TITU MAIORESCU – MENTORUL FILOSOFILOR ROMÂNI DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX LEA
GABRIELA POHOAłĂ ∗∗∗
Abstract: Our approach is part of the research theme “ROMANIAN EDUCATIONAL MODELS IN PHILOSOPHY”, illustrated in each number of Euromentor journal, searching to put forward the brightest minds that have proved the epistemic and pedagogic authority in their era, leaving, in this way, a print over time on the Romanian school of philosophy and on Romanian culture. In this article we are interested, specially, in the relationship of Titu Maiorescu with philosophy, but not from the perspective of philosophical creation but of the formation of philosophers, as a mentor with an unequalled reputation, as a complete teacher.
Keywords: mentor, Romanian philosophy, philosopher, culture, creator of creators, pedagogue.
Titu Maiorescu rămâne figura centrală a culturii române ti din a doua jumătate a secolului al XIX lea, spiritus rector 1 al epocii sale, mentor i ghid cultural, gânditor i logician de înaltă competenŃă i prestigiu. A fost, în aceea i măsură, un remarcabil profesor de filosofie la Universitatea din Ia i (1862 1872) i Bucure ti (1884 1909), contribuind astfel, într o măsură decisivă la „răspândirea cuno tinŃelor i la trezirea interesului i aptitudinilor pentru reflexia filosofică” 2, în rândul studenŃilor. Astfel, Titu Maiorescu a fost fondator nu numai de înaltă coală de literatură, ci i de orientare spre filosofie. I au fost discipoli: C. Rădulescu Motru, Ion Petrovici, P.P. Negulescu, Mircea Djuvara, Mircea Florian, Nicolae Bagdasar, Lazăr ăineanu, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Ion Popescu 3.
∗∗∗ Conf. univ. dr., – Universitatea Cre tină „Dimitrie Cantemir”, Bucure ti. 1 Simion GhiŃă, Titu Maiorescu i filosofia europeană , Ed. Porto Franco, Bucure ti, 1995. 2 Tudor Vianu, Opere, vol. II , Ed. Minerva, Bucure ti, 1972, p. 366. 3 Angela Botez, Un secol de filosofie românească , Ed. Academiei Române, Bucure ti, 2005, p. 60. Născut la Craiova, în 1840, era înrudit cu gânditori de seamă ardeleni, cu Petru Maior – de unde schimbarea numelui tatălui său din Ion Trifu în Ion Maiorescu. i a făcut studiile la Viena (Academia Theresianum), Berlin, Paris. Î i dă doctoratul la Goessen cu teza De philosophia Herbarti . În perioada studiilor este influenŃat de ideile lui Kant, Feuerbach, Goethe, Schiller, Herder. A fost membru al SocietăŃii filosofice din Berlin (1860). A impulsionat învăŃământul filosofic românesc, fiind un autentic Mecena al culturii române ti într o importantă fază de tranziŃie. A fost ministru i prim ministru.
1. PosibilităŃile abordării unei personalităŃi multivalente de talia lui Titu Maiorescu sunt multiple i diverse, fapt confirmat de numeroasele cercetări asupra vieŃii i operei sale. Cei care au adus contribuŃii deosebite, în operele lor, la cunoa terea i înŃelegerea lui Titu Maiorescu în toată complexitatea sa sunt nume de referinŃă în cultura românească: Garabet Ibrăileanu, Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, George Călinescu, Vladimir Streinu, Liviu Rusu, Nicolae Manolescu, Alexandru Piru. Despre filosofia lui Titu Maiorescu, despre „mentorul de filosofi” sau „creatorul de creatori”, cum a fost numit 4, au publicat în perioada interbelică: Gh. Tău an, în NuanŃe filosofice , CărŃi, oameni, fapte 1937 ; Mircea Djuvara: Din corespondenŃa lui Titu Maiorescu (1860 1942); Al. Ionescu: Manuscrisul cursurilor lui Maiorescu; Din ineditele lui T. Maiorescu , în Convorbiri literare, nr.2/1944; Emanoil BucuŃa, Un cuvânt de introducere , la Duiliu Zamfirescu i Titu Maiorescu în scrisori (1884 1913), 1937; D. Drăghicescu: Titu Maiorescu. SchiŃa de biografie psihosociologică (1940); Ion Simionescu: Titu Maiorescu , în Oameni ale i II Românii (1942); I. Soveja: Titu Maiorescu (1925); E. Lovinescu: Titu Maiorescu (1972), Tudor Vianu: Titu Maiorescu în Istoria literaturii române (1944), ÎnŃelegerea lui Maiorescu (1970); Nicolae Bagdasar: Titu Maiorescu în Istoria filosofiei române ti (1940), C. Rădulescu Motru, Titu Maiorescu în filosofie , în Convorbiri literare, 5 6/1920, P. P. Negulescu, Profesorul Maiorescu , în Convorbiri literare, 1927; Ion Petrovici, Titu Maiorescu (1840 1917), 1931; Mircea Florian Începuturile filosofice ale lui Titu Maiorescu , în Convorbiri literare,1 19,1937 .a. Pentru cercetarea propusă este interesant de reamintit că colilor de toate gradele, Titu Maiorescu le a adus cele mai eminente servicii. În anul
4 D. Drăghicescu, SchiŃa de biografie psihosociologică (extras din revista „Libertatea”), 1940, p. 10. 1862, devine director al Liceului NaŃional, apoi profesor de istorie universală, filosofie i logică la Facultatea de Istorie a UniversităŃii din Ia i (16 noiembrie 1862 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar . Eminent dascăl, la numai 22 de ani, Maiorescu devine rector al UniversităŃii ie ene (18 septembrie 1863) i director la coala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia i compunerea. De asemenea, este inspector colar i iniŃiază pentru prima oară în Ńara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără i Ion Creangă. În 1884 devine profesor de logică i istoria filosofiei contemporane la Universitatea din Bucure ti, apoi rectorul acesteia. A fost ministru al „InstrucŃiunii publice”, răspândind peste tot lumina judecăŃii sale sănătoase i a vastei culturi, pilda simŃământului său de datorie i corectitudine desăvâr ită. Indiscutabil, Titu Maiorescu rămâne un reper pentru coala românească, în mod special, pentru coala românească de filosofie.
2. EvoluŃia gândirii filosofice a lui Maiorescu a fost determinată de aprofundarea izvoarelor concepŃiei sale. Departe de a deveni eclectic, cum au susŃinut unii comentatori, sau raŃionalist scientist, cum au crezut alŃii, în cele trei etape ale gândirii sale: vieneză (1856 1858), berlineză (1859 1861) i a aplicării filosofiei la problemele culturii umaniste române ti, Titu Maiorescu a mers de la admiraŃia sa absolutizatoare pentru logică spre o filosofie generală umanistă cu aplicaŃii la estetica i teoria culturii 5. În 1860, tânărul Maiorescu scria: „Cariera îmi va începe cu filosofia speculativă. După câŃiva ani de predare privată voi propune public studiul meu principal în tiinŃele filosofice de stat, căci este chemarea mea 6… Filosofia este intim legată de orice activitate spirituală… Adevărata fire a poeziei este nedespărŃită de filosofie" 7. Fără îndoială, în domeniul logicii i al istoriei filosofiei, Maiorescu n a fost un deschizător de drumuri, inventator de sisteme, un creator cu adevărat original. Dar a i nega contribuŃia în aceste discipline înseamnă a prejudicia însu i adevărul. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că Maiorescu a fost mai puŃin atras de profunzime în domeniul filosofiei i istoriei filosofiei, preferând orizonturile largi.
5 Angela Botez, op. cit ., p. 62. 6 Titu Maiorescu, Jurnal i epistolar , vol. III, Bucure ti, Ed. Minerva, 1980, p. 94. 7 Titu Maiorescu, Scrisori de tinereŃe , Bucure ti, Ed. Dacia, 1981, p. 176. În întreaga sa lucrare culturală, Titu Maiorescu situează filosofia în legătura organică cu celelalte forme ale spiritualităŃii. El a folosit ideile forŃă ale filosofiei europene ca energii active în procesul de modernizare spirituală a culturii române ti, înŃelegând cultura ca formă de viaŃă, ca organism viu. Ideea este de inspiraŃie germană, iar Maiorescu o preia i o adaptează. Orice formă de viaŃă poate fi împrumutată, ea trebuie să găsească însă un fundal pe care să o poată altoi. Orice formulă abstractă adusă dintr o cultură în alta trebuie să fie precedată de o intuiŃie străveche favorabilă a culturii primitoare. Această concepŃie filosofică organică a fundamentat mult discutată teorie estetică a „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu. Este temeiul pentru care nu ne raliem pe poziŃia celor care i au aplicat etichete precum: „herbartian”, „fuerbachian”, „schopenhauerian”, „hegelian”, „kantian” . a. Titu Maiorescu, chiar dacă nu a fost un gânditor „original”, nu poate fi asociat cu Herbart, Kant, Fuerbach, Schopenhauer, Hegel, Spencer, Comte sau Darwin, ci cu ideile perene ale filosofiei: raŃionalitatea lumii, progresul în viaŃa socială, valoarea tiinŃelor pozitive pentru generalizările filosofiei, cognoscibilitatea infinită a lumii, valoarea ideală a frumosului artei etc. ConsecvenŃa acestor idei în atitudinea sa general filosofică este mai importantă decât modul particular în care le argumentează. Filosofii nu sunt, în concepŃia lui Maiorescu, decât moduri particulare ale filosofiei. În acest sens trebuie înŃeleasă i afirmaŃia sa la lecŃia inaugurală a cursului de Istoria filosofiei germane , prin care î i mărturisea profesiunea de credinŃă în faŃa studenŃilor: „Datoria unui profesor nu este aceea de a impune sistemul unui filosof, oricare ar fi acesta. „,Jurare in verba magistri” a fost dintotdeauna un obstacol în dezvoltarea inteligenŃei studenŃilor. Să oferi metoda sigură pentru cercetarea adevărului i nimic altceva, iată care este adevărata datorie a unui profesor, căci esenŃialul stă în libera argumentaŃie a studenŃilor .” 8. Un profesor ata at organic de substanŃa unei filosofii sau a alteia, n ar fi oferit această ansă metodologică studenŃilor, această libertate spirituală, de unde se vede că Maiorescu era ata at doar de substanŃa înŃelepciunii sale. Precizând că în LecŃii , el nu a avut intenŃia de a prezenta un sistem personal, ci doar să expună sistemele altora, Maiorescu face apel la onestitate i probitate i deplânge faptul că „lumea s a apucat să
8 România liberă , număr literar, nr. 6, 2 oct., 1884, p. 66. vorbească i chiar să scrie, cu o pasiune neostoită asupra a numeroase probleme, fără a fi în cuno tinŃă de cauză. În toiul discuŃiilor se inventează adesea păreri care sunt atribuite unor diferiŃi autori. Greu găsiŃi pe cineva care să se fi ostenit să analizeze o carte sau un discurs… Bine ar fi să se tie despre ce e vorba înainte de a deschide gura pentru a emite o judecată, – cu corolarul tăcerii, atunci când nu se cunoa te subiectul, căci e important de tiut ce anume cuno ti cu adevărat i ceea ce nu cuno ti” 9. Despre faptul că nu a publicat prea mult erau dispute în epocă. Cu toate acestea, prin publicarea, în 1876 a manualului său de Logică, el a vrut să ofere un model de gândire riguroasă i consecventă ce aspiră către universalitate 10 . Apreciem, pe urmele lui Alexandru Surdu 11 , că ceea ce Maiorescu i a propus să realizeze în domeniul logicii a fost de la primele încercări un manual, dacă nu chiar un manual exemplar, destinat să familiarizeze studenŃii i liceenii de la noi, ulterior i publicul larg, cu această disciplină care nu beneficiase până atunci de o astfel de expunere (trebuie amintit faptul că Logica sa din 1876 a circulat aproape un deceniu ca singurul manual de logică românească). Citind Scrierile sale de logică , observăm cum preocupările lui Maiorescu care vizează strict conŃinutul logic se îmbină în permanenŃă cu cele psihopedagogice, pentru a folosi un termen actual. Astfel, pe linia influenŃei herbartiene, Maiorescu este preocupat din tinereŃe de psihologie i pedagogie. ConcepŃia pedagogică a lui Herbart era intelectualistă, logic formalistă. Se urmăreau, în primul rând, rigoarea i exactitatea, dar i condiŃiile psihopedagogice ale dobândirii acestora. Este vorba, în principal, de structurarea pe trepte formale (la nivelul întregului, dar i al fiecărei lecŃii) a însu irii materiilor de învăŃământ, în funcŃie de dificultăŃile acestora i de capacităŃile psihice de recepŃionare ale elevilor. În afara manualului său de logică dublat de corespunzătorul demers pedagogic, care î i va găsi ecouri palpabile în lucrările i în carierele universitare ale unor continuatori de marcă, să notăm, fire te, cursul sau de Istoria filosofiei contemporane, prin care Maiorescu oferea tineretului din universităŃi, modele majore de creativitate în domeniul filosofiei. Este de remarcat faptul că Maiorescu s a interesat, încă din tinereŃe, de predarea logicii i a filosofiei contemporane occidentale, dominată de
9 Ibidem, p. 65. 10 Simion GhiŃă, Titu Maiorescu, Ed. tiinŃifică, Buc., 1974. 11 A se vedea, în acest sens, contribuŃia lui Alexandru Surdu la realizarea vol. Titu Maiorescu, Scrieri de logică, Ed. tiinŃifică i Enciclopedică, Bucure ti, 1988. scientism i pozitivism. Îl putem vedea drept fondatorul unui raŃionalism de factură clasică, cu observaŃia că nu este vorba de o simplă întoarcere la o configuraŃie spirituală culturală anterioară, validată i în trecut, ci de identificarea i concretizarea acelor trăsături perene ale raŃionalismului occidental. Nu este de mirare că el rezervă spaŃiul cel mai larg filosofiei kantiene, tratând în mod special despre orientarea pozitivist raŃionalistă a filosofiei occidentale. În ce măsură i în ce direcŃie a înrâurit Maiorescu, prin cursurile sale, cugetarea filosofică, interesul pentru filosofie, în special, pentru filosofia kantiană, s a subliniat în mai multe rânduri. Iar afirmaŃiile sunt, în cea mai mare parte, adevărate. Dar astfel de adevăruri devin cu timpul prea abstracte, i din această cauză, pot părea neconvingătoare. De aceea, reconfirmarea este necesară. Maiorescu credea în energia vitală a organismului spiritualităŃii române ti care îl va face capabil să asimileze cele mai noi opere literare, tiinŃifice i filosofice. El a căutat să folosească în scopul impulsionării acestui proces marile realizări ale filosofiei europene i, de asemenea, a încercat să convingă lumea culturală din România că filosofia „ca expresiunea cea mai completă a spiritului omenesc la un moment dat al dezvoltării sale” trebuie implicată în critica i îndrumarea tuturor evoluŃiilor artei, a culturii în general. Spiritul filosofic a fost cultivat de către Titu Maiorescu i în sine, i în scopul formării unor gânditori reprezentativi ai românilor. Se tie că Titu Maiorescu făcea din cursurile sale adevărate sărbători intelectuale, prelegerile sale atrăgeau astfel, cei mai mulŃi studenŃi, de la facultăŃi diferite. Atmosfera cursurilor de istoria filosofiei contemporane i logică este evocată de marii săi discipoli. A fost „un curs extraordinar de frecventat, o mare atracŃie intelectuală, în care profesorul căuta să explice sistemele mai ales psihologice te”, i să le examineze „în mod critic i numai să arate prin câteva sugestii în ce chip s ar putea depă i în viitor” 12 . Prin prelegerile sale Maiorescu „a contribuit în cea mai mare măsură la crearea în Ńara noastră a posibilităŃii viitoare de studii i de mi care filosofică” 13 . Punându i talentul, energia i inteligenŃa „în serviciul trebuinŃelor locale, a reu it să se impună drept unul din factorii cei mai însemnaŃi ai progresului nostru cultural naŃional”. P.P. Negulescu reliefează faptul că „Maiorescu a căutat să dea cursurilor sale o formă cât mai concretă, aproape populară. AbstracŃiile filosofice se destrămau u or,
12 Ion Petrovici, Titu Maiorescu (1840 1917), Bucure ti, 1931, p. 36 38. 13 Ibidem, p. 44. în expunerea sa vie i colorată, i se împleteau în chip firesc cu realităŃile vieŃii de toate zilele. Exemplele abundau la fiecare pas, alese cu o deosebită artă, a a încât să fie atrăgătoare prin ele însele, i uneori să sublinieze, cu o nuanŃă de ironie incisivă, evenimentele politice sau culturale ale timpului…14 . Maiorescu a creat în cultura noastră nu un simplu curent, el este începutul unei epoci: „În istoria filosofiei române ti va rămâne un nume distins. i dacă această filosofie românească se va revărsa vreodată în istoria culturii universale, numele lui Titu Maiorescu va însemna data unei epoci. Cu el începe trezirea gândirii filosofice române ti sub influenŃa culturii” 15 . ConferinŃele de istorie a filosofiei germane , Ńinute de Maiorescu în 1884 1885, se adresau, atât tuturor studenŃilor, cât i unui public mai larg format în general din persoane cultivate sau însetate de cultură i reprezentau, conform impresiilor celor ce le au urmărit, o adevărată „sărbătoare a spiritului”. ConferinŃele puneau în discuŃie sistemele lui Kant, Fichte, Schelling, Herbart i Schopenhauer. Fără îndoială, manuscrisul cursului pe care îl analizăm nu poate reda, fie i doar modest, atmosfera creată de marele profesor în faimosul amfiteatru IV. O evocare de excepŃională plasticitate, prin precizia i adâncimea detaliilor afective, a atmosferei cursurilor distinsului magistru, o datorăm lui Emanoil BucuŃa: „Îl văd la Universitate, în vestita sală IV. Când limba de pe marele cadran al ceasornicului din peretele de la spatele nostru ajungea la zece minute după cinci, o mi care se făcea în lumea care stătea în picioare pe podium până la u ă. Venea doamna Maiorescu i toŃi se strângeau ca să i facă loc până la scaunul cu spătarul rezemat de întâile bănci. La cinci i un sfert, astronomic precis, intra Maiorescu. i astăzi simt cum se făcea lini tea de atunci între sutele de ascultători, aud lini tea de atunci i a tept să înceapă glasul. Îmi rotesc încet ochii prin sală i văd nu numai studenŃii, dar toată Junimea, mai ales pe cea tânără, filosofi începători sau scriitori cu aripile deschise, Mircea Djuvara, Ion Petrovici, Vîslan, Naum. GeneraŃia nouă înconjura pe patriarh, dornică să i soarbă cuvântul i poate să i păstreze în ochi imaginea argintie, în pregătirile plecării. Cursul său era lefuit cu un vas încrustat cu nestemate. Cârtitorii tiau să spună că fusese rostit mai întâi în oglindă, i că de ani de zile nu era nimic schimbat în el. Oricum, frumoasă i fără asemănare oglinda, pe
14 P.P. Negulescu, Ceva despre Maiorescu , în Amintiri despre Maiorescu , Ed. Junimea, Ia i, 1973, p. 154. 15 C.R. Motru, T. Maiorescu i filosofia în Convorbiri literare , 1933, p. 298. care, se vede, judecând după cele din jurul nostru, bătrânul părăsindu ne a spart o pentru totdeauna, iar noi am pierdut pentru totdeauna până i amintirea acelei desăvâr iri” 16 . Pentru cei mai mulŃi filosofi, de la începutul secolului XX, Maiorescu a fost i a rămas „profesorul”. P.P. Negulescu, comparându l cu profesorii străini din acea vreme, îl considera superior acestora, mai ales în privinŃa marelui talent oratoric. Interesant este faptul că toate relatările referitoare la cursurile lui Maiorescu abundă în impresii asupra stilului oratoric i nu asupra conŃinutului care, după cum atestă notele de curs ale filosofului, se dovede te deosebit de profund. În aceasta rezidă marea măiestrie pedagogică a profesorului care, urmând exemplul lui Kant însu i, tia să prezinte cele mai abstracte idei într o formă accesibilă. Cursul lui Maiorescu constituia o „mare atracŃie intelectuală”, spunea Petrovici. „Cu toată metoda lui severă i alura sa pozitivistă, nu arareori se avânta în domeniul vaporos al ipotezelor metafizice, nu arareori se lăsa condus de suflul elocinŃei sale încălzite i de zborul unei poezii autentice. Aici Maiorescu se dezvolta mai slobod ca oriunde i cânta pe toate clapele bogatei sale personalităŃi”.17 Prin cursul său de istoria filosofiei, Maiorescu urmărea să pună în lumină tendinŃele dominante din filosofia europeană a vremii – kantianismul în Germania, pozitivismul în FranŃa, empirismul i evoluŃionismul în Anglia – precum i punŃile de trecere dintre aceste curente filosofice. Nu trebuie uitată nici influenŃa considerabilă, de data aceasta asupra unui cerc mai restrâns, a „Prelegerilor de logică”, dublate i de câteva ediŃii ale „Logicii”, lucrare atât de discutată i controversată. Este semnificativ faptul că filosofia românească propriu zisă î i face debutul, prin persoana sa, pe acelea i coordonate logico estetice, Maiorescu fiind, după expresia lui Tudor Vianu, i „creatorul esteticii filosofice în cultura noastră”.18 Titu Maiorescu reprezintă un punct nodal în dezvoltarea filosofiei române ti: el este în acela i timp, cel care a înŃeles perspectivele autentice ale filosofiei noastre, dovedindu se, pe această linie un continuator al tradiŃiilor i, la o analiză mai atentă, în special a activităŃii lui didactice, cel care a deschis drumul elaborării tiinŃifice riguroase a perspectivelor noastre filosofice, inaugurând, prin aceasta, o nouă tradiŃie.
16 Emanoil BucuŃa, Un cuvânt de introducere , în Duiliu Zamfirescu i Titu Maiorescu în scrisori (1844 1913), FundaŃia pentru literatură i artă, 1937, Bucure ti, p. 22. 17 Ion Petrovici, Titu Maiorescu (1840 1927), Bucure ti, Casa coalelor, 1931. 18 Tudor Vianu, op.cit., p. 370. Maiorescu a fost, cum s a afirmat, un fel de Socrate al filosofiei române ti. Fără să dea reŃete, referindu se la sursele fundamentale ale filosofiei contemporane, el a pus în faŃa unui larg public, nu numai a studenŃilor, întrebările fundamentale asupra adevărului, a binelui i a frumosului. Le a arătat, cu alte cuvinte, însă i filosofia în sensul bun al cuvântului, adică nedogmatizată. Vorbind despre rolul lui Maiorescu în contextul culturii noastre, Tudor Vianu spunea: „InfluenŃa lui Maiorescu a dat rezultate temeinice, descurajând mediocritatea, a făcut imposibilă farsa culturală. ReputaŃiile pe care el le a distrus n au mai putut fi niciodată refăcute. Continuăm să admirăm astăzi verbul sau critic i incisiv, demnitatea polemică pe care nu i a abandonat o niciodată, prin menŃinerea permanentă în planul ideilor. AcŃiunea criticii culturale a lui Maiorescu a avut un efect sănătos. Mi se pare incontestabil de afirmat că, dacă opera i acŃiunea lui n ar fi existat, dezvoltarea modernă a literaturii noastre, precum a întregii culturi, ar fi fost private de un factor preŃios. Sensul progresului nostru este marcat i de Maiorescu“.19
Sunt recunoscute i apreciate cvasiunanim activitatea i opera lui Maiorescu, rolul său în critica culturală, descoperirea i susŃinerea oferite marilor talente române ti (Eminescu, Creanga, Xenopol i mulŃi alŃii), răspândirea cuno tinŃelor, alimentarea pasiunii i interesului pentru reflecŃia filosofică. Titu Maiorescu a avut o nobilă manie didactică. Aceea de a face din poeŃii consacraŃi ai „Convorbirilor” profesori universitari de filosofie. Poet cu adânc fond filosofic, Eminescu nu putea să nu ispitească pe Maiorescu spre a l îndruma în cariera universitară. Propunerea pe care Maiorescu o face poetului, pe când se afla la Berlin, de a i procura mai repede un titlu academic spre a i se putea crea o catedră de filosofie, provoacă nedumerirea lui Eminescu. El răspunde într o scrisoare lungă i bine chibzuită la 5 februarie 1874, din Charlottenburg, scrisoare din care reiese nu numai rara modestie a lui Eminescu, dar i concepŃia înaltă pe care o avea el despre o catedră universitară i despre studiul filosofiei în genere. I se pare tiinŃa prea vastă pentru a putea fi acumulată în scurtul timp în care un doctorat făcut de mântuială este totu i cu putinŃă” 20 .
19 Tudor Vianu, ÎnŃelegerea lui Maiorescu , în Opere, vol. 2, Minerva, Bucure ti, 1942, p. 366. 20 Ion Sân Georgiu, Eminescu i spiritul german , în „Revista de filosofie”, nr. 1 2/2000, Restituiri după „Revista FundaŃiilor regale”, nr. 10, 1934. Modalitatea în care Titu Maiorescu i Mihai Eminescu s au impus în cultura română modernă este ilustrată de către Grigore Tău an într un articol de referinŃă 21 pentru înŃelegerea conduitei academice i a puternicei influenŃe exercitate de către marele magistru asupra discipolilor săi. „De altfel, noi trăim sub semnul a două mari personalităŃi, care domină climatul nostru sufletesc i sunt oarecum punctele cardinale ale orizontului intelectual românesc: ne gândim la Titu Maiorescu i Mihail Eminescu. Poetul ne stăpâne te prin rezonanŃa liricii sale, arată Tău an, prin cadenŃa versurilor cari, dincolo de con tiinŃa luminată, susură în subcon tientul nostru, creându ne oarecum, un mediu intern al vieŃii noastre spirituale, precum ne stăpâne te i prin naŃionalismul său cristalizat în articole, făcând oarecum izvodul pe care s au cusut strălucitele sale poezii, a a încât, anii ce s au scurs de la moarte i n au făcut decât să l ancoreze din ce în ce mai mult în sufletele noastre să i dea căldura unei actualităŃi ce întrece în culoare i în răsunet lăuntric, evenimentele cotidianului prin care trecem. Trăim cu Eminescu de a pururi, în ciuda nestatorniciei zilelor ce se perindă mereu. Tot asemenea cu Maiorescu, noi stăm azi în permanent contact spiritual, cum ne arată toată polemica actuală asupra moralităŃii în arta, care se poartă pe o temă expusă pentru prima oară, cu toată claritatea, pe planul culturii noastre, de către Titu Maiorescu în toate Criticile sale” 22 . „Este atât de actual Titu Maiorescu pentru noi, scrie discipolul său, încât vorbind despre el acum, am oarecum teama de a nu elogia un contemporan i de a nu merge cu indiscreŃia până a spune câteva lucruri intime despre omul pe care îl poŃi întâlni în viaŃă. Suntem astfel, sub mirajul caracteristic omului mare i sub admirabila halucinaŃie ce provoacă spiritele cu adevărat originale în mintea i în sufletul celor ce i urmează” 23 . Despre cum era Titu Maiorescu ca profesor, Tău an notează: „Cursurile lui Titu Maiorescu erau, dealtfel, tot atâtea prilejuri, ca auditorii săi, studenŃi în primul rând, să capete o adevărată admiraŃie pentru profesor i o pasiune pentru disciplina predată de el. Maiorescu exercită adevărate reînvieri i regăsiri de suflet, în cei ce l ascultau, cum ne
21 Grigore Tău an, Titu Maiorescu văzut de un elev al său în NuanŃe filosofice, cărŃi oameni fapte, Bucure ti, Ed. Casa coalelor, 1937, p.110 119. 22 Ibidem , p. 110 111 23 Ibidem , p. 111 112 dovede te mărturisirea, atât de elocventă, a d lui P.P. Negulescu, care, de i hotărât, ca student, a urma matematicile, s a prins în farmecul maiorescian, devenind mai întâi eminent student, pentru a fi strălucitul gânditor i profesor de filosofie de azi. În primul rând, aspectul oarecum extern al cursului, o regularitate cronometrică, nelipsind de la cursuri niciodată, intrând în vechea sa sală No. 4 a UniversităŃii exact la ora anunŃată, impunea auditorilor, îmi reamintesc că uneori venea în frac i cu toate decoraŃiile, direct de la o mare festivitate oficială, când era ministru, atât de puternic era simŃul lui de exactitate i de dragoste de curs. LecŃiile sale universitare erau simetrice, ordonate pe un plan i un program bine fixat, fără să mai fie nevoie de a sublinia inimitabilul dar al expunerii ce întrecea claritatea didactică, pentru a lua formele unei clasice i artistice expuneri oratorice. Mimica, gestul, cadenŃa mlădioasă a frazei, totul contribuie ca să de tepte în mintea ascultătorului profunzimile metafizice, importanŃa gânditorilor studiaŃi i să dea acea impresie de siguranŃă în convingeri i de lumină în opinii infiltrate, prin el, în suflete i rămase pentru tot restul vieŃii, ca directive spirituale” 24 .
3. A fi fost maiorescian nu era a fi tiut cursurile sale, subliniază Tău an, ci a fi căpătat acea oarecum organică structură a inteligenŃei, care te făcea să simŃi ca el i să mergi pe drumurile de gândire al magistrului neîntrecut. Maiorescienii sunt acei filosofi români, de regulă elevi ai lui Maiorescu, care, în ciuda orientării lor diverse, adesea chiar opuse, s au împărtă it de la aceea i sursă filosofică. OpoziŃia lor dovede te, din punct de vedere tiinŃific, caracterul deschis al concepŃiei lui Maiorescu i, din punct de vedere pedagogic, polivalenŃa ei. Or această polivalenŃă a fost fundamentală pentru „opera înjghebării unui mediu filosofic”. TradiŃia Maiorescu se manifestă, nu atât în opera unuia sau altuia dintre maiorescieni, ci mai degrabă în ansamblul filosofiei române ti, în „mediul” filosofic creat, care este maiorescian 25 . Astfel, tradiŃia Maiorescu în filosofia românească poate fi considerată un fenomen eminamente pozitiv. Ea s a înscris pe linia tendinŃelor spirituale ale poporului român spre adevăr i frumos, spre o imagine filosofică complexă a lumii. Etapa de sincronizare a filosofiei române ti cu
24 Ibidem , p. 115. 25 Gr. T. Pop, Cuvânt înainte la: Prelegeri de filosofie ale lui Titu Maiorescu, Scrisul românesc, Craiova, 1980, p. XLVII. cea occidentală a atins apogeul în epoca numită „maioresciană”. Lui Titu Maiorescu i s a repro at adesea sterilitatea creativă i chiar lipsa de vocaŃie filosofică, uitându se sau ignorându se că nicio iniŃiere nu începe cu inovaŃii. În afara faptului că Maiorescu s a dovedit chiar precoce, prin elaborarea unui manual de logică în timpul liceului i publicarea la 20 de ani a unei lucrări de filosofie în Germania, el a înŃeles mai bine decât toŃi contemporanii săi necesităŃile imediate ale momentului de constituire efectivă a culturii române. Era o epocă în care pentru a i găsi propriul făga , cultura noastră începătoare trebuia să se inspire, până la imitaŃie, din cea occidentală, dominantă pe plan mondial i aceasta, mai ales pe tărâm filosofic i tiinŃific. Este i motivul pentru care Maiorescu, în loc să se hazardeze în construcŃia unei filosofii excentrice, considera fundamentale cursurile de Istoria filosofiei contemporane i de Logică, pentru familiarizarea noastră cu filosofia curentă occidentală. S a dovedit că aceasta a fost direcŃia cea bună, care ne a scutit de rătăciri zadarnice i de situaŃia penibilă a unor debuturi ridicole. Titu Maiorescu i a trimis principalii discipoli la studii în FranŃa i Germania i i a îndrumat pe propriul său drum, de însu ire a filosofiei, în vederea predării acesteia la universităŃile române ti. Ceea ce nu i a împiedecat pe maiorescieni să i aducă în cuno tinŃă de cauză, contribuŃiile lor filosofice. Mediul filosofic maiorescian reproduce, atât în intensiune, cât i în extensiune, concepŃia sistematică profesată de Maiorescu. Meritul său este într adevăr excepŃional. A fost profesorul unei epoci i în această calitate nu numai că nu a avut cine să l înlocuiască, dar apariŃia sa, personalitatea sa cu totul excepŃională, trebuie să o considerăm o circumstanŃă cu totul fericită a culturii noastre. „DirecŃia Maiorescu” , a a cum este numită de către Alexandru Surdu direcŃia imprimată culturii române la sfâr itul secolului al XIX lea i în prima jumătate a secolului al XX lea se identifică cu orientarea fundamentală care a definit perioada de constituire a culturii noastre moderne, expresie a raŃionalismului occidental. Însă aspectul cel mai important de subliniat pentru problematica articolului nostru este că „direcŃia Maiorescu” se caracterizează prin rolul central al logicii în cadrul învăŃământului i al activităŃii filosofice i, în plus, prin poziŃia de pivot a filosofiei în cadrul culturii în genere.
BIBLIOGRAFIE
1. Botez Angela, (2005), Un secol de filosofie românească , Ed. Academiei Române, Bucure ti. 2. BucuŃa, Emanoil, (1937), Un cuvânt de introducere , în Duiliu Zamfirescu i Titu Maiorescu în scrisori (1844 1913), FundaŃia pentru literatură i artă, Bucure ti. 3. Drăghicescu D., (1940), SchiŃa de biografie psihosociologică (extras din revista „Libertatea”). 4. GhiŃă Simion, (1995), Titu Maiorescu i filosofia europeană , Ed. Porto Franco, Bucure ti. 5. Maiorescu Titu, (1980), Jurnal i epistolar , vol. III, Bucure ti, Ed. Minerva. 6. Maiorescu Titu, (1981), Scrisori de tinereŃe , Bucure ti, Ed. Dacia. 7. Maiorescu Titu, (1980), Prelegeri de filosofie, Craiova, Scrisul românesc. 8. Motru C.R., (1933), T. Maiorescu i filosofia în Convorbiri literare . 9. Negulescu P.P., (1973), Ceva despre Maiorescu , în Amintiri despre Maiorescu , Ed. Junimea, Ia i. 10. Petrovici Ion, (1931), Titu Maiorescu (1840 1927), Bucure ti, Casa coalelor. 11. Sân Georgiu Ion, (1934), Eminescu i spiritul german , în „Revista de filosofie”, nr. 1 2/2000, Restituiri după „Revista FundaŃiilor regale”, nr. 10. 12. Tău an Grigore, Titu Maiorescu văzut de un elev al său în NuanŃe filosofice, cărŃi oameni fapte, 1937, Bucure ti, Ed. Casa coalelor. 13. Vianu Tudor, (1942), ÎnŃelegerea lui Maiorescu , în Opere, vol. 2, Minerva, Bucure ti.