PRIMĂRIA MUNICIPIULUI MEDIAŞ

CULTURA MEDIEŞANĂ VII

MEDIAŞ 2018

1 Consiliul ştiinţific Dr. Andeea Atanasiu-Croitoru – Muzeul Marinei Române din Constanţa Dr. Gherghina Boda – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Constantin Ittu – Muzeul Brukenthal din Sibiu Dr. Cătălina Mărculeţ – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Vasile Mărculeţ – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Sime Pirotici – Facultatea de Arhivistică a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti Dr. Nicolae Rusan – Institutul Meteorologic, Sibiu Dr. Mihail Zahariade – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti

Comitetul de redacţie Christine Thellmann – viceprimar, coordonator DMCSTT Mediaș Elena Sajgo – director DMCSTT Mediaș Dr. Vasile Mărculeţ – redactor şef – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Ioan Mărculeţ – redactor şef adjunct – Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti Delia Crişan – secretar de redacţie – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Membri: Drd. Viorel Ştefu – Muzeul Municipal Mediaş Helmuth Julius Knall – Liceul Teoretic „St. L. Roth” din Mediaş Dr. Alexandru Bucur – Sibiu Dr. Dragoș-Lucian Țigău – Școala Comercială Superioară „Nicolae Kretzulescu”, Bucureşti

Traducerea rezumatelor Limba engleză: Theodora Mărculeţ; Angela Porime; Crina Sincu; Sultana Anca Veronica Avram Limba franceză: Stefania Di Pucchio; Elena Jampa

Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la: La correspondance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au: The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to:

Primăria Municipiului Mediaș Direcţia pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret Piaţa Corneliu Coposu, nr. 3 551017, Mediaş jud. Sibiu, România [email protected]

Editor: Primaria Municipiului Mediaș prin Direcția Municipală pentru Cultură, Sport, Turism și Tineret

Responsabilitatea pentru ideile exprimate, conţinutul şi acurateţea corecturii materialelor publicate revine exclusiv autorilor.

ISSN 2285 – 4045 ISSN-L 2285 – 4045

2 NOTA REDACȚIEI

Anuarul Cultura Medieșană, VII reuneşte lucrările prezentate de autori în cadrul Sesiunii naţionale de comunicări ştiinţifice dedicată Zilei Naționale a României, organizate de Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş, în parteneriat cu Primăria Municipiului Mediaş, în noiembrie 2017. Ediția din noiembrie 2017 a Sesiunii naţionale de comunicări ştiinţifice dedicată Zilei Naționale a României, s-a desfășurat sub egida proiectului «MEDIAȘ – 750», care a inclus totalitatea activități cultural-artistice și științifice organizate de Primăria Municipiului Mediaș cu ocazia aniversării a 750 de ani de la prima atestare documentară a localității. În acest context, Sesiunii naţionale de comunicări ştiinţifice, dedicată acestui important moment din istoria Municipiului Mediaș, a fost inclusă în calendarul respesctivelor activități. Manifestare științifică de amploare și ținută națională, sesiunea a reunit specialiști din importante institute de cercetare și muzee din țară (București, Cluj-Napoca, Constanța, Deva, Sibiu, Sighișoara), cadre didactice din mediul universitar și preuniversitar, persoane pasionate de istorie și preocupate de mediu. O mare parte a comunicărilor prezentate în cadrul sesiunii au fost cuprinse în prezentul număr al anuarului. Structura actualului număr al anuarului, Cultura Medieșana, urmează, pe cât posibil, pe cea a sesiunii de comunicări științifice. În consecință, actualul număr al anuarului cuprinde un număr de 24 de studii, cu o tematică extrem de variată, grupate în cadrul a trei secțiuni: „Istorie și arheologie”, cu 14 de lucrări, „Cultură și civilizație”, cu 5 lucrări, și „Geografie și științele mediului”, cu 5 lucrări. În procesul de realizare a prezentului număr, redacţia s-a limitat la a asigura forma materialelor publicate. În consecinţă, unele dintre ele au suferit o serie de modificări faţă de cea transmisă de autori, fără a se face nici cea mai mică intervenţie în conţinutul acestora. De altfel, responsabilitatea pentru conţinutul lor, a ideilor şi opiniilor exprimate revine în exclusivitate autorilor.

Redacţia, Mediaș, iulie 2018

3

ISTORIE ARHEOLOGIE ŞTIINŢE POLITICE

4 DATE NOI CU PRIVIRE LA MIJLOACELE DE TRANSPORT PE APĂ ILUSTRATE ÎN FRESCA BISERICILOR MEDIEVALE DIN SUDUL TRANSILVANIEI

Dr. Adrian Stoia

Abstract. New data on the means of water transportation illustrated in the frescoes of medieval churches in southern Transylvania. Numerous ecclesiastical monuments have been included in recent years in painting restoration programs, so that new mural ensembles have been brought to light. This is the case with the medieval churches of Daia (Harghita County), Mugeni (Harghita County) and the Franciscan Church of Sibiu. In the present study we will focus on the depictions of water transportation illustrated in the scenes of St. Ursula's martyr (Daia and Sibiu) and the legend of Jonah (Mugeni).

Cuvinte cheie: mijloace de transport pe apă, artă, artă ecleziastică, pictură murală, Transilvania. Keywords: Water transport vehicles, eccesiastic art, mural painting, Transylvania.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cercetătorii germani și maghiari au fost interesați de arta transilvăneană, de pictura, arhitectura și sculptura monumentelor ecleziastice, uneori și a bunurilor materiale din inventar: mobilier, piese liturgice etc.1. Mulțumită studiilor acestora, la momentul actual avem cunoștință și de existența unor piese (poliptice, fresce sau vase liturgice) astăzi dispărute. Repertorierea și descrierea imaginilor reproduse în iconografia medievală, de pe actualul teritoriu al României, a intrat în atenția cercetătorilor români la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre printre primii autori români, care au descris imaginile imprimate pe manuscrise și cele realizate în fresca bisericilor din Muntenia și Transilvania, din punct de vedere al culturii materiale, a fost C. Bobulescu2. După această dată și după conștientizarea deplină a valorii documentar-istorice a imaginilor reproduse în pictură, ca purtătoare de informații legate de cultura materială medievală, numeroși autori au încercat, pe domenii de interes, o repertoriere și clasificare a pieselor reprezentate în artă3. Cele mai numeroase studii au apărut însă, după cum era de așteptat, în ultimele decenii.4 Cu privire specială asupra mijloacelor de transport pe apă, în câteva studii am încercat și noi o abordare a acestei teme5. Subiectul rămâne deschis. Numeroase monumente ecleziastice au fost incluse, în ultimii ani, în programe de restaurare a picturii, astfel că noi ansambluri murale, despre a căror existență avem date, au fost aduse la lumina zilei. Acesta este și cazul bisericilor medievale din Daia (jud. Harghita), Mugeni (jud. Harghita) și a bisericii Franciscane din Sibiu, edificate pe teritoriul de colonizare secuiesc și săsesc. În prezentul studiu nu vom lua în considerare reprezentările realizate în mediul laic, cu toate că avem cunoștință de ilustrarea unei corăbii și în fresca medievală a casei Giselle din Brașov. Aria geografică în care ne-am desfășurat cercetarea corespunde spațiului sud-est transilvănean, unde, datorită restaurărilor recente, au apărut date noi referitoare la reprezentarea în pictura murală a corăbiilor. Primul monument ecleziastic la care ne vom referi în acest studiu – și unde am identificat imaginea navei de transport pe apă, – este biserica reformată din Daia Secuiască. Prima menționare a localității datează din anul 1333: „item Clemens sacerdos de Daya solvit II et medium banale”6. Biserica reformată din Daia, edificată pe un platou în partea de est a localității, este compusă dintr-o navă de plan rectangular, continuată de un cor poligonal, iar pe latura de vest cu un turn baroc. La partea superioară a navei se mai păstrează un tavan casetat și pictat cu motive vegetale, datat prin inscripție în anul 1630. Corul gotic, databil la începutul secolului al XVI-lea, este ornamentat pe boltă cu frescă, pictată policrom, cu reprezentări de vrejuri, blazoane, elemente vegetale și profane de tip Grünerankmalerei. Sunt reprezentate aici emblemele Universității Săsești și Ținutului Secuiesc, a Regatului Maghiar, ale orașelor Sibiu, Sighișoara, Brașov, blazoanele regelui Wladislaw II Jaghielo și vice-voievodului Transilvaniei Leonard Barlabássy7.

1 Huszka 1885; Huszka 1886; Teutsch 1896; Roth 1916; Radocsay 1955; Radocsay 1967. 2 Bobulescu 1922; Bobulescu 1940. 3 Neamțu 1975; Alexianu 1971; Nicolescu 1980; Fabini 1982; Solcanu 2002. 4 Rusu 2008; Rusu, Mărginean 2005, p. 113-158; Spânu 2007; Dâmboiu 2008; Dâmboiu 2012; Nițoi 2003, p. 177-191; Nițoi 2009; Istrate 2008, p. 25-32. 5 Stoia 2013, p. 54-61; Stoia 2014, p. 23-30; Stoia 2015, p. 52-69. 6 Monumenta Vaticana ... 1887, p. 115. 7 Jenei 2016, p. 84. 5 În urma cercetărilor de specialitate realizate la acest monument8 a fost identificat programul iconografic, realizat atât pe suprafața peretelui de nord cât și pe cel de sud al navei. Pe cel sudic este ilustrată lupta Sf. Gheorghe cu balaurul, iar pe cel nordic, realizat de Magister S9, Legenda Sf. Ladislau, temă continuată parțial și pe zidul vestic. Pe suprafața peretelui nordic al corului, deasupra nișei euharistice, este redată Sf. Veronica cu vălul în mâini, de o parte și de cealaltă a nișei fiind reprezentați sfinții apostoli Petru și Pavel. Pe același perete, delimitat de nervurile bolții, este reprezentată tema Martiriul Sf. Ursula. Este ilustrat momentul întoarcerii Sf. Ursula de la Roma, după botez, însoțită de tovarășele ei și de papă. Nava de transport (Planșa 1, Fig. 1) în care sunt reprezentaţi sfânta martiră împreună cu însoțitorii săi, este confecționată din scânduri de lemn transpuse orizontal, întărite din loc în loc cu scânduri așezate vertical. Corpul inferior al navei și etrava par a fi de formă semicirculară, partea inferioară a picturii prezintă lacune. Corabia este dotată în zona centrală cu un singur catarg, cu punct de observație la partea superioară și cu vela confecționată din fâșii de pânză cusute. Partea superioară a scenei este obturată de un ornament, care suprapune programul iconografic. Între personajele ilustrate în corabie, desigur însoțitoarele Sf. Ursula, este ilustrat și un cleric cu mitra așezată pe cap, conform legendei papa Cyriacus sau episcopul de Ravena. Un soldat aflat în fața vasului, cu sabia ridicată, este surprins în momentul în care se pregătește să taie capul uneia dintre însoțitoarele sfintei. Interesant de menționat este și faptul că la partea superioară a catargului este reprezentată scena Răstignirii, suprapusă catargului, temă unică – din cunoștințele noastre – folosită în cazul Martiriului Sf. Ursula. Iisus, crucificat pe crucea în formă de „T”, este înconjurat de o parte și de cealaltă de Sf. Fecioară și de Ap. Ioan. Pe filactera de deasupra crucii, în acronimul INRI, pictorul se pare că a folosit atât caractere gotice cât și chirilice. În partea dreaptă a corabiei, un grup de soldați, unii dintre ei îmbrăcați în echipament militar, însoțesc în afara zidurilor unei cetăți un personaj cu aură, un sfânt martir. Cercetările ulterioare vor lămuri dacă scena Martiriul Sf. Ursula suprapune o altă scenă mai veche10, sau imaginea descrisă anterior este parte componentă a unei teme unitare, cum suntem înclinați să credem. Legenda martiriului Sf. Ursula împreună cu cele unsprezece mii de fecioare ilustrează momentul în care acestea au fost surprinse de huni și martirizate, pe apele râului Rin, în dreptul orașului Köln (fostă Colonia). De menționat existența unei acuarele, reproducere a temei descrise anterior, realizată de cercetătorul Huszka József (Planșa 1, Fig. 2). Pornind probabil de la această acuarelă, realizată înainte de restaurarea picturii, în care nu este vizibil soldatul care decapitează pe una din însoțitoarele Sf. Ursula, unii cercetători au identificat scena cu „Navicella” lui Giotto11. Imaginea unui alt mijloc de transport pe apă a putut fi identificată pe suprafața peretelui nordic al navei bisericii reformate din Mugeni (jud. Harghita). Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, în cadrul unor lucrări survenite la monument, au fost descoperite fragmente din fresca ce împodobea odinioară biserica. Trei decenii mai târziu, în anul 1898, pictura a fost scoasă la lumina zilei la inițiativa lui Csekhely Adolf, cu această ocazie fiind făcute copii în acuarelă de către Huszka József. Pe parcursul a mai bine de jumătate de secol, datorită schimbărilor politice și economice, au mai fost executate câteva încercări de restaurare și protejare a picturilor. Programul iconografic al peretelui de nord cuprinde, pe trei registre suprapuse, următoarele teme: Legenda Sf. Ladislau, începută pe peretele de vest al navei, Legenda Sf. Margareta, iar în registrul inferior teme eshatologice cu referire la Judecata de Apoi. Registrul inferior, pictat mai târziu și diferit din punct de vedere al tehnicii de execuție și al stilului12, ilustrează începând de la stânga la dreapta, Cetatea Raiului pe a cărei poartă deschisă de Sf. Petru, păşesc încolonaţi cei mântuiţi, clerici şi laici, reprezentând „stările” societăţii, conduşi spre Judecata universală de un înger cu prapor în mâini; în alt registru sunt reprezentaţi morţii ieşiţi din morminte la sunetul trâmbiţei. Următorul registru, cel care aduce informaţii noi în prezentul studiu, este delimitat pe orizontală în două casete: cea superioară ilustrează un grup de apostoli privind spre un înger care ţine crucea şi coroana cu spini în mâini, iar dedesubt, un şarpe şi două medalioane, unul cu reprezentarea soarelui şi a lunii iar în celălalt, Iona cu corabia în mâini. În partea dreaptă a medalioanelor este redată Maica Domnului Ocrotitoare, iar apoi Sf. Fecioară în genunchi în faţa lui Iisus Judecător, reprezentat în mandorlă, cu spada cu două tăişuri care îi iese din gură. Programul iconografic continuă în casete delimitate cu scene de judecată şi reprezentări de sfinţi martiri. Iona, reprezentat în medalion ca ieşind din gura balenei (Planșa 2, Fig. 1), ţine în mâna dreaptă o corabie. Nava reprezentată aici, cu prova şi pupa arcuite semicircular, este dotată în zona mediană cu un singur catarg, cu velă din pânză tăiată în trei fâşii verticale. Restauratorul picturii a putut constata că, în urma intervenţiilor asupra stratului pictural, anumite părţi au fost scoase în evidenţă printr-un contur de culoare roşie, dând picturilor un caracter grafic13.

8 Marcu Istrate1998,p.157-180. 9 Jenei 2016 p. 45, 158. 10 Se pare că aici există mai multe straturi de pictură suprapuse. Aduc și pe această cale mulțumire cercetătorilor Dana Jenei și Jánó Mihály. 11 Tekla 2011, p. 139-168. 12 Lóránd, Pál 2013, p. 56-60 13 Lóránd 2013, p. 136. 6 În urma renovărilor şi restaurării picturii identificate pe suprafața peretelui sudic al bisericii Franciscane din Sibiu, a fost adusă la lumina zilei fresca ce odinioară împodobea această biserică medievală. Monumentul actual, amplasat pe str. Șelarilor nr. 14 din Sibiu, se compune dintr-o navă rectangulară continuată de un cor poligonal și un turn amplasat lângă biserică în partea de sud-vest. Ansamblul este sprijinit la exterior pe contraforturi și include câteva construcții alipite monumentului ecleziastic, sediul de altădată al mănăstirii14. Sursele documentare menționează în secolul al XIV-lea existența aici a unei mănăstiri de călugărițe cu hramul Sf. Maria Margareta care, în anul 1510, număra 24 de surori. Edificiul a fost înstrăinat către conducerea orașului Sibiu și transformat în magazie apoi, din anul 1716, restaurat și resfințit cu hramul Sf. Francisc15. În urma restaurărilor efectuate în ultimii ani, a fost adusă la lumina zilei pictura medievală, desfășurată pe suprafața peretelui de sud al navei, în două registre suprapuse. În registrul superior, încadrată între imaginea lui Iisus binecuvântat de Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh, între îngeri cu Instrumentele Patimilor în mâini și o teorie de sfinți, între care pot fi identificați Sf. Valentin și Nicolae, este reprezentată tema Martiriul Sf Ursula. Scena, păstrată lacunar și obturată parțial de adosarea unui stâlp în nava monumentului, ilustrează corabia în care călătoresc însoțitoarele sfintei Ursula împreună cu înaltul demnitar apostolic (Planșa 3, Fig. 1). Nava de transport este înconjurată de diferite personaje între care, în prim plan, un militar cu arcul în mâini, săgetând pasagerii corabiei. Nava de transport persoane are bordajul confecționat din file de lemn transpuse orizontatal, iar la prova sau la pupa, fiind prevăzut un spațiu suplimentar. Etrava provei este de formă semicirculară, lacunele din zona mediană lăsând loc interpretării posibilității existenței unui catarg cu velă. Imaginea vasului se încadrează tipologic navelor reprezentate în scene similare.

Concluzii. Navele reprezentate în programele iconografice descrise anterior se încadrează grafic imaginilor folosite în teme similare din pictura ecleziastică. Reprezentarea mijlocului de transport pe apă nu respectă fidel un anumit tip de navă, important rămânând mesajul moral și spiritual al temei. La fel ca în celelalte reprezentări ale martiriului Sf. Ursula, realizate în pictura de panou sau murală din Transilvania, și în cazul celor descrise anterior, nava de transport este de dimensiuni medii sau mari, dotată cu un singur catarg central, cu punct de observație la partea superioară și cu velă. Foarte probabil ca imaginea provenită de la biserica Franciscană să poată fi încadrată acestui tipar, doar întâmplarea (realizarea ulterioară a unui stâlp care suprapune pictura) făcând imposibilă identificarea catargului central. Folosirea acelorași modele iconice în spații geografice diferite, dar parte comună a aceleiași culturi de sorginte occidentală, confirmă faptul utilizării gravurii ca sursă de inspirație a meșterilor zugravi, școliți în spațiul cultural european. Pe de altă parte, chiar dacă reprezentarea acestor nave nu respectă fidel realitatea, transmite un mesaj care confirmă peste veacuri utilizarea acestui tip de mijloace de transport, cunoscute pictorilor, deopotrivă și credincioșilor cărora le sunt destinate.

Bibliografie

Lucrări Huszka 1885 – J. Huszka, A Szent László-legenda székelyföldi falkepéken, în „Archeologiai Értesitö”, U.F. 5, 1885. Huszka 1886 – J. Huszka, Magyar szentek a Székelyföldön a XV. és XVI.-dik századokban, în „Archeologiai Értesitö”, U.F. 6, 1886. Teutsch 1896 – F. Teutsch, Die Bilder und Altäre in den evangelisch-sächsischen Kirchen, în „Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, 19, 1896. Roth 1916 – V. Roth, Siebenbürgische Altäre, Strassburg, 1916. Radocsay 1955 – D. Radocsay, A középkori Magyarország táblaképei, Budapest, 1955. Radocsay 1967 – D. Radocsay, A középkori Magyarország faszobrai, Budapest, 1967. Bobulescu 1922 – C. Bobulescu, Lăutari și hori în pictura bisericilor noastre, București, 1922. Bobulescu 1940 – C. Bobulescu, Lăutarii noștri, București, 1940 Neamțu 1975 – V. Neamțu, La technique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie jusqu'au XVIIIe siecle, București, 1975. Alexianu 1971 – Alexianu A., Mode și veșminte din trecut, 2 vol. București, 1971. Nicolescu 1980 – C. Nicolescu, Istoria costumului de curte în Țările Române, secolele XIV-XVIII, București, 1980. Fabini 1982 – Fabini, Sibiul gotic, București, 1982. Solcanu 2002 – I. Solcanu, Artă și societate românească, secolele XIV-XVIII, București, 2002. Rusu 2008 – A.A. Rusu, Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania, Cluj-Napoca, 2008. Rusu, Mărginean 2008 – A.A. Rusu, F. Mărginean, Prelucrarea osului și cornului în Transilvania medievală (Început de abordare tematică), în „Arheologia Medievală”, V, Cluj-Napoca, 2005, p. 113-158.

14 Avram, Bucur 1999, p. 87-88 15 Salontai 2002, p. 224-227. 7 Spânu 2007 – Anda-Lucia Spânu, Vechi reprezentări grafice ale orașelor din România, teză de doctorat, 2007, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Dâmboiu 2008 – D. Dâmboiu, Breasla aurarilor din Sibiu între secolele XV-XVII, Sibiu, 2008. Dâmboiu 2012– D. Dâmboiu, Veșminte liturgice medievale din colecțiile Muzeului Național Brukenthal: catalog de colecție, Sibiu, 2012. Nițoi 2003 – Anca Nițoi, Observații privind evoluția armamentului și echipamentului militar reflectat în pictura altarelor transilvănene (sec. XV-XVI), în „Acta Terrae Septemcastrensis”, 2, 2003, p. 177-191. Nițoi 2009 – Anca Nițoi, Armamentul și echipamentul militar transilvan reflectat în pictura altarelor poliptice (sec. XV-XVI), Teză de doctorat (mss.), Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 2009. Istrate 2008 – V. Istrate, Reprezentări de ulcioare în picturile murale medievale (sec. XIV-XVI), în „Vasaria Medievalia”, Clu-Napoca, 2008, p. 25-32. Stoia 2013 – A. Stoia, Reprezentări ale mijloacelor de transport pe apă în pictura de panou a polipticelor din Transilvania (secolele XV-XVI) în „Colegium Mediense”, III, Comunicări ştiinţifice, XII, 2013, p. 54-61. Stoia 2014 – A. Stoia, Mijloace de transport pe apă reprezentate în pictura murală a bisericilor medievale din Transilvania în „Dunărea şi Marea Neagră în spaţiul euro-asiatic. Istorie, relaţii politice şi diplomaţie”, Craiova, 2014, p. 23-30. Stoia 2016 – A. Stoia, Mijloace de transport pe apă reprezentate în pictura de panou sud-est europeană (sec. XV-XVI), în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, XVIII, 2015, p. 52-69. Marcu 1998 – D. Marcu, Biserica reformată de la Daia, jud. Harghita. Cercetări arheologice în „SCIVA”, tom 49, 2,1998,p.157-180. Szabö 2011 – T. Szabö, MAGYARVISTA KÖZÉPKORI TEMPLOMÁNAK ÚJONNAN FELTÁRT FRESKÓI, în DOLGOZATOK. AZ ERDÉLYI MÚZEUM ÉREM- ÉS RÉGISÉGTÁRÁBÓL, ERDÉLYI MÚZEUM-EGYESULET, 2011, p. 139-168. Lórán, Pál 2013 – K. Lóránd, Pál Péter, The Mural Paintings of the Calvinist Church in Mugeni/Picturile murale din biserica reformată Mugeni/ A bögözi református templom falképei, în „Transsylvania Nostra” 1/2013, p. 56-60. Avram, Bucur 1999 – A. Avram, I. Bucur, Topografia Monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu, 5.1.1., Municipiul Sibiu. Centrul istoric, Köln, 1999, p. 87-88. Salontai 2002 – Salontai Mihaela Sanda, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, 2002, p. 224-227.

Surse web Lóránd 2018 – K. Lóránd, Picturile murale din biserica reformată Mugeni, p. 136, sursa: http://epa.oszk.hu/00400/00402/00012/pdf/EPA00402_ISIS_2013_135-137.pdf, (10.01.2018).

8

9

10

11 ALOISIO GRITTI, PERSONALITATE RENASCENTISTĂ

Elena Jampa

Résumé: Aloisio Gritti, personnalité de la Renaissance. Lʼétude dévoile des traits de caractère et les préoccupations de mécénat de cet aventurier du XVI-e siècle.

Cuvinte cheie: Renaștere, războinici, negustori, mecena, interese, conspirații, asasinate. Mots clè: Renaissance, guerriers, commerçants, mécénat, intérêts, conspirations, assassinats.

În documentele istorice din prima jumătate a sec. al XVI-lea, Mediașul este descris ca un oraș tânăr, nu prea mare, situat în mijlocul Transilvaniei, renumit pentru vinurile sale și pentru că aici a fost ucis în 1534, Aloisio Gritti1. Viața fascinantă a celui care „a dorit să fie domnitor și, în același timp, și negustor”2, dar mai ales moartea sa tragică și a fiilor săi a fost în atenția istoricilor și a literaților. Aloisio Gritti (1480-1534) s-a afirmat pe scena politică europeană la apogeul Renașterii, un fenomen preponderent cultural, care a pus accentul pe afirmarea personalității autonome, glorificarea valorilor clasice greco- romane și noi valori sociale și morale, care s-au regăsit în multiple domenii, de la arte, științe, filosofie la viața civică. Renașterea a fost și perioada Reformei religioase, cu tulburări politice și conflicte militare, a fost epoca descoperirilor geografice și a unor inovații tehnologice. La curțile nobiliare și princiare apărea curteanul, capabil să mânuiască armele, care învăța purtări alese și avea aptitudini literare și muzicale, însă se folosea de toate mijloacele pentru a se remarca în mediul politic. Se construia mitul eroului, care se remarca prin virtute și glorie, dornic să fie amintit de posteritate; erou care avea abilități războinice, politice, artistice și de protector al artiștilor și al artizanilor. După publicarea romanului Principele (1513) al lui Nicolo Machiavelli, epitetul „machiavelic” a fost atribuit multor personalități, care s-au folosit de minciună și violență pentru a-și atinge scopurile3. Machiavelicul Aloisio Gritti a jucat mai multe roluri și s-a orientat în viața socială și politică după dictonul „scopul scuză mijloacele”, pentru unii artiști și literati a fost un Mecena, adversarii l- au perceput ca pe un tiran din dramele clasice și paiață din comedia bufă, însă are sfârșitul unui personaj din tragedia antică. Aloisio / Alvise / Louis / Luigi / Ludovic Gritti s-a născut în 1480 la Constantinopol, fiind unul dintre cei patru fii naturali ai negustorului italian, devenit doge al Veneției, Andrea Gritti, și al unei grecoaice sau turcoaice4. Aloisio Gritti a trăit în lumea orientală cu nostalgia lumii europeane, ca fiu de patrician venețian a studiat la Veneția și la universitatea de la Padova. Deoarece era bastard și nu i se permitea să acceadă la funcții în magistratura Veneției, părăsește orașul lagunar în 1506 și revine la Constantinopol, pentru a continua afacerea comercială a tatălui, de pe urma căruia se îmbogățește. La Curtea otomană, unde „noblețea nu se datora originii, ci norocului și virtuților”5, datorită prieteniei cu marele vizir Ibrahim pașa și cu sultanul Soliman Magnificul, devine o persoană influentă. Gritti, curteanul, asemenea personajelor din carnavalurile venețiene, a jucat mai multe roluri, pe mai multe scene. La Înalta Poartă otomană, Gritti, cunoscut ca „begoğlu” („fiul prințului”), persoană versatilă, „trăia cu turcii după moda turcească și cu creștinii după moda creștină”6 și juca rolul curteanului servil, care se înclina în fața sultanului pentru a-i săruta mâna și caftanul și pe cel al oportunistului, care oferea sultanului și marelui vizir daruri scumpe7. Aloisio Gritti se remarcă la Constantinopol ca potent om de afaceri, curtean de încredere pe lângă sultan și marele vizir, diplomat în relațiile Curții otomane cu curți europene și ca persoană cu puteri depline politice în Ungaria. Venețianul dovedește și abilități de războinic ca participant la expedițiile otomane din Ungaria și Austria (1528-1532): comisar cu aprivizionarea armatei (1529), apără cetatea Buda (1530) și, în fruntea unor trupe auxiliare, atacă cetatea Esztregom (1532)8. Când este asediat la Mediaș în 1534, coordonează întărirea fortificațiilor orașului, supraveghează tabăra dușmană din turnuri și comandă atacuri9. Abil și ambițios, Gritti intră pe scena politică în 1527, când, în disputa pentru tronul Ungariei între Ioan Zápolya și Ferdinand I de Habsburg, intermediază primirea diplomatului Hieronym Laski de către sultan și marele vizir. În urma

1 Reicherstorffer 1550, p. 219; Possevino 1583, p. 547; Giorgio 1621, p. 71; Gromo 1566-1567, p. 350-351. 2 Nemeth, Papo 2002, p. 78. 3 Delumeau 1995, p. 49. 4 Ramberti 1543, p. 156; Hammer 1844, p. 382. 5 Ramberti 1543, p. 157, p. 169. 6 Ramberti 1543, p. 157. 7 Valle 1534b, p. 19; Saint-Genois, Schepper 1836, p. 149, p. 169; Sanuto XXXVI,1893, p. 120-121. 8 Sanuto LIV, 1909, p. 117; Tamás-Tarr 2010, p. 4 9 Tamás-Tarr 2010, p. 4-5; Valle 1534b, p. 44. 12 recunoașterii de către sultan a lui Zápolya ca rege, Aloisio Gritti a fost recompensat cu funcții și privilegii: reprezentant al acestuia la Înalta Poartă, episcop de Eger, trezorier, guvernator general al Ungariei, comandant, apoi căpitan general al armatei ungare, prefect al comitatului de Maramureș. Datorită aroganței, conducerii autoritare, a ambițiilor sale politice și în urma unei conjurații, Aloisio Gritti a fost asasinat la 29 septembrie 1534 la Mediaș, iar fiii săi adolescenți vor fi uciși la scurt timp. Asemenea bunicului său, ce fusese diplomat în câteva țări europene și aidoma tatălui său, dogele, care a avut misiuni diplomatice la Constantinopol și în Franța, Aloisio Gritti va interveni pe arena politică europeană, ca mediator între Zápolya și Ferdinand - regi aspiranți la tronul Ungariei, între poloni și moldoveni, între ambasadorii lui Zápolya, Ferdinand, Carol Quintul și Înalta Poartă și în realizarea unei convenții între lumea creștină și cea otomană10. Persoană ambiguă și intrigant, aidoma tatălui său, Aloisio Gritti a fost informator pentru Ibrahim pașa și un spion consecvent al Veneției la Poarta otomană; a avut informatori, l-a urmărit pe regele Zápolya și l-a folosit pe fratele său Giorgio să ducă corespondență secretă în Franța sau la curtea austriacă, însă cele mai multe informații le afla de la ambasadori și negustori11. Gritti a câștigat capital politic datorită abilităților sale de finanțist, câștiga sume frumoase din comerțul cu cereale și pietre prețioase cu Veneția, din arendarea taxelor din Rumelia, din funcțiile politice, ecleziastice și militare din Ungaria, din exploatarea unor mine de sare și metale neferoase din Transilvania și din posesiuni istriene12. În tranzacțiile comerciale și financiare, asemenea unui bancher modern, a apelat la bănci din Veneția și, pentru a câștiga bunăvoință, a împrumutat bani marelui vizir, Ibrahim Pașa; emisarului Franței, Antonio Rincon; amiralului Barbarossa; regelui Zapolya, care, pentru cei 300.000 de ducați împrumutați, a garantat cu orașul Szeged și mine de sare. Însă venețianul era și debitor fiscului otoman cu 200.000 ducați, pentru că plătea doar cu stofe și pietre prețioase arendarea taxelor din Rumelia, din care a fost obligat să achite 80.000 înainte de a pleca spre Ungaria13. O problemă controversată în viața venețianului a fost apostazia sa, la Pera era catolic practicant, avea un călugăr confesor și îl pregătea pe fiul cel mare, Antonio, pentru viața clericală, însă, după 1532 se înmulțesc zvonurile, potrivit cărora s-ar fi convertit la religia musulmană, pentru a putea intra în rândul pașilor și vizirilor, deși el susținea mereu că a rămas creștin catolic14. Și ungurii, în urma zvonurilor lansate de ambasadorii curții imperiale veniți la Constantinopol, îl suspectau de trecerea la islamism. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Aloisio Gritti a fost singurul creștin care a ajuns într-o poziție superioară în Imperiul otoman15. Înainte de a fi ucis, Gritti a invocat divinitatea și corpul său a fost depus în cripta bisericii Sf. Francisc din Mediaș16. Este posibil ca Gritti, catolic, să fi simpatizat cu Reforma protestantă, deoarece în 1534 l-a invitat la Constantinopol pe călugărul Bartolomeo Fonzio, traducător al cărților lui Luther, dar proiectul nu s-a finalizat, deoarece Gritti a plecat spre Ungaria și a murit în toamna aceluiași an. Fonzio, a fost judecat în 1562 de Inchiziție pentru erezie, apoi încarcerat și înecat în laguna venețiană17. Suspectate de erezie au fost și persoane aflate în serviciul italianului. Secretarul său, FrancescoTranquillo Andronico, umanist dalmațian, cu studii la universități europene, diplomat în serviciul regilor Záploya și Ferdinand de Habsburg, autor al unor lucrări în limba latină, va fi acuzat în 1565 pentru simpatie față de luteranism18. Teologul Agostino Museo din Treviso purta discuții referitoare la Reformă în 1532, când devine mentor teologic al lui Antonio Gritti, fiul mai mare al guvernatorului, care, în ciuda vârstei de 16 ani, fusese numit episcop de Eger, în locul tatălui său. Museo a fost judecat și încarcerat în 1537 pentru exprimarea ideilor luterane, dar a scăpat de pedeapsa capitală a Inchiziției prin publicarea unei Apologii, în care dădea un sens catolic subiectului dedicat predestinării19. Nunțiul papal pe lângă curtea lui Ferdinand de Habsburg, Pietro Paolo Vergerio, cel care propunea în 1533 să se apeleze la Aloisio Gritti, pentru încheierea unui armistițiu cu turcii, va fi primul episcop catolic care va fi judecat în 1544 de Inchiziție pentru aderarea la Reforma luterană20. În plin Ev Mediu eliminarea adversarilor se realiza prin metode barbare (conjurații, otrăviri, crime, schingiuiri). Viitorul rege Ioan Zápolya a înăbușit revolta țărănească din 1514 și a ordonat schingiuirea conducătorului acesteia, Ghe. Doja. Nu se știe câte victime a făcut Gritti în acțiunile militare la care a participat, însă din ordinul său au fost uciși frații Artándy (opozanți ai numirii sale ca guvernator al Ungariei), Paul Posaka (unul din autorii comediei Magnus ludus din 1532) și episcopul Emeric Czibak21. Se pare că italianul a fost implicat în uciderea ambasadorului lui Carol Quintul trimis la șahul Persiei și

10 Sanuto 1532-1534; Saint-Genois, Schepper I, 1836; Korrespondenz 2015; Hammer 1836, p. 157-200. 11 Saint-Genois, Schepper 1836, p. 150; Korrespondenz 2015, p. 144; Sanuto LIV, 1909, p. 370. 12 Ramberti 1543, p. 157, Postel 1560, p. 49. 13 Museo 1535, p. 61; Neméth, Papo 2002, p. 105. 14 Voyages III, 1881, p. 529; Valle 1534b, p.19; Isman 2007, p. 2; Charrière 1848, p. 178-180. 15 Ramberti 1543, p. 156; Postel 1560, p. 22; Voyages III, 1881, p. 529. 16 Valle 1534b, p. 39; Giovio II, 1555, p. 361. 17 www.treccani.it/enciclopedia/bartolomeo-fonzio-(Dizionario-Biografico) (accesat: 20.08.2017); Nemeth, Papo 2002, p. 105; Santarelli 2008, p. 19. 18 Barta 1995, p. 89. 19 www.treccani.it/enciclopedia/agostino-da-treviso-(Dizionario-Biografico) (accesat: 09.12.2017); Storia 2011-2012, p. 11. 20 www.ereticopedia.org/pier-paolo-vergerio (accesat: 18.12.2017); Cantu II, 1866, discursul XXVII. 21 Gürkan 2016, p. 455; Saint-Genois, Schepper 1836, p. 150; Nemeth, Papo 2004, p. 101. 13 a voievodului muntean Vlad Vintilă zis Înecatul (1532)22. Gritti, aflat în trecere prin Valahia în vara anului 1534, asistă la mutilarea și uciderea unor boieri de către voievodul Vlad Vintilă de la Slatina23; ajuns în Transilvania va ordona înlăturarea adversarului său, episcopului Emeric Czibak, care va fi decapitat de oamenii căpitanului Doczy, însă va fi ucis, la rândul său, prin metode barbare: i-au fost amputate membrele, a fost decapitat și i-au spintecat pieptul pentru a i se smulge inima și, în sângele său, rudele episcopului Czibak și-au înmuiat hainele. Ioan Doczy a fost jupuit de viu24 și fiii adolescenți ai lui Gritti, Antonio și Pietro vor fi uciși de domnitorul Moldovei Petru Rareș (unul înecat, altul decapitat)25. În contrast cu latura întunecată a asasinatelor și conjurațiilor, curtenii renascentiști afișau ținute strălucitoare și manifestau interes față de artă, cultură și produse artizanale moderne. Deși trăiau în Orient, sultanul Soliman și marele vizir Ibrahim pașa se interesau de noutățile artizanale occidentale, erau erudiți, poligloți, citeau cărți de istorie, filosofie, de drept, scriau poezie, susțineau activități culturale, Ibrahim pașa avea talent muzical, iar sultanul avea abilități de artizan și aprecia bijuteriile și ceasurile mecanice aduse din Europa. Ibrahim pașa și-a construit palatul cu materiale italiene, l-a decorat cu tapiserii flamande, a luat din castelul lui Mathia Corvin de la Buda incunabule și statui antice. Curteni levantini, dar atenți la strălucirea omologilor europeni, Soliman, Ibrahim pașa și Gritti îndrăgeau luxul și teatralitatea ritualurilor și a băilor de mulțime, afișând ținute strălucitoare și multe bijuterii. În 1532, Gritti și Ibrahim pașa i-au oferit sultanului o coroană-coif din aur, ceremonială, cu patru etaje, bogat ornamentată cu pietre prețioase, care a fost un accesoriu esențial în punerea în scenă din 1532, când, înaintea asediului Vienei, sultanul o poartă în timpul intrării în Belgrad26. Teatrale erau ținutele opulente ale lui Gritti, ca și intrarea sa triumfală din 1532 în orașul Buda. Ce s- a întâmplat cu averea fabuloasă a negustorului venețian după moartea sa? Conform legilor otomane, palatul din Pera a trecut în posesia sultanului27. Asediatorii de la Mediaș și-au însușit lucrurile lui Gritti și ale celor din suita sa, bijuteriile din cizmele sale au fost luate de nepotul episcopului Czibak28, unele bunuri au ajuns la Ioan Zápolya29, la Ștefan Mailat30, dar cele mai multe au ajuns la domnul Moldovei, Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546)31. În timpul expediției otomane din 1538, Soliman găsește și își însușește tezaurul lui Petru Rareș de la Suceava, care fusese îngropat în patru butoaie mari și, care, era atât de valoros încât și sultanul a fost „uimit că, într-o țară atât de mică, un domnitor a putut aduna o așa mare comoară”32. Din păcate, în comoara de la Suceava se găsea și spada lui Ștefan cel Mare, aflată în prezent la muzeul Topkapi. Sursele istorice confirmă că o parte din tezaurul lui Petru Rareș era alcătuit din valori capturate de la Gritti, aduse o dată cu capul și cei doi fii ai acestuia. Petru Rareș și-a adăpostit familia la Ciceu, în Ardeal, împreună cu bunuri „pe care le-a câștigat prin moartea lui Gritti”33. Sosit la Constantinopol în 1540 pentru a cere sultanului o nouă domnie, Petru Rareș a oferit daruri înalților demnitari, iar marelui vizir Rustem Pașa, ginerele sultanului, i-a dăruit două perle uriașe provenind din averea venețianului34. Plecând de la Constantinopol pentru a aplana diferendele teritoriale dintre cei doi regi unguri, Gritti părăsea lumea orientală și venea să se stabilească în regatul ungar, unde influențele Renașterii italiane erau prezente în arhitectură, artă și cultură. Regele Zápolya, admirator al culturii italiene, avea la curtea sa umaniști, clerici și cavaleri, cu studii la universități europene, muzicieni și constructori italieni și un miniaturist italian35. În serviciul lui Gritti se aflau persoane poliglote, instruite în spirit umanist: secretarul Tranquillus Andronicus sau Andreis (originar din Trau, cu studii la mai multe universități europene, diplomat, autorul unor satire, elegii, epistole în limba latină), călugărul italian Agostino Museo Treviso (autor al unor lucrări religioase), șambelanul Franceso della Valle, medicul evreu, rabinul Moses36. În epoca marilor descoperiri geografice, Aloisio Gritti a călătorit de mai multe ori de la Constantinopol la Veneția și în Ungaria. Descrieri ale locurilor prin care a trecut acesta și însoțitorii săi între 1532-1534 a făcut Francesco della Valle, care schițează orașul Târgoviște și portul muntenilor, explicând originea latină a românilor și schițează fortificația orașului Mediaș37. Tranquillus Adronicus face și el comentarii referitoare la romanitatea poporului român, descrie Țara Bârsei și orașul fortificat Mediaș, care avea în mijloc, o cetățuie38.

22 Sanuto LVI, 1901, p. 582; Kumrular 2005, p. 96. 23 Documente turcești I, 1976, p. 23. 24 Giovio 1559, p. 310. 25 Giovio 1559, p. 310; Andreis 1534a, p. 255; Valle 1534a, p. 337; Museo 1534a, p. 366; Verancsics 1550b, p. 36-37. 26 Valle 1534b, p. 35; Sanuto LVIII, 1903; Neciploğlu 2000, p. 60. 27 Bassano 1545, p. 51; Charrière 1848, p. 250; Ciorănescu 1940, p. 15. 28 Museo 1535, p. 55, p. 61. 29 Warhaffe 1534, p. 1-2. 30 Giovio II, 1555, p. 633. 31 Roseo 1553, p. 143-144, p. 164. 32 Verancsics 1550a, p. 420; Ğelalzade, p. 263-264; Pecevi, p. 480; Ali, p. 354; Matrakci, p. 229, în Cronici turcești, I, 1966. 33 Roseo 1580, p. 143; Petru Rareș 1978, p. 186; Xenopol II, 1889, p. 564; Veress 1914, p. 291. 34 Roseo 1580, p. 144; Giovio 1559, p. 603. 35 Gerevich 1940, p. 566; Balogh 1943, p. 368. 36 Saint-Genois, Schepper 1836, p. 152; Nemeth, Papo 2004, p. 98. 37 Valle 1534b, p. 26, p. 40. 38 Andreis 1534a, p. 244, p. 253. 14 Un alt aspect al persoanei renascentiste Aloisio Gritti este acela de protector al unor artiști, literați, artizani, clerici venețieni, pe care îi susține financiar, iar pe unii îi invită la Constantinopol. În timpul Renașterii, literații nu erau plătiți de editori, însă erau finanțați în munca lor de diverși mecena, pe care îi onorau în lucrările lor. Chintesența personalității lui Gritti a conturat-o Bernadetto Ramberti, care l-a cunoscut pe Gritti la Constantinopol în 1533-1534 și, care începea prezentarea vieții și activității acestuia cu reflecția: „Dintre toate viciile niciunul nu este mai pătat decât avariția și pofta de aur”39. Nu există informații despre tinerețea sau instrucția lui Gritti la Constantinopol, Ramberti scria că acesta „a avut puțină facultate”40, însă în 1502, la 22 de ani, a început studii la universitatea de la Padova, unde a avut prilejul să cunoască erudiți ai Renașterii. Aloisio Gritti vorbea limbile turcă, italiană, latină și greacă, era un bun orator, avea fraze lungi, emfatice, însoțite de gesturi largi41. Din interese economice, literați venețieni l-au menționat pe magnat în: scrisori, poezii, elogii, epigrame și piese de teatru. Dragomanul Yunus bey și Aloisio Gritti au fost autori ai unui pamfletului Opera Nova la adresa admnistrației Imperiului otoman, o lucrare, de mică anvergură, apărută în 1537, care prezintă organizarea militară și admnistrativă a Imperiului otoman, cu puternice rădăcini medievale42. O relație deosebită a existat între literatul Pietro Aretino, reprezentant tipic renascentist, autor de piese de teatru, satire, scrisori, poezii, unele licențioase și familia Gritti. Excentricul, libertinul scriitor a fost adulator, desigur din interese materiale, al dogelui și al fiului său Aloisio, care îi asigura o rentă lunară de 100 de scuzi, iar în 1533 l-a invitat la Constantinopol43. Aretino îl numea pe Aloisio Gritti „patronul și binefăcătorul său” și i-a dedicat traducerea Psalmilor I sette salmi di David și un poem elogios de 66 de rânduri44. Comedia La Cortigiana, publicată de Aretino în 1534, deși îl are ca personaj principal pe împăratul Carol Quintul, era dedicată lui Aloisio Gritti și satiriza viața unor personaje de la curți princiare. În capitolul dedicat regelui Ioan Zapolya, în conflictul dintre cei doi regi intervine italianul, căruia Ferdinand îi aduce aminte că el nu are origine princiară45. Pietro Aretino și Francesco Loredano i-au elogiat pe Aloisio și Andrea Gritti în scrisori- sonete46. Agostino Ricchi, studentul secretar al lui Pietro Aretino, care spera să beneficieze și el de mărinimia lui Alosio Gritti, i-a dedicat comedia Tre tiranni, scrisă în 1533, ale cărei personaje stau sub semnul Amorului, Fortunei și bogăției47. În Ungaria, guvernatorul Gritti a fost apreciat de o parte dintre curteni și nobili, însă, după măsurile despotice luate și uciderea unor opozanți, „șarpele, vipera”48 a devenit ținta ironiilor și a discreditărilor. La Buda, în timpul carnavalului din 1532, a fost prezentată comedia bufă Magnus ludus, terminată ca o dramă satirică, care îl ridiculiza pe Gritti pentru ținutele extravagante, dar căruia i se prevestea o moarte tragic-comică. În poezia populară medievală din Ungaria sunt menționate patru adagii sau elogii inspirate de Adagia de Erasmus din Rotterdam, care sugerează moartea alegorică a venețianului (elogiile sau adagiile 2.5.9.7: Cane Tellenis cantilenos, 2.5.10.10: Admacti naentia, 2.10.6.3: Harmody cantilena, 3.3.10.6: Canere Telamonis cancionem)49. Fulminanta ascensiune pe scena politică europeană și sfârșitul lui Aloisio Gritti au fost imortalizate în studii și tratate de istorie și în literatura istorică (corespondență, memorii, elegii, relatări, jurnale, note de călătorie, romane, nuvele, ode, teatru istoric). Prima informație referitoare la moartea lui Gritti a fost publicată într-un ziar-foaie, editat în limba germană la Sibiu50, iar mesageri călări au ajuns în câteva zile până la curtea de la Viena, știrea fiind transmisă prin corespondența persoanelor interesate de activitatea italianului. Câțiva apropiați aflați în serviciul său, Andronicus sau Andreis Tranquillus51, Francesco della Valle52 și Augustino Museo53 au consemnat după câteva luni evenimentele de la Mediaș în memorii, relatări și corespondență, pe care le-au construit după tiparul istoriilor clasice antice, la modă în Renaștere, folosind procedee literare pentru a sublinia dramatismul faptelor (comparații cu războinici antici, elogii, fraze lungi, retorice, dialoguri fictive, figuri de stil, descrieri, stil patetic, structuri de nuvele istorice). Alte surse istorice literare contemporane despre ascensiunea politică și uciderea lui Aloisio Gritti sunt rapoartele, relatările și corespondența cu: dogele, Senatul Veneției, regele Ferdinand I, regele Ioan Zápolya, regele Francisc I, regele Sigimund I, împăratul Carol Quintul, papa Clemnt VII, diplomați, notabilități din Transilvania,

39 Ramberti 1539, p. 150. 40 Nemeth, Papo 1999, p. 52; Ramberti 1543, p. 156. 41 Necipoğlu 2000, p. 51. 42 Lybyer 1913, p. 262-276. 43 Lettere 1873, scrisoarea CXLIII, p. 222-223; Unzeitigová 2007, p 59. 44 Nemeth, Papo 2004, p. 96. 45 Aretino I, 1561, cap. XIV, cap. XV. 46 Loredano 1716, p. 12; Aretino I, 1561, p. 222-223. 47 www.archive.org/stream/itretiranni00rice/itretiranni00rice_djvu.txt (accesat: 12.09.2017); Ricchi 1533, p.1. 48 Szerémi 1857, p. 334. 49 Erasmus 1592, p.132-147; Acs 2016, p. 135. 50 Warhaffe 1534, Warhaffe geschichtwie herr Ludovico Gritti von Costantinopol in die Walachen antommen und in Senbenbürgen erschalgen ist den 28. Septembris.1534. 51 Andreis 1534a, p. 246-255; Andreis 1534b, p. 198-231. 52 Valle 1534a, p. 300-387; Valle 1534b, p.15-52. 53 Museo 1535, p. 75-82. 15 ambasadorii Cornelius Duplicius Schepper, Hieronym Laski, Antoine Rincon, Pietro Zen, curteni și prelați de la Curtea ungară54. Paolo Giovio sau Pauli Jovii a fost primul istoric care a inclus în lucrările sale informații despre uciderea „personajului” Aloisio Gritti, având ca surse contemporane: corespondența cu Nicolaus Olahul, Erasmus din Rotterdam, curteni și prelați de la Curtea ungară, relatările lui Sanuto din Diarii și știrile din ziarele germane, el însuși fiind la Buda în 153055. Giovio oferă unica reprezentare iconografică a lui Aloisio Gritti în opera istorică și artistică Elogia. Virorum bellica virtute illustrium, lucrare de biografii ale unor personalități europene, ilustrate cu portrete, publicată la Basel în 1575, incluzându-l în capitolul bărbaților iluștri Căpitani și bărbați de stat, unde este prezentat rolul acestuia în Imperiul otoman și contextul morții. Expozeul istoric este completat cu o gravură și un epitaf, ce sintetizează personalitatea lui Aloisio Gritti: arogant, avid după strălucire, prosperitate și glorie. Deși cu un trecut neclar, datorită calităților morale, abilităților militare și a prieteniei cu marele vizir și sultanul a ajuns persoană influentă la curtea otomană, însă norocul l-a părăsit și a căzut rapid în tenebre. Tabloul, după care a fost făcută gravura lui Aloisio Gritti, se află la Muzeul Paolo Giovio din orașul Como, a fost realizat, probabil, în timpul studiilor acestuia la Padova și îl înfățișează ca fiind un bărbat tânăr, brunet, cu barba și mustața negre, cu o privire pătrunzătoare, purtând pe cap o căciulă din zibelină56. Aloisio Gritti a devenit personaj exotic, prototipul eroului renascentist cu sfârșit dramatic în numeroase creații literare57. Rivalizând cu principii europeni, Gritti și-a construit la Pera un palat decorat cu tablouri și tapiserii aduse din Italia, iar în grădinile în stil italian, cu prilejul carnavalului din februarie 1524, a organizat un banchet cu 300 de invitați (diplomați, negustori europeni și turci), care au fost serviți în vase de argint și au fost distrați cu comedia Psyche și Cupidon, jucată de actori italieni58. Tabloul curteanului renascentist trebuie completat cu prezențe feminine. Gritti etalează femeia, ca obiect decorativ, cu ocazia banchetului din 1524, unde invită 200 de doamne din Pera și dansatoare turcoaice59. Ca și tatăl său, nu se căsătorește, pentru că are le dipoziție un harem, are copiii ilegitimi, dar este dispus, din considerente politice, să se căsătorească la 53 de ani cu prințesa Isabella de Jagiello. În 1533, Hieronym Laski sosea la Constantinopol, cu o scrisoare din partea regelui polonez Sigismund I, care îi propunea să se căsătorească cu tânăra sa fiică, Isabella și îi trimitea un portret al prințesei60. Gritti a avut trei copii ilegitimi: Marietta, despre care unii istorici români susțin că ar fi fost căsătorită, din interese politice, cu domnul Moldovei, Ștefan Lăcustă (1538-1540), succesorul lui Petru Rareș. Sultanul ar fi intenționat să-l căsătorească pe Ștefan cu fiica venețianului, însă domnul Moldovei s-a căsătorit cu o femeie de religie ortodoxă, iar Marietta s-a căsătorit, la Veneția, în 1529 cu un Cicogna și, rămasă văduvă, s-a recăsătorit în 1533 cu Alvise Bragadin61. Gritti îi iniția în viața militară și politică pe doi dintre fii, Antonio (18 ani) și Pietro (12 ani), pe care, se zvonea, intenționa să-i facă domnitori în Moldova și Țara Românească. În timpul asedierii orașului Sibiu din anul 1532, Antonio, aflat în suita tatălui său, se oferă să facă parte din schimbul de ostatici impuși de negocieri. Ajunși la Buda, Gritti îi transferă lui Antonio Episcopatul de Agria și, înconjurat de episcopi, acesta participă la festivitățile organizate în onoarea tatălui său. Tânărul este pregătit pentru activitate ecleziastică, îl are mentor pe teologul Augustino Museo, este trimis la studii la Padova și este lăsat pe lângă regele Zápolya să asimileze limba latină vulgară. În 1534, însoțit de o mică armată, vine de la Buda, pentru a-și întâmpina tatăl la Brașov62. Antonio și fratele său Pietro nu asistă la uciderea tatălui lor, însă vor fi trimiși la Petru Rareș, împreună cu capul acestuia și o parte din avere și vor fi uciși în mod barbar.

Concluzii. Aloisio Gritti a fost o persoanalitate renascentistă prin subtile jocuri de influență pe arena politică a Imperiului Otoman și a unor state europene, implicare în asasinarea persoanelor indezirabile, acțiuni de mecenat, modul de viață extravagant, atitudinea de mare senior. Cel care a spus prietenilor săi că vrea, în orice mod, ca după moartea lui să se spună că „a fost unul Aloisio Gritti, care s-a ridicat doar datorită virtuții, unde alții au ajuns prin forță sau prin ereditate”63 nu a fost un virtuos, dar prin acțiunile temerare de a ajunge pe tronul Ungariei și de realizare a unei convenții între statele catolice, dar mai ales prin sfârșitul său tragic a rămas în memoria istoriei ca una dintre cele mai fascinante personalități ale Renașterii.

54 Voyages III, 1881, p. XIII, p. XIV, p. 474, p. 508-549; Contarini 1534, p. 82-115; Szerémi 1857, p. 4-456; Oláh 1857, p. 81; Verancsics 1550a, p. 415-420; Iskrzycki 1533, p. 351-354; Pemfflinger 1536, p. 376-379; Saint-Genois; Schepper 1857; Korrespondenz 2015, p. 144-345; Voyages 1881, p. 508-549; Ciorănescu 1949, p. 13-15. 55 Giovio 1559, p. 303-310, p. 503-504; Giovio 1555, p. 173-368; Jovii 1575, p. 173-368; Fest 1927, p. 198-211. 56 Segni 1551, p. 270-271; Jovii 1575, p. 303-304; Muntz 1901, p. 316; Minonzio 2005-2010, p. 153. 57 Perière 1558, p. 298-299; Fernandez 2016, p. 83; Boschetto 1995; Legrand, Cambier 2012; Asachi 1915, p. 171-258; Popescu 2013; Szathmary 1846; Gulácsy 1943, p. 198-236; Horváth 2009. 58 Valle 1534b, p. 19, p. 28; Sanuto XXXVI, 1893, p. 120-121. 59 Sanuto XXXXVI, 1893, p. 118-123. 60 Valle 1534b, p. 35. 61 Sanuto LIV, 1909, p. 574; Saint-Genois, Schepper 1836, p. 152; Gorovei 1975, p. 187-189; Pop 1985-1986, p. 79. 62 Valle 1534b, p. 26-27; Sanuto XXXVI, 1903, p. 55; Otman 2009, p.73. 63 Ramberti 1543, p. 157. 16 Bibliografie

Àcs 2016 – P. Àcs, Alvise Gritti és Nádasy Tamás - egy elhidegült baratság történeti háttere, în „Müvészet és mesterség”, 1, Budapest, 2016, p. 132-147. Andreis 1534a – Tranquillus Andreis (Andronicus), Tranquillus Andronicus dalmat din Trau către Ian Tarnovski, comandant suprem al armatei regatului Poloniei, a doua călătorie 1534, în Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 249- 255. Andreis 1534b – Tranquillo Andreis (Andronico), Epistola de perditione Regni Hungarorum (1534), în Magyar Történelmi Tár, Scriptores, Budapest, 1903, p. 198-231. Aretino 1534 – P. Aretino, La Cortigiana (1534), Milano, 1989. Aretino I, 1873 – P. Aretino, Lettere scritte a Pietro Aretino (1561), I, Bologna, 1873. Asachi 1915 – Gh. Asachi, Petru Rareș, în Nuvele istorice, București,1915. Balogh 1943 – J. Balogh, Il Rinascimento in Transilvania, în Az Erdély Renaissance, I, Kolozsvar, 1943, p. 366-386. Barta 1995 – G. Barta, Un umanista senza successo: Tranquillo Andronicus, în „Rivista di Studi Ungheresi”, 10, 1995, p. 75-91. Bassano 1545 – L. Bassano, I costumi et i modi particolari de la vita de' Turchi, MDXLV (1545). Boschetto 1995 – F. M. Boschetto, Ucronia di Dago, Paris, 1995. Cantu II, 1866 – C. Cantu, Gli eretici dʼItalia, 2, Torino, 1866. Charrière 1848 – E. Charrière, Négociations de la France dans le Levant, I, Paris, 1848. Ciorănescu 1940 – Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, București, 1940. Contarini 1534 – Fr. Contarini, Registrum Litterarum magnifici Domini Francisci Contarini oratoris ad Sereness. Regem Romanorum (1534), în Magyar Tӧrténelmi Tár, Budapest, 1874. Cronici turcești I, 1966 – Cronici turcești, Ğelalzade p. 263-264; Pecevi p. 480; Ali p. 354; Matrakci, p. 229, I, București, 1966. Delumeau 1995 – J. Delumeau, Civilizația Renașterii, București, 1995. Documente turcești, I, 1976 – Documente turcești, I, București, 1976, p. 23. Erasmus 1592 – Erasmus, Adagiorum 1592, elogiile/adagiile 2.5.9.7: Cane Tellenis cantilenos; 2.5.10.10: Admacti naentia; 2.10.6.3: Harmody cantilena, 3.3.10.6; Canere Telamonis cancionem, în Müvészet, Budapesta, 2016, p.132-147. Fernandez 2016 – O.G. Fernandez, Està la mamola legis: la caracterización de los otomanos en El desafio de Carlos V de Rojas Zorilla, în „Humanista”, 33, 2016, p. 79-96. Fest 1927 – A. Fest, Le relazioni di Paolo Giovio collʼUngheria, în „Corvina”, VII, 13-14, Budapesta, 1927, p. 198-211. Gerevich 1940 – T. Gerevich, Lʼarte ungherese della Transilvania, în „Corvina”, VIII, Budapesta, 1940, p. 513-590. Giorgio 1621 – T. Giorgio, Delle guerre et rivolgimenti el regno dʼUngaria; et della Transilvania, Veneția, MDCXXI (1621). Giovio II, 1555 – P. Giovio (Jovii), Histoires, II, Lyon, MDLV (1555). Giovio 1559 – P. Giovio (Jovii), Eloges et vies briefvment descrites sous les images des plus illustres & principaux homes de guerre, antiques & modernes qui se voyent à Como, au Musée de Paolo (Giovio) Jouio, Evesque de Nocere, Paris, 1559. Gorovei 1975 - Șt. Gorovei, Note istorice și genealogice cu privire la urmașii lui Ștefan cel Mare, în „Studii și Materiale de Istorie Medie”, 8, 1975, p. 185-199. Gromo 1566-1567 – G.A. Gromo, Descrierea Transilvaniei (1566-1567), în Călători străini despre țările române, vol. II, București, 1970. Gulácsy 1943 – I. Gulácsy, Fekete völegények, Budapest, 1943. Gürkan 2016 – E.S. Gürkan, Lʼidra del sultano. Lo spionaggio ottomano nel Cinquecento, în „Mediterranea - ricerche storiche”, XIII, 38, 2016, p. 447-476. Hammer 1844 – J. Hammer, Histoire de lʼEmpire Ottoman, vol. I, Paris, 1844. Horváth 2009 – V. Horváth, Lo specchio turco, Roma, 2009. Iskrzycki 1533 – N. Iskrzycki, convorbirea cu Petru Rareș, 1-15 septembrie 1533, în Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 351-354. Isman 2007 – F. Isman, Quando a Costantinopoli Venezia era di casa, în „Venezialtrove, almanacco della presenza veneziana nel mondo”, Venezia, 6, 2007, p. 11-31. Jovii 1575 – P. Jovii (Giovio), Elogia. Virorum bellica virtute illustrium, Basil, MDLXXV (1575). Korrespondenz 2015 – Die Korrespondenz Ferdinand I (1535-1536), Köln, Weimar, 2015. Kumrular 2005 – Ӧ. Kumrular, El duelo entre Carlos V y Solimán el Magnifico (1520-1535), Estambul, 2005. Legrand, Cambier 2012 – P. Legrand, Cl. Cambier, Le brûlot de Clissa, Paris, 2012. Lettere I, 1873 – Lettere scritte a Pietro Aretino, I, Bologna, 1873. Lybyer 1913 – A.H. Lybyer, The Gouvernment of the Ottoman Empire in the Time of Suleiman the Magnificent, Cambridge, 1913, p. 262-276. Loredano 1716 – Fr. Loredano, Delle Lettere del Signor Gio Francesco Loredano, nobile veneto, racolte da Enrico Giblet, cavalier, Parte terza, Venezia, MDCCXVI (1716). Minonzio 2010 – Fr. Minonzio, Con lʼappendice di molti eccellenti poeti. Gli epitaffi degli „Elogia” degli uomini dʼarme di Paolo Giovio, în „Periodico della Societa Storica Comense”, LXI, 2005-2010, p. 5-216. Muntz 1901 – E. Muntz, Le portrait de Paul Jove. Contributions pour servir à lʼiconographie du Moyen Âge et de la Renaissance, în „Mémoires de lʼAcademie des Inscriptions et des Belles Lettres”, 36, 1901, p. 249-343.

17 Museo 1534a – A. Museo (Musei), Relația călătoriei în Transilvania (1534), în Călători străini despre țările române, vol. I, 1968, București, p. 359-367. Museo 1534b – A. Museo (Musei) Tarvisini, De expugnatione Megghes (1534), în Magyar Történelmi Tár, vol. III, 1857, p. 61-75. Museo 1535 – A. Museo (Musei), Constitutio sive Interrogatio a Mareschalco Caes. Mai. Sibi et socio Petro Cremensi facta post de Buda in Viennam reditum. Anno 1535, în Magyar Történelmi Tár, III, 1857, p. 75-82. Müvészet I, 2016 – Müvészet és mesterség, Alvise Gritti és Nádasy Tamás - egy elhidegült baratság történeti háttere 1594, Budapest, I, 2016. Necipoğlu 2000 – G. Necipoğlu, Solimán el magnifico y la representación des poder: la rivalidad entre los otomanos, los habsburgo y el Papado, în Carlos V, las armas y las letras, Granada, 2000, p. 43-71. Nemeth, Papo 1999 – G. Nemeth, A. Papo, Ludovico Gritti, la carriera di un principe-mercante, în „Rivista di Studi Ungheresi”, 14, 1999, p. 47-87. Nemeth, Papo 2002 – G. Nemeth, A. Papo, Rineggati, veri e presunti, alla corte di Solimano il Magnifico, în „Nuova Corvina”, 11, 2002, p. 99-109. Nemeth, Papo 2004 – G. Nemth, A. Papo, Ludovico Gritti. An example of maeccenes and powerful man of the XVI century, în Hatalom és kultúra, Budapest, 2004. Oláh 1857 - N. Oláh 1857, Levelezése (Epistolario), în Magyar Történelmi Emlékek, vol. I, 1857, p. 81; Otman 2009 – E. Otman, The role of Alvise Gritti within the ottoman politics in the context of the „Hungarian question” (1526-1534), Ankara, 2009. Pemfflinger 1536 – M. Pemfflinger, în Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 376-379. Perières 1558 – B. des Perières, Les contes et joyeux devis, Lyon (1558), în Les vieux conteurs français, Paris, MDCCCXII (1812). Petru Rareș 1978 – Petru Rareș, redactor coordonator Leon Șimanschi, București, 1978. Pop 1985-1986 – A. Pop, Cu privire la domnia lui Ștefan Lăcustă, în „Anuarul Institutului de Arheologie Cluj-Napoca”, 27, 1985-1986, p. 79-98. Popescu 2013 – P.D. Popescu, Cerbul din pădurea pierzaniei, e-Book, 2013. Possevino 1583 – A. Possevino, Descrierea Transilvaniei (1583), în Călători străini despre țările române, vol. II, București, 1970. Postel 1560 – G. Postel, Histoire et considerations de lʼorigine, loy, et covstvmes des Tartares, Poitiers, MDLX (1560). Ramberti 1539 – B. Ramberti, Libri tre delle cose de Turchi, Vinegia, MDXXXIX (1539). Ramberti 1543 – B. Ramberti, Viaggi fatti da Vinetia, alla Tana, in Persia, in India, et in Constantinopoli…, Vinegia, MDXLIII (1543). Reicherstorffer 1550 – G. Reicherstorffer, Chorographia Transylvaniae (1550), în Călători străini despre țările române, I, 1968. Ricchi 1533 – A. Ricchi, I tre tiranni, Venetia, MDXXXIII (1533). Roseo 1580 – M. Roseo, Delle historie del mondo, Parte terza, Venetia, MDLXXX (1580). Saint-Genois, Schepper 1836 – J. Saint-Genois, Y. de Schepper, Missions diplomatiques de Cornelius Duplicius De Schepper, dit Scepper 1523 à 1555, I, Bruxelles, 1836. Santarelli 2008 – D. Santarelli, Eresia, Riforma e Inquisizione nella Republica di Venezia del Cinquecento, 2008. Sanuto XXXVI, 1893 – M. Sanuto, I Diarii, XXXVI (36), Venezia, 1893. Sanuto LIV, 1903 – M. Sanuto, I Diarii, LIV (54), Venezia, 1903 Sanuto LVI, 1901 – M. Sanuto, I Diarii, LVI (56), Venetia, 1901. Sanuto LVIII, 1903 – M. Sanuto, I Diarii, LVIII (58), Venetia, 1903. Segni 1551 – F. Segni, Elogi, Bolognia, 1551. Szathmary 1846 – J. Szathmary, Gritti, în Öszes szinmüvei, Budapest, 1846. Szerémi 1857 – G. Szerémi, Emlékirata (1484-1543), în Magyar Törtélmi Emlékek, II, Pest, 1857. Storia 2011-2012 – Storia della Chiesa locale, Diocesi di Treviso, 2011-2012. Tamás-Tarr 2010 – M. Tamás-Tarr, Antiche tracce magiare in Italia altri intrecci italo-ungheresi nel 500, în „Osservatorio Letterario”, XIV, 73/74, 2010. Valle 1534a – Fr. Della Valle Padovanul, în Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 316-340. Valle 1534b – Fr. della Valle Padovano, Una breve narrazione di Francesco dalla Valle Padovano della grandezza, virtu, valore, ed infelice morte dell Illustrissimo Signor Conte Alouise Gritti, dal Serenissimo Signor Andrea Gritti, Principe di Venezia, Conte del gran Contado di Marmarus in Ongaria, e Generale Governatore di esso Regno, e General Capitano del esercito Regio appresso Solimano Imperatore de Turchi, e alla Maesta di Re Giovanni dʼOngaria, în Magyar Tӧrténelmi Tár , III, Budapest, 1857, p. 9-60. Verancsics 1550a – A. Verancsics, De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpine, în Călători străini despre țările române, I, București, 1968. Verancsics 1550b – A. Verancsics, în Magyar Történelmi Emlekék, vol. II,1857, p. 36-37. Veress 1914 – A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldovia et Valachia, 1468-1540, Collegit et edidit dr. Andreas Veress, I, Kolozsvar, 1914. Veress 1929 – A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, Acte și scrisori: 1527-1572, I, București, 1929. Voyages III, 1881 – Voyages des souverains des Pay-Bas, III, Bruxelles, 1881. Xenopol II, 1889 – A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, II, Iași, 1889. Unzeitigová 2007 – G. Unzeitigová, Pietro Aretino „flagello dei principi” e il suo epistolario, Brno, 2007. Warhaffe 1534 – Warhaffe geschich wie herr Ludovico Gritti von Costantinopol in die Walachen antommen und in Senbenbürgen erschalgen ist den 28. Septembris. 1534, Sibiu, 1534. 18 www.archive.org/stream/itretiranni00rice/itretiranni00rice_djvu.txt (accesat: 12.09.2017). www.ereticopedia.org/pier-paolo-vergerio (accesat: 18.12.2017). www.treccani.it/enciclopedia/agostino-da-treviso-(Dizionario-Biografico) (accesat: 09.12.2017). www.treccani.it/enciclopedia/bartolomeo-fonzio-(Dizionario-Biografico) (accesat: 20.08.2017).

Aloisio Gritti Aloisio Gritti, Gravură în Paolo Jovii Elogia, 1575 Tablou ulei, Muzeul „G. Garibaldi”, Como.

19 DATE PRIVIND RENTA FEUDALĂ ÎN SATELE DE PE BRAȚUL BORCEA (SECOLUL AL XVI-LEA – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA)

Mihai Iorga

Résumé. Etude sur la rente féodale dans les villages situés le long du Borcea, bras du Danube; XVI-ème siècle – première moitié du XVII-ème siècle. Notre étude sur ľévolution de la rente féodale dans les villages situés le long du Borcea, bras du Danube, utilise une trentaine de sources documentaires faisant référence au sujet abordé sur la période comprinse entre le XVI- ème siècle et la première moitié du XVII-ème siècle. Ľanalyse de ces documents nous a offert la posibilité ďidentifier certaines spécificités dans la façon où la rente féodale a évolué dans cette regions. La plupart des documents évoquent les différents rentes que les paysans dépendants devaient aux monastéres moins souvent auprès des boyards et plus rarement auprès de voïvodes. Notre ètude rèlève que dans les villages sur le bras Borcea la principale rente était la rente en bétail, suivie de la rente en poissons et ruches puis le rente en produits de la terre. Cela démontre que le principales richesses des habitants proviennent de ľ élevage de la pêche et de ľapiculture, suivies de la culture des céréales ďoù ľ intérét des seigneurs féodaux pour ce type de produits en tant que rente. Rarement et formulé de manière tres générale, les documents font référence à la rente-travail (covée) et a la rente en argent. Enfin, notre étude constate que le régime de la rente féodale dans les villages de colonisation était deffèrent de celui pretiqué dans les villages asservis.

Cuvinte cheie: rentă feudală, dijmă, dijmă în produse, dijmă în bani, dijmă în muncă, sate aservite, sate de colonizare, țărani dependenți. Mots de clés: rente féodale, dîme, dîme en produit, rente en travail, rente en argent, villages aservis, villages de colonisation, paysans dependants.

Renta în general reprezintă un venit pe care îl poate obține un proprietar. Renta feudală, în diferitele ei forme, își află exprimarea, în actele vremii, în chipul cel mai direct, în obligațiile unor categorii sociale față de ceilalți, menționate în documente sub diverse denumiri: venituri, foloase, servicii, sau ascultare, supunere, aceasta din urmă însemnând pentru rumâni un ansamblu de obligații care cuprind dijma în produse, bir sau lucru. Renta feudală este anterioară întemeierii Țării Românești; o găsim amintită în scris la 1247, când regele Ungariei își rezerva „jumătate din foloasele și veniturile și slujbele din întreaga Țară a Severinului”1, aceeași formulare fiind reluată și pentru locuitorii din voievodatul lui Litovoi. Existența, în actele de cancelarie, până în secolul al XVII-lea a unei taxe speciale numităpărpăr, deosebită de dijma de pește2, plătită asupra carelor de pește, deseoriși a butiilor cu vin, ne face să credem că aceaste obligații, la care erau supuși locuitorii din așezările de la Balta Ialomiței, datează dinainte de întemeierea Țării Românești. Este posibil ca perceperea acestor dări în perper a început din secolul al XIII-lea când circulația monedelor bizantine de aur la Dunărea de Jos a luat un caracter general. De atunci ar deriva numele însuși al dării respective, părpărul, acesta fiind forma românească a monedei bizantine, hiperper (perper), termen folosit și în documentele din secolele XVI-XVII când emisiunule perperului încetaseră de mult, în acest timp toate dările fiind plătite în monedele în circulație. Odată cu întemeierea statului feudal Țara Românească, domnul, ca stăpân absolut al pământului țării, percepea de la locuitorii săi dijma și birul, constituind un venit privat, afectat întreținerii persoanei și curții sale. Devenit stăpân al Bălții Ialomiței domnul avea privilegiul de a lua de la locuitorii satelor de aici: vama din peștele vânat în bălți și gârle, vama oilor, vama porcilor, albinărit și altele, exprimat în hrisoave, deseori, ca fiind înainte „parte domnească”, privilegii pe care le va ceda, în repetate rânduri, în favoarea feudalilor, odată cu dăruirea unor bălți, moșii, părți de sate sau sate întregi, transformându-le în rentă feudală particulară. Asistăm în felul acesta la inegalitatea locuitorilor în fața dărilor, societatea medievală fiind împărțită, sub aspect fiscal, în două clase: clasa celor obligați la plata tuturor dărilor, țărani, meseriași și mici slujbași și clasa privilegiaților, boierii și clerul. În studiul nostru asupra rentei feudale în satele de pe Borcea, extins asupra perioadei secolului al XVI-lea - prima jumătate a secolului la XVII-lea, ne-am folosit de un număr de 31 de acte care fac referiri la problematica abordată. Dintre acestea- 17acte cuprind formulări generale, ca de exemplu: „slujbele și dajdiile domniei mele mari și mici câte se află în țara și stăpânirea de sine stătătoare a domniei mele”3, „tot venitul”4, „zeciuiala după obicei”5, „zeciuiala din baltă”6, „venitul din câmp și din baltă”7. Formulările generale de tipul celor prezentate mai sus, cuprind, fără

1 DRH, B, I, doc. 1. 2 Pentru conformitate vezi DRH, B, III, doc. 187; DRH, B, V, doc. 211; CDȚR, IV, doc.501, 973; CDȚR, VII, doc. 80. 3 DRH, B, II, doc. 11. 4 DRH, B, XXXIV, doc.126, 209; DRH,B, XXXVI, doc. 157, 274. 5 DRH, B, 35, doc.156; CDȚR, VII, doc. 127. 6 CDȚR, VI, doc. 906;CDȚR, VII, doc. 80. 20 îndoială, toate obligațiile sătenilor dependenți față de feudali și față de domn, chiar dacă actele analizate nu fac decât referiri vagi la acestea. Alte 14 documente cuprind detalieri ale acestor obligații, prin înșiruirea lor, în formulări stereotipe ale actelor, cu mici diferențe. Astfel,prin hrisovul din 15 decembrie 1501 domnul Radu cel Mare scutea mănăstirea Nucet de „vama oilor, vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de vinărici, de dijme și de vămeșii […] de posade, de copaci, de talpe, de căratul fânului și de cărături, de podvoade și de toate slujbele și dajdiile domniei mele, mari și mici care se aflăîn țara și stăpânirea de sine stătătoare a domniei mele”8, mănăstirea urmând a benaficia de aceste venituri și de la rumânii din satul Trămșani. Aceleași obligații le aveau și sătenii dependenți, din Blagodești, față de Neagoe, fiul lui Drăghici vornicul, adică „vama oilor, vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de dijme și de cositul fânului, de care, de cărături, de podvoade, de talpe și de vinărici, adică de toate slujbele și dăjdiile mari și mici câte se află în țara și stăpânirea de sine stătătoare a domnieimele”9. În hrisovul din 10 octombrie 1560 sunt înserate următoarele obligații ale rumânilor din satele mănăstirii Cozia de la Balta Ialomiței, adică „părpările ce vor fi de carul cu pește, au de butia cu vin, au de fiece s-ar vinde pre ocină, au pre balta sfintei mănăstiri, sau de vor fi stupi, au vii, au grădini, au pometuri, iar ei să plătească părpărul și vama de vinărici și toate dajdiile ce se vor cuveni sfintei mănăstiri”10. Dintr-un document de la începutul secolului al XVII-lea, surprindem ce obligații aveau rumânii din satele Brânceni și Satul Nou, ale mănăstirii Dealul. Domnul Radu Șerban, punând bazele unei slobozii, numite Satul Nou, pe moșia Brănceni, a mănăstirii, scutea de obligații față de domnie pe locuitorii din această slobozie, scutire întărită de urmașul său, Radu Mihnea, la 15 februarie 1614, și anume: „să fie slobozi și în pace de bir și de găleți și de groștina de oi și de stupi și de porci și de oaie seacă și de seu și de miere domnească și de cai domnești povodnici, și de cai de olac și de măjerit și de munci domnești și de bani de județ și de toate dajdiile și mâncăturile, câte sunt peste an în țara domniei mele”. În continuare, hrisovul precizează că locuitorii sloboziei Satul Nou erau datori mănăstirii Dealul,căruia erau aserviți, aceleași obligații cereveneau rumânilor din satul Brânceni, față de mănăstire11. Dintr-un alt hrisov pentru mănăstirea Cozia, din15 aprilie 1635, domnul Matei Basarab precizează că „să fie volnici călugării să ia vama den 10 pești un pește, și den 10 bani un ban, cu perperii din carele cu pește și de la buțiile cu vin, și cu dijma den stupiși den grădini”12. La 10 aprilie 1650, printr-un nou hrisov, Matei Basarab întărea aceleași mănăstiri balta și gârla Săpatul cu toate iezerele și „cu toată vama din pește – din zece, un pește și un ban din 10 bani și cu părpărul, de carul cu pește și de butia cu vin și cu tot venitul din aceste bălți, dijma din stupi și din râmători și cu tot venitul ce se află prin aceste bălți”13. O altă formă a obligațiilor sătenilor față de mănăstirea Sf. Troiță o întâlnim în actul din 21 iunie 1654, din care reiese că sătenii din Dichiseni aveau obligația de a da mănăstirii „din 10 câte una, fie din pâinea din câmp, din stupi, râmători, baltă, fie din orice”14. Cea mai mare parte din actele de cancelarie, din perioada studiată, se referă la obligațiile rumânilor față de mănăstire mai rar față de boieri și foarte rar față de domn. Aceste obligații reies în mod indirect din scutirile pe care domnul le acordă mănăstirilor, față de domnie,mănăstirea urmând a beneficia de aceste venituri din partea sătenilor dependenți. Din documentele consultate constatăm că un număr mic se referă în mod direct la obligațiile pe care le aveau sătenii dependenți față de stăpânii feudali (mănăstire și boier). Alte acte menționează obligațiile pe care le au locuitorii din satele de colonizare față de mănăstire sau față stăpânul moșiei pe care a fost întemeiat satuldar și obligațiile acestora față de domn. Trebuie precizat că aceste acte fac o distincție clară între rumânii din satele mănăstirilor și boierilor și rumânii din satele de colonizare. La aceste documente adăugăm 3 zapise care fac referiri scurte la obligațiile moșnenilor față de domni. Enumerarea obligațiilor din actele prezentate ne dă posibilitatea săconstatăm că marea majoritate a obligațiile sătenilor dependenți față de mănăstiri și boieri se împlineau în natură și priveau acele produse specifice zonei, care constituiau venituri importante pentru locuitorii satelor de aici, de unde și interesul stăpânilor feudali pentru aceste produse, impuse rentei feudale. La aceste obligații în natură se adaugă unele prestații dar și o obligație generală, în bani. În actele timpului, termenul folosit pentru a desemna obligațiile în natură este acela de dijmă. Ca termen, dijma apare, alături de vamă și acoperea totalitatea dărilor și redevențelor feudale, ea prevalându-se din toate produsele pământului și din vite. Uneori sau concomitent se folosește și termenul de dajdie. Dajdiile către domn erau datorate de toate categoriile locuitorilor: țărani liberi sau dependenți, boieri, cler, robi. Dajdia în bani s-a numit bir.

7 DRH, B, 25, doc. 32. 8 DRH, B, II, doc. 11. 9 DRH, B, II, doc. 74. 10 DIR, B, XVI/3, doc.168. 11 DIR, B, XVII/2, doc. 230. 12 CDȚR, IV, doc. 501; CDȚR, V, doc. 973. 13 CDȚR, VII, doc. 80. 14 CDȚR, VIII, doc. 206. 21 Pornind de la documentele din această perioadă, constatăm că pe primul loc era dijma din produsele animale, ceea ce dovedește că aceste produse constituiau cea mai mare parte din veniturile sătenilor și implicit din veniturile stăpânilor, prin perceperea acestor dijme. Cuantumul era de 1/10, sau după cum spun actele vremii, „zeciuiala”15,sau „din zece una”16, „un ban din 10”17. În actele timpului, cea mai des menționată este „vama oilor„, în traduceri: „vama oilor”18, „de berbeci”, și „oaie seacă”19, uneori „gorștina de oi”20. Cu aceeași pondere, chiar mai des este menționată „vama porcilor”, în tălmăciri : „dijmaporcilor”21, „dijma din râmători”22, „gorștina de porci”23, „vama porcilor”24, ori pe scurt „porci”25. Este cunoscut faptul că în ocupațiile locuitorilor de aici creșterea porcilor ocupa un loc foarte important, balta din apropiere oferind condiții deosebite pentru aceste animale,prin creșterea liberă a lor. Fiind o sursă de venituri importantă pentru săteni nu putea să scape de pofta feudalilor, care o supun vămuitului. Pescuitul, una dintre îndeletnicirile larg practicate de locuitorii din satele de la Balta Ialomiței, era supus la mai multe dări. Cel mai des apare sub forma „zeciuiala din pește”26, sau „vama de pește”27, „vama din 10 peștiunul”28, „zeciuiala de pe baltă29. Expresia „carul cu pește30, întâlnită deseori în actele care menționează obligațiile rumânilor față de feudali, demonstrează cantitățile mari din peștele vânat în bălțile și privalurile din Balta Ialomiței și pe care, îndeosebi mănăstirile îl dijmuiau, dacă avem în vedere și importanța acestui produs în hrana călugărilor. Tot atât de important este și „albinăritul”, menționat sub variate formulări în rândul obligațiilor sătenilor dependenți de aici: „albinărit”31,„dijma din stupi”32, „dijma din albine”33 „dijma de miere”34, mai rar „gorștina dinstupi”35, ori scurt „stupi”36. Foarte rar întâlnim ceara ca produs dijmărit în favoarea feudalului, mai cu seamă de către mănăstiri. În legătură cu caii, obligațiile erau de altă natură. Curierii oficiali, ai cârmuirii, foloseau pentru drumurile lor cai luați de la sate. Această îndatorire figurează în scutirile acordate de domni, fie feudalilor, fie locuitorilor din satele de colonizare, când voievodul o menționează sub denumirea de „cai de olac”, „cai domnești povodnici”, ori „cai de darabani”, și „cai de împrumut”37. Bovinele nu apar în dijma animalelor. O însemnată parte a veniturile pe care le obțineau stăpânii din satele dependente proveneau din vămile sau dijmele percepute din produsele cerealiere. În ceea ce privește semănăturile, renta în natură este obișnuitnumită, „găletărit”38, alteori „găleată-găleți”39, „pâinea din câmp”40, „adetul din arături”41, fără a se preciza produsul din care se ia dijma. Uneori întâlnim precizarea că dijma de găletărit se percepea din grâu, mei și orz42. Întâlnim documente care amintesc, concomitent cu găletăritul, de termenul„dijme” sau„zeciuiala dupăobicei”, fără a preciza ce anume produse agricole intrau în această categorie. Viticultura era supusă, de asemenea dijmei, numită: „vinărici”43, „vii„44.

15 CDȚR, VI, doc. 906; CDȚR, VII, doc. 127; DRH, B, II, doc. 11;DRH, B, XXXV, doc. 156. 16 CDȚR, VIII, doc. 206. 17 CDȚR, VII, doc.80. 18 DRH, B, II, doc. 5,11, 74; 19 DRH, b, XXII, doc. 62. 20 DIR, B, XVII/2, doc. 230 21 DRH, B, II, doc.11, 74; DRH, B, XXII, doc. 62 22 CDȚR, VII, doc. 80; CDȚR, VIII, doc. 206. 23 DIR, B, XVII/2, doc. 230 24 DRH, B, II, doc.5, 11, 74. 25 DRH, B, XXII, doc.62. 26 DIR, B, XVI/3, doc. 168. 27 CDȚR, VII, doc. 80. 28 CDȚR, VII, doc.80. 29 CDȚR, VI, doc. 906 30 DRH, B, III, doc. 187; DRH, B, V, doc. 211; CDȚR, VII, doc. 80. 31 DRH, B, II, doc. 5, 11, 74; 32 DRH, B; V, doc. 211; DRH, B, XXII, doc. 62; CDȚR, IV, doc. 501 și973; CDȚR, VII, doc. 80, CDȚR, VIII, doc. 206. 33 Doc din 10 aprilie 1643, CDȚR, IV, doc.123. 34 DRH, B, XXII, doc. 62. 35 DIR, B, XVII/2, doc. 230; 36 DRH,B, XXII, doc. 62; CDȚR, VIII, doc. 206. 37 DRH, B, XXII, doc. 62; DIR, B, XVII/2, doc. 230. 38 DRH, B, II, doc.5, 11, 74; 39 DRH, B, XXII, doc.62; DRH, B, XXXVII, doc.83; CDȚR, VIII, doc. 646. 40 CDȚR, VIII, doc.206. 41 CDȚR, III, doc. 953; DRH, B, XXII, doc. 284. 42 Vezi DRH, B, XXXIV, doc.209. 43 DRH, B, II, doc.5, 11, 74; 44 DIR; B; XVI/3, doc. 168;DRH, B, III, doc.187; DRH, B, V, doc.211; 22 Doar de două ori este menționată „dijma din pometuri”, și „dijma din grădini”45. Concomitent cu dijmele amintite, actele de cancelarie menționează că rumânii plăteau și o taxă numită părpăr, plătită pentru fiecare unitate mare din unele produse vândute de săteni, exprimată în acte sub formularea de „părpării de carul cu pește, sau de butia cu vin, sau orice s-ar vinde pe ocină sau bălți”46, sau „părpărul de la grâu și de la mei, și de la orz”.47 Cât despre termenul „mâncături”, care apare, în trei rânduri48, în același timp cu dările și dajdiile menționate, actele vremii nu ne dau vreo deslușire. Uneori documenteletimpului amintesc și faptul că rumânii dau dijme și domniei, cel puțin pentru zeciuiala din anumite produse, ca de exemplu „ zeciuiala din vinăriciul domnesc și boieresc”49.

Renta în muncă. Alături de renta în natură și de taxele asupra unor produse agricole și animale, o pondere importantă în totalul obligațiilor ce caracterizau relațiile social-politice feudale o avea renta în muncă. Formularea acestei rente o întâlnim sub enunțuri diferite în actele secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea. Dacă documentele ne spun la ce fel de munci anume trebuie să participe rumânul, ele nu ne spun, însă, cât trebuie să lucreze. De obicei poruncile domnești, de constrângere la muncă a rumânilor, specificau obligațiile acestora de a lucra în formulări generale, ca de exemplu: „la orice vă va da învățătură egumenul sau boierul”, ori „la orice va fi treaba stăpânului”. Recomandarea ca rumânul să asculte de stăpânul său la tot ceea ce va porunci nu se referă la dajdii, ci ascultarea privește exclusiv lucru50. În documentele studiate renta în muncă este menționată în diverse formulări; „cositul fânului” sau „fân”51,care însemna îndatorirea sătenilor dependenți de a asigura coasa, adunatul în căpițe și transportul fânuluinecesar stăpânului sau domniei. Concomitent cu aceste formulări întâlnim și expresiile: „care” și „cărături”52, care presupuneau tot transporturi, dar efectuate cu cai încărcați53, iar podvoadele54 însemna, probabil, obligația de a îndeplini transporturi cu care trase de boi55. O singură dată am întâlnit expresia „posade”56 care consta în pază sau strajă în diferite locuri, de obicei în folosul domnului, uneori și în folosul stăpânului. O altă obligație în muncă, consemnată cu termenul de „talpe” este menționată de două ori în acte57, a cărei deslușire scapă. În formele amintite, mai înainte renta în muncă era datorată domniei, ulterior și stăpânului feudal, cum ar fi transportul cu cai și căruțe, lucru la mori, etc. Dovadă sunt actele cu privilegii de imunitate acordate unor boieri sau mănăstiri, unde, printre scutiri sunt enumerate posade, copaci, talpe, cositul fânului, cărături, podvoade, toate acesteaînseamnând că domnia renunța la beneficiul lor care, implicit, revinea titularului actului, laic sau cleric.

Birul. Alături de dijmele și muncile arătate, a existat și o dare personală, pe locuitor, plătibilă în bani, numită bir. Într-o accepție foarte cuprinzătoare, birul a reprezentat o dare personală cu caracter public, datorat la început exclusiv domnului. Impunerea la bir era individuală sau colectivă, cu satul. Categoriile privilegiate plăteau birul individual; țăranii erau impuși prin sistemul cislei. În acest sistem, comunitatea (satul) răspundea solitar pentru întreaga sumă, care se repartiza pe capete de familie. Cuantumul birului a variat în timp, după conjunctura politică și economică. În actele de cancelarie ale timpului nu întâlnim nicio referire la această obligație față de stăpânii feudali și nici în actele care privesc scutirile acordate de domni. Cu siguranță era cuprinsă în formulări de tipul „toate dajdiile domniei mele mari și mici câte se află în țara domniei mele”, sau „de toate dajdiile și greutățile câte sunt peste an”. Cuantumul acestei obligații îl întâlnim, la începutul secolului al XVII-lea, în treihrisoave, prin care domnii Radu Mihnea, Alexandru Coconul și Alexandru Iliaș confirmă scutirile locuitorilor din Satul Nou, aceștia având obligația față de domnie „să aibă să dea din an în an,100 de galbeni”58. Din aceste acte avem confirmarea că domnii citați au încercat să impună această

45 DRH, B, III, doc. 187; DRH. B, V, doc.211. 46 DRH, B, III, doc.187; DRH, B, V, doc.211; DRH, B, VII, doc.80. 47 DRH, B, XXXIV, doc. 209. 48 Vezi DIR, B, XVII/2, doc 230. 49 DRH, B, XXXIV, doc.209. 50 Apud Giurescu 1943, p. 158. 51 DRH, II, doc. 5,11, 74. 52 DRH, B, II, doc. 5, 11, 74; DRH, B, XXII, doc. 62, 284. 53 Giurescu 1947, p.229-232. 54 DRH, B, II, doc. 5, 11, 74. 55 Giurescu 1947, p. 231. 56 DRH, B, II, doc. 11. Sânzianu, 1934, p. 306-309. 57 DRH, B, II, doc. 11 și 74. 58 DIR, B, XVII/2, doc. 230; DRH, B, XXII, doc.62. 23 sumă și în favoarea mănăstirii Dealul, de altfel fără succes. Tot din aceste acte aflăm că plata birului țărănesc se plătea în două câștiuri, la Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru. Pentru birul turcesc se plăteau biruri separate, care oscilau după exigențele Porții. Sarcina tributului era riguros aplicată; nu se acordau scutiri ca pentru alte dări. Obligația de a plăti haraciul, de către săteni, o întâlnim în documentul din 10 martie 1635, când domnul Matei Basarab menționează că „Vecinii, moștenii satului (Trămșani n.n.) nu au voit să șadă pe moștenirea lor, să-și plătească haraciul cinstitului împărat și miere împărătească și dajdiile domniei mele, ci au fugit, de au trecut peste Dunăre”59. Renta în bani față de stăpânii feudali era de „un bani din 10 bani”60. Satele devălmașe, moșnenii, care reprezentau un sector important al realităților economice și sociale, în afara îndatoririlor militare și a supunerii la normele juridice ale timpului, erau obligate față de stat (domn) și la plata unor dări, dijme și munci. Aceste obligații sunt rar menționate de documentele de cancelarie din perioada care face obiectul studiului nostru. Două sunt actelecare se referă la obligațiile sătenilor liberi față de domn; este vorba de „partea de miere și de găleată domnească”. Asfel, prin zapisul din 9 martie 1652, satul Steanca, megieșii mari și mici, adeveresc că „Hranite postelnic aplătit partea de miere și de găleată domnească a lui Ursea61. În aceeași idee, un alt zapis din 29 august 1655 menționează că aceeași săteni, megieși din Stelnica adeveresc căIvan din Fetești a plătit „pe Radul șipe Nedelcu de mierea domnească și de găleată”62. Strângerea rentei feudale se efectua cu ajutorul dregătorilor, cei mai mulți numiți după însăși dijma pe care o percepeau. Pentru perceperea dării personale, în bani – birarii; pentru adunarea dijmelor în produse: albinarii, fânarii, găletarii, vameșii. Astfel, actele vorbesc de: vameși de oi, vameși de stupi, vameși de bălți și vinăricei. Slujitorii domnești care aveau datoria să strângă dijma din semănături erau găletarii. Pentru îndeplinirea diferitelor prestații, în actele de cancelarie întâlnim pe: osluhari, povodnicari, iar pentru perceperea amenzilor erau globnicii. Aceștia erau fie slujitorii domniei, dar și oamenii stăpânului feudal (pentru partea datorată acestuia). În general, slujitorii domniei sunt amintiți în actele care întăreau feudalilor privilegii de imunitate, prin formulări care interziceau acestora să încalce privilegiile stăpânilor laici sau clerici, de felul: „oricine să se ferească de aceea ce se cuvine mănăstirii [...] nici birari, nici povodnicarii, nici vameșii, nici dijmarii, nici globnicii, nici nimeni altul dintre slugile sau dregătorii domniei mele”63. În concluzie, pentru desemnarea feluritelor categorii de rentă feudală, actele emise de cancelaria domnească a Țării Românești utilizau câțiva termeni generali: munci, slujbe și dăjdii, slujbe și munci, slujbe și lucruri. O definire exactă nu este totdeauna cu putință. Dajdie pare să fie sinonim cu dijmă. Slujbele și muncile par a fi sinonime. Mai apare în documente și expresia „mâncături”, actele vremii nu ne dau vreo deslușire. Foarte frecvent apare termenul de „venituri”, acestea par a îngloba și dijmele și amenzile pentru delicte și prestațiile. Din acte observăm că regimul rentei feudale (al obligațiilor) era aplicat diferit, în funcție de clasă și categorie socială. Satele dependente erau supuse, în general, la îndeplinirea tuturor acestor obligații, fie zeciuiala din produse, fie prestații, fie bir, atât feudalului cât și domnului. Rumânii simțeau apăsarea acestor obligații dovadă actele de nesupunere la îndeplinirea acestora sau fugeau peste hotare. În schimb, clericii și boierii beneficiau de multiple scutiri, stadiul maxim fiind acela al privilegiilor de imunitate.

Bibliografie

CDȚR – Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, vol. IV-VIII, București, 1978-2006. DIR, B, - Documente privind istoria României, B, Țara Românească: Veacul XVI, vol. 3 (1551-1570), Veacul XVII, vol. 2 (1616-1620) București, 1951. DRH, B – Documenta Romaniae Historica, B, Țara Românească: vol. I (1247-1500); vol. II (1501-1525); vol. III (1526-1535); vol. V (1551-1565); vol. VII (1571-1575); vol. XXII (1628-1629); vol. XXV (1635-1656); vol. XXXIV (1649); vol. XXXV (1650); vol. XXXVI (1651); vol. XXXVII (1652), București, 1966-2006. Giurescu 1943 – C. Giurescu, Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai. Despre rumâni. Despre boieri, București, 1943. Giurescu 1947 – C.C. Giurescu, Două vechi obligații fiscale românești, cărăturile pe cai și podvoadele cu boi, în „Revista Istorică” română, XVI, 1947. Sânzian 1934 – M. Sânzian, Despe posade, în „Revista Istorică Română”, IV, 1934.

59 DRH, B, XXV, doc. 32. 60 CDȚR, VII, doc. 80. 61 CDȚR, VII, doc. 609. 62 CDȚR, VIII, doc. 646. 63 DRH, B, II, doc. 5, 11, 74. 24 PĂSTORI ȘI TURME PRIN PUNCTUL DE VAMĂ DIN DUȘI, JUDEȚUL SIBIU (1845-1855)

Dr. Alexandru Bucur

Abstract. Shepherds and flocks registered at Duși, Sibiu custom (1845-1855). In shepherds' world transhumance was a necessity. Papers on this subject have many gaps and the documents from archives offer valuable information on shepherds' routes, flocks and animals' number. Sibiu archive contains documents concerning the areas where the flocks were taken, sometimes hundreds of miles away from home. Our paper presents localities of origin, the shepherds' names and the number of animals that passed through custom houses. These localities were: Cacova, Galeș, Orlat, Pianu de Jos, Poiana, Poplaca, Rășinari, Rod, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca and Vale.

Cuvinte cheie: păstor, turmă, vamă, Duşi, Cacova, Galeş, Orlat, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca, Vale. Keywords: shepherd, flock, custom, Duși, Cacova, Galeș, Orlat, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca, Vale.

Printre documentele aflate la arhivele sibiene am descoperit mai multe dosare inedite, care se referă la trecerile oierilor – în majoritate din Mărginimea Sibiului, prin punctele de vamă din sudul Transilvaniei (Duși, Turnu Roșu și Poiana Mărului). Acestea se găsesc în Fondul Magistrat, Domeniul celor 7 juzi. Registre1, inventar nr. 20. În Foaia de folosire era trecut doar numele arhivarului care le-a numerotat. Acest fapt ne-a trezit interesul de a le fotografia, pentru a le cerceta mai târziu și a le fructifica. Iată că a venit momentul să le facem cunoscute publicului. Vom definitiva cercetarea cu cea mai intensă transhumanţă, prin vama Duși, din actualul județ Sibiu2. Cele 11 dosare, cu date referitoare la transhumanţa oierilor mărgineni, au următoarele numere, număr de file3, registre și localități: 2/1845, 92 (964) pagini în patru registre, nouă localități (Cacova, Galeș, Orlat, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 3/1846, 108 (113) pagini în cinci registre, opt localități (Cacova, Galeș, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 4/1847, 126 (130) pagini în patru registre, nouă localități (Cacova, Galeș, Orlat, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 5/1848, 112 (117) pagini în cinci registre, opt localități (Cacova, Poplaca, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 6/1849, 88 (91) pagini în trei registre, opt localități (Cacova, Galeș, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 7/1850, 80 (86) pagini în patru registre, șase localități (Cacova, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 9/1851, 90 (94) pagini în patru registre, opt localități (Cacova, Galeș, Rășinari, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 10/1852, 82 (86) pagini în patru registre, nouă localități (Cacova, Galeș, Poiana, Rod, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 11/1853, 84 (88) pagini în patru registre, opt localități (Cacova, Galeș, Poplaca, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale); 12/1854, 66 (69) pagini în trei registre, opt localități (Cacova, Galeș, Poplaca, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale) și 13/1855, 71 (75) pagini în trei registre, opt localități (Cacova, Galeș, Poplaca, Săcel, Săliște, Sibiel, Tilișca și Vale). Menționăm că, fiecare dosar are pe foaia de titlu aproximativ aceeași explicație: „1845. Evidențe ale păstorilor din comunele mărginașe, care au trecut cu animalele la punctul de vamă Duș în Ț. Românească5. Setul de documente se intitulează Pascuations-Protocoll des königlich Siebenbürgischen Dreikigstamtes Dusch für das Militair=Jahr 1844 in 1845, adică Dovadă privind păşunatul, eliberată de Oficiul vamal regal transilvănean Duși pentru anii militari 184… Pe toată perioada cercetată, am descoperit 13 localități6 din care proveneau păstorii şi turmele care au trecut prin vama Duși (Dusch), dintre care 12 din actualul județ Sibiu: 1. Cacova, azi Fântânele (Kacova, Kacowa, Kakova, Kakowa); 2. Galeș (Galisch, Galis, Galiscz); 3. Orlat (Orlath); 4. Pianu de Jos (Szaspian, jud. Alba); 5. Poiana (Pojana); 6. Poplaca (Poplaka); 7. Rod (Rodt); 8. Rășinari (Resinar, Resinár); 9. Săcel (Secsel, Setsel, Szecsel, Szetciel, Szetcsel, Szetsel); 10. Săliște (Seliste, Szeiste, Szelest, Szelesti, Szeliste); 11. Sibiel (Sibil, Szibiel); 12. Tilișca (Teliska, Tiliska); 13. Vale (Valye, Wale, Walie). Tabelele, în care s-a ţinut evidenţa păstorilor şi animalelor care au trecut prin vamă, cuprind mai multe rubrici principale (6), unele cu un număr variabil de rubrici secundare (14), împărțite în subrubrici (22), în total 29. Fiecare set

1 Citat, în continuare, SJANSB, FM, D 7 J, R. 2 Cele din punctul de vamă Poiana Mărului le-am publicat în Acta Terrae Fogarasiensis, VI, 2017, p. 262-281, Păstori şi turme prin punctul de vamă Poiana Mărului, judeţul Braşov (1850-1855), iar pe cele din Turnu Roșu, în „Dunărea și Marea Neagră în spațiul euro-asiatic. Istorie, relații politice și diplomație”, V, Constanța, 2017, p. 48-60, Păstori şi turme din Mărginimea Sibiului prin vama de la Turnu Roşu, judeţul Sibiu (1845-1855). 3 Corect, pagini, în total – conform calculelor paginaţiei efectuată la arhive – sunt 999 pagini. În realitate sunt 1.045. Paginarea s-a realizat, la mai multe registre, eronat. Numerotarea acestora s-a făcut pe (aproape) fiecare pagină a setului de documente, diferit de celelalte două seturi referitoare la vămile Poiana Mărului şi Turnu Roşu, cu toate că, pe dosare, sunt trecute ca file. 4 În paranteză am specificat numărul corect de pagini. 5 Face excepție nr. 13/1855, care are nominalizate și localitățile: „Săliște, Vale, Sibiel, Tilișca, Cacova, Poplaca, Galiș, Săcel”. 6 La fiecare localitate am trecut, în paranteză, denumirile cu care a fost specificată în dosare. Menţionăm că, în documente, nu este specificată – pe copertă – localitatea Pianu de Jos. 25 de documente, din anul militar respectiv, a fost verificat şi certificat la data de 31 octombrie. Prin urmare, anul militar începea la 1 noiembrie şi se termina la 31 octombrie, anul următor. Setul de documente, cuprinzând trecerile din cei 11 ani, a fost verificat şi certificat la data de 18 mai 1860, așa cum rezultă din însemnarea realizată la finele acestuia7. Prima rubrică principală se referă la „Nr. şi data expediţiilor / ieşirilor la păşune” și are două subrubrici: una cu numărul ieșirilor, cealaltă cu data la care s-a trecut prin vamă. A doua rubrică principală se referă la „Numele şi domiciliul ciobanilor şi al proprietarilor, starea celor din urmă”. Are două rubrici secundare: în prima au fost trecute numele și prenumele păstorilor; în a doua s-a trecut localitatea unde domiciliau aceștia. A treia rubrică principală se intitulează „Instituţia care a emis paşaportul / permisul de păşunat şi data eliberării acestuia”. A patra rubrică principală se referă la „Ţara, zona şi durata păşunii alese” și cuprinde două rubrici secundare. Urmează a cincea, „Felul şi numărul animalelor” care reprezintă, așa cum era de așteptat, cea mai complexă rubrică principală. Ea are șapte rubrici secundare, împărțite – la rândul lor – în subrubrici, conform cerințelor epocii. Prima rubrică secundară se referă la „Cornute” și cuprinde patru subrubrici: 1. Tauri şi boi; 2. Tineret de 2 şi 3 ani; 3. Vaci şi vaci gestante; 4. Viţei. A doua rubrică secundară se referă la „Pocine” și are trei subrubrici: 1. Vieri şi castraţi; 2. Scroafe; 3. Purcei. Această rubrică a rămas necompletată, din lipsa speciei în trecerile prin vamă. Rubrica a treia secundară se referă la „Cabaline” și are trei subrubrici: 1. Armăsari şi armăsari castraţi; 2. Iepe; 3. Mânji. A patra rubrică secundară este destinată pentru „Catâri” și are două subrubrici: 1. Femele; 2. Masculi. Şi ea arămas necompletată. Rubrica a cincea secundară se referă la „Măgari” și cuprinde același tip de subrubrici ca și anterioara. Cea de-a șasea rubrică secundară este destinată pentru „Oi”„ și are trei subrubrici: 1. Berbeci şi castraţi (batali); 2. Oi; 3. Miei. A șaptea rubrică secundară se referă la „Capre” și are tot trei subrubrici: 1. Ţapi; 2. Capre; 3. Iezi. A opta rubrică secundară – necompletată – cuprinde „Oi” și are două subrubrici: 1. Tunse; 2. Netunse8. Nu a fost fructificată. Rubrica a șasea principală, „Observații”, a rămas necompletată. Pentru simplificarea realizării calculelor am trecut, în ANEXE, doar rubricile care oferă date iar animalele le-am totalizat pe specii, pentru a oferi doar suma acestora. Materialul documentar ne oferă o mulţime de date despre frecvenţa transhumanţei, evoluţia acesteia, decăderea ei, localităţile participante, păstorii şi numele acestora, componenţa turmelor etc. Este necesar să subliniem faptul că, evenimentele petrecute în perioada respectivă (spre exemplu revoluţia din 1848-1849), au avut un impact major asupra activităţilor pastorale. Un fapt interesant este participarea femeilor, uneori alături de soţii lor, alteori singure, la activitatea pastorală. Le vom nominaliza, pe localităţi şi ani militari: - Sălişte, 45: 1845, 1847-1851 Maria lui Stan Beju (Marie l. Stan Besu / Beszu)9; 1845, 1849 Maria lui Stan Beju (Bezsu)10; 1845, 1848 Ileana lui Toma Herţa (Iliana Thomii / Tomi Herza / Hertza)11; 1845, 1846 Ana lui Lupea Hașegan (Anna Lupia / Lupu Hesigan,)12; 1845 Maria lui Lupea Bloț (Lupe Blotz)13; 1845 Maria Greavu (Griavu)14; 1845, Stana lui Ilie Mohan15; 1845 Stana lui Oprea (Opre) Mosora16; 1845, 1846, 1849-1852 Chiva lui Opriş Greavu (Kiva / Civa Opris Griavu / Griavul)17; 1845 Maria lui Aleman Herţa (Hertza)18; 1845 Paraschiva lui Bucur Goşa (Paraskiva Bukur Goscha)19; 1845 Chiva lui Nicolae Vlad Roman (Kiva Nicolai Wlad Roman)20; 1846: Maria lui Stan Boju (Bosu)21; 1846 Maria lui Toma Bloţ (Marie Tomi Blotz)22; 1846 Ioana lui Stan Russu23; 1846, 1847 Chiva lui Dumitru Ghib (Kioa lui Dtru Gyb / Gibb sen)24; 1846 Chiva lui [...]ittion25; 1846 Stana lui Teodor Mocan (Todor Mokan)26; 1846 Maria lui Aleman Herţa (Herza)27 ; 1847 Stana lui Dumitru Şteflea (Stefle)28; 1848 Ana lui Dumitru Ghib (Dtru Gyib)29; 1848 Chiva lui Opriş

7 SJANSB, FM, D 13 J, R 13, p. 72. 8 Mulțumesc, și pe această cale, doamnei Gudrun-Liane Ittu, din Sibiu, pentru prețiosul ajutor acordat în traducerea unor documente. 9 SJANSB, FM, D 13 J: R 2, p. 3, nr. crt. 24; R 4, p. 1, nr. crt. 6; R 5, p. 1, nr. crt. 14; R 6, p. 55, nr. crt. 614; R 7, p. 1, nr. crt. 49; R 9, p. 69, nr. crt. 676. 10 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 59, nr. crt. 817; R 7, p. 55, nr. crt. 684. 11 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 7, nr. crt. 83; R 5, p. 7, nr. crt. 66. 12 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 9, nr. crt. 122; R 3, p. 9, nr. crt. 81. 13 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 9, nr. crt. 124. 14 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 17, nr. crt. 214. 15 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 19, nr. crt. 247. 16 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 31, nr. crt. 417. 17 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 49, nr. crt. 713; R 3, p. 45, nr. crt. 495; R 6, p. 33, nr. crt. 311; R 7, p. 37, nr. crt. 426; R 9, p. 53, nr. crt. 541, 542; R 10, p. 45, nr. crt. 489. 18 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 53, nr. crt. 749. 19 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 55, nr. crt. 776. 20 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 69, nr. crt. 1447. 21 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 1, nr. crt. 12. 22 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 23, nr. crt. 234. 23 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 25, nr. crt. 258. 24 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 31, nr. crt. 305; R 4, p. 33, nr. crt. 258. 25 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 31, nr. crt. 312. Nume de familie indescifrabil. 26 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 59, nr. crt. 652. 27 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 63, nr. crt. 712. 26 Oprean (Kioa Opris Oprian)30; 1848, 1854, 1855 Maria lui Ioan Roşca (Joanes / Ioanes Roska)31; 1848 Chiva lui Mihai Ivan (Kivá lui Mihaila Ivan)32; 1849, 1850, 1852, 1853 Ana lui Dumitru Rodean (Anna Dtru / Dmtu Rodian)33; 1850-1854 Ana lui Ioan Popa (Anna l. Iuon Poppa)34; 1850-1855 Stana lui Oprea Haşegan (Stana a lui Opre / Opri Hessigán / Hessigan / Hesigan)35; 1850-1852 Ana lui Ioan Roşca (Juones / Ioanes / Joany Roska)36; 1850-1852 Ileana, soţia preotului Dumitru Răcuciu (Iliana Popi Dtru Rekuts)37; 1851, 1852 Ana lui Oprea Dădârlat (Opri / Opre Dederlat)38; 1851 Maria lui Nicolae Ghişe (Nikolai Gyische)39; 1852 Maria lui Dumitru Roşca (Dtru Roska)40; 1852 Marina lui Ioan Neagu (Juon Niag)41; 1852 Dobra lui Oprea Borcea (Opre Borcsa)42; 1852 Ana lui Secere Dădârlat (Szecere Dederlat)43; 1853 Chiva lui Bucur Muntean (Muntian)44; 1853 Chiva lui Dumitru Goşa (Goscha)45; 1853 Marina lui Ioan (Iuon) Moga46; 1853, 1854 Ana lui Savu Dădârlat (Anna Szavu Dederlat)47; 1854 Chiva lui Dumitru Muntean (Dum Muntyan)48; 1854 Chiva lui Dumitru Goşa (Dt Gosza)49; 1854 Maria lui Ioan (Iuon) Moga50; 1855 Chiva lui Dumitru Roşca (Dmtru Roska)51; 1855 Ana lui Ioan Gruian (Iuon Grujan)52; 1855 Ioana lui Teodor Roşu (Iuoana Todor Rosu)53; - Răşinari, una: 1845-1849, Ana lui Constantin (Costan/Costandin/Kostandin/Kost/Cost) Hoadre54; - Tilişca, 16: 1845: Maria Banciu (Bants) Tilișca55; 1845-1847 Anghelina lui Ioan Iuga (Angelina Iuon Iuga)56; 1845-1847 Ana lui Iacob Rodean (Anna Iakob / Jakob Rodian)57; 1845, 1852, 1853 Ana lui Mihai Nan (Anna Michaele / Miheille Nán)58; 1846, 1848 Floarea lui Ioan Miclăuş (Flore Iuon Mikleus)59; 1846-1849, 1851 Maria lui Avram Florea (Marie Floria/Floare/Flore)60; 1847, 1851, 1852 Maria lui Gligor Hinsa (Hensza / Hinza)61; 1848, 1854, 1855 Paraschiva lui Stoica Toma (Paraskiva Stoyka / Stoike Thoma)62; 1850, 1851 Ana lui Gligor Iuga (Juga)63; 1851 Ioana lui Irimie Frăcea (Iuana Irimie Fretse)64; 1853 Ioana lui Aldea Haşu (Iuoana Alea Hassu)65; 1853 Ioana lui Savu Răceu (Iuoana Savu Retsou)66; 1853 Maria lui Moise Poienar (Marie Moise Pojenar)67; 1854, 1855 Ioana lui Alexandru Haşu (Iuoana

28 SJANSB, FM, D 7 J: R 4, p. 77, nr. crt. 630; R 5, p. 67, nr. crt. 616 (soţia păstorului de la nr. crt. 617). 29 SJANSB, FM, D 7 J, R 5, p. 43, nr. crt. 386. 30 SJANSB, FM, D 7 J, R 5, p. 45, nr. crt. 393. 31 SJANSB, FM, D 7 J: R 5, p. 57, nr. crt. 479; R 12, p. 53, nr. crt. 1205; R 13, p. 45, nr. crt. 1221. 32 SJANSB, FM, D 7 J, R 5, p. 85, nr. crt. 788. 33 SJANSB, FM, D 7 J: R 6, p. 73, nr. crt. 1264; R 7, p. 73, nr. crt. 1480; R 10, p. 79, nr. crt. 1466; R 11, p. 79, nr. crt. 1533. 34 SJANSB, FM, D 7 J: R 7, p. 3, nr. crt. 61; R 9, p. 13, nr. crt. 109; R 10, p. 11, nr. crt. 138; R 11, p. 9, nr. crt. 86; R 12, p. 55, nr. crt. 1232. 35 SJANSB, FM, D 7 J: R 7, p. 33, nr. crt. 381; R 9, p. 71, nr. crt. 703; R 10, p. 63, nr. crt. 716; R 11, p. 65, nr. crt. 666; R 12, p. 45, nr. crt. 661; R 13, p. 45, nr. crt. 585. 36 SJANSB, FM, D 7 J: R 7, p. 41, nr. crt. 478; R 9, p. 47, nr. crt. 465; R 10, p. 43, nr. crt. 485. 37 SJANSB, FM, D 7 J: R 7, p. 65, nr. crt. 1307; R 9, p. 79, nr. crt. 1243; R 10, p. 73, nr. crt. 1250. 38 SJANSB, FM, D 7 J: R 9, p. 19, nr. crt. 199; R 10, p. 21, nr. crt. 242. 39 SJANSB, FM, D 7 J, R 9, p. 55, nr. crt. 551. 40 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 19, nr. crt. 214. 41 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 39, nr. crt. 427. 42 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 61, nr. crt. 684. 43 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 75, nr. crt. 1266. 44 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 17, nr. crt. 156. 45 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 39, nr. crt. 372. 46 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 49, nr. crt. 495. 47 SJANSB, FM, D 7 J: R 11, p. 75, nr. crt. 1326; R 12, p. 55, nr. crt. 1227. 48 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 9, nr. crt. 154. 49 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 21, nr. crt. 334. 50 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 27, nr. crt. 399. 51 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 19, nr. crt. 311. 52 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 57, nr. crt. 1395. 53 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 61, nr. crt. 2338. 54 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 17, nr. crt. 228; R 3, p. 25, nr. crt. 251; R 4, p. 31, nr. crt. 247; R 5, p. 29, nr. crt. 245; R 7, p. 59, nr. crt. 739; R 7, p. 77, nr. crt. 1545. 55 SJANSB, FM, D 7 J, R 2, p. 29, nr. crt. 394. 56 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 43, nr. crt. 614; R 3, p. 55, nr. crt. 614; R 4, p. 71, nr. crt. 591. 57 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 51, nr. crt. 747; R 3, p. 63, nr. crt. 713; R 4, p. 69, nr. crt. 574. 58 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 63, nr. crt. 900; R 10, p. 51, nr. crt. 551; R 11, p. 55, nr. crt. 544. 59 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 5, nr. crt. 59; R 5, p. 3, nr. crt. 29. 60 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 69, nr. crt. 757; R 4, p. 77, nr. crt. 646; R 5, p. 51, nr. crt. 448 (soţia păstorului de la nr. crt. 445).; R 6, p. 45, nr. crt. 543 (soţia păstorului de la nr. crt. 545); R 9, p. 57, nr. crt. 575 (soţia lui Avram Floare, nr. crt. 576). 61 SJANSB, FM, D 7 J: R 4, p. 5, nr. crt. 45; R 9, p. 45, nr. crt. 440; R 10, p. 49, nr. crt. 531. 62 SJANSB, FM, D 7 J: R 5, p. 99, nr. crt. 1608; R 12, p. 45, nr. crt. 1376; R 13, p. 61, nr. crt. 2311. 63 SJANSB, FM, D 7 J: R 7, p. 33, nr. crt. 370; R 9, p. 43, nr. crt. 427. 64 SJANSB, FM, D 7 J, R 9, p. 47, nr. crt. 453. 65 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 55, nr. crt. 542. 66 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 57, nr. crt. 558. 67 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 57, nr. crt. 559. 27 Ales / Alesandru Haselul / Haschu)68; 1854, 1855 Chiva (Kiva) lui Moise Poienar (Poenar / Poinar)69; 1855 Marina lui Ioan Frăcea (Iuon Fretse)70; - Vale, 9: 1845, 1846 Ana lui Dumitru Oprean (Oprian)71; 1846-1848, 1850-1851 Ana (Anna) lui Dumitru Dragomir,72; 1847 Maria lui Ioan Beju (Iuon Betsu)73; 1848, 1850 Ana lui Nicolae Ittu (Anna Niculai Ittu)74; 1849, 1853 Ana lui Andrei Oţetea (Anna Andre Ozete / Ozeti)75; 1852 Ana lui Andrei Stretean (Strettean)76; 1853 Ana lui Barb Tipuriţă (Tipuritze)77; 1854 Ana lui Iacob Ittu78; 1854 Chiva lui Ioan Dordea (Iuon Dordia)79; - Sibiel, 5: 1845, 1848-1855 Maria lui Ioan Cornea (Iuan / Juon Korne / Kornye / Kornie / Kornya), Sibiel80;1845, 1846 Maria lui Ioan Comşa (Iuon Komsie / Komsia )81; 1846, 1848 Maria lui Stan Potra82; 1855 Maria Doba83; 1855 Marina Doba84; - Cacova, una: 1854, 1855 Maria lui Ioan Miclăuş (Iuon Mikleuss / Mikleus)85. Pe ani, vom consemna cea mai mare și cea mai mică turmă care au trecut prin vamă. Turmele au fost, în marea lor majoritate, de mărime medie, 300 de oi. Pe localităţi, situaţia a fost următoarea: - Cacova: în 1845, cea mai mare turmă avea 770 oi iar cea mai mică, 37 oi86; în 1846, cea mai mare turmă avea 757 oi şi 54 cai iar cea mai mică, 39 oi87; în 1847, cea mai mare turmă avea 775 oi iar cea mai mică, 57 oi şi 8 cai88; în 1848, cea mai mare turmă avea 637 oi iar cea mai mică, 32 oi89; în 1849, cea mai mare turmă avea 808 oi, 42 capre şi 11 cai iar cea mai mică, 55 oi90; în 1850, cea mai mare turmă avea 1.079 oi şi 108 vaci iar cea mai mică, 60 oi şi 18 cai91; în 1851, cea mai mare turmă avea 830 oi, 108 capre şi nouă cai iar cea mai mică, 46 oi92; în 1852, cea mai mare turmă avea 788 oi iar cea mai mică, 61 oi93; în 1853, cea mai mare turmă avea 756 oi iar cea mai mică, 58 oi94; în 1854, cea mai mare turmă avea 811 oi şi cinci cai iar cea mai mică, 33 oi95; în 1855, cea mai mare turmă avea 632 oi şi 12 capre iar cea mai mică, 83 oi96; - Galeş: în 1845, cea mai mare turmă avea 410 oi şi doi măgari iar cea mai mică, 16 oi (cea mai mică turmă din 1845)97; în 1846, cea mai mare turmă avea 395 oi şi 2 măgari iar cea mai mică, 18 oi (cea mai mică turmă din 1846)98; în 1847, cea mai mare turmă avea 547 oi şi 2 măgari iar cea mai mică, 16 oi99; în 1848, cea mai mare turmă avea 575 oi şi un măgar iar cea mai mică, 42 oi100; în 1849, cea mai mare turmă avea 681 oi şi un măgar iar cea mai mică, 11 oi (cea mai mică turmă din 1848)101; în 1850, cea mai mare turmă avea 368 oi şi un măgar iar cea mai mică, 120 oi102; în 1851,

68 SJANSB, FM, D 7 J: R 12, p. 35, nr. crt. 536; R 13, p. 35, nr. crt. 467. 69 SJANSB, FM, D 7 J: R 12, p. 37, nr. crt. 549; R 13, p. 37, nr. crt. 501. 70 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 19, nr. crt. 300. 71 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 49, nr. crt. 719; R 3, p. 57, nr. crt. 643. 72 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 13, nr. crt. 142; R 4, p. 13, nr. crt. 115; R 5, p. 13, nr. crt. 108; R 7, p. 27, nr. crt. 326; R 9, p. 47, nr. crt. 451. 73 SJANSB, FM, D 7 J, R 4, p. 85, nr. crt. 736. 74 SJANSB, FM, D 7 J: R 5, p. 13, nr. crt. 108, 110; R 7, p. 23, nr. crt. 271. 75 SJANSB, FM, D 7 J: R 6, p. 39, nr. crt. 426; R 11, p. 27, nr. crt. 255. 76 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 29, nr. crt. 293. 77 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 77, nr. crt. 1416. 78 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 29, nr. crt. 448. 79 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 49, nr. crt. 1068. 80 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 59, nr. crt. 832; R 5, p. 77, nr. crt. 694; R 6, p. 55, nr. crt. 618; R 7, p. 51, nr. crt. 634; R 9, p. 69, nr. crt. 683; R 10, p. 63, nr. crt. 697; R 11, p. 65, nr. crt. 652; R 12, p. 45, nr. crt. 655; R 13, p. 45, nr. crt. 583. 81 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 71, nr. crt. 1483; R 3, p. 79, nr. crt. 1349. 82 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 43, nr. crt. 470; R 5, p. 57, nr. crt. 501. 83 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 13, nr. crt. 205. 84 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 13, nr. crt. 213. 85 SJANSB, FM, D 7 J: R 12, p. 27, nr. crt. 438; R 13, p. 31, nr. crt. 422. 86 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 33-34, nr. crt. 450; p. 35-36, nr. crt. 446. 87 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 49-50, nr. crt. 513; p. 1-2, nr. crt. 1. 88 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 51-52, nr. crt. 412; p. 37-38, nr. crt. 284. 89 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 45-46, nr. crt. 399; p. 89-90, nr. crt. 1385. 90 SJANSB, FM, D 7 J, R 6: p. 73-74, nr. crt. 1275; p. 41-42, nr. crt. 522. 91 SJANSB, FM, D 7 J, R 7: p. 69-70, nr. crt. 1360; p. 37-38, nr. crt. 424. 92 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 81-82, nr. crt. 1282; p. 63-64, nr. crt. 639. 93 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 19-20, nr. crt. 223; p. 57-58, nr. crt. 625. 94 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 37-38, nr. crt. 365; p. 59-60, nr. crt. 580. 95 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 11-12, nr. crt. 210; p. 27-28, nr. crt. 411. 96 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 35-36, nr. crt. 594; p. 35-36, nr. crt. 480. 97 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 76-77, nr. crt. 1696; p. 4-5, nr. crt. 51. 98 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 91-92, nr. crt. 1572; p. 5-6, nr. crt. 55. 99 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 105-106, nr. crt. 1747; p. 3-4, nr. crt. 44. 100 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 95-96, nr. crt. 1574; p. 97-98, nr. crt. 1575. 101 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 79-80, nr. crt. 1428, 1429. 102 SJANSB, FM, D 7 J, R 7: p. 75-76, nr. crt. 1507; p. 73-74, nr. crt. 1505. 28 cea mai mare turmă avea 691 oi şi un măgar iar cea mai mică, 41 oi103; în 1852, cea mai mare turmă avea 615 oi şi un măgar iar cea mai mică, 53 oi104; în 1853, cea mai mare turmă avea 582 oi şi un cal iar cea mai mică, 28 oi105; în 1854, cea mai mare turmă avea 336 oi şi un măgar iar cea mai mică, 38 oi106; în 1855, cea mai mare turmă avea 485 oi iar cea mai mică, 37 oi107; - Poplaca: în 1845 a avut cea mai mare turmă, formată din 338 oi iar cea mai mică a avut-o în 1850, compusă din 50 de oi108; - Răşinari: în 1845, cea mai mare turmă avea 1.001 oi, 53 capre şi un măgar iar cea mai mică, 68 oi şi 13 capre109; în 1846, cea mai mare turmă avea 1.590 oi şi 79 capre iar cea mai mică, 100 de oi şi 21 capre110; în 1847, cea mai mare turmă avea 1.359 oi şi 77 capre iar cea mai mică, 199 oi111; în 1848, cea mai mare turmă avea 1.154 oi şi 75 capre iar cea mai mică, 245 oi112; în 1849, cea mai mare turmă avea 726 oi şi 60 capre iar cea mai mică, 699 oi şi 508 capre113; în 1850, cea mai mare turmă avea 2.287 oi iar cea mai mică, 558 oi şi 108 capre114; în 1851, cea mai mare turmă avea 2.952 oi şi 627 capre iar cea mai mică, 133 oi şi 42 capre115; în 1852, cea mai mare turmă avea 3.124 oi iar cea mai mică, 1.136116; în 1853, cea mai mare turmă avea 2.299 oi iar cea mai mică, 879 oi şi 339 capre117; în 1854, a avut doar o turmă formată din 100 de oi118; în 1855, cea mai mare turmă avea 150 oi şi 26 capre iar cea mai mică, 142 oi119; - Săcel: în 1845, cea mai mare turmă avea 319 oi şi 5 cai iar cea mai mică, 60 oi, 8 capre şi 5 cai120; în 1846, cea mai mare turmă avea 378 oi iar cea mai mică, 27 oi121; în 1847, cea mai mare turmă avea 1.554 oi iar cea mai mică, 27122; în 1848, cea mai mare turmă avea 1.714 oi iar cea mai mică, 38 oi123; în 1849, cea mai mare turmă avea 387 oi iar cea mai mică, 64 oi124; în 1850, cea mai mare turmă avea 1.772 oi iar cea mai mică, 76 oi125; în 1851, cea mai mare turmă avea 1.876 oi iar cea mai mică, 50126; în 1852, cea mai mare turmă avea 1.756 oi iar cea mai mică, 40127; în 1853, cea mai mare turmă avea 882 oi şi 25 cai iar cea mai mică, 23 oi şi doi cai128; în 1854, cea mai mare turmă avea 2.058 oi iar cea mai mică (cea mai mare turmă din 1854), 58 oi129; în 1855, cea mai mare turmă avea 1.591 oi iar cea mai mică, 44 oi130; - Sălişte: în 1845, cea mai mare turmă avea 2.817 oi, 2 măgari şi 78 capre (cea mai mare turmă din 1845) iar cea mai mică, 26 oi131; în 1846, cea mai mare turmă avea 2.992 oi, 5 măgari şi 94 capre (cea mai mare turmă din 1846) iar cea mai mică, 19 oi132; în 1847, cea mai mare turmă avea 2.596 oi, 90 capre şi 6 măgari (cea mai mare turmă din 1847) iar cea mai mică, 17 oi133; în 1848, cea mai mare turmă avea 2.343 oi (cea mai mare turmă din 1848), 6 măgari şi 90 capre iar cea mai mică, 16 oi (cea mai mică turmă din 1848)134; în 1849, cea mai mare turmă avea 2.662 oi şi 5

103 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 3-4, nr. crt. 32; p. 87-88, nr. crt. 1467. 104 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 5-6, nr. crt. 65; p. 79-80, nr. crt. 1475. 105 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 5-6, nr. crt. 39; p. 79-80, nr. crt. 1526. 106 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 59-60, nr. crt. 1419; p. 56-57, nr. crt. 1412. 107 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 55-56, nr. crt. 1209; p. 61-62, nr. crt. 2390. 108 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 29-30, nr. crt. 401; R 7, p. 75-76, nr. crt. 1514. 109 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 83-84, nr. crt. 1741; p. 47-48, nr. crt. 692. 110 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 75-76, nr. crt. 861; p. 59-60, nr. crt. 665. 111 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 89-90, nr. crt. 827; p. 31-32, nr. crt. 253. 112 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 75-76, nr. crt. 678; p. 13-14, nr. crt. 110. 113 SJANSB, FM, D 7 J, R 6: p. 77-78, nr. crt. 1421; p. 53-54, nr. crt. 594. 114 SJANSB, FM, D 7 J, R 7: p. 53-54, nr. crt. 656; p. 77-78, nr. crt. 1545. 115 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 65-66, nr. crt. 661; p. 87-88, nr. crt. 1647. 116 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 59-604, nr. crt. 666; p. 59-60, nr. crt. 667. 117 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 61-62, nr. crt. 607; p. 61-62, nr. crt. 608. 118 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 25-26, nr. crt. 374. 119 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 5-6, nr. crt. 90; p. 25-26, nr. crt. 371. 120 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 73-74, nr. crt. 1529; p. 49-50, nr. crt. 711. 121 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 55-56, nr. crt. 619; p. 49-50, nr. crt. 516. 122 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 29-30, nr. crt. 230; p. 79-80, nr. crt. 672. 123 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 31-32, nr. crt. 257; p. 73-74, nr. crt. 666. 124 SJANSB, FM, D 7 J, R 6: p. 29-30, nr. crt. 267; p. 41-42, nr. crt. 505. 125 SJANSB, FM, D 7 J, R 7: p. 17-18, nr. crt. 204; p. 45-46, nr. crt. 532. 126 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 21-22, nr. crt. 216; p. 35-36, nr. crt. 323. 127 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 15-16, nr. crt. 193; p. 57-58, nr. crt. 615. 128 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 54, nr. crt. 533; p. 13-14, nr. crt. 134. 129 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 13-14, nr. crt. 206; p. 15-16, nr. crt. 236. 130 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 13-14, nr. crt. 194; p. 17-18, nr. crt. 245. 131 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 43-44, nr. crt. 607; p. 67-68, nr. crt. 1418. 132 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 55-56, nr. crt. 621; p. 29-30, nr. crt. 292. 133 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 75-76, nr. crt. 628; p. 29-30, nr. crt. 241. 134 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 67-68, nr. crt. 614; p. 107-108, nr. crt. 1717. 29 măgari iar cea mai mică, 35 oi şi 8 capre135; în 1850, cea mai mare turmă avea 2.800 oi şi 4 măgari (cea mai mare turmă din 1850) iar cea mai mică, 23 oi (cea mai mică turmă din 1850)136; în 1851, cea mai mare turmă avea 2.873 oi şi 4 măgari (cea mai mică turmă din 1851) iar cea mai mică, 24 oi (cea mai mică turmă din 1851)137; în 1852, cea mai mare turmă avea 3.068 oi şi 4 măgari (cea mai mare turmă din 1852 şi din toată perioada) iar cea mai mică, 26 oi138; în 1853, cea mai mare turmă avea 2.432 oi, 49 capre şi opt măgari (cea mai mare turmă din 1853) iar cea mai mică, 22 oi139; în 1854, cea mai mare turmă avea 2.026 oi şi un cal iar cea mai mică, 35 oi140; în 1855, cea mai mare turmă avea 2.250 oi, şase capre şi 10 cai (cea mai mare turmă din 1855) iar cea mai mică, 15 oi şi un cal (cea mai mică turmă din 1855)141; - Sibiel: în 1845, cea mai mare turmă avea 2.001 oi şi 10 cai iar cea mai mică, 16 oi142; în 1846, cea mai mare turmă avea 1.663 oi, 10 cai şi 58 capre iar cea mai mică, 27 oi şi trei capre143; în 1847, cea mai mare turmă avea 1.493 oi, 43 capre şi 7 cai iar cea mai mică, 10 oi şi 12 capre144; în 1848, cea mai mare turmă avea 1.306 oi şi 35 capre iar cea mai mică, 25 oi şi 6 capre145; în 1849, cea mai mare turmă avea 1.398 oi, 25 cai şi 104 capre iar cea mai mică, 60146; în 1850, cea mai mare turmă avea 1.596 oi, 28 cai şi 131 capre iar cea mai mică, 39 oi şi 15 capre147; în 1851, cea mai mare turmă avea 1.550 oi, 31 cai şi 131 capre iar cea mai mică, 35 oi şi 23 capre148; în 1852, cea mai mare turmă avea 1.635 oi, 38 cai şi 155 capre iar cea mai mică, 42 oi149; în 1853, cea mai mare turmă avea 1.364 oi, 69 capre şi patru cai iar cea mai mică, 40 oi150; în 1854, cea mai mare turmă avea 1.365 oi, 100 capre şi 40 cai iar cea mai mică, 63 oi şi 18 capre151; în 1855, cea mai mare turmă avea 1.264 oi, 14 capre şi patru cai iar cea mai mică, 79 oi şi 17 capre152; - Tilişca: în 1845, cea mai mare turmă avea 48 cai, 963 oi şi 4 capre iar cea mai mică, 27 de oi153; în 1846, cea mai mare turmă avea 823 oi şi doi cai iar cea mai mică, 22 oi154; în 1847, cea mai mare turmă avea 1.038 oi, 8 capre şi 37 cai iar cea mai mică, 23 de oi155; în 1848, cea mai mare turmă avea 1.028 oi, 31 cai şi 11 capre iar cea mai mică, 30 oi156; în 1849, cea mai mare turmă avea 1.217 oi, 32 cai şi 12 capre iar cea mai mică, 32 oi şi o capră157; în 1850, cea mai mare turmă avea 1.433 oi, 36 cai şi 16 capre iar cea mai mică, 29 oi158; în 1851, cea mai mare turmă avea 1.110 oi şi 35 cai iar cea mai mică, 28 oi159; în 1852, cea mai mare turmă avea 1.252 oi, 40 cai şi 29 capre iar cea mai mică, 33 oi160; în 1853, cea mai mare turmă avea 1.005 oi şi 29 cai iar cea mai mică, 14 oi (cea mai mică turmă din 1853)161; în 1854, cea mai mare turmă avea 847 oi, şapte capre şi 25 cai iar cea mai mică, 10 oi (cea mai mică turmă din 1854 şi din toată perioada)162; în 1855, cea mai mare turmă avea 827 oi, opt capre şi 24 cai iar cea mai mică, 24 oi163; - Vale: în 1845, cea mai mare turmă avea 1.386 oi şi 29 capre iar cea mai mică, 13 oi164; în 1846, cea mai mare turmă avea 2.219 oi şi 31 capre iar cea mai mică, 18 oi165; în 1847, cea mai mare turmă avea 2.372 oi şi 29 capre iar cea mai mică, 15 oi (cea mai mică turmă din 1847)166; în 1848, cea mai mare turmă avea iar 2.716 oi, 3 cai şi 35 capre

135 SJANSB, FM, D 7 J, R 6: p. 73-74, nr. crt. 1255; p. 15-16, nr. crt. 106. 136 SJANSB, FM, D 7 J, R 7: p. 71-72, nr. crt. 1389; p. 1-2, nr. crt. 40. 137 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 85-86, nr. crt. 1410; p. 33-34, nr. crt. 305. 138 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 79-80, nr. crt. 1453; p. 37-38, nr. crt. 407. 139 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 59-60, nr. crt. 592; p. 41-42, nr. crt. 413. 140 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 9-10, nr. crt. 167; p. 15-16, nr. crt. 218. 141 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 13-14, nr. crt. 198; p. 61-62, nr. crt. 2338. 142 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 43-44, nr. crt. 623, 624. 143 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 45-46, nr. crt. 485; p. 43-44, nr. crt. 490. 144 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 65-6, nr. crt. 536; p. 63-64, nr. crt. 496. 145 SJANSB, FM, D 7 J, R 5: p. 59-60, nr. crt. 509; p. 59-60, nr. crt. 517. 146 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 43-44, nr. crt. 530. 147 SJANSB, FM, D 7 J, R 7, p. 45-46, nr. crt. 546. 148 SJANSB, FM, D 7 J, R 9, p. 55-56, nr. crt. 556. 149 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 19-20, nr. crt. 229. 150 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 45-46, nr. crt. 444. 151 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 23-24, nr. crt. 349. 152 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 23-24, nr. crt. 345. 153 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 29-30, nr. crt. 402; p. 89-90, nr. crt. 1815. 154 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 37-38, nr. crt. 400; p. 23-24, nr. crt. 247. 155 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 49-50, nr. crt. 387; p. 27-28, nr. crt. 222. 156 SJANSB, FM, D 7 J, R 5, p. 11-12, nr. crt. 84. 157 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 69-70, nr. crt. 1217. 158 SJANSB, FM, D 7 J, R 7, p. 55-56, nr. crt. 687. 159 SJANSB, FM, D 7 J, R 9, p. 47-48, nr. crt. 448. 160 SJANSB, FM, D 7 J, R 10, p. 23-24, nr. crt. 252. 161 SJANSB, FM, D 7 J, R 11, p. 33-34, nr. crt. 299. 162 SJANSB, FM, D 7 J, R 12, p. 57-58, nr. crt. 1378. 163 SJANSB, FM, D 7 J, R 13, p. 61-62, nr. crt. 2287. 164 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 15-16, nr. crt. 191; p. 6-7, nr. crt. 78. 165 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 19-20, nr. crt. 192; p. 9-10, nr. crt. 97. 166 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 17-18, nr. crt. 142; p. 119-120, nr. crt. 1872. 30 iar cea mai mică, 20 oi167; în 1849, cea mai mare turmă avea 2.865 oi, 3 cai şi 21 capre (cea mai mare turmă din 1849) iar cea mai mică, 16 oi168; în 1850, cea mai mare turmă avea 1.400 oi, un măgar şi 22 capre iar cea mai mică, 28 oi169; în 1851, cea mai mare turmă avea 1.258 oi, 3 măgari şi 141 capre iar cea mai mică, 44 oi170; în 1852, cea mai mare turmă avea 1.592 oi, 5 cai şi 8 capre iar cea mai mică, 14 oi (cea mai mică turmă din 1852)171; în 1853, cea mai mare turmă avea 1.639 oi, 216 capre şi doi măgari iar cea mai mică, 41 oi172; în 1854, cea mai mare turmă avea 1.734 oi, 59 capre şi 17 cai iar cea mai mică, 30 oi173; în 1855, cea mai mare turmă avea 1.669 oi, 68 capre şi 20 cai iar cea mai mică, 30 oi174. În cei 11 ani, la care se referă setul de documente, prin vama Duşi a trecut un număr impresionant de turme, 6.342, cu 1.904.890 oi, 44.418 capre dar şi bovine, cai şi măgari. Totalul şi situaţia, pe ani, se regăseşte în ANEXA 1. Clasamentul este prezentat în ANEXA 2. De departe, Săliştea deţine locul fruntaş, cu un număr de 2.913 turme (45,93%), 918.814 oi (48,23%), 10.976 capre (24,71%) şi 10.993 cai (58,64%). Este secondată de localitatea Vale, cu un număr de doar 1.072 turme (45,93%), 372.215 oi (16,95%), 7.074 capre (15,93%) şi 1.141 cai (6,09%). Locurile pentru păşunat erau: Ţara Românească (Wallachei / Wall.) şi Imperiul Otoman (Türkei, adică Dobrogea şi Bulgaria). Sunt consemnate – uneori – şi zonele din mai sus menţionatele entităţi, unde păstorii preferau să ducă animalele la păşunat: Bucureşti (Bukarest)175, Caracal (Karakal, Karaka)176; Craiova (Krajowa)177, Călăraşi (Kalaras, Kallaras, Kalearas)178, Dristor179, Giurgiu (Geurgeu, Georgevu, Georgevo, Geurgevo, Geurgevu, Giurgeu, Giurgeva, Giurgevo, Giurgevu, Giurgou, Giurgovu)180, Iaşi (Iassi)181, Jegălia (Zegelie, Zsegelie)182, Olteniţa (Otelnitze)183, Slatina (Zlatina)184 şi altele, pe care nu am reuşit să le localizăm: Frescinat185, Kinest186, Obeliest187, Skokarus188, Wuresti189. În cei 11 ani, 5.298 de turme au ales ca loc de păşunat Ţara Românească (83,54%), doar 968 Imperiul Otoman (15,26%) iar 76 au solicitat expres o anumită zonă (1,20%). Situaţia cu zonele de păşunat şi repartiţia acestora, pe ani, este prezentată în ANEXA 3.

Bibliografie

SJANSB, FM, D 7 J, R 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13 – Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Sibiu, Fondul Magistrat, Domeniul celor 7 juzi. Registre (nr. 2/1845, 3/1846, 4/1847, 5/1848, 6/1849, 7/1850, 9/1851, 10/1852, 11/1853, 12/1854, 13/1855).

167 SJANSB, FM, D 7 J, R 5, p. 71-72, nr. crt. 645. 168 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 49-50, nr. crt. 573. 169 SJANSB, FM, D 7 J, R 7, p. 59-60, nr. crt. 729. 170 SJANSB, FM, D 7 J, R 9: p. 47-48, nr. crt. 455; p. 89-90, nr. crt. 1488. 171 SJANSB, FM, D 7 J, R 10: p. 39-40, nr. crt. 429; p. 1-2, nr. crt. 27. 172 SJANSB, FM, D 7 J, R 11: p. 71-72, nr. crt. 1244; p. 7-8, nr. crt. 57. 173 SJANSB, FM, D 7 J, R 12: p. 31-32, nr. crt. 461; p. 51-52, nr. crt. 1071. 174 SJANSB, FM, D 7 J, R 13: p. 29-30, nr. crt. 418; p. 15-16, nr. crt. 236. 175 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 25, nr. crt. 211, 212. 176 SJANSB, FM, D 7 J: R 4, p. 99, 101, nr. crt. 1683, 1684-1686; R 6, p. 27, nr. crt. 244. 177 SJANSB, FM, D 7 J, R 3, p. 93, nr. crt. 1759. 178 SJANSB, FM, D 7 J: R 3, p. 79, nr. crt. 1377; R 5, p. 93, nr. crt. 1759; R 6, p. 25, 27, 29, 31, 33, nr. crt. 204, 215, 238, 239, 264, 268, 279, 281, 282, 301, 302, 305. 179 SJANSB, FM, D 7 J: R 2, p. 75, nr. crt. 1627, 1628; R 4, p. 103, 107, nr. crt. 1724, 1729; R 5, p. 99, nr. crt. 1597-1601. 180 SJANSB, FM, D 7 J, R 2: p. 75, 77, 87, 89, 93, nr. crt. 1627-1628, 1673-1677; R 3, 1534, 1537, 1543, 1549, 1551, 1353-1355, 1588; R 4, p. 85, 89, 101, 103, 105, 109: nr. crt. 718, 719, 724, 732-734, 825, 827, 1714, 1725, 1726,1729-1731, 1743, 1788. 181 SJANSB, FM, D 7 J, R 3: p. 89, nr. crt. 1550. 182 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 79, 85, nr. crt. 677, 724; R 6, p. 27, nr. crt. 226. 183 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 29, nr. crt. 255. 184 SJANSB, FM, D 7 J, R 4: p. 83, 85, nr. crt. 718, 719, 724. 185 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 29, nr. crt. 254. 186 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 29, nr. crt. 277. 187 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 29, nr. crt. 267. 188 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 27, nr. crt. 241. 189 SJANSB, FM, D 7 J, R 6, p. 29, nr. crt. 253. 31

32

33 34 ASPECTE PRIVIND SITUAŢIA MATERIALĂ A CLERULUI GRECO-CATOLIC DIN VICARIATUL MARAMUREŞULUI ÎNTRE ANII 1860 ŞI 1910

Dr. Marius Câmpeanu

Abstract. Aspects regarding the material situation of the Greek-Catholic clergy in the Maramures Vicariat between 1860 and 1910. In the time span, the Maramureş priest fulfilled his divine and human mission in traditional and archaic rural communities with a majority Romanian population. For the faithful, the priest was a model both from the perspective of family life that was carried out in accordance with the norms of Christian morality, and in the manner of behaving in society and in relation to state officials. From a methodological point of view, the presentation of the documentary information on the material situation of the Greco-Catholic clergy of the Maramureş Vicar between 1860 and 1910. It was made vertically, from top to bottom, according to the church hierarchy at the vicariate level, formed from the forane priest, parish priest and chaplain (co-worker), within each clerical unit, respecting the chronological principle.

Cuvinte cheie: Maramureş, vicariat, greco-catolic, preot, situaţie materială. Keyword: Maramureş, vicarship,greco-catholic, priest, material situation.

În intervalul de timp abordat, preotul maramureşean îşi îndeplinea misiunea divină şi umană în comunităţi rurale arhaice şi tradiţionale cu o populaţie românească majoritară. Pentru credincioşi, preotul era un model atât din perspectiva vieţii de familie care se desfăşura în conformitate cu normele moralei creştine, cât şi în maniera de a te comporta în societate şi în relaţia cu oficialităţile statului. În ceea ce priveşte formarea teologică până în anul 1860, când putem vorbi de o trecere definitivă a Vicariatului Maramureşului sub jurisdicţia Episcopiei Greco-Catolice de Gherla (înfiinţată în anul 1853, prin bula papală „Ad Apostolicam Sedem”), reprezentanţii clerului erau absolvenţi ai seminariilor teologice de la Satu Mare, Ungvár, Viena şi Budapesta. După anul amintit, tinerii maramureşeni care intenţionau să devină preoţi îşi vor finaliza studiile teologice la Seminarul diecezan din Gherla (înfiinţat în anul 1858). În contribuţiile istoriografice din ultimele două decenii referitoare la istoria Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, aspecte referitoare la formaţia intelectuală, hirotonirea, instalarea în parohie şi condiţia socială a preoţilor se regăsesc la istoricii Mirela Popa1 şi Cornel Sigmirean2 iar o prezentare sintetică a surselor de venit ale clericilor uniţi, de la nivel de vicariat, este realizată de cercetătorul clujean Simion Retegan3. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, principalele surse de venit ale preoţilor greco-catolici erau: congrua, lecticalul şi stolele. Congrua era un ajutor financiar anual primit de la stat („Erariu”), prin intermediul Fondului religionar al Ungariei. Lecticalul, care mai purta denumirea de „bir popesc” sau de „venitul capetelor”, era o contribuţie în natură, constând din mierţa4 de grâu sau ziua de lucru anuală, efectuată de fiecare familie de credincioşi. Cuantumul lecticalului era stabilit în funcţie de mărimea parohiei, fiind reglementat în contractele pe care comunităţile le încheiau cu preoţii, imediat după instalarea acestora în parohie. Cea mai mică componentă a beneficiului sacerdoţial era stola, care avea şi denumirea de „venitul epitrahilului”. Stolele reprezentau acele sume de bani pe care preotul le primea pentru serviciile religioase oficiate enoriaşilor (botezuri, căsătorii, înmormântări, sfeştanii, masluri etc.)5. În general, vorbim de sume mici, derizorii, singurul factor care putea influenţa ascendent sau descendent câştigurile provenite din stole fiind sporul demografic6. Alături de cele trei principale surse de venit, beneficiul preoţesc se completa cu venitul „porţiunii canonice” - o sursă anuală care stătea sub semnul conjuncturalului - sau din parastase, pomeni, umblatul cu crucea la Bobotează şi dobânda micilor fundaţii, create pentru oficierea periodică a unei slujbe7. Unele parohii aveau constituite mici capitaluri băneşti, în cuantum de 300-600 de florini, din care credincioşii solicitau,sub formă de împrumut, diferite sume de bani pentru care erau percepute dobânzi („interese”), acestea făcând parte din bugetul anual al parohiei. Din punct de vedere metodologic, prezentarea informaţiilor documentare referitoare la situaţia materială a clerului greco-catolic din Vicariatul Maramureş, între anii 1860 şi 1910, s-a făcut pe verticală, de sus în jos, în funcţie de ierarhia bisericească de la nivel de vicariat, formată din vicar foraneu, preot-paroh şi capelan (cooperator), în cadrul fiecărei unităţi clericale respectându-se principiul cronologic.

1 Andrei 2006. 2 Sigmirean 2011. 3 Retegan 2000. 4 Mierţă (sau ferdelă) = unitate de măsură pentru cereale, egală cu circa 20 litri. 5 Pentru stole se aplica principiul terţialităţii, o treime revenind cantorului. 6 Vulea 2009, p. 164. 7 Retegan 2000, p. 248. 35 Veniturile vicarilor maramureşeni între anii 1860 şi 1910. În intervalul de timp la care facem referire, la conducerea Vicariatului Maramureşului au fost patru vicari foranei: Mihail Pavel (între 1860 şi 1872), Ioan Pop (între 1872 şi 1878), Mihail Kökényesdy (între 1878 şi 1887) şi Tit Bud (între 1887 şi 1917). Înainte de a prezenta veniturile anuale al vicarilor maramureşeni, trebuiesc făcute două precizări importante. Până la 1860, începând din deceniul 4 al secolului al XVIII-lea, comitatul Maramureş s-a aflat sub „asistenţa spirituală” a episcopilor ruteni greco- catolici de Muncaci, cu sediul la Ungvàr, care-şi exercitau controlul ecleziastic în zonă prin intermediul unor vicari, consideraţi „locţiitori episcopeşti”. La 24 august 1776, în urma decretului imperial emis de împărăteasa Maria Tereza, pentru românii din comitatele Maramureş şi Satu Mare („pro districtibus valachicus”), a fost înfiinţat Vicariatul Maramureşului. Potrivit documentului, vicarul primea o bonificaţie anuală de 800 florini8. Ulterior, prin înfiinţarea altui vicariat, în comitatul Satu Mare, bonificaţia a fost înjumătăţită la 400 florini. Vicarul foraneu al Maramureşului mai beneficia de aşa-numitul „ajutor al ospitalităţii”, de 200 florini, acordat de stat, pentru acoperirea cheltuielilor cu asesorii „care se vor aduna la Consistoriu, să-i prevadă barem cu pâine”9. Primele informaţii referitoare la venitul vicarului Mihail Pavel sunt din 1886, când se menţionează faptul că avea un salariu anual de 420 florini, sumă provenită din Fondul religionar al Ungariei. Potrivit afirmaţiilor vicarului, „soluţiunea” era insuficientă pentru a acoperi integral „spesele excursiunilor şi călătoriilor de lipsă”, dar şi cheltuielile cu asesorii care veneau la Slatina (parohia în care slujea Mihail Pavel), la şedinţele Consistoriului subaltern al Maramureşului. Remuneraţiei de la stat i se adăugau lecticalul şi stolele obţinute din parohia Slatina cu filia Ocna-Slatina (Protopopiatul Sighet). În anul menţionat, lecticalul a fost de 1 florin/familie, dar avându-se în vedere pauperitatea comunităţii acesta nu fusese achitat, în ultimii doi-trei ani, de cel puţin jumătate dintre enoriaşi. Colectarea anevoioasă a lecticalului nu putea să asigure un trai decent, Mihail Pavel arătând că din beneficiul parohial „fără economie, abia aş avea pâinea de toate zilele”. Pentru completarea venitului, vicarul maramureşean practica agricultura, cultivând terenurile arendate anual, sau făcea cărăuşie („purta sarea cu vitele”) la mina de sare de la Ocna-Slatina10. Din întregul material ahivistic şi bibliografic consultat până în momentul de faţă, nu am găsit nicio informaţie referitoare la remuneraţiile vicarilor Ioan Pop şi Mihail Kökényesdy. În schimb, datele referitoare la drepturile financiare la vicarului Tit Bud sunt puţin mai consistente. La puţin timp după numirea ca administrator vicarial (noiembrie 1887), salariul anual a lui Tit Bud a fost de 1.200 florini, întreaga sumă fiind cheltuită în scopuri filantropice, culturale şi administrative. La data de 11 septembrie 1888, vicarul a arătat faptul că din retribuţia primită: 2/3 au fost puse la dispoziţia văduvei fostului vicar (n.n. Mihail Kökényesdy), iar 1/3 a fost cheltuită cu ocazia vizitelor făcute în parohiile vicariatului şi la Sighet, „capitala comitatului”, unde în calitate de director al convictului Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş trebuia să se deplaseze de la Sat-Şugatag (parohia pe care o administra, aflată în Protopopiatul Mara), cel puţin o dată pe săptămână11. Pe lângă drepturile financiare obţinute în calitate de administrator vicarial şi, ulterior, de vicar (după 1900), Tit Bud a mai beneficiat de congruă, lectical, stole, „stipendii de liturghii” şi „cvartir” în Sat-Şugatag (parohie administrată între 1880 şi 1899), respectiv Sighet (parohie administrată între 1899 şi 1917 - anul morţii).

Veniturile preoţilor din Vicariatul Maramureşului între anii 1860 şi 1910. Primele mărturii documentare referitoare la veniturile preoţilor greco-catolici au fost consemnate în Protocoalele vizitaţiunilor canonice, întocmite cu ocazia vizitei desfăşurate în Maramureş de episcopul Gherlei, Ioan Alexi, în vara anului 1860 (19 mai - 13 iunie 1860)12. În Protocolul vizitaţiunii canonice desfăşurate la Ocna Şugatag (Protopopiatul Cosău), întocmit la 21 mai 1860, s-a menţionat faptul că parohia era administrată, începând din anul 1840, de Filip Opriş. Slujitorul bisericesc, în paralel, mai administra parohia Călineşti, având şi calitatea de protopop al Cosăului. Din administrarea parohiei Ocna Şugatag

8 Bud 1891, p. 7, 51. În şematismele diecezane de Ungvàr, imprimate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, vicariatul apare şi cu denumirea de „arhidiaconatul” Maramureşului. 9 ANCJFEGCCG, dos. 723/1861, f. 1v. Preoţii-parohi care, în paralel, îndeplineau calitatea de protopopi, aveau din oficiu calitatea de membri (asesori) ai Consistoriului subaltern (vicarial) al Maramureşului. Vicariatul Maramureşului avea în componenţă şase protopopiate: Vişeu, Sighet, Cosău, Iza, Ieud (înfiinţat în 1862) şi Mara (înfiinţat în 1867). Şedinţele consistoriale, desfăşurate anual primăvara şi toamna, aveau ca loc de desfăşurare parohia administrată de către vicar, care avea calitatea de preşedinte al Consistoriului. 10 ANCJFEGCCG, dos. 2881/1866, f. 1. 11 ANCJFEGCCG, dos. 6900/1890, f. 17. 12 Prima vizită canonică în Maramureş a vreunui arhiereu gherlean a fost anunţată prin intermediul circularei episcopale nr. 948 din 4 mai 1860. Călătoria a început de la Gherla (la data de 18 mai 1860), urmându-se traseul: Lăpuşul Unguresc (astăzi Târgu-Lăpuş) – Cavnic – Călineşti (Protopopiatul Cosău). Prezenţa episcopului în parohiile maramureşene a rămas în istoria scrisă a locului prin Protocoalele vizitaţiunilor canonice, şase dintre acestea păstrându-se la Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale. Textul protocoalelor este dispus pe două coloane, după o schemă prestabilită, formată din 58 de întrebări (partea stângă) şi răspunsurile aferente (partea dreaptă). Documentele sunt deosebit de valoroase, atât din perspectivă liturgică deoarece este prezentat modul în care preoţii oficiau Sfintele Taine şi acordau „asistenţă spirituală” credincioşilor, cât şi din perspectivă documentară pentru că conţin informaţii despre edificiile ecleziastice (biserici, case parohiale, imobile şcolare), preoţi, cantori, dascăli (cu date referitoare la nivelul de studii şi salarizare) şi frecvenţa şcolară. 36 cu filia Hoteni, preotul obţinea un venit anual de cca 100 florini, care se compunea din congruă (în valoare de 50 florini), diferenţa de 50 florini cumulându-se din contravaloarea a 69 fonţi de sare, lectical şi stole primite de la credincioşi13. Conform Protocolului vizitaţiunii canonice desfăşurate în parohia Glod (Protopopiatul Iza), întocmit la 27 mai 1860, rezultă faptul că începând cu anul 1850, paroh era George Buday, absolvent al Seminarului teologic de la Ungvár. Venitul preotului era format din congrua de la stat (de 98 florini) şi produsele agricole obţinute din folosirea directă sau indirectă (prin arendare) a celor opt terenuri arabile care formau aşa-numita „porţiune canonică”14. În ziua următoare (28 mai 1860), episcopul Ioan Alexi a vizitat parohiile Botiza şi Strâmtura (ambele din Protopopiatul Iza). În Protocolul vizitaţiunii canonice de la Botiza s-a consemnat faptul că parohul Vasiliu Szüco, în vârstă de 48 de ani, instalat în această parohie în anul 1849, absolvent al Seminarului teologic de la Ungvár, avea un venit anual de 262 florini şi 50 creiţari. Din suma totală, 63 florini proveneau din contribuţia credincioşilor („poporime”), iar diferenţa de 199 florini şi 50 creiţari reprezenta congrua, cuantumul acesteia fiind stabilit în anul 185015. La Strâmtura, paroh era Vasiliu Caracioni (avea şi calitatea de protopop al tractului Iza). În vârsă de 40 de ani, Vasiliu Caracioni a studiat teologia la Pesta, „haina preoţească” îmbrăcându-o în 1845. În această parohie a fost numit în anul 1857. Congrua era de 52 florini şi 57 creiţari. Venitul anual era completat de beneficiile (în bani sau în produse agricole) rezultate din administrarea „porţiunii canonice”, formată din nouă terenuri aflate în „hotarul” localităţii. Se mai adăugau lecticalul şi stolele, toate acestea totalizând aproximativ 180 florini16. La 30 mai 1860, episcopul gherlean s-a aflat la Cuhea (astăzi Bogdan-Vodă), în „comitatul Maramureşului, prefectura Sighetului, pretura Vişeului”17. Parohia era administrată de Filip Mihalca, în vârstă de 66 de ani. Preotul a absolvit studiile teologice la Ungvár, având o experienţă pastorală de 41 de ani (întreaga perioadă a fost desfăşurată la Cuhea). Venitul anual al preotului era de 184 florini şi 42 creiţari, fiind alcătuit din congruă (84 florini şi 42 creiţari, stabilită în 1850), la care se adăugau beneficiile obţinute din administrarea „porţiunii canonice” (formată din 12 terenuri), lectical şi stole pentru serviciile religioase oficiate la cererea credincioşilor (ultimele totalizau cca 100 florini/an)18. La 31 mai 1860, episcopul Ioan Alexi a vizitat parohia Dragomireşti. Paroh era Ioan Opriş, în vârstă de 34 de ani. Acesta a studiat teologia în Germania, absolvind cu rezultate excepţionale („cu calcule de eminenţia”), era hirotonit de nouă ani, în Dragomireşti fiind numit în 1854. Venitul preotului „în bani gata” (congrua) era de 114 florini şi 3 creiţari. La această sumă, se adăuga venitul obţinut în urma arendării, la credincioşi, a celor 17 terenuri parohiale19. În urma decesului preotului Mihail Marchiş, parohia Fereşti cu filia Corneşti (Protopopiatul Cosău) a devenit vacantă. Episcopul Ioan Alexi, la 8 aprilie 1862, l-a desemnat paroh pe Alexandru Man, fostul capelan din Ieud. Potrivit normelor de administraţie bisericească din vremea respectivă, în primul an de pastoraţie, noul paroh trebuia să se mulţumească cu un venit mai mic, constituit în mare parte doar din stolele. Fiind nemulţumit de stolele mici încasate, Alexandru Man a solicitat şi primit, din partea forului eparhial de la Gherla, dreptul la ½ din congrua parohială. Cealaltă ½ din congruă şi sumele de bani obţinute din administrarea „porţiunii canonice” i-au revenit preotesei văduve, potrivit tradiţiei bisericeşti referitoare la primul an de doliu („timpul respiriului văduviei de un an”)20. Situaţia materială a preoţilor era influenţată ascendent sau descendent de bunăstarea ori sărăcia comunităţilor în care îşi desfăşurau activitatea pastorală. Existau cazuri în care pe lângă situaţia financiară deficitară a celor păstoriţi, se adăuga indiferenţa în respectarea obligaţiilor, reglementate în contractele încheiate de senatele bisericeşti cu preoţii- parohi, imediat după instalarea în parohie. La începutul anului 1862, Laurenţiu Mihalyi de Apşa s-a transferat din parohia Sârbi (Protopopiatul Cosău) în parohia Ieud, în paralel, fiind consacrat în calitatea de protopop al Ieudului. La 8 septembrie 1865, s-a adresat protopopului Cosăului, Ştefan Opriş, arătând datoriile pe care comunitatea din Sârbi le avea faţă de el. Pe cale amiabilă, clericul intenţiona să-şi recupereze lecticalul de pe anul 1861 de la 150 de familii de credincioşi („economi”), care consta din 37 mierţe de mălai şi 37 mierţe de ovăz, dar şi congrua aferentă ultimelor două luni ale anului amintit (în valoare de 26 florini şi 94 creiţari)21. Din documentele de corespondenţă reiese faptul că enoriaşii din Sârbi au arătat aceeaşi indiferenţă în îndeplinirea obligaţiilor şi faţă de noul preot, Iosif Fucec, acesta plângându-se vicarului Mihail Pavel, la 30 octombrie 1865, de faptul că „poporenii” refuză să îndeplinească zilele de

13 ANMMFPGCC, dos. 19/1860, f. 5r. La Ocna Şugatag exista o armonie deplină între credincioşii greco-catolici şi cei romano-catolici. Adepţii celor două confesiuni foloseau, în comun, atât biserica (construită în anul 1836), cât şi şcoala (construită în preajma anului 1840), ambele din piatră, edificate de către Administraţia financiară a statului. 14 ANMMFPGCIZ, dos. 20/1860, f. 24r. 15 ANMMFPGCIZ, dos. 20/1860, f. 13v-14r. 16 ANMMFPGCIZ, dos. 22/1860, f. 4r. 17 La momentul vizitei canonice, parohia Cuhea făcea parte din Protopopiatul Vişeu. În urma circularei episcopale din 25 ianuarie 1862, a fost înfiinţat Protopopiatul Ieud, Cuhea fiind una dintre cele şapte parohii desprinse de la Protopopiatul Vişeu (celelalte parohii au fost: Bocicoel, Dragomireşti, Ieud, Săcel şi Săliştea de Sus – cu două „beneficii”). 18 ANMMFPGCI, dos. 5/1860, f. 3v. 19 ANMMFPGCIZ, dos. 20/1860, f. 3v. 20 ANMMFPGCC, dos. 70/1843, f. 47, 54. 21 ANMMFPGCC, dos. 26/1866, f. 1. 37 muncă şi să-i pună la dispoziţie lemne de foc. Pe baza acestor doleanţe, la 15 noiembrie 1865, vicarul l-a însărcinat pe protopopul Ştefan Opriş să se deplaseze la Sârbi pentru a arăta credincioşilor că, în conformitate cu prevederile legislative din 1836, credincioşii greco-catolici din Ungaria sunt obligaţi să presteze preotului zile de lucru în fiecare an: credincioşii care au „vite trăgătoare” trebuie să efectueze o zi de lucru, iar cei care nu au vite, „cu pălmile” sunt obligaţi să efectueze două zile lucrătoare. De asemenea, comunitatea mai are obligaţia să-i asigure preotului, anual, lemnele de foc22. În primii ani după trecerea parohiilor maramureşene sub jurisdicţia Episcopiei Greco-Catolice de Gherla, stolele încasate de preoţi pentru oficierea serviciilor religioase erau stabilite pe baza unei Scheme vechi, valabile în Dieceza Muncaciului. Problema stolelor exagerate solicitate de către preoţii din Vicariatul Maramureşului dar şi abuzurile făcute de unii dintre aceştia în relaţia cu cantorii şi cu credincioşii au fost teme de analiză şi dezbatere în cadrul şedinţei consistoriale desfăşurate la Gherla, în data de 22 decembrie 1866. Astfel, s-a arătat că unii preoţi solicită stole cuprinse între 14 şi 20 florini, din care îi dau cantorului doar 1 florin sau 50 creiţari. În cazul în care preoţii nu-şi obţin drepturile cuvenite, atât pecuniare, cât şi cerealiere, apelează la autorităţi („puterea politică”) în scopul executării renitenţilor. Chiar mai mult, au un comportament dur şi inadecvat cu credincioşii, manifestă indiferenţă faţă de cantori, neinteresându-se dacă aceştia şi-au încasat sau nu „soluţiunea”, nu-şi îndeplinesc misiunea de slujitori ai Domnului, nu catehizează şi nu predică în duminici şi sărbători, ba dimpotrivă „ară, seamănă şi seceră”, organizând clăci şi obligându-i pe credincioşi să lucreze terenurile parohiale în zilele de sărbătoare. Prin intermediul unei circulare elaborate în aceeaşi zi, Consistoriul diecezan a cerut protopopilor greco-catolici din Maramureş luarea tuturor măsurilor care se impun pentru stoparea abuzurilor prezentate23. După moartea unui preot, până la instalarea definitivă a altui slujitor bisericesc, parohia era administrată temporar de unul dintre preoţii care slujeau în parohiile învecinate. După moartea preotului Ambrosiu Sztas din Rozavlea (Protopopiatul Iza), survenită la 10 iunie 1872, a apărut o situaţie cu totul aparte. În ultimele opt luni de viaţă, la administrarea parohiei şi la oficierea serviciilor religioase, fiind grav bolnav, Ambrosiu Sztas a fost ajutat de Petru Ilniczky, parohul Şieului (Protopopiatul Iza) care, în baza unei înţelegeri prealabile, urma să beneficieze de 1/3 din lectical şi din venitul terenurilor parohiale. După moartea preotului Ambrosiu Sztas, Petru Ilniczky s-a plâns forului ecleziastic de la Gherla de faptul că Judecătoria cercuală a hotărât să dea lecticalul şi venitul terenurilor parohiale, de pe anul 1872, creditorului fostului paroh din Rozavlea. În această situaţie, Petru Ilniczky a refuzat să mai acorde „asistenţă spirituală” credincioşilor din Rozavlea24. Totuşi, la insistenţele protopopului Izei, Petru Ilniczky a administrat parohia încă cinci-şase luni, fără pretenţii financiare, până la începutul anului 1873, când a fost instalat Timoteu Mihalca, noul preot din Rozavlea25. Un caz aparte a avut loc în parohia Poieni (astăzi Poienile Izei, Protopopiatul Iza), unde începând cu primăvara anului 1878, din cauza problemelor de sănătate, preotul Vasiliu Tătaru nu a mai fost capabil să slujească. După sărbătorile pascale, pentru un scurt interval de timp, parohia a fost administrată de Aureliu Zoicaş, capelan la Ieud. Potrivit unei convenţii încheiate între cei doi, ultimul beneficia de ½ din venitul stolar26. La 10 mai 1878, Ioan Munteanu, parohul Botizei (din Protopopiatul Iza), a fost numit administrator interimar la Poieni până la însănătoşirea lui Vasiliu Tătaru. Potrivit actului de numire, acesta urma să beneficieze de ½ din venitul stolar şi lecticalul de la 40 de „economi”. La 13 septembrie 1878, preotul Vasiliu Tătaru i-a semnalat protopopului Vasiliu Gyenge faptul că „poporenii” au refuzat să-i mai efectueze zilele de lucru sau să-i plătească echivalentul acestora (între 60 şi 80 creiţari per zi)27. În aceste condiţii, situaţia financiară a preotului Tătaru s-a înrăutăţit, pe lângă starea de sănătate şubredă, fiind obligat să-şi întreţină familia din congrua de la stat şi din lecticalul rămas. Până la începutul secolului XX, Maramureşul a fost un conglomerat greco-catolic. Primele comunităţi ortodoxe au apărut în toamna anului 1900, la Săcel şi Dragomireşti. Ivirea unei alternative confesionale mai atractive pentru credincioşi, în sensul că primii preoţi ortodocşi sosiţi în zonă nu pretindeau remuneraţii pentru serviciile religioase, a făcut ca preoţii greco-catolici să adopte o atitudine reconciliantă în relaţia cu credincioşii. Simţind pericolul trecerii la „neunire” a unui număr considerabil de credincioşi, vicarul Tit Bud i-a recomandat protopopului Izei Ioan Ivaşco, să dea dovadă de maximă prudenţă pastorală, recomandând preoţilor să nu facă sancţiuni stolare, executări sau creşteri de taxe pe „umerii” credincioşilor. Scopul era unul clar şi precis: „să se localizeze necazul numai la Săcel şi să nu treacă mai încolo, că apoi parohiile de pe apa Izei sunt pierdute”28. De asemenea, în cadrul Conferinţei preoţeşti din

22 Într-o altă misivă, preotul Iosif Fucec l-a informat pe Mihail Pavel despre tradiţia din Sârbi, potrivit căreia fiecare familie avea obligaţia să-i aducă preotului un „felderu” de mălai şi unul de ovăz. ANMMFPGCC, dos. 26/1866, f. 2, 3. 23 ANMMFPGCC,dos. 27/1866, f. 15. 24 ANMMFPGCIZ, dos. 44/1869-1870, f. 15. 25 ANMMFPGCIZ, dos. 61/1878, f. 13r. 26 ANMMFPGCIZ, dos. 61/1878, f. 42r. 27 Pretenţia preotului Ioan Munteanu, de a primi „nu mai mult decât de la 40 de economi mălai şi ovăz” a fost aprobată în şedinţa Consistoriului diecezan de la Gherla din 19 noiembrie 1878. ANMMFPGCIZ, dos. 61/1878, f. 46v, 48v, 50v. 28 ANMMFPGCIZ, dos. 154/1901, f. 1. 38 Protopopiatul Vişeu (desfăşurată în Vişeul de Sus, la 16 aprilie 1901), preoţii au hotărât să facă tot posibilul pentru păstrarea credincioşilor în religia catolică. În cazul în care enoriaşii vor fi nemulţumiţi de nivelul ridicat al stolelor, se vor face compromisuri financiare. Schimbările survenite vor fi aduse la cunoştinţa Gherlei, prin intermediul forulului diecezan urmând să se ceară ajutor din partea statului pentru preoţii care au avut de suferit financiar29. Transferarea preotului titular într-o altă parohie şi numirea unui administrator interimar reprezenta un bun prilej pentru credincioşi şi senatele bisericeşti de a pretinde scăderea lecticalului şi a stolelor. În anul 1900, la Strâmtura, în locul preotului-protopop Antoniu Kovacs a fost numit preotul Tit Pop. De la bun început, s-a cerut scăderea lecticalului şi a stolelor. Cazul Strâmtura, în opinia noului protopop al Izei Ioan Ivaşco, reprezenta un punct de reper pentru întregul district protopopesc, în sensul că dacă credincioşii vor avea succes, atunci în toate parohiile, inclusiv în cele în care slujesc preoţi în vârstă şi cu experienţă vor apărea tulburări30. Din păcate, din lipsa unor mărturii documentare nu cunoaştem finalitatea acestei situaţii, dar luând în calcul pericolul iminent, de trecere la confesiunea ortodoxă a credincioşilor din Strâmtura în cazul unui refuz, credem că preotul s-a conformat cererilor venite din partea reprezentanţilor comunităţii. După pensionare preoţii, care nu şi-au primit toate drepturile materiale, făceau demersuri pentru recuperarea restanţelor de la credincioşi. În acest scop, se adresau forurilor superioare ecleziastice şi civile, iar în situaţii excepţionale instanţelor judecătoreşti pentru executarea forţată a credincioşilor rău-platnici. Avându-se în vedere contextul nou-creat la începutul secolului XX, executarea forţată a credincioşilor putea aduce tulburări confesionale, în cadrul comunităţilor. O astfel de situaţie s-a înregistrat la Săliştea de Sus (Protopopiatul Ieud), la începutul anului 1902, când Mihail Pop, fostul paroh din „beneficiul superior”, la puţin timp după pensionare, a deschis proces la Judecătoria cercuală pentru recuperarea „competenţelor” neachitate de credincioşi. Anticipând pericolul răspândirii „schizmei”, atât la Săliştea de Sus, cât şi în celelalte comune de pe valea Izei, autorităţile ecleziastice de la Gherla au cerut protopopului Izei Ioan Ivaşco (în paralel administra şi Protopopiatul Ieud), consilierea preotului Mihail Pop „pentru binele şi fericirea viitoare”, recomandându-i-se renunţarea la acţiunea iniţiată în instanţă, căutând să-şi recupereze sumele restante în mod paşnic31. O primă alterare a relaţiei preot-credincioşi s-a desfăşurat în parohia Botiza, în primele luni ale anului 1901. Conflictul a apărut pe fondul unor poziţii contradictorii legate de alegerea celui de-al doilea cantor şi a coratorilor care urmau să formeze Senatul bisericesc. Fără a dezvolta speţa de faţă, precizăm doar faptul că „Prea Veneratul Guvern diecezan” de la Gherla a dat câştig de cauză credincioşilor în detrimentul preotului George Petrovan. Pe lângă faptul că le-a aprobat doleanţele solicitate, la data de 2 martie 1901, parohul a fost absolvit de toate „funcţiunile”, în locul acestuia fiind numit ca administrator interimar Ştefan Ilniczky, preotul din Şieu. În cadrul discuţiilor ulterioare purtate cu protopopul Ioan Ivaşco, credincioşii din Botiza au fixat nivelul lecticalului: fiecare „colon” cu posesiuni intravilane şi extravilane trebuie să plătească 2 coroane, iar cei săraci, inclusiv văduvele 1 coroană32. În privinţa taxelor stolare, potrivit solicitărilor enoriaşilor din Botiza au fost stabilite următoarele valori: înmormântarea „cea mare” - 16 coroane, sfinţirea casei - 2 coroane, paresimile – 50 fileri, cununia – 5 coroane, dezlegarea „cea mare” la mormânt – 4 coroane, maslul – 2 coroane şi Sfânta Misă – 60 fileri33. În anii 1901 şi 1902, „unda de şoc” generată de tulburările interconfesionale de la Săcel şi Dragomireşti s-a amplificat în aproape toate parohiile protopopiatelor Ieud şi Iza. La cererea comunităţilor, scăderi de taxe stolare s-au înregistrat la Dragomireşti, Săcel, Săliştea de Sus şi Cuhea (din Protopopiatul Ieud), Rozavlea, Bocicoel şi Năneşti (din Protopopiatul Iza). Este o perioadă cenuşie, de frământări şi de divergenţe, în care respectul şi ataşamentul omului de rând faţă de preot sunt filtrate şi repoziţionate pe considerente strict materiale. În acelaşi timp, asistăm şi la o schimbare de atitudine a preoţilor greco-catolici maramureşeni care, de voie sau din nevoie, acceptă cererilor enoriaşilor mai mult la gândul că-şi pot pierde „turma” sau că pot fi exilaţi în altă parohie, dacă nu pun în practică recomandările forului eparhial de la Gherla care îndemna la tact pastoral şi la tratarea agitatorilor cu „duhul blândeţii”. Au fost şi cazuri contrare, cum este cel de la Bocicoel, unde parohul Grigore Balint nu a acceptat propunerea „poporenilor” de reducere a veniturilor preoţeşti. Ruptura dintre preot şi credincioşi a fost motivul principal al vizitei întreprinse de vicarul Tit Bud în Bocicoel, la 24 noiembrie 1901. Odată cu instaurarea climatului de pace, a fost încheiat un protocol referitor la noile taxe preoţeşti, care erau următoare: „Poporia” pe un an (lecticalul) – 2 coroane; o zi de clacă cu mâncarea preotului sau pentru cel care nu doreşte să efectueze ziua de lucru - 40 fileri; prohodul „cel mare” – 16 coroane; prohodul „cel mic” – 8 coroane; prohodul pruncilor de la naştere până la vârsta de şapte ani – 3 coroane; cununia – 4 coroane; dezlegarea – 2 coroane; Taina Sfântului Botez – 1 coroană; Taina Sfântului Maslu – 2 coroane; sfinţirea casei – 2 coroane; sfeştania „cea mică” –

29 ANMMFPGCV, dos. 33/1901, f. 25r. 30 ANMMFPGCIZ, dos. 142/1900, f. 21. 31 ANMMFPGCV dos. 36/1902, f. 7. 32 ANMMFPGCIZ, dos. 153/1901, f. 4-5, 6, 7. 33 ANMMFPGCIZ, dos. 153/1901, f. 8r. 39 2 coroane; Sfânta Misă – 1 coroană şi 20 fileri; molitva (dezlegarea) la 40 de zile – 20 fileri; slujirea paresimilor (sâmbetele morţilor) – 60 fileri; pomelnicul la biserică pentru vii şi pentru morţi – 20 fileri34. După cum s-a arătat, Dragomireştiul şi Săcelul au fost cele mai afectate din perspectiva unităţii catolice şi a veniturilor preoţeşti. În cele două parohii, după 1900, Gherla a numit preoţi vrednici care au desfăşurat o amplă activitate pastorală şi catehetică, pentru atragerea la „sânul” Bisericii Catolice a apostaziaţilor trecuţi la Ortodoxie. Stabilirea congruei în funcţie de veniturile preoţeşti (lectical şi stole) provenite din parohie, conform preotului Emil Bran din Dragomireşti trebuia să fie tema principală a Conferinţei preoţeşti a Protopopiatului Ieud, din toamna anului 1907. Clericul a subliniat faptul că congrua fusese stabilită când „rugăciunea preotului era răsplătită cu inimă bună şi cu mână mai darnică”, credincioşii onorându-şi lecticalul în produse agricole şi prestând preotului zile de lucru, dar „astăzi în chip disperat trebuie să experiem că şi cea mai păstorită turmă îşi împarte lâna şi laptele său între lupii mai răpitori, lăsând în foame pe cel ce cu abnegaţie o călăuzeşte spre locul de fericire. Astăzi nu mai e vorbă de lectical (cucuruz şi ovăz) şi-i indignător cuvântul , iară stolele sunt reduse de tot”35. Într-o scrisoare trimisă „confratelui” Emil Bran, preotul Ioan Tarţia din Săcel s-a plâns de venitul derizoriu obţinut în parohie. Congrua anuală era de 44 coroane, iar stolele, potrivit preotului unit, erau cele mai mici din Protopopiatul Ieud („plata anului” per familie - 20 fileri; înmormântarea „mare” cu trei stări, inclusiv cu „Misa mortului” – 4 coroane, prohodul „mic” – 2 coroane, botezul şi molitva – 50 fileri, cununia „cu Misă” şi vestiri – 4 coroane). Taxele stolare fuseseră aprobate de Ordinariatul diecezan, preotul neavând posibilitatea de a le majora fără acordul credincioşilor, care erau mulţumiţi cu această „schemă ruşinoasă” (n.n. în opinia preotului Emil Bran). O sursă documentară valoroasă privind veniturile preoţilor greco-catolici din Episcopia de Gherla, realizate în anul 1908, este registrul cu titlul „Arătarea tabelară a preoţilor din Dieceza Greco-Catolică Gherla pe anii 1908-1909”. Registrul face parte din Fondul Episcopiei Greco-Catolice Cluj-Gherla şi se păstrează la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale. Din sursa arhivistică menţionată am selectat doar datele referitoare la veniturile clericilor maramureşeni, pe care le prezentăm în Anexă.

Situaţia financiară a capelaniei de la Ieud. Anterior perioadei la care facem referire, la Ieud, au existat două parohii. În compensaţie cu desfiinţarea celei de a doua parohii, după anul 1861, preoţii de aici au primit dreptul de a avea capelani (cooperatori)36. La 1 iunie 1870, pe baza dispoziţiei Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică (nr. 10016), capelaniei de la Ieud i s-a aprobat o congruă anuală de 177 florini şi 71 creiţari. În completare, din veniturile parohiale, preotul titular se obliga să dea capelanului încă 122 florini şi 29 creiţari, pentru a-i asigura un salariu anual de 300 florini. Aceeaşi dispoziţie ministerială a mai precizat faptul că toate stipendiile pentru serviciile religioase oficiate de capelan, îi revin acestuia, la fel şi stolele pentru predica şi iertăciunile de la înmormântări, rostite tot de capelan37. De asemenea, capelanul avea dreptul de a lucra sau arenda 1/3 din terenurile parohiale. Pentru aplicarea corectă a principiului terţialităţii, preotul Laurenţiu Mihalyi şi capelanul Tit Bud, la 22 mai 1870, au întocmit un inventar cu toate terenurile parohiale, convenind punctual în privinţa administrării acestora38. De-a lungul timpului, după cum ne prezintă documentele de arhivă, au existat numeroase neînţelegeri între parohii şi capelanii din Ieud, majoritatea fiind mediate de protopopul Ieudului şi vicarul foraneu al Maramureşului.

Concluzii. De la momentul trecerii parohiilor maramureşene sub jurisdicţia Episcopiei Greco-Catolice de Gherla (1860) şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, preoţii percepeau stole pentru serviciile religioase pe baza unei Scheme vechi valabile în Dieceza ruteană de Muncaci. Nivelul ridicat (chiar exagerat) al stolelor şi abuzurile unor preoţi în relaţia cu credincioşii, cantorii şi Senatele bisericeşti au dus la numeroase conflicte în comunităţile maramureşene. Datorită unor nemulţumiri de natură financiară, în anul 1900, au apărut primele comunităţi ortodoxe la Dragomireşti şi Săcel. Cu excepţia parohiei Sighet (înfiinţată în anul 1871), toate parohiile aflate în componenţa Vicariatului Maramureşului erau din mediul rural. Veniturile preoţilor erau influenţate de situaţia materială a comunităţilor care, în general, era una precară. După apariţia primelor comunităţi ortodoxe (Săcel, Dragomireşti), pericolul trecerii masive la confesiunea ortodoxă a dus la scăderea veniturile clerului greco-catolic (îndeosebi în protopopiatele Ieud şi Iza) şi la apropierea preoţilor uniţi de credincioşi, de necazurile şi problemele economice cotidiene cu care aceştia se confruntau, umanizându-i şi schimbându-i în bine în activitatea lor pastorală.

34 ANMMFPGCI, dos. 55/1901, f. 19. 35 ANMMFPGCI, dos. 89/1907, f. 1r. 36 Dintre capelanii Ieudului, o parte ajunşi parohi la Ieud şi în parohiile învecinate, amintim pe următorii: Alexandru Man, Vasiliu Dan, Ioan Lengyel, Tit Bud, Ioan Coman, Ioachim Făt, Georgiu Bârlea, Aureliu Zoicaş şi Tit Pop. 37 ANMMFPGCI, dos. 9/1864-1865, f. 43. 38 ANMMFPGCI, dos. 9/1864-1865, f. 45-47. 40 Anexă - Arătarea tabelară a preoţilor din Dieceza Greco-Catolică Gherla pe anii 1908-190939

Protopopiatul Greco-Catolic Vişeu Parohia Borşa, beneficiul inferior – paroh Ilie Mosolyg – venit anual de 497 coroane şi 68 fileri. Parohia Borşa, beneficiul superior – paroh Vasiliu Dan– venit anual de 52 coroane. Parohia Moisei – paroh Alexandru Coman – congrua anuală era de 451 coroane. Mănăstirea Moisei– stareţ Petru Mihalyi – venit anual de 1443 coroane şi 54 fileri. Parohia Vişeul de Mijloc – paroh Iuliu Dragoş – venit anual de 719 coroane şi 40 fileri. Parohia Vişeul de Sus – paroh Victor Şteţiu – venit anual de 710 coroane şi 61 fileri (la 23 decembrie 1903, lecticalul a fost redus de la 3 coroane şi 40 fileri la 1 coroană şi 40 fileri; au mai fost reduse stolele: botezul de la 2 coroane la 1 coroană şi 20 fileri, înmormântarea „cea mare” de la 30 la 14 coroane, înmormântarea „de mijloc” de la 16 coroane la 8 coroane, înmormântarea pruncilor de la 4 coroane la 3 coroane). Parohia Petrova – paroh Ioan Călin – venit anual de 1173 coroane şi 53 fileri. Parohia Leordina – paroh Georgiu Timiş - venit anual de 550 coroane şi 88 fileri.

Protopopiatul Greco-Catolic Cosău Parohia Ocna Şugatag cu filia Hoteni – paroh Vasiliu Nap – venit anual de 915 coroane şi 12 fileri (din 1896, congrua era de 684 coroane şi 88 fileri). Parohia Călineşti – paroh Victor Coman – venit anual de 268 coroane şi 48 fileri. Parohia Fereşti cu filia Corneşti – paroh Iosif Fucec – venit anual de 935 coroane şi 54 fileri. Congrua era de 664 coroane şi 47 fileri (cuantumul fusese stabilit în 1896). În anul 1905, lecticalul „în natură” a fost şters, fiecare credincios plătind anual între 2 şi 3 coroane. De asemenea, stolele au fost reduse la jumătate. Parohia Bârsana – paroh Andrei Kovats – venit anual de 1410 coroane şi 86 fileri. Congrua era de 189 coroane şi 14 fileri (valoarea a fost stabilită în 1896). Parohia Văleni – paroh Antoniu Şerbac – congrua anuală era de 375 coroane şi 69 fileri.

Protopopiatul Greco-Catolic Sighet Parohia Iapa (fără a se preciza identitatea preotului, posibil parohia era vacantă) - venit anual de 594 coroane şi 40 fileri. Parohia Rona de Jos – paroh Georgiu Mezaroş – venit anual de 462 coroane şi 64 fileri. Parohia Apşa de Jos, beneficiul superior – paroh Vasiliu Ivaşco - venit anual de 773 coroane şi 16 fileri. Parohia Apşa de Jos, beneficiul inferior – paroh Emil Huban – venit anual de 662 coroane şi 98 fileri. Parohia Apşa de Mijloc, beneficiul superior – paroh Vasiliu Ciora – venit anual de 1075 coroane şi 28 fileri. Parohia Apşa de Mijloc, beneficiul inferior – paroh Mihail Pop (nu figurează nicio informaţie). Parohia Sighet – paroh Tit Bud – venit anual de 1000 coroane (format din 600 coroane – „stipendii de liturghii” – şi „cvartir” – în valoare aproximativă de 400 coroane).

Protopopiatul Greco-Catolic Iza Parohia Botiza – paroh Ioan Vlad – venit anual de 700 coroane. Parohia Glod cu filia Slătioara – paroh Ştefan Pop - venit anual de 719 coroane şi 45 fileri. Parohia Năneşti – paroh Dariu Vlad - venit anual de 573 coroane şi 60 fileri. Parohia Şieu – paroh Ştefan Ilniczky – venit anual de 997 coroane şi 52 fileri. Parohia Rozavlea - paroh Ioan Ivaşco - congrua anuală era de 666 coroane şi 98 fileri. După 1900, la insistenţele credincioşilor, lecticalul şi taxele stolare au fost diminuate. Lecticalul a fost stabilit la 2 coroane/familie, dar nimeni nu-l plăteşte. Restanţele acumulate (din lectical) se ridică la suma de 7312 coroane şi 12 fileri. Parohia Poieni – paroh Georgiu Petrovan – venit anual de 1002 coroane şi 39 fileri.

Protopopiatul Greco-Catolic Ieud Parohia Cuhea (Bogdan-Vodă) – paroh Arthur Anderco - venit anual de 530 coroane. Parohia Dragomireşti - paroh Emil Bran – venit anual de 544 coroane. Congrua anuală era de 202 coroane şi 53 fileri (cuantumul fusese stabilit în 1896). Parohia Ieud – paroh Aurel Zoicaş – venit anual de 1332 coroane şi 24 fileri. Parohia Săcel – paroh Ioan Tarţia – venit anual de 200 coroane (congrua anuală era de 45 coroane şi 47 fileri).

39 ANCJFEGCCG, registrul 693. 41 Parohia Săliştea de Sus, beneficiul inferior – paroh Mihail Hotea – venit anual de 579 coroane şi 48 fileri. Parohia Săliştea de Sus, beneficiul superior – paroh Vasiliu Vlad – venit anual de 667 coroane şi 57 fileri. După 1901, lecticalul în produse agricole (porumb, ovăz) a fost scos, hotărându-se o contribuţie de 2 coroane/familie. În acelaşi an, stolele au fost diminuate.

Protopopiatul Greco-Catolic Mara Parohia Berbeşti – paroh Petru Bârlea – venit anual de 794 coroane şi 39 fileri. Parohia Breb – paroh Nicolae Doroş – venit anual de 900 coroane şi 10 fileri. Congrua anuală era de 699 coroane şi 90 fileri (cuantumul fusese stabilit în 1896). Parohia Deseşti – paroh Andrei Şerbac – venit anual de 679 coroane şi 14 fileri. Parohia Sat-Şugatag cu filia Hărniceşti – paroh Alexandru Gyenge – venit anual de 566 coroane şi 88 fileri. Parohia Crăceşti (Mara) – paroh Ioachim Făt – venit anual de 575 coroane şi 66 fileri. Parohia Giuleşti – paroh Petru Salca – venit anual de 504 coroane şi 36 fileri.

Bibliografie

ANCJFEGCCG – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla. ANMMFPGCC – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Maramureş, Fond Protopopiatul Greco-Catolic Cosău. ANMMFPGCI – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Maramureş, Fond Protopopiatul Greco-Catolic Ieud. ANMMFPGCIZ – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Maramureş, Fond Protopopiatul Greco-Catolic Iza. ANMMFPGCV – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Maramureş, Fond Protopopiatul Greco-Catolic Vişeu. Andrei 2006 – Mirela Andrei, La graniţa imperiului. Vicariatul Greco-Catolic al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj- Napoca, 2006. Bud 1891 – Tit Bud, Disertatiune despre episcopii şi vicarii romani din Maramuresiu, Gherla, 1891. Retegan 2000 – S. Retegan, Înzestrarea materială a clerului greco-catolic din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1850- 1867), în „300 de ani de la Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei”, Cluj-Napoca, 2000. Sigmirean 2011 – C. Sigmirean, Puterea modelului. Preotul în viaţa satului ardelean, în „Caiete de antropologie istorică”, anul X, nr. 1 (18), Cluj-Napoca, ianuarie-iunie 2011 Vulea 2009 – Camelia Elena Vulea, Biserica Greco-Catolică din Vicariatul Haţegului (1850-1918), Cluj-Napoca, 2009.

42 POZIȚIA ROMÂNILOR DIN COMITATUL FĂGĂRAȘ ÎNTRE CELE DOUĂ CURENTE: PASIVISM SAU ACTIVISM POLITIC

Dr. Constantin Băjenaru

Abstract. The position of Romanians from Făgăraș County between the two currents: passivity or political activism. Starting with the year 1870, among Romanians’ leading politicians from Transylvania begins to distinguish two tendencies – activism and passivity – regarding the reception of the new situation in Transylvania after 1867 and regarding the implication or the lack of involvement in political activity. They were called activists and passivists especially because of their attitude towards the Diet from Budapest: the firsts considered that by their participation in elections the situation of Romanians from Transylvania could improve, whereas the others thought that by participating they would have acknowledged the join of Transylvania within Hungary. Făgăraș was a traditional activist center, but a part of the leaders expressed from the beginning towards the adoption of passivity. Very fast, the balance tilted definitively towards passivity, giving credit to the principle of national solidarity (1872). There followed few decades of serious concerns regarding this matter, but also total solidarity from the people of Făgăraș with Memorandum’s leaders, by adhesion telegrams of letters to the cause. Only lately, after a long period of total passivity, the Romanian political leaders considered that it was beneficial to participate in Parliamentary elections and work in order to obtain national goals. Even if the adoption of activism officially consecrated at the beginning of 1905, the leaders fought for this since previous years.

Cuvinte cheie: comitatul Făgăraș, politică, activism, pasivism, alegeri, Parlament. Keywords: Făgăraș County, political, activism, passivity, elections, Parliament.

După încheierea pactului dualist din anul 1867, începând cu anul 1870, printre fruntașii politici ai românilor transilvăneni încep să se distingă două tendințe – activismul și pasivismul –, în privința receptării noii situații a Transilvaniei de după 1867 și în cea a implicării sau neimplicării în activitatea politică. Se numeau, însă, activiști și pasiviști în special datorită atitudinii lor față de Dieta de la Budapesta: primii considerau că prin participarea la alegeri se putea ameliora situația românilor ardeleni, pe când ceilalți credeau că participarea însemna implicit recunoașterea alipirii Transilvaniei la Ungaria. În pofida faptului că Făgărașul era considerat un centru „tradițional activist”1, prima exprimare a românilor de aici pentru linia politică pasivistă a avut loc în 21 ianuarie 1869, cu ocazia întrunirii Cercului electoral districtual din Făgăraș, în cadrul căruia s-a revendicat și elaborarea unei noi legi electorale, ca și restabilirea autonomiei Transilvaniei2. Peste două luni, cu ocazia Conferinței naționale de la Miercurea Sibiului (7 martie), unitatea de acțiune a românilor din district părea divizată, dovadă fiind discursul și decizia lui Ioan cavaler de Pușcariu3 de a sprijini activismul politic, pe care-l îmbrățișau atât mitropolitul Andrei Șaguna, cât și liderul făgărășean Aron Densușianu4. Decizia majorității, însă, s-a îndreptat către adoptarea pasivismului absolut, fapt care a condus la nemulțumirea totală a lui I. Pușcariu, dezamăgirea exprimându-și-o chiar și câteva decenii mai târziu: „Pasivitatea (...) a dus la sciziunea elitei de popor. Elita s-a abținut de la alegeri, iar poporul a participat la alegerea deputaților dietali (...).

1 Popovici 2005, p. 200. 2 Netea 1974, p. 374. 3 Ioan cavaler de Pușcariu (1824-1911), s-a născut la 10 octombrie 1824 în Sohodol-Bran. După ce a urmat școala primară în localitate, s-a înscris în 1834 la școala normală germană din Brașov, iar peste trei ani la gimnaziul catolic. În 1842 s-a mutat la Sibiu, unde a audiat cursuri de teologie, pentru ca între 1843-1846 să urmeze liceul la Cluj, înscriindu-se apoi la Academia de Drept din Sibiu. A fost omniprezent în timpul revoluției din 1848-1849, ulterior îndeplinind diverse funcții în administrația districtului Făgăraș și în sistemul juridic din Deva și Pui (Hațeg). Apoi a fost numit „concipist” la Cancelaria aulică transilvană din Viena (7 martie 1861), pentru doar două luni, iar din 25 ianuarie 1862 a fost numit „administrator suprem” al comitatului Târnava. Între 29 august 1865-19 iunie 1867 a îndeplinit funcția de căpitan suprem al districtului Făgăraș, în aceeași perioadă fiind și deputat în Dieta Transilvaniei. După încheierea dualismului a fost consilier de secție în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ca referent pentru problemele Bisericii Ortodoxe (1867), apoi judecător la Curia regească din Budapesta, din mai 1869. În această ultimă funcție a rămas până la pensionarea sa din 1 mai 1890, după care s-a retras în localitatea natală, unde a și decedat la 24 decembrie 1911. La 10 iulie 1864 a fost decorat cu ordinul austriac Coroana de fier, clasa a III-a, pe baza căreia i s-a acordat și titlul de cavaler. A participat activ și la acțiunile culturale și bisericești, dar a fost prezent în viața culturală și prin lucrările sale literare, lingvistice, juridice și îndeosebi istorice, datorită cărora a fost ales în cel mai înalt for științific, Academia Română din București, mai întâi ca membru onorar (1877), apoi ca membru titular, din anul 1900. 4 Aron Densușianu (1837-1900), jurist, poet și istoric literar. A urmat școala primară în Hațeg, apoi între 1852-1860 gimnaziul din Blaj, iar între 1860-1864, Academia de Drept din Sibiu. Din 1864 s-a stabilit ca avocat la Făgăraș, devenind liderul politic din localitate. Din cauza persecuțiilor politice s-a mutat la Brașov, unde a editat revista Orientul latin (1874-1875), împreună cu Teofil Frâncu și I. Al. Lapedatu, iar în 1881 s-a mutat definitiv la Iași. Aici a ocupat Catedra de limba latină la Universitate, iar din 1883 și pe cea de limba română. A întemeiat în 1893 Revista critică literară, sprijinit de fratele său Nicolae Densușianu și de fiul său, Ovid Densușianu. 43 Unde poporul român alegător a aflat candidați români, i-a ales, iar unde n-a găsit, acolo și-a dat votul său pentru candidați neromâni. Așa, conferința de la Miercurea și-a putut vedea fructele politicii sale celei absurde (...). Poporul, părăsit de inteligență (intelectuali, n.m.), a devenit pradă corupțiunilor [...]”5. Activitatea național-politică a îmbrăcat formă sistematică la 12 aprilie 1872, prin crearea organizației districtuale a Partidului Național Român din Transilvania, care a purtat denumirea de Clubul Național Român districtual. Elita românească s-a întrunit într-o conferință în cadrul căreia s-a aprobat principiul solidarității naționale atât în districtul Făgăraș, cât și cu ceilalți români ardeleni. Totodată, s-a ales și un Comitet Permanent al Clubului Național, acesta urmând să vegheze și să conducă acțiunile politice naționale în district pe de o parte, iar pe de alta să ajungă la un consens cu celelalte cluburi naționale transilvănene6. Câteva zile mai târziu, același Club național a convocat la Sibiu, pentru 23-24 aprilie, o Conferință națională care urma să decidă asupra atitudinii politice a românilor ardeleni. Au participat delegați ai cluburilor naționale din Brașov, Bran, Alba Iulia, Hunedoara, Hațeg, Cluj, Deva, Mediaș, Sighișoara ș.a., care în final au hotărât să adopte linia politică a activismului și în consecință participarea la alegerile pentru Dieta de la Budapesta7. În contradicție cu decizia luată la Sibiu, o altă Conferință națională, convocată de această dată la Alba Iulia pentru 27 iunie 18728, al cărei secretar a fost vicarul Făgărașului, Ioan Antonelli9, hotăra continuarea liniei politice trasate de Conferința de la Miercurea în 1869 – abținerea de la alegeri10. La finele lui iulie 1872, reprezentanții localităților făgărășene și brănene11 s-au supus hotărârii Conferinței de la Alba Iulia, declarând, la rândul lor, pasivitatea absolută12. Decizia l-a nemulțumit pe ministrul de interne, însă, care l-a împuternicit pe căpitanul suprem Ioan Bran de Lemenyi să organizeze cu orice preț alegerile pentru Dietă, stârnind o reacție pe măsură în rândul românilor din district: de ce nu se numesc direct deputații, decât să se mai facă atâtea „farafastâcuri” cu alegerile „poruncite”?13. Adoptarea pasivității a fost reiterată și în noiembrie 1872, în cadrul unei adunări impozante14. Opoziția românilor din Făgăraș a nemulțumit în permanență autoritățile centrale, iritând în special Ministerul de Interne, până la cunoscutul proces din 187315 care s-a soldat cu destituirea sau urmărirea judiciară a mai multor funcționari români care nu reușiseră să se refugieze în România16. La Conferința alegătorilor români transilvăneni din iulie 1878, organizată la Sibiu, au participat ca delegați ai Făgărașului Vicențiu Grama (fost combatant în războiul pentru Independența României), preotul Ioan Stoichiță din Săsciori, avocații Ilarie Duvlea și Ioan Roman17. Între 12-14 mai 1881, în cadrul Conferinței naționale române de la Sibiu18 s-a decis unificarea celor două partide românești – Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Național Român din Banat și Ungaria –, sub titulatura de Partidul Național Român din Transilvania. Din comitat au participat la acest moment vicarul greco-catolic Alexandru Micu19 (președintele Clubului electoral comitatens20, căpitanul pensionar Basiliu Stanciu din Viștea de Jos și cei doi avocați amintiți anterior21.

5 Pușcariu 2004, p. 31-32. 6 GT, nr. 28/1872, p. 4. 7 GT, nr. 34/1872, p. 4; vezi și: Păcățian 1910, p. 13-16. 8 Vezi discuțiile în: Păcățian 1910, p. 57-74. 9 Ioan Antonelli (1827-1888), s-a născut în Răscruci, comitatul Cluj, și a studiat la Cluj, Oșorhei și Blaj. În timpul Revoluției de la 1848-1849 a fost viceprefect al lui Axente Sever, iar pentru meritele sale a fost decorat cu Crucea de argint austriacă cu coroană și ordinul rusesc Sf. Ana, clasa a III-a. Între 1852-1863 a fost profesor la Blaj, apoi protopop la Turda (1863-1865). Din 1865 până în 1872 a fost paroh și vicar al Făgărașului, distingându-se și ca un important lider național local. A fost ales deputat în Dieta de la Cluj (1865) și în cea de la Budapesta (1869), însă la lucrările celei din urmă nu a participat, retrăgându-se. În 1872, fiind ales canonic, s-a mutat la Blaj. A fost unul dintre fondatorii ASTRA (1861) și membru al Comitetului Central al P.N.R. A redactat o monografie a Făgărașului, articole și a realizat diverse traduceri din autori străini (vezi mai multe referințe în: Popa-Andrei et alii 2013, p. 81-84). 10 GT, nr. 51/1872, p. 1. 11 Acestea din urmă fuseseră încorporate districtului Făgăraș în anul 1863. 12 GT, nr. 56/1872, p. 4. 13 GT, nr. 77/1872, p. 2. 14 GT, nr. 90/1872, p. 1. 15 Vezi pe larg în: Păcățian 1910, p. 236-239. 16 Suciu 1978, p. 133-134. 17 GT, nr. 67/1878, p. 3. 18 Vezi discuțiile pe larg în: GT, nr. 57/1881, p. 2-3. 19 Alexandru Micu (1830-1895), s-a născut în Sărmășelul de Câmpie (jud. Cluj), urmând studiile primare și secundare la Blaj și Târgu Mureș, iar cele superioare la Viena (1852-1855). A practicat mai întâi meseria de profesor de matematică, fizică și limba germană, după care a fost hirotonit, iar din 1872 până în 1888 a fost instituit ca vicar foraneu al Făgărașului, protopop în Veneția de Jos și paroh al Făgărașului. În 1888 a fost ales canonic și s-a transferat la Blaj (cf. Popa-Andrei et alii 2013, p. 231-233). 20 Popovici 2010, p. 112. 21 GT, nr. 37/1881, p. 3. 44 Imediat după lucrările Conferinței apărea o știre controversată, preluată de Gazeta Transilvaniei din ziarul guvernamental clujean Magyar Polgár, care informa despre temerea maghiarilor că la Făgăraș, unde locuiau „prea mulți români”, ar izbucni o rebeliune cu sprijinul „eliberatorului” de dincolo de Carpați. Rezolvarea amenințării iminente – se afirma în ziarul clujean –, nu erau fortărețele și 100.000 de baionete, ci înființarea de-a lungul comitatului a „10-12 comune de Ciangăi și Secui”22. În martie 1884, Comitetul alegătorilor români din comitat convoca o conferință electorală în Făgăraș, scopul acesteia fiind reorganizarea Clubului electoral și alegerea subcomitetelor pentru cele două circumscripții electorale – Arpaș și Făgăraș. Alegătorii erau rugați insistent să participe – în special preoții, învățătorii, notarii și primarii comunali –, considerându-se că „Națiunea română n-a avut de la 1865 încoace niciodată mai mare lipsă de fii[i] ei credincioși decât în momentul de față”23. Cei peste 300 de participanți au ales atât Comitetul central de conducere al Clubului (vicarul Alexandru Micu- președinte, Ioan Roman, Ilarie Duvlea, Nicolae Cosgarea, Gavrilă Cornea, Demetriu Chișerean, Toma Nicolae, Bucur Negrilă, George Pop și Ioan Ciora) și subcomitetele cercuale, cât și membrii delegației ce urma să participe la Conferința națională de la Sibiu – baronul David Urs de Mărgineni24, vicarul Alexandru Micu, Ioan Roman și Ilarie Duvlea25. Pentru ziua de 1 mai 1887 a fost convocată, la hotelul Paris din Făgăraș, o întrunire a alegătorilor români din comitat, în cadrul căreia urmau să se realeagă Clubul electoral și subcomitetele, dar și votarea celor patru delegați reprezentanți la Conferința națională de la Sibiu, din 7 mai26. Conform extrasului din procesul verbal al alegerii delegaților comitatului Făgăraș, cu unanimitate de voturi au fost aleși următorii: baronul David Urs și Basiliu Stanciu, iar ca supleant Iuliu Dan27, în cercul Făgăraș; vicarul foraneu Alexandru Micu, avocatul Ilarie Duvlea și avocatul Nicolae Moțoc (supleant) în cercul Arpaș28. Consecvenți liniei adoptate la întrunirile precedente, delegații ardeleni prezenți la Conferință au hotărât și de această dată continuarea liniei politice a rezistenței pasive absolute29. Cu același prilej, s-au ales conducerea Biroului Central și membrii Comisiei de 30 pentru formularea proiectelor electorale, în care a fost inclus și vicarul Alexandru Micu30. La Conferința națională din 27-28 octombrie 1890, delegații celor două circumscripții făgărășene au fost N. Cosgarea, căpitan pensionat, protopopul ortodox Iuliu Dan, N. Șerban (pe atunci „proprietar” în Făgăraș), B. Stanciu și Simion Micu, proprietar în Făgăraș31, pentru ca în 1892 să reprezinte comitatul la Conferința de la Sibiu, din 21-22 ianuarie, N. Garoiu (delegat al cercului administrativ Bran), D. Urs de Mărgineni, B. Stanciu și Andrei Micu (cercul Arpaș)32.

22 GT, nr. 38/1883, p. 1. 23 GT, nr. 30/1884, p. 3. 24 David Urs de Mărgineni (1816, Mărgineni-Făgăraş – 1897, Sibiu). S-a născut într-o veche familie de boieri făgărășeni, a cărei atestare documentară indică anul 1437. După terminarea școlii, în 1834 a fost încorporat în Regimentul 1 Român de graniţă. Graţie calităţilor sale, un an mai târziu ajungea la sergent, iar în 1841 intra ca sublocotenent în corpul ofiţeresc. Revoluţia de la 1848 l-a surprins în funcţia de comandant al Companiei a VII-a grănicereşti, cu sediul la Racoviţa și împreună cu cei 172 de grăniceri din subordine a participat la Marea Adunare de la Blaj. Pentru activitatea sa din timpul Revoluţiei a fost decorat cu Crucea pentru merite militare şi ordinul rusesc Sf. Ana, fiind și avansat în gradul de căpitan la excepţional. În 1850 a fost transferat la Regimentul 34 infanterie, iar din 1860 a fost numit comandant al Regimentului 64 de infanterie din Deva. Momentul său de glorie s-a consumat în luptele dintre austrieci şi italieni, participând la bătăliile de la Montebello, Palestro, Magenta, Melegnano şi Solferino. Aici a apărat oraşul Medole, rezistând unui adversar mult superior și reuşind să salveze armata austriacă de la dezastru. A fost decorat cu Coroana de Fier şi Crucea de cavaler al ordinului militar Maria Tereza, fiind şi înnobilat, la 8 ianuarie 1860, cu rangul de baron. Punctul culminant al carierei militare l-a reprezentat anul 1866, în războiul italo-franco-austriac, având ca punct central bătălia de la Lissa (insulă în Adriatica). A fost numit comandant al fortificaţiilor şi al micii garnizoane de acolo (62 de tunuri şi 1.400 de soldaţi) și împotriva a 650 de tunuri şi 6- 8.000 de soldaţi a reuşit să reziste atacurilor flotei inamice până când flota austriacă a putut interveni împotriva celei italiene. După război a fost numit din nou comandant al Regimentului de la Deva şi apoi pensionat, mai mult forţat, fiindu-i refuzată și cererea de a se ocupa de reorganizarea armatei statului român şi pus sub supraveghere poliţienească. Pensionat, colonelul David Urs s-a ocupat de organizarea şcolilor grănicereşti şi a avut o activitate remarcabilă în cadrul ASTRA. S-a numărat și printre membrii fondatori ai băncii Albina din Sibiu. A decedat la Sibiu în 10 septembrie 1897, la vârsta de 81 de ani (pentru mai multe referințe vezi: Părean 2006; Lazăr 1971; Rieger 1898). 25 GT, nr. 41/1884, p. 2. 26 GT, nr. 81/1887, p. 3. 27 Iuliu Dan, originar din Zărneşti, a fost al optulea protopop ortodox al Făgărașului, în perioada 1886-1905. A activat ca membru al Congregației comitatului și președinte al Reuniunii învățătorilor români greco-ortodocși din Făgăraș și jur (cf. Aron 1913, p. 42-43). 28 Popovici 2010, p. 155. 29 GT, nr. 94/1887, p. 2. 30 GT, nr. 93/1887, p. 1. 31 Popovici 2010, p. 163-165. 32 Popovici 2010 p. 173, 175; nu sunt indicați delegații cercului Făgăraș. 45 Alegeri pentru conducerea Clubului electoral comitatens urmau să aibă loc și în octombrie 1896, cu ocazia convocării unei conferințe a alegătorilor la hotelul Lauritsch din Făgăraș și tot atunci trebuiau aleși patru delegați și doi membri supleanți care să reprezinte cele două cercuri electorale la Conferința din Sibiu33.

Românii din comitat și Memorand-ul34. Antecedentele Memorand-ului românilor ardeleni se regăsesc la începutul deceniului anterior, odată cu unificarea partidelor românești, însă cel mai important moment s-a consumat în mai 1887, atunci când Conferința Națională de la Sibiu a hotărât întocmirea și înaintarea unui memoriu către împărat. Proiectul Memorand-ului a fost finalizat în 1890, apoi discutat în ședințele Comitetului PNR și adus la cunoștința Conferinței Naționale din octombrie același an, însă înaintarea către Franz Joseph I a fost amânată pentru pregătirea opiniei publice. În 21-22 ianuarie 1892, Conferința națională a partidului a hotărât înmânarea Memorand-ului Curții vieneze. La importanta întrunire au participat și șapte delegați ai comitatului: vicarul foraneu B. Rațiu35, protopopul I. Dan și N. Cosgarea (toți reprezentând cercul electoral Făgăraș), D. Urs de Mărgineni, avocatul A. Micu și B. Stanciu (cercul Arpaș) și un reprezentant al Branului, avocatul N. Garoiu36; primul a fost ales și membru în Comitetul Central al PNR37. Trei dintre reprezentanți – N. Garoiu, I. Dan și A. Micu –, s-au pronunțat contra propunerii lui Eugen Brote de a fi înaintat memoriul și au votat în consecință38. Memoriul a fost definitivat la 25-26 martie, în cadrul unei alte Conferințe naționale. Un exemplar a fost trimis din spirit de prevenție prin poștă, cel de-al doilea urmând a fi înmânat de o delegație națională de peste trei sute de persoane. Delegația memorandiștilor a ajuns la Viena în 28 mai 1892, însă audiența cerută n-a fost acordată datorită intrigilor prim-ministrului maghiar, care-i comunicase împăratului că delegația nu reprezenta națiunea română. Memoriul în sine era o relatare detaliată a situației românilor începând de la 1867 și în același timp o sinteză a seriei de memorii și plângeri adresate Vienei încă din secolul al XVIII-lea. Insuccesul i-a determinat pe delegați să se întoarcă în provincie, dar odată reveniți au devenit victimele manifestărilor șovine puse la cale de autorități, fiind amenințați, maltratați, bătuți, iar casele atacate și devastate. Nu s-au luat măsuri juridice împotriva lor în 1892 datorită tratativelor care se purtau între România și Puterile Centrale pentru încheierea unui tratat de alianță. Sub presiunea oamenilor politici maghiari, însă, prim-ministrul Wekerle Sándor a deschis, în 13 mai 1893, acțiune juridică împotriva întregului Comitet al PNR și a altor fruntași politici români, iar la 1 iulie 1893, ministrul de interne expedia comiților supremi un ordin confidențial prin care-i îndemna să ia măsurile necesare pentru ca populația maghiară, „indignată cu drept cuvânt”, să nu-și facă singură dreptate, recurgând la manifestații de natură să tulbure ordinea publică39. În timpul instrucției judiciare autoritățile de la Budapesta au încercat prin diverse mijloace, inclusiv de corupție, să-i deturneze pe românii ardeleni de la politica promovată de PNR. Clerul era primul care trebuia cumpărat, pentru a putea fi scos din luptă. În acest scop, ministrul de interne a trimis la 14 noiembrie 1893 comitelui suprem din Făgăraș, ca și celorlalți omologi ardeleni, un ordin confidențial prin care îi cerea să indice numele preoților români care fiind cunoscuți pentru atitudinea lor națională au mare influență politică asupra conaționalilor și a căror mituire ar fi utilă ideii de stat național maghiar. Ministrul mai solicita comitelui să indice și sumele cu care ar putea fi câștigat fiecare preot în parte, coruperea realizându-se cu titlu de ajutor de stat, care se acorda în mod obișnuit pentru întregirea salariilor40. Comitele a răspuns abia peste trei luni, la 10 februarie 1894, documentul cuprinzând un tabel cu toți preoții români din comitat (127), având indicat în dreptul fiecăruia câte un calificativ. I se comunica ministrului că întreaga preoțime era condusă de protopopul ortodox I. Dan și de vicarul B. Rațiu, pe care toată populația îi asculta „orbește”. În consecință, dacă s-ar fi reușit „câștigarea” celor doi, agitația națională românească ar fi încetat și în acea situație era de prisos să se mai acorde ajutoare și celorlalți preoți. Scopul ar fi fost atins numai prin ademenirea celor doi, însă comitele îl mai informa că, probabil, doar I. Dan ar fi fost de acord. Propunea ca celor doi să li se ofere o sumă consistentă de 1.800 florini, care urma să le fie transmisă prin cele două Mitropolii românești41.

33 GT, nr. 224/1896, p. 2. 34 Pentru problematica generală vezi: Popescu-Puțuri et alii 1970; Netea 1947; Pascu 1944; Pâclișanu 1934. 35 Basiliu Rațiu (1837-1902), s-a născut în localitatea Căpâlna de Jos (jud. Alba), urmând cursurile școlilor primare și secundare la Blaj. În 1860 a intrat la Seminarul teologic din aceeași localitate, apoi și-a continuat studiile la Seminarul Sfânta Barbara din Viena, absolvind în 1864. Întors în Ardeal și-a început activitatea didactică la Gimnaziul din Blaj, fiind transferat apoi (1871) la Seminarul teologic. În perioada 1884-1888 a ocupat oficiile de preot și protopop al Reghinului Săsesc, pentru ca în martie 1888 să fie promovat vicar foraneu al Făgărașului și administrator protopopesc al districtului Voila. În decembrie 1898 a fost rechemat la Blaj și numit rector al Seminarului (1899), oficiu pe care l-a îndeplinit până la moartea sa (cf. Popa-Andrei et alii 2013, p. 350-352). 36 Nicolae Garoiu (1844-1938), s-a născut în Zărnești și a urmat cursurile universitare la Facultatea de drept din Budapesta. A profesat avocatura în localitatea natală și a fost participant activ la viața politică și culturală a comitatului. 37 Mândrea, Megheșan 1980, p. 434-435. 38 Mândrea, Megheșan 1980, p. 435 (nota 1). 39 Pâclișanu, nr. 5/1934, p. 346. 40 Pâclișanu, nr. 5/1934, p. 353. 41 Pâclișanu, nr. 5/1934, p. 355. 46 Ca reacție la astfel de practici, a rămas antologic răspunsul dat de vicarul Basiliu Rațiu comitelui suprem, în decembrie 1892: „E foarte frumos că înaltul guvern vrea să vină în ajutorul preoților și învățătorilor români, a căror stare materială este dureroasă; se înșală, însă, dacă prin acest ajutor speră să obțină o schimbare în atitudinea politică a preoțimii și învățătorimii române. Noi românii, cu toate că suntem oameni săraci, nu o să renunțăm niciodată la năzuințele noastre politice, nici la punctele noastre de vedere de dragul banilor”42. Solidarizarea românilor ardeleni cu fruntașii politici a produs o mare îngrijorare în toate cercurile maghiare. Conducerea comitatului Făgăraș solicita în octombrie 1893 inclusiv etatizarea administrației comitatense din întreg Ardealul, pentru a putea fi stopate mișcările românești43. Urmărirea în justiție a elitei politice a prilejuit un val de proteste împotriva regimului de la Budapesta și alte manifestații de solidaritate cu cei acuzați, printre care și la Făgăraș. Concomitent, numeroase telegrame și scrisori de solidarizare arătau că românii își însușiseră Memorand-ul ca fiind al tuturor, iar procesul de la Cluj era intentat întregii națiuni române. Încă de la început românii din comitat și-au manifestat atașamentul total la cauza memorandistă prin telegrame de felicitare, scrisori și adrese de aderență. Prima a fost expediată încă din mai 1892 de locuitorii din Beclean către Ioan Rațiu44, urmată de cele din Veneția de Jos45, Sărata46, Comăna de Jos (semnată de preotul Ioan Popița, „cu poporul”)47, Streza-Cârțișoara48, Viștea de Sus49 ș.a. Românii din Cârța, în adeziunea trimisă conducătorilor la 1 mai 1894, își exprimau categorica mâhnire în privința autorităților: „Tot ce ne doare, scumpilor noștri conducători (...), e că stăpânirea, ca o scandaloasă injurie la adresa noastră (...), se încearcă a-și justifica prigonirile contra voastră, înfățișându-ne lumii ca îndestuliți și mulțumiți cu soarta”50. O scrisoare de adeziune tulburătoare a fost expediată din Nou Român: „Un moment nu vă îndoiți în triumful cauzei ce reprezentați. Nu, căci în spatele voastre, ca un zid puternic stă întreg poporul român, gata de a împărtăși cu voi orice soartă vi s-ar croi. Cununa de spini vrea să vă pregătească stăpânirea ..., cununa de lauri din iubire și recunoștință sinceră vă împletim noi. Temnițele vrea să vi le deschidă, noi vă vom deschide inimile noastre. Da, căci sentimentele voastre ale noastre sunt (...). Vom striga dară de aici ca întreaga lume să ne audă că precum voi ai noștri sunteți și noi ai voștri suntem, că precum voi pentru noi întreaga națiune vă jertfiți, și noi pentru voi în tot momentul gata suntem a ne jertfi!”51. Din documentele aflate în colecțiile Muzeul Național al Unirii reiese că în primăvara anului 1894 au fost expediate adeziuni la cauza memorandistă din 12 localități făgărășene: Cârța (97 de semnături), Comăna de Jos (93), Copăcel (102), Găinari (41), Hârseni (139), Hurez (95), Ileni (108), Nou Român (230), Părău (14), Poiana Mărului (107), Streza-Cârțișoara (două adeziuni – una cu 73 de semnături, cealaltă cu 70) și Voivodenii Mari (63)52. Altele două, publicate în Tribuna sibiană, au avut ca expeditori Reuniunea femeilor române din Bran și jur și Femeile române din Țara Făgărașului53. Avem, însă, ferma convingerea că astfel de scrisori de susținere au fost expediate din marea majoritate a localităților comitatului, însă din anumite cauze nu se află astăzi în fondurile de arhivă. Una dintre acestea a constituit-o confiscarea lor de către autorități, cum s-a întâmplat și cu adresa pe care voiau să o expedieze în mai 1894 românii din Tohanu Vechi54. Trimis și el în judecată, vicarul Basiliu Rațiu, care l-a avut ca apărător pe Francisc Hossu-Longin din Deva, în audierea din 10 mai și-a făcut auzită vocea în momentul în care președintele instanței l-a apelat, atrăgându-i acestuia atenția că prenumele său este Basiliu și nu László55, pentru ca două zile mai târziu, în 12 mai 1894, să-și recunoască participarea și contribuția la mișcarea memorandistă, precum și faptul că a răspândit exemplare din Memorand56. În audierea din 14 mai vicarul afirma că nu poate nicicum înțelege cum Memorand-ul, care nu constituia decât o plângere a poporului, poate fi supus unui proces, atâta timp cât memorii către împărat au mai fost trimise, inclusiv de către maghiari, nefiind cineva trimis în judecată. În final acuza regimul liberal maghiar de încălcări constituționale, deoarece nu permitea cetățenilor săi să facă „ceea ce în timpul feudalismului era iertat: a ne plânge, a cere și a

42 Apud Popescu-Puțuri et alii 1970, p. 221; vezi și Pâclișanu, nr. 5/1934, p. 355-356. 43 Pâclișanu, nr. 6/1934, p. 85. 44 Tribuna, nr. 123/1892, p. 490. 45 Tribuna, nr. 131/1892, p. 522. 46 Tribuna, nr. 138/1892, p. 549. 47 Tribuna, nr. 145/1892, p. 577. 48 Tribuna, nr. 152/1892, p. 606. 49 Tribuna, nr. 153/1892, p. 609. 50 Josan 1974, p. 436 (nota 20); vezi și Mândrea, Megheșan 1980, p. 438. 51 Josan 1974, p. 438 (nota 39). 52 Josan 1974, p. 445; vezi și Mândrea, Megheșan 1980, p. 438-440. 53 Mândrea, Megheșan 1980, p. 440. 54 GT, nr. 95/1894, p. 4. 55 GT, nr. 95/1894, p. 1. 56 TR, nr. 53/1894, p. 211. 47 informa”57. Peste o săptămână, lui B. Rațiu i se aducea la cunoștință de către procuror că i-a fost redusă acuzația, fiind învinuit numai de răspândirea a 50-60 de exemplare din Memorand, faptă pe care o și recunoscuse58. În 25 mai 1894, când s-au pronunțat sentințele, a fost declarat vinovat de conlucrare la răspândirea memoriului (cu 7 voturi contra 5)59. Rezultatul final al procesului a constat în condamnarea a 14 lideri români la 31 de ani și două luni de temniță și la plata sumei de 3.012 florini, cheltuieli de judecată. Au fost închiși la Szeged și Vácz60, unde la început au avut un regim mai îngăduitor, putând primi vizitatori, printre aceștia aflându-se și renumitul făgărășean Badea Cârțan. Ceilalți patru acuzați au fost achitați, printre ei fiind și vicarul Făgărașului. Nefiind satisfăcut doar cu aceste sentințe grele, Guvernul maghiar a desființat PNR-ul, la 16 iulie 1894, sub motivul că activa fără statute și avea legături cu elemente din străinătate, adică din România. Comiților supremi li s-a ordonat să ia toate măsurile pentru prevenirea eventualelor agitații, iar pe primarii și notarii care n-au denunțat acțiunile românești sau nu i-au arestat pe preoții și învățătorii români trebuiau să-i înlăture din funcții. Acțiunile antiromânești debutaseră încă din timpul procesului, autoritățile maghiare dezlănțuind teroarea în comitat împotriva celor care s-au solidarizat cu mișcarea memorandistă. Jandarmii au împânzit toate localitățile, patrulând și percheziționând casele tuturor, fiind vizați în primul rând cei care călătoriseră la Cluj pentru a-și sprijini conducătorii. Cele două batalioane militare din Făgăraș (de honvezi și infanterie), au fost consemnate în garnizoană, soldații primind câte 50 de cartușe de război. Pe baza raportului comitelui suprem, în iunie 1894 Ministerul de Interne a întocmit un tabel cu preoții celor două confesiuni românești, pe care l-a trimis celor doi mitropoliți cu cererea expresă ca aceștia să interzică acțiunile „ilegale” ale subalternilor și să ia măsuri împotriva lor. Conformându-se, mitropolitul Miron Romanul, remitea ministrului de resort o listă cu șapte preoți și doi învățători din comitatul Făgăraș considerați agitatori61. În toate localitățile au fost efectuate de către jandarmi percheziții și arestări, fiind ridicați delegații – preoți, învățători și țărani –, care au participat la manifestația de solidarizare din Cluj și așa-zișii instigatori62. Preotul Virgil Pop din Veneția de Jos, de pildă, a fost ridicat de jandarmi în toiul nopții și dus la sediul din Șercaia, unde a fost supus unui dur și îndelungat interogatoriu63. De asemenea, preotului Ioan Gavrilescu din Țânțari i-a fost percheziționat de către jandarmi domiciliul în lipsă, fără mandat, pentru a descoperi eventuale „proclamațiuni iredentiste”64. Câteva zile mai târziu, în Zărnești a fost adusă la interogatoriu nu doar majoritatea intelectualilor români, ci și soțiile și fiicele acestora, iar în Vlădeni preotului Iacob Zorca i s-a făcut percheziție domiciliară65. Represiuni au avut loc în Zărnești și dintr-un motiv cât se poate de banal – invitarea unor profesori de la Gimnaziul român din Brașov de către liderul local, Iancu Mețianu –, dar relaționat cu un altul, care pentru maghiarii din localitate a reprezentat „atentat” la siguranța statului: lipirea pe pereții Primăriei și ai cancelariei comunale a unor fluturași cu îndemnul „Veniți la Cluj”. Pretorul plasei Bran a ordonat jandarmilor să procedeze la percheziții pentru depistarea unor materiale de acest gen la domiciliul lui Iancu Mețianu, la cel al preotului ortodox și ale învățătorilor români, toate soldându-se însă cu eșecuri. Iritarea a devenit atât de intensă încât, fără cercetări prealabile și probe, pretorul a telegrafiat vicecomitelui că în localitate era neliniște și agitație împotriva Guvernului și a maghiarilor. Fără să cunoască realitatea, vicecomitele a trimis 36 de husari, cu dispoziția de a restabili ordinea, aceștia patrulând mai multe zile prin localitate, dar fără a constata acțiuni subversive66. Tot aici, învățătorului Ioan Spârchez i s-a făcut percheziție domiciliară ilegală, dar jandarmii negăsind obiecte compromițătoare i-au confiscat 300 de florini, motivând că banii proveneau de la Liga Culturală din București. Apoi l-au plimbat între baionete prin localitate și l-au supus la interogatoriu, ulterior eliberându-l67.

Revenirea la activismul politic. Conflictele tot mai accentuate dintre opoziție și Partidul Liberal aflat la guvernare au creat un moment prielnic pentru reconsiderarea liniei politice a naționalităților nemaghiare în lupta pentru emancipare socială și națională. După un lung interval de pasivitate, liderii politici români au considerat oportun să se pregătească pentru alegerile parlamentare și să conlucreze pentru obținerea dezideratelor solicitate68.

57 Unirea, nr. 22/1894, p. 165; vezi și GT, nr. 98/1894, p. 3. 58 GT, nr. 103/1894, p. 1. 59 GT, nr. 108/1894, p. 1. 60 Au rămas întemnițați până la 15 septembrie 1895, moment în care împăratul i-a amnistiat. 61 Pâclișanu, nr. 7/1934, p. 117. 62 GT, nr. 97/1894, p. 3. Din Zărnești, spre exemplu, dintre cei cinci reprezentanți care au călătorit la Cluj niciunul nu era intelectual, ci doar plugari și meseriași (SJBvAN, Fond personal Pompiliu Dan, doc. nr. 25, f. 16). 63 GT, nr. 97/1894, p. 3. 64 GT, nr. 101/1894, p. 3. 65 GT, nr. 105, 1894, p. 2. 66 GT, nr. 92/1894, p. 2. 67 GT, nr. 108/1894, p. 3. 68 Mândruț 1995, p. 29. 48 După Memorand intervenise și un alt aspect în existența și acțiunea PNR – pozițiile politice diferite dintre aripa bătrână și cea tânără a conducerii partidului. Dacă vechii corifei erau mult mai reținuți, prevăzători și „marcați oarecum de trauma postmemorandistă”, tinerii apelau la principii ferme, lipsite de oportunism și fără a încerca să se acomodeze situației. Cei din urmă intenționau să se debaraseze de practica trecutului, învechită în formă și fond, să abandoneze șabloanele uzate în atitudinea față de autorități și să introducă noua tactică69. Decizia definitivă privind adoptarea liniei politice activiste, după mai mulți ani de discuții, a fost luată de Conferința PNR din 10 ianuarie 1905, care a avut loc la Sibiu. De această dată, numărul reprezentanților din teritoriu a fost mai redus decât al celor care participaseră la precedenta întrunire din 1893 – 93 de delegați din 18 comitate și 51 circumscripții electorale70. Acțiunile privind abandonarea pasivismului de către români au debutat, însă, din anii anteriori lui 1905, când s-a pus accentuat problema reorganizării structurilor comitatense ale PNR. Pentru reactivarea de la Făgăraș, Vasile Goldiș îi solicita lui Ioan Șenchea71 să întreprindă „ce e de lipsă” în organizarea luptei politice din comitat, pentru atingerea scopului final: câștigarea alegerilor dietale de către membrii Partidului Național în ambele cercuri electorale. Fără să anticipeze evoluția ulterioară a evenimentelor, V. Goldiș credea că sosise și timpul pensionării din politică a lui Nicolae Șerban, pe care nu-l agrea din cauza atitudinii sale egoiste, de a nu ține seama de voința comună72. Odată cu înființarea Clubului comitatens al PNR, Făgărașul reintra în forță în arena național-politică, angajând lupte grele atât în privința alegerilor dietale, cât și a rezolvării problemelor confesionale, școlare, culturale etc. din comitat. Însă, cu ocazia alegerilor dietale din 1905 au trăit o dezamăgire nesperată, I. Șenchea fiind învins în cercul electoral Făgăraș de către Mikzáth Kálmán.

Bibliografie

Aron 1913 – N. Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Făgăraș, 1913. Cornea 1929 – V. Cornea, Țara Făgărașului în luptele politice din Ardeal, în „Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. 1918- 1928”, III, București, 1929. GT – Gazeta Transilvaniei, Brașov, anii 1872, 1878, 1881, 1883, 1884, 1887, 1894, 1914. Groza 1991 – L. Groza, Concepția lui Vasile Goldiș referitoare la programul național și la tactica activistă (I), în „Acta Musei Napocensis”, XXIV-XXV (1987-1988), Cluj-Napoca, 1991. Josan 1974 – N. Josan, Adrese de aderență la cauza memorandistă în colecțiile Muzeului de Istorie Alba Iulia, în „Apulum”, XII, Alba Iulia, 1974. Lazăr 1971 – V. Lazăr, Baronul David Urs de Mărgineni, București, 1971. Mândrea, Megheșan 1980 – I. Mândrea, V. Megheșan, Documente privind adeziunea maselor românești din Țara Făgărașului la mișcarea memorandistă (1892-1894), în „Apulum”, XVIII, Alba Iulia, 1980. Mândruț 1995 – St. Mândruț, Mișcarea națională și activitatea parlamentară a deputaților Partidului Național Român din Transilvania între anii 1905-1910, Oradea, 1995. Netea 1974 – V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru unitatea națională (1848-1881), București, 1974. Netea 1947 – V. Netea, Istoria Memorandului românilor din Transilvania și Banat, București, 1947. Pascu 1944 – Șt. Pascu, Din răsunetul procesului memorandist în masele populare, Sibiu, 1944. Păcățian 1910 – T.V. Păcățian, Cartea de Aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. VI, Sibiu, 1910. Părean 2006 – I. Părean, R. Părean, David Urs de Margina – Un mare român pe nedrept uitat, Sibiu, 2006. Pâclișanu 1934 – Z. Pâclișanu, Guvernele ungurești și mișcarea memorandistă a Românilor din Ardeal, în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 5/1934, p. 337-358, nr. 6/1934, p. 85-110 și nr. nr. 7/1934, p. 108-126. Popa-Andrei et alii 2013 – Canonici, profesori și vicari foranei din Biserica Română Unită (1853-1918). Dicționar (în continuare, Canonici, profesori și vicari foranei), volum întocmit de M. Popa-Andrei (coord.), D. Covaci, A.V. Sima, M. Bedecean, A. Dan, I.M. Balog, Cluj-Napoca, 2013. Popescu-Puțuri et alii 1970 – I. Popescu-Puțuri, A. Deac, M. Badea, Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1970. Popovici 2010 – Vl. Popovici, Acte și documente privind elita politică românească din Transilvania (1869-1896), Cluj-Napoca, 2010.

69 Mândruț 1995, p. 43. 70 Mândruț 1995, p. 71. 71 Ioan Șenchea (1864-1916), a fost la începutul secolului al XX-lea, până la asasinarea sa de către jandarmi, liderul politic de necontestat al românilor din comitat. S-a născut în Zărnești, urmând cursurile primare la școala confesională din localitate, iar cele gimnaziale și liceale la Gimnaziul român din Brașov și la Arad. Ca bursier al Fundației Gojdu, și-a făcut studiile universitare la Budapesta (unde s-a împrietenit cu Vasile Goldiș), desăvârșindu-le cu doctoratul în drept și științe politice. După terminarea stagiului militar, a obținut atestatul de avocat la Viena, iar din 1892 s-a stabilit la Făgăraș, ca asesor la Sedria orfanală, apoi deschizându-și propriul cabinet de avocatură; aici, s-a căsătorit cu Luiza Boieriu, fiica unui proprietar de mori în Făgăraș. A fost președintele societății culturale Progresul (1894-1897, 1905-1910), membru al Congregației comitatului (1897-1913) și președintele Clubului Național Român (1903-1910, 1911-1916); vezi pe larg, în lucrarea biografică: Vlad 2004. 72 Cornea 1929, p. 1505-1506; vezi scrisoarea și în: Groza 1991, p. 736-737. 49 Popovici 2005 – Vl. Popovici, Elite și strategii politice în mișcarea națională românească din Transilvania (1869-1894). Studiu de caz: disputa activism-pasivism, în „Anuarul Institutului de Istorie „George Bariț” din Cluj-Napoca”, XLIV. Series Historica, Cluj- Napoca, 2005. Pușcariu 2004 – I. cavaler de Pușcariu, Notițe despre întâmplările contemporane. Partea a II-a. Despre pasivitatea politică a românilor și urmările ei, Ediție îngrijită de Nicolae Josan, București, 2004. Rieger 1898 – F. Rieger, Oberst David Baron Urs de Margina. Bei Solferino und auf Lissa, Hermannstadt, 1898. SJBvAN, Fond personal Pompiliu Dan – Serviciul Județean Brașov al Arhivelor Naționale, Fond personal Pompiliu Dan. Suciu 1978 – D. Suciu, Acțiuni politice românești împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848-1868, în vol. „Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar”, Cluj-Napoca, 1978. TR – Telegraful Român, Sibiu, 1894. Tribuna, Sibiu, 1892. Unirea, Blaj, 1894. Vlad 2004 – I. Vlad, Ioan Șenchea – martirul Ardealului, Brașov, 2004.

50 AUREL CRĂCIUNESCU (1877-1943), UN CLERIC BĂNĂŢEAN PE MELEAGURILE TRANSILVANIEI

Dr. Răzvan Mihai Neagu

Abstract: Aurel Crăciunescu (1877-1943), a cleric from Banat on Transylvanian lands. The subject of this study is the life and activity of a priest from Banat, Aurel Crăciunescu. He had a very good intellectual training, finishing his secondary education at the Greco-Catholic High School in Blaj. Later, Crăciunescu chose to study theology, initially at the Pedagogical- Theological Institute in Arad, and then at the theological faculty of the University of Cernăuţi (1899-1902). On November 27, 1902, Aurel Crăciunescu became doctor of theology. For 26 years, Crăciunescu was a professor at the Andreian Seminary in Sibiu (1903- 1929), initially at the pedagogical section, and then at the theological school. Besides the activity at the chair, Crăciunescu also participated in public events of the Metropolitan Church of Transylvania. During the First World War he abandoned his teaching career, being a military priest for the Romanian soldiers in the Austro-Hungarian army. In 1931, Aurel Craciunescu made his step towards a government career, being appointed General Secretary in the Ministry of Public Instruction, Cults and Arts.

Cuvinte cheie: Aurel Crăciunescu, Cernăuţi, Transilvania, Seminarul Andreian, Sibiu. Keywords: Aurel Crăciunescu, Cernăuţi, Transylvania, Andreian Seminary, Sibiu.

Ortodoxia din Transilvania a traversat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o perioadă capitală din existenţa sa. Cel care a impulsionat transformările majore prin care a trecut Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost marele ierarh Andrei Şaguna, personalitate reprezentativă a românismului intracarpatic. Sub păstorirea sa, a avut loc o importantă schimbare de statut, în sensul în care la 1864 episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de mitropolie. Şaguna a fost cel care a dat instituţiei bisericeşti o organizare coerentă şi modernă, prin Statutul Organic (1868), care va sta la baza funcţionării întregii Bisericii Ortodoxe Române. Considerând educaţia un aspect deosebit de important în existenţa unui popor, luminatul ierarh a avut în atenţie sistemul de învăţământ românesc din Transilvania, reorganizând Seminarul teologic de la Sibiu şi înfiinţând numeroase şcoli, amintind aici numai de Gimnaziul Ortodox din Braşov (1850). Şaguna a impulsionat dezvoltarea presei de limbă română din Transilvania, proiectul său de suflet în acest sens fiind crearea ziarului mitropolitan, Telegraful Român (1853), devenit o tribună a românismului în Transilvania. Andrei Şaguna s-a aflat în primele rânduri ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania, depunând un efort considerabil în câmpul luptei românilor pentru drepturi. Prodigioasa sa activitate este vizibilă şi la nivel cultural, Şaguna a fost unul dintre cei care au catalizat formarea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, ASTRA (1861), fiind şi primul ei preşedinte. Toate aceste măsuri şi multe altele au determinat un adevărat program de reînnoire şi modernizare a Ortodoxiei din Transilvania. Una dintre faţetele acestui program a fost profesionalizarea clerului românesc din interiorul arcului carpatic. Preotul român din Transilvania, fie că vorbim de cel ortodox, fie că ne referim la cel greco-catolic, era un personaj cheie al comunităţii româneşti. Pe lângă faptul că era alături de credincioşii săi în momentele importante ale vieţii (naşterea, botezul, căsătoria, decesul), preotul era un factor de coagulare socială şi se bucura de un respect deosebit din partea păstoriţilor săi. Preotul român din Transilvania avea şi o altă sarcină fundamentală, aceea de a conserva credinţa, specificul naţional român şi de a promova limba română, într-o epocă în care asumarea identităţii româneşti putea fi primejdioasă. Revenind la procesul de instruire al clerului românesc acesta se putea realiza în cadrul Seminarului teologic de la Sibiu sau la cele din Arad şi Caransebeş. Cu toate acestea, singurul loc din monarhia austro-ungară, unde pregătirea clericală se putea efectua la un nivel academic era oraşul Cernăuţi. Acest important centru urban era singurul care avea o facultate de teologie ortodoxă, spre care s-au îndreptat şi tinerii români din Transilvania, Banat şi Crişana. Despre unul dintre aceştia va fi vorba în prezentul material. Aurel Crăciunescu (1877-1943) s-a născut la 29 iulie 1877 în Banat, la Satchinez, comitatul Timiş (azi jud. Timiş) într-o familie de preot. Era fiul preotului paroh din Satchinez, Alexandru Crăciunescu şi al Sofiei. Aceştia au avut trei fii, toţi cu pregătire universitară deosebită: Alexandru Crăciunescu (medic la Băile Herculane, absolvent al Facultăţii de Medicină de la Viena), Aurel Crăciunescu (absolvent al teologiei la Cernăuţi) şi Cornel Crăciunescu (consilier la Curtea de Casaţie din Bucureşti)1. Aurel Crăciunescu a învăţat iniţial în satul natal, iar apoi la Gimnaziul Piarist din Timişoara, terminându-şi studiile medii la Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj, unde la 20 iunie 1896 a susţinut cu succes examenul de

1 Alexandru Crăciunescu a decedat în 1913 Biserica şi Şcoala, XXXVII, 1913, 50, p. 417; Sofia Crăciunescu (1856-1921) moare şi este înhumată la Băile Herculane în anul 1921 Biserica şi Şcoala, XLV, 1921, 38, p. 3. 51 bacalaureat. Între 1896-1899 a urmat cursurile Institutului Pedagogic-Teologic Arad2, unde l-a avut profesor, printre alţii, pe Roman Ciorogariu, viitorul episcop al Oradiei, care va avea o mare influenţă asupra sa. Ulterior, între 1899-1902, cu ajutorul unei burse oferită cu generozitate de eparhia Aradului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi3. Tânărul bănăţean s-a implicat activ în viaţa studenţească din capitala Bucovinei, iar presa vremii consemnează acest fapt. A fost membru atât al societăţii academice Junimea, cât al societăţii Academia Ortodoxă, cele mai importante asociaţii studenţeşti româneşti din Cernăuţi. În legătură cu aceasta din urmă, el a deţinut chiar un post în conducerea ei. Astfel, la 29 noiembrie 1900, Crăciunescu a fost ales preşedinte al secţiei literare din cadrul Academiei Ortodoxe pentru anul societar 1900-19014. Încă din studenţie s-a remarcat prin seriozitate şi pasiune pentru ştiinţă şi cultură. A fost o prezenţă constantă la manifestările culturale organizate de societatea studenţească Junimea, în cadrul cărora a avut şi intervenţii. Astfel, în anul universitar 1899-1900 a recitat Scrisoarea a IV-a de Eminescu, iar în anul universitar următor a susţinut o conferinţă cu titlul Critica la elaboratul d-nului Popescu5. La 20 mai 1901, el a susţinut o nouă conferinţă intitulată Misiunea preotului ortodox, care a fost audiată printre alţii şi de mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei, Arcadie Ciupercovici. Expunerea studentului român a avut un real succes6. La sfârşitul lunii mai 1901, în cadrul unei seri literare şi sociale organizată de societatea Junimea, Aurel Crăciunescu prezintă un nou studiu intitulat Goştia sau ospăţul7. În presa vremii se urmărea parcursul şcolar al studenţilor deosebiţi, printre care şi Crăciunescu, iar în luna noiembrie a anului 1901, ziarul Telegraful Roman anunţa că el a trecut cu succes primul examen pentru obţinerea doctoratului8. Un an mai târziu (27 noiembrie 1902), Aurel Crăciunescu a devenit doctor în teologie al universităţii bucovinene9. După terminarea studiilor a revenit aproape de locurile natale, iar până în 1903 a deţinut o serie de posturi mărunte: cancelist la Mănăstirea Hodoş-Bodrog (1901-1902), protocolist şi arhivar în cadrul Consistoriului de la Arad (ianuarie-august 1903)10. În anul 1903 are loc avasarea în carieră a tânărului bănăţean, care a fost numit profesor suplinitor la Seminarul Andreian din Sibiu11. Profesorul Aurel Crăciunescu a intrat în rândul clerului, iar la 10/23 mai 1906 a fost hirotonit diacon de mitropolitul Ioan Meţianu12. În acelaşi an, Crăciunescu a obţinut postul de profesor titular şi a fost sfinţit preot. Timp de 26 de ani a fost profesor la Seminarul Andreian din Sibiu (1903-1929), iniţial la secţia pedagogică, în cadrul căreia a predat Religia şi Istoria, iar apoi la cea teologică, predând Exegeza Sf. Scripturi, Exegeza Vechiului Testatment, Arheologia Biblică, Omiletica, Liturgica, Teologia practică şi Istoria bisericească. După 1924, când Seminarul Andreian este ridicat la rang de Academie, profesorul Crăciunescu a predat Limba ebraică. Ilustrul dascăl Aurel Crăciunescu a avut ocazia să pregătească o serie de personalităţi ilustre al Ortodoxiei şi culturii româneşti: Policarp Moruşca, Grigore Comşa, Nicolae Colan, Nicolae Popoviciu sau Lucian Blaga13. Pe lângă activitatea la catedră, Crăciunescu s-a implicat şi în evenimentele publice ale Mitropoliei Transilvaniei. Astfel, spre sfârşitul anului 1904 îl regăsim la ceremonia sfinţirii clopotelor noii Catedrale Mitropolitane din Sibiu, alături mitropolitul Ioan Meţianu şi alţi foşti studenţi teologi de la Cernăuţi (Virgil Cioban şi George Proca)14. Profesorul Crăciunescu s-a remarcat în viaţa socială a comunităţii româneşti din Sibiu. De pildă, a fost preşedintele Societăţii de lectură ,,Andrei Şaguna’’ din Sibiu (1906)15, iar la 30 noiembrie 1911 îl regăsim în cadrul unei serate literare organizată de Reuniunea meseriaşilor români din Sibiu, unde a prezentat o comunicare despre trecerea de la păgânism la creştinism16. Una dintre caracteristicile morale ale profesorului Crăciunescu a fost şi ospitalitatea. Astfel, în mai 1910 i-a primit la Sibiu la reprezentanţii Institutului Pedagogic-Teologic din Arad, aflaţi în excursie pe traseul Sălişte, Sibiu, Ocna Sibiului, Răşinari, Braşov, Predeal. Crăciunescu le-a prezentat Catedrala Mitropolitană şi Muzeul ASTRA17. Profesorul Crăciunescu a fost o prezenţă obişnuită în cadrul diverselor conferinţe culturale organizate la Sibiu. Spre exemplu, în 16/29 decembrie 1912 a ţinut o conferinţă despre Autonomia Bisericii Unite18.

2 Vesa 2013, p. 467. 3 Sigmirean 2000, p. 691, nr. 7108; Szögi 2011, p. 166, nr. 1340; Mészáros şi colab. 2014, p. 469, nr. 6933; Szabó şi colab. 2014, p. 183, nr. 1402. 4 Biserica şi Şcoala, XXIV, 1900, 50, p. 441. 5 Crăciun 1997, p. 203. 6 Tribuna Poporului, V, 1901, 94, p. 3. 7 Tribuna Poporului, V, 1901, 98, p. 3. 8 Telegraful Român, XLIX, 1901, 127, p. 517. 9 Telegraful Român, L, 1902, 130, p. 529; Baltag 2014, p. 340. 10 Păcurariu 2015, p. 437. 11 Telegraful Român, LI, 1903, 90, p. 370. 12 Telegraful Român, LIV, 1906, 63, p. 277 13 Păcurariu 2015, p. 438. 14 Biserica şi Şcoala, XXVIII, 1904, 49, p. 389; Foaia Diecezană, XIX, 1904, 50, p. 4. 15 Bunul Econom, VII, 1906, 39, p. 6. 16 Unirea, XXII, 1912, 1, p. 4. 17 Tribuna, XIV, 1910, 104, p. 6. 18 Telegraful Român, LX, 1912, 127, p. 523. 52 În timpul Primului Război Mondial a abandonat cariera didactică, fiind mobilizat preot militar pentru soldaţii români din armata cezaro-crăiască (1916-1918). A fost trimis pe frontul italian, unde s-a preocupat atât de grija trupească, dar şi sufletească a soldaţilor români. În 1917, el a cerut asociaţiunii ASTRA să-i trimită cărţi din colecţia Biblioteca poporală pentru soldaţii români, primind 305 exemplare19. În luna mai a anului 1918, preotul militar Aurel Crăciunescu a condus conferinţa preoţească militară de la Braşov, unde s-au reunit clericii militari români din armata imperială. Crăciunescu a fost conducătorul preoţilor militari din fosta armată I cezaro-crăiască (devenită I General-Kmdo)20. Pentru toată activitatea din timpul Marelui Război şi nu numai în Duminica Tomei anul 1918, Crăciunescu a fost hirotonit protopop onorific de mitropolitul Vasile Mangra, ocazie cu care a donat 10 coroane la Fondul Andrei baron de Şaguna, pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor de război21. Aurel Crăciunescu a fost membru al societăţii ASTRA (membru corespondent al secţiunii şcolare şi membru al despărţământului Sibiu), secretar al Fundaţiei Gojdu22, iar din punct de vedere al administraţiei bisericeşti a fost membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului. Important dascăl al Seminarului Andreian din Sibiu, bănăţeanul Aurel Crăciunescu a fost desemnat reprezentant al secţiei teologice din cadrul acestei instituţii, pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în conferinţa profesorală desfăşurată în 12/25 noiembrie 1918 la Sibiu. Astfel, el a avut ocazia să participe la cel mai important moment al istoriei românilor, Marea Unire. În perioada interbelică, în graniţele României Mari, activitatea lui Aurel Crăciunescu a căpătat noi dimensiuni, acesta fiind unul dintre clericii transilvăneni cei mai reprezentativi. A fost, cel puţin într-o anumită perioadă, un colaborator apropiat al mitropolitului Bălan, pe care l-a însoţit şi ajutat la diverse ceremonii. La 30 mai 1920, Crăciunescu a luat parte în calitate de profesor al Seminarului Andreian, la hirotonirea mitropolitului Transilvaniei, Nicolae Bălan, alături de personalităţi laice şi ecleziastice ale României23. În cadrul Congresului biblic al preoţimii din Transilvania, la 30 martie 1921, profesorul Aurel Crăciunescu a fost cel care a oficiat Sf. Liturghie în deschiderea lucrărilor24. A făcut parte din soborul preoţesc, condus de mitropolitul Nicolae Bălan, care a oficiat la hirotonirea lui Filaret Musta ca arhiereu-vicar al Episcopiei Caransebeşului, eveniment petrecut în Catedrala din Sibiu, la 5/18 octombrie 192125. Însoţindu-l pe mitropolitul Bălan, profesorul Crăciunescu a luat parte la 12 decembrie 1921 la sfinţirea Catedralei din Arad26. Profesorul Crăciunescu a fost parte a delegaţiei Mitropoliei Transilvaniei la sfinţirea Catedralei Încoronării din Alba Iulia şi la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria de la Alba Iulia din 15 octombrie 192227. De asemenea, a participat la 28 iunie/11 iulie 1923 la Sibiu la comemorarea semicentenarului morţii mitropolitului Andrei Şaguna, alături de regii României şi de numeroşi ierarhi, membrii ai Sf. Sinod, conduşi de mitropolitul-primat Miron Cristea şi mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan28. În perioada interbelică, profesorul Crăciunescu a făcut parte din Asociaţia clerului ,,Andrei Şaguna’’, care îi reunea pe clericii din Mitropolia Transilvaniei. Presa vremii îl atestă printre participanţii la cel de-al treilea congres al asociaţiei amintite desfăşurat la începutul lunii noiembrie a anului 1922 la Sibiu, fiind ales în conducerea secţiei Sibiu29. A fost prezent şi la congresul de la Arad desfăşurat între 10-11 octombrie 192330. Profesorul Crăciunescu a fost inclus în anul 1924, în proiectul Societăţii Femeilor Ortodoxe Române, filiala Sibiu, care viza o serie de catehizări în duminicile din Postul Mare pentru tinerii şi ucenicii sibieni, în cadrul cărora profesori renumiţi urmau să explice sensul rugăciunilor zilnice31. La începutul anului 1925, Crăciunescu a reprezentat Academia Teologică de la Sibiu la înmormântarea episcopului Aradului, Ioan Ignatie Papp32, iar la începutul verii aceluiaşi an a făcut parte din soborul preoţesc, condus de mitropolitul Nicolae Bălan, care a slujit la hirotonirea noului episcop de Arad, Grigore Comşa33. Crăciunescu s-a remarcat şi printr-o activitate caritativă, o dovadă în acest sens fiind donaţia sa în valoare de 5.000 de lei pentru refacerea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din anul 192734.

19 Abrudan 1981, p. 941. 20 Biserica şi Şcoala, XLII, 1918, 19, p. 4. 21 Biserica şi Şcoala, XLII, 1918, 21, p. 1; Foaia Diecezană, XXXIII, 1918, 19, p. 2; Telegraful Român, LXVI, 1918, 48, p. 191. 22 Foaia Diecezană, XXXVIII, 1923, 40, p. 7. 23 Biserica şi Şcoala, XLIV, 1920, 22, p. 3. 24 Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 15, p. 2. 25 Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 42, p. 3. 26 Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 51, p. 3. 27 Biserica şi Şcoala, XLVI, 1922, 42, p. 4; Telegraful Român, LXX, 1922, 76, p. 1. 28 Foaia Diecezană, XXXVIII, 1923, 28, p. 1-2. 29 Biserica şi Şcoala, XLVI, 1922, 49, p. 4. 30 Telegraful Român, LXXI, 1923, 85, p. 1. 31 Foaia Diecezană, XXXIX, 1924, 9, p. 7. 32 Biserica şi Şcoala, XLIX, 1925, 5, p. 2. 33 Foaia Diecezană, XL, 1925, 25, p. 1-2. 34 Telegraful Român, LXXV, 1927, 5-6, p. 2. 53 În anul 1929, în urma unui conflict cu mitropolitul Nicolae Bălan, fostul său amic, Aurel Crăciunescu a decis să părăsească Sibiul, fiind numit de patriarhul Miron Cristea, consilier patriarhal. În această calitate a depus o muncă asiduă în folosul bisericii. În anul 1931 Aurel Crăciunescu a fost recompensat de statul român cu Medalia Răsplata Muncii pentru învăţământ, clasa I35. Fin teolog, Aurel Crăciunescu a făcut parte din consiliul misionar creat de Sf. Sinod la 9 decembrie 1934, care avea ca scop combaterea sectarismului şi înaintarea de propuneri în acest sens către Sinodul permanent36. În anul 1931 Aurel Crăiunescu face pasul spre o carieră guvernamentală, fiind numit secretar general la Ministerul Instrucţiunii publice, cultelor şi artelor, condus de istoricul Nicolae Iorga, care era la acea dată şi prim-ministru al guvernului României37. Noua demnitate la care a acces profesorul Crăciunescu a presupus reprezentarea guvernului României. Astfel, la 3 ianuarie 1932 fostul dascălul sibian a fost împuternicitul executivului la înmormântarea episcopului Iacob al Huşilor38. Cu toate că a fost numit în înalta demnitate, Aurel Crăciunescu nu şi-a uitat locurile natale, iar la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din 15 august 1936 l-a însoţit pe episcopul Caransebeşului, Vasile Lăzărescu aflat în vizitaţie canonică, în localitatea Denta (jud. Timiş)39. Profesorul Crăciunescu a intrat în vizorul mişcării legionare suferind rigorile statului naţional-legionar instaurat la 14 septembrie 1940. Noul regim a iniţiat o campanie de verificare a averilor foştilor demnitari, iar pe lista întocmită cu acest scop se afla şi Aurel Crăciunescu40. Ilustrul profesor bănăţean a murit la 20 martie 1943 la Bucureşti şi a fost înmormântat la Băile Herculane (22 martie 1943)41. Mitropolitul Transilvaniei a oficiat un parastas pentru fostul colaborator în ziua înmormântării42. A rămas în memoria studenţilor pe care i-a îndrumat şi format ca un dascăl iubit şi preţuit. În plan publicistic profesorul Crăciunescu a avut colaborări cu Revista Teologică şi Telegraful Român43.

Bibliografie

Presă Biserica şi Şcoala, XXIV, 1900, 50 – Biserica şi Şcoala, anul XXIV, 1900, nr. 50, din 10/23 noiembrie. Biserica şi Şcoala, XXVIII, 1904, 49 – Biserica şi Şcoala, anul XXVIII, 1904, nr. 49 din 5/18 decembrie. Biserica şi Şcoala, XXXVII, 1913, 50 – Biserica şi Şcoala, anul XXXVII,1913, nr. 50 din 15/28decembrie. Biserica şi Şcoala, XLII, 1918, 19 – Biserica şi Şcoala, anul XLII, 1918, nr. 19, din 6/19 mai. Biserica şi Şcoala, XLII, 1918, 21 – Biserica şi Şcoala, anul XLII, 1918, nr. 21, din 20 mai (2 iunie). Biserica şi Şcoala, XLIV, 1920, 22 – Biserica şi Şcoala, anul XLIV, 1920, nr. 22, din 31 mai. Biserica şi Şcoala, XLV, 1921, 38 – Biserica şi Şcoala, anul XLV,1921, nr. 38, din 19 septembrie (2 octombrie). Biserica şi Şcoala, XLVI, 1922, 42 – Biserica şi Şcoala, anul XLVI, 1922, nr. 42, din 16/29 octombrie. Biserica şi Şcoala, XLVI, 1922, 49 – Biserica şi Şcoala, anul XLVI, 1922, nr. 49, din 4/17 decembrie. Biserica şi Şcoala, XLIX, 1925, 5 – Biserica şi Şcoala, anul XLIX, 1925, nr. 5, din 1 februarie. Biserica şi Şcoala, LV, 1931, 41 – Biserica şi Şcoala, anul LV, 1931, nr. 41, din 11 octombrie. Biserica şi Şcoala, LXVII, 1943, 13 – Biserica şi Şcoala, anul LXVII, 1943, din 28 martie. Bunul Econom, VII, 1906, 39 – Bunul Econom, anul VII, 1906, nr. 39, din 21 octombrie. Foaia Diecezană, XIX, 1904, 50 – Foaia Diecezană, anul XIX, 1904, nr. 50, din 12 decembrie. Foaia Diecezană, XXXIII, 1918, 19 – Foaia Diecezană, anul XXXIII, 1918, nr. 19, din 6 mai (19 mai). Foaia Diecezană, XXXVIII, 1923, 40 – Foaia Diecezană, anul XXXVIII, 1923, nr. 40, din 1 octombrie (14 octombrie). Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 15 – Foaia Diecezană, anul XXXVI, 1921, nr. 15, din 11 aprilie (24 aprilie). Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 42 – Foaia Diecezană, anul XXXVI, 1921, nr. 42, din 17 octombrie (30 octombrie). Foaia Diecezană, XXXVI, 1921, 51 – Foaia Diecezană, anul XXXVI, 1921, nr. 51, din 19 decembrie 1921 (1 ianuarie 1922). Foaia Diecezană, XXXVIII, 1923, 28 – Foaia Diecezană, anul XXXVIII, 1923, nr. 28, din 9 iulie (22 iulie). Foaia Diecezană, XXXIX, 1924, 9 – Foaia Diecezană, anul XXXIX, 1924, nr. 9, din 3 martie (16 martie). Foaia Diecezană, XL, 1925, 25 – Foaia Diecezană, anul XI, 1925, nr. 25, din 21 iunie. Foaia Diecezană, LI, 1936, 34 – Foaia Diecezană, anul LI, 1936, nr. 34, din 23 august. Renaşterea, X, 1932, 3 – Renaşterea, anul X, 1932, nr. 3, din 17 ianuarie. Renaşterea, XII, 1934, 2 – Renaşterea, anul XII, 1934, nr. 2, din 14 ianuarie. Revista Economică, XLII, 1940, 40-41 – Revista Economică, anul XLII, 1940, nr. 40-41, din 12 octombrie.

35 Telegraful Român, LXXIX, 1931, 25, p. 3. 36 Renaşterea, XII, 1934, 2, p. 4. 37 Biserica şi Şcoala, LV, 1931, 41, p. 4. 38 Renaşterea, X, 1932, 3, p. 6. 39 Foaia Diecezană, LI, 1936, 34, p. 3. 40 Revista Economică, XLII, 1940, 40-41, p. 247. 41 Biserica şi Şcoala, LXVII, 1943, 13, p. 102. 42 Telegraful Român, XCI, 1943, 13, p. 3. 43 Revista Teologică, XXXIII, 1943, 3-4, p. 233-237. 54 Revista Teologică, XXXIII, 1943, 3-4 – Revista Teologică, anul XXXIII, 1943, nr. 3-4, din martie-aprilie. Telegraful Român, XLIX, 1901, 127 – Telegraful Român, anul XLIX, 1901, nr. 127, din 13/26 noiembrie. Telegraful Român, L, 1902, 130 – Telegraful Român, anul L, 1902, nr. 130, din 19 noiembrie (2 decembrie). Telegraful Român, LI, 1903, 90 – Telegraful Român, anul LI , 1903, nr. 90, din 14/27 august. Telegraful Român, LIV, 1906, 63 – Telegraful Român, anul LIV , 1906, nr. 63, din 13/26 mai. Telegraful Român, LX, 1912, 127 – Telegraful Român, anul LX,1912, nr. 127, din 1/14 decembrie. Telegraful Român, LXVI, 1918, 48 – Telegraful Român, anul LXVI, 1918, nr. 48, din 3/16 mai. Telegraful Român, LXX, 1922, 76 – Telegraful Român, anul LXX, 1922, nr. 76, din 27 septembrie (10 octombrie). Telegraful Român, LXXI, 1923, 85 – Telegraful Român, anul LXXI,1923, nr. 85, din 17/30 octombrie. Telegraful Român, LXXV, 1927, 5-6 – Telegraful Român, anul LXXV, 1927, nr. 5-6, din 18 ianuarie. Telegraful Român, LXXIX, 1931, 25 – Telegraful Român, anul LXXIX, 1931, nr. 25, din 25 martie. Telegraful Român, XCI, 1943, 13 – Telegraful Român, anul XCI, 1943, nr. 13, din 28 martie. Tribuna, XIV, 1910, 104 – Tribuna, anul XIV, 1910, nr. 104, din 13/26 mai. Tribuna Poporului, V, 1901, 94 – Tribuna Poporului, anul V, 1901, nr. 94, din 20 mai (2 iunie). Tribuna Poporului, V, 1901, 98 – Tribuna Poporului, anul V, 1901, nr. 98, din 29 mai (11 iunie). Unirea, XXII, 1912, 1 – Unirea, anul XXII, 1912, nr. 1, din, 2 ianuarie.

Lucrări generale şi speciale Abrudan 1981 – P. Abrudan, Activitatea culturală a Astrei în anii Primului război mondial-premisă a făuririi statului naţional unitar român, în ,,Revista de Istorie’’, 34, 1981, 5, p. 935-947. Baltag 2014 – V. Baltag, Die Doktorschule für Theologie bei der Universität aus Czernowitz (1877-1918), în ,,Codrul Cosminului’’, XX, 2014, No. 2, p. 321-344. Crăciun 1997 – C. Crăciun, Societăţi academice din Bucovina (I)-Arboroasa şi Junimea, Oradea, 1997. Mészáros şi colab. – A. Mészáros, L. Szögi, J. Varga, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom kisebb egyetemein és akadémiáin 1789-1919, Budapest, 2014. Păcurariu 2015 – M. Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Sibiu, 2015, p. 437. Sigmirean 2000 – C. Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000. Szabó şi colab. – M. Szabó, Z. Simon, L. Szögi, Erdélyiek Külföldi Egyetemjárása 1849-1919 Között, 1 kötet, Marosvásárhely, 2014. Szögi 2011 – L. Szögi, Studenţi români din Transilvania la universităţile din Europa în secolele XVI-XX, Târgu Mureş, 2011. Vesa 2013 – P. Vesa, Învătământul Teologic de la Arad (1822-1948), Deva, 2013.

55 CĂRŢI DE VIZITĂ DIN FONDUL RAȚIU ÎN COLECȚIA MUZEULUI DE ISTORIE TURDA

Horațiu Groza

Abstract. Business cards belonging to the Rațiu familly in the Turda History Museum collection. The History Museum of Turda holds in its heritage an impressive collection of business cards which cronologically cover almost half a century (the end of the 19th and the first half of the 20th century). The collection, comprising 167 samples, appeared due to the efforts made by Radu Ratiu in the 80’s with the aim of supporting the museum. The collection was gathered, cared for and bound up in a leather- cover album made by dr. Augustin Ratiu (1884-1970), the father of the renowned Romanian politician, Ioan Ratiu (1917-2000). Most of the business cards have their inscriptions in Romanian with cursive calligraphy, generally indicating only the name, the position and sometimes the date (printed or written by the owner). Apart from the individual busniness cards, the collection also comprises family business cards. The collection of business cards of the History Museum of Turda provides information about 130 people in Romania, from the Romanian provinces before the Great Union of 1918, as well as from abroad.

Cuvinte cheie: Turda, cărți de vizită, familia Rațiu, personalități. Key words: Turda, business cards, Rațiu family, personality.

Muzeul de Istorie Turda deține în patrimoniul său o impresionantă colecţie de cărţi de vizită, ce acoperă cronologic aproximativ o jumătate de veac (sf. sec. al XIX - lea - prima jum. a sec. al XX - lea). Colecţia, ce numără 167 de exemplare a luat naştere în anii ‘80 prin donaţia d-lui Radu Raţiu1. Colecţia a fost strânsă, îngrijită şi legată într-un album cu coperta din piele de către Dr. Augustin Raţiu (1884-1970), tatăl ilustrului om politic român, Ion Raţiu (1917- 2000). Pe filele albumului pot fi admirate cărţi de vizită ce au aparţinut unor personalităţi marcante ale istoriei naţionale: oameni politici și de cultură, mitropoliţi, episcopi și preoți (pastori) ai bisericilor ortodoxe, greco catolice și protestantete, generali, ofițeri și cadre militare active și în rezervă, scriitori şi poeţi, profesori, avocați, ingineri, medici, industriaşi, comercianţi, dar şi cunoscuţi sau prieteni ai familiei Raţiu. În prezent mulţi dintre noi deţinem cărţi de vizită, ce ar putea constitui pe viitor, dacă ar fi păstrate, „adevărate colecţii”. Numărul ridicat al acestora în zilele noastre poate fi explicat foarte simplu. Cartea de vizită s-a transformat odată cu trecerea timpului într-o afacere, oferind informaţii strict legate despre posesor: numele, funcţia, adresa, numărul de telefon, adresa de mail, etc.. Ajunse esenţiale în mediul afacerilor, ele reprezintă, prin informaţiile pe care le furnizează, un instrument de promovare. Deşi reduse ca dimensiuni, în cartea de vizită se regăsesc cele mai importante informaţii legate de un individ (sau firme), fiind imaginea acestuia. Cartea de vizită a apărut pentru prima dată în Europa, la începutul secolului al XVII-lea aproape concomitent, în Franţa (“Biletes Visite”) şi Anglia (“Trade Cards”), la două secole distanţă de la apariţia aşa-ziselor cărți de întâlnire (meishi) din China (sec. al XV-lea). Cărţile de vizită din Franța aveau dimensiunea unui pachet de cărţi de joc, pe care cei care efectuau o vizită își puneau de obicei semnătura, lăsau mesaje sau făceau invitaţii, fiind considerate, un semn al originii aristocrate şi totodată o formă rafinată de prezentare în societate. Cu timpul, cărţile de vizită au primit noi valenţe şi ajung să fie utilizate atât pentru transmiterea unor mesaje de felicitare sau compasiune, cât şi ca invitaţii (serate, evenimente culturale, reuniuni, etc.). În Anglia erau utilizate la începuturi, aşa-numitele trade cards (cărţi de vizită comerciale), ce aveau rol de promovare a unei afaceri2. O mare parte dintre ele, erau folosite în scopuri publicitare, dar și ca hărți prin care cei ce primeau cartea de vizită puteau fi direcționați spre mediul de afaceri respectiv. Secolul al XIX-lea, aduce schimbări majore în ceea ce priveşte procedeul tehnologic de imprimare a cărţilor de vizită. Dacă până atunci era folosită xilogravura, care nu permitea folosirea mai multor culori, începând cu deceniul patru a secolului al XIX-lea se foloseşte ca procedeu de imprimare litografia. Noua tehnologie ce dădea posibilitatea folosirii unei game variate de culori, s-a răspândind cu rapiditate în toată Europa, devenind şi o metodă generală de imprimare a cărţilor de vizită pentru o bună perioadă de timp. Ca o adoptare a etichetei curţii franceze, odată cu emigrarea duşmanilor Revoluţiei de la 1789 și implicit a ideilor iluministe, cărţile de vizită au pătruns şi în „Lumea Nouă”. Aici, prin intermediul păturii aristocrate, au ajuns să reprezinte un accesoriu esenţial şi pentru clasa mijlocie pe tot parcursul secolului al XIX-lea3.

1 Radu Raţiu a fost fiul lui Dr. Augustin Raţiu şi al Eugeniei Turcu şi strănepot al memorandistului Dr. Ioan Raţiu. 2 Acestea conţineau un text, dar şi imagini reprezentative pentru profilul respectivei afaceri. 3 Post 1922. 56 În Statele Unite a existat o distincţie clară între cărţile de vizită propriu-zise şi cele care promovau o afacere. Primele erau cărți de prezentare a posesorului servind totodată la îndeplinirea unor obligaţii sociale sau diverse întâlniri. Mai exact, cărţile de vizită aşezate pe o tavă într-un salon, reprezentau un catalog la îndemână ce furniza cu exactitate înformaţii privind persoanele care au fost în vizită şi cărora se impuneau întoarcerea acestora. Aceste cărţi aveau o circulaţie restrânsă din punct de vedere social, fiind specifice aristocraţiei4. Cea de a doua categorie s-a răspândit în rândul celor care aveau o afacere de promovat. Dezvoltarea tehnicii în secolul al XIX-lea, a dus la apariţia unor utilaje performante în domeniul industriei tipografice. Noua tehnologie de imprimare şi viteza imbunătăţită de transport a făcut ca distribuţia de ziare şi de periodice să fie mult mai practică. Avântul presei a însemnat însă o scădere dramatică în utilizarea acestor cărți de vizită, întrucât publicitatea în ziar era mai rentabilă. Cărţile de vizită au constituit instrumente de auto-promovare esenţiale pentru clasele superioare pentru toată această perioadă, suferind numeroase transformări în ceea ce priveşte: scopul, forma, dimensiunea şi designul. Cărţile de vizită de la începutul secolului al XX-lea se disting prin simplitate şi conţineau de obicei: numele titularului, funcţia acestuia sau titlul deţinut, compania şi alte informaţii de contact relevante. În schimb cele editate la începutul mileniului trei atrag în mod deosebit atenţia. Creativitatea în proiectare a dus la imprimarea acestora pe diverse suporturi, precum: carton, metal, plastic, lemn sau cauciuc , putând fi de asemenea realizate în relief pe suport mat sau lucios. Dezvoltarea tehnologiei informatizate, a dus la în cele din urmă la apariția „cărții de vizită electronice”, astfel că varianta tipărită s-a reîntors într-un spațiu restrâns, de această dată fiind folosită doar de catre cei care cred, că indiferent de evoluția tehnologică, cartea de vizită clasică reprezintă un simbol al profesionalismului. În spaţiul românesc, cărţile de vizită incep să fie folosite cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La scurt timp acestea au devinit un atribut necesar mai ales în anumite cercuri, cu predilecţie a celor intelectuale. Cărţile de vizită ofereau prima impresie despre conlocutor, fiind reprezentarea vizuală a acestuia, devenind din punctul de vedere al tehnicii confecţionării şi a valorii artistice, de multe ori, obiecte de artă. Scopul în care acestea erau folosite era divers. Personalităţile vremii foloseau cărţile de vizită de multe ori pentru a ajuta, pentru a face un anumit serviciu (recomandare), sau pentru transmiterea unui mesaj. Alături de numele şi funcţia posesorului de multe ori avem înscrisuri ce transmit anumite informaţii. În primele decenii ale secolului al XX-lea, la vizitele făcute inopinant, cărţile de vizită erau înmânate portarului sau servitorului, urmând ca acesta să le ducă persoanei vizitate. Gazda, conform unui protocol nescris, putea accepta sau nu întâlnirea, în ultimul caz refuzul se făcea prin returnarea cărţii posesorului acesteia. Utilizarea cărţii de vizită in spațiul românesc ţinea de etichetă şi urma reguli sofisticate ( multe dintre ele importate), asupra cărora nu vom insista în studiul de faţă. Aspectul pe care îl vom aborda, este legat de formele de prescurtare a mesajelor de felicitare ce se găsesc pe numeroase cărţi de vizită din colecţia muzeului turdean. Artefactele sunt în fapt parte a evenimentelor acelor vremuri, purtând de multe ori însemne şi informaţii, altele decât cele imprimate de tipografie (majoritatea conţin mesaje de felicitare). Iniţialele care se întâlnesc pe multe dintre aceste cărţi de vizită sunt prescurtările unor cuvinte ce provin în general din limba franceză. La Turda sunt frecvent utilizate prescurtari precum: p. f. (felicitări - pour féliciter); p. r. (exprimarea mulțumirii către cineva - pour remercier); p. c. (expresia doliului - prezentarea condoleanțelor – condoléance); p. f. N. A. (un Nou An Fericit - Féliciter au Nouvel Anué) sau varianta simplă românească: a. n. f (an nou fericit). Sigur că aici ar putea fi adăugate prescurtări ce apar în general pe cărțile de vizită, mai ales a celor ce provin din mediul francez. Nu este cazul să insistăm asupra acestui aspect5. Cărţile de vizită din colecţia muzeului turdean sunt confecţionate din carton, scrisul fiind executat cu tuș tuş negru, diferit ca dimensiuni iar grafica este orientată orizontal. Majoritatea au culoarea alb-gălbuie, dar avem si exemplare de culoare bej, verde-albastrui, maroniu deschis sau crem, unele fiind încadrate într-un chenar de culoare neagră. Grafica acestor cărți de vizită este orientată orizontal. Dacă în prezent se folosesc în general dimensiuni standard în producţia cărţilor de vizită6, în cadrul colecţiei de la Turda nu putem vorbi despre o uniformitate în acest sens. Acestea au formă dreptunghiulară, dar dimensiuni diferite. Din totalul cărţilor de vizită, 151 au inscripţia și informațiile legate de posesor în limba română, celelalte 16 fiind în limbile: germană (8), maghiară (4), franceză (2), cehă (1) și italiană (1). Majoritatea cărţilor de vizită sunt tipărite sau scrise cu o caligrafie cursivă, indicând în general doar numele, funcţia şi eventual data și locul unde au fost tipărite. Pe lângă cărţile de vizită individuale, colecţia cuprinde şi cărţi de vizită de familie pe care sunt trecute mai multe persoane.

4 Post 1922. 5 http://www.belightsoft.com/products/composer/history.php 6 Formatul european are dimensilunile de: 55 x 85 mm; cel american de: 51 x 89 mm; cel japonez de: 55 x 91 mm. În România sunt des folosite formatele 50 x 90 mm şi 55 x 85 mm. 57 Cărţile de vizită din colecţia muzeului turdean se împart în două categorii distincte: cărţi de vizită individuale şi cărţi de vizită colective (apar înscrise numele mai multor persoane). O subcategorie, care nu ar trebui trecută cu vederea, se referă la acele cărţi de vizită individuale, ce au suferit modificări ulterior tipăriri lor, fiind transformate în cărţi de vizită colective, completările fiind aduse în cele mai multe cazuri de către posesor. Categoria cea mai numeroasă o formează cărţile de vizită individuale ce numără 152 de exemplare. Dintre acestea, 12 au fost transformate ulterior în cărţi de vizită colective. Cealaltă categorie numără 15 exemplare. Colecţia de cărți de vizită a muzeului turdean oferă informaţii despre 130 de persoane din România, din provinciile româneşti înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și din străinătate. În colecție sunt prezente şi numerose dubluri, care se diferenţiază între ele ca grafică, caligrafie, anul emiterii, etc.. Astfel, cele mai multe dintre dubluri provin de la familia Raţiu: Dr. Ioan Raţiu (6), Emilia Raţiu (3) şi Nicolae Portos Raţiu (2). Celelalte dubluri provin de la persoane mai mult sau mai puțin cunoscute publicului, precum: Zacharia Antinescu (2), Miron Cristea (2), Ioan Droc (2), Lucreţia Ecaterina Droc Barcian (2), Titu Gane (2), Gheorghe Mărdărescu (2), Ioan Meţianu (2), Vasile Meşter (2), Ioan Mezei (2), Victor Mihaly de Apşa (2), Lazăr Popovici (2), Gustav Reissenberger (2), Octavian Russu (2) şi Iuliu Vlăduţiu (2). Conform statisticii realizate: 92 de cărţi de vizită aparţin persoanelor de sex bărbătesc, 48 aparțin persoanelor de sex feminin iar 27 sunt mixte. Doar o treime dintre cărţile de vizită prezente în aceasta colecție - 54 de exemplare - au inscripţionată localitatea şi adresa posesorului. Cărțile de vizită din colecția muzeului turdean au fost imprimate în 19 localităţi din țară și străinătate: Sibiu (15), Cluj (10), Turda (5), Bucureşti şi Viena (4), Caracal, Giurgiu şi Ploieşti (2), Aiud, Blaj, Braşov, Budapesta, Feldioara, Târgu Lăpuş, Miercurea Sibiului, Reghin, Sălişte, Şeica Mare şi Torino (1). Pentru celelalte 113 exemplare, nu deținem informații legate de localitatea unde au fost tipărite.

A. Cărţi de vizită individuale 1. Ioan Raţiu Dr. Ioan Raţiu; felicitare (p. f. a. n.); dimensiuni: 107 x 65 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1902; inv. 3165M7. Dr. I. Raţiu; dimensiuni: 107 x 65 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3166M. Dr. I. Raţiu; dimensiuni: 80 x 45 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3167M. Dr. I. Raţiu; dimensiuni: 107 x 65 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3172M. Dr. I. Raţiu; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 107 x 65 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1901; inv. 3173M8. Dr. Raţiu; dimensiuni: 122 x 72 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3168M. 2. Emilia Raţiu Doamna Emilia Dr. Raţiu; dimensiuni: 118 x 58 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3170M9. Doamna Emilia Dr. I. Raţiu; dimensiuni: 100 x 42 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3174M10. Emilia Raţiu; dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3171M. 3. Ilie Măcelariu E. Măcelariu; dimensiuni: 105 x 58 mm; culoare verde-albăstrui; inv. 3175M11. 4. Ion C. Grădişteanu Ion C. Grădişteanu; dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Bucureşti; inv. 3176M12. 5. Ioan Mețianu Ioan Mețianu; Arhiepiscop şi Mitropolit; dimensiuni: 114 x 72 mm; culoare alb-gălbui; datare: 7 ian. 1902; tipărită la Sibiu; inv. 3186M13. Ioan Mețianu; Arhiepiscop şi Mitropolit; dimensiuni: 114 x 72 mm; culoare alb-gălbui; datare: 3 feb. 1901; tipărită la Sibiu; inv. 3185M14. 6. Victor Mihaly

7 Anul este scris de către posesor. 8 Anul este scris de către posesor. 9 Deasupra numelui este imprimată o coroană. 10 Colţul din stânga este colorat cu negru. 11 Numele este scris de către posesor. 12 Cartea de vizită conţine un mesaj adresat Emiliei Raţiu: „Iubită Măicuţă, Îţi mulţumim din tot sufletul pentru fotografia care ne-ai trimis-o şi care ne-a plăcut, cea mai mare plăcere fiindcă avem înaintea ochilor pe iubita noastră măicuţă pe care o dorim cu toţi mult. Eu totuşi nădăjduiesc după îndreptarea vremei să avem prilej săvă vedem pe toţi la Sibiu. Deocamdată suntem ocupaţi cu căsătoria fiului nostru care va avea loc la … după Paşti şi vă trimitem ... Logodnica este fica unui proprietar Constandache şi se numeşte Gergeta. Vă mulţumim şi pentru ... solemn adevărat ... Vă trimitem toată dragostea noastră a tuturor ...” 13 Cartea de vizită conţine un mesaj adresat lui Dr. Ioan Rațiu: „Din incidentul dilei onomastice. Vă imploră, dela ceriu, mulţi ani fericiţi”. 14 Cartea de vizită conţine un mesaj (invitație) adresat lui Dr. Ioan Rațiu. 58 Victor Mihaly de Apşa; Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş; felicitare ( p. f. d. a. n.); dimensiuni: 110 x 70 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3187M. Victor Mihaly de Apşa; Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 110 x 70 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1916; inv. 3188M15. 7. Vasile Suciu Dr. Vasile Suciu; Arhiepiscop şi Mitropolit; dimensiuni: 120 x 80 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3189M16. 8. Alimpiu Barboloviciu Alimpiu Barboloviciu; Vicariu eppesc. gr. cat. a Silvaniei; felicitare ( p. a. n. f.); dimensiuni: 110 x 72 mm; culoare alb- gălbui; datare: 1902; inv. 3190M17. 9. Artemiu Codarcea Artemiu Codarcea; protopop; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 110 x 72 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1902; tipărită la Turda; inv. 3191M18. 10. Miron Cristea Elie Cristea; cleriu absol; dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3192M19. Elie Cristea; archidiacon, secretariu consisterial; dimensiuni: 116 x 51 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3193M20. 11. Nicolae Bălan Nicolae Bălan; Arhiepiscop şi Mitropolit; dimensiuni: 105 x 65 mm; culoare alb-gălbui; datare: 31 dec. 1923; inv. 3194M21. 12. G. D. Mărdărescu Generalul G. D. Mărdărescu; ministru de războiu; dimensiuni: 98 x 57 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3195M. General G. D. Mărdărescu; dimensiuni: 104 x 60 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3199M22. 13. Elena Mărdărescu Elena General Mărdărescu; dimensiuni: 81 x 55; culoare alb-gălbui; inv. 3208M23. 14. H. Cihoski General H. Cihoski; Comandantul Corpului VII Armată; dimensiuni: 88 x 46 mm; culoare alb-gălbui; datare: 13 sept. 1924; tipărită la Sibiu; inv. 3200M24. 15. Mihăiţă Dimitru Locot. Colonel Mihăiţă Dimitru; dimensiuni: 105 x 64 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3201M. 16. Florentina Florescu Dna Florentina Colonel Florescu; dimensiuni: 108 x 42 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3203M. 17. Maria Moşoiu Maria Tr. Moşoiu; dimensiuni: 92 x 52 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3204M. 18. Clelia Bruzessi Mme Clelia Bruzessi; felicitare (p . f. n. a.); dimensiuni: 78 x 43 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3205M25. 19. Litza Baranga Litza Colonel Baranga; dimensiuni: 90 x 37 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3206M. 20. Rosette Petala Rosette Petala; dimensiuni: 100 x 35 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3207M. 21. Ioan Mezei Ioan Mezei; jude de Curia regésca; felicitare (A. n. f.); dimensiuni: 107 x 64 mm; culoare alb-gălbui; datare: 13 sept. 1910; tipărită la Budapesta; inv. 3209M26. Ioan Mezei; jude de Curia regească în penziune, cavaler al ordului Leopoldin; felicitare (A. n. f.); dimensiuni: 114 x 70 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Budapesta; inv. 3211M.

15 Anul este scris de către posesor. 16 Numele este scris de către posesor. 17 Anul este scris de către posesor. 18 Anul este scris de către posesor. 19 Numele este scris de către posesor. 20 Carte de vizită rotunjită la colţuri. 21 Anul este scris de către posesor. Cartea de vizită conţine următorul mesaj de felicitare: [Nicolae Bălan arhiepiscop şi mitropolit] „mulţumeşte pentru preţioasele doriri de bine cu ocazia zilei onomastice şi vă urează : Sf. Sărbători cu sănătate şi bucurii”. 22 Cartea de vizită conţine următorul mesaj: „Respectoase mulţumiri”. 23 Cartea de vizită conţine un mesaj. 24 Anul este scris de către posesor. Cartea de vizită conţine un mesaj. 25 Textul tipărit este încadrat într-un chenar scos în relief. 26 Anul este scris de către posesor. 59 22. Ecaterina Mezei Ecaterina de Mezei; născ. Raţiu de Nagylak; felicitare (A. n. f.); dimensiuni: 116 x 56 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3210M. 23. Octavian Russu Dr. Octavian Russu; avocat; felicitare (A. n. f.); dimensiuni: 116 x 63 mm. culoare alb-gălbui; datare: 1902; inv. 3212M27. 24. Iuliu C. Vlăduţiu Iuliu C. Vlăduţiu; director de bancă; felicitare ( A. n. f.); dimensiuni: 95 x 55 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1902; tipărită la Turda; inv. 3213M28. 25. Alexandrina Moga Alexandrina Moga; născ. Baronesa Popp; dimensiuni: 100 x 42 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3214M. 26. Maria Sorescu Maria Cpt. Sorescu; născ. Pop de Băseşti; dimensiuni: 87 x 38 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3215M. 27. Remus P. Iliescu Remus P. Iliescu; arhitect absolvent; dimensiuni: 104 x 64 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Torino; inv. 3216M29. 28. Catherina Iliescu 30 Doamna Catherina D.R P. Iliescu; dimensiuni: 100 x 40 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Caracal; inv. 3217M . 29. Teodor Mihaly Teodor Mihaly; avocat; felicitare (A. n. f.); dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3218M. 30. Vasile Goldiş Vasilie Goldiş; dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3219M. 31. Mihaiu Veliciu Mihaiu Veliciu; avocat; dimensiuni: 104 x 67 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3220M. 32. Basiliu S. Podóba Basiliu S. Podóba; director executiv a institutului de credit “Economul” Cluj; dimensiuni: 114 x 74 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Cluj; inv. 3221M. 33. Victor Onişor Victor Onişor; doctor în drept; dimensiuni: 104 x 66 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3222M. 34. Nicolau Oncu Dr Nicolau Oncu; felicitare (p. f.); dimensiuni: 116 x 70 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3223M. 35. L. B. Popp L. B. Popp de Harsianu; avocat; dimensiuni: 106 x 63 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3225M. 36. Maria Popp Maria Popp de Harsianu; născ. Pipos; felicitare (p. f.); dimensiuni: 106 x 63 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3226M. Maria Popp de Harsianu; născ. Pipos; felicitare (p. f.); dimensiuni: 103 x 64 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3230M. 37. Victor Pop Harşianu Ingr. silv. Victor Pop Harşianu; dimensiuni: 103 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3231M. 38. Cornel Pop Păcuraru Cornel Pop Păcuraru; felicitare (p. f.); dimensiuni: 108 x 68 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3228M. 39. Ioan Preda Ioan A. de Preda; avocat; felicitare (z. a. l. n. f. a ? ); dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3229M. 40. Nicolaie Ghimbăşanu Nicolae Ghimbăşanu; Director Regional în Ministerul Sănătăţii Publice al Muncii şi Ocrotirii Sociale Regiunea Asigurărilor Sociale Sibiu; dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3233M31. 41. Sevasti Orghidan Sevasti Orghidan; născută J. Polihron; dimensiuni: 80 x 43 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3234M. 42. Eugen Tilea Eugen Tilea; stud. ing.; dimensiuni: 80 x 47 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Viena; inv. 3235M. 43. Zacharia Antinescu Zacharia Antinescu; Profesor onorific şi Publicist; dimensiuni: 94 x 57 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Ploiești; inv. 3236M. Zacharia Antinescu; Profesor onorific; dimensiuni: 98 x 63 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Ploiești; inv. 3283M.

27 Anul este scris de către posesor. 28 Anul este scris de către posesor. Cartea de vizită este scrisă în limba italiană. 29 Cartea de vizită este încadrată de un chenar de culoare neagră. 30 Cartea de vizită este încadrată de un chenar de culoare neagră. 31 Cartea de vizită este încadrată de un chenar de culoare neagră. 60 44. Sophia Z. Antinescu Sophia Z. Antinescu; dimensiuni: 76 x 45 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3237M. 45. George Moroianu George Moroianu, Profesor la Academia Comercială Cluj; dimensiuni: 94 x 54 mm; culoare alb-gălbui; datare: 31 dec. 1924; tipărită la Cluj; inv. 3238M32. 46. Arseniu Vlaicu Arseniu Vlaicu; Directorul şcoalei comerciale sup. române Braşov; dimensiuni: 100 x 57 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Braşov; inv. 3240M. 47. Ioan Scurtu Ioan Scurtu; felicitare (p. f.); dimensiuni: 112 x 73 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3243M. 48. Johanna Bădilă Moldovan Johanna Bădilă Moldovan; felicitare (p. f. a. n.); dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1893; inv. 3249M33. 49. V. Elena Popp V. Elena Popp; n. Manciu; dimensiuni: 92 x 54 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1 ian. 1899; tipărită la Blaj; inv. 3250M. 50. Trena Onaciu Trena Onaciu; n. Moga; felicitare (p. f.); dimensiuni: 104 x 64 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3251M. 51. Olymphia Orghidan Olyimphia Orghidan; Profesoară la Şcoala Second. Grd. II. Internat, Bucureşti; dimensiuni: 98 x 52 mm; culoare alb- gălbui; tipărită la Bucureşti; inv. 3253M. 52. Lazăr Popovici Drd. Med. Lazăr Popovicĭ; felicitare (A. n. f. p.); dimensiuni: 92 x 56 mm; culoare alb-gălbui; datare:1893; tipărită la Viena; inv. 3329M34. Dr. Lazăr Popoviciu; dimensiuni: 94 x 58 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1894; tipărită la Viena; inv. 3254M35. 53. Ludovicu Csato Ludovicu Csato; advocatu archidiecesanu; felicitare (p. a. n. f.); dimensiuni: 106 x 53 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3257M. 54. Johann Erdélyi Johann Erdélyi; locotenent în rezervă; dimensiuni: 102 x 59 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3258M36. 55. Livia R. Boilă Livia R. Boilă; n. Popu; dimensiuni: 106 x 60 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3260M37. 56. Silvestru Moldovan Silvestru Moldovan; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 103 x 63 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1 ian 1902; inv. 3261M38. 57. Vasile A. Meşter Vasile A. Meşter; rigorosant în drept; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 105 x 63 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1 ian. 1902; inv. 3262M39. Dr. Vasile Meşter; notar public, fost prefect; dimensiuni: 117 x 72 mm; culoare crem; tipărită la Turda; inv. 3351M40. 58. Nicolau Togan Nicolau Togan; adm. prot.; felicitare (p. f. o.); dimensiuni: 107 x 63 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3263M. 59. Andreiu Balteş Andreiu Balteş; dimensiuni: 104 x 64 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3264M. 60. N. Droc Barcian N. Droc Barcian; Profesor şi Directorul Gimnaziului Clasic “T. Maiorescu”, Giurgiu; dimensiuni: 100 x 61 mm; culoare alb- gălbui; tipărită la Giurgiu; inv. 3268M. 61. Vasiliu Paguba Vasiliu Paguba; felicitare; dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3270M. 62. Danil Gabor Danil Gabor; adj. de ingineriu; dimensiuni: 103 x 60 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3271M. 63. Şahan Constantin

32 Anul este scris de către posesor. Cartea de vizită conţine următorul mesaj: „cu cele mai afectuoase urări de bine pe anul care începe ...” 33 Anul este scris de către posesor. 34 Data și localitatea sunt scrise de către posesor. 35 Cartea de vizită este scrisă de către posesor fiind încadrată într-un chenar de culoare neagră. 36 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 37 Cartea de vizită este încadrată de un chenar de culoare neagră. 38 Numele este scris de către posesor. 39 Textul tipărit este încadrat într-un chenar. 40 Text este scris de către posesor – invitaţie la masă adresată fam. Augustin Raţiu. 61 Maiorul Şahan Constantin din Regtul 90 Infanterie; dimensiuni: 96 x 56 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3272M. 64. Madeleine Şahan Madeleine Şahan; dimensiuni: 109 x 45 mm, culoare alb-gălbui; inv. 3273M. 65. Titu Droc Barcian Titu Droc Barcian; dimensiuni: 81 x 46 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3274M. 66. Lucreţia Ecaterina Droc Barcian Lucreţia - Ecaterina Droc Barcian; dimensiuni: 81 x 46 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3275M. Lucreţia - Ecaterina Droc Barcian; dimensiuni: 81 x 46 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3322M. 67. Ion Pantea Ion Pantea; dimensiuni: 93 x 54 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Bucureşti; inv. 3276M. 68. Mihail Străjan M. Străjan; Profesor pensionar; felicitare; dimensiuni: 120 x 72 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1915; inv. 3277M. 69. Ion Anuşca Ion Anuşca; Profesor la liceul Gheorghe Lazăr; dimensiuni: 106 x 47 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3278M. 70. Mihai Ianculescu Mihai Ianculescu; Conferenţiar la Facultatea de Sciinţe; dimensiuni: 101 x 61 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3279M. 71. Lucilia Străjanu Lucilia Străjanu; dimensiuni: 95 x 42 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3280M41. 72. I. C. Panţu I. C. Panţu; Profesor; felicitare (p. f.); dimensiuni: 106 x 63 mm; culoare albă; inv. 3281M. 73. Constantin G. Ionescu Constantin G. Ionescu; Directorul Gimnasiului Caracal; dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare crem; tipărită la Caracal; inv. 3284M. 74. D. Negreanu D. Negreanu; Profesor la Universitate; dimensiuni: 89 x 51 mm; culoare crem; tipărită la Bucureşti; inv. 3285M. 75. Jean Popescu Dr. Jean Popescu; avocat; dimensiuni: 109 x 64 mm; culoare crem; tipărită la Reghin; inv. 3287M. 76. Nicolau Portos Raţiu de Nagylak Nicolau Raţiu de Nagylak; preot gr. cat; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 109 x 68 mm; culoare crem; tipărită la Turda; inv. 3287M. Nicolau P. Raţiu; Capelanu gr. cat; dimensiuni: 106 x 47 mm; culoare crem; tipărită la Cluj; inv. 3307M. 77. Ioan Droc Ioan Droc; protopop ortodocs, asesor în consistoriul arhidecesan şi metropolitan; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 106 x 61 mm; culoare crem; tipărită la Mircurea Sibiului; inv. 3290M. 78. Agapia Droc Agapia S. Droc; dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare crem; inv. 3292M. 79. Georgiu Şandorŭ Georgiu Şandorŭ; dimensiuni: 99 x 59 mm; culoare crem; inv. 3293M. 80. Livia E. Şiandru Livia E. Şiandru; n. Popu; dimensiuni: 94 x 55 mm; culoare crem; inv. 3294M. 81. Brutus Theban Prim - locotenent Brutus; felicitare (p. r.); dimensiuni: 106 x 63 mm culoare crem; inv. 3295M42. 82. Victoria Theban Victoria Theban; felicitare (p. r.); 106 x 47 mm; culoare crem; inv. 3296M43. 83. Nicolae Comşa Dr. Nicolae Comşa; prefectul judeţului Sibiu; dimensiuni: 108 x 68 mm; culoare crem; inv. 3298M. 84. George B. Popp George B. Popp; felicitare (p. f. a. n.); dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare crem; inv. 3300M. 85. Vilma G. Popp Vilma G. Popp; dimensiuni: 103 x 58 mm; culoare crem; inv. 3301M. 86. Ioan Truma Ioan Truma; dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare crem; inv. 3303M44.

41 Cartea de vizită conţine următorul mesaj: „Respectuoase salutări de mâini”. 42 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 43 Numele este scris în colţul din stânga. 62 87. Olimpia Pop Olimpia Dr. Pop; soţie de notar; dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare crem; tipărită la Şeica Mare; inv. 3302M. 88. Giorgiŭ Popovici Giorgiu Poviciŭ; protopresbiter gr. ort; dimensiuni: 104 x 63 mm; culoare crem; inv. 3305M. 89. Carl Egon Prinz ZuHohenlohe Waldenburg Dr. Carl Egon Prinz ZuHohenlohe Waldenburg; pastor; dimensiuni: 95 x 55 mm; culoare crem; tipărită la Sibiu; inv. 3306M45. 90. Cornel Mesaroşiu Cornel Mesaroşiu; inginer; dimensiuni: 93 x 53 mm; culoarea crem; inv. 3308M46. 91. Augustin Raţiu Augustin St. Raţiu de Nagylak; stud. în drept - Cluj; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 120 x 60 mm; culoare crem; tipărită la Turda; inv. 3310M. 92. Minerva Brote Minerva Brote; dimensiuni: 95 x 55 mm; culoare crem; inv. 3313M. 93. Maria G. Dima Maria G. Dima; felicitare (p. f. ); dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare crem; inv. 3314M. 94. Eugenia Trif Eugenia Trif; felicitare (a. n .f.); dimensiuni: 95 x 55 mm; culoare crem; datare: 1894; inv. 3315M. 95. Letiţia Bologa Letiţia Bologa; dimensiuni: 88 x 52 mm; culoare crem; inv. 3316M. 96. Anna Moga Anna Moga; felicitare (a. n. şi o. l. m. f. a.); dimensiuni: 108 x 63 mm; culoare crem; datare: 1891; inv. 3317M. 97. Susana Frigator Susana Frigator; felicitare (z. o. l. m. f. a.); dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare crem; inv. 3318M47. 98. Demetriu Câmpean Demetriu Câmpean; felicitare (p. f. o.); dimensiuni: 110 x 65 mm; culoare crem; datare: 1902; inv. 3319M. 99. Stephanie Irsay Stephanie Irsay; dimensiuni: 104 x 62 mm; culoare crem; datare: 30 dec. 1893; tipărită la Sibiu; inv. 3321M48. 100. Marina Visarion Roman Marina Visarion Roman; felicitare (p. f.); dimensiuni: 105 x 65 mm; culoare crem; datare:1902; inv. 3320M. 101. Elena Henteş Elena Henteş; născută Catona; felicitare (z. o. l. m. a.); dimensiuni: 95 x 55 mm; culoare crem; inv. 3323M. 98. Eleónore de Lemény - Dörr Eleónore de Lemény - Dörr; dimensiuni: 96 x 40 mm; culoare crem; inv. 3324M49. 99. Maria D. Manole Maria D. Manole; născută R. Pascu; dimensiuni: 108 x 64 mm; culoare crem; inv. 3325M50. 100. Dimitrie Cuzman Dimitrie Cuzman; consilier de finanţe; dimensiuni: 123 x 61 mm; culoare crem; tipărită la Cluj; inv. 3326M51. 99. Petru Drăghici Petru Drăghici; dimensiuni: 105 x 63 mm; culoare alb-gălbui; datare: 3 apr. 1921; tipărită la Sibiu; inv. 3327M52. 100. Livius Turcu Dr Livius Turcu; colonel; dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare crem; datare: 1924; inv. 3328M. 103. George Bariţiu I. G. Bariţiu; felicitare (p. f. a. n.); dimensiuni: 95 x 56 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1894; inv. 3330M53. 104. Gustav Reissenberger

44 Cartea de vizită conține un scurt text adresat Emiliei Raţiu, semnat Livia. Numele titularului este tăiat. 45 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 46 Cartea de vizită este scrisă în limba franceză. 47 Cartea de vizită este scrisă în limba cehă. Pe cartea de vizită înaintea numelui, apare cuvântul věd, ce provine din limba cehă, věda în traducere în limba română însemnând știință. 48 Localitatea şi data scrise de către posesor. 49 Cartea de vizită este încadrată într-un chenar de culoare neagră. 50 Cartea de vizită este încadrată într-un chenar de culoare neagră. 51 Cartea de vizită este completată cu creionul: „consilier ministerial de finanţe - Cluj Strada Esserházy No. 3”. 52 Localitatea şi data scrise de către posesor. 53 Cartea de vizită este încadrată într-un chenar de culoare neagră. 63 Gustav Reissenberger; Vicecomite, membru Reichstadt; felicitare (p. f.); dimensiuni: 105 x 62 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1916; inv. 3332M54. 105. Friederike Reissenberger Friederike Reissenberger; felicitare (p. f.); dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1916; inv. 3334M55. 106. Szombathelyi Gábor Med. Univ. Dr. Szombathelyi Gábor; dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare crem; inv. 3335M. 107. Felszeghy Sándor Felszeghy Sándor; supraveghetor registru public; dimensiuni: 122 x 55 mm; culoare crem; inv. 3337M56. 108. Fűhrer Dezsó Fűhrer Dezsó; director tehnic (M. A. V.); dimensiuni: 90 x 53 mm; culoare crem; inv. 3338M57. 109. Csegezy Mihály Csegezy Mihály; controlor (M. A. V.); dimensiuni: 104 x 64 mm; culoare crem; inv. 3339M58. 110. Ida Brebán Ida Brebán; dimensiuni: 104 x 49 mm; culoare crem; inv. 3341M. 111. Septimia Schiau D-na Septimia Schiau; dimensiuni: 104 x 49 mm; culoare maroniu deschis; inv. 3342M59. 112. Mioara Olteanu Mioara Olteanu; dimensiuni: 83 x 49 mm; culoare crem; inv. 3343M. 113. Robert Simonis Robert Simonis; căpitan de poliție; dimensiuni: 122 x 72 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3346M60. 114. Marie Winter D-na Marie Winter; Robes & Confection; dimensiuni: 106 x 63 mm; inv. 3347M61. 115. Victor Dressnandt Victor Dressnandt; felicitare (p. f.); dimensiuni: 110 mm x 68 mm; culoare crem; inv. 3348M. 116. Emil Haţieganu Emil Haţieganu; dimensiuni 107 x 70 mm; culoare crem; tipărită la Cluj; inv. 3352M. 117. Maria Felicia Raţiu Maria F. Raţiu; dimensiuni 96 x 40 mm; culoare crem; inv. 3014M62.

B. Cărţi de vizită colective

1. Fam. Arion Dnu. şi Dna. Virgil Arion; dimensiuni: 92 x 56 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3178M. 2. Fam. Cihoski Dna şi General H. Cihoski; felicitare; dimensiuni: 98 x 57 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3196M. 3. Fam. Herbay General Silviu de Herbay şi soţia; dimensiuni: 108 x 68 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3198M. 4. Fam. Mihăiţă D-na şi D-nul Dimitrie Mihăiţă; felicitare; dimensiuni; 105 x 64 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1902; inv. 3202M63. 5. Fam. Harşanu (Harşianu) D-na şi Ing. Inspector sil. Victor P. Harşanu; felicitare (f. p. n. a.); dimensiuni: 105 x 58 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3227M. 6. Fam. Moroianu D-nu şi D-na G. Moroianu; felicitare; dimensiuni:105 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3239M64. 7. Fam. Ittu Dna şi Dl Dr. Ittu; dimensiuni: 104 x 62 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3267M.

54 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 55 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 56 Cartea de vizită este rotunjită la colţuri și scrisă în limba maghiară. 57 Cartea de vizită este scrisă în limba maghiară. 58 Cartea de vizită este scrisă în limba maghiară. 59 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 60 Cartea de vizită este scrisă în limba germană. 61 Cartea de vizită este scrisă în limba engleză. 62 Marginile sunt neregulate. 63 Cartea de vizită conţine următorul mesaj: „Mulți ani să trăiți”. Data este scrisă de către posesor. 64 Cartea de vizită este încadrată de un chenar negru. 64 8. Fam. Barcian Dl şi Dna N. Droc Barcian; dimensiuni: 100 x 61 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Giurgiu; inv. 3269M. 9. Fam. Ionescu D-na şi D-l Constantin G. Ionescu; dimensiuni: 100 x 60 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3282M. 10. Fam Negreanu Dna şi Dnu D Negreanu; dimensiuni: 89 x 51 mm; culoare alb-gălbui; inv. 3286M. 11. Fam. Colceriu Med. Univ. Dr. Victor Colceriu şi soţia Terezia; n. Pap de Băseşti; felicitare (a. n. f.); dimensiuni: 115 x 70 mm; culoare crem; tipărită la Târgu Lăpuș; datare: 1902; inv. 3304M. 12. Fam. Mesaroş Ioan Mesaroş şi soţia; avocat; felicitare (a. n. f.); dimensiuni 100 x 60 mm; culoarea crem; inv. 3309M. 13. Fam. Popescu Iuliu Popescu şi Cons; felicitare (p. f. o.); dimensiuni: 106 x 62 mm; inv. 3336M. 14. Fam. Brebán Brebán Sándorné - Szatmári Papp Ida; dimensiuni: 104 x 49 mm; culoare maroniu deschis; inv. 3340M.

C. Cărţi de vizită individuale modificate

1. Dr. Ioan Raţiu Dr. I. Raţiu; dimensiuni: 107 x 65 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; datare: 21 iul. 1900 inv. 3169M65. 2. Basil Perţia Basil Perţia; farmacist; dimensiuni: 120 x 72 mm; culoarea alb-gălbui; tipărită la Feldioara; inv. 3232M66. 3. Octavian Russu Dr. Octavian Russu; avocat; felicitare (o. l. m. f. a.); dimensiuni; 107 mm x 64 mm; culoarea alb-gălbui; datare: 1933; inv. 3241M67. 4. Iuliu C. Vlăduţiu Iuliu C. Vlăduţiu; dimensiuni: 94 x 58 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Turda; inv. 3242M68. 5. Alesiu Papp Alesiu Papp; advocatu; felicitare (p. f.); dimensiuni: 109 x 70 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Cluj; datare: 27 ian. 1891; inv. 3255M69. 6. Georgiu Ilea Dr. Georgiu Ilea; advocatu; felicitare (p. f. a.); dimensiuni: 112 x 42 mm; tipărită la Cluj; datare: 20 ian. 1902; culoare alb- gălbui inv. 3256M70. 7. Nicolau Ittu Dr Nicolau Ittu; dimensiuni: 106 x 62 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Sibiu; inv. 3265M71. 8. Emil A. Chiffa Emil A. Chiffa; dimensiuni: 101 x 58 mm; culoare alb-gălbui; tipărită la Cluj; inv. 3266M72. 9. Nemeş Simon Nemes Simon; avocat; dimensiuni: 110 x 68 mm; culoare maroniu deschis; inv. 3289M73. 10. Ioan Droc Ioan Droc; protopop; felicitare (o. l. m. a.); dimensiuni: 106 x 62 mm; tipărită la Sălişte; culoare crem; inv. 3291M74. 11. Titu Gane Prof. Dr. Titu Gane; dimensiuni: 96 x 55 mm; culoare crem; tipărită la Cluj; inv. 3297M75. Prof. Dr. Titu Gane; Secretar General al Ministerului Sănătăţiii şi Ocrotirilor Sociale; dimensiuni: 104 x 60 mm; culoare crem; inv. 3299M76.

65 Cartea de vizită este semnată şi cu numele Emiliei Raţiu, adăugat ulterior. 66 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână). Text ilizibil – „??ny şi copilaşii”. 67 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi soţia”. 68 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi familia”. 69 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi socia”. 70 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi socia”. 71 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „Virginia şi”. 72 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi soţia”. 73 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „Oli şi Ovidaş”. 74 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi Gabi”. 75 Cartea de vizită a fost completată ulterior în faţa numelui (scris de mână) „Dna”. 76 Completată ulterior în faţa numelui (scris de mână) „Jeana şi”. 65 12. Gustav Reissenberger Gustav Reissenberger; vicecomite, membru al Parlamentului (Reichstadt); felicitare (p. f.); dimensiuni: 105 x 62 mm; culoare alb-gălbui; datare: 1915; inv. 3331M77.

Bibliografie

Post 1922 – Emily Post, Etiquette in Society, in Business, in Politics and at Home. New York: Funk & Wagnalls, 1922. Bartleby.com www.bartleby.com/95/ (accesat: 20.07.2015).

Surse web http://www.belightsoft.com/products/composer/history.php (accesat: 20.07.2015).

77 Cartea de vizită a fost completată ulterior (scris de mână) „şi soţia”.

66 PUBLICAȚIA AKADEMISCHE BLÄTTER (1896-1914) ȘI PERIOADA SA MEDIEȘANĂ 1912-1914

Dr. Nicolae Teşculă

Zusammenfassung. Die Akademischen Blätter (1896-1914) und sein Erscheinung in Mediasch 1912-1914. Neben den Zeitungen spielten Fachzeitschriften eine wichtige Rolle in der Entwicklung der Presse, welches mehr oder weniger die Interessen eines Verbandes, einer bestimmten Gruppierung oder kulturellen, wirtschaftlichen und sozialen Orientierung darstellt. So war es auch bei der Zeitschrift Die Akademischen Blätter. Die Zeitschrift ist in mehreren Lokalitäten erschienen: Zwischen September 1896 und 20. Juli 1910 erschien in Hermannstadt, dann bis August 1912 in Kronstadt und zwischen September 1912 und Juni 1914 in Mediasch. Die Zeitschrift erschien unter der Schirmherrschaft des Bundes der siebenbürgisch-sächsischen Hochschüler. Ab September 1912 wird er bei Mediaş in der Druckerei von G.A. Reissenberger. Die Akademische Blätter ist ein Literaturzeitschrift, das sich mit den Strömungen seiner Zeit an europäischen Universitäten auseinandersetzt.

Cuvinte cheie: Mediaș, literatură, revistă, tipografie, universitate. Stichworte: Mediasch, Literatur, Zeitschrift, Druckerei, Universität.

Presa în epoca modernă este pentru istoric unul dintre cele mai bogate şi interesante izvoare, care ne permite să developăm modul cum era organizată societatea, regulile care stăteau la baza acesteia, ce credeau, care era orizontul de aşteptare, cum se manifestă mentalitatea epocii şi care erau resorturile intime ale acesteia. Pe lângă acestea, istoria presei nu se poate face fără a analiza viaţa politică a epocii, ziarul având unul dintre cele mai strânse legături cu starea politică, cu dezvoltarea economică, cu nivelul cultural al societăţii în ţara şi epoca care o reprezintă. Ea face parte din viaţa unei societăţi, existenţa ei este o necesitate obiectivă, pentru că informează cetăţenii cu toate aspectele din societate, devine barometrul evoluţiei societăţii şi de aici va căpăta titlul de a patra putere în stat1. Formarea mass-media este un semn al modernităţii. Secolul al XIX-lea face din presă un pion important în viaţa societăţii. Acum avem de a face cu o mediatizare a politicii, dar şi a economiei şi a culturii2. Apărută la începutul epocii moderne noţiunea de presă acoperea o masă disparată de publicaţii, iar în secolele următoare tipurile şi categoriile s-au diversificat de la presa cu caracter social-politic, la cea literară; de la cea cu caracter economic la cea satirică. Dincolo de aceste caracteristici comune ale publicaţiilor, de statutul juridic, de datele tehnice ale fabricaţiei, de aspectul formal, de atitudini, conţinutul, originalitatea şi specificitatea audienţei fiecărui titlu constituie un obstacol în faţa studiului global al presei. Aici istoricul trebuie să încerce a consilia statutul individualizat al fiecărui titlu cu prezentarea lumii presei in ansamblul său3. După cum arătam, presa apare ca urmare a dezvoltării societăţii moderne, a impulsului dat informării. Spre deosebire de omul medieval, cel modern este doritor de cunoaştere. În acest caz caută, cercetează, întreabă şi are o nevoie acută de informaţii care îi sunt necesare pentru buna desfăşurare a activităţiilor sale, în care jocul cererii şi al ofertei are un rol bine stabilit si pus la punct. Periodicele reflectă schimbările şi frământările sociale din perioada în care apar. Presa, în cazul fiecărei naţiuni, a susţinut răspândirea culturii şi propagarea literaturii autohtone, comentând totodată şi evenimentele istorice la care ea a fost martoră. Publicaţiile sunt cele care în perioada modernă au avut un rol pozitiv prin răspândirea largă a culturii şi transformarea ei într-un bun comun. În acelaşi timp a avut şi un rol negativ, revesul celuilalt, prin deteliorarea acestui act cultural4. Alături de ziare un rol important în evoluţia presei, l-au jucat revistele specializate, care reprezentau mai mult sau mai puţin interesele unei asociaţii, a unei anumite grupări sau orientări culturale, economice şi sociale. Mediul transilvan nu va face excepţie. Se cunoaşte faptul că marile centre tipografice şi redacţionale în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX erau Clujul, Sibiul şi Braşovul. În cazul presei periodice de limbă germană asistăm la o concurenţă acerbă între Sibiu şi Braşov, deşi spre finele secolului al XIX-lea vor apare şi alte centre cum ar fi: Bistriţa, Orăştie, Sighişoara, Sebeş, Mediaş şi Reghin. Primul oraş care sparge monopolul este Bistriţa. Pentru anul 1862 Emil Sigerius menţionează existenţa unui prim saptămânal, care apare în acest oraş. El se numea Bistritzer Wochenblatt şi avea ca redactor pe profesorul Karl Wittstock5.

1 Negrilă, 1997, p. 3. 2 Seethaler, 2004, p. 2. 3 Albert, 2002. pp.8-10. 4 Poraczy , 2007, p. 333-334. 5 Sigerus, 1925, p. 3. 67 Ziarul va fi editat până în anul 1870 cu o întrerupere în 1865 când nu a mai fost editat. În 1871 va fi tipărit Neues Bistritzer Wochenblatt, cu o existenţă de doar un an. Apariţia sa este datorată în mare parte profesorului Michael Kramer. Din 1872 va apare foaia numită Bistritzer Wochenschrift condus de profesorul Karl Schell. Acest ziar se va evidenţia a fi un oficios al comitatului Bistriţa-Năsăud. Acest lucru a determinat datorită subvenţiilor primite şi o oarecare limitare şi îngrădire a modului în care erau scrise articolele6. Cel de-al doilea centru, unde apare un săptămânal este Orăştie. Aici în tipografia lui August Nagel, va fi editat în 1863 Brooser Anzeiger, din 1864 va primi numele de Brooser Humorist-und Anzeiger. La Sighişoara în anul 1869 va fi tipărit primul ziar. El se va numi Sächsische Volksblatt, în tipografia nou înfiinţată a lui Friedrich Kraner, care a avut o existenţă scurtă de doar 10 luni. În 1872 va fi editat la tipografia lui Friedrich Jördens- Schässburger Anzeiger. Publicaţia va renunţa la abordarea problemelor politice, însă pe lângă publicaţiunile oficiale, problemele privind viaţa economică, a asociaţiilor, activitatea consiliului oraşului, al comitatului, ziarul ne oferă din belşug date privind activităţile mondene la Sighişoara. Din 1879 foaia lui Jördens va avea o concurenţă serioasă din partea lui Groβ-Kokler Bote, apărut în tipografia lui Friedrich J. Horeth, cu o apariţie săptămânală. Ziarul se dorea a fi un oficios al comitatului Târnava Mare, deci la fel ca şi Bistritzer Wochenschift, apăreau o serie de limitări în domeniul cuvântului scris determitat de subvenţiile oferite de autoritatea comitatensă. Ziarul nu va reuşi să acopere prin articole întreaga suprafaţă a comitatului şi se va limita în analiza evenimentelor petrecute la Sighişoara şi doar tangenţial vor fi abordate date privind celelalte oraşe şi localităţi 7. După etapa entuziastă a anilor 60 abia la finalul secolului vor apare noi publicaţii. Acest lucru îl punem în legătură cu dezvoltarea economică a Transilvaniei după criza economică din anii 70 ai secolului al XIX-lea. Apoi putem să punem în legătură cu politica de magharizare a guvernului de la Budapesta, ceea ce a stârnit reacţia naţionalităţiilor din partea maghiară a monarhiei austro-ungare. Una dintre reacţii a fost apariţia de noi publicaţii în oraşele săseşti. Elita săsească de aici, găsea prin existenţa foii locale nu doar singurul mijloc de comunicare a informaţiilor, ci şi unicul mijloc de exprimare naţională. Existenţa publicaţiei fiind o garanţie în plus, că identitatea naţională există şi că poate fi păstrată. Alături de aceste elemente putem adăuga creşterea gradului de urbanizare a localităţii, a puterii de cumpărare şi a participării active a populaţiei la viaţa publică. Mărirea rolului comerţului a făcut ca elita să fie tot mai interesată de informaţii cu caracter local, iar ziarele erau cel mai facil mijloc de comunicaţie8. Astfel, la Sebeş în 1886 la tipografia lui Johann Stegmann va fi editat Mühlbacher Wochenblatt. Existenţa sa va fi doar de doi ani şi abia în anul 1899 va lua fiinţă saptămânalul Der Unterwald, aflat sub redacţia lui Viktor Roth. Scopul său era acela de a prezenta evenimentele din Sebeş şi zonele învecinate9. În anul 1893 la Mediaş în tipogafia lui G. A. Reissenberger va apare Mediascher Wochenblatt sub redacţia lui Franz Ehrlich10. După un an, la Reghin sighişoreanul Karl Sebesch va pune bazele lui Sächsisch Reener Wochenblatt11. După cum am văzut, la Mediaş apărea din 1893 Mediascher Wochenblatt, însă această publicaţie nu va fi prima apărută în urbea de pe Târnavă. Prima publicaţie se va numi Siebenbürgische Landwirtschaftliche Blätter (Foile agricole transilvane), editată de Asociaţia Agricolă Săsească. La adunarea generală de la Mediaş din 15 august 1872 a asociaţiei se va milita pentru editarea unei foi agricole pentru ţărani şi se formează un comitet, care la 19 decembrie acelaşi an va alege redacţia. În conducerea revistei îl avem pe August Salfeld, în calitate de redactor responsabil. În redacţie erau dr. Folberth, Josef Caspari şi predicatorul Heinrich Fabini. Va apare până în anul 1881 la Mediaş, fiind editat de Şcoala agricolă din localitate12. Tot la Mediaş va apărea şi o publicaţie de limbă maghiară începând cu anul 1905. Va fi un ziar de informaţie şi va purta numele de Medgyesi Újság şi va fi editată până în 1918. Apariţia era una săptămânală, duminica şi va avea o orientare politică neutră13. O altă publicaţie va fi Pionier. Revista a avut o perioadă scurtă de aparţie săptămânală între 1912 şi 1913 la Mediaş şi Sibiu. Ca şi subtitlu: Praktischer Wegweiser für alle Zweige der Land- und Hauswirtschaft, Gemüse-,Obst-und Weinbau sugestiv pentru publicul căruia i se adresa. Redactor responsabil era Wilhelm Oberth14. Din păcate nu avem date despre rublicatură şi conţinut.

6 Teutsch 1921, p. 1. 7 Teşculă, 2005, p. 231-248. 8 Seethaler, 2004, p. 12. 9 Sigerus, 1925, p. 4. 10 Despre Mediascher Wochenblatt vezi: Brantsch, 2003, p. 26-42. 11 Teutsch 1921, p. 1. 12 Knall 2003, p. 7-22. 13 Szabó 2003, p.43-47. 14 Rózsa 2001, p. 120. 68 Revenind la revista Akademische Blätter, putem spune că a apărut după modelul unei reviste similare existente în spaţiul german. O publicaţie cu numele Akademische Blätter a apărut începând cu anul 1886 la Berlin sub conducerea lui Rudolf Hintze şi reprezenta interesele studenţimii din Germania15. Pentru Transilvania revista a avut mai multe localităţi de apariţie. Între septembrie 1896 şi 20 iulie 1910 a apărut la Sibiu, apoi până în august 1912 la Braşov şi în perioada septembrie 1912 şi iunie 1914 la Mediaş. Revista avea un format folio şi apărea lunar. Dintre redactorii săi aminitim pe A. Reissenberger pentru perioada septembrie 1907 – 15 august 1900, Ernst Buchholzer între 10 septembrie 1900 şi 20 august 1906, urmaţi apoi de alţi redactori pentru o perioadă foarte scurtă. Aminim aici pe Victor Kloess, Friedrich Czikeli, Hans Graefer, A Polany şi Georg Barthmes16. Apariţia revistei era una lunară cu excepţia lunilor de vară, iulie şi august când autorii şi cititorii erau în vacanţă. Revista ţinea de Bund der siebenbürgisch-sächsischen Hochschüler ( Federaţia studenţiilor saşi ardeleni). Inţial apărută la tiparniţa lui Wilhelm Krafft avea un abonament de 3 coroane pe an şi o coroană şi 50 de heller pe o jumătate de an. Avea ca şi subtitlu Organ der siebenbürgisch-sächsischen Hochschüler. După cum arată din primul număr se adresa în principal persoanelor cu studii universitare din cadrul naţiunii săseşti, dar şi publicului larg, cu rolul de a promova frumosul în natură şi artă, spiritul adevărului pentru viitorul poporului săsesc. Nu dorea să se implice în problemele politice, ci să anime tinerimea academică în jurul valorilor educaţionale. În acest sens se dorea ca revista să aibă un conţinut care să cuprindă recenzii la problemele culturale naţionale, studii cu conţinut ştiinţific, lucrări poetice, recenzii la lucrări şi studii apărute în mediul academic german17. După mutarea redacţiei în 1910 la Braşov la vechea tiparniţă a lui Johann Gött se modifică şi profilul revistei. În primul rând sistarea apariţei în luna august 1910 şi prin primirea unui subtitlu Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, ceea ce arată o nouă orientare poltică a publicaţiei prin preluarea redacţiei de către preotul vicar făgărăşan Hans Lienert. Acum apar ştiri cu privire la burse, perioade de studii, examene ca şi rapoarte şcolare din Pesta, Cluj, Debrecen, Eperjes, Viena, Graz, Innsbruck, Berlin, Leipzig, Jena şi München. Tot acum apare o literatură de călătorie precum şi istoria unor instituţii locale ca de exemplu Academia de Drept din Sibiu. A promovat existenţa unor relaţii de colaborare cu Austria şi Germania, precum şi asupra activitaţii organizaţilor de tineret germane. Alături de aceasta se adaugă o serie de studii lingvistice cu privire la dialectul săsesc18. O dată cu anul al 12-lea de apariţie, deci din 1907 în conţinutul coloanelor revistei creşte profilul literar. Cei care scriu sunt personalităţi ale vieţii politice şi sociale şi din 1910, după o nouă perioadă de întrerupere îşi schimbă din nou conţinutul, rubricatura şi titlul. Printre autori găsim atât reprezentanţi ai estetici moderne, cât şi ai clasicismului german. Publicaţia oferă acum informaţii cu privire la apariţia unor alte reviste locale sau regionale. De asemenea conţine şi informaţii etnografice cu privire la viaţa la ţară19. Din septembrie 1912 va fi tipărită la Mediaş la tiparniţa lui G.A. Reissenberger. Pentru primul număr redactor responsabil era trecut dr. A. Polony, iar redactor şef Hans Lienert, preot evenghelic din Drăuşeni. Din octombrie, A. Polony va părăsi redacţia şi redactorul şef va rămâne doar Lienert. Practic are loc doar o schimbare a tipografiei din Braşov la Mediaş, deoarece din 1910, Lienert era redactor responsabil al revistei20. Despre redactorul şef ştim că s-a născut la 24 noiembrie 1885 la Caţa, judeţul Braşov, fiind fiu de ţăran. Studiile generale le va face în localitatea natală, cele liceale la Sighişoara şi Braşov, după care va urma cursuri de teologie, filosofie şi germantistică la universităţiile din Gießen, Budapesta şi Berlin. Se va întoarce în Transilvania în 1909 devenind preot vicar în Făgăraş, din 1911 până în 1916 preot în Drăuşeni, între 1916-1932 preot în Bod şi din 1932 până în 1954 preot în Braşov. Moare la 7 septembrie 1954 la Braşov21. Despre tipograf ştim că s-a născut la Sibiu în 1844 într-o familie de emigranţi evanghelici din Austria. Tatăl său a fost ţesător şi a murit în timpul revoluţiei de la 1848 când li s-a distrus şi casa. La 11 ani a intrat ca ucenic la tipografia lui Closius. După ucenicie, după moda epocii face o călătorie de studiu la tipografii din Imperiul Habsburgic şi din Germania. Se întoarce la Sibiu în 1867 şi în 1871 se stabileşte la Mediaş unde înfiinţează o tipografie, legătorie de cărţi şi libărie. Devine o persoană activă în urbea de pe Târnava Mare, ajungând preşedintele Asociaţie Meşteşugăreşti şi a Camerei comerciale. Moare în 1915, iar afacerea tipografică este preluată de urmaşi, care vor păstra numele tiparniţei22.

15 Zirlewagen 2001, p. 191-192. 16 Rózsa 2001, p. 123. 17 Bican 2007, p. 41-43. 18 Bican 2007, p. 44-46. 19 Bican 2007, p. 47-50. 20 Tontsch,1933, p. 100. 21 Sienerth 1993, p. 311-312. 22 Brandsch 2003, p. 26. 69 Întorcându-ne la revistă, dintre rubrici amintim Verschiedenes. Volkische Vereine und Verbände unde sunt prezentate activităţiile principalelor asociaţii similare de profil academic din spaţiul german şi nu numai; apoi Von den Hochschulen unde găsim expuse ultimele apariţii ale revistelor academice şi ale mişcărilor studenţeşti din spaţiul german, Persönliches, cu biografii ale unor personalităţi şcolare, ecleziastice sau politice ale vremii, Mitteilungen, cu diverse comunicări ale Federaţiei studenţiilor saşi ardeleni, Bücherschau unde avem prezentări de carte şi Zeitungsschau cu prezentări ale revistelor de specialitate din spaţiul transilvănean şi nu numai. Din frontispiciul paginii de titlu aflăm că abonamentul pentru revistă pentru un an costă 4 coroane şi pentru o jumătate de an 2 coroane. Cei interesaţi pentru a trimite articole şi contribuţii pentru revistă li se spune că acestea pentru a fi publicate trebuie trimise redactorului şef Hans Lienert la locuinţa sa parohială din Drăuşeni până în data de 8 a fiecărei luni. Tot la primul număr avem un editorial semnat de viitorul om politic Hans Otto Roth. Este vorba despre discursul ţinut la adunarea generală a Federaţia studenţiilor saşi ardeleni. Avem de a face cu un discurs referitor la atitudinea şi rolul elitei intelectuale săseşti pentru evoluţia naţiunii săseşti în Ardeal: „Prezentăm dogmatic, viziunea prin care conduc conducătorii poporului nostru . Ei trebuie să aibă o independenţă interioară, care le este necesară pentru a potoli disputele dintre categoriile sociale. Aceasta este independenţa (...)! Observăm la grupul intelectualilor din marile state şi găsim la aceştia, fapul că liderii reprezintă interesele grupurilor sociale şi politice: conservatorii, liberalii, progresiştii radicali şi social-democraţii. Toţi aceştia au o independenţă a lor. La noi oare este altfel? La noi pot să înţeleagă intelectualii că trebuie să aibă adaptabilitatea de a avea interes pentru toate sensibilităţiile vieţii ştiinţifice şi sociale. Cu siguranţă nu vom putea să fim o castă organizată, fără să tolerăm despotismul de clasă. Nu va pretinde dominaţia < literaţilor> să fie un alt despotism de clasă? În plus ca experienţă dacă fracţiunea intelectualilor s-a împărţit în conducerea şi influienţarea societăţii sau şi asupra formării lor din convingere, unde autodepăşirea trebuie să conducă o parte din comunitatea şi idealul umanităţii spre lăsând în urmă sau abandonând idealul de prezervare a naţionalităţii! Oare la acest ideal se poate ajunge numai prin luptă, care nu se poate asocia cu situaţia noastră” şi conchide arătând că nu este benefică elitei săseşti pasivitatea, mai ales fiind vorba de un grup de intelectuali. Aceştia nu trebuie să se împartă în „clici” mânate de interese meschine, mai ales că: „ În interiorul grupării indelectualilor trebuie să ne referim şi la o altă împărţire care îi dă diversitatea şi . Nu vorbim aici de o opoziţie, ci de o diversitate internă. Nu trebuie să fie o consecinţă a unor ambiţii sau deficienţe ale spiritului de responsabilitate sau a ci izvorul a numeroase contradicţii de gândire a ambelor generaţii”23. În paginile revistei găsim de asemenea o serie de articole interesante cu privire la viaţa şi activitatea diferitelor personalităţi săseşti. Amintim aici prezentarea memorilor lui Tragott Teutsch în articolul semnat de Wilhelm Hermann şi intitulat Persönliche Erinnerungen an Tragott Teutsch24, sau altele cu privire la înfinţarea unui fond de intrajutorare pentru susţinerea studenţiilor bolnavi sau referitoare la cazarea studenţilor în campusurile universitare în articolul Zur Frage der Unterstützung kranker Hochschüler25, respectiv Studentisches Wohnungswesen26. În toamna anului 1913 găsim un articol dedicat prezentării monumentului ridicat în cinstea elevilor braşoveni care au luptat la Feldioara la 16 octombrie 1612 realizat după planurile arhitectului sighişorean Franz Balthes27. Tot acum mai găsim articole dedicate problemelor modernizării la nivel european a studiilor academice juridice, a rolului şi importanţei acestora pentru viitoarea carieră, după cum apare în articolul semnat de Richard Zinz şi intitulat Einiges über Reform der juridische Fachbildung28. La mijlocul anului 1914 găsim de asemenea un articol dedicat susţinerii tinerilor talentaţi germani din ţinuturile locuite de şvabi în Ungaria, prezentându-se arealul lor geografic, lipsa unui sistem unitar şcolar şi pericolul legat de deznaţionalizarea acestora în articolul semnat de Karl Antoni, Unser Kultur und die Schwabenfrage29. Debutul primului război mondial este evidenţiat în ultimul număr al revistei din august 1914, când în articolul Der Krieg, avem de a face cu un apel mobilizator pentru tinerii academişti saşi pentru a participa la război pentru apărarea patriei şi a ideii de germanitate30. La acelaşi număr găsim şi un anunt cu privire la greutatea apariţiei revistei: „Acest ultim număr al acestui an a trebuit să apară într-o situaţie grea. A fost obligat să apară din cauze externe”31, practic debutul războiului şi problemele apărute datorită mobilizării şi a rechiziţilor fac imposibilă apariţia publicaţiei.

23 Akademische Blätter a, p. 1. 24 Akademische Blätter b, p. 65-66. 25 Akademische Blätter c, p. 76. 26 Akademische Blätter d, p. 83-84. 27 Akademische Blätter e, p. 9-10. 28 Akademische Blätter f, p. 36-38. 29 Akademische Blätter g, p. 73-74. 30 Akademische Blätter h, p. 89. 31 Akademische Blätter h, p. 91. 70 După cum vedem avem de a face cu o revistă literară angrenată în curentele exprimate la acea vreme în universităţiile europene. Prin tematică şi conţinut îşi atinge ţinta de a realiza o legătură între spaţiul ardelean şi cel german la nivel academic. Avem de a face cu o primă revistă ştiinţifică apărută în alt centru decât Sibiul şi Braşovul şi a cărei arie de cititori depăşea cadrul local. Vedem aici meritul tipografului G.A. Reissenberger, care a preluat costurile de tipărire ale revistei şi a adus la Mediaş prima revistă cu caracter cultural şi ştiinţific apărută în această localitate. Nu în ultimul rând apariţia revistei în urbea de pe Târnava Mare arată gradul înalt de educaţie şi cultură al locuitorilor, dorinţa lor de a cunoaşte şi a afla tot mai mult despre activitatea academică şi despre circulaţia studenţiilor saşi ardeleni la universităţiile din spaţiul german, central european.

Bibliografie

Akademische Blätter a – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 1, Mediasch, september 1912, XVII Jahrgang. Akademische Blätter b – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 9 Mediasch, Mai 1913, XVII Jahrgang. Akademische Blätter c – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr, 10, Mediasch, Juni 1913, XVII Jahrgang. Akademische Blätter d – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 11, Mediasch, Juli 1913, XVII Jahrgang. Akademische Blätter e – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 2 Mediasch, Oktober 1913, XVIII Jahrgang. Akademische Blätter f – Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 5 Mediasch, Januar 1913, XVIII Jahrgang. Akademische Blätter g., Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 10, Mediasch, Juni 1913, XVIII Jahrgang. Akademische Blätter h., Akademische Blätter. Organ der deutschen Hochschüler aus Ungarn, nr. 12, Mediasch, August 1913, XVIII Jahrgang; Albert 2002 – P. Albert, Istoria presei, Iaşi, 2002. Bican 2007 – Bianca Bican, Deutschsprachige Presse in Siebenbürgen, în „Regionalpresse Österreich-Ungarns und die urbane Kultur”, Vlado Obad ( hg.) Wien, 2007. Brantsch 2003 – Ingmar Brantsch, Mediascher Wochenblatt şi Mediascher Zeitung, în vol. „Contribuţii la istoria presei medieşene”, îngrijit de H.J. Knall, Mediaş, 2003. Knall 2003 – H.J. Knall, Foile agricole pentru Transilvania ( 1873-1881), în vol. „Contribuţii la istoria presei medieşene”, vol. îngrijit de H.J. Knall, Mediaş, 2003. Negrilă 1997 – I. Negrilă Istoria presei, Arad, 1997. Poraczy 2007 – Rozalia Poraczy, Activitatea publicistică maghiară din Transilvania în a doua jumătate a secolului XIX-lea, în „Arhiva Someşană”, IV, 2007. Rózsa 2001 – Rózsa Maria, Deutschsprachige Presse in Ungarn 1850-1920, I Teil, Zeitschriften und Fachblätter, în „Berichte und Forschungen”, 9, 2001. Szabó 2003 – Szabó M.A., Medgyesi Újság (1905-1918) în vol. „Contribuţii la istoria presei medieşene”, îngrijit de H.J. Knall, Mediaş, 2003. Seethaler 2004 – J. Seethaler, Die Presse in der Habsburgermonarhie um 1900, Probleme un Chancen in einem multinationalen Raum, în „Beitrag zum Koloquium „ Europäische Kulturschriften um 1900 als Medien transnationalen un transdisziplinären Wahrnehmung”, Göttingen, Akademie der Wissenschaften zu Göttingen, Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, 2004. Sigerus 1925 – E. Sigerus, Die deutsche periodische Literatur Siebenbürgens, în „Sonderabdruck aus Mitteilungen zur Kenntniss des Deutschtums in Großrumänien”, Sibiu, 1925. Sienerth 1993 – St. Sienerth, Hans Lienert, în „Lexicon der Siebenbürger Sachsen. Geschichte. Kultur. Zivilisation. Wissenschaft, Wirtschaft. Lebensraum Siebenbürgen”, Herausgegeben Walter Mieß, 1993. Teşculă 2005 – N. Teşculă, Presa săsească sighişoreană 1869-1900, în „Revista Bistriţei”, XIX, 2005, p. 231-248. Teutsch 1921 – J.B. Teutsch, Die Zeitungen. Deutsche Zeitungswesen Siebenbürgen, în „Groß-Kokler Bote vereinigt mit der Schässburger Zeitung”, nr. 2212, 19 Mai 1921, XLIII Jahrgang. Tontsch 1933 – H. Tontsch, Die Honteruspresse in 400 Jahren. Festschrift der Buchdruckerei Johann Götts Sohn, Kronstadt, 1933, p. 100. Zirlewagen 2001 – M. Zirlewagen, Akademische Blätter, în „Lexicon studentengeschichtlicher und hochschulkundlicher Begriffe”, Köln, 2001.

71 GEORGE TOPÂRCEANU ŞI BĂTĂLIA DE LA TURTUCAIA

Dr. Petre Din

Abstract: George Toparceanu and the battle from Turtucaia. These unforgettable pages have a significant importance for the Romanian history, illustrating in details one of the painful moments of the World War I: the failure from Turtucaia. Among the cultural people who got involved actively into the military confrontations, was the poet George Toparceanu , distributed as a sergeant in an artillery unit from Turtucaia. Without having the qualities of a military analyst, the poet presents with a scrupulousness and artistry literary the events from the front from the Danube and Dobrogea. The artillery unit of George Toparceanu was made of thirty cannon shooters and it had the aim of defensing the head bridge from Turtucaia. Facing with the energetic attack of the Bulgarian-German army, the Romanian troops mostly made of reservers, Turkish and Bulgarian ones and deprived of the war experience, surrendered in less than 48 hours. The military disaster from Turtucaia led to the capture of a significant part of the fighting technique, the Romanian supplies and taking prisoners of 28.000 soldiers among whom was George Toparceanu as well.

Cuvinte cheie: George Topârceanu, Turtucaia, Dobrogea, armata bulgaro-germană, istoria românilor. Keywords: George Toparceanu, Turtucaia, Dobrogea, bulgarian-german army, Romanian history.

Anexarea Bosniei şi Herţegovinei, în anul 1908, de către Imperiul Austro-Ungar, războaiele balcanice pentru moştenirea otomană în Europa, între anii 1912-1913, concurenţa navală dintre Anglia şi Germania reprezintă elemente de dispută internaţională care oferă premisele izbucnirii Primului Război Mondial. În realitate, niciun element de dispută nu este atât de grav încât să nu poată fi rezolvat diplomatic, aşa cum s-au desfăşurat relaţiile internaţionale după războaiele napoleoniene, când politica statelor a optat în favoarea menţinerii echilibrului internaţional. Dar, chiar dacă la începutul secolului toate statele se confruntă cu sentimentul insecurităţii generat de afirmarea statelor vecine, Antoanella Astori şi Patrizia Salvadorri subliniază faptul că nimănui nu-i mai este teamă de război. „Toţi sunt pregătiţi să se arunce în dispută, prea mult timp amânată, pentru supremaţia mondială”1. În 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei şi prin mobilizarea imediată a Franţei şi a Rusiei era evident că războiul va fi de lungă durată. Aşa cum precizează Charles şi Barbara Jelavich, România avea două obiective teritoriale majore, Transilvania şi Basarabia şi două obiective minore, Bucovina şi Banatul. Devenise evident că sprijinul României era important atât pentru Antanta cât şi pentru Puterile Centrale, din considerente economice şi militare. Ambele tabere militare aveau imperios nevoie de petrolul şi de grâul românesc, iar armata română, chiar dacă nu era atât de eficientă ca cea sârbă, reprezenta un sprijin real pentru cele două alianţe militare. La izbucnirea conflictului, regele Carol I, din familia princiară de Hohenzollern, a pledat în favoarea alăturării României la Puterile Centrale, obligaţie contractuală asumată de statul român prin tratatul din 18832. Dacă regele Carol I se pronunţa în favoarea Puterilor Centrale, primul-ministru Ionel Brătianu, înclina în favoarea Antantei cu scopul declarat de a-i reuni pe toţi românii într-un singur stat. Consiliul de Coroană din 3 august 1914 a decis ca România să devină neutră, poziţie argumentată de faptul că Austro-Ungaria iniţiase declararea războiului Serbiei şi nu se consultase cu aliatul său român, în timpul acestei crize politice3. Perioada neutralităţii (1914-1916) a fost utilizată de primul-ministru Ionel Brătianu pentru intrarea României în război, obiectiv care a vizat obţinerea unor aranjamente ferme ale Aliaţilor faţă de acceptarea revendicărilor sale teritoriale, identificarea unei situaţii strategice favorabile intrării armatei române în acţiune cu cât mai puţine pierderi. După tratative îndelungate, la 4 ⁄ 17 august, Ionel Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei au semnat convenţiile politice şi militare care stipulau intrarea armatei române în război împotriva Austro-Ungariei, cel mai târziu, la 15⁄28 august 1916 şi recunoaşterea drepturilor românilor din dubla monarhie la unirea cu Regatul României4. George Topârceanu este unul dintre scriitorii care au fost recrutaţi şi s-au implicat activ în confruntările din Primul Război Mondial. Pentru o percepţie adecvată a acestui subiect se impune o prezentare sumară a biografiei poetului. George Topârceanu a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române în anul 1936. Studiile primare le efectuează în Bucureşti şi le continuă în localitatea Suici, judeţul

1 Astorri, Salvadori 2005, p. 12 2 Charles şi Jelavich 2006, p. 337. 3 Constantiniu 1999, p. 253. 4 Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea, Teodor 2007, p. 342. 72 Argeş, unde părinţii au un atelier de covoare. Cursurile liceale le începe la Liceul „Matei Basarab” în Bucureşti, şi le absolvă la Liceul „Sf. Sava” în anul 19065. După absolvirea liceului devine funcţionar la Casa Bisericii, apoi profesor. În paralel, George Topârceanu se înscrie la Facultatea de Drept (1906) din Bucureşti, dar renunţă la aceasta, şi în anul 1917 îşi satisface stagiul militar. Colaborează la revistele Viaţa Literară editată de George Coşbuc, apoi la Sămănătorul concepută de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă, Neamul Românesc fondată de Nicolae Iorga şi la revista Viaţa Socială condusă de Nicolae Cocea. În anul 1909 se înscrie la Facultatea de Litere şi din nou renunţă. Remarcat de Garabet Ibrăileanu, se stabileşte la Iaşi în 1911, activând în redacţia revistei Viaţa Românească6. Sub influenţa lui Ibrăileanu, Topărceanu depăşeşte romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă, caracteristici ale fazei adolescentine a creaţiei sale şi investighează noi orizonturi poetice. În anul 1913, participă ca sergent în Campania din Bulgaria şi această experienţă va fi valorificată în paginile sale de jurnal. „În războiul pentru „civilizaţie” capătă, în calitate de sergent în regimental 3 artilerie grea, o simplă medalie”7. Referindu-se la opera şi la biografia poetului, Garabet Ibrăileanu remarca combinaţia fericită de sentiment şi de spirit. „D. Topârceanu e dintre acei care nu vreau să plângă şi mai ales să se plângă. (D-sa a reuşit să scrie un întreg volum despre Turtucaia, unde era să moară în diverse chipuri, fără un singur rând de lamentaţie ori de „martiraj”. D-sa a mai scris un volum de amintiri din captivitatea în Bulgaria, în care a zugrăvit suferinţele atroce văzute, dar nu pe cele indurate)”8. În anul 1916 debutează editorial cu volumul Balade vesele şi Parodii originale. La Iaşi încearcă să-şi termine studiile universitare, însă este mobilizat ca subofiţer de infanterie la fortificaţiile Turtucaiei. Chiar dacă România a declarat război doar Austro-Ungariei, primul ministru bulgar Radoslaev îi înmânează ministrului român la Sofia declaraţia de război la data de 19 ⁄ 28 august 1916. În acest context, Simeon Radev, ministrul bulgar la Bucureşti constata faptul că Ionel Brătianu nu era suficient de convins de gravitatea unei ofensive bulgaro-turce în Dobrogea. Reprezentantul bulgar explică această percepţie prin faptul că România s-a obişnuit „să câştige fără risc”9. Simeon Radev se referea, desigur, la cel de-al doilea război balcanic, când România s-a implicat în conflict, urmărind restabilirea echilibrului de forţe în zonă. În momentul când Bulgaria decide să-şi atace foştii aliaţi, cu acceptul cancelariilor europene, guvernul condus de Titu Maiorescu decide trimiterea armatei române peste Dunăre, fiind şi prima campanie militară după 1877. Fără a întreprinde operaţiuni militare, armata română s-a confruntat cu o epidemie de holeră, care a evidenţiat pregătirea deficitară a infrastructurii militare româneşti10. Referindu-se la cel de-al doilea război balcanic, regina Maria sublinia faptul că România avea un drept istoric asupra liniei Silistra-Balcic, justificată prin apărarea podului de la Cernavodă11. Epuizaţi după un război de zece luni, bulgarii nu au opus rezistenţă iar regele Ferdinand a solicitat încheierea păcii. În data de 12 iulie 1913 cavaleria română a ajuns în faţa Sofiei, dar regele Carol dintr-un sentiment al cavalerismului faţă de regele bulgar, a stopat intrarea armatei române în Sofia. Acest fapt a generat un acut sentiment de dezamăgire printre militarii români care nu au înţeles raţionamentul regelui, că un adversar trebuie scutit de umilinţe pentru a evita viitoarele adversităţi politice şi militare ca urmare a unui tratament sever impus acestuia12. Nerespectând consemnul ca nicio persoană să nu traverseze Dunărea, prinţesa moştenitoare Maria a pătruns pe un pod de vase în Bulgaria şi a ajutat victimele epidemiei de holeră. „În acel spital întrucâtva părăsit pe pământ bulgăresc am găsit mulţi soldaţi de-ai noştri aproape uitaţi şi murind din cauza lipsei de doctori şi de medicamente. Priveliştea a fost pentru mine o grozavă zguduire, mai ales când mi-am dat seama că dotările noastre sanitare fuseseră pregătite pentru răniţi, dar nu erau câtuşi de puţin potrivite pentru a lupta cu noua formă a dezastrului. Era o lipsă de toate cele: doctorii duceau o luptă în care-i aştepta înfrângerea, ceea ce umplea de consternare şi de uluire rândurile noastre”13. Tratatul de pace semnat la 28 iunie ⁄ 10 august reprezintă în concepţia lui Daniel Cain, apogeul diplomatic al domniei lui Carol I. Opinia generală era că anexarea Cadrilaterului a fost obţinută prin voinţa lui Dumnezeu, forţa armatei române şi inteligenţa liderilor politici. Campania militară din Bulgaria le-a reconfirmat românilor încrederea în propriile forţe. Dacă înainte de 1913, mentalitatea colectivă a autorităţilor de la Bucureşti era aceea că fără sprijinul unui stat puternic România nu poate obţine un succes, după Pacea de la Bucureşti, se discuta despre redeşteptarea

5 Călinescu 1982, p. 831. 6 Călinescu 1982, p. 831. 7 Călinescu 1982, p. 831. 8 Ibrăileanu 1984, p. 307-308. 9 Cain în Topârceanu 2014, p. 11. 10 Cain în Topârceanu 2014, p. 7. 11 Regina Maria a României 2012, p. 89. 12 Regina Maria a României 2012, p. 90. 13 Regina Maria a României 2012, p. 92. 73 sentimentelor patriotice şi despre înfăptuirea idealului naţional14. Mai mult, această criză balcanică din 1912-1913 a desăvărşit distanţarea României de Austro-Ungaria şi Tripla Alianţă15. Planul de campanie al armatei române - ofensivă în Transilvania, defensivă pe Dunăre şi în Dobrogea, viza să satisfacă mai mult starea de spirit a românilor decât necesităţile militare. Opinia publică, obsedată de eliberarea Transilvaniei a dictat operaţiunea strategică a ofensivei peste Carpaţi. Munţii Carpaţi facil de apărat cu efective reduse, ar fi putut să reprezinte un argument pentru o ofensivă în sud, care să înfrângă Bulgaria şi să asigure securitatea flancului sudic românesc pentru a favoriza derularea ofensivei din Transilvania16. Printre soldaţii repartizaţi pe frontul de la Dunăre se află şi poetul George Topârceanu, sergent la o unitate de artilerie la Turtucaia. Poetul a prezentat evenimentele războiului cu scrupulozitate, dar şi cu măiestrie artistică. Zona fortificată de la Turtucaia avea forma unui semicerc cu diametrul pe Dunăre, cu raza de 7-8 km, şi cu o deschidere de front de aproximativ 35 de km17. Defensiva românilor era completată cu tranşee săpate adânc, consolidate cu garduri de sârmă ghimpată, şi cu linia a doua de apărare, însă puţin întărită. Unitatea de artilerie a lui George Topârceanu era dispusă lângă satul Kosui Bulgar şi avea în compoziţia sa treizeci de tunuri. Fortificarea Turtucaiei se realiza zilnic prin civili aduşi din ţară, dar creşterea pericolului a determinat sporirea numărului cu două sute de turci. Un fapt nu lipsit de semnificaţie era că lucrarea începuse încă din martie 1916, dar ritmul acesteia era lent până la debutul mobilizării18. Valoarea istorică a memoriilor sale este dată şi de analiza sociologică privind originea socială a militarilor dislocaţi la Turtucaia. Infanteriştii concentraţi la Turtucaia aveau vârsta cuprinsă între treizeci şi patruzeci de ani şi erau dominaţi de sentimentul insecurităţii familiei lor, lipsite de sprijinul acestora. Radiografia sufletului ostaşului român pe frontul sudic îi generează poetului incertitudini privind capacitatea acestuia de a se opune cu succes adversarului. Simona Nicoară subliniază faptul că războaiele întăresc naţiunea democratică pentru că sentimentul comunitar consolidat prin conflict militar se confundă cu adeziunea la naţiunea democratică19. Confruntat cu incertitudinile momentului istoric poetul menţionează că numai sentimentul patriotic ar putea dezvolta emoţii profunde şi ar reactualiza sacrificiul eroic pentru patrie. „Dar au încercat măcar acei cari au pus la cale acest război în incinta oraşelor să se coboare până la ei, să-i lămurească şi să-i întrebe ? [...]. Iar acum, întunecaţi şi amărâţi, trebuia să-şi dea viaţa pentru scumpa lor patrie”20. În ceea ce priveşte compoziţia socială a soldaţilor de la Turtucaia, George Topârceanu remarcă faptul că majoritatea erau ţărani originari din localităţile de câmpie ale Munteniei şi care prin prezenţa lor de spirit contrastau cu imaginea ostaşului român din epocile glorioase ale istoriei naţionale. Singurii care făceau excepţie de la această imagine deprimantă erau artileriştii, tineri moldoveni, asemănători descrierilor din literatura lui Vasile Alecsandri. „Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei - cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea „ostaşului român”, de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet, strălucitoarele delifări ale regimentelor gătite de paradă şi, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei naţionale, atât de aspră şi de eroică. Numai artileriştii de pe lângă două cupole neisprăvite se mai potriveau cu icoana ce mi-o făurisem în minte. Dar aceştia erau aproape toţi tineri moldoveni sprinţari şi poznaşi, ca cei din literatura lui Alecsandri. Ziua întreagă „şuguiau” şi-şi îndeplineau îndatoririle cu inimă uşoară”21. Un aspect deloc neglijabil în memoriile poetului îl reprezintă viaţa cotidiană din perioada premergătoare conflictului. Subiectul vieţii cotidiene este modul în care soldaţii îşi organizează timpul liber, alimentaţia şi habitatul. În concepţia lui Fernand Braudel, aceste informaţii diferă de la o societate la alta, de la un moment istoric la altul, iar „recompunerea acestor imagini, este un joc distractiv, şi eu nu îl socotesc inutil”22. Istoricul francez realiza, în fapt, o pledoarie în favoarea istoriei totale, care să cuprindă viaţa materială, socială, politică, dar şi universul mental şi cotidian al individului. Momentele de linişte sunt savurate de trupa de ofiţeri şi soldaţi cu maximum de intensitate. La popota infanteriei se serveau un vin rece, peşte proaspăt, fript pe jăratec şi jumări. Discuţiile se concentrau asupra manifestaţiilor războinice din Bucureşti, asupra politicii şi strategiei militare a adversarului23. „Totuşi nu ne obişnuişnuisem cu gândul că suntem în război”24. În pofida atmosferei apăsătoare, de aşteptare a inamicului militarii ascultau seara cântecul greierului şi pescuiau în Dunăre. „În vremea asta, soldaţii s-au dezbrăcat în linişte. Mă uit la ei cu mirare cum, fără niciun fior, intră în

14 Cain în Topârceanu 2014, p. 8-9. 15 Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea, Teodor 2007, p. 340-341. 16 Constantiniu 1999, p. 257. 17 Cain în Topârceanu 2014, p. 12. 18Topârceanu 2014, p. 20. 19 Nicoară 2002, p. 334. 20 Topârceanu 2014, p. 21. 21Topârceanu 2014, p. 21. 22 Braudel 1984, p. 16. 23 Topârceanu 2014, p. 22. 24 Topârceanu 2014, p. 22. 74 apă - unul spre adânc, celălalt pă lângă mal – ţinând fiecare de câte un capăt o plasă lungă şi dreptunghiulară. După câţiva paşi, au tras-o la mal. În fundul ei se zbat câţiva peşti, pe care unul dintre golani îi aruncă pe tăcute într-un sac de pesmeţi, anume pregătit. Mă apropii, vâr şi eu mâna şi apuc unul, ca să-l văd mai de-aproape. Dar peştele zvâcneşte, îmi scapă şi cade pe nisip, unde rămâne neclintit. E un şalău mic – cel mai frumos la arătare dintre toţi peştii râurilor noastre”25. Bătălia de la Turtucaia (1-6 septembrie) a fost precedată de ordinul de incendiere a localităţii Kosui Bulgar, unde se afla şi unitatea de artilerie a lui George Topărceanu şi retragerea locuitorilor din faţa atacului bulgaro-german. Suferinţa cetăţenilor este incomensurabilă datorită faptului că în această localitate şi-au petrecut copilăria, au crescut, iar satul depozitarul tradiţiilor şi al trecutului dispăruse din câmpul lor vizual. Expresivitatea şi bogăţia amănuntelor, realizate de poet au făcut ca această memorialistică să reprezinte un document excelent pentru istoric. „Acoperişuri trosnesc, flăcările se înalţă de peste tot în voia lor şi valuri de fum se amestecă sus, spre cele dintâi stele. Acum uliţele sunt pustii, nu se mai aude nici un glas, prin curţi nu se mai vede nici o mişcare. Focul singur, îşi mai mistuie prada în linişte”26. Textul literar al lui Topârceanu nu reprezintă un impediment în direcţia unei memorialistici utile istoricului, ci el completează prin reliefarea psihologiei soldaţilor, stările de spirit premergătoare confruntării, diferenţele sensibile dintre războiul modern şi cel tradiţional şi o veridică experienţă a frontului. În concepţia sa, entuziasmul atacului la baionetă, cavalerismul confruntării a fost substituit printr-un război modern al tranşeelor, al maşinilor şi al concurenţei răbdării între adversari. Aceste componente îi conferă un caracter prozaic, lipsit de idealism şi dominat de scopuri materialiste. „Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încruţişate şi cu spatele încovoiat, cât timp durează „pregătirea”, şi aştepţi fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină azvârlită de altă maşină”27. Violenţa războiului, soldaţii români în dezordine surprinşi de violenţa atacului armatei bulgaro-germane, măcelul românilor aflaţi în tranşee de către bulgari, câmpul de luptă plin de răniţi chemând cu disperare ajutorul medical, întreruperea legăturilor telefonice între trupele române subliniază faptul că în data de 22 august ⁄ 4 septembrie 1916 şapte centre întărite ale românilor au fost ocupate de inamic, iar centura principală a fost distrusă28. „De-a lungul Dunării, pe sub malul râpos şi înalt, era un furnicar neastâmpărat, o gloată care se rostogolea în goană pe drumeagul pietros şi îngust, un amestec înfrigurat de căruţe cu bagaje, de chesoane, de soldaţi negri şi prăfuiţi, de cai slobozi, care alergau de pe margini, şi de oameni răniţi, care se târau cum puteau spre Turtucaia. Şi convoiul acesta frământat sporea mereu cu fugarii care coborau din râpile malului, de prin vii, şi se îndreptau spre pontoanele de lângă oraş în nădejdea că vor găsi un pod sau vase care să-i treacă dincolo. Mulţi îşi păstrau arma şi nu vedeai nici o raniţă aruncată pe marginea drumului”29. Textul uzitat decodifică confuzia mentală, materializată prin teamă, curaj, laşitate şi temeritate, dar şi tendinţa de a camufla atitudinile fireşti ce însoţesc conştiinţa soldaţilor confruntaţi cu sentimentul de insecuritate30. Jean Delumeau consideră că exaltarea eroismului în orice epocă istorică este înşelătoare, deoarece ea nu poate surprinde multiplele aspecte ale realităţii. Ce se ascunde, de fapt, la nivelul soldaţilor, dincolo de apologia discursului eroic? Un posibil răspuns ar fi acela că perceperea mai explicită a multiplelor pericole împovărează oamenii pe câmpul de luptă. Din acest enunţ decurge coabitarea în aceeaşi persoană a atitudinilor curajoase dar şi a comportamentelor timorate31. Demoralizarea armatei române era amplificată şi de zvonul conform căruia ofiţerii au părăsit, soldaţii rămânând singuri în faţa adversarului. Ulterior, aflat în captivitate George Topârceanu consideră pe baza discuţiilor cu ceilalţi prizonieri români că afirmaţia era doar parţial adevărată, deoarece Turtucaia, fiind prima ciocnire mai sângeroasă cu inamicul rezerviştii şi ofiţerii români erau lipsiţi de experienţa războiului. Informat despre pierderile mari ale trupelor bulgare şi germane, chiar din afirmaţiile acestora în timpul prizonieratului, poetul subliniază faptul că trupele române au rezistat până la sacrificiul vieţii. „Iar dacă au fost ofiţeri care şi-au părăsit oamenii sub felurite pretexte şi dacă au fost şi soldaţi destui cari şi-au părăsit ofiţerii şi-au lăsat artileria singură în faţa duşmanului, şi printre alţii s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat, despre care voi pomenii mai târziu şi care au salvat „onoarea armelor”32. Documentul este un excelent argument în favoarea ideii, că din punct de vedere calitativ trupele bulgare din perimetrul localităţii Turtucaia aparţineau celor mai bune divizii active, în timp ce trupele române erau alcătuite în majoritate din rezervişti. În ciuda acestui dezechilibru calitativ riposta trupelor române a fost puternică încât armata bulgaro-germană a suferit importante pierderi în oameni şi tehnică militară.

25 Topârceanu 2014, p. 25. 26 Topârceanu 2014, p. 31. 27 Topârceanu 2014, p. 34. 28 Topârceanu 2014, p. 36-37. 29 Topârceanu 2014, p. 38. 30 Delumeau 1986, p. 8. 31 Delumeau 1986, p. 13-15. 32 Topârceanu 2014, p. 39. 75 Pe fundalul tensionat al dezorganizării defensivei române circulau insistent zvonuri despre sosirea ajutorului militar rusesc, aliaţii armatei române. Jean-Noёl Kapferer defineşte zvonul ca fiind apariţia şi circulaţia în societate a unor informaţii, fie neconfirmate public de sursele oficiale, fie dezminţite de acestea. Astfel, zvonul devansează sursa oficială şi este un fenomen atât politic, cât şi sociologic33. Apariţia acestui zvon este deci o formă de exprimare a îngrijorărilor şi a incertitudinilor legate de desfăşurarea operaţiunilor militare şi amplifică sentimentul de insecuritate al taberelor combatante în zona Turtucaia. „Zvonuri umblau că peste noapte au trecut câteva regimente de muscali. Adevărul e, după cum am aflat mai târziu, că trecuse un regiment de infanterie de-al nostru, de „scutiţi” şi „dispensaţi”, şi unul sau două batalioane de grăniceri, care au înaintat peste noapte, împingând pe bulgari îndărăt, în tranşee, şi mulţumită cărora golul dinspre răsărit fusese astupat. Dar atunci nu aveam nici o ştire temeinică, ci numai zvonuri care sporeau zăpăceala”34. Înfrângerea de la Turtucaia a fost urmată de retragerea soldaţilor, a muniţiilor şi a tehnicii de luptă pe malul românesc al Dunării. Instinctul de conservare, relatează poetul, i-a determinat pe unii soldaţi la gesturi incompatibile naturii umane. Flagelarea psihică provocată de pericolul iminent al adversarului a dus la comportamente iraţionale: răniţi sucombând sub presiunea celor care urcă pe vapor, oameni în agonie şi lipsiţi de îngrijire medicală, lupte pentru ocuparea unui spaţiu al salvării pe vapor, schilozi cu răni sângerânde şi în imposibilitatea de a se apăra. Această panoramă a disperării umane nu are doar o valoare simbolică, literară, ci este un document istoric ce transmite posterităţii înfrângerea dureroasă de la Turtucaia. „Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatec, făcându-şi loc şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub câlcâie, de schilozi cu rana sângerândă în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături, se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără nici o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau, şi dădeau iarăşi navală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând: să scape el cu orice preţ, să-şi apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruţă priveam încremenit. Niciodată n-am simţit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara”35. Textul este revelator pentru arhetipul individului confruntat cu un acut sentiment de insecuritate. Dificultăţile războiului estompează curajul şi evidenţiază semnificaţia fricii în istorie. Antichitatea, dar mai mult, Renaşterea a promovat un discurs literar care exaltă vitejia şi gloria pe câmpul de luptă. Această abordare se referă în mod special la elita politică care gestionează administrarea statului cu scopul de a-şi justifica autoritatea asupra poporului. Jean Delumeau subliniază faptul că noul discurs ideologic este asemănător celui anterior şi are tendinţa de a diminua frica şi de a exalta eroismul poporului36. Prin contrast cu această imagine, George Topârceanu redă în mod semnificativ impactul panicii, al demoralizării asupra soldaţilor români de la Turtucaia. Debandada unei mulţimi de soldaţi cuprinse de sentimentul fricii şi al instinctului de conservare corijează imaginea idealiazată a curajului pe câmpul de luptă. Descrierea poetului reliefează faptul că frica este o componentă a existenţei umane şi exprimă vulnerabilitatea fiinţei umane în confruntarea cu experienţa tragică a războiului. Printr-un joc al destinului, George Topărceanu a rămas pe malul bulgăresc suportând privaţiunile înfrângerii militare. Rezistenţa românilor se prăbuşise sub loviturile armatei bulgaro- germane şi începea suprimarea românilor surprinşi pe malul bulgăresc. Un segment al soldaţilor români refuză să capituleze şi luptă până la sacrificiul suprem, iar alţii, puţini la număr părăsesc câmpul de luptă invocând argumentul sărăciei propriei persoane. Urmează gesturi izolate ale românilor care încercă să se mobilizeze şi să pornească din nou la luptă. Un sublocotenent după ce a încercat fără succes să traverseze Dunărea pe malul românesc, s-a întors la Turtucaia, a împărţit banii sodaţilor şi s-a împuşcat. Soldaţii ţiganii nu şi-au dezminţit reputaţia şi au jefuit geamantanele ofiţerilor şi lăzile cu zahăr ale unităţii militare. În acest context poetul a ajuns prizonier al trupelor bulgare şi calvarul acestuia va dura aproximativ doi ani37. Un fapt inedit îl reprezintă modalitatea şi stilul de alcătuire al memoriilor sale. Cu francheţe George Topârceanu recunoaşte că însemnările pe care le-a realizat în timpul concentrării sale s-au pierdut şi o parte a informaţiilor oferite sunt confuze şi nu respectă criteriul cronologiei. Fără a avea pretenţia unei expuneri tehnice şi generale a operaţiunilor de la Turtucaia, poetul menţionează că a redat scrisului realităţile militare care s-au succedat în jurul său şi în care a fost direct implicat38.

33 Kapferer 1993, p. 39. 34 Topârceanu 2014, p. 42. 35 Topârceanu 2014, p. 44-45. 36 Delumeau 1986, p. 12. 37 Topărceanu 2014, p. 54-59. 38 Topârceanu 2014, p. 60. 76 Încercând o introspecţie asupra cauzelor înfrângerii trupelor române poetul reiterează faptul că, deşi este un profan în strategia militară, speră ca posteritarea nu-i va infirma explicaţiile privind dezastrul militar de la Turtucaia. În viziunea sa prima cauză este numărul şi calitatea trupelor care asigurau defensiva acestui cap de pod pe malul bulgăresc. Cei mai numeroşi erau miliţieni, regimente recrutate din Dobrogea şi Cadrilater cu o componentă numeroasă din turci şi bulgari şi cu o loialitate îndoielnică faţă de statul român. Acesteia i se asociază faptul că fortificaţiile nu erau finalizate ceea ce justifică ideea că liderii politici şi cei militari nu s-au aşteptat la un atac rapid şi violent al bulgarilor la Turtucaia. Alt motiv invocat de poet este pregătirea mentală deficitară a soldatului ţăran pentru război, lipsa de experienţă a trupelor cu războiul modern, şi în special cu artileria modernă a bulgarilor. Acest fapt se explică prin concentrarea unităţilor de elită în campania din Transilvania. Complexului de cauze care au determinat dezastrul militar de la Turticaia i se asociază în mod discret şi incompetenţa unora dintre comandanţii garnizoanei. George Topârceanu subliniază faptul că, încă din după amiaza zilei de 23 august 1916, era evident că apărarea românilor se va prăbuşi şi prin sacrificarea unei ariergărzi care să susţină retragerea s-ar fi putut salva o parte a trupelor, a tunurilor, caii şi o parte a proviziilor care au fost capturate de adversar. Dezorganizarea şi panica instaurată la nivelul armatei române într-un timp scurt a explicat deznodământul militar de la sud de Dunăre. Eşecul militar de la Turtucaia nu a diminuat calităţile eroice ale armatei române pentru că revanşa a fost luată în anul 1917, prin victoria de la Mărăşeşti39. Calităţile soldatului român au fost reliefate atât de bulgari şi germani, dar şi de George Topârceanu. Înfrângerea militară nu a estompat şi actele de eroism ale unora dintre militarii români, care şi-au sacrificat viaţa pentru apărarea capului de pod de la Turtucaia. „Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria duşmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitraleră cu tot. Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă, şi de căpitanul Şendrea, care, rămas singur cu bateria distrusă a ţinut multă vreme duşmanii în loc, până ce a căzut rănit. Pentru bravura lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de câte ori îşi povesteau amintirile în captivitate. Încă un fapt: Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului [...]. Bulgarii, printre cari era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar cari mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, şi cari fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou: - Era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată [...]. De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele – tari la suflet ca granitul din care istoria uită adeseori să le taie adeseori monumentele”40. La sfârşitul acestui studiu se impune formularea următoarelor concluzii: Aceste pagini memorialistice au o importantă semnificaţie pentru istoria românilor ilustrând în detaliu unul din momentele tragice ale Primului Război Mondial: eşecul de Turtucaia. Printre oamenii de cultură care s-au implicat activ în confruntările militare se remarcă poetul George Topârceanu, repartizat ca sergent de artilerie la Turtucaia. Fără a avea calităţile necesare unui analist militar poetul prezintă cu scrupulozitate şi măiestrie literară evenimentele de pe frontul de la Dunăre. Unitatea de artilerie a lui George Topârceanu era alcătuită din treizeci de tunari şi avea drept obiectiv apărarea capului de pod de la Turtucaia. Confruntate cu atacul energic al armatei bulgaro-germane trupele române alcătuite în mare parte din rezervişti, turci şi bulgari şi lipsiţi de experienţa războiului capitulează după o scurtă rezistenţă. Dezastrul militar de la Turtucaia a condus la capturarea unei părţi însemnate din tehnica de luptă, proviziile şi luarea în prizonierat a 28 000 de soldaţi, printre care şi poetul George Topârceanu.

Bibliografie

Astorri, Salvadori 2005 – A. Astorri, P. Salvadori, Istoria ilustrată a Primului Război Mondial. Bucureşti, 2005. Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea, Teodor 2007 – M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti, 2007. Braudel 1984 – F. Braudel, Structurile cotidianului : posibilul şi imposibilul, vol. I, Bucureşti, 1984. Cain în Topârceanu 2014 – D. Cain, Prefaţă în G. Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina. Memorii de război, Bucureşti, 2014. Călinescu 1982 – G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în present, Bucureşti, 1982.

39 Topârceanu 2014, p. 61. 40 Topârceanu 2014, p. 61-62. 77 Jelavich 2006 – C.. şi B. Jelavich, Formarea statelor naţionale Balcanice 1804-1920, Cluj-Napoca, 2006. Constantiniu 1999 – F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1999. Delumeau 1986 – J. Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol.I, Bucureşti, 1986. Ibrăileanu 1984 – G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, Bucureşti, 1984. Kapferer 1993 – J.- N. Kapferer, Zvonurile, Bucureşti, 1993. Nicoară 2002 – S. Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, 2002. Regina Maria a României 2012 – Regina Maria a României, Povestea vieţii mele, vol. VII, Bucureşti, 2012. Topârceanu 2014 – G. Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina. Memorii de Război, Bucureşti, 2014.

78 CONTRIBUȚIA UNOR INSTITUȚII FINANCIARE ȘI DE CREDIT ȘI A UNOR SOCIETĂȚI ECONOMICE ȘI COMERCIALE LA FONDUL JERTFELOR LINIEI DEMARCAȚIONALE (1919)

Dr. Vasile Mărculeț Dr. Alexandru Bucur

Abstract. Contribution of Financial Institutions and Credit and Economic and Commercial Company to the Border Line Victim’s Fund. At the end of 1918 and the beginning of 1919, Hungary was occupying a series of Romanian territories from the western part of Transylvania that were situated in the border line area. The Romanians that felt under the Hungarian domination were victims to such atrocities that are hard to imagine. As a response to the Hungarian violence, on March 18th 1919, at the initiative of the Reunion of Romanian women from Sibiu was established the Border Line Victim’s Fund. Through it the victims of the Hungarian oppressions were about to get help. Seven credit and financial institutions and economic and trade companies – Forestry company "Carpathia" Vulcan, Forests Secretariat mining companies in Sibiu, Company to operate coal mines Salgó Tarján, Hungary, The National Bank of Romania, Credit and Savings Institute "Patria" in Teiuş, Institute "Minerva" in Poiana Marului and Institute "Cordiana" in Fofeldea – a donated to the Border Line Victim’s Fund a total sum of 51.334 crowns.

Cuvinte cheie: Fondului jertfelor liniei demarcaţionale; Societatea forestieră „Carpathia”, Secretariatul Companiei de exploatare a pădurilor din Sibiu, Societatea pentru exploatarea minelor de cărbuni Salgó Tarján, Banca Națională a României, Institutul de credit și economii „Patria”, Institutul „Minerva” și Institutul „Cordiana”. Keywords: the Border Line Victim’s Fund; Forestry company "Carpathia", Forests Secretariat mining companies in Sibiu, Company to operate coal mines Salgó Tarján, The National Bank of Romania, Credit and Savings Institute "Patria", Institute "Minerva" and Institute "Cordiana".

Unirea Transilvaniei cu România, proclamată de Marea Adunare a Naţiunii Române, desfăşurată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, a determinat o puternică efervescenţă naţională în rândul tuturor locuitorilor români ai provinciei. Pe plan extern, actul de la Alba Iulia, recunoscut de Puterile Aliate, a fost puternic contestat de statul maghiar, care a recurs inclusiv la folosirea forţei armate pentru împiedicarea lui.

Fondului jertfelor liniei demarcaţionale: înfiinţare şi evoluţie. Oprirea ofensivei armatei române, în urma dispoziţiilor comandamentului aliat, a încurajat forţele maghiare să reia acţiunile antiromâneşti, încălcând cu bunăştiinţă hotărârile internaţionale. Profitând de oprirea ofensivei armatei române în Transilvania, forţele armate ale Ungariei au ocupat întinse regiuni din vestul provinciei, situate în zona liniei de demarcaţie, stabilită de Aliaţi. Scopul acestor acţiuni a fost clar semnalat de Constantin Kiriţescu, care consemna că „recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al sforţărilor lor”1. Regimul maghiar a avut un pronunţat caracter antiromânesc. El a supus populaţia românească unor abuzuri greu de imaginat2. Presa românească a vremii a semnalat, de altfel, atrocitățile la care au fost supuși locuitorii români, indiferent de statutul lor social3. În aceste momente dificile, solidaritatea românilor de pretutindeni avea să se manifeste la un nivel nemaiîntâlnit. În sprijinul fraţilor lor din zona linei de demarcaţie, năpăstuiţi de ocupanţii unguri, locuitorii din restul provinciei au venit, atât prin strângerea de fonduri în bani, cât şi prin donaţii de bunuri materiale şi alimente. Iniţiativa colectării de fonduri băneşti şi de ajutoare materiale, în scopul sprijinirii românilor din zona liniei de demarcaţie, supuşi represiunilor maghiare, a revenit femeilor române din Sibiu şi din împrejurimi. În adunarea Reuniunii femeilor române din Sibiu din 18 martie 1919, acestea au decis înfiinţarea Fondului jertfelor liniei demarcaţionale sau al liniei de demarcaţie. Potrivit informațiilor de care dispunem, acesta urma să se constituie din „colecte, chete, daruri ori alte ofrande de la locuitorii întregii ţări româneşti, precum şi de la oficii publice, bisericeşti, institute particulare şi de umanitate”4. Scopul fondului era acela de a veni în ajutorul victimelor violenţelor maghiare5. Administrarea fondului era încredinţată Băncii Albina din Sibiu. Către aceasta trebuiau trimise „direct toate ofrandele”, distribuirea ajutoarelor urma a se realiza „prin Comitetul Executiv cu ajutorul organelor ce va afla de cuviinţă”,

1 Kiriţescu, 1989, p. 417. 2 Preda, Alexandrescu, Prodan, 1994, p. 162-163; Kiriţescu, 1989, p. 417. 3 Telegraful Român, LXVII, 27, p. 2, 6; Telegraful Român, LXVII, 47, p. 2-3. 4 Telegraful Român, LXVII, 27, p. 2. 5 Telegraful Român, LXVII, 27, p. 2. 79 iar termenul final de încheiere a strângerii contribuţiilor era fixat pentru 1 mai 19196. Aşa cum informaţiile o vor arăta, însă, această dată avea să fie prelungită ulterior, fără a mai fi stabilită una finală. De asemenea, în acțiunea de strângere a colectelor s-au implicat activ patru ziare din Transilvania: Telegraful Român, Patria, Renașterea Română și Unirea Poporului. De altfel, din paginile lor dispunem de cele mai consistente informații cu privire la evoluția Fondului jertfelor liniei demarcaţionale. Donațiile pentru Fondul jertfelor liniei demarcaționale, au început să fie făcute încă din primele zile ale funcționării sale. Cum era și firesc, primele donații au fost făcute de instituții și persoane din Sibiu. În scurt timp, contribuţiile au început să curgă de pe întreg spaţiul locuit de români, astfel că, în conformitate cu cifrele publicate în Telegraful Român, nr. 29, din 12/25 martie 1919, în numai câteva zile de la înfiinţare se strânseseră în fond 34.362 de coroane7. Au răspuns imediat apelului Reuniunii femeilor române din Sibiu, alte asociaţii ale femeilor, atât din Transilvania, cât şi din Vechiul Regat: Reuniunea femeilor Române Greco-Catolice din Blaj; Societatea ortodoxă a femeilor române din Bucureşti; Reuniunea femeilor române din Braşov; Reuniunea „Sf. Maria” a femeilor române din Cluj; Reuniunea femeilor române din Bistriţa, Reuniunea femeilor române din Năsăud, Reuniunea femeilor din Sângiorgiul de Câmpie, Liga drepturilor şi datoriilor femeii, alte reuniuni de femei, atât din mediul urban, cât și din mediul rural. Acestora li s-au alăturat instituții ale administrației publice, organisme militare, instituții religioase, instituții financiare și economice, societăți comerciale, precum și un număr impresionant de persoane particulare. Parcurgerea presei ne arată faptul că strângerea de fonduri pentru victimele atrocităţilor maghiare din zona liniei de demarcaţie nu s-au oprit la 1 mai 1919, aşa cum fusese stabilit iniţial, ci a continuat şi după această dată, până la sfârşitul lunii iunie. Sumele strânse în fond au cunoscut creşteri continue: - la 3 aprilie 1919 acestea erau de 35.963 de coroane şi 60 de filleri8; - la 12 aprilie de 72.098 coroane şi 60 de filleri9; - la 19 aprilie de 108.794 coroane şi 40 de filleri10; - la 24 aprilie de 125.556 coroane şi 20 de filleri11; - la 10 mai de 148.504 coroane şi 40 de filleri12; - la 17 mai de 168.890 coroane şi 35 de filleri13; - la 20 mai de 178.408 coroane şi 75 de filleri14; - la 24 mai de 188.908 coroane şi 92 de filleri15; - la 31 mai de 199.110 coroane şi 42 de filleri16; - la 7 iunie de 207.922 coroane şi 37 de filleri17; - la 14 iunie de 229.860 coroane şi 51 de filleri18; - la 21 iunie aceastea erau de 524.025 coroane şi 71 de filleri19; - la 26 iunie 534.776 coroane şi 60 de filleri20; - la 28 iunie de 541.476 coroane şi 65 de filleri21. După 28 iunie nu mai dispunem de informaţii provenite din presă cu privire la noi colecte pentru Fondul jertfelor liniei demarcaţionale. Asemenea acţiuni au continuat însă. Conform Raportului general pe anii 1917/18 şi 1918/19, al Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, publicat în 1919, se arată însă că la data prezentării acestuia se strânseseră peste 700.000 coroane22. Alături de bani, în Fondul jertfelor liniei de demarcaţie, s-au colectat şi unele bunuri materiale şi produse alimentare.

6 Telegraful Român, LXVII, 27, p. 2. 7 Telegraful Român, LXVII, 27, p. 2. 8 Telegraful Român, LXVII, 33, p. 3. 9 Telegraful Român, LXVII, 36, p. 3. 10 Telegraful Român, LXVII, 38, p. 6. 11 Telegraful Român, LXVII, 39, p. 3. 12 Telegraful Român, LXVII, 44, p. 6. 13 Telegraful Român, LXVII, 46, p. 6. 14 Telegraful Român, LXVII, 47, p. 3. 15 Telegraful Român, LXVII, 48, p. 7. 16 Telegraful Român, LXVII, 50, p. 6. 17 Telegraful Român, LXVII, 52, p. 6. 18 Telegraful Român, LXVII, 54, p. 6. 19 Telegraful Român, LXVII, 57, p. 6. 20 Telegraful Român, LXVII, 59, p. 6. 21 Telegraful Român, LXVII, 60, p. 7. 22 Bârseanu, Bologa 1919, p. 15; Cf. Şoroştineanu 2016, p. 69. 80 Contribuţia unor instituții financiare și de credit și a unor societăți economice și comerciale. Apelul femeilor din Sibiu a aflat un amplu ecou, atât în rândul locuitorilor din Transilvania cât și al diferitelor instituții, care funcționau în diverse domenii de activitate. Presa vremii înregistrează, între alte donații pentru Fondul jertfelor liniei demarcaționale, și pe cele făcute de o serie de instituții financiare și de credit, precum și de unele societăți economice și comerciale. Informațiile provenite din presa amintită ne-au permis să identificăm mai multe asemenea donații, de asemenea unități economice. Parcurgerea presei amintite ne-a permis identificarea a șapte donații făcute în contul Fondului jertfelor liniei demarcaționale, de unele instituții financiare și de credit, precum și de unele societăți economice și comerciale. Dintre acestea, șase funcționau pe teritoriul României, iar una în Ungaria. Ziarul Patria, înregistra în numărul său 43, din 5 aprilie 1919, următoarele donații pentru Fondul jertfelor liniei demarcaționale: 1.000 coroane, de la Societatea forestieră „Carpathia” din Vulcan, 10.000 de coroane de la Secretariatul Companiei de exploatare a pădurilor din Sibiu și 20.000 coroane de la Societatea pentru exploatarea minelor de cărbuni Salgó Tarján, din Ungaria23. Donațiile semnalate se regăsesc și în numărul 36, din 12 aprilie 1919, al ziarului Telegraful Român24. În 16 aprilie 1919, în numărul 51 al ziarului Renașterea Română și în numărul 73 al ziarului Patria, era consemnată donația de 20.000 coroane făcută de Banca Națională a României25. Donația este confirmată și de ziarul Telegraful Român în numărul 38, din 19 aprilie 191926. Alte donații, pentru Fondul jertfelor liniei demarcaționale, provenite din aceeași zonă economică, aparțin unor institute (bănci) de credit rurale. Caracteristica lor este aceea că sumele donate sunt foarte mici. În 13 mai 1919, în numărul 70 al ziarului Patria era consemnată suma de 164 coroane donată de Institutul „Minerva”, din Poiana Mărului27. Donația se regăsește și în numărul 54 al ziarului Telegraful Român, din data de 14 iunie 191928. În 17 mai 1919, ziarul Telegraful Român înregistra în numărul 46, donația de 100 coroane, făcută Institutul de credit și economii „Patria”, din Teiuș29. În sfârșit, ultima donație din această categorie, înregistrată de ziarul Renașterea Română, în numărul 109, din 5 iunie 1919, este de 70 coroane, fiind făcută de Institutul „Cordiana” din Fofeldea30. Aceeași donație o regăsim consemnată și de ziarul Telegraful Român în numărul 52 din 7 iunie 191931. Informațiile pe care le deținem ne permit constatarea potrivit căreia, suma donată Fondului jertfelor liniei demarcaționale de diferite instituții financiare și de credit și societăți economice și comerciale s-a ridicat la 51.334 coroane, reprezentând circa 7,33% din cea totală. Din această sumă, 51.000 coroane (circa 99,35%) a fost donată de patru instituții financiare și de credit și societăți economice și comerciale, cu sediile în mediul urban, iar 334 coroane, repezintă donația a trei astfel de organisme, cu sediile în mediul rural.

Considerații finale. La sfârșitul anului 1918 și la începutul lui 1919, Ungaria a ocupat o serie de teritorii românești din vestul Transilvaniei, din zona liniei de demarcație. Românii intrati sub ocupație maghiară au fost supuși unor atrocități greu de imaginat. Ca răspuns la violențele maghiare, la 18 martie 1919, din inițiativa Reuniunii femeilor române din Sibiu a fost constituit Fondul jertfelor liniei demarcaționale. Prin intermediul lui urma să se vină în ajutorul victimelor opresiunii maghiare. Șapte instituții financiare și de credit și societăți economice și comerciale – Societatea forestieră „Carpathia” din Vulcan, Secretariatul Companiei de exploatare a pădurilor din Sibiu, Societatea pentru exploatarea minelor de cărbuni Salgó Tarján, din Ungaria, Banca Națională a României, Institutul de credit și economii „Patria” din Teiuș, Institutul „Minerva” din Poiana Mărului și Institutul „Cordiana” din Fofeldea – au donat Fondului jertfelor liniei demarcaționale suma de 51.334 coroane.

23 Patria, I, 43, p. 3. 24 Telegraful Roimân, LXVII, 36, p. 3. 25 Renașterea Română, I, 51, p. 2; Patria, I, 73, p. 4. 26 Telegraful Român, LXVII, 38, p. 6. 27 Patria, I, 70, p. 2. 28 Telegraful Român, LXVII, 54, p. 6. 29 Telegraful Român, LXVII, 46, p. 6. 30 Renașterea Română, I, 109, p. 2. 31 Telegraful Român, LXVII, 52, p. 6. 81 Bibliografie

Presă Patria, I, 43 – Patria, anul I, nr. 43, din 5 aprilie 1919. Patria, I, 73 – Patria, anul I, nr. 73, din 16 aprilie 1919. Renașterea Română, I, 51 – Renașterea Română, anul I, nr. 51, din 16 aprilie 1919. Renașterea Română, I, 109 – Renașterea Română, anul I, nr. 109, din 5 iunie 1919. Telegraful Român, LXVII, 27 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 27, din 7/20 martie 1919. Telegraful Român, LXVII, 33 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 33, din 3 aprilie 1919. Telegraful Roimân, LXVII, 36 – Telegraful Roimân, anul LXVII, nr. 36, din 12 aprilie 1919. Telegraful Roimân, LXVII, 38 – Telegraful Roimân, anul LXVII, nr. 38, din 19 aprilie 1919. Telegraful Român, LXVII, 39 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 39, din 24 aprilie 1919. Telegraful Român, LXVII, 44 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 44, din 10 mai 1919. Telegraful Român, LXVII, 46 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 46, din 17 mai 1919. Telegraful Român, LXVII, 47 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 47, din 20 mai 1919. Telegraful Român, LXVII, 48 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 48, din 24 mai 1919. Telegraful Român, LXVII, 50 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 50, din 31 mai 1919. Telegraful Român, LXVII, 52 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 52, din 7 iunie 1919. Telegraful Român, LXVII, 54 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 54, din 14 iunie 1919. Telegraful Român, LXVII, 57 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 57, din 21 iunie 1919. Telegraful Român, LXVII, 59 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 59, din 26 iunie 1919. Telegraful Român, LXVII, 60 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 60, din 28 iunie 1919.

Lucrări Bârseanu, Bologa 1919 – Catinca A. Bârseanu, V. Bologa, Raport general pe anii 1917/18 și 1918/19, în „Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu pe anii 1917/19 şi 1918/19”, Sibiu, 1919, p. 9-22. Kiriţescu 1989 – C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Bucureşti, 1989. Preda, Alexandrescu, Prodan 1994 – D. Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994. Şoroştineanu 2016 – Valeria Şoroştineanu, Reuniunea Femeilor Române din Sibiu în anii Primului Război Mondial, în „Astra Sebesiensis”, 2, 2016, p. 54-72.

82 SATUL GRID ÎN VIZIUNEA CONTEMPORANILOR. ASPECTE DE ISTORIE ORALĂ

Ștefan Botoran

„Mândră-i Țara Oltului, Țara Făgărașului. Mândră-i Țara și Cetatea, Dar mai mândră-i Libertatea” (Strigătură populară)

Abstract. Grid Village in the vision of contemporaries. Aspects of oral history. The work, The Village of Grid in the vision of contemporaries. Aspects of real history “is a vivid summary, and at the same time, a cloud of Transylvanian rural life. To be as original as possible, I also used my own sources of interviews that I took on grids, found in the pages of Monitorul de Fagaras. It is a journalistic and historic approach. I have overwhelmed living, unusual things and an overview of the village's inhabitants in the historical context. One of the protagonists of my work does not live today. He talked to me about customs, traditions, how they lived. Cornea Jacob told me about history, customs, the arrival of the Russians in Transylvania. I have also covered several aspects of the Grid Village Monograph, a mockery by the film maker and writer Grid Modorcea. It is an interesting work, to which I have brought my own contributions. History is found in the writings of the press, and it is very important not to forget the local history. Other interesting aspects I have learned from Viorica Ciurila, a noted international musician. Another protagonist of my efforts is Ioan Boeriu, the father of the well-known director Ioan Boeriu. We must keep in mind the local history that begins to slowly be lost. For the historical study is a very important thing. I conclude that national and universal history is first passed through the filter of local documents. All major battles in the history of mankind, all the events, were first made by local announcers. I wish you a pleasant reading.

Cuvinte cheie: Grid, istorie orală, obiceiuri, tradiții, biserică, școală. Keywords: Grid, oral history, customs, traditions, church, school.

Scurt istoric. Privire generală asupra Țării Făgărașului. Satul Grid este una dintre localitățile cu rezonanță adâncă în istoria Țării Făgărașului, care a dat intelectuali de vază, cercetători și scriitori recunoscuți precum Grid Modorcea. Tot el este cel care a avut meritul de a edita într-un mod excepțional Monografia satului, muncă începută de unchiul său, fostul preot greco-catolic și „unificat” forțat în anul 1948 la „credința străbună”. Monografia preotului Vasile Modorcea a stat în formă de manuscris până ce Grid Modorcea a scos-o la lumina tiparului. Aici găsim informații prețioase cu privire la istoria satului transilvănean. „Cele mai vechi așezări și organizări românești din Transilvania au luat numele de «țară», așa este Țara Maramureșului, Țara Hațegului, Țara Almașului, Țara Oașului, Țara Bârsei etc. Una dintre aceste «țări» este și Țara Făgărașului sau Țara Oltului. Această «țară» este cuprinsă între Munții Făgărașului la miazăzi, râul Olt la miazănoapte, Munții Perșanilor pînă la satul Fântâna, la răsărit, și trecătoarea Turnu Roșu la apus, fiind îmbrățișată de ape, munți și dealuri […]. Satele sunt așezate pe văile ce izvorăsc din pântecele Munților Făgăraș și Perșani […]. Satele – în decursul veacurilor – de multe ori au fost părăsite din cauza năvălirii barbare și a dominației străine, până după împlinirea visului moșilor și strămoșilor, unirea Ardealului cu Patria mamă la 1 Decembrie 1918, când s-au ivit și pentru ele zorii prefacerii. Țara Oltului cuprinde 63 de așezări omenești din care două orașe – Făgăraș și Victoria –, acesta din urmă fiind un oraș nou, care a luat naștere după 1944. Cum am arătat, spre miazăzi se află Munții Făgărașului, poate cei mai frumoși din tot șirul Carpaților românești, iar spre răsărit Munții Perșanilor, care sunt o formație jurasică, adică formată în perioada erei secundare, din gresie pătrată și calcar. Aceștia sunt mai mult niște dealuri, formând una dintre cele mai frumoase și pitorești regiuni ale acestei «țări», acoperită de păduri de fag, stejar, carpen etc., și fânețe naturale. Din vârful lor se oferă ochiului măreția Țării Oltului, cât și a celeilalte țări vecine, Țara Bârsei”1. În ceea ce privește pădurile de fag, stejar și carpen, datele problemei s-au cam schimbat pentru că, precum în alte părți, acestea au luat în mare parte drumul spre fostul Imperiu datorită politicii globaliste și a cozilor de topor, nelipsite din decor în nicio perioadă a istoriei noastre. „De aici a plecat Radu Negru, presupusul întemeietor al Țării Românești. Acest ținut – pe când Ardealul era sub dominație străină –, câtva timp a stat sub domnii Țării Românești Vladislav I, Mircea cel Bătrân și Constantin Brâncoveanu, ctitorul bisericii din Făgăraș și al Mănăstirii de la Sâmbăta care îi poartă numele. Aici, în Făgăraș, a poposit Mihai Viteazul, unificatorul de la 1600. Aici, în istorica cetate, a vărsat multe lacrimi Doamna Stanca, așteptând pe soțul său, când capul lui cădea sub Basta, când Mihai era gata să plece la Făgăraș la familia sa. Aici s-a adăpostit vlăstarul domnesc Nicolae Pătrașcu. Aici se află istorica cetate, clădită, pe la

1 Modorcea 2002, p. 7-8. 83 anul 1300 de Apor, Voievodul Transilvaniei, în care și-au găsit moartea mii de oameni buni și cinstiți („strânși” în brațele „fecioarei de fier”), care nu aveau altă vină decât că erau români. De aici – din Avrig, locul lui de naștere –, a plecat Gheorghe Lazăr, cel dintâi cărturar român care a trecut munții în vechiul Regat, în București, unde a deschis prima școală românească, făcând un adevărat apostolat din dăscălia lui. Tot aici se găsesc satele Porumbacul de Sus și Porumbacul de Jos, unde în anul 1916 trupele române au repurtat o victorie strălucită împotriva inamicului, care s-a retras în dezordine cu mari pierderi, lăsând pe câmpul de luptă sute de morți și răniți. Tot aici se găsește și Gridul, pe al cărui hotar s-au dat lupte crâncene în anul 1916, unde și-au pierdut viața 27 de eroi români”2.

Așezarea satului Grid – poziționare geografică. Gridul este poziționat chiar la granița Țării Făgărașului. „Satul Grid este un sat mărginaș al fostului județ Făgăraș, și este așezat pe ambele părți ale unui pârâu numit Valea Gridului. Acesta curge din partea de răsărit a satului, căci izvorăște din pântecele dealurilor numite în geografie Munții Perșanilor și se alimentează cu apa din valea Comorilor, Valea Odăilor, Valea Zmidie și valea Popii care, la rândul lor, izvorăsc din aceleași dealuri. Valea Gridului mai primește ca afluenți o mulțime de vâlcele și pârâiașe. Satul se găsește în partea de răsărit a județului Făgăraș și geografic este la 45,25 grade latitudine și 25,15 grade longitudine. Forma generală a hotarului este aceea de paralelogram. Hotarul lui, spre Răsărit, se mărginește cu hotarele satelor Vlădeni și Țânțari (azi Dumbrăvița) din Țara Bârsei, unde granița o formează culmile unor dealuri numite «muchie», vârfurile cele mai înalte ale Munților Perșani ce cad pe raza hotarului Grid, munți care sunt numiți după satul cu același nume, așezat lângă pasul Vlădeni, pe șoseaua ce duce de la Brașov-Făgăraș-Sibiu, și care formează puntea de legătură dintre capul răsăritean al Munților Făgăraș și Munții Baraoltului […]. Înspre nord (miazănoapte), Gridul se mărginește cu hotarele satelor Veneția de Jos și Părău, graniță formată înspre Veneția de Jos de o muchie de deal și înspre Părău de două pâraie numite Vâlceaua Prihodiștii și Muncelul, iar pe o rază de 3 km fiind o linie convențională. Înspre Apus se mărginește cu hotarul comunei Șercaia, granița fiind formată tot de o linie convențională – un șanț – numit, «brazdă». Spre sud se mărginește pe o întindere de 1 km cu hotarul satului Vad, granița formând-o un pârâu numit Țoanghela, și acela al satului Perșani, granița formând-o Valea Slatinii și o muchie de deal numit Piscul Lazului. Granițele arătate s-au stabilit definitiv în anul 1851, după cum se poate vedea în actul din arhiva Composesoratului Piscurile Comorilor, fost composesorat boernal […]”3. Monografia deține și actul din arhiva Composesoratului, datat la 20 martie 1851. Satul are vatra către apus. „Vatra satului este așezată către partea de apus a hotarului, pe o suprafață de 73 jugăre 1.309 stânjeni sau 42 ha 3.008 mp. De la Făgăraș, fosta capitală de județ, până la Grid sunt 21 de km. De la Făgăraș mergi pe șoseaua națională („drumul de țară”) care o ia paralel cu linia ferată prin satele Mândra și Șercaia, unde se bifurcă: șoseaua națională către Perșani, spre miazănoapte drumul de județ Părău-Rupea și prin mijloc drumul satului Grid”4.

Datarea istorică a satului. „Atestat documentar pe la 1450, satul Grid se întinde la poalele munților Făgăraș, fiind ultimul care închide practic un lanț de sate, înglobat administrativ, alături de Veneția de Sus și Veneția de Jos, în comuna Părău. Pe la 1850 satul număra 230 de case, dintre care 105 erau construite din bârne, iar în 1941 s-a ajuns la 297. Registrele bisericești menționează în 1852 1.095 de locuitori, iar pentru perioada interbelică cifra este de 1.766 de locuitori. În perioada 1940-1990, numărul locuitorilor scade la cca 300, majoritatea fiind vârstnici. Dacă între cele două Războaie Mondiale școala din sat număra cca 250-300 de copii, înregistrați în învățământul de 7 clase (câte două clase paralele pentru fiecare nivel), astăzi sunt înmatriculați 15 școlari, în clasele I-IV”, spune jurnalista Ruxandra Mihăilă5. În prezent, școala din sat este părăsită, elevii sunt duși cu microbuzul în comuna vecină Părău. În ceea ce privește populația, mai sunt 100 de persoane – români, în majoritate văduvi și văduve. Familiile tinere sunt puține. Există și o comunitate numeroasă de etnie rromă, chiar lângă biserica cu hramul Sf. Cuv. Paraschiva, „în Deal”, cum spun locuitorii satului. „Acest sat este destul de vechi (1450). Numele lui nici până astăzi nu este dezlegat. Probabil că vine de la un nume de persoană”, după cum afirmă și dr. Augustin Bunea, canonic de Blaj, unul dintre cei mai învățați oameni și istorici din Țara Oltului, în discursul rostit cu ocazia intrării lui ca membru al Academiei Române, intitulat Stăpânii Țării Oltului. La pagina 5 se menționează: „Caracterul românesc al Țării Oltului, din timpurile cele mai străvechi, se poate cunoaște din numele satelor, din care cele mai multe ne înfățișează pe însuși întemeietorul lor. Astfel un Matei a întemeiat Mateiașul, un Lupu, satul Lupșa, un Cucila, Cuciulata, un Grid, satul Grid”. Nota 11, de la satul Grid se găsește

2 Modorcea 2002, p. 7-8. 3 Modorcea 2002, p. 10-11. 4 Modorcea 2002, p. 16. 5 Mihăilă 2009, p. 4 84 în același discurs și are următorul cuprins: „Gridul este un nume foarte vechi. La 1324 întâmpinăm un boier în Bulgaria cu acest nume”. În cartea Cetatea și Țara Făgărașului, scrisă de profesorul Valeriu Literat și preotul Moise Ionașcu, se menționează la pagina 63 că la anul 1854 se găsea în scaunul de judecată al Făgărașului sub prezidiul căpitanului suprem Cosma Horvath-Petrichevicz și boierul Nagu din Grid. În orașul Brașov, pe la anul 1700 găsim pe Vasile Grid, cu fiii săi Eustație Grid, care a scris prima gramatică românească (1757) și Jipa Grid (care și-a mai zis și Gridovici). Acest protopop se pare că își avea originea în Grid, mărturie stând donația unei cărți numită Apostol pe care el a făcut-o bisericii din Grid. De asemenea, în Scheii Brașovului se află și azi strada numită Podul lui Grid6. Detalii despre satul făgărășean Grid putem găsi și în literatură. „În romanul lui Charles Dickens, Oliver Twist, se amintește în vol. I, pagina 94, de un cartier în Londra cu numele Saffion-Hiel-the Grid, lucru ce l-am verificat cu un londonez venit ca turist în țară la noi și care corespunde realității”, spunea preotul Vasile Modorcea7. Așadar, vorba rămasă – „Preotul și dascălul au fost luminătorii satului românesc” –, este adevărată și s-a confirmat prin munca depusă de preoții din Ardeal și nu numai pentru luminarea poporului român. Primele monografii ale satelor românești au fost scrise de către preoți, iar aici avem cel mai elocvent exemplu. „Strângerea materialului pe care îl cuprinde cartea de față – strădanie de aproape 50 de ani –, este o mărturie a dragostei mele față de satul în care m- am născut, pentru frumoasele lui datini, obiceiuri, port și limbă, într-un cuvânt, pentru viața lui. De câte ori citesc poezia «Mi-a bătut un moș la poartă» a poetului Octavian Goga, îi revăd ca prin vis pe bătrânii povestitori, cu pletele albe ca fuiorul, acum trecuți în veșnicie, care au pășit adeseori pragul casei mele, cărora le aduc aici prinosul meu de recunoștință. Totodată, aduc mulțumiri scriitorului și cineastului Grid Modorcea, nepotul meu, care m-a ajutat cu multă tragere de inimă să pun la punct această lucrare și s-o încredințeze tiparului”8, spunea preotul Vasile Modorcea, care a trecut în anul 1986 pragul spre veșnicie. Cartea a fost editată în anul 2000 și reprezintă una dintre cele mai importante repere documentare și de istorie orală din Țara Făgărașului. „Am aranjat materialul cu hărți, diagrame, fotografii etc., călăuzit de cărturarul și cercetătorul Iacob Mihăilă, chiar și de bătrânii din sat, și cu concursul nepotului meu, Dumitru (Grid) Modorcea, critic de artă, la care aduc prinosul meu de recunoștință, căci fără de ei poate ar fi rămas simple notițe”9. Și istoricul Ștefan Meteș a vorbit despre Grid în lucrarea sa intitulată Situația economică a Românilor din Țara Făgărașului, citată în monografie. „Satul este așezat într-o vale pe pârâul așa numit Grid: are două hotare din sus și din jos peste tot înconjurate de păduri, dintre acestea unul este în partea de răsărit, în cea mai mare parte la poalele munților și are pământ argilos, altul așezat la partea de apus, mărginindu-se mai mult și mai bine cu hotarul satului Părău”10. Preotul Vasile Modorcea completează aici: „Este vorba de fapt de Munții Perșanilor”11. La Grid, ca și în alte localități făgărășene, au existat familii de boieri. Aceștia erau confirmați direct de către principese. „Revizia titlurilor boierești și confirmările în boierie le făcea numai principesa, adică stăpânul feudal al domeniului, și nu principele Transilvaniei, ca în cazul nobililor”12. Bineînțeles, este vorba despre principesa care stăpânea Cetatea Făgărașului. „În Registrul boierilor slujitori la curtea și Cetatea Făgărașului, din aprilie 1671, sunt cuprinși peste 100 de astfel de mici nobili făgărășeni. Aceștia sunt împărțiți în 11 grupe de câte 10 boieri din toate satele Țării Făgărașului. În același Registru se află și numărul boierilor cu obligații de a sluji în interiorul Cetății Făgărașului (de asemenea peste 100 de boieri din toate satele făgărășene). Principesa reușește să angajeze boierimea făgărășeană în activități de apărare, de întreținere și susținere a tuturor acțiunilor desfășurate în Cetatea Făgărașului”13. Este vorba, aici, de principesa Anna Bornemisza. Și boierii din Grid au fost menționați în evidențele Cetății Făgărașului. „După istoricul Șt. Meteș, la anul 1721 ar fi existat 9 familii boierești, pe care le prezintă într-un tabel alăturat cu puterea lor economică, și 9 familii de iobagi. La anul 1790, după 70 de ani, se găsea – după cum citim în documentul aflat în arhiva Composesoratului de pădure Piscurile Comorilor –, un număr de 37 de semnături ale capilor de familii boierești, prin care se cerea recunoașterea privilegiilor date de Nicolae și Laurențiu Tomori, căpitanii cetății Făgărașului la 1525, lui Ladislau Lascu, nobil boier din Grid, fiul boierului Coman Ciurille”14. Preoții satului au menționat în scris evenimente importante din istorie petrecute pe plan local, dar care au avut rezonanță puternică și în istoria românilor. Preotul greco-catolic Gheorghe Gridi amintește, în Matricola căsătoriilor parohiei greco-catolice din Grid, evenimentele petrecute în anul 1848: „Anul 1848 a început rebelie, adecă bătaie ungurii

6 Modorcea 2002, p. 33 7 Modorcea 2002, p. 33. 8 Modorcea 2002, p. 5. 9 Modorcea 2002, p. 6 10 Modorcea 2002. p. 35. 11 Modorcea 2002, p. 35. 12 Olteanu 2011, p. 59. 13 Olteanu 2011, p. 60. 14 Modorcea 2002, p. 36. 85 cu românii și multă moarte s-au făcut între ei, mai ales la Abrud, aproape de țara Ungurească și aici la Făgăraș s-au adunat lagăre, oștire de grăniceri cu puști și ranițe, cu lance și au mers oștirile către Săcele și către Ormeniș tocmai la Kepeț, a fost bătaie și mulți unguri și unguroaice și copii au omorât și la curțile din Ormeniș multă pagubă s-a făcut și lagăr a stat mult la Hoghiz. Într-o noapte au venit ungurii fără veste și au omorât mai mult ca 70 de rumâni și atunci a[u] biruit ungurii și au intrat în toate cetățile, numai în cetatea Bălgradului (Alba-Iulia, n.m.) n-au putut intra și mulți preoți de cei rumânești au fugit în țara rumânească mai ales care a[u] fost în tistie, fiind spărieți de catanele lui Kosuth și ale lui Bem, au stat aicea mai ca o jumătate de an, apoi a pornit a veni muscalii, aicea la țara noastră și pe toate vămile au venit mii de mii și au început a umbla patrule pe drum și muscal și ungur și s-au întâlnit unii cu alții, cazacii aveau sulițele de doi stânjeni și am văzut cu ochii când s-au întâmplat la Șercaia (în apropiere de Grid, n.m.) fugeau ungurii de cazaci tot din putere la Perșani; pe valea brădetului i-a lovit pe mulți, a stăvilit pe unguri și dintrînșii au și perit muscali (ruși, n.m.), [i]erburile și ovezele de pe lângă drum toate le-au prăpădit cu cai la Tonachela încă s-au lovit o dată și tot pe unguri i-a speriat mai înaintea muscalilor au venit Bem de la Brașov și la Făgăraș și la Sibiu și pe feciorii cei însurați i-au slobozit. Anul 1848 din începutul lui august până la sfârșitul lui septembrie, au fost o boală care s-a numit coleră (holeră, n.m.) cât lovea pe omul seara și dimineața era mort. Aicea la satul nostru Grid într-atâta vreme au murit ca la 80 de oameni”15. Gridanii au servit și în armata imperială de-a lungul vremii, până la Primul Război Mondial. „În anul 1857 s-a iscat războiul dintre Austro-Ungaria și Prusia. În acest război din Grid au fost: Bucur Vasii popa zis Mocănelu, Gheorghe Achim Urdea, Slătinariu, Silvestru Popa, Bucur Lascu Popa și Gheorghe Ion Drăghiciu. Dintre toți a fost rănit numai Mocănelu, care a primit pensie până la moarte. Tot aceștia au fost și în războiul din 1866 și au căzut prizonieri în Rusia Slătinariu, Silvestru Popa și Gheorghe Ion Drăghiciu”16. Bătrânii povestesc despre venirea hoardelor bolșevice în anul 1948 și cum își ascundeau părinții fetele, poveste șablon, de altfel, în toată Țara Făgărașului. În ceea ce privește venirea rușilor, ceea ce povesteau bătrânii satului cu privire la anul 1948 s-a întâmplat și mai înainte, de exemplu în 1848. Preotul Vasile Modorcea culege de la o anumită Maria Bârsan o legendă în acest sens: „Când eram mai tânără, tatăl meu îmi povestea că pe timpul când au venit muscalii pe aicea, umbla să prindă fete din sat, ca să-și bată joc de ele. Multe fete ca să-și apere cinstea – pe care vrea să le-o pângărească muscalii –, unde stăteau ascunse, iar altele au rupt-o la fugă către pădure și muscalii după ele. Fetele fug din toate puterile, dar le urmăresc și păgânii; au fugit până în dosul Gârbovei, unde erau aproape ajunse. Ele văzând primejdia de a fi prinse și de a fi batjocorite și-au dat drumul pe un jghiab de stâncă în jos, într-o prăpastie adâncă, unde au ajuns zdrobite și moarte. În cosițe fetele purtau flori din grădină și căzând pe jghiab în jos s-au scuturat de sămânță din care a[u] răsărit flori din acelea și care au trăit până bine în ziua de azi. Așa știau fetele de pe vremurile acelea să-și apere cinstea și omenia de fete mari. Acestea le-am auzit de la tatăl meu, care a murit la 92 de ani”. Preotul satului a făcut și un adevărat demers jurnalistic, sursa de istorie orală fiind foarte importantă în completarea monografiei satului. Lupta de clasă nu a lipsit nici la Grid, dar vitregiile timpului i-au unit pe oamenii din sat. „Pe vremea feudalismului, între boieri și iobagi se iscau foarte des certuri și bătăi. Nobilul, chiar dacă era sărac, nu încheia căsătorii cu cei care nu aveau titluri de noblețe, chiar dacă aceștia erau «putred de bogați» și prefera să rămână sărac, dar nobil. Cu timpul, certurile și bătăile au dispărut, pe de-o parte datorită vitregimii vremii, a suferințelor ce le aveau de îndurat și unii și alții sub stăpânirea străină, iar pe de altă parte datorită căsătoriilor intervenite între tinerii boierilor și iobagilor. Primul boier din Grid care s-a căsătorit cu o fată de iobag a fost Bucur Popa zis Gal, cu o fată din familia Stejeroiu. Cu acea ocazie, socrul mic – de bucurie – în loc de «pinten» (o basma frumoasă) care se agață cu o floare de mușcată de reverul hainei mirelui, a scos din grajd un cal frumos, împodobit la frâu de o parte și de alta cu năframe frumoase și l-a dat în dar mirelui”17. Aici apare un detaliu important, de unde vine cuvântul „boreasă”, folosit în mai toate satele din Țara Făgărașului: „la femeie nu se spune nici astăzi muiere, ci boreasă, de la cuvântul boiereasă”18. Ca și alte sate din Țara Oltului, Gridul și-a dat tributul de sânge în timpul celor două Războaie Mondiale. „În războiul mondial din 1914-1918, comuna Grid a dat tribut destul de mare în vieți omenești, căci în acest război au căzut pe câmpul de luptă: Irodin Ciurilă, după care au rămas 6 orfani, Dumitru Modorcea, după care a rămas un orfan, Ilie Boieriu, fecior, Gligor Bârsan, fecior, Octavian Stejeroiu, după care a rămas un orfan, Iacob Negrea, căsătorit, fără copii, Constantin Negrea, fecior, Gheorghe E. Popa, fecior, Ioan Neagoe, după care au rămas patru orfani, Iuliu Drăghiciu, fecior, Nicolae Marcu, căsătorit, fără copii, Iacob Negrea, căsătorit, fără copii, Ioan Gh. Urdea, după care au rămas cinci

15 Modorcea 2002, p. 59-60. 16 Modorcea 2002, p. 59-60. 17 Modorcea 2002, p. 60-61. 18 Modorcea 2002, p. 60-61. 86 orfani, Iacob Gh. Negrea, fecior, Venetian Gheorghe, după care a rămas un orfan, Stanciu A. Nicolae, fecior, Potec Gh. Nicolae, fecior, Negrea Andrei, fecior și Ciurilă Andreiu, fecior”19. O parte dintre gridani s-au înscris voluntari în armata română care lupta contra Ungariei: „Mulți au căzut prizonieri în Rusia, dintre care unii – la îndemnul lui Voicu Nițescu, avocat din Brașov, și Iacob Popa, vicar unit la Făgăraș, refugiați în Rusia – s-au înscris ca voluntari în armata română care pornise războiul contra Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. La acest apel au răspuns Remus Modorcea, Iacob Iac. Urdea al lui Avram, Iacob Gh. Urdea al Pleșii, Leonte Gh. Urdea al lui Bucur al lui Stan și Nicolae Ștefan, care, ajunși în țară, au luat parte la luptele de la Mărășești și Oituz, de unde au scăpat teferi”20. Nu puțini au fost prizonieri în Rusia. Monografia satului îi menționează pe Erofteiu Drăghiciu, Ioan D. Stejeroiu, Gheorghe Comaniță, Drăghiciu Drăghiciu, Andrei David Popa – rănit grav, Victor Chichernea, Iacob Gh. Modorcea, Ioan Iac. Țogoe, Erofteiu Gh. Popa, Vasile Potec, Erofteiu Gh. Urdea…, Iacob Iac. Stejeroiu, Andrei Chichernea, Leonte N. Urdea, Macedon D. Urdea, Gheorghe Iac. Modorcea, Leonte Drăghiciu și Nicolae Antone. Din context nu lipsesc nici idilele romantice cu iz de fum din bordeiul cu chirpici: „Toți s-au întors acasă sănătoși, numai țiganul Nicolae Antone a rămas în Rusia, căsătorindu-se cu o contesă scăpătată de pe urma revoluției”21. Așadar, arhetipul lui Don Juan nu ține cont de palate sau bordeie. Printre cei care au ascultat îndemnul marelui luptător Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, supranumit și „Leul din Șișești”, s-au numărat și bărbați din Grid. Cronicile îi menționează pe avocatul Alexandru Negrea, care practica avocatura în București, Leonte Ciurilă, numit în sat „a lui Samică”, Gheorghe A. Chichernea al Donului, Ioan D. Popa al Roșului, Leonte Văsii Urdea, Gheorghe D. Marcu etc. Românii au fost folosiți întotdeauna carne de tun, după cum relatează sursele orale. Iacov Gh. Mihăilă i-a relatat acest lucru autorului monografiei satului Grid: „Acest război, ne-a relatat Iacov Gh. Mihăilă, a fost pentru românii din Ardeal un război greu și nedrept, căci toate regimentele formate din ei erau băgate să spargă frontul în pozițiile cele mai grele, unde cădeau ca iarba tăiată cu coasa, iar după ce frontul era spart, care au mai rămas din ei erau retrași, ca apoi din orașele cucerite să se înfrupte numai nemții kaiserului Wilhelm și maghiarii lui Francz Iosif”22. Drama războiului s-a perpetuat și în satul românesc, iar Gridul este un exemplu elocvent. „În timpul acestui război toată povara a rămas pe bietele femei și pe copilașii mai mărișori. În sat nu mai rămăsese nici un bărbat de peste 19 ani, doar unde și unde câte-un bătrân gârbovit de ani. Aceștia nu au purtat pe umerii lor slăbiți numai sapa, furca, grebla, fusul, suveica și acul, ci au purtat tot greul gospodăriei. De plug și semănat s-au apucat toate femeile, iar marea majoritate chiar de coasă. Au făcut tot ce au putut și până unde le-a dus mintea lor. Executau și poruncile tuturor – rezistând pe frontul intern – ale primăriei, jandarmilor și apoi dorințele droaielor de copilași rămași fără sprijinul taților”23. Un lucru inedit este faptul că în Primul Război Mondial s-au dat lupte și în jurul satului Grid: „Pe hotarul comunei Grid, în războiul din 1914-1918 au căzut vitejește 27 de eroi români, ce-au fost adunați într-o groapă comună – la răspântia drumurilor dintre Grid-Șercaia și Grid-Părău, de către elevii de liceu de pe vremea aceea. Locul este străjuit de un monument de piatră, ridicat de societatea culturală Tinerimea din Grid, la fel cu monumentele din cimitirul eroilor, de la Gara Bartolomeu Brașov, și donat de căpitanul Iorga”24. Monumentul de piatră există și astăzi, iar pe el scrie: „Aici zac osemintele celor 27 Eroi Români căzuți pentru întregirea neamului 1916. Ridicat de Societatea «Tinerimea», donat de căpitanul Iorga”25. Gridul a dat eroi și în cel de-Al Doilea Război Mondial. „Alții au murit pe alte hotare: Modorcea Ioan Lincu, căzut pe Dealul Capelei în Crimeea, căsătorit, fără copii, Boieriu C. Ioan, căsătorit, după care a rămas un orfan, Boieriu Petru al Anii Grecului, fecior, Popa N. Nicolae al Lăscuțului, căsătorit, după care a rămas un orfan, toți morți în Crimeea…, iar după insurecția armată pentru dezrobirea Ardealului de Nord răpit prin mișelescul și odiosul arbitraj de la Viena, făcut de dictatorii Hitler și Mussolini, au căzut pe câmpul de luptă Urdea I. Aurel, fecior, Boieriu B. Victor, fecior, și, în ultima zi de război, învățătorul sublocotenent Țogoe Gheorghe, toți murind eroic pe pământul țării prietene și robite Cehoslovacia”26. Învățătorul și locotenentul Țogoe Nicolae, Urdea Ieronim, Boieriu L. Gheorghe și Comaniță Gh. Alexandru au fost dați dispăruți. Stejeroiu Valentin și Popa I. Ilie Roșu au fost prizonieri în Rusia. Ulterior, s-a aflat că nici cei care au fost dați dispăruți nu au mai dat niciun semn de viață. În cimitirul parohial s- a ridicat un monument în cinstea lor, îmbogățit, ulterior, cu cei care au făcut parte din rezistența anti-comunistă. Și astăzi se pot citi pe monument versurile lui George Coșbuc: „Apoi să știi c-a fost război/Și moarte aici nu șagă;/Cădeau pe

19 Modorcea 2002, p. 65. 20 Modorcea 2002, p. 65. 21 Modorcea 2002, p. 65. 22 Modorcea 2002, p. 66. 23 Modorcea 2002, p. 66. 24 Modorcea 2002, p. 66. 25 Modorcea 2002, p. 66. 26 Modorcea 2002, p. 66. 87 dealuri dintre noi/ca frunza, mamă dragă. Și-acolo-n deal cum fulgera/Un plumb simții, cum vine/Și n-avu loc cât larg era/Decât în piept la mine”.

Societatea culturală Tinerimea. Repere jurnalistice și orale. Mai toate satele din Țara Făgărașului au avut nuclee culturale care au întreținut, mai ales, sentimentul patriotic și promovarea tradițiilor românești. O astfel de societate s-a înființat și la Grid, aceasta purtatând succint numele Tinerimea. „În anul 1920, un grup de tineri studioși înființează societatea culturală «Tinerimea», care își va pune amprenta pe viața culturală a satului și mai apoi a întregii Țări a Făgărașului. Iacob Mihăilă, Valeriu Boieriu, Vasile Modorcea, coordonați de învățătorul satului, Petru Boeriu, au fost cei care au înființat societatea culturală”27. Piesele de teatru și tradițiile strămoșești au constituit reperele acestei societăți culturale. „Prima reprezentație culturală a fost în fața satului, un teatru, la care au obținut 900 de coroane, bani cu care au finanțat societatea. Tinerimea a urmărit «preamărirea virtuților strămoșești, credință, limbă, cântece, obiceiuri, port»”. Societatea și-a construit propriul sediu, o casă de cultură, din munca sătenilor. A fost înființată o filială și la București. Astfel, de-a lungul timpului folclorul a fost păstrat intact de gridani. Obiceiurile și tradițiile reînvie în fiecare an de sărbători. De asemenea, nunta, botezul, înmormântarea, decurg în stilul vechi al satului. La Grid, ca și în celelalte sate din Țara Făgărașului, băieții și fetele cunosc și joacă toate jocurile din străbuni, îmbrăcați în portul popular specific”28. Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, pe care societatea culturală Tinerimea le-a perpetuat, este Turca. Turca este asemănătoare „cetei” din Țara Făgărașului dar, spre deosebire de alte sate, păstrează un element ancestral vechi de mii de ani: jocul caprei. „Jocul caprei (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea), pe acompaniament muzical, este un ritual străvechi cu elemente și simboluri arhaice de cult, utilizat în cadrul sărbătorilor agrare cu scopul de a aduce rodnicie gospodarilor în anul viitor, la fel cum ei aruncă boabele de grâu, orz sau porumb în fața caprei care joacă”29. Astăzi obiceiul și-a pierdut vechea origine, inițiatică, și este pus în legătură cu bucuria Nașterii lui Hristos și distrarea celor urați de Anul Nou. La origine, este un cult inițiatic, de origine geto-dacă, care are drept scop purificarea și fertilizarea solului și a gospodăriilor. Este, de altfel, un obicei pre-român încreștinat: „La noi, feciorii îmbracă haine românești dar obiceiului nu i se spune «ceată» ca și în alte sate, ci «Turca». Înainte, țurcașii își începeau zăuritul (colindatul pe la casele oamenilor, n.m.) de la biserică. Ei veneau la Vecernia Nașterii Domnului, asistau la slujbă, după care preotul îi binecuvânta. Doar după ce luau binecuvântarea de la preot, ei se puteau duce să colinde până în zorii zilei de Crăciun”, a spus Nicolae Gabor. Acest interviu a fost luat la data de 20 februarie 2018, la Grid. Capra este împodobită cu mult timp înainte de venirea sărbătorilor de iarnă cu ștergare, țoale vechi, care mai de care mai colorate, cocoșei, bani de argint, decorații, clopoței și, bineînțeles, cu tricolorul. Și astăzi se păstrează același mod de a construi „Turca”, inclusiv pregătirea țurcașilor. „În Grid, înainte cu vreo 3-4 săptămâni de sărbătorile Crăciunului, feciorii mai mari se pregătesc pentru «Turcă». Aleg dintre ei un «vătaf», un «crâșmar mare», un «crâșmar mic» și cinci feciori «de rînd». După ce s-a făcut alegerea, aceștia închiriază o casă unde se strâng ei seară de seară, pentru cusutul turcii, pentru probe de colindat și jucatul turcii. Proprietarului casei i se spune «gazda turcii»”30. Un om îndemânatic cosea Turca. Astăzi, cel care coase Turca este Iacob Popa, sătenii îi spun „Cuță”, iar porecla este „Didu lu Viță”. Înainte toți feciorii, în frunte cu vătaful, asistau și colaborau la coaserea Turcii: „Se strâng toți, pentru motivul că la cusut «Turca» se coase pe om ca pe un manechin, de aceea fiecare trebuie s-o facă pe manechinul lui, căci unul singur n-ar putea să stea aplecat atâta timp: 2-3 ore, și aceasta mai multe seri de-a rândul”31. Astăzi, cusutul Turcii a devenit o muncă mult mai grea și mai migăloasă pentru că feciorii se adună doar de sărbători, iar cel care confecționează mândrul simbol al satului este nevoit să facă acest lucru mai mult singur: „Am lucrat la ea trei săptămâni, chiar și câte 4-5 ore pe zi. Numai eu mai știu să fac Turca din sat, și nu știu cine-mi va lua locul când n-oi mai fi”, a spus Iacob Popa la data de 25 decembrie 2017, în ziua de Crăciun. Tot el păstrează și podoabele care înfrumusețează Capra, pentru că, la Grid, Turca înseamnă Capră. Metoda de lucru este aceeași, de peste sute de ani, și a rămas neschimbată: „Se aranjează mai întâi coarnele și fălcile (ca un bot de căprioară, de aceea în unele părți îi spun «capră»), de care se prinde pânzătura de masă. Pe aceasta se cos curelele, cârpele, panglicile, clopoțeii și alte podoabe. Între coarne, pe o sfoară tare, se înșiră inele cât mai multe. Fața de masă îl acoperă complet pe țurcaș, care nu se poate vedea decât printr-o deschizătură, făcută sub fălci, lipită cu blană de iepure. Coarnele și fălcile sunt fixate pe un picior. Fălcile, printr-o mișcare de sfori, sunt izbite una de alta… Inelele sunt în număr de peste o sută și clopoțeii de peste 30”32.

27 Botoran 2003, p. 5. 28 Botoran 2003, p. 5. 29 Țoca 2004, p. 80. 30 Modorcea 2002, p. 276. 31 Modorcea 2002, p. 276. 32 Modorcea 2002, p. 277. 88 Turca este simbolul satului Grid, prin ea prezentul se îmbină cu trecutul, cei de dincolo își dau mâna cu cei de aici și, un lucru extrem de important, a fost și o armă de luptă pe vremea dominației străine: „Dintre toate podoabele turcii, pe vremea dominației străine, cea mai bătătoare la ochi era tricolorul românesc, pentru care au avut multe de îndurat tinerii din Grid, din partea jandarmilor cu pene de cocoș. Acest obiect era, așadar, folosit aici și ca armă de luptă pentru unitatea națională”33. Jocul Turcii se transmite pe cale orală, inițiatică, și nu oricine îl poate deprinde. Acum, cel care joacă Turca în sat este Cornel Urdea: „Nea Cornel face lucrul acesta de vreo douăzeci de ani, chiar și mai mult. Doar el poate să joace Turca, pentru că sunt anumite reguli, păstrate din bătrâni. Se chinuie să ne învețe și pe noi acest joc, ca să ducem obiceiurile mai departe, să nu se piardă”, a spus Urdea Sergiu, fecior, la data de 25 decembrie 2017. Când feciorii intră cu Turca în casa sătenilor, ei cântă omofonic, pe două grupe: „Doamne-le, cinstea cestor case/Dalbe și frumoase/Doamne-le, la mijloc de casă” cântă prima echipă. Cea de-a doua echipă continuă cu „Doamne-le, jur prejur de mese/Sunt seturi alese/Doamne-le, jețuri cine șade (…)”. În anul 1942 Turca a colindat pe scena Teatrului Național din București cu ocazia obiceiurilor de Crăciun, unde Turca din Grid a obținut premiul I. Au ajuns chiar și la Radio. Conducătorii Turcii de atunci au fost liceanul Nicolae Modorcea Inocențiu, fiul preotului Vasile Modorcea, care s-a stins în mod dramatic, la o vârstă fragedă, de tuberculoză, și țăranul Eroftei Modorcea. Turca este singurul, dar și cel mai vechi obicei care s-a păstrat în sat. Copiii mai colindă încă pe la casele oamenilor, dar obiceiul Irozilor nu s-a mai păstrat de ani buni în acest sat. În vederea finanțării Căminului Cultural, asociația Tinerimea a dus o activitate acerbă și la București unde a activat prin diverse manifestări culturale. Istoricul Valentin Ioan Fușcan a urmărit activitatea asociațiilor culturale făgărășene în capitală, folosindu-se de surse din interiorul Serviciului Municipiului București al Arhivelor Naționale: „Prezenți în Capitală cu mult timp înaintea Marii Uniri din 1918, alături de alți români transilvăneni – așa cum consemnează documentele de stare civilă ale orașului București sau cele emise de Prefectura Poliției Capitalei, care atestă faptul că, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial –, numeroși făgărășeni au traversat granița vremelnică care despărțea pe românii de o parte și de alta a munților, și au cerut autorizația de a se stabili la București, făgărășenii s-au integrat în viața culturală studențească a Bucureștiului, fiind preocupați, totodată, să facă cunoscute obiceiurile și tradițiile din Țara Oltului”34. Aici este evidențiată și activitatea Societății Tinerimea din Grid. La 28 iulie 1933, Societatea Culturală Tinerimea din Grid, județul Făgăraș, cu sediul în strada Ion Câmpineanu nr. 14, solicita Prefecturii Poliției Capitalei autorizarea organizării unui „bal cu jocuri ardelenești și dans, în seara zilei de 13 august 1933, în saloanele Richter din strada Luterană nr. 27”. Societatea – spune autorul –, intenționa să strângă fonduri, și aici citează sursa documentului, pentru „ridicarea unei săli culturale care să servească pentru educația poporului și răspândirea culturii”35. Tot aici se evidențiază și perseverența studenților și intelectualilor din Grid: „Perseverenți în dorința de a construi la Grid un cămin cultural, președintele și secretarul societății, V. Boeriu, respectiv Niculae Bârsan, organizau în seara de Crăciun a anului 1933 o petrecere în saloanele Tomis din calea Călărași, nr. 11. În același scop, societatea a organizat o serbare la 18 februarie 1934, în salonul Transilvania din B-dul Schitu Măgureanu, nr. 8, iar o alta, cu jocuri ardelenești, la 8 aprilie 1934, în prima zi de Paști, în saloanele Eintracht din strada Dionisie nr. 60”36. Documentele vremii stipulează și suma pe care studenții gridani au reușit să o strângă în acest sens: Societatea Culturală Tinerimea din Grid, filiala București, era autorizată de Direcția Ocrotirilor Sociale, la 11 mai 1935, „să strângă sumele necesare în scopul construirii sălii culturale prin patru liste de subscripție care vor circula în cuprinsul Capitalei până la 31 decembrie 1935. Din borderoul nr. 12/1935, înaintat Prefecturii capitalei de către noul președinte al societății, Gheorghe Boeriu, domiciliat în București, B-dul Schitu Măgureanu nr. 59, și I. Urdea, secretar, rezultă că Sabin Drăghiciu și Vasile Boer, colectori, au strâns suma de 3.000 de lei. De asemenea, dintr-un proces-verbal transmis Prefecturii Poliției reieșea că societatea a mai reușit să strângă suma de 11.410 lei, bani care au rămas în casa societății pentru scopul cerut”37. Studenții din Grid sunt din ce în ce mai perseverenți în planul lor, astfel încât ei organizează noi manifestări culturale. La 15 septembrie 1935, societatea a organizat în sala restaurantului Nichita Enescu din strada General Florescu nr. 14, „în vederea strângerii de fonduri pentru terminarea sălii culturale a societății” din Grid, a unei serate cu jocuri naționale38. Într-o altă adresă, studenții din satul Grid arată și scopul pentru care au înaintat toate aceste demersuri: „În adresa din 5 mai 1936, înaintată Prefecturii Poliției Capitalei, societatea își manifesta intenția de a organiza un bal în

33 Modorcea 2002, p. 277. 34 Fușcan 2017, p. 461. 35 Fușcan 2017, p. 463. 36 Fușcan 2017, p. 463. 37 Fușcan 2017, p. 463. 38 Fușcan 2017, p. 463. 89 saloanele Richter, în ziua de 7 iunie 1936”, arătând că aceasta „a activat numai în direcția luminării și îndrumării păturii țărănești, stâlpul și fundamentul statului și al neamului”39. Intelectualii proveniți din mediul rural nu au uitat de unde au plecat, ba mai mult, au adus argumente naționale dar și socio-politice, lucru ce demonstrează o cultură politică avansată. În anul 1938 are loc ultima ședință a societății: „Din documentele studiate în fondul Prefecturii Poliției Capitalei, rezultă că Adunarea Generală a Societății Culturale Tinerimea din Grid, filiala București, și-a ținut ultima ședință în ziua de 22 mai (1938), în localul lui Nicolae Urdea, «La Fântâna cu trei fagi»“, situat în strada Sf. Gheorghe Nou, nr. 17. Pe ordinea de zi a ședinței adunării generale se aflau darea de seamă asupra activității pe anul 1937 și lichidarea societății40.

Cronica zilnică a Căminului Tinerimea. Inginerul Viorel Ciurilă ne-a adus în original Cronica Zilnică a Căminului, care cuprinde ședințele Tinerimii în perioada februarie 1942-3 mai 1948. Jurnalul a fost păstrat în condiții excelente. „Este oglinda satului nostru și acest exemplar nu trebuie să se piardă”, a spus Viorel Ciurilă în vara anului 2017. Pagina 1 a caietului surprinde inițiativa construirii unui așezământ cultural. Ședința a avut loc în casa țăranului Eroftei Modorcea: „La îndemnul Domnului Iacob Mihăilă, profesor universitar (fiu al Gridului) și prin consfătuirea avută cu câțiva săteni și foști elevi ai «Școalei Țărănești», în vara anului 1942, luna August, s-au hotărât, după explicarea pe larg a rolului ce îl are «Căminul Cultural» să înființeze și ei un Cămin Cultural. În ziua de 4 august 1942, toți cei care au ascultat cu dragoste sfatul Domnului Iacob Mihăilă, s-au adunat în casa locuitorului Eroftei Modorcea”41. La ședință au participat 26 de persoane, în frunte cu profesorul universitar. Președinte de onoare a fost propus Gheorghe Olteanu, notarul comunei. Țăranul Erofteiu Modorcea este propus președinte, „fiind cel mai în etate și cu mai mult spirit de inițiativă decât oricare din cei de față”. Mai departe, este definitivată și organigrama societății: „Elevul Modorcea Nicolae din cl. VI-a al Liceului «Sf. Vasile» din Blaj, fiul preotului Vasile Modorcea, a fost numit «Director» până când se va găsi un alt intelectual al satului care să-l înlocuiască, el neputând mai mult din cauza școalei. Feciorul Drăghici Gheorghe, fost elev al «Școalei Țărănești», a fost numit «secretar». Locuitorul Gheorghe Urdea, fost casier comunal timp de 15 ani, a fost numit casier al Căminului. Locuitorul Gheorghe Boeriu și feciorii Nicolae Ciurilă și Gheorghe Marcu au fost numiți cenzori”42. Jurnalul surprinde atmosfera de bucurie în care gridanii și-au manifestat setea de cultură: „Toți cei de mai sus numiți au fost aleși prin aclamații. Comitetul a împlinit toate formele legale, au trimis la «Fundația Regală Mihai I» spre aprobare”43. Aprobarea mult așteptată a venit în data de 5 septembrie 1942, din partea Fundației Regale Mihai I. „Cu această aprobare toți membrii «Căminului» au fost convocați din nou în casa locuitorului Modorcea Erofteiu pentru a li se aduce la cunoștință îmbucurătoarea veste. Cu sufletul împăcat, toți au plecat la muncă cu dragoste, așa după cum le spunea Domnul Mihăilă Iacob și Domnul Handrea, fost Director al «Școalei Țărănești», că «acolo unde nu se muncește cu dragoste și din convingere nu va fi niciodată un rezultat îmbucurător»“44. La început au apărut tensiuni între săteni și membrii Căminului, se știe că țăranul român a fost întotdeauna reticent la nou, dar, în momentul în care poate fi convins de necesitățile acestui „nou”, el devine un aliat de nădejde. „Mulți din locuitorii satului și chiar din intelectuali n-au înțeles, la început, rostul Căminului Cultural și au căutat să împiedice în diferite forme dezvoltarea Căminului Cultural dar, datorită președintelui care a fost un om de pace întotdeauna, nu s-a întâmplat nici un fel de ceartă între Cămin și ceilalți locuitori”45. Registrul se sfârșește cu un eveniment cultural în data de 3 mai 1948, când este consemnată ultima manifestare de acest fel cuprinsă aici: „Ieri, în ziua de 2 Mai 1948 (prima zi de Paște) la orele 21.00, a început să se desfășoare programul serbării organizate în cadrul căminului, serbarea fiind pregătită de înv. Chichernea Nicolae și Boeru Nicolae”46. Programul a fost alcătuit din piese dintr-un grup coral și o piesă de teatru.

Rânduiala bisericii. Conform monografiei satului, existența bisericii coincide cu data înființării satului, aproximativ 1525. Din lipsă de documente scrise, este foarte greu să se stabilească tot trecutul ei, spune autorul47. El

39 Fușcan 2017, p. 463. 40 Fușcan 2017, p. 464. 41 Căminul Cultural, p. 1. 42 Căminul Cultural, p. 2 43 Căminul Cultural, p. 2. 44 Căminul Cultural, p. 2-3. 45 Căminul Cultural, p. 2-3. 46 Căminul Cultural, p. 64. 47 Modorcea 2002, p. 327. 90 susține că s-a inspirat din date găsite în Arhivele Statului de la Cluj, conscripția domeniului Făgăraș, matricolele parohiei și tradiția satului. „La anul 1726 parohia avea doar 43 de familii – deoarece majoritatea, la anul 1700, trecuse la unirea cu Roma – și preot Dregits; aparținea de protopopiatul Veneția de Jos. În anul 1750 parohia avea 178 de familii – se vede că au revenit de la uniți. La anul 1758 erau doi preoți, Stan și Bucur Lațcu, de neam boieresc, acesta din urmă protopop (probabil că unul era unit)”48. În anul 1785 parohia număra 126 de familii. „În anul 1788, ziua de 15 iunie, Episcopul Ghedeon Nichitici a făcut «vizitație canonică» în parohia vecină Perșani, unde a fost chemat și preotul din Grid, Bucur Popovici Gridi, și alți preoți din jur, cărora li s-au dat instrucțiuni ca în termen de două zile să întocmească «direagă» după registrul tip: «registrul cercularelor și cel de botezați»“49. În anul 1808 preot este Drăghiciu, care se trăgea dintr-un neam boieresc, iar la anul 1812 se începe protocolul botezaților, odată cu preotul Bucur Popovici Grid, decedat la data de 6 august 1838. Fiul său, Iacob Gridi, va păstori în perioada 1828-1838. De numele acestui preot se leagă un eveniment foarte interesant, care însă are de-a face cu oscilațiile confesionale ale sătenilor, datorită conjuncturii vremurilor: „Mișcările în domeniul Bisericii au început înainte de anul 1700, când Ardealul era de religie ortodoxă. Și comunitatea din satul Grid a parcurs etapele acestor transformări de pe plan religios. Se știe că între anii 1696-1697 și 1699-1700, ortodocșii ardeleni s-au unit cu Biserica Romei, principalul motiv fiind stoparea curentului de calvinizare obligatorie a bisericii ortodoxe. Sunt recunoscuți episcopii vremii, Teofil și Atanasie, cei care au început și respectiv au definitivat Unirea. Dar între anii 1733-1755, credincioșii din Grid au părăsit Unirea datorită mișcării produsă de călugărul Sofronie. S-a revenit asupra ei între anii 1826-1830. Preotul Iacob Gridi, ortodox, a avut doi feciori, pe Gheorghe și pe Irimie. Pe Gheorghe l-a făcut preot greco- catolic și pe Irimie l-a făcut preot ortodox”, se arată în monografia satului Grid. „Amândoi au păstorit în satul Grid […]. Ambele confesiuni și-au desfășurat la început programul liturgic în aceeași biserică. După o vreme, preotul ortodox Iacob Gridi cedează fiului său Gheorghe Gridi, preot greco-catolic, edificiul bisericii. Astfel, mare parte din sat devine greco-catolic. Credincioșii ortodocși rămași și-au construit o nouă biserică. În anul 1865, preotul ortodox Ioan Bărbat finalizează construcția acestui edificiu. La cutremurul din 10 noiembrie 1940, clădirea a fost atât de mult afectată încât nu a mai prezentat siguranță, ea fiind dărâmată”50. În prezent, majoritatea satului este ortodoxă și mai sunt vreo câteva familii de greco-catolici care și-au construit o bisericuță nouă, în anul 1999. „Cea ortodoxă, amplasată pe deal, are hramul Sfânta Paraschiva și este înconjurată de cimitir”51. Fostul cantor, Iacob Cornea, decedat în anul 2017, a spus lucruri trăite de el într-un interviu acordat ziarului local Monitorul de Făgăraș: „Nea Cuță i-a cunoscut pe preoții ambelor confesiuni dar se raportează mai mult la părintele Valeriu Boer pentru că toată viața a fost cantor ortodox. Părintele Boer Valer era un om liniștit. Pe atunci preoții nu prea umblau cu reverendă. Părintele Vasile Modorcea avea reverendă dar peste săptămână nu se putea duce la coasă cu reverenda pe el pentru că făcea agricultură și avea animale. Erau preoți de la țară. Una erau preoții de oraș și alta preoții de la țară, care erau mai populari. Părintele Vasile Modorcea a avut doi copii care s-au dus unul după altul din cauza bolii. Unul în '46 și altul în '47. Nu știu ce boală au avut. Ei au fost catolici, au făcut școala la Blaj”52. În ceea ce privește mitul „marii iubiri” dintre cele două confesiuni românești dinainte de 1948, mit pe care-l afișează idealiștii trecutului nostru utopic, istoria orală, trăită, spune altceva. Avem exemplul concret al fostului cantor din Grid, Iacob Cornea: „În tot cazul, preoții nu se urau, dar nici nu mureau unul după altul. Pot spune că se respectau. Când s-a făcut unificarea era Mitropolitul Bălan la Sibiu. Îl știu, l-am văzut când a venit în Vad, atunci ne-am dus toți cu căruțele. Preotul Ursu din Vad n-a vrut să treacă la ortodoxie și pe părintele Vasile Modorcea l-a instalat în Vad ca preot ortodox, pentru că el a trecut. Preoții se respectau între ei dar nu făceau slujbă împreună. Fiecare era cu treaba lui. Era rânduială și fiecare își ținea rânduiala lui. Cu Crucea sau Boboteaza părintele Boer pleca primul prin sat, după care îl urma părintele Modorcea. Asta era regula. Fiecare își vedea de credincioșii lui și nu se amestecau în slujbe. Se luau (căsătoreau, n.m.) și ortodocși cu catolici (greco-catolici, n.m.). În sat era o rânduială: dacă băiatul era ortodox și fata era catolică, se cununau la catolici după fată și treceau la ortodocşi după băiat. Dacă băiatul era catolic, se cununau la ortodocși după fată și doar fata trecea după el la catolici. Nu se făcea diferență confesională. Era în sat, cum e vorba și, majoritatea, catolici sau ortodocși, erau neamuri între ei. Cimitirul era împărțit: când urci dealul în dreapta și mijloc era ortodox, în stânga erau greco-catolicii. Fiecare își făcea înmormântările lui”53. Drama bisericii mari din sat, care a trebuit să fie dărâmată, a fost trăită pe viu de fostul cantor al satului. Iacob Cornea a trăit pe viu drama frumoasei biserici din sat care a trebuit dărâmată, fiind afectată de cutremur și ne povestește cum nu s-a mai făcut o alta în locul ei, probabil tot datorită împrejurărilor istorice: „În '40 a fost cutremurul de s-a desprins

48 Modorcea 2002, p. 327. 49 Modorcea 2002, p. 327. 50 Botoran 2003, p. 5. 51 Botoran 2003, p. 5. 52 Botoran 2014, p. 8-9. 53 Botoran 2003, p. 8-9. 91 turnul de biserică cu un metru. Se vedea de jos până-n cer între biserică și turn. Mi se pare că în primul război ungurii au furat clopotul din turn. A fost biserică mare ca-n Părău. Cred că se vedea groapa unde o «căst» clopotul. Fundația nu avea beton cum e acum, a fost făcută din var și piatră. Până nu s-a demolat biserica din cauza cutremurului s-a adus un arhitect dar nu a vrut să-și asume responsabilitatea și biserica a trebuit dărâmată. Au fost un timp legionarii la putere și părintele Boer a intrat în legătură cu ei ca să refacă biserica. S-a dat cimentul, s-a bătut fundația, s-a făcut și proiectul, am avut lemn, cărămidă, var, fier-beton, dar au venit comuniștii și totul s-a dus”54. Fostul cantor avea 85 de ani când i-am luat acest interviu pentru paginile ziarului Monitorul de Făgăraș. Tot el a povestit și cum se învăța versul bisericesc: „Să vă spun cum s-a întâmplat cu cantoria mea. Slujbele ortodoxe se făceau la căminul cultural până s-a demolat biserica. Către balcon a fost făcut altarul. Tatăl meu era crâsnic (îngrijitor, n.m.) și părintele Boer mă ducea în fiecare zi de făcea Liturghie pentru bolnavi sau diferite nevoi. El făcea slujbă zilnic. Cantorii se duceau în câmp și eu le țineam locul. Așa am învățat regulile bisericești, dar și din ce-am mai prins duminica în biserică de la ăi bătrâni. Erau doi cantori și mai erau din ăștia pe lângă ei dar numai dacă îi dădeai cântarea-n gură, că altfel nu știau să înceapă singuri. În 1946 m-am dus la cantorul Urdea Iacob – «Bucurel», cum i se mai spunea în sat, să mă învețe. Dar să știi că nu m-a primit ușor. Era un om mai sever și de multe ori te mustra și-n public. El m-a învățat glasurile, troparele și restul ce-am mai prins de la Neculai Mihăilă, alt cantor. De la el am învățat catavasiile55 și toate celelalte”56.

Școala. „Școala a avut un rol important în dezvoltarea satului Grid. Primul învățător al satului a fost Nicolae Modorcea. Pe vremea acestuia, școala funcționa în casa lui. Școala a luat un puternic avânt abia după anul 1870, când începea epoca învățătorilor calificați. Prima școală a fost construită la Grid între anii 1860-1869. Această școală a fost însă dărâmată în anul 1938, pe vechiul loc clădindu-se o nouă școală. După 1944, s-a deschis în Grid și o grădiniță sezonieră. Existau 3 biblioteci, la școala primară, la biserica ortodoxă și la căminul cultural Tinerimea, cu 450 de volume. Intelectualii satului aveau biblioteci personale”57. În anul 2003, mai funcționa în sat școala primară și grădinița. „În prezent, la Grid mai funcționează școala cu clasele I-IV, dar cu foarte puțini copii. Prin urmare, clasele sunt comasate, elevii învățând în sistem simultan. Sătenii susțin că școala se va desființa din lipsă de elevi. Aceeași situație întâmpină și copiii preșcolari, care sunt instruiți de doar o singură educatoare”58. Începând cu anul 2011-2012 aproximativ, atât clasele primare cât și grădinița au fost mutate în comuna Părău, care este și localitate învecinată. Învățământul a murit la Grid, ca și în alte sate din Țara Făgărașului. Este o consecință directă a incapacității cu care învățământul a fost condus după perioada post-decembristă. Rămân doar amintirile, care sunt destul de frumoase. „Erau șapte clase care se făceau atunci în sat. La clasa I o aveam pe doamna preoteasă Aurelia Boer, care avea întotdeauna clasa I. În tot cazul, eu am socotit că clasa I e cea mai grea. Să te lupți cu tot «copchilul» (copilul, n.m.) să scrie, să citească. Atunci aveam numai tăbliță și stil. Stilul era un cărbune negru și când scriai se scria alb. La citit aveam abecedar. Tăblița era pe parte liniată și avea pătrățele. Ne duceam cu tabla scrisă s-o vadă doamna cu temele și apoi ștergea. Atunci nu era școală nouă. Clasele erau împărțite în sat la casele oamenilor, nu știu cine le închiria, probabil Primăria. Toți erau dascăli, că profesorii erau numai la liceu. Îl mai țin minte pe învățătorul Bărbat din Ucea, acela era un om bun. Mai era unul Hetrea, care era și pictor, a pictat el niște prapori pentru biserică. Directorul era din sat și îl chema Ciurilă Gheorghe, care era și dascăl și întotdeauna avea ultimele trei clase: cinci, șase și șapte. Pe vremea mea erau cam trei-patru dascăli la școală. Era mai mult respect ca în ziua de azi. Nu exista să treci pe lângă un om și să nu-l saluți iar când te întâlneai cu Părintele pe uliță trebuia să scoți pălăria din cap, nu ca acum”, a spus longevivul cantor59. O altă personalitate din Grid, Viorica Ciurilă, un nume sonor pe scenele muzicale internaționale – ea fiind prima femeie percuționist din istoria Filarmonicii „George Enescu” din București –, surprinde și ea chipurile dascălilor de odinioară: „Am început şcoala primară la Grid, clasele I-IV, cu cei doi învăţători minunaţi: Marcu Pătru şi domnul Nacu. Soţia dânsului era educatoare, amândoi erau refugiaţi basarabeni. Ei au pus bazele şcolii din Grid şi a unei formări intelectuale cât mai complexe, din toate punctele de vedere. Aşa se explică de ce la noi sunt atâţia oameni cu studii superioare. Domnul Nacu a fost un pedagog deosebit şi l-a dirijat pe fiecare copil după posibilităţile sale. Locuiau într-o anexă, lîngă şcoală, şi au rămas aici pînă la pensie. Soţii Nacu au fost nu doar nişte dascăli destoinici ci şi nişte pionieri ai învăţământului modern făgărăşean. Tot dânşii au amenajat aici o sală pentru ca elevii să poată dormi, astfel încât ţăranii să poată merge la câmp. Ţin minte că femeile din sat făceau prânzul pe rând. Domnul şi d-na Nacu aveau şi o formă practică de educaţie, pe lângă programa

54 Botoran 2003, p. 8-9. 55 Irmos care completează fiecare dintre cele nouă cântări ale canoanelor, cântat, la utrenie, duminica și la sărbători, de amândouă stranele. 56 Botoran 2014, p. 8-9. 57 Botoran 2003, p. 5. 58 Botoran 2003, p. 5. 59 Botoran 2014, p. 8-9. 92 şcolară – ne învăţau cum să facem zarzavaturi. Erau trei lucruri distincte implementate de dânşii: copiii, vara, stăteau la şcoală, grădina de zarzavaturi şi strânsul de plante medicinale. Făceau cu noi excursii prin împrejurimi. Ne învăţau să cultivăm rostopască, măceşe, viermi de mătase etc. În sat erau doar doi duzi iar noi ne băteam pe ei. Dânşii ne-au învăţat să folosim toată flora din împrejurimile Gridului: sunătoare, coada şoricelului, cimbrişor. Tot ei ne puneau să adunăm fiare vechi din ogradă pe care le duceam pentru concursuri. Învăţătorul Nacu îi mai învăţa pe copii să aducă nămolul de la slatină şi să îl ducă acasă, pentru ca bătrânii să-şi dea cu cult pentru flora zonală”60. Istoria orală a satului păstrează, așadar, chipurile dascălului român regăsit în literatura noastră.

Șezătoarea la Grid. Sursele orale păstrează și amintirea șezătorii, lucru care azi se mai întâmplă doar pentru emisiunile etnografice și culturale. În șezătoare tinerii se cunoșteau mai bine înainte să se căsătorească: „Eu m- am împrietenit cu Maria tot în șezătoare, pentru că acolo și la joc te împrieteneai mai mult, pentru că în altă parte n-aveai unde, că se muncea atunci. Erau două feluri de șezători: una pentru femeile măritate – «boresele» –, și alta pentru tineri. Șezătorile erau mai multe și se alegeau pe străzi. Fiecare «hof», cum ziceau sașii, adică uliță, își avea gazda ei. Femeile îi plăteau gazdei fuioare, discutau fel de fel, mai cântau și petreceau, câteodată mai aduceau și rachiu. Erau bătrâne și tinere, dar toate măritate. Cântau cântece populare, jucau jocuri și mai ziceau bancuri. Apăi, no! În șezătoarele de femei nu aveau ce căuta bărbații, dar la șezătoarele de fete veneau și feciorii. La șezătoarea de feciori era aparte. Tineretul aveam șezătorile noastre. Depinde, că erau și fete mai micuțe care aveau șezătorile lor, dar de la șaisprezece ani, după școală, de intrai în rândul feciorilor, erai împreună și cu fetele. Fiecare băiat cu fată care se mai aveau bine povesteau. Fetele lucrau, torceau și cântau. Se cânta și mai făceam și jocuri. Aveam câte-un lăutar. Erau țigani lăutari, unde a fost dintotdeauna rânduiala țigăniei. Cântau la vioară după ureche, cum li-i felul. Cântecele populare nu se cântă pe note. Acum, cu saxofoanele lor… Erau doi la vioară. Unul se numea «primaș», care ținea melodia, și celălalt «condoraș». Acesta din urmă ținea ritmul. Se cântau doine și cântece de joc. Toate jocurile populare se cântau numai cu vioara. Aveam program tocmit cu țiganii ca să cânte după rânduială. La fete nu aveam rachiu, nu era voie. Atunci nici noi, feciorii, nu stam în cârciumă cum stau câte-o zi sau noapte întreagă”, a spus Iacob Cornea, fostul cantor al satului61.

Jocul, nunta, nașterea și botezul. Acestea reperezintă elemente importante din viața satului românesc, și, mai mult decât atât, sunt adevărate ritualuri ale țăranului legat de sat și natură. „În toată duminica, în timpul în care nu era post, se făcea joc la căminul cultural. Mama și tata îmi povesteau că, înainte să se construiască sala, jucau în câte-o grădină sau pajiște, în capul satului. Jocul ținea până seara. Satul era plin, erau 297 de numere, toate locuite. În multe case erau și câte două familii. Au fost nouă sute de persoane în sat”, spune nea Cuță filosofic62. În ceea ce privește nunta, era o regulă nescrisă, cutumiară, se făcea doar duminica: „Înainte de a se face nunta, se făcea «logodnă», adică tocmeală. Se adunau toate neamurile și povesteau: ce dă hăla, ce dă celălalt! Acela să mai dea, cum era vorba. Dacă părinții nu se învoiau, băiatul fugea cu ea, dar au fost puține cazuri. C-așa-i pe pământ, ce să faci, așa-i! Cam iarna se pregăteau nunțile, după sărbători, după Bobotează pentru că, în rest, eram ocupați de primăvara până toamna fes. Nu ca acum, să te duci un ceas-două la lucru, și după aia să stai. Nuuu…! Nici cafele nu erau atunci ca acum. Mai erau din cicoare, dar prea puțin. Aducea cicoarea la prăvălie, dar foarte rar. Nu știam de cafele, nici n-aveam timp. Pe timpuri, lăutarii pentru nunți erau aduși din Ticuș. În casă cântau cu viorile și pe uliță cu instrumentele. Lăutarii noștri din sat erau doar locali. Înainte, nunta începea cu «turta miresii». Mirele cumpăra una sau două turte în formă de inimioară făcute din făină de secară. Pe atunci, erau turtari de meserie în Făgăraș, nu orișicine. Sâmbăta se aduna lumea: ai miresei, la mireasă și ai mirelui, la mire. După masa, asta era mai pe înserat, venea mirele cu turta la mireasă. Și o da miresei, apoi o împărțea la oameni ca prăjitură. Se făcea și masă”, povestește Cuță a Gonții63.

60 Botoran 2016, p. 8-9. 61 Botoran 2014, p. 8-9. 62 Botoran 2014, p. 8-9. 63 Botoran 2014, p. 8-9. 93 Niciunul din evenimentele importante ale satului nu aveau loc în afara contextului bisericesc: „Un lucru era cert cu privire la modul în care se înfăptuia ritualul: nimic nu se petrecea decât în contextul Sfintei Liturghii, lucru care azi a început să se piardă. Duminica doar se-mpreunau. Niciodată nu se cununau fără Liturghie. Cununiile se făceau numai duminica, chiar și botezurile”64. Pe vremuri, nașterile aveau loc doar în casa părintească: „Bătrânii își mai amintesc de timpurile în care nașterile se făceau doar în casa părintească. Era un lucru ancestral, pus în ciclul evoluției vieții de la țară. Acolo a fost concepută plămada culturală a poporului român pentru că, vorba lui Lucian Blaga, «Veșnicia s-a născut la țară». Nașterile se făceau numai acasă. Erau moașe pricepute. Șase săptămâni venea moașa și îi făcea baie la făt, mama n- avea voie să-l spele că era «chendelă» (lăuză, n.m.). La noi, multe obiceiuri și vorbe sunt transmise de la unguri. Părinții mei au învățat școala în ungurește, numai acasă se vorbea românește. Chiar și jandarmii erau unguri, cu pană la chipiu. Erau mai brutali, oamenii știau de frica lor. No, unguri! Ei și-acum-s în felul lor. Înainte, preoții noștri de-aici nu-i botezau pe copii la biserică, ci la casa preotului, pentru că preoții erau din sat și aveau gospodărie, ca și oamenii ăștialalți. Preotul avea birou aparte și acolo făcea slujba Botezului. Cred că după șaizeci au început a face în Biserică”, își amintește bătrânul cantor al satului65.

Cătănia. Foarte multă vreme, ritualul cu privire la petrecerea feciorilor la cătănie s-a menținut în sat până prin anii '50-'60. „Înainte de încorporat cu un an se recruta unde se făceau repartizările. La 19 ani se recruta și, la douăzeci de ani, se făcea încorporarea în armată. Asta înainte de război, după război nu te mai lua pe toți odată. Înainte de război venea ordin: contingentul cutare se prezintă la Comisariat. Atunci îi ducea pe contingente, toți din anul respectiv. Când plecau feciorii în armată, aveau întocmită muzică și cântau prin sat până în capul satului, unde jucau și după aia își luau valizele și plecau cu căruțele, că nu erau mașini. Mamele și fetele se jeluiau că-i pleacă «copchilu-n armată». Mi se pare că ordinele veneau prin poștă. Nu veneau «jindarii» să ne adune. Jindarii veneau să adune feciorii înainte de 1918. La noi erau două ramuri de oameni: iobagi și boieri. Boierii și-au dat benevol copiii în armată și iobagii nu vroiau dar îi mai aduna cu jandarmii ungurești, sub Austro-Ungaria. Și eu am fost dus cu muzică atunci când m-au încorporat, în 1950. Am făcut armata doi ani, la Ploiești, la anti- aeriană. Era deja introdus sistemul rusesc. În Ploiești aveam și unități de ruși, transmisioniști. Erau aparte de noi și nu ne întâlneam”, a relatat bătrânul Iacob Cornea66.

Amintirea rușilor. Muscalii nu au lăsat amintiri prea plăcute în memoria poporului nostru, iar cronicile Gridului păstrează și legende legate de Revoluția de la 1848. Lucrurile nu s-au schimbat nici după o sută de ani: „Prin satul nostru nemții n-au trecut, doar rușii au fost. Nemții, când au venit, au fost mai ordonați ca rușii. Ei au declarat război și au zis: «Vreți să vă aliați cu noi, că dacă nu, vă declarăm vouă război!». Apoi au plecat spre Basarabia pe care ne-au dat-o puțin, că au ocupat-o rușii iar. Nemții, în țară, n-au făcut ravagii. Noi am fost călcați numai de ruși, tot ca aliați. Rasa asta rusească, sunt un fel de oameni mai brutali. Asta este”, mărturisea Iacob Cornea într-o anchetă jurnalistică cu privire la istoria orală a satului67. El a fost martorul ocular al acelor vremuri, pe care le-a trăit ca și copil: „La noi a venit un contingent întreg de ruși dinspre Perșani, de-a stagnat două zile și umblau de căutau căruțe. Ce prindeau, luau. Dacă-ți prindea calul ți-l lua, îți dădea o gloabă. Îți lăsa gloaba rea, pe care nu mai putea să o folosească el. Își băteau joc de fete pe unde puteau: în șură, în cuptoare de pită etc.. Pe timp de război, e război. Dușman. Așa e!”68.

Colectivizarea și cotele. Perioada cruntă a colectivizării a rămas și în memoria satului Grid. Iacob Cornea povestea, pentru ziarul Monitorul de Făgăraș în anul 2014, experiența trăită personal cu privire la acest aspect din istoria noastră: „Prima dată au făcut Asociații, prin '59. Au fost și probleme, mai mult cu forța, benevol nu vroia niciunul, Securiștii n-au venit la noi când a fost cu colectivizarea pentru că oamenii n-au fost chiar așa cum au fost prin alte părți. I-o mai luat și de pe aici de i-au speriat. Ce să faci? Așa a fost viața! Ariile au fost grele, că am fost obligați să ne ducem la arie. Comuniștii au făcut destule rele. Toate regimurile au fost în felul lor… Comuniștii le-au luat pământurile la sași, dar i-au scutit de impozite și noi, românii, aveam cote de lapte, ouă, lână, porci contractanți, vite contractante, carne. Ori

64 Botoran 2014, p. 8-9. 65 Botoran 2014, p. 8-9. 66 Botoran 2014, p. 8-9. 67 Botoran 2014, p. 8-9. 68 Botoran 2014, p. 8-9. 94 aveai, ori n-aveai, trebuia să dai. După pământ, de aveai vită, trebuia să dai cota de lapte. Cumpăram unt de prin Calbor, întrucît calborenii aveau bivolițe și dădeam la I.C.I.L în loc de lapte”69. Profesoara și cunoscuta muziciană Viorica Ciurilă, actualmente stabilită în Suedia, își amintește și ea despre această perioadă din istoria locală a satului: „A fost o perioadă foarte tulbure și, chiar dacă directivele au fost ca Gridul să nu se colectivizeze, pentru că aici era o zonă aridă, totuși, acest lucru s-a întâmplat și la noi. Întâi s-au făcut întovărășirile agricole, după care i-au adus, treptat, pe oameni, unde au vrut ei. Uneltele din gospodăriile oamenilor au fost luate, duse în mijlocul satului și arse. Acest lucru a fost făcut de niște indivizi care, chiar dacă nu erau securiști, lucrau pentru securitate. Ei erau numiți «lămuritori», adică puși să lămurească lumea să intre în colectiv. Oamenilor le-au fost luate animalele din bătătură și duse la abator, lăsându-i fără nimic în ogradă. Acum, dacă am ajuns în acest moment pe care l-am trăit, vreau să vă spun aici o chestiune care este specifică doar Ardealului. Înainte ca să predea boii la abator, țăranii din satele noastre aduceau fotograf ca să pozeze boii înainte să fie sacrificați. Acele poze au fost puse pe pereții fiecărei case, pentru că oamenii de aici aveau un adevărat cult pentru animale. În acele poze, se vedeau boii plângând. Până la urmă, modernizarea pe care au promis-o cei care i-au făcut pe oameni să-și lepede uneltele, tractoarele cu care i-au mințit și celelalte, n-a mai ajuns, iar oamenii au rămas muritori de foame. În acea perioadă au fost aduse driganele din Maramureș. Acestea erau la început animale de tracțiune pe care le foloseau femeile, deoarece bărbații erau nevoiți să presteze munci necalificate în fabrici. Cei care au făcut colectivizarea și-au dat seama de nenorocirea pe care au produs-o, și i-au lăsat pe oameni cu 30% din gospodăria lor și un lot de 50 de ari pentru familie, pentru a-i obliga să lucreze și la colectiv. Până nu te înscriai în colectiv, nu căpătai lot. În această perioadă s-au inversat valorile țărănești. Oamenii gospodari, de frunte în sat, au ajuns să lucreze la oraș, iar lichelele au rămas aici, ca să se facă unealta comuniștilor. Ei au fost puși să comande. Acest fenomen s-a generalizat în toată societatea rurală românească”70.

Exponenții luptei anticomuniste. „Lupta anticomunistă a cuprins toate satele din Țara Făgărașului […]. Pe oricine întrebi în Grid de Urdea Slătinaru, îți înșiruie o întreagă istorie a suferinței produsă de regimul comunist. Gheroghe Urdea, zis Slătinaru, a fost urmărit multă vreme de comuniști, pentru că la alegerile din 1947 a oprit fraudarea acestora. El a vrut să-l pedepsească pe cel care a încercat fraudarea voturilor, ducându-l la Olt să-l înece. Dar alegerile au fost câștigate de comuniști. Victorioși, aceștia au trecut la pedepsirea celor care s-au împotrivit reușitei lor. Urdea a fost la un pas de arestare, chiar în acel an. El a fugit însă din sat, stând ascuns timp de 7 ani prin păduri și prin casele diferiților localnici. A fost prins însă în satul Fântâna, la casa unui anume Neacșu. Atât Slătinaru, cât și gazda lui au ajuns în mâinile Securității. Bătăi, tortură, anchete și, într-un final, o parodie de proces din care s-au ales cu ani grei de temniță. Urdea Slătinaru a fost condamnat de către Tribunalul Militar în deplasare la Brașov la 17 ani de închisoare. A efectuat 7 ani întrucât s-a îmbolnăvit grav de icter, dar și psihicul său era foarte afectat. A colindat multe închisori, dar nu-și mai amintea exact locurile prin care a trecut întrucât detenția a fost tot timpul cu regim strict de bătaie și tortură. A revenit din închisoare bolnav. Familia sa spune că și la bătrânețe se mai puteau vedea urmele lanțurilor de la mâini și de la picioare”. Urdea a decedat în anul 2000, ducând cu el în mormânt multe din tainele suferințelor din timpul regimului comunist. Alături de el, au fost expuși anchetelor, bătăilor și torturilor și părinții lui. Iacob Urdea, considerat chiabur, a fost condamnat fără motiv la 7 ani de temniță. A executat 2 ani, după care s- a eliberat. Mama lui Slătinaru a fost torturată psihic de comuniști. Surorile lui Slătinaru, Valeria, căsătorită ulterior Cornea, dar și Silvia, au ajuns în beciurile Securității, în casa Giurca din Făgăraș. Timp de mai multe zile, ele au fost torturate de securistul poreclit Ciungu: „Era atât de sinistru, de ziceai că e sfârșitul lumii. Ne ducea la anchete tot mereu. Te întindea pe o masă și te bătea cu niște bețe pline de noduri peste tot corpul. Eram dezbrăcate. Ne băteau până leșinam. Voiau să spunem despre fratele nostru. Un anume Comardicea din Perșani, și el arestat, ne-a avertizat să nu spunem nimic despre Ghiță, pentru că ne vor omorî”71.

Despre moravuri și introspecție rurală. „Până în anul 1960, erau vreo trei crâșme în sat. Îți era rușine ca tânăr să stai în crâșmă cu oamenii. În tot cazul, cam după armată puteai intra în crâșmă. Erai om cu armata făcută. Acum nu se mai știe nici de omenie, nici de nimic. Ți-era rușine să te pui în gură cu unul mai bătrân. Nu mai e respect, poate așa or fi generațiile astea de oameni”, concluziona unul dintre cei mai bătrâni oameni ai satului, în urmă cu câțiva ani72. Scriitorul Grid Modorcea le face, subtil, o critică amuzantă consătenilor și rudelor care nu-l mai găzduiesc acum, pentru că le-a lovit „onoarea”. Înainte, mult-îndrăgitul cineast venea în fiecare an, de Sf. Ilie, la biserica din sat. Se

69 Botoran 2014, p. 8-9. 70 Botoran 2016, p. 8-9. 71 Botoran 2003, p. 5. 72 Botoran 2014, p. 8-9. 95 pare că acum până și tina satului l-a expulzat metaforic: „Uite aventură, să cauți să dai un telefon din sat. Voiam să-l anunț pe Miilă că m-am săturat și că îl rog să vină să mă ia. Și caută, neamule, un telefon! La poștă nu are fir, e mort, Pătatu nu e acasă, Dorința nu are fix și mobilul e descărcat, de fapt, n-a vrut să mă servească, asta s-a văzut când nu s- a mai putut abține și a explodat: «Tu, la pretenția ta, să n-ai mobil!? Mobilul e necesar ca aerul!», auzi, nenorocita, cică are cancer, dar nu știe cauza, n-a auzit că mobilul e cancerigen, să dai aerul din sat pe mobilul lui Bill Gates, să schimbi gridophania divină cu grid computing, curată sinucidere! Nici Părioru nu era acasă, era dus cu sorcova, cum mi-a spus o vecină, cică el și Lina lui bântuie satul ca doi strigoi de când nu mai au porc și vite, caută să-și umple golul timpului care îi macină, care nu mai are răbdare și îi așteaptă la cotitură. Până atunci sunt cârmacii bârfei în sat”73.

Imaginea satului din Ardeal. Gridul, sat ardelenesc și românesc, rămâne una dintre cele mai importante localități din Țara Făgărașului prin originalitate, istorie și perpetuarea tradițiilor. În ciuda faptului că satul se golește, spiritul a rămas același. Povestitorii s-au cam dus dar a rămas spiritul de snoavă și, bineînțeles, tina. Rămâne, ca un laitmotiv, întrebarea: va renaște satul ardelenesc?

Bibliografie

Botoran 2003 – Ștefan Botoran, Grid, un sat vechi de peste 500 de ani, în „Monitorul de Făgăraș”, 4-10 iunie 2003. Botoran 2014 – Ștefan Botoran, Rânduielile satului s-au pierdut, în „Monitorul de Făgăraș”, 16 septembrie 2014. Botoran 2016 – Ștefan Botoran, Viorica Ciurilă, prima femeie percuționist, în „Monitorul de Făgăraș”, 16 august 2016. Căminul Cultural – Căminul Cultural „Tineretul“, Comuna Grid, Județul Făgăraș, Regionala Ținutului Făgăraș, Fundația Culturală Regală „Principele Carol“, Serviciul Social. Fușcan 2017 – Valentin Ioan Fușcan, Documente inedite privind asociații culturale studențești făgărășene, în „Acta Terrae Fogarasiensis”, VI, Făgăraș, 2017. Mihăilă 2009 – Ioan Mihăilă, Ion-Alexandru Mihăilă, Ruxandra Mihăilă, Satul fără cuvinte, Grid-Brașov, Monografie în imagini (1900- 2000), 2009. Modorcea 2002 – Preot Vasile Modorcea, Monografia satului Grid din Țara Făgărașului, București, 2002. Modorcea 2009 – Grid Modorcea, Elogiul satului părăsit, bildugsroman, București, 2009. Olteanu 2011 – Florentin Olteanu, Lucreția Olteanu, Cetatea Principeselor, în „720 de ani de istorie a Făgărașului”, editor I. Șchiopu, Alba Iulia, 2011. Țoca 2004 – Ioan Țoca, Sărbători religioase, datini și credințe populare, București, 2004.

73 Modorcea 2009, p. 94. 96 CULISELE FORMĂRII „L DETACHAMENT SPECIAL AIR SERVICE BRIGADE” PE FRONTUL DIN AFRICA DE NORD – 24 AUGUST 1941

Ion Mihai Ionescu

Abstract. Backstage of formation „Special Air Service Brigade L Detachament” for the front of North Africa – August 24, 1941. The SAS (Special Air Service) was a unit of the British Army during World War II formed in summer of 1941 by Captain David Archibald Stirling as a commando force operating behind enemy lines during the war in North Africa. The SAS was raised by Lieutenant David Stirling ex- reserve officer of the Scots Guards, during World War II as L Detachament SAS Brigade named from August 24, 1941. Given the acting rank of Captain by the Commander in Chief (C-in-C), Middle East Forces in Cairo, general Claude John Eyre „Auck” Auchinleck and an initial authorised strenght of 68 All Ranks, Stirling's “No. 1 Small Scale Raiding Force” was originally created as an all volunteer airborne force conduct raids and sabotage far behind enemy lines in desert. Stirling also formerly of No.3 and 8 Commando selected recruits by personal interview and recruited from disbanding “Layforce Commando” and from officers and men of other units of the British Army stationed in Egipt. The name „Special Air Service” (SAS) was used as a part of a deception operation by „A Force” counterintelligence unit of MEHQ to suggest that Britain had increased its airborne forces capabilities over and above the single 11 SAS Brigade then in existence.

Cuvinte cheie: Serviciul Special al Aerului, David Stirling, Erwin Rommel, Armata de tancuri Africa, Înaltul Comandament al Armatei britanice, Cartierul General din Orientul MijlociuGrupul de Incursiune Adâncă în Deşert. Keywords: Special Air Service, David Stirling, Erwin Rommel, Panzerarmee Afrika, Army High Command, Middle East Headquarters -MEHQ, Long Range Desert Group – LRDG

Istoria “Special Air Service” (SAS) începe în 24 august 1941 în Egipt, la baza aeriană RAF de la Kabrit (azi Kibrit) la 20 mile N de Canalul Suez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printr-un plan militar neconvenţional iniţiat de Lt. (ulterior Col.) Sir Archibald David Stirling, DSO, OBE din “Scots Guards” care activa ca voluntar în cadrul Unităţii 8 Commando sub comanda Lt. Col. Robert Edward Laycock, ulterior „Layforce Commando” formaţiune dizolvată în 1 august 19411. Ideea lui David Stirling era să creeze trupe de paraşutişti de elită, specializate în acţiuni de guerillă în spatele liniilor inamice, pe principiu tacticii “Hit and run” („Loveşte şi fugi”), cu misiuni de infiltrare, execuţie şi extracţie imediat ce obiectivele erau atinse sau situaţia din teren se complica datorită intervenţiei inamicului. “Hit and run” era o tactică devastatoare creată cu scopul de a destabiliza şi demoraliza trupele germano-italiene care luptau pe frontul din Africa de Nord prin acţiuni punitive pe termen scurt şi extrageri imediate din teritoriul ostil. Pentru început, alături de Lt. John Steele “Jock” Lewes, Cpt. David Stirling (1915 – 1990) a recrutat 65 de voluntari (5 ofiţeri + 60 militari)2 pe care i-a antrenat special pentru raiduri împotriva liniilor de comunicaţii inamice din deşertul Libiei.

Origini. Archibald David Stirling originar dintr-o familie aristocrată scoţiană din clanul Fraser, era convins că datorită naturii mecanizate a războiului purtat în Africa de Nord, echipe mici de militari bine pregătiţi pot fi paraşutate în spatele liniilor inamice şi profitând de elementul surpriză, pot ataca căile de aprovizionare sau aerodromurile de luptă ale inamicului afectând mai mult capacitatea de luptă a acestuia decât o operaţiune militară de amploare menită să ocupe teritorii. Ideea unor trupe de comando care să fie paraşutate sau debarcate în spatele liniilor inamice nu era una nouă, deoarece după evacuarea trupelor anglo-franceze de la Dunkerque în iunie 1940, Lt. Col. Dudley Clarke care activase în Royal Artillery în Palestina în 1936, a înaintat un memoriu generalului Sir John Dill, şeful “Imperial General Staff” (IGS). În document Clark propunea crearea unor forţe mobile ofensive ce urmau să lupte ca unităţi de guerilla după modelul comandourilor bure (“Boer Kommandos”) care acţionaseră împotriva britanicilor în Africa de Sud. Premierul Winston Churchill a fost de acord cu propunerea ordonând ca circa 20.000 de militari să fie selectaţi pentru aceste unităţi pe care le-a desemnat iniţial sub titulatura de “Storm Troops” sau „Leopards” ce urmau să fie instruite corespunzător în tehnici de luptă neconvenţionale şi să primească cele mai noi arme. La sfârşitul lunii iunie 1940, au fost selectaţi 180 de militari din armata britanică pentru a constitui prima unitate de acest tip, sub denumirea anodină de “Special Service Battalion” (ulterior “Comando No. 1”). În iulie 1940, prima subunitate “Special Service Troops” (“Comando No. 2”) împreună cu elemente din “Comando No. 1” au început instructajul la prima şcoală de paraşutism din Marea Britanie pe aerodromul Ringway de lângă Manchester3. În 21 noiembrie 1940, “Comando No. 2” a fost transformat într-un corp specializat în executarea misiunilor prin paraşature fiind redenumit în nomenclatorul militar Batalionul 11 SAS (“11 Special Air Service

1 Stevens 2005, p. 18. 2 Thompson 1994, p. 48. 3 WO 193/27 Formation of Parachute & Commando Units. 97 Battalion”)4. Inovaţia adusă de Lt. David Stirling5 - voluntar în cadrul Unităţii 8 Commado provenind din “Scots Guards” - acestui concept de trupe era paraşutarea în grupe mici mobile formate din 4 - 8 militari care să acţioneze autonom în locul unui desant de anvergură cu cel puţin 200 de oameni cum cereau indicaţiile “Imperial General Staff”. Raidurile de comando de mare amploare dinspre mare asupra obiectivelor inamice de pe litoral lipsite de elementul surpriză s-au dovedit pentru britanici un fiasco între anii 1940-1941 soldându-se cu pierderi pentru Royal Navy în bazinul Mediteranei. Astfel unităţiile 7, 8, 11, 50 şi 52 Middle East Commando formate din 1.500 de voluntari reunite din 1 februarie 1941 sub titulatura “Layforce Commando”6 de la numele comandantului generalul de brigadă Robert Laycock au acţionat pe teatrul de operaţiuni din Orientul Mijlociu în Creta, Rhodos, Castelrosso, Liban şi Siria sau pe coasta Africii de Nord la Beda Littoria, Tobruk şi Bardia dar fără prea mult succes7. Un exemplu concludent rămâne eşecul operaţiunii cu numele de cod “Flipper” de la Beda Littoria, unde se considera că îşi avea cartierul general Erwin Rommel comandantul Panzerarmee Afrika, când Commando no. 11 (“Scottish”) compus din 59 de militari sub conducerea Lt. col. Robert Laycock şi a Lt. col. Geoffrey Keyes a debarcat în noaptea de 17/18 noiembrie 1941 de pe submarinele HMS Torbay şi HMS Talisman având misiunea de a-l captura sau asasina pe Rommel (deşi acest lucru nu era specificat oficial în ordinul operaţiuni) - ca prolog al ofensivei „Crusader” desfăşurată de Armatei a 8 britanică între 18 noiembrie – 30 decembrie 1941 în Egipt şi Libia.

Comando împotriva lui Rommel. Pe lângă această misiune, comando-ul britanic împărţit în mai multe grupe de 4-7 combatanţi, avea ca obiectiv distrugerea comunicaţiilor cartierului general italian din Cyrenia, capturarea codurile şi tabelele cu cifruri ale centralei italiene de informaţii din Apollonia aflată la 29 km de Beda Littoria sau orice material referitor la maşinile de cifrat germane “Enigma” şi atacul surpriză asupra cartierul Diviziei italiene “Trieste” de lângă Slonta. Potrivit raportului trimis la Cairo de Cpt. John Edward “Jock” Haselden (1903 – 1942) agent secret al “Intelligence Corps”8 ulterior al secţiunii de spionaj militar G (R) „Staff Middle Eastern” din cadrul MI6, cunoscută sub denumirea eufemistică de “Inter-Services Liaision Department” a Statului Major al Armatei din Orientul Mijlociu, care deghizat în negustor arab şi fiind expert în lb. arabice, bun cunoscător al dialectului senussi, identificase în zonă sediul lui Rommel la Beda Littoria. Ofiţer de informaţii şi lider de comando John E. Haselden a rămas cunoscut drept “al doilea Lawrence al Arabiei”, datorită bravurii manifestate în timpul campaniei din Africa de Nord între anii 1940-1942. Generalul-maior Sir Francis Wilfried “Freddie” de Guingand (1900-1979) director al “Millitary Intelligence” din cadrul GHQ Middle East Command9a decis organizarea raidului împotriva lui Rommel împreună cu Lt. col. Robert Laycock, 34 de ani, şeful trupelor de comando britanice din Egipt. Planul era ambiţios şi presupunea debarcarea în spatele liniilor inamice în noaptea de 14/15 noiembrie 1941 a unui comando britanic format din 6 ofiţeri şi 53 de militari de la bordul a două submarine din clasa “T” pe plaja Khashm al-Kalb din apropiere de Hamma la 300 km de linia frontului. Opinia comandantului “Layforce Commando” cu privire la succesul operaţiunii din Cirenaica era de la început pesimistă, dar Robert Laycock a primit sarcina să coordoneze acţiunea la faţa locului alături de Lt. col. Geoffrey Keyes selectat pentru misiunea cea mai periculoasă atacul asupra sediului de comandă al generalului-locotenent german Erwin Rommel. Informaţiile oferite de sursele arabe, căpitanului John Edward Haselden din spionajul militar britanic erau însă eronate. Beda Littoria a fost doar pentru scurt timp sediul generalului Rommel fiind preluat de generalul-maior de intendenţă Walter Schleusener din Panzerarmee Afrika. Cu câteva săptămâni mai devreme, Rommel îşi mutase sediul la Ain el Gazala lângă Tobruk, deoarece viziunea sa asupra războiului impunea ca un comandant militar să fie aproape de teatrul de operaţiuni10. În ziua de 17 noiembrie 1941, în timpul desfăşurării operaţiunii “Flipper”, generalul Erwin Rommel nici măcar nu se afla în Africa de Nord, fiind plecat la Roma încă din 1 noiembrie pentru a solicita decidenţilor italieni din Comando Supremo11, în principal lui Benito Mussolini şi generalului Ugo Cavalerro noi convoaie de aprovizionare pentru trupele germano-italiene care luptau în Libia. În momentul atacului britanic, Rommel era la Roma alături de soţia sa Lucie Maria asistând la vizionarea premierei filmului italian “Bengasi” apoi la un spectacol de operă la invitaţia adjunctului său, generalul-locotenet Johann von Ravestein12. Născut în 15 noiembrie 1891, generalul german supranumit de presa britanică “Vulpea deşertului”, sărbătorea la Roma în cadrul unei recepţii aniversarea împlinirii a 50 de ani împreună cu soţia sa Lucie “Lu” Rommel. După aproape trei săptămâni petrecute la Roma, pentru întâlniri oficiale prilejuite de vizita

4 Tănase 2006, p. 107. 5 Cowles 2011, p. 98. 6 Macintyre 2016, p. 12. 7 Lind 1994, p. 136. 8 Bijl, Van Der 2013, p. 43 – 65. 9 Mead 2007, p. 113. 10 Bradford 2008, p. 53. 11 Mortimer 2014, p. 41 - 42. 12 Molinari 2007, p. 68. 98 făcută lui Benito Mussolini dar şi pentru recuperarea sa, Rommel va reveni în Africa, în 18 noiembrie 1941, a doua zi după raidul Unităţii 11 Commando. Straniu este faptul că spionajul militar britanic din secţiunea Hut 6 din cadrul “The Government Code and Cypher School” GC & CS („Şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifru”) de la Bletchley Park prin interceptarea şi decodarea mesajelor „Enigma” germane cunoştea că generalul Erwin Rommel era la Roma de la 1 noiembrie 1941 dar nu a informat “Inter-Services Liaision Department” din Cairo pentru a solicita amânarea sau anularea operaţiunii “Flipper”, pe considerentul protejării secretului sistemului de decriptare “ULTRA”. Din moment ce MI6 cunoştea prin intermediul GC & CS din Bletchley Park că generalul-colonelul Erwin Rommel, comandantul Panzerarmee Afrika (sau Armata Corazzata Africa) nu se afla la Beda Littoria ci la Roma, istoricul german Hans Edelmeier, sugerează că obiectivul raidului nu era capturarea sau uciderea lui Rommel deoarece numele său nu figurează în planul operaţiunii13. Nu există nicio dovadă oficială că spionul britanic John “Jock” Haselden a raportat prezenţa lui Rommel în vila din Beda Littoria şi nu a fost niciodată explicat notează Edelmeier modul în care generalul german urma să fie găsit sau recunoscut de militarii unităţii de Comando 11 din cadrul “Layforce”. Istoricii Michael Asher şi Gavin Mortimer susţine contrariul amintind de tradiţia serviciilor secrete britanice care în cazul „operaţiunilor murdare” (“black-operations”)14 gen asasinate, ordinele nu sunt consemnate oficial în documente, ci transmise verbal. Dovada existentă că generalul-locotenent Erwin Rommel era ţinta raidului de la Beda Littoria vine potrivit lui Asher de la participantul la raid Jim Gornall, care relatează că Lt. Col. Geoffrey Keyes i-a informat pe membrii comando-ului de la bordul submarinului HMS Torbay, că obiectivul operaţiunii de comando este capturarea sau uciderea lui Rommel. De fapt, Rommel a folosit vila fostei prefecturi italiene din Beda Littoria doar în iulie 1941 ca sediul a cartierului său general alături de şeful său de stat major, generalul-maior Alfred Gause şi Lt. col. Siegfried Westphal din cadrul secţiei “Operaţii” a Panzerarmee Afrika. Apoi, Erwin Rommel avansat “General der Panzertruppe” şi-a relocat cartierul general la Gambutu la 200 mile distanţă de Beda, pentru a coordona acţiunile militare din zona Tobruk – Bardia, iar ulterior la Ain el Gazala. Ocupantul uzual al vilei din Beda Littoria - Cirenaica, era generalul-maior Walter Schleusener care în noaptea raidului britanic din 17/18 noiembrie 1941, fiind bolnav de dezinterie era internat la spitalul de campanie din Apollonia15. În locul său, în locaţie a rămas maiorul Hans Poeschel adjunctul comandantului intendenţei alături de 12 ofiţeri, furieri, şoferi şi câteva sentinele16. Deşi 17 militarii britanici pătrund în vila de la Beda Littoria unde se presupunea că se află cartierul general al lui Rommel datorită rezistenţei gărzilor germane atacul nu are succes, în schimbul de focuri fiind ucis Lt. col. Geoffrey Keyes, fiul amiralului Sir Roger Keyes şeful “Combined Operations”. Din cei 33 de participanţi britanici la raid, 28 sunt capturaţi (inclusiv 3 răniţi) de trupele germane şi carabinierii italieni, doar trei reuşind să supravieţuiască întorcându-se la baza lor din Egipt: col. Robert Edward “Lucky” Laycock şi subofiţerii John Brittlebank din SBS şi Jack Terry. În schimbul de focuri din timpul asaltului de la Beda Littoria, germanii pierd trei ofiţeri şi un soldat. În schimbul de focuri din timpul asaltului de la Beda Littoria, germanii pierd trei ofiţeri şi un soldat. În aceste condiţii atacurile britanice planificate la Cyrenia şi Apollonia sunt anulate. Când ştirile despre raidul britanic nereuşit de la Beda Littoria au ajuns la Erwin Johannes Eugen Rommel (1981 - 1944) acesta s-a arătat indignat de faptul că britanicii credeau că sediul cartierului său era la 400 km în spatele frontului. Era ştiut faptul că Rommel era un comandant militar curajos ce coordona operaţiunile de pe linia frontului, expunându-se situaţiilor riscante, ceea ce a dus în mai multe rânduri la rănirea sa. Nimeni nu putuse vreodată să ştie exact unde este generalul Erwin Rommel, de aici şi supranumele de “Vulpea deşertului”. Şi asta din motivul că punctul său de comandă mobil parcurgea frontul în toate direcţiile, chiar şi atunci când Rommel lipsea. Un alt eşec al trupelor de comando britanice a fost operaţiunea “Abstention” din 25 - 28 februarie 1941 de cucerirea a insulei italiene Castelrosso (Kastelorizio) din arhipelagul Dodecanez în care a fost implicaţi 200 de combatanţi din 50 Middle East Commando cu baza la Candia în Creta17. Alţi 70 de militari din Batalionul A din “Layforce Commando” originari din Unitatea 7 Commando pe fondul atacului “Deutches Afrika Korps” (DAK) pe aliniamentul Tmimi–Benghazi şi a retragerii forţelor britanice la 30 de mile de frontiera cu Egiptul au căzut în prizonierat în 19 aprilie 1941, după un asalt defectuos planificat asupra localităţii Bardia în cadrul operaţiunii cu numele de cod “Order” fiind capturaţi de trupele care asigurau siguranţa bateriilor de coastă italiene18. Din 800 de militari britanici din Batalionul B (ex-“8 Commando”) care au luptat împotriva germanilor în Creta între 20 mai – 1 iunie 1941 la Suda Bay şi Sphakia, doar 200 vor reuşi să se salveze fiind evacuaţi pe mare de navele Royal Navy pentru a întări garnizoana din Tobruk. Alţi 33 de ofiţeri şi 513 militari din Batalionul C al “Layforce” (ex-„11 Scottish Commando”) au fost trimişi la sfârşitul lunii

13 Edelmeier 2000, p. 14. 14 Asher 2004, p. 83 – 87.

15 Mortimer 2014, p. 43. 16 Carell 1960, p. 48. 17 Ronconi, G., “L'Operazione Abstention in Egeo”, Storia Militare, No. 82, maggio-giugno 2001, pp. 9 – 12. 18 Chappell 1996, p.16. 99 aprilie 1941 în Cipru unde era anticipată o invazie germană care nu a mai avut loc, ulterior fiind relocaţi în iunie 1941 în Siria pentru a participa la ofensiva împotriva forţelor franceze ale guvernului de la Vichy19.

Fondatorul trupelor de comando SAS: Sir David Archibald Stirling. În contextul iminentei ofensive a trupelor britanice împotriva “Afrika Korps”, Cartierul General al Armatei din Orientul Mijlociu (Middle East Headquarters - MEHQ) de la Cairo a decis ca “Layforce Commando” să fie dizolvat la 1 august 1941, iar militarii se vor întoarce la unităţile lor, cu excepţia “11 Middle East Commando” cu baza la Kabrit în Egipt din care făcea parte şi Lt. David Stirling. Impresionat de succesul desantului paraşutiştilor germani (“Fallschirmjäger”) asupra insulei Creta, locotenentul David Stirling, 25 de ani, a luat în considerare formarea unei subunităţi de desant aerian specializată în acţiuni de sabotaj şi diversiune în spatele frontului inamic. Împreună cu Lt. John „Jock” Lewes, ex- Unitatea 8 Commando, Stirling, a contactat prin intermediul lui Mick D'Arcy un ofiţer RAF de la baza aeriană Fuka care le-a facilitat exersarea de salturi cu paraşuta de la bordul unui avion Vickers “Valencia”. În urma unui asemenea salt David Stirling a fost rănit şi internat la “Scottish Military Hospital” din Cairo. Considerând că planul său pentru constituirea unei subunităţi de desant era puţin probabil să aibă succes dacă va trece prin întreg lanţul de comandă al conservatoarei Armate britanice, Lt. Stirling s-a dus în 15 iulie 1941 la MEHQ20. Ajutat de Evelyn Waugh, ofiţer de legătură şi ulterior romancier de succes, Stirling l-a abordat în mod neortodox pe generalul-maior Neil Methuen Ritchie, adjunct al Şefului Statului Major (Deputy Chief of the General Staff - DCGS, Middle East Forces) ulterior comandant al Armatei a 8 britanice care a înţeles utilitatea conceptului. Acesta l-a ajutat ca trei zile mai târziu să-i prezintă personal planul generalului Sir Claude John Eyre Auchinleck, noul comandant şef al forţelor militare britanice din Orientul Mijlociu (Commander in Chief – C-in- C Middle East Command) între anii 1941-194221. Auchinleck care-l înlocuise la comandă în 20 iunie 1941 pe Archibald Wavell în urma eşecului operaţiunii “Battleaxe”22 l-a autorizat pe Stirling să recruteze 8 ofiţeri şi 60 de militari în vederea formării “L Detachament of the Special Air Service Brigade”. Succesul lui David Stirling - un tip neconvenţional care cochetase cu studii de pictură la Paris şi de arhitectură la Cambridge - nu era unul întâmplător, mai ales că provenea dintr-o familie scoţiană din Keir cu vechi tradiţii. Născut în 15 noiembrie 1915 la Lecropt, Perthshire în centrul Scoţiei, David era unul din cei şase copii al generalului Archibald Stirling, erou din Primul Război Mondial iar mama sa Margaret Fraser era a patra fiică a Lordului Lovat a cărui descedenţă ajungea până la regele Charles al II-lea23. David a urmat clasele elementare în austerul Ampleforth College din North Yorkshire, în care s-a remarcat prin talentul său artistic şi energia creativă. La mijlocul anilor '30 ajunge să studieze arhitectura la celebra universitate Cambridge, după un scurt intermezzo la Paris în domeniul picturii. Preocupat de condiţia sa fizică şi sportivă, dornic să învingă orice bariere, la 23 de ani, David Stirling îşi anunţă familia de intenţia sa de a escalada muntele Everest din masivul Himalaya, cel mai înalt vârf din lume. În vederea realizării acestui ideal începe primele antrenamente în Alpii elveţienii, apoi în Rocky Mountains în Statele Unite ale Americii. Aici în vara anului 1938 escaladează vârfurile din zona Park Gore şi Sawatch la sud de Colorado. De asemenea David, fire aventuroasă descoperă în deşertul Nevada, Las Vegas şi pasiunea sa pentru jocurile de noroc şi risc. După Vegas continuă călătoria sa în America de-a lungul fluviului Rio Grande până la 1 septembrie 1939, când izbucneşte al Doilea Război Mondial. Deoarece Marea Britanie declară război Germaniei naziste după invazia asupra Poloniei, David Stirling abandonează pregătirile sale de escaladă pentru cucerirea vârfului Everest şi se reîntoarce acasă. Membru din 24 iulie 1937 în “Scots Guards”, Stirling se prezintă la Pirbright pentru încorporare, în cadrul Batalionului 5 format din trupe de rezervişti, fiind caracterizat de instructorii săi ca un “militar remarcabil dar iresponsabil”24. În ianuarie 1940, în timpul „războiului ciudat” (“The Phoney War”) unitatea sa se antrenează pentru a interveni în Europa de Nord în cazul unui atac german, după ce Finlanda fusese invadată de Uniunea Sovietică.

Începuturile SAS – operaţiune de intoxicare informativă. În 23 iunie 1940, Lt. David Stirling dornic de luptă, se oferă voluntar în nou createle forţe speciale britanice25. Inclus în cadrul Unităţii 8 Commando, de sub conducerea Col. Robert Edward “Lucky” Laycock alături de alţi doi tineri ofiţeri, foşti colegi de studii universitare la Cambridge, Randolph Churchill, fiul premierului britanic şi viitorul romancier Evelyn Waugh, Stirling este trimis pe frontul din Africa de Nord. La 7 martie 1941, unităţiile 7, 8 şi 9 Commando vor debarca la Geneifa, lângă Canalul de Suez, formând ulterior “Layforce Commando”. Sosirea în Egipt, îi va da posibilitatea lui David Stirling, să-l reîntâlnească pe

19 Mortimer 2015, p. 11. 20 Williams, D., “SAS founder broke into Army HQ on crutches to persuade generals they needed crack unit”, Daily Mail, 21 February 2008, p. 6. 21 Auchinleck, Claude, Despatch on Operations in the Middle East from 5 July 1941 to 31 October 1941, London: War Office, in The London Gazette (Supplement) No. 37695, 20 August 1946, p. 4.215. 22 Mead 2007, p. 476. 23 Hoe 1992, p. 11. 24 Mortimer 2015, p. 9. 25 Stirling, David, Origins of the Special Air Service, SAS Archives. 100 fratele său mai mic, Peter Stirling care activa în cadrul “Foreign Office”, ca secretar III la Ambasada britanică din Cairo26. În urma întâlniri cu noul comandant-şef din Orientul Mijlociu, generalul Sir Claude J. E. Auchinleck, acesta s-a raliat cauzei iar planul a fost aprobat de Înaltul Comandament al Armatei britanice (“Army High Command”). Sub deviza „Who Dares Wins” (“Cine îndrăzneşte, învinge”) s-a născut “L Detachment Special Air Service Brigade” („Detaşamentul L”) din cadrul “Special Air Service Brigade”, o unitate de paraşutişti fictivă inventată de structura de contraspionaj “A Force” a Statului Major al Armatei 8 de la Cairo sub titulatura “K Detachment SAS Brigade”27pentru a induce în eroare spionajul Axei, prin faptul că o altă mare unitate de paraşutişti întărise efectivele Armatei a 8 din Egipt. În mod deliberat intoxicarea informativă realizată de “A Force” în cadrul operaţiunii cu numele de cod „Abeam”, cu denumirea brigăzii “Special Air Service” (SAS) a fost atribuită unităţii de paraşutişti amintit anterior “11 Special Air Service Brigade”, iar nou creata subunitate a căpitanului David A. Stirling era în mod oficial cunoscută ca “No. 1 Small Scale Raiding Force” („Forţa nr. 1 pentru raiduri de mică amploare”)28. Nucleul subunităţii era format din Cpt. David Stirling, locotenenţii Peter Thomas, Eoin McGonigal, Bill Fraser din cadrul “Scots Guards”, Lt. John „Jock” Lewes originar din Ţara Galilor şi Charles Bonnington fost corespondent englez de presă în Australia şi bun cunoscător al lb. germane29. Acestora li se va alătura un alt ofiţer, irlandezul Robert Blair “Paddy” Mayne care se distinsese în bătălia de la râul Litani din iunie 1941 în fruntea desantului britanic de paraşutişti când a atacat poziţiile din Siria ale militarilor francezi de la Vichy capturând 70 de prizonieri30. Mayne născut în 11 ianuarie 1915 în Newtownards, County Down - Irlanda de Nord, fost campion universitar de box la categoria grea în Ulster şi jucător în naţionala de rugby a Irlandei cu 19 selecţii inclusiv în trei meciuri test cu “British Lions” împotriva Africii de Sud desfăşurate în anul 1938, când a fost declarat cel mai bun jucător de rugby al Irlandei, a fost incorporat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în “Royal Ulster Rifles” dar în iunie 1940 se oferă voluntar în “11 (Scottish) Commando”, ulterior “Layforce” specializându-se în tacticile de guerillă31. Împreună cu Cpt. Stirling, va perfecţiona aceste tehnici prin aplicare lor în atacurile din deşert, devenind datorită aptitudinilor sale deosebite adjunctul comandantului32. Alături de ofiţerii săi, David Stirling va trece la selectarea a 60 de militari britanici necesari subunităţii sale din cadrul “11 Middle East Commando” format din voluntari proveniţi din „Layforce” şi „Scots Guards”. Printre aceştia Jim “Gentleman” Almonds fost poliţist, Reg Seekings, un tânăr de 21 de ani care înainte de război practicase boxul de performanţă, Bob Bonnnet care activase în „Scots Guards”, Dave Kershaw care luptase în războiul civil din Spania, Pat Riley şi caporalul Johnny Cooper de 19 ani33. În 24 august 1941, subunitatea Cpt. David Stirling, “No. 1 Small Scale Raiding Force” a fost cantonată la 90 mile est de Cairo la baza aeriană RAF de la Kabrit (azi Kibrit) lângă Marele Lac Amar, primind în jargon supranumele de “Stirling's Rest Camp” cu referire la acţiunile neortodoxe ale comandoului de rezolvare a problemelor de cazarmament şi logistică pe seama unităţii de infanterie vecine neozeelendeze de la baza Geneifa, ceea ce în opinia lui Stirling era “un jaf curat dar întreţinea moralul şi abilităţiile militarilor săi”34. A urmat un program dur de instrucţie şi de antrenament extins în tehnici de guerillă şi paraşutare inclusiv marşuri suprasolicitante de 60 sau 50 de mile prin deşert, cu 25 de kg echipament militar în spate pentru fiecare participant pentru dezvoltarea rezistenţei fizice. Cpt. David Stirling a pus accentul pe rezistenţa fizică şi reflexe. Militarii SAS şi-au desăvârşit tragerea din mers, iar apoi pe cea din fugă asupra unor ţinte ce apăreau pe măsura înaintării, pentru trageri cu arma în mod reflex indiferent de poziţie35. De asemenea au fost intens repetate tot felul de scenarii de luptă în cadrul programului “close-combat” (lupta corp la corp) prin care militarii şi-au perfecţionat prizele de judo, loviturile de karate, mânuirea pumnalului şi tehnicile de strangulare. A urmat familiarizarea cu arta infiltrării, militarii SAS umblând kilometrii pe jos printre posturi de pândă fictive. Instructorii i-au antrenat cum să se protejeze de atacul aviaţiei inamice la joasă înălţime în deşert. Brusc răsuna un fluier iar militarii se lăsau la pământ şi începeau să sape cu picioarele o lungă tranşee în nisip iar cu mâinile desfăceau plasa de camuflaj care se acopereau strecurându-se în şanţ şi eliminând orice umbră. În cîteva zeci de secunde patrula SAS dispărea complet din vederea unui eventual pilot de observaţie inamic. Militarii lui Stirling au învăţat să monteze şi să demonteze armamentul din dotare contra cronometru, să lanseze grenade din mers dar şi să se orienteze cu ajutorul busolei solare calculând declinaţia magnetică existentă în

26 Macintyre 2016, p. 8 - 13. 27 Mortimer 2015, p. 37. 28 Soare 2002, p. 323. 29 Memo The First Parachute Jump in the Middle East, National Archives. 30 WO 218/223, David Stirling 1948 Memo. 31 Ross 2004, p. 16. 32 Stirling, David, Origins of the Special Air Service, SAS Archives. 33 Mortimer 2015, p. 58. 34 Winterman, Denise, SAS War Diary: The SAS secret hidden since World War II, BBC News Magazine, 23 September 2011. 35 Hoe 1992, p. 46. 101 locaţia în care înaintau36. Prima acţiune a “L Detachment Special Air Service Brigade” s-a desfăşurat între 16 – 17 noiembrie 1941. Combatanţi SAS erau supranumiţi “soldaţii cowboys” de înalţii oficialii din “Middle East Headquarters”– MEHQ, aceştia considerându-i o unitate de “militari extravaganţi şi inconştienţii”37. Operaţiunea cu numele de cod “Squatter” era o acţiune de desant aerian în spatele liniilor inamice cu scopul de a ataca 5 aerodromuri ale forţelor Axei de la Tmimi şi Gazala aflate la V de Tobruk fiind planificată în vederea sprijinirii ofensivei “Crusader” lansată de trupele Armatei 8 britanică. Cinci avioane de transport Bristol “Bombay” au decolat de pe aerodromul Bagush de lângă Fuka în apropiere de coasta egipteană având la bord 11 membrii ai echipajului şi 55 de militari care aveau ca misiune paraşutarea în deşertul Libiei apoi infiltrarea în spatele liniilor inamice şi atacul cu explozivi asupra avioanelor de luptă de pe cele cinci aerodromuri germane şi italiene de la Gazala şi Tmimi38. O puternică furtună de nisip, una din cele mai mari din ultimii treizeci de ani din deşertul Sahara, a afectat însă planul de luptă britanic deoarece avioanele de transport ale comandoului lui David Stirling au fost nevoie să devieze de la traseu spre coasta libiană fiind atacate de artileria antiaeriană germană care a lovit aparatul Bristol “Bombay” ce transporta containerele cu arme, explozivi, muniţii, apă, hrană şi suport medical iar celelalte au fost obligate să paraşuteze desantul la 12 mile distanţă de locul stabilit fără echipamente militare39. Datorită rezistenţei forţelor Axei şi condiţiilor meteorologice extreme din noaptea de 16/17 noiembrie 1941, operaţiunea “Squatter” s-a încheiat cu un dezastru, din cei 55 de militari implicaţi în misiune, 34 de militari din “L Detachment Special Air Service Brigade” au fost ucişi, răniţi sau capturaţi de inamic. Doar 21 de membrii ai comandoului britanic inclusiv Cpt. David Stirling, au fost extraşi din zona critică după ce au parcurs 40 de mile prin deşert cu ajutorul patrulei motorizate “R1” din cadrul Long Range Desert Group – LRDG (“Grupul de Incursiune Adâncă în Deşert”) care a fost desemnată să recupereze unitatea SAS40. Analizând acest eşec lamentabil al raidului paraşutat, Cpt. David Lloyd- Owen din cadrul patrulei LRDG, i-a sugerat Cpt. David Stirling că mijloacele auto de care dispune unitatea LRDG ar putea asigura transportul prin deşert al militarilor SAS până în apropierea ţintelor vizate. Stirling a realizat că atacul la sol a obiectivelor inamice din deşert pe timpul nopţii este mai eficient decât o operaţiune de desant aerian. Lt. Col. Guy Prendergast, noul comandant al LRDG a fost de acord cu propunerea lui Lloyd-Owen, iar din 25 noiembrie 1941 a acceptat ca militarii SAS să fie cantonaţi alături de LRDG în oaza Jalo41. Între timp generalul Sir Claude J. E. Auchinleck, comandant şef al forţelor militare britanice din Orientul Mijlociu a ordonat Armatei a 8 să lanseze o a doua ofensivă asupra trupelor germane şi italiene solicitând implicarea LRDG în atacuri de diversiune în spatele liniilor inamice fiind vizate aerodromurile Axei de la Sirte, Agheila şi Agedabia. Lt. Col. Guy Lenox Prendergast a văzut în această solicitare oportunitatea ca militarii SAS să-şi ia revanşa după dezastrul din primul raid şi a transmis în 28 noiembrie 1941 ordinul MEQH ca trupelor din oaza Jalo să atace ţintele desemnate. Astfel unităţii lui Stirling i s-a oferit o nouă şansă când a continuat selecţia militarilor voluntari din trupele “Layforce Commando” care era în curs de desfiinţare şi a primit misiunea de a ataca cele trei aerodromuri inamice din Libia. De această dată, Stirling nu a mai folosit desantarea din avion ci transportul în deşert la bordul maşinilor de teren “Chevrolet” 1533 x 242 ale patrulei “R” din cadrul LRDG având misiunea de a executa misiuni strategice de cercetare-diversiune la mare distanţă în spatele liniilor inamice împotriva aerodromurilor şi obiectivelor militare ale Axei din Libia43.

Concluzie. Iniţial patrulele motorizate ale LRDG şi SAS erau înzestrate cu vehiculele de teren Ford F15, Ford 01 Pilot Car şi Chevrolet WB modificate pentru deşert având tracţiune integrală. Din martie 1941 maşinile Ford F15 şi Chevrolet WB au fost înlocuite cu un model nereuşit Ford F 30 CMP cu patru roţi care era greoi pentru acţiunile în deşert şi consuma mult combustibil. Abia peste un an, Ford F 30 CMP va fi înlocuit cu cu 200 de maşini de patrulare uşoare modelul canadian Chevrolet 1533 x 2 şi Chevrolet 1311 x 3 la care au fost eliminate portierele, parbrizul şi acoperişul. Dotate cu un radiator de mare capacitate maşinile Chevrolet 1533 erau perfect adaptate misiunilor de patrulare în deşert, având sistem de condensare, arcuri de suspensie pentru teren dur, anvelope late cu presiune scăzută,

36 Vezi colecţia de documente Public Record Office (PRO) War Histories (Wynter, H. W. Brigadier), Special Forces in the Desert War 1940-1943, Kew, Richmond, Surrey UK: Public Record Office, 2001, p. 113 - 119. 37 WO 201/785, Formation of L Detachament. 38 Mortimer 2004, p. 62. 39 WO 218/166 – 172, Operation report, Special Service War Diaries, National Archives. 40 Mortimer 2015, p. 13. 41 WO 218/166 – 172, Operation report, Special Service War Diaries. 42 Gibson, T., “Non Vi Sed Arte: The Long Range Desert Group. Their Vehicles and Camouflage”, Model Military International, No. 43, November 2009, p. 8 – 14. 43 Public Record Office War Histories, Operation Instruction No. 99, republished in Special Forces in the Desert War 1940-1943, Kew, Richmond, Surrey UK: Public Record Office 2001. 102 compartimente speciale incorporate în caroserie pentru echipamente de comunicaţii wireles, transmiţător şi receiver Philips 635, busolă solară, teodolit, hărţi şi instrumente de navigaţie. Maşinile Chevrolet WB ale LRDG şi SAS cu un echipaj de 3 militari erau înarmate iniţial cu o mitralieră Lewis pe capotă şi o piesă de artilerie antitanc Bofors de calibrul 37 mm în spate. În decembrie 1940, armamentul vehiculelor LRDG a fost modificat având cinci mitraliere Vickers Medium Mk 50, 4 arme antitanc Boys şi Bofors de 37 mm. Între 1941-1942 configuraţia armamentului e înlocuită de mitralierele grele Browning AN/M2 şi Browning Mk II din stocurile RAF. Fiecare vehicul Chevrolet era echipat în 1942 cu 6 până la 8 monturi de arme, dar în mod normal numai două sau trei din ele erau utilizate în mod regulat de trupele LRDG şi SAS. Grupurile de comando SAS, formate din 4 combatanţi, urmau să atace aerodromurile inamice după executarea recunoaşterilor la sol, avioanele de luptă germane sau italiene urmând să fie distruse cu mici bombe incendiare de 0,45 kg introduse în rezervoarele aparatelor, un mix de ulei diesel cu termit (exploziv plastic Nobel 808)44cu explozie cu efect întârziat prin utilizarea creionului detonator nr. 27, un model inventat de Lt. John „Jock” Lewes. De altfel aceste bombe incendiare vor fi cunoscute de-a lungul războiul în nomenclatorul militar al Cartierului General al Forţelor Speciale – “Special Forces Headquarters” (SFHQ) sub denumirea de “Lewes Bomb”45. Cu această nouă tactică de luptă de la oaza Jalo au fost declanşate raidurile surpriză nocturne în operaţiunea “Green Room” cu ajutorul maşinilor de teren “Chevy” puse la dispoziţie de LRDG asupra aerodromului El Agheila în 15 decembrie 1941 simultan cu raidul de diversiune de la Sirte – Tamet (Tamit)46 şi raidul la aerodromul Agedabia (Ajdabiya) în 22 decembrie 1941. Acestea au avut rezultate spectaculoase: o echipă de şapte militari SAS condusă de Lt. “Paddy” Maine a distrus 24 de avioane de luptă inamice la Tamet, iar o alta de patru militari sub coordonarea Lt. Bill Fraser a incendiat şi distrus alte 37 de avioane la Agedabia47. Misiunea combinată a avut succes: 61 de avioane de luptă inamice au fost distruse la sol, trupele SAS suferind pierderea a doi militari şi trei vehicule iar David Stirling a fost avansat la gradul de maior48.

Bibliografie

Auchinleck 1946 – Cl. Auchinleck, Despatch on Operations in the Middle East from 5 July 1941 to 31 October 1941, London: War Office, in The London Gazette (Supplement) No. 37695, 20 August 1946. Asher 2004 – M. Asher, Get Rommel: The Secret British Mission to Kill Hitler's Greatest General, London: Weidenfeld & Nicholson, 2004. Bijl, Van Der 2013 – N. Bijl, Van Der, Sharing the Secret: The History of the Intelligence Corps 1940-2010, Barnsley: Pen and Sword, 2013. Bradford 2008 – G. Bradford, Rommel's Afrika Korps. El Agheila to El Alamein, Mechanisburg, PA.: Stackpole, 2008. Carell 1960 – P. Carell, The Foxes of the Desert, New York: 1960. Chappell 1996 – M. Chappell, Army Commandos 1940-1945. Elite, London: Osprey Publishing, 1996. Cowles 2011 - Virginia, Cowles, The Phantom Major: The Story of David Stirling and the SAS Regiment, Pen and Sword, 2011. Edelmeier 2000 – H. Edelmeier, Das Rommel-Unternehmen: der Űberfall britischer Commandos auf den vermuteten Gefeschtsstand General Rommels bei Beda Littoria in der Nacht vom 17. zum 18. November 1941, Salzburg: Osterreicherscher Miliz - Verlag, 2000. Gibson 2009 - T. Gibson, “Non Vi Sed Arte: The Long Range Desert Group. Their Vehicles and Camouflage”, Model Military International, No. 43, November 2009, p. 8 – 14. Hoe 1992 – A. Hoe, David Stirling, Warner Books, 1992. Lind 1994 - L. Lind, Battle of the Wine Dark Sea: The Aegean Campaign 1940 -1943, Kangoroo, Kenthurst, 1994. Macintyre 2016 – B. Macintyre, Rogue Heroes: The History of the SAS Britain's Secret Special Forces unit that Sabotaged the Nazis and Changed the Nature of War, New York: Crown Publishing Group, 2016. Mead 2007 – R. Mead, Churchill's Lions: A biographical guide to the key British generals of World War II, Stroud: Spellmoun, 2007. Memo The First Parachute Jump in the Middle East, National Archives. Molinari 2007 – A. Molinari, Desert Raiders: Axis and Allied Special Forces 1940-43, Oxford: Osprey Publishing, 2007 Mortimer 2014 – G. Mortimer, Kill Rommel! Operation Flipper 1941, Oxford - New York: Osprey Publishing 2014. Mortimer 2015 – G. Mortimer, Stirling's Desert Triumph. The SAS Egyptian Airfield Raids 1942, Oxford: Osprey Publishing, 2015. Public Record Office (PRO) War Histories (Wynter, H. W. Brigadier), Special Forces in the Desert War 1940-1943, Kew, Richmond, Surrey UK: Public Record Office, 2001. Public Record Office War Histories, Operation Instruction No. 99, republished in Special Forces in the Desert War 1940-1943, Kew, Richmond, Surrey UK: Public Record Office 2001. Ronconi 2001 – G. Ronconi, “L'Operazione Abstention in Egeo”, Storia Militare, No. 82, maggio-giugno 2001, p. 9 – 12.

44 Macintyre 2016, p. 49. 45 Stevens 2005, p. 22. 46 Mortimer 2015, p. 44 – 67. 47 WO 218/166 – 172, Operation report, Special Service War Diaries. 48 Shortt 1981, p. 11 103 Ross 2004 - H. Ross, Paddy Mayne, Sutton Publishing, 2004. Stevens 2005 – G. Stevens, The Originals - The Secret History of the Birth of the SAS in their own words, Ebury Press, 2005. Stirling, David, Origins of the Special Air Service, SAS Archives. Tănase 2006 – M. Tănase, Trupele aeropurtate în cel de-al Doilea Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2006. Thompson 1994 – L. Thomson, SAS: Great Britain's Elite Special Air Service, Zenith Imprint, 1994. Williams 2008 – D. Williams, “SAS founder broke into Army HQ on crutches to persuade generals they needed crack unit”, Daily Mail, 21 February 2008, p. 6 - 7. Winterman 2011 – Denise Winterman, SAS War Diary: The SAS secret hidden since World War II, BBC News Magazine, 23 September 2011. WO – War Office, 193/27 Formation of Parachute & Commando Units. WO – War Office, 201/785, Formation of L Detachament. WO – War Office, 218/166 – 172, Operation report, Special Service War Diaries, National Archives.

Căpitanul Sir David Archibald Stirling, fondatorul SAS într-o discuţie cu militarii din comando-ul său înainte de plecare în misiune în spatele liniilor inamice din deşertul libian (credit photo: historycollection.co/british-officer-lie-cheat-steal-form successful-sas)

Militarii britanici din SAS în patrulare în spatele frontului din Africa de Nord. Se pot remarca la bordul jeep-urilor mitralierelegrele antiaeriene Vickers “K” Twin (credit photo: Wikimedia Commmons/ Public Domain)

104 O SCURTĂ INTRODUCERE IN ISTORIA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ A CAMBOGIEI

Drd. Marian Suciu

Abstract: A Short Introduction to the Modern and Contemporary History of Cambodia presents the evolution of Cambodia from the end of the nineteenth century when the kingdom of Cambodia became a constituent protectorate of the French Colonial Empire, until the recent developments through which Cambodia regained its status of independent country. The present paper will emphasize the unfortunate period during which the Khmer Rouge controlled the country and exterminated at least one million people and tortured other millions.

Cuvinte cheie: Cambogia, Imperiul Colonial Francez, Vietnam, Pol Pot, Kampuchia. Keywords: Cambodgia, French Colonial Empire, Vietnam, Pol Pot, Kampuchea.

Când vorbim despre statul cambodgian ne gândim la acel mic regat khmer din Asia de Sud-Est care, începând cu secolul al VIII-lea şi până la sfârşitul secolului al XIV-lea, a dominat economic, cultural şi militar peninsula indochineză şi a lăsat moştenire omenirii exoticul vestigiu din Angkor Wat, dar şi la perioada mai recentă de guvernare a khmerilor roşii, care au reuşit să anihileze între 15 şi 40% din populaţia oficială de pe teritoriul cambodgian, sub conducerea lui Pol Pot 1. Din nefericire, nu doar perioada khmerilor roşii a fost una zbuciumată pentru societatea cambodgiană, ci întreaga perioadă începând cu secolul al XIV-lea şi până în prezent poate fi socotită a fi una nefastă. Aceasta se datorează și faptului că, odată cu decăderea marelui regat khmer, după şase secole de bunăstare şi expansiune, populaţia khmeră ajunge la mila statului thailandez şi vietnamez cu care are adeseori conflicte. Chiar și în momentele în care nu este în conflict direct cu vecinii săi, regatul khmer trebuie să fie atent să ducă relaţii diplomatice şi economice echilibrate cu ambele state pentru a nu atrage gelozia vreunuia2. Însă la sfârşitul secolului al XIX-lea, regatul khmer nu mai poate ţine pasul cu pretenţiile celor două state vecine şi, pentru a nu deveni o simplă anexă a acestora, regele Norodom decide să ceară ajutorul imperiului colonial france. Imperiul francez acceptă să ajute micul regat khmer, transformându-l în protectorat francez3, statut prin care regatul khmer primeşte protecţie militară, dar pierde dreptul de a se ocupa de propria politică externă. Însă decizia regelui de a pune statul cambodgian sub protecţia francezilor nu va fi cea mai bună, deoarece aceştia vor profita de slăbiciunea statului asiatic pentru a-şi mări influenţa în guvernarea statului şi vor sfârși prin a-și impune propria guvernare şi proprii funcţionari publici. De asemenea, francezii au impus şi un număr mare de impozite şi taxe, pe care-l creşteau în fiecare an, dar măcar o mare parte din banii obţinuţi din strângerea acestor impozite şi taxe reveneau pe teritoriul cambodgian, deoarece francezii au investit în protectoratul cambodgian, construind drumuri, clădiri pentru autorităţi şi institute budiste de educaţie4. După ce Franţa este ocupată de forţele Germaniei naziste în 1940, guvernul cambodgian cere oficialilor francezi din Phnom Penh să declare independenţa Cambogiei, deoarece marele imperiu nu își mai poate apăra teritoriul, dar francezii îi refuză5. Însă thailandezii, simţind slăbiciunea Franţei, hotărăsc să atace teritoriul cambodgian, invadând şi înfrângându-i pe francezi la Battambang şi Siem Reap, dar francezii reuşesc să câştige bătălia de la navală din ianuarie 1941. Astfel, la sfârşitul acestor bătălii, Franţa şi Thailanda cad la învoială printr-o înţelegere arbitrată de japonezi, prin care se stipula că zona între Battambang şi Siem Reap revine thailandezilor şi zona din jurul Angkor Wat rămâne sub protecţia franceză6. De asemenea, în același an, regele cambodgian agreat de francezi, Monivong, moare, iar autoritățile franceze decid ca Norodom Sihanouk să preia funcția simbolică de rege. Mai târziu, japonezii vor cuceri zona şi guvernul francez instaurat de nazişti va permite japonezilor să preia şi Cambogia franceză7. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial situaţia Indochinei devine tensionată datorită faptului că, pe de o parte, în Hanoi comuniştii sub conducerea lui Ho Chin Minh declară indepenţa Vietnamului, iar, pe de altă parte, Franţa încearcă să recupereze fostele colonii şi protectorate şi să le reincludă în statul francez, acţiuni opozante ce duc rapid la primul război din indochina (1946-1954)8. În timpul acestui război statul cambodgian, prin eforturile continue ale regelui

1Misquitta 2006, p.47. 2 Weltig 2009, p.14. 3 Weltig 2009, p.15. 4 Weltig 2009, p.15. 5 Weltig 2009, p.18. 6 Weltig 2009, p.19. 7 Weltig 2009, p.19 8 Windrow 1998, p.3. 105 Norodom Sihanouk, reuşeşte să câştige enorm, deoarece reuşeşte să-şi declare independenţa în 1953, profitând de haosul creat de război şi de faptul că statul francez este slăbit9. La doar doi ani de la declararea independenței, adică în 1955, regele Norodom Sihanouk dorește să scape de ipostaza de rege simbolic al statului cambodgian și abdică în favoarea tatălui său, Norodom Suramarit10. După moartea tatălui său, Sihanouk nu mai preia funcția de simbolică de rege, ci înființează un consiliu regent care îl numește prim- ministru, funcție are îi permite să contureze o politică socialistă, care implica inclusiv naționalizarea băncilor, comerțului și companiilor din Cambogia11. Chiar dacă acțiunile sale rămân fără efect, Cambogia rămânând o țară săracă, Prim-ministrul Sihanouk a reușit să mențină neutralitatea Cambogiei în conflictele învecinate și să păstreze statutul de stat independent al țării. Totuși, în 1963 Norodom Sihanouk este forțat să renunțe la relația diplomatică cu Statele Unite ale Americii, deoarece se temea că o alianță cu Statele Unite ale Americii, care susținea Vietnamul de Sud și Thailanda, ar fi putut periclita integritatea statului cambogian, fiindcă acele state încă aveau pretenții istorice asupra Cambogiei. Astfel, Norodom Sihaouk preferă să se alieze cu Republica Populară Chineză și cu Vietnamezul de Nord, obținând finanțare din partea chinezilor și susținându-i pe vietnamezii de nord în al Doilea Război din Indochina/ Războiul Vietnamez (1950-1975)12. Din nefericire, alierea lui Norodom Sihanouk cu chinezii nu va fi pe placul generalui pro-american Lon Nol care, cu sprijinul grupării naționaliste și cu un posibil sprijin american, va reuși în 1970 să-l îndepărteze pe Sihanouk printr-o lovitură de stat13. Noul regim instituit de Lon Nol „a încercat imediat să scape de prezența vietnamezilor în Cambodgia. Aceștia au descărcat vase cu provizii masive de arme pentru forțele armate care luptau în sudul Vietnamului. Aceasta a determinat creșterea susținerii vietnameze acordate khmerilor roșii și cauzei lor”14. Însă sprijinul american de care era dependentă guvernarea Lon Nol începe să scadă, iar astfel forțele khmerilor roșii și Vietnamului de Nord reușesc să înfrângă forțele generalului. În 17 aprilie 1975 khmeri roșii intră învingători în capitala statului, Phnom Penh15. Însă victoria khmerilor roșii nu ar fi reușit dacă regele Norodom Sihanouk, care după lovitura de stat s-a refugiat în Republica Populară Chineză, nu i-ar fi sprijinit pe aceștia să răstoarne regimul lui Lon Nol pentru a-și asigura accesul la conducerea statului cambodgian. Totuși, regele a ajuns o simplă marionetă în mâinile comuniștilor khmeri, care s-au folosit de această alianță pentru a-și consolinda masele de susținători, iar pe el l-au ținut prizonier în palat când s-a întors în țară16. Mai mult, conducătorii khmerilor roșii, Pol Pot, Ieng Sary și Khieu Sampha, au declanșat un proces de purificare națională17. În timpul acestui proces „au fost expulzați toți străinii, ziarele au fost scoase în afara legii și un mare număr de oameni care avuseseră fie și cea mai vagă legătură cu vechiul regim – inclusiv toți liderii religioși, fie ei budiști, creștini sau musulmani – au fost executați. Au existat relatări conform cărora unii oameni au murit doar pentru că purtau ochelari – semn că erau intelectuali burghezi”18. Locuitori din Phom Penh și din celelalte orașe din Cambodgia au fost informații că „vor fi temporar strămutați din oraș din cauza atacurilor cu bombă preconizate a fi lansate de americani și că se vor putea întoarce când amenințarea va fi trecut”19, dar aceștia erau trimiși de fapt pe ogoare, să lucreze pământurile pentru ca noul stat comunist cambodgian să devină cel mai prosper stat agrar20. Regimul a impus o distincție între „cei cu <>(care trăiseră dintru început din munca pământului) și cei aduși de la oraș, dintre care mulți au fost masacrați imediat. Aceștia – capitaliști, intelectuali și oameni care aveau contacte cu lumea exterioară - care nu au putut fi <> pe calea revoluției, au fost torturați și uciși într-o serie de lagăre de concentrare, precum lagărul- închisoare S-21 (cunoscut și sub umele de <>), sau au fost duși direct pe <>, unde li se dădeau rații atât de neîndestulătoare, încât nu au putut supraviețui”21. Astfel, nenumărați oamenii au fost executați și aruncați în gropi comune imense, deasupra cărora „khmerii roșii au plantat […] manioc și cocotieri, care s-au hrănit din trupuri și din amintiri”22. Situația noului stat comunist nu s-a îmbunătățit prin forțarea a sute de mii de orășeni să lucreze terenurile agricole, ci dimpotrivă, în anul 1977 din cauza unor recolte slabe, o mulțime de oameni au murit, deoarece mândria

9 Montefiore 2013, p.453. 10 Widyono 2008, p.24. 11 Marlay și colab. 1999, p.159. 12 Marlay și colab. 1999 , pp.160-161. 13 Widyono 2008, p.25. 14 Misquitta 2006, pp.32-33. 15 Misquitta 2006, p.33, 16 Misquitta 2006, p.32. 17 Montefiore 2013, p.453. 18 Montefiore 2013, p.453. 19Misquitta 2006, p.40. 20 Misquitta 2006, p.40. 21 Montefiore 2013, p.455. 22 Panh și colab.2013, p.38. 106 conducătorilor khmerilor roșii nu a permis acestora să accepte ajutoare străine23. Mulți oameni mâncau în acea perioadă chiar și mâncarea stricată, ceea ce a dus ca mulți să moară de intoxicație alimentară, o moarte cumplită în condițiile în care spitalele cambodgiene nu aveau resursele necesare să trateze pacienții24. Din fericire, pe 7 ianuarie 1979 Phnom Penh este cucerit de vietnamezi, care instaurează o nouă conducere, iar khmerii roșii se retrag în Thailanda de unde continuă un război de gherilă împotriva noilor ocupatori ai Cambodgiei. Pol Pot este judecat în lipsă în Cambodgia pentru genocid și condamnat la moarte. El va fi prins însă abia în 1997 și este recondamnat la închisoare pe viață, dar Pol Pot moare în 1998 datorită unei insuficiențe cardiace25. Ultimele armatele vietnameze s-au retras în 1989, iar pe 23 octombrie 1991 s-a semnat un acord de oprire a luptelor dintre vietnamezi și khmerii roșii și se stabilește desfășurarea de alegeri democratice în 1993, sub stricta supraveghere a forțelor Națiunilor Unite26. În urma acestor alegeri, prințul Ranariddh, fiul lui Norodom Sihanouk câștigă 45 % dintre voturi, iar competitorul său, Hun Sen, 38%. În această situație, regele Sihanouk mediază o colaborare a celor doi membri câștigători ai unicului partid comunist din Cambodgia, astfel că prințul Ranariddh devine prim-ministru, iar Hun Sen viceprim-ministru. Din nefericire, regele se îmbolnăvește de cancer și își petrece timpul tratându-se în China, în timp ce simpatizații fiului său sunt uciși cu sânge rece, iar Hun Sen își întărește puterea și devine prim-ministru al Cambodgiei începând cu 1998 27. Însă Hun Sen nu va reuși să îmbunătățească situația economică a statului, acesta rămânând un stat sărac dependent de ajutoare, în care profitul vine doar exploatările forestiere și turism28. În concluzie, putem afirma că istoria modernă și contemporană a Cambodgiei, spre deosebire de cea medievală, este marcată doar de perioade întunecate, în care conducătorii ei au ales să pună în practică soluții dezastroase care fie au dus la moartea a milioane de oameni, precum în cazul lui Pol Pot, sau au condus țara spre sărăcie, după cum este cazul lui Norodom Sihanouk sau Hun Sen.

Bibliografie

Marlay și colab. 1999 – R. Marlay, C.D. Neher, Patriots and Tyrants: Ten Asian Leaders, Lanham, 1999. Misquitta 2006 – C. Misquitta, Dictatori nemiloşi, Bucureşti, 2006. Montefiore 2013 – S.S. Montefiore, Monștri: Cele mai Malefice Personalități Istorice, de la Nero la Osama Bin Laden, București, 2013. Pahn și colab. 2013 – R. Pah, C. Bataille, Eliminarea: Povestea unui Supraviețuitor din Infernul Khmerilor Roșii, București, 2013. Ung 2014 – L. Ung, Întâi l-au Omorât pe Tata: Povestea unnei Fetițe din Cambodgia, București, 2014. Weltig 2009 – M.S. Weltig, Pol Pot’s Cambodia, Minneapolis, 2009. Windrow 1998 – M. Windrow, The French Indochina War 1946-54, Oxford, 1998. Widyonon 2008 – B. Widyono, Dancing in the Shadows: Sihanouk, the Khmer Rouge, and the United Nations in Cambodia, Lanham, 2008.

23 Montefiore 2013, p.454. 24 Ung 2014, p.148. 25 Montefiore 2013, p.454. 26 Marlay și colab. 1999, p.171. 27 Marlay și colab. 1999, pp.171-173. 28 Marlay și colab. 1999, p.194. 107

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

108 PROMOVAREA VALORILOR CULTURALE ALE BURGULUI TRANSILVAN ÎN MONOGRAFIA DIN ANUL 1790 A ORAȘULUI SIBIU

Ioan-Nicolae Popa

Abstract: Promoting the Cultural Values of the Transylvanian Burgin the 1790 Sibiu City Monograph. Throughout Sibiu monograph published in 1790, there are ample information about Saxon burg’s cultural institutions at the end of the eighteenth century; the most important are mentioned in the paper.

Cuvinte cheie: Sibiul la 1790, monografie, Martin Hochmeister jr., Victor Coroianu, ghid turistic, instituții de cultură, baronul Brukenthal. Keywords: Sibiu in 1790, monograph, Martin Hochmeister jr., Victor Coroianu, tourist guide, cultural institutions, Baron Brukenthal.

Multă lume ridică sprânceana a mirare când află că există o monografie a orașului Sibiu elaborată și tipărită la sfârșitul secolului al XVIII-lea și că aceasta este prima lucrare de acest gen nu doar din spațiul Transilvaniei, ci din întregul areal al României de azi. Epitetul „prima” / „primul” revine frecvent în paginile celor care scriu despre bogatul trecut cultural și de evoluție social-economică a burgului săsesc de pe Cibin, care a fost nu doar centrul politico- administrativ al comunităților saxone de pe Fundus Regius, ci, vreme îndelungată, și reședința principalelor instituții ale administrației provinciale habsburgice, în frunte cu Guberniul Transilvaniei. Tipăritura la care ne referim este una care a suscitat controverse în rândul cercetătorilor, datorită împrejurărilor în care a apărut și datorită condițiilor în care puținele exemplare care au învins vitregia vremurilor au putut ajunge sub lupa cercetării istoricilor. Raritate bibliografică, aparținătoare unei perioade istorice mai vechi, cartea poartă titlul Hermannstadt im Jahre 1790, fiind una dintre scrierile reprezentative ale perioadei de tatonare și de căutări intelectuale specifice epocii de afirmare a iluminismului în Transilvania habsburgică. Apărută în urmă cu 227 de ani, ea este un reflex al preocupărilor de racordare a orașului de meșteșugari și de negustori sași la tendințele înnoitoare manifestate pe plan european, în primul rând la cele ale Vienei imperiale, dătătoare de ton și în urbea de pe Cibin. Încercând să o definim, precizăm că avem de-a face cu prima încercare de radiografiere a realităților orașului și a ținutului într-o structură cu tentă monografică. Elaborarea ei nu este rodul unei porniri individuale întâmplătoare, ci ni se înfățișează ca o lucrare cerută de realitățile vremii. Alcătuirea ei are un acuzat scop pragmatic: pe de o parte, era menită să dezvăluie localnicilor cunoștințe despre istoria trecută și prezentă a cetății, să-i facă pe deplin conștienți și mândri de ceea ce sunt; pe de alta, ea trebuia să ofere străinilor trecători prin oraș, celor veniți din alte zone ale Transilvaniei, dar și din țările învecinate, informații despre multiplele lucruri demne de interes și despre elementele în măsură să ofere un popas agreabil călătorilor ajunși la Sibiu. Este greu de explicat faptul că prima lucrare monografică despre Sibiu nu a fost niciodată reeditată în trecut, deși constituie un important reper al istoriei culturale a etniei săsești și a rămas puțin cunoscută multor istorici români, dată fiind puținătatea exemplarelor păstrate și inexistenței unei traduceri în limba română. În urmă cu zece ani, bineintenționatul cercetător amator Victor baron Coroianu a tipărit la Cluj o primă versiune românească1. Volumașul a stârnit interes, dar analiza lui demonstrează că ne aflăm în fața unui eșec științific: textul propus de Coroianu este minat de numeroase și grave erori pricinuite de faptul că traducătorul nici nu cunoaște subtilitățile limbii germane, nici nu este familiarizat cu tiparul gotic, specific epocii. Este deci de salutat procuparea conducerii Forumului Democrat al Germanilor din România de a scoate cu adevărat la lumină scrierea din 1790, o lucrare cu totul specială, acțiunea soldându-se cu reeditarea monografiei în versiune bilingvă. Editorii cărții sunt Cornel Lungu și Liliana Maria Popa, traducerea a fost asigurată de Liliana Maria Popa și Elena Cernea iar traducerea în limba germană a studiului introductiv semnat de Liliana Maria Popa2 a fost realizată de Isolde Huber. Titlul studiului introductiv al volumului, Hermannstadt im Jahre 1790 oder Ein Buch – Zwei Gesichter / Hermannstadt im Jahre 1790 sau Cartea cu două fețe, pornește de la realitatea că volumașul scos în 1790 de editura sibiană a lui Martin Hochmeister a ajuns până la noi sub două titluri, citate în literatura de specialitate ca două tipărituri distincte: prima, un calendar, alcătuit în maniera calendarelor ieșite în fiecare an din tipografia sibiană, dar cu un conținut amplificat, având titlul Versuch eines allgemeinen Handlungs-, Gewerbs- und Reise Kalenders von Hermannstadt auf das Jahr 1790 (…) / Încercare de calendar general comercial, de meserii și de călătorie, din Sibiu, pe anul 1790 (…); a doua apare cu titlul Hermannstadt im Jahre 1790 și cu subtitlul explicativ Versuch eines kurzgefassten Handbuchs zur

1 Hochmeister 2006. 2 Popa 2015. 109 nähreren Kentniss dieser Stadt in politischer, merkantilischer und wissenschaftlicher Rücksicht, zum Gebrauch für Eiheimische und Reisende / Încercare de scurt îndrumar pentru o mai amănunțită cunoaștere a acestui oraș din punct de vedere politic, comercial și economic, pentru folosul localnicilor și al călătorilor. La Sibiu s-a păstrat câte un singur exemplar complet din cele două variante. Compararea lor a demonstrat că ele sunt identice, de la un anumit punct încolo. Ea relevă o interesantă manevră comercială, menită să diminueze eventualele pagube pricinuite de apariția cu mare întârziere a calendarului: din exemplarele rămase nevândute au fost înlăturate primele fascicole, cele care conțineau elementele specifice oricărui calendar din epocă; li s-a tipărit altă copertă/foaie de titlu, fiind puse în vânzare ca și cum ar fi o tipăritură aparte; în noul veșmânt, ea a intrat mai târziu în atenția cercetătorilor ca prima lucrare monografică despre Sibiu și ca primul ghid turistic al unui oraș din Marele Principat al Transilvaniei. Mulți cercetători au considerat că autorul volumașului din 1790 ar fi tipograful-editor Martin Hochmeister Jr. (1767-1837). Este o pură speculație. Studiul introductiv al recentei reditări demonstrează că tânărul Martin, care preluase prospera afacere a familiei în primăvara anului 1789, după decesul părintelui său, nu ar fi fost în măsură să elaboreze, la cei 22 de ani ai săi, o lucrare atât de amplă și de o asemenea complexitate, nu ar fi fost capabil să materializeze un proiect de asemenea anvergură ca alcătuirea unei sinteze despre Sibiul de la sfârșitul veacului al XVIII- lea. Cercetările asupra epocii ne îndreptățesc să afirmăm că cei care au adunat informațiile și au redactat materialele cuprinse în cele peste 200 de pagini ale calendarului-monografie se află printre numeroșii intelectuali pe care îi avea Sibiul la acea dată3, mulți dintre ei cu studii în spațiul germanic apusean, majoritatea dintre ei membri ai lojei masonice sibiene și colaboratori ai lui Martin Hochmeister Sr. (1740-1789) în marile proiecte culturale pe care acesta le materializase, beneficiind de constantul sprijin al autorităților vieneze. Este evident că monografia din 1790 nu oferă informații inedite, dar ea este importantă ca radiografie a unui moment anume al existenței Sibiului, privit în contextul general istorico-geografic al Transilvaniei habsburgice, și ca exprimare a unei anumite mentalități pragmatice dominante în gândirea reprezentanților intelectuali ai populației de meșteșugari și de negustori care asigurau prosperitatea burgului săsesc de pe apa Cibinului. Din paginile volumului, călătorul sosit în Sibiu putea afla informații despre Transilvania și despre bogățiile provinciei, despre istoricul orașului și despre puternicele sale fortificații, despre topografia localității cu păienjenișul ei de străzi, despre târguri, despre bresle, despre organizarea vecinătăților și despre mulțimea de meșteșugari și de negustori, fiecare cu numele și cu adresa, despre localurile unde putea găsi loc de odihnă și de hrănire, despre clădirile importante ale burgului, despre modalitățile de distracție sau despre situația culturală a unui oraș cu biserici, cu muzee, cu ziare, cu școli, cu librării și cu teatru. În același timp i se ofereau și informații despre posibilitățile de deplasare spre și dinspre Sibiu, despre transmiterile poștale și era îndrumat să țină seama de specificul gastronomiei locale, evitând excesele, și de variațiile climatice alei zonei. În ceea ce urmează ne vom opri asupra informațiilor despre starea culturală a orașului, întrucât ele evidențiază un climat intelectual de înalt nivel, superior tuturor celorlalte orașe ale Transilvaniei, și cu totul inaccesibil oricăror alte așezări urbane de pe actualul teritoriu al României. Sibiul, care era încă reședința Guberniului Transilvaniei, avea o populație de circa 14.000 de locuitori, în cetate și în suburbii, dar în condițiile implicării Imperiului în războiul ruso-turc, prin concentrarea aici a numeroși militari și funcționari austrieci, ajunsese să aibă o populație de circa 16000 de suflete. Sunt elemente în măsură să contribuie la înțelegerea atmosferei social-culturale din Sibiul vremii, cu întregul său conglomerat de instituții oficiale. Este binecunoscută preocuparea comunității săsești pentru organizarea unui sistem de învățământ eficient, influențat și de modelele pe care intelectualii epocii le găsiseră în țările germanice unde studiaseră, în concordanță și cu reglementările impuse de autoritățile habsburgice care doreau să aibă o populație de cetățeni instruiți, disciplinați și buni contribuabili. Învățământul sibian ni se prezintă a fi pe măsura așteptărilor. Cea mai importantă instituție de învățământ a orașului era gimnaziul, pe care autorii îl numesc, cu nedisimulată mândrie, Marele Gimnaziu Evanghelic. El este amintit întâi în capitolul de prezentare a principalelor edificii laice, pe primul loc, într-o enumerare care mai cuprinde casa baronului Brukenthal, teatrul, spitalul militar, spitalul orașului și clădirea orfelinatului catolic din cartierul Terezian. Edificiul în care funcționa gimnaziul fusese terminat relativ recent, în 1781, în locul altuia care nu mai rezistase trecerii timpului, iar autorii laudă aspectul noii clădiri care are trei etaje și dimensiuni impresionante pentru acea epocă. Despre el se va vorbi mai mult în capitolul „Așezăminte pentru cultivarea științei și artei”, când se va face o trecere în revistă a tuturor instituțiilor de învățământ din oraș, cu amănunte despre organizare, despre dascăli, despre numărul elevilor, despre durata studiilor și despre programa școlară. Din capul locului, aici se face precizarea că sistemul de învățământ oficial al Transilvaniei alcătuia un organism bine articulat, organizat după principii unitare, a căror aplicare era controlată, ele aflându-se sub îndrumarea unui inspector-general.

3 Moț 2016. 110 Prezentarea unităților de învățământ începe cu principala instituție de învățământ elementar, Şcoala normală4 de pe Strada Pintenarilor, în mânăstirea Ursulinelor. Condusă de un director, avea 350 de elevi de religii diferite care învățau „scrisul, cititul, socotitul, limba germană şi noţiunile de bază ale limbii latine, metrologie, mecanică, arhitectură, arta desenului, geografie, istoria patriei, corespondenţă comercială, ştiinţele naturii şi religie. Celor care se pregătesc pentru profesia de învăţători li se predă şi pedagogia. Toate aceste ştiinţe se predau în patru clase diferite, angajaţi fiind, în afară de director, încă cinci profesori”5. Următoarea unitate de învățământ, de grad superior, Marele Gimnaziu Evanghelic, era una confesională funcționând sub controlul Cosistoriului evanghelic, având menirea de „a asigura educaţia tinerilor studioşi de confesiune augustană”. Cercetătorii găsesc informații diverse despre funcționarea școlii pe parcursul celor cinci ani de studiu, acestea întărind admirația prezentului față de preocuparea autorităților sibiene de atunci pentru creșterea unui tineret instruit și educat. Gimnaziul era codus de un director şi un conrectori6, dar în afara lor, „aici îşi mai desfăşoară activitatea trei lectori, patru colaboratori, doi extraordinari, un prefect de studii şi un senior. Numărul învăţăceilor este în medie de 5- 600 pe an. Actualmente, diversele discipline sunt repartizate în felul următor: – directorul ţine prelegeri de dogmatică, limbi orientale, istorie universală în general şi istoria patriei în special. Polemica şi teologia morală sunt tratate în cadrul prelegerilor de dogmatică; – directorul adjunct predă filozofie, ştiinţele naturii şi istoria naturală; – primul lector se ocupă de prozodie şi de matematică; – cel de-al doilea instruieşte tinerii în retorică, limbaj comercial şi geografie; – al treilea lector predă primele reguli ale retoricii şi ţine prelegeri de omiletică; – colaboratorii, extraordinarii, prefectul de studii şi seniorul predau restul materiilor, iar – al treilea colaborator mai ţine, în plus, prelegeri pentru formarea viitorilor predicatori de la sate. Toate ştiinţele enumerate se predau gratuit iar profesorii îşi primesc micile lefuri din fondul alodial al oraşului şi din fondurile bisericii. Un număr mic de elevi se bucură, prin bunăvoinţa unor familii sibiene, de masă gratuită iar alţii sunt cazaţi gratuit în incinta gimnaziului”7. În afara celor două principale unități școlare, existau și alte entități precum școala catolică patronată de membrii Ordinului Petrinilor, unde „se predau toate disciplinele care se obișnuiesc în şcolile latine. Şcoala are cinci clase şi un număr de vreo 120-150 de elevi”. Educația și instruirea fetelor nu constituia o preocupare centrală, mențiunea din monografie fiind edificatoare: „Călugăriţele ursuline, precum şi diferiţi profesori particulari, instruiesc tinerele fete în ştiinţe potrivite sexului lor”. Învățământul pentru numeroșii români din suburbii este amintit într-o propoziție: „Românii au, după modelul şcolilor normale, o şcoală trivială”, adică o școală cu primii trei ani de studiu. Fapt mai puțin cunoscut este existența unor instituții de învățământ pentru copiii instituționalizați în orfelinatele catolice și evanghelice, pe care autorii le menționează: „În apropierea Porţii Juzilor, în Orfelinatul Terezian (în limbaj popular Trangement termen corupt pentru franţuzescul Retranchement) se află, de asemenea, o şcoală organizată conform Normei, frecventată atât de copiii din orfelinat cât şi de cadeţii Institutului Orosz. Numărul obişnuit al tinerilor de ambele sexe, care studiază aici, se ridică la circa 350. Ei sunt împărţiţi în patru clase şi sunt instruiţi în aşa-numitele ştiinţe şcolare, de către un catehet şi şase profesori. În aceaşi zonă se află şi un Orfelinat evanghelic în care sunt îngrijiţi atât băieţi, cât şi fete”8. Capitolul despre învățământ se încheie cu precizarea că „majoritatea acestor şcoli organizează anual două examene publice, iar elevii cei mai harnici primesc recompense în semn de apreciere a strădaniei lor”9. Autorii acordă un spațiu larg prezentării instituțiilor de cultură care detașau Sibiul de celelalte orașe ale Transilvaniei, precum cele de cultură, de presă, de cultivare artistică, de editare și de comercializare a cărților etc. Se remarcă, în aceste pasaje, prezența a două nume cu mare pondere în evoluția culturală a Sibiului: Martin Hochmeister și Baronul Samuel von Brukenthal. De numele lui Martin Hocmeister Sr. este legată înființarea primului teatru stabil din Transilvania, în spațiul celui mai încăpător bastion al vechilor fortificații ale orașului, în Turnul Gros, unde funcționează acum Filarmonica sibiană. O primă informație despre instituția recent apărută în peisajul cultural al orașului apare în capitolul „Clădiri foarte importante”, unde se dau informațiile de natură topografică și tehnică, modul de funcționare fiind detaliat în alt capitol: „Teatrul se găseşte pe Strada Livezii, nu departe de Poarta Nouă, şi îi aparţine librarului Martin Hochmeister. Această clădire a fost ridicată în anul 1787 şi merită pe drept cuvânt atenţia călătorilor. În afara celor două partere spaţioase,

4 Sintagma şcoală normală/şcoală de normă era folosită în acele vremuri cu sensul de şcoală a învăţământului elementar, organizat conform reglementărilor oficiale. Aceste școli deschideau calea spre învăţământul mediu, gimnazial, şi funcţionau în capitalele de provincie. 5 Sibiul 2015, p. 137. 6 Conrector - director adjunct. 7 Sibiul 2015, p. 138. 8 Sibiul 2015, p. 139. 9 Sibiul 2015, p. 139. 111 însumând 66 de picioare lungime şi 54 lăţime, şi a fosei orchestrei, având o lăţime de 6 picioare şi o lungime de 30 de picioare, edificiul are 2 etaje. La primul etaj sunt 23 de loji iar la al doilea 20 de loji şi aşa-numitul „Paradis”. Teatrul, în sine, are o adâncime de 44 de picioare, o lăţime de 48 de picioare şi o înălţime de 24 de picioare. Despre rostul şi utilizarea acestui edificiu a se vedea detalii la capitolul „Distracţii”10. Într-adevăr, în capitolul indicat se dau amănunte despre organizarea teatrului, despre criteriile de stabilire a repertoriului, despre zilele în care se organizează spectacolele și despre prețul biletelor: „După ce, în anul 1787, răposatul librar Martin Hochmeister a iniţiat şi a realizat, pe cheltuială proprie, construcţia unui teatru bine amenajat, sibienii au parte, cu regularitate, de reprezentaţii selecte. Actualul director de teatru, domnul Seipp11, şi-a stabilit drept principal scop o exigenţă sporită în alegerea repertoriului, pentru ca tot ceea ce ar contraveni, fie şi cât de puţin, bunelor moravuri şi bunului gust să fie evitat cu grijă, acordând, în acelaşi timp, spectacolului respectul şi preţuirea pe care le merită, ca şcoală a virtuţii şi a bunelor maniere12. Zilele obişnuite de reprezentaţii sunt duminică, marţi, joi şi sâmbătă, dar, în perioada Carnavalului, această ordine suferă modificări. În Săptămâna Patimilor, în zilele de mare sărbătoare şi în cele desemnate de Curte ca zile festive, teatrul rămâne închis. O lojă de rangul întâi costă, lunar, trei ducaţi, una de rangul al doilea, doi ducaţi. La parterul select, un loc rezervat costă lunar 2 fl. Pentru un singur spectacol se plătesc 2 fl. la loja de rangul întâi şi câte un florin şi 30 creiţari la cea de rangul doi, iar la parterul select se achită 20 de creiţari, la al doilea parter, 10 creiţari. Uneori, la teatru se prezintă academii muzicale13. La fel şi la [restaurantul] Împăratul Romanilor, dar numai în postul Crăciunului”14. Un paragraf următor ne face să remarcăm spiritul întreprinzător al moștenitorului teatrului, Martin Hochmeister Jr., care la puțin timp după preluarea afacerii părintelui său, are o inițiativă de sporire a eficienței economice a clădirii inaugurate cu un an în urmă, organizând aici baluri, pentru o societate mai selectă decât aceea care frecventa balurile organizate de luxemburghezul Philipp Colignon la hotelul-restaurant „Împăratul Romanilor”:„ În luna mai a anului 1789 proprietarul teatrului, librarul local Martin Hochmeister, a amenajat teatrul şi pentru baluri, iar în iunie, spre mulţumirea generală, a dat primul bal. Impresarul teatrului a preluat apoi organizarea balurilor, și dorind să ţină cont de publicul abonat la teatru şi apoi și de publicul select, a stabilit următoarele condiții de acces: cei care se abonează lunar la teatru, plătesc pentru 16 spectacole şi 2 baluri doar 2 florini, în schimb, cei care nu se abonează pentru spectacolele teatrale trebuie să achite câte 1 florin pentru fiecare bal. Prin aceste aparent mari, taxe, se asigură, pe de-o parte, venitul teatrului, pe de altă parte, ele au și efectul pozitiv că, la aceste baluri, întâlnești mai puțină societate amestecată decât de obicei”15. Autorii se opresc, fără a intra în multe detalii, și asupra altor două elemente pe care le consideră de mare importanță în acțiunea de cultivare a populației: comercializarea cărților și funcționarea editurilor-tipografii. Sunt amintite cele două librării care funcționau la acea dată, una în Piața Mică, aparținând transmigrantului austriac Wolfgang Gänselmeier, cealaltă în casa lui Martin Hochmeister din Strada Livezii, cu o precizare interesantă: „Proprietarii celor două librării se străduiesc să satisfacă, pe cât le stă în putinţă, cerinţele publicului cititor şi să cultive cât mai mult gustul pentru literatură, motiv pentru care, în ambele librării, o mare parte a cărţilor sunt oferite spre lectură pe baza unui mic abonament lunar”16. Într-un capitol ulterior, care oferă informații despre adresele la care funcționează diversele instituții, unitățile comerciale sau meseriașii, găsim informația că în oraș nu există comercianți de artă, dar că la Librăria lui Hochmeister, din Strada Livezii nr. 261, se găsesc „note muzicale, gravuri, hărți și altele”17. Într-o altă parte se menționează că „tipograful și librarul c.c. Martin Hochmeister ține în arendă Editura manualelor pentru Școala normală, iar din librăria sa, aflată pe Strada Livezii, la nr. 261, pot fi procurate toate cărțile pentru școlile normale”18. Nu se insistă în mod deosebit nici asupra activității tipografiilor, dar simpla lor enumerare ne face să înțelegem rolul prim pe care îl deținea Sibiul pe harta tipografică a Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cele patru tipografii menționate sunt: „tipografia oraşului, care are două prese şi este arendată librarului privilegiat Hochmeister; tipografia Barth; tipografia Mühlsteffen; 4) tipografia Hochmeister”19. În legătură cu ultima, se fac două precizări menite să-i evidențieze însemnătatea și să sporească prestigiul proprietarului, editor al monografiei. Prima: „Aceasta din urmă are şapte prese în funcţiune şi editează foarte multe cărți. La ultima sa vizită în Transilvania, Majestatea Sa Împăratul Josif al II-lea l-a onorat pe proprietar cu prezenţa sa, a inspectat cu mare atenţie toată întreprinderea şi s-a declarat foarte satisfăcut de

10 Sibiul 2015, p. 127. 11 Seipp, Christoph Ludwig, (1747-1793), personalitate artistică de talie europeană, actor, scriitor, director de teatru la Preßburg (Bratislava), Viena, Sibiu. 12 Ideea teatrului ca şcoală a bunelor moravuri era intens promovată în epocă. 13 Serate muzicale, de regulă private, la care se produce un solist vocal sau instrumental sau o mică orchestră. 14 Sibiul 2015, p. 134-135. 15 Sibiul 2015, p. 135-136. 16 Sibiul 2015, p. 139. 17 Sibiul 2015, p. 169. 18 Sibiul 2015, p. 179. 19 Sibiul 2015, p. 139. 112 cele văzute”. A doua: „Merită amintit şi faptul că, odată cu începutul acestui an, în editura librarului Martin Hochmeister a apărut prima revistă transilvăneană Siebenbürgische Quartalschrift. O iniţiativă care promite să asigure literaturii autohtone o mai mare zonă de acțiune şi face cinste autorilor şi editorului, adevărați deschizători de drum”20. Autorii monografiei scriseseră anterior și despre preocupările lui Martin Hochmeister Sr. de a edita un ziar, domeniu care constituie încă o premieră sibiană: „Deja de multă vreme locuitorii Sibiului simţeau nevoia unui ziar, întrucât marea distanţă faţă de Austria şi Germania în general, făcea ca procurarea ziarelor străine să implice cheltuieli extraordinare, însă nimeni nu cuteza să pornească o asemenea afacere, cu atât mai mult cu cât ea era dependentă de evenimente şi de starea de spirit a publicului cititor. În cele din urmă, marele patriot, librarul şi tipograful Martin Hochmeister, decedat în anul 1789, a încercat, în anul 1784, să scoată un ziar transilvănean pentru familiarizarea publicului cititor cu cele mai interesante ştiri de actualitate. De la izbucnirea războiului cu turcii, în anul 1787, ziarul s-a dedicat doar problemelor interne şi a primit numele adecvat Hermannstädter Kriegsbote (Mesagerul sibian de război). Succesul general de care s-a bucurat la Sibiu, Viena şi Petersburg îi atestă valoarea de necontestat. El este continuat acum de fiul librarului decedat, care duce mai departe, neobosit, toate afacerile tatălui său, așa că ziarul apare de două ori pe săptămână, marţea şi vinerea. Pentru abonaţii locali, ziarul costă anual 4 fl. şi 30 de creiţari. Abonaţii din afara ţării plătesc cu 2 fl. mai mult, din cauza cheltuielilor poştale”21. Autorii vor reveni asupra subiectului în capitolul unde obiectivele orașului sunt prezentate alfabetic, adăugând informații suplimentare. În primul rând, că ziarul a apărut în anul 1784, sub numele Siebenbürgische Zeitung; în al doilea rând, că începând de la 1 aprilie Martin Hochmeister intenționează să editeze un ziar în limba maghiară, Az Erdélyi Magyar Hir-Vivö, care va apărea la început o dată pe săptămână, apoi de două ori, lunea și joia, abonamentul anual fiind de 5 fl.; în al treilea rând, că Siebenbürgische Quartalschrift, „prima revistă transilvăneană, care (…) ar urma să cuprindă tot ce ar putea fi interesant pentru omul de bun gust, despre și pentru Transilvania”, este gândită a avea patru apariții pe an, costul unui abonament fiind de de 2 florini22. De mare interes sunt informațiile despre biblioteci, instituții rarisime în epocă, mai ales cele cu deschidere publică. Autorii încearcă să explice cauzele care au frânat constituirea unui număr mai mare de asemenea instituții, care, trebuie să recunoaștem, erau mult mai numeroase decât în alte orașe: „Cel ce ia în considerare nenumăratele piedici, care chiar dacă nu frânează progresul literaturii în Transilvania, îi crează totuși mari dificultăți, cine ia în calcul marea depărtare faţă de adevărata Germanie literară şi marile cheltuieli de transport, acela va înţelege de ce capitolul biblioteci, de care ne ocupăm, nu este atât de vast precum ar fi, poate, de aşteptat”23. Pentru cititorul de azi, nespecialist, dispus să considere epocile trecute ca vremuri întunecate ale ignoranței, trecerea în revistă a ofertei de carte din bibliotecile sibiene este uimitoare. Despre Biblioteca Gimnaziului Evanghelic aflăm ca avea „vreo 5000 de volume, dintre care o şaisprezecime sunt tipărituri vechi dinainte de anul 1500, printre ele aflându-se, pe lângă ediţiile princeps ale clasicilor latini, mai multe lucrări editate de Fust şi Schriffer, cum ar fi Scrisorile Sfântului Augustin şi altele. Cel mai bine este reprezentată istoria Transilvaniei. Există, în plus, şi un număr mare de manuscrise, unele pe pergament, în marea lor majoritate cu conţinut scolastic, cazuistic şi liturgic, între care Durandi rationale este unul dintre cele mai frumoase. Rectorul gimnaziului este şi bibliotecar iar unul dintre elevi este custode. Atât învăţaţii locali cât şi străinii prezenţi în oraş pot studia cărţile, dacă s-au anunţat în prealabil, şi oricărui învăţat aflat în Sibiu i se pot împrumuta, la cerere, una sau mai multe cărţi, în schimbul unui revers”. În afară de aceasta, exista și o bibliotecă publică, despre care nu se spune unde era găzduită: „Cu câţiva ani în urmă a luat fiinţă o bibliotecă publică pentru uzul tinerilor studioşi. Ea conține mai ales literatură umanistă și sporeşte şi se întreţine pe baza unei taxe de 20 cr. pe care fiecare tânăr cititor trebuie să o achite”24. Un spațiu generos este acordat prezentării Bibliotecii baronului Samuel von Brukental, de departe cea mai bogată, rivalizând cu marile biblioteci vieneze, al căror model îl inspirase. Făcând o paranteză, se cuvine să precizăm că sașii sibieni îi priveau cu foarte mare respect pe baronul Brukenthal (1721-1803), cel mai proeminent reprezentant al lor pe scena politică a Austriei Imperiale, pe cel care deținuse înalte funcții în administrația Imperiului, ca șef al cancelariei curții (1765), cancelar aulic al Transilvaniei (1772), apoi guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei timp de mai bine de un deceniu (1777-1787). Respectul și admirația autorilor sunt evidente nu doar în prezentarea valoroaselor colecțiilor pe care le deținea, ci și în alte câteva mențiuni fugare. Astfel, casa baronului este caracterizată drept o „clădire construită cu un bun gust remarcabil”, „o adevărată podoabă a Sibiului”25. Prezentând împrejurimile orașului, cu elementele demne de interes ale acestora, autorii nu uită să să amintească, în termeni laudativi, reședința de vară, de la Avrig, a ilustrului lor concetățean: „La aproximativ șase ore de Sibiu, în districtul Făgăraș, castelul de vară al Excelenței

20 Sibiul 2015, p. 140. 21 Sibiul 2015, p. 130. 22 Sibiul 2015, p. 192. 23 Sibiul 2015, p. 140. 24 Sibiul 2015, p. 140. 25 Sibiul 2015, p. 127. 113 Sale baronul von Brukenthal, așezat chiar pe Olt, merită întreaga atenție a călătorului. Pe cât de darnică a fost natura cu frumusețile ei, pe atât bunul gust și ingeniozitatea au contribuit și ele la înfrumusețarea acestor locuri. Se remarcă grădina întinsă, cu plante aduse din străinătate. Dar călătorul să facă, el însuși, un pelerinaj în acest templu al artei și rafinamentului”26. Cu aceeași admirație se vorbește, în capitolul Biblioteci și colecții, despre valorile culturale tezaurarizate în încăperile Palatului Brukenthal27. Pe mai multe pagini se vorbește aici despre lucrările bibliofile existente în cele cinci încăperi ale bibliotecii, cu exemplificări de titluri „foarte rare și valoroase” din totalul celor peste 13.000 de volume; sunt amintite colecțiile de monede, antichități și gravuri în aramă, apoi se insistă asupra uimitoarei bogății a pinacotecii, fiind amintite cele mai prețioase tablouri dintre cele circa 800 de exponate, cu nume de pictori, de tablouri și de școli artistice. Deși în deschiderea paragrafului dedicat pinacotecii autorul se declara insuficient pregătit pentru a face comentarii de specialitate, în mai multe situații el nu se poate opri de la a face succinte caracterizări admirative picturilor amintite: „în culori și armonii perfecte”, „un tablou fără greșeli”, „colorit și stil modern”, „o expresie extraordinară”, „cel mai frumos tablou al acestui maestru”. Considerăm că acest prim comentariu tipărit despre comorile artistice de atunci ale actualului Muzeu Brukenthal era menit să incite curiozitatea cititorilor, atât localnici cât și străini, îndemnându-i să se oprească ei înșiși asupra valorilor adunate la Sibiu, mai ales că, într-un alt context, autorii revin asupra subiectului, precizând că orașul nu deține o galerie de artă publică, dar că în cea amplasată în treisprezece încăperi de la etajul al doilea al palatului Brukenthal „este permis accesul străinilor și cunoscătorilor, doar că doritorul trebuie să se prezinte la unul dintre funcționarii mai vechi, pentru aprobare”28. Nu este lipsită de interes informația că baronul Brukenthal a sprijinit funcționarea Societății de lectură constituite în martie 1789, punând la dispoziția membrilor ei câteva camere în clădirea din spate a palatului. „Numărul membrilor societății – se afirmă – este considerabil; în fiecare miercuri se ține o prelegere publică, iar în celelalte zile le stau la dispoziție reviste, ziare și cărți științifice. Abonamentul este de 8 florini pe an și intrarea este permisă la orice oră”29. Informația este reluată cu puține modificări în capitolul Situația actuală aorașului (…), cu mențiunea că Societatea s-a înființat în februarie 1789 și că fiecare membru al ei are dreptul să vină însoțit de o persoană străină30. Reeditarea primei monografii a Sibiului în ediție bilingvă este un salutar act de cultură, iar informațiile despre viața intelectuală a burgului transilvan la 1900 sunt de incontestabilă valoare pentru toți cercetătorii care se opresc asupra epocii iosefinismului iluminist.

Bibliografie

Hochmeister 2006 – M. Hochmeister, Sibiu – 1790. Primul ghid turistic din România. Traducere, note, cuvânt înainte și postfață de V. Coroianu, Cluj-Napoca, 2006. Moț 2016 – N. Moț, Câteva însemnări la reeditarea primei monografii a Sibiului: Hermannstadt im Jahre 1790, în „Tribuna”, Sibiu, 29 iunie 2016. Popa 2015 – Liliana Maria Popa, Hermannstadt in Jahre 1790 sau Cartea cu două fețe, prefață la vol. „Sibiul în anul 1790”, Sibiu, 2015. Sibiul 2015 – Sibiul în anul 1790. Editat și tipărit de Martin Hochmeister. Sibiu, 2015.

26 Sibiul 2015, p. 144. 27 Sibiul 2015, p. 140-142. 28 Sibiul 2015, p. 150-151. 29 Sibiul 2015, p. 139. 30 Sibiul 2015, p. 173. 114 VINCENT VAN GOGH ȘI DOCTORUL GACHET

Dr. Sorin Oane

Abstract: Vincent van Gogh and Dr. Gachet. In the spring of 1890, Theo van Gogh advised his brother Vincent, a person able to help him with his health problems, namely a doctor named Paul-Ferdinand Gachet, who lived in Auvers-sur-Oise, a suburb of Northwest of Paris, a man who also had a great passion for impressionist art. Van Gogh had just left the mental hospital in Saint-Remy-De-Provance. The painter moved to Auvers-sur-Oise, where Gachet took care of him for his last months of life. The story of the relationship between these two is one of the most fascinating stories of the modern art.

Cuvinte cheie: Vincent van Gogh, Paul-Ferdinand Gachet, Antonin Artaud, Ryoei Saito. Keywords: Vincent van Gogh, Paul-Ferdinand Gachet, Antonin Artaud, Ryoei Saito.

În primăvara anului 1890, Theo van Gogh îi recomandă fratelui său Vincent, o persoană în măsură să îl ajute cu problemele lui de sănătate, mai exact un medic pe nume Paul-Ferdinand Gachet, care locuia la Auvers-sur-Oise, o suburbie din nord-vestul Parisului, un om care avea și o mare pasiune pentru arta impresionistă. Van Gogh tocmai părăsise azilul mental din Saint-Remy-De-Provance. Pictorul s-a mutat la Auvers-sur-Oise, unde Gachet s-a îngrijit de el, în ceea ce s-a dovedit a fi ultimele sale luni de viață. Povestea relației dintre cei doi este una dintre cele mai fascinante istorioare ale artei moderne.

Cine a fost Vincent van Gogh? Născut la Brabant în 1853, fiul unui pastor, încercând el însuși experiența apostolatului pe lângă minerii din Borinage, la sfârșitul anilor 1870, Vincent van Gogh sosește la Paris în februarie 1886, descoperind cu încântare pictura luminoasă și plina de culoare a impresioniștilor. Acum devine pictor! Cu toate că obișnuia să deseneze și în copilărie, Van Gogh s-a apucat de pictat abia la 27 de ani. În doar 10 ani, Van Gogh a reușit să picteze 860 de tablouri în ulei, 150 de picturi în acuarelă și peste 1000 de desene. Dintre acestea, 37 au fost autoportrete. Cele mai cunoscute opere ale sale au fost create în ultimii doi ani de viață.

Van Gogh, Autoportret cu paleta

În februarie 1888, părăsește Parisul pentru a merge la Arles. Singur mai întâi, aspiră să construiască în jurul său un falanster. Îi invită astfel pe Emile Bernard și Gaugain să i se alăture și pentru a pregăti sosirea acestuia, înfrumusețează pereții „Casei galbene” în care locuiește de la sfârșitul primăverii; pictează portrete, grădini, peisaje și faimoasele sale pânze cu floarea soarelui. În octombrie 1889, Gaugain i se alătură într-adevăr, dar numai până în decembrie. Eșecul este provocat de o gravă criza de depresie a lui Van Gogh, în urma căreia pictorul se mutilează, tăindu-și urechea stângă (23 decembrie 1889). Van Gogh este spitalizat, apoi trimis la azilul din Saint-Remy-De-

115 Provance (mai 1889-mai 1890). Primit la Auvers-sur-Oise, în mai 1890, de doctorul Gachet, el continuă să picteze, dar nu reușește să își regăsească echilibrul psihic. Își trage un glonț în inimă, în 27 iulie 1890, și moare două zile mai târziu1.

Cine a fost doctorul Gachet? Paul-Ferdinand Gachet s-a născut la 30 iulie 1828 la Lille, Franța. În 1890, când l-a avut pacient pe Vincent van Gogh avea62 de ani. Ca doctor a susținut puterea tratamentului homeopatic și s-a preocupat de chiromanție (deci nu era prea ortodox în ideile sale medicale!). L-a salvat pe Auguste Renoir de pneumonie, în 1882, și tot el l-a sfătuit pe Édouard Manet să nu își amputeze piciorul, dar Manet nu a urmat acest sfat.

Doctorul Paul Gachet

Paul Gachet este introdus în boema artistică a anilor 1850 a Parisului de către amicul său din copilărie, pictorul Armand Gautier. Prin Pissaro – stabilit la Pontoise, aproape de Auvers-sur-Oise (unde își fixase doctorul reședința, din 1872) – Paul Gachet se împrietenește cu toată floarea impersionismului francez: Paul Cezanne, Armand Guillaumin, Claude Monet, Auguste Renoir, Edouard Manet, Georges Seurat, Paul Signac. Tot aici și-l apropie pe Vincent van Gogh, în ultimele sale 70 de zile de viață; adus în mai 1890, de către fratele sau Theo, spre îngrijirea sănătății – după părăsirea azilului de boli psihice de la Saint-Remy-de-Provance (ca urmarea crizei de demență avute la Arles, în 1888). Gachet, care lucra la Paris, nu avea la Auvers decât o casă de locuit. Nu găzduia bolnavi, nu-i supraveghea. Pictor și gravor el însuși, își incurajase prietenii pictori să vină să se instaleze la Auvers sau in satele dimprejur. Pissarro se mutase la Pontoise. Cezanne venise, cu soția și cu copilul, să stea pentru câteva luni într-o casă din Auvers. Fără îndoială că Gachet nu-și precupețea sfaturile medicale: în schimb, achiziționa sau primea pânze superbe. Gachet a murit în 1909, lasând copiilor săi o fabuloasă colecție de tablouri, care număra, printre altele: 26 Van Gogh, 25 Cezanne, 30 Guillemin, 13 Pissaro, 2 Monet, 2 Renoir, 1 Sisley. Multe tablouri le-a cumpărat; pe multe le-a primit în loc de plată pentru consultații și îngrijiri medicale.2În următorii 40 de ani, colecția Gachet a fost ascunsă de fiica sa Marguerite (1869-1949) și de fiul Paul (1873-1962) - un tip retras, care a petrecut cea mai mare parte din viața sa adultă scriind istoria ultimelor 70 de zile ale vieții lui Vincent van Gogh la Auvers. După ce Marguerite a murit, colecția Gachet a fost donată statului francez de către fiul doctorului și a ajuns la Muzeul d'Orsay din Paris. Unii artiști l-au făcut celebru pe Gachet pictându-i portretul. Van Gogh însuși pictează, în iunie 1890, tablourile „Domnișoara Gachet la pian” și „Domnișoara Gachet în grădină”, precum și portretul doctorului Gachet, apreciat mult timp ca cel mai scump tablou din lume.3 Despre el va fi vorba în continuare.

Nouă lucruri mai puțin știute despre „Portretul doctorului Gachet”4. 1. Relația dintre Van Gogh și Gachet a fost una sinuoasă! Theo van Gogh a crezut că sensibilitatea lui Gachet față de artiști îl va face un doctor ideal pentru Vincent în timpul recuperării sale. Foarte curând după ce a început să-l vadă pe Gachet, Vincent a început să se îndoiască de utilitatea medicului. La începtul relației lor, Vincent l-a descris pe doctor ca fiind: „mai bolnav decât mine, cred, sau cel puțin la fel de mult. Acum, când un orb conduce un alt orb, nu cad amândoi în șanț?".

1 Laneyrie-Dagen 2005, p. 185. 2 Andreiță 2000, p. 167. 3 Andreiță 2000, p. 166. 4 Puchko 2016, online. 116 Ulterior, Van Gogh va vedea în Gachet un „dublu” al său. Când l-a cunoscut Van Gogh, Gachet era de câțiva ani văduv. Doliul a fost pentru el o încercare foarte grea. Era tot timpul descurajat, iar acest simțământ a fost pentru pictor un motiv de identificare cu doctorul său. „El este, scrie acesta despre doctor, tot atât de descurajat în meseria lui de medic de țară, ca și mine de pictura mea”. Sau: „El este atacat de un rău al nervilor, cel puțin la fel de grav ca și mine”. Gachet a dorit ca pictorul să îi facă un portret. Acesta acceptă să-l picteze, cu atât mai bucuros cu cât începe să vadă in Gachet un „dublu” al sau. Reamintim și aceste rânduri din corespondența lui Vincent cu fratele său Theo: „Am găsit în dr. Gachet un prieten adevărat și, într-un fel, încă un frate, pâna-ntr-atât ne asemănăm fizic și moral. Este foarte nervos și este și el cu totul bizar”.

2. Doctorul Gachet l-a tratat pe Vincent van Gogh de melancolie! Mai bine de 150 de psihiatri au încercat să afle de ce anume a suferit artistul, iar diagnosticele variază de la schizofrenie, porfirie, sifilis, tulburare bipolară sau epilepsie.5Irving Stone, biograful său cel mai bun, afirmă că suferea de epilepsie. Filozoful Karl Jaspers susține ideea de schizofrenie. De fapt, de ce boală l-a tratat Gachet pe Vincent van Gogh? De melancolie ! E momentul însă să amintim aici că Gachet a lucrat la Salpetriere (unul dintre cele mai mari spitale din Paris), unde dobândise o serioasă experiență în patologia mentală. Pentru teza sa de doctorat, pe care a susținut-o la Montpellier, a scris chiar un „Studiu despre melancolie”. În teza sa, Gachet susține ideea că „melancolia medicală”, este o forma gravă de depresie, uneori fiind însoțită și de idei de suicid. Spre sfârșitul lui mai 1890, Vincent îi scrie fratelui sau, Theo: „El mi-a spus că dacă melancolia, sau ce va fi fiind, va ajunge să se întețească, încă ar mai putea face câte ceva ca să-i scadă din intensitate, și că nu trebuie să mă jenez în a fi franc cu el. Ei bine, acel moment, în care va fi să am nevoie de el, va putea să vina într-adevăr, chiar dacă până azi totul merge bine. Peste câteva săptămâni, la 27 iulie, Van Gogh avea să-și tragă un glonț în zona inimii. Va muri două zile mai târziu. Considera că misiunea sa pe pământ se încheiase. Fratele său, Theo, nu îl mai putea trimite cei 150 de franci lunar. Theo se căsătorise cu un an înainte, aveau un fiu bolnăvicios, iar serviciul său era nesigur, fiind pe punctul de a fi concediat. Mulțicritici de artă au învinuit îngrijirea psihiatrică slabă a lui Gachet pentru sfârșitul brutal al lui Van Gogh. Dar, merită remarcat faptul că, atunci când jandarmii au apărut pentru a interoga pe artistul grav rănit, Van Gogh a declarat cu seninătate: „Corpul meu este al meu și sunt liber să fac ceea ce vreau cu el. Nu acuz pe nimeni. Eu am vrut să mă sinucid”.

3. Antonin Arnaud scrie un furibund rechizitoriu contra psihiatrilor și a doctorului Gachet. Gachet a primit multe critici, pe parcursul anilor, cu privire la sinuciderea lui Van Gogh, după circa zece săptămâni de consiliere medicală. Este adevărat, pacientul era dificil. Van Gogh nu a putut, sau nu a vrut, să urmeze sfatul medicului său de a reduce consumul de alcool și de fumat.

Antonin Artaud, principalul acuzator al doctorului Gachet. Portret de Man Ray

5 Starobinski 2009, online. 117 Cel mai înverșunat critic al doctorului a fost însă Antonin Artaud (1896-1948). Acesta l-a acuzat pe doctorul Gachet chiar de moartea pictorului. Recunoscând în destinul uman şi artistic al lui Van Gogh reflexul propriuluisău destin, acesta a scris în 1947 o carte uluitoare, „Van Gogh, sinucigaşul societăţii”. Artaud a fost actor și un poet celebru. A jucat în 20 de filme, iar apariţiile sale au fost mereu de neuitat. Destinul lui a început să coboare însă din 1937, când a fost internat în diverse spitale psihiatrice, unde a suferit numeroase şocuri electrice. Când prietenii săi au reuşit să-l scoată din spitalul în care se găsea, în mai 1946, era un om distrus. La câteva luni după ieşirea lui din azilul de la Rodez, s-a deschis la „Orangeria” Palatului Tuilleries din Paris o „Retrospectivă Van Gogh”. Poetul nu era totuşi înclinat să se intereseze de Van Gogh. Însă publicarea în presă a unui articol al psihiatrului François-Joachim Beer, ce prezenta un tablou clinic al nebuniei pictorului, a produs scânteia. Artaud a fost încercat de o furie violentă. A vizitat imediat expoziţia şi s-a lansat în scrierea unui text al cărui miez esenţial a fost redactat în două după-amiezi. „Van Gogh, sinucigaşul societăţii” a fost cântecul de lebădă al poetului, care avea să moară după câteva luni din cauza unui cancer descoperit prea târziu. Textul începe cu un rechizitoriu împotriva psihiatrilor, prezentaţi ca un instrument de represiune socială, „destinat să dreseze indivizii rebeli, mai ales artiştii”. Astfel, „o societate tarată a inventat psihiatria pentru a se apăra de investigaţiile câtorva conştiinţe lucide superioare ale căror capacităţi de divinaţie o jenau”. Van Gogh a fost internat şi considerat nebun, dar el nu era nebun, susţine Artaud, şi principalul vinovat de moartea sa nu este altul decât... doctorul Gachet.6

4. Există, de fapt, două versiuni ale acestui portret! Cele două versiuni sunt pictate în ulei pe pânză și au dimensiunile de 67 cm x 56 cm. Ambele versiuni au fost pictate în iunie 1890, la Auvers-sur-Oise, chiar înainte de sinuciderea artistului.

Cele doua versiuni ale tabloului

Ambele versiuni sunt numite „Portretul doctorului Gachet” și îl prezintă pe doctor în același costum albastru, cu celebrădeja șapcă albă, de sub care iese o coamă roșie, cu o expresiemelancolică și capul sprijinit pe mână dreaptă. Ele includ însă recuzite ușor diferite. În prima versiune, pe masă se văd două cărți galbene și un vas cu degeței roșii- purpurii. În versiunea a doua, dispar cărțile, iar florile sunt ținute în mână de către doctor. Fondul ambelor versiuni este cel al unui peisaj deluros, albastru, îmbrăcamintea este de un albastru ultramarin ceea ce pune în valoare chipul și îl face mai pal, în ciuda culorii cărămizii. Mâinile sunt mai palide decât chipul. În fața lui, pe o masă de gradină, roșie, se mai văd niște romane galbene. Într-o scrisoare neterminată, descoperită printre hârtiile lui Vincent, citim aceste rânduri adresate lui Gauguin: „Acum am un portret al dr. Gachet cu expresia de durere a vremurilor în care trăim. Dacă vreți, ceva ce aduce cu Cristul dumneavoastră din livada cu măslini, care nu e menit a fi înțeles dar, în fine, până aici vă urmez...”. De fapt, figura medicului reprezintă o transfigurare pe pânză a tot ceea ce reprezenta Gachet pentru el: prietenul ideal. Van Gogh a fost mulțumit de portret. Într-o scrisoare adresată lui Theo a izbucnit: „Am făcut portretul lui Gachet cu o expresie melancolică, care ar putea părea ca o grimasă pentru cei care îl văd [...]. Trist, dar blând, totuși clar și inteligent, adică așa cum ar trebui să fie făcute portretele [...]. Există capete care pot fi privite mult timp și care ar putea fi privite din nou și o sută de ani mai târziu". Ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea portret? Cel de-al doilea portret al lui dr. Gachet rămâne și astăzi înconjurat de controverse. Cea mai mare parte din colecția de artă impresionistă a lui Gachet a fost donată Muzeului Orsay. Curatorul șef al Serviciului Național al Muzeului francez a explicat îndoielile legate de această piesă, spunând: „La rădăcina incertitudinii este faptul că Van Gogh nu menționează această a doua versiune - care nu este semnată și pare

6 Popa-Buluc 2014, online. 118 a fi o lucrarea mai proastă - în nici una dintre numeroasele sale scrisori către fratele său". La sfârșitul anilor 1990, au fost puse sub semnul întrebării autenticitatea ambelor portrete, unii sugerând că ele reprezintă, de fapt autoportrete ale unui admirator, apropiat de stilul maestrului. Muzeul a încercat să potolească controversele cu o expoziție. Expunând „Portretul doctorului Gachet” alături de operele autentice ale lui Van Gogh, Museul d'Orsay speră să pună capăt disputelor legate de acest al doilea tablou. Muzeul a comandat scanări în infraroșu și analize chimice, dar toate acestea nu au putut convinge pe sceptici.

5. Doctorul Gachet, un alter-ego al lui Van Gogh, și expresia perfectă a individului melancolic! Gachet a manifestat un entuziasm copleșitor în legătură cu portretul făcut de Van Gogh. Adevărul este că doctorul a mai fost portretizat și de alți artiști. Ambroise Detrez, Norbert Goeneutte și Emile Bernard au pictat și ei portrete ale lui Gachet. Charles Leandre i-a făcut chiar o caricatură. Dar, cât de diferite sunt acestea, în raport cu portretul făcut de Van Gogh. De exemplu, ar trebui să facem un oarecare efort pentru a regăsi aceste semne în portretul pe care îl va picta Norbert Goeneutte în 1891 (și el un pacient al doctorului; a murit în 1894 și este înmormântat la Auvers lângă Vincent van Gogh!).

Doctorul Gachet pictat de Goeneutte în 1891

Gachet ar fi putut sa recunoască în portretul făcut de Van Gogh semnalmentele pe care el însuși le atribuise individului melancolic și, desigur, lui Vincent van Gogh. Trunchiul încovoiat, capul sprijinit pe pumnul strâns. Aceasta este, în pictura clasică, postura constant atribuită lui „homo melancholicus”, sau lui Saturn, patronul melancolicilor, sau figurii feminine personificând alegoric Melancolia. Van Gogh nu putea să nu fi avut știință despre sensul iconologic al acestei posturi. S-ar impune aici să redeschidem vastul repertoriu al imaginilor ilustre ale melancoliei, începând cu celebra gravură a lui Durer. Mai sunt însa și alte semne care pot fi citite în aceiași notă „melancolică”. Degețeii din mâna doctorului. Se pare, potrivit unor mărturii, că Gachet ar fi dorit ca în portretul său să figureze această plantă medicinală ale cărei virtuți cardiotonice erau bine stabilite de aproape un secol. Van Gogh ar fi vrut și el să plaseze în tablou un simbol al profesiei modelului său, drept pentru care Gachet ar fi ales crenguța de degeței. Cărțile de pe masă. Cât despre cărtile galbene, ele sunt romane cu titlurile lizibile: „Manette Salomon”, „Germinie Lacerteux”. Aceste două cărti ale fraților Edmond și Jules Goncourtnu sunt alese la întâmplare. Prima este o adevărată incursiune în lumea pictorilor. A doua cuprinde un caz patologic cu evoluție fatală (de fapt, povestea menajerei fraților Goncourt, exploatată și abuzată, aceasta nu mai suportă răutatea acestei lumi și moare, în final, într-un spital). Este un indiciu clar al preocupărilor estetice ale doctorului Gachet, o punere în evidență a autorilor preferați de către doctor. Concluzia? Acest medic, căzut pradă anxietății vremurilor sale,este martorul anxietății pictorului. Dar ce te facincând cel de la care astepți ajutorul are el însuși nevoie de ajutor?

6. Van Gogh a făcut și o litografie a portretului doctorului. După ce a realizat portretul, Van Gogh a realizat și o litografie a acestuia. Gachet fusese încântat de realizările pictorului și a vrut să facă mai multe copii. El avea în podul casei sale de la Auvers o mașină de litografiat, pe care Vincent a și folosit-o. Doctorul dorea să litografieze toate pânzele lui Van Gogh. Există astăzi 61 de litografii cunoscute ale doctorului Gachet, dintre care 14 sunt considerate ca

119 fiind făcute chiar de către Van Gogh, celălalte fiindcreate după moartea sa. Placa originală de cupru se află acum în colecția Muzeului d’Orsay din Paris.

7. Van Gogh inspirat de Albrecht Durer și Eugen Delacorix. Imediat după ce s-a apucat de portretul doctorului, Van Gogh îi scria fratelui său: „Ar fi mai mult în armonie cu ceea ce Eugène Delacroix a încercat și a realizat în „Tasso la casa de nebuni”, adică realizarea unui om adevărat. Ah, portretul, portretul cu gândul și sufletul modelului în el, asta cred că trebuie să se întâmple". El i-a cerut fratelui său să-i trimită o litografie a operei lui Delacroix. Vincent știa deci că Delacroix realizase ceva asemănător în „Tasso la casa de nebuni”.

Eugen Delacroix, Tasso la casa de nebuni

Exista însă și opinia că Vincent s-ar fi inspirat din opera lui Albrecht Durer, pe care artistul o cunoștea foarte bine. E vorba de Hristos melancolic. Amplasarea în paralel a celor două tablouri face evidentă ideea că Vincent a ținut cont de Dürer când a făcut portretul lui Gachet.

Portretul doctorului Gachet - Vincent van Gogh (1890) și Hristos melancolic - Albrecht Dürer (circa 1493)

120 În timp ce Dürer l-a pictat pe Hristos cu mâinile deschise, Vincent a pictatpe Gachet cu ele închise. Vincent nu a pictat jumătatea inferioară a lui Gachet, imitând Hristosul lui Dürer. Biciul și bățul de mesteacan cu trei-noduri, instrumente ale torturii lui Hristos, sunt reprezentări similare, deși transfigurate, în portretul lui Vincent. Floarea lui Gachet iese din sticlă într-un unghi similar cu biciul lui Hristos din tabloul lui Durer7.

8. Van Gogh a sperat ca primul Potret al doctorului Gachet să îl poată vinde. În scurta sa existență de numai 37 de ani, Vincent van Gogh a realizat circa 2.000 de tablouri și desene, dar a vândut doar un tablou. Belgianca Anna Boch (sora pictorului Eugene Boch) a fost singura persoană care i-a cumpărat o pânză, și anume „Podgoria roșie" (1888) pentru 400 de franci (echivalentul a puțin peste 1.000 de dolari, în zilele noastre). Van Gogh a devenit însă celebru și bogat, post mortem. 82,5 milioane de dolari este cel mai mare preț obținut vreodată pe un tablou semnat de Van Gogh, pentru „Portretul doctorului Gachet”. Acum, în iunie 1890, Van Gogh spera că pictura unei figuri proeminente din acel sat francez să îi aducă banii necesari pentru a-și continua munca. Mai ales, că fratele său, Theo era într-o dificilă situație financiară. Dar nu a fost așa. Irving Stone și-a imaginat astfel scena dintre Vincent și Gachet, care a decis plata sau neplata tabloului: Vincent: Poate că în viitorul apropiat o să fie nevoie să mă îngrijești. Nu o să am să îți dau bani, așa că o să-ți plătesc cu pânze Gachet: Dar eu nu te-aș îngriji pentru bani, Vincent. Aș face-o din prietenie. Vincent: Bun! Atunci și eu îți dăruiesc tablourile tot din prietenie8. Theo este cel care l-a susținut financiar pe artist, în cea mai mare parte a vieții. Relația dintre cei doi frați a fost atât de specială, încât Theo s-a stins din viață la doar șase luni de la moartea celebrului pictor. Soția lui, Johanna (căsătoria celor doi a avut loc în 1889), a fost cea care a decis ca el să se odihnească pentru totdeauna alături de Vincent, în Auvers-sur-Oise, cu toate că fusese inițial îngropat în Utrecht. Corespondența pictorului cuprinde peste 800 de scrisori, cele mai multe adresate fratelui său, Theo, cel care i-a fost totodată și cel mai bun prieten. Se presupune însă că au existat peste 1750 de scrisori trimise de cei doi. Johanna van Gogh a organizat primele expoziții de promovare a lui Vincent, post-mortem. De asemenea, ea a fost cea care a adunat cu meticulozitate toată corespondența dintre Vincent și fratele său, purtată începând cu 1872. În consecință, dacă știm clocotul sufletesc al unuia dintre cei mai originali pictori postimpresioniști, atunci Johannei van Gogh ar trebui să-i mulțumim.

9. Portretului doctorului Gachet a stabilit recordul casei de vânzări Christie’s. În mai 1990, când omul de afaceri japonez Ryoei Saito, în vârstă de 74 de ani, a câștigat la licitație „Portretul doctorului Gachet”, el a spus că este în stare de orice sacrificu pentru a obține tabloul. A durat doar trei minute ca agenția Christie’s să vândă prima versiune a „Portretuluidoctorului Gachet”, care se mândrește cu semnătura lui Van Gogh. Vânzarea pentru 82,5 miloane de dolari, a stabilit un nou record. Era cel mai mare preț plătit vreodată pentru o pictură. Dar, Saito a mai susținut și altceva, anume că „s-ar incinera cu acest tablou”! În urma tulburărilor internaționale, Saito a mărturisit că povestea cu incinerarea era doar o glumă proastă. A murit în 1996, iar despre locul unde se află portretul lui Gachet făcut deVan Gogh nu se mai știe nimic.

Bibliografie

Andreiță 2000 – I. Andreiță, Scrisori pariziene, Râmnicu Vâlcea, 2000. Baxter 2016 – J. Baxter, Vincent van Gogh’s Portret of Dr. Gachet. A study of sorrows, https://think.iafor.org/vincent-van-goghs- portrait-dr-gachet-study-sorrows/ Laneyrie-Dagen 2005 – Nadeije Laneyrie-Dagen, Pictura. Din tainele atelierelor, București, 2005 Popa-Buluc 2014 – Magdalena Popa-Buluc, Doi creatori, Vincent van Gogh și Antonin Artaud, la Muzeul Orsay, în „Cotidianul.ro” din 2 mai 2014, online, http://www.cotidianul.ro/doi-creatori-vincent-van-gogh-si-antonin-artaud-la-muzeul-orsay-236945/ Puchko 2016 – K. Puchko, 15 Things You Didn't Know About Van Gogh's Portrait of Dr. Gachet, în „Mental Floss”, 9 februarie 2016, http://mentalfloss.com/article/74774/15-things-you-didnt-know-about-van-goghs-portrait-dr-gachet Starobinski 2009 – J. Starobinski, Van Gogh și „fratele” său doctorul, în „Cultura”, nr. 234 din 30 iulie 2009, http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=4526 Stone 1973 – I. Stone, Bucuria vieții, București, 1973.

7 Baxter 2016, online. 8 Stone 1973, p. 549. 121 CONCEPTUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ ÎN PRESA PEDAGOGICĂ ȘI MANUALE DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIX-XX

Dr. Dionisie Marian Turcu Drd. Dionisie Vladimir Turcu

Abstract. The Concept of Physical Educatin in the Pedagogical Press and Manuals of Transylvania in the 19-20 Centuries. Periodicals in Transylvania, especially from the pedagogical press, had a significant role in boosting education and popularization of bodily hygiene and physical education. Without its contribution which kept attention focused on this issue, the development of physical education would have been more difficult. Since the second half of the nineteenth century, a number of periodicals that appeared in many cities (Sibiu, Arad, Brasov, Blaj, Năsăud) will contribute significantly to the modernization of the educational system, claiming introduction of physical education as a compulsory class in educational plans. The ideas of renowned teachers of the era (Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Diesterweg, Herbert, Fröbel, Montaigne) on the role of physical education is often found in the pages of magazines.

Cuvinte cheie: presă, gimnastică, pedagogie, excursii. Key words: press, gymnastics, pedagogy, excursions.

Introducere. Conceptul de educație fizică este atins din anumite perspective într-o serie de reviste: Amicul școalei, scriptură pedagogică pentru învățători educatori și toți bărbații de școală (Sibiu, 1860, red. Visarion Roman), Magazinul românesc (Năsăud, 1867; Anca Cosma, Maxim Pop, V. Petri), Biserica și școala (Arad, 1867), Foaia scolastică (Blaj, 1873; red. Ștefan Pop), Școala și familia (Brașov, 1886; red. I. Dariu) și Școala română (Sibiu, 1876; red. V. Petri, A.P. Plexi).

Material si metode de lucru. Metodele utilizate sunt studiu documentar al literaturii de specialitate, analiza teoretică și sinteza informațiilor. Documentarea teoretică a urmărit identificarea și trecerea în revistă a stadiului cunoașterii problematicii abordate. Metoda principală folosită a fost metoda istorică, ca metodă cu caracter larg de aplicare, având dublă utilitate, prin faptul că ea este totodată metodă particulară de cercetare empirică și analitică.

Conținut. Educația este clasificată în două părți: educația fizică (a cărei menire este să ofere trupului tăria, sănătatea și dexteritatea) și educația spirituală (intelectuală, estetică și morală). Acest concept a fost subliniat în mod pozitiv de către învățătorul St. Popovici, în alocuțiunea susținută cu prilejul încheierii anului școlar 1902-1903 la Școala primară română gr. ort. de băieți și fete din Brașov: „Dezvoltarea omului, începând încă din leagăn, se face și are a se face în trei direcțiuni: dezvoltarea corpului sau educația fizică, dezvoltarea minții sau educația intelectuală și dezvoltarea ori cultura inimii sau educația moralăˮ1. În concepția unor pedagogi ai vremii, gimnastica nu era percepută din prismă educativă, considerându-se mai viabilă, înlocuirea ei cu jocuri în perioada recreațiilor. Destul de numeroase sunt opiniile ce militează pentru introducerea gimnasticii ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ. Pe această linie se situează și V. Petri care realizează o clasificare a obiectelor de învățământ în periodicul „Școala Românăˮ (Sibiu, 1875): 1. Obiecte reale (fizica, istoria naturală, geografia, religia), 2. Obiecte formale (limbile, socotitul, geometria) și 3. Obiecte tehnice (cînt, desen, gimnastică, industrie de casă)2. P. Roșca realizează în „Foaia poporului ˮ (1889), o clasificare a mijloacelor specifice educației fizice: exerciții de ordine, libere, la aparate și jocuri3. Jocurile sunt considerate un mijloc necesar cu influență pozitivă asupra sănătății și educației copiilor. O serie de articole (P. Roșca, Despre jocurile de băieți, în: Foaia poporului An VI, nr. 31-47, Sibiu, 1888; Mihu din Ardeal, Jucăriile și jocurile, în: Școala poporală, an II, nr. 26; Foaia scolastică, an 14, Blaj, 1913) insistă asupra unor aspecte legate de contribuțiile acestora la dezvoltarea organismului și măsurile ce trebuiesc urmate pentru desfășurarea lor. Excursiile sunt considerate un alt mijloc eficace pentru fortificarea organismului copiilor și obișnuirea cu marșurile pe distanțe mai mari. În acest sens, presa oferă numeroase indicații importante ce trebuie avute în vedere din perspectivă organizatorică: 1. Anunțarea excursiei cu o zi înainte; 2. Informarea asupra locului se face abia în ziua respectivă; 3. Modul de de deplasare și așezare la destinație a copiilor și a învățătorului; 4. Păstrarea liniștii și rolul

1 Mușat et alia 1970, p. 239sq. 2 Mușat et alia 1970, p. 241; Mușat et alia 1968, p. 55. 3 Mușat et alia 1968, p. 55. 122 pauzelor, descrierea plantelor otrăvitoare, ș.a.m.d. Excursiile au fost clasificate în: a. excursii de primăvară (de distracție), b. excursii de gimnastică și excursii științifice4. Profesorul Virgil Roșală consideră jocurile ca având un impact benefic asupra sistemului nervos. În acest sens, ele contribuie la dezvoltarea sociabilității, voinței, camaraderiei, onoarei și spiritului de inițiativă5. „Foaia pedagogică” de la Sibiu, publică între alte subiecte cu caracter școlar și articole dedicate rolului educativ al excursiilor. Se cuvine amintit și articolul dr. Ioan Stroia dedicat acestui subiect, precizând faptul că, numeroase persoane răuvoitoare le încadrează în categoria distracțiilor. Pentru a populariza importanța acestei activități în cadrul culturii generale, Ioan Stroia subliniază susținerea de care beneficiază în acest sens, școlile din Anglia, Germania și Ungaria. Mai mult, autorul insistă pe concepția pedagogilor străini cu privire la importanța excursiilor. Dacă ideea lui Rousseau nu a trezit interesul francezilor, filantropiștii germani (Basedow, Salzmann) au susținut includerea ei în planul de învățământ. Astfel, în cursul unei săptămâni, urmau să aibe loc în după-amiezi câte două sau trei excursii în împrejurimi, iar în cursul anului școlar, o excursie în țară, pe parcursul a 2-10 zile6. În cuprinsul acestui material au fost analizate pe rând, următoarele tipuri de excursii: a.) excursiile de primăvară (maialuri); b.) excursiile de gimnastică și c.) excursiile științifice. Scopul excursiilor gimnastice este de a întării corpul elevilor și ai obișnui cu marșuri mai lungi. În plus, s-a sugerat organizarea unei excursii gimnastice cel puțin într-o după- amiază din săptămână, corelată cu una științifică. Excursia de gimnastică este indicată a se desfășura în ora aferentă acestei discipline. „Excursiunile de gimnastică la noi nu prea sunt cunoscute. Causa zace fără îndoială în faptul, că elevii școlelor nostre, mici fiind, cei mai mulți învețători cred, că nu e de trebuință a face astfel de exerciții de gimnastică cu ei, ba unii învețători abandoneză din acest motiv chiar și gimnastica preste tot”7. Acest mijloc de educație și instrucție ar crește interesul empiric, religios și estetic al elevilor, dezvoltând în plus interesul față de oameni8. O serie de manuale apărute în secolul al XIX-lea au avut un impact pozitiv în propagarea interesului pentru educația fizică, în general. În acest sens, se remarcă lucrările lui Gheorghe Moceanu (”Cartea de gimnastică”, 1869; „Cartea de gimnastică pentru uzul școlilor primare și secundare de fete”, 1882; „Gimnastica populară rațională pentr uzul școalelor primare, secundare și superioare”, 1887), „Macrobiotica” doctorului Pavel Vasici, Manualul de gimnastică al lui Ioan E. Prodan, (Brașov, 1892) și „Jucării și jocuri pentru copii” de Petre Ispirescu (Sibiu, 1885)9. O bună perioadă de timp, lucrarea redactată de I. Prodan a fost utilizată ca material principal în predarea gimnasticii în gimnaziile românești. Potrivit autorului, instructorul de gimnastică trebuia să dețină o serie de cunoștințe (anatomie, fiziologie, dietetică, gimnastică pedagogică) și să fie „o icoană vieˮ pentru cei pe care îi instruiește, dovedind că deține cunoștințele teoretice și practice în acest sens. Aportul intelectualității românești în promovarea educației fizice, nu poate fi înțeles pe deplin fără contribuția intelectualului pașoptist Simion Bărnuțiu (1808-1864). În lucrarea sa- Pedagogia (tipărită postum la Iași, 1870), o traducere a lucrării pedagogului A.H. Niemeyer (Principiile educației și învățământului, 1796), procedează la o clasificare a „puterilor omuluiˮ în spirituale (educația intelectuală, estetică și morală) și corporală. Pe lângă indicațiile legate de vestimentație, igiena alimentației, importanța factorilor naturali a fost supusă atenției și problematica gimnasticii, împărțită în: naturală (deprinderi motrice de bază sau deprinderi cu caracter utilitar: mersul, alergarea, cățărarea, săritura, transportul de greutăți, înotul, călăria, lupta) și artificială. În acest context sunt evidențiate și alte aspecte precum ținuta corpului, dozarea efortului fizic, probleme de educație sexuală, influența lucurului de mână și a grădinăritului asupra educației corporale10. În anul 1897 apărea la Braşov lucrarea „Exerciţii gimnastice în şcolile elementare româneˮ, unde învăţătorul Iosif Aron susţinea ideea efectuării exerciţilor gimnastice şi de către fete: „De sine se înţelege că fetele au să facă exerciţii gimnastice, ca şi băieţii, ar fi o greşeală neiertată dacă ele nu ar fi puse să-şi însuşească dexteritatea în mişcări. Lor însă trebue să li se propună exerciţiile, de cari e vorba, deosebit de băieţi şi având întotdeauna în vedere consideraţiunile reclamate de sexul şi naturelul lorˮ11. Comenzile și modul de execuție al exercițiilor gimnastice incluse în lucrare au fost structurate pe următoarele paliere: 1. Ținerea corpului; 2. Mișcările picioarelor; 3. Mișcările mâinilor; 4. Mișcările trunchiului; 5. Mișcările capului; 6. Întoarcerile corpului; 7. Formarea de șiruri simple și duple; 8. Mersul; 9.

4 Mușat et alia 1970, p. 243sq 5 Roșală 1932 a, p. 9sq. 6 Stroia 1900, p. 225 și urm. 7 Stroia 1900, p. 229 și urm. 8 Stroia 1900, p. 232sq. 9 Corneșanu-Cordoș 1974, p. 62 și urm. 10 Mușat 1968, p.61-64. 11 Aron 1897, p. 6; Corneşanu 1976, p. 58. 123 Salutul; 10. Împrăsciarea și reîntrunirea în șir și în rînd; 11. Săritura12. O bună perioadă de timp, această lucrare a fost utilizată ca material didactic în predarea gimnasticii în școlile din Transilvania.

Concluzii. Observăm importanța deosebită acordată educației fizice din a doua jumătate a sec. al XIX-lea și începutul sec. XX prin propaganda făcută într-o serie de periodice ce au apărut în acea perioadă în principalele orașe transilvănene. Numeroase sunt și opiniile care militează pentru introducerea gimnasticii ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ. De asemenea remarcăm atenția acordată jocurilor, în special ca mijloc cu influență pozitivă asupra sănătății și educației copiilor, dar și a numeroaselor articole dedicate rolului educativ al excursiilor. O idee avansată pentru acea perioadă este efectuarea gimnasticii de către fete în cadrul orelor, dar cu condiția de a se ține cont ca efortul fizic să fie diminuat în comparație cu al băieților.

Bibliografie

Aron 1897 – I. Aron, Exerciţii gimnastice în şcolile elementare române. Manuducere la tractarea exercițiilor gimnastice, Brașov, 1897. Corneşanu 1975 – T. Corneşanu, Profesorul Petru Pipoş şi contribuţia sa la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare în România, în „Educație Fizică și Sport”, nr. 7, 1975, p. 51-55. Muşat 1968 – M. Muşat, Oameni de cultură din Transilvania secolului trecut despre educaţia fizică-Simion Bărnuţiu, în „Educație Fizică și Sport”, 11, 1968, p. 61-64. Muşat 1984 – M. Muşat, Educaţia fizică în concepţia pedagogului transilvănean Onisifor Ghibu (1883-1972), în „Educație Fizică și Sport”, 1, 1984, p. 61-64. Roșală 1932 – V. Roșală, Cîteva considerațiuni asupra jocului la copii, în „Probleme de educație fizică”, București, 1932 a, p. 7-18. Stroia 1900 – I. Stroia, Excursiunile școlare, în „Foaia Pedagogică”, Anul IV, Sibiiu, 1 august 1900.

12 Aron 1897, p. 3-24. 124 REZONANȚE BERLINEZE ALE UNUI NUME CELEBRU: HUMBOLDT FORUM, HUMBOLD BOX, HUMBOLDT UNIVERSITÄT ZU BERLIN

Mirela Maior

Motto: „Berlinul este un oraș condamnat întotdeauna la a deveni și niciodată la a fi” (Karl Scheffler)

Abstract: Berliner Resonances of a famous name:Humboldt Forum, Humboldt Box, „Humboldt Universität zu Berlin”. The work is presenting under the motto ”Berlin is a city condemned for ever to becoming and never to being” a modern concept of a new cultural district in Berlin and particularly the Humboldt Forum, that is aiming at the reshaping of the XVI th century principle for the Prussian court, Berliner Kunstkammer and Wunderkammer (that means the all elements reunion in a collection microcosmos), the creation of spaces for meetings and exchanges, debates, conferences, exhibitions. Humboldt Box is a private investition and it is built as an information centre for the future/ previous Berlin city. The enormous contribution of Humboldt brothers Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand von Humboldt and Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt have definitely marked the German culture, Humboldt”s educational ideal being always coloured by accents and social- vocational considerations. Humboldt University remains the oldest and most traditional impregnated Berliner cultural centre.

Cuvinte cheie: Berlin, Humboldt Forum, Humboldt Box, Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand von Humboldt, Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt. Keywords: Berlin, Humboldt Forum, Humboldt Box, Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand von Humboldt, Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt.

Rezonanța berlineză a numelui Humboldt este puternică. Frații Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand, baron von Humboldt și Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander, baron von Humboldt reprezintă personalități care au marcat domenii complexe și vaste ale științei, explorărilor, sistemului educațional german, al lingvisticii sau filozofiei politice, ei fiind repere solide, de necontestat, ale evoluției istoriei culturii germane. Repere biografice ale lui Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand, baron von Humboldt: s-a născut în 1767 la Potsdam (Prusia) și a murit în 1835 la Tegel (lângă Berlin); a fost lingvist, pedagog, filozof politic, reprezentant al liberalismului clasic, „adept al neoumanismului german a reflectat asupra sarcinii istoricului, susținând că în fondul expunerii faptelor trebuie să se întrevadă forma ideală sau o idee imanentă”1; a urmat studii universitare la Frankfurt (Oder) și Göttingen, niciodată finalizate cu diplomă2; și-a adus o contribuție importantă la reformele educației germane prin standardizarea sistemului de instrucție publică pornind de la școlile de bază până la educația secundară; a elaborat în perioada 1792-1800 studii politice despre știința politicii, lucrări de estetică și studii antropologice; a inițiat în Berlinische Monatsschrift sub titlul Educația publică de stat, dezbateri filozofice privind direcția națională a educației germane3; a fondat Universitatea din Berlin în anul 1809; a deținut funcții ministeriale în guvernarea prusacă, ca ministru al educației (1809) și apoi ca ambasador la Viena (1812)4; a implementat standardizarea la nivel statal a examenelor și inspecțiilor școlare; a creat un departament ministerial specializat în elaborarea curriculelor, manualelor și auxiliarelor; „aduce contribuții majore la filozofia limbajului afirmând că structura și caracterul limbii reflectă cultura și calitatea vorbitorului și că ființele umane percep lumea prin intermediul limbii”5; după 1816 a publicat lucrări despre teoria limbajului (relația dintre conținut și expresie fiind evidențiată ca concept lingvistic). Idealul educațional Humboldt a fost mereu animat de considerații sociale și de puternice accente vocaționale. Repere biografice ale lui Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander, baron von Humboldt: s-a născut în 1769 la Berlin (Prusia) și murit în 1859 la Berlin; a studiat la Universitatea tehnică de mine din Freiburg, în Frankfurt am Oder și la Universitatea din Göttingen6; a activat ca: geolog, explorator, botanist, geograf, oceanograf, vulcanolog, zoolog, mineralog, climatolog, astronom, etnolog, demograf, memorialist de călătorie, scriitor științific etc.7, a adus contribuții semnificative la definirea geografiei ca disciplină științifică; a efectuat cercetări în Europa, America de Sud, SUA, Asia Centrală și Insulele Canare; se afirmă despre el că: „se numără printre întemeietorii geografiei regionale, el însuși

1 Balaci 2003, p. 712. 2 www.ibe.unesco.org/sites/default/files/humbolde (accesat 12 11.2017). 3 www.dw.com/en/knowledge-is-power-humboldts-educational-vision (accesat 14 01 2018). 4 Enciclopedia britanica, 7, p. 338. 5 Enciclopedia britanica, 7, p. 338. 6 Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975, p. 312. 7 Enciclopedia britanica, 7, p. 337. 125 folosind foarte des metoda comparației”8; selecție a unor titluri din remarcabilele sale lucrări: Essai sur la géographie des plantes (1805), Voyage aux régions équinoxiales du Nouveau Continent, fait en 1799-1804 (Paris 1807-1834)9 ; Ansichten der Natur (1808)10; Vue des Cordillères et monuments des peuples indigènes de l'Amérique (1810) ; Atlas géographique et physique du royaume de la Nouvelle Espagne (1811); Examen critique de l'histoire de la géographie du Essai sur la géographie des plantes (1805); Nova genera et species plantarum (1815-1825); -„Monografia în 5 volume intitulată Kosmos, (1845-1862) în care face o sinteză a cunoștințelor geografice acumulate până la el și inaugurează apariția unei noi serii de științe ca: meteorologia, climatologia, oceanografia și glaciologia, rămâne cea mai importantă lucrare a sa”11. În timpul vieții a devenit una dintre cele mai cunoscute personalități științifice ale Europei și ale lumii (era considerat un Aristotel și Columb al epocii sale) și drept consecință foarte multe academii sau societăți de prestigiu din țară dar și din afara granițelor ei, doresc să-l coopteze în diverse proiecte și colaborări sau sa-i ofere titluri sau premii onorifice. O scurtă selecție ar releva că a fost membru al: „Academiei de Științe din Berlin, Societății, Regale din Londra, Academiei Bavareze de Științe și Umanitarism, Academiei de Științe din Göttingen, Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe, Societății de Cercetare din Danzig, Academiei Regale Suedeze de Științe, Academiei Franceze de Științe, Societății Americane de Filozofie, Academiei Ruse de Științe, Societății de Cultură Patriotică Silezien, Academiei Americane de Arte și Științe, Academiei de filozofie și sociologie din Philadelphia”12

Humboldt Forum. Guvernul Republicii Federale Germane a consfințit la 2 iulie 2009 înființarea: Stiftung Humboldt Forum im Berliner Schloss, cu rolul de a crea Humboldt Forummuseum. Procesul a început de fapt în 2002, an în care Bundestagul german a adoptat o rezoluție de reconstruire a Palatului din Berlin-(City Palace) ca Humboldt Forum. S-a colaborat strâns cu un departament al Ministerului Federal pentru Cultură și Media (BKM) și s-au primit fonduri de la Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Dezvoltării Urbane. La 1 noiembrie 2009 Stiftung Humboldt Forum im Berliner Schloss și-a desemnat bordul executiv. Această fundație este nucleul executării curajosului proiect cultural, (complex, cu dimensiuni și valențe impresionante) și totodată pe viitor ea va deveni proprietar unic al clădirii. Fundația coordonează interesele a trei principali parteneri implicați în proiect: 1. Fundația Moștenirii Culturale Prusace, 2. Biblioteca Regională și Centrală Berlin și 3. Universitatea Humboldt Berlin. Din Consiliul Fundației Humboldt mai fac însă parte: Guvernul german, orașul Berlin și Parlamentul Federal German.13 În concordanță cu Oficiul Federal pentru Construcție și Planificare Regională fundația coordonează munca unei echipe de arhitecți și specialiști în realizarea unor renovări/construcții elaborate și dificile. Câteva din perspectivele vizate sunt: realizarea unui ansamblu arhitectural și urban peisagistic absolut inedit, ca un nou district cultural; reînvierea conceptului muzeistic (apărut în secolul XVI, dezvoltat de curtea prusacă), acela de Kunstkammer și Wunderkammer berlinez și anume: „o Kunstkammer să fie cuprinzătoare ca o enciclopedie, să constituie microcosmosul întregii lumi adunate sub același acoperiș. În plus, acestea au fost create pentru gloria regelui având în acelaşi timp şi un scop educațional.”14 Humboldt Forum va încorpora Muzeul Etnologic din Berlin și Muzeul Artei Asiatice. Amândouă își au rădăcinile în vechile camere de artă prusace15; Forumul Humboldt va fi încărcat cu toată simbolistica Palatului din Berlin (proiectat de Andreas Schlüter) și va întregi bogăția valorilor culturale și artistice de pe Insula Muzeelor cu colecții din alt registru și anume: Laboratorul Humboldt, Muzeul Siturilor, colecții non-europene și Expoziția de la Berlin16. Din punct de vedere al ,,alurii urbane” va exista o încadrare reușită cu Catedrala din Berlin, Bulevardul Unter den Linden și Muzeul Altes Lust Garten; crearea de spații pentru întâlniri și schimburi culturale; găzduirea de conferințe cu tematică socială: migrația, religia, globalizarea etc.; organizarea de dezbateri pe teme artistice, științifice, politice sau din domeniul afacerilor prin invitarea personalităților marcante în domeniu; vizionarea de filme și expoziții. Costurile construcției edificiului au fost inițial estimate la aprox.550 milioane de euro dar foarte posibil ca acestea să ajungă la peste 600 de milioane.

8 Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975, p. 313. 9 Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975, p.313. 10 Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975, p.313. 11 Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975, p.313. 12 https://en.wikipedia.org/wiki/Alexander_von_Humboldt#Recognitions_by_contemporaries (accesat 23.11.2017). 13 https://en.wikipedia.org/wiki/Foundation_for_the_Humboldt_Forum_in_the_Berlin_Palace (accesat în 11.11.2017). 14 Bencard 1993, p. 12. 15 Schwerin 2017, p. 41. 16 Schwerin 2017, p. 13. 126 Humboldt Box. Humboldt Box a fost gândit drept centru de informare a viitorului palat al orașului Berlin (Stadtschloss sau Berlin City-Palace) în renovare. Principiul funcționării sale este similar cu cel al proiectului de succes: Postdamer Platz,-„ Foișor al vizitatorilor” care a fost amplasat lângă un mare șantier de restaurare între 1995 și 2001. Accesul este gratuit, iar în interior există un personal deosebit de calificat și elegant care oferă informații tuturor celor interesați în 5 limbi de circulație internațională: despre macheta fidelă (dar la scară mai redusă a orașului), despre obiectivele de interes berlinez, în absolut orice domeniu: arhitectural, istoric și social. Sala de cinematograf prezintă un film/reportaj complet și a derulării tuturor etapelor pretențiosului proces de restaurare a tuturor componentelor arhitectonice, sculpturale și artistice ale vechiului palat berlinez. O sală cafenea si o terasă spațioasă și frumoasă la etajele superioare, oferă vizual, perspectiva unei panorame superbe asupra orașului și râului Spree. Humboldt Box a devenit „Cuceritorul de inimi” în sticlă și metal al Berlinului. Humboldt Box este o investiție privată, la a cărei finanțare nu contribuie nici Guvernul Federal al Germaniei și nici Senatul Berlinului. Proiectul de construire a Humboldt Box a fost câștigat de Compania Megaposter și începând cu septembrie 2009 finanțarea a fost asigurată din profiturile realizate din panourile publicitare montate în spațiul pereților de protecție din jurul palatului. Humboldt Forum și Humboldt Box sunt proiecte care au atras atenția și interesul și altor guverne și instituții de conducere din diferite țări, a caselor regale europene. În iunie 2017 regele Carl al XVI-lea Gustav și Regina Silvia a Suediei au văzut șantierul Berliner Schloss într-o vizită oficială, fiind însoțiți în calitate de gazde de către președintele Republicii Federale Germania, dr. Richard Schröder, și de către președintele Bundestag-ului, Wilhelm von Boddien, împreună cu Chefintendentul Neil MagGregor și o echipă de arhitecți și specialiști constructori.17

Humboldt Universität zu Berlin. Universitatea Humboldt din Berlin, cu o vechime de 207 ani, cu reputație europeană și mondială în special în domeniul artelor și științelor sociale și umaniste, se caracterizează însă prin particularitatea de a fi una dintre universitățile europene care dețin pionieratul în educație la nivel înalt. Părintele său fondator reformistul prusac în domeniul educației Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand. este creditat ca fiind cel care a pus bazele conceptului în cadrul unei universități a unei relații strânse între predare și cercetare. Acest model a fost ulterior preluat de toate instituțiile de nivel educațional superior din lume, în zilele noastre constituind singurul cu adevărat de succes pe plan mondial. Universitatea Humboldt din Berlin (HU Berlin) este o universitate de tip public, fondată la 16 august 1809 fiind cea mai veche universitate din Berlin, (Alma Mater Berolinensis) și a doua ca mărime din capitala germană. Clădirea principală este situată în vechiul cartier istoric Dorotheenstadt , sector centru, pe renumitul bulevard Unter den Linden la numărul 6. („Unter den Linden, strada cea mai prusacă din Berlin, proiectată de către Marele Elector: Friedrich Wilhelm, în 1647”)18. Motto-ul său latinesc este: „Universitas litterarum” iar cel englezesc: „The entity of sciences”. Ea și-a deschis oficial porțile în februarie1810 și inițial în perioada 1828-1946 a fost cunoscută sub titulatura de: Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin19. După sfârșitul celui de al doilea război mondial și trecerea părții Berlinului în care se afla universitatea în partea cortinei de est a Europei, denumirea oficială a devenit: Humboldt Universität zu Berlin (Universitatea Humboldt din Berlin) în onoarea fraților Humboldt. Neoficial însă, ea va purta totdeauna amprenta celebrului bulevard berlinez pe care este situată, și va fi cunoscută și ca: „Universitatea Unter den Linden” și considerată conform multor opinii: „Mama universităților moderne”20. În fața corpului principal al clădirii se află amplasată statuia lui Wilhelm von Humbold realizată de Paul Otto, iar în afară, dar în fața universității (respectiv pe cunoscutul bulevard, pe partea pietonală) din 1883 artistul Reinhold Begas a sculptat și amplasat statuia fratelui său Alexander von Humboldt. Clădirea inițială a fost concepută ca o clădire cu multiple facilități pentru acea perioadă (primă jumătate de secol XIX) aici predându-se în special științe naturale, dar apoi cercetători renumiți ca: Augustus Wilhelm Hofmann, Hermann von Helmholtz, matematicieni ca: Ernst Eduard Kummerz, Leopold Kronecker, Karl Weierstrass, și fizicieni ca: Johannes Peter Müller, Albrecht von Graefe sau Robert Koch au contribuit la faima și recunoașterea pe plan european și mondial a universității. Universitatea s-a extins și a înglobat cu timpul alte instituții sau clădiri ca de exemplu: Charité, (baza colegiului medico-chirurgical), sau o colecție bogată de istorie naturală care mai apoi după 1989 s-a constituit ca o clădire separată și a devenit cea ce este și azi Museum für Naturkunde. Se mai poate aminti în aceeași categorie Universitatea Populară de Agricultură a Berlinului fondată în 1881 și care a fost mai apoi afiliată Facultății de Agricultură a Universității Humboldt. Conform consultării unei liste impresionante de personalități notabile alumni Humbold Universität zu Berlin21 am constatat că aceasta cuprinde 125 de nume sonore din domenii diverse ca: fizică, matematică, chimie, muzicologie, teologie, filozofie, diplomație, politică (președinți de stat, diplomați, prim miniștri), istorie, mineralogie, medicină, biologie, artă, literatură,sociologie, media etc. Exemplific prin: Max Planck, Max von Laue, Otto

17 Schwerin 2017, p. 2-3. 18 Bell 2004, p. 104. 19 Balaci 2003, p. 712. 20 http://educationbro.com/ro/universities/germany/humboldt-university-berlin/ 21 www.alumni.hu-berlin.de (accesat 2.05.2018). 127 von Bismarck, Friedrich Engels, Felix Mendelssohn Bartholdy Angela davis, Heinrich Hertz, max Weber, Adolf von Baeyer, Palina Rojnsky, Ferdinand de Saussure, Otto Heinrich Warburg Albert Einstein22, (acesta a predat la H.U.) Zakir Hussain, Aron Brand, Karl Weierstraß și alții. O altă chestiune absolut remarcabilă o constituie lista de 40 de laureați ai premiului Nobel (primul premiu acordat în 1901 lui Jacobus Henricus van Hoff în chimie și cel mai recent în 2007 tot în chimie lui Gerhardt Ertl). Exemplific în plus cu alte câteva nume: Theodor Mommsen (1902 literatură), Robert Koch (1905 psihologie și medicină), Gustav Ludwig Hertz (1925 fizică), Hans Adolf Krebs (1953 medicină ), Max Plank ( 1918 fizică). Ca o recunoaștere a valorii incontestabile a calității acestei instituții de înaltă educație, pe culoarele de la etajul întâi ale universității, se găsesc zeci de tablouri reprezentând figuri ale laureaților premiilor Nobel absolvenți ai acestei universități, portrete ale decanilor acesteia, sau portrete ale primelor femei care au făcut carieră universitară și cercetare în acest absolut remarcabil lăcaș de studiu. Cel ce străbate, privește și simte încărcătura cu totul specială a mesajului transmis de aceste chipuri calme și absorbite de cunoaștere În prezent, conform site-ului oficial23 al instituției, universitatea Humboldt (cu antet în alb și albastru), are un total de 32.553 de cursanți, 18.712 fără licență, 10.881 urmează cursuri post universitare/ masterat iar doctorale 2951. Locațiile campusurilor se află atât în urban cât și în spațiul suburban aferent capitalei. Predau 2.403 cadre didactice, iar bugetul instituției este de 397,8 milioane de euro. Rectorul Universității este Sabine Kunst. Se studiază în următoarele facultăți: 1. Agronomie, 2. Fizică, Biologie, Chimie, 3. Matematică, Informatică, Psihologie, Geografie, 4. Medicină (Charité), 5. Filozofie, Istorie, 6. Filologie, Limbi germanice, romanice, slave, 7. Științe juridice, 8. Științe sociale și cultura popoarelor, 9. Științe juridice, 10. Teologie, 11. Științe economice. Universitatea este afiliată Asociației Germane a Universităților precum și altor asociații de prestigiu. În anul 2006 Inițiativa Guvernamentală Germană pentru Excelență a Universităților a demarat alocarea unor fonduri suplimentare acelor instituții care fac dovada că produc lideri în știință și cercetare. În anul 2012 Universitatea Humboldt s-a numărat printre cele 11 nominalizate pentru a li se acorda aceste sume suplimentare de dezvoltare, ca urmare a evaluării făcute de Guvernul german, ca o certificare a încadrării în categoria universităților de elită ale țării.24 Concluzionând, conform celor expuse în articol, afirm că există convingerea, că evoluția excepțională de peste 200 de ani, a acestei universități, va continua prolific și ascendent. Aici se vor forma noi și noi generații, „vegheate” de spiritul fraților Humboldt și de siluetele lor calme și eterne din fața clădirii. Toți cei care vor urca treptele acestei lăcaș elevat de educație, vor pătrunde apoi, sensul afirmațiilor lui Alexander Humboldt: „Ideea este singurul lucru care nu moare niciodată”.

Bibliografie

Popovici, Caloianu, Ciulache, Lețea 1975 – I. Popovici, N. Caloianu, S. Ciulache, I. Lețea, Enciclopedia descoperirilor geografice, București, 1975. Bell 2004 – B. Bell, Germania, Oradea, 2004. Lecourt 2005 – D. Lecourt, Istoria și filosofia stiințelor, București, 2005. Balaci 2003 – A. Balaci, Enciclopedie de istorie universală, București, 2003. Schwerin 2017 – R. Schwerin, Neueste und Gründliche informationen yum bau der Humboldt forum in der Gestalt des Berliner Schloss, în „Berliner Extrabalatt”, nr. 87, 2017. Bencard 1993 – M. Bercard,The Museums and the order of the universe, Stockholm, 1993. Enciclopedia britanică, 7 – Enciclopedia britanică universală, vol.7. https://en.wikipedia.org/wiki/Alexander_von_Humboldt#Recognitions_by_contemporaries (accesat 23.11.2017). https://en.wikipedia.org/wiki/Foundation_for_the_Humboldt_Forum_in_the_Berlin_Palace (accesat în 11.11.2017). http://educationbro.com/ro/universities/germany/humboldt-university-berlin/ (accesat în 11.11.2017). www.hu.berlin.de.(accesat în 08.05.2018). www.timeshighereducation.com/world-university-rankings/humboldt-university-berlin,(accesat în 08.05.2018).

22 Lecourt 2005, p. 1177. 23 www.hu.berlin.de.(accesat în 08.05.2018). 24 www.timeshighereducation.com/world-university-rankings/humboldt-university-berlin (accesat în 08.05.2018). 128

Fig. 1. Alexander von Humboldt

Fig. 2. Humboldt Box și Humboldt Forum (Berliner Schloss, șantierul de restaurare)

Fig. 3. Humboldt Univarsität (fotografii cu laureați ai premiului Nobel)

129 POVEȘTILE CLOPOTELOR DIN FOLEȘTII DE SUS, JUDEȚUL VÂLCEA: DE LA UNIVERSAL LA PARTICULAR

Maria Mihaela Avram

Abstract. Bell Stories of Foleştii de Sus Churches, Vâlcea County: From Universal to Particular. First bells started to appear in Oriental cultures, and were important both as musical instruments of the gods and means of nonverbal communication. Made from different materials and of different sizes, they were used in sacred and profane spaces, bringing joy or sorrow, and very important messages. Bells are a universal symbol of the sacred and are used in many societies in various rituals. Almost every bell has its story. We tried to uncover the true story of Folestii de Sus church bells.

Cuvinte cheie: clopot simbol, istorie, comunicare, biserică Key words: bell, symbol, history, communication, church

Tema clopotelor şi a simbolismului lor a fost dezbătută atât de arheologi, cât și de etnografi, etnologi, filologi sau filosofi, fiecare dintre aceștia analizând din perspectivă proprie importanţa clopotelor la diferite civilizaţii. Subiectul pus în discuție fiind deosebit de amplu, ne-am gândit să ne referim în prezentarea de față doar la câteva aspecte privind istoria clopotelor din satul Foleștii de Sus, cu trimiteri desigur la evoluţia clopotelor, simbolismul universal şi la semnificațiile clopotelor în mediul rural românesc. Preocupări privind originea, evoluţia şi simbolismul clopotelor în spaţiul românesc sunt destul de puţine, lucrările apărute tratând parţial, tangenţial, sau dintr-o singură perspectivă această temă. Există de exemplu lucrări de specialitate în care arhelologii au menționat de fiecare dată când au descoperit clopote în săpăturile efectuate. Clopote de bronz au fost descoperite în săpăturile de la Ninive și alte orașe antice, dar și în mormintele din Peru, vechi de aproximativ de 1500 de ani. Fie că erau din ceramică, bronz, argint sau aur, clopotele aveau diferite mărimi și forme. Dintre cele mai vechi piese decoperite la noi se numără şi cele în număr de 9 de la Hinova, județul Mehedinți. Ele sunt mici, din aur și aparțin secolului al XII-lea î.Hr. Nu este o descoperire singulară, alți clopoței- de bronz- s-au descoperit la Șomhid (județul Arad), la Gornești (județul Mureș), ca și la Enisala (județul Tulcea), etc.1 În credința creștină ele au fost abordate din punct de vedere teologic, fiind asociate și cu toaca, autorii rezumându-se la aspectele impuse de biserică. În biserica ortodoxă semnificația clopotului a fost tratată de pr. dr. Daniel Benga în lucrarea Istoria și semnificația clopotului și a toacei în Biserica Ortodoxă2. În lucrare este citat Preafericitul Părinte Daniel care a afirmat: „Clopotul nu este un simplu instrument muzical pentru a încânta urechea, ci este glasul Domnului, Care ne cheamă să lucrăm pentru slava Lui și pentru mântuirea noastră”. Clopotul este menționat și în Biblie în câteva rânduri, iar despre regele Solomon se spunea că deținea niște clopote din aur situate pe acoperișul templului. În dicționarele universale de simboluri, spațiul românesc, inclusiv simbolismul clopotului, nu este menţionat3, în schimb, în dicționarul lui Ivan Evseev există o scurtă prezentare a simbolismului clopotului la români. Dată fiind vechimea lor, clopotele au fost folosite în diferitele religii ale lumii ca mijloc de chemare a credincioșilor, de avertizare, sau pur și simplu ca ornamente. În multe societăți clopotul avea un rol sacru, de alungarea spiritelor malefice, pe lângă cel de avertizare a populației în privința diferitelor evenimente. El a fost folosit ca mijloc de comunicare cu divinitatea, fiind considerat el însuși sacru, fiind purificat înaintea ritualurilor. Întrebuințările lui au fost diverse în funcție de mărime, formă, sau materialul din care era confecționat. În funcție de dimensiunea lui, clopotul a fost şi este folosit în turlele bisercilor, în navigație, de către preoți în timpul slujbei, dar şi de colindători, etc. sau în vestimentație, de exemplu a călușarilor. Clopotele au fost legate şi la gâtul animalelor, pentru a alunga spiritele malefice, dar şi pentru a fi mai uşor localizate. Construcţia clopotelor necesita şi necesită resurse uriaşe şi o tehnologie aparte, calitatea sunetului clopotului fiind dată atât de forma acestuia, cât şi de proporţia diferitelor componente ale aliajului: bronz, cupru şi staniu. Unul dintre cei mai importanţi producători de clopote din lume, The Whitechapel Bell Foundry din Londra, companie înfiinţată în 1570, a fabricat clopote de mari dimensiuni precum Big Ben-ul din capitala britanică şi Liberty Bell din SUA, dar şi clopoţei folosiţi pentru a chema mesenii la ceai, sau clopoţei pentru uşile de la intrare4. Realizarea lor se face şi azi după

1 http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=terra_dacorum&fisier=clopotele_traco-getice (accesat: 02.11.2017). 2 Benga 2016. 3 Chevalier, Gheerbrant 1994. 4 http://www.descopera.ro/dnews/16033332-cea-mai-veche-turnatorie-de-clopote-din-lume-se-inchide-a-fabricat-inclusiv-big-ben-si-liberty-bell (accesat: 02.11.2017). 130 o reţetă secretă, transmisă din tată-n fiu. Înainte de sec. XIX producătorii de clopote erau meşteşugari itineranţi, care treceau de la o biserică la alta în funcţie de comenzi. Odată cu dezvoltarea tehnologiei şi extinderea reţelelor feroviare care înlesneau transportul, s-au înfiinţat tot mai multe turnătorii de clopote. La noi în ţară clopotele erau comandate la marile firme europene din Austria sau Marea Britanie, dar au existat şi topitorii şi turnătorii locale. Merită menţionat faptul că în 2009 la Baia Mare a avut loc Conferinţa anuală a turnătorilor de clopote din Europa şi Rusia, cu principalii furnizori de clopote în întreaga lume.5 Inventate în China şi folosite în Orient, cu precădere în cadrul ceremoniilor religioase, clopotele se pare că au ajuns în Europa în jurul anului 600 d.Hr. Ele s-au răspândit și perfecționat atât ca tehnică de turnare cât și ca formă. Unele informații îl menționează pe episcopul Paulin de Nola ca fiind cel care ar fi introdus folosirea clopotului în biserica creștină. În toate bisericile din țara noastră clopotele respectă canoanele cultului ortodox. Nu fac excepție nici bisericile din Foleștii de Sus, unde clopotele au o istorie a lor, legată de cea a oamenilor, din momentul turnării, până la ritualurile, credințele și superstițiile legate de acestea. Foleștii de Sus este un sat din comuna Tomșani, jud. Vâlcea, străbătut de apa Bistriței. Localitatea a fost atestată documentar în anul 1453. Ea aparține de comuna Tomșani împreună cu alte 7 sate: Bălțățeni, Tomșani, Bogdănești, Dumbrăvești, Chiceni, Folești de Jos, Mirești. Populația satului Foleștii de Sus este preponderent ortodoxă, cu excepția câtorva persoane care au trecut de curând la cultul penticostal. Locuitorii și-au păstrat obiceiurile, tradițiile și portul popular, fiind mai puțin influențați de schimbările vremii moderne. Biserica are încă un rol important în viața lor, atașamentul faţă de credința ortodoxă fiind dovedit în nenumărate rânduri de-a lungul timpului. Biserica de piatră are o vechime de peste 100 de ani și a fost construită pe locul unei bisericuțe din lemn. Despre clopotul bisericii de lemn nu se cunosc date, dar despre clopotul actual se ştie că a fost turnat în 1907, așa cum ne arată inscripția de pe clopot. În arhiva bisericii există un document din 1967 care atestă faptul că acest clopot a fost returnat din Bălțăteni în schimbul sumei de 6.370 de lei. Presupunem că la un moment dat, clopotul a fost dus din Folești, fie pentru reparații, fie din alt motiv neconsemnat în documente6. De același clopot se leagă şi o întâmplare descrisă de bătrânii satului și petrecută în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Elisabeta Nițu cunoscută în sat ca „Vetuța care făcea prescuri” mi-a relatat felul în care locuitorii satului au salvat clopotul de la topire pentru nevoile de pe front. Sătenii au organizat o înmormântare fictivă, în care locul decedatului a fost luat de clopot, îngropându-l și bocindu-l după toate regulile ortodoxe, pentru a nu da de bănuit autorităților. Bocitoarele strigau numele unui presupus Ion, îmormântarea respectând toate tipicurile uneia reale. După război, clopotul a fost dezgropat și reașezat în turla bisericii, iar sătenii spun că glasul clopotului seamănă cu cel al bocitoarelor când strigau: Ioane, Ioane Clopotele au fost întrebuințate și în ritualuri păgâne. Avram Dumitru, cel care administrează biserica din sat, mi- a relatat o întâmplare mai neobișnuită în care a fost implicat clopotul. O localnică a cărei rudă era pe patul de moarte, i-a solicitat paracliserului să îi dea din apa cu care s-a spălat clopotul, pentru a-i da rudei bolnave să bea, astfel grăbindu-i decesul, pentru a nu muri în săptămâna patimilor. Conform superstițiilor, cel care bea din apa cu care s-a spălat clopotul bisericii, moare în scurt timp. Paracliserul a refuzat să-i îndeplinească dorința considerând că nu este un gest creștinesc. Femeia i s-a adresat atunci preotului, care i-a îndeplinit dorința. Coincidență sau nu, bolnava a murit la două ore după ce a băut din apa descântată. Tot clopote, de fapt clopoţei de argint sunt folosiți şi în alte ritualuri păgâne, de exemplu în perioada imediat după nașterea unui copil. Astfel, înainte de a fi trecut pruncul pentru prima dată la sân, i se dădea să bea apă din căuşul unui clopoţel de argint, pentru ca să-i cânte gura frumos. Clopoțeii aveau și rolul de a alunga spiritele malefice. El era de exemplu nelipsit din mâna copilului care mergea cu plugușorul. Același rol de purificare îl au și zurgălăii de la picioarele călușarilor. Clopoţei sau zurgălăi se pun și la săniile trase de cai în timpul iernii, aducând voioșie, purificând spațiul înconjurător. Aceste obiceiuri s-au păstrat pâna astăzi și s-au îmbogățit cu noi elemente. De exemplu, bradul de Crăciun este împodobit pe lângă tradiționalele globuri, bomboane, mere sau nuci și cu globuri în formă de clopoței, chiar dacă rolul lor este astăzi pur decorativ. Chiar dacă și-au pierdut din semificații, clopoțeii sunt folosiți în multe împrejurări, doar clopotele bisericilor păstrându-și semnificația spirituală, sacră, de glas a lui Dumnezeu. Trebuie să amintim şi de clopotul de 25 de tone care va împodobi Catedrala Mântuirii Neamului, ce va fi realizat de o firmă din Austria la Innsbruk, va costa 425.000 de euro şi va avea efigia Patriarhului Daniel. Tehnologia modernă a ajuns şi în biserici. Clopotele pot fi programate electronic: „Acum, clopotarii pun mâna pe telefonul mobil: tastele au luat locul funiei. Cu un banal apel, chiar şi din Japonia, comanda este direcţionată de satelit prin sistemul GPS către ceasul atomic din Frankurt. Aşa că o pară metalică sau mai multe clopote dăngănesc legate la ceasul atomic... Clopotul poate suna la o anumită oră sau o anumită melodie. De zdrăngănitul electronic al

5 http://www.informatia-zilei.ro/mm/eveniment/cei-mai-de-seama-clopotari-din-europa-si-au-dat-intalnire-in-baia-mare (accesat: 02.11.2017). 6 Manuscris 1967. 131 clopotelor se ocupă în România o firmă din Satulung, Maramureş. De 5 ani toarnă clopote şi de puţină vreme le-a legat la telecomenzi sau, după buzunar, la satelit”7. În concluzie, clopotele au avut şi continuă să aibe un rol important în viaţa comunităţilor, sunetul lor trezind sentimente diverse, de la tristeţe la bucurie sau evlavie, iar arta turnării clopotelor va dăinui atâta vreme cât ele vor servi ca mijloace de comunicare nonverbală.

Bibliografie

Benga 2016 – D. Benga, Istoria și semnificația clopotului și a toacei în Biserica Ortodoxă, 2016 Chevalier, Gheerbrant 1994 – J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri, 1994. Manuscris 1967 – Manuscris, Arhiva Biblliotecii Foleștii de Sus MAPĂ, 1967. http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=terra_dacorum&fisier=clopotele_traco-getice (accesat: 02.11.2017). http://www.gandul.info/reportaj/clopote-trase-prin-satelit-1069186 (accesat: 02.11.2017). https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/face-clopote-dupa-o-reteta-secreta-182012 (accesat: 03.11.2017). http://www.informatia-zilei.ro/mm/eveniment/cei-mai-de-seama-clopotari-din-europa-si-au-dat-intalnire-in-baia-mare (accesat: 02.11.2017). http://www.descopera.ro/dnews/16033332-cea-mai-veche-turnatorie-de-clopote-din-lume-se-inchide-a-fabricat-inclusiv-big-ben-si- liberty-bell (accesat: 02.11.2017)

7 http://www.gandul.info/reportaj/clopote-trase-prin-satelit-1069186 (accesat: 02.11.2017)

132 ANEXE

Clopotul din Biserica Foleștii de Sus cu Hramul Petru și Pavel

133

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

134 AURUL LUMII – AURUL ROMÂNESC; ISTORIE, ARTĂ, RESURSE

Dr. Dorin Dordea

„Aurul face urâtul minunat.” Molière „Discovery consists of seeing what everybody has seen and thinking what nobody has thought''. Albert von Szent-Györgyi

Abstract. The gold of the world – Romanian gold; history, art, mineral resources. Throughout the human history, gold has been and remained one of the most admired, cherished and coveted metals not only for its brilliance and resistance to degradation, but also for its use in areas of greatest interest (jewellery, electrical, chemistry, engineering, medicine…). Gold is a heavy, malleable and dense metal, ideal for jewellery production. Gold jewellery cannot be corroded, so it preserves its beauty and brilliance through time. Compared to other metals (copper, lead, silver), gold is more compact, easier to melt and manufacture in varied shapes. It is an excellent thermal and electric conductor, can be pulled into thin sheets and yarns, it is used in the production of reflective surfaces (mirrors), destinated fo the protection against infrared radiation of extra-terrestrial tools. As gold is a not-toxic product, small amounts of gold can be used as additives in diet. It has various uses in the medicine (rheumatic arthritis, anti-aging and skin diseases treatments). It is not attacked by acid solutions (but could be digested in aqua regia - HCl + HNO3, at rate 1/3, or in alkaly cianides and mercury). Its unique physical and chemical stability led to continuing overstatement, motivating millions of people and institutions to invest in, and to hoard it. Stability, permanent glow and refined machining have motivated the creation of numerous and varied objects, miniature or giant artwork. Traces of human civilization, from the first signs of using tools and artistic temptations, are often associated with gold objects, demonstrating the attraction of the immortal metal. Over the years, as human society developed, gold had an uninterrupted use, becoming not only a focus of artistic refinement, but also a thesaurus. The surprising discoveries of many treasures from ancient civilizations till recent time all over the earth prove its universal appeal and the permanent temptation to associate gold with power, wealth and dominance. Recent discoveries of golden fragments associated with the Neanderthal man or the first Homo Sapiens prove a permanent attraction and fascination for the gold along the Human evolution. The association of gold with precious and semi-precious stones increases its artistic potential and multiplies its value. More industrial and medical applications of various utilities, increase attraction and desire for more and more natural resources of this type. Despite the uninterrupted growth of the mining production and the metallurgical recovery, mankind must be aware that the remaining gold mineral resources on the earth are scarce and qualitatively poorer, and that a decline in production is imminent. The postponement of the critical moment depends on new reserves discovery in areas with remaining optimistic potential (Asia, Africa, North and South America, Australia), on progress in mining technology, on new preparation and metallurgical extraction sollutions, but also on the evolution of the metal price. Paradoxically, the largest deposits in the world (Pebble-Alaska, 3237 t, Benton, 2017), or in Europe (Rosia Montana, 320 t, Armitage, 2012) remain unviable projects due to the pressure of ecologist militants and agencies, government indecision or the uncertainty of the investment funds. However, the global gold production in the last 100 years has increased steadily, reaching over 3,100 tonnes in 2017. At the same time, contrary to the increase of global production, the gold price (per ounce) has risen steadily since the 1929 crisis, with record in 2013 and stabilized at over 1250-1300 USD/ounce (1 ounce = 28,35 g) in 2015-2017. Estimates (Prior, 2013) of the amount of refined gold extracted globally throughout the human history indicate values ranging from 171,000 to 187,000 tonnes (77% of the total pure yellow metal present on the earth), while outstanding geological resources that can be extracted are between 52,000 - 57,000 tonnes (23% of the total yellow metal). Consistently, the estimated amount of gold mined in Romania’s present day territory, starting with prehistory to this day, is about 2,273 tonnes (Fodor and Vedinas, 2012), while the resources of potentiall contingent deposits (already identified and estimated) could be roughly considered below the limit of 1,000 tonnes. The low content of gold in the mineral deposits in operation (even below 0.5 grams/t), faced with economic efficiency solutions, leads to the only possible (yet) extraction solution - cyanidation. Contested or not, it is the only one applicable to large- scale mining operations (> 90% of the world operations), the alternative being amalgamation (as in artisanal extractions, more dangerous), or the gravitational separation (from aluvial deposits applied by semi-industrial technique - sieving and native gold only recovery). Cuvinte cheie: Resurse/rezerve de aur, exploatarea aurului, valorificare economică, estimarea resurselor/rezervelor de aur, istoria aurului, arta aurului, evoluția resurselor de aur, utilizarea aurului, tipologia geologică a zăcămintelor de aur; Keywords: Gold Resource/ Resources, Gold Exploitation, Economic Valuation, Golden Resources Resource Estimation, Gold History, Gold Art, Gold Resources Evolution, Gold Utilization, Gold Geological Typology.

În loc de Introducere. Sintagma „a cădea ceva din cer” se referă la noroc neașteptat, la împlinirea neprevăzută a unui vis etc., dar nu și la căderea aurului din văzduh. Altfel spus, dacă banii nu cresc în copac, poate aurul cădea din cer? Și totuși, o ipoteză aparent bizară a captat atenția lumii științifice și nu numai, în intervalul 2010- 2013, sugerând originea extraterestră a aurului de la suprafața Pământului (crustă), prin ploaia de asteroizi la 200 milioane de ani după formarea planetei (adică, cu 4,35 miliarde de ani în urmă). Ideea lansată la Universitatea din Bristol

135 de Matthias Willbold (Svoboda, 2011), urmare constatării că în rocile primordiale, mai vechi de această vârstă, conținutul de wolfram (metal din categoria elementelor cu densitate mare) este nesemnificativ, pe când în rocile formate după amintitul eveniment (al șuvoiului de corpuri impactitice), wolframul este semnalat la conținuturi net superioare. Argumentația ipotezei pleacă de la presupusa premiză a concentrării aurului și a celelalte metale grele (In, Os, Pl, Rh, Ne, Pt, W?), datorită greutății specifice mari (19,3 g/cm3), exclusiv în nucleul pământului (vezi, concentrarea fierului și nichelului demonstrată geofizic și geodinamic). Până la urmă, numita ipoteză s-a dovedit un subiect de presă (BBC), găsind însă opoziție în argumentele logice, mai mult sau mai puțin enunțate vehement în perioada de impact mediatic, între care mecanismele post magmatice (hidrotermale, digestia și mobilizarea elementelor grele de soluțiile apoase acide), care concentrează aurul la partea superioară a filoanelor, nu în profunzimea lor, dar mai ales conținutul oricum infim de aur din crusta terestră (1,3 g/1.000t rocă), față de care „supraconcentrarea” din zăcămintele de azi în producție (1,5-15 g/t) poate fi ușor explicată/acceptată.

Proprietățile fizico-chimice ale aurului. Aurul, metal de tranziție din grupa 11, perioada 6, se definește prin următoarele proprietăți: numărul atomic – 79, greutatea atomică – 197, punctul de topire - 1064.18oC, punctul de fierbere – 2970oC, densitatea - 19.30g/cm3, iar în stare lichidă - 17.31 g/cm3, energia termica la topire - 12.55 kJ/mol; energia termica la vaporizare – 342 kJ/mol; capacitatea termica molară - 25.418 J/(mol·K); stadiile de oxidare – 5, 3, 2, 1, -1, −2, −3 (un oxid amfoteric); electronegativitatea Scara Energiei de ionizare Pauling - 2.54; energia de ionizare: 10 - 890,1 kJ/mol; 20 – 1980 kJ/mol, cadiusul atomic empiric - 144 pm; radiusul covalent - 136±6 pm, radiusul van der Waals – 166 pm.

Aspectele inedite privind metalul galben. O sintetiză a elementelor definitorii, inedite sau ciudate asociate proprietăților, producerii și utilizărilor aurului, făcută de investinganswersstaff (2012), cuprinde următoarele: - de-a lungul istoriei umane s-a produs mai puțin aur rafinat decâ oțel se produce într-o singură oră; - resursele de aur sunt răspândite pe toate cele șapte continente; - se consideră că 80% din aurul exploatabil rămâne nedescoperit (încă), iar rezervele evaluate și potențial exploatabile cuprind mai puțin 30% din totalul aurului valorificabil economic prin tehnicile cunoscute astăzi; - se estimează că apa oceanelor conține 10 miliarde de tone de aur, adică 25 g Au /km3 apă, evident neextractibil; - până în 1961 masa monetară a țărilor vestice era acoperită în standard de aur; Elveția a fost ultima țară (până în 1999, integrarea sa în FMI) care a renunțat la acoperirea parțială a masei monetare emise (40%) cu aurul tezaurizat; - aurul din depozitul trezoreriei SUA de la Fort Knox este evaluat la 44,22 $/uncie (vezi cursul curent de >1.300 $/uncie) și conținea la 31.12.1941 - 649.6 milioane de uncii, iar în prezent doar 147,3 milioane de uncii (aproximativ 4176 t); 5 3 - dimensiunea standard a lingorilor de aur este de 7 x 3 /8 x 1 /4 inci (17,78 x 9,21 x 4,45 cm), cântărind 12,4 kg la puritatea minimă de 99,4% (24 karate); - puritatea aurului este măsurată în Karate (1k = 4,16%;) sau în părți per 1000. Karatul, ca măsură a calității aurului, are originea în decizia Împăratului Constantin de a bate o monedă de aur cu greutatea egală cu cea a 24 boabe de carob. Calitățile uzuale ale aurului sunt de 9k (375‰), 12k (500‰), 14k (583,3‰), 18k (750‰), 22k (916,6‰) și, evident, 24 k (>999,4‰); a nu se confunda karatul (calitatea aurului) cu caratul (greutatea pietrelor prețioase, 1c = 0,200 g, în cazul diamantelor acceptându-se subdiviziuni sutimi ale caratului), cantitate echivalentă cu greutatea bobului de carob (denumire derivată din grecescul kerateeon – bob de carob); - cea mai scumpă monedă de aur (Pajura emisă în 1933), vândută la Sotheby, New York, în 2002 cu 7,59 milioane $; - pe Pământ aflorează natural 92 elemente chimice, între care aurul este pe lista celor mai rare, al 58-lea; - simbolul Au derivă din denumirea latină „aurum”, care înseamnă „strălucire profundă”; - datorită rarității apariției pe pământ, o pepită de aur este evaluată de 3-4 ori peste valoarea masei de aur conținut; - în 2007, Canada a bătut cea mai mare monedă de aur (Elizabeth) de 100 kg, cu valoare inscripționată de 1.000.000$; - medaliile olimpice de aur (aur masiv până în 1912) sunt din argint placat cu aur; - o uncie de aur(28,3495 g) poate fi trasă într-un fir lung de 96,6 km, sau bătută în foiță în suprafață de 9,3 m2; - China este cel mai mare consumator mondial de aur (peste 900t/an); - peste 40% din aurul mondial rafinat provine din Africa de Sud; - în general, aurul utilizat de bijutierii din Sudul Asiei este mai pur (22k) decât cel din lumea vestică (14k); - în perioada exodului californian după aur, se consuma mai multă apă pentru a obține o uncie de aur, decât s-ar fi cumpărat cu o uncie de aur; - se estimează de oamenii de știință, prezența bogată a aurului pe planetele Marte, Mercur și Venus; - vizorul costumelor de astronauți este acoperit cu o peliculă de aur (0,0508 μm) pentru protecție anti-raze infraroșii; - regele Croesus al Lydiei a produs prima monedă de aur pur (540 î.Hr.); - dacă urmare crizei economice (1934) creșterea cotația aurului de la 20,67$ la 35$/uncie, dolarul s-a devalorizat cu 40%, după criza economică din 2008, cotați aurului a crescut de 4-6 ori, afectând în mică măsură cotația dolarului; 136 - cei mai mari contaminatori ai purității aurului din monezile bătute de ei (Diocletian, Nero și Henric al VIII-lea) au reușit alierea cu numeroase alte metale, fără a diminua valoarea acestora.

Utilizări ale aurului. Aurul este cel mai admirat metal nu doar pentru strălucirea sa, dar şi pentru proprietăţile sale fizice şi chimice valorificate în cele mai variate domenii (giuvaergie, electricitate, chimie, inginerie, medicină…). Este un metal moale, maleabil şi dens, preferat pentru producerea bijuteriilor. Rezistă la coroziune şi nu rugineşte. Bijuteriile din aur nu se murdăresc şi-şi păstrează frumuseţea de-a lungul timpului istoric. Comparat cu alte metale (cupru, plumb, argint), este mai compact, mai uşor de prelucrat manual, uşor de topit şi de turnat în forme variate. Este un excelent conductor termic şi electric. Poate fi tras în foiţe şi fire extrem de subţiri optime pentru utilităţi electrice-electronice. Deşi scump, este utilizat în producerea suprafeţelor reflectorizante (oglinzi) protective la radiaţia infraroşie a soarelui. Aurul nu este un produs toxic, fiind utilizat în mici cantităţi drept aditiv în alimentaţie (vezi, autorizarea UE şi SUA drept aur etichetat - "calitate alimentară” sau “aditiv E175”). Are numeroase utilizări în industria medicală (crisoterapie a artritelor reumatismale, tratarea bolilor de piele - anti-îmbătrânire etc.). Se dizolvă doar în aqua regia (HCl + HNO3), cianura de alcali și mercur. Stabilitatea fizică şi chimică unică a condus la evaluarea sa, motivând investiţia şi tezaurizarea sa de către milioane de oameni și instituții. Recapitulând cele mai frecvente domenii ale utilizări aurului: bijuterie, monetărie și finanțe, investiții, modalitate de împrumut, dentistică, medicină, telefonie mobilă, producția de componente de calculator, industria spațială, producția de alimente și băuturi, meșteșugărie, construcții, cosmetice și înfrumusețare, vopsele pentru imprimerie, marcarea statutului și a averii, nu se poate trece peste perspectivele pe care viitorul le indică, în mod special în privința utilizării nanoparticulelor de aur în: cercetările botanice, investigația bolilor canceroase, detecția agenților toxici și patogeni, dezvoltarea instrumentelor optice-electronice de explorare a mediului sub-microscopic.

Calitatea și culoarea aurului. În privința calității aurului rafinat lucrurile sunt destul de simple, reducându- se la proporția acestuia în aliajul în care este prezent (de obicei nu mai puțin de 33,3%, până la un teoretic 100%, de fapt, 99,97% maximum), indiferent care este al doilea metal din aliaj (Pt, Ag, Cu, Al, Sb, Cr etc.). Calitatea aurului se exprimă prin marcajele (obligatorii pentru produsele legal comercializate), care pe lângă poansonul producătorului, poartă numărul de karate sau nr. părți per mie. În privința culorii aurului rafinat, aurul pur de 22-24k este galben etalon. Alierea aurului cu alte metale (ușor de realizat prin simpla topire) poate conduce la culori surprinzătoare, care conferă produsului obținut diversitate dar aceeași strălucire (colored gold). Alierea în proporții diferite a aurului cu cupru și argint oferă (în funcție de proporția celor trei elemente) o variație coloristică de la galben intens, la galben moderat, galben pal, alb gălbui, alb, roz, roz pal, portocaliu, roșcat. Sunt binecunoscute următoarele varietăți coloristice obținute prin alierea aurului cu alte metale, cum ar fi: - aurul alb, obținut prin alierea aurului cu cel puțin un metal alb (argint, rhodiu, platină, nickel, paladiu), la care pentru ameliorarea maleabilității se adaugă cupru. Cele mai uzuale combinații ale aliajului de aur alb în industria bijuteriilor sunt: aur–palladiu–argint și aur–nichel–cupru–zinc. Prejudecata comercială că aurul alb este aliaj de aur și rhodiu este falsă, uzul curent de placare cu rhodiu a aurului, pentru a obține culoarea, albă este moderat. O combinație uzuală pentru a obține aur alb de 22k este: 91,6% aur 8,4% nickel (cu posibil aport de cupru pentru a crește duritatea), dar nickelul în aliajele de aur alb poate genera alergii sau iritări ale pielii; - aurul galben, cel mai frecvent în industria bijuteriilor sau în aplicațiile necomerciale este obținut frecvent prin următoarele rețete de aliere: Aur de 18k: 75% aur, 12,5% cupru, 12,5% argint sau 75% aur, 15% cupru, 10% argint. De observat procentajul aurului (75%, care conduce la stabilirea calității – 18k); - aurul roz, un aliaj de aur și cupru, combinațiile uzuale pentru aurul de 18k roz, fiind: 75% aur, 25% cupru, sau 75% aur, 22,25% cupru, 2,75% argint, sau 75% aur, 20% cupru, 5% argint (cu scăderea intensității roșului de la prima la ultima combinație), pentru aurul roz de 12k: 50% aur, 50% cupru, iar pentru aurul de 14k: 58,33% aur, 41,67% cupru. Cel mai valoros aur roz (de 22k) este cunoscut sub numele aurul coroanei. Prin substituirea cuprului cu până la 15% zinc, în aliajele amintite de aur roz, se obțin nuanțe roz gălbui sau galben închis; - aurul sticlos, un aliaj de aur, cupru și aluminiu supus unui proces de topire/răcire rapidă și realizat în următoarele variantele de amestec pentru aurul de 18 k: 76% aur, 19% cupru, 5% aluminiu - pentru aurul galben și 76% aur, 18% cupru, 6% aluminiu - pentru aurul roz. Se observă creșterea conținutului de aur (76%) pentru a suplini lipsa argintului și a conserva valoarea aliajului final la cota celor 18k, datorita alierii exclusive cu metale neprețioase (Cu, Al); - aurul verde, cunoscut de lidieni din sec. IX î.Hr., cei care au introdus noțiunea de electrum pentru aurul metalic natural, - aliaj de aur, argint, cupru și alte elemente minore, este de fapt aur roz ușor verzui. Se obține prin următoarea reţetă de aliere: 75% aur, 15% argint, 6% cupru, 4% cadmiu, rezultând un aur de 18 k verde închis. Utilizarea cadmiului în bijuterii nu este recomandată, prezența acestui metal putând genera iritații sau boli de piele;

137 - aurul gri, obținut uzual prin alierea aurului cu palladiu, sau cu argint, mangan și cupru în proporții corespunzătoare calității finale (k) dorite; - aurul negru, produs rar, obținut prin tratarea chimică a suprafeței obiectului din aur.

Momente cruciale ale prezenței aurului în societatea umană. Câteva episoade ale utilizării aurului de-a lungul istoriei umane pot fi cuprinse în reperele de mai jos: - Aurul Carpato-Balcanic reprezintă nucleul istoric al introducerii în circuitul civilizației umane europene, și nu numai, a metalului galben ce avea să fascineze societatea umană de-a lungul evoluției sale; - Biblia (Genesis 2:10-12) descrie tărâmul Havilah, lângă Eden, locul unde poate fi găsit aur de bună calitate; - Incașii și Aztecii foloseau intensiv aurul în istoria timpurie, considerându-l un dar divin venit din spațiu; - Egiptul antic își construiește măreția și puterea prin numeroase obiecte simbolice tezaurizate din aur; - Extremul Orient cunoaște extracția și prelucrarea aurului din cele mai vechi timpuri (fără descoperiri antice); - Coloniștii Lumii Noi(America) preiau bogățiile istorice acumulate de băștinași, perfecționează tehnici eficiente de extragere, rafinare și prelucrare a aurului; - Aurul Africii atrage interesele arabe (1000-1500 d.Ch.) și mai ales ale coloniștilor europeni (după 1500 d.Ch.) prin extrageri tot mai accelerate din coasta de Vest (Ghana, Coasta de Fildeș) și din Africa de Sud (Transvaal), conducând la un bilanț al acestui continent de peste 40% din actuala rezervă mondiale de metal prețios rafinat; - Decizia Congresului Statelor Unite din 1792 (Actul Monetăriei și Monedelor) avea să schimbe istoria modernă a aurului, stabilind un preț fix al aurului față de dolar. Urmând această decizie, monedele și bancnotele SUA (dolar) sau cele spaniole (real) au devenit etaloane valorice în licitațiile internaționale prin echivalentul tezaurizat de aur (al emitenților lor), până în 1961, când masa monetară depășise cu mult echivalentul tezaurizat de aur și argint, determinând creșterea (continuă) a prețului metalului galben și implicit devalorizarea graduală a respectivelor valute.

Aurul de-a lungul istoriei societăţii umane. Atribuindu-i-se proprietăți sacre, chiar divine, supranaturale, sau purtătoare a nemuririi, încărcătură de mister și forță, aurul a fost privit ca un metal nobil, extrem de prețios din cele mai vechi timpuri, utilizarea sa în confecționarea obiectelor de podoabă sau de artă pură, conferind încărcăturii artistice o supravaloare greu de egalat de alte substanțe. O încercare de localizare a primelor prezențe ale aurului în viața omului (Smith, 2017), plasează siturile arheologice din Spania (Altamira, El Castillo și Tito Bustillo, binecunoscute pentru frescele murale și resturile de unelte datate prin analiza izotopică a mineralelor din stalactitele care acoperă frescele, cel puțin 40.800 î.Hr.; Homo Sapiens?, Homo Neanderthalensis?) ca prima locație a apariției aurului (paiete disparate) în ambient populat de oameni (peșteri în masive carbonatice), imposibil de asociat unor ocurențe naturale de aur, deci rod al colectării și utilizării umane. O foarte recentă descoperire (Lorenzzi, 2016) a unei mărgelușe de doar 4 mm, parte dintr-un posibil șirag de aur, în situl arheologic de la Yunatsite (de la periferia orașului Pazardzhik, Bulgaria), datată 4.500-4.600 î.Hr. și atribuită unei populații de origine anatoliană, stabilite aici la aprox. 6.500 î.Hr., ne pune în fața celei mai vechi dovezi certe a utilizării aurului drept podoabă, de omul din epoca târzie a pietrei și timpurie a bronzului. O altă descoperire arheologică recentă (1976), Necropola de la Varna, tot Bulgaria (Krauß et al., 2018), înregistrează, posibil, cea mai veche așezare umană în care aurul devenea obiect de uz, într-un sit cheie al preistoriei, cuprinzând 294 morminte, în care au fost descoperite peste 3.000 artefacte de aur. Cimitirul aparținea culturii Charcolitice cu extindere din Tien Shan-Hindu Kush, peste Munții Caucaz, bazinul Dunării, până în sudul văii Nilului (Areshian, 2012). Datările 14C plasează originea obiectelor de aur și a altor vestigii din cimitirul Varna I, în interval cuprins între 4.200–5.000 î.Hr. Pe măsura perfecționării societății umane, prezența obiectelor (de podoabă la început, de podoabă și uz practic mai târziu) se accentuează, iar convingerea conservării și accentuării valorii acestuia în timp conduc la intensificarea căutării, extragerii și prelucrării sale tot mai sofisticate. Astfel, între numeroasele dovezi păstrate de-a lungul timpului istoric ale concentrării noțiunii de putere, bogăție, rafinament, statornicie etc. se înscriu serii de descoperiri arheologice, parte a patrimoniului cultural mondial, între care: masca mortuară a faraonului Tutankhamon (1.332-1.323 î.Hr.), în greutate de 110 kg, descoperită alături de numeroase alte artefacte din aur de Howard Carter în 1922; masca mortuară a lui Agamenon (deși datările izotopice indică vârste mult mai timpurii – 1.580-1.550 î.Hr., adică cu 300 de ani înaintea războaielor Troiane, la care Agamemnon a luat parte), descoperită în Creta de Heinrich Schliemann în 1876 și aflată (sub această denumire) la Muzeul de Arheologie din Atena, obiect etalon al epocii de bronz a Greciei myceniene; masca funerară a nobilului trac Odrysian King Teres, descoperită în 2004 la Svetitsata/Kran, Bulgaria (Webber, McBride, 2001), de 673 g, singura de acest tip din zona Traciei și a Mediteranei din perioada presupusei sale creiații (sec. V î.Hr.), mască aflată la Muzeul Național de Arheologiei din Sofia; masca din Tezaurul Malagana, Columbia (Warwick, 2000), descoperita în 1992 în situl cuprinzând un total de 4 tone artefacte de aur (datate 300 î.Hr. – 300 d.Hr.), aflată la Institutul Național de Antropologie și Istorie al Columbiei; vasul hindus Kinnari (Muzeul Ayala, Surigao de Sud, Filippine), 138 descoperit de Edilberto Morales în 1981, parte a Tezaurului din sec. X–XIII d.Hr., cu rafinate modelări mitice Hindu- Buddhiste (Scott, 1984); rinocerul de aur de la Univeritatea din Pretoria, descoperit în Mapungubwe la 1933 (York, 2012; Huffman, 2005) alături de alte spectaculoase figurine din aur, ce dezvăluie iscusința artistică pre-arabă și pre-colonială a băștinașilor sud africani. Mai pot fi menționate superbele artifacte din aur cu remarcabilă încărcătură artistică Prambanan (sec. IX-X cu elemente hinduse și budhiste, Java centrală); tezaurulf Wonoboyo, datat sec. XIV-XV aparținând Regatului Majapahit (Java); tezaurul tracic de la Panagyurishte, Bulgaria (Webber, McBride, 2001), descoperit în 1949, constând din 9 vase de aur de 23 k bogat ornamentate, în greutate de 6,164 kg. Schimburile de produse din cele mai vechi timpuri dintre locuitorii teritoriilor actualei Românii cu cei ai teritoriilor învecinate au condus la diseminarea în ambele sensuri a bunurilor, inclusiv a celor din aur, monede sau de podoabă. Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre (Andronici, 2009) provenite din epoca pietrei şlefuite, se înscriu podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci, şi Moigrad, ultima dintre acestea cuprinzând obiecte din aur brut bătut, probabil electrum – paiete brute din aluviuni, estimate a fi produse în mileniul V-IV î.Hr., de populații protodacice (Man, 2013). Alături de acestea stau tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), datate 500 î.Hr. (Grigore, 2015), situate în orizontul arheologic Hodiş-Poarta Albă, tezaurul de la Hinova (Ostrovu Mare), compus exclusiv din obiecte de podoabă, vasul de aur de la Biia, descoperit în lunca Târnavei Mici, la 1895 și datat în perioada târzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu, sec. XIII – XII î.Hr.), figurina „monstruoasă” de la Stânceşti, jud. Botoşani, obiect de utilitate militară, probabil o captură geto-dacică de la războinici sciți (Pătrașcu-Zamfirache, 2015), comoara de la Sânnicolau Mare, o colecţie de 23 de vase de aur, descoperită în 1971, considerată a fi unul dintre cele mai importante tezaure de la începutul Evului Mediu european (Titinoi, 2004) și presupusă a fi aparținut unor conducători avari, pecenegi sau proto-bulgari (sec. IV – sec. X). La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Mai presus de toate vestigiile istorice ilustrând meșteșugul/arta extragerii, preparării și prelucrării aurului pe teritoriul României de azi, rămân obiectele de aur dacic produse între sec. III î.Hr. și I d.Hr. Este suficient a aminti suita de brățări, coliere, cercei, diademe, ace de păr etc. din aur de calitate superioară (în parte, aflate în posesia Muzeului Național de Istorie). Peste aceste dovezi ale posesiei abundente de metal galben, numeroasele monede dacice de aur bătute de regii daci, întregesc convingerea că forța statului dintre Dunăre și exteriorul arcului Carpatic se întregea din capacitatea economică și militară și din posesia resursei mult râvnite extrase sau rămase în zăcământ. Urmare războaielor daco-romane, Împăratul Traian a capturat tezaurul dacic evaluat la 165,5 t de aur și 331 t de argint, conform confesiunii lui Criton, medicul lui Traian, comunicate istoricului Ioanes Lydus (Andronici, 2009). Din întreaga pradă s-au conservat puține piese, majoritatea aflate în muzeele din Italia. În epoca romană a Daciei, aurul exploatat intensiv a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor (inele, brăţări, cercei şi pandantive), dar mai ales pentru baterea monezilor Imperiului, ce aveau să-i susțină supremația europeană economică și militară secolele următoare. Diadema descoperirilor arheologice din teritoriul României de obiecte din aur („Cireașa de pe tort”, purtătoarea unei serii lungi de tragedii umane), tezaurul de la Pietroasele, jud. Buzău sau „Cloşca cu puii de aur”, descoperit în 1837 (de I. Lemnaru, St. Avram, doi lucrători în cariera de calcar din marginea satului), în timpul domniei lui Dimitrie Ghica, cuprindea o colecţie de 22 obiecte de aur (12 recuperate de la descoperitori, toate incluse în tezaurul evacuat la Moscova în Decembrie 2016, alături de întreg tezaurul României), doar 10 dintre acestea reîntorcându-se în 1957 în țară din întreg tezaurul evacuat (posibil, datorită notorietății mondiale dobândite anterior) și expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României în 1961. Simbolurile gotice cu care sunt ornate piesele tezaurului au născut cel puțin trei ipoteze privind originea sa: 1. manufacturate de vizigoții conduși de Athanaric și îngropate în grotele calcarelor sarmațiene de la Pietroasele la 381, sub iminența năvălirii hunilor; 2. deținute de ostrogoți și îngropate în această locație în sec. V d.Hr., urmare atacului iminent al Fiului împăratului Constantin cel Mare (Constantin al II-lea) sau tot a hunilor, 3. sau presupus a fi dar al Împăratului către vizigoții lui Athanaric pentru protecția teritoriilor nordice ale Imperiului. Este unul dintre cele mai faimoase exemplare de artă policromă din perioada migraţiilor. Vedetă a Expoziției Universale de la Paris din 1867, subiect a celor 4 volume descriptive realizate de Al. Odobescu (1889-1900), tezaurul cuprindea (înainte de 1916) un platou de 7,6 kg, o cană, o pateră cu decor în relief şi o statuetă (un personaj feminin cu un pahar în mâini, aşezat pe un tron cu viţă de vie), un colan cu o inscripţie runică şi un colan simplu cu decorațiuni cu pietre preţioase, patru fibule (broşe) care sunt considerate printre cele mai frumoase exemplare ale antichităţii târzii şi două vase poligonale cu toartele formate din patere sprijinite pe o placă decorată. Și dacă de-a lungul timpului, tezaurul dacic avea să rămână un simbol al bogăției teritoriului său, din România modernă aveau să fie răpite integral încă în două rânduri (la finele celor două războaie mondiale), cu aceiași beneficiari, tezaurele naționale de aur. Spre finele primului război, refugiat la Moscova din precauție, pentru a nu cădea în mâna inamicului habsburgo-german (cu două garnituri de tren în Decembrie 1916 și Iulie 2017), tezaurul României cuprindea: primul transport - 21 vagoane cu lingouri și monezi de aur (aproximativ 120 tone, valorând la cursul de astăzi aprox. 5.324.000.000 USD) și al doilea transport în care pe lângă arhivele Academiei Române, au fost cuprinse vechi obiecte

139 de aur descoperite în România, bijuterii dacice, bijuterii ale voievozilor, bijuteriile coroanei, mii de tablouri, valori ale mănăstirilor, obiecte de valoare private din Banca Națională, cu valoare totală greu de estimat.

Monezile de aur. Cu cel puțin 2700 ani în urmă, valoarea incontestabilă a aurului a impus utilizarea sa la confecționarea monezilor, așa cum este binecunoscuta monedă helenică de la Efesos (de la țărmul Asiei Mici), din electrum (aliaj natural de aur și argint) pe față purtând imaginea turnată a unui cap de leu, iar pe partea ventrală a unei acvile. Fără a omite monedele egiptene, grecești, romane din antichitatea târzie, pe cele ale evului mediu (francul francez, realul spaniol, guinea, pound-ul, sovereign-ul, una sau lion-ul britanice etc.) se poate ajunge la monedele de aur din actualitate, între care Krügerrand-ul sud-african (moneda de 50 de ranzi cântărind o uncie) și dolar-ul american (moneda de 50 de dolari, cântărind o uncie) domină piața mondială prin volumele emisiilor, înregistrând creșteri peste valorile de emisie curente. O incursiune prin spațiul istoric românesc al monedelor de aur (Iliescu, 2002) poate începe cu renumiții kosoni (Daicoviciu, 1966) bătuți de urmașul lui Burebista (Coson sau Cotiso) și rămași până astăzi, datorită cantității considerabile, subiect de aprige căutări (ilegale), urmați de numeroase monede străine care au circulat până în zorii capitalismului românesc, când regele Carol I (1868), în pofida interdicției Porții Otomane, bate moneda de aur de 20 lei (polul românesc, imitație a monedei de aur de 20 Franci, care circula în Țările Române, devenită în limbajul popular datorită simbolului galic - „cocoșel”, denumire atribuită și următoarelor monezi de aur românești), urmat la intervale ritmice de alte și alte serii de monede de aur (tradițional de 20 lei, dar și de 25 lei sau mai mult). Atât în perioada comunistă cât și în actualitate, Banca Națională continuă să emită monede de aur, printre ultimele dintre acestea putând fi socotite cele din 2014 - 100 lei și 2016 - 10 lei etc. O pagină istorică la fel de tumultuoasă și tragică a reprezentat-o baterea monedei de aur din preajma invaziei armatei sovietice în România (1944 - 1 milion de unități), emisie cu care au fost plătite salariile funcționarilor de stat, în avans pentru 6 luni, în tentativa diseminării aurului din Arhiva Națională, păstrând în memorie drama Arhivei din 1916-1917. Urmarea a fost la fel de nefericită, fiindcă, pe lângă confiscarea aurului restant din Arhivă, deținerea „cocoșeilor”, sub impunere sovietică, a rămas infracțiune până în Decembrie 1989 și a generat tragedii în rândul deținătorilor. Continuând jaful aurului din Patrimoniul statului român săvârșit de ocupantul sovietic de după război, sub pretextul achitării datoriei de război (plătită la valori de câteva ori mai mari decât impunerea tratatului de pace), cât și a „ajutorării României”, au fost create celebrele Sov-Rom-uri (de fapt, unități de levigare a bunurilor materiale spre URSS), între care Sov-Rom-Min a urmărit cu maximă eficiență extragerea resurselor de aur, argint, cupru, plumb, zinc și mai ales de uraniu și transportul lor spre țara de la est.

Aurul, obiect de artă, până unde? Dacă de obicei prețiosul metal galben supraevaluează materiile cu care se asociază (pietre prețioase, fildeș, lemn nobil etc.), chiar peste suma valorilor asociate și mult peste încărcătura artistică produsă, chiar dacă obiecte (nu numaidecât bijuterii) cu valoare artistică îndoielnică continuă să se producă, fără ca valoarea materiei aur introdusă în acestea să se deprecieze, se pot constata însă frecvente bizarerii ale unor asemenea asocieri, cum ar fi: setul de jetoane de aur pentru jocul de poker din Cazinou „Geoffrey Parker Custom”, vândut pentru 7,5 milioane USD; ceasul de buzunar din aur „Patek Philippe”, vândut pentru 11 milioane USD; telefonul mobil iPhone 5 Stuart Hughes (aur și diamante negre), vândut pentru 15 milioane USD. Alături de cele trei stranietăți, o recentă operație la Casa de licitații Osenat (Fontainebleau, 20.11.2017), o Frunză de laur din aur (10g – 430 € valoarea aurului brut) din coroana imperială a lui Napoleon a fost adjudecată pentru 625.000 € (Philippe Wojazer/ Reuters), depășind de 1.453 de ori valoarea aurului încorporat, în lipsa oricărei încărcături artistice (sau a unei modeste valori istorice). O altă gamă de exagerări este menită să confere prin aur valoare venerării simbolurilor de cult, adulației politice, trăinicie simbolurilor culturale ș.a., fără a corela enorme investiții cu nivelul de trai al localnicilor și fără a acorda atenție încărcăturii artistice pentru enormele cantități de aur utilizat. În această categorie se poate înscrie următoarea suită de monumente gigantești: monumentul de peste 40 m înălțime placat în aur masiv 10 Direcții Samantabhadra Bodhisattva (Mount Emei, Sichuan, China); dragonul de aur Malion, Malaysia, înalt de peste 45 m; statuia lui Buddha din Laykyun Setkyar (Khatakan Taung, Myanmar), de 82 m, placată în aur; monumentul Turnul de aur (un simbol falic de 38 m conceput de James Lee Byar, lipsit de rafinament artistic dar placat în aur) din Campo San Vio, Veneția; marele Budha al Thailandei de 92 m, făurit din ciment și placat cu aur; pagoda Shwedagon, Yangon, Myanmar, înaltă de 99 m, construită în sec. VI-X d.Hr. (cu relicte ale precursorilor lui Siddhartha Gautama), al cărei corp central este placat cu tablă groasă de aur; statuia Shermann Monument, New York, placată cu aur; statuia lui Mao Tze Dung, regiunea Tongxu, China, de 45 m înălțime, din beton placat în aur (demolată în 2012 înaintea inaugurării, datorită aspectului nesatisfăcător gustului liderilor locali de partid); cea mai mare statuie (42,7 m) a zeului Hindus Sri Murugan, placată în aur masiv, de la intrarea în peștera sacră Batu, Malaysia (construită în 1891); statuia lui Buddha din Dambulu, Sri Lanka, înaltă de 92 m, din beton placat în aur.

140 Într-o categorie similară se poate încadra modelarea biblică a „vițelului de aur”, iar într-una specială, mai mult simbolică, se poate încadra reconstrucția sfeșnicului Menorah (originalul dispărut după demolarea de către romani a Marelui Templu, în anul 70 d.Hr.), înalt de 2 m și placat cu 43 kg de aur, aflat în ansamblul Zidului Plângerii de la Ierusalim.

Aurul – cea mai râvnită resursă minerală a Pământului. Deși conținutul mediu (Clarck) al aurului în crusta terestră (1,3 g/1000 t) este infim, acumularea acestuia din zăcămintele exploatabile astăzi poate depăși de 1000, sau chiar de 10.000 de ori această valoare. Totuși, încercările de estimare a cantității totale de aur deja extras și rafinat (existent la deținători) și a cantității de aur rămase în sectoarele din crusta pământului accesibile extracției miniere indică valori modeste, adică: 187.200 tone de aur deja extras (din care: 89.200 t / 47.6% stocat în bijuterii, 40.000 t / 21.4% în investiții private, 31.500 t / 16.8% în sectoarele oficiale de stat /tezaure naționale, 26,500 t / 14.2% în alte categorii, iar aurul posibil a fi extras minier în condiții economice/de eficiență însumează la nivel mondial - 57,000 t (GFMS, Thomson Reuters, USGS, World Gold Council). Pentru a defini (imaginativ, desigur) volumetric cele două cantități de aur, se poate echivala cantitatea de aur extras și rafinat (187.200 t) cu o prismă care s-ar înălța de pe baza plană a arenei principale de la Wimbledon pe 9,8m, iar cea de aur restant în zăcăminte, cu o prismă ce ar pleca de pe loja principală și s-ar înălța 2,9 m. O evaluare a aurului rafinat (la deținători) din cuprinsul tuturor țărilor de pe pământ este foarte greu de făcut, sau imposibil, dar stocurile deținute în tezaurele naționale sunt bine cunoscute (Word Gold Council, February, 2018) și sunt cuprinse în următorul clasament: 1. SUA - 8.133,5 t; 2. Germania – 3.372,2 t; 3. FMI – 2.814,0 t; 4. Italia – 2.451,8 t; 5. Franța – 2.436,0 t; 6. Rusia – 1.909,5 t; 7. China – 1.842,6 t; 8. Elveția – 1.040,0 t, 9. Japonia – 765,2 t; 10. Olanda, 612,5 t. În acest clasament, România se află (cu o rezervă de 103,7 t, staționară în ultimii ani) pe locul 34, devansând țări precum, Polonia (102,97 t), Indonezia (80,56 t), Australia (79,65 t), Egipt (76,29 t), Brazilia (67,29 t), Pakistan (64,56 t), Argentina (56,12 t). De reținut ponderea redusă a aurului stocat de România (9,7%), față de rezerva valutară (90,3%), comparată cu cea a marilor deținători de rezerve de aur (SUA, Germania, Italia, Franța, de peste 60%). Încercarea de elucidare a poziției România în economia mondială, cu privire specială asupra extragerii miniere anuale de aur, respectiv a rezervei de resursă minerală de aur, cuprinde o certitudine (extrageri 0, în ultimii 15 ani), respectiv o incertitudine (datorită menținerii secretomaniei de tip comunist). Se poate estima, totuși, o valoare maximală de 1.000 t resursă/rezervă minerală de aur. Pentru această estimare se pot utiliza datele publice SRK (Armitage, 2012) pentru zăcământul de aur Roșia Montană (resursă indicată+măsurată - 512,7 mil. t cu 1,04 g/t Au și 5 g/t Ag, adică 17,142 mil. uncii = 502 t de Aur metal și 81,117 mil. uncii = 2.678 t de Argint metal), la care se pot adăuga 44,3 mil. t cu 0,98 g/t Au și 3g/t Ag - resursă presupusă. Față de aceasta, rezerva extractibilă economic (probabilă+dovedită) se cifrează la 214,9 mil. t, cu 1,46 g/t Au și 6,88 g/t Ag, adică 10,1 mil. uncii Au (295,93 t) și 47,6 mil. uncii de Ag (1394,68 t). La rezerva de aur de la Roșia Montană (295, 9 t) se mai poate adăuga rezerva din zăcământul Certej (și acesta pregătit pentru a intra în exploatare), de aproximativ 60 t, cât și rezervele din zăcămintele închise, de aur, cupru sau polimetalice (cu cantități de aur mult inferioare cifrelor de mai sus). În privința resurselor/rezervelor și a extragerilor de aur, la nivel mondial (cu anumite incertitudini provenind din fostul lagăr comunist), lucrurile sunt extrem de clare, listarea anuală a rezervelor evaluate și a volumelor extrase, fiind piloni în construirea parametrilor economici care permit listarea și tranzacționarea bursieră, esențială în desfășurarea activității miniere. Un clasament al rezervelor de aur, în tone metal/țări, la nivelul anului 2016, indică următoarea suită (USGS, 2017): 1. Australia – 9.500; 2. Rusia - 8.000;3. Africa de Sud – 6.000; 4. Indonezia - 3.000; 5. SUA – 3.000; 6. Peru – 2.400; 7. Brazilia 2,400; 8. Canada – 2.400; 9. China - 2.400; 10. Uzbekistan - 1.700; 11. Mexic - 1.400; 12. Ghana - 2.000, 13. Papua Noua Guinee – 1.500; Restul țărilor – 13.000; Total mondial (aproximativ) – 57.000 tone. Situația producțiilor miniere anuale de aur poziționează țările producătoare, în acord cu volumul rezervelor deținute și nivelul tehnologic al operațiilor 2016, (USGS, 2017): 1. China 455 t, 2. Australia 270 t, 3. Rusia 242 t, 4. SUA 209 t, 5. Canada 170 t, 6. Peru 150 t, 7. Africa de Sud 170 t. 8. Mexic 125 t, 9. Indonezia 100 t, 10. Uzbekistan 100 t, 11. Ghana 90 t, 12. Brazilia 80 t, 13. Papua-New Guinee 65 t, Restul țărilor 900 t; Total mondial (estimativ) 3.100 tone. O privire retrospectiv-istorică asupra întregii cantități de aur extras din România estimează (Fodor şi Vedinas, 2012) o cifră totală de 2.273,761 t, din care: 720,5 t în antichitate; 746,8 t între 1493 – 1943; 28,3 t între 1944-1947; 70 t între 1948-1960; 215,4 t între 1961-2005. Odată cu intensificarea extracției și modernizarea metodelor de preparare, conținuturile medii ale minereului exploatat în România aveau să scadă progresiv, după cum urmează: 10-20 g/t între 1920-1940; 4-10 g/t între 1940-1960 și 1-2 g/t între 1960-2005, pentru perioadele anterioare neexistând evidențe înregistrate. Pentru o mai completă imagine a potențialului mondial de resurse minerale de aur se poate urmări clasamentul primelor 10 zăcăminte cu rezervele evaluate (Moz=milioane uncii), după cum urmează: 1. Pebble, Alaska, SUA, deținut de Rio Tinto&Anglo American, cu 107,9 Moz/3.356 t; 2. Olympic Dam, Australia, cu 107 Moz/3.328 t; 3. South Deep, Africa de Sud, deținut de New Mont, cu 68,4 Moz/2.124.7 t; 4. Lihir, Papua Noua Guinee, deținut de Newcrest, cu 57,4

141 Moz/ 1.785 t; 5. Gransberg, Papua-Indonezia, deținut de Freeport-MacMoRan, cu 57,1 Moz/1.776 t; 6. Kerr- Sulphurets-Mitchell, Alaska, Canada, deținut de Seabridge Gold, cu 56 Moz/ 1.741 t; 7. Mponeng, Africa de Sud, deținut de AngloGoldAshanti, cu 47,7 Moz/1.483 t; 8. Olimpiada, Rusia, deținută de Polyus, cu 47,4 Moz/ 1.474 t; 9. Donlin, Alaska, SUA, deținut de Barick-Novagold, cu 45 Moz/1.399 t; 10. Cadia Valley, Australia, deținut de Newcrest, cu 43,2 Moz/ 1.343 t. Într-un astfel de clasament mondial, obiectivul Roșia Montană, prin totalul resurselor evaluate (cel mai mare zăcământ din Europa), s-ar putea plasa între pozițiile 45-55. Deoarece activitatea minieră din România pentru minereuri este aproape integral sistată (mai puțin la Roșia Poieni, zăcământ de cupru sărac și subordonat de aur), iar proiectele de explorare similare par a fi eșuat, inventarul obiectivelor de exploatare a aurului rămâne un recurs istoric cu evidențe ale activității apropiate sau mai îndepărtate. Prin urmare, în afara celor două obiective menționate mai sus, care n-au obținut autorizarea începerii exploatării (Roșia Montană și Certej), pot fi amintite obiectivele cu rezerve de aur epuizate sau aproape epuizate, cum ar fi: Săcărâmb, Băița, Musariu, Valea Morii, Baia de Arieș, Deva etc. din Munții Apuseni, sau Turț, Ilba, Nistru, Băița, Săsar, Valea Crucii, Herja, Baia Sprie, Șuior, Cavnic, Băiuț din Munții Oaș Gutâi. Acestora li s-ar putea adăuga obiectivele din Banat – Moldova Nouă, Oravița, Dognecea; din Moldova - Fundu Moldovei, Leșu Ursului; din Harghita - Bălan; sau din Dobrogea - Altân Tepe. Clasamentul primelor 10 companii miniere producătoare de aur din lume (evident, din multiple zăcăminte/țări, cu extracțiile cumulate, în milioane uncii/tone) se prezintă după cum urmează: 1. Barick Gold - 5,52/171,69; 2. Newmont Mininig - 4,9/152,41; 3. AngloGoldAshanti – 3,63/112,91; 4. Goldcorp - 2,87/89,267 t, 5. Kinross Gold - 2,79/86,778 t, 6. Newcrest Mining 2,46/76,52, 7. Gold Fields – 2,15/66,872, 8. Polyus Gold 1,97/61,274, 9. Agnico Eagle – 1,66/51,632, 10. Sibaniye Gold - 1,51/46.966. Costurile de producție în cazul acestor 10 companii variază între 572 – 988 $/uncie, evident, costurile mici indicând zăcăminte bogate și aflate în condiții favorabile de exploatare (de obicei, carieră). O remarcă necesară care se impune, consemnată de multiple studii de fezabilitate sugerează că, viabilitatea unei exploatări miniere de aur începe de la o rezervă mai mare de 1 milion de uncii și conținut mediu de peste 1g/t Au. O altă imagine interesantă privind mobilitatea aurului la nivel global este cea a consumului anual de aur (2017), care însumează 4072,1 t (adică, mai mult decât producția minieră anuală, datorită reciclărilor) pe categorii distincte, după cum urmează: giuvaergerie – 2135,5 t; batere de monezi și lingouri – 1.029,7 t; fonduri de investiții & similar - 202,8 t; achiziții ale băncilor centrale – 371,4 t; electronică – 265,3 t; alte industrii – 50,6 t; dentistică – 16,8 t. Mineralogia aurului. Aurul este un metal de tranziție cu afinități siderofile și calcofile, cristalizează în stare pură în sistemul cubic și formează în ocurențele naturale serii de amestecuri solide (aliaje) naturale cu argintul, cuprul, bismutul, staniul, zincul, aluminiul, manganul. Formează suite de minerale (peste 20, de obicei sulfuri, sulfosăruri etc.) de aliaje naturale, sau apare în formă nativă ca incluziuni în sulfuri sau sulfosăruri, cât și ca accidente atomice în minerale diverse. Între mineralele (sulfosăruri-telururi) de aur, pot fi amintite următoarele: Calaverit (AuTe2), cu Au = 39,2-42,8%, coolgardit (amestec de calaverit, coloradoit și sylvanit), silvanit sau goldschidtit ((Au,Ag)Te2), cu raportul Au:Ag aproape de 1:1, Kostovit (CuAuTe4), cu Au = 25.2%, petzit (Ag3AuTe2), cu Au = 19,0-25,2%, antamokit (amestec de petzit și altait), hessit (Ag2AuTe2), cu Au <4.7%, montbrayit (Au3Te3), cu Au = 38.6-44.3%, nagyagit sau săcărâmbit, uneori silberphyllinglanz sau bletterin (Pb3Au(Te,Sb)4S5-8) (?), cu Au = 7.4-10.2%, aurobismutinit ((Bi, Au, Ag)5S6) ( ?), cu Au = 12.3%, Ag =2.3 %. Între aliajele întâlnite în ocurențele naturale (Robert, Fleischer, 1989), se pot menționa următoarele: electrum - Au+Ag (Au>70%), aur argentic - Au+Ag (Ag> 20%), porpezit - Au+Pd (Pd = 5-10%), rhodiit - Au+Rh, aur rhodic - Au+Rh (Rh = 34-43%), auricuprit (sau cuproaurit) - AuCu3, aurosmirid - Au+Os+Ir (Au>19,3%), argint (Au<10%) sau argint auric sau küstelit (0-50% Au), amalgam aurifer - Au+Hg (Au=34,2-41,6%), maldonit Au2Bi (Au=64,5-65,1%; Bi=34,9-35,5%), aurostibit AuSb (Au=43,5-50,9%), krennerit (sau mülerin, sau speculit) AuTe2 (Au = 30.7-43.9%). Printre mineralele purtătoare de aur (indicatoare în prospecțiunea pentru resurse aurifere), se pot enumera: cuarțul, hessitul, pirita, sphaleritul, sylvanitul, calcitul, galena, coloradoitul, limonitul, calcopirita, arsenopirita, pirotina, galena, tetrahedritul, bournonitul, boulangeritul și jamesonitul.

Geneza zăcămintelor de aur. Ocurența aurului la conținuturi superioare care-l fac valorificabil economic, deși pare întâmplătoare, este rezultatul unor procese fizico-chimice la temperaturi și presiuni ridicate în soluții apoase acide, care conduc la concentrare selectivă, de la adâncimi de zeci de kilometri, până la suprafața crustei (Robert, 1997; Fig. 1), cu sau fără asocierea cu alte metale sau metaloizi (mineralizații primare), respectiv la suprafața pământului prin procese exogene de dezagregare a rocilor purtătoare și concentrare datorită densității mari și aglutinării (vezi, maleabilitatea ridicată) în stare liberă în aluviuni sau în depozite lacustre sau marine (mineralizații secundare). Prima categorie (mineralizații primare) cuprinde diverse tipuri genetice (fiecare generat de procese metalogenetice – fizico-

142 chimice specifice), cum sunt următoarele: mineralizații de sulfuri masive submarine bogat aurifere (gen Cipru), mineralizații geiserifere-sintere, mineralizații epitermale adular-sericitice (așa cum sunt zăcămintele aurifere din Oaș- Gutâi), mineralizații epitermale alunit-caolinitice (așa cum sunt zăcămintele aurifere din Munții Apuseni), mineralizații de skarn (cum sunt zăcămintele de la Dognecea), mineralizațiile aur porfiric, mineralizațiile breccia pipe (așa cum apare parțial în zăcământul Roșia Montană), mineralizații Carlin, mineralizații porphyry copper (precum obiectivul Roșia Poieni, Moldova Nouă, Oravița), mineralizații shear zone, mineralizații de substituire silicioasă a carbonaților, mineralizații stockwork necarbonatice, mineralizații filoniene cuarț-carbonatice în șisturi verzi, filoane cuarț-carbonatice în turbidite, mineralizații asociate intruziunilor din arcurile orogene etc., iar a doua categorie (mineralizații secundare) se rezumă la aluviuni de-a lungul râurilor ce străbat zone aurifere (în România - Arieșul, Mureșul, Nera, Săsarul, Lăpușul, Pianu etc., între care bazinul Pianu a constituit cu un secol în urmă, prin acumulările din sedimentarul miocen de la bordura bazinului Transilvaniei, un profitabil areal de extracție auriferă, domeniu imperial) și placers-uri, după modelul celui mai renumit depozit sedimentar aurifer din lume – bazinul Wittwatersrand (Truswell, 1977) din Africa de Sud (de aprox. 45.000km2, format într-un interval de timp de peste de 260 milioane ani, cu mai bine de 3 miliarde de ani în urmă), devenit cel mai prolific bazin aurifer din lume și furnizorul a peste 40% din aurul rafinat existent pe pământ – aprox. 40.000 t, cu perspectivă de continuare a activității de extragere minieră pentru următorii 50-100 de ani. În suita incomensurabilă de eșantioane cu aur nativ, fac parte zeci de mii de superbe exponate cu forme geometrizate sau zoomorfe spectaculoase (Fig. 2a, 2b), extrase din zăcăminte primare, de obicei din mină (flori de mină), care îmbogățesc patrimoniul muzeelor, între care fac cinste României exponatele din Muzeul Aurului Brad (Fig. 2c, 2d), unul din cele trei muzee cu acest profil din lume, iar în suita mineralizațiilor din domeniul sedimentar, prin aglutinare masivă se formează pepite (Fig. 2e, f), cele mai mari descoperiri din lume consemnându-se în Australia: Welcome Stranger Nugget (3.123 uncii = 88,535 kg), Welcome Nugget, (2.217 uncii = 62,850 kg) și Hand of Faith (875 uncii = 27.21 kg).

Scurtă concluzie. Oricât de multă înverșunare s-a consumat pentru descoperirea, extracția, prelucrarea, dar mai ales valorificarea aurului, oricâte neprețuite acumulări s-au „tezaurizat”, capturat sau dobândit, oricât de multă speranță sau temere privind viitorul resurselor naturale de aur, oricâtă ingeniozitate și meticulozitate s-a investit în descoperirea de noi și noi domenii de utilizare, oricât rafinament sau grobianism s-a acumulat/ consumat prin manufacturarea obiectelor de aur, oricâte drame, biruințe, dezamăgiri sau euforii ale descoperirilor, oricâtă patimă tenebroasă a stârnit de-a lungul istoriei umane iluzia veșniciei sale asociată cu nemurirea ființei umane, oricât de mare ar fi rezerva acumulată de umanitate, oricât de multe așezări sau imperii s-a construit și apoi s-au spulberat în goana după aur, oricâte vieți s-au irosit în căutarea, extragerea și valorificarea sa, neprețuitul „metal galben” continuă să fascineze, să atragă, să iluzioneze, să împodobească, să mascheze, să uluiască, să convingă sau să mintă,… să fure minți…

Bibliografie

Andronici L. (2009), Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti. Areshian G.E., Gasparyan B., Avetisyan P.S., Pinhasi R., Wilkinson K., Smith A., Hovsepyan R., Zardaryan D. (2012), The chalcolithic of the Near East and south-eastern Europe: discoveries and new perspectives from the cave complex Areni- 1, Armenia, ANTIQUITY 86 (2012), p. 115–130, http://antiquity.ac.uk/ant/086/ant0860115.htm. Armitage M C. (2012), Technical report on Roșia Montană gold and silver project, Transylvania, Romania, report prepared in accordance with the guidlines of National Instrument 43-101 and accompanying documents 43-101.CP, Prepared for Gabriel Resources Ltd., by SRK Consulting (UK) Limited, UK4627; https://www.google.com/search?source=hp&ei=3wsZW46vEczewAKp1auYAg&q=SRK+Rosia+Montan%C4%83&oq=SR K+Rosia+Montan%C4%83&gs_l=psy-ab.3...1653.8824.0.10250.17.17.0.0.0.0.183.2253.0j16.16.0....0...1c.1.64.psy- ab..1.14.1996...0j0i10k1j0i22i30k1j33i22i29i30k1j33i160k1j33i21k1.0.H9hnlE18F3M Benton D. (2017), Top 10 largest gold mines, Global mining; https://www.miningglobal.com/top10/top-10-largest-gold-mines; Colored gold, https://en.wikipedia.org/wiki/Colored_gold. Daicoviciu H. (1965), Coson sau Cotiso?, Acta musei napocensis (AMN), 2, Cluj-Napoca. Fodor D., Vedinas I.C. (2012), Univers Ingineresc nr.: 20/2012, http://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-20-2012/exploatarea- zacamintelor-aurifere-in-romania. Grigore G.V. (2015), Diademele de aur princiare de la Galeșu – Poarta Albă (jud. Constanța), Națiunea_continuitate pentru neam și țară, Serie nouă, Anul VIII, 15.12.2015. Iliescu O. (2002), The History of Coins in Romania, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. InvestingAnswersStaff (2012), http://www.investinganswers.com/investment-ideas/commodities-precious-metals/50-surprising-facts- you-never-knew-about-gold-1370. Jones S.R. (1981), Gold in Igneous, Sedimentary and Metamorphic rocks, Survey circular 610, Washington, third edition.

143 USGS (1959), Gold in minerals and the composition of native gold. Lăzărescu I., Brana V. (1972), Aurul și argintul, Seria Substanșe minerale utile, Edit. Tehnică, București. Lorenzi R. (2016), Oldest Gold Artifact Found in Bulgaria - The small bead is estimated to be some 6,500 years old, History, 08/15/2016, https://www.seeker.com/worlds-oldest-gold-artifact-found-in-bulgaria-1973826281.html. Man O. (2013), Comorile Sălajului în Muzeele lumii, Transilvania Reporter, https://www.bbc.com/news/magazine-21969100. Pătrașcu-Zamfirache C. (2015), Secretele tezaurului dacic de la Stânceşti, animalul fantastic din aur cu cap de mistreţ, corp de peşte şi coadă de pasăre, Botoșani, 1 iulie 2015. Prior S. (2013), How much gold is there in the world?, BBC News Magazine, April the 1st 2013. Odobescu Al. (1889-1900), Le trésor de Pétrossa, etude sur l’orfévrerie antique, Paris, J.Rothschild, Editeur, tome I-III. Robert F., Poulsen K.H., Dubé B. (1997), Gold Deposits and Their Geological Classification, Exploration Geochemistry, paper 29. Robert S.J., Fleischer M. (1989), Gold in minerals and the composition of native gold, USGS Circular 612. Truswell J.F. (1977), The Geological Evolution of South Africa, p. 21-24, 27–28, 33–36, Purnell, Cape Town. U.S. Department of the Interior_U.S. Geological Survey, 2017, Mineral Commodity Summmaries 2017, https://www.google.com/search?source=hp&ei=mG4ZW8fxEIbt6ASR-77QDQ&q=mcs+2017&oq=mcs+2017&gs_l=psy- ab.3..0l3j0i22i30k1l5j0i22i10i30k1j0i22i30k1.2032.6000.0.10184.8.8.0.0.0.0.148.1037.0j8.8.0....0...1c.1.64.psy- ab..0.8.1032....0.qTbLiR8gPOU. Sott W.H. (1984), Prehispanic Source Materials: for the study of Philippine History, New Day Publishers. Smith G. (2017), Cave artwork found in Spain is confirmed as oldest in Europe at 40,800 years old and could have been painted by Neanderthals, Daily Mail. Svoboda E. (2011), Did Earth’s Gold Come From Outer Space? (Money never grows on trees, but precious metals do sometimes fall from the sky), Science for the curious, Discovery, December 27, 2011, http://discovermagazine.com/2012/jan-feb/53; ***Top 50 countries with largest gold reserves, https://www.relbanks.com/rankings/world-gold-reserves. Tutinoi K. (2004), O echipă mixtă româno-maghiară reîncepe căutarea Tezaurului de la Sânnicolau Mare, Agenda, Timișoara, Nr. 38/18 septembrie 2004. Krauß R., Schmid C., Kirschenheuter D., Abele J., Slavchev V., Weninger B. (2018), Chronology and development of the Chalcolithic necropolis of Varna I. Documenta Praehistorica. 44: 282. doi:10.4312/dp.4. Webber Ch., McBride A. (2001), The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), ISBN 1-84176-329-2. Warwick B. (2000), Malagana and the Goldworking Tradition of Southwest Colombia. In Precolumbian Gold: Technology, Style and Iconography (Colin McEwan, ed.). British Museum Press, London. York G. (2012), The return of the Golden Rhino, The Globe and Mail. Huffman T.N. (2005), Mapungubwe: Ancient African Civilisation on the Limpopo, Wits University Press. ISBN 978-1-86814-408-2.

Fig. 1. Secțiune sintetică a tipurilor genetice de mineralizații aurifere (după Robert, 1997): secundare – 1. placers și primare: 2. sulfuri masive, 3. geiserit-sinter, 4. filoane adular-sericitice, 5. filoane caolinit-alunitice, 6. aur porfiric și cupru (+_ aur) porfiric, 7. mineralizații breccia pipe, 8. mineralizații în skarne, 9. mineralizații Manto, 10. aur micronic în sedimente marnoase (Carlin), 11. stockwork-uri, 12, 13. filoane aurifere diverse, 14. filoane cuarțoase-carbonatice în șisturi verzi, 15. filoane aurifere în turbidite, 16. filoane aurifere în formațiuni ferifere.

144

Fig. 2. „Flori de mină” din aur: 2a - eșantion din mina Colorado Quartz, SUA; 2b eșantion din mina Porcupine Cochrane, Ontario, Canada; 2c, - „Libelula de aur” și 2d - „șopârlele de aur” de la Muzeul Aurului din Brad; cele mai mari pepite de aur descoperite: 2e - „Welcome Stranger Nugget”, descoperită în 1869 la Moliagul, Victoria (109.59 kg / 72,02 kg după topire), o copie a sa aflându-se la City Museum, Treasury Place Melbourne, Australia, 2f - „Welcome Nugget”, descoperită în 1858, la Ballarat, Victoria, Australia (topită în 1859), copii ale sale păstrându-se la Muzeul Geologic și Minier, Sydney cât și la muzeele Victoria și Powerhouse, muzeele Sovereign Hill și Cambridge, Massachusetts.

145 PRECIPITAŢIILE EXCEDENTARE DIN SEZONUL CALD AL ANULUI 2011, ÎN TRANSILVANIA

Dr. Nicolae Rusan

Abstract. Exceptional precipitations in the the cold season of 2011 in Transylvania, highlights the quantities of rainfall that are becoming more and more abundant in the warm season due to the intensity of the general circulation of the atmosphere and the increasingly active role of the thermal convection that develops in the air masses unstable, which is also reflected in the amount of rainfall. In the summer months, the most abundant precipitations fall due to thermal convection in most cases. Surplus precipitation may be present in any season of the year. These are evidenced by the highest annual precipitation, monthly, by the maximum absolute rainfall in 24 hours, by the torrential rains and the days exceeding 10 l / mp. We can say that the excess rainfall leads many or destruction and unimaginable damage.

Cuvinte cheie: situaţia sinoptică, cicloni, anticicloni, fronturi atmosferice, regiuni intracarpatice. Keywords: synoptic situation, cyclones, anticyclone, atmospheric fronts, intra-Carpathians regions.

1. Introducere. Repartiţia precipitaţiilor în cursul anului este determinată de o serie de factori, între care circulaţia atmosferică şi condiţiile locale au o importanţă deosebită. Cantităţile anuale de precipitaţii prezintă variaţii de la un an la altul, în funcţie de caracteristicile generale ale circulaţiei atmosferice. În anii cu activitate ciclonică deosebit de frecventă şi intensă, cantităţile de precipitaţii sunt mari. Orientarea lanţului muntos de la nord-nord-vest către sud-sud-vest, formează un obstacol în calea circulaţiei maselor de aer care se deplasează fie dinspre bazinul Mării Mediteraneene, fie dinspre Oceanul Atlantic. Sistemele frontale ale depresiunilor formate în bazinul Mării Nordului şi deasupra Europei Centrale care urmăresc traiectoria nord- estică, întâmpină, de asemenea în faţa Carpaţilor, o barieră care încetineşte uneori intensificarea precipitaţiilor, în regiunea imediat limitrofă lanţului muntos. Însă, odată cu escaladarea munţilor, deşi masele de aer ce se deplasează, mai ales dinspre vestul şi sud-vestul continentului, devin ceva mai sărace în umezeală, de multe ori lasă şi aici, în partea centrală a României, cantităţi însemnate de precipitaţii Datorită reliefului deosebit de variat, cantităţile de apă rezultate din diverse tipuri de precipitaţii atmosferice, au o repartiţie în timp şi spaţiu deosebit de neuniformă. În cursul anului, de la un anotimp la altul, repartiţia cantităţilor de apă căzute în urma precipitaţiilor se modifică datorită regimului variabil al circulaţiei generale a atmosferei şi radiaţiei solare (Ioan-Bordei, 2009). În anotimpul cald, precipitaţiile devin tot mai abundente atât datorită circulaţiei generale crescute a atmosferei, cât şi a rolului tot mai activ al convecţiei termice ce se dezvoltă în masele de aer instabile, ceea ce se reflectă şi în mersul cantităţilor de precipitaţii (Bogdan, Rusan, 2005). În lunile de vară precipitaţiile cele mai abundente cad datorită convecţiei termice în cele mai multe cazuri.

2. Luna iunie, descriere generala. Luna iunie s-a caracterizat printr-o instabilitate accentuată. În această lună s-au emis atenţionări sau actualizări zilnice de precipitaţii însemnate (de până la 30 l/m² şi chiar mai mult în zona de munte), însoţite de descărcări electrice, grindină şi intensificări ale vântului, ce trecător au luat şi aspect de vijelie, precum şi avertizări nowcasting (de foarte scurtă durată, de până la 3 ore). Din punct de vedere termic, această lună a alternat între zile călduroase (cu temperaturi maxime de până la 33°C), dar şi zile răcoroase şi chiar reci pentru această perioadă (cu temperaturi maxime la nivelul Transilvaniei, cuprinse între 11 şi 18oC, în data de 28. iunie 2011). Din punct de vedere pluviometric, luna iunie a fost o lună bogată în astfel de fenomene, iar cantităţile de precipitaţii au depăşit cu mult media multianuală. În această lună au fost zile când la anumite staţii cantităţile de precipitaţii au depăşit 50 l/mp (63.2 l/mp la staţia meteo Dumbrăveni, 138.9 l/mp la staţia meteo Bâlea Lac în judeţul Sibiu, 56.8 l/mp la staţia meteo Târgu Mureş şi 66.6 l/mp la Vf. Lăcăuţ) (tab. nr. 1) (Dragotă, 2006). De asemenea şi numărul mediu de zile cu precipitaţii a fost depăşit de 2 şi chiar de 3 ori la unele staţii meteorologice (în medie 8 zile în această lună în zonele joase şi 10 zile la munte), numărul de zile cu precipitaţii a variat între 13 şi 21 de zile (tab. nr. 1). Din punct de vedere sinoptic, putem spune că în această lună, presiunea la nivelul solului a fost scăzută, oscilând între 1.000 şi 1.015 mb, cu excepţia a 2-3 zile când a urcat la 1.020 mb, iar în altitudine, la 500 hPa (5.500m altitudine), cu puţine excepţii, când a urcat până la 584 dmgp, s-a menţinut sub norma perioadei (572 dm.gp).

146 Tabel nr.1. Precipitaţiile totale si numărul de zile cu precipitaţii din luna iunie 2011 Staţiile meteo Cantitatea de precipitaţii ( mm ) Luna iunie

Total / lună Cea mai mare cantitate de Nr. de zile cu apa căzută în 24 ore precipitaţii Sibiu 156.5 l/mp 26.5 l/mp / 29.06.2011 15 Boiţa 167.6 l/mp 33.3 l/mp/ 10.06.2011 16 Păltiniş 210 l/mp 49.8 l/mp / 10.06.2011 20 Bâlea-Lac 588.4 l/mp 138.9 l/mp/11.06.2011 20 Alba 76.4l/mp 13.5 l/mp/ 30.06.2011 15 Blaj 139.0 l/mp 35.0 l/mp/ 10.06.2011 13 Sebeş 104.4 l/mp 23.4 l/mp/ 25.06.2011 16 Dumbrăveni 205. 6 l/mp 63.2 l/mp/ 10.06.2011 18 Câmpeni 73.8 l/mp 14.6 l/mp/ 25.06.2011 15 Roşia Montană 78.8 l/mp 22.0 l/mp / 30.06.2011 13 Sfântu Gheorghe 99.2 l/mp 16.4 l/mp / 25.06.2011 18 Întorsura Buzăului 152.0 l/mp 21.2 l/mp/ 11.06.2011 17 Făgăraş 194.8 l/mp 50.3 l/mp/ 10.06.2011 16 Braşov 110.6 l/mp 23.8 l/mp/ 30.06.2011 14 Târgu Mureş 153.6 l/mp 56.8 l/mp/ 10.06.2011 18 Batoş 131.2 l/mp 47.8 l/mp/ 10.06.2011 16 Miercurea Ciuc 130.3 l/mp 22.8 l/mp / 10.06.2011 21 Odorheiul Secuiesc 139.4 l/mp 40.0 l/mp / 10.06.2011 20 Topliţa 124.0 l/mp 22.8 l/mp/ 10.06.2011 18 Vf. Lăcăuţ 252.3 l/mp 66.6 l/mp/ 11.06.2011 15 Joseni 101.6 l/mp 22.8 l/mp/ 10.06.2011 18 Sărmaş 72.5 l/mp 19.2 l/mp/ 25.06.2011 14 Târnăveni 183.2 l/mp 43.0 l/mp/ 10.06.2011 15 Bucin 139.6 l/mp 52.5 l/mp/ 10.06.2011 16 Baraolt 248.4 l/mp 63.0 l/mp/11.06.2011 19

Un caz în care instabilitatea atmosferică a fost accentuată şi precipitaţiile au fost pe arii extinse şi însemnate cantitativ, s-a semnalat în ziua de 24 iunie 2011. Precipitaţiile s-au datorat frontului atmosferic rece, asociat Ciclonului Islandez, care în deplasare spre sud est a contribuit la scăderea accentuată a presiunii pe toată coloana (fig.1a, b.). O dată cu pătrunderea acestui front, şi temperaturile au înregistrat scăderi semnificative, favorizând producerea de vijelii, descărcări electrice si de precipitaţii excepţionale. De menţionat este faptul că înainte cu o zi, în data de 23 iunie, temperaturile maxime ale aerului, în interiorul arcului carpatic, au înregistrat valori de până la 35°C (izoterme de 20°C), iar la trecerea frontului temperaturile au scăzut şi au avut valori cuprinse între 15°C şi 24°C (izotermele au scăzut la 14°C).

Fig.1. a. Situaţia sinoptică la nivelul solului, deasupra Europei, în data de 24. iunie ora 12°°; b. Situaţia sinoptică la nivelul solului suprapusă cu cea din altitudine, deasupra Europei, în data de 24 iunie ora 18°°.

147 Cantităţile de precipitaţii, însoţite de descărcări electrice, grindină şi intensificări ale vântului (17 m/s,adică 61 km/h),ce au luat şi aspect de vijelie, au produs pagube însemnate şi victime omeneşti. Cele mai afectate localităţi au fost cele din judeţele Alba şi Mureş. Conform informaţiilor primite de la „Inspectoratele Situaţiilor de Urgenţă (ISU), în localitatea Unirea din judeţul Alba au fost trăsniţi doi copii, dintre care unul a decedat, iar în mai multe localităţi din judeţul Mureş apa a inundat case şi terenuri agricole, iar din cauza vijeliilor au fost afectate mai multe acoperişuri ale caselor si au fost rupţi copaci”. Şi în data de 10 iunie s-au înregistrat precipitaţii însemnate, cu impact mare asupra localităţilor Cârţişoara, Arpaş şi Porumbacu din judeţul Sibiu. Ca urmare a cantităţilor mari de precipitaţii ce au căzut în cursul zilei de 10 iunie şi până în dimineaţa zilei de 11 iunie 2011 (cantităţi de 236.9 l/mp la Bâlea Lac), s-au produs viituri pe râurile Arpaşu Mare, Arpăşel şi Cârţişoara. Din această cauză echipele Serviciului ISUJ Sibiu, au fost nevoite să evacueze peste 250 de persoane, din 189 de locuinţe aflate în localitatea Cârţişoara şi din 68 de locuinţe din localitatea Arpaş. Au fost afectate porţiuni din drumurile montane şi cele de la baza muntelui, au fost inundate mai multe hectare de terenuri agricole, au fost afectate poduri şi podeţe, unele luate de viitură, au fost distruşi stâlpi de înaltă tensiune. În celelalte judeţe, pagubele din această zi, au fost mai mici şi s-au limitat la inundarea unor demisoluri în localităţile Reghin din judeţul Mureş şi Baraolt din judeţul Covasna. În localitatea Viştea din judeţul Braşov, au căzut mai mulţi arbori pe albia râului ce traversează localitatea, afectând scurgerea apei (fig.2 a).

3. Luna iulie, descriere generală. Luna iulie debutează printr-o instabilitate accentuată (intervalul 01.07.2011-07.07.2011), în care s-au emis atenţionări sau actualizări zilnice de precipitaţii însemnate (până la 30 l/m²), însoţite de descărcări electrice, grindină şi intensificări ale vântului, ce trecător au luat şi aspect de vijelie precum şi avertizări nowcasting. A urmat o perioadă mai calmă din punct de vedere al precipitaţiilor (07.07.2011-10.07.2011), dar cu zile călduroase (temperaturile au atins valori de 34°C). Intervalul 11.07.2011-15.07.2011 este caracterizat ca fiind un interval în care precipitaţiile au fost izolate şi s-au semnalat doar în zona de munte (la Bucin 39 l/m² şi Sfântu Gheorghe 21 l/m²), dar un interval călduros, cu temperaturi ce izolat au atins valoarea de 35.4°C, după care cu excepţia zilei de 22.07.2011, când vremea a fost în general frumoasă, până la sfârşitul lunii ne-am confruntat cu o instabilitate accentuată, interval în care au fost emise atenţionări, avertizări sinoptice şi de nowcasting pentru cantităţi de precipitaţii şi alte fenomene asociate. În unele judeţe, aversele de ploaie au fost însoţite izolat şi de căderi de grindină, intensificări ale vântului şi descărcări electrice, fapt ce a făcut ca pagubele să fie şi mai mari în anumite zone. În această lună cantităţi însemnate de precipitaţii s-au înregistrat în mai multe zile, dar cu un impact mai mare au fost cele din data de 29 iulie 2011 Contextul sinoptic în care s-au produs acestea au avut următoarea configuraţie: din analiza hărţilor de la nivelul solului (fig.2 b, c), acţiunea Anticiclonului Azoric este slabă (izobara de 1015), cu tendinţa de retragere spre nord-vest, ceea ce face ca mai ales pe vestul ţării, dar şi pe vestul Transilvaniei, să pătrundă un aer mai rece (de menţionat că, în această perioadă temperatura aerului înregistrează scăderi semnificative, mai ales în jumătatea vestică a Transilvaniei, astfel că aceste precipitaţii s-au datorat atât convecţiei termice, cât şi frontului relativ rece). În acelaşi timp din sud-estul continentului are loc o advecţie de aer mult mai cald şi umed, datorită pătrunderii unui talveg depresionar (un câmp cu presiune scăzută, sub 1.015 mb), de origine mediteraneeană, extins pe zona Balcanilor şi urcând pe est, până spre Câmpia Rusă, cu deplasare spre vestul continentului (o retrogradare), cu influenţă şi asupra României. În timp ce la sol, presiunea atmosferică înregistra o valoare deja scăzută, de 1.010 mb, în altitudine, la nivelul de 500 dmgp (altitudinea de 5.000 m) (fig.2 d,e), geopotenţialul a început să înregistreze şi el o scădere, datorită influenţei Ciclonului Islandez astfel că, de la valoarea de 576 damgp cât înregistra în cursul zilei, la ora 12,00 UTC, a scăzut la 568 damgp în cursul nopţii, formându-se pe vestul ţării un nucleu închis „cut off ” cu valoarea de 568 damgp, iar temperatura a scăzut la -15°C la altitudinea de 5.000 m. Axul talvegului care a influenţat vremea în ţara noastră a fost orientat nord-vest spre sud-est. În cursul zilei de 29.07.2011 circulaţia a oscilat între sud-vestică şi sud-estică favorizând advecţia în altitudine a aerului mai cald şi umed de origine mediteraneană. În zona analizată în cursul zilei de 29.07.2009, la nivelul de 700 mb (altitudinea de 3.000 m), umezeala relativă a crescut de la 60% la ora 06 UTC (ora 9°° locală), la peste 90% la ora 12°° UTC (ora 15°° locală) semnalându-se şi precipitaţii însemnate, de peste 30 l/mp (36.5 l/mp la Caşin în jud. Harghita). În această lună a anului, cantităţile însemnate de precipitaţii au avut un impact mare asupra mediului şi societăţii În intervalul 29.07.2011 ora 09 şi 30.07.2011 ora 09, pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au înregistrat cantităţi însemnate de precipitaţii.

148 Urmare a cantităţilor de precipitaţii ce au căzut în data de 29.07.2011 în Transilvania, judeţele cele mai afectate au fost Harghita şi Mureş (tab. nr. 2). Conform informaţiilor primite de la ISUJ Harghita, pe lângă drumuri judeţene şi comunale, pe raza localităţii Mihăileni au fost inundate: circa 100 de podeţe, 5 poduri, 200 de pivniţe, 200 de fântâni, 250 de gospodării şi anexe gospodăreşti, 20 ha teren agricol, 7-8 km de drumuri de câmp (fig. f).

Tabelul nr. 2. Precipitaţiile totale şi numărul de zile cu precipitaţii din luna iulie 2011 Staţiile meteo Cantitatea de precipitaţii (mm) Luna iulie

Total / lună Cea mai mare cantitate Număr de zile cu de apa căzută în 24 ore precipitaţii Sibiu 116.2 l/mp 24.8 l/mp / 24.07.2011 14 Boiţa 103.3 l/mp 24.2 l/mp/ 24.07.2011 10 Păltiniş 135.2 l/mp 33.0 l/mp / 29.07.2011 17 Bâlea 143.3 l/mp 31.3 l/mp/1 30.07.2011 12 Alba Iulia 81.7 l/mp 20.1 l/mp/ 01.07.2011 12 Blaj 56.4 l/mp 21.6 l/mp/ 20.07.2011 15 Sebeş 98.2 l/mp 32.0 l/mp/ 01.07.2011 12 Dumbrăveni 86.4 l/mp 36.4 l/mp/ 16.07.2011 16 Câmpeni 139.4 l/mp 25.2 l/mp/ 20.07.2011 20 Roşia Montană 125.0 l/mp 16.8 l/mp / 25.07.2011 18 Sfântu Gheorghe 82.8 l/mp 19.8 l/mp / 12.07.2011 14 Întorsura Buzăului 101.6 l/mp 18.8 l/mp/ 11.07.2011 14 Făgăraş 66.3 l/mp 14.6 l/mp/ 29.07.2011 16 Braşov 53.8 l/mp 13.8 l/mp/ 24.07.2011 15 Târgu Mureş 98.4 l/mp 20.2 l/mp/ 20.07.2011 17 Batoş 107.0 l/mp 28.0 l/mp/ 30.07.2011 16 Miercurea Ciuc 114.3 l/mp 22.2 l/mp / 17.07.2011 15 Odorheiul Secuiesc 61.6 l/mp 23.4 l/mp / 17.07.2011 10 Topliţa 81.4 l/mp 19.4 l/mp/ 21.07.2011 19 Vf. Lăcăuţ 130.9 l/mp 26.6 l/mp/ 19.07.2011 13 Joseni 110.8 l/mp 39.4 l/mp/ 21.07.2011 17 Sărmaş 98.9 l/mp 35.1l/mp/ 21.07.2011 17 Târnăveni 71.2 l /mp 12.8 l/mp/ 20.07.2011 14 Bucin 138.6 l/mp 38.8 l/mp/ 12.07.2011 17 Baraolt 66.7 l/mp 25.4 l/mp/21.07.2011 15

4. Luna august, descriere generală. Luna august debutează cu instabilitate accentuată (1-3 august), semnalându-se ploi ce au depăşit 30 l/mp (36.1 l/mp la Stânceni judeţul Mureş, 34.0 l/mp la Sicasău în judeţul Harghita şi 51.8 l/mp la Bâlea lac în judeţul Sibiu). Intervalul 4-9 august se evidenţiază prin temperaturi ridicate, care au atins valori de 35 °C în data de 8 august. Intervalul 9-11 august este caracterizat printr-o instabilitate accentuată, când pe arii extinse s-au semnalat precipitaţii însemnate cantitativ (aproape la toate staţiile şi posturile pluvio luate în studiu, precipitaţiile au depăşit 15 l/mp), atingându-se chiar şi 40 l/mp la Dumbrăviţa, 40,4 l/mp la Babarunca, 54,0 l/mp la Teliu, 50,8 l/mp la Râşnov, 44,8 l/mp la Moeciu de Sus în judeţul Braşov, iar în zona de munte 64.4 l/mp la Bâlea Lac în judeţul Sibiu. De menţionat că precipitaţiile au fost însoţite de descărcări electrice, grindină, intensificări ale vântului, ce trecător au luat şi aspect de vijelie. Cu excepţia zilei de 16 august când a fost o zi instabilă, cu precipitaţii, mai ales in vestul Transilvaniei, unde la postul pluvio Vadul Moţilor din judeţul Alba s-au înregistrat 39.7 l/mp. Până la sfârşitul lunii, chiar dacă au mai fost zile în care au căzut precipitaţii, acestea nu au avut impact negativ asupra mediului, ba putem spune că au fost chiar benefice, după ce intervale de câteva zile, temperaturile au atins şi depăşit 35°C în multe localităţi din Transilvania (37°C în zilele de 24 şi 25 august, la Alba Iulia şi Sibiu), iar indicele de disconfort termic, temperatură umezeală (ITU), a atins si depăşit pragul critic de 80 de unităţi. De menţionat că pagubele datorate precipitaţiilor din această lună au fost neînsemnate, comparativ cu lunile iunie şi iulie.

149 Distribuţia zilelor cu precipitaţii în zona analizată este dependentă atât de caracteristicile circulaţiei generale a atmosferei, cat si de particularităţile reliefului. În ceea ce priveşte variabilitatea duratelor cu precipitaţii din timpul verii, pe parcursul studiului s-a remarcat o tendinţă evidentă de reducere a acestora în ultima luna a intervalului analizat. Se poate spune că ploile din perioada caldă a anului (mai ales cele din iunie − august), sunt rapide şi însemnate cantitativ, ceea ce de multe ori duc la distrugeri de neimaginat. Acestea se datorează, în primul rând, cumulizărilor (dezvoltări ale norilor Cumulonimbus, vârful acestor nori poate ajunge până în tropopauză) ce au loc în acest anotimp, dar şi a unor pasaje frontale, mai rare, care atunci când traversează Europa, au un impact foarte mare în schimbarea vremii.

Fig. 2. a. Imagini cu urmările viiturilor datorate precipitaţiilor excedentare din data de 10 iunie 2011; b. Harta Europei cu situaţia sinoptică și fronturile atmosferice la nivelul 850 hPa (altitudinea 1500m), în data de 28/29 VII ora 0°° (După Meteo France); c. Harta Europei cu situaţia sinoptică și fronturile atmosferice la nivelul 850 hPa (altitudinea 1500m) în data 29 VII ora 12°° (După Meteo France); d. Geopotenţialul la nivelul 500 hPa (altitudinea 5.500m) liniile negre, în data de 29 VII, ora 12°° UTC; e. ora 00°° UTC (După Wetter zentrale 3); f. Imagini din judeţele Harghita şi Mureş, ca urmare a precipitaţiilor căzute în data de 29.07.2011.

150

Bibliografie

Bogdan Octavia, Rusan Nicolae (2005), Riscurile pluviale în judeţul Harghita. Studiu de caz: 23 VIII 2005, Comunicări Ştiinţifice, X, Facultatea de Geografie, Bucureşti. Costea Marioara (2009), Pluvial hazards and geomorphological consequences in the Sebeş Basin – Riscuri şi catastrofe, An VIII, Nr. 6, Cluj-Napoca. Costea Marioara (2010), The influence of orography on the surplus pluviometric regime of the Sebeş basin, Lucrările Conferinţei „Aerul şi apa – componente ale mediului”, 19 – 20 martie 2010, Cluj –Napoca. Dragotă Carmen-Sofia (2006), Precipitaţiile excedentare în România, Edit. Academiei Române. Bucureşti. Rusan Nicolae (2009), Fenomene meteorologice severe înregistrate în judeţul Mureş, în data de 03.06.2006, Comunicări Ştiinţifice, Biblioteca Historica Philosophica et Geographica, VIII, Mediaş. Rusan N., Negoescu Alina (2008), Cantităţi de precipitaţii excepţionale înregistrate la staţia meteorologică Sibiu (1961-2007), Revista Geografică, XVI/2008, Bucureşti.

151 DEZASTRE ȘI ALTE EVENIMENTE CIUDATE, REFLECTATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” (1856-1860)

Dr. Alexandru Bucur

Abstract. Disasters and Weird Events Reflected in „Romanian Telegraph” Gazette (1856-1860). The most long- lasting gazette in Transylvania published in its columns data on events and world wide disasters. It is interesting the way earthquakes and meteor emergency events were described in its articles, events that had a negative impact on everyday life of the inhabitants.

Cuvinte cheie: Telegraful Român, ninsoare, ploaie, inundație, cutremur, trăsnet, secetă. Keywords: Romanian Telegraph,snow, rain, flood, earthquake, lightning, drought.

Telegraful Român a prezentat cititorilor diverse știri referitoare la evenimente din întreaga lume. Acestea se refereau la toate domeniile vieții sociale, economice, politice, militare, culturale, religioase, descrieri ale unor țări, regiuni sau locuri, fenomene ale naturii, războaie, dezastre, personalități ș.a. Din perioada 1856-1860 vom prezenta știrile care s-au referit la dezastre naturale, vreme, locuri geografice, faună și știri ieșite din comun, atipice. Le vom trata în ordine cronologică și vom face și comentarii pe marginea lor, acolo unde considerăm că se impune. Le considerăm importante, atât pentru cercetătorii domeniului cât și pentru iubitorii de altfel de istorie. Vom insera și fragmente din respectivele știri, pentru a aduce în actualitate modul de prezentare a lor și frumusețea limbajului vremii. Specificăm faptul că știrile au fost prezentate în capitolele „Depeşe telegrafice”, „Monarhia Austriacă. Transilvania” şi „Întâmplări de zi”. Vom utiliza numele localităților așa cum a fost trecut în gazetă iar, în paranteză, vom trece denumirea actuală. Mai atragem atenția asupra datelor la care s-au desfășurat evenimentele sau cele ale ziarului, care – în marea lor majoritate – sunt trecute pe stil vechi. Este de la sine înțeles că, dezastrele au generat și fenomene conexe. Prin urmare, vom face referiri și la acestea. În majoritatea exemplelor, ne vom reține de a comenta fenomenul. Vom lăsa la aprecierea cititorului să facă acest lucru.

Secetă, foamete 1856. În zona Sibiului, seceta (care a persistat mai multe săptămâni) – asociată cu vânt continuu – a dus la ofilirea plantelor agricole, a ierbii şi la uscarea pământului, încât „suprafaţa lui cea brăzdată de mulţimea crepăturilor se făcu ca de fer”. Şi viile au fost puternic afectate. Lipsa nutreţului a obligat pe deţinătorii de vite să le vândă. Dar, faţă de primăvara anului 1855 – când o pereche de boi valora 300 de florini – acum se vindea doar cu 100-120 florini. Doar în 28 august/9 septembrie „începu a se vărsa ploaie lină şi străbătătoare, carea ţinu toate săptămâna”1. În „Filas (provinţă rusască şi svedică)” domnea „foametea cea mare”. Lipseau alimentele dar şi banii. Numeroase familii au pribegit în Rusia şi Suedia. Hrana de bază a locuitorilor finlandezi erau cerbii (renii) şi păsările sălbatice, dar s-au împuţinat. „Pânea săracilor constă în cóje de arbore măcinată şi pae tăeate, eară cei mai avuţi din cóje măcinată şi mestecată cu făină de orz”2. 1858. În 2/14 iulie s-a anunţat că în zona Frankfurtului “nu au fost ploae de patru luni de zile”3. 1860. La 10/22 martie se specifica faptul că „în Croaţia o parte mare de poporu sufere în foamete”4.

Brumă 1857. În 5/17 octombrie, se scria că „frigul şi bruma din săptămânele trecute într'atât au opărit viele, încât nu vom putea vorbi mult de vin nou”5. În ţinutul Becleanului, din cauza brumei, căzute în septembrie, porumbul a dat rod puţin6.

Viscol şi vânt puternic, furtuni 1856. Din 18/30 decembrie 1855, până în 21 decembrie 1855/2 ianuarie 1856, în Marea Neagră s-a manifestat un vânt puternic, din direcţia NE, care a produs pagube importante. Din cele 36 de „corabii ce au eşit dela gura Sulinei s-

1 TR 69/1856, p. 274. 2 TR 20/1857, p. 78. 3 TR 27/1858, p. 107. 4 TR 10/1860, p. 39. 5 TR 79/1857, p. 314. 6 TR 93/1857, p. 369. 152 au stricat 14 piemonteze, 8 greceşti, 1 toscană şi 3 austriace”. Despre celelalte, nu existau informaţii. Aproximativ 300 de „matrozi şi-au aflat mormântul in undele apelor”7. La Sibiu, „babele noastre îşi arătară rău dinţii, căci de şi alaltăieri (1/13 martie) era timpul plăcut, dar eri mai ales după ameazi începu o vijălie cu vănt care ţinu pănă astă dimineaţă, când apoi se mai domoli”8. În 5 februarie, „frigul pe la noi nu vrea să se sloboadă, zioa cănd nu bate văntul mai este de suferit, eară noaptea înghiaţă încă tare şi e frig aspru. Nu se vede încă nici un fir de iarbă verde, în cotro vei lăpăda ochii”9. La începutul lunii martie, în apropierea Crimeii, „viforii şi furtunele pe Marea Neagră ar fi făcut multe daune şi s- ar fi înecat mai multe corăbii încărcate cu material de război”10. În zona Făgăraşului, în 26 mai/7 iunie, s-a „iscat o vijelie fórte gróznică”, cerul s-a acoperit cu „nori groşi şi întunecoşi” încât „se părea a fi nópte. Ne întreruptul bubuit al tunetelor înăduşite sguduea casele din temelie, fulgere necurmate despica aerul cel îngreoét de apropiinda furtună, carea pe la 5 oare se descărcă”. În Şercaia a avut o amploare mai mare „resturnând vântul cel groaznic mai multe şuri din temelie”11. Furtuna a afectat şi localităţile Voivodenii Mari şi Mici (azi Voivodeni, jud. Braşov) dar şi Lisa12. La 28 iunie/10 iulie, o „vijelie împreunată cu ghiaţă” a afectat „o parte din cercul Nocrihului şi al Sibiiului”13. În Veneţia, în prima decadă a lunii decembrie a fost, timp de două zile „o astfeliu de furtună grozavă, ca care (sic) nu sau mai pomenit de mult timp. Vijelia a rumpt în piaţa St. Marc mai multe candelare de metal, au picat nea de o urmă de'naltă, puterea cea grozavă a vântului au pricinuit corăbierei piedeci neinvingibile”14.

Ninsoare puternică şi înzăpeziri 1858. În 13/25 martie se scria despre iarna grea din Siria şi Liban. „Comunicaţia e întreruptă, multe case s'au surpat sub greutatea zăpezii; cu deosebire mult au pătimit Damascul”15. 1859. La Viena, în 19/20 decembrie a căzut „o zăpadă atăta de mare, încătu în unele strade abia se deschisă drumul. În multe locuri era zăpada de o înnălţime pănă la feristi. Numai în cetate trăbuire pentru curăţarea zăpezii 2000 de lucrători şi 300 de cară, pentru căratu”16.

Ger 1856. La Sibiu, în 31 decembrie 1855/11 ianuarie 1856 „ţinu timpul moale, duminecă (1/13 ianuarie 1856) în zioa de anul nou începu să ningă, şi cătră seară bătănd boarea a îngheţat ca osul şi de atunci avem un ger însemnat”17. În Serbia, Boemia şi Transilvania, între 1/13 decembrie 1854-25 decembrie/6 ianuarie 1864 a fost un „ger cumplit şi năvale de omăt”. Drumul de la Belgrad „preste Krakuevat, cătră Bulgaria” a fost, mai multe zile, înzăpezit puternic „căt poştele nu puteau să treacă (nici chiar cu sanii)”. Au îngheţat şapte oameni. La „Brusnica într-o vale strămtă s-au aflat o familie întreagă de ţigani îngheţată şi mai toată măncată de vulpi şi de lupi”18. În 4/16 februarie, s-a încercat, la Porţile de Fier, spargerea podului de gheaţă – format din cauza gerului aspru – iar maiorul Dervent urma să plece la Gura Sulinei să „cerce destuparea ei”19. La Sibiu,în 20 februarie/4 martie, s-a anunţat că „gerul […] s-a mai moiat, noaptea însă tot înghiaţă, zioa e de suferit”20. În localitatea Balaklava din Crimeea, în 18/30 martie, „termometrul stă 17 graduri subt nulă”21. La Sibiu, în 10/22 noiembrie, ninsoarea a încetat şi s-a instalat un ger de 13° „ce se obicinueşte numai pela Crăciun şi pe la Botezul Domnului. Precum se vede earna anului acestuia cea forte timpurie voeşte a supleni pe toate celelalte dela anul 1850 încoace”22. 1857. La Nou-Ladoga23, în Rusia, în noaptea de 4/5 (16/17) septembrie s-a declanşat o furtună puternică, la confluenţa râului Volhov cu canalul Ladoga24 „se ridică de cătră lac un vifor cumplit, care aruncă cele mai multe năi la

7 TR 1/1856, p. 1. 8 TR 18/1856, p. 71. 9 TR 23/1856, p. 92. 10 TR 24/1856, p. 94. 11 TR 43/1856, p. 171. 12 TR 45/1856, p. 178. 13 TR 53/1856, p. 211. 14 TR 95/1856, p. 379. 15 TR 11/1858, p. 43. 16 TR 51/1859, p. 202. 17 TR 1/1856, p. 3. 18 TR 4/1856, p. 15. 19 TR 13/1856, p. 51. 20 TR 17/1856, p. 66. 21 TR 25/1856, p. 97. 22 TR 89/1856, p. 344. 153 malul drept şi le făcu stricăciune prea mare”. Pe la ora 02.00 a izbucnit şi un incendiu care, propagat de vânt, a distrus 50 de corăbii25. 1858. În 11/23 decembrie s-a scris că „din Turcia sosesc din mai multe părţi tănguiri pentru earna ce s-au început acolo aşa de vreme cu toată asprimea. Pe Dunărea de Jos pluteşte ghiaţă multă în ţinutul Filipopolei (azi Povdiv, Bulgaria) e zăpada de o urmă de mare”26.

Ploi puternice, inundaţii 1856. În Franţa s-au produs inundaţii puternice, provocate de „ploile cele multe. Primejdia e şi mai mare, aşa în cât Prefecţii din partea sudică şi mijlocie, în toată zioa trimit stăpânirei câte trei depeşe”27. Vineri seara (ştire din 10/22 mai), între Caransebeş şi Lugoj a avut loc o „ruptură de nori” care a mărit volumul de apă al râurilor Timiş şi Bistra şi s-au produs viituri şi inundaţii cu „pagube însemnate; ba într-un Satu să fie măturatu furia apei, chiaru şi oasele trupurilor moarte din îngropătoarea locală”28. La 6 iunie, din Franţa se anunţa că „ploile au mai încetat” dar în „ţinutul Loire” încă se mai manifestau inundaţii puternice. Împăratul Napoleon şi-a manifestat dorinţa de „a cerceta şi acest ţinut”29. În estul Franţei, „prin ploile cele peste măsură” s-au generat mari inundaţii care au produs „pagube îngrozitoare. În ţinuturile cele de prin prejurul Oraşului Lion s-au mărit apele într-atâta, încât eşind din albiile lor, au înecat tóte şesurile, se zice că pe uliţile zisului Oraş se grămădea undele apei aşa, în cât se părea a fi un râu de cele mari. Mulţime de oameni şi de vite îşi aflară mormintele în undele turbate, case întregi fuseră dărâmate. Pagubele pricinuite nu se pot preţui”. Împăratul Napoleon a mers la locurile afectate pentru a împărţi ajutoare băneşti „atât din Vistieria sa proprie” dar şi din a statului30. Pagubele produse de marile inundaţii din partea „sudică şi mijlocie a Franţiei […], se sue la 150 milióne de franci. Frăgarii (duzii) au suferit foarte. Paguba prin trânşii pricinuită se zice a fi de 30 de milioane”. Pentru ajutorarea sinistraţilor s-au donat bani de către: regele Sardiniei, 20.000 franci din banii proprii; ambasadorul din Venezuela, 3.000 franci; locuitorii din „Antverpen” (Anvers), 6.000 franci; refugiaţii francezi de la Annecy, 119 franci. La Anvers s-a dat un concert iar suma strânsă s-a donat inundaţilor. Totalul „au trecut de 2,200,000 franci”31. În prima jumătate a lunii septembrie, prefectul Sainei a primit din Londra suma de 65.000 franci, destinată celor inundaţi. În total, Londra a trimis 830.000 franci. Suma „subscripţiilor” a ajuns la 10.462.557 franci32. „În urma necontenitelor ploi” de la sfârşitul lunii iunie, în Ţara Oltului, râul omonim a ieşit din albie şi „au înecat cucuruzele şi fânaţele din apropiere”33. La Varna, în noaptea de 15/16 octombrie (27/28), la ora 22.00 a început o ploaie intensă care, la ora 02.00 „pica într-o astfeliu de măsură, încât toate paturile fără deosebire de catul în care se afla, plutia asemenea luntrilor, eară fulgerile urma unul după altul cu atâta iuţime, în cât la lumina lor s'ar fi putut citi un Jurnal. Cala 20 de case s'a dărămat şi zidurile cetăţii s'a rupt pe mai multe locuri. […] Şi afară de oraş încă a pricinuit pagube foarte mari”. Grindina căzută, începând cu ora 03.00, a „pustiit câmpurile şi pădurile; lacul Devena (azi Varna), ce zace la 1 ½ mil de la mare întru atâta s'umplut, încât rupând toate gaturile şi împreunându-se cu marea, a format numai o baltă”34. 1857. În zilele de 20 şi 21 aprilie (2 şi 3 mai), „în urma ploaei ceii mari […] s'a mărit într'atâta Ţibinul, încât eşind din albia sa a înecat o parte a suburbiului (Maieri35)”. S-au inundat complet grădinile de legume şi s-au distrus câteva poduri, întrerupându-se circulaţia negustorilor spre târg. Pagubele provocate de inundaţie au fost consistente. La Făgăraş, „în urma ploaei cei grozave”, din 20 aprilie/2 mai, Oltul a inundat locurile de pe maluri. „În partea oraşului de cătră Olt a fost apa atâta de mare, încât au ajuns pănă la ferestrii”, locuitorii de acolo fiind nevoiţi să urce în podurile caselor. Mai multe şuri au fost luate de apă. Inundaţia a lăsat „stricăciune şi pagube foarte mari”36. La 22 aprilie/4 mai se anunţa că, la Alba Iulia, Mureşul a produs o mare inundaţie, comparabilă cu cea din 1851. «Suburbiile „Lipoveni, Hăieuşi şi Maerii” stau pe apă, pe acărora strade plutesc ómenii cu luntriţele […] Drumul

23 Fostă şi Korela, azi Priozersk. 24 Ladoga este cel mai mare lac cu apă dulce al Europei (17.700 km2), situat în republica autonomă Carelia, lângă granița cu Finlanda. 25 TR 78/1856, p. 310. 26 TR 50/1858, p. 199. 27 TR 39/1856, p. 155. 28 TR 40/1856, p. 159. 29 TR 42/1856, p. 165. 30 TR 42/1856, p. 167. 31 TR 48/1856, p. 190. 32 TR 71/1856, p. 283. 33 TR 43/1856, p. 171. 34 TR 84/1856, p. 324. 35 Cunoscut şi sub denumirea de „Suburbiul inferior” dar, mai ales ca „Maierii Sibiui”, este cel mai vechi cartier românesc al municipiului Sibiu. 36 TR 32/1857, p. 125, 128. 154 între Belgrad şi M. Porto37 e acoperit cu apa, care se estinde pănă la viile Măerenilor. […] La M. Porto s-ar fi cufundat mai multe corăbii, ce erau sosit aici încărcate cu sare», şi s-au înecat şi câteva persoane. „Podul cel mare” de peste Mureş a fost distrus de ape. O altă inundaţie a Mureşului, la aceeaşi dată, s-a produs în localitatea „Jelmari” (azi Gelmar, jud. Hunedoara) „şi atât l-au cuprins, încăt numai Sf. noastră Biserică remasă din apă în sus de o ½ stănjin38. […] Creşterea Murăşului în anul 1851, nu a fost aşa stricătoare, că atunci satul Jelmariu nu a pătimit nimic, nici podul dela Partoş, însă acum satul e înecat, eară podul dărămat de tot”39. În 1/13 mai, din „Oradia-mare” se anunţa că podul de peste Crişul Repede „de jumătate e dus cu totul de apă. La vreo 8-10 luntre încărcate cu sare şi mânate de undele cele furióse ale apei ajungând la pod şi izbindu-se de dânsul au trebuit să se rumpă […] Aici s'ar fi înecat […] cam la 30” de oameni. „Drumul ţerii încă au suferit în mai multe locuri stricăciuni mari, mai cu seamă dela S. Sebeş (azi Sebeş, jud. Alba) pănă la Mureş, rumpându-să podurile şi nomolindu- se drumul peste măsură”40. 1860. În 7/19 ianuarie s-a publicat ştirea despre inundaţii în zona Abrudului şi a Băii de Criş. La Baia de Criş, în „noaptea Crăciunului” (24 decembrie/5 ianuarie), în urma unei ploi „ca în mezu de vară”, Crişul Alb a ieşit din albie şi „spălă sămănăturile cele de toamna şi rupsă tot ce i-a statu înnainte”41. Un corespondent făcea cunoscut că, în 26 iunie, „în munţii nordici ai Transilvaniei (zona Bistriţei) […] sânt trecute vreo patruzeci de zile decându acestu ţinut mai pe toată oara e neodihnitu de vărsarea ploilor celoru preste măsură”. Localităţile puternic afectate erau Gledin şi Monor „care suferiră daune […] prin esundarea apelor […] Auzirămu numai trăsnitele şi fulgerile înspăimântătoare, care se descărcară prin un povoiu ce se vărsa ca dintr'o rupere de nori, şi preste puţânu, şi suprafaţa pămăntului se acoperi toată cu apă ca'n zilele lui Noe”. Paguba estimată era de 20.000 florini42. În 30 iunie/11 iulie, din „Pretura Bălgradului” (Alba Iulia) se primeau veşti triste despre pagubele provocate de inundaţii43.

Grindină 1856. Furtuna manifestată în zona Făgăraşului, în 26 mai/7 iunie, a fost însoţită de „o grindină neobicinuită, ce sdrobi toate ferestrile” din partea oraşului Făgăraş, unde s-a manifestat. „La câmp pe unde a ajuns a zdrobit toate semănăturile”. În Şercaia „se vede a fi fost într-o măsură mai mare, de vreme ce acolo nu sparsă numai ferestrile, ci zdrobi chiar şi ţiglele”44. Furtuna şi grindina au afectat şi localităţile Voivodenii Mari şi Mici (azi Voivodeni, jud. Braşov) dar şi Lisa, distrugând semănăturile „în unele ţinuturi de tot eară într'altele numai în parte, paguba pricinuită se sue la 21,150 m.k.” (florini)45. La 28 iunie/10 iulie, o „vijelie împreunată cu ghiaţă” a afectat „o parte din cercul Nocrihului şi al Sibiiului. […] Satele Cornăţăl, Fofeldia, Noul românesc, Arpaşul, Cârţişoara şi hotarele celorlalte de prin prejur suferiră o pagubă îngrozitoare. În unele ţinuturi zdrobi ghiaţa ce a căzut în mărimea oauelor de găină nu numai semănăturile cu totul; ci omorâră chiar şi porci, capre şi gâşte”46. 1858. La Târgu Mureş, în 23 iunie/5 iulie, a căzut grindină care a distrus, în câteva minute, toate culturile agricole47. În zona Braşovului, în 20 iunie/2 iulie „a bătut ghiaţa foarte tare […] şi'au făcut pagubă însemnată în bucate, […] ca a zecea parte de otar e nimicită”48. Mai multe zone din Transilvania au suferit pagube însemnate din cauza grindinei. În 29 iunie/11 iulie, în ţinutul Arieşului grindina „au bătut […] atâta de groaznic, în cât au omorât pe mai mulţi porci, şi au vătămat o mulţime mare de oameni şi dobitoace. În sămănături au făcut o pagubă preste 40,000 fl.49”

Fulgere 1857. În 8/21 mai, la ora 15.00, în localitatea Şercaia s-a manifestat „o furtună cu puţină ploae, însă multe tunete şi trăsnite, şi slobozindu-se fulgerul într'o mură se aprisă”. Focul s-a extins rapid şi a mistuit peste 70 de case50.

37 La Alba Iulia, în zona cartierului Partoş, a funcţionat în trecut un port pe râul Mureş (Marosporto, Maros-Portus) cu rol important în transportul sării înspre centrul Europei, cel puţin în Evul Mediu şi epoca modernă. 38 Unitate de măsură arhaică pentru distanţe, 1,896 m. 39 TR 33/1857, p. 130. 40 TR 36/1857, p. 142. 41 TR 1/1860, p. 6. 42 TR 25/1860, p. 99. 43 TR 26/1860, p. 102. 44 TR 53/1856, p. 211; TR 38/1857, p. 149-150. 45 TR 45/1856, p. 178. 46 TR 53/1856, p. 211. 47 TR 27/1858, p. 107. 48 TR 28/1858, p. 110. 49 TR 29/1858, p. 114. 155 „Un capriţ rar al fulgerului s-a aflat mai în zilele trecute la Planis (?), unde acela lovi în mijlocul unei societăţi de Domni, fără să căşune altă stricăciune, decât a rupt la unul dintre cei de faţă vârful cismei. Asemenea se scrie din Teuş (localitate înglobată oraşului Caransebeş), că ar fi întrat de curând fulgerul pe horn la un ovreu în casă, s'ar fi învârtit câtva timp în cuptoriu, apoi eşind s'a dus pe fereastă iarăşi afară, – locuitorii remaseră încremeniţi în mijlocul casei nevătămaţi. La ovrei e obiceiu a deschide în asemenea furtuni uşi şi feresti, măcar n'ar strica poate a astupa atunci şi hoarnele”51.

Vreme atipică 1856. La Sibiu, în 11/23 ianuarie, timpul era „foarte moale, şi ploios”52. În perioada 13/25-26 februarie/10 martie, vremea a fost „foarte schimbăcioasă, vănt şi neuă, căte odată şi ploae, apoi ger ca în mijlocul ernei”53. Până la 25 aprilie/7 mai, „după ce ploie mai multe zile, s-a recit foarte tare atmosfera şi e teamă să nu strice bruma florile pomilor ce sănt în vestmăntul său cel mai frumos”54. În zona Sibiului, „după ce întreaga luna lui Iunie fu ploioasă şi friguroasă aşa încât era mai pe aci, ca să încălzească oamenii odăile, abia cu începutul lui Iulie începu atmosfera cea îngreoeată cu nori întunecoşi a se mai uşura şi a se limpezi. De două zile încoace (din 5/17 iulie) curăţindu-se ceriul de nori şi înseninându-se în câtva, avem earăşi zile călduroase de vară, care vor curăţi din nou acoperemântul cel alb, care în decursul acestei veri acuma a treia oară acoperi vârfurile muntelui Surul, ce stă faţă cu capitala noastră”55. 1857. Despre evoluţia vremii în iarna din 1856/1857, la Sibiu, se concluziona în 2/14 ianuarie: „Timpul în earna aceasta, ce se începu aşa de timpuriu fu unul dintre cele mai nestatornice. O septămănă sau cel mult doue nea, frig şi ger, după aceea vânt cald, ploaie şi zile de toamnă. În zilele serbătorilor trecute alerga saniile pe uliţele capitalei, eară astăzi curge apă”56. La Sibiu, în 10/22 iulie, se punea că „timpul pe aici de şi ne aflăm în mezul verii, adică în luna lui Iulie, s'au după cum o numesc oamenii nostrii a lui cuptoriu, e mai mult rece decât cald. Vântul, ce urmă după ploile din zilele trecute, răci într'atâta atmosfera, încât séra şi dimineaţa era răceala prea simţitoare. Acum începe earăşi a se mai încălzi, că cât va ţinea nu se scie. Schimbarea cea repede, ce veni înainte aşa des, ne face a nu prea avea multă speranţă. Vom vedea. –57”

Despre vreme 1856. La Sibiu, în 23 ianuarie/4 februarie „timpul […] umblă de vreocăteva zile foarte frumos însă geros”58. În 28 februarie se spunea că „de vreocăteva zile au început […] earăşi a fi iarnă, nóptea îngheţă tare, ziua suflă un vănt rece, şi ninge, şi căşună multe receli”59. În 20 martie „pe la noi umblă timpul frumos, însă tot geros, cu toate că poimăne sunt mucenicii”60. La 27 martie/9 aprilie dimineaţa „dedu o ploae mănoasă, care era tare de dorit, însă nu ţinu mult”61. În 4/16 aprilie „timpul […] s-au încălzit bine, însă din lipsa ploilor nu prea vedem verdeaţă”62. În 7/19 aprilie s-a specificat: „mercuri sara începu să se înorează, şi ploie toată noaptea, joi fu noros şi stropi căte ceva, însă atmosfera se răci foarte, de eri de după ameazi earăşi să începu a se senina, şi atmosfera earăşi se mai încălzi. Ploaia a fost întru adevăr puţină, dar ea totuşi a veselit cămpiile, şi verdeaţa au început a ne zimbi pretutindenea”63. La 21 aprilie/3 mai se spunea că „mercuri, joi şi vineri avurăm o ploie mănósă care au udat toate cămpiele, nu lipsiră nici tunetele şi ceva grindină”64. În 7/19 noiembrie, la Sibiu „ningea cu grosul” de patru zile65. 1857. „Un vânătoriu de ciute din cantonul Elveţiei Vallis (azi Valais) proroceşte, că primăvara în anul acesta va fi foarte frumoasă şi se va începe de timpuriu, eară despre vară zice, că va fi foarte călduroasă aşa încât toate fructele se vor coace de vreme, şi că pe alocurea vor fi furtuni mari şi rumperi de nori”66.

50 TR 38/1857, p. 149-150. 51 TR 65/1857, p. 259. 52 TR 1/1856, p. 1. 53 TR 16/1856, p. 63. 54 TR 32/1856, p. 126. 55 TR 53/1856, p. 210-211. 56 TR 1/1857, p. 2-3. 57 TR 54/1857, p. 213. 58 TR 7/1856, p. 28. 59 TR 13/1856, p. 51. 60 TR 19/1856, p. 74. 61 TR 25/1856, p. 100. 62 TR 27/1856, p. 106. 63 TR 28/1856, p. 110. 64 TR 31/1856, p. 122. 65 TR 88/1856, p. 340. 66 TR 17/1857, p. 66. 156 În 23 martie/4 aprilie, din Sibiu se anunţa că „earna ce ţinu aproape la 5 luni, care de şi nu fu aşa aspră precum se arăta la început, totuşi prin lungimea ei pricinui economilor de vite cheltueli destul de mari, abia începu a ne părăsi acuma”67.

Cutremure de pământ 1856. La începutul lunii martie, în „Ieddo (Iaponia) (Edo, azi Tokio, Japonia) a fost un cutremur mare, în care să se fi prăpădit 30.000 de oameni, 54 de temple, şi 100.000 de case. În 30 de locuri deosebite s-a escat şi un foc. Pămăntul s-au deschis, şi a înghiţit mii de case cu locuitorii lor”68. „În noaptea de 21 şi 22 August s-a întâmplat în Oraşele Constantine (nordul Algeriei): Setif (azi Sétif), Bona (azi Annaba) şi Filipevele (azi Skikda) un cutremur de pământ. Turnul Bisericii din Felipevele a căzut în urma acestui cutremur, însă nu s-a primejduit nimenea”69. „La Şemaha în Caucaz în 23 Iulie/4 august a fost un cutremur de pământ grozav, în urma căruia a perit mai mulţi oameni”70. Insulele Malta şi Gozo au fost, în noaptea de 11/12 (23-24) octombrie, lovite de mai multe cutremure. Primul s- a declanşat la ora 23.00. În dimineaţa de 12/24 octombrie, la ora 01.48 a urmat altul, de 9 secunde care „sgudui insula (Malta) din temelie, şi un vânt înfricoşat asemenea tunetelor şuera prin aer în forma unui orcan îndepărtat. Casele şi Bisericile se cutremura din temelie şi locuitorii se grămădeau numai în cămăşi şi în îmbrăcămintea de noapte pe uliţi şi prin piaţe”. Al treilea a durat 11 secunde, fiind însoţit de „tunet subpământean”. Pagubele produse erau de „o jumătate milion scuzi (taleri italieneşti)71”. Pe insula Gozo, „întăriturile fortăreţei de spre miază noapte s'a vătămat foarte tare. […] În timpul cutremurului mugea marea într'un chin estraordinar şi înfricoşat, şi'şi mâna undele sale cele furioase către stâncile insulei, ca şi când ar fi voit a le înghiţi”72. În Triest, la 9 noiembrie, după ora 11.00, s-a manifestat un puternic cutremur de pământ „ce a ţinut vre o câteva secunde”73. Un cutremur de pământ, produs în apropierea oraşului „Persienesc Muş (azi oraş în Turcia) au pricinuit stricăciuni în oareşcâteva sate; […] s'ar fi primejduit viaţa la 180 de oameni”74. 1859. La 2 iunie, la ora 10.30, „în Erterum75 (în Turcia asiatică) se întămplă […] un cutremur de pămăntu înfricoşat. Numerul celor morţi şi răniţi e de 3000. Într-o casarmă, îmormăntară ruinele pe 200 de soldaţi”76. 1860. Din 3 până în 9 iunie, „în părţile Orientului, s-a întâmplat […] cutremurări înfricoşate de pămăntu, […] sute de familii se află aşezate afară din căsi, prin grădini sub corturi. Cutremurele au urmat unul după altul necurmat”77.

Erupţii vulcanice 1857. La data de 2/14 octombrie s-a anunţat că „de curând muntele Etna după o odihnă îndelungată” a erupt aruncând „un nor de fum cu ţărână şi cenuşă alburiă, sură şi neagră în direcţie apuseană de miazăzi”78. Eclipsă de soare 1857. La 4/16 septembrie se anunţa că „în săptămâna aceasta se va ivi o întunecime de soare centrală. Ea va începe Vineri în 6 (18) Septembrie la 3 oare 49 minute dimineaţa. În Viena se va vedea bine sfârşitul acestei întunecimi de soare centrală”79. 1859. În 3/15 decembrie era anunţată,pentru 1860, o eclipsă de soare „carea abia se mai întămplă la căte o sută de ani. Această întunecime se va vedea în Spania şi în Algiru desăvârşitu”80.

67 TR 23/1857, p. 90. 68 TR 25/1856, p. 100. 69 TR 66/1856, p. 264. 70 TR 68/1856, p. 271. 71 Iniţial monedă de aur, apărută în timpul domniei lui Ludovic al IX-lea (8 noiembrie 1226-25 august 1270), când acesta a cerut să se bată un denier d'or à l'écu (denar de aur cu scut), al cărui nume a fost abreviat în écu. Reprezentând pe avers scutul Franței, simbol al unificării regatului, de la care va prelua numele de scud, această monedă a devinit etalon de referință. 72 TR 85/1856, p. 327. 73 TR 87/1856, p. 335. 74 TR 37/1857, p. 147. 75 Azi Tbilisi, capitala Georgiei. 76 TR 25/1859, p. 98. 77 TR 26/1860, p. 102. 78 TR 78/1856, p. 310. 79 TR 70/1857, p. 279. 80 TR 49/1859, p. 194. 157 Comete, meteoriţi 1856. Un articol de mari dimensiuni, intitulat „Cometul (Stea cu coadă) cel mare din anul 1264 şi 1556”, descrie – pe larg – datele cunoscute la aceea vreme despre astfel de corpuri cereşti. „Comeţii sânt nişte fenomene deosebite în sistema noastră solară. Ei se arată deodată şi apun în grabă”. Apoi erau descrise cercetările lui Halley, din 1682, asupra cometelor, repetarea apariţiei unora şi traiectoria lor. Cea din 1682, numită Halley, a fost văzută în 1556 şi era aşteptată în 1856. Unii „comeţi” au fost „foarte luminoşi” încât s-au văzut şi ziua: 1402, 1532, 1577, 1744, 1843 şi 1847. Au fost comete care au avut două cozi, printre ele cea din 1823. Lungimea cozii cometei din anul 1811 a fost calculată „ca la 20 milióne de miluri81”82. „De şi după cercetările făcute pănă în zilele noastre s'au aflat, că numerul comeţilor, cari se înârtesc în jurul soarelui e nespus de mare, totuşi pănă acum numai la puţini comeţi li s'au putut calcula calea cu óreşcare acurateţă, aşa încât să se poată hotărî înainte cu siguritate timpul reîntoarcerii lor periodice în apropierea soarelui”. Cometele erau: Olvers, văzută în 6 martie 1815; Halley83, perioada orbitală 75-76 ani, s-a văzut în 1456, 1531, 1607, 1682, 1759 şi 1835; Biela84, perioadă orbitală 6 ¾ 1/3 ani; Pons şi Enke, perioadă orbitală 3 1/3 ani85; Faie86, descoperită în 21 noiembrie 1823, perioadă orbitală 7 ani şi 3 ½ ani; Vico87 I şi II; Brorsen88; Arrest89; Petersen; Bond; Vestfal; Sehi; Şvaiţer; Klincherfues; Bruns. În acel an se aştepta cometa văzută în anii 975, 1264 şi 155690. 1857. „Cometul Carol V, după socoteala astronomilor, carii l'au aşteptat încă în anul 1848, se va vedea în anul viitoriu. […] Zisul comet s'au mai văzut în anii 1264, 995 şi 683”91. În 19/30 octombrie, dr. Luger a descoperit – din observatorul astronomic de la Düsseldorf, „o planetă noauă. Ea este o stea de mărimea a 10, şi este acum al 50 asteroid”92. Din Cluj se anunţa că, la Roşia, în 31 octombrie/12 noiembrie, între orele 17.00-18.00 a căzut un „meteorolit tocma lângă coliba vighetoriului de vii”. Sătenii l-au căutat şi l-au descoperit. Avea greutatea de „32 punţi93 era alb, se făcu însă după ce l'a rădicat negricios”94. La 23 iunie/5 iulie se scria că „de vreo câteva zile încoace se arată pe ceriu aproape de orizon, unu cometu, în partea decătră nordu-apusu, care se poate vedea destul de bine cătră seară şi cu ochi slobozi”. Se efectuau calcule pentru a depista ce cometă era95.

Faună 1856. Din Banat s-a trimis vestea apariţiei muştelor columbace96 şi a pagubelor produse de roirea lor: „Din 25 Aprilie (7 mai) încoace earăşi ne a cercetat oaspeţii cei răi şi stricători, muscele din Columbaci97, care pănă acuma au şi

81 151.718.000 km. O milă (austriacă) = 7,5859 km. 82 TR 89/1856, p. 343-344. 83 Numită după astronomul englez Edmond Halley care, aplicând teoria gravitațională a lui Newton și luând în calcul efectele gravitaționale ale lui Jupiter și Saturn, a reușit să stabilească data aproximativă a următoarei reîntoarceri a cometei. Este cea mai faimoasă dintre cometele periodice. Pentru prima oară a fost menţionată în China, în anul 611 î.Hr. Din anul 240 î.Hr. și până în prezent, a fost observată de aproximativ 30 de ori. Ultimul periheliu: 9 februarie 1986; următorul periheliu, 28 iulie 2061. Este sursa a două ploi meteorice: η-Aquaridele, la începutul lunii mai; Orionidele, la sfârșitul lunii octombrie. 84 Numită şi 1772; 1806 I; 1832 III; 1846 II; 1852 III; 1826 D1, 3D/Biela, cometă periodică ce a fost observată pentru prima oară în 1772. Numită după astronomul austriac Wilhelm von Biela care i-a determinat periodicitatea în 1826. La jumătatea lui ianuarie 1846, observatorii au constatat că astrul s-a scindat în două fragmente (care au fost desemnate atunci prin 1846 II A și 1846 II B). Ultima revenire a fost observată în 1852. În 1872, an care coincidea cu reîntoarcerea cometei, și-a făcut apariția un nou roi de meteori numiți Andromedizi. La 27 noiembrie 1872, o ploaie de stele a luminat cerul, cu o rată de 3.000 de meteori pe oră. Calculele au demonstrat afilierea la cometa Biela. Roiul s-a arătat din nou activ în noiembrie 1885, de data aceasta cu o rată de 15.000 de meteori pe oră. Ploaia de stele căzătoare și-a făcut reapariția în 1892 și 1899. Verne 2013, p. 166. 85 Numită şi 1786 I; 1795; 1805; 1819 I; 1822 II; 1825 III; 1829; 1832 I; 1835 II; 1838; 1842 I; 1845 IV, 2P/Encke), cometă periodică, descoperită la 17 ianuarie 1786 de astronomul francez Pierre Méchain la Paris. Astronomul german Johann Franz Encke i-a determinat periodicitatea. Trecerile cometei la periheliu în 1789, 1792, 1799, 1802, 1809, 1812, 1815, când periodicitatea sa nu fusese încă demonstrată, nu au fost observate.Perioada orbitală, 3,30 ani; ultimul periheliu, 10 martie 2017; următorul periheliu, aproximativ 25-27 iunie 2020. 86 Numită şi P/1843 W1, P/1850 W1, 4P/Faye, cometă periodică, descoperită la 25 noiembrie 1843 de astronomul Hervé Faye la Observatorul din Paris. Perioada orbitală, 7,545 ani; ultimul periheliu, 29 mai 2014; următorul periheliu, 8 septembrie 2021. 87 Numită şi P/1846 IV, P/1846 D1, P/1995 S1, 122P/de Vico, cometă periodică, descoperită la 20 februarie 1846 de către astronomul italian Francesco de Vico. Perioada orbitală, 74,35 ani; ultimul periheliu, 6 octombrie 1995; următorul periheliu, aproximativ 13 octombrie 2069. 88 Numită şi 1846 III; P/1846 D2 ; 1857 II ; P/1857 F1 ; 1868 I ; 1873 VI ; 1879 I, 5D/Brorsen, cometă periodică, descoperită la 26 februarie 1846 de astronomul danez Theodor Brorsen. Perioada orbitală, 5,5 ani; ultimul periheliu, 31 martie 1879; actualmente pierdută. 89 Numită şi 6P/d'Arrest, cometă periodică, descoperită în 1851 de astronomul german Heinrich Louis d'Arrest, la Observatorul din Leipzig. Periodicitate, 6,54 ani. Verne 2013, p. 166. 90 TR 90/1856, p. 347-348. 91 TR 14/1857, p. 55. Verne 2013, p. 166. Astăzi dispărută. 92 TR 84/1856, p. 334; Bottke (et alii) 2002, p. 23. 93 18 kg. Un punt=0,56 kg. 94 TR 90/1857, p. 353. 95 TR 25/1860, p. 99. A fost numită „Marea Cometă din 1860” (C/1860 M1, 1860 III), neperiodică şi a fost descoperită la 18 iunie 1860. 96 Musca columbacă (Simulium colombaschense) este o dipteră, descrisă pentru prima dată de Giovani Antonio Scopoli, în 1780. Face parte din genul Simulium și din familia Simuliidae, are circa 5 mm lungime, inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică. 158 pricinuit o pagubă însemnată. De câte ori avem primăvară secetoasă, totdeauna se obicinuiesc a ne cerceta cătră sfârşitul lui Aprilie, şi a remânea adeseori pănă la sfârşitul lui Maiu, acoperind întregul ţinut al Craşeului98, o parte a Banatului Temişian, precum şi graniţa militară română99. Dauna cea mai mare o căşună în zioa cea dintâiu a sosirei lor, şi sânt mai primejdioase pentru vitele cornute,asupra cărora năvălesc cu miile, se bagă în nări, se pun pe flămânzări şi le grămădesc cu nenumărate înpunseturi, în urma cărora se umflă şi per fără de ale putea mântui. Pentru aceea e dară ne apărat de lipsă, ca vitele să se ţină în grajd şi numai noaptea să se scoată la păşune. Ca mijloc apărătoriu înpotriva acestui rău, se întrebuinţează afumarea grajdurilor şi a zidirilor acelora, unde se ţin vitele, şi ungerea nărilor cu oleu de peatră. Însă ţeranii mai preferează mijlocul cel din tâiu, prin care adeseori se întâmplă aprinderi, precum s-au întâmplat şi în Pogăneci (azi Pogăneşti, jud. Timiş), în 28 Aprilie (10 mai), unde au ars 13 case. Cailor nu prea pot strica muscele acestea, fiin că ei se tăvălesc în tină, însă în anul acesta din pricina secetei uscându-se locurile cele glodoase le au stricat şi lor. – Câte odată se întâmplă de această plagă remâne câte 5 ani, de altă dată se repeţeşte în doi pănă la trei ani după olaltă; ploaea de vreo câteva zile ne mântue de dânsa. Precum se scie aceste musce vin din Serbia din părţile cele stâncoase ale Columbaciului din jos100 de Orşova. Când roesc, atunci prorump din crepăturile stâncilor în forma unui sul, de o grosime foarte mare, şi inundă toate ţinuturile. Deacă o ploae mare le va surprinde numaidecât cum es, atunci sântem mântuiţi de ele. Roesc de doue trei ori într-un an, însă roii cei mai târzii nu sunt aşa primejdioşi şi nu rătăcesc pănă la noi, din potrivă însă în jurul Mehadiei se pot vedea peste întreaga vară”. Urmează descrierea insectelor, perioadele de roire, pagubele produse: «După fisicul Maigen muscele aceste se ţin de soiul aşa numit „Diptera” (cu doue aripi) de familia Crasicornia (musci cu aripi) şi de neamul muscelor răpănoase. – Colorea lor e cenuşiu surie pe spinare-s însemnate cu trei linii negre, partea trupului cea din dărăpt e presărată cu pete negre, abia sânt de o 1 ½ linie101 de mari. Ele în sine sânt neânsemnate, însă spusa lor mulţime suplineşte aceea, ce nu poate produce micimea lor. O parte a Banatului Temeşian şi mai cu seamă, aceea, care se află între Palanca noue102 şi Orşova şi se mărgineşte cu Dunărea, e cercetată mai în tot anul de muscele aceste. Vitele părăsesc locurile de păşune cele mai grase şi mai atrăgătoare, cu care natura aşa cu îmbelşugare au înzestrat acele ţinuturi, şi fug mugind în Sate spre a afla acolo scutinţă, sau se aruncă orbeşte în apă. Muscele Columbaciului103 sânt o plagă vechie; în anul 1783 s-au omorât în domenurile muntene 20 de cai, 32 de mânzi, 60 de vaci şi de boi, 71 viţei, 130 porci şi peste 310 oi. Se arată cam de obşte între 20-30 Aprilie şi pe la începutul lui Maiu într-o astfeliu de mulţime, încât umplu aerul tot, aşa cât nu poate omul resufla spre a nu trage o mulţime dintrânsele. Arătarea lor e asemenea norilor; cu sfârşitul lui Iunie dispar, însă numai cu încetul. – Pofta lor de mâncare e înfricoşată, atâta sug, în cât nu se mai pot mişca din loc. Se slobod asupra oamenilor şi dobitoacelor într-o astfeliu de mulţime, în cât acopere cu totul părţile cele mai fine ale trupului, şi pricinuiesc o umflătură dureroasă, friguri nervoase şi sgârciuri ba chiar şi moarte. Unealta lor e botul; că lasă ele în urma înpunseturii vre un suc iute,veninos şi străbătătoriu pănă acum nu s-au putut hotărâ cu acurateţă. – La oameni ţine umflătura 8-10 zile, la dobitoace, care per în urma convulsiunilor pricinuite prin înpunseturile acestor musce, se umflă mai cu seamă foalele, însă numai după ce mor. Băeţii mici şi sugătorii lucrătorilor de câmp, carii au fost lăsaţi pe câmp, au devenit de multe ori jertfă acestor musce. Vrăşmaşii cei fireşti ai muscelor acestora sânt: ploile cele mari, vânturile, rândunelele ş.a. Călătorii se obicinuiesc a se apăra de acele musce primejdioase prin aceea, că ard lemne răşinoase de brad. –»”104. În Transilvania, „premiile de puşcat […] ce s-au plătit […] pentru uciderea dobitoacelor răpitoare”, în 1855, au fost de 843 lupi şi 135 urşi, repartizate pe următoarele prefecturi: Sibiu, 74 lupi şi 4 urşi; Braşov, 75 lupi şi 28 urşi; Odorhei, 87 lupi şi 39 urşi; Mureş-Oşorhei, 18 lupi; Bistriţa, 84 lupi şi 46 urşi; Dej, 75 lupi şi 2 urşi; Şimleu, 79 lupi; Cluj, 43 lupi; Belgrad, 75 lupi şi un urs; Orăştie, 225 lupi şi 15 urşi105.

97 Golumbacu, Columbei sau Golubăț este azi un orășel portuar, fostă fortăreață, situat pe malul drept al Dunării în districtul Braničevo, Serbia de nord-est, la frontiera cu România. 98 Caraşului. 99 Cea din responsabilitatea Regimentului grăniceresc iliro-bănăţean nr. 13, de la Caransebeş, infiinţat în 1766-1768. 100 Corect este „din sus” deoarece Golubăţul este dispus în amonte de Orşova. 101 Unitate de măsură arhaică pentru lungime=0,002 m. 102 Banatska Palanka (sau Stara Palanka, în germană Neu-Palanka und Alt-Palanka, în română Palanca) este o localitate în Districtul Banatul de Sud, Voivoduna, Serbia, situată pe malul stâng al Dunării. 103 În ţara noastră sunt descrise în anul 1695, în momentul în care Constantun Brâncoveanu se îndrepta spre Cerneţi: „În toţi anii primăvara iese un feliu de muscă mitiutică, ca-n feliul musitii pestriţe, şi ca roii iese multă fără seamă, care ieşind din piatră asupra Dunării, multă să îneacă, că ca un vifor întunecat să porneşte, pe Dunăre în jos şi iasă la câmp, la dobitoace, pe care muşcă, le veninează şi ceale mai multe mor. Că şi oamenii pătimesc rău de muştele acelea, însă nu mor. Ci pentru acestea mergea domnul încet”. Simionecu 1983, p. 383-386; Clark 1932, p. 22: „Aceşti munţi (ai Banatului – n.n.) sunt cunoscuţi pentru […] musca columbacă ce face vacile să înnebunească la începutul verii şi despre care tradiţia populară spune că vine de la dragonul cu multe capete a cărui vizuină era la Columbaca”. 104 TR 36/1856, p. 142. 105 TR 18/1856, p. 70. 159 Cu toate că, în satele din Serbia se vânau lupii săptămânal, aceştia erau în număr mare. În decembrie 1855, „la Varatin (azi Varadin, Serbia) o turmă de lupi au spart grajdul de oi a unui proprietar de moşie, şi în mai puţin de 2 oare au sugrumat la 300 de oi, o altă turmă au intrat iarăşi la Şupeliak într-un grajd de cai, îndrăzneala lor însă trebuia a o plăti cu viaţa, de oare ce proprietarul lăsă a se aprinde grajdul pe lupi – 9 la număr – a-i mâna prin puşcături earăşi în foc indărăpt”106. 1857. În zona localităţilor „Cricău, Tibru, Joajul de sus (azi Geoagiu de Sus), Stremţ şi Tiuş (azi Teiuş, toate din jud. Alba) […] omidele şi gândacii au făcut […] pagube însemnate” în pomii fructiferi „încât în unele grădini încărcate de pomi numai poate omul afla nici batăr o salbă de frunze verde”107. 1860. Periodicul anunţa, în 16/28 iunie că lăcustele, „în Ţara Românească […] făcu stricăciuni foarte însemnate în unele părţi”. Cu toate că s-au luat măsuri „spre a împedeca răul, […] pănă acuma însă resultatulu a prea puţânu. […] În o parte a Ungariei încă se află şi fac pagube. […]. Aici se adună de cătră lăcuitori nu în gropi, ci în grămezi, apoi se acopere cu fânu, iară fânulu se aprinde şi aşa se ardu”108. În 23 iunie/5 iulie se scria că „în Rusia se află un ţânut ca de 75 mile cvadrate, acoperite cu oaă de lăcuste, spre a căror stârpire s'a ordonatu doue corpuri de miliţie. În Ţara Românească şi Ungaria facu pagube însemnate”109.

Geografice 1856. Un locuitor din Mehadia, supărat pe cei care nu au descris importantele băi de acolo110, le-a făcut o prezentare amănunţită, referitor la dispunere, distanţe faţă de localităţile importante din Banat („de Timişoara 20 mile, de Mehadia 1 mil şi de Orşova şi Dunăre 3 mile”), munţii din apropierea băilor („Sarcu, Godianu, Muraru şi Gugu”), flora („păduret: stejeri,fagi albi şi negri, brazi […] frasini, carpeni, tei, mesteceni nuci ş.a.”) şi componenţa băilor. „Locul sau piaţa cu scaldele zace aşadară pe ţărmurea dreaptă a Cernei, este cam de 300 paşi lungă şi 40-50 paşi lată111, tocma la poalele muntelui Domoclet celui mai înalt din prejur. Această piaţă constă numai dintr'o uliţă, pe a căreia laturi se întind zidirile cele pompoase şi d'o parte şi de alta, dintre care cele mai multe cu câte doue ridicături. […]. În mijlocul piaţei se află o fântână de peatră, care aruncă apa pe patru părţi, iar deasupra acesteia e aşezată statua lui Erculus turnată din fer”. Apoi sunt descrise băile, cu numele lor, şi clădirile, cu un scurt istoric al lor. „Toate zidirile şi drumurile s'apărate atât în protiva Cernei, cât şi a dărâmăturilor de colţuri, cu întărituri foarte ţapene de peatră”112. „Izvoarele apelor minerale de aici sânt: Baia lui Ercules, a lui Ludovic, a Carolinei, a Împăratului cu a lui Ferdinand, a lui Francisc, cea de ochi şi de picioare şi apoi două fântâni de beut, a lui Carol şi a lui Iosif. […]. Cea mai tare dintre toate e Baia Împăratului, a căreia ferbinţeală ajunge pănă la 40°. […]. Puterea vindecătoare a Băilor acestora e foarte mare. Prin înţeleapta lor întrebuinţare se tămăduesc desăvârşit feliuritele boli de încheeturi sau ghixt, boalele reumatice, podagra, scrintiturile, contuziunile” etc113. Un alt călător a descris băile, într-un amplu articol. Le-a frecventat în urmă cu 20 de ani când erau „numai vreocâteva clădiri, astăzi este uliţa întreagă, atunci băile Carolinei erau băi de lucs, astăzi de căştig. […]. Băile lui Ercules fac însă şi minuni, mulţi au venit contracţi, răzimaţi pe cărjii, şi se duc sănătoşi. […]. Oaspeţii sănt mai mulţi din Ţara Românească şi din Serbia , […] puţini din Banat, Voivodina, Ungaria şi Transilvania”. Apoi descrie călătoria spre băi, prin valea Streiului, a Haţegului şi o porţiune a Banatului114. 1857. La Elöpatak (azi Vâlcele, jud. Covasna), pentru rezolvarea necesarului de apă minerală, în „lunile Aprilie şi Maiu a.c. s'au făcut la băile de aici, şi cu deosebire în privinţa fântânii din care se bea apa minerală, îmbunătăţiri de mare însemnătate”. Prin munca depusă de inginerul Alberta, „cvantitatea de apă, care izvoreşte acuma, […] va îndestuli mulţimea acelora, carii aleargă din toate părţile la acel izvor de tămăduiri”115.

Ciudăţenii 1856. În 4/16 şi 5/17 februarie „au fost muşcaţi 11 oameni împrejurul Mediaşului de un lup turbat. Un ţeran care tocmai mergea la biserică fu atacat de aceasta bestie, ţeranul de spaimă îl apucă de urechi şi băgăndu-i măna în gura căscată îl apucă de limbă, şi ţinu aşa lupul pănă ce veni ajutor şi-l omorâră“116.

106 TR 4/1856, p. 15. 107 TR 39/1857, p. 153-154. 108 TR 24/1860, p. 95. 109 TR 25/1860, p. 99. 110 Azi oraşul Băile Herculane, jud. Caraş-Severin. 111 95/5 m. Un pas=0,316 m. 112 TR 43/1856, p. 170-171. 113 TR 44/1856, p. 174-175. 114 TR 60/1856, p. 237-238. 115 TR 48/1857, p. 191. 116 TR 13/1856, p. 51. 160 Francezii au săpat în America, în deşertul „numit Sahara, […] un puţ artezian, care din miezul pământului varsă apă într'o înălţime de 20 palme câte 3,600 oca117 apă în o minută”118. 1857. La 9/21 ianuarie se anunţa că „în M. Oşorheiu (azi Târgu Mureş) s'au ucis de curând un râmătoriu, care după o îngrăşare de 9 luni, a cumpănit 535 de punţi (300 kg)”119. „În satul Covasna distr. Braşov au născut o femeie de 66 de ani, un copil sănătos; eară în Făgăraş o fată de 11 ani au născut aşişderea un băeat sănătos”120. La „târgul pómelor” din Paris, în 10/22 iulie a fost vândut un pepene imens care cântărea „44 de punţi (25 kg). […] Cumpărătoriul l-a esportat în Anglia”121. 1858. În 2/14 iulie se anunţa că „muzeul P. P. Minoriţi din Arad, s-au mai înavuţit cu un curiosum din împărăţia animalelor, adică, cu o mâţă ce are 8 picióre, 2 cozi, şi 1 cap”122. „În noaptea spre 29 iunie (11 iulie) se începu o ploaia cu vânt, în Cluj, – când dimineaţa o uliţă întreagă era acoperită cu peşti, ce erau căzuţi cu ploaia. Cei mai mari erau de 3-4 policari123. Se dă cu socoteală că vântul cel viforos i-au adus afară din Someş”124.

Bibliografie

Bottke (et alii) 2002 – W. F. Bottke jr., A. Cellino, P. Paolicchi, A. R. P. Binzel (edit.), Asteroids III, Arizona, 2002. Clark 1932 – C. U Clark, România unită. United Roumania, New York, 1932. Simionescu 1983 – I. Simionescu, Fauna României, Bucureşti, 1983. TR 1/1856 – Telegraful Român, anul IIII, nr. 1 din 4 ianuarie 1856. TR 4/1856 – Telegraful Român, anul IIII, nr. 4 din 14 ianuarie 1856. TR 13/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 13 din 15 februarie 1856. TR 16/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 16 din 25 februarie 1856. TR 17/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 17 din 28 februarie 1856. TR 18/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 18 din 3 martie 1856. TR 19/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 19 din 7 martie 1856. TR 23/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 23 din 21 martie 1856. TR 24/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 24 din 24 martie 1856. TR 25/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 25 din 28 martie 1856. TR 27/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 27 din 4 aprilie 1856. TR 28/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 28 din 7 aprilie 1856. TR 31/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 31 din 21 aprilie 1856. TR 32/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 32 din 25 aprilie 1856. TR 36/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 35 din 9 mai 1856. TR 39/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 39 din 19 mai 1856. TR 40/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 40 din 23 mai 1856. TR 42/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 42 din 30 mai 1856. TR 43/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 43 din 2 iunie 1856. TR 44/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 44 din 6 iunie 1856. TR 45/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 45 din 9 iunie 1856. TR 48/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 48 din 13 iunie 1856. TR 53/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 53 din 7 iulie 1856. TR 60/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 60 din 1 august 1856. TR 66/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 66 din 22 august 1856. TR 68/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 68 din 29 august 1856. TR 69/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 69 din 1 septembrie 1856. TR 71/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 71 din 8 septembrie 1856. TR 84/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 84 din 24 octombrie 1856. TR 85/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 85 din 27 octombrie 1856. TR 87/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 87 din 3 noiembrie 1856. TR 88/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 88 din 7 noiembrie 1856. TR 89/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 89 din 10 noiembrie 1856.

117 4.637 l. O oca=1,288 l. 118 TR 53/1856, p. 211. 119 TR 3/1857, p. 11. 120 TR 13/1857, p. 51. 121 TR 57/1857, p. 226. 122 TR 27/1858, p. 107. 123 0,08-0,10 m. Un policar=lungimea degetului mare=0,0263 m. 124 TR 29/1858, p. 114. 161 TR 95/1856 – Telegraful Român, anul IV, nr. 95 din 1 decembrie 1856. TR 1/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 1 din 2 ianuarie 1857. TR 3/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 3 din 9 ianuarie 1857. TR 13/185 – Telegraful Român, anul V, nr. 13 din 13 februarie 1857. TR 14/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 14 din 16 februarie 1857. TR 17/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 17 din 27 februarie 1857. TR 20/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 20 din 9 martie 1857. TR 23/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 23 din 20 martie 1857. TR 32/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 32 din 24 aprilie 1857. TR 33/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 33 din 27 aprilie 1857. TR 36/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 36 din 8 mai 1857. TR 37/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 37 din 11 mai 1857. TR 38/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 38 din 15 mai 1857. TR 39/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 39 din 18 mai 1857. TR 48/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 48 din 19 iunie 1857. TR 54/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 54 din 10 iulie 1857. TR 57/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 57 din 20 iulie 1857. TR 65/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 65 din 17 august 1857. TR 70/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 70 din 4 septembrie 1857. TR 78/1856 – Telegraful Român, anul V, nr. 78 din 2 octombrie 1857. TR 79/1856 – Telegraful Român, anul V, nr. 79 din 5 octombrie 1857. TR 84/1856 – Telegraful Român, anul V, nr. 84 din 19 octombrie 1857. TR 90/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 90 din 13 noiembrie 1857. TR 93/1857 – Telegraful Român, anul V, nr. 93 din 23 noiembrie 1857. TR 11/1858 – Telegraful Român, anul VI, nr. 11 din 13 martie 1858. TR 27/1858 – Telegraful Român, anul VI, nr. 27 din 2 iulie 1858. TR 28/1858 – Telegraful Român, anul VI, nr. 28 din 10 iulie 1858. TR 29/1858 – Telegraful Român, anul VI, nr. 29 din 17 iulie 1858. TR 50/1858 – Telegraful Român, anul VI, nr. 50 din 11 decembrie 1858. TR 25/1859 – Telegraful Român, anul VI, nr. 25 din 18 iunie 1859. TR 49/1859 – Telegraful Român, anul VI, nr. 49 din 3 decembrie 1859. TR 51/1859 – Telegraful Român, anul VI, nr. 51 din 17 decembrie 1859. TR 1/1860 – Telegraful Român, anul VII, nr. 1 din 7 ianuarie 1860. TR 10/1860 – Telegraful Român, anul VII, nr. 10 din 10 martie 1860. TR 24/1860 – Telegraful Român, anul VII, nr. 24 din 16 iunie 1860. TR 25/1860 – Telegraful Român, anul VII, nr. 25 din 23 iunie 1860. TR 26/1860 – Telegraful Român, anul VII, nr. 26 din 30 iunie 1860. Verne 2013 – J. Verne, Hector Servadac, traducere de Andreea Dumitrache, Bucureşti/Dexton, 2013.

162 JUDEȚUL SIBIU ÎN LUCRĂRILE PROF. UNIV. DR. FLORINA GRECU

Dr. Ioan Mărculeţ Dr. Cătălina Mărculeţ

Résumé: Le département de Sibiu dans les ouvrages du prof. univ. dr. Florina Grecu. Florina Grecu, figure importante de la géographie roumaine, est professeur d’université et a rempli la fonction de doyen de la Faculté de Géographie de l’Université de Bucarest. Elle est l’auteur de plus de 200 ouvrages de géographie, une bonne partie de ceux-ci étant cités dans les publications scientifiques étrangères. Prof. Dr. Florina Grecu a réalisé de nombreux études et articles portant sur le département de Sibiu. Ses études font référence au relief du département, aux risques naturels et anthropiques, au potentiel touristique etc.

Cuvinte cheie: prof. univ. dr. Florina Grecu, geografie, judeţul Sibiu, România Mots-clés: prof. univ. dr. Florina Grecu, géographie, département de Sibiu, Roumanie

Date generale. Viitoarea geografă Florina Grecu s-a născut la 1 iunie 1944 în satul Sântelec (judeţul Bihor). A urmat şcoala primară în satul natal (1951-1954), cursurile gimnaziale la Şcoala generală nr. 142 din Bucureşti (1954- 1958) şi cele liceale la Liceul Teoretic nr. 30 (1958-1961) şi la Liceul „Gh. Şincai” din Bucureşti (1961-1962). În anul 1970, a absolvit cursurile Facultăţii de Geografie, Specializarea (Geomorfologie-Cartografie), din Universitatea Bucureşti, iar în anul 1986 a obţinut titlul de doctor în geografie, cu teza „Bazinul Hârtibaciu. Studiu geomorfologic”, având ca îndrumător pe reputatul prof. univ. dr. doc. Grigore Posea. După absolvirea facultăţii, dr. Florina Grecu a desfăşurat o intensă activitate ca: profesor de geografie şi istorie la Şcoala generală din comina Daia, judeţul Giurgiu (1970-1976), redactor de specialitate la Editura Academiei Române (1976-1993), cadru didactic asociat la Universitatea Ecologică (1991-1992) şi la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti (1992-1993) şi cadru didactic la Facultatea de Geografie, Catedra de Geomorfologie-Pedologie, a Universităţii din Bucureşti – lector (1993-1995), conferenţiar (1995- 1999) şi profesor universitar (din 1999). În calitate de cadru didactic a predat numeroase cursuri: „Geomorfologie dinamică”, „Geografia formaţiunilor superficiale”, „Glaciologie”, „Geografia câmpiilor României”, „Fenomene geografice de risc”, „Istoria gândirii geografice”, „Dinamica albiilor”, „Paleogeografie”, „Dinamica versanţilor şi albiilor” ş.a. De-a lungul activităţii sale a deţinut mai multe funcţii de conducere: şef de redacţie la Editura Academiei Române (1987-1997), responsabil de master – „Geomorfologie dinamică şi protecţia mediului Prof. univ. dr. Florina Grecu terestru” – (2004-2007), responsabil al programului de studii „Geomorfologie şi cartografie cu elemente de cadastru”, şef de catedră (2006-2008) şi decan (2008-2012) al Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti, director executiv al centrului de cercetare „Degradarea terenurilor şi dinamica geomorfologică” (din 2000) ş.a. Activitatea ştiinţifică a prof. univ. dr. Florina Grecu a vizat mai multe domenii de cercetare (geomorfologie dinamică, geografie regională, geografia formaţiunilor superficiale, glaciologie, geografie istorică, geografie teoretică ş.a.) şi s-a concretizat prin publicarea a peste 200 de studii, în ţară şi în străinătate, numeroase dintre acestea fiind citate în publicaţiile de specialitate internaţionale. Dintre cărţile publicate de geografa Florina Grecu menţionăm: „Fenomene naturale de risc (geologice şi geomorfologice)” (1997), „Gheaţă şi gheţari” (1997), „Geografia formaţiunilor superficiale” (1997, în colab.), „Studiul reliefului. Îndrumător pentru lucrările practice” (1998, în colab.), „Repere ale gândirii în geografie”, vol. I (2000), „Geomorfologie dinamică” (2003, în colab.), „Glaciologie” (2007), „Hazarde şi riscuri naturale” (mai multe ediţii), „Geografia câmpiilor României” (2010), „Sisteme hidrogeomorfologice din Câmpia Română. Hazard-vulnerabilitate-risc” (2012, coord.), „Geomorfologie dinamică – pluvio-fluvială. Teorie şi aplicaţii” (2018) ş.a.

Judeţul Sibiu în lucrările geografei Florina Grecu. Pasiunea geografei Florina Grecu pentru arealul judeţului Sibiu – situat aproximativ în partea centrală a României, în sudul Transilvaniei (parte din Depresiunea Transilvaniei şi din Carpaţii Meridionali) – se manifestă aproape continuu. În cei aproape 50 de ani de activitate, prof. 163 univ. dr. Florina Grecu a surprins regiunea judeţului Sibiu în peste 40 de lucrări – cărţi, studii, articole – de geomorfologie (evoluţia reliefului, procesele geomorfologice actuale etc.)1, geografia turismului2, hazarde naturale şi antropice125, raporturile dintre elementele mediului şi utilizarea terenurilor3 etc. Prima lucrare mai amplă care descrie arealul judeţului Sibiu este cea intitulată „Agnita. Mic îndreptar turistic”, apărută la Editura Sport-Turism, în anul 1988. Volumul, de un real interes şi sub aspect monografic, a fost structurat în şase capitole: „Poziția geografică”, „Căile de acces”, „Scurtă caracterizare fizico-geografică (Geologia și relieful; Clima; Apele; Solurile; Vegetația și fauna.)”, „Agnita – trecut și prezent”, „O vizită prin Agnita” şi „Excursii în împrejurimi”. Ghidul este îmbogăţit cu mai multe fotografii sugestive şi o hartă turistică („Oraşul Agnita şi împrejurimile”). Cea mai importantă lucrare a profesoarei Florina Grecu şi care a consacrat-o ca geograf, a fost cea intitulată „Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie”, reprezentând conţinutul tezei de doctorat. Bazinul Hârtibaciului se încadrează în mare măsură în teritoriul judeţului Sibiu, ocupând arealul central-sud-estic. Lucrarea, apărută la Editura Academiei Române, a fost structurată în mai multe capitole: „Considerații generale”, „Parametrii morfografici și morfometrici actuali”, „Modelele morfometrice și determinarea relațiilor morfohidrografice”, „Evoluția geologică și paleogeografică”, Influența structurii și litologiei în morfohidrografie”, „Suprafețele și nivelele morfologice”, „Formarea și evoluția rețelei hidrografice”, „Modelarea actuală”, „Utilizarea terenurilor”, „Tipuri de relief și valorificarea lor în economie”, „Amenajări morfohidrografice” şi „Încadrarea regiunii în regionarea geomorfologică a Podișului Hârtibaciului”. În volumul „Podişul Transilvaniei de Sud şi unităţile limitrofe. Repere geografice”, apărut la Editura Universităţii din Bucureşti (2008, în colab.), geografia judeţului Sibiu este redată în cele trei capitole intitulate: „Caracteristici fizico-geografice”, „Aspecte de geografie umană și economică” şi „Așezările din Podișul Transilvaniei de sud – date istorice, demografice și turistice”. Textul lucrării, tradus şi în limba engleză, este însoţit de o hartă color („Harta Podişului Transilvaniei de Sud”) şi imagini. Datorită cunoaşterii geografice a sudului Transilvaniei (implicit a judeţului Sibiu) şi a probităţii ştiinţifice, coordonatorii tratatului de geografie, volumul III („Geografia României. Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei”, Editura Academiei Române, 1987) i-au propus realizarea, în colaborare, a capitolului intitulat „Podişul Hârtibaciului” (p. 578-579). În concluzie, prin numeroasele studii şi articole realizate, prof. univ. dr. Florina Grecu se evidenţiază ca o importantă cercetătoare a judeţului Sibiu, contribuind la cunoaşterea acestui frumos şi interesant teritoriu situat în sudul Transilvaniei.

Bibliografie

Grecu Florina (Edit. Sport-Turism, 1988), Agnita. Mic îndreptar turistic, Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Grecu Florina (1992), Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie, Edit. Academiei, Bucureşti.

1 „Modelul morfometric al lungimii reţelei de râuri din bazinul Hârtibaciu”, SCGGG Geogr, XXXVIII, nr. 2, Bucureşti, 1980; „Contribution a la connaissance des processus de versant du Plateau du Hârtibaciu (Depression de Transylvanie)”, RRGGG – Geogr., t. 25, 1981 (în colab.); „Modele morfometrice ale suprafeţelor şi perimetrelor din bazinul hidrografic Hârtibaciu”, SCGGG-Geogr, t. XXVIII, 1981; „Consideraţii asupra glimeelor din bazinul hidrografic Hârtibaciu”, BSSGR, vol. VI, Bucureşti, 1982; „Le basin hydrographique du Hârtibaciu (Depression de Transylvanie) – Modeles morphometriques des pantes”, RRGGG – Geogr., t. XXVII, 1983; „Probleme ale formării şi evoluţiei reţelei hidrografice din Bazinul Hârtibaciu”, Anal. Univ. Bucureşti – Geogr., anul XXXII, 1983; „Bazinul hidrografic al Hârtibaciului – relieful mediu (diferenţele de nivel medii)”, Lucr. staţ. Stejarul, vol. 8, Piatra Neamţ, 1985; „Le taux moyen de denudation globale du relief du basin Hârtibaciu, determine par la methode des courbes hypsometriques. Significations genetiques”, RRGGG – Geogr., t. 31, 1987; „Elemente de analiză morfometrică a bazinelor hidrografice. Aplicaţii la Bazinul Hârtibaciu (Podişul Transilvaniei)”, Mem. Sect. Şt. Acad. Română t. IX, nr. 1/1986, 1989; „Criteriul morfometric în regionarea geomorfologică. Aspecte ale regionării Podişului Hârtibaciului”, Mem. secţ. şt. Acad. Română, seria IV, tom XI, nr. 1/1988, 1991; „Terasele Hârtibaciului”, SCGGG – Geogr., t. XXXVIII, 1991; „The Characteristic of Massive Landslides from the Hârtibaciu Tableland – Cornăţel”, Geografia fisica e dinamica quaternaria, vol. 19, nr.2 / 1996, Torino, Italia, 1997 (în colab.); „Peisaje geomorfologice în Podişul Hârtibaciului”, în vol. Geography within the context of contemporary development - 3-5 iunie 1999, Cluj Univ. Press, Cluj-Napoca, 2001 (în colab.); „Modificări contemporane în modelarea reliefului din Podișul Hârtibaciului. Date preliminare”, Comunicări științifice, vol. XI, Colegiul Tehnic „Mediensis”, Mediaș, 2012 ş.a. 2 „Biserici fortificate şi turism rural în partea de vest a Podişului Hârtibaciului”, Comunicări de Geografie, vol. I, Edit. Univ. Bucureşti, 1997 (în colab.); „Bisericile fortificate săseşti în partea centrală a Bazinului Hârtibaciu”, Comunicări de Geografie, vol. VIII, 2004 (în colab.) ş.a. 125 „The Hârtibaciu Tableland. Geomorphological risks”, Analele Universităţii din Bucureşti, Geografie, LXI, 2012 (în colab.); “Semnificaţia geomorfologică a poziţiei geografice a oraşului şi impactul asupra mediului. Studiu de caz: Copşa Mică”, Revista de geomorfologie, vol. 4-5, 2002- 2003 (în colab.) ş.a. 3 „Strategii ale dezvoltării durabile în Podişul Hârtibaciului”, Comunicări de geografie, vol. 4, 2000 (în colab.); „Raportul relief – utilizarea terenurilor în Podişul Hârtibaciului”, Comunicări ştiinţifice, Mediaş, 2004 (în colab.); „Raportul relief – aşezări în Podişul Hârtibaciului”, Comunicări de geografie, vol. IX, 2005 (în colab.); „Pretabilitatea terenurilor pentru căi de comunicaţie în Podişul Hârtibaciului”, Comunicări de Geografie, vol. X, 2006 (în colab.); „Influenţa mediului natural asupra habitatului uman din Podişul Secaşelor”, Comunicări ştiinţifice, vol. V, Mediaş, 2006 (în colab.) ş.a. 164 Grecu Florina, Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina, Dobre R. (2008), Podişul Transilvaniei de Sud şi unităţile limitrofe. Repere geografice, Edit. Universităţii din Bucureşti. Mărculeţ I. (coord.) (2016), Geografi Români. Mică enciclopedie biografică, Bucureşti. *** (2003), Facultatea de Geografie în anul 2003, Edit. Universitară, Bucureşti.

Fig. 1. Copertele lucrărilor: a. Agnita. Mic îndreptar turistic; b. Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie; c. Podişul Transilvaniei de Sud şi unităţile limitrofe. Repere geografice.

Fig. 2. Bazinul Calvei (a.), în lucrarea „Studiul reliefului. Îndrumător pentru lucrările practice” (b.).

165 DICȚIONARUL GEOGRAFIC AL COMUNEI ȘIBOT (JUDEŢUL ALBA)

Dr. Cătălina Mărculeţ Dr. Ioan Mărculeţ

Résumé. Le dictionnaire géographique de la commune Șibot (département d‘Alba). La commune Şibot est située au sud-ouest du département d’Alba, dans le Couloir Orăştiei, à 30 km d’Alba Iulia. Occupant une surface de 42 km2, la commune Şibot compte une population totale de 2 236 personnes qui vivent dans les 4 villages faisant partie de la commune: Şibot (le chef- lieu de la commune), Balomiru de Câmp, Băcăinţi et Sărăcsău. Grâce à la variété des éléments naturels et aux activités anthropiques, on a identifié 29 termes géographiques, selon les éléments auxquels ils font référence: foyers du village, éléments de relief, eaux courantes, terrains agricoles et ayant d’autres potentiels d’utilisation. On a réalisé des fiches contenant de brèves descriptions de chaque terme géographique, tandis que pour ce qui est des localités, celles-ci ont bénéficié d’une description plus détaillée. A remarquer le fait que plus de la moitié des termes, notamment 57%, font référence aux terrains agricoles. Les autres représentent: 17% termes faisant référence aux éléments de relief, 13% noms des villages et 13% dénominations des eaux courantes. Enfin, on a réalisé une liste des fiches contenant les termes géographiques ordonnés de manière alphabétique.

Cuvinte cheie: denumiri geografice, Sibot, judeţul Alba Mots-clés: dénominations géographiques, Şibot, département d’Alba

Repere geografice. Comuna Şibot este situată în sus-vestul judeţului Alba, în Culoarul Orăştiei, la cca. 30 km de reşedinţa acestuia, oraşul Alba Iulia, la 45˚56’ lat. N şi 23˚20’ long. E. Unitatea administrativ- teritorială Şibot ocupă o suprafaţă de 42 km2 şi este compusă din satele: Şibot (reşedinţa comunei), Balomiru de Câmp, Băcăinţi şi Sărăcsău. Populaţia sa numără 2.236 loc., din care: 2.058 români, 70 romi şi 107 nedeclaraţi. Structura sa confesională este compusă din: 1.984 ortodocşi, 25 penticostali, 26 greco-catolici, 41 martorii lui Iehova, 12 baptişti, 19 fără religie şi 120 nedeclaraţi.

Denumiri geografice, de la A la Z. În comuna Şibot, datorită diversităţii elementelor naturale şi a activităţilor antropice, au fost puse în evidenţă (pe harta topografică 1 : 25.000) numeroase denumiri geografice. În continuare, redăm în ordine alfabetică, sub formă de listă, o succintă prezentare a acestora.

a. b. Fig. 1. Poziţia geografică a comunei Şibot: a. în cadrul României şi b. în cartul judeţului Alba. După https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98ibot,_Alba

Balomiru de Câmp, sat situat la cca. 2 km de centrul comunei, la 45˚56’19” lat. N şi 23˚21’39” long. E, în Cul. Orăştiei, în lunca şi pe terasa întâia din stânga râului Mureş, la alt. med. 230 m. Aşezarea are forma generală lineară cu morfostructura preponderent adunată, iar în structura utilizării terenurilor

166 sunt dominante cele arabile. Satul a fost atestat documentar în anul 1479, iar în prezent are o populaţie de 527 loc., grupată în cca. 250 gospodării. În localitate se găsesc două biserici de sec. XIX: „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi „Adormirea Maicii Domnului”. Balta, teren cu exces de umiditate, în Lunca Mureşului, pe stânga râului, la S de satul Băcăinţi, la cca. 204 m alt., rezultat în urma proceselor de divagare. Băcăinţi, sat situat la cca. 4,5 km de centrul comunei, la 45˚56’31” lat. N şi 23˚16’59” long. E, pe versantul drept al Cul. Orăştiei şi în luncă, la alt. med. 260 m. Are forma lineară de-a lungul pârâului Cerului, cu morfostructură preponderent răsfirată. În structura utilizării terenurilor predomină păşunile, fâneţele şi pădurile de stejari - pe versanţi, iar în lunca Mureşului terenurile sunt preponderent arabile. Satul a fost atestat documentar în 1278 şi în prezent are o populaţie de 266 loc., grupată în cca. 180 gospodării. În localitate se găseşte o biserică înălţată în 1744, cu hramul „Sfântul Ştefan” şi o peşteră („Casa Zmeilor”).

Fig. 2 Harta regiunii comunei Şibot

Cerului, Pârâul ~, pârâu cu apă permanentă, afluent pe dreapta al râului Mureş, lung de cca. 10 km, cu gura de vărsare la S de satul Băcăinţi; denumirea provine de la localitatea Ceru-Băcăinţi. Cilop, culme deluroasă, la E de satul Băcăinţi, acoperită cu păşune şi pădure. Cristineasa, teren în N satului Sărăcsău, între 525 şi 670 m alt., la obârşia pârâului Sărăcsău, acoperit cu păşune şi pădure. Drimoc, teren arabil în lunca Mureşului, la SV de Băcăinţi, cca. 205 m alt. După Vii, teren agricol, situat la V de satul Balomiru de Câmp, pe fruntea terasei a cincea a Mureşului, între 230 şi 260 m alt. Fundoaie, teren arabil, la N de satul Balomiru de Câmp, pe stânga Mureşului, în luncă, la cca. 206 m alt. În Hânsuri, teren arabil la V de satul Balomiru de Câmp, la E de râul Cugir, la S de calea ferată, pe terasa întâia a râului Mureş, la cca. 215 m alt.

167 În Obrej, teren arabil, la SV de satul Balomiru de Câmp, la E de râul Cugir, la S de calea ferată, pe terasa întâia a râului Mureş, între 216 şi 220 m alt. Între drumuri, teren arabil situat pe terasa a doua a râului Mureş, la vest de satul Şibot, între 220 şi 225 m alt., între calea ferată şi şoseaua naţională. Lunca de Jos, teren arabil, la NV de satul Balomiru de Câmp, la E de vărsarea râului Cugir în Mureş, în Lunca Mureşului, cca. 205 m alt. Lunca de Sus, teren arabil, la E de satul Şibot, pe stânga râului Cugir, cca. 215 m alt., pe terasa întâia a râului Mureş. Pe Obreje, teren arabil pe terasa a treia a râului Mureş, la SV de satul Şibot, între 227 şi 235 m alt. Pietrariu, D. ~, deal, la N de satul Sărăcsău, la NE de Pârâul Sărăcsăului, alt. abs. 608 m, acoperit cu pădure de stejar şi păşune. Pivniţii, D. ~, deal, la N de satul Sărăcsău, la N de Pârâul Sărăcsăului, alt. abs. 747,1 m, acoperit cu pădure de stejar şi păşune. Ploştină, teren agricol la S de Balomiru de Câmp, pe fruntea terasei a şasea a Mureşului, între 270 şi 290 m alt. Popii, Râtul ~, teren şi versant al D. Stoianului, la V de Băcăinţi, între 270 şi 330 m alt., acoperit cu păşune şi livadă de pruni. Sărata, teren agricol, la S de satul Balomiru de Câmp, pe dreapta Pârâului Sărăţii, pe terasa a şasea a Mureşului, între 260 şi 265 m alt. Sărăcsău, sat situat la cca. 3 km de centrul comunei, la 45˚56’39” lat. N şi 23˚18’31” long. E, pe versantul drept al Cul. Orăştiei, pe terasa întâia şi în valea Pârâului Sărăcsăului, la alt. med. 250 m. Aşezarea are forma tentaculară, cu morfostructura preponderent adunată, iar în structura utilizării terenurilor se evidenţiază cele arabile, livezile şi viţa-de-vie. Satul a fost atestat documentar în anul 1733., iar în prezent are o populaţie de cca. 200 loc., grupată în cca. 115 gospodării. Sărăcsăului, Coasta~, versant şi teren agricol, pe dreapta râului Mureş, la E de satul Sărăcsău, între 230 şi 350 m alt. Sărăcsăului, Pârâul ~, pârâu cu apă temporară, afluent pe dreapta al râului Mureş, lung de cca. 3 km, cu obârşia în V D. Pietrariu şi cu gura de vărsare pe teritoriul satului Sărăcsău. Sărăţii, Pârâul ~, pârâu cu apă temporară, afluent pe stânga al Mureşului, lung de cca. 5 km, cu gura de vărsare la E de satul Balomiru de Câmp. Sub Vii, teren arabil, pe dreapta Mureşului, în Lunca Mureşului, la N de satul Şibot, la cca. 204 m alt. Şibot, sat situat în Cul. Orăştiei, în lunca şi pe terasa întâia din stânga râului Mureş, la alt. med. 215 m, la 45˚56’27” lat. N şi 23˚20’10” long. E. Aşezarea are forma linear-areolară, cu morfostructură adunată, iar în structura utilizării terenurilor predomină cele arabile. Aşezarea a fost atestată documentar în anul 1281, iar în prezent are o populaţie de cca. 1.250 loc., grupată în cca. 470 gospodării. În localitate se găseşte o biserică de sec. XVIII (cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”) şi monumentul eroului luptei de pe Câmpul Pâinii, Pavel Chinezul. Ţelinele Balomirului, teren arabil, la E de satul Balomiru de Câmp, la V de pârâul Cioara, pe terasa întâia a Mureşului, la cca. 230 m alt. Ţelinele Şibotului, teren arabil, la SE de satul Şibot, pe terasa a cincea a Mureşului, între 260 şi 270 m alt. Unchiu Pleşii, teren arabil, la E de satul Balomiru de Câmp, pe dreapta Pârâului Sărăţii, în Lunca Mureşului, între 207 şi 215 m alt.

În concluzie, pe teritoriul comunei Vinţu de Jos au fost identificate 29 de denumiri geografice. Se evidenţiază terenurile agricole, cu o pondere de 57% şi oronimele, cu 17%, hidronimele şi terenurile agricole reprezentând fiecare câte 13% (fig. 3).

168

Fig. 3. Ponderea denumirilor geografice din comuna Vinţu de Jos

Bibliografie

Buza M., Badea L., Dragomirescu Ş. (coord.) (2008), Dicţionar geografic al României, vol. I, Literele A-L, Edit. Academiei, Bucureşti. Buza M., Badea L., Dragomirescu Ş. (coord.) (2009), Dicţionar geografic al României, vol. II, Literele M-Z, Edit. Academiei, Bucureşti. Mărculeţ I. (2013), Culoarul Mureşului între Arieş şi Strei – studiu geomorfologic, Edit. Samuel, Mediaş. Morariu T., Bogdan Octavia, Maier R. (1980), Judeţul Alba, Edit. Academiei, Bucureşti. ***Hărţile topografice la scara 1:25.000 ***https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98ibot,_Alba *** (2013), Recensământul populaţiei din România din anul 2011. Tab. 8. Populaţia stabilă după etnie – judeţe, municipii, comune şi Tab. 13. Populaţia stabilă după etnie – judeţe, municipii, comune, Institutul Naţional de Statistică din România, iulie 2013.

169 CUPRINS

Nota redacției.………………………………………………………………………………………………………………………….3

ISTORIE, ARHEOLOGIE, ŞTIINŢE POLITICE

DATE NOI CU PRIVIRE LA MIJLOACELE DE TRANSPORT PE APĂ ILUSTRATE ÎN FRESCA BISERICILOR MEDIEVALE DIN SUDUL TRANSILVANIEI (Dr. Adrian Stoia) ………………………………………………………………….5 ALOISIO GRITTI, PERSONALITATE RENASCENTISTĂ (Elena Jampa) ……………………………………………………12 DATE PRIVIND RENTA FEUDALĂ ÎN SATELE DE PE BRAȚUL BORCEA (SECOLUL AL XVI-LEA – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA) (Mihai Iorga) ………………………………………………………………………..20 PĂSTORI ȘI TURME PRIN PUNCTUL DE VAMĂ DIN DUȘI, JUDEȚUL SIBIU (1845-1855) (Dr. Alexandru Bucur) …...…25 ASPECTE PRIVIND SITUAŢIA MATERIALĂ A CLERULUI GRECO-CATOLIC DIN VICARIATUL MARAMUREŞULUI ÎNTRE ANII 1860 ŞI 1910 (Dr. Marius Câmpeanu) ……………………………………………………………………………...35 POZIȚIA ROMÂNILOR DIN COMITATUL FĂGĂRAȘ ÎNTRE CELE DOUĂ CURENTE: PASIVISM SAU ACTIVISM POLITIC (Dr. Constantin Băjenaru) ……………………………………………………………………………………………….43 AUREL CRĂCIUNESCU (1877-1943), UN CLERIC BĂNĂŢEAN PE MELEAGURILE TRANSILVANIEI (Dr. Răzvan Mihai Neagu) ………………………………………………………………………………………………………….51 CĂRŢI DE VIZITĂ DIN FONDUL RAȚIU ÎN COLECȚIA MUZEULUI DE ISTORIE TURDA (Horațiu Groza) …………….56 PUBLICAȚIA AKADEMISCHE BLÄTTER (1896-1914) ȘI PERIOADA SA MEDIEȘANĂ 1912-1914 (Dr. Nicolae Teşculă) ...... 67 GEORGE TOPÂRCEANU ŞI BĂTĂLIA DE LA TURTUCAIA (Dr. Petre Din) ………………………………………………...72 CONTRIBUȚIA UNOR INSTITUȚII FINANCIARE ȘI DE CREDIT ȘI A UNOR SOCIETĂȚI ECONOMICE ȘI COMERCIALE LA FONDUL JERTFELOR LINIEI DEMARCAȚIONALE (1919) (Dr. Vasile Mărculeț, Dr. Alexandru Bucur) ………………..79 SATUL GRID ÎN VIZIUNEA CONTEMPORANILOR. ASPECTE DE ISTORIE ORALĂ (Ștefan Botoran) ………………...83 CULISELE FORMĂRII „L DETACHAMENT SPECIAL AIR SERVICE BRIGADE” PE FRONTUL DIN AFRICA DE NORD – 24 AUGUST 1941 (Ion Mihai Ionescu) ………………………………………………………………………………………….97 O SCURTĂ INTRODUCERE IN ISTORIA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ A CAMBOGIEI (Drd. Marian Suciu) ……...105

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

PROMOVAREA VALORILOR CULTURALE ALE BURGULUI TRANSILVAN ÎN MONOGRAFIA DIN ANUL 1790 A ORAȘULUI SIBIU (Ioan-Nicolae Popa) ………………………………………………………………………………………….109 VINCENT VAN GOGH ȘI DOCTORUL GACHET (Dr. Sorin Oane) …………………………………………………………115 CONCEPTUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ ÎN PRESA PEDAGOGICĂ ȘI MANUALE DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIX-XX (Dr. Dionisie Marian Turcu, Drd. Dionisie Vladimir Turcu) …………………………………………………………...122 REZONANȚE BERLINEZE ALE UNUI NUME CELEBRU: HUMBOLDT FORUM, HUMBOLD BOX, HUMBOLDT UNIVERSITÄT ZU BERLIN (Mirela Maior) ……………………………………………………………………………………...125 POVEȘTILE CLOPOTELOR DIN FOLEȘTII DE SUS, JUDEȚUL VÂLCEA: DE LA UNIVERSAL LA PARTICULAR (Maria Mihaela Avram) …………………………………………………………………………………………………………….130

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

AURUL LUMII – AURUL ROMÂNESC; ISTORIE, ARTĂ, RESURSE (Dr. Dorin Dordea) ………………………………...135 PRECIPITAŢIILE EXCEDENTARE DIN SEZONUL CALD AL ANULUI 2011, ÎN TRANSILVANIA (Dr. Nicolae Rusan) …146 DEZASTRE ȘI ALTE EVENIMENTE CIUDATE, REFLECTATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” (1856-1860) (Dr. Alexandru Bucur) ……………………………………………………………………………………………………………..152 JUDEȚUL SIBIU ÎN LUCRĂRILE PROF. UNIV. DR. FLORINA GRECU (Dr. Ioan Mărculeţ, Dr. Cătălina Mărculeţ) …..163 DICȚIONARUL GEOGRAFIC AL COMUNEI ȘIBOT (JUDEŢUL ALBA) (Dr. Cătălina Mărculeţ, Dr. Ioan Mărculeţ) …..166

CULTURA MEDIEŞANĂ VII Mediaș - 2018

170