Epoca Bizantină
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
Epoca Bizantină Urme materiale, secolele III, IV și V en Deși teritoriul nostru nu a făcut parte integrantă din Imperiul Bizantin, în cele ce urmează perioada de timp cuprinsă între epoca romană și cea feudală va fi denumită generic Epoca Bizantină, pentru a urma cursul firesc al Istoriei Bisericii Ortodoxe, cea care a consemnat faptele, obiceiurile și tradițiile, războaiele sau calamitățile vremurilor. Chiar dacă la Nord de Dunăre puterea militară și osul sănătos au fost de partea triburilor barbare, migratoare, aproape toate sursele istoriografice au fost produse de scribii bizantini sau romani. Urmele materiale identificate arheologic sunt și ele destul de limitate iar datarea lor s-a făcut de cele mai multe ori prin analogie cu cronologia romană. Aflat la granița de nord a teritoriului controlat de romani, teritoriul nostru a fost permanent în interacțiune activă cu marele imperiu, fie prin schimburi comerciale, fie prin confruntări militare. Toți sclavii eliberați sau fugiți, toți renegații și nemulțumiții Imperiului Bizantin, toți hoții și infractorii, pe scurt toți dușmanii Imperiului Roman și mai apoi ai celui Bizantin au găsit adăpost și refugiu la Nord de Dunăre. La aceștia se adaugă sutele de mii, sau în timp chiar milioanele de prizonieri de război, colonizați pe teritoriul nostru în așteptarea răscumpărării. Chiar dacă nu a existat un proces coherent de colonizare activă, organizat de o armată învingătoare, teritoriul nostru a fost colonizat progresiv cu locuitori ai Imperiului, coloniști ce au adus cu ei limba, obiceiurile și tradițiile, moneda sau averea lor. Este greu de spus dacă această politică a fost dirijată activ de împărații și capii bisericii, sau a fost doar rezultatul unei selecții naturale, dar majoritatea textelor lasă de înțeles că bizantinii au purtat serii de negocieri cu triburile invadatoare înainte de declanșarea fiecărui război. Se poate doar specula faptul că bizantinii au cedat de bună voie o parte din populația excedentară, în timp ce triburile transhumante au preluat forța de muncă gata educată și supusă, teritoriile lor fiind descrise ca nesfârșite. Probabil că nu întâmplător purtăm astăzi numele de România, nume utilizat înainte de secolul al XII-lea pentru a întregul Imperiu Bizantin. Cel puțin pentru a onora numele glorios, merită să conectăm istoria noastră la cea a Imperiului căruia i-am succedat istoric. Nu în ultimul rând, Istoria Bisericii din România trebuie să se încadreze armonios în Istoria Bisericii Ortodoxe. Trebuie observat și faptul că după mai puțin de un secol de la eliberare, teritoriul nostru avea la frontieră trei dioceze creștine: Dioceza Pannonia, Dioceza Dacia, Dioceza Thracia. Retragerea administrației romane la Sud de Dunăre, nu a însemnat o vidare de populație din întregul teritoriu, ci a fost mai degrabă doar o cedare a suveranității. Retragerea armatei a fost însoțită de un fenomen invers de migrație a unor noi coloniști în teritoriile rămase fără apărare. S-au retras doar militarii și familiile lor, funcționarii civili din administrație și sclavii mulțumiți de viața și rosturile lor. Agricultorii, cetățenii nemulțumiți, dacii și urmașii lor împreună cu sclavii răsculați au preferat să rămână și să ia în posesie fostele proprietăți imperiale. Nici militarii nu s-au retras în totalitae. Nu trebuie uitat că în cele câteva decenii de anarhie militară cel puțin două generații de soldați s-au obișnuit să-și aleagă singuri cezarii și să ridice armele atunci când au fost nemulțumiți. Mulți dintre cei revoltați de asprimea pedepselor și austeritatea vieții militare au preferat să dezerteze în teritoriile libere, mai ales trupele de auxiliari formate din cei născuți în Dacia sau în Germania. Populația rămasă, nu s-a bucurat de o libertate totală, ci a rămas sub autoritatea regilor aflați în fruntea triburile războinice. Chiar dacă s-au desființat impozitele anuale, liniștea și pacea trebuia cumpărată periodic prin cadouri sau prin tribut (format mai ales cai și oi). Când contribuția benevolă nu era satisfăcătoare, războinicii ridicau armată și-și făceau singuri dreptate, de cele mai multe ori disproporționat. Obedientă și supusă, obișnuită cu persecuțiile, populația de agricultori formată mai ales din urmași ai sclavilor prefera de cele mai multe ori să evite orice confruntare militară și să cumpere favorurile comandanților militari. Cei obișnuiți cu decima ofereau în continuare și pentru noii stăpâni o zecime din turmele lor. O parte dintre acești foști sclavi erau deja convertiți la creștinism și utilizau în viața de toate zilele obiecte cu simboluri creștine (miel, pește, cruce). Mare parte dintre aceste obiecte au fost opaițe ceramice cu seu de oaie, tăvi și platouri pentru pomeni (donarium) sau obiecte de podoabă (pandantive, inele cu gemă, fibule, broșe, ace de tunică). Perioada paleocreștină, caracterizată prin persecuții fățișe aduse adepților creștini, este reprezentată în teritoriul nostru prin circa 100 de obiecte cu simbolistică creștină. Numărul lor este însă în permanentă creștere, o dată cu dezvelirea unor noi așezări pre-feudale. Majoritatea acestor descoperiri au fost făcute în aria fostei administrații romane, arie aleasă cu predilecție de noii coloniști deoarece limba latină era deja în circulație, împreună cu o parte dintre obiceiuri, tradiții și sărbători. Acești urmași ai sclavilor, au fost asimilați de slavi sau amestecați cu popoarele slavilor. Despre slavi, la jumătatea secolului al VI-lea, Procopius din Cezareea scrie următărul pasaj: "Sclavenii și Antii nu sunt conduși de un singur om, ci au trăit din cele mai vechi timpuri într-o democrație în care toate problemele legate de averea și bunăstarea lor, sau de pericolele amenințătoare, erau discutate de către popor. Ambele popoare cred în același zeu unic, stăpânul lumii, și sacrifică pe altarul său vite sau alte animale, deși ei nu cred că zeul intervine în problemele lumești. Totuși, atunci când pleacă la război, fac promisiuni în fața acestui zeu, și dacă scapă cu viață din război aduc apoi pe altar sacrificiile promise. Mai cred apoi și în spiritul râurilor și în nimfe, pentru care fac deasemenea sacrificii, alături de ceremonii pentru divinizarea lor. Când merg la război, majoritatea sunt pedestrași, înarmați cu un scut mic și o suliță scurtă, fără corsete și armură. Ambele popoare vorbesc aproape aceeași limbă și au aceeași înfățișare: sunt excepțional de înalți, cu pielea albă și părul blond sau șaten. Trăiesc o viață aspră, lipsită de comfort, la fel ca Mesageții și la fel de simplă ca a Hunilor. În vechime, ambele popoare au purtat același nume, adică acela de Spori, datorită faptului că ținutul lor era atât de întins încât așezările erau doar sporadice și dețineau suprafețe imense de pământ pe care locuiau în permanentă transhumanță." Parțial adevărat și parțial eronat, romanii denumeau ca Sclaveni aproape toate popoarele de la Nord de Dunăre, un izvor nesecat pentru târgurile lor de sclavi. Intenționat, sau prin hazard, între romani și slavi s-a format o zonă tampon locuită de foști locuitori ai imperiului, acum liberi, cu obiceiuri vechi amestecate cu cele preluate de la noii stăpâni. Multe dintre altarele ridicate de sclavi și liberți în cinstea zeilor romani este posibil să aparțină acestei perioade istorice, deși au fost încadrate de istorici în Epoca Romană. Foștii sclavi nu au format fundamentul viitorului popor român, dar în schimb au reprezentat o permanentă înfuzie de sânge și civilizație romană și au sădit sămânța paleocreștinismului. Printre obiectele din bronz aduse cu ei de acești coloniști se numără donarium-ul de la Biertan cu inscripția: "EGO ZENO/VIVS VOT/VM POSVIT", sau opaițul de la Dej, ambele datate pentru secolul al IV-lea en. Creșterea populației și sosirea de noi coloniști sunt atestate prin apariția unor noi așezări, sau prin materiale și necropole descoperite în vatra așezărilor deja existente. Printre coloniști s-au aflat în primul rând dacii plecați în pribegie în secolul al II-lea, sau slavi de dincolo de Carpați legați de aceștia prin legături de rudenie. Dintre aceste așezări înființate sau dezvoltate în Transilvania în secolele III-IV și V en, au fost declarate monument istoric următoarele: Alba (Aiud, Ghirbom, Sebeș, Șpălanca, Teiuș, Uioara de Jos), Arad (Arad, Buluci, Chișineu Criș, Felnac, Socodor, Vladimirescu), Bistrița (Arcalia, Căianu Mic, Corvinești, Fânațe, Fântânița, Miceștii de Câmpie, Ocnița, Sărățel, Sângeorzu Nou, Sânmihaiu de Câmpie, Silivașu de Câmpie, Șieu Odorhei, Șopteriu, Târpiu, Țagu, Țigău), Brașov (Rotbav, Ticușu Vechi), Caraș Severin (Berzovia, Caransebeș, Duleu, Gornea, Ilidia, Moldova Nouă, Ramna, Șoșdea, Ticvaniu Mic), Cluj (Cluj Someșeni, Apahida, Bădeni, Băița, Bonțida, Căianu, Chinteni, Iclod, Leghia, Pălatca, Rădaia, Sânnicoară, Suatu, Suceagu, Șoimeni, Tureni, Țaga), Covasna (Sfântu Gheorghe), Hunedoara (Vețel), Harghita (Cristuru Secuiesc, Dejuțiu, Lăzarea, Mugeni, Porumbenii Mici, Rugănești, Sânsimion), Maramureș (Mesteacăn, Sasărău), Mureș (Batoș, Bezid, Bogata, Cornești, Gheja, Iernut, Lechința de Mureș, Livezeni, Luduș, Morești, Petrilaca de Mureș, Reghin, Sântana de Mureș, Valea Izvoarelor, Viilor), Sibiu (Apoldu de Sus, Biertan, Bratei, Mediaș, Micăsasa, Târnava), Sălaj (Zalău, Ciocmani), Timiș (Timișoara, Hodoni). Așezările umane din această perioadă conțin urme materiale amestecate ale culturilor geto dacice și romane, sarmatice, slave sau gotice. O parte dintre localitățile din județele Bistrița, Brașov, Cluj, Covasna, Hargita și Mureș au fost încadrate la cultura Sântana de Mureș - Cerneahov. Așezările