi „regionalismul de realităţi‖ („Regionalismul de realităţi înseamnă cunoaşterea nevoilor locale, satisfacerea lor şi o prodigioasă activitate regionalistă, încadrată în românism‖). Între regionalism şi localism este pus un semn de identitate absolut. Nicolai Costenco apare şi ca ideologul unui regionalism independent, suveran, opus –ca reacţie psihologică –centralismului. Se manifestă în acest plan un subiectivism evident, o recalcitranţă provincială agresivă, provenită dintr-un complex de inferioritate fără de Centru: „Dacă astăzi încă nu, mâine, în concertul culturii româneşti se vor observa instrumentişti spirituali basarabeni. După cum o politică egoistă înăbuşea orice avânt local, tot aşa şi politica literară, mai bine zis culturală, n-a dat posibilitate provinciilor alipite să consume produse spirituale de la Centru. Dreptul de colaborator sincer este nerecunoscător: ba, mai mult, prigonit‖ (Era nouă, Ibidem). Orgoliul provincial şi spiritual aprig de independenţă spirituală determină absolutizarea regionalismului şi exagerarea influenţei culturii ruse şi opunerea moldovenismului românismului care va constitui punctul-cheie al politicii oficiale din perioada postbelică: „Ca gen suntem fraţi. Însă o altă specie, în Basarabia, cultura trebuie să se dezvolte pe două fronturi (...) E o binefacere pentru noi faptul că am luat parte la dezbateri, când s-a creat înalta literatură rusească! (...) Din îmbinarea acestor culturi, cea slavă şi... cea latină, Basarabia de mâine va fi spiritualiceşte, un lanţ de munţi, vârfurile căruia vor licări scăldate în splendoare peste vremuri, peste hotare‖ (Nicolai Costenco, Ce este regionalismul?). Deşi revistă de provincie, Bugeacul promovează un regionalism mai temperat punând accentul pe o simbioză a tradiţiei cu modernitatea şi stimulând în primul rând elanurile creatoare ale tinerilor autori. În dedesubtul denumirii poartă specificarea „revistă literară şi de luptă culturală a tinerei generaţii‖ şi are ca model revista bucureşteană X-Y— revista noii generaţii a lui Neagu Rădulescu. Cuvântul înainte al primului număr, apărut în septembrie 1935 la Bolgrad, precizează limpede misiunea revistei: a forma gustul tineretului pentru literatură şi a-1 îndruma pe calea adevărului şi a lumii („Facem uz de puterile noastre neînsemnate ca să răscolim energii nebănuite şi să dăm la iveală talente... Astăzi mai mult ca oricând tineretul bolgrădean şi cel de pe întinsul Bugeacului trebuie să-şi ridice capul din balta de toropeală în care s-au zbătut generaţiile trecute şi să se afirme puternic pe calea adevărului‖). În spiritul altor reviste ale „noii generaţii‖ care grupează tinerii, după cum observă Călinescu, pe principiul generaţiei sau al provinciei şi care sunt intolerante faţă de „bătrâni‖,

25 Ora Stelară (Anii treizeci: românism şi culoare locală)

Bugeacul se anunţă ca revistă exponenţială a rupturii cu trecutul, ca promotoare energică a „spiritului nou‖ (T. Nencev, Misiunea tineretului, Ibidem). „Intoleranţii‖ sunt Teodor Nencev, redactorul prim, Dragomir Petrescu, directorul de mai târziu (de la numărul 11, 1935) şi membrii echipei de colaboratori, printre care cei mai importanţi sunt Vladimir Cavarnali, Iacob Slavov, Al. Basarab Tibereanu, George Meniuc, Robert Gahuleanu, Gh. Bujoreanu, Al. Piru (cu versuri), Ion Buzdugan, Octav Sargeţiu, Gheorghe Voievidca, C. Aldea-Cuţarov. O anumită orientare regionalistă o are Poetul, revistă literară lunară a Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor români din Basarabia, sub îngrijirea lui Iorgu Tudor, nouă numere, 1938; printre colaboratori: Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Gh. Bezviconi, Iasob Slavov, George Meniuc, Iorgu Tudor, Irina Stavschi, Dobroşinschi, Sergiu Grosu, Leonid Şeptiţchi, C. Aldea- Cuţarov, Dragomir Petrescu. Antiregională este Pagini basarabene (director L.T. Boga, redactor: George Dorul Dumitrescu) cu o apariţie de un singur an (1-12, 1936), dar cu o aspiraţie susţinută de a cuprinde „întreaga noastră mişcare literară‖, căci, după părerea revistei, „datorită împrejurărilor, este vădită inferioritatea cuvântului românesc din oraşele Basarabiei, faţă de alte graiuri‖ (Cuvânt de drum din nr. I, 1936). Alături de autorii basarabeni îi întâlnim aici pe Tudor Arghezi, Grigore Th. Creţu-Creţescu, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Ion Minulescu, N. Crevedia, Ion Pillat, Demostene Botez, Eugen Lovinescu, Gib Mihăescu, Lucia Demetrius, Anton Holban, Sandu Teleajen. Antiregională, cu nuanţarea că se străduie să fie „o răsfrângere a conştiinţei neamului românesc, obijduit altădată‖, şi „a propăşirii mai frumoase şi mai desăvârşite‖, apare revista Cuget moldovenesc, foaie lunară a Societăţii Culturale Naţionale „George Enescu‖ (24.1. 1932 – decembrie, 1937, Bălţi; între ianuarie 1938 – decembrie 1943, Iaşi, prim-redactor, de la 15 octombrie 1933, Petru Staţi). Numele autorilor publicaţi reprezintă diferite meridiane ale literaturii române: Mircea Streinul, Eusebiu Camilar, Ion Buzdugan, Magda Isanos, Petru Staţi, Al. T. Stamatiad, Edgar Papu, Petre V. Haneş, George Lesnea, Emanuil Bucuţa, Gr. Scorpan. Basarabia urmează să fie recunoscută şi ca provincie românească ce a cunoscut o eflorescenţă de reviste şcolare fără egal: fişierele bibliotecii Academiei Române atestă circa 130 de titluri. Anume aceste reviste, peste care s-au aşternut de asemenea umbrele fatidice ale anonimatului, au găzduit debutul unor scriitori din întreaga Românie: George Meniuc, după ce debutează în revista literar-ştiinţifică a Societăţii „M. Eminescu‖ îşi publică primele versuri în revistele şcolare Licurici, Armonia, Revista noastră, afirmarea lui Bogdan Istru ca scriitor e legată de Şcoala basarabeană,

26 Acad. Mihai CIMPOI

Laurenţiu Fulga, răspunzătorul pentru partea literară a revistei Liceului Militar din Chişinău – Grai nou, a binecuvântat primii paşi ai Magdei Isanos, care debutase ceva mai înainte cu poezia Toporaşi în Licurici a Liceului „B.P. Hasdeu‖ din Chişinău, Haralambie Ţugui, Vasile Cârlan (Vornic Basarabeanu), Constantin Virgil Gheorghiu, Tudor Enache; în revista Mugurel (1943), nr. I a Liceului „Alecu Russo‖ din Chişinău a susţinut debuturile lui Anatol Baconsky („Linişte-n noapte. / Totu-i de lemn: / luna, luceafărul, stelele. / Stau nemişcate, / toate solemn, / chiar şi ielele / destrăbălate, / ce cu strigoii îşi schimbă inelele...‖ — Linişte); Licurici asigură şi botezul literar al lui Mihail K. Djentemirov şi Mihai Jemăneanu; în revista Crenguţa, editată de Liceul „Ion Creangă‖ din Bălţi găsim primele afirmări ale lui Eugeniu Coşeriu, Boris Cazacu şi Arcadie Donos, iar în Almanahul tinerimii al Liceului „Ioan Voievod‖ din Cahul debutul lui Andrei Ciurunga, intitulat sugestiv 24 ianuarie. Istoria vieţii literare basarabene, oglindită în direcţiile programatice ale revistelor anilor ‘30 este, în linii mari o istorie a luptei dintre regionalism şi antiregionalism, dintre „spiritul vechi‖, reprezentat de „bătrâna generaţie‖, şi „spiritul nou‖ al tinerei generaţii afirmată prin intermediul „blocurilor‖ şi „frânturilor‖ sub zodia vânturilor înnoitoare ale modernismului. Polemica va reapare, în alte împrejurări şi cu o altă culoare ideologică, dar sub acelaşi steag agitat al „rupturii‖, în anii ‘60 când se rediscuta problema specificului naţional şi se impune intelectualismul (nichitastănescianismul) şi în anii ‘80 când iarăşi se reactualizează disputa – atât de basarabeană – între adepţii tradiţionalismului şi aceia ai modernismului şi postmodernismului. E, în literatura basarabeană, un drum spre Centru, reluat, care presupune o fatală întoarcere instinctivă la tradiţie.

THE PROVIDENTIAL HOUR (The 1930s – the Romanian spirit and local colour)

CULTURAL REGIONALISM. VIAŢA BASARABIEI AND OTHER REVIEWS*

Mihai Cimpoi, Member of the Academy

Besides their main objective of maintaining the cultural atmosphere and the active expression of the critical spirit, the literary reviews of Bessarabia have also had the task of supplying the gaps of the Romanian culture and of promoting the Romanian spirit. As a result, their literary profile matched a universal cultural profile that included sociological, historical, theological, philosophical, and ethnographic and folklore studies aimed to mould the alienated conscience of a Romanian identity of the Bessarabian people. Regionalism is an organic characteristic of the Bessarabian phenomenon, emphatically stated in the aesthetic programme of the Viaţa Basarabiei review (1932-1944) or in the unofficial programme of other reviews that comment on it in their notes column. A wide range of lively and variegated literary reviews were published in the 1920s. This made George Călinescu conclude in his History: ‖Bessarabia has shown great literary interest‖ (ed. 2, p. 968). From the Viaţa Basarabiei published in Chişinău to Flori de stepă from Bălţi, which apparently had only one issue, a number of reviews are worth mentioning; they stand proof of a dynamic, intense and democratic literary life characterised by a unique intelectual vitality: Cuget moldovenesc (1932- 1943); Bugeacul (1935-1940); Familia noastră (1935-1938); Pagini basarabene (1936); Poetul (1937-1938); Din trecutul nostru (1933-1939); Moldavia (1939); Itinerar (1938); Ardealul (Transilvania) (1918-1918); Arhiva C.F.R. (1922-1925); Crai nou (1934); Gândul neamului (1924- 1928); România nouă (1918). The most prominent reviews of the 19302 and the guiding light of the Romanian culture in this prolific period was Viaţa Basarabiei, whose profile, borrowed from Viaţa Românească, has a proud provincial touch. As stated in its programme, it represented ―the spiritual lungs‖ of Bessarabia. Its great merit was that it published and launched a number of brilliant writers of real talent who later became important representatives of the Bessarabian literature, organically included in the Romanina literature 28 Acad. Mihai CIMPOI

(Constantin Stere, Magda Isanos, Alexandru Robot, Teodor Nencev, Gheorghe V. Madan, Nicolai Costenco, Vladimir Cavarnali, Ion Buzdugan, George Meniuc, Nicolae Spătaru, Lotis Dolenga, Dominte Timonu, Bogdan Istru). The main objectives mentioned in the programme published in the first issue of 1932 and signed by Pan Halippa were thus reached: „1) to upturn the fallow lands of the enslaved past, which in some respects still prevail in Bessarabia; 2) to reveal the Bessarabian soul in the mist of the former times and in the splendour of the present light; 3) to carry out geographic and ethnographic research on the land of Bessarabia; 4) to guide the sons of Bessarabia towards the Romanian spirit and the Romanian national state; to build a spiritual bond among the inhabitants of Bessarabia, irrespective of their nationality and religion; 6) to strengthen the bonds between the Romanians within Romania and those living outside its political borders; 7) to follow the activity of the spiritual and material cultural institutions of Bessarabia and even of Romania, insofar as keeping a record of their activity may provide a solution for the problems Bessarabia is facing; 8) to debate upon Bessarabia‘s economic needs; 9) to make a press review, which deals with public matters of concern for our region; 10) to share matters of all-round education and of human civilisation, that concern minds, peoples, the entire universe, with the Bessarabian long-forgotten and isolated reader; 11) to debate upon any other matters and issues that are considered to match the purposes of the ‖Cuvânt Moldovenesc‖ Association and of the Viaţa Basarabiei review. This way, by envisaging such a wide area of cultural (and enlightening) activity and by embracing the universal culture, the review aesthetically narrows its area of activity, and confines itself to the fierce promotion of regionalism, supported by the editor-writers: Pan Halippa, Nicolai Costenco, A. Terziman. Consequently, the indoctrination of regionalism was both a strength and a weakness of the Bessarabian review. Regionalism is one of the aspects of the dialectics related to the assertion of a literature, similar to a two-end stick: it can be the expression of the local colour and of the archetypal heritage that lies in the subliminal conscience of every writer, but also the expression of provincialism s as primitive aesthetic conscience, imprisoned in its own pride. In his pleading for a certain type of regionalism, acceptable only to the extent in which it really contributes to the development of some characteristics that are ethnically and culturally valuable, (Vederi şi istorie – Views and History - Galaţi, 1992, p. 66), Lucian Blaga mentions the well-known law of progress stated by Spencer: ―Evolution is a continuous differentiation towards a

29 The Providential Hour (The 1930s – The Romanian Spirit and Local Colour) superior unit. Differentiation and integration are necessary conditions to our advancement‖ (Ibidem, p. 66-67). According to Blaga, the Romanian people, young and homogenous by nature, is not threatened by regionalist impulses of territorial independence of various regions; on the contrary, it is prone to the opposite tendency of nipping in the bud the artists‘ temperament, of cutting off the fruitful branches. Aesthetically, Bessarabian regionalism stems from the traditional direction imposed by the reviews Semănătorul, Gândirea şi Viaţa românească, by opposing peasant philosophy to modernist literary trends, and even to Classicism and Romanticism: ―all the already-known philosophies and all those to come, all cultured literary trends with no exception, from Classicism to Romanticism, Symbolism and to the absurd modern literature, they all have their folk representatives‖. (Nicolae F. Costenco, Necesitatea regionalismului cultural, - The Need for Cultural Regionalism - in Viaţa Basarabiei, 1937, nr. 3-4, p. 113). The connection with the native land is the only valid principle admitted by regionalism, and this is clearly a return to populism: ―You alone, who can feel the natural grace and power coming from above; you alone, the created one; you alone, who can judge out of love and punish through your fathers hand; you alone, who have received the graft with a bleeding mind and heart, you alone, in your turn, are called to graft, and no other. This is what Bessarabians ask for in Bessarabia: the soul, the customs, the unwritten laws, the thought, the heartbeat, the language must come together in perfect harmony with the same elements of the people. Only from this will there be any gain‖ (Ibidem, p. 114). Feeding on the theoretisations of Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Mircea Streinul and by the regionalist movements in France and Bulgaria (the programme-articles published in Poetul, 1936, no. 4-5, 1938, no. 11-12 mention them), Bessarabian regionalism generally becomes a theory of the national character, of the typical Bessarabian soul which, according to Nicolai Costenco, includes the almost mystical belief in an unyielding social ideal (Stere), a natural bent for abstraction and doctrinarianism, the talent to develop a thesis to its final logical consequences and to relentlessly support and spread their beliefs; faith in one‘s conscience: honesty, a feeling developed by decency, naivety and idealism. In one word, the Bessarabian is ―a son of Paradise, of unyielding ideas, to a certain extent a Platonician‖ (Nicolai Costenco, Era nouă, in Viaţa Basarabiei, 1938, no. 8, 9).

30 Acad. Mihai CIMPOI

As it can also be concluded from Petru V. Ştefănucă‘s article The Reproaches of a Conference (Mustrările unei conferinţe, 1934, no. 7-8, pp. 118-119), cultural regionalism is identified with the research and promotion of ―everything that has cultural value characteristic of the region‖. There are also some naive theoretisations. In his article Considerations on cultural regionalism (Reflecţii despre regionalismul cultural, Viaţa Basarabiei, 1938, nr. 1-2, p. 111-113), Vasile Cotigă writes about three types of cultural regionalism: ―the regionalism of ambitious and unsatisfied people‖, promoted by politicians who mistake the region for their person, ―regionalism as mentality‖ or the regionalism of the native land, which can lead to the exclusion of the non-natives and ―the regionalism of realities‖ (―Regionalism of realities means knowing what the local needs are, meeting those needs and carrying out a rich regionalist activity, included in the promotion of the Romanian spirit‖). Regionalism and localism are considered to be identical. Nicolai Costenco is also the ideologist of an independent, suzerain regionalism, which, as a psychological reaction, is opposed to centralism. At this level, an obvious subjectivism, an aggressive provincial recalcitrance can be seen. It stems from a complex of inferiority in the absence of the Centre: ―If not today, tomorrow for certain Bessarabian spiritual instrumentalists will be heard playing in the Romanian culture concert. Just as an egoistic policy had stifled any local impetus, the literary, better say cultural policy, has not allowed the annexed provinces to consume the spiritual products coming from the Centre. The right to be a sincere co- operator is unrecognised: even more, it is banned‖ (Era nouă, ibidem). The provincial self-pride and the fierce spirit of spiritual independence engender the generalisation of regionalism and the overstatement of the Russian culture‘s influence, as well as the opposition of the Moldavian spirit to the Romanian one, a fact which became the key element of the official policy in the post-war period: „Considering the genus, we are brothers. But we are different species, and in Bessarabia culture has to develop on two fronts (...) It is an advantage for us that we took part in the debates, when the grand Russian literature was created! (...) From the merging of these two cultures, the Slavic and ... the Latin, spiritually, Bessarabia of tomorrow will be a range of mountains whose peaks, bathed in splendour, will sparkle in time, beyond borders‖ (Nicolai Costenco, Ce este regionalismul?). Although a provincial review, Bugeacul promotes a moderate regionalism, focusing on a symbiosis between tradition and modernity and stimulating especially the creative talent of the young authors. The title is followed by the specification ―a literary and cultural fight review of the

31 The Providential Hour (The 1930s – The Romanian Spirit and Local Colour) young generation‖ and takes as a model the Bucharest review X-Y— revista noii generaţii (the review of a new generation) edited by Neagu Rădulescu. The Foreword of the first issue, published in September 1935 in Bolgrad, clearly states the mission of the review: to shape the youth‘s taste for literature and to lead them on the path of the truth and of the world (―We maker use of our insignificant powers to stir unforeseen energies and to reveal talents...Today more than ever the young people of Bolgrad and those living in the Bugeac area must raise their heads from the apathy which had imprisoned previous generations and strongly assert themselves on the path of truth‖). In line with other reviews of the ―new generation‖ which, as Călinescu pointed out, gather the young on the principle of the generation or province, and which are intolerant with ―the elderly‖, Bugeacul promises to be the representative voice announcing a break with the past and an energetic promoter of ―the new spirit‖ (T. Nencev, Misiunea tineretului – The Youth‘s Mission - ibidem). ―The intolerant voices‖ are Teodor Nencev, editor-in-chief, Dragomir Petrescu, future director (starting with issue 11, 1935) and the members of the team of contributors, among whom them ost important are Vladimir Cavarnali, Iacob Slavov, Al. Basarab Tibereanu, George Meniuc, Robert Gahuleanu, Gh. Bujoreanu, Al. Piru (poetry), Ion Buzdugan, Octav Sargeţiu, Gheorghe Voievidca, C. Aldea-Cuţarov. The Poet (Poetul) also has a certain regionalist direction. It is the monthly literary review of the Society of the Romanian Writers and Publicists in Bessarabia, edited by Iorgu Tudor. Its nine issues of 1938 haver among their contributors: Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Gh. Bezviconi, Iasob Slavov, George Meniuc, Iorgu Tudor, Irina Stavschi, Dobroşinschi, Sergiu Grosu, Leonid Şeptiţchi, C. Aldea-Cuţarov, Dragomir Petrescu. Pagini basarabene (Bessarabian Pages) (director L.T. Boga, editor: George Dorul Dumitrescu) is anti-regional. It was published for only one year (1-12, 1936), but aspired to reflect ―our entire literary movement‖, as, according to the review, ―as a result of the circumstances, the Romanian word is obviously inferior to other languages in the Bessarabian towns‖ (Cuvânt de drum – Foreword, issue. I, 1936). Besides Bessarabian authors, the review published Tudor Arghezi, Grigore Th. Creţu-Creţescu, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Ion Minulescu, N. Crevedia, Ion Pillat, Demostene Botez, Eugen Lovinescu, Gib Mihăescu, Lucia Demetrius, Anton Holban, Sandu Teleajen. Cuget moldovenesc, a monthly review of the ―George Enescu‖ Cultural National Society (24.1. 1932 – December, 1937, Bălţi; between January 1938 – December 1943, Iaşi, with Petru Staţi editor-in-chief, since 32 Acad. Mihai CIMPOI

15 October 1933,) is also anti-regional, striving, however, to be ―a reflection of the conscience of the once-opressed Romanian people‖ and „of a more beautiful and complete prosperity‖. The authors published belong to various meridians ofthe Romanian literature: Mircea Streinul, Eusebiu Camilar, Ion Buzdugan, Magda Isanos, Petru Staţi, Al. T. Stamatiad, Edgar Papu, Petre V. Haneş, George Lesnea, Emanuil Bucuţa, Gr. Scorpan. Bessarabia is to be acknowledged as a Romanian province that has had a wide range of unmatched school reviews: the cards of the Romanian Academy library count around 130 titles. These very reviews, which fell in oblivion, hosted the debut of writers from all the regions of Romania: after his debut in the literary-scientific review of the ―M. Eminescu‖ Society, George Meniuc published his first poems in the school reviews Licurici, Armonia, Revista noastră; Bogdan Istru‘s debut as a writer is related to Şcoala basarabeană; Laurenţiu Fulga, coordinator of the literary pages of Grai nou, the review of themIlitary Highschool in Chişinău, guided the first literary steps of Magda Isanos, who had had her debut earlier with the poem Toporaşi (Violets) in the review Licurici of the ―B.P. Hasdeu‖ Highschool in Chişinău; also Haralambie Ţugui, Vasile Cârlan (Vornic Basarabeanu), Constantin Virgil Gheorghiu, Tudor Enache; issue I of the review Mugurel (1943), of the „Alecu Russo‖ Highschool in Chişinău published the debut of Anatol Baconsky (―Linişte-n noapte. / Totu-i de lemn: / luna, luceafărul, stelele. / Stau nemişcate, / toate solemn, / chiar şi ielele / destrăbălate, / ce cu strigoii îşi schimbă inelele...‖ – Linişte); Licurici also marked the literary debut of Mihail K. Djentemirov and Mihai Jemăneanu; ther review Crenguţa, edited by the ―Ion Creangă‖ Highschool in Bălţi, includes the first publications of Eugeniu Coşeriu, Boris Cazacu and Arcadie Donos, while Almanahul tinerimii (The Youth Almanach) of the ―Ioan Voievod‖ Highschool in Cahul hosted Andrei Ciurunga‘s debut, suggestively entitled 24 January. The history of the literary life in Bessarabia, mirrored in the programmatic directions of the 1930s reviews is generallythe history of the fight between regionalism and anti-regionalism, between ―the old spirit‖, embodied by the ―old generation‖ and „the new spirit‖ of the zoung generation that stood out by means of ―blocks‖ and ―pieces‖ under the sign of the innovating winds of modernism. The polemic was to start again in the 1960s, in other circumstances and having another ideological colour, but under the same fluttering flag of „the break‖, at a time when the issue of the national characteristic was once again debated upon and when intellectualism (the Nichita Stănescu style) imposes itself; then again in the 1980s, when the typically Bessarabian

33 The Providential Hour (The 1930s – The Romanian Spirit and Local Colour) argument between the supporters of traditionalism and those of modernism and postmodernism is rekindled. In the Bessarabian literature there is a path towards the Centrum, taken once again, which supposes an inevitable instinctive return to tradition.

NOTE *Translated by Andreea Bratu.

COMUNICARE

ANTHROPOLOGIE DE LA COMMUNICATION

Odile RIONDET Maître de conférences HDR, Université de Bourgogne, Dijon Rectorat de Lyon, Université Lumière Lyon 2 [email protected]

ABSTRACT In this paper, we will try to define the different meanings of the term ―anthropology of communication‖. We will comprehend this term as the interest shown by anthropologists to communication facts, or as the use of anthropology notions (the myth, the rite) by communication researchers in their studies or as the images of the human being that reflect and influence the multiple ways in which our research in communication is carried out. We will notice that the first meaning of the term ―anthropology of communication‖ is defined by the reference to interactionism, while the second meaning of the term starts from applying anthropologic concepts to the media. Finally, the third definition reflects a personal proposition which explains the meaning of the term in relationship with information and communication sciences and with communication as human science.

KEY-WORDS: anthropology, communication, postulates, information and communication sciences, human science.

RÉSUMÉ Dans cet article, nous essaierons d‘identifier les différents sens du terme « anthropologie de la communication ». Nous comprendrons ce terme soit comme l‘intérêt que des anthropologues portent aux faits de communication, soit comme le fait, pour des chercheurs en communication, d‘utiliser des notions d‘anthropologie (le mythe, le rite) dans leurs analyses ou enfin comme les images de l‘homme dont nous sommes porteurs et qui influencent de multiples manières nos travaux de recherche en communication. Nous remarquons que le premier sens du terme ―anthropologie de la communication‖ est défini par référence à l‘interactionnisme, tandis que le deuxième sens du terme part de l‘application des concepts de l‘anthropologie aux médias. Enfin, la troisième définition reflète une proposition personnelle et elle explique le sens du terme par rapport à l‘évolution des sciences de l‘information et la communication en tant que science humaine.

MOTS-CLÉS : anthropologie, communication, postulats, sciences de l‘information et de la communication, science humaine.

37 Odile RIONDET

REZUMAT În acest articol, vom încerca să identificăm sensurile diferite ale termenului „antropologia comunicării‖. Vom înţelege acest termen fie ca interesul pe care antropologii îl acordă faptelor de comunicare, ca utilizarea de către cercetătorii în comunicare a unor noţiuni din antropologie (mit, rit) în analizele lor sau ca imagini ale omului ale căror purtători suntem şi care influenţează în multiple moduri cercetările noastre în comunicare. Remarcăm că primul sens al termenului este definit prin raportare la interacţionism, în timp ce cel de-al doilea sens derivă din aplicarea conceptelor antropologice mass-mediei. În sfârşit, cel de-al treilea sens reflectă o propunere personală ce explică sensul termenului în relaţie cu ştiinţele informaţiei şi comunicării şi cu comunicarea ca ştiinţă umanistă.

CUVINTE-CHEIE: antropologie, comunicare, postulate, ştiinţele informaţiei şi comunicării, ştiinţă umanistă.

COMUNICARE INSTITUŢIONALĂ EUROPEANĂ

Cătălina-Elena DUMITRU Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova [email protected]

ABSTRACT This article aims, through description, presentation and analysis, to carry out a study on institutional communication, with a strong focus on European institutional communication. The communication policy adopted by the European Instututions and the communication process inside the European Parliament in Luxembourg were analyzed in order to highlight the main characteristics of the institutional communication on a European level.

KEY-WORDS: institutional communication, European communication policy, communication process.

RÉSUMÉ Cet article vise, à travers des procédés comme la description, la présentation et l‘analyse, la réalisation d‘une étude sur la communication institutionnelle, respectivement sur la communication institutionnelle européenne. On a essayé de mettre en évidence les principales caractéristiques de la communication institutionnelle européenne en analysant la réalisation du processus de communication dans le Parlement Européen de Luxembourg.

MOTS-CLÉS: communication institutionnelle, politique de communication européenne, processus de communication.

REZUMAT Acest articol îşi propune, prin procedee precum descrierea, caracterizarea şi analiza, realizarea unui studiu asupra comunicării instituţionale, cu accentul pe comunicarea instituţională europeană. S-a încercat astfel conturarea trăsăturilor comunicării instituţionale europene, urmărind desfăşurarea acestui proces în cadrul uneia dintre cele mai importante instituţii europene – Parlamentul European cu sediul la Luxemburg.

CUVINTE-CHEIE: comunicarea instituţională, politica de comunicare europeană, realizarea procesului de comunicare.

MULTICULTURALITATE ORGANIZAŢIONALĂ. STUDIU DE CAZ RENAULT GROUP

Maria-Daniela STAN Universitatea Constatin Brâncoveanu, Piteşti [email protected] ABSTRACT

The article tries to identify the cultural values promoted by communication that help an international organization to create among its employers a unitary, stable group, able to face the hardness of the profitable business field. The theoretical part analyzes the characteristics of a certain cultural model (created by Dominique Rey and Olivier Devillard) and applied to Renault Group. The practical part details the cultural characteristics specific to Renault as they result from the research, in order to outline the cultural organizational profile of Renault Corporation. The case study, applied to different international sites (India, Morocco, Russia, Columbia, Brazil, South Africa, France, Romania) is meant to discover the way citizens of different cultures, Renault employers, manage to integrate and identify themselves to the organizational culture of the Renault corporation, what are the problems encountered and if they can be solved out.

KEY-WORDS: organizational communication, organizational culture, multicultural organization, organizational cultural model, corporative values

RÉSUMÉ L‘étude essaie de trouver les valeurs culturelles propagées par la communication, qui permettent à une organisation internationale de créer parmi ses employés un groupe homogène, stable, capable de respecter les rigueurs d‘un environnement d‘affaires profitable. La partie théorique analyse les caractéristiques d‘un certain modèle culturel (proposé par Dominique Rey et Olivier Devillard), appliqué au Groupe Renault. La partie pratique détaille les caractéristiques culturelles spécifiques à Renault, telles qu‘elles résultent de l‘étude déroulée, dans le but de définir le profil culturel organisationnel du Renault. L‘étude de cas, déroulée sur les employés Renault des différentes sites internationaux (l‘Inde, le Maroc, la Russie, la Colombie, le Brésil, l‘Afrique du Sud, la France, la Roumanie) est destinée à découvrir dans quelle mesure les citoyens de cultures différentes, employés Renault, ont réussi à s‘intégrer et à s‘identifier à la culture organisationnelle, quelles sont les problèmes rencontrés et si on peut les solutionner.

40 Maria-Daniela STAN MOTS-CLÉS: communication organisationnelle, culture organisationnelle, organisation multiculturelle, modèle culturel organisationnel, valeurs corporatives.

REZUMAT Lucrarea de faţă îşi propune să cerceteze care sunt acele valori culturale promovate prin comunicare, care îi permit unei organizaţii internaţionale să creeze în rândul angajaţilor ei un grup omogen, stabil, care să poată face faţă rigorilor mediului de afaceri profitabil. Partea teoretică analizează caracteristicile unui anumit model cultural (propus de Dominique Rey şi de Olivier Devillard) şi aplicat Grupului Renault iar partea practică detaliază caracteristicile culturale specifice Renault, aşa cum reiese din cercetarea derulată, pentru a defini profilul cultural organizaţional al concernului Renault. Studiul de caz, aplicat angajaţilor Renault din diferite centre internaţionale (India, Maroc, Rusia, Columbia, Brazilia, Africa de sud, Franţa, România) este menit să descopere în ce măsură cetăţeni de diferite culturi, angajaţi Renault, au reuşit să se integreze şi să se identifice culturii organizaţionale a acestui concern internaţional, care sunt problemele întâmpinate şi dacă acestea pot fi soluţionate.

CUVINTE CHEIE: comunicare organizaţională, cultură organizaţională, organizaţie multiculturală, model cultural organizaţional, valori corporative.

MEDIA

RETORICI NORMATIV-IDENTITARE – JURNALIŞTII, ÎN DOCUMENTE RESPINSE DE AUTORITĂŢILE COMUNISTE

Conferenţiar univ. dr. Marian PETCU Universitatea din Bucureşti [email protected]

ABSTRACT In this study, we have analysed the evolution of the normative discourse that journalists have developed about themselves during the period 1968-1976, a period considered by historians as being characterized by a certain degree of liberalization of the political and cultural life. We have also identified the discursive poles on a corpus of study represented by relevant documents, by relevant dactylograms found in the personal archive of Rodica Şerbănescu. We have reached the conclusion that the quoted documents are a proof of the failure of the communist ―militants‖, as the journalists liked to call themselves, in winning privileges; we have also concluded that any ethical, honorable or objective approach of subject matters did not have anything to do with communist journalism during the given period of time.

KEY-WORDS: identity-normative rhetoric, normative discourse, journalists‘ status, communism, discursive poles, dactylograms.

RÉSUMÉ Dans cette étude, nous avons analysé la manière dans laquelle a évolué le discours normatif des journalistes sur eux-mêmes, pendant la période 1968-1976, période considérée par certains historiens comme étant caractérisée par une certaine libéralisation de la vie politique et culturelle. Nous avons aussi identifié les pôles discursifs à partir d‘un corpus d‘étude représenté par des documents relevants, des dactylogrammes relevantes trouvées dans l‘archive personnelle de Rodica Şerbănescu. Nous avons abouti à la conclusion que les documents cités représentent la preuve de l‘échec des « militants » communistes, tel que les journalistes aimaient s‘auto-définir, à gagner des privilèges ; nous avons aussi remarqué que toute approche objective, éthique, honorable des sujets n‘avait rien à voir avec le journalisme communiste de la période 1968-1976.

MOTS-CLÉS: rhétoriques normatives – identitaires, discours normatif, le statut des journalistes, communisme, pôles discursifs, dactylogrammes.

45 Marian PETCU REZUMAT În acest studiu, am urmărit şi am analizat modul în care a evoluat discursul normativ al jurnaliştilor despre ei înşişi, în perioada 1968-1976, interval considerat de unii istorici ca fiind caracterizat de o oarecare liberalizare a vieţii politice, precum şi a celei culturale. Am căutat, de asemenea, polii discursivi dintr-un set de documente relevante, de dactilograme relevante aflate în arhiva personală a Rodicăi Şerbănescu. Am ajuns la concluzia că documentele citate reprezintă dovada eşecului „militanţilor‖ comunişti, aşa cum le plăcea ziariştilor să se autodefinească, în a dobândi tot mai multe privilegii şi că orice abordare etică, obiectivă, de onoare a subiectelor nu avea legătură cu jurnalismul comunist din acea perioadă.

CUVINTE-CHEIE: retorici normativ-identitare, discurs normativ, statutul jurnaliştilor, comunism, poli discursivi, dactilograme.

O FORMĂ DE COMUNICARE. CRONICILE LITERARE ALE LUI PERPESSICIUS LA RADIO

Profesor univ.dr. Valeriu RÂPEANU Bucureşti [email protected]

ABSTRACT In the first fifteen years of existence of Romanian Public Radio System, Perpessicius has an essential role in defining the specific traits of literary chronicle on the microphone. When Perpessicius began the collaboration at the Radio – on the 23rd of March 1929 – he was about to celebrate his thirty-eighth anniversary. Even if his affirmation and fame as well as that of the colleagues of his generation, born in the last decade of the XIX-th century, were postponed by the First World War, he who would be in charge of the first literary chronicle that was aired on the National Radio was one of the representative names of the new Romanian critique school. But given the publicistic ways which we tackle in our study, and which united the critical analysis and the information of the public, the research of a book or a new series of volumes with the annual balance, and given the arborescent vision in time and space it is not exaggerated to assert that these radiophonic chronicles make up a real fresco of our culture in the given period of time. Through this volume, the portrait of the critic Perpessicius is clearly outlined.

KEY WORDS: Perpessicius, history of the Romanian Public Radio System, literary chronicle, interbellum literature, Liviu Rebreanu.

RÉSUMÉ Dans les quinze premiers ans d‘existence de la Radio- diffusion Roumaine, Perpessicius a eu un rôle essentiel dans la définition des traits spécifiques de la chronique littéraire au microphone. Quand Perpessicius a commencé la collaboration à la Radio – le 23 mars 1929 – il allait fêter sa trente-huitième anniversaire. Même si son affirmation, de même que celle de ses collègues de génération, nés dans la dernière décennie du XIXème siècle, avait été retardée par la Première Guerre Mondiale, celui auquel on attribue pour la première fois la chronique littéraire de la chaîne nationale de radio était l‘une des personnalités représentatives de la nouvelle école critique roumaine. Étant donné les modalités journalistiques dont nous parlons dans l‘étude, qui unissaient l‘analyse critique et l‘information, la recherche d‘un livre ou d‘une série de volumes avec le bilan annuel, étant donné la vision arborescente en temps et en espace il n‘est pas exagéré d‘affirmer que ces chroniques radiophoniques constituent une vraie fresque de la culture roumaine pendant la décennie mentionnée. Par l‘intermédiaire de ce volume, le portrait du critique Perpessicius reçoit de nouveaux contours.

47 O formă de comunicare. Cronicile literare ale lui Perpessicius la radio

MOTS-CLÉS : Perpessicius, histoire de la radio-diffusion, chronique litteraire, littérature de l‘entre-deux-guerres, Liviu Rebreanu.

REZUMAT În primii cincisprezece ani de existenţă ai Radiodifuziunii Române, Perpessicius a avut un rol esenţial pe tărâmul definirii trăsăturilor specifice ale cronicii literare la microfon. Când Perpessicius a început colaborarea la Radio – în ziua de 23 martie 1929 – avea să împlinească peste câteva luni treizeci şi opt de ani. Deşi afirmarea lui, ca şi a colegilor săi de generaţie – născuţi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea – fusese întârziată din pricina primului război mondial, cel căruia i se încredinţează pentru prima oară cronica literară a postului naţional de Radio era unul din numele reprezentative ale noii şcoli critice româneşti. Dat fiind modalităţile publicistice despre care vorbim în studiu, care uneau analiza critică şi informarea, cercetarea unei cărţi sau unei serii de volume cu bilanţul anual, dat fiind viziunea arborescentă în timp şi spaţiu nu este deloc exagerat să spunem că aceste cronici radiofonice alcătuiesc o adevărată frescă a culturii noastre din deceniul amintit. Prin acest volum portretul criticului Perpessicius capătă noi contururi.

CUVINTE CHEIE: Perpessicius, Istoria Radiodifuziunii, Cronică literară, Literatură interbelică, Liviu Rebreanu.

PRESA INTERBELICĂ DESPRE ZIARUL LUI MANOLACHE GAVRILIŢĂ (1847-1910). PROBLEME ŞI INTERPRETĂRI

Conferenţiar univ.dr. Maria DANILOV Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău [email protected]

ABSTRACT Ştefan Ciobanu‘s publications about the destiny of the first Romanian language newspaper published in Viaţa Basarabiei (1933) journal stand out from other fundamental researches in this area. Ştefan Ciobanu was one of the few interbellum researchers who fundamentally studied and evaluated Bessarabian press from an academic perspective. The rise of Romanian language press in Bessarabia at the beginning of XXth century is of exceptional historical value and gives us a picture of the whole Bessarabian press. Traditionally, early development of Bessarabian press (beginning of XXth century) is analyzed in the context of internal events in Russia (war with Japan and the Russian revolution of 1905), but due to newfound proofs recovered from secret Russian archives we can intervene with some reconsiderations on the Bessarabian historical process of history of Romanian language press at the beginning of XXth century. It is important to underline these facts for we have to investigate some issues regarding the publication of the first Romanian language newspaper - Bessarabia (1906-1907).

KEY-WORDS: Bessarabian press, interbellum researchers, Romanian language press, Ştefan Ciobanu, Bessarabia.

RÉSUMÉ Parmi les études importantes, comme volume, concernant de destin du premier journal en roumain, on va mettre l‘accent sur les publications de Ştefan Ciobanu, qui sont parues dans le journal Viata Basarabiei (la Vie de la Bessarabie) en 1933. Stefan Ciobanu est parmi les rares chercheurs de la période entre-deux guerres, qui a étudié soigneusement et a mis en évidence la presse de Bessarabie à partir d‘un point de vue académique. Le fait qu‘au début du XXe siècle, la presse en roumain a connu un boom spectaculaire, a eu une grande importance historique et à ce moment-là, a créé une image visionnaire concernant la presse de la Bessarabie dans son ensemble. Si jusque récemment, dans l‘historiographie traditionnelle, le début de la presse roumaine de Bessarabie (le commencement du XX siècle) n‘a été mentionné que dans le contexte des événements à l‘intérieur de la Russie (la guerre avec le Japon et la Révolution russe de 1905), à savoir, comme une conséquence de celle- 49 Presa interbelică despre ziarul lui Manolache Gavriliţă (1847-1910). Probleme şi interpretări ci, ensuite, parce que les chercheurs ont réussi à récupérer des preuves supplémentaires qui ont été stockées dans les archives secrètes russes, on peut intervenir avec certaines reconsidérations sur le processus historique de Bessarabie lié à l‘histoire de la presse écrite, la presse en langue roumaine au début du XXe siècle. Il est important de souligner ce phénomène-là, pas seulement pour lui- même, mais pour clarifier certaines questions encore indécises, concernant la parution du premier journal en langue roumaine – la Bessarabie (1906-1907).

MOTS-CLÉS: la presse de Bessarabie, chercheurs de la période entre-deux guerres, la presse roumaine, Ştefan Ciobanu, Bessarabie.

REZUMAT Dintre studiile temeinice – după volum – privitoare la destinul primului ziar în limba română, se evidenţiază publicaţiile lui Ştefan Ciobanu apărute în revista Viaţa Basarabiei (1933). Ştefan Ciobanu este printre puţinii cercetători din perioada interbelică, care a cercetat temeinic şi a pus în valoare presa basarabeană dintr-o perspectivă academică. Faptul că la începutul secolului XX, presa de limbă română a înregistrat un avânt spectaculos este de o importanţă istorică deosebită şi a creat o imagine vizionară asupra presei basarabene în ansamblul ei. Şi dacă, până nu demult, în istoriografia tradiţională, începutul presei româneşti basarabene (înc. sec. XX) era văzut doar în contextul evenimentelor din interiorul Rusiei (războiul cu Japonia şi revoluţia rusă de la 1905), mai exact, ca o urmare a acestora, apoi, datorită faptului că cercetătorii în domeniu au reuşit să recupereze noi dovezi depozitate în arhivele secrete ruseşti, putem interveni cu unele reconsiderări asupra procesului istoric basarabean ce ţine de domeniul istoriei presei scrise, a presei de limbă română la începutul secolului XX. Este important să punem în evidenţă acest fapt nu doar pentru a consemna fenomenul în sine, ci pentru a lămuri unele aspecte nelămurite încă în legătură cu apariţia primului ziar în limba română – Basarabia (1906- 1907).

CUVINTE-CHEIE: presa basarabeană, cercetători interbelici, presa de limbă română, Ştefan Ciobanu, Basarabia.

LIMBA VS „LIMBAJUL DE LEMN”

Profesor univ. dr. Adrian DINU RACHIERU Universitatea „Tibiscus” din Timişoara [email protected]

ABSTRACT Language, as live organism, in continuous transformation, is subject to a paradoxical process, in the context of a mediatic society as new living environment; despite the proliferation of neologisms that penetrate the societal tissue, language is impoverished, and the media discourse imposes a new wooden language which reflects and accompanies the ―entertainment ideology‖. As any society ―secretes‖ an ideology, any epoch invents its own wooden language. We contend that the following thesis is false: the thesis according to which the wooden language would be specific only to the communist regimes, cultivating schizoid personality disorder, doublespeak and double language, ―esopisation‖ as reply to a brutal ideologisation, seemingly infallible, conveying propagandistic clichés (pennant-words, with hypnogen role). Today‘s society, as spectacular discursive reality (cf. J. Baudrillard) induces a media totalitarism on the background of a consumerist passivism (as result of massification, Persuasion, manipulation). The media market functions subliminally as social narcotic, encouraging the neo-TV- illiteratism, hedonism, consumerist reflexes, the atrophy of civic sense. That is why we would like to plead for a media pedagogy of critical type, while at the same time taking care of the cultivation of the language, especially in the case of „small‖ languages, vulnerable to the force of globalization.

KEY WORDS: mediatic society, wooden language, doublespeak, media market, media pedagogy.

RÉSUMÉ La langue, comme organisme vivant, en transformation, connaît – dans le contexte de la société médiatique, comme nouveau environnement de vie – un processus paradoxal ; en dépit de l‘avalanche des néologismes, qui pénètrent le tissu sociétal, elle devient pauvre, car le discours médiatique impose de façon triomphale une nouvelle langue de bois, assortie à « l‘idéologie du divertissement ». Comme chaque société « secrète » une idéologie, chaque époque invente sa propre langue de bois. On prouve la fausseté de la thèse conformément à laquelle la langue de bois serait l‘exclusivité des régimes communistes, cultivant la schizoïdie, le double language, « l‘esopisation », comme réplique à l‘idéologisation brutale, apparemment infaillible, véhiculant des clichés de propagande (des mots- fanion, à rôle hypnogene). La société d‘aujourd‘hui, en tant que réalité discursive (cf. J. Baudrillard), spectaculaire, induit un totalitarisme média sur le fond de la

51 Adrian DINU RACHIERU passivité consumériste (massification, persuasion, manipulation). Le marché médiatique « fonctionne » de façon subliminale, comme narcotique social, encourageant le néo-analphabétisme télé, le hédonisme, les réflexes consommeristes, l‘atrophie du sens civique. C‘est pour cela que nous militons pour une pédagogie média de type critique, en soutenant en même temps le soin de cultiver la langue, particulièrement dans les « petites » cultures, vulnérables à la globalisation.

MOTS-CLÉS : société médiatique, langue de bois, discours double, marché média, pédagogie média.

REZUMAT Limba, ca organism viu, în prefacere, cunoaşte – în contextul societăţii mediatice, ca mediu de existenţă – un proces paradoxal; în pofida avalanşei de neologisme, penetrând ţesutul societal, ea sărăceşte, discursul mediatic impunând triumfalist o nouă limbă de lemn, asortată „ideologiei divertismentului‖. Cum orice societate „secretă‖ ideologie, orice epocă îşi inventează propriul limbaj de lemn. Se dovedeşte falsă teza potrivit căreia limba de lemn ar fi exclusivitatea regimurilor comuniste, cultivând schizoidia, dublul limbaj, „esopizarea‖ etc., ca replică la o ideologizare brutală, pretins-infailibilă, vehiculând clişee propagandistice (cuvinte- fanion, cu rol „hipnogen‖). Şi societatea de azi, ca realitate discursivă (cf. J. Baudrillard), spectaculoasă, induce un totalitarism media pe fundalul pasivismului consumerist (masificare, persuasiune, manipulare). Piaţa mediatică „funcţionează‖ subliminal ca narcotic social, încurajând neoanalfabetismul TV, hedonismul, reflexele consumeriste, atrofierea simţului civic. Motiv, aşadar, de a pleda pentru o pedagogie media de tip critic, susţinând, în paralel, grija pentru cultivarea limbii, îndeosebi în cazul culturilor „mici‖, vulnerabile în faţa tăvălugului globalizării.

CUVINTE-CHEIE: societatea mediatică, limbaj de lemn, doublespeak, piaţa mediatică, pedagogie media.

PAMFLETUL LA PAMFIL ŞEICARU

Asist. univ. drd. Fănel TEODORAŞCU Universitatea „Danubius”, Galaţi [email protected]

ABSTRACT Pamfil Şeicaru is one of the most famous pamphlet writers of Romanian literature. The fearful journalist was not a mere pamphlet creator. He expressed his views on the role of the pamphlet and of the pamphlet writer in many newspapers and journals and during many conferences. The framework of the pamphlet promoted by the founder of the newspaper Curentul is unique for Romanian journalism. Pamfil Şeicaru did not use to carry out his personal fights in public, he did not reveal his hatred on the first newspaper page. He used to write about the persons who had betrayed him only when he considered that, through their actions, these persons might put Romania‘s interests in danger.

KEYWORDS: pamphlet, rhetoric, the history of the press, nationalism, polemics.

RÉSUMÉ Pamfil Şeicaru se distingue comme l‘un des principaux pamphlétaires de la littérature roumaine. Loin de se limiter à créer des ouvrages appartenant au genre, le terrible journaliste a maintes fois exposé sa vision sur le rôle du pamphlet dans les pages des revues et des journaux où il a fait publier ses articles, ainsi que lors des conférences où il s‘est fait entendre. Le modèle du pamphlet, tel qu‘il a été conçu par le fondateur du journal Curentul, reste unique dans le journalisme roumain, car Pamfil Şeicaru ne menait pas ses batailles d‘ordre personnel en public et n‘exposait pas les divers objets de sa haine dans La Une d‘un journal. Par le biais de son écriture, il s‘attaquait aux gens qui l‘avaient trahi uniquement lorsqu‘il considérait que ceux-ci mettaient en danger, par leurs démarches, les intérêts du pays.

MOTS-CLÉS: pamphlet, rhétorique, histoire de la presse, nationalisme, polémique.

REZUMAT Pamfil Şeicaru este unul dintre pamfletarii de frunte ai literaturii de la noi. Teribilul gazetar nu e însă un simplu creator de pamflet. El şi-a expus viziunea asupra rolului pamfletului şi al pamfletarului în numeroase rânduri, atât în paginile ziarelor şi revistelor la care a scris, cât şi în cadrul unor conferinţe. Modelul

53 Pamfletul la Pamfil Şeicaru pamfletului cultivat de fondatorul ziarului Curentul este unic în publicistica românească. Pamfil Şeicaru nu îşi ducea bătăliile de ordin personal în public, nu-şi arăta urile în prima pagină de ziar. El a scris despre oamenii care l-au trădat doar atunci când a considerat că, prin acţiunile lor, acele persoane pun în pericol interesele României.

CUVINTE CHEIE: pamflet, retorică, istoria presei, naţionalism, polemică.

PRESA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ ÎNTRE ANII 1945- 1989: UN MIJLOC DE REZISTENŢĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎMPOTRIVA REGIMULUI TOTALITAR COMUNIST

Drd. Silviu-Constantin NEDELCU Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Şcoala Doctorală Bucureşti [email protected]

ABSTRACT The Romanian Orthodox Church confronted itself with the new politic regime which was in power after the year 1945, being forced to find methods of adaptation and cohabitation with it. Starting with the year 1948, when the monarchy was abolished and the communist and totalitarian regime was declared as official politics, the relationship between Church and Government was special and specific for that epoch. The status of the Romanian Orthodox Church changed through the modification of its relationship with the Romanian Government, and the socio-philanthropic activity was completely canceled and was under the strict control of the Security. One of the few anticommunist resistance means was the media of the Orthodox Church. Between the years 1945-1947, a number of 27 magazines were published and between the years 1948-1989 21 magazines were issued. These periodical publications, although having double censorship, constituted a refuge place for the intellectuals fired from the University and for the priests and teachers of the Faculties of Theology abolished after 1948.

KEY-WORDS: Romanian Orthodox printed media, the Romanian Orthodox Church, anticommunist resistance, totalitarian political regime.

RÉSUMÉ L‘Église Orthodoxe Roumaine a affronté le nouveau régime politique installé au pouvoir après 1945, étant forcée à trouver de nouvelles méthodes d‘adaptation. À partir de l‘année 1948, quand la monarchie a été abolie et le régime totalitaire communiste a été déclaré politique officielle, la relation entre l‘Etat et l‘Église a été tout à fait spéciale, spécifique à cette époque-là. Le statut de l‘Eglise Orthodoxe Roumaine a changé par la modification des relations avec L‘État Roumain, tandis que l‘activité sociale philanthropique a été supprimée complètement et s‘est retrouvée sous la stricte surveillance de la Sécurité. La presse ecclésiasitique orthodoxe a été un moyen de résistance anticommuniste. Entre 1945 et 1947, 23 revues ont été éditées et entre 1948 et 1989, 21 revues sont parues.

55 Silviu-Constantin NEDELCU Malgré la double censure, ces publications ont représenté un lieu de refuge pour les intellectuels chassés de l‘Université et pour les prêtres et les professeurs des Facultés de Théologie closes après l‘année 1948.

MOTS-CLÉS : la presse de l‘Église Orthodoxe Roumaine, l‘Église Orthodoxe Roumaine, résistance anti-communiste, régime politique totalitaire.

REZUMAT Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu noul regim politic instalat la putere după anul 1945, fiind forţată să găsească metode de adaptare şi de convieţuire cu acesta. Începând cu anul 1948, când monarhia a fost abolită iar regimul totalitar comunist a fost declarat drept politică oficială, relaţia dintre Biserică şi Stat a fost una cu totul specială şi specifică acelei epoci. Statutul Bisericii Ortodoxe Române s-a schimbat prin modificarea relaţiilor dintre aceasta şi Statul Român, iar activitatea social filantropică a fost suprimată complet şi s-a aflat sub stricta supraveghere a Securităţii. Unul dintre puţinele ei mijloace de rezistenţă anticomunistă a fost presa bisericească ortodoxă. Între anii 1945-1947 au fost editate un număr de 23 de reviste iar între anii 1948-1989 au apărut 21 de reviste. Aceste publicaţii periodice, cu toate că aveau o dublă cenzură, au constituit un loc de refugiu atât pentru intelectualii daţi afară din Universitate cât şi pentru preoţii şi profesorii facultăţilor de Teologie desfiinţate după 1948.

CUVINTE-CHEIE: presa bisericească ortodoxă, Biserica Ortodoxă Română, rezistenţa anticomunistă, regim politic totalitar.

MIRCEA POPESCU – UN CĂRTURAR, UN ZIARIST ŞI O CONŞTIINŢĂ

Profesor univ. dr. Mihaela ALBU Universitatea din Craiova [email protected]

ABSTRACT Mircea Popescu, a professor, a literary critic and a journalist, lived almost all his life in Italy, where he promoted the Romanian culture permanently. He was an important personality of the Romanian culture in the Italian exile, but unfortunately, less known in Romania. Although, his activity was very much appreciated by his colleagues from exile and one of them, Virgil Ierunca, dedicated him a chapter in one of his book, Subiect şi predicat. There, he underlined M. Popescu‘s triple qualities: as a scholar, a journalist and a conscience. Mircea Popescu signed a lot of articles in almost all the magazine published in Romanian language in the entire world. He published also translations of some Romanian authors in Italian.

KEY-WORDS: Mircea Popescu, journalist, exile, Romanian culture, translations.

RÉSUMÉ Mircea Popescu, enseignant, critique littéraire et journaliste, a vécu presque toute sa vie en exile, en Italie, où il a été le promoteur de la littérature roumaine. Il a été une personnalité de premier rang de la culture roumaine en exile italien, mais, malheureusement, il n‘est pas connu en Roumanie. M. Popescu a été très apprécié par ses confrères en exile et c‘est pour cela que Virgil Ierunca lui a dédié un chapitre dans son livre intitulé Sujet et prédicat. Il a souligné dans ce chapitre sa triple qualité : d‘érudit, de journaliste et de conscience. On retrouve les articles qui portent la signature de Mircea Popescu dans presque toutes les revues de langue roumaine (partout dans le monde), mais il a publié aussi beaucoup en italien (des traductions et des articles de présentation de notre littérature).

MOTS-CLÉS : Mircea Popescu, journaliste, exile, culture roumaine, traductions.

REZUMAT Mircea Popescu, profesor, critic literar şi jurnalist, a trăit aproape întreaga viaţă în exil, în Italia, unde a promovat literatura română. A fost o personalitate de prim rang a culturii româneşti în exilul italian, dar nu este, din nefericire, cunoscut în România. M. Popescu a fost foarte apreciat de confraţii din exil şi de aceea nu e de mirare că Virgil Ierunca i-a dedicat un capitol în cartea sa, intitulată Subiect şi

57 Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist şi o conştiinţă predicat. Acolo el îi va sublinia tripla calitate: de cărturar, de ziarist şi de conştiinţă. Articole sub semnătura lui Mircea Popescu întâlnim în mai toate revistele în limba română (din cele mai diferite colţuri ale lumii), el publicând însă mult şi în limba italiană (traduceri şi articole de prezentare a literaturii noastre).

CUVINTE-CHEIE: Mircea Popescu, journalist, exil, cultură românească, traduceri.

MECANISMELE ŞI FIGURILE RETORICE ALE LIMBAJULUI POLITIC

Drd. Larisa Mihaela COMAN Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova [email protected]

ABSTRACT In this article we want to emphasize which are the mechanisms and the rhetorical images of the political language. Our research is based on content analysis of the different types of political speech. In the end of the article we bring forward the four categories of the rhetorical images. In addition to the theoretical aspects we will also analyze the function political language. We also applied an investigative approach on press materials (print, NewMedia), electoral advertising materials and specialty books.

KEYWORDS: political language, mechanisms, rhetorical images, speech trademarks, persuasive strength. RÉSUMÉ Dans cet article, nous nous proposons de démontrer quels sont les mécanismes et les figures rhétoriques du langage politique. Notre recherche prend en compte l‘analyse de contenu de différents types de discours politique. À la fin de cette approche, nous présentons les quatre catégories des figures rhétoriques. La fonction du langage politique sera elle aussi prise en compte à côté d‘autres aspects de nature théorique. En même temps, nous avons essayé une démarche d‘investigation fondée sur un corpus de presse (print, newmedia), sur les matériaux de la publicité électorale, aussi bien que sur la littérature de spécialité.

MOTS-CLÉS : langage politique, mécanismes, figures rhétoriques, marques discursives, force persuasive.

REZUMAT In acest articol dorim sa arătăm care sunt mecanismele si figurile retorice ale limbajului politic. Cercetarea noastră se bazează pe analiza de conţinut a diferitelor tipuri de discurs politic. In finalul articolului aducem in prim plan cele patru categorii ale figurilor retorice. Pe lângă aspectele teoretice, vom analiza şi funcţia limbajului politic. De asemenea, am încercat un demers investigativ bazat pe materiale de presa (print, newmedia), materiale de publicitate electorală, precum şi cărţi de specialitate.

CUVINTE-CHEIE: limbaj politic, mecanisme, figuri retorice, mărci discursive, forţă persuasivă.

59 Mecanismele şi figurile retorice ale limbajului politic

RECENZII

COMUNICAREA RADIOFONICĂ. PROVOCĂRI ACTUALE (Gabriela Rusu-Păsărin, Bucureşti: Editura Tritonic, 2012, 200 p)

Universitară prin vocaţie şi profesionistă a undelor radio, conf. univ. dr. Gabriela Rusu-Păsărin, propune o incursiune în lumea audiovizualului românesc prin prezentarea specificului comunicării radio la nivel macro şi micro, iar prin demersul pragmatic şi susţinut de un riguros set de metode, tehnici şi procedee de cercetare empirică prezintă în registru comparativ rezultatele unor studii finalizate în prestigiosul Institut Social Oltenia şi a unor proiecte şi cercetări apărute în ultimii ani în publicaţii de specialitate asupra unor radiouri teritoriale din România post ‘89, precum şi interviuri cu prestigioase personalităţi din ţară şi străinătate. Structurată în patru capitole: Repere în istoria audiovizualului românesc (pp. 15-33), Fundamentele comunicării radiofonice (pp. 35-84), Conceperea, elaborarea şi receptarea emisiunilor radiofonice (pp. 85-131) Spaţiul public şi efectele comunicării radiofonice (pp. 133-193) cartea oferă informaţii în antiteză privind modul între cum se făcea radio înainte de ‗89 şi cum se face radio astăzi, oferind cititorului şi o istorie a radioului românesc de la prima emisiune radiofonică transmisă în eter la 1 noiembrie 1928 şi până astăzi, când există o producţie radiofonică complexă pe diverse canale on air şi on line.

61 Comunicarea radiofonică. Provocări actuale (Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Bucureşti: Editura Tritonic, 2012, 200 p.) Prezentând câteva repere a ceea ce a însemnat procesul de democratizare, liberalizare a licenţelor, în plan naţional şi european (pp. 25- 27), autoarea trecere în revistă cele mai importante evenimente din istoria audiovizualului românesc amintindu-se de începutul anilor ‗90 când apar primele posturi private de radio şi televiziune sau de anul 2000 care a însemnat un moment important în istoria mass-mediei din România, atunci când a avut loc o sincronizare cu ţările democratice europene şi aşezarea în prim plan a unei valori esenţiale în democraţie: liberalizarea emisiei şi statutul dual public-privat al mass-mediei (pp. 27). O parte din istoria radioului românesc s-a scris prin teatrul radiofonic sau a transmisiunilor sportive în direct care timp de o jumătate de veac au fost „vârf‖ de audienţă, crescând şi astăzi rating-ul radioului public (pp. 89). Propunându-şi să studieze impactul audio-vizualului asupra educaţiei, culturalizării şi pornind de la ipoteza că o bună parte a activităţilor de transmitere a valorilor, normelor de comportament şi a modelelor de gândire, care erau controlate preponderent de familie, şcoală sau comunitate astăzi sunt preluate de mijloacele de comunicare în masă, studiul realizat în Institutul Social Oltenia al Universităţii din Craiova, 2010 (pp. 115-124) a arătat că ipoteza autoarei se confirmă şi anume mass-media nu au în atenţie promovarea valorilor culturale prin emisiuni explicitare sau că valorile culturale sunt prea puţin receptate de către public. Modificările apărute în lumea audiovizualului sunt surprinse de către autoare şi certificate cu date concrete ale unor studii realizate de-a lungul timpului: evoluţia numărului de posturi de radio (raport CNA 2007, pp. 106), în ultimii ani se constată o scădere a audienţei radiofonice, la posturile publice, singurele care au în grila de programe emisiuni culturale denominate şi cu spaţiu radiofonic stabil (sondaj INSOMAR 2011, pp. 122), receptarea valorilor culturale sau informaţionale depinde şi de modul de prezentare (studiu IRSOP 2003, pp. 17), în limbajul radiofonic actual din România se folosesc excesiv neologisme şi se utilizează cuvinte englezeşti în locul celor autohtone, forme de exprimare colocvială, clişee, nonsensuri, enunţuri ilogice (studiu CNA 2008, pp. 72). Autoarea prezintă în registru comparativ două studii de monitorizare (2001, 2008) privind calitatea limbii române folosite în audiovizual, observând prezenţa aceloraşi greşeli de sintaxă, semantică, morfologie, ortoepie, însă într-un număr mai mic în anul 2008, preponderent la posturi private de radio şi televiziune (pp. 80), iar pentru ilustrare sunt enunţate câteva greşeli frecvent consemnate de raport (pp. 81-84). Comunicarea este privită şi din perspectiva efectelor malefice. Publicul actual comparativ cu publicul receptor de dinainte de ‗89 este un public conştient şi sesizează când este dezinformat şi manipulat; între 62

Sergiu Raiu formele manipulării amintindu-se manipularea prin generalizare, manipulare prin selecţie tematică, printr-un tip de amalgamare, amestec de adevăr şi minciună, dându-se exemplu concret emisiunile care relatau numărul morţilor în decembrie ‘89. Sunt enunţate patru valenţe ale radioului, valenţe ce pot fi regăsite şi în cadrul aceluiaşi post de radio: radio pentru relaxare, radio pentru informare, radio pentru ascultare pasivă şi radio pentru participare activă. Sunt amintite câteva emisiuni radiofonice ale Radio „Oltenia‖ Craiova: prima emisiune radiofonică realizată în 1954 (pp. 64), o colecţie de emisiuni jubiliare realizate cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea studioului Regional de Radiodifuziune Craiova (pp. 64-70). În paginile 104-109 autoarea oferă o imagine a profilului jurnaliştilor, al profilului demografic al publicului, al profilului editorial, completată cu date statistice despre tendinţele de pe piaţa radio din România. O redescoperire a unui univers de mult apus, cum este cazul culturii şi civilizaţiei greco-latine, poate fi realizată pe lângă vestigiile arhitecturale şi prin intermediul emisiunilor culturale (utilizându-se genuri publicistice precum jurnalul de călătorie, comentariul radiofonic sau enciclopedia radio), iar prin utilizarea conceptualizării, a fluidizării, structurării şi verbalizării specifice literaturii vechi (spre exemplu proza lui Herodot, opera lui Platon şi Aristotel) pot fi instrumente fundamentale în comunicarea radiofonică, cu atât mai mult când se doreşte o reconfigurare a lumii antichităţii (pp. 109-115). Misiunea unui radio public este aceea de informare, educare, divertisment şi în mod special promovarea identităţii naţionale într-o lume a diversităţii. Cum prin intermediul presei se face diseminarea şi receptarea informaţiilor despre valorile europene, autoarea explică de ce depinde valoarea mesajului transmis, cum au evoluat temele majore despre comunitatea europeană, de la informaţii despre instituţiile U.E. sau emigrare la informaţii despre stabilitate economică sau Strategia Europeană de Securitate, dând şi un exemplu concret al unui proiect între România şi Portugalia, în care implicarea radioului public românesc a asigurat receptarea informaţiilor (despre U.E., despre specificitatea culturii şi civilizaţiei fiecărei ţări partenere în proiect, acesta fiind unul din obiective) la categorii de vârstă şi nivel de pregătire profesională şi culturală diversă (pp. 124-131). Autoarea propune prezentarea diacronică a unor documente sonore care au avut un impact în epocă şi care au generat efecte chiar şi la distanţă (pp. 168). Astfel din seria emisiunilor radiofonice realizate de autoare în anul 1991 cu peste douăzeci de personalităţi ale culturii române cu scopul de a obţine informaţii inedite despre cultura română din perioada de dictatură, regăsim în carte fragmente din interviuri cu: Părintele Dumitru Stăniloaie 63

Comunicarea radiofonică. Provocări actuale (Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Bucureşti: Editura Tritonic, 2012, 200 p.) (pp. 94), Părintele Galeriu (pp. 95), Ştefan Constantin Doinaş (pp. 96), Dimitrie Vatamaniuc şi poetul Paul Anghel (pp. 141), cu Doinea Aldea Teodorovici (pp. 171) şi cu poetul Grigore Vieru (pp. 175). Cultura media creează materiale din care mulţi îşi formează sentimentul clasei, etnicităţii şi rasei, al naţionalităţii, al sexualităţii. Cultura media ajută la modelarea viziunii generale asupra lumii şi asupra valorilor primordiale, defineşte ceea ce se consideră a fi bun sau rău, pozitiv sau negativ, moral sau imoral. Astfel că radioul, televiziunea, filmul şi alte produse ale industriei culturii creează tipare (pp. 179). În ceea ce priveşte consumul cultural şi rolul mass-media în promovarea valorilor culturale, în România în perioada de tranziţie, datorită concurenţei pe piaţa media a posturilor private, acestea au fost interesate de audimat şi nu de susţinerea unui comportament de selecţie a valorilor. Funcţia de culturalizare prin media a fost regândită şi chiar abandonată în favoarea subiectelor de actualitate socială şi politică şi a divertismentului facil (pp. 116), iar televiziunile sacrifică şi ele funcţia cultural-educativă pentru cea de divertisment, generatoare de audienţă (pp. 124). În aceste condiţii radioul public, singurul care are obligaţia prin lege de a crea cadrul de informare culturală şi de mediatizare a valorilor culturii naţionale şi universale, are datoria să acorde spaţii stabile în grila de program. Autoarea pledează pentru păstrarea în continuare a principalului rol al postului public şi anume acela de formator, el fiind cel care modifică orizontul de aşteptare al publicului, creând un nou orizont de aşteptare, chiar dacă pentru această misiune adesea pierde din audienţă şi mai puţin pentru exploatarea orizontului de aşteptare a publicului; informarea şi delectarea intrând în atribuţiile posturilor private (pp. 32). În paginile 178-184 autoarea prezintă câteva repere dintr-o istorie a mass-mediei privită din perspectiva modelelor culturale implicate în viaţa presei. Cultura presei şi cultura media pun în discuţie poziţionarea publicului faţă de valorile culturale identitare. „Rostirea la microfon este o artă şi prin intermediul ei pot fi promovate valorile esenţiale culturale ale unui popor‖ (pp. 184). În urma unor cercetări de teren realizate de autoare, aceasta prezintă exemple concrete în care emisiunile radiofonice au ajutat la păstrarea valorilor identitare ale românilor din afara graniţelor ţării. În Timocul bulgăresc şi Voivodina, acolo unde datorită presiunilor istorice şi politice familia nu mai este „motorul‖ activităţilor de cultură identitară, emisiunile culturale radiofonice tematice, de genul celor despre etnografie şi folclor au făcut ca românii să simtă solidaritate şi că aparţin spiritual aceleiaşi matrici (pp. 153-157). Autoarea publică în paginile 162-168 interviul realizat cu 64

Sergiu Raiu George Rusu, producătorul emisiunii „Ora românească‖ la Radio Montréal despre ceea ce a însemnat radioul în limba română pentru românii din Canada, acolo unde a existat o permanentă dorinţă de păstrare a identităţii culturale româneşti şi un interviu cu artistul plastic Constantin Marinescu despre un simbol identitar (statuia poetului M. Eminescu, din „Piaţa României‖ din Montréal) care a trezit reacţii contradictorii din partea comunităţii româneşti în ceea ce priveşte atât imaginea poetului cât şi locul amplasării statuii. Autoarea încheie periplul prin lumea audiovizualului prezentând câteva tehnici şi strategii persuasive în jurnalismul radio. Rând pe rând autoarea prezintă câteva strategii persuasive necesare a fi cunoscute de către orice om de radio (şi nu numai) în procesul de producţie pentru o comunicare eficientă şi profesională: după modelul Rank, după modelul marshallian (după numele A. Marshall), modelul pavlovian, modelul veblenian (Thorstein Veblen) şi modelul persuasiunii propus de Universitatea Yale. Strategia de persuadare a publicului, spune autoarea trebuie adaptată la dificultăţile de receptare şi comprehensiune a diverselor tipuri de public, tehnicile radiofonice clasice, tradiţionale trebuie să fie deschise experimentelor de comunicare şi modalităţilor non-formale, iar persuadarea publicului radio-ascultător este cu atât mai dificilă, cu cât achiziţionarea de produs mediatic (în cazul radiourilor) nu presupune plata diferenţiată (pp. 189). Cartea încheindu-se cu o analiză sumară, dar cuprinzătoare a ceea ce a însemnat Radio „Oltenia‖ Craiova, post de radio regional aparţinând Societăţii Române de Radiodifuziune, acolo unde autoarea şi-a demonstrat talentul şi profesionalismul de-a lungul unei experienţe de peste două decenii. „Comunicarea radiofonică va fi mereu supusă atracţiei extremelor: a informa şi a influenţa, a persuada şi a manipula (pp. 61) ... iar radioul va rămâne mijlocul de comunicare cel mai folosit, pentru că este cel mai comod, cel mai ieftin şi nu presupune capacitatea atenţiei prin activarea simultană a simţurilor văz şi auz‖ (pp. 63). Volumul propune o abordare din perspectiva experienţei directe, personale a conceperii şi coordonării emisiunilor radiofonice, cu axare pe multifuncţionalitatea modelelor comunicării şi pe tipologia emisiunilor cu impact major la public, fiind util atât celor care se pregătesc în domeniul jurnalisticii, sociologiei, filosofiei cât şi celor care sunt actori cu atribuţii concrete în munca de concepţie, execuţie şi coordonare în producţia radiofonică. Dacă până în ‘89 audiovizualul românesc a putut fideliza publicul printr-o atitudine distantă, spaţii ample de difuzare a emisiunilor generaliste 65

Comunicarea radiofonică. Provocări actuale (Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Bucureşti: Editura Tritonic, 2012, 200 p.) şi a informaţilor de proximitate (datorită lipsei de alternativă din partea receptorilor), odată cu intrarea pe piaţa media a radiourilor private a fost nevoie şi de o schimbare de atitudine în transmiterea informaţiilor. Astfel în spaţiul audiovizualului românesc există o relaţie de comunicare persuasiv- afectivă, se face apel frecvent la interactivitate, la talk-show-uri cu adresabilitate directă, ceea ce a condus la un succes de piaţă şi a creat sentimentul de teleparticipare, radioparticipare (pp. 19). Înainte de ‘89 documentarea era dirijată politic, lumea mediatizată era lumea „poporului‖, trimiterea la rolul partidului în viaţa naţiunii trebuia subliniat în tuşe groase marcate de limba de lemn. Astăzi realitatea obiectivă este o realitate mediatizată, la „comanda‖ gustului publicului, rating-ul devenind instanţa supremă a rămânerii în peisajul mediatic (pp. 87). Documentarea se face pe baza declaraţiilor oferite de reprezentanţii instituţiilor publice, înainte de ‘89 comentariul radiofonic se făcea prin „vocea poporului‖, astăzi comentariul este înlocuit cu interviul sau radioreportajul cu notă constatativă (elaborată pe baza comunicatelor de presă emise de instituţiile organizatoare ale evenimentului (pp. 87).

Drd. Sergiu Raiu

ETHICAL COMMUNICATION AND SOCIAL RESPONSIBILITY (Sandu Frunză, Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher, 2013, 192 pages)

Professor Sandu Frunză published in Germany a remarkable book (Ethical Communication and Social Responsibility. Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher, 2013) that has important confirmative resonances: already reviewed and quoted. The central theme of the volume is one of ethics. The perspective of the approach is one of communicational orientation, and axiological orientation is one of social responsibility. In fact, ethical communication has major obligations towards social responsibility. Above all, ethics has to do with an individual practical behavior. The fundamental clarification of the most valuable concept of the study is accompanied by the tackling of ethical issue concerning communication and social responsibility. Any ethics is an ethics of the first person and consists of mutual action, responsible, in recognition of the other, in mutual respect and promotion of human dignity ―to be ethical, says Sandu Frunză, means to be a relational being who acts according to the community ethics of which he is part and who always puts in motion mechanisms of reciprocity in terms of respect and recognition of the dignity and the value of the other‖. The standard of ethical being has therefore three criteria: the relational- communicative criterion (being relational), the criterion of action of tradition (action according to the community ethics) and the criterion of

67 Ethical Communication And Social Responsibility (Sandu Frunză, Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publisher, 2013, 192 pages) golden rule of reciprocity (respect, recognition of the dignity and the value must be mutual). From the ideational ethics kernel of research, there radiates an issue that tackles on the 3 coordinates that also constitute the 3 parts of the book: I. Communication and Deontology; II. The Ethics of Public Relations. Two Perspectives of Ethics; III. Corporate Social Responsibility. Deontology, public relations and organizations are places of the social. Deontology is a social professional ethics. Public relations are constituted as social interactions of institutions with the internal social environment and external audiences. Organizations are accredited social constructions, formal or informal. In any case, all of these are part of the social. Sandu Frunză investigates the conduct of individual ethical subject in the three fields of the social. From interaction-trading that occurs between the standard ethical subject and the active elements of the social results the necessity of keeping the internal individual standard and his strengthening on two directions: ethical communication and social responsibility. So, the human being has two ethical coordinates: the individual coordinate (on which lies the ethical being) and the social coordinate (on which there is inscribed the social being who becomes ethical actor). The ethical social actor is an ethical modeled subjectivity by the imperatives of ethical communication and social responsibility. The actor is the one who builds the public good. Internal ethics cannot translate maximally in the public plan. Apart from what it thinks that he must do in the social space, the ethical subject, additionally, thinks also of what he ―should‖ do personally. Thus, the individual ethics is broader than the social ethics. The social ethics would be, therefore, a minimal ethics. As Sandu Frunză stated previously in the article ―Minimal Ethics and the New Configuration of the Public Space‖ (Journal for the Study of Religions and Ideologies, 32/2013, 3-17), ―in the current context‖ our society is based on what Lipovetsky called ―minimum ethics‖. In relation to the finding that living in ―the intersection of two types of discourse: one proclaiming moral decadence and the other that talks about the rebirth of morality‖, in the book, the author advocates for a minimal social ethics that is able i) to secure the functioning of the social mechanism and ii) to ensure, responsibly, the public good on deontological and administrative levels. The ethical subject in charge becomes a social ethics actor: he takes part in the constitution of social meanings; he contributes to the changing of mentalities and performs the innovation of social practices. Such an ethical social actor, well anchored in ethical deontology, is desirable in public

Ştefan Vlăduţescu relations. He is the one who makes public relations become structures of ―mediation between organizations and their audience‖. Sandu Frunză‘s book is a significant contribution to the design and promotion of a minimum moral of ethical communication and social responsibility; it is underlain on a solid ideational, well-founded argumentation and coherently written. From this perspective, it proves to be useful to bachelor students, master‘s students and doctoral students who study in areas such as ethics, public relations and administrative studies. However, without exaggeration, it is useful to any cultivated mind who wants to know what is happening with the social ethics of the society/community he lives in.

Conferenţiar univ.dr. Ştefan Vlăduţescu

CRONICA BASARABIEI. 1918-1944. MĂRTURII DIN PRESA TIMPULUI ŞI IMAGINI DE EPOCĂ (***, Chişinău: Agenţia Moldpress, 2012, 432 pagini)

Revenim, revenim mereu la aceste teme controversate ale istoriei noastre. Stăruim asupra lor, riscând să provocăm adesea reticenţe sau chiar supărări şi frustrări interlocutorilor noştri, dar până când se vor limpezi apele (dacă se vor mai limpezi vreodată) nu vom înceta să revenim la aceste perioade dureros de nedrept aşezate în destinul nostru. Reconsiderarea şi revalorificarea unor domenii vital necesare dimensiunii identitare a basarabenilor, supusă unor permanente rechizitorii, solicită implicarea a tot mai multor forţe, care prin activităţile recuperatorii consecvente ar oferi potenţial cert de contracarare a propagandei ostile, care încă mai atacă esenţa fiinţării noastre – tot săpând, tot măcinând, tot erodând… În această ordine de idei truda alcătuitorilor Vlad Darie şi Mihai Potârniche este salutabilă. O culegere de texte, secvenţe şi fotografii din presa unor timpuri demult apuse, dar vii încă în destinul nostru prin multitudinea de interpretări şi decodificări, este binevenită în întreg spaţiul românesc, nu doar în Basarabia. In special, se cere remarcată atmosfera de epocă redată prin efortul cumulat al textelor, preluate din mass-media acelor timpuri, şi al fotografiilor rare, inedite: „Admirând cele peste 200 de fotografii de epocă, cititorul va putea nu doar simţi parfumul şi eleganţa

70 Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă (***, Chişinău: agenţia Moldpress, 2012, 432 pagini) ţinutului basarabean, dar şi va înţelege, sperăm noi, preocupările şi idealurile celor care ni l-au lăsat ca moştenire‖ (p. 5), afirmă autorii. În speranţa de a aduce lumina mult aşteptată asupra unor perioade incerte din destinul Basarabiei şi de a spori interesul publicului extins pentru adevărata istorie a Basarabiei, „Cronica …‖, inserează mărturiile relevante şi elocvente pentru deconspirarea faţetelor reale ale evenimentelor dramatice din acest spaţiu, culese dintr-o multitudine de publicaţii periodice şi comunicate de presă ale agenţiilor de presă şi posturilor de radio, existente la acea vreme. Impresionează volumul informaţiei publicate – numeroase şi diverse ştiri, telefonograme, comunicate de presă selectate din surse greu de accesat, traduse din franceză de Gheorghe Chiriţă, din rusă de Lilia Botnariuc şi din ucraineană de Ecaterina Cojuhari, redactate în română de către jurnalistul Ion Proca şi traducătorul Gheorghe Chiriţă – muncă enormă, pentru care avem tot respectul. Auditoriul, căruia i-a fost destinat volumul, se presupune a fi foarte divers, acesta adresându-se „profesorilor, studenţilor, jurnaliştilor, tuturor celor care vor să afle calea spre adevăr în labirinturile întunecate ale istoriei‖ (p. 5, s.n.). Tocmai din acest motiv, considerăm că era nevoie de o prefaţă sau un studiu al experţilor, care ar fi explicat acestui divers public elementele de context, indispensabile inţelegerii informaţiei din volum. Intenţia autorilor de a oferi un tablou veridic şi maximal posibil de obiectiv, fără a interveni cu vreo explicaţie, lăsând totul la latitudinea cititorului ni se pare neavenită. Da, bineînţeles, „Cronica Basarabiei…‖ constituie un parcurs neobişnuit şi cutezător al autorilor pentru a ajunge la mult jinduitul adevăr. În prea succintul „Argument‖ se menţionează: „Această carte nu pretinde a fi un document complet despre destinele Basarabiei interbelice‖. Corect, deoarece nici nu pot fi înaintate astfel de pretenţii, întrucât, în primul rând: „…arhivele au salvat doar fragmente din mărturiile vremii‖ (p. 5); în al doilea rând – chiar şi cele salvate de pârjolul revoluţiilor sau războaielor au fost dosite cu grijă de regimuri ostile adevărului şi străine de spiritul dreptăţii istorice, astfel că accesul la ele era zăvorât bine şi pe durată; în al treilea rând, atunci când zăvoarele au căzut, nu toţi cei care au dat buluc la aceste arhive erau tocmai „cei chemaţi‖. Aşadar, e clar din start că nepărtinirea si obiectivitatea sunt alterate şi din aceste motive. În acelaşi context, îndrăznim să afirmăm, că volumul „Cronica Basarabiei‖ – „cartea utilă publicului larg‖, prezintă, din păcate, şi unele neclarităţi, uşor de deconspirat pentru specialişti si deloc evidente publicului larg. Astfel că cititorii acestui volum, anunţat obiectiv şi nepărtinitor, vor fi canalizaţi uneori spre interpretări, parcă regizate din start de către alcătuitori. Şi aceste

Silvia Grossu suspiciuni planează volens-nolens, deoarece nu s-a apelat la autoritatea unor instituţii abilitate să iniţieze sau să avizeze astfel de lucrări. Eventualii experţi sau consultanţi ştiinţifici ai studiului nu sunt anunţaţi. Certitudinile referitor la platformele de referinţă, la obiectivele nedisimulate, criteriile sau reperele care au stat la baza acestui proiect rămân necunoscute cititorului, astfel făcându-se loc unor nedumeriri şi mai multor semne de întrebare. Ceea ce au declarat autorii în aşa-zisul „Argument‖ nu este suficient pentru a pune miraculoasa picătură de anilină în amestecul tulbure al vremurilor de răstrişte, care şi acum afectează necontenit existenţa şi dimensiunea identitară a fiecăruia dintre cetăţenii acestui tânăr stat. Se pare că autorii nu şi-au luat în serios misiunea sau… ar fi fost alte motive. Nu avem convingerea că cei care au pornit pe calea anevoioasă a demonstrării marilor adevăruri despre noi au fost suficient de bine echipaţi pentru acest drum. Descifrarea de context a mesajelor, oferite de documentele de arhivă sau cele preluate din comunicatele de presă ale diverselor agenţii de presă este imposibilă pentru majoritatea cititorilor. Şi la acest compartiment era iminentă o succintă analiză, realizată de către specialişti cu autoritate în domeniul istoriei Basarabiei, României, Rusiei, Ucrainei, dar şi a Europei, în general. Fără de implicarea acestora, munca grea a alcătuitorilor nu are finalitatea edificatoare scontată. Contextul este esenţial în orice studiu al presei, de oriunde şi din oricare perioadă ar fi aceasta. Şi tocmai lipsa explicaţiilor de context, pe alocuri, face ambiguă şi confuză munca enormă a echipei. Cele propuse în culegere de către alcătuitori ni se par insuficiente încă dintr-un motiv, care lasă loc pentru alte dubii şi interpretări – de ce unele secvenţe ilustrative pentru un eveniment sau altul au fost selectate din publicaţii periodice irelevante? De exemplu, pe de o parte ni se propun fragmente de articole din Mişcarea, şi nici nu se pomeneşte, ba chiar sunt evitate articolele din alte publicaţii cu mult mai cunoscute şi mai răspândite în Basarabia, cum era Cuvânt Moldovenesc, Sfatul Ţării, Ardealul, Viaţa Basarabiei? Nu poate fi invocat motivul lipsei de acces la aceste colecţii, care se găsesc in bibliotecile de la Iaşi, şi de la Cluj, şi de la Bucureşti. Nu poate fi invocat nici alt motiv, cel al abordării nepărtinitoare din partea acestor publicaţii periodice. N-ar fi plauzibil, odată ce chiar răs-citata Mişcarea este calificată de „Dicţionarul presei literare‖ a lui I. Hangiu drept „Ziar naţional liberal‖, dacă ne referim doar la cotidianul ieşean din perioada 1909-1938 (dar publicaţii periodice cu această denumire au fost mai multe) şi care şi-a modificat de mai multe ori denumirea (Mişcarea Moldovei) etc. Iar despre nepărtinirea ziarelor care se difuzau în RASSM – Plugarul Roşu, Izvestia, Moldova Socialistă, Krasnaya zvezda nici nu mai 72

Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă (***, Chişinău: agenţia Moldpress, 2012, 432 pagini) zicem. Atunci care au fost criteriile? De ce publicaţiile citate nu au un fişier, din care să compară clară poziţia în raport de contextul vizat şi funcţie de alte publicaţii periodice? Cel puţin astfel de date ca localitatea şi anii de apariţie ai publicaţiei periodice trebuiau indicate. Sunt reguli clare pentru orice cercetător. Doar nu stă cititorul cu „Dicţionarul presei literare‖ al lui Ioan Hangiu sau cu recent apăruta Enciclopedie cronologică „Istoria jurnalismului din România în date‖ (coordonată de Marian Petcu), în mână ca să poată înţelege corect mesajul. Alte nedumeriri. De ce fragmentele selectate din presa RASSM – Plugarul Roşu, Moldova soţialistî nu au fost redactate şi în grafie latină, ca să nu fie discriminată nicio componentă a publicului larg. Nu cred ca alcătuitorii au fost seduşi de frumuseţea şi măreţia limbajului „linghii moldovineşti‖. Sau poate, dimpotrivă, pentru a demonstra cititorilor înapoierea şi ignoranţa lingvistică a autorităţilor sovietice s-a păstrat intact stilul şi caracterele chirilice? Nu avem de unde cunoaşte, de vreme ce autorii s-au ferit să ne explice cum şi de ce au procedat aşa şi nu altminteri. Compartimentul cu imagini este o componentă extrem de valoroasă a volumului. Maestrul Mihai Potârniche este bine cunoscut nu doar publicului din RM. Are merite incontestabile în cultura românească, în general. Mesajul fotografiilor de epocă, de regulă, bine axat pe un context explicat – unde, când a avut loc evenimentul – constituie un minunat suport iconic pentru studiile de acest fel. Şi „Cronica Basarabiei…‖ este bogată prin acest compartiment. Dar uneori, oricât de clară ar fi imaginea, relevanţa ei nu este pusă în valoare, dacă lipsesc explicaţiile de rigoare. Cu părere de rău trebuie să recunoaştem, că unele neclarităţi planează şi asupra compartimentului cu imagini. Bunăoară, imaginea de la p. 106 „Bac pe Nistru‖ nu este suficient de clară pentru cititor; iar imaginea de la p.107, reprezentând un grup mare de persoane, plasată imediat după fotografia grupului de miniştri ai României cu explicaţia „Primul guvern al României Mari: 28 decembrie 1918-26 septembrie 1919‖, este însoţită de nota „Detaşamentul de tineri partizani transnistreni‖. Semnele de întrebare cad unul după altul – fotografia este din 1919? Partizani? În Basarabia? În RASSM? În timpul războiului? Care război? ş.a.m.d.. Poate în lipsa datelor necesare, cel puţin eşalonarea imaginilor, asemenea textelor, conform criteriului cronologic ar fi salvat situaţia? Nedumerirea e şi mai mare în partea a doua a compartimentului cu imagini, cea destinată edificiilor, monumentelor de odinioară. Valoarea acestor fotografii, dintre care majoritatea sunt inedite şi nu pot fi găsite pe net, ar fi crescut şi ar fi fost apreciată de către toţi cititorii, dacă autorii ar fi indicat concret adresa actuală, cu specificarea denumirilor

Silvia Grossu de odinioară şi de acum ale străzilor. E tocmai informaţia solicitată de toţi cei interesaţi de istoria meleagului, oraşului, localităţii concrete. „Apreciind enormul efort al echipei, în acelaşi timp n-am putut rămânea impasibili la aceste inadvertenţe de structură şi conţinut ale .Cronicii Basarabiei‖. Dar sperăm că sugestiile respective vor fi luate în consideraţie pentru o altă ediţie a „Cronicii…‖ Aşadar, din start „bine intenţionaţi‖, autorii au purces spre acest demers – al lămuririi, explicării, risipirii întunericului şi speră că acest volum, „…îşi va găsi locul binemeritat în bibliotecile profesorilor, studenţilor, jurnaliştilor, tuturor celor care vor să afle calea spre adevăr în labirinturile întunecate ale istoriei (s.n.)‖ (p. 5). S-ar putea ca în rezultatul unei mediatizări şi al unei promovări insistente, cum e cea care se face acestei lucrări, ea să se regăsească nu doar în bibliotecile personale şi cele publice, ci şi în sufletele cetăţenilor Republicii Moldova, de orice naţionalitate ar fi ei. Anevoios şi, de regulă, neapreciat acest travaliu – al cercetării istoriei, care nu multumeşte pe toată lumea sau chiar nemulţumeşte pe foarte mulţi… . Ceea ce ştiu cu siguranţă este că interesul pentru istoria Basarabiei a sporit prin apariţia acestei lucrări. Sperăm – să fie citită şi răscitită, nu doar răsfoită Cronica Basarabiei. 1918-1944. Mărturii din presa timpului şi imagini de epocă.

Conferenţiar univ.dr. Silvia Grossu

REVISTA REVISTELOR

O REVISTĂ DE COLECŢIE: REVISTA ROMÂNĂ DE ISTORIE A PRESEI (an VII, nr. 1 (13), 2013)

Fiecare numǎr din prestigiaosa publicaţie editatǎ de Asociaţia Românǎ de Istorie a Presie se constiutuie într-un eveniment cultural, nu doar pentru cei pasionaţi de istoria presei din România, ci şi pentru oamenii de culturǎ în general. Recentul numǎr (1/2013) este pe linia celorlalte apǎrute sub egida ARIP, prin noutatea interpretǎrilor, rigoarea ştiinţificǎ, bogǎţi ilustraţiilor etc. Astfel, dupǎ editorialul semnat de conf. univ. dr. Rǎduţ Bîlbîie, Unde ne e breasla?, se publicǎ douǎ scrisori inedite, pe care marele om politic român, Iuliu Maniu, le-a trimis prietenului sǎu de tinereţe şi de idealuri politice, Valeriu Branişte. Asa cum se ştie, între Iuliu naiu şi Valeriu Branişte relaţiile au fost foarte strânse, dupǎ cum rezultǎ şi din corespondenta publicatǎ pânǎ în prezent. Urmeazǎ, în ordinea sumarului, cele douǎ conferinte susţinute de academicienii Mihai Cimpoi (Anul 1812 în proiecţiile vizionare eminesciene) şi Nicolae Dabija (Presa din Basarabia şi identitatea naţionalǎ), conferinţe susţinute cu ocazia celui de-al V-lea Congres Naţional

77 Ilie Rad de Istorie a Presei, care a avut loc, între 26-28 aprilie 2012, la Universitatea de Stat a Moldovei, din Chişinǎu (conferinţele anterioare, la cele mai recente congrese ARIP, au fost susţinute de Acad. Eugen Simion şi Acad. Marius Sala). Secţiunea de studii şi eseuri este, ca de obicei, o parte consistentǎ a revistei: conf. univ. dr. Maria DANILOV, „Publicişti basarabeni în presa imperialǎ (secolul al XIX-lea)‖; Mădălina LASCA, „Publicitate şi discurs publicitar economic în revista Marea noastră, din Constanţa‖; prof. univ. dr. Mircea POPA, „Ziaristul italian Roberto Fava la Cluj‖; lect. univ. dr. Georgiana POPESCU, „Activitatea publicistică din Argeş şi Muscel – începuturi, identitate şi tendinţe‖; conf. univ. Sorin PREDA, „O publicaţie a breslei jurnalistice de provincie, mai puţin cunoscută – Curentul Bacăului‖; conf. univ. dr. Lucian-Vasile SZABO, „Pavel Rotariu – ofensive polemice. Strategii în editarea Luminatoriului şi confruntări în instanţă‖; dr. Claudia TALAŞMAN-CHIOREAN, „Second life – un refugiu virtual al presei obiective?‖; drd. Flavia TOPAN, ―Colaborarea lui Geo Bogza la revista Vremea (1934)‖; drd. Carmen ŢĂGŞOREAN, „Colaborarea lui Marius Mircu la cotidianul Naţiunea‖. Rubrica de recenzii include prezentarea urmǎtoarelor volume: Veronica Bǎrlǎdeanu, Remember Victor Bârlǎdeanu (CARMEN ŢĂGŞOREAN); Octavian Dobrişan, La masa presei, Editura MJM, Craiova, 2013 (IOAN DĂNILĂ); Tiberiu Fǎrcaş, Colosul cu poicioare de hârtie, Editura Eikon, Cluj-Napoca (SANDA BORŞA); Ion Lǎncǎnjan, Interviuri. Ediţie de Daniela Bolog şi Ilie Rad, Editura Napoca Star, Cluj- Napoca, 2012 (MARIUS MUREŞAN); Sanda Valeria Moraru, George Uscǎtescu – poet şi eseist, Editura Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj- Napoca, 2012 (ADELA TETEAN); Publicaţiile periodice româneşti (Ziare, gazete,reviste). Catalog alfabetic, tom IV, 1925-1930, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, 1195 p ; tom. V, partea I, 2009 (MIRCEA POPA); Ana Selejan, „Glasul patriei” – un cimitir al elefanţilor în comunism, Editura Vremea, Bucureşti, 2012 (MIRCEA POPA); Mihaela Teodor, Anatomia cenzurii: comunizarea presei din România: 1944-1947. [Cuvânt înainte: Marian Petcu. Prefaţǎ: Cezar Stanciu], Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2912 (MIHAI CROITOR); Ion Ţurcanu, Republica Moldova: a fi sau a nu fi, Editura Labirint, Chişinău, 2012 (MARIA DANILOV); Lucian-Vasile SZABO, Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2012 (DUMITRU VLĂDUŢ) Din galeria publiciştilor de altǎdatǎ, Constantin Cubleşan îl actualizeazǎ pe Cezar Bolliac, iar la capitolul „Viaţa de asociaţie‖, putem citi urmǎtoarele titluri: 78 O revistă de colecţie: Revista română de Istorie a presei (an VII, nr. 1 (13), 2013)

Premiul „Valeriu Branişte‖, instituit de ARIP, pentru a recompensa activitatea ştiinţificǎ din domeniul istoriei jurnalismului; Al V-lea Congres Naţional de Istorie a Presei (Chişinǎu, aprilie, 2012); Al VI-lea Congres Naţional de Istorie a Presei (Bucureşti, aprilie 2013); O propunere fǎcutǎ de ARIP: Ziua Româneascǎ a Libertǎţii Presei; Ilie Rad, Cuvânt rostit la Congresul de la Chişinǎu. Revista include apoi un amplu interviu cu acad. Mircea Maliţa: „Vǎ confirm cǎ pǎstrez acea dozǎ de optimism, care ne face viaţa suportabilǎ şi meritând sǎ fie trǎitǎ cât mai mult!” Avem, aşadar, un numǎr foarte bun, care meritǎ citit şi consultat de cǎtre toţi oamenii de culturǎ, interesaţi de patrimoniul nostru cultural.

Profesor univ.dr. Ilie Rad