VASILE LICA, the Coming of Rome (Translation by C. Paţac and M. Neagu, Revised by A.R. Birley), Xenia. Konstanzer Althistoris
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
RECENZII VASILE LICA, The Coming of Rome (Translation by C. Paţac and M. Neagu, revised by A.R. Birley), Xenia. Konstanzer Althistorische Vorträge und Forschungen 44, Konstanz, 2000, 300 p. Studiul lui Vasile Lica reprezintă forma ale lui E. Cizek, sunt în chip repetat discutate pe prelucrată şi tradusă în engleză, în 1996, a tezei larg. Este, în schimb, de înţeles faptul că, adesea, sale de doctorat, redactatĂ la Bonn şi susţinută Lica se confruntă cu opiniile celor doi la Bucureşti, în anul 1992. Spre deosebire de Daicoviciu, având în vedere rolul scrierilor şi al prezentarea tradiţională a relaţiilor daco-romane şcolii lor în România. în cercetarea românească, Lica vrea să pună în Ca fundal al studiului lui Lica trebuie să prim plan aspectele formal-juridice ale politicii vedem încremenirea naţionalistă şi credinţa în Romei faţă de geţi şi daci („Roman imperialism autorităţile ştiinţifice, caracteristice cercetării and Völkerrecht”). Prin aceasta, el doreşte să româneşti de istorie antică; o cercetare în care corecteze optica tradiţională a cercetării româneşti generaţia mijlocie şi mai veche este în şi supraevaluarea dacilor în rolul lor istoric şi în continuare marcată de epoca naţional-comunistă raportul lor de forţe faţă de Roma. (p. 34 urm.). şi care, din păcate, nu are decât rar nivelul După Lica, abordarea juridică, precum şi o ştiinţific de la sine înţeles în alte părţi. De metodologie adecvată a istoriei antice au lipsit în această stare doreşte Lica, în chip conştient, să cercetarea românească anterioară, în condiţiile se distanţeze. Fără îndoială, scopul autorului este regimului totalitar. În prezentarea sa însă această acela de a recupera şi de a transmite didactic abordare se manifestă adesea doar prin discuţii cititorilor săi stadiul general al cunoaşterii; abundente, nu mereu cu totul satisfăcătoare, în pentru aceasta el nu ar fi avut însă nevoie de o care el se referă la evoluţia generală a relaţiilor traducere în limba engleză. O asemenea abordare externe şi a instrumentelor proprii ale Romei, ne apare cu totul necesară, dacă ţinem seama de începând cu perioada mijlocie a Republicii. Ce existenţa unei viziuni istorice naţionale înţelege Lica prin distanţarea dorită faţă româneşti, în care, de ex. este posibil ca romanii de „metoda pozitivist-cronologică” (positivist- să apară ca învinşi de daci în anul 89 p.Chr. (în chronological Method) nu iese la lumină din prezentarea confuză a lui Vl. Hanga, Istoria studiul său. dreptului românesc, I, 1980). Ideea centrală a Izbitoare sunt multele referiri generale, mai lucrării, subliniată de Lica, anume că geţii şi curând superficiale, cu privire la politică şi dacii nu reprezintă un „caz special” pentru Roma istorie, la fel ca şi reluarea, adesea pe larg, a şi pentru istoria Imperiului Roman trebuie discutării unor opinii deja depăşite, de ex. ale lui privită din această perspectivă, căci, în afara Th. Mommsen. În chip marcat, Lica rămâne României, ea ar trece drept un lucru de la sine dependent de anumite personalităţi, de ex. de înţeles. Nevoia de justificare a lui Lica devine V. Pârvan, din care el reproduce opinii în parte evidentă atunci când el se desparte de imaginile demult depăşite, de Al. Suceveanu şi G. Wirth, istorice de autoritate, cum este aceea a statului precum şi faţă de dascălii şi protectorii săi: dacic centralizat al lui Burebista de la mijlocul N. Gostar şi Vl. Iliescu („the greatest iconoclasts of secolului I a.Chr. Comparaţia cu lucrările anterioare Dacia’s history”), pe care totuşi îi supraestimează ale lui Lica arată din nou că, în principal, autorul mult. Aceste aderenţe acţionează chiar şi atunci a făcut din adesea neconvingătoarele teze expuse când tezele emise de asemenea autorităţi au în N. Gostar – V. Lica, Societatea geto-dacică evident prea puţin sens. Chiar şi exprimări lipsite de la Burebista la Decebal, 1984) temeiul de importanţă ale unor cercetători români, de ex. prezentării sale istorice. Versiuni revizuite, acum S C I V A, tomul 51, nr. 3–4, Bucureşti, iulie–decembrie 2000, p. 221–226 222 Recenzii 2 accesibile şi în limba română, ale unor studii mai discuţiei despre foedus, amicitia şi despre fides vechi au fost de altfel prezentate într-o mică lipseşte la Lica, iar opoziţia dintre foederati şi culegere (Scripta Dacica, Brăila, 1999), în care socii este în această formă nepotrivită. Foedus Lica fixează, am putea chiar spune „betonează”, desemnează în epoca Imperiului aproape orice tezele sale expuse anterior. La aceasta se adaugă tratat la nivel interstatal. De asemenea, împotriva o critică politico-istoriografică a cercetării părerii lui Lica, nu se poate face deosebire între româneşti. Dar nici aici el nu reuşeşte să deditio in fidem şi deditio in potestatem. Epitetul dovedească opiniile sale, în cea mai mare parte Philokaisar, bineînţeles, nu ilustrează poziţia inspirate de Gostar sau Iliescu, în contradicţie cu unui rege sau dinast ca amicus et socius doar al poziţiile adverse justificate, aşa cum sunt şi cele împăratului, nu şi al populus Romanus, aşa cum ale autorului prezentei recenzii. Fie permisă aici observaţia că, în ciuda strădaniilor lui Lica, în postulează Lica. Presupunerea că ar fi existat o chip special importanţa lucrărilor lui Vl. Iliescu asemenea situaţie este greşită. Uneori, consideraţiile rămâne marginală. juridice introduse de Lica în prezentarea sa ne O judecată generală a lucrării aici recenzate apar mai curând forţate sau ca o construcţie fără va fi una ambivalentă. Pe de o parte, lucrarea importanţă efectivă pentru mărturia istorică. În este cu siguranţă instructivă şi de asemenea încercarea de a aduce exemple istorice, Lica incitantă pentru cercetarea românească de istorie rămâne la suprafaţa discuţiei privind izvoarele şi antică, pe de altă parte însă folosirea ei necesită mersul cercetării. Şi aici, Lica ar dori să acopere o confruntare critică cu afirmaţiile, adesea doar nevoia de recuperare în cercetarea românească aparent asigurate, ale lui Lica, cu premisele şi cu de istorie antică. concluziile sale, câteodată lipsite de suport. Schiţa dezvoltării relaţiilor juridice ale Pentru istoria geţilor şi dacilor această operă Romei în timpul Republicii (p. 25 urm.) este uneori puţin diferenţiată. De altfel, Lica nu a abia dacă aduce un progres demn de reţinut. folosit decât o parte din literatura de specialitate Frapează de asemenea faptul că, nu rare ori, relevantă, în primul rând pe Täubler, Paradisi, aceleaşi puncte şi afirmaţii sunt redate de mai Lemosse şi Timpe. Lipsesc, de ex. S. Albert, multe ori, pe larg, în diferitele secţiuni ale cărţii. Bellum Iustum (1980); M. Mantovani, Bellum În sfârşit, sunt deranjante spaţiile goale care apar Iustum (1990); D.W. Baronowski, Phoenix 44, în interiorul cuvintelor şi numelor, în special la 1990, p. 345 urm.; D. Nörr, Die Fides im redarea textelor din izvoare, precum şi greşelile römischen Völkerrecht (1991); idem, în: de transcriere, care uneori denaturează sensul D. Nörr, S. Nischimura (ed.), Mandatum und corect al traducerii. Din păcate în Lista Verwandtes (1993), p. 13 urm.; M. Kaser, Ius abrevierilor nu sunt incluse toate formele Gentium (1993); se adaugă mai recent şi E. De prescurtate de citare. Libero, Historia 46, 1997, p. 270 urm.; L. Loreto, Lica limitează mult prea unilateral formele Il bellum iustum e i suoi equivoci (2001). Astfel, juridice ale politicii externe romane la actul de discuţia largă a lui Lica asupra lui E. Täubler deditio („essence”, „almolst invariable starting (Imperium Romanum, 1913), ignorând dezbaterile point” pentru „new international law”); cu mai noi, nu ar fi fost mereu necesară. Caracterul unilateral al poziţiei adoptate de Lica în această cuvintele sale: „one has to accept that deditio problemă duce, de asemenea, la concluzii false. represents the foundation, die Grundlage, on El este foarte înclinat să adopte ca punct de wich Rome’s relations, at least with the barbarae plecare existenţa unui drept antic al popoarelor gentes, are based” (p. 31 urm., 174 urm.). Baza (Voelkerrecht), solid fixat internaţional, formulat juridică a relaţiilor externe ale Romei şi a în termeni juridici – o idee care a fost deja de formelor lor de drept (cărora, împotriva lui Lica, demult abandonată de cercetarea mai nouă. le aparţine deditio) este însă noţiunea de fides; Termenii de tratat regal respectiv tratat pe ea se întemeiază caracterul normativ al imperial, folosiţi de Lica, necesită o discuţie dreptului roman al ginţilor. O aprofundare a suplimentară. 3 Recenzii 223 Instrumentarul relaţiilor externe, constituit respectiv a unei entităţi juridice. Existenţa ei nu până la mijlocul secolului al II-lea (v. ante) Chr. putea fi restabilită decât prin voinţa Romei, iar rămâne constant. Schimbarea rezidă în concentrarea înţelegerile anterioare erau respectate de către acţiunii de drept extern în persoana Principelui, Roma numai pe baza principiului de fides. de a cărui voinţă politică depinde de acum Contrar părerii lui Lica, nici în Gallia deditio nu implicarea Senatului. Cu trimitere la Lex de era temeiul reglementat al relaţiilor juridice imperio Vespasiani şi la dreptul Principelui de a dintre civitates şi populus romanus. Deditio era încheia foedera, Lica acceptă într-adevăr în fiecare caz rezultatul unei acţiuni armate existenţa acestora în continuare, le vede însă impotriva Romei. Desigur, partea romană numai ca o formă rară şi devalorizată a relaţiilor înţelegea prin amicitia (o noţiune pe care Lica o internaţionale, a căror singură bază juridică ar fi apreciază greşit) o relaţie prin care se aştepta de deditio. Categoriile