Tudor Iaşcenco, Tudor Ţopa

Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Autorii și realizatorii conceptului - Tudor Iașcenco, Tudor Ţopa Coordonator – Tudor Iașcenco Redactor-stilizator Elena Roman Machetare, design – Elena Roman Coautori: Nicolae Cojocaru, Alexei Darie, Simion Rusu, Teo Chiriac, Pavel Dubălaru, Tudor Scutaru, Gheorghe Cojocaru, Petru Ouș, Svetlana Dohota- ru, Natalia Munteanu (Iașcenco), Ion Pascarenco, Larisa Dohotaru, Grigore Munteanu, Grigore Ganea, Alexandru Leșcu, Anatolie Cocearovschi

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei : / Editura Cuvântul; concept: Tudor Iaşcenco, Tudor Ţopa: S. n., 2016 (F.E.-P. “Tipografi a Centrală”) – . – ISBN 2016. – 298 p.: fot. – 300 ex. – ISBN

2 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Dedicăm această carte c o ş e r n i ţ e n i l o r, c a r e p r i n v i a ţ a ş i f a p t a l o r, î n d i f e r i t e p e r i o a d e şi domenii, pe câmpul de luptă sau prin muncă asiduă, au contribuit la dezvoltarea şi propăşirea satu- l u i n a t a l ş i a P a t r i e i , î n t r e g i r e a şi promovarea imaginii lor.

3 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

4 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Tudor Ţopa, Tudor Iașcenco File din istoria Coșerniţei Privire generală După ce trece pe lângă fosta fabrică de spirt din Valea Hârtopului, o moș- tenire industrială a satului Coșerniţa de la sfârșitul sec. XIX, șoseaua, ce vine dinspre Ghindești, se ramifi că în trei părţi. Braţul drept cârnește brusc spre satul Hârtop, dincolo de care, pe dreapta, se vede un pod înalt de cale ferată, ridicat peste pârăul Ciorniţa. Cel din mijloc o ia la dreapta, urcând povârnișul spre gara Unchitești, situată la o altitudine de 324 m și spre satele Cuhureștii- de-Jos, Cuhureștii-de-Sus ș.a. Drumul care duce direct înainte este așternut în lungul unui iaz și a unei bahne întinse, dincolo de care este situată o dumbravă pitorească, iar mai departe, spre nord, ajungi în Creţile Mici, locul permanent al mai multor stâne. Dumbrava amintită a fost plantată pe întinsul imaș cu denu- mirea Creţile Mari. Acest șleau te aduce direct în Coșerniţa, o vatră străbună.

Fabrica amplasată la marginea satului Hârtop, dar pe moșia Coșer- niţei, multe decenii a produs spirt, apoi - sucuri și murse, iar în ultimul deceniu al sec. XX a fost reprofilată într-o secţie de producere a sucurilor a Fabricii de conserve din Floreși. Tot aici, până la 1940, a funcţionat o moară, producţia căreia la începutul secolului XX se exporta până și la Sankt-Petersburg 5 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Satul este situat la 3 km de la staţia de cale ferată Unchitești, 23 km depărtare de centrul raional Florești, 40 km - de centrul judeţean Soroca și 130 km - de capitala Chișinău. Satul Coșerniţa are trei mahalale mari. Cea de jos poartă numele Tes- tământ; cea de sus, unde se află centrul administrativ al comunei, inclusiv primăria, biserica, școala, casa de cultură, oficiul poștal, casa ceremoniilor, grădiniţa de copii, un magazin etc. este cunoscută sub numele Cotana. Iar partea de nord-vest a satului, situată pe un povârniș întins, afectat în repetate rânduri de alunecări de teren, este denumită mahalaua Ciorici. Moșia satului este divizată în sectoare cu denumiri concrete, care le ajută localnicilor să se orienteze mai bine în activitatea lor cotidiană: Râpa Satului, Dealul Mo- rii, Podiș, Holm, Fundul Văii, Capul Dealului, Planul Popii, Valea Odă- ii, Sub Gară, La Movili, Valea Bahului, Izvorul Cotănii, Râpa Huţului, Valea Ipătoaei, Hârtopul cel Mare ș.a. Gimnaziul este situat în partea de est a satului. Edificiul actual al insti- tuţiei a fost construit în anii 70 ai secolului XX, când școala de 8 ani a fost transformată în școală medie. Alături se află clădirea veche a școlii, înălţată după un proiect-tip la începutul secolului XX și în care, în primul deceniu al secolului XXI, după o reparaţie capitală, a fost transferată grădiniţa de copii. La intrarea în sat dinspre Hârtop, în ultimele decenii ale secolului XX s-a aflat sediul gospodăriei agricole, dar și ferma de lapte-marfă, brigada de tractoare și parcul auto, moara, aria, complexul pentru uscarea tutunu- lui, mai multe depozite. Tot aici, în anul 2000, după ce cimitirul vechi, în care nu mai erau locuri pentru înmormântări, a fost închis, autorităţile au deschis alt cimitir. 6 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Primele așezări umane pe aceste locuri Potrivit savantului Ion Hâncu (Vetre strămoșești, Editura Știinţa, 2003, pag. 346), prima așezare umană pe aceste locuri a fost atestată cu mai mult de 8 mii de ani în urmă. Până în prezent pe vatra fostei așezări pot fi găsite oase de animale, cărbune de lemn, așchii și unelte făcute din cremene, tipice pentru epoca istorică numită mezolit, mileniile XII-VI î.Hr. Primul sat populat de agricultori și crescători de vite pe aceste locuri a fost întemeiat cu cca 5 mii de ani în urmă. Ei știau de existenţa aramei, dar își făceau majoritatea uneltelor din cremene. O îndeletnicire deosebită în ocupaţiile lor era olăritul. Meșterii modelau din lut vase de diferite mărimi, bogat ornamentate. Oamenii locuiau în case făcute din lemn și lut, cu unul sau două nivele. Acele sate au fost arse definitiv de nomazi. Următoarele 3 sate s-au format cu cca 3300 de ani în urmă și au avut aceeași soartă – au ars. Încă o localitate a existat aici după ce Dacia lui Decebal a fost cucerită de Imperiul Roman. Dar dezvoltarea satului a fost curmată de năvălirea hunilor în a. 376 e.n. și această localitate a avut soarta celor anterioare. Pe vatra părăsită arheologii au descoperit urme ale caselor mistuite de incen- diu: grămezi de lut ars, vase din lut de culoare cenușie, alte obiecte tipice numai pentru epoca romană de pe teritoriul Moldovei (secolele II-IV e.n.) Mai târziu, cu peste 600 de ani în urmă, aici au poposit triburile noma- de, venind tocmai din câmpiile asiatice. Când nu erau prinși în campanii militare de durată, călăreţii înarmaţi se organizau în echipe mobile și se porneau după pradă, ajungând și prin părţile noastre, inclusiv pe locurile unde se află Coșerniţa de azi. Pe moșia satului s-au păstrat până la 10 movile funerare, în care au fost înhumaţi războinicii nomazi, căzuţi în încăierările cu băștinașii. Moșia cronicarului Miron Costin Conform datelor cunoscute, satul Coșerniţa își trage originile din sec. XVI. În timpul celei de-a treia domnie a voievodului Gheorghe Duca (noiembrie 1678 - dec. 1683) seliștea Coșerniţa aparţinea renumitului cronicar Miron Costin (născut în 1633 și decedat în 1691), autorul celebrei opere Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. Cronicarul se trăgea dintr-un neam boieresc influent și bogat, având pondere la curtea domnească. Miron Costin deţinea locul trei în lista marilor proprietari 7 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei moldoveni din epoca feudalismului. Numai într-un singur ţinut, Soroca, el stăpânea integral, precum constata Radu Rosetti în cartea Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova (București, 1907, vol. 1, pag. 248), tocmai 15 sate (Văscăuţi, Coșerniţa, Rogojeni, Mărculești, Cotiujeni, Poiana, Seliște, Boroscăuţi, Visterniceni, Cricăuţi, Căcăceni ș.a.) deţinând și părţi mari din moșiile localităţilor Florești, Stoicani, Bahrinești, Buzuceni, Urceni, Bărbușcani. Unele așezări, inclusiv Coșerniţa, nu și-au mutat vatra, altele și-au schimbat denumirea. De exemplu, Căcăceni a devenit Briceni, câteva localităţi au dispărut cu totul (Visterniceni, Boroscăuţi, Urceni). Publicistul Vasile Trofăilă, care a efectuat studii aprofundate privind istoria ţinutului Soroca, consemnează în revista Moldova și Lumea, nr. 3-4 din 1999: “Miron Costin, om de stat, diplomat, mare cărturar moldovean, cronicar și mare proprietar funciar, a stăpânit părţi din Bagrinești, Florești și Mărculești. Cronicarul nostru ocupa al treilea loc în clasamentul marilor latifundiari mol- doveni din a doua jumătate a sec. XVII. O parte din moșii i-au fost aduse de zestre de soţia sa. Cităm: ”Ceea ce a ridicat situaţia socială a lui Miron Costin a fost căsătoria sa cu Ileana Movilă, fata lui Ion Movilă, nepoată de fi u a lui Simion Movilă, domn al Moldovei și într-un timp al Ţării Românești... Soţia îi mai aducea ca zestre imensele moșii ale unchiului ei, Isac Balica, hatmanul, căzut în lupta de la Cornul lui Săs (1612). Pentru aceste moșii Miron Costin duce o serie de procese, unele cu izbândă, punând mâna pe aproape toate satele lui Isac Balica.” “Acum - spune un act din 1660, aprilie, 15 - afl ându-se rudă mai aproape Bâlicăi hatmanului, sluga noastră Miron Costin și cu giupâneasa dumisale Iliana, fata-lui Ion Vodă, luat-au toate ocinile Balicâi pe mâna lor“. (Miron Costin. Opere. București, 1957, pag. 8). Dar o parte din ele a fost recuperată de însuși Miron Costin în baza drep- tului de moștenitor, mama sa fiind Safta Balica, fiica hatmanului Isac Balica. Mai adăugăm că fratele mai mic al lui Miron Costin, Velicico, era căsă- torit cu Caterina Cantacuzino, fata lui Toma vornicul, fratele lui Iordache Cantacuzino, vistiernicul, boierul pe lângă care și-a petrecut Miron Costin tinereţile și care, la fel, a stăpânit un șir de moșii din părţile Floreștilor, unele dăruindu-le ginerelui său, Costache Ghica, mare logofăt. În suita de nume notorii din trecut se înscrie și cel al lui Costea Busuioc, unul din marii și bo- gaţii boieri ai ţării, mare vornic în Ţara de Jos. Una din fi icele sale, Todosca, fu doamna lui Vasile Lupu, alta, Catrina, fu soţia lui Iordache Cantacuzino. Acest Costea Busuioc a avut un destin tragic. El, ca și Vasile Lupu, nu împărtășea politica polonofilă a domnitorului Gaspar Graţiani (1619-1620). Acesta hotărî să-i suprime. Pe Vasile Lupu îl băgă în temniţă, supunându-l și la chinuri. Iar pe Busuioc, fiind cel dintâi boier al ţării, nu îndrăzni să-l închidă, ci socoti să scape de el prin viclenie. “Oprindu-l într-o zi la masă, 8 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei scrie Miron Costin, închinând la Busuioc cu veselie, au pus de i-au dat otravă. În loc s-a simţit Busuioc otrăvit și s-a sculat de la masă și s-a dus la gazdă, având ierburi împotriva otrăvii, date de un doftor prieten, că aștep- ta una ca asta de la Gaspar Vodă” (Miron Costin. Opere. București, 1958, pag.68). Busuioc s-a salvat. În toamna lui 1620 el participă la campania aliaţilor moldo-poloni împotriva turcilor. Aliaţii au fost învinși. Gaspar Graţiani fu ucis de hatmanul Șeptelici și postelnicul Goia. Mult mai târziu, destinul uneia dintre moșiile lui Costea Busuioc, Nemţe- nii, îl va decide nepoata sa, cea mai frumoasă fiică a Todoscăi și a lui Vasile Lupu, domniţa Ruxanda, măritată cu Timuș, fiul lui Bogdan Hmelniţki”. Istoricul literar Eugeniu Rusev, într-un articol publicat în ESM (vol.3, pag. 459), deduce: „Costin a lăsat veridice și evocatoare tablouri din perioada de

Locul numit Planul Popii dintotdeauna a fost unul preferat pentru stâne la răscrucea secolelor XVI-XVII; a descris cu lux de amănunte domniile lui Vasile Lupu și, în special, Gheorghe Ștefan. Letopiseţul lui este singurul izvor cronicăresc intern pentru frământata istorie a Moldovei din acest răstimp... Patriot, dușman neîmpăcat al cotropitorilor turci, Costin militează pentru alianţa cu Polonia, cu ajutorul căreia speră să vadă Moldova eliberată de sub jugul otoman. Învinuit pe nedrept de uneltiri împotriva domniei, a fost ucis din porunca lui Constantin-Vodă Cantemir”. A rămas să-i dăinuie numele în literatură, în istoria și obârșia satelor noastre. Deci, pe când cronicarul era în viaţă, Coșerniţa exista. ”Anul întemeierii - 1542”, susţine despre Coșerniţa fără echivoc Dicţionarul Statistic al Basarabiei, editat în 1923 la Chișinău. Să-i dăm crezare acestei prestigioase ediţii, deși ea nu citează izvorul. Oricum, satul este de o vârstă respectabilă, chiar dacă i-am număra anii de la Miron Costin încoace. 9 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Arhivele mărturisesc La 5 iulie 1680, Arvas din Coșerniţa apare martor în jalba șătrarului Vasile Mârzac către marele logofăt, care era, după cum explică Dimitrie Cantemir, “mai-marele peste cancelaria domnească, se află asupra tuturor celorlalţi prin cinstea și rangul său, precum este și conducătorul și prezidentul tu- turor sfaturilor”. Această zi cercetătorul Vladimir Nicu o ia drept punct al atestării documentare a Coșerniţei (Localităţile Moldovei în documente și cărţi vechi. Chișinău, 1991, vol. 1, pag. 225). În 1732, la 20 iulie, Safta stolniceasa, fata răposatului Miron Costin, “tre- cută peste vârsta bătrâneţilor”, zice Nicolae Iorga, făcu împărţeala ocinilor sale. Coșerniţa îi reveni fiicei Aniţa. Prin urmare, Coșerniţa a trecut de la cronicarul Miron Costin la fiica, apoi la nepoata acestuia. Pe moșia răzeșească din Coșerniţa în 1774 se aflau 64 de ogrăzi cu tot atâţia capi de familie, printre care 23 statorniciţi din bejenari: 12 din ţinutul Hotin, 2 - sosiţi din târgul Suceava, 9 - veniţi din Ţara Leșească. 34 de familii au fost supuse unui bir greu și istovitor de către administraţia militară rusă, prezentă atunci în Moldova (Moldova în epoca feudalismului, Chișinău, 1975, vol. VII, partea I, pag. 363). Peste 9 ani, moșia Coșerniţa trecu în posesia lui Enache Kant, vel vistier, mare tezaurier care “adună veniturile ţării și le folosește conform ordinului domnitorului” (Dimitrie Cantemir). Biserica de lemn a fost construită în1786. Preotul ei, Feodor Belozerschi, în 1792, izgonit de enoriași, trecu Nistrul la Iampol. Biserica Trei Ierarhi, zidită în piatră cu cheltuiala boierului Vasile Sulger, a fost sfinţită în toamna anului 1812. În curând aici făceau slujbă 3 pre- oţi, un diacon și un ponomar (Revista Arhivele Basarabiei, Chișinău, 1913, nr. 4, pag. 324). Din 1803 și până în 1821, precum mărturisesc documentele arhivelor, la Coșerniţa era moșier Costachi Ghica. La 5 mai 1821 lui Vasile Anastasiu, bătrân de 61 de ani, fără nicio slujbă, i se recunoscu dreptul de nobil. Patru fraţi din familia Sahanovici s-au ridicat în 1835 în cohorta boiernașilor. Ţăranii alcătuiau aici 123 de familii. Maria Postolachi și Procop Atasan depășiseră vârsta de nouă decenii. 10 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nadejda Nacu, născută Lazo, vânduse, conform unui act din 14 decembrie 1848, ștab-rotmistrului Iacov Lazarev din Ialoveni 2 familii de ţigani șerbi, încasând 350 ruble de argint. În 1857 satele Coșerniţa, Ciorniţa și Soloneţ au trecut în posesia Efrosiniei Florescu. Coșerniţa din volostea Văscăuţi avea în 1859 o populaţie de 780 de suflete (399 de bărbaţi și 381 de femei), întrunite în 185 de familii, fără a-i pune la socoteală pe cei 24 de burlaci. Școala parohială bisericească a fost deschisă în 1862, dar este recunos- cută de autorităţile ţariste numai după ce acceptă predarea în limba rusă. Câteva ierni la rând în sat poposesc la cazare și hrană companii de moscali din Divizia 15 de infanterie. Epidemia de holeră, dezlănţuită în 1866, a secerat 32 de vieţi omenești. Holera se repetă în 1872, iar peste un an populaţia a avut de suferit din cauza epidemiei de variolă. Necruţătoare a fost și ciuma care s-a năpustit asupra vitelor în 1875. În acea perioadă, moșieriţa Florescu stăpânea la Coșerniţa 3289 desetine de pământ și 156 desetine de pădure. Punctul de recrutare, precizând listele, a înregistrat în 1875 în Coșerniţa 400 de bărbaţi de diferite vârste. Trei ani mai târziu, în 1878, se naște Vasile Ieremiţa, fiul preotului Ioan, care în 1899 absolvă Seminarul Teologic din Chișinău și devine mare ci- novnic în orașul Kiev. Școala de alfabetizare, avându-l învăţător pe Simion Luchianov, a fost inaugurată pe banii sătenilor în 1889. Localitatea număra pe atunci deja 202 familii - 440 de bărbaţi și 452 de femei. Anul secetos 1896 îi sili pe nevoiași să împrumute de la zemstva jude- ţeană 2186 de puduri de porumb pentru 638 de guri flămânde. Ţăranii încă nu se răsplătiseră pentru cele 1216 desetine de pământ, primite din moșia Efrosiniei Florescu ca nadeluri. În 1897 pentru prima dată în Imperiul Rus s-a efectuat înregistrarea separată a localităţilor ce aveau mai mult de 500 de oameni. Rezultatele acestui recensământ au fost publicate într-o culegere voluminoasă la Sankt- Petersburg în 1905. Basarabia este plasată pe locul trei între regiunile din Rusia Europeană, după Arhanghelsk și Astrahan, numărând peste o mie de asemenea localităţi, inclusiv Coșerniţa cu 1139 de suflete (589 de bărbaţi și 550 de femei), din care de credinţă ortodoxă - 1128 de persoane. Preotul Ioan Ieremiţa la 1 iunie 1901 este transferat în satul podgorean Buţeni de lângă Hâncești. Învăţător la școala laică din Coșerniţa, după studiile pedagogice, este repar- tizat Alexandru Ferinţ. În 1903 au absolvit școala din Coșerniţa doar 4 elevi. 11 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Dicţionarul Geografic al Basarabiei, editat de scriitorul și savantul Zamfir Arbore în 1904 la București, e zgârcit în informaţii și ne comunică doar atât: “Coșerniţa, sat în judeţul Soroca, volostea Vâscăuţi, așezat în Valea Hârtop. Are 198 case, cu o populaţie de 1010 suflete răzeși, biserică, școală elementară rusă, 334 vite mari” (pag. 76). Atât prin intermediul școlii și bisericii, cât și prin documentele statis- tice-administrative, se promova o politică drastică, înverșunată de dez- naţionalizare a populaţiei băștinașe. Câţiva ani satul rămase fără școală. Abia în 1910 zemstva judeţului Soroca luă în dezbatere această problemă și la 1 septembrie trimise încoace 2 învăţători, pe Victor și Maria Caisân, care au adunat în clase 55 de băieţei și 12 fetiţe. Gazeta Bessarabskaia jizni din 1 februarie 1911 scria: “La Coșerniţa se dă antrepriză construcţia unei școli din piatră cu 2 complete de clasă în sumă de 7791 ruble”. Iar în numărul din 5 mai, același ziar comunica: ”Patron al școlii de zemstvă din Coșerniţa este numit proprietarul Constantin Briozovschi”. În anul de învăţământ 1912-1913 frecventau lecţiile de acum 65 de copii. În 1910 Coșerniţa nu- măra 1268 de locuitori, care vieţuiau în 240 de case. Poșta se afla în târ- gul Șteap, actualmente Vertiujeni, spitalul de cir- cumscripţie - la Cotiujenii Mari. Funcţiona o moară cu aburi și fabrica de al- cool. Comerciantul Iţâc Goldenfeld se pricopsise aici cu 2217 desetine de pământ, sădise plantaţii întinse de pomușoare des- tinate pentru fabricarea alcoolului. La 1 februarie 1918 în Coșerniţa au sosit primele detașamente române de cavalerie, care se deplasau ca să pună frontieră pe Nistru. Peste un an cele 2 mori cu motor, ale lui M. Rafa- 12 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei lovici și D. Perper, măcinau zilnic, luate împreună, câte 5-6 tone de grâu. Statistica anului 1923 schiţează un portret social-economic întregit al localităţii: ”Coșerniţa. În 1812 s-a ridicat în piatră biserica Trei Ierarhi, cu cheltuiala proprietarului Vasile Sulger. Satul este întemeiat de moldovea- nul proprietar Florescu. Regiune de deal. Înălţimea Dealului de Nord are 330 m deasupra mării. Clădiri 500. Locuitori: bărbaţi 1888, femei 2038, în total 3926. O fabrică de spirt, moară de aburi, 2 mori de benzină, 2 mori de vânt, cooperativă de consum Reciproc (1917), școală primară mixtă, biserică ortodoxă, post de jandarmi, poștă rurală, primărie”. (Dicţionarul Statistic al Basarabiei, Chișinău, 1923, pag. 546-547).

Așa arată biserica din Coșerniţa peste 100 de ani

În 1933 cei mai înstăriţi oameni din Coșerniţa erau evreii Avram, Izrael și Leon Goldenfeld, Haia și Mahlea Rabinovici, care posedau câte 100 ha de pământ arabil fiecare, plus 8 ha de vie. O mare contribuţie la dezvoltarea învăţământului și culturii în satul Coșerniţa în perioada interbelică au avut-o învăţătorii Maria și Vasile Co- marovschi, Stela și Gheorghe Duca, Ion Păiuș, preotul Ion Ciurea. Primari ai comunei Coșerniţa în această perioadă au fost Iacob Ganea, Tudose Catană, Leontie Constantinică, Trofim Cojocaru, Trofim Leșcu, Tudor Rusu, Nicolae Dohotaru, Mihail Constantinică, Tudor Vacalov, Nistor Zeţu. 13 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei O perioadă de grele încercări și pierderi umane Ameninţaţi de regimul stalinist, între 28 iunie și 2 iulie 1940 s-au refu- giat peste Prut mii de funcţionari, pedagogi, boieri, comercianţi, clerici, inclusiv din Coșerniţa. La 10 noiembrie autorităţile sovietice au înregistrat în Coșerniţa 2533 de locuitori, dintre care 2384 români basarabeni, 60 ruși, 109 evrei, nemţi și polonezi. Pierderi colosale a suferit localitatea în anii cumpliţi de război, foamete și deportări. La 1 august 1949 aici locuiau doar 2211 cetăţeni, cu 1715 mai puţin decât în anul 1923. Potrivit Cărţii Memoriei celor decedaţi în Războiul din 1941-1945, de la Secţia administrativ-militară Florești, cel de-al Doilea Război Mondial a văduvit Coșerniţa de 111 bărbaţi din cei 129 mobilizaţi. Circa o treime din eroi au rămas să-și doarmă somnul de veci în Germania, o altă treime au fost daţi dispăruţi fără veste, ceilalţi zac în cimitirele din Polonia, Ungaria, Austria, etc. Pe o placă masivă de granit, străjuită de un obelisc înalt în formă de lumânare, cu o cruce în vârf, situat în scuarul dintre clădirile primăriei și căminului de cultură din Coșerniţa, sunt incrustate pentru posteritate doar numele a 74 de victime ale acelui măcel mondial, pentru că în perioada sovietică, conform unei reguli rămase încă de pe vremea lui Stalin, numele celor dispăruţi fără veste nu se înscriau pe monumente. Lista completă a eroilor arată așa: Epifanii Brâncoveanu, Petru Brâncoveanu, Feodor Brâncoveanu, Leon- tin Bulgaru, Ion Burdujan, Alexei Capbătut, Andrei Capbătut, Constantin Capbătut, Ion Capbătut, Mihail Capbătut, Nicolae Capbătut, Vasile Alexei Capbătut, Vasile Alexandru Capbătut, Ion Catană, Ananie Ceban, Anton Chilaru, Andrei Chiriac, Carp Chiriac, Nicolae Chiriac, Sezont Chiriac, Serafim Chiriac, Tudor Chiriac, Afanasie Cibotaru, Nichifor Cibotaru, Feodor Cibotaru, Efim Cibotaru, Emelian Cârlig, Constantin Cojocaru, Ștefan Cojocaru, Ștefan Constantinică, Nicolae Crudu, Iosif Darie, Ion Danilov, Grigore Decetarev, Roman Divdic, Anton Dogotaru, Grigore Dohotaru, Ion Dogotaru, Ștefan Dogotaru, Andrei Dubalaru, Grigore E. Dubalaru, Andrei Egorov, Luca Egorov, Maxim Fotescu, Andrei Friptu, Petru Friptu, Andrei Gheiceanu, Galaction Gheleţchi, Ion Gheleţchi, Leonte Gheleţchi, Nichita Gheleţchi, Nicolae Gheleţchi, Petru Gheleţchi, Procopie Gheleţchi, Tudor Gheleţchi, Vasile Gheleţchi, Nicolae Griţco, Vasile Grosu, Sergiu Groza, Isac Guţu, Leontie Guţu, Vladimir Guţu, Nicolae Joacăbine, Feodor Joacăbine, Donat Leșco, David Livșiţ, Ignat 14 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Lungu, Petru Lungu, Emelian Manole, Eremia Mazur, Anastasie Mâr- za, Andrei Mârza, Mihail Mârza, Dumitru Mârzac, Anton Munteanu, Ion G. Munteanu, Ion M. Munteanu, Mihail M. Munteanu, Simion M. Munteanu, Efim Oleinic, Profirie Oleinic, Ștefan Ostreţ, Nichifor Ouș, Platon Ouș, Ștefan Ouș, Ștefan Palii, Dumitru Păun, Chiril Pilconschi, Emelian Pânzaru, Petru Pânzaru, Pintilie Pânzaru, Ștefan Pânzaru, Da- niel Postoroncă, Mihail Postoroncă, Ștefan Postoroncă, Iacob Raitman, Trofim Rotaru, Carp Rusu, Donat Rusu, Carp Stancu, Anton Stogu, Tihon Telin, Sergiu Tomașevschi, Simion Tuchilă, Leontie Ţipu, Tudor Ţâmbală, Mihail Vlas, Simion Vlăsenco, Gheorghe Zabeţchi.

Florile recunoștinţei aduse de urmași la monumentul consătenilor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial

Pierderi grele a avut Coșerniţa și în timpul foametei din 1946-1947, cauzată nu numai de secetă, ci, în deosebi, de politica regimului sovietic; a deportărilor masive din anul 1949. Nici colectivizarea, desproprietărirea ţăranilor de pământ n-a adus belșug în casele coșerniţenilor. Regimul stalinist le-a luat sătenilor ceea ce era mai sfânt: pământul moștenit din străbuni și inventarul agricol, 15 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei făcându-i robi ai unui regim autoritar. Cei mai buni gospodari ai satului au fost represaţi în timpul deportărilor masive din a. 1949. Conform unui act din 27 septembrie 1949, colhozului 30 let Okteabrea i-a fost transmisă averea următoarelor familii de coșerniţeni deportaţi: 1. Coroliuc Erofei Filipovici împreună cu soţia Eugenia și fiica Antonina. 2. Friptu Petru Andreevici împreună cu soţia Nadejda. 3. Negrub Maria Nicolaevna împreună cu feciorii Leonid, Andrei, Vasile și fiica Ana. 4. Guţu Vasile Nicolaevici împreună cu soţia Ana. 5. Cibotari Ivan Iosifovici împreună cu soţia Elena. 6. Catana Feodosia Ivanovna împreună cu fiica Tecla. 7. Chiriac Vasilii Afanasievici împreună cu fiica Valentina și feciorul Petru. 8. Buzdugan Ivan Feodorovici împreună cu soţia Feodosia și fiica Melania. 9. Cojocari Simion Gheorghievici împreună cu soţia Eudochia, fiica Vera, feciorii Gheorghii și Ion. 10. Cebotari Elena Leontievna împreună cu feciorii Mihail, Petru și fiica Alexandra. În vara lui 1945 gospodarul Ion Dohotaru, al lui Ilii, din cauza că nu-l ajunsese rândul la folosirea batozei și, deci, nu avuse posibilităţi de a fi achitat impozitul de grâu în termenul stabilit de autorităţi, a fost învinuit de sabotaj și condamnat la 5 ani de muncă în lagăr, unde și-a pierdut viaţa. Iniţial în Coșerniţa au fost formate 3 colhozuri, care ulterior au fuzionat într-o singură gospodărie agricolă. Pe parcursul următoarelor decenii col- hozul din partea locului a trecut prin mai multe reorganizări, ba înglobând și satele mejieșe Hârtop, Ghindești, Ţâra, Ciorniţa, ba revenind la varianta iniţială. Satul și gospodăria agricolă cu sediul în Coșerniţa au înregistrat cele mai solide succese în dezvoltarea economică și socială în anii 70-80 ai secolului trecut. Colhozul Jdanov (ulterior Moldova) se număra printre cele fruntașe în raionul Florești în domeniul vităritului și cel al producerii cerealelor. Anume în această perioadă în sat au fost construite mai multe obiective de menire social-culturală, inclusiv o școală nouă, casa de cultură, grădiniţa de copii, diferite obiective de producţie. Dar valorile spirituale cultivate de puterea sovietică s-au dovedit a fi foarte fragile. După destrămarea URSS, în câţiva ani de tranziţie la econo- mia de piaţă, menită să le ajute cetăţenilor Republicii Moldova să devină adevăraţi stăpâni ai propriilor destine, în Coșerniţa, ca dealtfel și în ma- joritatea localităţilor din Republica Moldova, a fost distrusă în mare parte baza tehnico-materială rămasă de la fostele gospodării agricole colective, dar și o parte din infrastructura socială. 16 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Școala și discipolii ei În 1971 Coșerniţa număra 2757 de locuitori, iar peste șapte ani - 2502 oameni; în 1991 - 2144 de suflete. La hotarul secolului XXI în cele 940 de gospodării trăiau 2253 de persoane, inclusiv 5 ruși, 2 nemţi, 2 ucraineni, 1 litu- anian, restul fiind români basarabeni. Școala Medie Coșerniţa timp de 16 ani a deţinut locuri de frunte prin- tre instituţiile de învăţământ din raionul Florești, continuând să rămână una din cele mai bune și în judeţul Soroca. Aici și-au lăsat toată căldura sufletului pedagogii Gheorghe și fiul său Ion Pascarenco, Leonid Climov, Tudor Scutaru, Gheorghe și Ecaterina Cojocaru, Parascovia Roșca, Maria Cocearovschi, Ana Darie, Nadejda Leșcu, Petru Gonciaruc ș.a., care peste trei decenii au instruit și educat mai multe generaţii de coșerniţeni. Ștafeta preluată de la veterani au dus-o în mod destoinic și pedagogii din generaţia următoare: Alina Pascarenco, profesoară de biologie și chimie, deţinătoare a gradului didactic I, Maria Postoroncă, profesoară de matematică, Natalia Buzdugan, profesoară de geografie, Tudor Secu, profesor de cultură fizică, surorile Tamara Secu și Vera Ostalep ș.a. Mulţi ani școala a fost condusă de Tudor Scutaru, profesor de fizică și matematică. După ce dânsul a fost ales președinte al Sovietului sătesc, această funcţie i s-a încredinţat lui Ion Pascarenco, absolvent al școlii din Coșerniţa, care a stat în fruntea colectivului pedagogic timp de peste trei

Colectivul pedagogic al școlii locale, anii 70 ai secolului XX 17 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei decenii. A fost un specialist de înaltă calificare, bun organizator - calităţi moștenite de la tatăl său, Gheorghe Pascarenco. Din 1998 școala poartă numele unuia dintre discipolii săi, Grigore Dohotaru, savant de excepţie în fi- zica nucleară, firul vieţii căruia s-a rupt în floarea vârstei, la doar 50 de ani. În septembrie 1998, pe faţada clădirii școlii a fost instalată Placa comemorativă cu chipul savantului și inscripţia: “Grigore Dogotaru, 1946-1996. Și-a făurit un nume demn de școala natală”.

Coșerniţenii în vâltoarea evenimentelor de rezonanţă din ţară Coșerniţa n-a rămas într-o parte și de alte evenimente de rezonanţă de la sfârșitul secolului XX. În războiul din Afganistat au participat, fiind sub drapel, șase coșerniţeni: Anatolie P. Munteanu, Nicolae I.Mardari, Trofim M. Ostrov, Leonid Ș. Munteanu, Nicolae I. Dubălaru, Anatolie V. Ţâmbală. Alţi 13 coșerniţeni – Victor I. Buzdugan, Alexandru E. Cuhut, Con- stantin I. Certan, Sergiu S. Cușnir, Iurie Comerzan, Vitalie S. Rusu, Ion M. Pascari, Andrei Gh. Postoroncă, Petru T. Repede, Tudor Ș. Joacăbine, Simion I. Ţâmbală, Ilie T. Capbătut și Anatolie Tuchilă au apărat Integrita- tea și Independenţa Republicii Moldova în războiul de la Nistru din 1992, impus de separatiști cu susţinerea Moscovei. Anatolie Tuchilă a căzut în acest conflict, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. Satul are tot temeiul pentru a se mândri cu discipolii săi, care au deve- nit vestiţi nu numai în ţară, dar și peste hotarele ei. Este vorba de savanţii Vasile Dubălaru, Nicolae Cojocaru, Toma Ghileţchi, Grigore Dohotaru, Ion Cebotărescu, Alexei Darie, Petru și Nicon Ouș, Grigore Ganea, Si- mion Leviţchi, Leonid Dohotaru, Liliana Dohotaru, Ieremia Ouș, Valeriu Goncearuc, fraţii Chiriac, Anatol - compozitorul și Teo - poetul, artista și profesoara Nătăliţa Munteanu (Iașcenco), oamenii de stat Pavel Dubălaru, Simion Rusu, Valeriu Cibotaru, reputatul pedagog Nicon Ghileţchi ș.m.a. 18 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Mileniul III face modificări în statisticile satului Ca și în toată republica, problema demografică a Coșerniţei se acutizează mai ales începând cu mi- leniul III. La 1 ianuarie 2000 în cele 883 de gospodării din Coșerniţa locuiau deja 2105 cetăţeni, cu peste 600 mai puţin decât trei decenii în urmă. Primar al comunei, care includea și satul Ciorniţa, era Ion Cojocaru, ales în scrutinul În anul 2016 Ion Cojocaru exercita al treilea local general din 1999. mandat de primar de Coșerniţa În urma implementării Programului Naţional Pă- mânt, din cei 1071 de cotași 130 au ales să-și lucreze pământul în particular, restul arendându-și terenurile SRL Coșerniţenii, condusă de Grigore Rusu. În sat activa o cooperativă de colectare a laptelui, o piaţă comercială. În a. 2002, SRL Coșerniţenii, neavând posibilitate să achite dătoriile adunate timp de câţiva ani faţă de cetăţeni și administraţia publică locală (impozitul funciar), și-a încetat activitatea, iar terenurile arabile și livada au fost parcelate în cote și împărţite cetăţenilor. Clădirile de producţie (fermele de vite, brigada de tractoare, făţarea, etc.) și tehnica agricolă de asemenea au fost trecute, în calitate de cotă valorică, în proprietatea foștilor membri ai colhozului. După antireforma administrativ-teritorială din 2003, comuna se divizează iarăși în două primării: Coșerniţa și Ciorniţa. În perioada 2003-2007 funcţia de primar al satului Coșerniţa o exercită Ion Gheorghe Pascarenco, iar din 2007 sătenii îi încredinţează mandatul de primar aceluiaș Ion Cojocaru. La 1 ianuarie 2016 în Coșerniţa erau deja 817 gospodării, în care locuiau 1617 oameni. 134 de gospodării erau pustii. În sat activau următorii agenţi economici: SRL Procult Agro, director Ruslan Zelenenco, având în arendă 204,49 ha de pământ arabil; SRL Bio Alianţa, lider Viorel Scorpan - cu 1273,76 ha; SRL Tetracom Agro, lider Vitalie Novac - 69,51 ha; Gospodăria Ţărănească Repede Ala Andrei - 83,99 19 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ha; alte gospodării ţărănești lucrau 114,69 ha. Aceste gospodării cultivau prioritar cereale și legume. În total moșia satului la 1 ianuarie 2016 era constituită din 2874,1 ha, dispăruseră livezile și plantaţiile de viţă-de-vie, care anterior ocupau suprafeţe semnificative. În Coșerniţa mai activau câteva întreprinderi individuale specializate în producerea făinii de grâu și de porumb, a uleiului din floarea-soarelui, câteva magazine. La începutul mileniului III la Școala Medie Coșerniţa învăţau 323 de copii, îndrumaţi de 17 profesori și 5 învăţători, toţi cu o bogată experienţă în domeniu.

Din an în an în clasa întâi vin tot mai puţini copii

Grădiniţa condusă de Valentina Cojocaru era frecventată de 54 de co- pii, repartizaţi în trei grupe, cu regim de lucru de 9 ore. Gimnaziul avea un contingent de 145 copii, îndrumaţi de 17 cadre didactice. În februarie 2016 directorul gimnaziului, Ion Pascarenco s-a pensionat, fiind înlocuit de Natalia Buzdugan, aleasă în acest post prin concurs.

20 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Asociaţia culturală Coșerniţa Sorocii Când un grup de coșer- niţeni, stabiliţi cu traiul în Chișinău, a decis să fon- deze Asociaţia culturală Coșerniţa Sorocii și a venit vorba de o persoană care și-ar putea asuma grijile adunării în rândurile ei a tuturor pământenilor împrăștiaţi prin republică și peste hotarele ei, dirijării primelor acţiuni chemate să contribuie la afi rmarea asociaţiei, s-a ajuns la concluzia că cea mai indi- cată candidatură este cea a lui Nicolae Tuchilă, un om consecvent în acţiuni, principial, de o onestitate deosebită și patriot înfl ă- cărat. Nicolae Tuchilă împreună cu soţia Valentina, Născut într-o familie fiicele Cristina și Victoria, feciorul Nicolae. de ţărani, rămas de tim- Anul 1997 puriu fără tată, el a izbutit să absolvească Institutul Politehnic, mărturisindu-ne ulterior că tot ce a obţinut în viaţă este rodul unei munci asidue. Inginer de profesie, Nicolae Tuchilă a activat la diferite întreprinderi, ministere, în ultimii ani aflându-se în postul de consilier la Ministerul Mediului și Amenajării Teritoriului al Republicii Moldova. În anii 80-90 ai secolului trecut a fost un combatant activ al Mișcării de Eliberare Naţională din Basarabia. A plecat la cele veșnice în floarea vârstei.

De stimă și respect în Coșerniţa s-a bucurat și familia lui Leonte Posto- roncă, în care au crescut trei fete: Vera, Ludmila și Nătăliţa și trei feciori: Vladimir, Anatol și Serghei. Părinţii au muncit în colhoz, demult își dorm somnul de veci în cimitirul din Coșerniţa. După școala din sat Nătăliţa a absolvit Tehnicumul de Telecomunicaţii și de peste trei decenii ocupă funcţia de șefă a oficiului poștal nr. 9 din Sectorul Centru al municipiului 21 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Nătăliţa și Vasile Iovu (în dreapta) împreună cu marele naist român Gheorghe Zamfir și soţia lui la familia Iovu acasă. Chișinău. Pentru muncă ireproșabilă s-a învrednicit de titlurile Maestru în Telecomunicaţii și Om Emerit. Natalia este căsătorită cu celebrul naist Vasile Iovu, Maestru în Artă, cavaler al Ordinului Republicii. Aleșii satului, a. 2015 La alegerile din iunie 2015 Consiliul local a fost constituit din 11 per- soane, inclusiv: 1. Pascarenco Ion – directorul gimnaziului; 2. Cojocaru Valentina – directoarea grădiniţei de copii; 3. Buzdugan Natalia – profesoară; 4. Leșco Valeriu – pensionar; 5. Egorov Feodor – neangajat; 6. Dogotaru Ana E. - pensionară; 7 Dogotaru Ana A. – sefa cooperativei Colapcos; 8 Ghileţchi Nicolae - controlor electric; 9. Buzdugan Irina – profesoară; 10. Postoroncă Leonid – profesor; 11. Repede Maria – profesoară. 22 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Baștina unor personalităţi de referinţă

Coșernițeni chișinăuieni în preajma monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt. De la stânga: Grigore Munteanu (anul n. 1953) – filolog, prof. liceu, gr. did. I, director la Mihail Sadoveanu; Pavel Dubălaru (´41) – merceolog, om de stat, ex-dep. în Parl.; Timotei Scutaru (´37), filol., prof. gr. did. II; Valeriu Concearuc (´56) – dr. șt. tehn., conf. univ.; Teo / Teodor Chiriac (´56) – jurnalist, scriitor, vicepreș. USM; Nicolae Cojoca- ru (´35) – licenț. ist., primul coș. candidat /actualm. - dr. șt. (filos.), conf. univ.; Larisa Dohotaru (´59) – filol., prof. liceu, editor de carte; Alexei Darie (´52) – medic, primul coș. dr. hab. șt., conf. Univ.; Grigore Cibotaru (1953) – inginer; Veaceslav Cojocaru (´54), inginer; Petre Ouș (´34) – dr. șt. fiz.-matem., conf. univ. (matem.); Tudor Iașcenco (´48) – jurnalist, scri- itor, editor (or. Rezina); Valentin Dohotaru (´52) – inginer; Mihail Ilușca (´49) – metalist, strungar. Proiect inițiat de N. Cojocaru. (18 iunie 2015).

23 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Numeroși coșernițeni au excelat în știinţă, instruire și educaţie, lumea artelor (literatură, muzică, jurnalism), medicină, serviciul public etc., înregistrând succese remarcabile. Anume cu ajutorul lor ne-am propus să relatăm cât mai pe larg și aprofundat despre viaţa și rolul consătenilor noștri în istoria mai recentă a Coșerniţei, și nu numai, invitându-i să răspundă la următoarele 10 întrebări: 1. Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? 2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? 3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? 4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor per- sonalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? 5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. 6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? 7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? 8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? 9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. 10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani?

O rugăminte aparte către toţi protagoniștii a fost ca, în măsura posibili- tăţilor, să contribuie și la conturarea portretelor consătenilor plecaţi la cele veșnice, dar care au lăsat niște urme deosebite în istoria satului și a ţării.

Răspunsurile celor care au consimţit să se antreneze în acest exerci- ţiu de memorie și memorialistică, publicate în continuare, profilează o biografie a satului Coșerniţa deosebită, bogată în evenimente epocale, trăite timp de câteva secole, cu participarea unor consăteni neordinari și care merită să rămână pecetluite pentru totdeauna în istoria acestor meleaguri și a generaţiilor următoare.

24 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru Născut în 1935. După încheierea celor șapte clase la școala din satul natal (1950) și absolvirea Școlii Me- dii Moldovenești nr. 1 din or. Soroca (1953), au urmat un an școlar de activitate ca învățător și profesor de franceză în s. Zagarancea / Ungheni, cinci ani de studenție și luarea licenței la Istorie (actuala USM, 1959), doi ani de lucru ca laborant (USM, Catedra Economie Politică) și trei ani de studii în aspirantură (actualmente - docto- rantură) la Catedra de Materialism Istoric a Universității M. V. Lomonosov din Moscova (cu susținerea, în sep- tembrie 1964, a tezei de doctorat, pe atunci – candidat în științe). A activat la Catedra Filosofi e de la Alma Mater, La 70 de ani (mai, 2005). Omul nu apoi – din 1981 până la sf. anului 2004 ştie cât îi mai rămâne… Importă – la Academia de Știinţe a Moldovei: ca însă ca, atât cât mai eşti, să poţi sa- docent la Catedra Filosofi e (unde, până vura viaţa… la desfi ințarea acesteia, la sf. lui 1993, a predat fi losofi a doctoranzilor) și ca cercetător științifi c superior la fostul Institut de Filosofi e, Sociologie și Drept, de unde – la propria-i inițiativă – s-a concediat (decembrie 2004) și a plecat pentru trai permanent în RFG (Düsseldorf). Autor al unor lucrări privind: esenţa administrării sociale și participarea maselor la ea; categoriile politice ale fi losofi ei sociale; analiza particularită- ţilor cunoașterii realităţii sociale; realităţile din societatea postcomunistă; starea și perspectivele fi losofi ei în Republica Moldova ș. a. A formulat și argumentat concepţia acomodării alolingvilor / neromânolingvilor din Republica Moldova la mediul etnic autohton (într-un studiu - foarte actual, dar ignorat totalmente -, publicat: în rusă – 2004, în română – 2006). A editat cartea de memorii Nevoia de mărturisiri despre vremurile sub care ai trăit (Chișinău, 2013 și 2014), iar în 2016 – lucrarea Să știm mai mult despre nemți. P. – 304 (editura Universul, tiraj – 800 ex.). Pe parcursul unui sfert de veac, a publicat, cu deosebire în săptămânalul Literatura și arta, mai multe 25 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei zeci de articole prin care a dorit ca să contribuie la atingerea unui grad mai înalt de înțelegere de către diversele părți ale populației statului Republica Moldova a multitudinii de probleme cu care ne-am și ne mai confruntăm. „Or, pentru ca orice probleme să poată fi soluționate, e nevoie ca, în prealabil, ele să fi e înțelese, conștientizate corect”, afi rmă Nicolae Cojocaru, precizând: “Răspunsurile mele la majoritatea acestor 10 întrebări, ca și la multe altele, se conțin, într-o măsură sau alta, în mai multe texte pe care le-am publicat anterior. Și anume, în cărțile: Tudor Iașcenco, Tudor Țopa. Coșernița: trecut și prezent, oameni și destine (2001), Fundația Draghiștea. Localitățile Republicii Moldova…, vol. 5 (2005) și, cu deosebire, Nicolae Cojocaru. Nevoia de mărturisiri despre vremurile sub care ai trăit. Și nu sunt sigur că în majoritatea răspunsurilor, care mi s-au solicitat pentru prezenta carte, aș mai putea adăuga ceva, la cele ce am comunicat în volumul menționat (de tocmai 516 pagini, ele având formatul destul de mare - 24 x 16 cm -, iar caracterele / literele, dar și intervalele dintre rânduri fi ind cam mici...). Tirajul acestui volum e foarte mic (de numai 100 de exemplare), de aceea, în sat pot fi găsite doar câteva. Din acest considerent, am acceptat fără ezitări să răspund la întrebările propuse, inclusiv prin a prelua aici un minimum de informație din această carte. Iar pentru cazurile în care cineva ar dori să afl e ceva mai mult despre opiniile subsemnatului în legătură cu acelea dintre prezentele 10 întrebări care sunt analizate și în acest volum, pe alocuri, între paranteze, voi scrie: Mai amănunțit - vezi în Nevoia..., p. … sau cap. …). Mă voi strădui să fi u și aici onest și cât mai obiectiv, deși acest din urmă lux ar putea cuiva să nu placă, precum s-a întâmplat și cu unele locuri din cartea mea de memorii numită aici…”

1. Domnule Nicolae Cojocaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Despre noțiunea acasă… E una cu foarte multe sensuri. Unele dintre ele pot atinge cele mai fi ne și tainice corzi ale fi rii majorității oamenilor, chiar și în vremuri prielnice pentru ei. Iar în aceste timpuri, când foarte mulți consân- geni de-ai noștri au fost siliți de împrejurările vitrege ca să plece în străinătăți, deoarece pe pământul strămoșesc nu-și pot asigura mijloace pentru un trai chiar și foarte modest, această noțiune îi frământă pe foarte mulți oameni. Unii dintre cei rămași acasă o invocă, dacă nu pentru a stopa, cel puțin pentru a micșora numărul plecării alor noștri în străinătăți. Iar pe cei ajunși într-acolo, chiar dacă le reușește să o ducă binișor, nostalgiile de tot felul îi fac să revină frecvent cu gândul acasă… Orice chestiune, dacă începi să o privești mai profund, poate deveni obiec- tul unei interesante și necesare cercetări științifi ce. Întocmai așa e și cazul 26 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei noțiunii acasă. Asistând la o conferință științifi că, în una din revenirile mele la Chișinău, am avut plăcuta ocazie să ascult o captivantă comunicare științifi că, consacrată analizei sensurilor cuvântului acasă. Și m-am convins că oricât de înțelept s-ar considera un cineva, el nu poate concura la interpretarea acestei noțiuni cu un cercetător științifi c, care a meditat special asupra ei, apelând, evident, și la gândurile altora despre acest subiect, oglindite în niște texte pe care le-a studiat și din care s-a informat… E vorba despre dl prof. dr. Petru BEJAN de la Facultatea de Filosofi e a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Analizând noțiunea acasă, vorbitorul a numit și a tălmăcit mult mai multe sensuri, să le zicem principale, dar și, cu deosebire, nuanțe ale acestora decât o facem de obicei. Și, cu îngăduința Domniei Sale, după modestul meu răspuns la întrebarea: ce subînțelegeți prin noțiunea „acasă”?, răspuns la care trec imediat, va urma succintul, dar foarte interesantul text / rezumat al comunicării pe care o prezentase la conferința amintită. Pentru acest gest mărinimos îi aducem dlui prof. dr. Petru Bejan cele mai sincere felicitări. Nu încape îndoială că îi vor fi foarte recunoscători și viitorii cititori ai acestei cărți. Cât mă privește, cred, întâi de toate, că sen- surile lui acasă sunt deseori mult mai diverse și bogate în cazul omului crescut la țară în comparație cu cel crescut în oraș, cu deosebire când casa acestuia din urmă nu a fost / nu e una aparte, ci o „cușcă” într-un bloc cu etaje… Ca și pentru, probabil, majoritatea absolută a oamenilor, pentru mine acasă înseamnă, întâi de toate, cuibul părintesc din care provii, în care ai crescut și ai acumulat totul, care TOT te va însoți până la moarte, acest tot având denumirea „cei 7 ani de-acasă”. El – cuibul, cu toții cei care Primăvara lui 1953. Elev l-au locuit și cu toate ce l-au caracterizat - nu se uită și, în mod normal, îi atrage tot restul în cl. X (tot echipamentul vieții lor pe toți oamenii – oricând, oriunde și aparținea unor colegi…) în ce stare s-ar afla. (Iată un fapt neordinar în acest sens: cumnatul meu Gheorghe al lui Le- onică Constantinică, înainte de a se fi stins din viață, fiind deja la o vârstă onorabilă, i-a zis fiului său Nicolae ca să-l ducă lângă casa părinților săi, fiindcă dorea să o vadă. Feciorul l-a așezat în atașul motocicletei și, după ce au ajuns în fața acelei case, taică-su a privit-o câteva clipe, apoi și-a închis ochii pe veci…) Acasă e, desigur, și baștina (localitatea natală) cu toate particularitățile 27 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ei, întâi de toate, cu oamenii săi. Și putem spune cu toată siguranța că după cum ți-a fost acasa anume în aceste două sensuri, aceea și devii, aceea – în linii mari – și rămâi până la urmă, oricât de multe ai adăuga mai apoi la propria-ți fire. Dar acasă e și propria țară (mulți dintre cei mai tineri din Republica Moldova numesc așa pentru sine această bucata de Țară, în 1940, transfor- mată de către arhiagresivul regim comunist sovietic într-un stat artificial neviabil / născut mort). Pentru mine însă, care m-am născut și am crescut în România Mare, acasă – în acest al treilea sens – e nu doar statul artifici- al cu denumirea Republica Moldova, ci neapărat Țara - toată România (și nu-i accept pe cei care la tot pasul numesc Republica Moldova țară). Îmi amintesc, în acest context, de fraza - foarte înțeleaptă, dar și riscantă, în condițiile de atunci - pe care a pronunțat-o poetul Nichita Stănescu, când venise pentru prima dată la Chișinău: Am venit de acasă - acasă… Aș putea continua cu multe alte sensuri și nuanțe ale lui acasă, dar las asta pentru comentariile altor consăteni. Iar la sensurile numite adaug două detalii. După localitatea în care te-ai născut și ai crescut, acasă îți poate deveni și o altă localitate, dacă trăiești în ea mult timp. Așa e pentru mine Chișinăul, în care am locuit 50 de ani și care mi-a devenit o a doua acasă. Ba chiar una care nu mă lasă deloc indiferent în legătură cu toate cele ce se petrec acolo. Inclusiv, pentru că în această urbe am studiat și apoi am activat toți anii de muncă, aici mi-am creat mica mea familie și împreună cu aleasa-mi de-o viață ne-am născut, crescut, educat și căsătorit copiii, apoi ne-am întâmpinat nepoții; aici au rămas colegii de breaslă și alte persoane cu care comunicam și mai comunic (căci fără comunicare viața nu e nor- mală și chiar nici bine sănătos nu poți fi…). Iar când am posibilitatea să revin, în Chișinău mă simt, indiscutabil, acasă… Dar aceeași e situația și în cazul țării. Trăindu-mi, din decembrie 2004, viața în Germania, Düsseldorf (dar se scrie și Duesseldorf), atât țara aceas- ta, cât și orașul, care ne-au primit și ne întrețin (pe noi, cei doi bătrânei), ne-au devenit, pe parcurs, alte și, tot ce-i posibil, cele de pe urmă acasă ale noastre. După această ultimă precizare sper să-mi fie înțelese adecvat / corect gândurile din alineatul imediat următor. Ascultând, la conferința menționată, comunicarea despre sensurile lui acasă, am constatat că peste ceva totuși s-a trecut. Și într-un scurt comen- tariu mi-am permis să adaug încă un sens al acestei noțiuni, în viziunea mea, foarte important. Și anume: astăzi te simți acasă, mai ales, acolo unde ești considerat om. (Anume așa am fost / suntem tratați în RFG chiar și noi, niște imigranți care n-au dat cândva ceva acestei țări... Și am în vedere nu numai faptul că – iertată să-mi fie expresia – ni se pune în troacă / tre- 28 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ucă, ci și foarte multe alte aspecte ale modului cum ești tratat aici. Pentru detalii - vezi Nevoia…, cap. 14, dar și multe pagini din cartea mea: E bine să știm cât mai mult despre nemți.) Or, asta, sunt ferm convins, tocmai și e principalul pentru înțelegerea mult regretabilului fenomen social din nenorocoasa noastră tranziție – cel AL PLECĂRII DE ACASĂ. Căci cum să nu plece omul nostru, dacă timp de un sfert de veac diversele părți ale clasei politice, care s-au tot perindat la guvernare, au avut / au grijă cel mai mult doar de propria lor îmbogățire (iar pentru a-și realiza acest scop făceau / fac totul ca să se mențină cât mai îndelung la cârma statului)?! Fără a fi făcut / a face ceva esențial întru ajutorarea celor mulți, ca – PRIN PROPRIA LOR MUNCĂ ONESTĂ – ei să-și poată asigura un trai decent pe pământul strămoșesc, adică ACASĂ. Iar asta și înseamnă că acasă (în Republica Moldova, un stat captivat de o clasă politică în majoritatea ei coruptă și antinațională) în Republica Moldova deci majoritatea de bieți locuitori nenorociți nu sunt considerați / priviți ca oameni… De aici și următoarea constatare. Nu e bine, evident, să îndemnăm pe cineva ca să plece (cu deosebire dintre cei care se descurcă nu tocmai rău și acasă). Dar cred, totodată, că nu e bine nici să-i judecăm prea aspru pe cei care pleacă. Fiindcă ACASĂ, din cauze care depind cel mai mult nu de dânșii, ei nu- și pot asigura nu că un trai cât de cât decent, ci deseori nici existența elementară… De aceea, atunci când unii – fie dintre cei cărora acasă viața le merge nu tocmai greu, fie dintre cei plecați nu chiar de mare nevoie și care în locurile noi o duc binișor – deci, când unii, din nostalgie, îi agită / îi îndeamnă pe acei care în Republica Moldova o tot duc doar de azi pe mâine, ca aceștia să rămână acasă și să se jertfească (întru niște vremuri mai bune, un viitor de care ei nu se vor mai putea bucura), astfel de apeluri îmi vine foarte greu să le înțeleg. Alta mi-ar fi atitudinea, evident, dacă autorii lor, la cuvintele: nu plecați, ar adăuga: căci și noi revenim în curând acasă… Dar chiar și să revină. Iar acum, iată la tema noțiunii „acasă”, și frumosul text al dlui prof. dr. din Iași. Așadar

Petru BEJAN A fi sau a nu fi … acasă

Mi se întâmplă deseori să fi u plecat. Am fost, bineînțeles, și la Chișinău, în „străinătatea” noastră cea mai apropiată, invitat fi ind la o reuniune a fi losofi - lor din Universitatea moldovenească. Imediat după vamă, gropile din asfalt și 29 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei zdruncinul de neevitat al mașinii m-au făcut să asociez drumurile străbătute cu cele de acasă… Gazdele noastre s-au întrecut în amabilități, invitându-ne în mai multe rânduri să ne simțim „ca acasă”. Așa am și făcut, acceptând pariul colocvial și prietenos al discuțiilor încropite pe tema „dialogului cultural între generații și integrarea europeană”. La fi nal, ne-am supus unui relaxat exercițiu de socializare culinară, petrecut la o cochetă trattoria din vecinătate, unde am fost serviți cu delicatese italiene, despre care meniul restaurantului preciza că sunt gătite „ca la mama acasă”. Recurența / repetarea aceleiași vocabule în contexte diferite m-a pus pe gânduri. Ce înseamnă oare „a fi sau a nu fi… acasă”? Nu cumva suntem aici la voia interpretării? Văzută de departe, chestiunea pare de natură imobiliară, adică legată de spațiul în care locuiești. „A fi acasă” ar presupune situarea în mijlocul fami- liei sau în perimetrul propriei locuințe. Privită din alt unghi, problema lui „acasă” vizează mai curând confortul sau disconfortul locuirii. Ea răspunde la întrebări de felul: Care este „locul” propriu al fiecăruia? Unde ne simțim cu totul nestingheriți sau „în largul nostru”? Când ne considerăm „acasă”? Într-o accepțiune provizorie, „acasă” ar fi locul familiarității și intimității maxime, abstracția locativă a binelui absolut - ideal sau utopic. Locuirea plăcută, comodă, fără griji, intră de multe ori în contrast cu cea stresantă și obositoare. În acest din urmă caz, invocăm o „criză a locuirii”. Inadecvată este locuirea atunci când ești la depărtare față de un spațiu so- cotit propriu, când acesta îți lipsește, ori nu răspunde întru totul nevoilor și așteptărilor tale. Cu frumosul locuinței se ocupă arhitecții și designerii; de optimizarea locuirii se ocupă fiecare, după noroc și pricepere. Poate de aceea succesul nu este defel garantat. Calitatea locuirii este dată de natura situării față de propriile coordonate identitare. Există un „acasă” geografic; el trimite spre locul nașterii, spre casa părintească, spre ținutul natal. Un alt „acasă” indică ordinea temporală; privit retrospectiv, el este timpul copilăriei, al inocenței începuturilor, al primelor prietenii. Apropierea de casă este resimțită de obicei în tonalități pozitive; depărtarea, înstrăinarea sau exilul, dimpotrivă, sunt resimțite dureros. „Nostalgia paradisului” pierdut și reconstituirea lui în amintire compensează întrucâtva deficitul afectiv. Prima se consumă ca întoarcere sau reîntoarcere la origini, pe când amintirea ne leagă sentimental de oamenii, locurile și lucrurile absente. În ambele cazuri, funcționează o subiectivă și selectivă „memorie a simțurilor”. Între acestea, gustul și mirosul (îndeosebi ale mâncărurilor preferate) sunt aproape de neuitat. S-ar putea invoca și alte moduri – să le spunem spirituale – de „a fi acasă”. Ești „acasă” în limba vorbită sau în cea a viselor de noapte, imposibil de cenzurat; ești „acasă” cu străbunii tăi, cu tradiția acestora, cu credința pe 30 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei care o ai (fie moștenită, fie cea la care ai aderat ulterior), cu propria gândire (când ești în concordie cu gândurile tale); ești „acasă” în preocuparea fa- vorită (în ceea ce știi să faci). În ultimă instanță, ești „acasă” cu tine însuți, dacă ești împăcat cu propriul sine. Există și un „acasă” filosofic. Invocând „drumul spre patrie” al omului modern, cel de parcurs spre recâștigarea identității pierdute, romanticii germani (Novalis, Hülderlin) identificau filosofia drept remediu al rătăcirii primejdioase. „Filosofia este o nostalgie, un îndemn lăuntric de a fi pretu- tindeni acasă.” Ce înseamnă „a fi pretutindeni acasă”? A-ți asuma condiția nomadă, domiciliul flotant ori „statul în gazdă” ca vremelnic și provizoriu. În această privință, poți frecventa sau împrumuta ideile altora, față de care ai anumite afinități; te poți disloca după voie, chiar și simultan, în Grecia lui Socrate, în Franța lui Descartes ori în cea a Marchizului de Sade. Te distribui rizomatic, în rețele multiple și direcții imprevizibile. Ordinea asumată este una dezmărginită și cosmopolită. Devii „cetățean al lumii”, unul pentru care „patria” rămâne o referință nostalgică, venerabilă în principiu, dar nu exclusivă și nici neapărat definitorie. Filosofic vorbind, „a fi pretutindeni acasă” poate să însemne depășirea limitelor, a frontierelor arbitrare, într-un elan favorabil gândirii libere, lipsite de prejudecăți. Mult mai gravă decât criza locuințelor este cea a locuirii. Cum tranșează / rezolvă românii problema lui „acasă”? Pragmatic, aș spune, și forțați de împrejurări. Ubi patria, ibi bene (Patria e acolo, unde e bine) - sintagma proferată în Antichitate de Cicero - este și acum valabilă. Românii sunt „acasă” acolo unde le este bine, chiar în străinătate sau exil. Unii simt nevoia să refacă periodic nostalgicul și terapeuticul „drum spre patrie”, alții nu. Refuzul celor din urmă este oarecum justificat: răspund în felul lor unei țări care le-a trădat așteptările sau i-a abandonat. Au fost nevoiți să-și caute un refugiu îndepărtat, încercând din răsputeri „să prindă rădăcini” pe sol străin. Unei etici a așteptării și resemnării i-au contrapus o alta, de conjunc- tură, a binelui imediat, care le dă cel puțin iluzia, dacă nu chiar sentimentul efectiv, de a se afla „acasă”. Însă nu puțini se simt străini în propria țară. Este cazul celor care încă nu-și găsesc „locul”. Nu de sfaturi moralizatoare ar avea nevoie, ci de susținere necondiționată, aici și acum. Se poate, oare?

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Despre bunei și, cu atât mai mult, despre părinții mei și majoritatea rudelor (pe ambele linii părintești) parcă știu, ba și am relatat nu chiar puțin (v. Nevoia …, cap. 2-9). Zic parcă știu (știu, în comparație cu unii alții de teapa mea), însă relativ, fiindcă, precum deseori îmi dau seama, multe nu 31 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei le cunosc. De exemplu: în ce an s-au luat în căsătorie părinții mei; ce rude avuse bunelul matern la baștina sa – satul Sănătăuca - și dacă părinții mei s-au cunoscut cu cineva din ele etc., etc. Aceste și multe alte lacune n-ar fi existat în memoria mea, dacă la timpul respectiv aș fi depus mai mult efort ca să mă fi informat. De aceea, dacă aș fi întrebat despre ce regret cel mai mult (sau, mai corect - deoarece regretele la nimic nu mai pot ajuta -, ce greșeală a mea aș dori cel mai mult ca adolescenții și tinerii de azi și din viitor să n-o repete), răspunsul meu ar fi, categoric, acesta: „…despre faptul că nu am depus la vremea respectivă destul efort pentru a colecta, de la persoanele apropiate care urmau să plece, cât mai multă informaţie despre viaţa lor și vremile sub care ea a decurs. Anume această vină, probabil, mă și împinge să mărturisesc, cât mai amplu aici, cele ce pot comunica eu urmașilor despre vremile sub care am trăit. Dar și despre cât mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut, totodată, stăruind mai mult asupra acelor momente pe care le consider, în măsură mai mare sau mai mică, de învăţă- tură” (Nevoia …, p. 13). Tata (1891 - 31.01.1968) avea numele mic Trofim, dar acasă, printre rude și în sat era numit întotdeauna Trocin (ca și toți ceilalți consăteni – dar cred că și toți basarabenii - cu prenumele Trofim, însă nu și cei care au crescut după reacapararea Basarabiei de către ruși, în 1940). Când se recomanda, în niște condiții neoficiale, zicea uneori că e al lui Leun (dar sub ruși tata a fost scris și i s-a zis, incorect, cu patronimicul Leontievici). Și continua: al lui Chirică, al lui Florin (străbunelul său). Maică-sa a avut un prenume foarte frumos, Ioana, dar cine au fost părinţii ei, nu știu. N-am auzit de la tata nimic nici despre bunicile și străbunele sale măcar pe linie paternă (or, era logic să fi știut prenumele acestor din urmă, odată ce știa prenumele foștilor soţi ai lor, Chirică și Florin). Mama (… - 01.07.1968) avea prenumele sfânt Maria, dar întotdeauna i se zicea – diminutiv, foarte frumos – Măriuţa, ca și multor altor Marii de la noi. Tatăl ei (dânsa îi zicea tătuţa, iar maicăi sale – mămuța) a fost Toader (dar acestui prenume la noi i se zicea / zice Toadere) Stogu (însă și patroni- micul mamei a fost scris de către cinovnicii ruși schimonosit, Fiodorovna). Viitorul meu bunel matern meșterea mori de vânt. A făcut așa ceva și pe dealul dinspre Ciorniţa al satului nostru, în mahalaua Cioric dinspre acest deal cunoscând-o și pe viitoarea-i soţie. Și anume, pe Tudora lui Andrii Joacăbine (ce nume splendid!). În acea mahala, peste capătul drumului care coboară dinspre cimitir, și-au întemeiat o frumoasă gospodărie (pe care o va moșteni, ca și calitățile-i de meșter, singurul lor fiu Solovică Stogu). Aveau, evident, și propria moară de vânt. Spre nașterea mea ambii bunei și ambele bunele, cu regret, deja decedaseră 32 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei (bunelul Leun - încă în 1919. Cel mai mult a trăit mâca Tudora, pe care o ţine bine minte sora mea Natalia, născută în 1930). Și, atunci când e cazul, mărturisesc tuturor cu cine comunic că e nespus de trist să crești, neavând încă în viaţă măcar pe cineva din cei patru străbuni ai tăi. De aceea am spus și spun întotdeauna tinerilor: nașteţi-vă copiii la timpul cuvenit, ca nepoţii să vă apuce nu numai cu zile, ci și în stare de a-i putea mângâia cât mai mult, ba și de a vă bucura cât mai activ și îndelungat de succesele lor!.. Prin aceste gânduri nu vreau să zic că m-aș fi născut ne la timp (mama a născut primul copil în 1915, iar ultimul (pe mine adică) - în ’35, fi ind cam pe la 45 de ani, și apoi a mai trăit 33, dintre care peste un sfert de veac a fost încă foarte activă. Deci, nu mă consider un „copil al bătrâneții”, așa cum a zis despre sine fi losoful danez Kierkegaard, văzând în asta cauza faptului că a avut o viață nenorocoasă.) Dar fi ind mezinul familiei – al zecelea sau, dintre acei care am supravieţuit și ne-am întemeiat propriile familii, al optulea -, întotdeauna i-am invidiat (de bine, evident) pe acei copii, mai ales de seama mea, care aveau vreo mâcă sau vreun tătâcă încă în viaţă ... Mai zăbovesc un pic la capitolul rădăcini. În Coșerniţa erau și sunt două viţe de Cojocari/ Cojocărești. Acum cam două decenii, în sat a venit cu traiul ciorniţanul Ion Cojocaru. Satele noastre formând o singură comună, acest bărbat – din cauza neunirii coșerniţeni- lor - a fost ales în mai multe rânduri consecutiv primar din partea pcRM, inclusiv la scrutinul din 2015. Personal, cred că orientarea procomunistă a respectivilor alegători și a acestui primar - care, de altfel, zice-se, că se descurcă nu mai rău ca alții în cele ce are de făcut, ca primar - e regretabilă. Aceasta, mai ales, dacă luăm în considerare faptul că el - devenit soţ al unei văduve, fostă soţie a unui nepot de-al acelui bărbat Iacob Hanea (făcut de ruși Ganea), care, după Unire, fusese primul primar al Coșerniţei - deci (ironia sorții!) el, actualul primar comunist, locuiește chiar în ograda pri- mului primar, unionist… O viţă a Cojocăreștilor o întruchipa familia lui Sânion1*** al lui Gheorghe Cojocaru. Despre ea – vezi răspunsurile prezentate de către dl prof. Gheor- ghe Cojocaru, unul din urmașii ei. La altă viţă – numeroasă – de purtători ai acestui nume aparţineau șase familii de Cojocari: a noastră și, imediat mai la sud, cea a fratelui mai mare al tatei, Ion, decedat încă înainte de nașterea mea (e locul unde și-a făcut casa soră-mea Natalia); iar peste gardul din stânga ogrăzii / curții noastre

E treaba, bineînțeles, a respectivelor persoane de a-și corecta numele sau de a-i lăsa și pe urmașii lor cu ele schimonosite (de pildă, Dogotaru în loc de Dohotaru). Dar cititorul de azi și de mai apoi nu trebuie lipsit de dreptul său de a cunoaște acea pronunție. Iar dacă, în urma schimonosirii de către sovietici a unor nume de familie, se modifi că și un toponim (adică denumirea unui loc), atunci când el provine de la un nume de familie, asta nu poate fi tolerat. Or, tocmai așa ceva s-a întâmplat la noi cu denumirea Râpa Huțului, devenită, precum am citit undeva, Râpa Guțului… 33 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei era cea a lui Ștefan al lui Tanasî Cojocaru. Cu acest nume erau și trei familii ale fraţilor Sârghi, Ion (zis Croitoru) și Nichita Cojocaru. Dar care era gradul de rudenie (pe alocuri - aici - mai mult presupus, căci de tata n-am întrebat) al capilor acestor familii? Tătâca Leun și Tănase, trebuie înțeles, au fost fraţi (dar cum de n-am clarificat măcar asta, nu-mi pot răspunde). Deci, Trocin și Ștefan au fost veri drepţi / primari (nu știu de ce, dar relaţiile dintre familiile noastre nu erau tocmai strânse, însă sentimentul rudeniei se manifesta, totuși. Mai ales, după ce băiatul și fata lor mai mici rămăseseră fără părinţi: au fost cosiți de tifos.). Tatăl celor trei fraţi menţionaţi a fost Ion Cojocaru, care era cam de aceeași vârstă cu Leun și cu Tănase. E de presupus că tatăl acelui Ion a fost frate cu Chirică (bunelul tatei) și, deci, fiu al lui Florin. Dacă a fost așa (dar despre aceasta vorbește și sentimentul rudeniei dintre familia noastră și familiile celor trei fraţi, sentiment, care s-a manifestat constant), reiese că fraţii Tănase și Leun au fost veri primari cu Ion, tatăl celor trei fraţi. În asemenea caz, verii drepţi sau primari, Trocin și Ștefan au fost, cu cei trei fraţi, veri de-a doilea. Prin urmare, copiii lui Ștefan și ai lui Trocin erau veri de-a doilea. Iar ei, toți urmașii lor, erau veri de-a treilea cu toți copiii celor trei fraţi – Sârghi, Ion și Nichita… Tata a avut norocul ca, fi ind în anii Primului Război Mondial soldat în armata ţaristă, să nu nimerească pe front. El și-a făcut serviciul într-o unitate de artilerie de coastă, dislocată în or. Fe- odosia / Crimeea. Viitoarea mea mamă avuse alt bărbat, pe Andrii Ouș dintr-o familie care locuia peste o casă de buneii Stogu. Andrii era frate cu Leunte. El a căzut pe front, iar Leunte a devenit un foarte bun gospodar. A avut mult pământ, dar și 15 copii, toţi sănătoși și voinici (ultimul, Scridon, din 1936 sau ’37, a fost, după cum era pe atunci ordinea, botezat de către guvernatorul Provinciei Basarabia, în numele Majestăţii sale, Regele României. Cu acea ocazie, îmi povestea un consătean mai în vârstă, pe șesul de la Po- dul Sălciilor, spre Podul Bălaiei autorităţile au organizat, pe mijloace bugetare, o masă bogată pentru toţi coșerniţenii doritori de a participa.) Trocin / Trofi m Cojocaru, Măriuța a rămas cu o fetiţă, Tecla (ea se asemăna ostaș în armata țaristă mult la chip cu copiii lui Leunte).

34 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Casa părintească, construită de bunicii Cojocaru, în 1880. Vedere din șleau unde, în acea zi de Hramul Bisericii (era pe la mijlocul anilor cincizeci), se organizase hora/jocul satului. Construise și părinții mei o casă, dar a fost demolată pentru a face loc casei fratelui Grișa

Tata a moștenit casa și gospodăria părinţilor. Îmi povestea că, pe când avea vreo 10 ani (umblând vara, așa cum era obiceiul, desculţi, într-o că- mașă albă lungă până aproape de călcâie și încins cu o sfoară), de la casa lor până la marginea de sud a Testemântului erau doar vreo câteva gospo- dării. Îmi mai vorbea despre o întâmplare care îl impresionase foarte mult, atunci când îi fusese povestită de cineva dintre ai săi. Taurul satului umbla liber și iarna, uneori rătăcind pe la scârtele / girezile de nutreţuri, aflate pe câmpuri. Odată, fiind - lângă una de paie - atacat de o haită de lupi, se tot da înapoi, ascunzându-și crupa (partea din urmă a corpului) în paie, iar cu coarnele reușind să se apere. Dar, la un moment, una dintre acele dihănii s-a căţărat pe gireadă, de unde a alunecat pe grumazul taurului, înfigându-și colţii în beregata lui… Acea casă a bunelului Leun, în care am crescut și unde părinţii mei au trăit până la trecerea lor din viaţă, fusese construită în 1880. Era făcută din lemn / drugi de pădure (uniți doar cu ajutorul cuielor din lemn) și din lut călcat cu paie. Mai mari sau mai mici, astfel de case se construiau după aceiași tehnologie (v. Nevoia…, p. 53). Părinții mei, la insistența tatei, 35 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei au construit și ei o casă (cu pereții tot din nuiele și lut), dar, câțiva ani după 1960, ea a fost demolată, pe acel loc amplasându-și casa fiul Grigore. Acum aici locuiește o vădană pe numele mic Maria (fiica unei familii Ghilețchi de lângă Feofan Chiriac). E o doamnă cu suflet mare, grație cărui fapt, atunci când se întâmplă să poposesc la soră-mea, Natalia, de alături, pot nu doar să privesc din drum la cuibul în care am crescut. (Și sunt foarte recunoscător celor doi fii - Veaceslav și Anatol ai acestui frate, pentru faptul că au decis, cu multă înțelepciune, să lase casa acestei femei.) Din casa bunelului s-a păstrat doar ceea ce a fost casa mare, devenită o magazie, demult ajunsă fără cușma inițială, dar (!) ea permite celor interesați să vadă cum se construiau acele case. (Dacă aș lucra în școala noastră, i-aș duce pe elevi să vadă acea modalitate de a construi. Dar cred că în sat mai sunt și alte astfel de case.) Până la mine mama născuse 9 copii, eu fiind mezinul și al zecelea în familie, dacă o socotim și pe Tecla (pe care tata a iubit-o ca și pe ceilalţi copii). Dar am supravieţuit opt, și anume (între paran- teze, după anul decesului se indică locul înmormântării): 1 Tecla (1915-’75, la baștină), 2 Anica (1919-2000, la baștină) – înaintea ei a fost Zânica, iar după dânsa Mihail, care au trăit puţin -, 3 alt Mihail (1922-’74, în Ghindești / Florești), 4 Si- mion (1925-’96, în or. Konstantinovka, Anica (1919-2000), cu mezina reg. Donețk, Ucraina), 5 Grigore (1928- sa, Angela. Una din foarte im- 2007, la baștină, cimitirul nou), 6 Natalia portantele munci ale gospo- (1930), 7 Gheorghe (1933-2012, orășelul dinelor era torsul (lânii și al fi re- Burștyn, reg. Ivano-Frankovsk, Ucraina) lor din cânepă și in…) și 8 Nicolae2* / Colea (1935). Așadar, din

2 * Anume Nicolae se ortografi ază, corect, prenumele meu în română. Dar în respectiva Carte bisericească de înregistrare a nou-născuţilor am fost trecut Nicolai, căci preoţii din Basarabia mai urmau tradiţia de a scrie acest prenume ca în cazul ţarilor ruși. Atunci când îmi schimbam pașaportul sovietic pe cel al RM, corectându-mi, totodată, numele din Cojocari în Cojocaru, Ofi ciul Stării Civile Florești a trimis la ofi ciul similar din Chișinău metrica mea nouă cu prenumele – din iniţiativa nu știu cui – corectat și el, adică Nicolae, precum și fi gurează în toate actele mele ulterioare. Însă mai târziu s-a constatat că la Ofi ciul Stării Civile Florești acea înlocuire s-a înfăptuit fără a lua în considerare ortografi erea prenumelui meu la înregistrarea nașterii. De aceea, ca pe viitor din această necoincidenţă să nu apară pentru urmașii mei consecinţe negative, corectarea în Nicolae a fost efectuată ulterior – din iniţiativa Ofi ciului Stări Civile Râșcani / Chișinău - și în respectiva Carte Bisericească. 36 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei opt urmași ai părinților noștri mai suntem în viață (septem- brie 2015) doi – sora Natalia, văduva lui Ion al lui Andrii Ilușca, și subsemnatul. Iar din 26 nepoate și nepoți ai lor, ajunși vârstnici, mai trăiesc 20. Locuiesc în sat însă doar trei. Și situația e asemănătoare în majoritatea familiilor, ceea ce vorbește despre depopularea lui, ceea ce-i caracteristic și pentru alte sate de la noi. Mama și tata au făcut cele 2 clase ale școlii ţariste din sat, cu predare, evident, în limba rusă (mai apoi ambii părinţi însu- șiseră, bineînţeles, și alfabetul nostru, adică cel românesc). Dar tata a mai făcut – în s. Văscăuţi, centrul Volostei – și clasele a III-a și a IV-a. Acele studii erau, pentru vremea respectivă, știință bunicică de carte. Însă menta- litatea sa demonstra pe viu jus- teţea afi rmaţiilor, citate undeva de către poetul și publicistul Tata, mama (în brațe e Natașa) și ceilalți Nicolae Dabija dintr-o lucrare de șapte copii care am supraviețuit (din 10): pe la sfârșitul secolului al XIX-lea Tecla (cu fi ul Pavel), Anica, Mihail, Si- că, în acea perioadă, oamenii cu mion, Grigore. (Anul 1932). În pozele mai multă școală erau mult mai anexate – Gheorghe (cu chipiu) și sub- rusifi caţi. Fiind mai cu multă carte semnatul decât mama, dar și trecut prin cătănie, tata, probabil, avea și mentalitatea / modul de a gândi rusesc. Operaţiile aritmetice le pronunța rusește. Scria mai mult tot în rusă. Iar când venea la noi cineva, chiar și dintre consăteni, dar care învăţase tot pe la ţarism, ei discutau mai mult rusește. Mama înţelegea, dar nu prea bine, și îl dojenea pentru ata- re comportament. Era, desigur, și el vinovat de acea stare a sa, pentru că nu depunea destul efort ca să se debaraseze de ceea ce-i cultivaseră vremile sub care și-a trăit copilăria și tinereţea. Dar e foarte ușor să-l îndemni pe cineva 37 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei să facă așa ceva, fi ind însă mult-mult mai greu de realizat. Tata învăţase și multă poezie rusească, putând declama pe de rost unele poeme destul de mari. Însă din literatura română mai degrabă nu citise ceva. Dar, interesându-se și de politică, după Unire, citea ziare în română… Nu știu dacă ţaca Tecla a învăţat mai mult de 4 clase. Dar ţaca Anica3*, pre- cum și primii trei băieţi au absolvit în sat școala românească de 7 clase. Natașa a continuat să înveţe și după 1944, dar la începutul clasei a VII-a a abandonat școala și s-a căsătorit. Gheorghe și eu avuserăm puţine clase (4 și, respectiv, 2) de învăţătură românească, însă sovieticii ne-au impus să repetăm clasele, chipu- rile, pentru a învăța - UN ÎNTREG AN ȘCOLAR (!) - alfabetul rusesc... Ne-a fost prima lecție de „dreptate” bolșevică, dată Așa scria tata (1956), după rusifi - de cei veniți nepoft iți peste noi. carea la care a fost supus de imperi- Gospodăria părinţilor era una ul țarist, în copilărie și tinerețe modestă, ca bogăţie, dar în care existau toate cele strict necesare unei familii de ţărani pe acele timpuri (și regret foarte mult că nu pot desena, ca să alătur un mic tablou grafi c cu toate obiectele principale ale acelei gospodării). E adevărat, nu neg, că, după ce se căsătoriseră surorile mai mari (Tecla în ’31, la numai 16 ani, fapt pentru care tata se supărase tare pe dânsa, iar Anica în ’40), părinţii aveau doar vreo 6 hectare de pământ. Mama se tot văicăra că nu vor avea ce da fi ilor și îl îndemna pe tata să cumpere pământ. El însă nu voia. Și nu numai din cauze fi nanciare, dar și pentru că știa bine ce păţiseră sub regimul bolșevic acei care anterior cumpăraseră pământ (posibil, își dădea el seama că viitorul Basarabiei era incert). Dar familia noastră mai lucra și ogorul nănășelului Nistor (fratele mai mare al tatei care trăia în Soroca), precum și pe cel al nănășicăi Liza (sora lui mai mică de la Mănăstirea Cușelăuca), dân- du-le, evident, o anume parte din roadă, dacă aveau nevoie. Până în ’44 mai

3 * Anica îi zicea Teclei ţacă, tot așa le numeau pe ambele surori mai mari ceilalţi copii ai familiei. Dar fraţilor mai mari noi, cei mai mici, nu le ziceam bade/bădiţă. Mai întâi, evident, Senea i-a zis lui Mihail tu, probabil, pentru că așa îi ziceau surorile. Apoi fi ecare dintre copiii mai mici îl imita pe precedentul frate, care celui născut cu doar 2-3 ani înainte de el nu-i zicea bade. Așa se explică faptul că chiar și eu îi tutuiam pe Mihail și Senea, ei fi ind mai mari ca mine cu 13 și, respectiv, cu 10 ani. 38 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei luam pământ și în arendă (se zicea în parte) de la acei pe care, în ajunul reformei agrare de după Unire, moșierul Goldenfeld îi împro- prietărise cu câte 50 ha din moșia satului. Iar acea parte constituia jumătate(!) din recoltă. Deci, incomparabil cu puținul pe care îl dau acum sătenilor, pentru cotele lor de pământ, asociațiile – acești feudali noi… Ogoarele noastre proprii erau în Valea Ipătoaiei, în Valea Bahului - de Sus și de Jos, în Ciorna și Sărături, precum și mai la deal de casa și gospodăria noastră… Toate cereau, bineînțeles, multă muncă la care, după posibilitățile vârstei, participam și noi, co- piii fami- liei (despre șirul neîn- Fratele tatei, nănășelul Nis- trerupt de tor (participant la războiul lucrări ale Rusiei cu Japonia de la în- familiei ceputul sec. XX), a locuit la țărănești – Soroca. Cu soția și singurul v. Nevoia lor fi u, Nicolai (în 1941 el a …, p. 63- fost dus de sovietici în Sibe- 66). Dar ria, la pierzanie) conta cel mai mult faptul că, văzând ce și cum se făcea, generațiile tinere învățau toate aces- tea, deci se pregăteau bine în mod practic - pentru viața matură. Și cred, în acest context, că sunt binevenite și aceste rân- duri: „Mi se mâhnește tare sufletul, când gândesc că tineretul de la noi demult nu mai vede și nu mai știe multe-multe dintre Sora tatei, nănășica Liza, maică acele lucrări pe care le vedeam noi, copiii la Mănăstirea Cușelăuca (care, la satelor de cândva. Nu numai le vedeam, începutul anilor șaizeci – perioa- ci treptat ne includeam și noi cu anumite da neostalinismului, instalat de sarcini, la început mai mici, apoi și ceva Brejnev, iar în fosta RSSM re- mai mari. Nu-i vorba, bineînţeles, că aș alizator fi ind satrapul acestuia, vrea să muncească și ei cum munceam Ivan Bodiul - a fost închisă) noi atunci. Dar e necesar și foarte bine, 39 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ca cei de azi, de mâine și de mai apoi să știe cât mai mult despre cum se trăia în vremile de cândva. Tocmai din dorinţa de a contribui cumva la realizarea acestui scop, nobil, și dau atâtea detalii, care pentru unii, tot ce-i posibil, vor părea plictisitoare…” (v. Nevoia..., p. 64 și p. 133-34). Ca și majoritatea altor oameni, părinții mei au avut și calități, dar și unele metehne. Sau chiar și ceva păcate, dacă e să mă refer la tata (despre unele de-ale lui – v. Nevoia…, p. 82-83, 141-142). Au ținut foarte mult la noi, co- piii lor, dar și la nepoții lor. Au iubit munca, au fost gospodăroși. Pricepuți în cele ce erau obligați să facă, conform înțelegerii tradiționale a rolurilor soților într-un cuplu țărănesc. Tata avea constant modestul nostru inventar agricol foarte bine pus la punct, iar mama se descurca perfect de toate în ale casei… Știau și să se odihnească, chiar și să petreacă; erau foarte primi- tori, ospitalieri. Tata nu ducea paharul la ureche, dar nici bețivan n-a fost. Lăcomia, zgârcenia și invidia i-au ocolit deplin. Nu cunosc ca părinții să se fi certat cu vecinii sau cu alți consăteni. Dacă nu greșesc, ei se bucurau de autoritate printre majoritatea lor. Unde mai pui că tata avea și unele calități organizatorice, de lider, precum se zice acum. A fost de minimum două ori primar, iar niște ani - și membru al Partidului Țărănesc Democrat. Avea o logică și memorie excepționale, ceea ce l-a ajutat foarte mult în diverse împrejurări neprielnice ale vieții sale... Fiind în mare măsură un altruist (om care manifestă grijă pentru binele celorlalți), el s-a zbătut, toată viața sa, și pentru interesele comunității la care aparținea. Iată doar două fapte. În 1944 a organizat Cooperativa de consum din sat (сельпо-ul, precum i se zicea, rusește). Deoarece acoperișul de șindrilă al bisericii se deteriorase, sătenii, după ce scăpaseră de foametea cumplită, au hotărât să-l schimbe. Și anume tata a fost cel care s-a oferit să colecteze donațiile în acest scop, transformând pentru asta casa noastră mare într-un depozit, în care pri- mea / primeam ceea ce aduceau enoriașii: cereale, răsărită, fasole etc. Iar pe banii obținuți la predarea celor acumulate astfel către stat, s-a cumpărat lemn pentru șindrilă. Și biserica a fost salvată, actualul ei acoperiș de tablă zincată fiind pus mult mai încoace… Însă tata era, probabil, prea optimist, iar mama, din contră, cam sau chiar prea pesimistă. Ea se lăsa deseori pradă nu numai văicărelilor, ci și lăcrimărilor – în semn de frică pentru amenințările viitorului, dar, mai ales, și ca regret pentru relele care fi e că deja ni se întâmplau, fi e că ni se apropiau și ea le presimțea… Dar, slavă Domnului, aceste temeri nu s-au adeverit totuși deplin, deși, după „eliberarea” din 1944, familia noastră a avut mult de pătimit. Aici doar nu- mesc acele pătimiri, indicând paginile din Nevoia…, unde se poate afl a mai mult despre ele. 1 - Impozitul agricol - blestematele postăvci, insuportabil de mari și imposibil de achitat, mai ales în termenele pe care le impuneau autoritățile. 40 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Acest, pe atunci, foarte de temut cuvânt străin - поставка, căruia i se adău- gase terminație din română, se folosea în locul cuvintelor impozit natural sau agricol. Поставка era o înlocuire a frazei rusești поставлять государству, adică a preda - obligatoriu! - către stat, a aproviziona statul cu produse agricole (se zicea, de exemplu, am dat sau am de dat / de achitat postavcă de grâu, de carne, de lapte, de lână, de ouă etc., etc.). Ca urmare, a fost arestarea tatei, prin august 1944, și amenințarea de a fi condamnat la ani grei de detenție în lagăr. A scăpat atunci ca printr-o minune (însă o parte a puținei noastre averi ne-a fost luată pentru plata amenzii). Dar Ion al lui Ilii Dohotaru, soțul surorii mai mici a mamei, Anica, arestat pentru „o crimă” similară, a fost învinuit de sabotaj și condamnat pe cinci ani de lagăr, unde s-a pierdut. 2 - Pentru că fusese primar, tata, la sfârșitul anului 1945, a fost arestat. Anchetările, judecarea și rejudecarea sa au durat aproape un an. A fost condamnat pe opt ani de lagăr, dar cu drept de apel. Și-a scris el singur plângerea către Colegiul Militar al Judecătoriei Supreme a URSS. Ea a convins de nevinovăția sa și pedeapsa i-a fost redusă la trei ani. Or, condamnații pe termen până la trei ani inclusiv, urmau să fie amnistiați și, la începutul lui 1947, tata a fost eliberat (p. 93-96). 3 - La formarea colhozurilor, cei care doreau ca tata să fie dus totuși la pierzanie în lagăr pe noi nu voiau să ne primească. De ce? Ca aceleași postăvci să ne fi ter- minat definitiv. Ba și să fi fost, în scurt timp, deportați, ca, chipurile, dușmani ai vieții noi - colhoznice. A urmat deci 4 - amenințarea depor- tării. De aici și grijile / zbaterea tatei ca noi să nu fi nimerit în acele liste. Iar pentru asta a fost 5 - nevoit, printre multe altele, să accepte, câțiva ani în șir, subscrierea la împrumutul „benevol” de stat. Și tocmai cu suma maximală - de 500 ruble, o adevărată cabală pentru familia noastră, căci noi nu aveam nici un venit. Și, ca să fi înțeles cineva situația noastră de atunci, trebuia să fi văzut cum, în fiecare din acele primăveri, bietul tata se chinuia ca să găsească de la cine să fi împrumutat acei bani și apoi cum să-i Tanti Anica (Stogu) și fi ul ei, fi putut restitui… (107-111). Nicolai I. Dohotaru 41 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Cei care, tot ce-i posibil, ar dori să mai afl e ceva despre părinții mei, mai ales, referitor la ultimii lor ani de viață, o pot face, citind, în Nevoia…, paginile 142-49. Iar aici mai adaug că destinul a fost totuși îndurător cu noi. Trecuți prin anii războiului, prin epidemia de tifos (se îmbolnăvise doar sora Natașa), prin foametea organizată de regimul comunist ruso-sovietic, prin tirania postăvcilor și cea a împrumuturilor „benevole” (заём-urile), prin represaliile KGB-iste asupra lui tata, prin amenințările deportării și prin colhozizare (un termen potrivit, propus de regretatul prof. universitar, reputatul fi lolog Grigore Cincilei), noi, părinții și copiii lor, am scăpat din toate acestea nu numai cu viață, dar și teferi. (Cu regret, bărbatul surorii Anica, Andrii al lui Petrea Frip-

Așa arătam noi, șapte (din opt) urmași ai soților Trocin și Măriuța Cojo- caru, adunați, pe 15 septembrie 1974, pentru a-l petrece pe ultima-i cale pe fratele Mihail (la doar 52 de ani împliniți) 42 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei tu, a căzut pe front, iar, la începutul lui 1949, primul soț al surorii Tecla, Petrea lui Ilii Dohotaru, și-a pierdut viața în Tiraspol, lucrând la o construcție militară, unde a fost trimis provizoriu de Fabrica de Spirt din Coșernița, la care era angajat4**.) Merită atenție încă un gând des- pre părintele meu, un gând pe care îl consider de mare Părinții mei, Maria (Stogu) și Trocin Cojocaru, la învățătură pentru bătrânețe (1959. Vor mai trăi încă cca câte 10 ani.) Cu mulți, cei de azi și din nepotul Mișa Ilușca viitor. Tata a știut nu numai să convingă în privința nevinovăției sale, dar a avut și demnitatea de a-și apăra numele de falsifi carea rusească. Căci pe coperta dosarului său numele Cojuhari a fost tăiat și scris alături Cojocari. Pentru că însuși inculpatul a cerut să i se scrie și să i se pronunţe corect numele de familie. (Anume printr-o astfel de precizare din partea anchetatorului, dar cerută, evident, de către învinuit, a început unul din îndelungatele sale interogatorii.) Am spus de învățătură, dat fi ind că unii n-au procedat așa, fi ind în condiții de libertate (inclusiv fratele meu cel mai mare, Mihail, dar și al patrulea fi u al părinților, Gheorghe, ei și urmașii lor fi ind scriși Cojuhari). Iar unii de-ai noștri nu-și apără numele nici acum, când serviciul respectiv de stat al RM (condus de un ins din partidul lui Lupu) a revenit la practica sovietică de rusifi care, în pașapoarte, a numelor locuitorilor autohtoni. Desigur, tata nu știa regulile onomasticii noastre (adică ale științei despre nume). Poate de aceea n-a cerut ca numele să i se fi corectat în Cojocaru. Sau, poate, își dădea seama că prin aceasta ar fi făcut-o prea tare pe românul, ceea ce atunci era foarte periculos, îndeosebi în situaţia sa (dar tineretul trebuie să știe că așa ceva a rămas foarte periculos pentru oricine și în tot timpul care a urmat, până la căderea imperiului sovietic…). Un lucru 4 * De foamete, merită subliniat, am scăpat, mai ales, grație unei idei ingenioase a tatei – ca să organizăm în curtea noastră o stână. Dar asta am putut realiza numai datorită, bineînțeles, faptului că dispuneam de condiții pentru așa ceva (condiții, să nu uite asta moldoveniștii antiromâni!, care ne rămăseseră de pe timpul „ocupației” noastre de către România!...). 43 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

1974. Copiii familiei Măriuța și Trocin Cojocaru, împreună cu nuro- rile și ginerii, care le-am adus bunicilor 26 de nepoți și nepoate. De la stânga, sus: Anica (primul ei soț, Andrei Friptu † în război), Grigore, Nicu Logan (timiliuțean), Gheorghe Constantinică, Lida (Munteanu), Tecla (primul soț, Petrea Ilie Dohotaru, † la construcția unui obiectiv militar în Tiraspol…), Ion Ilușca, Natașa; șed: Simion cu Natalia (Mat- fienko), Vera (Stoianov), văduva lui Mihail, Gheorghe cu (Gadai) Dana și Nicolai cu Aneta (Smolievsky)

însă pentru mine e cert: până la urmă, tata n-a fost învins de NKVD, datorită ȘI faptului că în acele condiţii de teroare absolută el a îndrăznit să-și apere și nu- mele, deci, și demnitatea de om. (Dar mai vreau să spun aici că numele nostru de familie avea și o altă variantă, pe care o foloseam de pe când mă ţin minte, și anume: Cojocariu. Așa răspundeam noi, toţi copiii familiei noastre, atunci când eram întrebaţi: ai cui suntem? Ai lui Trocin Cojocariu, era întotdeauna răspunsul nostru, în care i și u se pronunţau dift ongat, adică ca un singur sunet.)

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Despre locul unor consăteni în memoria mea (dar, mai întâi, a satului, evident, sau – de cele mai multe ori – a unei oarecare părți a lui), precum ȘI 44 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei despre întrebarea: al cui nume dintre ei ar merita să fie înveșnicit la baștină. Nu e deloc ușor să formulezi cât mai nimerit niște întrebări cu privire la o localitate și, mai ales, la oamenii ei, cu deosebire dacă răspunsurile la întrebările în cauză urmează să fie incluse într-o carte (care, de urmașii celor care o vor procura, va putea fi citită și peste foarte mulți ani, fără a o căuta undeva, în afara propriei locuințe. Ceea ce nu putem spune despre presa periodică: colecțiile de ziare și reviste sunt păstrate doar de unele biblioteci și arhive…). Dar și mai dificil sau, dacă nu greșesc, chiar riscant e să răspunzi la unele din atare întrebări, precum, în cazul de față, sunt, cel puțin pentru mine, aceste două (care, de fapt, în mare măsură coincid între ele. Iar cea de a patra, dacă nu greșesc, include, de fapt, și cele ce ar putea fi spuse – în linii mari - întru a creiona profilurile unora dintre consătenii cu merite mai deosebite, dispăruți pe când număraseră încă cam puține primăveri – vezi doleanța de la sfârșitul chestionarului). De aceea, mi-e greu să răspund DIRECT la aceste întrebări. Voi răspunde în combinare cu niște gânduri de care, în viziunea mea, suntem obligați să ținem cont, atunci când abordăm astfel de chestiuni. Totodată, voi menționa mai multe nume care, sunt sigur, se păstrează, într-o măsură sau alta, și vor mai licări, poate chiar mult timp, în memoria cel puțin a unei părți din locuitorii baștinei noastre. Să ne întrebăm așadar, la modul general, cine rămâne, de regulă, mai înde- lung în memoria propriilor consăteni? Răspunsul mi se pare indiscutabil: cei care s-au evidențiat prin ceva deosebit, ieșit din comun. Iar acest ceva trebuie să fi e de ordin pozitiv, deși, cu regret, nu rareori acel ceva a fost și este de ordin negativ. Sau se întâmplă că cele făcute de cineva reprezintă un amestec de po- zitiv și negativ, urmând să se determine ce din acestea a prevalat5*… E necesar, mai departe, să facem deosebire între cei cărora li se zice oameni de rând – majoritatea (care practică munca fi zică) și ceilalți – minoritatea: funcționari din administrația sătească, învățători și profesori școlari, lucrători medicali, diferiți șefi agricoli (mulți, până nu tocmai demult) ș.a. Iar în componența acestei minorități un rol deosebit revine acelor persoane care, prin profesia lor

5 * Ca exemplu în acest sens amintesc numele lui Timofti Ilușca, zis a Ciocoiului. A rămas în memoria multora ca un bătrân foarte sever, chiar de temut. Mai ales, pentru acei adolescenți, care pășteau vitele pe imașul numit Crețile Mari. Vorba e că săteanul avea un ogor la acea margine a Văii Bahului de Jos care dădea spre acel mare imaș al satului. Și dacă vreo bovină, fugind de strechie (corect - streche), ajungea pe acel ogor, bătrânul putea să o prindă și să o lege, altfel zis, închidea animalul. Iar ca să și-l fi eliberat, proprietarul trebuia să achite ceva pentru stricăciune sau pentru simplul fapt că animalul intrase pe ogorul lui. Deci respectivul adolescent „văcar” trecea, precum zicem acum, printr-un stres. Sau era nevoit să aibă mereu grijă ca să-l preîntâmpine… Dar, pe de altă parte, acel Timofti a rămas în amintirea multora și ca un bun gospodar. Mai mult decât atât, ca unul care aducea mai multe foloase și unei părți a consătenilor. Pe lângă ogorul său curgea un pârăiaș, ceea ce îi permitea omului să facă acolo și grădină, iar toamna vindea o parte a recoltei. Ținea, de regulă, un buhai bun, pe care nu-l neglijau mai mulți dintre cei cu vaci… Avea și o instalație de făcut frânghii / funii. Or, fără acestea nu se putea gospodări... Era primitivă și, poate, o mai fi avut cineva. Dar oamenii, cel puțin din mahalaua noastră, veneau mereu la dânsul cu această trebuință. 45 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei promovează printre consăteni valorile spirituale (religioase, științifi ce, estetice etc.). Sau, grație anumitor capacități deosebite, cineva chiar contribuie cât de cât la îmbogățirea unora din valorile numite. La această minoritate aparțin, evident, și cei mai mulți consăteni care, după obținerea studiilor medii pedagogice sau, cu atât mai mult, a studiilor superioare, au activat / activează în instituțiile de învățământ din alte localități ale Republicii Moldova. Sunt ferm convins că persoane pe ale căror nume memoria satului le păs- trează, într-o măsură sau alta, au existat (există și vor exista) neîndoielnic și printre oamenii de rând. La noi printre astfel de nume sunt, indiscutabil, de pildă, cele ale fraților Lionică și Mihail Constantinică. Pentru că au fost bărbați gospodăroși, onești, evlavioși, cumpătați și cu multe alte calități. Dintre cei cu numele Dohotaru, purtat de mulți consăteni, se evidențiau, mai ales, cei trei frați – buni gospodari: Carp, Dănilă și Ilii (nu cunosc ordinea după vârsta lor). Personal, sunt impresionat și acum de familia lui Vanea Lungu. Pe lângă cei trei feciori (unul a decedat de timpuriu) acel cuplu a avut tocmai șase fete! Și părinții lor au știut să le educe astfel, încât fi ecare să devină nevasta unui bărbat nu numai demn de dânsa, dar care să mai fi putut deveni și rămâne un bun gospodar. E un caz, cred, foarte potrivit pentru o crestomație la istoria pedagogiei țărănești a românilor…6** Cu ocazia scrierii acestui text am citit mai atent prima carte despre Coșernița. Și am fost foarte mirat, reamintindu-mi din ea că Vasâle Ostrov, unul din buneii lui Tudor Iașcenco, a venit din Primul Război Mondial decorat tocmai cu trei Cruci Sfântul Gheorghe. Și mă întreb, câte alte astfel de surprize ar mai putea fi descoperite despre consătenii noștri, dacă le-am căuta bine? Nu se uită, cred, numele, singulare la noi, ale meșterilor Alixâi Rotaru7* și Grigore Botnaru (ele coincizând cu meseriile pe care aceștia le-au practicat). Ca și cel al lui Negrub, proprietarul morii. Nici, poate, al bătrânului semivăză- tor Colea Huțu care împletea din nuiele groase de răchită o frumusețe de iesle pentru bovine (o mostră de aceasta ar fi vrut, la sigur, să o aibă în colecția sa chiar și cel mai exigent muzeu al satului). Și cu atât mai mult, evident, numele meșterilor mai tineri - talentați în mai multe domenii - Vasâle S. Cojocaru și Todirică Constantinică (despre dânșii e scris interesant și în această carte). Dar croitorii: Ionică Lungu, Efi m Dohotaru, Ion Malai, Tamara (Buzdugan) Munteanu, care în timpurile grele au tot confecționat, în atelierul din casa lui Astafi Danilov, diversă îmbrăcăminte pentru consăteni?! Dar cizmarii (unul

6 * * Un caz potrivit, zic, având în vedere însă doar rezultatul educației fetelor din această familie. Nu știu însă prin ce metode / mijloace educative au fost obținute acele rezultate. Dar iată ce, în vara 2015, mi-a povestit în Chișinău la acest din urmă subiect o doamnă cu vârsta cam peste 75 de ani, fi ică și ea a unei familii de țărani cu mai multe fete: Tata, cu un caracter foarte aspru, ne-a preîntâmpinat că, dacă careva dintre noi, fi icele lui, își va permite ceea ce domnișoarele au voie să facă doar după căsătorie, el o va tăia în bucăți… 7 * Ce parte a tinerilor de la țară mai știu astăzi ce înseamnă expresia a trage șinele? Dar era o lucrare periodică fără de care omul nu-și putea folosi carul / căruța. Și, mai ales, acest meșter o efectua bine. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată, dar iată că de numele său nu uit nici după atâția ani… 46 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei se numea Sânion Vlăsencu)?! Dar Sarion Chiriac – toboșarul / dobarul și alți membri ai respectivei echipe de muzicanți?! Dar posesorul renumitului bas – Vasâle al lui Ion Cojocaru / Croitoru?! Dar meșterii zidari, lemnari?! Dar șoferii și mecanizatorii din anii de colhoz?! Dar cei cu fi erăritul care știau să vindece tehnica colhozului, dar și să presteze multe servicii bune sătenilor?! Printre dânșii, Ilii al lui Androni Constantinică (un inventator constructor autodidact în cele ce țin de mecanizarea multor lucrări agricole), ca și Andrii, un fi u al familiei Rotaru. Dar acel domn Lucachi Beiu, dacă e să trecem la medicină, care îi vrăciuia pe consăteni (în baza doar a celor ce deprinsese, pe când era prizonier de război în Austria și lucra în gospodăria unui veterinar)?! Dar fosta mulți ani asistentă medicală a satului, Niusea (ea și soțul ei, profesorul Petru Goncearuc, fi ind veniți din s. Vârtijeni (nu Vertiujeni)?! Dar moașele care au ajutat și ajută mămicile ca să-i aducă pe lume pe noii născuți ai Coșerniței (acum, cu regret, foarte puțini)?! Dar bărbații cu care se identifi ca decenii în șir ofi ciul poștal local – Fiodor Iașcenco și fi ul său Alexandru, ca și factorii poștali (care au cutreierat atâția ani drumurile glodoase ale satului…), printre ei și Petrea Scutaru, el fi ind și un muzicant talentat?! Dar calmul și cultul băr- bat Alexâi al lui Grigore Darie care, un șir lung de ani, șase zile pe săptămână, tot deschidea – la ora cuvenită și pe orice timp de afară, - magazinul, unde consătenii își căutau multe dintre cele trebuincioase?! Și acest șir de nume ar putea fi prelungit, bineînțeles. Iată-l însă și pe soțul surorii bunicii mele Tudora, pe nume Ileana (îi ziceam mâca Ileana). Acel moș, Vasâle Vânoagă, originar din Cotiujenii Mari, a ciobănit toată viața. Știa, în caz de necesitate, să dea drumul sân- gelui animalelor bolnave. Era o operaţie care uneori se aplica cumva și oamenilor. Scump la vorbă și mereu calm, din cauza vârstei înaintate deja nemaifiind cioban, atunci când se ducea undeva, era neapărat cu lungul său băț ciobănesc (la noi i se zicea dârjauă). Purta - și vara - opinci din piele de bovină dubită, unse cu dohot. Era întotdeauna bărbierit și bine îngrijit. Vara, în ițari albi, o pălărie de paie cu bor neobișnuit de mare și cu dârjaua sa, mergea pe drum fără să se fi grăbit, cu capul sus și cu destoinicie de un adevărat aristocrat… Vor rămâne, probabil, încă pentru mult timp în memoria satului sau barem a unei părți a coșernițenilor și numele unor persoane care s-au evidențiat într-un mod foarte deosebit, chiar dacă uneori asta s-a produs de la sine sau a rezultat din niște împrejurări care au depins cel mai puțin de inșii respectivi. Așa sunt: Gavril Răpede (pentru că a trăit 102 ani, după 70 având și ridicând încă un rând de copii, cu a doua sa soție, căci prima îi decedase); fiul său Terinte (pentru că a stat ascuns de sovietici mai bine de jumătate de secol!); acel Alexandru – fiul lui Danea, al lui Costea, al lui 47 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Ion Leșcu -, care a fost, pentru mulți ani, întemnițat de regimul criminal din Tiraspol… Dar numele Lupu Munteanu, un tată ai cărui patru fii au căzut pe front (o situație și mai tragică decât cea descrisă de George Coșbuc în zguduitorul său poem Trei, Doamne, și toți trei!), iar nu mult timp după război, acești bieți părinți nenorociți au rămas și fără de ultimul fiu (în timp de vară, pe un câmp el și-a găsit moartea pe care, zice-se, o căuta…)?! Dar cei deportați de către soviete, fără nici o vină?! Dar cei trei militari din Armata Română: Gheorghe Constantinică, Gheorghe Dubălaru și Epifani Iașcencu, care, în 1944 (deja după întoarcerea de către România a armelor împotriva nazismului!) au fost făcuți de către sovietici prizonieri și duși pe mulți ani în Siberii?! Și cineva, la sigur, ar putea adăuga și aici încă multe alte nume de consăteni, căci, chiar și pe când eram legat mai strâns de satul natal, o localitate nu tocmai mică, eu am cunoscut ceva mai bine doar cam o jumătate din familiile lui… Cât mă privește, în cartea Nevoia… (p. 41-42) am spus ceva și despre bătrânul Tănase Ouș din Testemânt, ale cărui ciudățenii nevinovate și acum îi amuză mult pe cei cărora li se povestesc. Mai adaug că, anume din cauza caracterului ciudat al mult mai tânărului Ion al Dunei a lui Ha- ralampi Cibotari, numele său mai persistă în memoria unora. Sunt deci și ciudățeniile, ba chiar și moartea unora, întâmplată dintr-o cauză cu totul neobișnuită, modalități de a te păstra în memoria celor care te-au cunoscut, direct sau din spusele altora. (O confirmare a cazului cu moartea ne poate servi asfixierea / înădușirea cândva a unui bărbat cu un cioric / șoric, de unde, zice-se, și provine denumirea respectivei mahalale a satului.) Dar, mai nou, poate zăbovi un timp în memorie și un gest al unei persoane care s-a lăsat manipulată de cineva în scopuri politice. Asta se poate concretiza prin acel gest – slugarnic - cu snopul de grâu ridicat deasupra capului ei de către Sarafima Hrițcu, la adunarea preelectorală din februarie 1994, gest care i-a înclinat decisiv pe consătenii noștri să voteze cu partidul agrarian. Or, acel partid tot comunist era… Și de atunci majoritatea nu mai încetează să voteze cu această pacoste sovietico-bolșevică, adusă în Basarabia de agenții komintern-ului, niște slugi – blestemate de către români - ale Moscovei… Deci, rog SĂ REȚINEM: în cazul în care cineva rămâne în memoria sa- tului, importă cel mai mult dacă asta s-a produs pentru fapte bune, sau nu tocmai bune. Dar poate fi și mai grav - pentru că n-a făcut binele care îi fusese pe puteri. Sau fiindcă a făcut intenționat rău. În acest din urmă sens, nu se uită, bineînțeles, acei câțiva inși din satul nostru, care se făcuseră benevol cozi de topor ale regimului comunist în terorizarea consătenilor (dar numele lor nu merită să fie scrise aici...). Răul făcut de cineva trebuie iertat, o știm bine, dar nu și să fie uitat… 48 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Aveau / au, în principiu, șansa de a rămâne mai îndelung în memoria satului capii administrației locale, dar și unii dintre cei care au fost în fruntea colhozului. Știm că ei erau obligați să nu ignore cele ce li se dicta de administrația raională. Dar importă dacă ei nu-și ciuleau prea mult ure- chile spre ea, străduindu-se să-i fie pe plac cu orice preț, ceea ce era condiția păstrării postului primit. Pe lângă asta, dar și independent de împrejurările care au făcut ca acei consăteni să ajungă în posturile respective, atitudinea față de numele lor a depins / depinde și acum de faptul ce, cum și cât au făcut purtătorii acestor nume, aflându-se în posturile ocupate de ei. Iar cel mai mult contează dacă prin activitatea lor liderii în cauză s-au străduit să slujească cât mai bine, în condițiile de care dispuneau, interesele satului și ale oamenilor lui ori și-au urmărit mai mult interesele personale, pe cele ale propriilor familii și ale apropiaților acestora… (asta se referă, bineînțeles, și la persoanele care au deținut / dețin postul de director al școlii). E clar de la sine că aprecierea rezultatelor activității unor atare persoane și deci formarea atitudinii satului nostru față de numele lor e necesar să se facă în comparație atât cu predecesorii, cât și cu urmașii lor în posturile respec- tive. Dar nu trebuie ignorate nici condițiile generale din stat, în perioada activității lor. M-aș putea pronunța la acest capitol doar despre fostul mulți ani președinte al sovietului din sat, tot el și primul primar, Toadere al lui Pantilimon Scutaru (care până la asta deținuse postul de director al școlii). Dar și despre alt consătean, fostul mulți ani președinte al colhozului local, Vasâle al lui Andrii Postoroncă. Însă despre primul am scris mult în cartea Nevoia… (mai mult decât despre oricare alt consătean dintre cei care nu mi-au fost rude), despre al doilea, e adevărat, am scris mult mai puțin, dar asta pentru că nu dispuneam de informație. Aflându-se mulți ani în acele posturi, era imposibil să fi fost mulțumiți de activitatea lor chiar toți consă- tenii, ca cineva să nu fi rămas cu supărări și obidă. Dar, cu toate acestea, apreciind în ansamblu activitatea acestor doi consăteni în acele posturi de conducere, trebuie, sunt convins, să recunoaștem că numele lor vor fi încă mult timp pomenite de bine de către majoritatea consătenilor, inclusiv a celor plecați din sat. E adevărat: 1 – că atât anii de directorat, cât și mai mulți dintre cei de președinție ai lui Toader Scutaru au coincis cu perioada când în fosta RSSM se construiau diverse obiective de menire social culturală; 2 – că pe atunci legea permitea sau chiar obliga ca o parte din banii acumulați de colhozuri și sovhozuri în bănci să fi fost alocați în aceste scopuri; 3 - că în fruntea colhozului tocmai s-a aflat, câțiva ani, președintele Mihail Bulgaru, un om înțelept care nu numai că a susținut inițiativele administrației școlii și 49 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ale Sovietului sătesc, dar și venea cu unele inițiative proprii (de pildă, i-a insuflat președintelui sătesc ideea construirii unei case de cultură); 4 - că s-ar fi făcut și mai mult, dacă acest om ar fi fost lăsat să conducă colhozul timp mai îndelungat… Dar nu trebuie să se uite și toată priceperea, efortu- rile personale ale directorului și, ulterior, ale capului sătesc de atunci, Toader Scutaru, întru organizarea susținerii locale (din diverse direcții), dar și întru obținerea încuviințării / acordului de sus pentru realizarea respectivelor intenții, de atunci, de a schimba în bine starea satului… Iar că nu toate intențiile bune i-au reușit, asta e altceva… Cu Vasile Postoroncă am fost colegi de clasă într-a patra (anul școlar 1946- 47 – dricul blestematei foamete), avându-l ca dascăl pe excepționalul bărbat Nicolai Constantinovici Barcari (după acel an școlar el a plecat altundeva și nu am mai știut ceva despre dânsul…). Apoi Vasile a abandonat școala,

O întâlnire cu câțiva consăteni la Liceul Mihail Sadoveanu, prilejuită de invitația (cu ocazia jubileului meu de 7 decenii – mai, 2005 -) a foștilor, în 1947-´49, profesori la Coșernița (rândul I) Tatiana și Chiril Andon. De la stânga: nepotul meu de vară primară, Emilian Dohotaru cu soția sa, Ma- ria, Traian Iașcenco, frații Toader / Tudor și Timotei Scutaru; în rândul II: Alexei Darie, Nicon Ouș, nepotul meu Șura (fi ul fratelui Mihail), sora lui Vasile Dubălaru, Valentina, și văduva lui, Nina (Cuzuioc, din Sănătăuca), soția lui Timotei S., Nina, Grigore Munteanu (director) 50 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ca mulți alți adolescenți de atunci (de pildă, fratele meu Gheorghe, același Toader Scutaru, Alexandra Cârlig… Aceștia doi, e adevărat, au revenit la școală după o pauză de 2-3 ani, pe când Alexandra – după una mult mai mare, ea absolvind 7 clase abia în 1951, împreună cu niște adolescenți, din- tre care unii erau chiar și cu 10 ani mai mici). Vasile și-a completat cumva cunoștințele școlare doar după mai mulți ani, urmând mai apoi și studii medii de partid. Așadar, nu avea multă carte școlară și nu făcuse vreo facultate. Ba și se mai zice că ar fi ajuns în postul pe care îl deținuse Mihail Bulgaru prin niște acțiuni ale sale reprobabile… Cu toate acestea satul nu uită că, grație celor șapte ani de acasă și a înțelepciunii țărănești pe care o avea, el, fiind președintele cu 15 - cei mai mulți - ani de aflare la cârma colhozului, nu numai că s-a descurcat bine de toate, ci a fost un gospodar bun. Atunci când transmitea postul următorului președinte (o făcea nu din dorința sa…, căci mai avea ceva timp până la vârsta de pensionare), colhozul avea în bancă 1 milion de ruble. A fost, bineînțeles, rezultatul muncii tuturor generațiilor de membri de rând ai acelui colhoz (trudă, evident, remunerată cumva, dar nu mi-a fost dat să aflu vreodată care era raportul dintre partea plătită a ei – fie și la un preț de nimic - și partea neplătită…). Dar acel milion a fost, bineînțeles, și rezultatul muncii numeroșilor specialiști ai gospodăriei. Ba, ca fire de țăran, președintele Postoroncă era, tot ce-i posibil, cam prea strângător. Poate prin asta și se explică faptul că, precum zic unii, accepta cam cu greu sau uneori chiar n-a acceptat să aloce partea de bani a colho- zului necesară la realizarea în sat și a altor proiecte. Or, erau, repet, bani munciți de săteni, chiar dacă unii nu lucrau în colhoz, dar de cele construite urmau să se fi folosit și ei. Probabil, și-a spus cuvântul nedorința sa ca șeful administrației sătești de atunci să fi acumulat încă niște realizări. Adică a fost influențat de un fel de invidie. Și asta e foarte regretabil. Cu atât mai mult cu cât, în câțiva ani toată acea avuție a colhozului s-a dus pe apa sâmbetei. Iar satul nostru ține bine minte și, la sigur, nu va uita încă mult timp numele șmecherilor care erau atunci la cârma colhozului… Îi amintesc aici și pe alți consăteni care au deținut posturi de conducere în domeniul agriculturii. După cele 7 clase din sat mai mulți absolvenți au făcut studii medii de agronom. Unii, urmând și astfel de facultăți sau absolvind școli de partid, au devenit specialiști principali în colhozuri și sovhozuri, secretari ai organizațiilor de partid, șefi de gospodării agricole sau chiar funcționari în organele raionale de administrare a agriculturii. Iată doar câteva nume din acest grup de consăteni: Gavril al lui Lazăr Dohotaru, Tă- nasă al lui Michea Ouș, Vasile al lui Ștefan Ghilețchi, Gheorghe Stogu – cu facultatea de zootehnie, dar după 10 clase și patru ani de cătănie la marină, Traian al lui Epifani Iașcenco, Ion al lui Toadere Țâmbală. Dar și Grigore 51 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei al lui Ion Rusu, agronom; Anatol Cacearovschi, fost președinte de colhoz la Domulgeni, apoi devenit ultimul și, probabil, cel mai memorabil președinte al colhozului din Coșernița, post după care e - timp de mulți ani(!) - șef pe agricultură la Executivul din Florești (el e fiul din prima căsătorie a mamei sale, Maria lui Dumitru Ostreț, cu vărul meu primar, Nicolai al lui Dănilă Dohotaru. Ea a fost toți anii de muncă profesoară în școala locală.). Cred că e momentul potrivit ca să spun și despre alți consăteni, ajunși funcționari de vază, doar că ei au activat nu la baștină (să-i amintesc succint, întrucât o cere logica expunerii de care mă conduc în acest text, iar restul vor scrie cei vizați înșiși, care mai sunt în viață). Mă voi referi la patru persoane (evident, în măsura în care dispun de ceva informație). 1 - Pantelimon Păscă- rencu – a absolvit Universitatea în 1958, specialitatea pedologie / știința despre sol. După asta ne-am văzut ocazional o singură dată și mi-a spus că deținea un post la Ministerul Agriculturii, dacă nu greșesc, în Serviciul Cadastral. 2 - Pavel al lui Gheorghe Dubălaru. A activat inițial în sistemul Cooperației de Consum Sătesc, raionul Comrat; apoi ca președinte de Executiv al raionului Taraclia, după care post a fost consecutiv prim secretar al comitetelor raionale de partid Ungheni și Camenca. Acest din urmă post a coincis cu perioada, când alegerile în organul legislativ al republicii s-au făcut după alte reguli, decât cele din alegerile precedente. În acele condiții, neordinarul nostru consătean Pavel Dubălaru, ca și, precum am mai amintit, compozitorul nostru Anatol Chiriac, au devenit legislatori. După deputăție, Pavel Dubălaru a activat, până la pensionare, ca președinte al ceea ce se numește, prescurtat, MoldCoop. Dân- sul e un om foarte de treabă. Modest, calm, sincer, punctual și muncitor… Iar posturile destul de înalte pe care le-a deținut și în care, e logic să credem, s-a descurcat bine de toate, nu i-au măcinat aceste calități, el păstrându-și, dar și înmulțindu-și cumsecădenia cultivată de către cei de la prima sa acasă. Mie, personal, îmi face mare plăcere să comunic cu dânsul, pe orice cale. Mă simt de parcă aș fi alături de prietenul meu și unchiul său, Vasile Dubălaru, plecat mult prea devreme dintre pământeni… 3 - Simion al lui Ion al lui Tro- cin Rusu e, precum știu bine coșernițenii, un alt înalt funcționar originar din satul nostru, singurul consătean care s-a învrednicit de înaltul grad de general. Dar sfera sa de activitate (securitatea statului) e una foarte specifi că. Ceea ce fac / îndeplinesc anume cutare sau cutare dintre oamenii ei nu se afi șează, de aceea nu prea cunosc ceva detalii despre dânsul. Și chiar dacă am fi avut ocazii să ne vedem mai des, situația nu s-ar fi schimbat, bineînțeles. Dar pot spune că profesia mea m-a învățat să văd / pătrund cât de cât fi rea omului prin a citi ceva scris de dânsul. Și am rămas foarte plăcut impresionat după lecturarea textului său din cartea Coșernița… (2001). El denotă un autor cu o logică bună, care operează liber cu informație din cele mai diverse domenii, dar și 52 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei o expune într-un limbaj perfect, deși are studii superioare nu de fi lolog, ci de inginer. Mai apoi, ascultându-l nemijlocit, m-am convins o dată în plus că prima impresie nu m-a înșelat. Iar asta m-a bucurat și mai mult… Înseamnă că la acest capitol a fost bine școlit atât de către doamna învățătoare a sa Ale- xandra lui Gheorghe Cârlig, cât și de doamna profesoară Parascovia Roșca (fi ica lui Profi re Ganea). Însă două din puținele noastre contacte mi-au lăsat de bănuit, să nu fi e cu supărare, că în relațiile cu unii oameni obligativitatea sa e cam selectivă. Și nu pricep bine prin ce se explică această stranietate... 4 – Valeriu Cibotari, al doilea fecior al Palagheii lui Ion Cojocaru, zis și Croitoru (a fost, la prima căsătorie, soția lui Ion - căzut pe front - al lui Vasâle Mun- teanu, de lângă Sârghi Cojocaru. Valeriu, cu diplomă de inginer, e specialist în domeniul vinifi cării, activează la Ministerul Agriculturii. Am comunicat

Vara lui 2012. Șapte consăteni sub harta care, să sperăm, cândva va fi corectată… De la stânga, șed: Pavel Dubălaru, Timotei Scutaru, Gri- gore Munteanu și subsemnatul; stau: Simion Rusu, Grigore Cibotaru, Alexei Darie 53 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de câteva ori și mi-a făcut impresia că e un bărbat serios, își cunoaște bine specialitatea… După ce terminasem de redactat și expediasem acest text, am citit cu mare interes, în săptămânalul Literatura și arta din 5.11.2015 (p. 6), articolul Nasc și la Coșernița oameni!, semnat de dr. în matematică, prof. universitar Ion Scutelniciuc. Articolul, de proporții considerabile și cu un conținut consistent, tocmai e consacrat acestui consătean al nostru, ajuns la jubileul său de 6 decenii. Și am descoperit cu mare satisfacție că dânsul e un pedagog și manager de forță în domeniul viticulturii și vinifi cării, ceea ce m-a bucurat foarte mult… Și acum – despre consătenii care, precum spuneam, prin profesiile și activitățile lor, au contribuit / contribuie la promovarea valorilor spirituale. Nu cred că se vor supăra consătenii noștri din domeniul muncii fi zice – ma- joritari, bineînțeles -, dar nu putem nega, că anume unele persoane preocupate de valorile spirituale rămân pentru mai mult timp în memoria satului (despre asta vorbește și faptul că chiar și pentru mulți coșernițeni mai tineri numele preotului Ioan Ciurea și cel al directorului școlii Vasile Comorovchi nu sunt străine, deși acei oameni erau dintre cei veniți, ba și au plecat din sat încă în 1944). Și asta fi indcă atare persoane contribuie mult la îmbogățirea conștiinței celor din jur. Iar pe lângă faptul de a fi în viață, conștiința – sănătoasă sub toate aspectele (psihic, moral, civic etc.), dar și cât mai bogată în conținut - e al doilea dintre cele mai importante / fără de preț lucruri pentru orice om. Anume o atare conștiință îi face pe posesorii ei oameni interesanți și valoroși pentru cât mai mulți alții, le oferă incomparabil mai multe șanse de a rămâne, pe un timp mai îndelungat, în memoria celor care i-au cunoscut. Or, anume la dezghiocarea acestui subiect am ajuns. Câțiva dintre consătenii promotori de valori spirituale duc vestea baștinei noastre prin aceea că sunt preocupați de crearea și promovarea valorilor artistice: Teo Chiriac (feciorul mai mic al lui Gerasâm al lui Ștefan) e scriitor, de câțiva ani mai fiind ales în postul de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (am publicat un text despre creația sa poetică, foarte originală. Nu pretind, nici vorbă, că ar fi unul de critică literară, fiindcă nu sunt un astfel de specialist. E mai curând o expunere succintă a conținutului uno- ra din operele sale, în scopul de a ajuta ca să-l cunoască și unii dintre cei care nu i-au citit cărțile; fratele său, Anatol Chiriac, e un bine cunoscut și apreciat – nu numai între Prut și Nistru - compozitor (dânsul, repet, a fost și deputat în Parlament); Nătălița Munteanu (fiica lui Vasâle al lui Fiodor al lui Pavel Iașcenco) este interpretă de cântece populare, dar și predă arta sa la Academia de specialitate. (Cu bunelul ei Petrea Munteanu am fost veri primari pe linie maternă.); Gheorghiță al lui Petrea (un fost talent muzical autodidact, adică care a deprins să cânte fără a fi avut un învățător) al lui 54 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Iacobachi Scutaru e un mânuitor virtuos al acordeonului și profesor la Co- legiul de Muzică. ȘI, dacă poetul nostru s-a îndrăgostit de literatura artistică, mi-a spus, sub înrâurirea inițială a doamnei Parascovia Roșca, profesoara sa de literatură la școala de acasă, toți cei cu muzica (pe care i-am menționat, dar cred că sunt mulți și printre muzicanții din sat) au fost susținuți în înclinațiile lor artistice, dar și însufl ețiți să meargă mai departe pe calea perfecționării lor, de către neordinarul profesor de muzică în școala din sat, faimosul nostru dirijor de cor și de fanfară, Gheorghe Cojocaru (o parte a informației foarte interesante despre dânsul și despre familia părinților săi poate fi citită și în această carte, ca și în Coșernița…, editată în 2001). Și nimeni, cred, nu se îndoiește că numele său va rămâne pentru mult timp în memoria satului nostru. Printre semănătorii de cunoștințe prin intermediul școlii de la baștina noastră - cu începere, poate, de pe la mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut - au fost / sunt și mai mulți alți învățători și profesori consăteni, dar las ca despre dânșii să se pronunțe foștii lor învățăcei. Cât mă privește, menționez doar un detaliu pe care, să nu fie cu supărare, îl dezaprob. Știu despre trei din profesorii școlii noastre că ei se laudă cu diverse ocazii, cum că performanţele deosebite pe care le-au obţinut cutare sau cutare dintre foștii elevi ai școlii din sat ar fi, cam în exclusivitate, meritul lor (al respectivilor profesori). Că e ȘI meritul dânșilor, aceasta, la sigur, nimeni nu o pune la îndoială. Dar să nu uităm totuși că focul / interesul și capacitatea deosebite ale elevului pentru ceva, fiind observate, încurajate, îndrumate, susținute etc. de către dascălul său școlar (ceea ce, indiscutabil, ține ȘI de datoria profesională a acestuia din urmă) – acest foc deci se va stinge în curând, dacă ulterior fostul învățăcel nu-l va menține și intensi- fica. Adică nu va munci foarte mult în direcția respectivă. Și sunt sigur că anume asta – munca lor - i-a și făcut pe foștii învățăcei în cauză ceea ce au devenit. Deci, meritele, să fim de acord, trebuie împărțite corect / echitabil… Personal, dacă e să mă pronunț despre dascălii mei consăteni, îmi ex- prim tot respectul, precum am procedat și în cartea Nevoia…, pentru fostul meu profesor în clasele a V-a – a VII-a, Gheorghe Ivanovici Păscărencu. Și nu numai al promoției de care aparțin - cea din 1950 -, dar și al câtorva de până la aceasta. Iar după clasa mea dânsul a mai dăscălit generațiile de copii ai Coșerniței, probabil, încă minimum vreun sfert de veac. Ca și mai toți profesorii noștri școlari de atunci, nici el nu rupea stele din cer. Avea și calități, bineînțeles, dar și unele metehne (însă cine nu le avea sau nu le are?!). La sigur, nu i-a fost ușor, inclusiv pentru că poseda doar jumătate de vedere. Însă era om al datoriei. A muncit foarte mult. Și nu sunt sigur că avea un trai fără probleme de ordin material (de asta te 55 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei puteai convinge și dintr-o privire fugitivă la o întâlnire ocazională cu dân- sul. Mi-a lăsat această impresie și atunci când l-am văzut ultima dată, în nu-mi mai amintesc ce an anume. Pe o vreme cu noroi, venea de la școală, dar nu prin râpă, ci înconjur…, căci era deja cam cu mulți ani în spate.). A muncit nu numai la carte, ci, e de presupus, și pe lângă casă, pentru că avea de întreținut studiile copiilor săi (cu cel mai mare – Pantilimon – am absolvit școala împreună). Nu încape deci nici o îndoială că satul ține bine minte și încă mult timp nu va uita numele său. (Iar că, atunci când se propu- sese regimului comunist ca principalul martor împotriva tatălui meu, acest consătean a comis un mare păcat, familia noastră i-a iertat, dar, evident, n-a uitat. Prin urmare, nu puteam ca în cartea menționată să nu fi scris ȘI despre acel pas din viața sa, căci trebuia să fiu obiectiv în toate. Însă nu i-am reproșat pentru asta ceva cândva, n-am avut și nu avem, bineînțeles, nimic cu urmașii săi, căci copiii nu răspund de faptele părinților. Dar dacă acea relatare a mea cuiva nu place8*, aici eu nu pot fi de vreun ajutor…) Iar acum – despre semănătorii de cunoștințe plecați de la baștină, ei activând în capitală sau în alte localități ale Republicii Moldova. Sunt nu tocmai puțini, doar că eu nu am de unde să cunosc numele tuturor și deci nu-i pot enumera pe toți, deși o merită, evident.. Mă voi referi mai mult la acei absolvenți ai școlii noastre, de până prin anii 1960-70, despre care posed ceva informație. Le port o mare stimă / cinste, întâi de toate, învățătorilor, adică persoa- nelor care îi dăscălesc pe elevi la clasele primare. Fiindcă anume Domniile Lor pun temeliile oamenilor în care au a se transforma copiii aceștia, atunci când pășesc pentru prima dată pragul școlii ei fiind încă niște omuleţi. Iar un copil / elev începător, care a avut noroc de un învăţător adevărat, e o persoană care, cu siguranţă, deja gustase din ceea ce se numește fericire, deși, la acea vârstă, prea puţini dintre ei își dau seama de așa ceva… Abia mai târziu, după niște contacte cu foștii profesori la școala noastră, Chiril Stepanovici și Tatiana Fiodorovna (Vacalov) Andon, care învăţaseră această 8 * Și am înțeles că nu i-a plăcut fi ului său, Ion Pascarenco, de mulți ani director al școlii noastre (cu o întrerupere, când a fost ales primar). Căci altfel nu-mi pot explica nedorința sa ca Nevoia de mărturisiri… să fi ajuns în biblioteca școlii și deci la elevii ei, actuali și viitori. Vorba e că, afl ându-mă, în toamna 2013, la sora mea, Natalia, l-am telefonat și i-am spus că îi ofer un exemplar al cărții mele pentru familia sa (dacă dorește), iar altul – pentru biblioteca școlii. Și, întrucât nu i le puteam duce la școală, căci era zi de sâmbătă, iar duminică eu plecam, ne-am înțeles că va lua cele două exemplare de carte de la sora mea. Dar el a adăugat: Eu voi vedea ce e scris acolo și voi hotărî (Sic!, adică anume acestea au fost cuvintele lui). Așadar, consăteanul și-a atribuit funcția de cenzor al lucrării mele… Și n-a mai luat cele două exemplare nici până acum (septembrie, 2015). Mă gândisem să fac publică în raion această atitudine, absolut inadmisibilă, a administratorului școlii față de elevii ei. Dar, cunoscând pozițiile proprietarei publicației din Florești - Drapelul, am renunțat la acea intenție, presupunând cu siguranță că un astfel de text nu ar fi fost publicat: anterior avusem o atare experiență cu această publicație… De aceea și comunic aici această informație, ca lumea din sat să o cunoască. Și nu e nici un temei pentru supărări: eu / creierul meu a fost, am mai spus-o și altora, doar oglinda în care s-a refl ectat ceea ce eu n-am născocit… Iar pe oglindă vina nu se dă. 56 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei profesie în perioada interbelică, îmi voi da bine seama că nu în zadar în statul și societatea noastră de atunci, pe care moldoveniștii primitivi (adică antiromâni) le mai consideră, cu îngâmfare, foarte înapoiate, se acorda o atenţie atât de mare instruirii învăţătorilor... (v. și Nevoia…, 186-87). Printre persoanele din sat care au practicat această activitate și despre care știu ceva se numără: Jenea lui Ion Cojocaru / Croitoru (după Școala Pedagogică din Orhei) și - după cele 7 clase din sat - Anicuța lui Leonică Constantinică (ambele în Timiliuți); Serafima lui Alexâi Rotaru și Vera lui Michea Ouș (ambele la baștină); Alexandra Cârlig (la baștină, apoi în Ghindești, unde, după căsătorie, a devenit Brumă, dar, cu regret, acum e nevăzătoare); Dochița lui Ștefan al lui Lucachi Ghilețchi (în Cuhureștii de Sus); Ileana lui Grigore al lui Conachi Dohotaru (Ungheni / ?9*); Natalia lui Milian al lui Mișa Dohotaru (în capitală, mai activează)… În numărul celor care au devenit profesori școlari / apoi de liceu primul a fost, probabil, Nicon al lui Ștefan Ghilețchi. Născut în 1925, el a dovedit să facă câteva clase de liceu peste Prut. Avea o memorie și un dar excepțional de a învăța / însuși cele studiate, dar și de a-și instrui învățăceii. Știa pe de rost multă poezie românească. Era și foarte muzical (l-a avut ca profesor de muzică pe compozitorul George Enescu!). Cu diploma Universității din Odesa, a predat matematica la Ciripcău / Florești și la Costești / Hâncești. A condus mulți ani Direcția Învățământ din acest raion, apoi pe cea din Ialoveni, după pensionarea (nu din dorința sa), chiar la 65 de ani, a activat la Liceul Petru Ștefănucă din Ialoveni. El a fost pentru tineretul Coșerniței un model de atitudine față de carte, de studii. Avea, ca noi toți, și metehne. De pildă, în comunicare voia, de regulă, ca să vorbească cât mai mult el. Chiar dacă n-a fost în stare – nici după destrămarea URSS - să se elibereze de mrejele ideologiei comuniste în care se împotmolise, ca majoritatea celorlalți, amintirea numelui său, la sigur, se va păstra în satul nostru. Ca și în memoria multor oameni de pe aiurea care l-au știut. Din generația sa a mai fost Valentin al lui Michea / Nichita Cojocaru. A predat istoria la Pruteni / Fălești, dar cu baștina nu s-a mai răspuns (după război părinții – probabil, grație mamei sale de origine neromână – s-au mutat cu traiul la Șteap). Făcuse nu știu ce fel de studii și fratele mai mare al acestuia, Anatol, instalat la Cotiujenii Mari, dar nu-i cunosc activitatea. Aceiași e situația și în cazul copiilor din familiile Coroliuc, Negrub, Goldenfeld. Și mai care? Ca să închei cele referitoare la bădița Nicon (primisem acordul dânsului ca să-i zic, precum îi zicea fratele său Toma, căci noi am fost colegi de bancă),

9 * Voind să afl u de la cineva din sat în ce localitate anume a activat Ileana, mi s-a spus că și o soră a ei mai mică a fost învățătoare, la școala din Mândrești / Telenești. Iar asta m-a întărit în gândul meu mai vechi că ar fi foarte bine dacă, cu efortul mai multor persoane, s-ar alcătui lista consătenilor care, după studii, s-au îndeletnicit de semănarea cunoștințelor în diverse localități ale republicii. 57 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei mărturisesc că, personal, prețuiesc foarte mult următorul gând, preluat de la acest mare profesor matematician: Oricine, dacă are posibilități, e dator să facă ceva util pentru baștina sa. Și vreau să cred, iertată să-mi fi e nemodestia, că, prin scrierea și editarea cărții Nevoia de mărturisiri…, mi-am îndeplinit cât de cât o datorie față de consăteni – cea de a nu da uitării măcar o parte a informației, din niște decenii, despre baștina noastră și oamenii ei. (Și mă bucur foarte mult, când întâlnesc în sat pe cineva care îmi spune că a citit această carte... Dar mă amărăște faptul că printre rudele mele de aceștia aproape că nu sunt…) Unii alții dintre consătenii plecați de acasă se laudă cu faptul că i-au ajutat pe mai mulți absolvenți din sat ca să devină studenți. Cu așa ceva nu mă pot lăuda, fi indcă predam fi losofi a, o disciplină care nu avea nici o atribuție cu examenele de admitere. Deci, nu puteam acorda astfel de susțineri. Dar chiar dacă le-aș fi putut acorda, mai degrabă m-aș fi abținut. Pentru că asta era una din căile pe care venea peste noi încă o mare năpastă - degradarea învățământului, care astăzi e totală… Iar în cazurile celor care se laudă cu astfel de ajutorări, ar fi bine să știm dacă nu cumva ei chiar îi căutau pe cei care și le doreau, fi indcă acele „ajutoare” deveniseră o sursă de obținere a unor importante avantaje materiale. Mai ales, atunci când cei susținuți fuseseră elevi slabi la învățătură și aveau nevoie de protecție și la examenele mai difi cile din viitoarea lor studenție… Mai mulți coșernițeni am absolvit școala medie, încă pe când în sat se puteau face doar 7 sau, mai apoi, 8 clase. În comparație cu acei consăteni care absol- veau vreun tehnicum (școli medii speciale) în școlile de 10 clase la disciplinele fundamentale se făcea mult mai multă carte. Dar, în aspect material, noi acolo o duceam mult mai greu, fi indcă nu ni se dădea bursă, iar până în 1956 mai trebuia și să achităm taxa pentru studii). Majoritatea acelor consăteni, ca și mai mulți dintre absolvenții școlilor pedagogice, obținând și diplome de studii superioare, au îmbrățișat activitatea de cultivare a cunoștințelor. Adică au deve- nit profesori școlari, apoi de liceu. Iată unele nume ale acelora dintre ei care au ajuns să activeze în alte părți – evident, doar dintre acele nume pe care le cunosc (le dau conform disciplinelor pe care le-au predat sau le mai predau). Matematica – Efi m al lui Ion al lui Vixânte Ouș (Hâncești. Soția sa Maria lui Iacob Ganea a predat geografi a, mai apoi devenind și rămânând pentru tot restul anilor de activitate inspector școlar; † septembrie, 2014); Titiana lui Cozma Dubălaru (Văscăuți, Ciornița / Fl.); Jenea lui Trocin Capbătut (?); Dochița Stogu (s. Grătiești), †. Fizica – Frosea lui Ion al lui Ilii Dohotaru (?), †. Limba română – Raia lui Aft eni Lungu (s. Lunga / Fl.), †; Anicuța lui Vasâle Scutaru (s. Gura Camencii / Fl.); Vărul ei primar Timoft i / Timotei al lui Pantilimon Scutaru (Chișinău), despre care am putea, probabil, spune, că e și campion la capitolul Organizarea întâlnirilor elevilor cu diverși scriitori de la noi. Iar din 58 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei cele câteva zeci de autografe de pe cărțile pe care, de-a lungul anilor, i le-au tot donat invitații săi (cu deosebire după ce îi mai purta la taifas pe lângă beciul minuscul din mica sa curte, excepționala sa consoartă și gospodină, dna Nina, mai și delectându-i cu niște plăcinte dintre cele cu poalele în brâu), în 2013 el a alcătuit și a editat o carte foarte originală, memorabilă. Ea vorbește despre o îndelungată comunicare sufl etească, de unicat. Ba și mai conține niște texte elogiatoare adresate acestui cuplu. Grigore al lui Mihail al lui Aft eni Munteanu, el fi ind mulți ani și director al Liceului Mihail Sadoveanu din capitală. E așadar nu numai un profesionist în predarea disciplinelor specialității sale, ci și un

La noi, în fața casei de vară (iulie, 1953. Fotograf – sora mea Anica, venită special de la Timiliuți.). Un grup de consăteni dintre cei care au îmbrățișat studiile. De la stânga, domnișoarele: Eugenia Cojocaru, absolventă a Școlii Pedagogice din Orhei, învățătoare la Timiliuți; Maria Hanea și Anastasia Iașcenco (ambele în alb), proaspete absolvente ale Institutului Învățătoresc din Bălți; Eudochia Ghilețchi, elevă la Școala Pedagogică din Bălți; Alexan- dra Cârlig, elevă în cl. X la Școala Medie din Ciripcău. Cavalerii: Vasile Dubălaru, student în anul II (matematica) la Universitatea din Chișinău; Gheorghe Stogu și Nicolae Cojocaru, proaspeți absolvenți ai Școlii Medii nr. 1 din Soroca; Toma Ghileţchi, student în anul II (fi zica), la Universitate 59 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei excelent manager / diriguitor școlar. Dar și un mare sufl etist, grație cărui fapt a contribuit mult la consolidarea comunicării dintre o parte considerabilă a consătenilor deveniți chișinăuieni. Se cunoaște bine cu mai mulți scriitori, ceea ce face ca elevii Liceului să aibă posibilitatea de a comunica cu nu puțini dintre dânșii. Fiodor / Tudor Iașcenco, el devenind însă totalmente ziarist (Rezina). Posedă o mare capacitate de muncă și multe alte calități. Pentru activitatea sa prodigioasă / extraordinară - ca ilustru publicist, adică tot scriitor - primul dintre consăteni (autor și coautor al 10 cărţi de publicistică: Bărbăţie, Brazdele frăţiei, Absolut secret..., Saharna, Coșerniţa: trecut și prezent, oameni și destine (2001), 30 de întrebări de-acasă (4 volume, 2010-2016.), etc), ca întemeietor (1995) și editor al bunului Săptămânal Regional Independent Cuvântul, ca animator neobosit al presei libere de la noi (fondator, primul și actualul – 2015 - președinte al Asociaţiei Presei Independente din Moldova), - el se bucură de autoritate deosebită printre colegii din domeniul său. Dar și, mai ales, în rândurile populației celor patru raioane – Rezina, Șoldănești, Orhei și Telenești – despre și pentru care editează, timp de douăzeci de ani, această publicație periodică. Și nimeni nu va pune la îndoială că prin toate acestea Tudor Iașcenco face mare cinste baștinei noastre… (Personal, m-aș bucura foarte mult dacă acest săptămânal ar include în sfera sa de preocupare și raionul Florești.) Larisa lui Milian al lui Mișa Dohotaru, o doamnă înțeleaptă și cu multe alte calități. E responsabila pentru producerea manualelor la prestigioasa Editură Știința a Academiei de Știinţe a Moldovei. Istoria – Leunte al lui Tănasă, frate cu Toma, ai lui Grigore Ouș (Hâjdieni / Glodeni). Biologia și chimia – Nastunea lui Epifanii Iașcenco (s. Jora de Mijloc / Orhei, † 26.08.2002). Limba franceză – Olimpiada lui Profi re Ganea (Orhei)… Dar unii au ajuns să activeze în școala superioară. Și a deschis această cale Vasile al lui Cozma Dubălaru. El, așadar, primul dintre consăteni a devenit cadru didactic universitar - a fost docent / după denumirea de mai încoace - conferenţiar universitar la matematică, USM († octombrie, 1989, din cauza unui atac de cord care i s-a întâmplat, într-o dimineață, după ce - prin pădure - alergase ca de obicei spre garajul său). Vărul său primar Toma al lui Ștefan Ghilețchi a absolvit fi zica, în același an - 1957, la Universitate. A predat-o un timp scurt în școală, apoi s-a instalat la Moscova. A absolvit – seral - Școala Tehnică Superioară Bauman (una dintre cele mai prestigioase pe atunci instituții de învățământ superior), devenind – în Moscova - un specialist de forță într-un institut de cercetări științifi ce legate de complexul militar sovietic. E un nume de frunte dintr-o posibilă listă a coșernițenilor în lume… Cu regret, a decedat în aprilie, 1983, la doar 48 de ani împliniți. (În Nevoia… am scris mult despre Vasile, dar și ceva – ce mi-a fost în puteri – despre Toma). Al doilea coșernițean ajuns cadru universitar a fost subsemnatul (v. succintul Curriculum Vite, adică 60 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei scurta mea biografi e, care premerge acestor pagini). Iar din cauza că domeniul de cercetare, îmbrățișat de către Vasile Dubălaru (matematica superioară) era foarte complicat, dar și că, în anii de doctorantură, n-a avut parte de un îndru- mător științifi c care să-l fi orientat efi cient (indiferent că acesta n-a putut s-o fi făcut sau că n-a dorit…), s-a întâmplat că umila mea persoană a fost prima dintre consăteni care a obținut gradul de doctor (pe atunci - candidat) în științe. Dar nu-mi atribui nicidecum pentru asta vreun merit. A fost foarte bine că, după Școala din Ciripcău, Ion al lui Dominte Cibotărescu și Grigore al lui Profi re Ganea au obținut, în 1959, la Odesa diplome de ingineri. Iar atunci când, peste cinci ani, s-a înfi ințat Institutul Politehnic din Chișinău (actuala UTM) și avea nevoie de cadre didactice, ei au fost angajați. Cu timpul au obținut gradul de doctor în științe tehnice, ca și titlul pedagogic de docent10*. Au scris și publicat mai multe manuale la disciplinele specialității lor. În 2015 Grigore își mai continua activitatea, dar Ion, cu regret, pe 26 noiembrie 1994 a decedat (din cauza unui infarct în timpul somnului de noapte), neajungând,

Șase coșernițeni la nunta Elenei V. Dubălaru. De la stânga (după sub- semnatul): Vasile Postoroncă, frații Vasile și Nicon Chilețchi, Vasile Dubălaru și Ion Cibotărescu

10 * Mai mulți consăteni din generațiile mai tinere au absolvit această instituție de învățământ superior, devenind ingineri. Cunosc precis însă doar câteva dintre aceste nume și nu le dau aici, ca să nu-i supăr pe cei ale căror nume nu le-aș scrie. 61 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ca și Vasile Dubălaru, la 60 de ani. Dintre alți consăteni născuți până la război, universitari au mai devenit: Petrea lui Timoft i Ouș, dr. în fi zică, a predat – la UTM – matematica; Ieremia lui Mihail al lui Vixânte Ouș, dr. în biologie, a predat inițial la Universitate (unde și învățase), însă, din niște cauze pe care nu le cunosc bine, peste un timp s-a transferat la un liceu din capitală, unde a fost prof. de biologie, grad didactic superior; Nicon al lui Toma Ouș11**, dr. în economie, conf. univ., a predat economia politică la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Iar dintre cei născuți după război primul dr. în științe (fi zica) a devenit Grigore al lui Efi m al lui Lazur Dohotaru. A activat la Academia de Știinţe a RM, iar nu mult timp înainte de decesul său (în 1996, după ce împlinise doar 50 de ani!) – la Institutul (numit ceva mai încoace) de Științe ale Educației. Merită, cred, laude deosebite Alexei al lui Alexâi al lui Grigore Darie. Născut în 1952, după obținerea - primul dintre consăteni – a diplomei de medic, și-a ales să predea domeniile chimiei pe care le studiază viitorii esculapi / medici. După prima disertație, a susținut-o și pe a doua, devenind primul din satul nostru doctor habilitat în științe. Și în RM e singurul cu acest grad în acel domeniu al chimiei, de care ține specialitatea sa științifi că. Am zis că merită laude deosebite, fi indcă, cel puțin deocamdată, din deja relativ nu puținii consăteni cu gradul de doctor în științe numai el a realizat așa ceva. A avut posibilități reale pentru asta și subsemnatul, dar intenția n-a fost defi nitivată. (Și nu regret, iar în Nevoia…, p. 280-81, am explicat cauzele din care așa ceva nu s-a produs. Nu regret, o spun sincer, dar trebuie să recunosc, totodată, că, dacă nu aș fi ajuns să trăiesc în Germania, situația mea materială ar fi avut de suferit, din cauza neisprăvirii doctoratului de habilitat. Iar explicațiile mele privind cauzele din care nu l-am defi nitivat nu diminuează deloc meritele acestui consătean.) După studiile de farmacolog și-a luat doctoratul la far- macologie consăteana mult mai tânără, Liliana Dohotaru, fi ica lui Nicu al lui Mișa al lui Ilii, pe care personal nu o cunosc, deși îmi e strănepoată de vară primară, pe linia maternă. A devenit și ea cadru didactic universitar. (Dacă

11 * * Era un om foarte modest, retras. Poate de aceea n-am discutat vreodată ceva, dar nici nu ne-am întâlnit. (Deși era de datoria mea de a-l fi susținut moral, după ce Institutul în care activa și acele cadre didactice ale sale care au rămas devotate cauzei noastre naționale fuseseră nevoite, din cauza separatiștilor Moscovei, să se refugieze la Chișinău.) Însă, în 2005, la o întâlnire a unei părți dintre consătenii chișinăuieni, prilejuită de jubileul meu de șapte decenii, mi-am dat seama că de vină pentru necomunicarea noastră a fost nu doar caracterul său, ci și niște remușcări pe care, probabil, le avea față de mine. Vorba e că, spunând ceva, am amintit atunci și despre faptul că tatăl meu fusese condamnat de regimul comunist… După care cuvinte el, șezând viz-a-viz, a zis, cu o voce parcă vinovată: și tatăl meu a fost un martor împotriva lui… Mi-am continuat vorba, iar la sfârșit mi-a scăpat să mă apropii de dânsul și să-l încredințez că nu-i țineam deloc pică pentru acea faptă a lui Toma Ouș. Mai mult nu ne-am mai văzut, căci, nu tocmai mulți ani după acea întâlnire, el a decedat. Și regret foarte mult nu numai că a decedat prea devreme, ci și faptul că nu l-am ajutat ca să-și fi luat defi nitiv acea piatră de pe sufl et. Dar îi rămân recunoscător pentru acele cuvinte ale sale. Ne spun ȘI ELE că a fost un om foarte cumsecade (menționez, totodată, că de la urmașii altora dintre acei martori mincinoși nu mi-a fost dat să aud ceva cuvinte de pocăință pentru acea faptă nedemnă a taților lor…). 62 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei veni vorba despre medicii originari din Coșernița, trebuie amintit printre ei și ilustrul stomatolog Pantelimon al lui Toader Scutaru, cu activitate prac- tică prodigioasă, în Bălți și în Iași.) Iar Leonid Dohotaru, un nepot de-al lui Androni D., e dr. în matematică, conf. la UTM, el mai și conducând acolo una din cele două Catedre la această specialitate. Și acum închei această enumerare cu numele a doi bărbați crescuți sau, poate, chiar și născuți în satul nostru, feciori de profesori veniți și rămași aici pentru tot restul vieții lor. Sunt așadar doctorii în științe Valeriu Goncearuc și Simion Livițchi (pe acesta din urmă, dr. în chimie, nu l-am văzut vreodată, în schimb lui taică- su i-am predat fi losofi a, pe când studia, cu frecvență redusă, specialitatea de istoric la Universitate). Poate mai sunt, tot ce-i posibil, și alți consăteni cu grad științifi c și activitate universitară, dar nu dețin astfel de informație. Îmi cer scuze de la MĂRIA TA, mult stimate cititor, pentru acest text mult prea întins, provocat de întrebarea a 3-a. Poate greșesc, dar cred că de la majoritatea oamenilor se poate învăța ceva. Fie, uneori, și în plan negativ – de pildă, ce să nu faci, precum au făcut unii dintre dânșii / să nu proce- dezi precum au procedat aceștia... Iată de ce, la sfârșitul unui text omagial al meu (din seria Drama, cu multe fețe, a intelectualului basarabean), consacrat memoriei consăteanului Nicon Ghilețchi, am notat: Aprecierile pozitive de mai sus la adresa acestui ilustru matematician, profesor de liceu, nu înseamnă nicidecum că nu i-aș prețui mult pe acei consăteni, de mai de mult și de mai încoace, care au obținut / obțin succese adevărate în cele mai diverse domenii, precum sunt: munca pe câmpurile satului, construcția de case, învățământul general și cel universitar, medicina, aparatul de stat etc., etc. Au fost și sunt oameni de la majoritatea cărora noile generații de consăteni, dacă se vor interesa, vor avea ce învăța… Deci, nu puteam nicidecum să mă limitez doar la câteva nume. Căci cum să le alegi altfel, decât în modul pe care l-am expus?! Iar dacă alții vor putea realiza altfel enumerarea solicitată în formularea întrebării a 3-a, nu voi avea nimic împotrivă… Am dorit, așadar, ca să aduc mai multe argumente pentru ca – acum, dar și peste decenii – cei mai tineri și mai puțin informați să poată judeca și alege ei înșiși numele de consăteni pe care să și le amintească, pentru sine, dar și despre care să le vorbească urmașilor. ÎNTRU A LE CINSTI, bineînțeles, dacă e să apelăm la cuvântul folosit de îndrăgitul poet Octavian Goga în poezia cântată De ce m-ați dus de lângă voi… Aceste pagini vor rămâne, cel mai probabil, Romanța de pe urmă a mea, adusă satului în care m-am născut și am crescut… Și las ca alții să ne cânte baștina - și, cu deosebire, pe oame- nii ei (căci altfel nu ar fi o cântare a ei adevărată) - cu încă mai mult sufl et! Mă voi bucura foarte mult, chiar și de dincolo, dacă așa ceva va fi posibil... 63 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Iar acum - ceva, foarte puțin, cu privire la numele de consăteni care ar merita să fi e ÎNVEȘNICITE, în niște supradenumiri (adică denumiri supli- mentare) ale ceva, la baștina noastră. O spun din start că nu mă atrage deloc această idee. Fiindcă o astfel de „botezare” ar pune cruce pe posibilitatea de a folosi cândva într-un atare scop și alte nume de consăteni, purtătorii cărora – de ce să excludem? – au meritat nu mai puțin ca numele lor să fi gureze într-un atare rol… (De menționat, în acest context, că deja există cazuri de divizare a locuitorilor unor sate și de ceartă între ei, generate de „botezarea” școlii locale, printr-o decizie pripită a cuiva.) Pe de altă parte, nu mi-e absolut clar dacă ceva în satul nostru, chiar și într-un viitor mai luminos (deocamdată, dar și în perspectiva mai îndepărtată un atare viitor fi ind foarte utopic), deci nu mi-e clar dacă acolo ceva ar avea, cu adevărat, nevoie de astfel de supradenumiri. Iar dacă s-ar constata, într-un viitor, că e nevoie totuși de așa ceva, afi rm cu toată sinceritatea (am făcut-o și anterior): nu-mi doresc absolut ca numele meu să fi e folosit cândva în acest scop. Dar haideți să vedem totuși care, la o adică, ar putea fi la noi presupusele obiecte pretendente la supradenumiri. Biserica și cimitirele se exclud, evident, din start. La fel și Casa de ceremonii. Primăria? Pentru aceste instituții așa ceva nu se admite. Școala deja are supradenumire (dar nu știu dacă ea a fost recunoscută de Minister, ceea ce poate fi verifi cat după antetul ei - ștampila patru unghiulară). Biblioteca? Cel mai bine i s-ar potrivi, la sigur, numele unu- ia dintre cei doi consăteni, deveniți scriitori… În cazul Casei de cultură ar fi potrivit, fără nici o îndoială, numele unuia dintre cei doi consăteni cu merite deosebite în promovarea valorilor muzicale. Însă, având în vedere halul în care se afl ă acest locaș de cultură (și nu se știe când va deveni acătării), te-ai mira dacă compozitorul Anatol Chiriac sau interpreta de cântece populare Nătălița Munteanu, atâta timp cât vor fi în viață (DAR SĂ NE FIE SĂNĂTOȘI ÎNCĂ MULȚI ANI!), ar accepta așa ceva. Dacă – prin absurd - se va cere o denumire suplimentară și pentru magazinul de mărfuri industriale, s-ar putea apela, cred, la numele Alexei Gr. Darie. Dar s-ar potrivi (mai ales, dacă și când magazinul va deveni un mare centru comercial) și numele consăteanului Pavel Dubă- laru, care, precum spuneam, a activat mulți ani în sfera cooperativelor sătești de consum). Grădinița de copii? - ? Iar despre drumurile noastre, în viziunea mea, nici vorbă nu poate fi . Denumirea pentru un alt colhoz? Un atare obiect parcă nu se prevede, cel puțin deocamdată. Dar nici niște cooperative ale unor grupuri mici de rude și megieși. Deși acestea ar fi tocmai ceea de ce satul are nevoie stringentă, adică de neamânat (la acest subiect voi reveni, în răs- punsul la întrebarea a 10-a). Iar lor ar putea să li se zică după numele liderilor 64 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei care le-ar înfi ința sau ale persoanelor care ar contribui mai mult la succesele lor… Concluzionăm, așadar, că la întrebarea a 4-a nu prea e ce de discutat. Însă, dacă cândva se va ajunge totuși la nevoia de a decide în privința unor supradenumiri sau a „botezării” și a unor drumuri, va trebui să se procedeze în mod democratic și nu după cum îl va trăsni pe cineva în cap. Despre asta am scris încă atunci când se hotăra în privința supadenumirii școlii din sat (v. Nevoia…, p. 395-98). Și nu renunț la cele scrise cu acea ocazie. Cât despre doleanța de a creiona portretele unora dintre consătenii cu merite mai deosebite, dar deja plecați din viață (v. sf. chestionarului la pag. 24), bineînțeles că o susțin totalmente. Iar întru realizarea acestui scop nobil am expediat dlui Tudor Iașcenco, în varianta electronică, acele – nu puține - pagini din cartea mea Nevoia de mărturisiri…, unde e scris despre acești consăteni și care, tot ce-i posibil, ar putea fi de un oarecare ajutor. Însă, în opinia mea, nu ar fi nimerit să se scrie despre acei coșernițeni ca despre niște sfi nți. Altfel zis, de parcă am vorbi despre dânșii la o masă de pomenire sau la o manifestație de omagiere a lor, unde, precum ziceau latinii, despre morți trebuie de spus numai de bine sau nimic. Doresc deci ca acești consăteni să fi e prezentați cititorilor cărții așa cum au fost ei în realitate…

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Cum îmi apreciez viața de până acum? Ca una, în linii mari, normală, pentru categoria socială de persoane la care aparțin. La 75 de ani ai mei cineva a zis că aș fi un om împlinit (alții zic mai camufl at - realizat). Dar eu nu prea înțeleg ce înseamnă a fi un om împlinit. Asta e ca și cum ai zice că ești fericit. Or, fericirea, o știm cu toții, e ceva foarte relativ, nu sau foarte rar se întâmplă să fi e deplină. Așijderea, cred, e și cu împlinirea sau realizarea. Interpretarea frecvent auzită a acestei ziceri (că: ai făcut o casă, ai crescut copii, ai sădit un / niște pomi) mi se pare cam simplistă. În viață, chiar dacă e și ceva mai lungă, multe ți-au reușit, dar altele nu. Sau ceva ți-a ieșit mai bine, dar altele nu tocmai. Iar de unele așa și nu te-ai mai apucat să le realizezi, deși tot intenționai… Sau le-ai început, dar nu le-ai isprăvit… Adică e fi resc ca să ne conducem de adevărul că, și în acest sens, nimeni nu este perfect. Deci nici realizat pe de plin (altfel zis, în viața oricui există, cât timp suntem apți de ceva, loc pentru mai mult și pentru mai bine). Căci a fi putut să te realizezi cât mai deplin presupune obligatoriu că ai fost în stare să te fi autoapreciat, la timpul respectiv, cât mai adecvat. Or, asta e ceva foarte difi cil și reușește nu tocmai multor. Și apoi, mai e nevoie permanent de foarte multă voință și perseverență, adică să nu-ți abandonezi scopul. Ca să fi e mai pe scurt și mai clar cele ce aveam de spus la acest capitol, invoc o judecată de 65 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei care ar fi bine să nu uităm toată viața - una, după mine, foarte înțeleaptă și utilă. Aparține lui Kurt Vonnegut, descendent din imigranți nemți și considerat unul dintre cei mai semnifi cativi scriitori americani ai sec. XX. Iar spusa e din ro- manul său Abatorul numărul cinci și o redau în traducerea mea din rusă. Iat-o: „Doamne, dă-mi liniște sufl etească, ca să înțeleg aceea ce nu pot schimba / face, bărbăție, ca să schimb / fac aceea ce mi-e pe puteri și înțelepciune pen- tru a face întotdeauna deosebire între una și alta”. Nu numai că subscriu la aceste gânduri de MARE învățătură, dar și bat șaua, ca să se priceapă calul – alias tineretul nostru de azi și de mâine... În ce mă privește, afi rm categoric că, dacă aș fi citit așa ceva pe când eram încă adolescent sau și în studenția mea, la sigur, în viața ulterioară m-aș fi realizat în măsură mult mai mare. De pildă, aș fi scris și minimum alte două cărți (bune). Le avusem în cap (iar asta e principalul la o atare treabă). Însă insufi ciența de voință / autoimpunere de a face practic / a realiza un plan, ca și de perseverență (urmărirea neabătută a scopului pus), dar și –până la toate acestea, bineînțeles –, insufi ciența de motivare (de convingere a necesității și utilității înfăptuirii respectivelor zămisliri) m-au împiedicat ca să realizez acele proiecte… Unele din momentele mai deosebite, prin care am trecut, ar fi , poate, mai ales, acestea: 1. În vara lui 1957 am trecut printr-o cumpănă. Vorba e că fratele Mihail, reîntors în vara ’56 din Siberia, se angajase cu soţia ca muncitori la Fabrica de Zahăr din Ghindești. Au locuit iniţial în cămin, totodată, primind teren pentru a-și construi casă. Fiind în vacanță, în timp de două zile săpasem groapa pentru pivniţă. După ce terminasem lucrul, ne-am dus cu toţii la Răut, ca să ne scăldăm. Dar, după cum ne vom da seama, în dreptul fabricii râuleţul fusese umplut cu mâlul, format de țărâna pe care apa o aducea de la spălarea sfeclei de zahăr. Nu știam că fratele nu se mai învăţase să înoate. Ajunși în vale, m-am aruncat într-o băltoacă și am înotat câţiva metri. Fratele însă a pășit în ea, imediat începând să se afunde în mâlul adânc. Apa îi ajungea la gură, dar, ţipând, el a dovedit să se întoarcă cu faţa spre mal (unde panica o cuprinsese și pe cumnata Vera, și pe cei doi copii ai lor). Astea ne-au și fost scăparea, la auzul țipetelor eu venind repede și putând să-l izbesc / împing de vreo câteva ori din spate, fără ca el să mă fi putut apuca. Dacă însă ar fi fost cu faţa spre mine, m-ar fi putut ușor agăţa, și, el având greutatea corpului mult mai mare, mai degrabă ne-am fi înecat amândoi în acel mâl... Încălcarea regulii de a nu te băga sau a te băga foarte atent în apa pe care nu o cunoști, era să ne coste cel mai scump. 2. E ceva legat de difi cultățile la amplasarea mea și a soției în câmpul muncii. În timpurile sovietice, cel puţin, se pretindea că totul se făcea în mod planifi cat. Așa că, dacă în anul cutare fusese admis un număr de studenţi, asta fi indcă peste, în cazul celor de la Universitate, 5 ani statul va avea nevoie de 66 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei cam tot atâţia tineri specialiști în domeniul respectiv. Și, înainte de primirea diplomelor, aceștia erau repartizaţi de către o comisie de stat, conform listei de cerinţe pe care ministerul de resort o prezenta instituţiei de învăţământ și în care tânărul specialist semna, adică se obliga să se prezinte la locul primit. Or, în fapt, această schemă se realiza foarte aproximativ. Astfel, deși în diplomele noastre era scris: Istoric. Învăţător de istorie în școala medie, printre locurile care ni se propuneau cele cu caracter pedagogic erau doar în școlile profesional- tehnice. Dar acolo se preda doar un curs foarte primitiv de istorie ideologizată la extremă, ceva pentru lichidarea analfabetismului politic, un curs identic cu ceea ce se preda tinerilor ostași sub denumirea СССР – Наша великая родина (adică: URSS, marea noastră patrie). Așadar, această ofertă era o pură bătaie de joc. Și nu era de mirare că din cei cam 30 de absolvenți doar trei colegi au plecat la astfel de locuri de muncă (pe care însă le-au părăsit în curând). Majo- ritatea celorlalți s-au aranjat, prin tot felul de susțineri, care și unde a putut… Repartizarea mea și a Anetei rămânea însă în suspans. În lista cu locuri nu găsisem nimic potrivit. Ei bine, în septembrie ea avea să nască, de aceea nici nu era chemată la Comisia de repartizare. Dar eu nu știam ce să fac: să plec undeva, lăsând-o cu copilul pe seama părinţilor, nu se cuvenea, iar să o duc în cine știe ce condiții și fără perspectiva de a avea unde lucra după specialitate, era și mai inacceptabil. În ziua repartizării, văzând că decanul facultăţii, docentul Mihail Pavlovici Muntean, un om (transnistrean) de o cumsecădenie deosebită, ieșise din încăperea în care avea loc repartizarea și se îndreptase spre cabinetul său, mi-am cerut voie să mă adresez. Mi-a permis și i-am spus totul despre situaţia mea. Și anume, că aș fi plecat, indiscutabil, undeva ca învăţător de istorie (pe atunci pedagogilor de la disciplinele școlare nu li se zicea, ca acum, profesori). Dar cu perspective sigure de lucru după specialitate și pentru soţie. Însă, întru- cât așa ceva în lista de locuri nu era, eu ce aveam să caut la comisie?! Apoi am adăugat: Dacă tot felul de veniţi se aranjează în Chișinău, de ce eu trebuie să plec, ba încă și fără a primi un loc normal de lucru?! La care dânsul mi-a spus: Tu la comisie nu veni, iar eu le voi spune că te-au cerut ca rezervă pentru secretar al comitetului comsomolist al Universității. Așa am și procedat... 3. După ultimul examen de doctorat, când începusem să lucrez doar asupra viitoarei disertații, i-am spus – repetat - conducătorului meu științifi c că tema pe care mi-o propusese pentru teza de doctorat nu-mi convenea, aducând și argumentele de rigoare. Însă dânsul insista. Dar eu ajunsesem la o altă temă – una teoretică, mult mai interesantă sub toate aspectele. Și, până la urmă, i-am spus că, dacă n-o acceptă, să-mi propună altceva decât aceea ce-mi propusese. Iar dacă nu e de acord, voi fi nevoit să mă adresez șefului catedrei, pentru a-mi numi un alt îndrumător știinţifi c… Atunci dânsul mi-a spus să scriu un mic proiect-argumentare a temei și a viitoarei 67 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei lucrări, așa cum le vedeam eu, și să-l prezint la ședinţa catedrei, ceea ce am și făcut. Proiectul meu a fost aprobat fără obiecţii și după aceea totul a mers foarte bine (mi-am susținut teza de doctorat la consiliul științifi c cu 1,5 lună înainte de expirarea termenului de aspirantură). Așadar, venit de la o periferie, am manifestat – eu, un provincial ajuns în capitala imperiului, și încă la o așa Universitate și Facultate, dar și neavând studii fi losofi ce! – am manifestat deci verticalitate și demnitate… Iar unele idei din acea lucrare a mea au fost copiate / plagiate de mai mulți doctoranzi… 4. Am fost într-un pericol real de fi cel puțin schilodit de o mașină. S-a întâmplat într-o toamnă a unuia din ultimii ani de activitate a mea. Eram angajat prin cumul la UTM. Locuind nu departe, într-o dimineață frumoasă mă pornisem încet într-acolo și, având încă mult timp până la sunet, parcur- geam din mers ceva într-un ziar. Urcam pe asfaltul destul de înclinat din fața unei case, unde mai în deal stătea o limuzină. La un moment însă nu departe de mine ea, venind la vale, a intrat pe trotuar și, lovindu-se de un copac, s-a oprit. Adică fusese lăsată pe un loc înclinat, fără a fi fost frânată. Și, dacă n-ar fi nimerit pe trotuar, tot ce-i posibil, m-ar fi lovit. Concluzia e clară….

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Cine m-a ajutat cel mai mult? Evident, întâi de toate, părinții mei. Prin faptul că m-au îndemnat să învăț și m-au ajutat / susținut material din puținul pe care îl mai aveau. Dar, înainte de 1950, și fratele Mihail (care, în 1944, fusese dus / mobilizat în Siberia, la scos cărbuni) – cu ceva îmbrăcăminte și încălțăminte, trimise părinților noștri. Îi țin bine minte și sfatul asupra căruia tot insista, atunci când devenisem elev la Soroca, iar el tocmai se afl a în vacanță și venise în vizită la nănașii noștri, eu locuind atunci la dânșii: Tu să rozi la carte, îmi zicea, ca vaca la bostan! Fără sprijinul părinților soției, care au fost niște oameni foarte binevoitori, nu știu cum ne-am fi descurcat, eu și soția mea. Ei ne-au susținut nu numai în aspect material, Aneta, con- soarta mea, trăind la dânșii și pe întreținerea lor (cu primul, dar – un an - și cu al doilea băiat al nostru), pe când eu făceam – timp de trei ani! - studii de doctorand la Moscova (și nu aveam nici o posibilitate de a fi câștigat ceva bani…). Ne-au ajutat mult și la creșterea băieților noștri, căci soacră-mea s-a pensionat odată cu atingerea vârstei de 55 de ani (părăsindu-și activitatea de învățătoare la mijloc de an școlar), ca să-l poată dădăci pe al doilea nepot de la fi ică, iar mama lui să se aranjeze la lucru… Iar despre un ajutor / susținere importantă a mea de către decanul nostru, la absolvirea facultății, am relatat în alineatului imediat precedent – v. punctul 2. Dar până la toate acestea, imediat după absolvirea școlii medii, a avut un rol deosebit pentru tot restul vieții mele ajutorul – un sfat – primit de la un 68 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei om necunoscut, pe care l-am întâlnit ocazional. Ca să-mi fi putut continua studiile, trebuia să lucrez minimum un an, întru a mă asigura cât de cât în aspect material. Și, mai spre mijlocul lunii august 1953, începusem a bate la diverse uși, căutându-mi loc de lucru în vreo școală. În raionul nostru șef al Secţiei Învăţământ Public era Podborschi, insul dintr-un sat de ucraineni, care, împreună cu Cernouțchi, un consătean al său din – pe atunci - Voroșilovka, fi ind upolnomoșnici cu postăvcile, în toamna lui 1946 luaseră de la săteni toată pâinea, aducându-ne în pragul foametei. El cunoștea familia noastră și, mai mult ca sigur, anume din acest considerent mi-a declarat din start că nu avea vreun loc pentru persoana mea. Naivul de mine, am plecat la ministerul de resort. Ministru era Agripina Nichiticina Craciun, o reprezentantă a acelei părți a nomenclaturii, care era formată din moldovenii / românii aduși din fosta RASSM (căci în vigoare era regula: dacă vrei să fi i ministru, treb´ să fi i de peste Nistru). Ea mi-a declarat că, după studiile mele, eu nu eram învăţător și că nu-mi putea oferi un astfel de loc… Peste câteva zile, am mers iarăși la acel Podborschi. Făcând coadă în preajma ușii respectivei instituţii, un bărbat – simpatic și care inspira multă încredere – începuse, la un moment, să mă întrebe ce căutam pe la șef. I-am povestit despre problema mea și nereușite- le la încercările precedente. Dânsul mi s-a recomandat și m-a sfătuit să nu pierd timpul acolo, fi indcă mă voi alege cu nimic. Iar dacă doresc să lucrez în școală, să procedez așa, cum îmi va spune dânsul. Așadar, era bunul om Constantin Grădinaru, directorul Școlii Medii din marele sat Sănătăuca. Și mi-a spus: Pleacă în satul Todirești, raionul Ungheni. La școală îl vei găsi pe fratele meu, Ion, învăţător acolo. Îi vei spune că te-am trimis eu, ca să te conducă la Munteanu, șeful Secţiei Raionale, și, în numele meu, să-l roage, ca el să te asigure cu loc de lucru în școală. Bine, zic, dar în zona de frontieră nu voi putea ajunge, fi indcă nimeni nu-mi va da permis. Nici nu-ţi trebuie, mi-a răspuns. Pleci la Bălţi și ieși în marginea dinspre Fălești. Urci într-un camion care ajunge la Pârliţa. De acolo mergi înspre Ungheni, pe cărarea din dreapta căii ferate și ea te va aduce direct la școala din Todirești. Era, probabil, 28 august. Pe la chindii am pornit pe acest traseu. În Bălţi am așteptat dimineaţa, apoi am ajuns la școala din Todirești. Fratele Ion tocmai era acolo și mi-a spus că la Ungheni va trebui să mergem pe jos, din stânga căii ferate, unde post de grăniceri nu era. Ajunși la instituția căutată, am așteptat, până când de la șef ieși o doamnă care îl reţinuse cam îndelung, fi ind și prea zgomotoasă (poate, pentru că, după cum afl asem, avea un nume foarte neobișnuit, Parlecocoș). Intră însoţitorul meu și, în doar câteva minute, ieși cu ordinul despre numirea mea ca învăţător – adică – corect - profesor de limbă franceză în Școala Medie Incompletă din satul Zagarancea (pe drum îl informasem, evident, pe Ion cam ce discipline școlare aș fi preferat să predau. 69 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Dar am dăscălit și clasa a 2-a.). Dânsul mi-a explicat cum să merg spre satul numit. I-am mulţumit cordial și ne-am despărţit… În Chișinău peste ani îl voi cunoaște pe fratele lor mai mic, Alexei Grădinaru (docent la Facultatea Economie a Institutului Politehnic). I-am povestit, cu multă recunoștinţă, despre acel sprijin pe care mi-l acordaseră fraţii săi mai mari, rugându-l să le transmită profundele mele mulţumiri și urări de sănătate. Cu regret, n-am avut ocazii să-i reîntâlnesc, dar trebuia să o fi făcut: fără acea atitudine, pro- fund umană, și acel ajutor cine știe care și cum ar fi fost traiectoria vieţii mele de mai apoi… Iar după acel an școlar, m-a ajutat decisiv perseverența mea în a deveni student. Căci, dacă aș fi rămas învățător încă pe un an, aș fi fost înrolat. Anume asta li s-a întâmplat foștilor mei colegi la Soroca, vărul Gheorghe Stogu făcând patru ani de cătănie, iar Petrea Ouș trei ani…

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Ce pot eu prețui mai mult din rezultatele activității mele profesionale (mai mult ale unui cadru didactic universitar decât cercetător științifi c)?! Spus pe scurt, e ceea ce mi-a reușit să cultiv în sufl etele învățăceilor mei – indiferent că au fost acei elevi pe care i-am învățat la Zagarancea, nu puținii mei studenți, ba și doctoranzi / audienți (la care am avut onoarea să le predau fi losofi a, doar că acestora din urmă, dacă înțeleg corect, denumirea de învățăcei nu li se potrivește). În cazul foștilor mei studenți cred că e corect să vorbim despre contribuirea la formarea unui cât de cât nivel de cultură fi losofi că, altfel zis, de pricepere de a fi losofa, iar în cel al audienților – despre îmbogățirea acestui element foarte important pentru toți cei din domeniul muncii intelec- tuale. Dar și pentru oricine alții, căci înțelepciunea fi losofi că îl poate ajuta mult pe om, dacă o posedă și pricepe cum să se folosească de ea. În acest sens nu e de neglijat, poate, și efortul meu, pe parcursul anilor, de propagare în rândurile populației a unor cât de puține boabe de cultură fi losofi că. Am făcut-o prin luări de cuvânt, dar și prin unele texte publicate. Însă în aceste domenii rezultatele nu pot fi , precum se știe, nici cântărite, nici măsurate. Mă bucur mult: că ori de câte ori am făcut cuiva bine, nu am condiționat asta cu vreo răsplată; că lăcomia, invidia și goana după onoruri au trecut pe alături de mine, ceea ce, la sigur, a fost un factor care mi-a prelungit viața; că, nefi ind orgolios, nu numai că nu m-am alungat după posturi, dar nici n-am acceptat câteva oferte care le primisem, iar asta mi-a permis ca, în toată activitatea mea, să nu mă fi gudurat în fața cuiva; că, drept urmare, nu m-am și nu mă feresc de a-mi manifesta public poziția față de orice, deci, că mi-a păsat și îmi mai pasă de foarte multe…; că, pentru felul cum m-am manifestat în profesia mea de 70 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei universitar, îmi poartă cât de cât stimă, iertată să-mi fi e lauda, nu puțini dintre foștii mei studenți și audienți (or, pentru un dascăl asta e, să fi m de acord, cel mai important rezultat al activității sale). Dar și dintre colegii de breaslă. Mă bucur că n-am scris nimic de mântuială; că în cele ce am scris și am publicat mi-a reușit cât de cât să spun ceva important, la care ajunsesem eu însumi, și nu doar să repet cele spuse de alții; că nu am plagiat / nu am luat din textele cuiva ceva, fără a fi indicat sursa; că am însușit nu numai să vorbesc corect pre limba noastră română, ci și să mânuiesc liber scrisul ei literar, iar prin asta - să fi u cât de cât și un om de cultură. Or, la noi nici pe departe nu toți pretinșii intelectuali au realizat așa ceva. Posed bine, încă din studenția mea, și rusa (trebuia să mă fi ales de la îndelungata ocupație ruso sovietică măcar cu acest folos). Am fost deci / sunt în stare să țin prelegeri, să scriu liber ȘI în rusă, pe când cei veniți peste noi – chiar și majoritatea celor cu studii superioare și grade științifi ce - nu doresc să însușească măcar elementar limba statului în care trăiesc. (În 1970, o spun pentru ilustrare, după ce prezentasem pentru publicare în revista Comunistul Moldovei un articol de vreo 18 pagini de mașină – scris în rusă, căci așa erau cerințele -, la întrebarea mea, dacă nu trebuia să mai fi făcut în acel text ceva, întrebare pe care i-o adresasem redactorului-șef, el - un jurnalist reputat, evident, venit – mi-a zis că, pentru prima dată, a avut de a face cu un text în care n-a trebuit nici să fi adăugat, dar nici să fi tăiat măcar o virgulă… Iar la vârsta de după 70 de ani am însușit, la nivelul cerut imigranților, și am susținut examenul la limba germană, una destul de complicată). Mă bu- cur că, prin abordarea în scrierile mele12*, a mai multor probleme stringente, probleme cu care nu mai încetăm că ne confruntăm, chiar ȘI după proclamarea independenței, am contribuit și mai contribui cumva la micșorarea gradului (mult prea înalt) de rătăcire a unei părți - cu regret, încă foarte mare! - a con- sângenilor noștri din Republica Moldova. Mi-am făcut, așadar, și, chiar dacă mă afl u departe, mai continui să-mi fac (sper că și prin aceste pagini), barem în mică măsură, datoria de fi u al neamului nostru, românesc, la care aparțin. Fiindcă ȘI noi, moldovenii – toți, nu numai cei de peste Prut! – suntem români. Ca și ardelenii, muntenii, oltenii și cei din alte provincii ale Țării. E ca și în cazul cu denumirea consătenilor noștri: indiferent de faptul în care din cele trei mahalale ale satului locuim, noi, locuitorii lor, toți suntem coșernițeni…

8. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Iată ceva și despre ceilalți (în afară de subsemnatul) membri ai fami- liei mele mici (iar mai multe detalii – v. în cartea Nevoia …, cap. 10-14). Cu viitoarea mea soție, Aneta Smolievsky (atunci numele ei se scria cu

12 * Despre tematica scrierilor mele – vezi la începutul acestor pagini, iar de lista mai completă a lor se poate lua cunoștință din Nevoia de mărturisiri…, p. 499-504. 71 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei sfârșitul -ская), am fost colegi de grupă la Universitate. Ne-am împrietenit în toamna lui 1955, fiind în anul II la Secția Istorie. Ne- am căsătorit la mijlocul anului V, în februarie 1959, aflându-ne în fostul Leningrad, la un stagiu de practică arhivistică. Ea a activat inițial la Arhiva Centrală de Stat, apoi la UTM – ca laborantă, lector, iar după obținerea gradului de candidat în științe filosofice – ca lector superior și docent la Catedra de Filo- sofie. După mai mulți ani, s-a transferat la USM, unde a predat teoria comunismului, apoi politologia, până la pensionare. A fost Aneta – soție, mamă, bunică, un om foarte cumsecade: muncitoare, onestă, gospodină, docent… responsabilă, modestă și cu multe alte calități. O mamă deosebită și soție devotată. Dar - și asta e cea mai mare durere a vieții mele - la sfârșitul anului 2010 s-a descoperit că ajunsese atacată de o variantă a incurabilei boli Alzheimer (o maladie despre care până atunci habar nu avusesem). Devenită absolut neputincioasă de a se autoîngriji (chiar și de a duce lingura la gură), am fost nevoiți să o internăm într-o casă de îngrijiri pentru astfel de persoane (asta ne-a reușit în august 2012). De atunci o vizitez zilnic, fiind împreună și ajutând-o, de la ora 16:30 până pe la 18:30 (nu sunt obligat, căci de toate se descurcă bine acolo per- sonalul. Dar, atâta timp cât mi-e pe puteri, nu pot să nu o fac. Ba și o mai delectez de fiecare dată cu ceva din cele ce îi plăceau mai mult…). Cel mai grav e însă că Aneta nu mai poate nici să comunice cât de cât, dar nici să se mai țină pe picioare, deși nu a avut și nu are greutatea corpului excesivă… Ca să judeci despre o familie mică, e necesar să știi ȘI din ce părinți provin cei doi soți. Deoarece despre rădăcinile mele am relatat multe la început, aici adaug ceva despre cele ale soției mele. Aneta s-a născut pe 1 decembrie 1936 în or. Ananiev. Tatăl ei, Efim Sofronovici Smolievsky (…-1976), fiu de țăran dintr-un sat de lângă Kodâma (nordul regiunii Odesa), a absolvit Școala Pedagogică din Balta, după care a fost funcționar de partid în RASSM. Înainte de război a activat ca director al Școlii Agricole din Ananiev. A plecat benevol pe front, unde s-a aflat toți anii de război, ca ofițer al efec- tivului politic. După demobilizare (în grad de maior), acel loc de director fiind ocupat, la Moscova i s-a propus să aleagă între or. Kuibâșev (lector la istoria partidului într-o școală militară) și Chișinău. Probabil, pentru că activase în acea autonomie – blestemată pentru cele ce i s-au făcut ulterior Basarabiei -, a ales să se instaleze în RSSM. A devenit dr. în istorie (a par- 72 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei tidului) și a predat-o - la Institutul Agricol, apoi la Institutul de Medicină, fiind, din 1957, șef al catedrei respective. Cei care l-au cunoscut confirmă că a fost un om de o cumsecădenie deosebită. La Balta Efim a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Clara Moiseevna Șnaiderman (…-1980) din Sucleia / Tiraspol (crescută în acel sat de moldoveni, ea mai știa ceva din limba română). A fost o femeie cu înțelepciune, bună culinară și o învățătoare prețuită mult de foștii săi învățăcei (tocmai câte peste 40 în clasă!). Dar și foarte ideologizată (asta, ceea ce-i lesne de înțeles, nu și fără influența fricii sub care au trăit, în anii teroarei staliniste, când soțul ei, fost niște ani consecutiv secretar al trei comitete raionale de partid, putea fi în orice moment arestat de NKVD). Singurul lor fiu (cu prenumele Vladlen – de la Vladimir Lenin!) a locuit în Bașkiria, unde a decedat la doar 39 de ani. Noi avem doi feciori și o fiică. Băieții au absolvit Școala Moldovenească nr. 1 din Chișinău. Andrei (n. în 1959), cu studii la Moscova, e medic (chi- rurgia generală), are o atitudine deosebit de responsabilă față de profesia sa… A activat, din 1982, la Spitalul nr. 2, inclusiv, câțiva ani, ca director, înainte de plecarea sa în RFG. După prima căsătorie, nereușită și care a durat puțin, la moment, încă nu s-a recăsătorit. Pavel (1963) a absolvit cibernetica economică (aplicarea matematicii în economie) la Universitatea din Kiev, unde ne-a făcut și cu nora Natalia, o chișinăuiancă din părinți ruși (tatăl ei era dintre cei veniți până la război. S-a născut și a crescut nu departe de Cimișlia, familia lor fi ind destrămată și nenorocită de regimul comunist, iar el – de 15 ani - și încă doi frați, unul fi ind mai mic, în 1949, au fost deportați…). Până la plecarea în Ger- mania, cei doi nepoți de la acest fi u au studiat în școală română. Băiatul, Pavel și el, a absolvit fi zica la Bonn, iar Maria încheie studiile de masterat (economie) la Köln. Toți ei sunt angajați în câmpul muncii, plătesc impozite… La înregis- trarea fi icei noastre (1972), persoanele de la biroul actelor stării civile nu-mi acceptau prenumele Catrina, eu fi ind nevoit să apelez ȘI la toponimul Podul Babei Catrina (câți oare dintre consătenii tineri mai știu de el acum, după ce șleaul vechi spre Florești a fost părăsit?). Catrina, cu școala ei medie în rusă, îmi tot promite că va urma cursuri de română, ca să poată vorbi corect limba lui taică-su. (Viitoarea noastră elevă avuse sănătatea cam șubredă și soția m-a înduplecat să o dăm în acea școală, fiindcă era viz-a-viz de casa în care locuiam, dar și ca ea să-i fi putut acorda mai multe ajutoare la învățătură.) A absolvit specialitatea finanțe și credit, dar nu a practicat-o. Ea (rămasă cu numele Cojocaru) și ginerele Eduard Afanasiev (ruso tătar din Kazan) - care, după plecarea din poliție (în grad de maior), a devenit jurist – au în Chișinău ceva activități din care se întrețin. Alexei, nepotul de la dânșii (cu liceu în română) încă nu s-a determinat profesional, ceea ce mă întristează mult… Așadar, nimeni dintre cei trei copii ai familiei noastre n-a conti- 73 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei nuat profesia părinților - de universitari. Trebuie să regret această lipsă de continuitate sau nu, mi-e foarte greu să spun… Am ținut și ținem foarte mult la copiii noștri, ca și ei la părinții lor. Îi avem sănătoși, slavă Domnului. Sunt foarte binevoitori, capabili și cu fizicul atrăgător. Dar și foarte de nădejde, arhiorganizați (o trăsătură și a mamei lor), responsabili și perseverenți. Ca toți oamenii, ei pot comite, bineînțeles, și niște greșeli. Însă ca ei - dar și mai sus numitele două persoane de care și-au legat viețile - să comită intenționat fapte reprobabile, asta exclud ca- tegoric… Iar ceea ce ne bucură și mai mult e faptul că sunt foarte prietenoși. Ei constituie adevărata noastră bogăție, iar după altceva (în afară de îmbogățirea bagajului de cunoștințe) nici nu ne-am mai alungat. Diferența de 13 ani dintre cel mai mare băiat și mezină a făcut ca noi să ne creștem copiii timp de peste 25 de ani. Această grijă îndelungată de odraslele noastre ne-a luat, bineînțeles, mult timp și forțe. Dar ea, la sigur, ne-a ajutat, totodată. Nu numai ca să ne menținem mai bine, ci și să cimentăm relațiile dintre noi, părinții lor (căci, ca și în multe alte cupluri, nevoia pentru așa ceva nu putea să nu fi apărut, din când în când…). Am fost, așadar, și rămânem ca o cetate pe care eu am botezat-o Republica NAAPC – de la primele litere ale prenumelor noastre…

9. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Aprecieri la adresa politicii guvernanților RM se pot face la nesfârșit, chiar dacă ne-am referi doar la deceniul din urmă. Și, spun asta cu mare durere în suflet, majoritatea aprecierilor mele sunt mai mult negative. Voi formula însă doar câteva, de ordin mai general. Majoritatea celor care au pretins și pretind că aparțin la clasa politică a RM n-au fost și nu sunt oameni de stat, adică care ar năzui să ajungă la guvernare, în scopul de a face bine / a sluji cetățenilor și comunității lor ge- nerale – societății. Ei n-au fost și nu sunt nici politicieni adevărați, ci doar niște politicaștri, ceea ce înseamnă, conform definiției din dicționare, oameni politici, preocupați de ambiții meschine. Mai concret, să-și asigure propriile interese, prin îmbogățire pe orice căi. Dar și să-și sporească încontinuu bogățiile, asta făcându-i să se țină prin orice mijloace posibile de posturile / funcțiile, odată obținute în eșalonul superior al guvernării statului. Sau să primească alte posturi în el, și ele cât mai avantajoase. Iar ca unealtă întru atingerea acestui scop egoist le servește profanarea partidelor politice, care dintr-o găselniță bună a democrației normale / sănătoase, la noi au fost transformate în niște găști, folosite de mai sus numiții în scopul lor de a ajunge (prin votul cu SPISCA, vorba maestrului Ion Druță) și a se 74 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Soții Nicolae și Aneta Cojocaru, împreună cu copiii: Andrei (1959, în ne- gru), Pavel (1963) și Catrina (1972) = Republica / Cetatea NAAPC). Ianu- arie, 2012. Düsseldorf. menține la putere, lipsindu-i, în fapt, pe cetățeni de dreptul de a determina sau măcar de a influența cât de cât politica statului, pe care ei – cetățenii, foști sau actuali plătitori de impozite - îl întrețin… O parte - cu regret, mult prea numeroasă - a acestei clase și-a urmărit / își urmărește interesele meschine prin efort neîncetat de a ne ține și pe viitor sub dominația Rusiei. Acțiunile acestei părți de politicaștri au fost și sunt vrăjmașe nu numai intereselor naționale ale populației autohtone a Republicii Moldova. Dacă privim onest lucrurile, vedem că politica și toate faptele acestor oameni neobrăzați au fost / rămân dușmănoase și intereselor obiective ale grupurilor etnice conlocuitoare. Și e tragic faptul că majoritatea celor ce aparțin la aceste grupuri nu-și dau seama, cel puțin deocamdată, de această situație foarte periculoasă pentru viitorul nostru, ei continuând să voteze cu partidele acestor forțe. Dar și mai tragic e faptul că chiar și o parte considerabilă a moldovenilor (dezorientați de propaganda masivă a Moscovei și a coloanei ei a 5-a de la noi, însă și dezamăgiți - din cauza politicii guvernanților - în speranțele lor de a ajunge la o viață mai bună) susțin partidele proruse. Deci, de la 75 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei aceste forțe proruse la bine nu ne putem aștepta nici pe viitor. Unii zic că ele ne-au trădat. Dar asta, cred, nu e tocmai corect, căci trădător poate fi considerat, întâi de toate, cel care a fost una cu tine. Or, aceste forțe s-au împotrivit întotdeauna intereselor moldovenilor de la est de Prut, ca parte a românimii. Pentru a-și camufla esența, majoritatea lor s-au / se mai con- sideră de stânga. Răul însă nu e asta, ca atare. Căci partide de stânga mai sunt și în multe alte state. MARELE RĂU ÎL CONSTITUIE FAPTUL CĂ LA NOI AȘA-ZISA STÂNGĂ POLITICĂ E ANTINAȚIONALĂ. De aceea formațiunile care își zic astăzi de stânga nu au dreptul să existe, cât timp vor să ne țină sub Rusia, adică nu renunță la scopurile lor antiromâne, deci, și antimoldovene. A fost așadar și e normal să mizăm pe acea parte (să o marcăm cu cifra I romanic) a clasei politice și pe partidele ei care, pretindeau / pretind că exprimau / exprimă interesele naționale – prin acestea înțelegând atât interesele moldovenilor din Republica Moldova, ca parte a românimii, cât și interesele obiective ale populației conlocuitoare. Și alt rău, poate, mult mai mare, venit peste noi, e că această parte a clasei politice a dezamăgit total- mente. În procesul ieșirii din sistemul sovietic ea n-a fost și nu putea fi unită. Asta din cauza că era compusă din foarte mulți foști șefi /nomenklaturiști sovieto-comuniști, majoritatea veniți de aiurea. Dar și pentru că mulți dintre moldovenii din componența ei (mai ales, dintre cei veniți de peste Nistru) erau deznaționalizați / mankurtizați. Ca urmare, această parte (I) a politicienilor n-a fost în stare să apere și să promoveze interesele populației autohtone, dar a tot cedat în toate direcțiile… Mai apoi s-a tot dezbinat și continue să se dezbine. A fondat o sumedenie de partide și partiduțe, ba mai adaugă la ele altele chiar și în timpul din urmă (2015). Se ocupă deci de momirea alegătorilor de la un partid, pretins apărător al cauzei naționale, la altul, numărul total al celor care votează cu aceste partide rămânând însă același sau chiar și scăzând (evident, în favoarea forțelor antinaționale). Asta în loc ca aceste partide să se unească cât de cât și să sporească numărul alegătorilor care votează pentru interesele naționale. Să se unească cel puțin acele partide care resping ideea antinațională (a celor care vor să șadă pe două scaune sau, ceea ce-i totuna, vor să sugă de la două vaci) – ideea cum că Rusia ne-ar fi partener strategic… După 2009, unii lideri ai partidelor zise proeuropene în loc să asigure realizarea reformării sistemice și profunde a statului, promisă alegătorilor și partenerilor care ne susțineau din exterior, doar au mimat acele reforme. Ei au știut doar una – să se tot contreze în concurența după locurile cele mai mănoase –pentru dânșii și pentru susținătorii lor devotați din vârfurile respectivelor partide - la treuca / troaca cu de toate a guvernării statului. 76 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Drept rezultat, corupția (care, trebuie să se știe, nu numai că s-a amplifi- cat anume în anii guvernării lui Voronin, dar rămâne îndrăgită mult și de acea parte a clasei politice care, de câțiva ani, se consideră în opoziție, ba chiar și de nu puține cercuri din domeniul business-ului) - corupția deci a devenit și mai mare, ea supunându-și totalmente statul. Iar ca această situație, avantajoasă mafiilor de orice fel și grad / rang, să rămână intactă / să se păstreze, instituțiile de drept sunt ținute în continuare la cheremul partidelor majoritare din componența guvernării. Consider necesară aici o explicație de ordin teoretic. Unii înlocuiesc cerința departidizării organelor de drept ale statului (adică lipsirii partidelor de posibilitatea de a dicta acestor organe) cu depolitizarea lor. În octombrie 2015, am citit o declarație făcută chiar de la cel mai înalt nivel al puterii de stat din Republica Moldova că organele de drept trebuie depolitizate. Răspunzând, în scurt timp, la niște întrebări, a spus asta – a câta oară!? – și președintele Partidului Democrat, M. Lupu. Or, o atare afirmație e științific incorectă. Fiindcă politicul sau sfera politică, și acesta e un adevăr banal, include în sine, întâi de toate, statul și activitatea lui. Adică activitatea tu- turor celor trei branșe / ramuri ale puterii politice sau de stat: legislativă, executivă ȘI judecătorească, ea fiind menită să supravegheze respectarea legilor de către toți (puterea a patra – presa liberă - e de altă natură). Prin urmare, organele de drept – unul din cele trei componente ale puterii politice sau ale puterii de stat, luate în ansamblu, ca principalul fenomen politic, sunt și ele politice (îmi cer scuze pentru repetare, dar e necesară). Deci, aceste instituții nu pot fi depolitizate, prin definiție. Dar, într-un stat de drept democratic, ele trebuie obligatoriu apărate de amestecul în activitatea lor a puterilor legislativă și executivă, adică a ramurilor puterii politice care sunt menite să elaboreze legi și să conducă realizarea politicii statului. Or, întrucât și puterea legislativă, și puterea exe- cutivă sunt influențate decisiv de respectivele partide politice reprezentate majoritar în ele, organele de drept (cea de a treia branșă a puterii politice a statului) nu pot fi scoase de sub dictatul primelor două branșe, fără a fi departidizate. Adică fără a interzice partidelor de a le dicta ceva (fie prin includerea oamenilor acestor partide în conducerea organelor de drept, fie pe alte căi). Dar asta nu înseamnă nicidecum că astfel aceste organe de stat s-ar depolitiza. Căci ele, repet, sunt o componentă indispensabilă a politicului… Așadar, nici guvernarea lui Voronin, nici cea de după el n-au acceptat ca să renunțe la folosirea instituțiilor de drept ale statului în interesele lor egoiste. Iar după alegerile din noiembrie 2014, deoarece lui Filat nu i se permitea să ocupe postul de șef al guvernului, el și Lupu au decis ca să nu mai dețină 77 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei posturi în guvernare (altfel zis, să nu mai poarte răspundere pentru ea), dar să continue a dicta TUTUROR ramurilor puterii de stat. Și anume, din postura lor de lideri ai partidelor majoritare aflate (grație alianței lor) la guvernare (de fapt, prin Lupu dictează bogătașul Plahotniuc). Pentru a evita un nou scrutin electoral, după demisia lui Gaburici, M. Ghimpu (PL) a fost nevoit de situația gravă din stat și societate ca să accepte alianța cu PLDM și PD. Și, pe de-o parte, a făcut bine că a participat la formarea guvernului Streleț. Însă, prin alierea menționată, în acest rol – absolut condamnabil (de a nu răspunde pentru guvernare, dar de a-i dicta) – acum s-a pomenit și PL. Și chiar dacă Ghimpu a declarat că în urma revenirii la guvernare PL s-a ales doar cu pierderi, asta nu anulează faptul că, acum, cetățenii de rând au ajuns să-l considere și pe acest lider de partid un nedoritor de a combate cât de cât corupția. Asta, cu deosebire, după ce Ghimpu a avut tupeul să se opună public cerinței Maiei Sandu de a invita un european în postul de procuror general… O cerință asupra căreia, ceva timp în urmă, el însuși insista. (Iar prin găselnița de a dicta guvernării fără a răspunde pentru ea Filat și Lupu își imaginaseră, poate, că astfel ar putea deveni ceva asemănător cu liderul chinez Den Ciao Pin, arhitectul din umbră al refor- mării Chinei. Or, ei ar fi trebuit să știe înțelepciunea populară că nu tot ce zboară se mănâncă. Sau, dacă e să apelăm și la o zicală a rușilor, copilul cu șapte dădace poate ajunge fără de-un ochi…) Folosirea în continuare a organelor de drept în interesele partidelor guvernante (ale PLDM, PD și – în măsură mai mică – ale PL) i-a adus pe cetățeni în stare de absolută neputință în fața corupției totale - și de jos, dar, mai ales, la nivelul superior al puterii de stat. Într-o atare situație, ce rămâne de făcut mulțimii, decât să protesteze cumva?! Și chiar în aceste zile de septembrie și octombrie 2015, când se scriu paginile de față, tocmai și suntem martorii unor proteste în masă, al căror sfârșit nu se știe nici când va sosi, dar nici ce va aduce. Iar această de la urmă neliniște – nu numai a mea, bineînțeles -, e alimentată în cea mai mare măsură de faptul că forțele proruse, mereu mai numeroase și foarte active, și-au întețit uneltirile lor dușmănoase și pot deturna protestele în direcția dorită de Rusia… Și chiar dacă de data aceasta totul se va termina fără niște acte violente, ceea ce și doresc foarte mult, nimic bun nu ne așteaptă, dacă guvernarea statului nu va purcede și nu va isprăvi înfăptuirea șirului de reforme radicale atât de întârziate… Că vina pentru criza totală din Republica Moldova, criză care s-a apro- fundat la extremă, e în cea mai mare măsură a liderilor acelor partide, zise democratice, care au dorit și mai doresc să șadă pe două scaune, ne convin- gem și mai mult, trecând chiar și fugitiv cu privirea situația satelor noastre. 78 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Referitor la sate, deci și la Coșernița noastră, nu voi zăbovi mult asupra înfățișării ei actuale: mulți oameni foarte săraci, îmbătrâniți prea devreme, rău îngrijiți și bolnavi, iar despre alții afl i tot mai frecvent că au plecat la Ce- ruri încă în fl oarea vieții; case abandonate și curți pârlogite; copii și bătrâni neputincioși, rămași fără sprijin ș.a.m.d. Iar ce va fi peste 4-5 decenii, nu știu cine s-ar avânta să pronosticheze... Se știe că poporul român, o parte a căruia suntem și noi, moldovenii de la est de Prut, și-a păstrat valorile spirituale și, prin asta, a supraviețuit – în toate părțile arealului său – datorită satului. Veșnicia acestor valori și a poporului care le-a creat nu numai că s-a născut la sat, vorba ilustrului poet și fi losof Lucian Blaga, dar a și devenit ireversibilă, dacă se poate spune așa despre veșnicie, s-a menținut datorită satului. Și pentru partea I a clasei politice de la noi (vezi, în răspunsul la întrebarea a 9-a, care este această parte) trebuia să fi fost o axiomă (un adevăr care nu trebuie demonstrat) că statul Republica Moldova și societatea din el (pe care acest stat trebuia / trebuie să o slujească) nu se vor putea dezvolta normal, dacă populația de la țară nu va avea un trai cât de cât decent. Iar asta va fi posibil, numai dacă ea va avea condiții pentru a practica efi cient agricultura. În procesul ieșirii din sistemul colhozurilor (ieșire care era absolut inevitabilă) asta se putea realiza prin repartizarea tehnicii către grupuri de săteni (evident, atunci când era ce de repartizat), ca ei să fi avut cu ce își lucra pământurile primite. Dar așa ceva nu s-a făcut intenționat, cei de care asta a depins (viitorul partid agrarian care tot comunist a fost) știind foarte bine că, dacă sătenii nu vor avea cu ce lucra pământul, ei se vor dezice de dânsul în favoarea noilor feudali. Anume așa sunt șefi i actualelor mari Asociații, care exploatează acele ogoare, dându-le proprietarilor de cote foarte puțin din recolta obținută. Adică, în fapt, s-a comis o mare crimă față de satele noastre… Pe unii sau chiar pe mulți săteni, cu deosebire mai în vârstă, darea ogoarelor în folosire de către Asociații posibil că chiar îi aranjează. Dar nu mă îndoiesc de faptul că mulți dintre cei mai tineri ar dori să-și lucreze ei înșiși ogoarele. Însă ei se lovesc de aceiași problemă - cu ce mijloace tehnice să le lucreze? După ce n-a soluționat această problemă așa-zisul partid agrar, Voronin, în anii dominației sale îndelungate, a deschis câteva SMT-uri, destinate grupului de feudali numiți aici, asta pentru ca ei să-i fi fi nanțat partidul, să-l fi susținut pe orice căi (o făceau sau, poate, o mai fac ȘI prin abonarea pe gratis a sătenilor la publicația-fi țuică numită Comunistul). Dar, cu regret, n-au făcut / nu fac ceva întru soluționarea acestei probleme - vitale pentru sat, dar și pentru toată societatea noastră - nici guvernanții de după 2009... Și asta e nu numai cel mai mare păcat al lor, ci și unul prin care ei 79 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei se sinucid (ori deja s-au sinucis). Dar cel mai rău e că, prin negarea problemelor satului, meschinii din pretinsa clasă politică a Republicii Moldova ne-au adus în fața pericolului de a nu mai putea ieși de sub dominația Rusiei… Câtva timp în urmă, am studiat Manuscrisele de la Câmpulung ale fi losofului român Constantin Noica (datate cu anii 1951-53). Căutând condițiile care ar fi putut salva țărănimea din România, amenințată atunci de colhozizare (acolo colhozurilor li s-a zis CAP – cooperative agricole de producție), acest gânditor neordinar enumera niște transformări de care avem nevoie stringentă și noi, cei din Republica Moldova, astăzi. E vorba, citim acolo, de o transformare mai adân- că – ca sătenii dintr-o țărănime a naturii să devină una a culturii. Să producă și pentru vânzare, să treacă de la extensiv la intensiv (cu respectarea calității bunurilor), să sporească ponderea producției animaliere. Vor trebui să se tehnicizeze, să însușească cunoștințe, să se deprindă a coopera, pentru pro- curarea mijloacelor de lucru și pentru valorifi carea produselor. În cazul unei atare transformări, concluziona Noica, „nici o confuzie nu ar mai fi cu putință între această ridicare la nivelul civilizației a țăranului și cea pe care o preconizează socialismul” (p. 45). Iar dacă la noi s-ar fi făcut așa ceva, satele nu ar mai duce dorul fostelor colhozuri. Ba nici nu și le-ar mai aminti de bine… Or, cum să nu fi e nostalgici după fostul colhoz, de exemplu, acei coșernițeni care acasă nu au nici unde lucra la prășit (cu ziua), fi ind nevoiți să facă asta în alte sate. Dar ce să mai zicem de faptul că, muncind astfel, ei nu-și pot acumula ceva pentru o pensie cât de mică la bătrânețe?! După 2009 un program asemănător a fost de mai multe ori adresat guvernanților, care se autoconsiderau proeuropeni, de către un bătrân înțelept din Chișinău, pe nume Boris Movilă. Și anume, ca să se fi obținut un împrumut extern avantajos cu destinația specială de a-i asigura cu mijloace tehnice pe acei săteni care doresc să-și lucreze de sine stătător pământurile. Soluționarea problemei a depins, la sigur, cel mai mult de pretinșii cârmaci Filat și Lupu. Iar la întrebarea de ce n-au întreprins ceva real în această direcție? eu unul înclin spre următoarea explicație. Fiindcă fi ecare dintre ei s-a temut ca nu cumva meritul pentru asta să și-l fi atribuit doar la unul dintre dânșii și, în așa caz, partidul celuilalt ar fi pierdut din voturile sătenilor… Adică n-au făcut-o din egoism. Să ne imaginăm însă că în satul nostru câteva grupuri de familii și-ar procura, pe un credit avantajos13*, câte un tractor și principalele agregate performante necesare pentru lucrarea pământului, recoltarea, transportarea producției etc.

13 * Avantajos nu numai prin termenul lung de restituire, dar și prin costul lui. Ca acesta să fi e, de pildă, cam precum sunt acum în Germania creditele pentru doritorii de a-și construi o locuință / o casă. Și anume: procentul pentru astfel de credite nu e mai mare decât costul / plata pentru închirierea unei locuințe identice. Adică, în cazul creditelor menționate pentru sătenii noștri, procentul să fi e, poate, cam de ordinul plății pe care cineva cu pământ, dar fără mijloace tehnice ar achita-o pentru serviciile respective, acordate de către cei care dispun de tehnică… 80 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Dar și vor fi ajutați să învețe / deprindă cele despre ce am citat din Noica. Pentru mine nu încape nici o îndoială că, în câțiva ani, aceste mici asociații sau coope- rative ar deveni prospere. Or, asta ar servi și ca exemple atrăgătoare, cel puțin pentru o parte a sătenilor plecați în străinătăți. I-ar convinge practic măcar pe unii dintre ei că și acasă se poate munci cu rezultate bune, asigurându-ți prin asta un trai decent. Și atunci ei – o parte, evident - ar reveni. Astfel s-ar reduce și numărul marilor probleme pe care le-a / le generează satului lipsa acestor săteni de acasă… (Și doar atunci ar putea să apară, tot ce-i posibil, nevoia de a acorda la ceva, și în satul nostru, a unor supradenumiri – o treabă la care, răspunzând la provocarea acestui chestionar, m-am referit ceva mai sus.) Îmi doresc foarte mult și vreau să fiu încrezător că satele noastre vor ajunge la această schimbare absolut necesară. Căci o altă cale pentru a ajunge la un trai decent, pentru salvarea satelor noastre, deci și pentru supraviețuirea – pe pământul strămoșesc – a acestei părți a neamului nostru nu există… Însă cât timp se va mai scurge până atunci, mai degrabă, la moment, nimeni nu poate ști… Dar un lucru pentru mine, cu regret, e cert: că nu voi mai ajunge să mă pot bucura de așa ceva… IMPORTĂ ÎNSĂ CA SCHIMBAREA MENȚIONATĂ SĂ SE PRODUCĂ TOTUȘI ÎN SATELE NOASTRE. Și să nu fie tărăgănată, până atunci când ar putea fi mult prea târziu… Această schimbare e posibilă, o știm cu toții, doar cu sprijin financiar din exterior, unul pe care nu avem de unde îl primi decât din Occident. Direct sau prin intermediul României. Matca românimii din care noi, moldo- venii de la est de Prut, am fost rupți de către imperiul de la răsărit și la care, dacă dorim ca să ajungem la un trai decent și, cu atât mai mult, ca să supraviețuim etnic (ca parte a românimii ce am fost și suntem), vom trebui să revenim. Și ar fi cel mai bine dacă o vom face cât mai cu- rând… (deși acestei variante de ieșire din criza totală în care ne aflăm se vor opune cu încrâncenare toți cei care în Republica Moldova nu doresc să se facă ceva eficient întru dezrădăcinarea corupției – izvorul îmbogățirii lor continue). Dar, chiar dacă, până la asta, guvernanților de la Chișinău le va veni cât mai curând mintea la cap ca să solicite Occidentului un îm- prumut special pentru creditele menite să scoată satul din dezastrul actual, când îl vom primi, luând în calcul că, prin mimarea reformelor și dezmățul corupției, ei – guvernanții - au subminat totalmente încrederea și atracția pe care, după 7 aprilie 2009, R. Moldova le câștigase în ochii partenerilor de dezvoltare!? Prin urmare, suntem nevoiți să o luăm iarăși aproape ca de la început, întru recăpătarea acelei încrederi… Am pus punctul sfârșitului redactării acestui text în seara de 15 octom- brie 2015. Tocmai atunci m-a contactat fiică-mea și mi-a spus să citesc în Internet despre evenimentele de ultimă oră din Chișinău. Am aflat așadar 81 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei despre reținerea lui Vlad Filat pentru 72 de ore, ca să răspundă la niște întrebări în legătură cu învinuirile de corupție la adresa sa. Și vreau foarte mult ca acest eveniment să fie începutul combaterii cu adevărat / nu doar selective(!) a corupției în Republica Moldova…

P.s.: Încă după apariția cărții Coșernița: trecut și prezent, oameni și destine (2001) nu mă părăsește gândul că e necesară și o lucrare mai amplă / mono- grafică despre baștina Septembrie 2009. Cu fratele Gheorghe († sept. noastră. Iar după ce 2012) la sora Natașa. Iar acum (sept. 2016) din reveni la această temă câți am fost inițial am rămas numai noi doi – și consăteanul Tudor această soră și subsemnatul Iașcenco, am alcătuit, în 2013, o variantă de proiect pentru o astfel de carte. O public aici în speranța că, dacă cineva s-ar apuca cândva să realizeze o atare treabă bună, acest proiect i-ar putea fi de ceva folos. Așadar,

Coșernița Sorocii (variantă de proiect pentru o carte monografică) Introducere 1. Din istoria de până la Unire (1918) a localității Coșernița / județul Soroca. 2. Satul și oamenii lui în perioada interbelică și a ocupației sovietice din 1940-41. 3. Coșernița și locuitorii ei în anii războiului. Ridicarea evreilor în iulie ´41. Revenirea satului la viața normală, de până la ocupația din 1940. 1944 82 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei – reocuparea sovietică, mobilizările. Jertfele războiului. (Cineva și-a pier- dut viața și până la pohoronci – Alexandru lui Ion Ababii, un fecior al lui Isachi Darie +?) Listele: a) coșernițenilor căzuți pe front + caracterizarea familiilor care i-au pierdut; b) celor dispăruți fără urme (de pildă, Ion al lui Ion – frate cu Trocin - Cojocaru, pierdut în Armata Română; Petrea?, rudă cu părinții lui Grișa al lui Tudosă Chiriac +?); c) militarilor făcuți prizonieri de către sovietici; d) consătenilor cosiți de tifos. 4. Ravagiile postăvcilor. Teroarea bolșevică (lista celor judecați cu învi- nuirea de „sabotarea” postăvcilor, și nu numai pentru asta). 5. Foametea, cauzele și consecințele ei. 6. Drama deportării (cu lista – precisă – a persoanelor deportate, dar și a celor care au decedat acolo). Aici, inclusiv cum se explică faptul că în 1941 din Coșernița și Ciornița nimeni n-a fost deportat. 7. Ducerea coșernițenilor de la vatră și înstrăinarea lor pentru totdeau- na: a copiilor orfani – în orfelinate, impunerea plecării tineretului la ФЗО și pe alte căi (ceea ce se numea verbovka – agitația de a pleca la munci în adâncul imperiului, mai apoi – de a se strămuta cu traiul pe pământurile de țelină, nevenirea acasă după serviciul militar etc.). 8. Colhozizarea și consecințele ei. Schimbările - atât pozitive, cât și negative - în economia satului, în infrastructura sa și în viața oamenilor. 9. Viața spirituală a satului de după 1944. Subminarea valorilor spirituale tradiționale. 10. Școala. Învățătorii și profesorii ei. Dinamica numărului de elevi. Listele absolvenților (poate, măcar din cinci în cinci ani…). 11. Lista coșernițenilor: a) cu studii medii speciale și evidențierea celor care au activat la baștină, temporar sau permanent, dar și a locurilor de muncă și de trai ale celor plecați de acasă; b) cu studii superioare și aceleași precizări; c) cu grad științific de doctor sau ȘI de dr. habilitat. 12. Satul Coșernița în perioada interminabilei tranziții: 12.1. Ce s-a făcut cu averea fostului colhoz. De ce oamenii n-au fost asigurați cu mijloace tehnice pentru lucrarea loturilor primite la desființarea colhozului. 12.2. Decăderea economiei satului. Ce prezintă ea în deceniul al doilea al mil. III. Actuala Asociație-gigant – un feudal care pentru săteni e un rău mult mai mare decât fostul colhoz. 12.3. Sărăcirea oamenilor. Plecarea de acasă a tinerilor la muncă în străinătăți, lista persoanelor care se află în alte țări. Îmbătrânirea locuito- rilor și depopularea satului. 12.4. Natalitatea și mortalitatea în Coșernița. Starea sănătății celor rămași acasă (după datele de la policlinica raională). 83 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 12.5. Populația satului și caracteristicile ei, conform rezultatelor recensă- mântului din 2014, în comparație cu datele recensămintelor (1-2) precedente.

Anexă. 1. Schemele așezării caselor satului Coșernița și listele capilor familiilor din ele între anii 1940-´50 și 2000-´20 (cu indicarea caselor care nu mai există, a curților și caselor părăsite și a vițelor de consăteni dispărute). 2. Lista numelor purtate de o singură familie (exemplu: Coroliuc, Păs- cărencu) sau de fiii unei singure familii (exemplu: trei fii ai lui Alexandru Iașcencu). Cu explicarea, când e posibil, a originii lor (exemplu: Erofei Coroliuc a fost fiul unui lucrător sau chiar al șefului Haltei de căi ferate Cuhurești, care venise din alte părți ale imperiului țarist…).

P. s.: În textele capitolelor, acolo unde e cazul, vor fi binevenite: docu- mente mai vechi, poze, dar și unele mărturisiri ale coșernițenilor. Inclusiv din răspunsurile unora la niște întrebări dintr-o anchetă cât mai bine chib- zuită. Dar și din unele răspunsuri analogice, care se conțin în cele două cărți despre Coșernița, publicate anterior. N. C.

84 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Alexei Darie Născut la 26 august 1952. După școala de 8 ani din satul natal, absolvește Școala de Medicină din Soroca și Institutul de Medicină din Chișinău. Face aspirantura la Institutul de Medicină nr.2 din Moscova. Este primul doctor ha- bilitat în medicină din satul Co- șerniţa. Lucrează lector superior, conferenţiar, profesor universitar la Universitatea de Stat de Medici- nă și Farmacie N.Testemiţanu din Chișinău. A publicat peste 100 de lucrări știinţifice, are 1 brevet, 7 inovaţii.

1. Domnule Alexei Darie! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţi- unea “acasă”? - „Acasă” este o noțiune foarte sensibilă și deosebită, este un cuvânt sfânt, în special pentru cei, care cândva, datorită situației, au fost nevoiți sau impuși din cauza anumitor circumstanțe (studii, lucru, căsătorie ș.a.) să plece de la baștină, de la locul copilăriei, din satul natal, în care ne-am născut și am petrecut cei mai frumoși și interesanți ani din viața noastră. Acasă am făcut primii pași, acasă am făcut cunoștință cu soarele, luna, aerul, pământul, cu totul, ce ne înconjoară. Am făcut cunoștință cu satul, oamenii lui, cu locurile, care sunt sfinte pentru noi. Copilăria am petrecut-o în mahalaua Cotanei, împreună cu Vasile Iașcenco, Grigore Mișcoi, Tamara, Veronica și Galina lui moș Andrei Chiriac (Țuști). Seara ne adunam la fântână, organizam diferite jocuri, spuneam bancuri sau cântam, acompaniați la baian sau armonică de Va- sile Iașcenco, un muzicant talentat, tatăl cunoscutei artiste și profesoare Nătăliţa Munteanu (Iașcenco). În 1967 am absolvit Școala de opt ani din sat. I-am avut de colegi pe Vasile Cârlig, Nicolae Iașcenco, Maria și Ludmila Roșca ș.a. Am plecat la Școala de Medicină din orașul Soroca, pe care am absolvit-o în 1971, după care am fost repartizat la lucru în calitate de felcer în satul Gura–Camencii, unde am lucrat până la mobilizarea în rândurile armatei unui stat, ce nu mai este. 85 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Anume din acest moment cel mai dulce cuvânt pentru mine a devenit «acasă». După revenirea la vatră am depus actele la Institutul de Stat de Me- dicină din Chișinău, Facultatea Medicină Generală, pe care în 1980 am absolvit-o cu succes. Internatura am trecut-o pe chirurgie generală, însă, conform ordinului Ministerului Sănătății, am fost repartizat la catedra Histologie, Citologie și Embriologie, ca asistent universitar, unde activez până în prezent în postul de profesor universitar. Pe parcursul activității în cadrul Universității de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu am susținut tezele de doctor și doctor habilitat în medicină.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Scumpii și dragii mei părinți, Ana și Alexei Darie, pe care i-am iubit foarte mult, cu părere de rău nu mai sunt în viață. Mama a plecat în lumea celor drepți în 1993, iar tata în 1999. Ambii sunt înmormântați în cimitirul Sfântul Lazăr din Chișinău. Mama – Ana Stancul, născută la 19 noiembrie 1932 în satul Hrușca, actualul raion Camenca, după opt clase făcute în sat a plecat la Soroca, la Școala Pedagogică. La absolvirea ei a fost repartizată ca pedagog în satul Coșernița, la școala de opt ani. Aici a făcut cunoștință cu tata și în 1951 s-au căsătorit. Pe parcursul activității pedagogice a absolvit Institutul Pedagogic din Bălți, cu frecvență redusă, Facultatea de Limbă și Literatură Moldovenească. A activat la școala din Coșernița până în anii 80, ca profesoară de limbă și literatură română (moldovenească pe atunci), șefă de studii

Mama Ana și tata Alexei Darie 86 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei și directoare de școală. Dar cel mai responsabil post al ei a fost postul de soție, de gospodină, de cea mai bună și mai dulce mamă pentru mine și sora mea Larisa. Tata – Alexei Darie, s-a născut la 17 martie 1926, în satul Coșernița, județul Soroca, actualul raion Florești. Din 1944 participant la cel de al Doilea Război Mondial în cadrul Armatei Sovietice. Trecând prin Polonia, Cehoslovacia, Austria, a ajuns până la Berlin. După terminarea războiului s-a întors la vatră, unde a lucrat câțiva ani secretar al Sovietului sătesc, apoi a trecut cu lucrul în cooperaţia de consum, unde a activat până în anii 90, după ce s-a pensionat. A fost un tată, un gospodar și un familist foarte bun. A fost un om corect, cinstit, principial. Pentru merite deosebite în cooperaţia de consum a fost decorat cu Diplome de Onoare ale Guvernului RSSM, cu Ordinele Lenin, Drapelul Roșu de Muncă, Revoluția din Octombrie și alte distincții de stat. Sora Larisa actualmente activează ca medic-neonatolog la spitalul mu- nicipal nr.1 din Chișinău. Soțul ei, Vadim Levcă este anesteziolog-reani- matolog la aceeași instituție medicală. Împreună au crescut și educat doi copii: Alexandru și Ana-Maria. Au doi nepoți – Vlad și Radu. Pe bunelul Grigore Darie cu părere de rău nu-l țin minte, fiindcă decedase înainte de apariția mea pe lume. Știu că a fost staroste la biserica din sat și în casa lor erau multe icoane, la care noi ne rugam, împreună cu bunica Evdochia, mai ales în serile de iarnă, ea mă învăța diferite rugăciuni. Un frate al lui tata, Leonte, a decedat pe front, alt frate, Simion, a fost staroste la biserica din Temeleuți. Sora Agafia a lucrat în colhozul din sat o perioadă, apoi a cântat în corul bisericii. Verișorii mei de pe tată se numesc Maria, Larisa, Iulia, Panteleimon, Vitalie, Sveta, Nicolae, Lavic, Andrei și Aniuta. Bunelul Emilian Stancul a trăit în satul Hrușca, a fost proprietar de pământ, în anii 1939-43 a fost primarul satului, după război a fost trădat de cineva din sat că a fost primar pe timpul românilor și ca rezultat, pe timpul puterii so- vietice zece ani i-a petrecut prin lagărele de concentrare ca deținut politic. În perioada aceasta bunica Irina Stancul a rămas să ducă pe umerii ei toate grijile gospodăriei, copiilor, pe care i-a îndrumat, educat, învățat. După lagărele de concentrare, bunelul a revenit acasă și a lucrat ca zidar, construia case în sat. Un frate al mamei, Ștefan, cel mai mare, a murit pe front. Fratele Anatolie a locuit și a lucrat în Hrușca, fratele Ion a locuit în Iliciovsk, regiunea Odesa. A lucrat ca sudor în portul maritim Iliciovsk. Sora Maria a locuit în satul Nimereuca, a fost colhoznică. De pe mamă am cinci verișori: Valentina, Ala, Victor, Irina și Alexandru.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Prima învățătoare mi-a fost Pelagheia Petrovna, o personalitate aparte. Nu 87 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei pot uita profesionalismul doamnelor profesoare Parascovia Roșca, Nadejda Leșco, Valentina Scutaru, Ecaterina Cojocaru, Maria Cociarovschi, Maria Ga- nea, a domnilor G. Pascarenco, P. Gonciaruc, G. Levițchi, T. Secu ș.a. Un merit aparte în dezvoltarea activității școlii din sat îl are dl Ion Pascarenco, directorul. O mare personalitate a satului a fost Nicon Ghilețchi, datorită erudiției sale, un om-enciclopedie, cu o memorie fenomenală. Dl Nicolae Cojocaru ocupă un loc aparte prin cartea sa Nevoia de mărturisiri despre vremurile sub care ai trăit, editată în 2013. Cu o deosebită plăcere mă întâlnesc periodic cu bunul meu prieten, directorul Liceului Teoretic Mihail Sadoveanu, dl Grigore Munteanu, de asemenea un enciclopedist al satului. Nu pot să nu îl menționez pe dl Pavel Dubălaru, o personalitate în ierarhia funcționarilor publici de talie republicană, un bărbat adevărat, care ține foarte mult la satul natal, la consăteni. Mă bucur că îi cunosc pe generalul Simion Rusu, pe Tudor Iașcenco, un jurnalist cu ver- ticalitate, calitate rar întâlnită astăzi la jurnaliști. Oameni onești și responsabili sunt frații Valeriu și Grigore Cibotaru. Îi menționez aici pe frații Anatol și Teo Chiriac, pe interpreta Nătălița Munteanu și alți consăteni, datorită cărora satul nostru a devenit cunoscut în republică și peste hotarele ei.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - E regretabil faptul, că numele personalităților sunt înveșnicite abia după trecerea lor în lumea celor drepți. Oricare din cei menționați mai sus, inclusiv Alexandru Leșco, precum și regretații Nicon Ghilețchi, Nicolae Tuchilă, merită această onoare. Sunt sigur, că avem și alte personalități, despre care știm foarte puțin sau nimic din varii motive.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - La momentul actual da, mulțumim lui Dumnezeu, cred că m-am reali- zat în viață, sunt un om împlinit. Am o familie, o soție frumoasă, înțeleaptă, gospodină bună, cea mai bună mamă pentru copii, un specialist de forță din Republica Moldova în domeniul chirurgiei capului și gâtului. Am doi copii: Eugen și Aurica, trei nepoței: Laura, Bogdan și Albert. Pe parcursul studiilor am avut marea fericire de a face cunoștință cu savanți iluștri, personalități notorii de talie republicană și mondială, cum ar fi profesorii universitari Victor Jița, Pavel Bâtcă, Leonid Cobâleanschi, Efi m Muhin, Grigore Friptuleac, Vladimir Hotineanu, Vladimir Cazacov, Veaceslav Goncear, Valeriu Revenco, Ilie Catere- niuc, Andrei Păulescu (Moldova), Iu. Ahtemeiciuk, Boris Gerașcenko, Vladimir Arhipenko, Oxana Popadineț, Larisa Fedoniuk (Ucraina), Petru Bordei, Marius Raica, Petru Motuz, Constantin Fătu (România). Sub bagheta academicianului 88 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Vasili Kuprianov (Moscova) am susținut teza de doctor în medicină. Consultant la teza de doctor habilitat a fost academicianul Piotr Lobko (Belorusia). Cele mai deosebite momente pentru mine au fost nașterea copiilor și a nepoților mei. Alte momente mai amuzante erau pe timpurile, când plecam cu studenții toamna în colhozuri și sovhozuri la lucrări agricole.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Desigur că în primul rând părinții, care ne-au dat cei șapte ani de acasă, care au stat de veghe la sănătatea noastră, ne-au educat, au investit în noi pe parcursul studiilor atât material, cât și spiritual. Mai apoi, la diferite etape ale vieții au fost anumite personalități de vază, pe care le-am nominalizat anterior. Și, desigur, membrii familiei mele.

7. Cu cine dintre consăteni întreţineţi relaţii de prietenie? - Avem mulți prieteni devotați, sinceri, onești. Întreținem relații de pri- etenie cu unii membri ai Asociației Coșernițenii, cu mulţi consăteni care au fost nani de botez la copiii noștri și cu puținele rude, verișori, care au mai rămas în sat.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Acuma îmi place mai mult să fac știință în domeniul medicinii. Consult doi doctoranzi. Anterior am fost adept al partidelor de dreapta, care ne-au promis marea cu sarea, dar, cu părere de rău, am rămas tot acolo. Am avut mari speranțe când au venit partidele proeuropene la cârma statului, cu reprezentanți școliți prin diferite state europene, însă am rămas total dezamăgit de activitatea lor, de grija lor față de țară, față de poporul băștinaș, față de alegători. Am apreciat mult primul parlament, care a luptat pentru Drapel, Imn, Alfabet, Independență.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Sunt căsătorit din anul șase de studenție cu Valentina Codreanu, din satul Vâsoca, raionul Dondușeni (acum Soroca). A absolvit Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (actuala Universitate de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu), a fost repartizată la Institutul Oncologic, a făcut speci- alizări în domeniul oncologiei la Institute de perfecționare a medicilor din Harkov (Ucraina), Sankt-Petersburg (Rusia), Iași (România). Teza de doctor în medicină a susținut-o la Institutul de Cercetări Științifi ce în Oncologie din Leningrad. Actualmente ocupă postul de conferențiar – cercetător, colaborator științifi c coordonator în secția Tumori cap/gât a Institutului Oncologic din Republica Moldova. O cunosc mulți coșernițeni, care s-au tratat la instituția 89 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Cu soţiaValentina, fiul Eugen și fiica Aurica dată. Împreună cu ea am crescut și educat doi copii. Fiul Eugen activează ca medic–specialist, chirurg în spitalul județean din Târgul-Mureș. Este căsătorit. Soția Inga de asemenea este medic-oft almolog la policlinica din Târgul-Mureș. De la ei îi avem pe nepoțica Laura și pe nepoțelul Bogdan. Fiica Aurica, după studiile la Liceul Spiru Haret din Chișinău a absolvit Universitatea Bedfordshir din Luton, Marea Britanie cu Diploma Magna, Facultatea de Management și Organizare a Proiectelor de Business. A activat un an ca profesoară la aceeași universitate. În prezent este manager șef de proiecte de business la o companie din Londra, Marea Britanie. Este căsătorită, soțul Alexandru este economist. În 2015 ei ne-au fericit cu un nepoțel – Albert.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - În ultimele decenii satul natal a degradat, ceea ce mult mă întristează. Este greu de prezis destinul satului Coșernița peste 40-50 de ani. Soarta lui depinde de mulți factori, unul dintre ei, poate chiar principalul, fiind factorul uman. Sperăm, totuși, că își va reveni, va fi plin de viață, cu oameni gospodari, tineret studios, copii veseli și zglobii. Poate peste 40-50 de ani Basarabia va fi deja un județ al Patriei-Mamă România.

90 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Simion Rusu Născut la 13 septembrie 1950. A absolvit Facultatea de Mecanică a Universităţii Tehnice din Moldova. A urmat cursuri speciale în Kiev și Alma-Ata, apoi Cursurile Marshall în Ungaria și Germania. A activat în organele Serviciului de Informaţii și Securitate al Republicii Moldova, fiind avansat până în postul de viceministru al Serviciului de In- formaţii și Securitate și gradul de general al SIS.

1. Domnule Simion Rusu! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţi- unea “acasă”? - Sunt convins că pentru majoritatea dintre noi noțiunea „acasă” înseamnă mai mult decât casa în care locuiești. De peste 40 de ani am reședința în Chișinău, însă satul și casa părintească în care mi-am petrecut copilăria constituie pentru mine acea noțiune “acasă”, care trezește amintiri plăcute și face să-ți zvâcnească inima. Coșernița a fost și va rămâne pentru mine un loc de refugiu psihologic, aproape de sufl et, unde mă regăsesc cu bucuriile și amărăciunile vieții. Îmi aduc aminte cum în anii tinereții, fiind în drum spre Coșernița, fredonam un cântec pe versurile nu știu ale cărui autor: ”Acasă, la tine, mă poartă dorul, la chipul drag. Să-mi ieși, măicuță, înainte, să-ți întâlnești fecioru-n prag”. Atâta timp cât este în viață mama, fratele Grigore și rudele care trăiesc în sat, sătenii care încă mă mai țin minte și-mi poartă respectul, dar și cât voi mai exista eu – atâta timp casa părintească și Coșernița mea vor însemna pentru mine „acasă”.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Cunosc relativ puțin despre buneii mei. Știu că sunt de baștină din Coșernița, au fost țărani gospodari, pe măsură asigurați și s-au bucurat 91 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de stima sătenilor. Mai îndeaproape i-am cunoscut pe părinții mamei, Panteleimon și Alexandra Scutaru (Lungu), de bunătatea cărora am avut parte poate mai mult decât frații mei, Grigore și Tudor. Copilăria mi-am petrecut-o în egală măsură și la bunei – școala era mai aproape de casa lor și exista o atmosferă mult mai prielnică pentru învățătură. Locul preferat de joacă era livada, în poienița verde de acolo vara puteai găsi și fragi de pădure. În pârăul ce vine din izvorul Cotanei construiam cu prietenii baraje pentru a ne scălda. Și astăzi vizitez aceste locuri când am posibilitate, acolo mă regăsesc din nou copil, cu sentimentele caracteristice acestei minunate vârste fără de griji. Bunelul Panteleimon, născut în 1905, provenea dintr-o familie cu pondere socială. Tatăl său, Simion Scutaru, pe timpul aflării Basarabiei în componența Rusiei țariste a fost staroste în sat. A decedat la doar 59 de ani în urma unui accident tragic de muncă. Bunelul era un gospodar priceput, bărbat puternic și fără vicii. A fost un bun familist, împreună cu bunica au crescut și educat trei copii. I-au fost dragi și s-a mândrit cu ei, le-a fost de ajutor și i-a îndrumat cum să-și aranjeze viața. Pe noi, cei mai mici, nu ne-a prea răsfățat, bunelul era cam scump la laudă, dar ne purta grija. Eu am avut parte de un atașament deo- sebit din partea buneilor. Pentru ca să ușureze cumva grijile mamei, m-au acceptat să trăiesc mai mult la ei și eu mă bucuram nespus de mult – mai scăpam și de cerințele uneori exagerate ale tatei faţă de feciori. Ca și tatăl său, Panteleimon Scutaru a fost un membru activ al comunită- ţii. Cunoștea bine oamenii din sat și problemele lor, era foarte exigent când venea vorba de calitatea și disciplina muncii, prețuia averea comună. La timpul său a condus diferite subdiviziuni ale colhozului din sat, coșernițenii i-au purtat respect și stimă. Bunica Alexandra a fost descendentă din familia lui Ion Lungu, gospodar cu venit asigurat, a cărui preocupare de bază era agricultura și creșterea ovinelor. Despre neamul ei în sat am auzit doar cuvinte de laudă. Bunica a fost o femeie blândă la suflet și foarte rar când ridica vocea. În genere, copiii lui Ion Lungu erau educați în morala creștinismului și erau uniți la nevoie. Bunica a trăit în bună înțelegere cu surorile și frații săi, erau săritori la ajutor, îndeosebi la muncile agricole. În casa buneilor am cunoscut pentru prima dată cum se țese la stative și cum se aleg covoarele noastre naționale. Cu plăcere îmi amintesc cum în zilele de duminică, după slujba din biserică, rudele se adunau și organizau o masă modestă. Serveau ceva vin, în mai rare cazuri tărie și discutau ore în șir despre sănătate, nunți sau în- mormântări. Niciodată nu se ocupau cu bârfele și nu se certau, se expuneau cu maximă bunăvoință și respectau părerea celui mai în vârstă. 92 Părinții tatei, Trocin și Elisaveta Rusu au fost țărani poate mai puțin asigurați, însă și ei au avut o reputație bună în sat. Pe bunel nu l-am cunoscut, știu că a fost un meșteșugar care se pricepea la multe. În casa lor am văzut moară de piatră, diferite scule de prelucrare manuală a lemnului, pieilor și lânii. Bunelul a practicat și cărăușia – cu căruța transporta mărfuri la co- mandă. Din cauza unei răceli s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Vremurile și sărăcia nu i-au permis un tratament adecvat și el a decedat la doar 50 de ani. Bunica Elisaveta un timp scurt a lucrat în colhoz, după ce s-a retras la treburile gospodăriei și s-a preocupat de educarea copiilor. A avut 12 nașteri, din care au supraviețuit doar șase copii. Era o femeie evlavioasă, liniștită, bună la suflet și primitoare. Pe capul ei erau lucrările agricole din jurul casei, cu plăcere îmi aduc aminte de livada cu soiuri de mere care rar se întâlneau în sat. Tatăl meu, Ion Rusu, s-a născut în a.1928 și a fost cel mai mare în familie. După moartea bunelului, tatei i-au revenit anumite obligațiuni față de sora și frații mai mici. Știu că le-a fost de mare folos, i-a ajutat și i-a îndrumat cum să-și aranjeze viața și ei toți au devenit buni gospodari. La necesitate le-a fost apărător, dar și i-a pedepsit. Cuvântul tatei era lege pentru frați chiar și după ce ei își creaseră propriile familii. Tata a fost un bărbat înalt, zvelt, cu o constituţie atletică de invidiat. Fizic era foarte puternic, iar ochii lui negri te pătrundeau până în măduva oaselor. Era rațional și hotărât în acțiuni, poate uneori peste măsură de iute la adoptarea deciziilor. Nu i-a avut la suflet pe leneși, disprețuia pe cei nedisciplinați sau care nu se țineau de cuvânt. Sătenii l-au stimat anume pentru faptul că era om al cuvântului, dar și pentru calităţile organizatorice, faptul că pe mulți i-a ajutat la nevoie. Ion Rusu a fost și un gospodar priceput și totdeauna dornic de nou. Mai multe calități le-a preluat de la taică-său, dar unele lucruri le-a însușit de sine stătător. În tinerețe era predispus să se ocupe de tâmplărie, chiar își procurase un verstac (strung) destul de sofisticat. Însă nu i-a fost dat să practice această meserie. Faptul că era unul din liderii generației tinere de după război și că avea anumită autoritate în rândul sămașilor a trezit inte- resul șefului de colhoz și el a fost promovat în veriga medie de conducere. Aici voi mai adăuga, că tata era un lucrător disciplinat și responsabil, avea anumită școală de viață, poseda limba rusă. Ion Rusu cunoștea foarte bine și oamenii din sat și manifesta interes față de problemele comunității, ceea ce a determinat alegerea sa în funcția de președinte al Sovietului sătesc, pe care a ocupat-o mai mulți ani. Tata a fost și membru de partid, fiindcă unele funcții făceau parte din așa-zisa nomenclatură. Provenind dintr-o familie numeroasă și relativ să- 93 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei racă, Ion Rusu spera la o viață mai bună și aceasta în mare parte i-a reușit. Poate de aceea în anii tinereții credea în puterea sovietică, dar probabil și-a jucat rolul și educația pe care a primit-o în unitățile Comisariatului Afacerilor Interne (NKVD), unde și-a satisfăcut serviciul militar. Însă cu timpul anumiți factori l-au determinat pe tata să abordeze lucrurile sub un alt unghi de vedere, diferit de cel oficial. Ion Rusu a mai fost totdeauna și setos de a cunoaște și de a nu rămâne în urma evenimentelor. Voi menționa că pe vremurile când satul încă nu era electrificat, tata a procurat un aparat de radio cu sursă autonomă de alimentare. Aceasta a stârnit nemulțumirea mamei, fiindcă pentru a-l cumpăra tata a vândut o vițică, crescută cu multă muncă. Oricum, pentru noi, copiii, radioul a fost o mare bucurie. Un astfel de aparat avea unchiul Toader și eu deseori ascultam Bucureștii, dar și Europa Liberă sau Vocea Americii. În foarte scurt timp tata a devenit amator al posturilor de radio străine, pe care le asculta cu interes noaptea târziu, atunci când bruiajul scădea din intensitate. Ca urmare, încetul cu încetul se schimba poziția tatei față de evenimentele din țară, în special față de întroducerea de către URSS a trupelor militare în Afganistan. Interesul său era alimentat și de faptul că eu, în calitate de angajat al serviciilor secrete, eram inclus în lista candidaților care urmau să plece în această țară în calitate de consilieri mi- litari. Cert este că spre sfârșitul vieții sale tata nu mai credea în propaganda sovietică, cu toate că dezmembrarea Uniunii Sovietice a fost pentru el un duș rece – nicidecum nu putea înțelege cum atât de ușor s-a dezintegrat un colos politico-militar, care pretindea la statutul de putere mondială. Spre nefericirea noastră, tata a decedat în iarna anului 1992, după o boală incurabilă, lungă și chinuitoare. Ulterior și mama, și noi i-am simțit mult lipsa. Ion Rusu a fost un om destul de avansat și cult pentru generația sa, însă nu totdeauna a rezistat ispitelor. Tata s-a mândrit cu feciorii săi, pe care s-a străduit să-i educe după propriile principii, dar și în conformitate cu morala care determina procesele din societate. De la el am preluat calitățile care ne-au fost utile pe parcursul vieții, cum ar fi onestitatea, disciplina și responsabilitatea pentru lucrul încredințat. Mama mea, Maria Scutaru, este născută în 1929 și a fost primul copil la părinți. Prezența a doi frați mai mici, dar și poziția bunelului, nu i-au permis să facă sufi cientă carte – lucru pe care mama îl regretă mult și astăzi. Istoria căsătoriei și viața părinților mei în primii ani de căsnicie poate servi drept subiect pentru o lucrare literară. Din spusele mamei, ea a fugit din casă la tata chiar în timpul când era pețită pentru un alt fl ăcău din sat, dintr-o familie mult mai avută, lăsându-l pe acesta cu buza umfl ată. Mamei i-a fost destul de greu atunci când tata își satisfăcea serviciul militar departe de Moldova. Avea în 94 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei grijă doi copii mici, mai începuseră a ridica cu ajutorul buneilor propria casă. Când a început colectivizarea, urmând sfatul bunelului Pantelimon, mama a rămas țărancă neasociată, pe când tata a devenit colhoznic. Probabil că exista careva neîncredere în noua formă de asociere colectivă, însă mai târziu și mama s-a înscris în colhoz și, paradoxal, a mai devenit și o bună activistă. Mama este o femeie credincioasă și de o moralitate înaltă, cu toate că a frecventat biserica doar în tinerețe la marile sărbători. La acest capitol a avut cu tata și un conflict, cu consecințe nu prea plăcute – ea nu a cedat insistenței lui de a scoate icoanele din casă. De la mama niciodată nu am auzit cuvinte urâte sau hulă în adresa sătenilor. Mama s-a dovedit a fi un educator exce- lent, ea mi-a învățat copiii cititul și număratul, le-a altoit și dragostea față de baștina mea. Mama mai este și o femeie deșteaptă, în circumstanțe mai favorabile putea deveni un bun pedagog. În tinerețe a participat la campania de alfabetizare, câțiva ani a fost educatoare la grădinița de copii din sat. Astăzi mama rămâne pentru noi un exemplu cum trebuie să iubești munca la pământ, care ne hrănește și pe care ea îl pune totdeauna în capul mesei. Cunoaște bine agronomia și ar fi putut deveni un bun specialist în agricultură. Din copilărie ne-a învățat cum să citim natura, împreună am cutreierat toate ogoarele și dealurile satului – din Delniță până în Valea Ghindeștilor, din Valea Ipătoaei până în Hârtopul cel adânc. Și de fiecare dată, ca să nu ne plictisim și mai puțin să obosim, ea ne povestea diferite istorioare legate de aceste locuri. Astăzi, la cei 86 de ani ai săi, mama rămâne cu mintea ageră și cu o memo- rie de invidiat. Are o fi losofi e a ei în tratarea evenimentelor din jur - eu îi zic țărănească. Ascultă, analizează lucrurile și nu se grăbește cu concluziile. Pe parcursul anilor casa noastră a fost onorată cu vizite de mai multe personalități și pentru toți ea a fost și un bun partener de discuții. Și dacă să generalizez portretul mamei, aș zice că ea întrunește cele mai distincte calități ale dinastiilor Lungu-Scutaru: este de o moralitate înaltă, mărinimoasă, bună la suflet, ospitalieră, săritoare la ajutor. Mama mai este și o femeie înţeleaptă, cunoaște și respectă tradițiile naționale. La sărbătorile de familie este în centrul atenției, interpretează cântece pe motive populare, dar pe texte compuse de dânsa. Pentru mine personal ea este un exemplu de optimism și energie, din care de fiecare dată mă alimentez, atunci când o vizitez. Mamei nu i-a fost deloc ușor în viață, însă doar în rare cazuri am auzit să se plângă de soarta sa.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Bineînțeles, un loc important revine pedagogilor care au educat generația 95 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei mea. Cu căldură deosebită îmi aduc aminte de prima învățătoare, Alexandra lui Gheorghe Cârlig, o verișoară de a tatei. Am pășit pragul școlii la vârsta de 8 ani, deja puteam citi și scrie. Șederea în clasă mă cam plictisea, ma- rea parte a colegilor mei abia învățau literele și eu îmi cam făceam de cap. Dânsa nu doar m-a disciplinat, dar și prin diferite tactici mi-a alimentat interesul față de părțile necunoscute ale cărturăriei, ca mai târziu să am o reușită exemplară la învățătură. Mi-au ajutat mult să mă împrietenesc cu știinţa de carte și bunii mei pedagogi Parascovia Roșca, Nadejda Leșco, Eugenia Constantinică (diri- gintă), Gheorghe și Ecaterina Cojocaru, bibliotecara Elena Ghilețchi. Ore în șir puteam să le petrec în biblioteca satului, situată nu departe de casa părinților mamei, eram unul din primii cititori ai cărților noi pe care le primea biblioteca. De rând cu părinții și pedagogii din școală, un rol important în devenirea mea l-au jucat frații mamei, Toader și Timofei Scutaru – ambii pedagogi de profesie. Unchiul Toader și soția lui Valentina mi-au fost învățători și în afara orelor de clasă, implicându-se activ în educarea și formarea mea. Anume lor, în mare măsură, le atribui performanțele pe care le-am atins la învățătură. Unchiul Timofei Scutaru și soția sa Nina mi-au fost de ajutor în anii de studenție, în casa lor am cunoscut personalități din lumea literaturii și muzicii. În același timp, de la frații mamei am primit și alte lecții care mi-au fost utile pe parcursul vieții. După exemplul acestor familii m-am străduit să-mi construiesc propria căsnicie, care mi-a fost una trainică, în care a dominat dragostea, înțelegerea și stima reciprocă. Sunt recunoscător săteanului nostru Ion Cibotărescu, cel care mi-a fost sfat și călăuză în timpul studiilor la Universitatea Tehnică. Port respectul tuturor coșernițenilor de la care am avut ce învăța sau exemplul cărora m-a educat. Îi stimez pe toți acei care m-au îndrumat cu sfaturi, datorită cărora m-am realizat ca om și cetățean al Republicii Moldova.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Desigur, există coșernițeni care merită să fie înscriși în istoria satului, însă pentru mine este dificil să mă pronunț asupra unor candidaturi. Am plecat de acasă în 1964, la doar 16 ani. Cu toate că nu am fost rupt de lo- curile natale, învățătura și activitatea profesională mi-au permis să vizitez baștina doar ocazional. Relativ puțin cunosc despre realizările sătenilor mei din diferite generații. Și totuși, în calitate de argument pentru înveșnicire aș lua în calcul faptul că sătenii mei s-au manifestat în diverse domenii ale vieții publice. Spre 96 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei exemplu, în învățământul superior au activat / activează doctorii în științe Nicolae Cojocaru, Grigore Ganea, Petrea Ouș, Ion Cebotărescu, Grigore Dohotaru, Alexei Darie, Leonid Dohotaru și alții. Avem personalități în cultură, cum ar fi frații Anatol și Teo Chiriac, interpreta de muzică populară și pedagogul Nătălița Munteanu. Originari din sat sunt Pavel Dubălaru, Svetlana Dohotaru, Valeriu Cibotari, Valentin Dohotaru, Grigore Munteanu, care s-au manifestat în domeniul administrației publice. Suntem în drept să ne mândrim cu acești oameni care, direct sau indirect, au promovat și imaginea Coșerniței. După mine, i-aș înscrie în istoria satului pe toți pedagogii care au contribuit la educarea generațiilor de coșernițeni, precum și pe unii din conducătorii locali, deciziile cărora au determinat dezvoltarea satului. Consider că în istoria satului Coșernița merită să fie înscris Alexandru Leșco, cel care a opus rezistență separatismului transnistrean. În virtutea funcției pe care am deținut-o în anii 1991-1992, am cunoscut în amănunte activitatea grupului patriotic din Tiraspol, din care a făcut parte și acest brav luptător. Sacrificiul lui Alexandru a fost apreciat cu cea mai înaltă distincție de stat Ordinul Republicii și cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler. Mi-aș dori doar ca la adoptarea deciziei de înveșnicire a unei sau altei persoane să nu uităm că fiecare generație își creează propriii săi eroi, care, în majoritatea cazurilor, sunt idolizați, în contextul valorilor promovate pe segmentul istoric în care ei au activat. De aceea nu este deloc de mirare faptul, că lucrurile apreciate cândva de părinți sunt cu înverșunare respinse de către urmașii lor. Personal nu mi-aș dori să promovăm eroi controversați sau fenomene care pot constitui element de discordie pentru sătenii mei. De asemenea nu mi-aș dori ca lucrurile să fie abordate de pe poziția luptei de clasă, care mai domină subconștientul unei bune părți a sătenilor mei și care este un principiu absolut străin moralei creștine.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Sub aspect general și ca specialist calificat în domeniul asigurării securității statului cred că m-am realizat. La apogeul carierei profesionale conducerea Republicii Moldova mi-a încredințat funcțiile de viceministru al securității naționale și de director-adjunct al serviciilor secrete. Aportul meu modest a fost înalt apreciat: mi s-a conferit gradul de general, sunt Cavaler al Ordinului Credință Patriei, dețin și alte distincţii de stat și de- partamentale, port Titlul Onorific de Colaborator Emerit al Serviciului de Informații și Securitate. 97 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Voi accentua că, în linii mari, activitatea în acest domeniu mi-a adus satisfacție profesională și morală. Totuși, atunci când apăreau situații mai dificile, îmi aminteam de obiectivele din tinerețe. După școală mă vedeam realizat în literatură sau muzică, deoarece dispuneam de anumit potențial în aceste domenii. În timpul serviciului militar am fost propus pentru a-mi face studiile la prestigiosul Institut de dirijori militari din Moscova. De dată ce părinții mei nu au acceptat să-mi leg viața de militărie, după demobili- zare mă vedeam student la Institutul de Arte din Chișinău. O altă variantă era Universitatea de Stat din Chișinău or, totdeauna mi-a plăcut literatura. Încă din anii studenției scriu texte și versuri care, însă, au rămas doar în caietele mele. Celor mai apropiați, cu diferite ocazii, le-am dedicat poezii. Un pamflet politic în versuri este expus în oficiul central al Programului Securitatea în bazinul Mării Negre, Școala (Universitatea) Guvernamentală a SUA din Harvard, unde am făcut stagieri în domeniul de specialitate. După facultate am avut perspective de realizare și în inginerie, pe tărâmul construcţiei de mașini. Însă circumstanțele m-au plasat în vizorul serviciilor secrete și ulterior m-am consacrat acestei profesii pline de mister. Momentele deosebite din viața mea țin preponderent de activitatea în organele securității naționale, însă aceste informații nu pot fi făcute publice din cauza restricțiilor pe care le impune legea. Cu deosebit interes aș relata despre operațiunile speciale realizate în vederea asigurării intereselor țării, inclusiv ce țin de anihilarea unor grupări ostile de sorginte extremist-teroristă. Aș povesti despre lunile în șir, pline de amenințări, petrecute incognito în Tiraspol și Comrat, unde realizam activități împotriva uneltirilor separatiste. Am ce destăinui sătenilor și privitor la frământările prin care am trecut la etapa proceselor de renaștere națională. Voi accentua doar că majoritatea din noi, moldovenii care activam pe atunci în KGB, printr-o cu totul altă optică tratam evenimentele anilor 1988-1991 decât conducerea acestui temut sistem. Însă eram limitați prin prescripțiile imperative ale legii, mai eram și gradați militari pasibili de pedeapsă pentru neexecutarea ordinelor superiorilor. În virtutea funcției deținute, noi eram antrenați permanent în monitori- zarea întrunirilor publice, de aceea cunoșteam dispoziția manifestanților din stradă. Din luările de cuvânt aflam adevăruri istorice pe care puterea le ascundea, le camufla, iar seara cu interes așteptam emisiunile Europei Libere pentru ca să aflăm părerile experților din Occident. Cunoșteam cum decurg lucrurile în Republicile Baltice și în țările fostului lagăr socialist, înțelegeam prea bine că și Moldova nu are o altă cale. Am avut profunde sentimente la 27 aprilie 1990, atunci când Gheorghe Ghimpu a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului. În memorie pentru toată viața mi-a rămas figura monumentală a lui Afinoghen Calistru care, 98 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Simion Rusu cu Tudor Botnaru, ministru al Securităţii Naţionale a Republicii Moldova

în centrul mulțimii ce umpluse bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, cu vocea sa de tunet recita versurile lui George Coșbuc ”Noi vrem pământ!” Frământările mele luau amploare după fiecare discuție purtată cu exponenții Mișcării de Renaștere Națională, pe care am avut onoarea să-i cunosc îndeaproape. Și atunci insistent îmi venea gândul să părăsesc sis- temul, însă nu am făcut-o dintr-un singur motiv. Când i-am raportat mi- nistrului Tudor Botnaru despre propunerea care mi s-a făcut de a trece în Departamentul Militar de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, dânsul m-a întrebat retoric: ”Dacă toți moldovenii pleacă, eu cum să soluționez sarcinile cu rușii, cu care rămân să lucrez?” Și nu am plecat, chiar dacă serviciile speciale erau supuse unor critici dure, ba mai și erau tratate ca o rămășiță a sistemului autoritar sovietic și unealtă a Moscovei. Realizarea mea principală în domeniul profesional constitue faptul, că după proclamarea independenței naționale am slujit cu fidelitate interese- le Republicii Moldova. Am consacrat acestui domeniu tot potențialul, de multe ori am activat cu risc pentru propria viață. Recunosc însă, că chiar și având aprecierea conducerii țării, nu pot să afirm cu certitudine că mi-am răscumpărat ”a mea culpa” pe care, sunt sigur, fiecare din noi o are în fața 99 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Celui de Sus și a propriei sale conștiințe. Și dacă sunt vinovat, mi-aș dori să fiu judecat de lege și nu de clasa politică, cea care se pretinde salvatoare a națiunii. Îmi aduc aminte cum, mulți ani în urmă, liderul Frontului Popu- lar Iurie Roșca mă amenința în Parlament că-mi va pune cătușele pentru faptul că am activat în KGB. Nu am intrat Cu scriitorul Iurie Colesnic, de care-l leagă în polemici, i-am zis doar o veche relaţie de prietenie că poate s-o facă dacă are dreptul juridic. Cunoșteam multe despre acest pretins luptător pentru cauza națională care, de fapt, a subminat Mișcarea de Eliberare Națională prin înlăturarea liderilor ei și instaurarea puterii dictatoriale în formațiune. Și nu este cazul să mă judece o persoană care și-a schimbat diametral opus optica politică și care de-facto a trădat interesele naționale. Moralitatea pentru mine înseamnă foarte mult. La timpul meu am par- ticipat la procesul de reabilitare a victimelor regimului totalitar și am avut posibilitatea să iau cunoștință și de dosarele unor săteni, care au suferit de pe urma acestor represiuni. Nu pot reda dezgustul care mă pătrundea atunci când citeam documente din care aflam cum coșernițenii se turnau unul pe altul, deseori din simplă invidie sau din dorința de a fi servili puterii. Din dosarele securității am aflat, cum au nimerit în mâinile KGB-ului liderii Frontului Național-Patriotic din Basarabia și nordul Bucovinei Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc și Alexandru Șoltoianu, trădați chiar de către autoritățile române de pe atunci. Tot din dosare am aflat cum a fost denunțat și mai apoi eliberat din funcție academicianul Sergiu Rădăuțanu, care mi-a fost rector în primii ani de studenție și la câtă umilință au fost supuși unii din foștii mei profesori universitari. Dar la capitolul amintirilor deosebite din viața mea am și crâmpee mai puțin triste. Îmi aduc aminte de o discuție a unui șef de-al meu cu Alexandru Usatiuc, care revenise din exil și, precum era prescris de lege, s-a prezentat la securitate ca element antisovietic ce cădea sub incidența monitorizării administrative a organelor de drept. Dumnealui era trecut de 70 de ani, dar era un bărbat viguros și avea un exterior fizic de invidiat, nu ca șeful meu. Era într-o dispoziție bună și la întrebarea care-i sunt planurile de 100 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei viitor, Usatiuc s-a interesat cum privește KGB-ul dorința sa de a candida la funcția de Președinte al URSS. Evident că aceasta l-a deranjat pe șef, care l-a sfătuit să-și dea seama unde se află, ce vorbește și că poate din nou să înfunde Siberia. Însă Usatiuc nu s-a speriat deloc, ba chiar a accentuat, că are tot dreptul și că nu se teme de amenințări, deoarece trăim cu totul alte timpuri. Șeful a raportat superiorilor despre declarațiile lui Alexandru Usatiuc și, în consecință, mie mi s-a pus în sarcină să-l determin să refuze la planurile anunțate. Misiunea m-a îngrijorat, însă ea s-a dovedit nu atât de grea. Imediat ce a aflat scopul vizitei mele, Alexandru Usatiuc îmi zise: ”Liniștește-te, tinere. Șefului tău îi tremură fundul după jilț. Spune-i că a fost o glumă, pe care el nu a fost în stare s-o înțeleagă”. Un alt caz hazliu se referă la unchiul Timofei. Într-un amurg, împreună cu prietenul meu Valeriu Furdui (originar din Dumitreni, Florești), am intrat la o cafea într-un bar din vecinătatea sediului securității. Spre bucuria mea, acolo l-am întâlnit pe săteanul nostru Teo Chiriac, ”la un pahar de vorbă” cu scriitorii Mihai Cimpoi și Nicolae Esinencu. Cu îngăduința lor ne-am asociat și ne-am antrenat în acest exercițiu de demnitate bărbătească. Însă în scurt timp am constatat, că prețul băuturii ne cam deranjează buzunarele și nu găseam motiv să refuzăm de a o mai procura. Pentru a rămâne cu obrazul nepătat și a păstra demnitatea lui Mihai Cimpoi, Nicolae Esinencu

Împreună cu un grup de coșerniţeni, cu academicienii Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija, Vasile Bahnaru și Nicolae Schiţco 101 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei i-a adiat chelnerului că vinul este nu prea-prea. Nu cunoșteam adevăratele motive ale refuzului și, pornind de la ultima afirmație a dramaturgului, mi-am luat inima în dinți și am propus să mergem la o rudă de a mea, care ne va servi cu un vin calitativ. Era vorba de unchiul Timofei, care locuia în Chișinău. Eram sigur că el va aprecia gestul meu și vizita unor atare oaspeți. Propunerea a fost acceptată, în plus am constatat că Mihai Cimpoi îl cunoaște bine pe unchiul Timofei și casa în care locuiește. Rudele mele s-au bucurat nespus și ne-au primit cu ospitalitatea cuvenită. Am stat la masă și am discutat cam până la miez de noapte, servind și un vin bun. La plecare unchiul a propus să ne luăm rămas bun într-un mod mai puțin tradițional, adică în beci, ”la cepul butoiului”. Bordeiul său era nu prea înalt, după statura gazdelor, titanicul de Mihai Cimpoi era nevoit să stea încovoiat și aceasta îl incomoda la servirea paharului. La ieșire ma- estrul îi zice gazdei: ”Măi Timoșa, ia să-ți adâncești beciul, ca să mă simt și eu om ca toți!”. A fost nu mai mult decât o glumă, pe care unchiul o luă în serios. Peste câteva zile mă sună și-mi poruncește să-l aduc pe maestrul Cimpoi ca să vadă că ordinul a fost executat, ceea ce am și făcut. Pare-mi- se că beciul lui Timofei Scutaru și astăzi mai păstrează adâncitura pe care stăpânul o numește ”groapa lui Cimpoi”.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - În primul rând, este meritul părinților mei, care au făcut tot ce le-a fost în puteri pentru ca să fac carte și care niciodată nu mi-au îngrădit accesul la învățătură. Din copilărie tata mi-a conturat obiectivele pe care a dorit ca eu să le ating: obligatoriu școală medie și studii la facultate pentru a primi o profesie serioasă. Ulterior am avut toată susținerea părinților și atunci când mi s-a propus să fac carieră în serviciile secrete. Aportul părinților a fost suplimentat efectiv de către fratele Grigore, care-mi este naș de cununie și un bun îndrumător. La facultate am avut un excelent coordonator de grupă, conferențiarul universitar Victor Popovici. Chișinăuian, rus de naționalitate și puțin cunoscător de limbă română (de o așa denumire era convins și în anii de studenție!), el ne-a consolidat pe cei 25 de moldoveni veniți de la sat. Ne-a purtat totdeauna de grijă și ne-a ținut grămăjoară, precum cloșca puișorii săi. Reacționa imediat la toate problemele cu care ne confruntam, ne-a aju- tat să le depășim, pe toate căile ne-a promovat imaginea și astăzi rămânem aceiași studenți ai Domniei Sale. În fiecare an ne întrunim pe câteva zile, în prima săptămână a lunii iulie, ca să marcăm Ziua grupei MIFC-711. Îl admirăm și pentru faptul că a învățat și ne-a educat respectul față de limba română. Provenind din familia unui înalt slujitor al bisericii ortodoxe din 102 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Moldova, Victor Popovici ne-a altoit și cele mai valoroase principii ale mo- ralei creștine, de care mă conduc pe parcursul vieții, inclusiv atunci când am activat în organele securității. După angajarea mea în serviciul public am avut conducători și colegi de la care am învățat arta serviciilor secrete. Am fost susținut și promovat după merite, niciodată nu m-am eschivat de la misiuni dificile de realizat. Sunt recunoscător conducătorilor care, având dreptul de a decide, mi-au încredințat funcții responsabile și m-au învățat practica managementului instituțional. Nu-i pot trece cu vederea nici pe subalternii mei, care m-au susținut prin exercitarea ireproșabilă a funcțiilor delegate, inclusiv în condiții dificile prin care a trecut Moldova în anii 1990-1992, subalterni care și astăzi îmi poartă respectul. Nu în ultimul rând este și meritul familiei, rudelor și prietenilor mei. Tot- deauna am avut susținerea și înțelegerea soției Vera, care nu doar a acceptat alegerea mea, dar și m-a urmat pe drumurile profesiei, fi indu-mi totodată un ajutor și un sfătuitor efectiv. Copiii noștri totdeauna s-au pătruns de importanța activității mele profesionale și a funcțiilor pe care statul mi le-a încredințat.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Mă mândresc că am îndreptățit așteptările părinților mei, pe care nu i-am dat de sminteală. Vin să-i asigur că am urmat chemarea lor să fiu cu obrazul nepătat, că nu am trădat principiile morale în care am fost educat. Mă mândresc cu copiii mei, Vladimir și Irina, care și-au creat propriile familii. Bucuria mea cea mare sunt nepoțeii și nepoțelele care îmi insuflă încredere și optimism că vor deveni oameni de bună credință. Mă mândresc cu aportul la consolidarea statului moldovenesc contem- poran și cu faptul că, după proclamarea independenței naționale am avut onoarea să particip la crearea sistemului național de securitate. Mă mândresc cu aprecierile înalte date de către conducerea statului și a serviciilor speciale moldovenești muncii depuse întru apărarea intereselor naționale ale Republicii Moldova. Mă bucură mult discipolii care au îmbrățișat meseria de apărători ai țării și cărora le doresc performanțe înalte. Mă mândresc cu sătenii mei, precum și cu colegii din instituțiile în care am făcut carte și unde am activat, cu toți acei care îmi poartă respectul.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Apreciez eforturile depuse pentru ca Moldova să se afirme ca stat de 103 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei drept și în țară să domine legea. Susțin acțiunile întreprinse pentru a păstra stabilitatea internă – una din garanțiile securității cetățeanului și a țării. Dezaprob inconsecvența în realizarea obiectivelor de dezvoltare economi- că, schimbările de optică în politicile statului, în special pe domeniile menite să asigure interesele cetățeanului. O țară industrial-agrară, statut la care pretinde Republica Moldova, necesită strategii de dezvoltare a agriculturii, cu o infrastructură industrială performantă de prelucrare a materiei prime. Regret lipsa partidelor cu programe realiste de activitate și că cele exis- tente sunt ghidate de interesele unor indivizi care nu au nimic în comun cu interesele cetăţeanului și cauza națională. Regret devalorizarea profesională a autorităților publice, inclusiv rezultan- tă din promovarea relațiilor de interes, precum și lipsa unei școli naționale de pregătire a cadrelor calificate, care ar putea deveni elementul-cheie în realizarea transfor- mărilor spre bine. Regret că din sistemul educațional de-facto a fost exclusă educația patrioti- că, fără de care nu poate fi conceput cetățeanul și existența Republicii Mol- dova ca stat. Regret lipsa de insistență în promo- varea valorilor cu care trebuie să ne mândrim, în primul rând națiunea titulară a acestei țări. Dezaprob discrimi- narea la care este su- pusă intelectualitatea, misiunea poate cea mai importantă a căreia este de a face ca cetățeanul să deosebească binele de rău – condiție imperativă pentru a asana moral Cu soția Vera, fiul Vladimir și fiica Irina societatea. 104 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Suntem o familie de intelectuali în a doua generație, ne-am făcut studiile la Universitatea Tehnică și suntem specialiști în domeniul ingine- riei tehnologice. M-am căsătorit la 23 de ani, cu soția Vera, originară din Hâncești, am fost colegi la facultate. Decesul prematur, la doar 50 de ani, a constituit o pierdere irecuperabilă pentru mine, copiii mei și cei apropiați. A fost o femeie deșteaptă, inteligentă, onorată și stimată de toți, vorbea câteva limbi străine, pe care le-a însușit de sinestătător. Nepoții au fost lipsiți de o bunică extraordinară. Copiii mei, Vladimir și Irina, sunt căsătoriți. Fiica activează în domeniul protejării normelor de drept, feciorul este specialist în energetică. Am doi nepoți și două nepoțele, la care țin foarte mult: Sanda, Sandu, Maximilian și Iuliana. Max practică sportul, polo pe apă, este băiat cu caracter și mult mi-aș dori să atingă performanțe la nivel de țară. Sanda este una dintre cele mai bune eleve, se pregătește insistent pentru a continua studiile în străinătate, mă bucur că a început deja să-și dezvolte calitățile manageriale de care va avea nevoie. Suntem cu toții vorbitori de limbă română, cunoaștem și respectăm tradițiile naționale. Timpul liber îl dedicăm literaturii și muzicii.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Mi-aș dori un sat modern, care să păstreze acel iz ce servește punte de legătură cu perioada copilăriei, care ne va trezi amintiri și ne va chema să-l vizităm la prima ocazie. Îmi doresc o baștină cu un potențial economic pe măsură, cu infrastruc- tură dezvoltată, cu oameni gospodari neafectați de impactul ideologiilor de partid. În realitate, la fiecare vizită în sat văd fețele triste ale sătenilor mei și regret mult că se confirmă ceea ce am spus-o în anul 2001, la pregătirea primei ediţii a carții Coșernița: trecut și prezent, oameni și destine. Nu văd careva perspective promițătoare. Satul este subdezvoltat economic, sărăcia nu asigură oamenilor un trai decent și aceasta le subminează optimismul, generează exodul tineretului. Mă întristează faptul că sătenii mei, chiar și din rândul generațiilor mai tinere, rămân prizonieri ai unor ideologii compromise și așteaptă mană cerească. Mult mi-aș dori o schimbare a politicilor autorităților locale privind dez- voltarea economică a satului, orientate la atragerea proiectelor investiționale. Și atunci se vor construi drumuri, apeducte și alte elemente de infrastructură, 105 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei cum se realizează în unele localități din împrejurimi. Autoritățile, de comun acord cu oamenii din sat, trebuie să identifice obiectivele de dezvoltare a businessului mic în agricultură. Mi-aș dori o poziție pro-activă a intelectualității și atunci tineretul nu va mai prefera munca necalificată în afara țării, pentru ca banii câștigați să-i cheltuie în barurile din sat. În caz contrar, baștina mea își va continua trendul spre degradare eco- nomică, îmbătrânire și dispariție.

106 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Anatol Chiriac S-a născut la 9 octombrie 1953 în or. Sverdlovsk (Ekaterinburg) din Federația Rusă. A absolvit Tehnicu- mul Electromecanic și Colegiul de Muzică Ștefan Neaga din or. Chiși- nău și Conservatorul de Stat Gavriil Muzicescu (în prezent – Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice), clasa ‒ compoziţie. După absolvire, a activat în calitate de profesor la Colegiul de Muzică Ștefan Neaga. Pe parcursul anilor 1978 și 1980 este conducătorul formaţiei de muzică ușoară a Sofiei Rotaru, iar în anul 1987 își creează propria formaţie Anatol Chiriac, cu care are multe turnee prin ţară și în străinătate. Debutează în calitate de compo- zitor cu piesa De-aș avea… pe ver- surile lui Mihai Eminescu, interpretată de Ștefan Petrache. Multe dintre cântecele sale au devenit șlagăre: Romantică, Primăvara va veni, Orele, Tinereţe ‒ floare, Cântecul Zamfirei ș.a., interpretate de Sofia Rotaru, Silvia Chiriac, Anastasia Lazariuc, Olga Ciolacu ș.a. A colaborat și cu cântăreţi din România, Rusia și Ucraina. A scris cântece pe versurile poeţilor Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Teo Chiriac, Anatol Ciocanu ș.a. A compus muzică la filme pentru copii, precum și un număr impunător de piese instrumentale, una dintre cele mai cunoscute fiind intitulată Mihaela, transmisă zilnic, în perioada sovietică, în cadrul programului televizat unional Vremea. A lansat 12 CD-uri de muzică ușoară. Muzica lui Anatol Chiriac este larg difuzată în Republica Moldova, România, Israel, Franţa, Germania, China, precum și în alte ţări, fiind înregistrată pe CD-uri, inclusiv la Casa de discuri Melodia din Rusia, Electrecord din România etc. Anatol Chiriac abordează în creaţia sa mai multe genuri muzicale: de estradă, simfonică, vocal-simfonică, muzică de cameră. Pe parcursul ani- lor 1990-1993 a fost deputat în primul parlament al Republicii Moldova. A activat în calitate de lector la Conservatorul de Stat Gavriil Muzicescu,

107 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei redactor-șef al Redacţiei muzicale a Radioteleviziunii naţionale. În pre- zent, conduce Asociaţia Mihaela, prima firmă de impresariat artistic din Chișinău. De asemenea, este președinte al Consiliului Asociaţiei Drep- turilor de Autor și Conexe AsDAC din Republica Moldova. Continuă să compună muzică. Este laureat al Premiului pentru Tineret Boris Glavan. A fost decorat cu Ordinul de Onoare și Ordinul Republicii. Titluri onorifice: Maestru Emerit al Artelor din RSS Moldovenească (1990), Artist al Poporului (2010). Căsătorit.

În centru - părinții Gherasim şi Valentina Chiriac; de la dreapta spre stânga: feciorul Anatol, soția Silvia și fi ica Mihaela (din imagine lipsește feciorul lor Ștefan, care se afl a la studii în România), feciorul Teo, soția Vera și fi ica Andreea, precum și Raisa, soţia vărului primar Ion Postoroncă (cel care aici a fost pe post de fotograf). Imagine făcută la Coșernița, în 2001, într-o zi luminoasă de Paștele Blajinilor 108 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Teo Chiriac Născut la 29 mai 1956 în satul Coșernița, Florești. Absolvent al Universităţii de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie, secţia Jurna- lism (1979). Redactor de programe la Radioul naţional (1979-1985). Redactor, redactor-șef al Editurii Hyperion din Chișinău (1985-1993). Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN-Clubului din Re- publica Moldova. Vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 2010), redactor-șef al publicaţiei Revista Literară. A editat volumele de poezie: Lucrare de control (1987); Salonul 33 (1989); Critica iraţiunii pure (1996); Monstrul Sacru (Scările lui Teo) (2009), ultimele două cărţi au fost apreciate cu Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Cer lângă Cer (2011); Sufl etul meu de până la Big Bang (2016). Maestru al Literaturii (2010); Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A – Literatură, București (2014); Ordinul de Onoare, Chișinău (2015).

1. Domnule Teo Chiriac! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă” ? - La scară planetară, acasă este locul, unic în Univers, în care m-am născut, unde am văzut lumina soarelui și cerul înstelat. La scară naţională, acasă e judeţul basarabean Soroca din România Mare, locul nașterii părinţilor mei, Valentina și Gherasim Chiriac. La nivel identitar, spiritual, sufletesc, acasa mea este Limba Română.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Despre locul și rolul lor în viaţa comunităţii natale ar fi multe de scris. 109 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei În special, despre credinţa, hărnicia și bunătatea mamei, despre verticali- tatea, perseverenţa și spiritul de gospodar al tatei. După șapte ani de mili- tărie sovietică în or. Sverdlovsk, Rusia, tata Gherasim revine la baștină în 1956, împreună cu mama și fratele Anatol în vârstă de 3 ani neîmpliniți. La întoarcere, în puţinul bagaj al familiei se află un baian și două aparate de fotografiat. Acestea, relevând unele aptitudini artistice ale părinţilor, vor juca un rol determinant în viaţa copiilor lor. Tata lucrează un timp fotograf la Vertiujeni. După care, amintindu-și că e un tehnician cu acte în regulă, se angajează la oloiniţa din sat, unde lucrează câţiva ani împreună cu moșul Grigore Postoroncă, bunicul lui Volodea Postoroncă, talentat interpret de muzică folclorică, decedat prematur. Sprijinit de autorităţile locale și de oamenii harnici din partea locului, tata Gherasim a săpat izvoare și fântâni, a construit și a reparat drumuri, poduri și podeţe. A construit o casă mare de piatră pe locul casei de chirpici a bunicilor, a ridicat un sarai, cu garaj și acareturi pentru păsări și animale, a plantat viţă-de-vie și a sădit copaci fructiferi. Dar, ca să utilizez o expresie curentă, proiectul pe termen lung al tatei a fost moara de valţuri, construită în anii ’60, asistat de doi ingineri din or. Gorki, întreprindere singulară la acea vreme în mediul rural de prin părţile Sorocii. Îi spun întreprindere, având în vedere cele două nivele ale clădirii și tehnologia modernă din dotare, pusă în funcţiune de 24 de motoare electrice. Tata Gherasim a muncit la moara de grâu toată viaţa, făcând făină de calitate nu doar pentru oamenii din sat: ca să macine grâu la vestita moară din Coșerniţa, unii oameni făceau drumuri de zeci și sute de kilometri. Bunicii mei sunt Ștefan și Tecla Chiriac, Andrei și Anastasia Cabătut. Pe bunicul Ștefan, stins prematur, îl cunosc dintr-o fotografie, una singu- ră, îmbrăcat în uniformă de ofiţer al armatei ţariste. Rămânând văduvă de tânără, bunica Tecla nu se recăsătorește, pentru a nu întina dragostea și memoria bunicului Ștefan. Bunelul Andrei Cabătut supravieţuiește celor două războaie mondiale și foametei comuniste, trăind și muncind până la adânci bătrâneţe. Bunica Anastasia moare de tânără, lăsând pe umerii bunicului pe Valentina (viitoarea mea mamă) și pe surioara ei de numai un an, Tatiana. Dintre străbunici, voi numi cu profundă recunoștinţă pe Ioana și Andronie Chiriac, pe Irina și Dumitru Cabătut, pe Vicheria și Carp Dohotaru. Am cunoscut-o în viaţă doar pe străbunica Vicheria.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - În memoria mea de copil și adolescent un loc luminos le revine profe- sorilor și colegilor de școală (am absolvit opt clase la școala din Coșerniţa, 110 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei director: Teodor Scutaru, iar clasele a noua și a zecea – la Școala nr.1 din Cotiujenii-Mari, director: Constantin Jovmir), apoi marilor meșteri (nu doar cu mâini, ci și cu suflete de aur!) ai satului: Vasile Cojocaru (inginer, mecanic, lăcătuș), Ion Ouș (tâmplar, constructor de case), Alexei Darie (șef de magazin, vânzător, bun gospodar), Gheorghe Cojocaru (muzician, pro- fesor de muzică, instrumentist inegalabil), Parascovia Roșca (învăţătoarea mea de română și sora ei, Olga, învăţătoare la clasele primare), Ecaterina Cojocaru, învăţătoare de limbi străine,Tamara și Teodor Secu, Petru și Vera Ostalep, Ion și Alina Păscărencu. Îmi amintesc de prietenii tatei: Vasile Co- jocaru, Ion Rusu, Leonid Cocearovschi, Nicolae Dohotaru, Simion Ostrov, Ilie Constantinică, Vasile Postoroncă, dar și de fiii Domniilor Lor, care au fost și au rămas prietenii mei de o viaţă, ai mei și ai fratelui Anatol. Un respect deosebit îmi exprim, și pe această cale, dlui Nicolae Cojocaru, profesor universitar, doctor în filosofie, și dlui Tudor Iașcenco, remarcabil ziarist și om al cetății, director al ziarului Cuvântul. Mă bucur de succesele Nătăliței Munteanu, distinsă interpretă de muzică folclorică.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Acasă, în familie, am fost crescuţi și educaţi în spiritul dragostei faţă de oameni și al respectului faţă de faptele lor. În memoria noastră colectivă, toată lumea bună din sat merită să fie onorată și cinstită. Când zic lume bună, mă gândesc întâi de toate la persoanele apropiate sufletului meu, numele cărora le-am invocat mai sus și care, credeţi-mă, sunt doar câteva dintr-o listă fără sfârșit; mă gândesc la persoanele intervievate de Dumneavoastră pentru prezenta carte, precum și la părinţii Domniilor Lor, care le-au dat viaţă, i-au crescut și educat, i-au trimis la școli înalte. Dar, înainte de a vedea cum poate fi înveșnicită, la baștină, memoria unor personalităţi, ar fi bine să ne gândim: cum să înveșnicim memoria baștinei însăși, a satului Coșerniţa, care, trebuie să recunoaștem cu amărăciune și deznădejde, se află pe cale de dispariţie? Maternitatea fără nou-născuţi, grădiniţa fără copii, școala fără elevi, ogoarele comunei fără fermieri, căminul de cultură fără oameni de cultură și, în același timp, două cimitire, al doilea, fără hotare, fiind deschis la marginea satului, – toate acestea vorbesc despre viitorul sumbru al unei localităţi.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - A vorbi despre propriile realizări, materiale și/sau spirituale, e o îndelet- nicire pe cât de relativă, pe atât de ingrată. Sigur, realizarea mea de vârf este 111 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei însăși participarea mea la Viaţă, la această mare minune, la acest miracol divin. Nicicând n-o să-mi ajungă cuvinte pentru a-i mulţumi Domnului pentru că mi-a oferit șansa unică de a mă naște și de a mă înscrie, ca fi inţă umană, în circuitul universal. Privită ca interval de timp caracterizat prin anumite eve- nimente, viaţa se constituie din două mari evenimente: nașterea și moartea. Pentru un răspuns direct la întrebare, ar trebui să recapitulez cele întâm- plate timp de șase decenii, lucru imposibil de făcut aici și acum, din lipsă acută de… timp și spațiu tipografic. De aceea, voi prezenta unele rezultate de etapă. În acest sens a se vedea cele câteva propoziţii enunţiative, extrem de succinte, din care se compune CV-ul alăturat. Pentru a ști dacă ai reușit sau nu în viață, e bine să-ți pui în faţă scopuri clare încă în anii copilăriei sau adolescenței. De exemplu, mulţi copii din ge- neraţia mea visau să devină cosmonauţi (erau anii primului zbor al unui om în spaţiul cosmic). Și n-au reușit. Este oare acesta un eșec? În copilărie visam să mă fac cioban la oi, și nu m-am făcut. Nu m-au lăsat părinţii. Este acesta

Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru, Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987 112 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei un insucces? Dar, chiar dacă azi mă numesc scriitor, tot un cioban sunt până la urmă – acum pasc oile negre ale cuvintelor pe câmpul alb și nemărginit al unei foi de hârtie ... A reuși în viaţă înseamnă să-ţi urmezi destinul, să ajungi cu bine la punctul de destinaţie. Mai mult sau mai puţin conștient, asta am urmărit, asta am reușit. Iar destinaţia mea e aproape: o văd cu ochiul liber.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Șansa vieţii mele au fost/sunt părinţii, membrii familiei, prietenii și, fără îndoială, fratele mai mare, Anatol. Și eu, și Anatol, am avut în copilărie un mare noroc. Și anume: prezenţa măicuţei Melania, sora mai mare a bu- nicii Tecla, care și-a petrecut ultimii ani de viață la noi acasă, într-o odăiţă din căsuţa bunicii. În anii 1960, precum se știe, autorităţile comuniste au închis în mod brutal bisericile și mănăstirile din republică; a fost închisă și mănăstirea de maici de la Cușelăuca, unde maica Melania a trăit, slujind cu credinţă Domnului, de pe când era o copilă. Atunci, întorcându-se acasă, a adus în sufletul ei atmosfera, lumina și aerul sfânt al mănăstirii părăsite. Ea, cu puterea credinţei și bunătăţii sale, și-a dorit să găsească loc pentru mănăstire în sufletele și în minţile noastre de copii. Un loc pentru mănăs- tire, în toată măreţia ei, un loc pentru rugăciune și pomenirea înaintașilor. Acum, după atâţia ani, cred că slujitoarea Domnului a reușit. Nici nu e de mirare, căci, deși era oarbă, măicuţa Melania avea darul înaintevederii... Apoi, în cazul meu, un rol incontestabil l-au avut părinţii. Ca orice părinte judicios, cu rădăcini înfipte adânc în solul baștinei, tata Gherasim și-ar fi dorit ca, cel puţin unul dintre feciori, să aibă o profesie de primă necesita- te pentru sat și, cu timpul, să devină un specialist calificat: un inginer, un director de școală sau – de ce nu? – un președinte de colhoz. Se gândea că, în acest fel, va avea cine să-l ajute, cine să-i continue gândurile și faptele, pe cine să-și sprijine braţul obosit la bătrâneţe. Cu toate acestea, după clasa a opta, bunul și, în același timp, severul meu tată m-a luat de la Școala Medie din sat (afl ată, atunci, abia la prima promoţie) și m-a dus la Școala Medie nr. 1 din Cotiujeni, (acum, raionul Șoldănești), instituţie cu tradiţii și rezultate remarcabile în domeniu. Prezentându-mă directorului școlii, dl Constantin Jovmir (un profesor admirabil, având în spate vechea școală românească!), am auzit vocea de fost militar a tatei: „Dom- nule profesor, Teodor mi-a spus că vrea să-nvețe carte la Dumneavoastră!” Recunosc: chiar dacă am terminat opt clase cu mențiune, n-a fost ușor să fac faţă noilor exigenţe. Întegrarea și lichidarea diferenţelor de nivel mi-au solicitat eforturi recuperatoare. În fi ne, a trebuit să-mi aleg profi lul, direcţia, orizontul. Ce fac mai departe: merg spre „uman”, precum Gheorghe Urschi, viitor actor și scriitor, sau spre „real”, precum Valeriu Canţer, viitor savant și 113 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei academician? (Primul era deja student la actorie, iar cu Valeriu participam la olimpiade școlare raionale și republicane: el – la cele de fi zică și matematică, eu – la cele de română.) Atunci, în semn de nepreţuită admiraţie faţă de lim- ba română, dar și în semn de profundă recunoștinţă faţă de profesoarele de română (dna Roșca, de la Școala din Coșerniţa, și dna Vărzari, de la Școala nr.1 din Cotiujeni), fără vreo umbră de îndoială, am ales Literele. Remarc aici un detaliu semnificativ: în perioada sovietică, în toate ac- tele oficiale, începând cu certificatul de naștere, eram înscris cu prenumele Feodor, cu excepția (curajoasă, minunată excepție!) actului de absolvire a Școlii Medii nr. 1 din Cotiujeni, în care, pentru prima dată, am fost înscris cu prenumele meu românesc: Teodor.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Nu am, nu am avut vreodată, sentimente de mândrie. Asemeni tatei, eu sunt omul lucrului făcut bine, calitativ, durabil. Însă diferenţa dintre mine și tata este aceea că noi am lucrat cu materiale de construcţie diferite. Tata Gherasim a construit lucruri din metal, din beton și din sticlă, iar eu, folosind în calitate de material de construcţie cuvântul, emoţia, spiritul, am încercat prin cărţile mele

Lansarea ultimului volum de poeme al lui Teo Chiriac, intitulat Sufl etul meu de până la Big Bang, 2 septembrie 2016, Biblioteca Onisifor Ghibu din Chișinău. Alături de autor (al doilea din stânga), sunt colegii de breaslă Maria Șleahtițchi, Arcadie Suceveanu, președintele Unuinii Scriitorilor din Moldova, Emilian Galaicu-Păun și Eugen Lungu 114 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei să edifi c inefabilul. (Un caz aproape similar: fratele meu, compozitorul Anatol Chiriac, a trebuit să-și creeze opera sa de o viață cu doar șapte note muzicale!) Fiind un perfecţionist, anumite fapte pe care le-am realizat până în prezent îmi trezesc mai curând îndoieli, regrete și insatisfacţii, decât sen- timente de proprie mândrie. Cu toate acestea, nu renunţ la nicio carte cu semnătura mea, la niciun text tipărit, la niciun semn de punctuaţie pus până acum. Altfel spus, nu retractez nimic. În 2015, în calitate de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, am fondat Revista Literară, publicație lunară de literatură și dialog cultural, pe care o redactez împreună cu colegii de breaslă. Este un eveniment cultural remarcabil, cu periodicitate lunară. Voi depune toate eforturile ca Revista Literară să devină o publicație a tuturor iubitorilor de literatură, artă și cul- tură autentică. M-aș bucura mult să afl u că noua revistă e citită cu plăcere și de elevii, profesorii și intelectualii din satul meu de baștină, Coșernița.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Nu sunt un politician. Nu am fost, nu sunt membru al vreunui partid politic. (Tata Gherasim, în virtutea funcției și a experienței sale, a fost in- vitat de mai multe ori în „marele partid” de atunci. Refuzul său categoric îmi impune tot respectul, dându-mi mult de gândit și în prezent!) Nu cred ”în politica promovată de autoritățile de la Chișinău”. Spre regret, noi nu avem politicieni profesioniști, dăruiți unor idealuri naționale; la noi nu există o politică în sensul adevărat al cuvântului. De aceea, îmi permit să nu comentez ceva inexistent. Dar, pentru a nu lăsa întrebarea Dvs. fără un răspuns, îmi permit să ci- tez în continuare din Declarația Uniunii Scriitorilor din Moldova privind Reunifi carea cu România, lansată la data de 28 octombrie 2015: „Căderea în lanț a așa-ziselor guverne europene și jocurile parlamentare de culise au compromis de fapt ideea europeană și au sporit decepția populației până la cota critică de circa 80 % de neîncredere față de clasa politică și instituțiile statului, conform ultimelor sondaje. Mai mult, după nesfârșitele crize din scurta perioadă de existență a Republicii Moldova este evident că proiectul statal RM a eșuat, statul devenind captivul oligarhilor și politicienilor corupți. În aceste condiții, luând în calcul numeroasele apeluri și inițiative civice, Uniunea Scriitorilor consideră că singura soluție salvatoare pentru Republica Moldova, unica modalitate de a evita un colaps economic și social este Reu- nifi carea cu România”. Declarația a fost publicată în numărul 2 al Revistei Literare, apărut în luna decembrie 2015, fiind preluată imediat de alte publicații importante, de 115 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei portaluri de știri și rețele de socializare naționale și internaționale. Declarația a fost citită public în incinta Casei Scriitorilor, la data de 1 Decembrie 2015, în cadrul festivităților consacrate Zilei Naționale a României, atunci când am lansat în premieră Revista Literară.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Încerc să-mi imaginez un portret la minut în care – unul lângă altul, unul lângă altul, unul lângă altul – stau membrii familiei noastre cu vechime de sute de ani. Autorul portretului, fi ind nimeni altul decât însuși Timpul, ne-a orân- duit în portret în așa fel încât toți – părinți și copii, nepoți și strănepoți, bunici, străbunici și străstrăbunici – toți ne amintim unii de alții, toți vorbim în aceeași limbă unii cu alții, toți ne spunem pe nume unii altora, toți ne îmbrățișăm unii cu alții, toți ne privim în ochi unii pe ceilalți, toți ne zâmbim unii altora, toți ne spunem că ne-a fost dor unii de alții, toți ne închinăm de sănătate unii altora, toți ne promitem unii altora că ne vom revedea, cât de curând posibil, pentru un nou portret la minut. Afară e zi frumoasă de primăvară, cu cer înalt și mireasmă de liliac, e Ziua luminată de Sfi ntele sărbători de Paști. În spatele nostru e casa bunicilor Ștefan și Tecla, în față e cărarea împodobită din ambele părți de lalele înfl orite, cărarea duce spre poartă, pe cărare merg, unul după altul, unul după altul – Gherasim și Valentina, Anatol și Silvia, Teo, Vera și Andreea, Ștefan, Ana și Maria, Mihaela, Delya și Raphael… La despărțire, fi ecare dintre noi își pune portretul la minut în buzunarul de la piept, ca să-l simțim mai aproape de inimă, mai aproape de sufl etul nostru vibrând de dor și emoție.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Ultima întrebare este și cea mai grea. Adică, nu e grea întrebarea – răs- punsul e greu. Încercând să răspunzi la această întrebare, simți cum cerul îți cade în cap, iar pământul îți fuge de sub picioare. Cum poți să întrevezi viitorul satului Coșernița în situația când este atât de vagă, de nesigură perspectiva istorică a însuși statului Republica Moldova? Recunosc: îmi este foarte greu pe suflet, acum, când mă gândesc la ceea ce va mai rămânea, peste 40-50 de ani, din satul meu drag, din acest loc sfânt, unic în Univers, unde am văzut prima oară lumina soarelui, unde am conștientizat faptul că exist, unde am contemplat cu admirație, dar și înfrigurare, cerul înstelat… Dificultatea de a răspunde la ultima întrebare de aici provine: din greul de pe suflet și din greutatea pământului din care venim și în care va trebui să ne întoarcem. Doamne ajută!

116 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Pavel Dubălaru Născut pe 7 august 1941. După școala de 7 clase, absolvă Tehni- cumul / Colegiul Cooperatist din or. Soroca (1959), iar mai apoi (cu frecvență redusă) - Institutul Poli- tehnic din Chișinău și Școala Supe- rioară de Partid din Rostov-pe-Don. Își începe activitatea de muncă în iulie 1959, ca merceolog la Uniunea Raională a Asociaţiilor de Consum Taraclia, în curând fiind promovat în postul de vicepreședinte al Aso- ciaţiei Sătești de Consum Congaz, apoi devenind și președinte al ei. În 1972-1990 a ocupat diverse posturi în organele de partid și sovietice: instructor, șef de secţie, secretar II (în Comitetele raionale de partid Comrat și Cantemir), președinte al Comitetului executiv al Sovietului raional de deputaţi (Taraclia), prim-secretar al Comitetelor raionale de partid (Ungheni și Camenca), șef de secţie la CC al PC al Moldovei. În septembrie 1990 este ales președinte al Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum din Moldova, post pe care l-a deținut până la pensionare (2003). Deputat în Sovietul Suprem al RSSM (1986) și în primul Parlament al Republicii Moldova (1990). Decorații: Ordinele Insigna de Onoare, Gloria Muncii, Medaliile Pentru Vitejie în Muncă, Meritul Civic. Căsătorit, doi feciori.Votant și semnatar al Declaraţiei de Independenţă și (până la ea) al Declarației de Suveranitate a Republicii Moldova, decorat cu Ordinul Republicii.

1. Domnule Pavel Dubălaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Ţin minte și puteam înțelege ce anume și de ce mă atrăgea acasă cam din timpul foametei (1946-1947). Nu pot uita cum au fost deportaţi mulți consăteni de-ai noștri în Siberia. Îmi mai sună în urechi povestirile despre aceea cum sărmanii fugeau și se ascundeau prin lanurile de porumb, prin păduri. Am dus-o foarte greu cu sora Vera și mămica Natalia, până când s-a 117 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei întors din lagărul de concentrare tata Gheorghe. Ca azi aud glasul bunicii Alexandra: “Natașa, dă-te jos, că a venit Gheorghe!” (căci mama făcea ceva în podul casei). Revenit, în 1944, din Armata Română, tata a fost dus de puterea sovietică pe 10 ani în lagăr și supus la muncă silnică în minele din Vorkuta, Republica Autonomă Komi (Siberia). Tata a fost eliberat tocmai în 1952, dar fără dreptul de a locui în satul și raionul natal. Numai noi știm cum am supravieţuit în acele condiţii. În 1956 am absolvit, cu adeverință de eminent, Școala medie incompletă din Coșernița (director era excelentul profesor, Climov Leonid Vasilevici), după care am fost admis la Tehnicumul (adică Colegiul) Cooperatist din Soroca, la absolvirea lui, în 1959, fiind repartizat să activez în raionul Taraclia. La 26 ianuarie 1960, după o boală îndelungată, care s-a dovedit a fi in- curabilă, la doar 39 de ani împliniţi, mama a decedat, ceea ce a fost o mare tragedie pentru mine și sora mea. De atunci am și început, de fapt, să înţeleg sensul adevărat al noţiunii “acasă”, ce înseamnă dorul de locul unde te-ai născut și ai crescut și de unde ai pornit în lume, de acest meleag dulce și nesățios, ca și de oamenii lui, dragi sufletului meu. Îmi aduc aminte de un caz. În vara lui 1957 am primit bursa pe două luni (250 ruble), bani pe care i-am dat mamei, lămurindu-i de unde îi aveam. S-a bucurat nespus de mult de acea sumă mică. În anii de studii la Soroca veneam acasă o dată la două săptămâni, cu transport de ocazie sau de multe ori mai mult pe jos. Mama se bucura tare când mă vedea, iar când plecam mă petrecea plângând până la răscrucea dinspre Văscăuți. Vara, în vacanță, ajutam la îngrijirea pământului de lângă casă, agoniseam ceva fân, lemne de foc pentru iarnă. Într-o vară am fost și angajat la ceea ce se numea Zagot- skot (achiziționarea de vite) din Florești, ca însoțitor de bovine într-un tren marfar care ducea acele animale la un combinat de carne din Leningrad. Tatăl meu lucra la gara Unchitești, ca șef de brigadă la hamali, ei descăr- când vagoanele (cu piatră, ciment, cărbune, lemn ș. a.), dar și încărcându-le - cu cereale etc. Iar biata noastră mamă (ca și multe alte femei din sat) își distrugea sănătatea în colhoz, la cultivarea tutunului, sora și eu ajutând-o mult la plantarea lui, culesul frunzelor, înșiratul și păpușitul lor (așa se zi- cea operației de netezire a frunzelor uscate și aranjare a lor una peste alta, pentru a putea fi tăiate…). Era o muncă foarte grea și dăunătoare sănătății, care a băgat în pământ, mult înainte de vreme, nu puțină lume de la noi și pentru care tutungiii primeau o plată mai mult simbolică. De regulă, în natură. În primii ani de existență a colhozurilor, mama, ca și toți ceilalți, niciodată n-a primit ceva bani. Cel mai harnic colhoznic putea să câștige pe an nu mai mult de 365 de trudozile (de la abrevierea rusească трудодень, adică zi-muncă, aceasta fiind denumirea volumului / normei de lucru pe 118 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei care un colhoznic era obligat să-l îndeplinească într-o zi de prezență la muncă în colhoz, dar și pentru care, la sfârșitul anului agricol, se calcula plata pe care omul avea să o primească… Într-o zi de lucru cei mai voinici și străduitori sau care erau buni prieteni cu șeful de brigadă puteau să câștige / să li se scrie și mai mult de o zi-muncă. Iar plata se achita, în primii ani, doar în produse agricole. Pentru anul de muncă 1951, de exemplu, după ce la adunarea generală a colhoznicilor s-au făcut totalurile, mama a primit ca plată pentru munca ei (și ajutoarele noastre) tocmai … 2,5 l de vin, 1,5 l de ulei și 50 kg de grâu. În vara lui 1952, pentru a ne putea pregăti de școală, mama m-a dat să pasc vaca unui gospodar de la Stația de cale ferată Cobâlea. Am rezistat aproape o lună, iar într-o zi, după ce adusesem vaca la mulsul de amiază, am ieșit din acea ogradă și, mergând pe calea ferată, am făcut până la stația Unchitești poate vreo 20 km, iar de acolo încă vreo 4 km până acasă. Plata pentru acea lună de lucru, desigur, n-am mai văzut-o. Așadar, când zic ,,acasă”, subînţeleg mamă, tată, surori și frați, bunici, unchi și mătuși, vecini și prieteni pe care îi ai sau îi avusei la baștină. “Acasă” este pentru mine pământul pe care m-am născut și am copilărit, copacii care nu mai sunt, dar al căror freamăt mai continuă în memoria mea. Ograda noastră atât de dragă… “Acasă” este școala și biserica din sat. “Acasă” este și cimitirul unde își au somnul de veci părinții, multe rude și consăteni dragi… Precum atât de frumos dragul nostru poet Dumitru Matcovschi a spus în poezia Aici: Aici mi-i vatra și-i aleasă, și dragă mi-i și scumpă mi-i nu că-i bogată și frumoasă, dar că-i aproape inimii.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - La momentul când scriu aceste rânduri părinții mei – mama Natalia și tata Gheorghe, buneii materni - Mefodie și Ana Capbătut, buneii paterni - Cozma și Alexandra Dubălaru, sora mea Vera (în căsătorie, Beiu) nu mai sunt în viaţă. Mama a avut patru frați (Trocin, Andrei, Nicolae și Grigore) și patru surori (Vonea, Alexandra, Agafi a și Efi mia). Cu regret, nimeni nu mai este în viață. Tata a avut un frate (Vasile) și cinci surori (Efi mia, Anastasia, Parascovia, Tatiana și Valentina), acestea două din urmă mai trăiesc. Despre părinții mamei cunosc doar unele detalii. Bunelul Mefodie era căruțaș, făcea servicii private, pământ nu țin minte cât avea, dar mi se pare că ogoarele nu erau departe de casă. A decedat în timpul foametei sau 119 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei imediat după ea. Bunica Ana avea grijă de casă și de copii, a decedat prin anul 1946. Fraţii mamei toţi au făcut serviciul militar în Armata Română. În timpul războiului (1941-1945) fratele ei Andrei a decedat în componența Armatei Române, iar Trocin a căzut prizonier la sovietici și s-a aflat aproape 10 ani în lagărele din Siberia. Bu- nicii mi-au rămas în memorie ca niște oameni buni la suflet, binevoitori și care țineau mult la nepoți. Strămoșii Dubălarilor din Coșernița se trăgeau din părțile Sorocii. Despre părinții tatei, Cozma Dubălaru și Ale- xandra (n. Ghilețchi, soră cu Ștefan al lui Lucachi), cunosc mai multe pentru că am locuit gard în gard. Toţi anii cât am învăţat la școala din sat, am fost permanent în vizorul lor și al unchiului Vasile. Bunelul Părinţii Natalia și Gheorghe Dubălaru, Cozma a lucrat, până la pen- în rândul doi - bunelul Cozma Dubălaru sionare, la Staţia de cale ferată Unchitești. Din povestirile lui, știu că a făcut trei clase în școala primară rusească, vorbea o română fru- moasă, dar conversa și citea bine și rusește, avea autoritate printre săteni, nemaivorbind de rude și membrii familiei. Mulți ani a fost în componența Consiliului parohial, era unul din membrii activi al Sfatului bisericii din sat. Cât privește comunicarea cu părinții mei, regret foarte mult că familia noastră a fost împreună puțin timp, dar le mulțumesc din suflet că i-am avut, pentru că mi-au dat viață, au făcut tot posibilul pentru a mă crește și educa astfel, ca să devin cetățean destoinic al acestui pământ. Mult a făcut pentru mine și sora. Mama noastră rămase singură până la venirea tatei din lagăr, iernile erau friguroase, cu multă zăpadă, era nevoie de mult defoc, de nutreţuri pentru animale (ţineam vacă, oi), de îmbrăcăminte și 120 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei încălţăminte. Pe timpul foametei am mâncat mult miez de ciocleji și de bețe de floarea-soarelui, lobodă verde și uscată, urzici și multe altele, ca să ne întreținem cumva viața. Tata a fost eliberat din lagăr pe la sfârșitul verii 1952. Însă a primit în- voirea de a trăi în sat doar peste câteva luni. A fost o bucurie mare pentru dânsul, dar și pentru mama, buneii Cozma și Alexandra, fratele și surorile tatei. El, precum spuneam, s-a aranjat la lucru ca hamal la Gara Unchitești, unde a trudit pâna în 1956, apoi s-a transferat în sistemul Zagotskot, iar din 1960 până la pensionare a lucrat ca agent de achiziţii în sistemul de consum cooperativ. Mama, precum am menţionat, a muncit în colhoz și a decedat la vârsta de nici 40 de ani. Pentru noi toţi a fost o pierdere foarte grea. Sora Vera s-a măritat, neterminând școala medie din Ciripcău, și a lucrat în colhoz. Împreună cu soţul ei, Trofi m Beiu (tractorist), au avut trei feciori (Vasile, Oleg și Vladimir). Cu alt bărbat sora a mai născut un băiat (Sazon). La momentul actual nici sora, nici cumnatul nu mai sunt în viaţă. După decesul mamei, tata s-a recăsătorit. Din această căsătorie am avut-o pe sora Lora, care locuiește la Chișinău și lucrează în sistemul bancar, are doi feciori (Igor și Octavian). Mă mândresc cu faptul că bunicii mei au fost în sat niște familiști exem- plari, cu vecinii și sătenii tot timpul au întreţinut relații bune, își îndeplineau cinstit obligațiunile față de stat, erau buni creștini. Părinții mei și-au trăit viața mai mult în alt stat, care i-a supus la încercări foarte grele, dar pe care le-au suportat cu dârzenie, fără a-și păta demnitatea de om. Tata - cu puțină carte (trei clase românești), iar mama - chiar fără cunoștințe de carte, au fost niște gospodari excelenți. Tata, după ce a zăcut la pat mai mult de cinci ani, a decedat în 1994, la vârsta de 75 de ani împliniți. E înmormântat alături de mama și bunelul Cozma, în cimitirul vechi din sat.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Lista celor care ocupă un loc aparte în memoria mea este destul de lungă, chiar dacă periodic timpul face corectări. Acestea însă nu se ating de învățătorii mei de la școala din sat, căci ei toți au depus o muncă enormă pen- tru a mă face să iubesc cartea, ca să devin un cetățean educat și responsabil. Îmi aduc aminte cu câtă dragoste ne preda orele de aritmetică și caligrafi e învăţătoarea Agafi a Dumitrașcu. Cât de buni profesori erau Nadejda Leșcu (datorită ei am îndrăgit algebra și geometria pe toată viața), Petru Goncearuc (grație mai mult dânsului, am devenit un amator înveterat al sportului; volei am jucat până la 68 de ani). Ca și consăteana Parascovia Roșca, Maria Guja (din Cotiujenii Mari), Leonid Climov (directorul școlii) ș.a. Unchiul Vasile Dubălaru a servit pentru mine, dar și pentru mulţi consă- 121 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei teni ca o lumină călăuzitoare, ne-a stimulat ca să devenim oameni cu carte, buni specialiști în diverse domenii. De fi ecare dată când venea acasă, trecea numaidecât și pe la mama, cu dulciuri pentru noi. Dumnealui și-a început activitatea încă după absolvirea școlii medii, și anume ca profesor de mate- matică în Școala din Ciornița, apoi, circa 30 de ani, a fost cadru didactic cu titlu de docent la Universitatea de Stat din Chișinău (actualmente USM), de- venind primul dintre consăteni doctor în știinţe fi zico-matematice. A decedat în 1989, la vârsta de numai 56 de ani împliniți. A ținut foarte mult la neam, la pământul și satul nostru, la rudele noastre numeroase. O urmă adâncă și frumoasă a lăsat în memoria mea vărul primar al tatei, Nicon Ghilețchi, un talentat profesor de matematică. A activat mai mulți ani ca director al Școlii Medii din Costeștii Hânceștilor, apoi șef al Direcţiilor Învățământ din raioanele Hâncești și Ialoveni. Avea o memorie excepţională. M-au impresionat mult cele ce-mi spunea despre condițiile în care părinții săi au putut să-l trimită la învățătură într-un liceu de peste Prut, nu cu mult înainte de anul 1940; despre unele cazuri din timpul serviciului său militar, la sfârșitul războiului cu nazismul german; despre starea și problemele învățământului la noi etc. Fiind la părinți cinci copii (Nicon, Anastasia, Eudochia, Vasile și Toma), în afară de Anastasia, ceilalți au avut studii superioare, iar Toma Ghilețchi (cu studii de fi zician și de inginer) a lucrat mulți ani la o instituție prestigioasă din Moscova. Nu pot să nu-l pomenesc pe moș Alexei Rotaru, vecinul nostru, care avea 12 copii. Duminica, după slujba bisericească, când copiii și nepoţii lor se adunau la bătrâni, ți se părea că acolo avea loc vreo adunare a satului. Mi-l amintesc întotdeauna pe părintele Ioan Sârbu, care a slujit la biserica din sat mulți ani și care a lăsat urme frumoase în amintirile enoriașilor. Cu eforturile lui biserica a fost conectată la apeductul ce se alimentează de la izvorul cel mare din mahalaua Cotanei, s-a ridicat o clopotniță nouă, s-au făcut amenajări pe interiorul și exteriorul bisericii. Dumnealui îi cunoștea bine nu numai pe oamenii maturi din sat, dar și pe mulți copii, adolescenți. Acorda ajutoare tuturor celor care aveau dificultăţi în familii; dânsul era în relații bune cu școala, cu autoritățile satului. Nu pot s-o uit pe sora mai mică a mamei, țaca Efimia (în căsătorie, Buzdugan), căci noi am crescut împreună. În anii grei de după război, în timpul foametei și mai apoi, ea a fost mereu alături de noi - cu sfatul și fapta, a ajutat mult familia noastră.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Din punctul de vedere al faptelor, cred că această onoare ar merita-o: 122 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 1) Toma Ghilețchi (n. în 1935), a absolvit fizica, în 1957, la USM, mai apoi (seral) și Școala Tehnică Superioară Bauman din Moscova. A fost un specialist de forță, activând la Moscova, într-un institut de cercetări științifice legate de complexul militar sovietic. A decedat în 1983, fiind în floarea vârstei. E înmormântat la Moscova. 2) Vasile Dubălaru, profesor universitar, doctor în științe fizico-matema- tice, a lucrat peste 30 de ani la Universitatea de Stat din Moldova. A trecut în lumea celor drepţi la doar 56 de ani, este înmormântat în Cimitirul din strada Doina din Chișinău. 3) Tudor / Toader Scutaru – profesor și director la școala din sat, mulţi ani a condus administraţia publică locală, un om cu autoritate, stimat și respectat de consăteni pentru verticalitatea și principialitatea sa, pentru multe lucruri frumoase realizate întru binele satului. 4) Nicon Ghileţchi. A lucrat profesor școlar, director de școală, șef al Direcţiilor Învăţământ din raioanele Hâncești și Ialoveni (în această din urmă localitate a activat mulți ani și ca profesor la Liceul Petru Ștefănucă). A fost decorat cu distincţii de stat pentru activitatea rodnică în domeniul învățământului. A fost un patriot consecvent al acestui meleag și al satului natal. A decedat în anul 2005, e înmormântat în cimitirul din orașul Ialoveni. 5) Anatol Chiriac - compozitor cu renume, un om interesant, cu autoritate în societate. Fiind deputat, a votat și a semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova, e decorat cu Ordinul Republicii. 6) Alexei Darie, toată viața a lucrat în sistemul cooperației de consum, fiind șef de magazin în satul nostru mai mult de 30 de ani. Ca om de o reputaţie ireproșabilă, bun familist și cu multe alte calități, se bucura de autoritate și respect în sat și între colegii de breaslă din alte localități. A fost decorat cu ordine și medalii de stat. 7) Nicolae Cojocaru, doctor în filosofie. Participant activ la Mișcarea de Renaștere Națională din anii 80-90 ai secolului trecut, publicist, autor de cărţi și articole știinţifice. Mai sunt și multe alte personalităţi de la noi din sat care merită, incontesta- bil, toată stima și prețuirea consătenilor. Îi am în vedere pe Grigore Munteanu, director al Liceului Teoretic Mihail Sadoveanu din Chișinău, artista Nătăliţa Munteanu (Iașcenco), Alexei Darie, profesor la Universitatea de Medicină din Chișinău, primul doctor habilitat din Coșerniţa. Mi-a rămas în memorie Nicolae Tuchilă, primul președinte al Asociaţiei Coșernițenii Sorocii, participant la Războiul pentru apărarea Independenţei și Integrităţii Republicii Moldova din 1992, impus de Moscova (a locuit și e înmormântat în Chișinău). Sunt, evident, și alți consăteni neordinari, dar, din păcate, nu-i prea cunosc. 123 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Consider că m-am realizat cu brio. Împreună cu soția mea, Svetlana, cu care ne-am luat în 1963, am crescut doi feciori, ambii cu studii superioare, cu familii, copii și nepoți. Așa s-a întâmplat în viaţă că familia noastră s-a mutat de 10 ori dintr-un raion în altul. Activitatea de muncă am început-o, precum spuneam, imediat după absolvirea colegiului, în calitate de merceolog în raionul Taraclia. Peste 20 de ani am revenit în Taraclia, ca președinte al Executivului raional, deținând acel post cinci ani. Am activat, de asemenea, în raioanele Comrat, Ceadâr-Lunga, Cantemir, Ungheni, Camenca, dar și în Capitală, exercitând diferite funcţii publice (pentru detalii, a se vedea începutul răspunsurilor). În calitate de președinte al Executivului raional Taraclia acordam multă atenție construirii caselor de locuit, punctelor medicale sătești, grădinițelor de copii și, desigur, întreprinderilor de producţie. Se lucra mult și cu entu- ziasm. Anual se valorificau sume solide la construcţia în Taraclia a barajului menit să asigure aprovizionarea orașului cu apă potabilă din lacul Ialpug, de lângă or. Bolgrad (Ucraina), prin canalul Ialpug-Taraclia. Peste șase sute de oameni cu sute de mecanisme lucrau la săparea canalului și construc- ţia stațiilor de pompare a apei. Peste 1000 de constructori erau ocupaţi la obiectivele de menire social-culturală și de producţie din raion. Mersul lucrărilor era analizat săptămânal, cu participarea miniștrilor de ramură și a șefilor departamentelor republicane de resort. În decurs de cinci ani au fost asfaltate drumurile naționale, care trec prin teritoriul raionului, dar și străzile orășelului Taraclia. În 1983 blocurile locative din centrul raional au fost conectate la magistrala de gaze naturale. În anul 1986, când deja activam la Ungheni, au fost date în folosință casa de cultură a orașului și centrul de asistenţă medicală, destinat deservirii medicale a populaţiei din oraș și raion. Dar un loc aparte în activitatea mea l-a ocupat Asociația Republicană a Cooperativelor de Consum Sătesc, în fruntea căreea am fost ales pe 25.09.1990, exercitând acea funcție timp de aproape 13 ani. Organizația MoldCoop avea o importanță deosebită pentru economia Republicii Moldova. La începutul anilor 90 ai secolului trecut în acest sistem activau peste 80.000 de oameni. Domeniile lor de îndeletnicire erau: comerțul cu amănuntul, alimentaţia publică, achiziționarea surplusurilor de produse agricole de la populație și prelucrarea acestora, coacerea pâinii (circa 80 de fabrici și brutării produceau anual peste 400 mii tone de pâine), construcția unor noi obiective ale rețelei de comerț, ca și a caselor de locuit pentru lucrătorii din sistemul cooperației de consum, etc. Aceasta dispunea de câteva instituţii 124 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei medii speciale de învățământ, dar și de Universitatea de Comerț Coopera- tivist, ele asigurând pregătirea cadrelor necesare. MoldCoop-ul avea câteva fabrici de conserve și secții / întreprinderi de prelucrare a cărnii, acestea producând mezeluri și alte produse alimentare din carne. În anul 2000, la insistenţa conducerii MoldCoop-ului, Parlamentul a adoptat ”Legea despre cooperația de consum’’. În 1993 Uniunea Centrală a Cooperativelor de Con- sum din Republica Moldova MoldCoop a devenit membră a organizației internaționale Alianța Internațională Cooperativistă. Mulţi ani am îmbinat activitatea de președinte al MoldCoop-ului cu alte îndeletniciri. Timp de patru ani am fost în paralel și pe postul de președinte al Consiliului de observatori ai BC Moldova-Agroindbank SA și împreună cu specialiștii băncii am contribuit nu puțin la perfecționarea statutului ei. De asemenea, la majorarea capitalului social al acestei bănci, inclusiv prin perfectarea cadrului legislativ pentru privatizarea cotei statului în capitalul social al ei și îmbunătățirea portofoliului de creditare a agenţilor economici. Deci, nu pot să nu mă bucur că astăzi SA Moldova-Agroindbank a devenit una dintre cele mai puternice și credibile instituţii din sistemul bancar al Republicii Moldova.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Nimeni nu a insistat să mă căsătoresc, dar întâlnirea cu Svetlana a fost aranjată, pesemne, de către Cel de Sus. Ne-am întâlnit ca să rămânem împreună pe toată viaţa. Părinții și Dumnezeu mi-au dat pe măsură tot ce-i necesar unui om ca să treacă cu onoare și demnitate cumpenele vieţii și să se bucure de respectul și stima familiei, rudelor, prietenilor, societăţii. Specialitatea de merceolog am îmbrăţișat-o în mare parte datorită tatălui meu. După absolvirea - cu eminenţă - a școlii de șapte clase din sat, tata a zis: ”Uite drumul spre Vârtijeni (pe atunci centru raional). Te sui într-o mașină și pleci la Soroca la Tehnicumul Cooperativist, ca să depui docu- mentele pentru a te face tovaroved” (adică merceolog, dar atunci tata nu știa, bineînțeles, acest cuvânt…). Unul din prietenii lui consăteni, Ștefan Munteanu, era vânzător într-un magazin din s. Cuhureștii-de-Sus și l-a sfătuit pe tata să mă dea, după șapte clase, anume la această specialitate. Așa s-a și întâmplat. În acei ani de studii am avut mai mulți profesori de forţă, printre ei fiind: Cașler Boris Isaevici (la istorie, dar a fost și curatorul grupei în care studiam), Anisimova Raisa Vasilevna (la merceologia mărfurilor neali- mentare) și, desigur, Ciolac Mihail Isaevici, vicedirectorul acelui Colegiu (a tradus în română manualele Merceologia și Contabilitatea, fapt pentru care noi, studenţii veniți din sate, i-am rămas foarte recunoscători). Mai 125 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Cu soţia Svetlana

târziu dânsul a devenit ministru al Comerțului din Republica Moldova, post pe care l-a deținut mai mult de 15 ani. Chiar de la începutul activității mele ca vicepreședinte al Cooperativei de Consum din satul Congaz, am fost ajutat mult de către președintele ei, Frank Aleksandr Grigorevici, dar și de contabilul-șef, Sâpciu Fiodor Gavrilovici. De atunci Șatenfeld Alexandr Semionovici mi-a rămas unul din prietenii de familie din Congaz. După absolvirea colegiului, mă gândeam, desigur, să-mi continui stu- diile. Într-un timp intenţionam să depun actele la medicină. Dar medicina se studia doar la zi, iar eu deja aveam familie cu doi copii. Unchiul Vasile Dubălaru, profesor la Universitatea de Stat din Moldova, m-a sfătuit să merg la Facultatea de Economie a Institutului Politehnic, acesta tocmai atunci (1964) fiind înființat. Așa am devenit student la secția cu frecvență redusă și am fost unul din absolvenții primei promoții (1970). Pe parcursul carierei am avut alături mulţi oameni de treabă, care m-au susţinut și m-au ajutat. Iată unele nume: Palazov Afanasie Chirilovici (pe atunci președinte al colhozului Rossia din satul Congaz, Erou al Muncii Socialiste), Dmitriev Ivan Grigorevici (președintele Uniunii Raionale de Consum din Comrat), secretarii Comitetului raional de partid Comrat, Tuzlov Mihail Ivanovici, Anastasov Ivan Ivanovici, Ianuș Nicolai Damia- 126 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei novici, Reabcici Victor Andreevici, Ticlenco Dmitrii Vasilevici (Cantemir), Glebov Vitalii Ivanovici (Taraclia) și multe alte persoane. Dar cea mai mare susţinere am avut-o întotdeauna din partea soției Svetlana (născută Cemedenco), pentru care îi sunt extrem de recunoscător.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Mai multe dintre detaliile ce țin de această întrebare au fost menţionate mai sus. Aici adaug că mă mândresc, îndeosebi, cu familia și copiii mei, care au avut o copilărie nu chiar ușoară. Din cauza migrării noastre prin atâtea localităţi, feciorul Artur a învăţat în trei școli, iar Sergiu – în patru. În 1979 a fost anunţat că focul olimpic spre Olimpiada de la Moscova va trece prin republica noastră, fiind purtat de cei mai destoinici sportivi. Sergiu, pe atunci elev, mă întrebă: ce să fac ca să particip și eu la această ștafetă? I-am răspuns că trebuie să practice mai intens sportul ca să poată trece concursul de selec- tare, care promitea să fie foarte dur. Un an a lucrat foarte mult. Acasă am instalat o bară, am cumpărat haltere și alte fiare, în fiecare zi parcurgea cu bicicleta cel puţin 10 km. Astfel, Sergiu a reușit să devină membru al echi- pei Republicii Moldova pentru purtarea focului olimpic. A fost un moment de mare bucurie și mândrie atât pentru noi, cât și pentru școala din Cantemir în care învăţa. În anul 1986 am fost ales de- putat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești pe circumscripția nr. 86 orașul Orhei, (pe atunci eram șef de secție la CC al PCM), iar peste doi ani am fost ales prim- secretar al Comitetului raional de partid Camenca și președinte Fiul Sergiu Dubălaru purtând torţa al Consiliului raional de deputați cu focul olimpic 127 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei din acest raion. În acei ani în republică luase amploare Mișcarea de Eliberare Naţională, accentul punându-se pe legiferarea limbii băștinașilor ca limbă de stat și revenirea ei la grafi a latină. Pe 31 august 1989 sesiunea Sovietului Suprem a examinat și a votat Legile cu privire la limba de stat și revenirea ei la grafi a latină. Mă mândresc că printre votanţii acestor legi epocale pentru poporul nostru am fost și eu. În primul Parlament al Republicii Moldova format pe principii democratice am fost ales deputat pe circumscripţia nr.197 Nimereu- ca. Una dintre primele legi adoptate de noul Legislativ a fost Legea cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Moldova. Am votat Tricolorul și, revenind la Camenca, am arborat noul drapel al republicii pe clădirea Consiliului raional de deputați ai poporului. Acel drapel a fâlfâit acolo din aprilie până în iunie a acelui an. După cum am afl at ulterior, în partea stângă a Nistrului, Tricolorul de la Camenca a fost primul și unicul drapel al noii republici arborat pe o clădire a organelor administraţiei publice raionale.Acest lucru nu plăcea unei părți a locuitorilor, dar și mai mult îl ura așa-numita elită a orașului Camenca, cea care nu agrea legile adoptate de noul Parlament și promova tot mai insistent ideile separatiste. O parte a întreprinderilor din oraș intrase în grevă. Într-o zi, vreo 20 de mii de locuitori din satele Rașcov, Caterinovca, Podoima, Podoimița, Valea Adâncă și altele au blocat pentru vreo șase ore drumul național Odesa– Vinița. Între timp, opoziţia separatistă a cerut convocarea sesiunii Sovietului raional, la care subsemnatul, ca președinte al Sovietului raional, dar și Vasile Panfi le (președintele Executivului raional) să ne fi prezentat dările de seamă. Mitinguri de protest împotriva poziţiei Chișinăului au fost organizate nu numai în orașul Camenca, dar și în unele sate (de pildă, Cunicea), la care s-a cerut demisia mea. Unii mă ameninţau chiar cu răfuială fi zică. La mitingul din Ca- menca se adunaseră vreo 15 mii de oameni. Unul din scopurile organizatorilor a fost scoaterea Drapelului de Stat de pe clădirea Consiliului Raional, lucru pe care trebuia să-l facă un pușcăriaș din Camenca. Clădirea era păzită de poliție, dar, după câteva ore de rezistenţă în faţa unei mase de mii de oameni, care începuseră să forțeze ușile și ferestrele, polițiștii au primit ordin să se retragă și Drapelul de Stat a fost dat jos. Printre înfăptuirile importante la care am contribuit, cât de cât, în acei ani furtunoși, cea mai memorabilă rămâne, indiscutabil, semnarea – pe 27 august 1991 – a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Prin aceasta mă consider participant la fondarea noului stat Republica Moldo- va, chiar dacă independența ei rămâne încă, cu regret, mai mult formală...

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Îmi pare că ceea ce s-a întâmplat la noi în deceniul din urmă nu place nimănui, 128 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei altfel zis, politica promovată de autoritățile publice este în defavoarea poporului și duce la falimentarea defi nitivă a statului Republica Moldova. Dezastru peste tot, tineretul pleacă din țară, satele rămân pustii, doar cu pensionari, invalizi și bolnavi. Mulți dintre noi, cei mai în vârstă, și nu numai, am crezut în forțele tinere din parlamentele și guvernările de după 2009, că vor aduce schimbări pozitive esențiale în toate sferele vieţii și, mai ales, în economia țării, vor demonstra responsabilitate și entuziasm, ceea ce nu s-a întâmplat. Și totuși, cred, că se vor găsi oameni capabili să scoată acest stat din prăpastia în care se afl ă… Desigur ar fi bine ca acest lucru să se întâmple cât mai curând posibil.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Tangențial am răspuns la această întrebare mai sus. Aici pot afirma că, la momentul actual, suntem o familie numeroasă, din care în afară de noi, părinţii, fac parte feciorii (Sergiu și-a pierdut prematur viaţa în urma unui accident rutier), nurorile Olga și Elena, nepoții Pavel, Andrei, Serghei și Natalia, strănepoatele Sofia și Laura. Eu cu soţia, după 50 și, respectiv, 43 de ani de muncă, suntem la pensie. Feciorul Artur, nurorile Olga și Elena au studii superioare. Ei și ceilalţi membri ai familiei noastre sunt încadraţi în muncă în diferite domenii. Nepoata Natalia e studentă.

Pavel Dubălaru și soţia Svetlana (în centru), cu feciorii, nurorile și nepoţii 129 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Suntem o familie unită, ne stimăm și ne susţinem reciproc, le purtăm o grijă deosebită celor mai mici. Sistematic ne întâlnim la sărbători, zilele de naștere, cu alte ocazii – concerte, teatru, etc. Întreţinem relații frumoase cu cuscrii, cu alte rude. Avem grijă de păstrarea amintirii despre cei răposați, ne străduim să mergem cel puțin de două ori pe an la mormintele părinţilor, mult mai des - la locul de veșnică odihnă a feciorului Sergiu și a nepotului Andrei, fiul lui Artur. Ținem mult la acest pământ.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - În mahalaua unde m-am născut și am crescut multe gospodării sunt pustii, pământul a devenit paragină, casele se ruinează. Dacă șleaul care duce spre satul Văscăuți a devenit aproape impracticabil, ce să mai vorbim despre majoritatea drumurilor lăturalnice!? În casa părinților mei nimeni nu mai trăiește, casele vecinilor noștri (mătușa Frăsâna, badea Mitrică, badea Nicolai Munteanu), cea a lui Gheorghe Severovanu, a lui Haralampe Dubălaru, dar și multe altele se risipesc. Pământul se ponorăște, fântânile seacă, școala medie a devenit gimnaziu pentru că numărul copiilor se mic- șorează pe an ce trece, deoarece tineretul pleacă în căutarea unor condiții de viaţă mai bune (posibilii urmași ai Coșerniței născându-se pe meleaguri străine). Bătrâni au rămas puțini, pleacă la Dumnezeu și mulți mai tineri. Mă tem că, dacă situaţia nu se va schimba, peste câteva decenii Coșerniţa ar putea să dispară...

130 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Tudor Iașcenco Născut la 09 iunie 1948. Studiile medii le-a făcut la Școala de 8 ani din Coșerniţa, Școala Medie Moldove- nească nr.1 din Florești, Școala Me- die Jora-de-Mijloc, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie, Secţia Jurnalism la Universitatea de Stat din Moldova (1974). Activi- tatea de muncă o începe în a.1966 în calitate de muncitor sezonier la Fabrica de zahăr din Ghindești, apoi lucrează șef de club în satul Coșerniţa. În presă activează din 1968: traducător, redactor-adjunct pentru dublaj, secretar responsabil de redacţie, iar din 1976 până în 1995 – redactor-șef al ziarului raio- nal Farul Nistrean din Rezina. Din 1995 – fondator și director al săptă- mânalului regional independent Cuvântul (aria de difuzare – raioanele Rezina, Orhei, Șoldănești și Telenești din regiunea Orhei), director al SRL Tipografia Rezina. Primul și actualul (2016) președinte al Asociaţiei Presei Independente din Moldova, pe care o fondează în 1997 împreună cu alţi câţiva colegi de breaslă. Autor și coautor al 10 culegeri de publicistică, inclusiv cu articole de investigaţie. Decorat cu Medalia Pentru Distincţie în Muncă (1976). Laureat al Premiului Uniunii Jurnaliștilor din Moldova Pentru cea mai bună lucrare a anului (1976, 1980) și al Premiului Peniţa de Aur al Uniunii Jurnaliștilor din URSS (1982); al Premiului Jurnalistul Anului (1999, 2003, 2006, 2012), decernat de Clubul Naţional de Presă din Chișinău, Centrul pentru Jurnalism Independent și Comitetul pen- tru Libertatea Presei din Republica Moldova; a peste 50 de premii în concursurile naţionale de creaţie în domeniul jurnalismului, inclusiv a jurnalismului de investigaţie.

131 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 1. Domnule Tudor Iașcenco! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Odată ne-am întâlnit cu Anatol Chiriac lângă Ghindeștii Noi, la inter- secţia traseului Florești-Chișinău cu drumul ce duce, pe lângă satul Hârtop, spre Coșerniţa. “De unde vii și încotro ţii calea?”, l-am întrebat. “Vin de acasă și plec la Chișinău”, a răspuns Anatol. Dânsul locuia de vreo două decenii la Chișinău și acel răspuns, că “acasă” pentru dânsul continuă să rămână casa părintească din satul de baștină, mi-a rămas pentru totdeauna în memorie, ca reper pentru multe cugetări la temă. Ulterior am iniţiat în Cuvântul un serial de interviuri cu personalităţi marcante din diferite domenii ale economiei, știinţei și culturii, originari din regiunea Orhei, care erau rugaţi să comenteze această noţiune. Răspunsurile lor ar putea servi drept material pentru o lucrare știinţifică. Pentru mine “acasă” înseamnă cel mai drag, cel mai dorit loc, încotro, indiferent de condiţiile de trai, te trag niște forţe inexplicabile și unde te simţi mult mai comod decât în cele mai luxoase hoteluri, la cele mai apro- piate rude și prieteni. Atâta timp cât mai erau părinţii, chiar și dacă aveam deja familie și apartament la Rezina, pentru mine “acasă” însemna casa părinteas- că din Coșerniţa, pentru soţie – gospodăria în care s-a născut și a crescut din Horodiște, raionul Rezina. Mai apoi, încetul cu încetul, noţiunea “acasă” a început să întruchipeze casa și familia noastră din Rezina, mai mult datorită copiilor noștri, născuţi, crescuţi și plecaţi de aici în lume și care, la fel ca și noi cândva, la prima posibilitate, vin “acasă” să se bucure și să ne bucure. Cu alte cuvinte, “acasă” pentru mine este nu atât imobilul în care locuiești, cât familia Epifanii Iașcenco, ostaș în Armata Ro- din care faci parte, valorile mână. 1944 132 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Părinţii Iulia și Epifanii Iașcenco morale și materiale deprinse și create inclusiv prin contribuţia proprie și care te determină, îţi dau valoare ca om, cetăţean, părinte, etc.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Am văzut lumina zilei la 9 iunie 1948, fiind al cincilea copil în familia noastră și primul dintre cei trei copii, care au completat-o după ce tata s-a întors dintr-un lagăr de concentrare din Siberia. Declaraţia regelui Mihai din vara anului 1944 despre ieșirea României din război l-a găsit pe taică-meu, Epifanii Iașcenco, lângă Iași, în componenţa unui regiment de infanterie română, care se afla în rezervă. Comunicându-le despre ieșirea României din război, comandantul a mai adăugat, că basarabenii, care doresc, se pot întoarce la baștină. Mama rămăsese acasă cu patru copii și tata n-a ezitat nici o clipă - împreună cu un grup de camarazi de prin părţile Floreștilor a pornit spre Coșerniţa. Dar noaptea, în apropiere de Bălţi, au fost opriţi de o patrulă sovietică. I-au reţinut, deși nu erau înarmaţi și, conform spuselor comandantului regimentului, nu aveau de ce se teme. La comendatura Bălţi, însă, nu au fost dispuși să stea mult de vorbă cu dânșii, înfundându-i pe toţi în lagărul de concentrare din preajma orașului, unde se aflau deja mai 133 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Bunica Artina, sora Zina, mama cu fratele Nicolae în braţe, tata, fra- tele Traian; în faţă - fratele Simion, subsemnatul, fratele Ion. Anul 1952 multe mii de prizonieri de război de diferite naţionalităţi. Peste vreo două luni, împreună cu alţi deţinuţi, a fost expediat în alt lagăr, în adâncul Sibe- riei. Un timp a muncit în mină, la scos cărbuni, apoi - la tăiat pădure. Din cauza condiţiilor neomenești de trai și muncă, deţinuţii mureau ca muștele. Tata îmi spunea mai târziu că atunci, în lagăr, a supravieţuit numai datorită faptului că nu fuma și mahorca, din tainul pe care-l primea, o schimba pe pâine, zahăr, alte produse alimentare. Când s-a întors, în 1947, în sat bântuia foametea. Mama, cu cei patru copii, o scotea cumva la capăt numai datorită faptului că îi avea alături pe bunelul Vasile și mâca Artina și ţineau împreună o vacă - aceasta, de fapt, a și salvat familia noastră. Fratele mai mare, Traian, o păștea numai el știa pe unde, având grijă ca de 2-3 ori pe zi, iar uneori și mai des, s-o aducă acasă la muls. Bunelul de pe tată, Alexandru Iașcenco, potrivit spuselor părinţilor, provenea dintr-o viţă de ucraineni, strămutaţi pe aceste meleaguri încă pe 134 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei vremea Ekaterinei și care, cu timpul, s-au românizat. După cum ne povestea tata - pentru că eu nu l-am cunoscut, - bunelul Alexandru era croitorul satu- lui. Avea și pământ, care, ca și grijile gospodăriei, erau totalmente în seama bunicii și a celor șase copii - trei băieţi și trei fete. Dânsul ţinea foarte mult la meseria sa și spera că măcar cineva dintre copii o va moșteni, declarând că anume aceluia îi va dărui mașina de cusut Singher - o adevărată avere pe atunci. Dar niciunul din copii n-a dorit să-i urmeze calea. Noi, cei cinci fraţi și două surori, am crescut mai mult cu bunelul Vasile și mâca Artina. De fapt, toţi am fost practic o familie. Deși părinţii locuiau într-o casă, iar noi cu buneii – în alta, nu ţin minte ca, mai ales seara, să nu ne fi așezat la aceeași masă rotundă, în jurul căreia încăpeau până la 14-15 persoane. Pe părinţii biologici ai mamei nu i-am cunoscut. Știam numai că mama ei a decedat când ea avea doar câţiva ani, că bunelul nu era din Coșerniţa, lucra la calea ferată și, înainte de război a fost transferat cu serviciul undeva în România. Mama, de mică, fusese înfiată de Vasile și Artina Ostrov, niște rude de-ale bunicii, care nu aveau copii. Acești Vasile și Artina Ostrov ne-au crescut și educat alături de părinţi, pe toţi cei șapte fraţi și surori, fiind pentru noi mai mult decât niște bunei. Ambii, aparent simpli, în realitate au fost niște oameni neordinari, lucru pe care, din păcate, l-am înţeles prea târziu. Bunica Artina era o vrăciui- toare recunoscută hăt departe de hotarele satului. Lumea venea la dânsa cu cele mai diferite boli și probleme. Trata atât oamenii, cât și animalele. Cu descântece și fel de fel de leacuri naturiste. Noi, educaţi la școală în spirit ateist, priveam cu ironie la ceea ce făcea bunica și la oamenii care preferau să vină după ajutor la dânsa în loc să se adreseze medicilor. Un caz, însă, pe mine m-a făcut să-mi schimb într-o oarecare măsură părerea despre preocupările bunicii. Într-o seară a venit la ea un flăcău din mahalaua noastră. Să fi avut vreo douăzeci de ani. O mulţime de coșuri puroioase îi transformaseră obrajii, nasul într-o rană la care îţi era groază să te uiţi. Bunica l-a descântat nouă zile, i-a dat niște alifii, pregătite nu mai știu din ce. Către ziua a noua faţa flăcăului se tămăduise aproape complet. Bunica nu o dată ne îndemna: învăţaţi ceea ce știu eu, vă va prinde bine în viaţă. N-am ascultat-o și toată experienţa ei enormă în domeniul medi- cinii naturiste, astăzi recunoscută și la noi, a plecat cu dânsa în mormânt. Pe bunelul Vasile Primul Război Mondial l-a prins în Kaukaz. Tocmai trebuia să fie demobilizat, dar în loc de casă s-a pomenit pe front, încă pentru patru ani. A revenit în Coșerniţa în 1918, “pe timpul slobodei”, cum spunea bunelul, cavaler al trei Cruci Sfântul Gheorghe, cel mai înalt însemn al bărbăţiei și virtuţii ostășești în Rusia ţaristă. Toată viaţa a purtat aceste 135 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei cruci în buzunarul stâng al cămășii, prinse cu niște bolduri. (Bunica îi cosea sau îi cumpăra numai cămăși cu buzunare la piept). Consătenii i-au văzut crucile o singură dată, prin 1967, când, cu ocazia aniversării de 50 de ani de la Revoluţia din Octombrie, autorităţile satului i-au invitat la o festivitate și pe participanţii la Primul Război Mondial, dăriundu-le câte un costum din parusină. Tata ne povestea că, în tinereţe, bunelul Vasile fusese un om neînfricat, capabil de acţiuni neordinare. Probabil, așa a și fost, căci Crucea Sfântul Gheorghe se decerna pentru merite personale deosebite în luptă. Noi l-am cunoscut mai mult ca un povestitor neîntrecut de balade, povești, urături, colinde, din care știa o sumedenie, și un om de o bunătate neobișnuită. Pensia de 12 ruble, alţi bani pe care-i câștiga cu anumite ocazii, de cele mai multe ori bunelul ni-i împărţea nouă, nepoţilor. În familie am fost șapte copii. Într-un timp, împreună cu noi, mai locuiau sora Zina cu soţul și un copil, fratele Traian cu familia. În aceste perioade bunica punea pe masă câte 12-14 linguri. În fiecare sâmbătă ea (mama din zori și până-n noapte se spetea la norme), cocea câte un cuptor de pâine (în cuptor încăpeau 14 tăvăli mari) și altul - de plăcinte. Pâinea de obicei ne ajungea până vinerea următoare, plăcinte nu întotdeauna rămâneau chiar pentru a doua zi. Nici până acum nu pot înţelege de unde lua bunica, mai apoi și mama atâtea puteri, ca să frământe acele coveţi de aluat, să ne poarte pe toţi întotdeauna sătui și curat îmbrăcaţi? Iar tata de pe un drum venea și pe altul pleca. Întotdeauna îi putrezea cămașa în spate. De sudoare. Munca în colhoz, gospodăria în care în permanenţă ţinea vacă, 10-15 oi, porci, iepuri, păsări necesitau eforturi neomenești. El, împreună cu mama, sprijiniţi și ajutaţi de bunei, au muncit din greu câte zile au avut, pentru ca noi, cei șapte copii, să avem o altă viaţă. Tot ce au câștigat, tot ce au obţinut în viaţă ei au investit în noi, copiii, dorind să ne vadă pe toţi cu profesii, stimaţi, bine aranjaţi în societate. După școala din sat, sora Nastea și fratele Traian au absolvit Tehnicumul Agricol din Cucuruzeni, apoi sora a mai terminat Institutul Învăţătoresc din Bălţi și Facultatea de Chimie și Biologie a Institutului Pedagogic din Tiraspol, iar fratele - Facultatea de Agronomie a Institutului Agricol din Chișinău. Alt frate, Ion, absolvind Facultatea de Litere și Istorie, a lucrat profesor, jurnalist. Zina de asemenea s-a vrut agronom, dar tata s-a împotrivit: ajunge atâţia agronomi într-o familie, ne-ar mai prinde bine și un medic, spunea el. Și a trimis-o pe Zina, contrar voinţei ei, la Școala de Medicină din Bălţi. Dar după câteva luni de învăţătură, ea s-a întors acasă, refuzând categoric să urmeze cariera de lucrător medical. Tata i-a pus condiţia: ori medicina, ori colhozul. Ea a preferat colhozul, lucru de care mai apoi s-a căit amarnic și ea, dar și tata. 136 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Celorlalţi trei feciori tata ne-a pus o singură condiţie: să învăţăm și să fim întotdeauna în rând cu lumea. Simion, fratele mai mic a fost electrician și maistru pentru reparaţia frigiderelor, omul despre care la Florești, unde a trăit cu familia și a muncit, am auzit numai cuvinte frumoase. Mezinul, Nicolae, care după Colegiul Electromecanic din Chișinău mulţi ani a muncit la firma Moldavhidromaș, s-a stins din viaţă prea devreme. Și dacă noi, copiii, am mers mai departe decât părinţii și buneii, am luat de la viaţă mai mult decât ei, înseamnă că eforturile părinţilor, Epifanii și Iulia Iașcenco, ale buneilor, Vasile și Artina Ostrov, n-au fost zadarnice. Aici trebuie să fac o remarcă. Mai mulţi membri ai familiei noastre au purtat două prenume. Primul nume mic al mamei a fost Olga, iar înfiind-o, buneii, dar și satul toată viaţa i-au spus Iulia, în puţinele documente ce s-au păstrat, inclusiv actele de naștere ale copiilor, ea a figurat cu ambele prenume. La insistenţa preotului, fratele cel mai mare a fost botezat cu prenume- le Traian, iar una din surori - Cristina. Părinţilor și celorlalţi membri ai familiei, inclusiv și respectivilor, aceste prenume nu le-au prea plăcut și unul toată viaţa s-a numit Anatol, iar cealaltă - Zinaida.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Am plecat din sat în fragedă tinereţe, dar și după decenii chipurile multor consăteni îmi rămân vii în amintiri. Directorul școlii, Leonid Climov, care pentru părinţii mei servea drept exemplu de adevărat intelectual, cu o educaţie aleasă, așa și mi s-a întipărit în memorie: înalt, zvelt, cu zâmbe- tul pe buze și pălăria ridicată în semn de salut în faţa oricărui consătean. Uneori, amintirile mă aduc aievea în sălile de clasă și parcă-i văd alături și-i aud pe primul învăţător Profir Gavrilovici, profesorii Ana Darie, Na- dejda Lescu, Tudor Scutaru, Gheorghe Pascarencu, Maria Cocearovschi, Ecaterina Cojocaru, Parascovia Roșca și, desigur, Petru Goncearuc, pe care noi l-am ales diriginte de clasă în situaţia când nimeni din profesori nu dorea această funcţie. În timpul când eram încă în sat, Coșerniţa vorbea cu un respect de- osebit, dar și cu mândrie de savanţii Vasile Dubălaru, Nicolae Cojocaru, Toma Ghileţchi, de Pavel Dubălaru, care ajunsese conducător de raion. Alături de dânșii, urme aparte în istoria satului au lăsat Ion al lui Trofim Rusu, care un timp a fost și președinte al Sovietului sătesc, fraţii meșterul Vasile și pedagogul-muzicantul Gheorghe Cojocaru, Lucrătorul Emerit al Cooperaţiei de Consum Alexei Darie, mecanizatorii Efim Buzdugan și Vasile Cojocaru, croitorii Ionică Lungu și Efim Dohotaru, lucrătorii 137 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei medicali Clava Constantinică și Niusea Concearuc, președinţii colhozului Mina Arteni și Mihail Bulgaru, poștașii Feodor Iașcenco, Petru Scutaru și Nicolae Munteanu. Din generaţia mea nu pot să nu-i nominalizez pe Ion și Alina Pascarencu, ulterior pedagogi de performanţă și părinţii unor copii deosebiţi, agrono- mul Ion Ouș, inginerul Ion Tofan, dar și pe savantul Grigore Dohotaru, profesorul de educaţie fizică Grigore Ostreţ, controversatul om de afaceri Gheorghe Capbătut, interpretul Vladimir Postoroncă, pe care Dumnezeu i-a luat în Împărăţia Sa cu mult înainte ca ei să se fi afirmat pe deplin aici, pe Pământ. Toţi aceștea au servit pentru mine drept exemplu de atitudine conștiincioasă, exigentă și responsabilă faţă de domeniul în care erau an- trenaţi, bucurându-se de stima și respectul celor care i-au cunoscut.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor per- sonalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Există diverse modalităţi de a înveșnici numele pământenilor. În po- melnicele familiale, pietrele și crucile de pe morminte, diverse monumente, denumiri de străzi și instituţii, etc. Eu consider că cea mai frumoasă și trainică sursă de înveșnicire sunt memoria poporului și cărţile. O institu- ţie, o stradă aleasă să poarte numele unei personalităţi poate să degradeze, chiar să dispară. Pomelnicele se pot pierde, cimitirele au și ele sorocul lor. Memoria poporului, dar și cărţile, după mine, sunt cele mai durabile. In- formaţiile despre multe personalităţi de care este legată istoria seculară a satului nostru au ajuns până la noi și vor rămâne pentru alte generaţii de urmași anume datorită memoriei consătenilor și lucrărilor scrise de îna- intași. Unul din scopurile acestei cărţi este anume înveșnicirea numelor și faptelor câtorva generaţii de coșerniţeni. Între copertele lucrării realizate cu concursul mai multor consăteni au încăput numele și faptele a câteva sute de coșerniţeni din diferite generaţii, care au activat în diverse dome- nii, fiecare lăsând în istoria satului o urmă aparte. Și dacă această carte va vedea lumina tiparului, înseamnă că ne-am făcut datoria.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - În adolescenţă, sub impresia lecţiilor de geografie ale Mariei Dimitri- evna Cocearovschi, cum îi spuneam noi atunci, mă visam geolog. După clasa a noua am dat admiterea la Tehnicumul Electromecanic din Chișinău, specialitatea Automatică și Telemecanică, dar chiar înainte de 1 septembrie m-am răzgândit și am mers în clasa a zecea la Școala Medie Jora-de-Mijloc, raionul Orhei. Sora mai mare, Nastea, lucra acolo profesoară de chimie și 138 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Sora Anastasia și cumnatul Vasile Telerman. Ea - profesoară, el - pro- fesor și director al Școlii Medii Jora-de-Mijloc, raionul Orhei. Anul 1965 biologie, iar cumnatul – director al școlii. După mai multe peregrinări prin diferite localităţi, ei au decis să se stabilească în această comună pitorească de pe malul Nistrului și au început să-și înalţe casă. Străini, cu doi copii mici, nu le era deloc ușor. Povestirile lor despre sat, Nistru, școala lor, care tocmai primise statut de școală medie, și colectivul pedagogic m-au făcut să mă dezic de Chișinău și inginerie. Acum, de la înălţimea anilor la care am ajuns, pot să afirm cu certitudine, că fiecare om se naște cu destinul său, pe care nimeni nu este în stare să-l schimbe. Până în clasa a X-a jurnalismul ca o posibilă profesie nu figura nici în cel mai îndepărtat colţ al planurilor mele. Interesul a apărut absolut întâmplător, după ce, îndemnat de profesorul de limbă și literatură româ- nă Ion Ciobanu, am publicat în ziarul raional din Orhei o știre despre o serată literară organizată în școala din Jora-de-Mijloc. Acea știre a răvășit toate planurile mele. Au urmat alte publicaţii. Între timp, în anul 1966, când mi-am luat atestatul de maturitate, pe lângă Facultatea Filologie a Universităţii de Stat din Chișinău a fost anunţată admiterea la o specialitate nouă - Jurnalistica. Noi, cei născuţi în 1948, cel puţin în învăţământ, am fost pe linia întâia a reformelor. Primii a trebuit să facem în școala secundară 8 clase în loc de 7, iar atestatul să-l primim după 11 ani de învăţătură. Peste câţiva ani 139 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei această variantă a fost considerată nereușită, revenindu-se la ciclul de 10 clase. Însă în 1966, în școlile medii din Moldova au fost două promoţii: noi, după 11 clase și cei cu 10 clase. Astfel, la instituţiile de învăţământ mediu de specialitate și superior atunci au fost niște concursuri inimaginabile. La filologie cu specializare în jurnalism la Universitatea de Stat erau vreo 25 de pretendenţi pentru un loc. Eu nu am trecut concursul și am decis să-mi găsesc un loc de lucru la vreo redacţie și să încerc să-mi fac studiile la secţia fără frecvenţă. Decizia era determinată în mare parte și de posibilităţile financiare modeste ale părinţilor, doi colhoznici de rând, cu venituri foarte modeste, mai ales că mama luni la rând nu ieșea de prin spitale. Al doilea an am dat admiterea, dar angajarea la lucru s-a dovedit o chestiune destul de problematică. La ziarele raionale, care atunci se editau în două limbi, de regulă, se scria în limba rusă, după ce textele erau traduse în moldovenească. Am cutreierat majoritatea redacţiilor din centrul și nordul republicii. Dar nici mapa cu articole publicate în diferite ziare raionale și republicane, nici statutul de student la Universitate nu aveau efectul dorit de mine. În multe redacţii aveau nevoie de cadre, dar care să scrie în rusește. La ziarul din Rezina cred că m-a adus destinul. Într-o zi de luni, în au- gust 1968, am mers la redacţia ziarului raional din Florești să duc un articol despre lucrările agricole din satul natal, unde eram angajat ca șef de club și mai aveam un post local de radio. Nicolae Coșciug, șeful secţiei scrisori la Drapelul Roșu, care era la curent cu dorinţa mea, îmi zice: “La redacţia din Rezina urgent au nevoie de traducător. Poate încerci?” Peste câteva ore eram deja în redacţia ziarului Farul Nistrean. Un loc de traducător din cele două era vacant, iar doamna care lucra, peste o lună urma să plece în concediu prenatal. Redactorul-adjunct pentru dublaj, Vladimir Afanasiev mi-a ascultat istoria, apoi mi-a întins câteva articole în limba rusă, mi-a arătat masa la care să mă așez și mi-a spus: “Hai, arată ce poţi!” Am tradus până seara târziu și a doua zi până la amiază, după ce șeful mi-a spus: “Te luăm. Salariul 90 de ruble. Merge?” Eram în al nouălea cer de bucurie. Am cerut doar o zi ca să-mi aduc car- netul de muncă. La Sovietul sătesc Coșerniţa și la Secţia de Cultură Florești în câteva ore mi-au satisfăcut cererile și peste o zi eram deja în serviciu la Farul Nistrean, ziar căruia i-am dedicat 27 de ani. Peste un an am fost promovat în funcţia de redactor-adjunct pentru varianta în limba română, iar ultimii 19 ani am exercitat funcţia de redactor-șef. Am ţinut mult la această publicaţie, pe care, alături de colegii de echipă Vladimir Afanasiev, care mai mulţi ani a fost redactor-șef, Mircea Odobescu, Liuba Catrinici, Elena Roman, Victor Sofroni, Mihai și Ludmila Povstenco ș.a. reușisem s-o promovăm în rândul celor mai combative și populare publicaţii locale din 140 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Moldova. În cei 19 ani, cât am ocupat postul de redactor- șef, nu a fost an în care Farul Nistrean sau colaboratorii lui să nu iasă învingători în cel puţin 2-3 concursuri de creaţie republicane și unionale. Anume în această perioadă creaţia mea a fost apreciată cu două Premii ale Uniunii Jurnaliștilor din Moldova pentru cea mai bună lucrare a anului și Premiul Uniunii Jurnaliștilor din URSS Peniţa de Aur, de care până atunci se învrednicise numai patru jurnaliști din Moldova; au văzut lumina tiparului câteva Decembrie 1976. La 28 de ani, confi rmat culegeri de publicistică. în funcţia de redactor-șef al ziarului raional În primii ani după proclama- Farul Nistrean din Rezina, funcţie pe care rea independenţei Republicii am exercitat-o 19 ani din cei 27 de ani de Moldova, se făcuseră mai multe activitate în redacţia acestei publicaţii încercări de a scoate mass-me- dia de sub dictatura autorităţilor și a politicului. Timide și sporadice, acestea nu au dat rezultatele scontate, dar au trezit, totuși, în rândul jurnaliștilor, dar și al unor consumatori de media, interesul și tendinţa de reformare. Agrarienii, ajungând la putere în 1994 (în Parlament) și în 1995 (în ma- joritatea administraţiilor publice locale din ţară, inclusiv în administraţia raionului Rezina), într-un mod categoric au încercat să reînchidă presa în ţarcul în care aceasta se aflase până la 1991. Intenţia lor în cazul nostru a avut un efect invers. Apariţia Cuvântul-ui, practic primul în presa locală din Republica Moldova ziar regional neangajat faţă de autorităţi și formaţiunile politice, a fost, de fapt, o reacţie la obrăznicia cu care administraţia agrariană a declanșat procesul de „punere la respect” a echipei ziarului Farul Nistrean, echipă care a preferat să demisioneze în componenţă aproape deplină și să fondeze pe loc absolut gol un nou ziar, Cuvântul, decât să rămână o sculă de manipulare a maselor în mâinile guvernanţilor. A fost un proces dureros, cu intimidări, presiuni psihologice serioase. Pentru a demonstra că am fost concediat neîntemeiat din funcţia de redactor-șef, am acţionat în judecată administraţia raionului, în spatele căreia se afla Partidul Democrat Agrar - un lucru absolut ieșit din comun în acei ani. Fără avocat, am câștigat procesul 141 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei în toate cele trei instanţe, fiind restabilit în funcţie, mi s-a plătit salariul pentru perioada de concediu forţat. Dar nu m-am întors la Farul Nistrean pentru că, între timp, deja înregistrasem săptămânalul regional Cuvântul și pentru că ne doream să facem cu totul alt tip de jurnalism. În pofida tuturor dificultăţilor create de administraţia raionului și liderii PDAM, treptat majoritatea cititorilor de la Farul Nistrean au preferat să abo- neze Cuvântul. Asta, dar și faptul că în anii următori, 1996-1998, asemenea ziare au mai apărut la Cimișlia, Nisporeni, Bălţi, Criuleni, Glodeni, Ungheni, împreună cu liderii cărora am fondat Asociaţia Presei Independente, orga- nizaţie care cu timpul a devenit una din cele mai reprezentative, influente și apreciate structuri în mass-media din Republica Moldova, ne-a ajutat într-o perioadă relativ scurtă să ne consolidăm poziţiile pe piaţa mediatică din ţară, să demonstrăm potenţialul adevărat al presei neangajate faţă de autorităţi și formaţiunile politice, dar și faţă de careva magnaţi. La capitolul realizări aș mai putea adăuga câteva detalii. În afară de ne- număratele premii obţinute de cele două publicaţii pe care le-am condus, cu referire la succesele personale mai pot menţiona că, în perioada 1977-1999 am fost deputat/consilier în Consiliul Raional Rezina, trei decenii - membru al Consiliului și Biroului permanent al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova,

Tudor Ţopa (în centru) susţinut de Grigore Vieru și Tudor Iașcenco la o întâlnire cu alegătorii în campania electorală pentru alegerile de- putaţilor poporului în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești din 1990 142 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Echipa Cuvântul-ui, adunată la soţii Povstenco, așteptând de la tipo- grafie primul număr al ziarului. Iată-l, îl ţinem în mână! De la stânga la dreapta: Ludmila Povstenco, Liuba Catrinici, Tudor Iașcenco, Ion Șova, Lilia Vetrilă, Elena Roman și Victor Sofroni. În rolul de fotograf - Mihai Povstenco

în câteva rânduri – președinte al Asociaţiei Presei Independente, de patru ori Clubul de Presă din Chișinău și Centrul pentru Jurnalism Independent mi-au apreciat activitatea cu cel mai prestigios trofeu al breslei jurnalistice din Republica Moldova, Mărul de Cristal și titlul Jurnalistul Anului; am editat în calitate de autor și coautor 10 culegeri de publicistică, lucrările mele fiind publicate și în multe alte cărţi; am obţinut peste 50 de premii în concursurile naţionale și internaţionale de creaţie. Sunt acestea niște per- formanţe cu care s-ar putea mândri Coșerniţa? Nu știu. Pentru mine însă sunt niște realizări care demonstrează că am reușit ceva în această viaţă. Eu personal consider că cele mai mari reușite ale mele sunt familia cu cele două fiice; săptămânalul Cuvântul și Asociaţia Presei Independente.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Lista persoanelor care într-o măsură mai mică sau mai mare m-au ajutat să-mi realizez scopurile e destul de mare. Voi pomeni doar câteva nume. În primul rând, colegii de breaslă Vladimir Afanasiev, Simion Beldiman de la Farul Nistrean, care m-au ajutat să mă integrez plenar în echipa re- dacţiei, să deprind și să fac faţă legilor breslei. 143 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei În al doilea rând, familia, care m-a înţeles și a tolerat predilecţia mea pentru ziar și jurnalism adesea în detrimentul necesităţilor familiei. Un rol deosebit în viaţa și creșterea mea profesională ca jurnalist și mana- ger de ziar l-au jucat patriarhul jurnalisticii moldovenești, scriitorul Tudor Ţopa, publicistul și poetul Vasile Spinei, colegii mai tineri Petru Macovei, directorul Asociaţiei Presei Independente și Cornelia Cozonac, președintele Centrului de Investigaţii Jurnalistice, dar și mulţi alţi colegi din domeniu, fiecăruia revenindu-i un rol aparte, destul de esenţial în aceste procese, pentru care nu pot să nu le fiu recunoscător. Când am început proiectul Cuvântul în Moldova nu exista cel puţin o bază normativă la care ne-am fi putut orienta în procesul de fondare a ziarului. Am întocmit documentele de constituire mai mult în baza idealurilor și intuiţiei noastre. De la Farul Nistrean toţi am plecat cu mâinile în buzunare, deși acolo acumulasem o avere solidă: două automobile, vreo opt cabinete cu tot mobilierul și echipamentul necesare. Am început să facem ziarul la un calculator donat de Fundaţia Soros-Moldova, care ne-a mai dat și două tone de hârtie. În câteva zile și nopţi am învăţat să culegem articolele la calculator, dar habar nu aveam cum se machetează ziarul. Un specialist din Capitală a căzut de acord să ne ajute, dar era disponibil numai două nopţi în săptămână. După ce pregăteam articolele și imaginile, seara îl aduceam cu mașina proprie de la Chișinău, noaptea machetam ziarul, iar dimineaţă îl duceam înapoi. Așa am făcut primele două numere. Al treilea număr Ludmila Povstenco, cea care își asumase rolul de redactor-șef, corector și machetator, l-a paginat singură. Mai complicat a fost cu tipărirea Cuvântul-ui. Din toate tipografiile din regiune a căzut de acord să tipărească ziarul numai cea din Râbniţa. Dar deja după primul număr, directoarea întreprinderii, Tamara Krikliveţ, cu care eram în relaţii foarte bune, ne-a comunicat că, la solicitarea autorităţilor rezinene, administraţia orașului Râbniţa a impus-o să rezilieze contractul cu noi, încheiat cu acceptul autorităţilor de la Tiraspol, interzicându-i să tipărească Cuvântul. Cineva, poate, își mai amintește iarna 1995-96, când pomii de pe marginile drumurilor abea se vedeau din nămeţi. În asemenea condiţii am fost nevoiţi să facem săptămânal o cale de circa 260 km tur- retur până la tipografia din Criuleni, administraţia căreia a acceptat să ne editeze ziarul. Când Jiguli-ul meu nu mai era în stare să înfrunte drumurile înzăpezite, ne ajutau cu transport prietenii. Nu aveam sediu, cartierele orașului Rezina erau alimentate cu energie electrică după metoda “evantai” și noi eram nevoiţi să migrăm dintr-un apartament în altul pentru a reuși să pregătim numărul la timp. Relaţiile cu autorităţile erau extrem de tensionate. Sub diverse motive ni se îngrădea 144 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei accesul la informaţia de interes public. Oficiile poștale erau atenţionate să nu aboneze Cuvântul, pentru că peste o lună-două ziarul va da faliment și poștașii vor trebui să întoarcă oamenilor banii pentru abonamente din propriile buzunare… În ciuda tuturor acestor și altor dificultăţi, tirajul ziarului creștea de la o lună la alta. Deja în ianuarie 1999 Cuvântul ajungea în peste 4000 de familii, instituţii, întreprinderi, devenind în judeţul Orhei cea mai solici- tată publicaţie. În următorii ani tirajul Cuvântul-ui s-a menţinut constant la cotele de 4000-5000 de exemplare. Ascensiunea noii publicaţii se baza în primul rând pe încrederea cititorilor în echipa redacţiei și faptul că tot timpul punem în prim plan interesele cetăţeanului, străduindu-ne să facem o publicaţie cât mai actuală, interesantă și utilă, să oferim multă informaţie, diversă, obiectivă. Pe de altă parte, liderii locali ai partidelor de guvernământ și demnitarii din administraţia raioanelor Rezina, Orhei, Șoldănești, de regulă, sunt nemulţumiţi de Cuvântul, “că mai mult critică și nu prea vede faptele noastre bune”. Apropo, această atitudine a fost și rămâne specifică pentru majoritatea absolută a formaţiunilor politice și oamenilor lor, care s-au perindat la guvernare în regiunea Orhei în toată perioada de la inde- pendenţă încoace și care continuă să perceapă presa doar ca instrument de buzunar, menit să le slujească pentru lustruirea propriei imagini. Fiind însă înlăturaţi de la Putere și pomenindu-se în dificultate, ei vin după ajutor anume la Cuvântul, subliniind că e „independent și apără dreptatea”.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Mă mândresc mult că sunt consătean cu doctorul în fi losofi e Nicolae Cojocaru, primul doctor habilitat în medicină din Coșerniţa Alexei Darie, omul de stat și ex-parlamentarul Pavel Dubălaru, semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, Simion Rusu, unicul deocamdată con- sătean general al Serviciului de Informaţii și Securitate, fraţii Chiriac, Anatol - compozitorul și Teo – poetul, interpreta de muzică populară și pedagogul Nătăliţa Munteanu (Iașcenco), Valeriu Cebotari, un specialist de referinţă în vinifi caţie, șef de direcţie la Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare, Grigore Munteanu, directorul Liceului Teoretic Mihail Sadoveanu, una din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ preuniversitar din Capitală, pedagogii Gheorghe S.Cojocaru și Tudor Scutaru și multe alte personalităţi băștinașe din Coșerniţa, cu care întreţin relaţii de colaborare și prietenie. În aspect profesional mă mândresc cel mai mult cu faptul că am fost complice la fondarea săptămânalului Cuvântul, Asociaţiei Presei Indepen- dente, dar și cu publicistica mea. 145 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Aici nu pot să nu mă refer la un moment, în opinia mea, destul de semni- ficativ. În 1999 Consiliul raional Rezina, format în majoritate din agrarieni, și-a depus mandatul. La ultima ședinţă consilierul Andrei Ţurcan le-a propus colegilor să-și ceară iertare în faţa lui T.Iașcenco și a fostei echipe a Farului Nistrean pentru cele întâmplate. La acel moment săptămânalul Cuvântul prinsese deja rădăcini adânci în raionul Rezina și în raionul Șoldănești, din an în an fiind apreciat și susţinut de tot mai mulţi cititori. Noi, drept răs- puns, le-am mulţumit agrarienilor pentru provocarea la care ne-au supus, posibilitatea de a demonstra de ce suntem capabili cu adevărat. Desigur, un ziar își face auditoriu întâi și întâi prin tematica sa, modalitatea de prezentare a informaţiei, relaţiile cu cititorii. Urmând experienţa unor colegi din SUA, Polonia, România etc., noi am încercat (și nu fără succes) și alte modalităţi de a aduna în jurul Cuvântul-ui cât mai mulţi prieteni. Concursul Omul Anului, desfășurat în parteneriat cu diferite organizaţii neguvernamentale din teritoriu, a fost unul din cele mai longevive și mai de

Doi dintre protagoniştii volumului II al culegerii 30 de întrebări de-acasă: dr. în economie Nicolae Ambrosi (în stânga) şi academicianul Sergiu Chili- mar (în dreapta) în discuţie cu Tudor Iaşcenco la lansarea cărţii 146 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Împreună cu academicianul Alexandru Cibotaru (în dreapta), unul din cei circa 100 de protagonişti ai serialului de interviuri cu personalităţile marcante din regiunea Orhei 30 de întrebări de-acasă şi academicianul V.Celac (în stânga) la festivitatea dedicată jubileului de 70 de ani de la crearea primelor instituţii de cercetare şi 55 de ani de la fondarea Academiei de Ştiinţe a Moldovei succes proiecte (15 ani) desfășurate sub egida ziarului. În cadrul acestuia, la fiecare sfârșit de an, dintre protagoniștii publicaţiilor din Cuvântul, un juriu format din reprezentanţi ai APL, societăţii civile și redacţiei selecta 10-12 persoane care se impuneau prin performanţe deosebite în domeniile lor de activitate (agricultură, industrie, businessul mic și mijlociu, cultură, educaţie, sport, societatea civilă, etc). În perioada sărbătorilor de Crăciun învingătorii erau omagiaţi în cadrul unor recepţii speciale, beneficiind și de promovarea respectivă în paginile ziarului. Laureaţi ai acestui concurs au devenit circa 200 de fruntași din teritoriul regiunii Orhei. Despre prestigiul concursului mărturisește și faptul, că mulţi laureaţi includ această perfor- manţă în CV-urile lor, trofeiele obţinute sunt expuse la locuri de cinste în casele sau oficiile acestora. Anual redacţia își omagiază prietenii săi fideli, care contribuie la pro- movarea ziarului și, respectiv, la sporirea veniturilor de la vânzarea lui și serviciile de publicitate. Alte proiecte realizate de echipa Cuvântul-ui și subordonate aceluiași scop, au fost concursurile Faptele noastre ne fac ceea 147 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Trofeie din muzeul redacţiei săptămânalului Cuvântul: Merele de Cristal, Clopotul de bronz - pentru jurnaliştii Cuvântul-ui; premii pentru laureaţii concursurilor ziarului ce suntem, Talente tinere, Cel mai activ primar/consilier local, Cea mai origi- nală reţetă culinară autohtonă, Tânărul Anului (în parteneriat cu Primăria Rezina și, respectiv, Consiliul Raional Telenești) etc. O acţiune de succes a fost și Caravana cărţii românești. La apelul Cuvân- tul-ui au răspuns mai mulţi cititori ai ziarului și protagoniști ai serialului 30 de întrebări de-acasă, inclusiv academicianul Vasile Micu, publicistul și scriitorul Tudor Ţopa, medicul și scriitorul Ion Cuzuioc, colonelul în rezervă Andrei Covrig, directorul Institutului de Istorie și Drept al Academiei de Știinţe a Moldovei Gheorghe Cojocaru, doctorul în știinţe Andrei Hariton, scriitorul și publicistul Iacob Cazacu ș.a. Volumele adunate în cadrul acestei caravane au completat fondurile a 8 biblioteci publice din raioanele Orhei, Rezina, Șoldănești și Telenești cu peste 700 de titluri de carte. În două decenii, prin intermediul și cu susţinerea Cuvântul-ui au fost desfășurate zeci de acţiuni de caritate, în urma cărora mai multe familii și persoane aflate în dificultate au beneficiat de ajutoare substanţiale din partea cititorilor Cuvântul-ui pentru intervenţii chirurgicale, tratamentul unor boli grele, recuperarea pierderilor în urma diferitor calamităţi ș.a.m.d. De exemplu, la apelul unei cititoare din Rezina, suma necesară pentru o intervenţie chirurgicală unei copile din s. Ignăţei a fost adunată în apro- ximativ o lună, graţie cărui fapt fata a fost salvată. Donaţii substanţiale în bani și bunuri au fost adunate la apelul Cuvântul-ui și pentru o familie din 148 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei comuna Biești, Orhei, și alta din Lipceni, Rezina, casele și averile cărora au fost mistuite de incendii. Șirul exemplelor poate fi continuat. Ca instrument de control al societăţii asupra autorităţilor publice, Cu- vântul a fost și rămâne în permanenţă cu ochiul pe guvernanţi și faptele lor. Și deoarece Republica Moldova a ajuns în rândul ţărilor cu cele mai corupte autorităţi și organe de stat, mass-media neangajată, inclusiv Cuvântul, s-a văzut datoare să se includă plenar în combaterea acestuia, dar și altor vicii ale societăţii noastre: încălcarea drepturilor omului, discriminarea anumitor categorii de cetăţeni, combaterea dezmăţului unor structuri și persoane din domeniul justiţiei și a birocraţiei moldovenești, să devină un fel de avocat al celor nedreptăţiţi. Am considerat raţional ca aproape în fiecare număr să avem articole la aceste teme, o bună parte din care sunt de fapt niște reacţii la scrisorile și semnalele cititorilor. Cei vizaţi în aceste investigaţii în aspect negativ, desigur, se supără, uneori chiar foarte rău pe ziar și jurnaliști, încercând să ne impună „să fim mai cuminţi”. Prima chemare în judecată am avut-o din partea membrilor Biroului de avocaţi Șoldănești, care pretindeau că ziarul i-a defăimat și le-a pătat onoarea, publicând o scrisoare a unui cetăţean care se plângea că avocaţii nelegitim au privatizat casa lui. Judecătoria Rezina și Curtea de Apel Chișinău au calificat cererea avocaţilor împotriva Cuvântul-ui drept neîntemeiată. Ulterior ziarul a revenit de câteva ori la temă și, în cele din urmă, casa i-a fost întoarsă omului. Cel mai răsunător din cele 10 procese judiciare intentate pe parcursul a două decenii împotriva ziarului Cuvântul și a jurnaliștilor din echipa noastră a fost cel iniţiat în a. 2006 de primarul orașului Rezina, M.Cuţ și doi funcţionari din cadrul administraţiei locale, ca reacţie la o investigaţie în care erau dezvăluite mai multe fărădelegi și abuzuri săvârșite de aceștea în domeniul gestionării patrimoniului public. Respectivii, persoane cu influenţă și susţinere în partidul de guvernământ în perioada dată, soli- citau de la redacţie și autorii investigaţiei despăgubiri în sumă de 300 mii USD și 20 mii lei. Mai multă lume, reieșind din situaţia concretă de atunci, considera că nu avem nicio șansă să câștigăm procesul în faţa oamenilor regimului și că un sechestru de câteva luni aplicat pe conturile redacţiei ar conduce inevitabil la falimentarea Cuvântul-ui. Nu a fost să fie. Am câștigat procesul și în prima instanţă, și la Curtea de Apel, pentru că am prezentat probe incontestabile asupra tuturor faptelor descrise în investigaţie. Ulte- rior tema a fost dezvoltată într-o serie de articole, procuratura a intentat câteva dosare împotriva primarului. Ce-i drept, până la urmă acestea s-au pierdut undeva prin sertarele organelor de justiţie. Munca jurnaliștilor însă a fost apreciată de comunitate: la următorul scrutin M.Cuţ nu a fost 149 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei reales în funcţia de primar, apoi a pierdut și calitatea de consilier orășenesc. Acestea, dar și alte acţiuni judiciare împotriva ziarului și a membrilor echipei ne-au învăţat să verificăm din diferite surse și să probăm cu docu- mente orice afirmaţie publică, datele și faptele la care ne referim în publi- caţii, în mod obligatoriu trecând materialele noastre prin sita legislaţiei și a Codului deontologiei profesionale. Cu unele excepţii, conţinutul unui număr de ziar rămâne actual pentru cititori până la apariţia următorului. Pentru a menţine cât mai mult artico- lele Cuvântul-ui în atenţia publicului și a preferinţelor lui, ne-am propus ca o parte din acestea, actualitatea cărora nu este limitată de factori de timp

După lansarea volumul III al culegerii de interviuri 30 de întrebări de- acasă: rândul I de la stânga la dreapta: Petru Macovei, director executiv API, Andrei Negură, pictor, protagonist al volumului III, Lucia Bacalu, direc- toarea săptămânalului Expresul (Ungheni), Elena Cobăsneanu, directoarea săptămânalului Observatorul de Nord (Soroca); rândul II: Luminiţa Rusu, coordonatoare de proiecte la ADR Habitat, Galina Davâdic, directoarea Bibliotecii Publice Raionale Mihai Eminescu din Rezina, Tudor Ţopa, scriitor, publicist, Tudor Iaşcenco, directorul săptămânalului Cuvântul, Vladimir Beşleagă, scriitor, Cornelia Cozonac, directoarea Centrului de Investigaţii Jurnalistice. Anul 2013 150 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Şedinţa în deplasare a membrilor Asociaţiei Presei Independente la redacţia săptămânalului Cuvântul. Anul 2014 sau deontologici, să le lăsăm posterităţii adunate în cărţi. Cu eforturile/ susţinerea redacţiei au fost editate lucrările mai multor dintre autorii noș- tri, titulari și netitulari, dar și cele mai reușite lucrări ale participanţilor la concursul Tinere talente (două volume întitulate Mugurii inspiraţiei). Într-o culegere aparte - Faptele noastre ne fac ceea ce suntem - au fost în- mănuncheate articolele publicate în ziar la rubrica Iniţiative civice, cartea fiind distribuită gratuit instituţiilor de educaţie, bibliotecilor, primăriilor, ONG-urilor din regiunea Orhei. Serialul de interviuri cu personalităţi marcante (savanţi, scriitori, diplo- maţi, artiști, compozitori, sculptori, oameni de afaceri, etc.) originare din raioanele Orhei, Rezina, Șoldănești și Telenești, publicate în ziar la rubrica 30 de întrebări de-acasă și editate ulterior în patru volume cu același titlu, a fost înalt apreciat nu numai de protagoniști și cititori, dar și de colegii de breaslă, comunitatea știinţifică (autorii acestor interviuri s-au învrednicit de 4 premii Pârghia lui Arhimede ale Academiei de Știinţe a Moldovei). Circa 30 de investigaţii ale jurnaliștilor de la Cuvântul au fost incluse în volumele Dosarele corupţiei, editor Centrul de Investigaţii Jurnalistice și Jurnaliștii contra corupţiei, editor Transparensy International Moldova. Mai mulţi autori talentaţi din regiunea Orhei și-au văzut publicate creaţiile între coperte de carte apărute sub egida săptămânalului Cuvântul. Redacţia 151 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Cuvântul-ui a editat și câteva volume ale poeţilor români Ion Segărceanu, Dumi- tru Ichim, Florica Baţu-Ichim, stabiliţi în Canada. În 2015, în legă- tură cu aniversarea de 20 de ani de la fondarea și apariţia primului număr al Cuvântul-ui, în se- diul redacţiei a fost amenajat muzeul Cuvântul-ui. Alături de colecţiile ziaru- lui, diverse obiecte, imagini - mărturii despre viaţa și acti- vitatea redacţiei și a membrilor echipei noastre pe parcursul celor două decenii O parte din cărţile editate de redacţia săptămâ- de activitate, aici nalului Cuvântul sunt expuse și tro- feele principale cu care a fost apreciată munca noastră în concursurile de creaţie naţionale și internaţionale. Printre cele peste 70 de Diplome și Certificate de gratitudine expuse aici (numărul cărora crește continuu), un loc aparte îl ocupă șase Mere de Cristal, cel mai prestigios premiu anual în domeniul jurnalismului din Republica Moldova, decernat de Centrul pentru Jurnalism Independent, Clubul Jurnaliștilor din Chișinău și Comitetul pentru Libertatea Presei celor mai populari jurnaliști din ţară (echipa Cuvântul-ui este unica din presa locală din Republica Moldova care deţine atâtea asemenea trofee); premiul Centrului Aces-Info Clopotul de Bronz, diplomele prin care reprezentanţa ONU din Republica Moldova, Asociaţia Presei Independente certifică rolul deosebit al ziarului și membrilor echipei în apărarea drepturilor omului, combaterea corupţiei, promovarea obiectivelor europene, etc. Asociaţia Presei Independente, pe care am fondat-o împreună cu editorii 152 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Președintele API Tudor Iașcenco a instituit un premiu personal Curaj+Demnitate=Reputaţie pentru jurnaliștii din cadrul Asociaţiei Presei Independente, primul laureat al căruia a devenit Victor Moșneag de la săptămânalul Ziarul de Gardă. Anul 2016 câtorva ziare locale private și două agenţii de presă în septembrie 1997, fiind ales de trei ori în funcţia de președinte al ei, și-a pus drept scop dezvoltarea presei independente din Republica Moldova prin profesionalizarea jurna- liștilor, sporirea calităţii și a viabilităţii presei neangajate faţă de autorităţi și formaţiunile politice. Pe parcurs Asociaţia Presei Independente a devenit una din cele mai importante și influente organizaţii mass-media din Moldova care este apreciată pentru campaniile media în diferite domenii de interes public, acţiunile de advocacy pentru dezvoltarea mass-media, de apărare a libertăţii de exprimare, accesului la informaţie, de promovare a autoreglementării jurnalistice etc. La moment Asociaţia Presei Independente întrunește 15 ziare și organizaţii media naţionale și locale, câţiva jarnaliști liberi. Cu concursul API au fost elaborate și promovate câteva acte normative pe do- meniul mass-media, libertatea de exprimare ș.a. Dar cel mai mare merit al 153 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei asociaţiei este susţinerea și contribuţia la dezvoltarea profesională, materială a presei independente din Republica Moldova, majoritatea ziarelor membre ale API au supravieţuit și continuă să-și facă datoria în mare măsură anume datorită Asociaţiei.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Nu pot să nu apreciez vectorul european determinat drept prioritar de guvernarea pro-democrată de după 2009 și primele ei realizări vizibile: liberalizarea regimului de vize, semnarea Acordului de Asociere și Liber Schimb cu Uniunea Europeană, un șir de schimbări pozitive în domeniul libertăţii de exprimare, accesului la informaţie, consolidării mass-media independente. Din păcate, guvernările care s-au perindat după căderea regimului Voronin n-au reușit să traducă în viaţă cea mai mare parte a in- tenţiilor pro-europene promise și multașteptate de societate. Dimpotrivă, prin mai multe acţiuni le-au compromis, lucru care a condus la degradarea catastrofală a relaţiilor dintre populaţie și autorităţi, pierderea încrederii societăţii în structurile statului, aprofundarea crizei economice, politice și sociale din ţară. Acaparând Puterea în mare parte prin minciună, corupţie, șantaj, Parlamentul de la 2014 și cele câteva guverne care s-au perindat după alegerile din noiembrie 2014 au ajuns să fie dotate cu cele mai mici doze de încredere din partea populaţiei de după proclamarea independenţei Republicii Moldova. În mod normal, aceste autorităţi demult trebuiau să-și dea demisia, pentru că au pierdut dreptul legal și moral de a guverna ţara. În pofida protestelor vehemente ale societăţii, acestea însă, total discredi- tate, mai continuă să-și facă mendrele, lucru care se poate solda cu acţiuni imprevizibile din partea populaţiei.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Despre părinţi, bunei am scris în răspunsul al întrebarea 2. Famila mea este mult mai modestă. Cu soţia, Lidia, felcer-laborant de profesie, ne-am luat în primăvara anului 1971. Dânsa 45 de ani lucrează în aceeaşi funcţie, la aceeaşi instituţie, Centrul Medicilor de Familie, care, de fapt, de câteva ori în perioada dată şi-a schimbat denumirea. Fiica Renata s-a născut în primăvara lui 1972. A absolvit Şcoala Medie nr. 1 din Rezina cu medalie de merit. Iniţial se voia jurnalistă, dar până la urmă a preferat medicina. Din 1995 lucrează medic-psihiatru la Spitalul Clinic Republican de Psihiatrie. Dar a rămas obsedată de pasiunea scrisului. Şi-a publicat lucrările în diverse ediţii, iar în 2015 a editat prima sa carte de nuvele Stropi de polen. Împreună cu soţul Alexandru, inginer de profesie şi om de 154 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei afaceri, educă un fecior, Anton, elev la Liceul Teoretic Nicolae Iorga şi care la 17 ani neîmpliniţi a devenit deja multiplu campion al ţării la biliard. A doua fi ică, Natalia, după 8 clase la Şcoala Medie nr. 1 şi Şcoala de Muzică din Rezina şi-a continuat studiile la Facultatea Teorie şi Compoziţie de la Colegiul de Muzică Ştefan Neaga, la Academia de Muzică din Chişinău şi la cea din Cluj Napoca, unde a făcut şi masteratul. Apoi a mai absolvit Universitatea Paris VIII, iar al doilea masterat în domeniul marketingului

După ce ne-am luat zborul din casa părintească, familia noastră niciodată nu s-a mai întrunit în componenţă deplină - întotdeauna ci- neva lipsea. Doar la nunta nepoatei Angela, fiica fratelui Ion, ne-am adunat toţi fraţii şi surorile, dar alături de noi nu mai erau părinţii, plecaţi prea devreme în veşnicie. Rândul de sus de la stânga la dreapta: cumnatul Ion Brâncoveanu (soţul sorei Zinaida) şi cinci fraţi - Ion, Simion, Traian, Nicolae şi Tudor Iaşcenco. Rândul din faţă: sora Anas- tasia, cumnata Sofi a (soţia lui Traian), sora Zinaida, cumnata Vera (soţia lui Ion), nepoata Angela cu mirele Andrei Sochircă (ambii tineri ac- tori), cumnata Valentina (soţia lui Simion), cumnata Liusea (soţia lui Nicolae) şi soţia Lidia Iaşcenco 155 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Cu toată familia mergem cu fiica Renata (a doua din dreapta) la balul de absolvire a Școlii Medii nr. 1 Rezina. Anul 1989 l-a luat recent la Conservatoire National des Arts et Metiers din Paris. Este căsătorită şi locuieşte în Franţa, într-un orăşel din preajma Parisului (regiu- nea pariziană), împreună cu soţul, jurnalist de profesie, redactor-şef al unei reviste pentru agricultori, creşte şi educă două fi ice, Pauline şi Nicole.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Când părinţii erau în viaţă, veneam și de două-trei ori în lună la Co- șerniţa. În ultimii ani vin mai rar. Numaidecât - la Paștele Blajinilor, la mormintele părinţilor, buneilor, rudelor. În rest - cu diferite ocazii, la sora Zina, la rude, prieteni. De la un timp, satul, dar și consătenii mi se par tot mai triști, mai gârboviţi sub povara problemelor. De la o vizită la alta ob- serv tot mai multe case părăsite, drumurile și podurile devin tot mai rele, râpa Cotănii, cândva locul nostru preferat de joacă, se face tot mai îngustă, iar gospodăriile de pe ambele maluri - tot mai șubrede și mai neapărate de 156 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

În anul 2016 familia noastră s-a împlinit cu două gemene, Pauline şi Nicole, nepoţelele noastre şi fiicele Nataliei şi a lui Antoine Jandey (primii din stânga). De la stânga la dreapta în rândul I: soţia Lidia, fiica Renata; în rândul II - ginerele Alexandru, nepotul Anton şi sub- semnatul, în ziua creştinării nepoatelor, 6 august 2016 alunecările de teren. Recent a fost demolat un bloc al gimnaziului, avariat anume din cauza alunecărilor de teren. Din baza de producţie foarte dezvoltată a fostei gospodării agricole co- lective, care ar fi putut asigura cu locuri de muncă și surse de existenţă mai multe generaţii de coșerniţeni, așa precum s-a întâmplat și în multe alte localităţi din republică, n-a mai rămas piatră pe piatră. Sute de coșerniţeni, preponderent din generaţiile tinere, au apucat drumurile pribegiei în căutarea 157 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei unor câștiguri decente, mulţi luându-și mai târziu cu ei și copiii, iar în sat rămânând în temei bătrânii. Timp de 10-15 ani numărul elevilor s-a redus de câteva ori și acum școala luptă pentru a-și păstra măcar sta- tutul de gimnaziu. Din discuţiile cu mai mulţi consăteni am înţeles că acum accen- tul se pune pe supravie- ţuire și numeni nu mai vorbește de dezvoltare - a satului, unităţilor economice, gospodă- riilor particulare. Și totuși, eu rămân optimist. Coșerniţa poate și trebuie să re- nască. Cel mai proba- bil asta se va întâmpla în cadrul relansării economice, sociale și Ori de câte ori vin la baştină, mă strădui să spirituale a Republicii trec numaidecât pe la Izvorul Cotănei, cu vlaga Moldova ca stat și ţară lui dătătoare de viaţă, care a devenit sursă de parte a Comunităţii aprovizionare cu apă pentru aproape jumătate de Europene. sat şi de care mă leagă atâtea amintiri...

158 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Tudor Scutaru Născut la 08 mai 1931. Și-a făcut stu- diile la Școala Pedagogică și Institutul Pedagogic din Bălţi, a lucrat profesor școlar în satul Japca. În 1959 se transferă în satul natal, unde activează în calitate de profesor de fizică și matematică, director al școlii, iar ultimii 20 de ani înainte de ieșirea la pensie (1994) exercită funcţia de președinte al Sovietului sătesc / primar al satului Coșerniţa.

1. Domnule Tudor Scutaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin no- ţiunea “acasă”? - Pentru mine noţiunea „acasă” întruchipează casa părintească în care am văzut lumina zilei, părinţii și buneii, rudele apropiate, iar într-un aspect mai general – și consătenii, alături de care am trăit aproape toată viaţa, Re- publica Moldova, tăiată în mod mișelește de la Patria-mamă, România. Ca și mulţi alţi consăteni, mai ales la începutul carierei, am locuit în diferite localităţi. După școala de 7 ani din sat am intrat la Școala Pedagogică din Bălţi, unde am învăţat doi ani și jumătate. De Crăciun, în 1952, m-au luat la armată, de unde m-am întors tot de Crăciun, în1955. În armată am avut posibilitate să fac și puţină carte. Ţineam legătură strânsă cu Vasile Dubălaru, care era student la Universitatea de Stat din Chișinău. El îmi trimitea fel de fel de probleme, exerciţii, eu le rezolvam și le trimiteam înapoi, la control. Datorită studiilor mele, m-au făcut un fel de propagandist și îmi plăteau un fel de leafă de 600 de ruble. Acolo eu nu aveam unde cheltui acești bani și lunar îi trimiteam lui Vasile Dubălaru câte 150 de ruble, știind cât e de grea viaţa de student. Istoria asta a continuat 1,5 ani, iar când m-am demobilizat, dânsul mi-a întors toată suma, deși eu nu-i pusesem vreo condiţie. După revenirea la vatră, la Școala Pedagogică din Bălţi mi-au spus că trebuie să repet anul trei. M-am enervat și mi-am retras documentele. Vreo două luni am fost ascultător voluntar în clasa a X-a la Școala Medie din Ciripcău, cea mai apropiată de satul nostru. Apoi m-au înscris ca elev cu drepturi depline și în vara lui 1955 am primit atestatul. La Secţia de Învăţământ m-au trimis 159 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei învăţător de fi zică și matematică la scoala din satul Japca. Peste câţiva ani m-am transferat în Coșerniţa. Și îi sunt recunoscător sorţii că la timp m-a adus acasă, unde ulterior am lucrat, până la ieșirea la pensie, 35 de ani.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Pe buneii din partea mamei i-am cunoscut destul de bine, pentru că la ei mi-am petrecut copilăria. Bunelul Ion Lungu și bunica Efimia au avut 12 copii, din care 3 au decedat la o vârstă fragedă. Ceilalţi 9 – Nastasia, Alexandru, Eudochia, Lidia, Avram, Zinica, Ionică, Ignat și Parascovia au format familii exemplare, de la care am avut 27 de verișori și verișoare. Buneii și părinţii mei totdeauna s-au mândrit cu rudele noastre, oameni de treabă, harnici, săritori la nevoie. Pe al doilea bunel nu l-am cunoscut pentru că a murit când tata avea numai 16 ani, bunica Zinovia rămânând vădană cu 4 copii: Panteleimon, Iacob, Vasile și Agafia. Din spusele părinţilor, bunica Zinovia a trecut prin multe cumpene, dar a crescut niște copii cu demnitate și buni gospodari, la căsătorie dându-le de zestre câte 2,5 desetine de pământ. Ea avea o casă frumoasă, o grădină mare cu o mulţime de pomi fructiferi: nuci, prăsazi, meri, perjari ș.a. specii, toate de calitate.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Deși au trecut mulţi ani, și acum îl văd în faţa ochilor pe bunul meu învăţător Anatol Goldifled, datorită căruia am devenit profesor de matema- tică. Îndeosebi mă mândresc cu consătenii Vasile Dubălaru, Toma Ghileţchi, Ioachim Ouș, toţi savanţi cunoscuţi, Ion Rusu, care mulţi ani a condus diferite subdiviziuni în colhozul din sat, a fost președinte al Sovietului sătesc. Un rol important în viaţa mea, dar și a multor altor coșerniţeni l-a jucat Mihail Constantinică, despre care consătenii spuneau că are puţină carte, dar un car de minte.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Coșerniţa a dat multe personalităţi de referinţă în diverse domenii – știinţă, medicină, cultură, artă etc. La cele nominalizate mai sus i-aș mai adăuga pe fraţii Chiriac - compozitorul Anatol și scriitorul Teo, interpreta Nătăliţa Iașcenco-Munteanu, primul doctor habilitat în medicină de la noi, Alexei Darie, savantul Grigore Dohotaru, generalul Simion Rusu ș.m.a. Numele lor sunt bine cunoscute în sat, pot fi găsite în diferite cărţi, revis- 160 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei te, ziare. Poate ar fi bine ca la școală, la casa de cultură să fie organizate mai des întâlniri, festivităţi cu participarea lor, ca lumea să-i cunoască mai îndeaproape, dar și ei să fie la curent cu viaţa comunităţii, problemele ei, să contribuie cumva la soluţionarea acestora. O modalitate mai bună de înveșnicire a numelui decât prin niște fapte concrete spre binele localităţii natale eu nu văd.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Mă consider un om fericit, deși soarta m-a trecut prin mai multe încer- cări. Părinţii, îndeosebi tata, au insistat mult ca eu și fratele să facem carte. În timpul războiului doi ani n-am mers la școală, după ce au venit rușii și în loc să merg în clasa a VI-a, la insistenţa directorului școlii Vladimir Mușinschi am fost înscris în clasa a IV-a. Astfel am absolvit 7 clase (cu men- ţiune) la 18 ani, în 1949. A urmat serviciul militar, continuarea studiilor, mi-am format familia. Tot timpul voiam să mă întorc la baștină, dar și eu, și soţia eram pedagogi, iar la școala din sat toate locurile erau ocupate. În 1959 însă directorul școlii din Coșerniţa, Leonid Climov a fost transferat director al Școlii Medii din Ciripcău, iar șeful de studii Ion Rusu a fost ales secretar al organizaţiei de partid din colhoz. La Secţia de Învăţământ mi- au propus să-mi aleg unul din cele două posturi vacante. L-am ales pe cel de șef de studii. Astfel, peste 10 ani, am revenit acasă, pe totdeauna. Peste un an am fost promovat în funcţia de director al școlii. În sat am activat 35 de ani în diferite funcţii: profesor de fizică, director al școlii, președinte al Sovietului sătesc și primar. Consider că în toate funcţiile am făcut maximal ceea ce a fost posibil. La noi școala era amplasată în trei clădiri vechi, situate la o depărtare mare una de alta, lucru foarte incomod atât pentru elevi, dar mai ales pentru pe- dagogi. După multă alergătură am reușit să convingem autorităţile raionale, conducerea colhozului de necesitatea unei școli noi, care a și fost construită. Au urmat grădiniţa de copii, apeductul, la care au fost conectate peste 200 de gospodării, casa de cultură, clădirea primăriei, în sat a apărut un post local de radio, la care săptămânal Tudor Iașcenco pregătea emisiuni despre viaţa și activităţile din teritoriu, a fost fondat corul condus de Gheorghe Cojocaru, care în scurt timp a devenit cor-model și mulţi ani a deţinut primele locuri în raion și republică.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Tot ce am reușit în calitate de director de școală, șef al administraţiei publice locale în mare parte este și meritul celor care au susţinut iniţiati- 161 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei vele noastre, au contribuit la realizarea lor. În primul rând, mai ales când am revenit în sat, o susţinere de nepreţuit am avut din partea colectivului pedagogic. Era un colectiv foarte unit, prietenos, ne întâlneam la sărbători, zilele de naștere, în comun soluţionam problemele ce apăreau. De atâta școala noastră era permanent printre cele fruntașe în raion. Am găsit susţinere și la majoritatea conducătorilor gospodăriei agricole și administraţiei publice din sat. Este vorba de președinţii colhozului Mina Arteni, Constantin Porcescu, Mihail Bulgaru, Andrei Cibotari, Ion Ţâmbală, Vasile Postoroncă, secretarii de partid Ion Rusu, Alexei Belâi, șeful Secţiei raionale Învăţământ Filip Podborschi, secretarii Comitetului raional de partid Ion Bolgaru, Valentin Gutorov, Nicolae Cutcoveţchi, Raisa Lozan, viceministrul Învăţământului ș.a. Pe timpul lui Porcescu au fost construite moara și ferma de lapte-marfă, a început pregătirea documentelor pentru construcţia școlii noi. Dar cel mai mult s-a făcut în Coșerniţa în perioada când colhozul a fost condus de Mihail Bulgaru, un om și un conducător deosebit, cu școală de dascăli și Institutul Agricol. Anume în acea perioadă a fost construită grădiniţa, școala nouă, casa de cultură, punctul medical, câteva magazine ș.a. Ajutor și susţinere deosebită am avut din partea deputaţilor /consilierilor și activiștilor locali, consătenilor, care de 3 ori m-au ales deputat raional, de două ori fotografia mea a fost plasată pe Panoul de Onoare al raionului.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Anii când am activat, mai ales în funcţia de șef al administraţiei publice locale, au fost pentru Coșerniţa o perioadă de dezvoltare social-economică deosebită. În afară de obiectivele de menire socială pomenite mai sus, aici au apărut și multe structuri de producere, care generau noi locuri de muncă și surse de venituri pentru consăteni. Au fost și multe alte motive de mândrie, poate mai puţin vizibile pentru comunitate și apreciate, dar de care eu nu voi uita niciodată. De exemplu, pe când eram director am deschis școala serală, datorită căreia mulţi tineri au reușit să obţină studii medii necomplete și mai departe să-și găsească rostul în viaţă. Un exemplu foarte grăitor ar fi cel al lui Vasile Postoroncă. Până la armată dânsul a izbutit să termine doar 4 clase. După demobilizare s-a angajat la Sovietul sătesc responsabil pentru lucrul cu premilitarii. Când am deschis școala serală, el ne-a ajutat să selectăm elevii pentru a completa clasele. I-am propus și lui să frecventeze lecţiile și a absolvit cu succes 7 clase. Între timp, de la raion a venit o scrisoare să recomandăm un tânăr la școala de partid din Odesa. Vasile deja era secretar al organizaţiei comsomo- 162 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei liste din colhoz, participa activ la viaţa satului și conducerea colhozului l-a recomandat pe dânsul. După Odesa a revenit în sat secretar de partid, apoi a ajuns și președinte al colhozului din Coșerniţa. Sau alt caz. În perioada cât am fost președinte al Sovietului sătesc autorităţile raionale, sub presiunea celor republicane, de două ori au intenţionat să închi- dă biserica din sat. Prima dată, de vină era preotul, o persoană care se compromisese în faţa credincioșilor și lumea scria plângeri în toate instanţele, ca acesta să fie schimbat. În loc să reacţioneze în mod normal la doleanţele oamenilor, cei de la raion au găsit că cel mai simplu și mai ușor ar fi să închidă bi- serica, dar activul bisericii, în frunte cu moș Efim Postoroncă, nu le-au dat cheile. Peste câteva săptămâni secre- tarul Executivului raional m-a preîntâmpinat ca a doua zi să fiu pe loc pentru că va veni să se clarifice cu problemele le- gate de activitatea bisericii. Eu i-am transmis informaţia unui membru al consiliului eparhial și când oficialul a ajuns în sat, ograda bisericii era plină de După ce timp de mai mulţi ani a con- oameni. Dânsul mi-a întins un dus școala din Coșerniţa, Tudor Scutaru, lacăt cât ziua de mâine și zice că timp de 20 de ani, a exercitat funcţia de eu sunt obligat de administraţia președinte al Sovietului sătesc și primar raionului să închui biserica până al satului, în 1990 revenindu-i onoarea să se vor clarifica problemele legate arboreze pe clădirea Primăriei Tricolorul 163 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de activitatea preotului și a consiliului eparhial. I-am răspuns că nicidecum nu voi face acest lucru, deoarece nu văd niciun motiv pentru a întrerupe activitatea bisericii. Văzând că mulţimea de lângă biserică devine tot mai agitată, iar eu nu mă dau nicidecum convins să îndeplinesc porunca, dânsul s-a urcat în mașină și a plecat cu tot cu lacăt. În scurt timp după asta în sat a fost trimis alt preot, Ion Sârbu, care a făcut mult pentru consolidarea comunităţii creștine din sat, a construit o nouă clopotniţă, o trapeză pentru alimentarea persoanelor sărmane ș.m.a.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - În politica promovată de autorităţile de vârf ale republicii din ultimele două decenii nu-mi place nimic. Pentru că cei care s-au tot perindat la con- ducere în acești ani s-au gândit mai mult la burta lor decât la poporul care le-a încredinţat puterea. Eu personal poate că le-aș ierta toate păcatele dacă la urma–urmei aceste autorităţi ne-ar aduce în Comunitatea Europeană. Dar nu mai cred că alde Voronin, Plahotniuc, Filat și alţii de teapa lor sunt capabili la așa ceva, prea adânc s-au înglodat în furturi, abuzuri și fărădelegi.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Unele lucruri despre părinţii și buneii mei le-am pomenit mai sus. Aici

Și la cei 85 de ani, Tudor Scutaru și soţia Valentina rămân activi, implicaţi în viaţa satului natal 164 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Soţii Tudor și Valentina Scutaru în mijlocul apropiaţilor aș vrea să adaug că și soţia mea, Valentina, profesoară de limbă română, se trage dintr-o familie românească, Moroșanu, cu rădăcini vechi. Împreună am crescut și educat doi feciori, Vitalie și Panteleimon, de care suntem mândri. Noi ne gândeam să-i facem pedagogi. Dar când a venit timpul ale- gerii, Vitalie, apoi și Panteleimon ne-au declarat că au alte planuri. Vitalie ne-a spus că vrea să devină aviator și numai dacă nu reușește va merge la universitate. S-a făcut, totuși, aviator, absolvind mai întâi o școală de aviaţie, apoi Academia Aviaţiei Civile din Leningrad. Panteleimon a absolvit școala medie, alături de Lilia, fiica lui Gheorghe Cojocaru, cu medalie, și ambii au ales medicina. Panteleimon a devenit un stomatolog de succes. Astăzi are câteva cabinete stomatologice la Iași, București, Bălţi, cu un personal de peste 40 de angajaţi, inclusiv 15 medici. Feciorul mai mare al lui Panteleimon, Sergiu, dar și nepoţica Lenuţa sunt medici stomatologi. Al doilea fecior, Tudorel este în ultimul an de liceu, doi ani a învăţat în Anglia, vrea să pășească pe urmele lui taică-său ca să continue afacerea de familie. Eu mă simt un om împlinit. Consider că am procedat foarte corect în 1959 când m-am întors cu familia în sat, ca să fiu mai aproape de părinţi. Sunt mândru și fericit de familia, copiii și nepoţii mei. 165 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - De la un timp satul nostru trece printr-o criză economică, socială și spirituală acută, din an în an, ca și întreaga Moldovă, degradează tot mai mult și mai mult. Și asta pentru că în ultimele decenii nu am avut parte de o guvernare deșteaptă și cinstită. De fiecare dată, mergând la alegeri, speram la niște schimbări cardinale spre bine. Eu, bunăoară, la ultimele alegeri am votat cu partidul lui Filat. Ei au scos sârma ghimpată de la Prut, au liberalizat regimul de vize, ne-au deschis drumul în Uniunea Europeană. Iar eu socot că Moldova fără Uniunea Europeană n-are viitor. Dar pe lângă lucrurile frumoase s-a dovedit că Filat și partenerii săi de la guvernare s-au înglodat în niște afaceri extrem de murdare. Păcat. Mai ales că dezordinea de sus într-o măsură și mai mare se reflectă asupra situaţiei din ţară, inclusiv și din Coșerniţa. În mahalaua de la Gheorghe Malai la vale numai câteva gospodării mai sunt populate. Tot așa-i și în Cotană, unde aproximativ 9 din 10 gospodării sunt părăsite. În 75 de gospodării trăiește câte o femeie singură, în 25 de gospodării – câte un bărbat singur. Aproape toată baza de producţie – ferme, ateliere, brigada de tractoare, etc. au fost distruse. Sute de coșerniţeni au lăsat gospodăriile, pământul și au plecat în lume după câștig. Școala medie a fost transformată în gimnaziu pentru că numărul elevilor, comparativ cu anii 80 ai secolului trecut, s-a redus de vreo trei-patru ori. În schimb al doilea cimitir deschis acum vreo zece ani se umple văzând cu ochii. Așa că dacă situaţia nu se schimbă, peste 30-40 de ani Coșerniţa are șanse să dispară de pe harta Moldovei.

166 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Gheorghe Cojocaru Născut la 18 septembrie 1934. La 15 ani neîmpliniţi, împreună cu părinţii, a fost deportat în Siberia. Revine la baștină la sfârșitul anilor 50 ai secolului trecut. Absolvește Colegiul de Muzică Ștefan Neaga și Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău. Un timp lucrează șef de club, iar din 1962 până la pensie – profesor de muzică la Școala din Coșerniţa. Concomitent este conducător artistic și dirijor al corului popular și fanfarei din sat. Eminent al Învăţământului Public din Moldova.

1. Domnule Gheorghe Cojocaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - „Acasă”? Pentru mine acesta este locul sfânt unde m-am născut, am văzut-o prima dată pe mama, care tot timpul mă numea Gheorghiţă; unde în copilărie m-am simţit nestingherit, iar din 1959, cu un sentiment deose- bit, calc pe lăicerul care ne-a însoţit pe drumul spre Siberia, ne-a învelit și ne-a încălzit în anii deportării, astfel devenit poate cel mai preţios lucru din casa noastră. Acasă este locul care-mi asigură o liniște sufletească perfectă.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Buneii mei de pe tata - Gheorghe și Anica, pe care eu nu i-am apucat în viaţă, din spusele părinţilor, au fost oameni simpli, buni gospodari, care lucrau pământul. Tata și mama – Simion și Eudochia, de asemenea au lucrat la pământ, înjghebând o gospodărie bună. Au dat viaţă la 9 copii, dar au rămas în viaţă 5. Buneii de pe linia mamei - Mărtian și Parascovia Roșca, de asemenea au fost ţărani. În memoria mea ei au rămas drept oamenii care ne ajutau cel mai mult la lucrările agricole până în 1949, când familia noastră a fost ridicată și dusă în fundul Siberiei. 167 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - În adolescenţă (anii 1947-49) mergeam des la fratele mai mare, Vasile, care era deja căsătorit și avea două fetiţe – Tamara si Veruţa. El era vecin cu nanu Mihail Constantinică, fratele bunicăi Parascovia. Nanu Mihail avea mult pă- mânt, prisacă, mașină și motor de treierat cerealele. Era un om înţelept, înstărit, mărinimos, cumpătat, de o bunătate sufl etească deosebită, citea lucrările lui Lenin, putea să discute cu oricine pe teme politice. Înainte de 1949, prevăzând cum se vor întoarce lucrurile, a donat o bună parte din avere – o casă, motorul, mașina de treierat, pământ, stupi cu albini și astfel a scăpat de deportare. Un alt consătean, care mi-a rămas viu în memorie pentru toată viaţa, a fost învăţătorul învăţătorilor, Gheorghe Pascarencu. Simplu, cumpătat, dumnealui a adus bucuria cunoștinţelor în familiile coșerniţenilor timp de peste două decenii, a crescut 4 copii. În 1956, când ne-am întors din Siberia, n-aveam unde locui. După ce în noaptea spre 6 iulie 1940 am fost ridicaţi, toată averea noastră a fost pră- dată, iar casa - transformată în sediu al colhozului Moldova, una din cele trei gospodării colective formate în Coșerniţa în urma colectivizării. Mai apoi casa noastră un timp a servit drept depozit pentru păstrarea cerealelor colhozului, dar și gazdă pentru două familii. Părinţii, cu sănătatea ramolită, s-au oploșit la bunelul Mărtian, sora Vera – la fratele Vasile, iar eu m-am văzut impus de situaţie să mă întorc la fratele Ion, care în iulie 1949 fusese deportat din Bălţi și locuia cu familia în orașul Darasun din regiunea Cita. Deoarece nu avea nicio sursă de existenţă, tata s-a angajat la Gara de cale ferată Unchitești și zilnic făcea naveta cale de patru kilometri.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor per- sonalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Eu cred că de această onoare ar merita să se bucure în primul rând consătenii represaţi, care, fără nicio vină, au fost supuși de regimul stali- nist unor suferinţe neomenești. Este vorba de familiile Simion și Eudochia Cojocaru și copiii Ion, Vera, Gheorghe; Ion și Teodosia Buzdugan și fiica Melania; Vasile și Anica Guţu; Maria Negrub și copiii Leonid, Vasile, An- drei, Ana; Eugenia Cibotaru și copiii Mihail, Petru, Alexandra; Erofei și Eugenia Coroliuc; Petru Friptu; Vasile Chiriac și copiii Petru, Valentina; Ion și Maria Cibotaru. În memoria acestor martiri ai regimului cred că ar fi bine de ridicat în sat un monument pe care să fie încrustate numele lor.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. 168 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei - Din 1962 și până la ieșirea la pensie am lucrat profesor de muzică la școala din sat. În paralel am condus corul satului și fanfara, care timp de 32 de ani au fost laureate ale tuturor festivalurilor raionale și republicane la care am participat, erau mândria și fala Coșerniţei. Munca mea a fost apreciată cu titlul Învăţător Emerit al Republicii Moldova. Am fost înaintat la Medalia Om Emerit în Arte, dar s-a găsit o persoană vigilentă, care le-a replicat celor cu iniţiativa: „Fiţi atenţi pe cine înaintaţi!” și a pus cruce pe intenţia lor. Momente deosebite au fost mai multe. Niciodată n-o să uit noaptea spre 6 iulie 1949. Pe la miez de noapte în casă au tăbărât câţiva soldaţi înarmaţi, care ne-au ordonat să ne îmbrăcăm. Mama și sora boceau disperate, ne- înţelegând ce se întâmplă, câinii lătrau, oaspeţii nepoftiţi strigau ceva în rusește… Eu m-am furișat pe lângă tata și președintele selsovietului și am fugit spre râpa din dosul casei, iar de acolo spre gospodăria lui moș Ion Postoroncă. La un moment m-am oprit să-mi trag sufletul și atunci mi-a venit gândul că din cauza mea mama și tata ar putea să sufere și m-am întors. Soldaţii deja mă căutau. Ne-au ordonat să urcăm toţi în mașina ce aștepta nu departe. Mama a deschis ușa din faţa casei (pe urmă ne spunea că a vrut să fugă), dar un soldat cu o lovitură a patului armei a doborât-o la pământ, făcând-o să-și piardă cunoștinţa. Am urcat-o în mașină pe un lăicer. Eu am reușit să îmbrac costumul în care fusesem la serata de absolvire a 7 clase. În buzunar era certificatul de 7 clase și adeverinţa de naștere. Aveam de gând să plec la Chișinău să depun actele la școala de muzică. Soarta mi-a hărăzit altă călătorie, mult mai depărtată și mai anevoioasă, dar actele care absolut întâmplător s-au pomenit atunci în buzunar mai apoi mi-au prins foarte bine. În localitatea Usti-Tâgda, unde am fost cazaţi un an, am repetat clasa a VII-a, pentru a cunoaște limba rusă. Iar vara, împreună cu câţiva sămași, am plecat pe jos, prin taiga, în orașul Șimanovsk, regiunea Amur, ca să ne încercăm norocul la școala feroviară, specialitatea montator și reglor al aparatelor de la staţiile de cale ferată. Ne-a mers, am fost admiși la învăţătură. Dar când, în vacanţă, am revenit la părinţi, șeful comenduirii locale, unde deportaţii periodic erau obligaţi să se înregistreze, mi-a smuls chipiul de la uniformă și m-a arestat pentru 15 zile, spunând că eu n-am dreptul la o asemenea profesie, că locul meu este la păscut porcii în colhoz. Totuși, am absolvit școala, dar la calea ferată n-am lucrat. În schimb am păscut porcii, am arat în taiga cu o vacă înhămată la plug, am lucrat trac- torist la o staţie de mașini și tractoare. Iar într-o zi șeful comenduirii de la staţia Muhina, analizând dosarul familiei noastre, ne-a declarat că noi toţi - părinţii, fratele Ion de 19 ani, student, sora Vera de 16 ani și eu, de 169 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 14 ani, am fost deportaţi …din greșeală. Adică, am fost impuși la suferinţe neomenești, etichetaţi ca dușmani ai poporului, batjocoriţi și discriminaţi de oamenii regimului la fiecare pas… din greșeală!?

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Peste un timp casa, totuși, ne-a fost întoarsă. Asta s-a întâmplat datorită lui Ion Trofim Rusu, un om cu suflet mare, care a avut curajul să propună adunării generale a colhoznicilor să restituie lui Simion Cojocaru casa con- fiscată în urma deportării. A fost un act deosebit, la care pe atunci rar cine se încumeta. Consătenii l-au susţinut și astfel părinţii au revenit în propria gospodărie. Mai apoi am rămas în casa părintească eu, mezinul, cu soţia și cei doi copii, Lilia și Simion, care pe parcurs s-a întregit și cu nepoţii dragi Cătălina, Sabina, Maria, Ion. În 1959 am hotărât să mă întorc acasă, dar nu puteam găsi un loc de muncă, deși aveam permise de șofer, tractorist, mașinist-excavatorist, document că am absolvit cursurile de baianist. Pretutindeni unde arătam pașaportul eliberat nu în baza certificatului de naștere, ci numărului de deportat, strângeau din umeri, dându-mi de înţeles că n-au locuri vacante.

Soţii Gheorghe și Ecaterina Cojocaru (rândul I, primii din dreapta) la 1 septembrie 1969 alături de colectivul pedagogic al școlii din Coșerniţa 170 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei În acel an în republică au avut loc alegeri. M-am dus și eu să-mi fac datoria. La noi în sat era reprezentant la alegeri șeful Secţiei raionale de Cultură Olaru. Cât timp mai stăteam de vorbă cu flăcăii, fratele Vasile mă îndemnă să aduc baianul, să facem puţină veselie. Șeful Secţiei de Cultură a rămas impresionat de faptul cum mânuiam baianul și mi-a propus postul de șef al clubului din sat. Așa a început cariera mea la baștină. La club eram în stihia mea. Am fondat un cerc dramatic, corul care degrabă a devenit unul model, o or- chestră de fanfară, prin care au trecut mai multe generaţii de coșerniţeni cu aptitudini muzicale. Eram mulţumit, aveam un salariu de 35 de ruble, dar principalul aveam de lucru. Între timp a apărut un alt om, care a jucat un rol deosebit în soarta mea – Toader Scutaru, pe atunci director al școlii din sat. Dumnealui mi-a propus să-mi continui studiile la Școala de Muzică Ștefan Neaga din Chișinău și să trec la școală în calitate de învăţător de muzică. După absolvirea Școlii Ștefan Neaga a urmat Institutul de Arte Gavriil Muzicescu. Datorită susţi- nerii personalităţilor nominalizate mai sus, dar și a colegilor din colectivul

Gheorghe Cojocaru în mijlocul corului elevilor de la Școala Medie Coșerniţa 171 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei pedagogic, consătenilor am realizat cu succes toate scopurile propuse. Cât am lucrat în sat, am fondat și condus fanfarele satului și a școlii, colectivele corale de copii și de maturi, ultimul mulţi ani a deţinut titlul de cor popular.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - În primul rând mă mândresc cu familia mea. Lucrând deja la școală am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie, Ecaterina, profesoară de limbă franceză. Ne- am căsătorit, am crescut și educat doi copii minunaţi, care deja au familiile lor și și-au găsit rostul în viaţă. Fiica Lilia a absolvit Facultatea Medicină Generală a Universităţii de Medicină și Farmacie Nicolae Testemiţanu cu menţiune, și-a susţinut teza de doctor în știinţe medicale și este conferenţiar universitar la Catedra Oft almologie la aceeași Universitate. Am reconstruit casa rămasă de la părinţi, în care locuim până în prezent. Mă mândresc cu sutele de concerte, festivaluri, serate de creaţie, lecţii, semi- nare, concursuri pe care, împreună cu colegii de activitate și discipolii le-am susţinut cu brio. Mă mândresc cu disci- polii mei compozitorul Anatol și poetul Fiica, Lilia Cojocaru-Dum- Teo Chiriac, interpreta și profesoara de brăveanu canto Nătăliţa Iașcenco-Munteanu, acor- deonistul Gheorghe Scutaru, cei câteva zeci de muzicanţi care au deprins această profesie în fanfara școlii.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Apreciez mult schimbările care s-au produs în Chișinău după ce primar a devenit Dorin Chirtoacă. Nu-mi place cum în ultimele două decenii a fost guvernată ţara, relaţiile din partidele care s-au tot perindat la guvernare și atitudinea lor iresponsabilă faţă de ţară și popor, din care cauză ne-am și pomenit în acest dezastru economic, social, spiritual.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - În familia noastră eu am ţinut foarte mult la fratele Vasile, care era cu 12 ani mai mare și care era pentru mine exemplu în toate. S-a născut 172 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei invalid fără tălpi la ambele picioare. A mers la școală cinci zile – tata îl ducea și îl aducea în braţe. Apoi tata i-a cumpărat cărţi și el a învăţat a citi și a scrie acasă. Avea o minte foarte ageră, de mic mereu meșterea ceva. La început - piepteni din oase și coarne de vită, fuse pentru mama, fel de fel de jucării. Odată a meșterit o mini-căruţă, care numai după mărime se deosebea de una adevărată. Prezentată la o expoziţie judeţeană a mâinilor dibace, căruţa lui badea Vasile a fost apreciată cu premiul întâi. Când a mai crescut puţin, tata l-a dus la un evreu de la Șteap, la care a învăţat croitoria și cizmăria. Odată a meșterit un avion, care se ridica în aer și zbura câţiva metri. Iar pe la 18 ani, din două buturugi de cireș, unite cu niște șuruburi, și-a meșterit proteze și s-a învăţat a merge. Prin anii 50 a comandat la o uzină din Chișinău o pereche de proteze și s-a mirat foarte mult când a văzut că acestea aproape că nu se deosebeau de cele meșterite de dânsul. Badea Vasile cânta la mai multe instrumente, repara tot ce-i cădea sub mână - instrumente muzicale, ceasornice, motoare, etc. Cu timpul și-a amenajat un atelier și lumea, colhozul cu toate nevoile veneau la dânsul. Soţia lui, Melania era stimată și apreciată în sat ca mamă, bună gos- podină, femeie harnică, omenoasă, răbdătoare. Fetele Tamara și Veruţa au absolvit Școala Pedagogică din Călărași și au lucrat învăţătoare în sat.

Feciorul Simion cu soţia Valentina și fiica lor Sabina-Maria 173 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Gheorghe și Ecaterina Cojocaru, august 2016

Badea Vasile s-a mândrit mult cu familiile fiicelor și, mai ales, cu nepoţii Iurie și Anatol (de la Tamara) și Svetlana, Viorica și Vasile (de la Veruţa) toţi cu studii superioare.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Eu cred că ţara noastră, dar și Coșerniţa natală au viitor. Cu asemenea pământuri și asemenea oameni noi avem toate șansele să depășim proble- mele temporare cu care ne confruntăm la moment. Coșerniţa este un sat deosebit, baștina a mai multor medici recunoscuţi și apreciaţi – Alexei Darie, doctor habilitat, Anatol Ungureanu, Lilia Cojocaru, Lilia Rusu, Valentina Buzdugan, Lilia Dohotaru, Ghenadie Pascarencu, Nicolae Dogotaru, Pan- teleimon Scutaru ș.a., mai multe personalităţi marcante în știinţă, literatură, artă, cultură, justiţie, finanţe, business, etc. Coșerniţa nu prima dată trece prin asemenea cumpene. Eu cred în vii- torul satului nostru.

174 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Petru Ouș Născut la 28 iunie 1934. Ab- solvește 7 clase la Coșerniţa, apoi Școala Medie Moldovenească nr.1 din Soroca. Un timp lucrează învă- ţător, iar după serviciul militar își continuă studiile la Facultatea de Fizică și Matematică a Universităţii de Stat din Moldova. Mai mulţi ani activează în structurile CC al Com- somolului din Moldova. La sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut susţine teza de doctor în știinţe fizico-ma- tematice și până în 2007, când se pensionează, lucrează în diferite funcţii la Universitatea Tehnică din Moldova. A publicat peste 40 de lucrări știinţifice și metodice.

1. Domnule Petru Ouș! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă” ? - Pentru mine noţiunea “acasă” înseamnă satul Coserniţa, unde m-am născut, mi-am petrecut copilăria și adolescenţa. Și o mai asociez cu plaiul strămoșesc, Republica Moldova, limba română.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Părinţii mei, Timofte și Dochia Ouș, ţărani din talpă, care toată viaţa au muncit la pământ, au crescut și au educat trei copii. Tata a participat la cel de-al Doilea Război Mondial, în 1944 fiind mobilizat în Armata So- vietică. A fost rănit, s-a tratat, a revenit pe front și a ajuns cu lupte până la Berlin. S-a întors acasă în 1945. După colectivizare a lucrat în colhoz, mai întâi căruţaș, apoi brigadier. Fratele Alexei și-a satisfăcut serviciul militar la flotă, apoi a lucrat miner în orașul Krivoi Rog. Bunelul de pe mama, Andrei Cibotărescu, a slujit în armata rusă. S-a întors în sat căsătorit cu bunica Chilina, de naţionalitate rusoaică.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumneavoastră? - Un loc deosebit în memoria mea îl ocupă Toma Ghileţchi, savant de talie 175 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei unională. A muncit într-un institut de cercetări știinţifi ce în domeniul militar din Moscova. A decedat în fl oarea vârstei. Cineva îmi povestea că în timpul funeraliilor, lângă sicriul lui Toma Ghileţchi, în garda de onoare, stăteau numai generali ai Armatei Sovietice. Foarte des îmi amintesc de învăţătorul meu de matematică din clasele a V-a - a VI-a Anatol Goldifl ed. Dumnealui mi-a ajutat să înţeleg frumuseţea mate- maticii, care mai târziu a devenit profesia mea. În 1944 Anatol Goldifl ed a fost dus în Siberia.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor personalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Satul nostru este baștina multor personalităţi care au lăsat urme adânci în viaţa și activitatea multor generaţii de coșerniţeni. Unul din aceștea, în opinia mea, este profesorul Gheorghe Pascarenco. Dumnealui a participat la educarea multor generaţii de consăteni, ajutându-le să devină pedagogi, ingineri, medici, savanţi în diverse domenii. Din aceeași pleiadă face parte și Nicon Ghileţchi, care și-a consacrat toată viaţa și activitatea învăţământului. Am lucrat în comisiile de admitere la Universitatea de Stat din Moldova și Institutul Politehnic și îmi amintesc că discipolii dumnealui susţineau cu succes examenul la matematică la aceste instituţii. Merită să rămână pe totdeauna în memoria satului Vasile Dubălaru, profesor de matematică în școală, apoi profesor la Universitatea de Stat din Moldova. Eu personal mă mândresc că sunt consătean cu fraţii Anatol și Teo Chiriac, generalul Simion Rusu.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva mo- mente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Eu, fi ind cel mai mic în familie, am început să învăţ în școala românească. Dar după clasa întâia au venit rușii și am fost impuși să repetăm clasa, deja cu alfabetul chirilic. Din cauza schimbării regimurilor, în următorii ani această metamorfoză s-a repetat. Astfel școala de șapte ani din satul natal am absolvit-o cu eminenţă în anul 1950. În același an am fost primit în clasa a VIII-a a Școlii Medii Moldovenești nr.1 din orașul Soroca, după absolvirea căreea am fost numit învăţător de fi zică și matematică în clasele a VI-a - a VII-a din satul Ţepilova, acelaș raion. În noiembrie 1954, pe trei ani, am fost chemat să-mi satisfac serviciul militar. Din armată am fost eliberat în luna iulie 1957 pentru a susţine examenele de admitere la Facultatea de Fizică și Matematică a Universităţii de Stat din Moldova. Astfel am devenit student la Secţia Fizică. În anul II de studii am fost ales secretar al organizaţiei comsomoliste a facultăţii. În 176 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei această organizaţie am activat până la începutul anului 1962. Fiind student la anul cinci, am fost numit instructor în secţia organelor com- somoliste a Comitetului Central al Comsomolului din Moldova, responsabil de activitatea organizaţiilor comsomoliste din raioanele Telenești și Lazo (Sângerei). Peste un an am fost ales secretar al comitetului comsomolist de producere indus- trială din Ocniţa, în componenţa căruia intrau organizaţiile comsomoliste din fostele raioane Lipcani, Edineţ, Otaci și Ocniţa, Drochia. Acolo am activat vreo zece luni, apoi am trecut la Universitatea de Stat din Moldova. În ianuarie 1965 m-am angajat în laboratorul de bază al Institutului Unional de Cercetări Știinţifi ce în domeniul Surselor de Curent Electric în calitate de inginer, apoi inginer superior și conducător al unui grup de cercetători știinţifi ci. Peste un an am fost trimis la Leningrad pentru studii aprofundate la Institutul de Fizică și Tehnică A.Ioff e al Academiei de Știinţe a Uniunii Sovietice. Acolo mi-am pregătit și am susţinut teza de doctor în știinţe fi zico-matematice și am revenit la același institut în calitate de lucrător știinţifi c superior. La 16 noiembrie 1976 am fost ales prin concurs în funcţia de lector superior, iar mai apoi și de docent la Catedra de Matematică Aplicativă a Institutului Politehnic din Chișinău. Peste 12 ani, tot prin concurs, am fost ales în funcţia de docent de matematică superioară la Universitatea Tehnică din Moldova, unde am lucrat până în anul 2007, când m-am pensionat din cauza pierderii parţiale a vederii.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Toată viaţa îi voi fi recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine doctoru- lui habilitat, profesorului, laureatului Premiului Lenin Evghenii Celnokov de la Institutul A.Ioff e. Dumnealui mi-a fost primul oponent la susţinerea disertaţiei de doctor în știinţe, sfaturile dumnealui mi-au ajutat mult în viaţă.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră pro- fesionale? - Ţin mult la articolele știinţifi ce publicate în revistele Academiei de Știinţe a URSS Fizica corpului solid, Geliotehnica, dar și la cele publicate în culegerile de articole știinţifi ce editate de Academia de Știinţe a Moldovei, Universitatea de Stat și Universitatea Tehnică din Moldova etc.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Politicienii din Moldova călătoresc mult prin toată lumea, dar ai impresia că habar nu au ce se întâmplă în ţara lor, mai ales în afara Chișinăului. Eu cu soţia am vizitat Danemarca, Elveţia, Franţa, Italia, unde am văzut multe lucruri bune, o experienţă deosebit de efi cientă de organizare a vieţii și activităţii oamenilor. 177 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei De ce politicienii și gu- vernanţii noștri nu au făcut și nu fac nimic pentru a aduce această experienţă, tehnologii moderne în Moldo- va? Ei cheltuie banii cetăţenilor pentru a se îmbogăţi, pentru partide, alegeri. Nu-i ajunge capul să elabo-

Petru și Alexandra Ouș cu familia reze niște legi normale, o Constituţie care să reglementeze toate aspectele vieţii ţării.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Împreună cu soţia Alexandra am crescut doi copii. Fiica Valentina Baltag este doctor în știinţe medicale. Lucrează în Organizaţia Mondială a Sănătăţii cu sediul în Geneva, Elveţia. Are doi copii, care au absolvit universităţile în Anglia. Fiul Igor Ouș cu nepoţii Feciorul lucrează la o bancă japoneză din Londra, iar fiica – la o bancă engleză din Londra. Feciorul nostru, Igor Ouș și soţia lui Victoria, locuiesc și lucrează în Chișinău. Sunt proprietarii unui atelier de modă, a unei Academii de elită pentru copii de la 3 până la 12 ani, unde se studiază limbile engleză și română.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Dacă politicienii s-ar întoarce cu faţa și fapta spre omul simplu, spre sectorul agrar, satul Coșerniţa, cu pământurile și oamenii lui, ar avea per- spective să supravieţuiască. 178 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Svetlana Dohotaru Născută la 22 aprilie 1962. A absolvit Facultatea Arhitectură și Urbanism a Universităţii Tehnice din Moldova, Academia de Administra- re Publică și Institutul Nistrean de Economie și Drept. Este licenţiată în drept, master în administraţia publică și în drept administrativ. Activitatea de muncă a început-o în a. 1985 în calitate de inginer în Biroul de proiectări de pe lângă ar- hitectul-șef al raionului Fălești. Deja peste doi ani devine șefă a acestui birou, apoi arhitect-șef al orașului Fălești. În a. 2000 este promovată în funcţia de șefă a Direcţiei Arhi- tectură și Urbanism a Consiliului Judeţean Bălţi, iar peste un an devine șefă-adjunctă a Inspecţiei de Stat în Construcţii. Următorii trei ani deţine funcţia de prim-viceministru al Ecologiei, Construcţiilor și Dezvoltării Teritoriului. Din 2007 activează în sfera businessului. Mai întâi un an conduce o companie de construcţii, iar din 2008 este director general al Fabricii de producere a ţevilor Palplast din Călărași, dar și lector la catedra Drept Patrimonial a Universităţii Tehnice din Moldova. Este membru fondator al Asociaţiei Obștești Institutul de Știinţe Adminis- trative din Republica Moldova, membru fondator și președinte al Institutului de Dezvoltare Urbană (cu statut de ONG), expert judiciar particular de categorie superioară în construcţii și proiectant atestat în construcţii civile și urbanism. În afară de limba română vorbește fluent rusa și engleza.

1. Doamnă Svetlana Dohotaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - „Acasă” este acolo unde este familia ta. Foarte mult acest subiect este tratat sub aspectul de sat natal, localitate unde te-ai născut. Asta, datorită nostalgiei, care este înșurubată în creierul nostru de la naștere. Cu vârsta, desigur se accentuează, noi devenind mai sentimentali și având tentația să idolatrizăm totul ce ne unește cu timpul copilăriei, cea mai frumoasă vârstă. Ar fi perfect ca acest „ACASĂ” să fi e același loc pentru bunei, părinți, copii, 179 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei nepoți. Cum era în timpurile copilăriei mele, când frații și surorile buneilor mei erau toţi în Coșernița. Cea mai sensibilă amintire pentru mine este miro- sul de stânjeni și bujori, pe care îl asociez cu vizitele noastre, când eram copil, ținându-mă de fusta bunicăi Dochița pe la fratele și surorile ei. Îmi pare că acest miros s-a lipit de mine, ca și cel al pâinii calde coapte de bunica aproape zilnic. Ea cocea pâine pentru colhoz, evident că noi benefi ciam din plin nu numai de miros, dar și de gustul deosebit – la fel un element al noțiunii „ACASĂ”. Acum, cred că și copiii noștri vor prinde nostalgia pentru ACASĂ la fel, din mirosuri, gusturi, vederi de peisaj, pe care le-ai prins cu memoria din copilărie. Toate acestea, dar și multe altele, care nici nu le poți descrie prin cuvinte, fac noțiunea de „ACASĂ” să fie plină cu imagini. Spre exemplu, dacă discut despre locurile unde am copilărit, simt și colbul pufos din drum, prin care mergeam desculță, până ajungeam la mama la magazin, unde lucra, ca s-o iau acasă în pauza de masă. De parcă ea nu putea veni singură! Dar eu așa vedeam lucrurile, că este bine să mă duc până la dânsa și să venim împreună acasă, poate primeam și câte o bombonică, sau două, asta pentru că trebuia să mă împart și cu sora mea, Irina. Ingredientul principal al copilăriei noastre era și podul saraiului, locul nostru preferat de joacă ...

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Tata, Gheorghe Cebotari, fiul cel mai mic din familia buneilor mei, Visarion și Eudochia Cebotari, a mai avut două surori, Liza și Frăsâna și un frate mai mare, Ion. Pe fratele Tudor nu l-am cunoscut, a decedat în război, îl știu doar din fotografia, pe care o aveam pe peretele din dormitorul nostru, îi văd și acum chipul, era ceea ce vedeam când mă trezeam. Cu mult timp după ce am plecat de acasă Gheorghe și Alexandra Cebotari am înțeles ce însemna 180 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei această fotografie pentru familie, dar când eram copil era doar o poză cu fratele tatei pe perete... Amintirile mele despre tata sunt despre bunătatea lui, cu care trata pe oricine și îndemânarea lui – avea mâini de aur. N-a reușit să facă studii înainte de armată și îmi amintesc, cum aducea acasă conspectele lui de la școala serală, pe care o făcea, când deja noi învăţam la școală. A fost primul instalator al aragazelor din sat și responsabil de livrarea gazului lichefiat în butelii – gazovic îi ziceau. Despre aceasta tot am amintiri foarte plăcute, pentru că mă duceam cu el la tot felul de reparații prin sat. A lucrat și la fermă, și la tutun o perioadă. Cânta în corul satului – cred că țin minte și acum cântecele din repertoriul acestui cor, pe care îl conducea o persoană foarte dedicată - Gheorghe Semionovici Cojocaru. Pentru că era de fire inventiv, tata tot timpul avea ceva de făcut prin casă - aveam cazan și încălzire cu calorifere, apă în casă, canalizare locală cu groapă în grădină, lucruri ce par obișnuite acum, dar pentru noi sunt obișnuite din copilărie. Mama, Alexandra Cebotari, era rusoaică din regiunea Tambov, or. Rasskazovo. S-au cunoscut cu tata în Germania, pe timpurile când tata își satisfăcea serviciul militar în unitatea din Leipzig, acolo s-a născut și sora mea mai mare, Irina. Soarta a dus-o pe mama departe de patrie, de ceea ce, în accepțiunea noastră aici, o numim CASĂ. S-a integrat perfect în

Tata, sora Irina, mama și eu 181 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei comunitatea locală, a învăţat limba, a învățat să gatească moldovenește, să gospodărească moldovenește, dar a păstrat și trăsături de caracter rusesc. Am simțit și am înțeles ce înseamnă широкая душа de la mama. Tot de la ea am învățat că e bine să ai grijă de tine și familia ta, fără ca să te umfli de invidie în privința vecinilor. Au fost diferite perioade în viața familiei noastre, unele chiar foarte neferi- cite, dar ea a reușit să-și păstreze dragostea față de oameni, ceea ce a caracteri- zat-o ca pe o persoană foarte luminoasă. N-am auzit-o să vorbească de rău pe cineva vreo dată, dacă discutam, ea găsea cuvinte de laudă pentru toți, chiar mă miram cum de nu s-a înverșunat nici măcar împotriva celor care nu erau tocmai fanii rusoaicei. A lucrat toată viața în magazinele din Coșernița, mai mult la cel alimen- tar, a fost un lucrător dedicat, cu multă dăruire față de activitatea sa. Îmi amintesc de timpul de vară, când începea lucrul în câmp, încărca căruța cu bere, limonadă, fursecuri diferite și organiza taraba în câmp. Eu participam cu plăcere la aceste escapade de vânzări în câmp și îmi închipuiam, că sunt de mare folos și ajutor. Cred că folosul mare l-am tras eu din toată povestea asta – așa am ajuns să învăț multe lucruri – de la aritmetică simplă până la a deprinde arta comunicării cu oamenii. Era, de fapt, mai mult decât co- municare, era o incluziune în viața oamenilor, care își făceau munca altfel în câmp, era altceva decât făcea mama. Pe timpuri, când eram o țară mare, mergeam în fi ecare an la Tambov, așteptam vacanța și știam că neapărat vom merge la bunica, ne vom întâlni cu toții, vom merge cu trenul..., pe la Moscova... Era pentru noi ceva extraordinar să călătorim cu toată familia, an de an. Peste un timp, aceste vizite au devenit mai rare.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumneavoastră? - Am plecat devreme de acasă, din clasa a V-a, deaceea în memorie îi țin doar pe cei mai apropiați. Aș putea s-o menționez pe Tatiana Feodorovna Goncearuc, a fost felceră în sat, consătenii o știu cu numele de Niusea – ne-a botezat pe mine și pe Irina. Era prietenă cu mama mea și noi eram foarte atașate de ea. Ea era o persoană, care, de fapt, ținea locul unui spital întreg. Nu știu dacă a fost cumva văzută cu tot felul de distincții oficiale, dar cert e că ocupă un loc deosebit printre cetățenii comunității Coșernița. Pe soare, pe ploaie, pe vânt, ziua, noaptea – oricând găseai susținere, îngrijire medicală calitativă, o consultație competentă, plus și un cuvânt de încurajare. E o persoană de omenie deosebită, care merită să-și găsească un loc generos în memoria satului, cred că oamenii o țin minte de bine, chiar dacă a plecat din sat și stă la Chișinău cu copiii ei. 182 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Nu știu cum să abordez chestiunea cu înveșnicirea. Multă lume și-a por- nit frumosul drum în viață din acest sat. De la artiști până la academicieni, oameni care, pur și simplu și-au trăit viața, au întemeiat familii, au crescut copii. Toţi prezintă valoare pentru comunitate, orice performanță poate fi văzută prin prisma susținerii baștinii.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Cel mai deosebit lucru este nepotul meu, Bogdan, care are acum ceva mai mult de un an. Mama a reușit să trăiască până a-l ține în brațe. Cred că este cea mai mare fericire să ajungi să-ți ții în brațe nepoții, strănepoții și să-i vezi sănătoși și împliniți. Desigur, faptul că ai succese în muncă, o carieră, este un lucru foarte important pentru fi ecare din noi, fi e că ești o persoană Mama Alexandra Cebotari cu stră- ambițioasă sau o faci din nevoia nepotul Bogdan de a-ţi întreține existența. Cred că acestea se amestecă și creează motorul dezvoltării, plus visurile, motivația cărora este una foarte puternică. Mai întâi visam să devin pictor, asta și m-a împins să merg la școala de arte plastice, unde părinții mei au avut inspirația să mă înscrie din clasa a V-a. Fac o remarcă, pe același drum l-am trimis și eu pe băiatul mai mare, Sergiu, când a ajuns să fi e bun de vârstă pentru această școală. Acolo mi-a plăcut foarte mult totul: școala, profesorii, elevii, ocupațiile – tot, în afară de faptul că nu eram ACASĂ. Dar cred că și acest lucru a fost o motivație în plus pentru a-mi face vacanțele și mai dorite, și mai plăcute. Le sunt re- cunoscătoare tuturor pedagogilor mei pentru dăruirea cu care au lucrat cu noi și ne-au pus condeiul în mână, dar și ne-au dat și îndrumări pe măsură. Acolo am învățat să știu cum e să fi i independent, să am grijă de tot felul de lucruri, să nu aștept, că cineva va face în locul meu lecțiile, sau, elementar, ordine, curățenie. Și să trăiești în colectiv, din oameni diferiți, să găsești mo- dalitatea de a conviețui, asta a fost una din lecțiile învățate la internatul școlii. 183 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Arhitectura – prima educație formală în calitate de specialist cu studii supe- rioare, activitatea în acest domeniu la organele executive raionale m–a făcut să înțeleg, că este nevoie de studii suplimentare, pentru a fi un urbanist împlinit. Au urmat studiile în administrare publică, drept, totul pentru a performa în domeniul de activitate. În paralel – migrare cu traiul de la Fălești la Bălți, de la Bălți la Chișinău, în legătură cu mișcările de carieră, de la poziția de inginer, la cea de viceministru în ministerul de ramură. Și aici – surpriză: postul prevedea și responsabilități în domeniul gospodărie comunală, asta în afară de arhitectură, urbanism, construcții și ecologie. Deci, intuiția de a învăța mult nu m-a dat de gol, dar unele lucruri chiar a trebuit să le prind din mers.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Cine m-a ajutat? Multă lume, diferite persoane în diferite etape. Desigur că primii au fost părinții mei, care mi-au dat o educație, m-au susținut să- mi pot face studiile, m-au ajutat cu băiatul meu, care s-a născut când eram studenți eu și soțul meu.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Acum, după mulți ani de activitate în organele administrației publice, sectorul privat este cel care mă ține în activități. Totul despre producerea țevilor de polietilenă, de la construcția și dotarea fabricii, la activități de producere, cu vânzare pe teritoriul țării. Activând în sectorul privat vezi multe lucruri altfel.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Ultimele decenii sunt, de fapt, toată istoria Moldovei. Pentru statul nostru istoria încă nu se împarte în decenii. Dar, ceea ce este caracteristic pentru tânărul nostru stat este un fel de ”pierdere în procesul de tranziție”. În ultima perioadă de timp în Moldova s-au valorifi cat foarte multe resurse fi nanciare prin diferite proiecte, ceea ce a creat o armată întreagă de experți în toate domeniile, unii chiar foarte buni, se poate spune că chiar exportăm capacitate de expertiză, prin cei, care lucrează în străinătate. Sunt foarte mulți. Paradoxal, dar în Moldova lucrurile nu prea mișcă spre bine. Cauza principală – corupția. La toate nivelurile. Expresia moldovenilor de a te ”învârti”, care este oferită în calitate de răspuns la întrebarea ”Ce faci?” spune multe despre noi, atât de bine, cât și de rău. Oamenii sunt nevoiți să penduleze în așa mod, ca să se ferească de toate piedicile, pe care le întinde societății guvernarea. Deci, asta e prima ce nu-mi place. Guvernarea, prin acțiunile sale, paradoxal, mai puțin 184 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei gospodărește treburile publice, dar mai mult întinde capcane cetățenilor proprii. Doi. În așa o țară mică, precum e Moldova, avem un corp de guvernanți de toate nivelurile foarte stufos și costisitor. E o disonanță foarte mare între nivelul mediu de viață al poporului și luxul pe care și-l permit guvernanții, cu bodyguarzi, ca la sheikh, cu girofare, cu mașini luxoase, cu secretari, șoferi și purtători de cuvânt, de genți... Trei. Ineficiența totală a instituției Președinției. Decât înmânarea distincțiilor statului, turismul pe banii bugetului și mersul pe covor roșu – mai mult nimic. Patru. Sistemul nostru electoral nu promovează persoane care pot să asi- gure administrarea calitativă a statului. Partidele, care din start sunt create ca SRL-uri, cu proprietarii ce dictează toate deciziile pentru parlamentarii care, cică, ne reprezintă, ținând sub control instituțiile statului, numai în folosul poporului nu activează. S-a ajuns la aceea, că nici măcar nimeni nu se sinchisește să afirme, că partidului îi aparține o anumită funcție, că partidului îi revine un anumit minister, că partidul este cel care le va dicta deputaților cum să voteze, totul fiind sub falsul steag al democrației și in- tegrării europene. Se manipulează foarte abil pe acest subiect. Patru. Nu există politică, există doar mimare în tot ce se face.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - O familie frumoasă. Noi suntem două surori, foarte apropiate, chiar dacă deja avem copii mari, cu familiile lor proprii. Părinții noștri nu mai sunt cu noi, dar le simțim prezența la un nivel mult mai fin, prin faptul, că ne-au dat viață, ne-au crescut, ne-au pus la cale, cum se spune pe la noi. Chiar și în copiii noștri vedem trăsăturile lor. Un arbore, așa aș desena eu portretul familiei, ramificat și cu rădăcini puternice, dar și cu altoiuri din alte familii, la fel viguroase, cu oameni cumsecade. Acum familia noastră este situată în mai multe localități. Porniți din Coșernița, dar ajunși la Bălți, Chișinău, București, ceea ce ne unește este faptul că ne simțim o familie, indiferent de distanța pe care trebuie s-o parcurgi ca să tragi pe cineva de obraji. Dacă este adevărat că gândurile se materializează, este perfect pentru noi, pentru că aceste gânduri ne fac să ne simțim alături, să ne dăm o mână de ajutor, nu neapărat la nevoie, dar și în proiectele noastre comune. Ne bucurăm cu toții pentru succesele membrilor familiei. Am învățat cuvântul „ACASĂ” și din altă perspectivă, mai globalizată, tot așa cum a transpus și mama noastră această noțiune pentru noi, aducând o parte din locurile natale aici, în Moldova, îmbinând cu succes rădăcinile rusești cu aerul unui sat frumos moldovenesc. Avem o speranță mare că 185 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ne va reuși și nouă să producem un efect sinergetic între fiecare membru al familiei, de la care toți putem învăţa câte ceva, devenind mai buni, mai capabili, mai viguroși, mai fericiți. La vârsta de puțin peste 50 de ani, am crescut copii, ne-am făcut case, ne-am sădit pomi, am săpat fântâni, parcă le-am făcut pe toate, copiii ne urmează exemplul. Cum vor derula lucrurile în continuare – unul Dum- nezeu știe, e doar o parte a vieții, pot urma și alte mișcări, alte locuri de trai, alte ocupații. Acum avem în familie arhitecți, manageri, economiști, medici, juriști, programatori, profesori, aviatori, chiar e greu să descrii toate ocupațiile, pentru că fiecare are câteva specializări. Suntem o familie dinamică, ne place să ne ocupăm de multe lucruri.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Peste 40-50 de ani va fi depășită perioada de migrare de la sat la oraș. Va începe un proces de migrare spre locuri mai pitorești, mai liniștite, care va fi susținut și de procesul de urbanizare a localităților rurale. Odată cu creșterea nivelului general al calității vieții în țară va fi posibilă crearea infrastructurii edilitare peste tot, satele devenind tot mai atractive pentru abitație. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor va fi accesibil orice proces de instruire, grație apropierii de sursele de informație virtuale, dar și accesului la siste- mele performante de studii la distanță. Întreținerea spațiilor, care acum se numesc școli, va fi un atavism, procesul de instruire atingând un alt nivel calitativ, fiind disponibil pentru orice colțișor al acestei țări, performanţa cuantificându-se în alte tehnici, mult mai interesante și distractive. Ogoarele satului vor fi lucrate mult mai intensiv, ceea ce va permite lo- cuitorilor să aibă produse competitive pe piață și să-și asigure un mod de viață decent. Televizorul nu va fi unica distracție, atractive fiind obiectivele sportive, care vor fi susținute de comunitate pentru utilizarea cu folos a tim- pului liber. Generația actuală vor fi cei, care vor prelua estafeta apusului de viață, deci și dorința de a trăi calitativ va fi pe măsură. Noi suntem ca niște roboți programați de generațiile precedente, programul fiind unul rezultat din cunoștințele corespunzătoare. În plus, că speranța de viață e cu vreo 10 ani mai mare pentru fiecare generație. Deci, depinde de noi, cum vom programa această perioadă, trebuie doar să perseverăm în efortul nostru de a crea și a munci, dar și menține vii dorințele și visurile. Și mă refer nu doar la Coșernița, dar la toată țara, pentru că lucrurile sunt foarte interconectate, noțiunea de „ACASĂ” fiind extinsă mult peste granița satului, peste tot, pe unde ne poartă viața pe noi și pe urmașii noștri. 186 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Natalia Munteanu (Iașcenco) S-a născut la 17 martie 1969. La școala din Coșerniţa a învăţat doar două clase, după ce a fost transferată la Școala Medie nr.1 din Soroca, pentru ca în paralel să poată frecventa Școala de Muzică. Și-a continuat studiile la Școala Pedagogică B.Glavan din Soroca, Secţia Muzicală, la Conservato- rul de Stat, actuala Academie de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Catedra Folclor, unde a susţinut și teza de masterat și unde, din 1990, activează în calitate de lector. Din 1993 este și solistă vocală în Ansamblul de cântece populare Fluieraș. Fiica Mihaela este juristă, feciorul Marius – elev la Liceul de Muzică Ciprian Porumbescu din Chișinău.

1. Doamnă Natalia Munteanu! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - „ACASĂ” pentru orice om ar trebui să fie tot: naștere, viaţă, dezvoltare, apogeu, moarte … Eu la Coșerniţa, Florești m-am născut, am copilărit, de aici mi-s rădăcinile, frumoase și sănătoase, de aici mi-am luat zborul, poate prea timpuriu, în lumea mare. Îmi amintesc cu mândrie de verișorul meu Vladislav (fiul surorii mamei mele, Nina) care spunea când eram mici, că doar neamurile noastre și familia Secu sunt deosebite în comparaţie cu alţi consăteni. Nu știu de unde această percepţie, or provenim dintr-o viţă de ţărani simpli. Când sunt întrebată de unde vin sau care-mi este baștina, eu răspund cu mândrie: Coșerniţa, Florești. Eu așa cred: nimic în viaţa omului nu este mai considerabil ca baștina…

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Părinţii mei se numesc Vasile și Dina Iașcenco. Și ei provin din fami- 187 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei lii de ţărani simpli. Părinţii mamei, adică buneii mei, se numeau Petru și Fevronia Munteanu. Tatăl meu, Vasile al lui Feodor Iașcenco, a decedat în anul 1975, când aveam doar șase ani. Mama m-a crescut de una singură împreună cu părinţii ei..., dar la educaţia mea au contribuit în măsură egală toţi fraţii și surorile mamei (Vasile, Valentina și Nina). În familia lui Petru Munteanu n-am auzit vreodată să se împrumute cu ceva unul de la altul ori să se scoată la iveală vreo problemă a cuiva, se ajutau unul pe altul, chiar și financiar, fără a restitui ajutorul acordat. După decesul tatălui, toţi ai mei (buneii Munteanu și copiii lor) au decis să merg la Soroca, să studi- ez muzica, pentru că în sat nu aveam posibilitate. Mai mult ca atât, nanu Vasile, fratele mamei, m-a luat într-o zi de mână și am mers la profesoara de muzică din sat, dna Tamara Cojocaru (Secu), să mă audieze. Nanu voia să-mi cumpere acordeon și a întrebat-o dacă ar putea să se ocupe cu mine, în mod particular, la acordeon. Dumneaei i-a răspuns că nu face, pentru că nu am auz muzical. Atunci nanu s-a sfătuit cu Muntenii noștri și au decis să mă dea la Școala Medie nr.1 din Soroca, pentru ca în paralel să învăţ și la Școala de Muzică. Astfel, concomitent cu școala generală, cinci ani am studiat acordeonul la Școala de Muzică din Soroca, apoi încă patru ani am învăţat la Școala Pedagogică B. Glavan din același oraș, după care am plecat la Chișinău, unde am urmat Conservatorul de Stat (1988-1993), am susţinut teza de magistru etc. Și toate acestea le datorez în primul rând unchiului meu Vasile Munteanu. Bunelul de pe mama, Petru Munteanu, a fost un mare gospodar, meș- terea uși, ferestre, clădea case și beciuri, era foarte cântărit și chibzuit la vorbă. El s-a im- plicat destul de mult în viaţa satului. Îmi amintesc cum veneau bărbaţi mai tineri și îi solicitau sfatul unde să-și înalţe case, din ce materiale, cum să le amenajeze, etc. Bunica, Fevronia Munteanu a fost o femeie foarte evlavioa- să, de la ea am deprins să merg la biserică, am învăţat Tatăl nostru, multe alte rugăciuni, am îndrăgit cântarea bisericească. Tata, Vasile Iașcenco (la dreapta) depu- Era recunoscută drept o gos- ne jurământul de ostaș podină iscusită, consătenii o 188 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Mătușa Valentina, mătușa Vera, unchiul Dumitru, unchiul Vasile, mama Dina, Ana (o rudă). În faţă – eu și prietena mea Aurica invitau adesea să le ajute la gătitul meselor pentru diverse petreceri. Cu buneii paterni, Fiodor și Maria Iașcenco, după decesul tatălui Vasile și plecarea mea din sat s-au creat niște circumstanţe care puţin ne-au înde- părtat, dar ne ţinem de rude cu fraţii, nepoţii, mătușile de pe tata.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - În primul rând, profesorul Fiodor Gheorghe Secu. Când învăţam în clasele primare la școala din sat dumnealui mă iubea foarte mult, uneori mă alinta cu vreo bomboană sau mă fotografi a. Pe atunci ca să te fotografi ezi trebuia să pleci tocmai la Florești. Da dl Secu avea un atelier de foto la școală și eu, datorită atenţiei din partea dumnealui, mă consideram cea mai fericită elevă din școală. O amintire frumoasă mi-au lăsat soţii profesori Valentina și Tudor Scu- taru. Dumnalui pe atunci era președinte al Sovietului sătesc, iar dumneaei preda limba și literatura moldovenească/română. Mie acești doi profesori 189 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei minunaţi nu mi-au predat pentru că am plecat devreme din sat, dar ulterior între noi s-au consolidat niște relaţii deosebit de apropiate. Cu profundă consideraţiune îmi amintesc de soţii Gheorghe și Ecaterina Cojocaru, dumnealui profesor de muzică, dumneaei - de limbă franceză. N-am prea reușit să gust din ceea ce profesau dumnealor, dar port niște sentimente aparte pentru dumnealor, dar și dumnealor faţă de mine. Frumoase amintiri mă leagă și de fostul director al școlii din sat Ion Gheorghe Pascarenco, de șoţia dumnealui, profesoara Alina Pascarenco, care a fost colegă de clasă și de bancă cu mama mea. Cu marele compozitor Anatol Chiriac ne cunoaștem din copilărie. Eu nu ţin minte, dar mama susţine că la nunta dumnealui, având doar 4 ani, am cântat două cântece. Nu în ultimul rând trebuie s-o nominalizez pe mătușaVera Munteanu, soţia unchiului Vasile, care a fost pentru mine a doua mamă. Nana Vera (așa îi zic) a fost cea care la vârsta de patru ani mi-a adus cuvintele la două cântece rusești (Vologda și Cântecul Scufiţei Roșii) și m-a ajutat să le învăţ, ca mai apoi să devin cântăreaţa satului. Sora mamei Valentina la fel a contribuit la educarea mea și ulterior m-a ajutat s-o cresc și s-o educ pe fiica Mihaela, care și ei îi spune mamă.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștina noastră, numele unor personalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - În opinia mea, o atare apreciere ar merita unchiul meu Vasile Munteanu, unul din activiștii locali ai Mișcării de Renaștere Naţională, persoana de în- credere a compozitorului Anatol Chiriac în alegerile parlamentare din 1990.

5. Cum Vă apreciaţi calea / viața parcursă până în prezent? - Sunt o fire împlinită. Am doi copii frumoși, deștepţi, am făcut foarte multă școală muzicală, graţie căreea am ajuns unde am ajuns, am un nume, o carieră frumoasă. Ca interpretă, la 28 și 38 de ani am susţinut două con- certe solo în Sala Palatului Naţional din Chișinău împreună cu Orchestra de muzică populară Fluieraș, unde raionul Florești a venit cu circa 500 de spectatori, dintre care 100 din satul Coșerniţa. Mă simt obligată să le mulţumesc tuturor admiratorilor creaţiei mele, în special unchiului Vasile Munteanu, pe care din păcate l-am pierdut în 2008, iar în memoria lui am decis să dau naștere la un băieţel în 2009, pe care l-am numit Marius. Eu am fost prima și unica interpretă care am scos b o c e t u l, ca gen fol- cloric, în scena profesionistă: stând în genunchi în scenă am bocit în modul cel mai natural, lăsând publicul, printre care era și mama Dina, înmărmurit. 190 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 6. Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dum- neavoastră. - În viţa noastră am avut o călugăriţă care slujea la Mănăstirea Cușelău- ca. Îi spunea maica Mariana. De fiecare dată când venea la noi îmi spunea că am să ajung un “om mare”. Dumnezeu mi-a purtat de grijă și am avut norocul să-i am în preajmă pe așa oameni ca: unchiul Vasile, care mi-a fost mai mult ca un tată; G. Ceaicovschi-Mereșanu, care din 80 de abiturienţi m-a ales doar pe mine și m-a binecuvântat că voi deveni o interpretă cu nume în republică; S. Lunchevici, care în 1989, la Concursul Naţional al Interpreţilor de Folclor Tamara Ciobanu m-a remarcat și mi-a oferit Marele Premiu, invitându-mă în calitate de solistă-vocală în orchestra Fluieraș; S. Ciuhrii, fostul dirijor al Orchestrei de muzică populară Fluieraș, astăzi și nașul meu de cununie, care mi-a dăruit aproape o sută de cântece populare, inclusiv Joacă finul și cu nașul, pe care le interpretez până în prezent. Mă gândesc în care loc anume în această listă aș plasa-o pe mama, care nu prea m-a pus la lucru, fiindcă aveam de învăţat, nu m-a lăsat la joacă, pentru că trebuia să-mi fac temele pentru acasă, avea grijă să fiu cea mai frumos îmbrăcată pe când mergeam la școală, aveam cele mai bune lucruri pe care ea, cu inima și sufletul ei de mamă, socotea că le merit. Tot ea îmi căuta bătrâni prin sat de la care să culeg cântece noi pentru a-mi comple- ta repertoriul, mi-a crescut fiica de la naștere până la majorat... Mamei îi plăcea să-mi spună că “am crescut ca florile din glastră”. Cu adevărat, am fost o fată răsfăţată, iubită de toţi, o nepoată la patru copii de-ai buneilor. Mătușa Nina, sora mai mică a mamei m-a învăţat să fiu gospodină. Ea m-a convins să merg la Școala Pedagogică din Soroca.

7. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - La această întrebare am răspuns parţial mai sus. Aici vreau să menţionez că mi-a fost și îmi este dragă toată lumea, pentru că și eu, la rândul meu, i-am simţit aprecierea. Îi sunt recunoscătoare dlui Pavel Dubălaru, care, ori de câte ori i-am solicitat ajutorul, nu a întârziat să mi-l ofere, m-a susţinut moral și material.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Mereu am evitat să dau răspuns la multe întrebări ce ţin de politică. Nu-mi place acest domeniu, nu-l cunosc și nici nu vreau, încerc să-mi fac datoria mea pe cât posibil de sincer și frumos, iar politica ar trebui s-o facă niște oameni onești, modești, capabili la lucruri mari pentru ţară și popor și care cu adevărat să servească drept exemplu de urmat pentru fiecare cetăţean. 191 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Sunt o femeie bogată: am doi copii – Mihaela, născută la 16 ianuarie 1992, a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept și acum activează în calitate de juristă la o bancă comercială din Chișinău; feciorul Marius, născut la 27 martie 2009 este elev la Liceul Republican de Muzică C.Porumbescu, studiază vioara. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul Lui de care mă bucur nespus.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Din păcate merg la baștină numai la Paște, Paștele Blăjinilor și dacă e cazul să-l sărbătorim pe cineva. De câte ori am ocazia să intru în sat simt o nostalgie greu de redat, căci pe an ce trece Coșerniţa degradează. M-aș bucura nespus dacă acest proces s-ar stopa și satul ar începe un proces invers. Nu învinuiesc pe nimeni, dar totodată nu știu cine ar putea fi acel mobi- lizator care ne-ar putea organiza pe toţi cei care avem o vatră, un sat unde ne-am născut și am putea spune: “Pe dealul Floreștiului Cresc florile dorului. Florile cresc, înfloresc, Eu de dor mă prăpădesc”…

192 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Ion Pascarenco Născut la 09 august 1947. Stu- diile medii le face la școala din satul natal și la Școala Medie Mol- dovenească nr.1 din Florești, apoi absolvește Facultatea de Chimie și Biologie a Institutului Pedago- gic de Stat din Tiraspol. Un timp lucrează profesor la Școala Medie Olișcani, acum raionul Șoldănești. Timp de 40 de ani a exercitat func- ţia de director al școlii din Coșerni- ţa, iar în perioada 2003-2007 – de primar al satului Coșerniţa.

1. Domnule Ion Pascarenco! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - „Acasă” e locul de care ne amintim mereu. E locul pitoresc, plin de dor, cald din sufletul fiecăruia. După cum nu există copaci fără rădăcină, așa nu există nici om fără de casă, fără de patrie. „Acasă” e locul unde ne întoarcem mereu, aici ne petrecem copilăria - cele mai fericite și tainice clipe, aici ne potolim setea în cele mai călduroase veri. „Acasă” reprezintă inima fiecăruia dintre noi, e pragul casei părintești, e nucul de la poartă, e fântâna ce ne răcorește sufletul. E satul natal, pe drumurile căruia am făcut primii pași, e mama și tata, care ne așteaptă la poartă. Casa părintească e acel loc al nașterii noastre, care nu poate fi comparat cu nimic. „Acasă” e locul cel mai scump, mai drag, mai sfânt pe lume. Cine are casă părintească, are un loc unde se poate întoarce, un loc unde va fi mereu așteptat și dorit. Îmi apar în minte versurile: ,,Cerul tău, Moldovă, e de-albastru, E de verde frunza ta oricând. Un pământ mai scump pe lume nu e, Nici mai dulce nu e pe pământ.” 193 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Acasă e mereu pace, liniște, sărbătoare. Acasă parcă e mai dulce pâinea din ștergar și apa din izvor. Acasă și fericirea-i mai mare. Acasă și sufletul îi plin de bucurie. Acasă și viața-i mai frumoasă.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Ion Pascarenco și bunica Natalia Pascarenco au avut un fecior, Gheor- ghe Pascarenco. Bunelul Ion a fost feroviar, a lucrat la stația de cale ferată Unchitești, la început acar, apoi șeful acestei stații. Bunica Natalia a fost gospodină cas- nică. Feciorul lor, Gheorghe Pascarenco, adică tatăl meu, a fost profesor de bio- logie și chimie în satul natal Coșernița. A absolvit Liceul Xenopol din București, apoi Facultatea de Biologie și Chimie la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Mama, Antonina, a lucrat în colhozul din satul natal, Coșernița. Părinții mei au avut 4 co- pii: 1.Panteleimon - a absolvit Facultatea Pedagogie (Pedologie) la Universitatea de Stat din Moldova, mai mulţi ani a lucrat inginer la Ministerul Agriculturii; Alisa Tata Gheorghe Ion Pascarenco și-a făcut studiile la Institutul Politehnic din Chișinău, Facultatea Contabilitate și Audit, a lucrat contabilă în colhoz; Gheorghe, după gimnaziul din sat, a rămas să lucreze șofer în colhoz; eu, mezinul, după Institutul Pedagogic din Tiraspol am lucrat 5 ani profesor de biologie și chimie în satul Olișcani, pe atunci raionul Rezina, apoi am revenit în satul natal, în calitate de director al școlii, funcţie pe care o deţin timp de 40 de ani.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Grigore Dogotaru, cu care am învăţat aproape în același timp, el fiind cu un an mai mare și care apoi a devenit doctor habilitat în fizica atomică. O perioadă a activat la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna, Federaţia Rusă, apoi a revenit la Chișinău, activând în cadrul Academiei 194 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de Știinţe a Moldovei. S-a stins din viaţă încă tânăr, numele lui îl poartă gimnaziul din sat. Maria Cociarovscaia, profesoară de geografie, Eminent al Învățământului Public din RM, cavaler al Ordinului Prietenia Popoarelor, care mi-a fost profesoară, iar apoi mulţi ani am lucrat în același colectiv. Acum este pensionară.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Eu personal am contribuit ca școala din Coșerniţa să poarte numele consăteanului nostru Grigore Dogotaru - pentru merite deosebite ca sa- vant-fizician.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Munca mea de profesor și director timp de 45 de ani a fost apreci- ată cu Insignele Eminent al Învățământului Public din RM, Eminent al Învățământului Public din URSS, de 15 ani dețin calificativul Manager de gradul I. Școala noastră mulţi ani a fost în topul celor mai bune instituţii de învăţământ din raion. Acesta e și răspunsul la întrebarea 7. Ce prețuiți cel mai mult din rezul- tatele activității Dumneavoastră profesionale?

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Un rol deosebit, se înţelege, l-a jucat tatăl meu, care a fost un pedagog deosebit, un tată exemplar, cu o erudiție largă și care a educat mai multe generaţii de coșerniţeni.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Apreciez că Republica Moldova a devenit independentă, are limbă de stat, tinde spre integrarea în Uniunea Europeană. Nu sunt de acord cu mo- dalitatea de alegere a președintelui Republicii Moldova de către Parlament și de alegere a deputaților în Parlament.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Eu m-am născut în 1947, soţia Alina, fiica lui Gheorghe Chiriac – în 1948. Am învăţat împreună la școală, apoi la institut, la aceeași facultate, ne-am căsătorit și am lucrat cot la cot pe același tărâm, în școală. Avem trei copii. Fiul Andrei s-a născut în 1972, are studii superioare, acum este colonel al Serviciului de Informaţii și Securitate, șef de direcţie la SIS din 195 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Familia Ion și Alina Pascarenco, cu fiica Adelina, fiii Andrei și Ghe- nadie, anul 1989

Republica Moldova. Ghenadie, care s-a născut la trei ani după Andrei, este medic-chirurg, profesor la Universitatea de Medicină din Târgul Mureș, România. Fiica Adelina lucrează șefă a Direcției Relații Internaționale a Sindicatului Educației și Științei. De la toţi trei avem 5 nepoţi, de care ne bucurăm foarte mult.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - E greu de spus. În anul 1975, la Școala Medie Coșernița învăţau 646 de elevi. La 1 septembrie 2015 aveam înscriși 150 de elevi. Dacă situaţia nu se va schimba, s-ar putea întâmpla ca peste 40-50 de ani satul să rămână cel mult cu o școală primară cu aproximativ 30-40 de copii.

196 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Larisa Dohotaru Născută la 23 februarie 1959. A absolvit cu excelenţă 8 clase în satul natal, Școala Pedagogică din Orhei, Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chișinău. A activat la Editura Lumina (corector, redactor), Școala Generală municipală nr. 36 (profe- soară de limbă și literatură română, director-adjunct), Ministerul Educa- ţiei (șef-adjunct al Direcţiei Asigura- re Didactică), iar din 1999 lucrează șefă a Secţiei Manuale și Auxiliare Didactice la Editura Știinţa.

1. Doamnă Larisa Dohotaru! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Cred că acasă sau la cuibul propriu, familial este unde mă simt eu în- sămi, mă recreez, îmi regenerez puterile fizice, morale, spirituale. „Acasă” mai e la baștină, în patria mea mică, unde m-am trezit ca om și am conștientizat că sunt cineva, unde mi-am creat valorile moral-spirituale, importante criterii de orientare în viaţă și m-am format ca personalitate, de unde apoi mi-am luat zborul în viaţă. Sunt plecată de acasă de mai bine de 40 de ani, după absolvirea școlii și înmatricularea la studii. Apoi au plecat din sat și părinţii. Odată cu aceasta am pierdut posibilitatea de a reveni la casa unde am copilărit. O puteam face doar imaginar. Cât buneii erau în viaţă, mai aveam posibilitatea să revin la baștină. După trecerea lor pe alt tărâm, revin în satul natal doar în legătură cu vreo ceremonie de căsătorie sau la înmormântarea unei rude. De aceea pentru mine „acasă” mai semnifi că nostalgia de casa copilăriei mele, de verdele satului natal, de peisajul rustic cu o pată vernil la mijloc, pe care-l admiram din curtea noastră, de rudele mele dragi, de prietenii anilor fragezi. Casa noastră se afl a în mahalaua Testământ și din curte se vedea ca-n palmă partea mahalalei Cioric din preajma cimitirului. Când întâlnesc vreun consătean, în discuţia noastră nu lipsesc întrebările mele: „Ai fost pe-acasă?” sau „Când ultima oară ai fost acasă?”, „Ce mai e nou acasă?” 197 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Am crescut într-o ambianţă firească cu părinţi, bunei materni și paterni, cu rude și cu multă altă lume bună. Tata, Emilian Dohotaru, a fost băștinaș. S-a născut în luna lui cuptor (17 iulie 1934) în România regală (așa îi plăcea tatei să spună când vorbea des- pre copilăria sa). Cu mare regret, este plecat în lumea celor drepţi de la 19 februarie 2011. Este primul dintre cei șase copii (toţi băieţi) în familia Olei și a lui Mișa al lui Ilie Dohotaru. A făcut câteva clase de școală românească și a absolvit șapte clase deja la sovietici. În același an se înscrie la Școala Medie Moldovenească nr.1 din Soroca, unde studiau mai mulţi consăteni. Dar n-a rezistat în faţa greutăţilor și peste vreo jumătate de an a părăsit școala, faptă pe care apoi a regretat-o toată viaţa. Revenind acasă, a muncit alături de părinţi în colhoz și în multiplele lucrări din gospodărie, căci părinţii aveau de ridicat încă 5 copii. După ce s-a demobilizat din rândurile armatei, merge la Școala de Mecanizatori de la Cuhureștii-de-Sus, apoi va studia șoferia la Soroca și toată viaţa până la pensionare va sta la volanul unui automobil. Muncea mult în colhoz. Îndeosebi în sezonul de recoltare nu-l vedeam câte 3-4 zile pe-acasă. Iarna mai avea o grijă - să-și repare singur mașina, dar mai întâi tre- buia să cutreiere multe orașe sovietice ca să-și caute piese de schimb. Fire mărinimoasă și înţelegătoare, tata a făcut mult bine nu doar apropiaţilor, ci și tuturor celor care i se adresau după ajutor în diferite împrejurări de viaţă. Bunăoară, din datorie, dar și din omenie a salvat viaţa mai multor

Sora Natalia, tata Emilian, mama Maria şi eu. Anul 1980 198 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei consăteni, ajutându-i să se deplaseze la spital în situaţii de criză fie ziua, fie în timp de noapte. Presupun că mulţi consăteni i-au rămas recunoscători pentru generozitatea sa. Mama, Maria Dohotaru, s-a născut în 1938 într-un sat de ucraineni (Cuzmin, raionul Camenca, din stânga Nistrului). Se trage dintr-o familie de oameni simpli, oameni ai pământului, cu patru copii. Bunelul, Grigorii Cerneatovici (1903—1986), de fapt, i se spunea Râhorko, avea și rădăcini poloneze, iar bunica Palazâna (1904—1987), născută Nacu, avea și rădăcini românești. Familia mamei a supravieţuit ca prin minune în urma nume- roaselor încercări din anii de război și de după. Cu toate acestea, toţi copiii au fost foarte buni la carte. Maică-mea a dorit să devină învăţătoare. Însă elevii ce absolveau școala ucraineană nu aveau acces în orice instituţie de învăţământ. A fost nevoită să-și continue studiile la Tehnicumul de Agro- nomie din Saharna, raionul Rezina. La Coșerniţa va fi nu doar agronom, dar și conducător al brigăzii de vii și livezi. Muncea foarte mult, căci avea în subordine peste o sută de oameni. Ea făcea faţă lucrurilor reușind să aibă grijă și de familie. Era binevoitoare cu toată lumea. Și oamenii îi răspundeau cu aceeași afecţiune. În plus, când venise în sat, nu ne cunoștea limba, dar în câţiva ani a depășit bariera lingvistică și nimeni nu punea la îndoială că este româncă nativă. Munca îi va fi apreciată și de conducere, fiind decorată cu Ordinul Drapelul Roșu de Muncă și cu mai multe medalii. Iar peste vreo 10 ani, pe când președinte de colhoz era Andrei Cebotari, i se propune funcţia de economist: „Maria Grigorievna (așa i se spunea în sat), poate treci la contabilitate? Nu are cine calcula lefurile oamenilor. Avem nevoie de un om de încredere aici.” Și în această funcţie va fi aproape un deceniu, până la plecarea din sat. În toţi acești ani maică-mea va fi deputată în Consiliul sătesc și asesor popular în raion; de câteva ori va fi delegată la Congresul Femeilor din Moldova. În genere, activitatea mamei a fost mereu orientată spre oameni și pentru oameni. Munca, harul de a contacta cu oamenii i-au adus recunoștinţa și respectul coșerniţenilor. Presupun că și peste ani consătenii își amintesc de maică-mea doar de bine. Părinţii mei s-au întâlnit în satul nostru la petrecerile tineretului (horă, serată, film etc.). Și între ei a apărut o idilă exteriorizată printr-o frumoasă prietenie, care a finalizat frumos - depunerea cererii de căsătorie. Și-au în- registrat căsătoria la 24 octombrie 1957, iar peste o lună au jucat și nunta. Apoi și-au ridicat o casă în centrul satului, pe partea stângă a drumului ce duce spre școală. Peste câţiva ani familia li s-a mărit cu doi copii, două surori - Larisa și Natalia, la o diferenţă de vârstă de 1,5 ani. Au muncit mult în gospodăria proprie. Pe parcursul anilor au mai modernizat-o după bunul plac. Iar peste vreo două decenii și ceva au vândut gospodăria și s-au 199 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei stabilit în oraș. Dar și aici au refăcut totul după placul inimii, construind pe lângă casă o anexă cu verandă, beci, garaj și altele necesare în gospodărie. Părinţii mei au fost uniţi și la bine, și la greu. Le plăcea să fie în rând cu lumea (cum se exprimau adesea). Au avut relaţii frumoase cu coșerniţenii, făcându-și cumetri printre rude, vecini, colegi de meserie și, firește, printre buni consăteni. Buneii paterni sunt băștinași, trăgându-și rădăcinile din viţe vechi co- șerniţene, din oameni gospodari cu pământ, case arătoase și cu toate cele trebuincioase în gospodărie. Au locuit nu departe de drumul central al satului, pe dreapta râpei ce despărţea partea de sud a mahalalei Cioric de restul satului. Au convieţuit cu părinţii bunelului, adică cu străbunii mei, Ilie Dohotaru (?—anii 40) și Marghioala, născută Ouș (?—1959), oameni de mare omenie și buni credincioși. Străbunelul a fost mai mulţi ani starostele bisericii, iar străbunica a fost casnică, o femeie de o bunătate rară. Bunăoară, după ce cocea, ieșea la poartă cu o pâine aburindă și servea drumeţii. Cei- lalţi străbuni ai mei, Toader Munteanu (?—anii 40) și Tecla, născută Stogu (?—anii 40), au trăit în mahalaua Cioric, pe deal, nu departe de locurile numite ponoare. Au rămas în amintirea urmașilor urmașilor lor prin livada de cireși pe care o aveau. Din roadele a câtorva pomi rămași din frumoasa livadă m-am înfruptat și eu cu soră-mea, fiind în vizită în sezonul cireșelor la nănășelul Petrea Munteanu, un unchi al tatei, frate de-al bunicii, care a moștenit casa părintească. Bunelul, Mișa Dohotaru (1910—1996), a fost botezat cu numele Nichita, dar i se zicea în sat moșu Mișa. Având o casă de copii (cum se exprima adesea), muncea mult și pe lângă casă, și în câmp din primăvară până toamna târziu. A fost priceput în toate. Singur își făcea în gospodărie cele necesare, până și încălţămintea noastră știa cum s-o repare. A fost și om cu carte (a absolvit școala românească de 7 clase), mai mulţi ani efectuând în sat lucrări de cadastru. Avea un scris de o rară frumuseţe. Când îi deschi- deam caietele cu notiţele de serviciu, rămâneam cu impresia că a scris un învăţător drept model pentru elevi. Bunica Olea (1917-1984) de fapt, a primit numele de botez Fevronia. Ea a născut și a crescut 6 băieţi, diferenţa de vârstă dintre primul și ulti- mul fecior fiind de 19 ani. Dânsa a rămas în amintirea sătenilor prin buna creștere a celor șase copii: pe câţi i-a născut, pe atâţia i-a ridicat băieţi sănătoși, frumoși și voinici. A crescut și pe mulţi din numeroșii săi nepoţi. (Și eu cu sora ne-am bucurat de îngrijirea ei.) Era de acum în etate când a crescut și educat aproape 5 ani una dintre ultimele sale nepoate (noră-sa, fiind studentă, i-a lăsat copilul doar de o lună). Bunica a lucrat mulţi ani la maternitatea satului. În discuţii diverse, consătencele noastre o pomeneau 200 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de bine, amintindu-și cum și-au născut pruncii cu ajutorul ei. Apoi, mulţi din acești copilași au crescut în curtea buneilor mei. (Prin anii 50-60 în curţile mai multor coșerniţeni erau deschise grădiniţe de copii sezoniere, frecventate de preșcolarii din mahalaua respectivă.) Bunică-mea a fost și o bună gospodină. Cu toate că bunelul moștenise casa părintească într-o stare destul de bună, ea l-a convins să o demoleze și să ridice una nouă, mai mare și mai arătoasă. Ţin minte casa bunicilor destul de spaţioasă, văruită frumos, în faţă cu prispe late, îmbrăcate în scândură bine jeluită, cu feres- tre mari ce aveau obloanele plasate pe dinăuntru (așa ceva am văzut doar în case-muzeu). Ţinea mult la casa ei: în fiecare vară o repara pe dinafară, apoi, văruind-o, o îmbrăca într-un alb imaculat. În interior casa era gătită tradiţional, căci bunică-mea a fost meșteriţă în ţesut. Tuturor feciorilor la însurătoare le-a dăruit câte un covor tradiţional. Când deja era pensionară, în timpul iernii nu-i lipseau stativele din casă: ţesea pentru ai săi ţol din lână de așternut paturile, podelele etc. Eu mi-o amintesc cu drag și pentru vorbele ei dulci când ne dezmierda, și pentru copturile delicioase. Îndeosebi îmi plăceau turtele ei cu mac și cu miez de nucă. Buneii, mai ales bunica, au fost model de evlavie, și-au trăit viaţa cu multă credinţă în Dumnezeu, respectând toate tradiţiile creștinești și ale neamului. Atât străbuneii, cât și buneii au fost bogaţi în urmași, astfel lăsându-mă cu multe neamuri în satul nostru.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Anii trăiţi în sat coincid cu cei ai copilăriei mele (am plecat la studii la 15 ani). Actul de rememorare a anilor de copilărie îmi produce o adâncă plăcere. Parcurg imaginar uliţele satului și constat că mi-a rămas în memorie multă lume bună, vecinii noștri, semenii mei, pedagogii. În continuare voi încerca să profilez câteva chipuri care mi-au încălzit inima în copilărie și, sigur, mi-au lăsat amintiri deosebite. Îmi amintesc cu drag de nănașii mei de botez (și de cununie ai părinţilor) Anica și Gheorghe Munteanu (un frate de-al bunicii). Demult nu mai sunt în viaţă. Fie-le ţărâna ușoară! Toată viaţa i-au ajutat pe părinţii mei și cu vorba, și cu fapta. După căsătoria lor, le-au oferit un loc de casă din lotul propriu. Astfel, nănașii trăiau în partea din vale, iar finii - în cea din deal a grădinii. Cele două gospodării erau despărţite doar de o plasă. Sufletele lor blânde mereu ne-au adunat în jurul lor. Dacă părinţii întârziau seara de la vreo adunare, eu și sora găseam consolarea la ei. Pomii din grădina lor erau ca în grădina noastră. Cum păleau cireșele, noi gustam din primele fructe. Nănașa Anica, o mare sufletistă, discuta cu noi ca și cu niște maturi. 201 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Bunăoară, îi plăcea să citească și să recitească reviste sau cărţi, îndeosebi Femeia Moldovei, Moldova și apoi să-și dea cu părerea pe marginea celor citite. Dacă aveam vreo neplăcere, ne asculta cu multă răbdare și încerca să ne aline necazul. Fire glumeaţă, nănașul, dacă te vedea abătut, imediat istorisea ceva plin de haz. Astfel, oricine venea la ei (nănașul, fiind un bun tâmplar, avea multă clientelă) rămânea bine dispus. Nănașii aceștia au fost oameni simpli, au dus un trai modest și au pus preţ pe omenie. Un loc aparte în memoria mea îl are și moșul Mihail Constantinică, un unchi patern al tatei și nănaș de cununie al bunicilor. Părinţii mei erau în relaţii foarte bune cu acest unchi și cu cea de-a doua lui soţie, nana Iulia. Prima lui soţie, sora bunelului, murise de tifos prin anii 40. Pe când eu cu sora eram mici, deseori ne aflam la ei. Îi ziceam tătâca (precum bunelului), așa îi plăcea să-l numim. Dânsul nu a avut copii și ne iubea mult, satisfăcân- du-ne orice capriciu. A locuit în centrul satului, vizavi de biserică. Acolo a trăit și neamul său (părinţii, fraţii). Din spusele buneilor știam că până la 1940 poseda o avere bunicică (pământ, oloiniţă, moară etc.). A fost și primar al satului. Și-a ridicat în curtea părintească o casă mare de toată frumuseţea, apoi în faţa acesteia - o căsoaie tot atât de mare. După venirea „eliberatorilor”, intuind ce pericol îl paște, împarte toată averea consătenilor. Bunăoară, casa proprie a dăruit-o fetei ce-i fusese slujnică (Maria lui Mihail Hriţcu, care-și va trăi întreaga viaţă aici), căsoaia - unui tânăr consătean sărac, dar cumsecade. (Acesta a fost Pavel Postoroncă și el mai târziu a vân- dut-o lui Vasile Cojocaru.) Iar unchiul s-a aciuat în casa bătrânească, care a aparţinut părinţilor săi. Posibil bătrânul avea crezul că omul se află sub vremi. În timpul sovietic fusese mulţi ani prisăcar. Avea colhozul o prisacă destul de mare în livada de meri, căci trebuia să realizeze și planul de stat la miere. Acest moș al nostru era cult. Fiind deja de vârstă înaintată, citea regulat ziarele, inclusiv cele rusești. Îi plăcea să discute cu noi despre cele ce studiam la școală (la citire, istorie etc.), completându-ne informaţia cu cele ce cunoștea el însuși la subiectul dat. Din discuţiile întreţinute, am aflat anume de la el cine a fost Iisus Hristos, dar și domnitorul Ștefan cel Mare, povestindu-ne despre faptele lor măreţe. Dânsul ne-a comentat și provenienţa denumirii satului nostru. A murit în 1978 la vârsta de 84 de ani. Presupun că în interbelic acest om a fost o persoană cu renume în satul nostru. Regret că știu prea puţine despre el și nici nu pot spune cine ar cunoaște mai multe despre activitatea lui în comunitatea noastră, bunăoară, cum s-a manifestat ca primar al satului. Îmi amintesc cu drag de distinsa doamnă Maria Cocearovscaia, profesoară de geografie și diriginta clasei noastre. Maria Dmitrievna Cocearovscaia (cum era obișnuit s-o numim pe atunci) a fost un pedagog de vocaţie. Era 202 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Clasa noastră cu stimabila dirigintă, Maria Cocearovscaia, la un început de an şcolar (în rândul doi din dreapta, în alb - Larisa Dohotaru, Feodora Ostrov) totdeauna binevoitoare, tolerantă cu orice elev fie bun la învăţătură sau nu prea, fie un ștrengar sau un orgolios. Fiind o doamnă respectuoasă, se stră- duia să ne cultive bunele maniere. Ne-a instruit bine la geografie. În clasă, în faţa elevilor avea permanent un chip luminat, ne vorbea cu mult tact și deosebită blândeţe. Totodată, organiza activităţi extrașcolare de amploare, fiind însăși autoarea și regizoarea acestora. Îmi amintesc cu plăcere, bună- oară, de TVC-urile școlare sau de o serbare dedicată popoarelor sovietice la cea de-a 50-a aniversare, participanţii fiind costumaţi în porturi naţionale diferite. Aceste costume au fost pregătite din timp. Profesoara noastră le-a schiţat, apoi a știut să convingă părinţii participanţilor să confecţioneze costumele, antrenând în această activitate pe toate croitoresele satului. Era pasionată de cele ce făcea. Presupun că a avut o viaţă profesională împlinită. Pentru virtuţile de pedagog i s-a conferit titlul Eminent al Învăţământului Public. Personal, graţie dumneaei, am făcut o pasiune pentru activitatea de pedagog, urmând studiile la instituţii de profil. Apoi, când profesam, doamna mi-a servit drept model de comportament cu elevii, de atitudine grijulie în ceea ce fac în calitate de pedagog. Nu voi uita niciodată povaţa-i: „Fiţi atenţi la cuvântul pe care-l puneţi pe hârtie. Acesta poate să vă facă să suferiţi întreaga viaţă”. Sunt sigură că se bucura de stima și respectul tuturor consătenilor, căci a instruit multe generaţii de coșerniţeni. Astăzi doamna 203 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei nu mai este printre noi, iar Coșerniţa o va avea în memorie cât va exista. Din timpul vieţii școlare în memorie mi-a rămas și tânăra profesoară de matematică Nina Jovmir (Nina Andreevna, cum se spunea pe atunci), de baștină din Cotiujenii Mari. Îi apreciez și astăzi calităţile de pedagog. Era corectă și exigentă cu noi. Fiind o profesoară spirituală, discuta cu elevii pe diverse teme. Îmi amintesc cu câtă pasiune rezolvam exerciţiile și problemele! Cu cât interes frecventam cercul de matematici! Dar n-a fost să fie de lungă durată dragostea mea faţă de această profesoară și de matematică. Doar un an a profesat în școala noastră. Mai târziu am aflat că a fost nevoită să plece, a fost impusă (posibil, colegii profesoarei doreau să dispună de mai multe ore). Nu mi-a fost dat s-o mai întâlnesc și nici să aflu ceva despre destinul de mai departe al îndrăgitei mele învăţătoare. Cât de mult au pierdut generaţii de coșerniţeni odată cu plecarea din sat a acestui pedagog de vocaţie!

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor per- sonalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Cred că merită a fi înveșnicită în istoria Coșerniţei doamna Ana Darie (Ana Emilianovna Darie, cum era obișnuit pe vremuri să se spună). Cu mare regret, nu mai este în viaţă. Era de baștină din Hrușca, stânga Nistrului, sat de români cu rădăcini bănăţene. În satul nostru și-a întemeiat o familie și și-a trăit anii tinereţii, maturităţii și ai bătrâneţii. De la părinţi cunosc că a venit în Coșerniţa ca bibliotecară, apoi a devenit profesoară de limbă și literatură. Se bucura de stima și respectul consătenilor (pe mulţi i-a avut ca elevi). Presupun că mai multe virtuţi ale tinerei învăţătoare au fost apreci- ate când a fost aleasă în conducerea școlii. Astfel, o bună parte din anii de pedagogie a dirijat școala fiind director adjunct, exercitând mai mulţi ani și interimatul de director. Prin diverse responsabilităţi (întocmirea oraru- lui, repartizarea sarcinilor didactice profesorilor și învăţătorilor, controlul modului de pregătire a acestora prin asistenţe la ore, prin verificarea pro- iectelor de lecţii, dirijarea activităţii metodice, evaluarea elevilor, asigurarea planurilor de învăţământ, a programelor școlare, îndrumarea activităţii de perfecţionare a cadrelor didactice ș.a.) și ca director interimar cu griji de alt caracter (păstrarea și utilizarea patrimoniului instituţiei, asigurarea și dezvoltarea bazei didactico-materiale a școlii, organizarea și funcţionarea cantinei etc.) distinsa doamnă a fost exemplu de omenie, cumsecădenie, disciplină morală, dând dovadă și de fermitate, stoicism, curaj în activitatea sa de diriguitor al școlii. Ca în orice localitate rurală, dânsa avea printre pedagogi cumetri, prieteni, fini, vecini sau, pur și simplu, consăteni buni și tuturor trebuia să le facă pe plac. Astfel, zilnic era nevoită să găsească soluţii 204 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei de rezolvare a multitudinii de probleme din viaţa școlii. I-am fost elevă din clasa a V-a până într-a VIII-a. Cu toate că era veșnic prinsă în activităţi, în obligaţii de tot felul, reușea să fie un bun pedagog la ore. Deseori în clasă, la lecţie, pe lângă teancul de caiete ale elevilor, aducea și multe alte hârtii. Trebuia să reușească să realizeze lecţia, dar și să facă modificările de rigoare în orarul lecţiilor, bunăoară. Mă obseda mereu gândul de unde are învăţătoarea noastră atâta putere, tenacitate. Peste ani, fiind în funcţia de adjunct al directorului, deseori îmi aminteam de profesoara mea. Pentru o femeie este foarte dificil să fie conducătorul unei instituţii educative. Este nevoie de jertfire a sănătăţii proprii, a vieţii personale și a celei familiale. Sunt sigură că în memoria consătenilor au rămas faptele mari și frumoase ale profesoarei noastre Ana Darie.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Viaţa numaidecât îţi așterne în cale câteva drumuri dintre care trebuie să alegi, să decizi pe care trebuie să pornești mai departe. Iar de această decizie depinde restul vieţii tale. Propria mea viaţă a fost una ordinară, nimic excepţional. Am muncit ca toţi pentru o bucată de pâine, dar am depus și suflet în cele ce făceam. Voi expune în continuare unele opinii asupra domeniilor în care am activat pe parcursul vieţii. Etapele devenirii mele ca personalitate încep în anii de școală. În acești ani am fost pasionată de carte. Mi-a plăcut să învăţ, dar și să învăţ pe cineva. Și aceste două pasiuni s-au întâlnit în traseul meu biografi c. Școala din sat am absolvit-o cu note foarte bune, Școala Pedagogică din Orhei - cu Diplomă de excelenţă și Facultatea de Litere a Institutului Pedagogic Ion Creangă - cu aceleași succese. În anii de studenţie crengiană am citit foarte mult conform cerinţelor de curs, dar și din plăcere. Au urmat apoi anii de muncă la Editura specializată în cartea școlară Lumina (aici am fost repartizată după absolvirea facultăţii). La editură se naște cartea într-un singur exemplar și la procesul creării cărţii participă, în principal, redactorul, corectorul, grafi cianul, pagina- torul. Rolul central îi revine redactorului. El este directorul cărţii. Redactorul are misiunea de a-l ajuta pe cititor să identifi ce ideile autorului. În genere, redactorul este primul cititor al manuscrisului viitoarei cărţi, îl citește și-i apreciază valoarea. Dacă îl acceptă, devine responsabil de construcţia viitoarei cărţi. Pentru aceasta urmărește sensul transmis, consecutivitatea logică, coe- renţa, claritatea ideilor, fl uenţa frazei, are grijă de corectitudinea lingvistică. Un redactor vede ceea ce autorul nu mai are cum să sesizeze. Astfel, pe lângă competenţele de cunoaștere temeinică a limbii române, redactorul dispune de gândire logică, meticulozitate, atenţie la detalii, putere de concentrare, 205 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei memorie (îndeosebi vizuală), spirit critic, dar și tact în relaţia cu autorii. Totodată, în acești ani am ajuns la concluzia că un redactor de carte didactică trebuie să dispună și de capacitatea de a intui intenţiile autorului și așteptările micului cititor – elevul. Iar pentru aceasta are nevoie de propria experienţă în pedagogie. Eu, fi ind tânără, plină de energie, voiam să mă afi rm mai preg- nant. Astfel, am ales să muncesc ca profesoară de limbă și literatură română într-o școală nouă, care abia urma să-și deschidă ușile. Clipe de neuitat am trăit în școală. Am avut mână liberă în acţiunile mele în clasă cu elevii. M-am bucurat de succese. Firește, au fost și insuccese. Dar mereu am perseverat și i-am învăţat și pe elevii mei să persevereze, făcându-și un nume bun. În opinia mea, un pedagog trebuie să fi e o persoană multilaterală, receptivă la tot ce-i nou, generatoare de idei, energică, să-i contamineze și pe învăţăcei de energii creatoare. Și nu în ultimul rând, pedagogul permanent trebuie să ierte, să-și vindece supărările. Dacă n-ai acreală în sufl et și ascunzișuri tenebroase în inimă, atunci poţi face faţă meseriei. O pagină importantă din viaţa mea profesională reprezintă perioada anilor de pedagogie. Am avut situaţii de neuitat, de bună seamă. Îmi aduc aminte, bunăoară, de marile mele emoţii de frică în perioada examenelor de absolvire a primei mele promoţii, care apoi au trecut în sentimente de mândrie. Viaţa totuși e plină de surprize. După zece ani de pedagogie în școală, au urmat anii de muncă la Ministerul Educaţiei în Direcţia Asigurare Didactică, fiind responsabilă, în special, de editarea cărţii școlare. Era perioada trecerii la programele școlare naţionale și evident școala ducea lipsă de manuale. Cele existente erau depășite (se mai studia după manu- alele elaborate la Moscova și traduse la Chișinău). Și manualele oferite de fraţii români aveau conţinuturi învechite. Erau necesare manuale care să corespundă noilor conţinuturi educaţionale, să fie concepute didactic ca formative de instruire, să constituie un bun intermediar între elev și peda- gog, un instrument de dezvoltare a competenţelor. Pentru aceasta era nevoie de autori de manuale, forţe editoriale, respectiv surse financiare. Banca Mondială și-a oferit serviciile cu condiţia ca noile manuale să fie elaborate de edituri și apoi procurate de la acestea pe bază de concurs-licitaţie. (În cadrul acestora se apreciază calitatea cea mai bună și preţul cel mai mic al manualelor.) Fiind asistat de experţi străini, Ministerul urma să-și asume responsabilitatea întocmirii unor acte normative de elaborare și editare a cărţii didactice pe bază de concurs, a instruirii editurilor privind modul de pregătire a ofertelor de concurs, să organizeze seminare pentru viitorii autori de manuale - cadre didactice universitare și preuniversitare. Am depus mult suflet în cei 5 ani de muncă în acest domeniu. Sunt fericită că am cunoscut multă lume frumoasă din sfera pedagogiei și a editării cărţii. 206 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Odată cu demararea concursurilor-licitaţie de manuale am fost invitată la muncă la Editura Știinţa, prestigioasă instituţie culturală din Moldova, în calitate de șefă a Secţiei de Manuale și Auxiliare Didactice. (La sfârșitul anilor 90 Știinţa publica cărţi din toate domeniile cunoașterii, era intere- sată și de editarea cărţii didactice școlare.) Sunt 15 ani de când muncesc în acest domeniu, fiind responsabilă, în principal, de pregătirea calitativă în termen a materialelor pentru concursul-licitaţie (probele de manual și ale ghidului pedagogului, documentaţia de ofertă), care se desfășoară anual la diferite discipline școlare de la toate treptele de învăţământ preuniversitar. (La început de proiect se desfășurau și câteva concursuri de manuale pe an.) Multe edituri din ţară, chiar și din străinătate se avântă în participarea la concursurile de elaborare a cărţii școlare. Concurenţa este mare. De aceea este nevoie de autori potenţiali, specialiști de performanţă, cu viziuni peda- gogice contemporane. Pentru a face o carte pentru copii, îndeosebi cartea elevului, un autor trebuie nu doar să cunoască domeniul, ci și să dispună de capacităţi de exprimare în scris, să aibă cunoștinţe din sfera pedagogiei, psihologiei școlarului, a designului cărţii didactice, să posede deprinderi de lucru la calculator (un instrument foarte necesar în elaborarea unui manus- cris performant). Totodată, autorii trebuie ghidaţi în elaborarea concepţiei didactice a manualului, în alcătuirea unui manuscris conform programei școlare în vigoare, ajutaţi în scrierea unor texte concise, accesibile, atractive pentru elevul contemporan, în selectarea celor mai reușite sarcini didacti- ce, în alegerea materialului ilustrativ etc. După câștigarea concursului este nevoie de îmbunătăţirea viitoarelor manuale și apoi de pregătirea cărţilor pentru tipar. Asupra multor manuscrise am muncit și multe au fost câștigate la concursurile respective. Îmi place această muncă. Am satisfacţii mari la apariţia unei cărţi reușite pentru școală (știu din experienţa proprie cât e de util un manual bun). Uitându-mă înapoi peste anii de școală, de facultate, de muncă am im- presia că m-am pregătit, de fapt, zi de zi să fac cartea. În ultimii ani mi s-a întărit convingerea că de-aș începe viaţa din nou, tot de carte m-aș ţine.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - În primul rând, le mulţumesc părinţilor mei pentru tot ce mi-au transmis prin gene, pentru felul în care m-au educat. În familie am studiat alfabetul vieţii: ce este primordial, ce mai puţin contează, ce ar trebui ocolit cu tot dinadinsul. Copilăria și tinereţea părinţilor au fost marcate de greutăţile anilor de după război, care nu le-au permis să-și vadă în mare parte visurile împlinite. De aceea și-au dorit să se realizeze prin copiii lor. S-au străduit să ne facă copilăria mai ușoară, scutindu-ne de multe probleme cotidiene și îndemnându-ne de a 207 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei face carte. Cu orice ocazie căutau să ne convingă că omul cărturar mai lesne deschide ușile în viaţă. Când am plecat la studii (aveam doar 15 ani!), am fost susţinută de părinţi din plin și moral, și material, și fi nanciar. Apoi, când am dorit să urmez la facultate imediat după absolvirea Școlii Pedagogice, ei mi-au încurajat intenţiile. Remarc contribuţia părinţilor mei și în realizarea mea profesională. Permanent mi-au fost alături. Bunăoară, muncind la școală, tata m-a ajutat foarte activ la amenajarea cabinetului, sau, activând la editură, în perioadele foarte fi erbinţi de pregătire către concurs, părinţii și-au asumat unele obligaţii ale mele în familie. Se bucurau mult pentru succesele mele, sufereau cu mine în caz de insuccese. Pe când mi-am început cariera la Editura Lumina, nu exista program de formare universitară care să pregătească cadre pentru domeniul editorial. De regulă, absolvenţii de Litere erau oarecum preferaţi datorită competenţelor filologice. De aceea, în lipsa unei instituţii de formare profesională, pentru un tânăr redactor cea mai bună școală rămânea editura. Astfel am parcurs pas cu pas etapele de iniţiere în munca editorială, fiind angajată, mai întâi, în calitate de corector și doar apoi ca redactor. Iar ca tânăr redactor am avut sprijinul colegilor cu experienţă. (Această regulă nescrisă în activita- tea editorială contribuie enorm la deprinderea meseriei de cei începători.) Cu ajutorul lor am însușit multe lucruri utile din meseria de redactor. Am un respect deosebit faţă de Eugenia Șchiopu, doamnă inteligentă, care s-a dăruit total muncii de redactor. Astăzi distinsa doamnă are parte de odihna binemeritată. Îi doresc multă sănătate și cât mai multe bucurii din partea celor dragi. Practic, toţi oamenii care m-au însoţit în viaţă la diferite etape – peda- gogi, colegi, șefi - mi-au oferit tot ce aveau mai bun și astfel au influenţat asupra formării mele ca om și ca specialist în domeniu.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Când mă întorc cu gândul la timpurile copilăriei mele, sigur, îmi amin- tesc de scumpa mea prietenă de școală Feodora Pantaz-Ostrov (în satul nostru toţi o cunosc ca Fenea lui Mișa Ostrov). Fire descătușată, sociabilă, dinamică, mobilizatoare, mi-a fost nu o dată sprijinul în viaţă. Am stat într-o bancă din clasa a II-a până la absolvire. Îi plăceau mult lecturile. În primul rând, cu ea făceam schimb de cărţi beletristice. Dădea dovadă de capacităţi înalte și la alte discipline și, bineînţeles, a absolvit școala foarte bine. De fapt, aveam aceleași preferinţe. Ambele visam la pedagogie. Am vrut să studiem mai departe împreună. Însă drumurile sorţii ne-au despărţit. Întâmplarea a făcut ca după școala medie să urmeze studiile la Tehnicumul de Cooperaţie 208 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei din Chișinău. Fire foarte curajoasă, independentă, onestă, s-a afirmat și la studii, și în carieră (a activat în sfera deservirii alimentare la Florești). Însă vremurile de răstriște (anii 90) i-au deviat traiectoria vieţii: a rămas fără serviciu și a fost nevoită să ia drumurile străiniei pentru a-și întreţine copiii și apoi pentru a le da studii bune. Astfel, feciorul, apoi și fiica își fac studiile în România. Fenea, fire mărinimoasă, dar și puternică, permanent a avut grijă de părinţii săi. Bunăoară, când revine în concediu, într-un timp scurt reușește multe să le pună la punct în gospodăria părintească. De fapt, este un model de atașament faţă de părinţi. O preţuiesc și pentru faptul că îi sunt străine trădarea, făţărnicia, invidia; este receptivă la durerile, la problemele altora. Știu că pentru virtuţile sale este apreciată și de consăteni. O consider personalitate eficientă: oricui îi este bine alături de ea. Prietenia noastră ţine și în prezent. Ne vedem rar, doar când revine aca- să sau pleacă la muncă în Italia. Comunicăm la telefon cu orice ocazie. Îi doresc din toată inima ca cei apropiaţi, oamenii din jur să-i dăruiască cât mai multe clipe de fericire. Merită acest lucru. Alături de ea vor fi fericiţi și ceilalţi. Iar mie îmi doresc s-o am ca prietenă încă mulţi ani înainte. Cu ea viaţa îmi va fi mai împlinită.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Schimbările politice, economice ne marchează și pe noi, oamenii. La sfârșitul anilor 90, când peste pământurile noastre s-a rostogolit acel mare val al trezirii naţionale, n-am putut sta indiferentă. Am participat la toate evenimentele de simţire românească (ședinţele Cenaclului Alexe Mateevici, acţiunile stradale și, desigur, la Marile Adunări Naţionale). Am rămas entu- ziasmată de marile primeniri de la începutul anilor 90: oficializarea limbii române, a alfabetului latin, proclamarea independenţei ţărișoarei noastre, apoi promovarea unei politici de aliniere la valorile europene (aderarea la multiple organizaţii internaţionale ce apără libertatea omului, principiile democratice), avansarea tot mai hotărâtă spre o integrare reală în Uniunea Europeană. Republica Moldova cu adevărat înainta pe calea unui stat de drept. Însă începând cu anii 1995 - 1996 calamităţile sociale și economice se ţin lanţ la noi. În loc să se rezolve problemele de importanţă majoră pentru așezarea vieţii noastre materiale, spirituale, se adâncește criza în toate sferele vieţii. Diminuarea scării valorilor mă macină mult. Mă dor și mă frământă gândurile despre viitorul generaţiei tinere. Consider că de vină, în primul rând, sunt autorităţile statale. Cu regret, la conducere au venit aventurierii, oamenii hulpavi de putere și avere. Ei folosesc încrederea maselor doar ca o trambulină pentru a urca în vârful piramidei puterii. Și astăzi în societate 209 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei persistă neîncrederea în instituţiile statului: Președinţie, Guvern, Parlament, partide politice. Avem nevoie de o elită cu poziţie civică, cu verticalitate, care să stopeze cât mai urgent căderea tot mai vertiginoasă a ţărișoarei noastre în prăpastia haosului și a sărăciei.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Familia mea este mică: doar eu și soţul, Victor Duca (născut în 1950). Cu regret, copii nu avem. Încercăm să acoperim acest gol având grijă de mama, care deja este de vârstă înaintată și are nevoie de grija noastră zil- nică. Soţul meu este inginer de profesie. Mulţi ani a activat în domeniul ocrotirii mediului ambiant, fiind în statele Ministerului Mediului, apoi a avut funcţie la Agenţia Apele Moldovei. A fost permanent foarte ocupat. Acum este pensionar, adică la odihna binemeritată. Își găsește activităţi în gospodăria noastră de la Chișinău și cea de la ţară. Soţul este originar dintr-un sat nistrean (Oniţcani, raionul Criuleni) și are crezul: casa părintească nu se vinde! De aceea este permanent ocupat și astăzi.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Nu-mi este străin viitorul baștinei, al pământului natal. Satul nostru mi-a fost drag din fragedă copilărie și niciodată nu am presupus că-mi voi trăi viaţa în altă parte. Vreau să cred că și peste ani satul nu numai că va exista, dar și își va schimba înfăţișarea, va fi frumos ca pe vremuri, ba va prospera, fiind estetic amenajat, cu străzi asfaltate, centrul satului înfrumuseţat cu scuaruri, râpile acoperite de vegetaţie variată (copaci decorativi, iarbă și multe flori). Iar toate acestea vor fi făcute de înșiși localnicii, care vor avea crezul că satul, casa proprie sunt averea ţării. Acești oameni vor trăi cu viaţa comunităţii natale, edificând și suferind pentru comunitate, fără să aștepte, bunăoară, ca cineva să le facă curăţenie împrejurul gardului gospodăriei. Prin urmare, oamenii Coșerniţei vor avea altă mentalitate, vor fi oameni cu un alt nivel de cultură, care gândesc liber, oameni cu iniţiativă, cu un simţ puternic al responsabilităţii, gata să schimbe lucrurile în comunitate. Și primăria locală va avea autonomie administrativă și financiară. Iar tâ- năra generaţie va alcătui majoritatea coșerniţenilor, care vor avea condiţii decente de trai, se vor bucura de viaţă. Am toată certitudinea că felul cum se va desfășura viaţa noastră mai departe depinde în mare măsură de noi înșine. Este nevoie de o pornire din interior, ca să reușim să schimbăm lucrurile în ţară.

210 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Grigore Munteanu S-a născut la 07 ianuarie 1953. După școala secundară din satul natal și Școala Medie nr.1 din Florești a absolvit Facultatea de Filologie la Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chișinău. A activat în organele raionale de partid, în cadrul Direc- ţiei Raionale Învăţământ Ialoveni, inclusiv în funcţia de șef al acesteia, la Institutul de Știinţe Pedagogice și Psihologice din Republica Moldova, iar din 1998 și până în 2016 a condus Școala Medie nr. 11 din mun. Chiși- nău, reorganizată în a.2003 în Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu. În calitate de profesor de limbă română posedă gradul didactic I, iar ca administrator – gradul managerial II. Pentru succe- se deosebite în activitatea de predare a limbii și literaturii române Asociația Națională a Uniunilor de Creație din Moldova i-a decernat Premiul Prof. Parfenie Guțu. De asemenea a fost decorat cu câteva zeci de Diplome de Onoare de către autorităţile chișinăuiene din domeniul învăţământului.

1. Domnule Grigore Munteanu! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Noțiunea “acasă” eu o asociez cu baștina, satul copilăriei, locuri sfinte pentru fiecare. Fie că este vorba de Testemânt, Cotana, mahalaua lui Cioric, Coada Rădiului sau Valea Odăii, Valea Bahului, Valea Ipătoaiei, Crețele, Hârtopul etc. „Acasă” e Patria noastră mică. Vorba lui Homer “Nimic nu e mai dulce decât Patria și părinții, atunci când ești departe, printre oameni străini…” Țin aici să menționez și mahalaua noastră. Familia Păscărencu, nana Tonea, care era în relații de prietenie cu bunica mea – mama Ileana. Foarte des ele plecau la pădure pentru a strânge ierburi de leac și ciuperci. Mă luau și pe mine. Aceste călătorii erau de o rară frumusețe. Ţin să-i mai menţionez pe moș Sava Rotaru cu soția, care erau foarte credincioși; Miliță Dubălaru, care avea mulți copii; Vasile și Mila Ouș, care 211 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei toată viața lor conștientă au lucrat la ferma colhozului; Ion Chilaru, care a fost cioban la oi împreună cu băieții lui; Mihail Brâncoveanu și tanti Iulia (el a murit de tânăr); moș Aft enie Lungu, Ionică Lungu și moș Ion Ouș. Ioachim Munteanu și cu tanti Lida. Ioachim a lucrat tractorist în colhoz. Moș Toa- dere Cibotaru era vecinul nostru. Tanti Agafi a și un nepot – Mișa Marandă. Alt vecin, moș Costache Brâncoveanu, cu soția Artina și două fete. Am mai avut doi vecini - moș Mitrache și baba Irina. Baba Irina era un fel de doctor popular. În special, zicea foarte bine de deochi. Când mă durea ceva, mama mă ducea la baba Irina și de acolo ieșeam sănătos tun. Alți vecini: Alexandru Buzdugan cu soția Grăchina, Victor Buzdugan cu soția Efi mia și băiatul lor Vaniușa zis Năvală, chiochea Aft inia cu băiatul ei Nicolae. Am copilărit cu Marcu, Nicolae Boicu, Nicolae Ganea, Panchiușa Ouș, Galina Ouș, Andrei și Gheorghe Munteanu și cu Ion al lui Ștefan Munteanu. Împreună cu Gheorghe Munteanu, Ion (zis Vaniușa) Munteanu am fost cu uratul și colindatul prin satul nostru an de an. Din partea tatălui am avut mai mulți verișori: Anatol Munteanu (Dum- nezeu să-l ierte), Vera Munteanu, Parascovia Munteanu (căsătorită cu colegul meu de clasă Anatol Dohotaru), frații Slavic și Anatol Cojocaru și Gheorghe Munteanu, la care țin foarte mult. În sat nu mai am la cine mă duce în afară de Gheorghe și soția lui Eugenia (Jănea lui Anton Radețchi). Am fost în relații bune de prietenie cu vărul Anatol.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Din păcate nu prea știu despre buneii mei prea multe. După tată: Afte- nie și Artina Munteanu, care au avut 5 copii – 3 băieți și 2 fete: Ion, Colea, Mihail, Anasta- sia și Lida. Din partea mamei: Afanasie Buz- dugan și Elena Sochircă din satul Soloneț. La bunicul Afanasie au fost mai mulți frați și surori. Erau Feofan, Nichifor, Serafima și în special chiochea Fră- sâna și nâca Măriuța. Buneii Afanasie și Elena Buzdugan Erau surori și au trăit 212 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei împreună, deoarece nâca Măriuța era oloagă de un picior. Pentru noi era cea mai mare sărbătoare atunci când venea la noi la ajutor (în special la sărbătorile de iarnă, atunci când se tăia porcul și trebuia de porăit, cum se zice pe la noi) și rămânea să doarmă. Știa foarte multe povești. De alți frați nu mai știu. Bunicul Afanasie a fost un rebel în viață. În 1949 trebuia să fi e deportat, deoarece împreună cu Chiril Friptu aveau o batoză. Din păcate Chiril Friptu a fost deportat, iar bunicul cum a scăpat, nu știu. Știu numai că a stat ascuns împreună cu bunica și cei 2 copii (Tamara și Gheorghe) câteva zile până ce a trecut valul de deportări. Mama Tamara Munteanu După aceasta a fost lăsat în pace. Tot timpul a fost nemulțumit de puterea sovietică. A făcut armata la români. Iubea duminicile să se ducă la Erofei Coroliuc, fost deportat și să discute. A avut o livadă extraordinară cu foarte multe soiuri de pruni și meri, în special mere domnești. La fel și o vie cu multe soiuri de poamă. Făcea două butoaie cu vin: unul roșu și altul alb. El deloc nu consuma băuturi alcoolice, în schimb mama Ileana făcea câte un chef cu toate femeile din mahala. Bunicul se supăra și zicea că va ascunde cheile de la beci, știind foarte bine că mama Ileana își are cheile ei. Îmi pare rău că nu l-am ascultat și nu am ținut cont de sfaturile și spusele bunicului. Învățam poezii despre Kotovski: S-a pornit Kotovski tânăr Ca un șoim răzbunător… Și el îmi zicea că acest Kotovski a fost un hoț la drumul mare. Iar despre Lenin zicea că ăsta e cel mai mare bandit. Mă sfădeam cu el în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că la școală ni se spunea altceva. Tatăl meu, Munteanu Mihail, s-a născut la 1927. După 1945 a fost trimis de către sovietici la FZO. După FZO și-a făcut serviciul militar în rândurile Armatei Sovietice. S-a întors și s-a angajat la începutul anilor 50 la punctul de primire a cerealelor de la gara Unchitești, unde a lucrat până la deces, în anul 1977. A fost un om foarte muncitor. 27 de ani a lucrat permanent în trei 213 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei schimburi. O săptămână de la ora 09.00 până la ora 16.00, alta de la 16.00 până la 24.00 și cea de-a treia de la ora 24.00 până la ora 09.00. Din sat până la gara Unchitești sunt aproximativ 5 km. Zilnic s-a prezentat la serviciu, indiferent de era arșiţă, ploua sau viscolea. Am amintiri plăcute despre tatăl meu. M-a bătut o singură dată, atunci când am pus pentru prima dată țigara în gură. Mama mea, Munteanu Tamara, s-a născut la 1929. Bunicul a dat-o să studieze croitoria la un evreu din sat, Negrub. Ulterior casa acelui evreu a devenit clubul satului. Și în genere, toate edificiile importante de la noi erau amplasate în casele deportaţilor și refugiaţilor: școala primară - la Șaica, clasele a V-a - a VI-a - la Comarovschi, biblioteca - la Leiba, punctul medical - la Moșcu, magazinele - la Haim etc. Toată viața conștientă mama a ținut acul în mână. A fost, mai bine zis, croitoreasa satului. Important este că a practicat profesia cu dragoste și avea o imaginație extraordinară. Tot satul, și în special intelectualitatea, se străduia să ajungă la ea. A fost o femeie muncitoare. A construit o casă. Pe lângă casă - o bașcă, un sarai și multe alte acareturi. Mama se apuca de toate lucrările. Inclusiv clădea sobe și cuptoare. La casa mea tot ea mi-a construit soba și regret până în ziua de azi că am distrus-o. Dar cel mai mult a contribuit la studiile mele. Îmi aduc aminte cu plăcere de școala de 8 ani din satul natal, pe care am absolvit-o în anul 1968. I-am avut de colegi pe Grigore Cibotaru, Anatol Cocearovschi, Anatol Remesovschi, Anatol Chiriac, Gheorghe Munteanu, Grigore Ghilețchi, Maria Ghilețchi ș.a. Prima mea învățătoare a fost Anastasia Zețu din satul Ciornița, actualmente Anastasia Chiriac. În clasele a V-a – a VIII-a i-am avut ca profesori pe Valentina Scutaru, Maria Cocearovschi, Maria Ganea, Ecaterina Cojocaru, Gheorghe Cojocaru ... Îmi aduc aminte cu plăcere de bibliotecara Emilia Erofeevna. Am urmat Școala Medie Florești, Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chișinău, pe care l-am absolvit în anul 1974. Mă bucur că i-am avut ca pro- fesori pe Nicolae Mătcaș, Gheorghe Rusnac, Timofei Melnic, Ștefan Malachi, Nicolae Pecec, Nicolae Savca, iar decanul facultății era Gheorghe Nantoi, care avea o popularitate foarte mare printre studenți. I-am avut colegi de facultate pe Constantin Tănase, Vlad Pâslaru, Nicolae Silistraru, Ion Hadârcă, Victor Pânzaru, Ion Terente, Dumitru și Eugenia Boico (Prodan), Vera Tănase, Larisa Melnic, Maricica Grigoriu, Nadea Sâli (Celcinschi) ș.a. La anul întâi am învățat a citi în grafi e latină. Colegul meu de grupă Gheorghe Rău locuia în gazdă pe strada Drumul Viilor de azi, colț cu strada Docuceaev. La aceeași gazdă locuia și Nicolae Vieru, viitorul scriitor. Atunci lucra jurnalist la ziarul Tinerimea Moldovei. El avea o bibliotecă bogată în grafi e latină. Atunci am început să citesc și am făcut cunoștință cu marii noștri scriitori: Liviu Rebreanu, George Călinescu, Panait Istrati, Camil Petrescu, Ion Minulescu, George Topârceanu, 214 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Octavian Goga etc. Nicolae Vieru era prieten bun cu Haralampie Moraru și Sergiu Manea. Toți trei s-au căsătorit odată cu studente de la Institutul de Medicină. Când eram student, mama venea la institut și-mi cumpăra îmbrăcăminte și încălțăminte. Tot timpul îmi cumpăra cu o mărime mai mare. Arătam caraghios. Am avut și așa un caz. Mi-a lăsat bani să-mi cumpăr un pulover. Aveam un coleg, Gheorghe Rău, care s-a legat de capul meu și până nu am cheltuit banii la o beție nu m-a lăsat în pace. Am plecat acasă în vacanță și am fost nevoit să îmbrac puloverul lui vechi. Mama și-a dat seama ce am făcut și după aceasta nu mi-a mai încredințat bani. Mama la fel a făcut tot posibilul ca sora mea Livia să obțină studii medii și să-și continue studiile la institutul pedagogic. Actualmente Livia este profesoară de limbă și literatură română la Liceul Teoretic Andrei Vartic din orașul Ialoveni. Mama mea, ca și la Ion Creangă, a rămas plină de minunății. A avut voință, înțelepciune, curaj și virtute. A fost deosebită și de o frumusețe rară.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Din păcate, am plecat din sat la o vârstă fragedă. Cu mult mai târziu am făcut cunoștință cu unii consăteni. Mi-a rămas în memorie dl Gheorghe Păscărencu, care ne-a fost profesor de biologie (botanică, zoologie, anato- mie). La o lecție de botanică ne-a explicat ce înseamnă bioxid de carbon. După ce a vorbit toată lecția, la sfârșit Anatol Remeșovschi întreabă: „Dar ce înseamnă bioxid de carbon?” Și atunci profesorul iritat a zis: „Idiotule, așa cum te c...ci tu, așa și planta se c...ă”. În clasa a 8-a ne-a fost și diriginte, și director de școală. Activând la Institutul de Științe ale Educației, în anul 1995 am făcut cunoștință cu Grigore Dohotaru, care activa în funcție de secretar științific. A fost un bărbat foarte cuminte, liniștit și calculat. O mare parte din viața sa a activat în domeniul fizicii nucleare în orașul Dubna din Federația Rusă. Una din personalitățile poate cele mai mari ale satului a fost Nicon Ghilețchi. Am activat împreună cu dumnealui. Nu vreau să vorbesc de toate calitățile dânsului, dar aș accentua, că a fost un om-enciclopedie. A avut o memorie fenomenală. Știa pe de rost majoritatea poeziilor din creația lui Mihai Emi- nescu, George Coșbuc, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu etc., pe care le învățase la liceul din Dorohoi, România. Un loc aparte îl ocupă și dl Nicolae Cojocaru. La fel cu o memorie ex- traordinară. Ne-a demonstrat-o prin cartea sa Nevoia de mărturisiri despre vremurile sub care ai trăit, apărută în 2013. Este o istorie a întregii familii Cojocaru, dar și a satului natal. 215 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Mă bucur că l-am cunoscut pe dl Tudor Iașcenco. Merită a fi menționată verticalitatea dlui Iașcenco datorită investigațiilor sale jurnalistice, calitate rar în- tâlnită astăzi în mediile noastre. Sunt mândru de prietenul meu Alexei Darie, care este unicul doctor habilitat dintre consăte- nii noștri. La fel sunt mândru și de Alexandru Leșcu, un martir adevărat pentru integritatea țării noastre. Pe parcurs, în diferite iposta- ze, am făcut cunoștință cu Pavel Dubălaru (tatăl său, Gheorghe Dubălaru, m-a botezat), o per- sonalitate în ierarhia de partid și cea sovietică. Este un bărbat Prima mea fotografie (sunt cel care adevărat, care a ținut foarte mult mă ţin cu mânuţa de bretele). În spatele la satul natal și la consăteni. Toți meu bunica mea Elena, mama mea Ta- cei care s-au adresat la el după mara, fraţii Ion și Gheorghe Păscărencu, ajutor l-au primit. Mă bucur că nana Tonea și fiica ei Alisa. Doamna din ne considerăm prieteni. La fel, am dreapta cu doi copii nu o cunosc cuvinte frumoase pentru Simion Rusu, unicul general pe care îl are satul natal. Am activat împreună cu Timotei Scutaru și cu Gheorghiță Scutaru. Țin relații bune de prietenie cu frații Grigore și Valeriu Cibota- ru, oameni onești și responsabili de tot ceea ce fac. Aș menționa-o aici pe Nătălița Munteanu - cântăreața noastră de muzică populară. Este receptivă și ține mult la satul natal și consăteni. Am făcut cunoștință cu Petru Ouș. I-am cunoscut pe Nicon Ouș și Nicolae Tuchilă și regret trecerea lor la cele veșnice. Țin aici să-l menționez pe Ion Păscărencu, cel mai longeviv director al școlii medii din satul natal, actualmente gimnaziu. Am o stimă și un de- osebit respect pentru dumnealui. El a fost acela care m-a luat de mână și m-a dus la școală în clasa I-a. În Chișinău sunt foarte mulți coșernițeni, dar din păcate nu-i știu și nu știu din ce motiv nu sunt receptivi. Domnul Nicolae Cojocaru a invitat în vara anului 2015 mai mulți coșernițeni pentru a face o fotografie comună 216 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei la monumentul lui Ștefan cel Mare, pentru istorie. Din păcate, vorba ceea: cei patru evangheliști au fost trei – Luca și Matei.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Cred că cei menționați mai sus. Numele lui Grigore Dohotaru îl poartă gimnaziul din sat. Ar trebui de gândit ceva și pentru celelalte personalități, în special pentru Nicon Ghilețchi, Alexandru Leșcu, Pavel Dubălaru și, mai știu eu, poate sunt și alte personalități despre care noi nu știm nimic.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Am avut în viața mea și urcușuri, și coborâșuri. Mi-am început activitatea în anul 1974 în calitate de profesor de limbă și literatură română la Școala Medie din satul Teia, raionul Grigoriopol. În anul 1976 m-au transferat la Școala Medie specială-internat din satul Ialoveni, raionul Strășeni. În 1977 satul Ialoveni a devenit centrul raional Kutuzov. Am fost invitat la Comitetul raional de partid și numit în funcția de secretar responsabil al Societății raionale Știința. În toamna anului 1977 am fost chemat să-mi satisfac serviciul militar în armata sovietică, în orașul Tambov. În anul 1979 am revenit la baștină și am fost angajat ca in- structor la Comitetul raional de partid Kutuzov. Din 1983 până în 1985 am fost director al Direcției rețelelor cinematografi ce din raionul Kutuzov. Apoi, până în anul 1995 am activat în funcțiile de metodist, inspector, șef-adjunct, șef al Direcției Învățământ Ialoveni. Următorii trei ani am fost colaborator științifi c la Institutul de Științe Pedagogice și Psihologice (actualmente Institutul de Științe ale Educației), iar din anul 1998 și până în prezent sunt director al Liceului Teoretic Mihail Sadoveanu din municipiul Chișinău. În toți anii de activitate am avut alături oameni cumsecade, de la care am învățat multe lucruri frumoase. Îmi aduc aminte cu plăcere de Nicolae Tolmaciov, profesor de limbă și literatură română la școala din satul Teia, raionul Grigoriopol. După un an de activitate dânsul mi-a propus să de- vin membru al Partidului Comunist. I-am zis că nu pot, deoarece în anii studenției am avut de furcă cu KGB-ul. Dumnealui mi-a zis: “Dacă vrei să știi ce face dușmanul, trebuie să fii în rândurile lui”. În felul acesta am devenit membru al Partidului Comunist. La Școala specială-internat din Ialoveni am avut parte de un director extraor- dinar - Fiodor Petrovici Stog. La Comitetul raional de partid am făcut cunoștință cu un om de o rară omenie – primul secretar Simion Buză.Activând la Direcția Învățământ am făcut cunoștință cu oameni dedicați cu trup și sufl et educaţiei: Vasile Popușoi, directorul Școlii din Bardar, Alexandru David, director-adjunct 217 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei la aceeași școală, Eugen Lozan, directorul Școlii nr. 1 din Durlești, Constantin Angheliu, director-adjunct la aceeași școală,Valentina Corcodel, director la Școala din Ulmu, Ion Mereacre, directorul Școlii nr.1 Ialoveni, Gheorghe Celac, directorul Școlii Sângera, Ion Bivol, directorul Școlii nr. 1 Costești, Vladimir Șandrovschi, directorul Școlii nr. 3 Costești, Alexei Scutelnic, directorul Școlii serale raionale Ialoveni ș.m.a. La fel îmi aduc aminte cu plăcere de domnii Oboroc Vasile, președintele sindi- catului raional din învățământ, Celac Eudochia, șefa cabinetului metodic, Timofei Lâsâi, Galina Zinari, Alexandra Plămădeală, Anatol Buga, Vladimir Mândru, Victoria Gandrabur, Larisa Tanasiev, Veronica Pușco, Domnica Pascaru, Raisa Alexandru, Marina Iurie, Valentina Secară, Oleg Bujor, Alexei Palii – inspectori și metodiști la Direcția de Învățământ a raionului Ialoveni, de profesoarele de limbă și literatură română: Frunză Valeria, Darienco Claudia, Popov Elena, David Iulia, Terente Zinaida, Ganea Lidia, Nartea Maria, profesorul Bivol Efi m și foarte mulți alții… Profesorul de limbă și literatură română Alexandru Ciobanu, care activa la Școala Medie din satul Dănceni, avea o bibliotecă extraordinară. Mii de volume și toate în grafi e latină. Citea foarte mult și avea o memorie excepțională. La orice oră de zi sau noapte îți recita pe de rost operele scriitorilor români. Știa pe de rost opera lui Eminescu și Creangă, mă refer la cele nepublicabile. La fel și cea a lui Macedonschi, Topârceanu, Minulescu etc. Fiind în funcție de șef al Direcției Învățământ Ialoveni am organizat sărbători și pentru profesori, și pentru elevi. Ziua Învățătorului o organizam tradițional la Filarmonica din Chișinău, cu participarea tuturor pedagogilor din raion, unde erau înmânate premii celor mai buni dintre cei buni. Se orga- nizau concerte cu participarea diferitor personalități. Cu elevii am organizat întruniri la Palatul Național, unde erau menționați toți elevii deținători ai locurilor I, II și III la olimpiadele raionale și republicane. La toate aceste întruniri i-am avut ca oaspeți pe artiștii Ion și Doina Aldea-Teodorovici, frații Anatol și Irina Bivol, Olga Ciolacu, Iurie Sadovnic, Ion Suruceanu, actorul Petru Hadârcă, scriitorii Ion Druță, Ion Vatamanu, Anatol Ciocanu, Ion Hadârcă etc., pedagogi din Adaji, Letonia, Vangiogola, Lituania, Hab- nămi, Estonia și de la Școala nr. 483 din or. Moscova. Au fost sărbători de neuitat. Am fost ajutați de Ion Mihalache, directorul sovhozului–fabrică din Bălțați și soția acestuia, Nina Mihalache, directoarea școlii din Țâpala.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Am pomenit deja de domnii Nicolae Tolmaciov, Alexei Scutelnic, Nicon Ghilețchi, Nicolae Bucun, directorul Institutului de Pedagogie și Psihologie și, fără doar și poate, soția mea, Maria Popodneac, care a fost și este alături de mine și la bine, și la rău. 218 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Aș menționa aici prietenii mei deo viață, cu care am făcut cunoștință în diferite perioade. Mă bucur că de mulți ani suntem împreună și ne întâl- nim la toate sărbătorile: zile de naștere, nunți... Îi enumăr aici în ordinea în care am făcut cunoștință cu ei: Nicolae Sinistraru, Nicolae Schițco, Valeriu Demerji, Mihail Sinistraru și Aurel Groza.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Cel mai mult prețuiesc că am făcut cunoștință elevilor din cadrul li- ceului cu foarte mulți scriitori, printre care Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Anatol Ciocanu, Iulian Filip, Aurel Scobioală, Ion Vieru, Efim Tarlapan, Zinaida Cenușă, Ioan Mânăscurtă, Serafim Belicov, Valen- tina Corcodel, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Budeanu, Gheorghe Bâlici, Nicolae Roibu, Valeriu Matei, Ion Iachim, Alexandru Bantoș, Ana Bantoș, Ion Ciocanu, Nelu Vicol, Victor Prohin, Vlad Pohilă, Vasile Șoimaru etc. Vreau să menționez că la toate întâlnirile a fost prezent patriarhul criticii literare, academicianul Mihai Cimpoi. Mă bucur că pentru toată activitatea mea în calitate de profesor de limbă și literatură română am primit în anul 2015 Premiul Profesorul Parfenie Guțu, înmânat de președintele Asociației Naționale a Uniunilor de Creație din Moldova, academicianul Mihai Cimpoi.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Cât despre politica autorităților de la Chișinău, din păcate nu am avut la conducere oameni demni, cu verticalitate. Toți ca unul s-au gândit numai la propriul buzunar. Republica Moldova este o groapă și populația se duce zi de zi în această groapă și nu știu la moment cine va fi acela care să ne scoată din ea. Îmi pun și eu întrebarea, ca și Alecu Russo cu un secol și ceva în urmă: “După unsprezece secole, Ștefan a ridicat spada sângeroasă, care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atâta glorie de Ștefan cel Mare? Și când?...” Cred, totuși, că numai unirea cu România ne poate salva de acest dezastru.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Sunt căsătorit cu Maria Popodneac din satul Speia, raionul Anenii-Noi, născută în familia lui Ion și Iustina Popodneac. Bunica ei, Sesili, a fost ori- ginară din Franța. Din păcate, nu se știe nimic despre rudele ei din Franța. Are trei frați: Vera (Dumnezeu s-o ierte), Nicolae – la moment locuiește în orașul Brașov, România și Lidia Popodneac, colaboratoare la o televiziune din Moldova. Soţia are două specialități: una de contabilă și alta de profe- 219 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Cu soţia Maria, la cununia fiicei Daniela soară de limbă și literatură română. A fost contabil-șef la Speia, după aceea - profesoară de limbă și literatură română, colaborator științifi c la Institutul de Cercetări Științifi ce în domeniul Pedagogiei și Psihologiei, contabil-șef la Asociația raională de colectări Ialoveni, câțiva ani - la Inspectoratul Fiscal de Stat Ialoveni. În ultimul timp este contabilă-șefă la o întreprindere de transport. Am avut noroc de soție – frumoasă, inteligentă, sociabilă și gospodină bună. Am crescut și educat 2 copii. Fiica Daniela (născută la 24.07.1982) este profesoară de limbă engleză și limbă franceză. Cunoaște la perfecție 3 limbi - cele pomenite mai sus și limba rusă. Se descurcă bine și cu limba spaniolă. Este căsătorită cu fostul fotbalist Oleg Fistican, actualmente antrenor de fotbal. Am un nepot, Cristian. Fiul Mircea (născut la 18.04.1987) a absolvit Academia de Studii Eco- nomice și masteratul tot la aceeași instituţie. Actualmente activează la Întreprinderea de Stat Registru. Mă mândresc cu ei.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - La momentul actual satul nostru se află într-o stare de degradare con- tinuă. Dar sper că peste 50 de ani Coșerniţa va fi așa cum am știut-o eu în anii copilăriei. În școală erau câte 2-3 clase paralele, a câte 30 de elevi în fiecare. Toate casele erau locuite și viața era frumoasă. Satul vuia ca un stup de albini. 220 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Grigore Ganea S-a născut în a. 1938. A absolvit Școa- la Medie din s. Ciripcău și Facultatea de Mecanică a Institutului Tehnologic din Odesa. Lucrează inginer-mecanic la fabrica de conserve din Orhei, iar după ce susţine teza de doctor în știinţe tehni- ce activează la Institutul Politehnic din Chișinău în calitate de șef de catedră, prodecan, profesor universitar. Patru ani a lucrat în Algeria.

1. Domnule Grigore Ganea! Ce subînţele- geţi Dumneavoastră prin noţiunea „acasă”? - Casa părintească, familia noastră. Dar în continuare mă voi referi doar la 3 din întrebările propuse.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Părinţii mei, Profi r (1903) și Varvara (1905) Ganea au fost ţărani. În familie am fost șase copii. Până la colectivizare toată familia se ocupa cu agricultura pe cele 10 hectare ce le aveam în proprietate. După colectivizare tata s-a angajat la Staţia de cale ferată Unchitești, unde a lucrat până la pensionare, mama a devenit colhoznică. Despre bunei nu cunosc aproape nimic.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor personalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Dintre personalităţile satului nostru eu l-aș evidenţia pe Gheorghe Pasca- renco. Dumnealui a făcut mult pentru dezvoltarea școlii din satul natal, toată viaţa a învăţat copiii Coșerniţei.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - În vara anului 1968, împreună cu soţia și cei doi copii, lucram la fabrica de conserve din Orhei. Mi s-a propus să plec la doctorantură la Kiev, pe trei ani. Propunerea era foarte ademenitoare, dar mă gândeam cum să las familia. Soţia mi-a declarat răspicat: pleacă, noi ne vom descurca! Am susţinut admiterea la Catedra Procese și Aparate în Industria Alimentară 221 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei la Institutul Tehnologic al Industriei Alimentare din Kiev. Drept conducători mi-au fost desemnaţi doi sa- vanţi remarcabili: Vsevolod Stabnikov, doctor habilitat și Viktor Dușcenko, doctor în știinţe fi zico-matematice, ambii oameni de o inteli- genţă rară și bunătate ine- puizabilă. Cu sprijinul lor am susţinut cu succes teza Profesorul Grigore Ganea explică studenţilor de doctor în știinţe tehnice algerieni construcţia și principiul de funcţionare și m-am întors în Moldova, a mașinii de dozare-umplere a recipientelor dar deja la Institutul Poli- tehnc, Catedra Mașini și Aparate în Industria Alimentară, în funcţia de lector superior. Peste un timp am fost avansat în funcţia de șef-interimar al catedrei. În perioada 1978-83 URSS era în relaţii strânse cu Republica Algeriană. Un accent deosebit în aceste relaţii se punea pe pregătirea cadrelor. În instituţiile din Chișinău, Kiev, alte orașe învăţau mii de studenţi algerieni. Sute de specialiști de la noi activau în instituţiile de învăţământ, în medicină, industria din Algeria. Eu eram deja șef de catedră. Administraţia institutului însă a decis să mă delegheze la Institutul Naţional pentru Pregătirea Cadrelor pentru Industria Alimentară din Bumerdes. Astfel m-am pomenit din nou la Kiev, la cursuri de studiere a limbii franceze. Cursurile trebuiau să dureze 9 luni, dar deja după 3 luni am fost trimis la noul loc de lucru. Corpul profesoral al Catedrei de Utilaje Alimentare a Insti- tutului Naţional din Bumerdes era format din 16 profesori delegaţi din Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa. Primul an l-am încheiat cu succes, toţi studenţii au susţinut examenele și au primit diplomele de ingineri mecanici în industria alimentară. Noul an de studii la institutul din Bumerdes l-am început deja în calitate de șef al Catedrei Utilaje Alimentare, funcţie pe care am deţinut-o toţi cei trei ani cât am lucrat în Algeria. Desigur, eram foarte mândru că algerienii mi-au încredinţat postul de șef al catedrei anume mie, un moldovean de la periferia URSS. Când ne-am întors acasă, Ministerul Învăţământului din URSS a apreciat activitatea mea cu o Diplomă de Excelenţă, lucru cu care mă mândresc până în prezent. De asemenea mă mândresc cu faptul că anume doctorantul meu V.Slisarenco primul în Republica Moldova a susţinut teza de doctor în știinţe tehnice pe o temă foarte actuală: Obţinerea biocombustibilului din ulei vegetal de rapiţă și astfel s-a pus începutul implementării în Moldova a tehnologiei moderne de producere a biocombustibilului din surse regenerabile locale. 222 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Alexandru Leșcu Născut în anul 1955 într-o fami- lie de ţărani. După absolvirea școlii medii incomplete din sat a plecat să-și caute rostul în viaţă. Câţiva ani a învăţat la Institutul Pedagogic din Tiraspol, un timp a lucrat la uzina S.Kirov din același oraș. Cu viitoarea soţie Tatiana, originară din Karelia, a făcut cunoștinţă în timpul serviciului militar. S-au întors în Moldova împreună. Chiar de la început a devenit un activist înflăcărat al Mișcării de Eliberare Naţională, luptei pentru limba română și alfabetul latin. În 1992, cu două luni înainte de începutul Războiului pentru Independenţa și Integritatea Republicii Moldo- va, este arestat de autorităţile separatiste de la Tiraspol ca membru al „grupului Ilașcu” și băgat pe 12 ani la închisoare. A suferit mult și soţia Tatiana. Târâtă pe la interogatorii, bătută, intimidată, Tatiana a ţinut- o una și bună: soţul ei nu este vinovat cu nimic. Ulterior ea povestea: ”Atunci soţiilor celor din „grupul Ilașcu” ni s-au dat 10 zile să părăsim Tiraspolul, ameninţându-ne că dacă nu ne cărăm mai repede, va fi rău de noi. Am plecat în hainele în care eram îmbrăcată, n-am luat nimic cu noi. La Chișinău nimeni nu ne aștepta. Un an am locuit în hotelul Zarea, unde ni se livra mâncare din contul primăriei”. Iar Alexandru, în închisoare, a suferit o intervenţie chirurgicală com- plicată. ”Adus la operaţie, el abea de se târa, încătușat, mai mult mort decât viu. La o mână avea prinsă picurătoarea, de cealaltă mână era încătușat de pat”, povestea Tatiana.

1. Domnule Alexandru Leșcu! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Notiunea „acasă” pentru mine e ceva mult mai amplu, mai larg, decât ar fi casa parintească ori satul de baștină. Personal, mă simt „acasă” și la Chișinău, și la București, și la Galaţi, și la Timișoara. Evident, că la Coșer- 223 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei niţa-Florești mă simt cel mai bine. E și firesc, doar acolo am făcut primii pași, acolo am început a cunoaște lumea, acolo au fost primii prieteni, prima dragoste și multe alte lucruri frumoase.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Acum o să zic puţin despre părinţi, bunei, străbunei. E foarte dificil în viaţa asta să ai parte doar de prieteni. Dar cred, că în Coșerniţa puţini consăteni ar putea zice ceva de rău despre părinţii, buneii, stră- buneii mei. Au fost oameni simpli. Din varii motive, după școala din sat nu și-au mai continuat studiile, preferând să-și găsească de lucru la baștină. Dar asta nu i-a împiedicat să fie cinstiţi, onești, harnici. Au gă- sit timp și răbdare, cu exemple din propria viaţă și activitate, dar și din viaţa altor oameni, să ne orienteze și să ne educe și pe noi, adică pe mine și fratele meu Anatolie în același stil. Pe cât le-a reușit acest lucru cel mai potrivit ar fi să aprecieze consătenii.

3. Cine dintre consăteni a lăsat Părinţii Tatiana și Donat Leșcu urme deosebite în memoria Dum- neavoastră? - În memoria mea un loc aparte îl ocupă chipurile străbuneilor mei, pe care i-am prins în viaţă: Ion Leșcu și Vasile Capbătut. Primul a fost marinar pe cuirasatul Potiomkin, al doilea a luptat în Primul Război Mondial, a fost prizonier la nemţi, a stat acolo 4 ani și s-a întors acasă vorbind foarte bine limba germană.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Cred că în Coșerniţa există o mulţime de personalităţi ce merită onoarea de a rămâne în istoria baștinei și memoria consătenilor. Probabil, în incinta Primăriei, ori în altă instituţie publică ar fi bine să fie amenajat un muzeu al 224 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei satului, unde s-ar putea găsi loc pentru toţi acei care au lăsat careva urme aparte în istoria satului.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Rar om care să fi e mulţumit de ceea ce a realizat. Loc pentru mai bine și mai mult rămâne întotdeauna. Dar cred, totuși, că am reușit câte ceva în anii ce s-au scurs. Nu aș vrea să trec la detalii. Să sperăm că munca autorilor acestei cărţi va fi apreciată după merit și dacă se va ţine cont de părerile celor intervievaţi, Coșerniţa va avea, totuși, un muzeu din care consătenii și oaspeţii ar putea afl a diverse detalii despre cei care vor ajunge parte a acestei instituţii.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Viaţa unui om are tangenţe cu oamenii din jur, cu societatea. O vorbă bună, o sugestie, o povaţă, un sfat încă n-au făcut rău nimănui. Am avut în jurul meu oameni buni (cu mici excepţii), care m-au ajutat și la bine, și la greu. Am avut parte de 2 profesori buni la școală, de părinţi buni acasă, de o soţie fi delă, care m-a susţinut și m-a ajutat tot timpul, mai ales toţi acei 12 ani cât am stat în pușcăria din Tiraspol, de un frate săritor la nevoie. Lista poate fi continuată.

Alexandru Leșcu alături de președintele României Traian Băsescu după ce i s-a înmânat Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler, ordin acordat pentru “dragostea de țară, eroism și sacrificiu pentru poporul său” 225 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Sper să fiu înţeles corect. Nu prea văd în viaţa mea lucruri și fapte cu care mă pot mândri îndeosebi. M-am străduit tot timpul să nu procedez așa, ca apoi să am regrete.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Cu aprecierea politicii promovate de autorităţile de la Chișinău e mai dificil. Eu nu sunt politician, nici analist politic, doar deţinut politic am fost. Așa că aprecierile mele posibil n-ar fi obiective. De aia nici nu mă voi aprofunda în tema dată. La general voi menţiona doar că tare nu-mi place politica struţului, promovată de guvernanţii noștri. Detest lipsa de verti- calitate și voinţă la majoritatea din ei. Dar, mă rog, sunt aleși de popor și probabil merităm ceea ce avem. Dacă așa și nu ne putem determina cine suntem, de unde ne tragem, ce dorim cu adevărat, atunci care ar fi așteptările?

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - La acest capitol am și mai puţine de spus. Familia mea e constituită doar din 2 persoane, adică eu și soţia. Suntem căsătoriţi de 36 de ani. În toţi acești ani am trecut prin multe probleme, mai grele, mai ușoare, dar cu bunăvoinţă, cu dragoste, cu credinţă în Dumnezeu le-am depășit pe toate. Și mai departe toate rămân la voia Domnului.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Nu știu, nu sunt profet. Din considerente ce nu depind de noi, generaţia noastră cred că nu va putea fi martoră la cele ce se vor întâmpla peste 40-50 de ani. Asta însă nu mă încurcă să doresc ca satul nostru să se dezvolte, să meargă totul în ascendenţă, mai ales natalitatea și ca generaţiile care vor veni după noi să aibă ce scrie în istorie.

226 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Anatolie Cocearovschi Născut la 15 iunie 1953. A absolvit Școala de 8 ani din Coșerniţa, Tehni- cumul Agricol din Ţaul, Dondușeni, Institutul Agricol din Chișinău. Ac- tivitatea de muncă și-a început-o în 1972 în calitate de agronom pentru protecţia plantelor în gospodăria din s. Ciorniţa. Apoi a lucrat agronom în satul natal, 2 ani – la CR Florești al comsomolului, 5 ani - secretar de partid. În anii 1985-90 a fost preșe- dinte al colhozului din s. Domulgeni, iar următorii 9 ani – președinte al colhozului din satul natal. Din 1999 este șef al Direcţiei Agricultură Flo- rești. Decorat cu Medalia Meritul Civic. Căsătorit, 3 copii.

1. Domnule Anatolie Cocearovschi! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Noțiunea ”acasă” este percepută de fiecare individ în dependență de depărtarea de casă ori posibilitatea de a reveni în sat mai des ori mai rar... Pentru mine, noțiunea ”acasă” este venirea în ospeție la mama, în casa unde am crescut și de unde am plecat la învățătură după absolvirea a opt clase, în casa unde m-am format ca personalitate.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Mama mea, Maria Dumitru Cocearovschi, a activat toată viața în calitate de profesoară de geografie în școala din satul natal Coșernița. Tot timpul mi-a fost exemplu prin atitudinea faţă de profesie, prin atenția către cei din jur, prin mărinimie, bunătate și înțelepciune. Pentru munca sa a fost menționată cu Insigna Învățător Eminent al Moldovei, Insigna Învățător Eminent al Uniunii Sovietice, de două ori Învățător Metodist, decorată cu Ordinul Prietenia Popoarelor. Tatăl meu, Leonid Vasile Cocearovschi, a lucrat în colhozul din sat în 227 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei calitate de șofer. Mi-a rămas în memorie ca un om cu inimă mare, un om muncitor, sociabil. Bunelul meu după mamă, Dumitru Ion Ostreț, a fost un om foarte mun- citor și foarte cinstit în muncă și în viață. La fel ca și semenii săi, a luptat în al Doilea Război Mondial. Toată viața a lucrat la norme în fostul colhoz din satul Coșernița. Bunica mea după mamă, Evghenia Ștefan Ostreț, a fost o femeie cu o înțelepciune deosebită. Vecinii din sat o numeau în glumă ”procurorul” – în cazuri ceva mai specifice tot timpul venea în ajutor cu sfaturi, îndrumări întru ameliorarea acestora. Toată viața a muncit la norme în fostul colhoz din satul Coșernița.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Eu nicicând n-am plecat prea departe de satul natal. În perioada 1978-1980 am lucrat în Florești. În anii 1985-1990 am activat în calitate de președinte de colhoz în satul Domulgeni, iar următorii opt ani am condus colhozul din satul natal. Din 1999 trăiesc și lucrez din nou în Florești. Mi-au rămas încrustaţi în memorie mai mulţi consăteni - oameni simpli, muncitori și cu o responsabilitate deosebită. Este vorba de lucrătorii la fermă Fiodor Ghelețchi, Lidia Muntean, Elena Radeţchi, mecanizatorii Alexan- dru Lungu, Feofan Chiriac, Petru Dubălaru, șeful fermei de porcine Vasile Munteanu, șeful fermei de lapte-marfă Grigore Rusu și alţii.

4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor perso- nalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Îmi vine greu să mă pronunț. Dar oameni destoinici avem foarte mulţi.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Când eram elev în școală, visam foarte mult să devin învățător de ma- tematică. Și azi mai regret că nu s-a întâmplat să-mi ating visul. Toată schimbarea s-a întâmplat în anul 1968, când școala de 8 ani din sat a fost transformată în școală medie și fostul director de școală, pentru a avea elevi în clasa a IX-a, a insistat ca la toți elevii eminenți (eram 2 clase) să se pună câte o notă de ”4” la examene, pentru a nu pleca la colegii (pe atunci tehnicumuri). Au plecat toți și am plecat și eu. Consider că m-am realizat. Toată viața m-am străduit să lucrez cinstit și pentru oameni. Am trei copii care trăiesc și lucrează în orașul Florești. Mai am și patru nepoței, față de care am o dragoste deosebită. 228 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

În cabinetul de lucru, la Direcţia Agricultură și Alimentaţie a Con- siliului Raional Florești

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - La început am fost ajutat de părinți și bunei. De-a lungul vieții am fost ajutat de soția mea, Zinaida, care pe lângă faptul că este o soție, noră, mamă și bunică excelentă, tot timpul a dat dovadă de înțelepciune enormă, răbdare nelimitată și iscusință înnăscută în relațiile de familie.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Mă mândresc cu familia mea: soția Zinaida, fiicele Mariana și Liliana, feciorul Vadim și nepoții Cristian, Alin, Cătălin și Evelin. Mă mândresc cu mama mea, Maria, care toată viaţa a învăţat copiii Co- șerniţei și azi, deși este de mulți ani la pensie, se bucură de stima și respectul foștilor elevi. Mă mândresc cu buneii mei, Dumitru și Evghenia, oameni simpli, dar care au fost buni gospodari, stimaţi și respectați de săteni. Mă mândresc cu lucrul meu, cu faptul că împreună cu oamenii din sa- tele Coșernița și Domulgeni am izbutit să obținem rezultate frumoase în producere. Mă mândresc cu experiența bogată de viață și de lucru, care am acumu- 229 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei lat-o de-a lungul anilor și care o folosesc în activitatea mea în calitate de șef al Direcției Agricultură și Alimentație a Consiliului Raional Florești. Mă mândresc cu foștii mei colegi de lucru din satele Coșernița și Do- mulgeni, cu actualii colegi din aparatul președintelui raionului, direcțiile și secțiile Consiliului Raional.

8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Despre politică este greu de vorbit. Politicienii noștri din ultimele de- cenii nu sunt oameni serioși, nu au responsabilitate, nu au dragoste și stimă față de cetățenii care i-au ales, nu au frică nici de Dumnezeu.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - Consider că suntem o familie simplă, la fel ca și alte mii și mii de fa- milii din țară.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Dacă clasa politică din țară nu va conștientiza că ”ei” trebuie să lucreze pentru popor, dar nu poporul pentru ”ei”, peste 40-50 de ani satul Coșernița va deveni un sătuc îmbătrânit și trist.

230 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Valentina Vineatinschi (Dubălaru) Născută la 31 decembrie 1941. Mezina între cei doi fraţi și cinci surori din familia Alexandrei și a lui Cozma Dubălaru. După Școala de 8 ani din sat a absolvit Tehnicumul de Comerţ și Institutul Politehnic din Chișinău. Și-a început biografia de muncă în calitate de vânzătoare, apoi a lucrat economist principal în domeniul planificării transportului la Ministerul Economiei.

1. Doamnă Valentina Vineatinschi! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”? - Mie personal noţiunea „acasă” îmi provoacă momente de mare bucurie sufletească și fericire legate de o posibilă întrevedere, dacă nu aievea, atunci virtuală cu părinţii, casa părintească, anii frumoși ai copilăriei și adolescenţei.

2. Ce știţi despre părinţii și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viaţa satului natal? - Părinţii mei, Cozma și Alexandra Dubălaru au fost ţărani din ţărani, îndeletnicirea principală a cărora a fost lucrarea pământului. Tata era ști- utor de carte, un om înţelept. În anii 1944-62 a lucrat și la calea ferată în calitate de operator la Staţia Unchitești. Mama Alexandra nu știa carte, dar era o femeie blândă și o gospodină extraordinară. Împreună au crescut și educat 7 copii: Gheorghe, Efimia, Anastasia, Parascovia, Tatiana,Vasile și Valentina. Ultimii trei au obţinut studii superioare. Sora Tatiana a fost profe- soară de matematică la Școala-internat din Văscăuţi, acum este pensionară. 231 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Fratele Vasile printre primii din Coșerniţa a ajuns doctor în matematică și profesor universitar. Eu am absolvit Tehnicumul de Comerţ și Institutul Politehnic din Chișinău. Tata și mama au dus împreună povara familiei mai mult de 60 de ani. Bunelul meu de pe tata, Vasile Dubălaru și bunica Domnica au crescut 4 copii: Filip, Cozma, Toma și Emelian. Bunelul Vasile lucra la pământ, dar era considerat în sat gos- podar înstărit: avea și mașină de dezghiocat porumb cu care, împreună cu bunica, prestau servicii boierului și sătenilor. Bunelul de pe mama, Lucache Ghileţchi și buni- ca Axinia au avut 2 copii: Mama Alexandra și tata Cozma Dubălaru Ștefan și Alexandra, dar și o în pragul casei părintești gospodărie înstărită. Bunelul Lucache citea și scria și mulţi ani a lucrat vechil la boierii Crihan, Iţâc, Moșcu și Saica, care locuiau peste hotare (în România, Franţa, Germania) dar ţineau moșii la Coșerniţa.

3. Cine dintre consăteni a lăsat urme deosebite în memoria Dumnea- voastră? - Un loc aparte în memoria mea îl ocupă fratele Vasile. Fiind încă elev la școala din sat a îndrăgit matematica, obiect căruia i-a consacrat toată viaţa. După absolvirea Universităţii de Stat din Moldova a rămas să lucreze la Fa- cultatea de Matematică, ajungând doctor în știinţe și profesor universitar. Dânsul a ajutat mulţi consăteni să facă studii superioare. Și eu îi datorez în mare parte tot ce am obţinut, pentru că a făcut mult pentru a-mi trezi interesul faţă de carte, setea de a cunoaște mai mult. Alături de fratele Vasile stau chipurile fostului director al școlii din Coșerniţa, Leonid Climov, un om de o inteligenţă deosebită, pedagogilor Nadejda Leșcu, Parascovia Roșca, Petru Gonciaruc. 232 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 4. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, la baștină, numele unor per- sonalităţi consătene, cine, credeţi, ar merita o astfel de onoare? - Această onoare, în opinia mea, ar merita-o Nicon Ghileţchi. Dumnealui a fost o personalitate deosebită, un pedagog de excepţie, cunoscător mul- tilateral nu numai în matematică, obiectul pe care l-a profesat, dar și în literatură, istorie. A fost profesor, director de școală, șef de Direcţie raională Învăţământ. A educat mii de elevi și pedagogi. Munca i-a fost apreciată cu Insigna Învăţător Emerit, Ordinul Gloria Muncii.

5. Cum Vă apreciaţi viața parcursă până în prezent? Descrieţi câteva momente deosebite din activitatea și viaţa Dumneavoastră. - Eu personal mi-am realizat toate dorinţele. Tot ce am obţinut a fost rodul sârguinţei și muncii mele asidue. După ce în 1961 am absolvit Teh- nicumul de Comerţ din Chișinău, am lucrat vânzătoare într-un magazin din Bălţi. Am fost susţinută și apreciată ca specialist. În 1970 am absolvit facultatea, obţinând specialitatea de inginer-economist la Institutul Poli- tehnic din Chișinău. În continuare am lucrat la Institutul de Planificare, la Ministerul Economiei în calitate de economist principal în domeniul planificării transportului. Am participat la mai multe întruniri privind schimbul de experienţă în domeniu, care au avut loc la Moscova, Riga, Kiev, Tbilisi, Alma-Ata ș.a. De mai mulţi ani sunt la pensie.

6. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile? - Cele obţinute în mare parte le datorez fratelui Vasile. El m-a îndemnat tot timpul să învăţ, să muncesc, să-mi fixez anumite scopuri și să le ating. Cu ajutorul lui am ajuns și m-am stabilit cu traiul în Chișinău. O susţinere deosebită, desigur, totdeauna am avut din partea soţului Valentin.

7. Ce prețuiți cel mai mult din rezultatele activității Dumneavoastră profesionale? - Eu, spre marele meu regret, neavând copiii mei, mă mândresc mult cu faptele nepoţilor care activează în diferite domenii. Pavel Dubălaru a activat mulţi ani în cooperaţia de consum, ajungând președinte al Moldcoop-ului, în administraţia publică din diferite raioane, a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova; Vasile Moldoveanu este un specialist recunoscut și apreciat în medicină; Marina Dubălaru – medic de familie; Lora Cebotari – contabil- șef la Moldova-Agroindbank SA ș.a. De asemenea mă mândresc cu verișorii mei Nicon și Toma Ghileţchi, dar și consătenii Nicolae Cojocaru, Toader și Timotei Scutaru, Petru Ouș, Nătăliţa Iașcenco-Munteanu, Grigore Munteanu, Anatol și Teo Chiriac, Ion Cebotărescu, Tudor Iașcenco și alte personalităţi. 233 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Familia Dubălaru (de la stânga la dreapta), rândulI: fratele Gheorghe, mama Alexandra, tata Cozma; rândul II: surorile Valentina, Parascovia și Anastasia; rândul III: fratele Vasile, surorile Efimia și Tatiana. Anul 1967 8. Ce apreciaţi și ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chișinău, în ultimele decenii? - Politica promovată de autorităţile de la Chișinău din ultimele decenii nu-mi place deloc.

9. Conturaţi un portret al familiei Dumneavoastră. - În anul 1966 m-am căsătorit cu Valentin Vineatinschi. Împreună am trăit 45 de ani. Soţul a lucrat mai mult de 40 de ani în calitate de inginer- mecanic la Uzina de tractoare din Chișinău. Am fost o familie foarte unită, plină de dragoste și cu multă stimă unul faţă de altul. În 2011 soţul a decedat.

10. Baștina noastră, ca și întreaga Moldovă, trece acum printr-o pe- rioadă deloc ușoară. Cum credeţi, care va fi destinul satului Coșerniţa peste 40-50 de ani? - Dacă procesul de migraţie a tineretului din Coșerniţa va continua în același ritm, peste un timp satul ar putea să dispară de pe harta ţării, ceea ce ar fi un lucru foarte regretabil. Soarta Coșerniţei, ca și a sute de alte localităţi similare din Republica Moldova, depinde mult de autorităţile centrale, de atitudinea lor faţă de economia ţării, locul și rolul tineretului în această economie, susţinerea multilaterală a sectorului agrar. 234 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicon Ghileţchi

S-a născut la 2 octombrie 1925. Pedagog, profesor matematician, Emi- nent al Învăţământului Public.

(Interviu oferit de Nicon Ghileţchi autorilor cărţii Coșerniţa: trecut și pre- zent, oameni și destine (SA Tipografi a Rezina, 2001).

1. Domnule Nicon Ghileţchi! Ce știţi despre arborele genealogic al familiei Dumneavoastră, ocupaţia părinţilor și buneilor, urmele mai proeminente lăsate de dânșii în istoria localităţii natale? - După cum povestea bunelul Lucache Ghileţchi, noi ne tragem din dinas- tia grădinăreștilor. Tata spunea că și-a schimbat numele de familie prin 1943. Dar nu mi-a reușit să afl u din ce motive numele de familie a fost schimbat. Bunelul Lucache, fi ind știutor de carte, a participat, în anii 1922-1923 la îm- proprietărirea ţăranilor din sat, în calitate de măsurător de pământ, iar în anii 1925-1940 a lucrat administrator de moșie la proprietarul evreu Șaica, una din rudele moșierului Ițâc, pe care, în ajunul menționatei reforme agrare, el i-a împroprietărit cu câte minimum 50 ha de pământ din moșia satului. Ca și majoritatea consătenilor, părinții mei s-au îndeletnicit cu agricultura, iar în anii 1943-1944 tata a fost ales viceprimar al comunei Coșerniţa. Mama avea prenumele Maria; era fi ica lui Andrei Friptu, care se trăgea dintr-o familie de preoţi. Un frate mai mare de-al bunelului Andrei, Ion Frip- tu, absolvent al Facultăţii de Teologie din Sankt-Petersburg, a susţinut activ decizia Sfatului Ţării din 1918 în chestiunea unirii Basarabiei cu România. În perioada interbelică a lucrat ca protopop la catedrala din Comrat. Părinţii mei s-au străduit să-și educe cei cinci copii în spiritul celor mai frumoase tradiţii ale familiei și societăţii de atunci, să ne ajute ca, în pofi da tuturor vitregiilor timpului, să facem studii. Și ei și-au atins scopul: cei trei 235 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei feciori am obținut studii superioare, iar a doua fi ică – studii medii speciale. Eu, fi ind cel mai mare în familie, am absolvit, deja după război, Școala Peda- gogică din Soroca, dar și Facultatea de Matematică a Universităţii din Odessa. Fratele Vasile, după absolvirea școlii din sat, și-a continuat studiile la Școala Agricolă din Cucuruzeni, apoi la Facultatea de Agronomie a Institutului Agricol din Chișinău. A lucrat agronom, președinte de colhoz, colaborator știinţifi c la Institutul de Cercetări Știinţifi ce în domeniul Selecţiei și Seminologiei din Bălţi, după care a devenit agronom-șef în gospodăria agricolă de stat / sovhozul din Hirișeni, Telenești, pe care ulterior l-a condus timp de 13 ani. Fratele mai mic, Toma, s-a născut în 1935. După 7 clase la școala din sat, absolvă cu medalie de aur Școala Medie nr. 1 din Soroca, apoi Facultatea de Fizică a Universităţii de Stat din Chișinău și Școala Tehnică Superioară Ba- uman din Moscova, după care, timp de peste 25 de ani a activat la Institutul de Cercetări Știinţifi ce în domeniul Automaticii și Mijloacelor Electronice de Calcul, ocupând și diferite posturi administrative.

Cu nepoatele de care era foarte mândru 236 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Sora Eudochia a învăţat la Școala Pedagogică din Bălţi, după transferarea ei la Soroca, după care 35 de ani a lucrat învăţătoare la Școala Medie din Cu- hureștii-de-Sus, judeţul Soroca.

2. Cu care dintre realizările Dvs. baștina, credeţi, ar putea să se mândrească? - În 1939, după absolvirea - cu menţiune - a școlii locale de 7 clase din Co- șerniţa, la insistenţa tatei, am plecat la studii și am fost admis la Școala Normală de Învăţători Alexandru Vlahuţă din Șendricaeni, jud. Dorohoi (România). Am susţinut examenele de admitere pe nota 10 și în anii de până la război am învăţat în această școală, fi ind premiant. În anii 1943-1944 am învăţat la o școală militară din România, apoi, în octombrie 1944, am fost mobilizat în armata sovietică. Din fericire, destinul a făcut să nu ajung pe front, iar după terminarea războiului timp de doi ani mi-am continuat serviciul într-o școală militară din Bacu. În 1947, fi ind lăsat la vatră, am hotărât să-mi continui studiile pedagogice și peste doi ani am absolvit cu menţiune Școala Pedagogică din Soroca, an- gajându-mă apoi ca învăţător de matematică la Școala Medie Ciripcău, fostul raion Vertiujeni, actualmente jud. Soroca. Zece ani am lucrat la această școală, care devenise medie completă, inclusiv ultimii trei ani - în calitate de director. În continuare, 11 ani am condus Școala Medie nr. 1 din s. Costești / Hâncești și 7 ani - Direcţia de Învăţământ din acest raion. În 1977 am fost transferat în postul de șef al Direcţiei de Învăţământ Ialoveni, pe care l-am deţinut până în 1986, când am fost pensionat (din inițiativa nu a mea, ci a ministrului de atunci, Zidu). De atunci și până la încetarea activității de profesor am predat matematica la Liceul Petre Ștefănucă din Ialoveni, exercitând concomitent și diverse funcţii în organizaţiile obștești, inclusiv cea de președinte al Organi- zaţiei veteranilor din jud. Chișinău. La capitolul realizări aș vrea să nominalizez doar câteva lucruri care mi se par mai semnifi cative. În toată activitatea mea de profesor școlar m-am străduit întotdeauna să trezesc în inimile elevilor setea de a cunoaște. Și îmi pare foarte bine că printre mulţi discipoli, cu care mă mândresc, sunt și unii coșerniţeni pe care i-am instruit la Ciripcău - Grigore Hanea, Ion Cibotărescu (ulterior conferenţiari la Institutul Politehnic din Chișinău, fraţii Tudor și Ti- motei Scutaru (ambii - deveniți profesori, dar și activiști cunoscuţi), Eudochia Stogu (devenită profesoară de matematică), învăţătoarea Alexandra Cârlig ș. a. Fiind profesor și director al Școlii Medii Ciripcău, am condus și corul satului, care s-a învrednicit de titlul Cor popular, iar mie mi s-a conferit titlul de Om Emerit în domeniul Culturii. La Costești am obținut să fi e construită o școală modernă, distinsă, în 1969, cu Diploma de Onoare a EREN din URSS, iar eu am primit Medalia de 237 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Aur a Expoziţiei. Pe lângă aceasta am avut unul din cele mai moderne loturi experimentale din RSSM. În calitate de șef al Direcţiilor de Învăţământ Hâncești și Ialoveni am con- tribuit plenar la construcţia a 56 de școli și 42 de grădiniţe de copii, inclusiv școlile pentru 1176-1576 de elevi din Lăpușna, Mingir, Rezeni, Băcioi, Ialoveni, Hâncești, Durlești ș. a. În 1975 Secţia Raională de Învăţământ Hâncești a ocupat primul loc în fosta URSS, obţinând un premiu de 50 mii de ruble. A fost înalt apreciată și activitatea mea - în 1966 mi s-a conferit titlul Învățător Emerit, fi ind distins cu Ordinul Insigna de Onoare. Peste trei ani am devenit Eminent al Învăţământului Public din URSS, iar în 1971 am fost decorat cu Ordinul Drapelul Roșu de Muncă, după care, în 2000, mi s-a decernat Ordinul Gloria Muncii. În tinereţe speram să devin savant, am susţinut admiterea la aspirantura Universităţii din Odessa. Dar peste un timp am fost exmatriculat, după cum mi s-a motivat, “pentru unele pete din biografi e”.

3. Aveţi o deviză în viaţă? Dar hobby? - Am ţinut întotdeauna să muncesc cinstit, cum am putut mai bine, ca pă- mântenii să aibă temei pentru a se mândri cu un asemenea consătean. Hobby-ul? Matematica și muzica. Dragostea, pe care o port faţă de aceste domenii, o datorez celor două personalităţi, pe care mi-a fost dat să le am ca profesori: învăţătorul Vasile Comorovschi (la școala din Coșerniţa) și compo- zitorul George Enescu, care mi-a predat muzica la Școala Normală Șendriceni. De asemenea, îmi place mult să citesc, mai ales din operele clasicilor români: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Octavian Goga, lucru pe care îl datorez marelui scriitor român Mihail Sadoveanu.

4. Numiţi calităţile care consideraţi că Vă sunt proprii. - Muncitor, consecvent, principial, hotărât și devotat cauzei căreia îi servesc.

5. Mergeţi des la baștină? Care-s, în opinia Dumneavoastră, cele mai esenţiale schimbări ce s-au produs în viaţa și aspectul satului în ultimii zece ani? Care dintre ele Vă bucură, care Vă întristează? - Când era în viaţă tata, veneam în sat aproape în fi ecare lună. După 1993, când el a decedat, vin mai rar, cam de 2-3 ori în an. Îmi pare rău, mai ales de ceea ce se întâmplă în agricultură. Vara trecută am fost în sat, mergând dinspre gara Unchi- tești, și am văzut mai multe ogoare împărăginite. Mi s-a spus că o mare suprafaţă de terenuri agricole au fost arendate de o fi rmă turcească și oamenii au lucrat cu ziua la acești arendași... Regret că în sat nu s-au găsit câţiva lideri care să salveze agricultura, cum s-a procedat în alte localităţi, bunăoară, la Cuhureștii-de-Sus. 238 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei 6. Aveţi mulţi prieteni? Pe cine dintre consăteni îi stimaţi cel mai mult? - Am mulţi prieteni. Dacă e să mă refer la consăteni, drept prieteni îi consider, în primul rând, pe mai mulți dintre foștii mei elevi la Ciripcău, inclusiv Tudor și Timotei Scutaru. Dar și pe Pavel Dubălaru, Nicolae Cojocaru, compozitorul Anatol Chiriac.

7. Ce calităţi ale lor le preţuiţi îndeosebi? - Dintre multiplele lor calităţi apreciez omenia, devotamentul faţă de lucrul pe care îl fac, faptul că, în pofi da tuturor vitregiilor, au muncit și continuă să muncească aici și n-au plecat după bani lungi prin străinătate.

8. Care-s ocupaţiile, preferinţele membrilor familiei Dvs.? - Soţia Irina, cu care ducem împreună povara familiei aproape 50 de ani, a lucrat 45 de ani profesoară de limbă și literatură română, în prezent este și ea pensionară. Avem doi copii: fi ica Silvia a absolvit Facultatea Jurnalism la Universitatea de Stat din Moldova și în prezent lucrează la cotidianul Moldova Suverană. Fiul Veaceslav este de profesie economist și activează ca șef de depar- tament la Ministerul Economiei și Reformelor al R. Moldova. Cele trei nepoţele studiază la Academia de Studii Economice din Moldova, învaţă foarte bine.

9. Faceţi politică? - Nu. Foștii și actualii lideri de partide din Moldova au demonstrat că sunt incapabili și incompetenţi. Ei poartă toată vina pentru dezastrul ce domnește în economia, cultura, știinţa, celelalte sfere ale vieţii din Republica Moldova. S-a întâmplat așa, deoarece ei au pus interesele de partid și cele personale mai presus de interesele statului și ale cetățenilor. Drept rezultat, mii de concetăţeni (savanţi, profesori, medici, ingineri, constructori, inclusiv dintre cei mai capa- bili) au părăsit republica, plecând în căutare de câștig prin toată lumea. Satele și orașele Moldovei sunt inundate de cerșetori din rândul copiilor și al bătrânilor, pe an ce trece crește armata șomerilor, înfl orește corupţia, la fi ecare pas întâlnești oameni bolnavi și fl ămânzi, întreprinderi distruse, ogoare nelucrate, livezi și vii împărăginite. Acestea-s semnele distinctive ale activităţii politicienilor noștri...

10. Care dintre formaţiunile sau personalităţile politice din Moldova, în opinia Dumneavoastră, ar putea scoate republica din impasul în care se afl ă la acest început de mileniu? - Eu nu văd printre ei o personalitate capabilă să conducă republica spre ieșirea din această mocirlă.

239 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Ar fi o mare pierdere pentru istoria Coşerniţei şi, indubitabil, şi a Republicii Moldova, să nu folosim şansa - cât mai ne e la îndemână încă - de a consemna aici, prin amintirile celor care i-au cunoscut personal, măcar câte ceva din biografi ile unor coşerniţeni care nu mai sunt printre noi, dar care au făcut cinste baştinii şi ţării ori s-au remarcat prin ceva deosebit, astfel câştigându-şi dreptul de a rămâne în memoria consătenilor.

240 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru despre Nicon Ghileţchi E bine ştiut dictonul latinilor care zice că despre morţi se spune numai de bine sau nimic. Cred însă că el are în vedere cazurile când comemorăm / elogiem pe cineva sau, evident, când îl petrecem pe ultima-i cale. În rest realitatea – atât cea din prezent, cât şi cea din trecut -, deci şi oamenii pe care i-am cunoscut, dar care nu mai sunt, trebuie trataţi în mod pe cât e posibil de obiectiv, adică aşa cum au fost, cu calitățile, dar şi cu metehnele lor. De această regulă m-am şi condus în încercările mele de a contribui la creionarea imaginilor unora dintre consătenii noștri cu merite mai deosebite, dar care, cu regret, deja au plecat spre Ceruri, majoritatea – mult prea devreme. O viață consacrată învățământului public Îi scriu numele (i-l scriam şi pe când era în viaţă, fără ca dânsul să- mi fi manifestat vreun dezacord) aşa cum se ortografi a pe vremuri – şi se ortografi ază - la baştina noastră, adică Ghileţchi şi nu Gheleţchii, cum i l-au schimonosit ulterior sovieticii. O dovadă în plus că procedez just e şi faptul că unul din fraţii săi, deşi locuia la Moscova, tot Ghileţchi a rămas. În ultima perioadă a activităţii sale – de peste jumătate de secol - pe tărâmul pedagogic şi cel al administrării învăţământului a fost mai mulţi ani profesor de matematică la Liceul Petru Ştefănucă din Ialoveni. Această perioadă a început în 1985, imediat după atingerea vârstei de pensionare. A fost ceva cam pe neaşteptate, căci era încă bine sănătos şi făcea faţă cerinţelor pe care i le impunea postul de şef al Secţiei Raionale de Învăţământ. Dar pentru ministrul de resort din acei ani, un fost prim secretar al unui comitet raional al pcM, care, pesemne, şi la acel minister se considera infailibil, aceste argumente, probabil, au fost insufi ciente… Pe 2 octombrie 2005 ar fi împlinit 80 de ani. Ne pregăteam să-l sărbătorim după toate meritele-i şi regulile ce se cuvin în astfel de cazuri. Era în derulare şi procedura de conferire omagiatului a titlului Cetăţean de Onoare al Coşerniţei. Dar n-a fost să se întâmple, căci nu cu mult înainte de jubileu, la data de 26 iunie a acelui an, s-a stins din viaţă. După ce, cu câteva săptămâni în urmă, suportase cea mai grea lovitură din viaţa sa - decesul singurului fiu Veaceslav (era sub 50 de ani), forţele l-au părăsit. Iar după doar 2 săptămâni, pe 10 iulie l-a urmat şi fosta-i prietenă de o viaţă, soţia Irina. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe tustrei! 241 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Foarte multe lucruri frumoase aş putea spune despre această personalitate proeminentă din învăţământul liceal de la noi. Şi nu pentru că – aşa cum, din păcate, ni se întâmplă deseori – deja nu mai este printre noi. Le spuneam – lui personal, dar şi altora – şi pe când era în viaţă, fi indcă merita. Urzisem chiar şi un plan amplu de intervievare a sa dar – nu din iniţiativa mea, ci din mai multe motive pe care, cu excepţia slăbirii vederii, nu mi le-a anunţat, cel puţin unele putând, însă, fi intuite – el, cu regret, a rămas nerealizat. S-a născut în s. Coşerniţa, judeţul Soroca. Bunelul de pe linia paternă şi tatăl său au fost știutori de carte. În familie se cultiva dragostea pentru învățătură. Nicon a absolvit cu eminenţă şcoala secundară locală. Învăţătorii i-au sfătuit părinţii să-l trimită la studii peste Prut, la pensionatul din Şendriceni, jud. Dorohoi. Unul dintre acei dascăli, pe nume Gh. DUCA, învăţase acolo şi i-a dat scrisoare de recomandare către directorul acelei şcoli. I-a mai dat (rog atenție sporită!) propria vioară şi cămaşa naţională, căci fără de aceste accesorii noul elev nu putea nicidecum fi primit la studii (iată, deci, un minunat exemplu de o cu totul altă atitudine a unui reprezentant al regimului „ocupanţilor români” faţă de basarabeni, în opoziţie cu minciunile pe care le spun cu duiumul, la acest capitol, româno fobii de tot felul!). Câte lucruri interesante şi frumoase povestea faimosul pedagog despre timpul afl ării sale în acea şcoală, despre profesorii ei, atitudinea lor părintească faţă de tinerele talente etc.! Iată, întru confi rmare, doar două fapte care vorbesc despre acea atitudine. La sărbătorile mari directorul școlii obişnuia să invite la masă şi pe cineva dintre elevii eminenţi. Odată, când printre oaspeţi era şi ÎPS Mitropolit de Bucovina, fu invitat şi Nicon. La un moment ÎPS i se adresă cu întrebarea- propunere: - Dle elev Ghileţchi, ne-aţi putea recita al 50-lea psalm al lui David?! – ÎPV, zise elevul, să-l spun în proză sau în versuri? – Dar ce, dumneata îl ştii şi în versuri?! După ce elevul recită frumos psalmul în ambele variante, ÎPS – cu lacrimi pe obraji – l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, apoi s-a adresat către gazdă cu propunerea-rugăminte ca elevul Ghileţchi să fi e scutit de taxă pe tot restul termenului de studii... Într-o zi, venind în locul la care şi regii merg pe jos, Nicon a dat peste un elev mai în vârstă care făcea acolo curăţenie. Văzându-l, acela i se adresă: - Mă, bolşevicule! Ia şi termină tu lucrul acesta!.. Dar, pe când elevul mai mic executa porunca nedreaptă, apăru cineva dintre şefii şcolii sau profesorul de serviciu în acea zi care l-a întrebat: - Dle elev Ghileţchi, cine te-a însărcinat cu acest lucru? Şi, întrucât cel ce-i ordonase era chiar în preajmă, respectivul şef îl întrebă: - Mă..., cine ţi-a dat voie să-ţi baţi joc de eminentul şcolii? ... – Marş la cancelarie după acte!.. Acel elev a fost exmatriculat şi, peste puţin timp, înrolat în armată... 242 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Consider foarte important să spun că tânărul Nicon, care era înzestrat de la natură cu o memorie fenomenală, şi-a perfecţionat foarte mult în acea şcoală arta nu numai de a însuşi – repede şi fundamental – cunoştinţele, ci şi de a le împărtăşi altora. Or, acestea sunt calităţi dintre cele mai de preţ ale unei naţiuni, astăzi ele fi indu-ne necesare mai mult ca oricând... De asemenea, şi-a aprofundat dragostea de poezie (era o adevărată bibliotecă ambulantă de poezie românească!). Dar şi de muzică, avându-l ca profesor pe genialul George ENESCU. Acea dragoste de muzică l-a ajutat să fi e – la vremea sa - un neîntrecut dirijor de cor şcolar (până la transferarea sa în Costeşti - la şcoala din satul vecin Coşerniţei, Ciripcău, unde şi-a început activitatea de profesor de matematică, acea şcoală având ca unul din localuri şi conacul faimoasei personalităţi pe nume Constantin STERE...). Războiul l-a împiedicat să-şi încheie studiile la Șendriceni. Dar calităţile şi bagajul intelectual pe care şi le-a îmbogăţit acolo i-au permis ca, după demobilizarea din armata US, să absolve (într-un termen redus) nu numai şcoala pedagogică, dar şi – la secţia cu frecvenţă redusă - Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Odesa. Îmi povestea că rectorul ei nicidecum nu i-a acceptat rugămintea de a fi scutit de examen la limba ucraineană, pe care nu avea de unde să o posede… (spun asta spre atenţia acelor minoritari care nici în ruptul capului nu vor să însuşească limba română, deși trăiesc sau chiar sunt născuți aici!) Regretatul profesor va rămâne pentru acei care l-au cunoscut un om al datoriei, al onestităţii, al temeiniciei. A manifestat nu numai alese calităţi de mare profesor-matematician în liceu (odată a asistat la o oră a sa un docent- matematician – numele său îmi scapă - de la o universitate, după care i-a mărturisit că astfel de probleme – grele – studenţii de la acea universitate nu le puteau rezolva, pe când elevii distinsului profesor de liceu o făceau cu brio). A fost un foarte bun director de şcoală medie (la Ciripcău, apoi la Costeştii Hânceştilor). Dar şi un foarte bun manager al învăţământului la nivel mai înalt, conducând mulţi ani şi cu excelente succese secţiile raionale de învăţământ Hânceşti şi Ialoveni. A contribuit efi cient la construcţia de şcoli în multe localităţi din aceste raioane. Totodată, n-a uitat nici de satul natal. Zicea că a obţinut pentru el fi nanţe suplimentare, necesare la fi nisarea construcţiei noului local al şcolii. Era convins că oricine, dacă are posibilităţi, e dator să facă ceva util pentru localitatea sa de baştină şi oamenii ei. Ce bine ar fi ca de acest principiu să se conducă la noi cât mai mulţi dintre cei care s-au îmbogăţit... Pentru activitatea sa a fost apreciat cu decoraţii înalte de stat şi titluri onorifi ce... Dar cel mai mult se bucura de numeroasele succese ale foştilor săi elevi, pe care aceştia le-au obţinut atât pe când învăţau în şcoală (înalte 243 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei prime la diverse olimpiade etc.), la susţinerea concursului de admitere la facultăţi, cât şi în activitatea şi viaţa lor matură de mai apoi. Se mândrea mult – şi nu fără temei – cu cei doi copii ai săi, dar şi, îndeosebi, cu cele trei nepoţele, foarte talentate şi ele la studii. Se mândrea, de asemenea, şi cu fraţii, mai ales Toma (leatul meu, n. în 1935). Avea Facultatea de Fizică de la USM, iar mai apoi – la sfatul lui Nicon - a absolvit, seral, şi Şcoala Tehnică Superioară Bauman din Moscova, devenind specialist de forţă într-un institut de cercetări ştiinţifice al complexului militar sovietic (a decedat, spre marele regret al celor care l-au cunoscut, foarte prematur, la numai 48 de ani). E un nume care, la sigur, merită să figureze în lucrarea Basarabenii în lume a dlui Tudor ŢOPA. Aşa a fost profesorul Nicon Ghileţchi. Desigur, departe de mine gândul de a-l idealiza, căci de aşa ceva numele şi cinstirea sa nici nu au nevoie. N-a fost, evident, un infailibil (astfel de oameni nici nu există). Ba, ca orice om activ, a comis în viaţa sa şi nişte greşeli (una - după mine, gravă - e cochetarea sa cu P. Lucinschi, pe când dânsul aspira la președinție)… Fiind o personalitate dintr-o bucată, el nu-şi îngăduia nici un fel de duplicitate. Probabil, tocmai de aceea viaţa sa de la 1989 încoace, dacă nu greşesc, poate fi considerată şi ca o confirmare şi ilustrare a DRAMEI acelui intelectual basarabean, care, iniţial fiind totalmente format în spiritul valorilor românismului, mai apoi s-a pătruns/a fost impus să se pătrundă de dogmele ideologiei comuniste şi n-a putut – sau nici n-a vrut - să se debaraseze de ele, chiar şi atunci când aceasta nu numai că se putea face, ci eram şi datori să o facem. Considera, după toate semnele, că acei care anterior au împărtăşit „valorile” sovieto-comuniste şi au contribuit la promovarea lor, iar în noile condiţii (adică după ´89) îşi schimbau poziţiile, ar fi dat dovadă de neprincipialitate, s-ar fi manifestat ca oameni cu două feţe etc. Or, aceasta e o rătăcire absolută. Căci în acel sistem totalitar toată pătura intelectualităţii era obligată să-i promoveze „valorile” şi dogmele ideologice pe care se baza. Iar cine se lăsa bănuit de eschivare, risca, cel puţin, să rămână fără posibilitatea de a-şi asigura existenţa. Întrucât, însă, după prăbuşirea sistemului totalitar comunist acea impunere decăzuse, recunoaşterea publică de către cineva a dezicerii sale de acele pseudo valori – care la timpul respectiv ne-au fost impuse cu forţa - nu constituie temei pentru ca respectiva persoană să fi e considerată amorală. Cu regret, ilustrul nostru profesor-matematician fi e n-a sesizat acest adevăr, fi e nu era sigur de ireversibilitatea prăbuşirii comunismului… Aşadar, NU I-A REUȘIT sau nici n-a dorit să se elibereze de frica care fusese băgată în noi toţi, până la măduva oaselor. Ne-o mărturiseşte şi o replică a sa la îndemnul fi icei sale – era pe timpul avântului mişcării noastre de eliberare 244 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei naţională – de a merge împreună la nişte manifestări de masă, de a nu avea frică etc. La care i-a zis cam aşa: „Nimeni nu ştie cum se pot întoarce timpurile, dar voi aveţi copii…”. În alt caz la întrebarea - dojană cam de felul: de ce nu merge împreună cu toţi cei care resping fostul sistem totalitar, i-a răspuns: „Ce vrei tu, dacă eu niciodată nu i-am întors cuvântul nici lui tătunea?!” („Tătunea” şi „mămunea” erau formele de adresare, în familia lor, a copiilor către părinţi.) Cu alte cuvinte, deşi se indigna nu numai de orice lipsă a cumsecădeniei, dar şi de alte încălcări de tot felul (uneori chiar şi la nivel mai înalt, din care cauză a devenit incomod și, odată cu atingerea vârstei de pensionare, n-a mai fost tolerat - nici măcar o zi! - în postul de şef Secţie raională Ialoveni de către fostul ministru D. Zidu, cu apucături formate în sistemul administrativ de comandă), atunci însă când era vorba despre politica mare, reputatul profesor nu era şi, pe semne, nu putea fi un om al răzvrătirii… A fost influenţat, fără îndoială, şi de una din tradiţiile familiei părinţilor săi, cea de a sta mai în umbră, de a nu-şi prea manifesta deschis emoţiile, atunci când se schimbă puterea (aceasta ne-o confirmă fără echivocuri chiar extrasul din Însemnările zilnice ale tatălui său moş Ştefan Ghileţchi, în care găsim referiri la unele evenimente ce aveau loc … pe alte continente, dar nu şi la ceea ce se întâmpla – în zbuciumaţii ani 1988 – 1993 – la noi şi cu noi!). Or, ca şi peste tot în Basarabia, în satul nostru se ţinea bine minte, ce li s-a întâmplat mai apoi celor care şi-au exprimat deschis emoţiile la schimbarea puterii, chiar şi în mai îndepărtatul an 1918, ca să nu mai vorbim de anii 1940, 1941 şi 1944. Totodată, nu trebuie scăpată din vedere dezamăgirea totală de mersul nesatisfăcător la noi al reformelor, al tranziţiei în ansamblu, dezamăgire de care omagiatul a fost cuprins totalmente. Inclusiv, din cauza sărăciei în care se pomenise şi dânsul. Ne-o mărturisesc şi câteva menţiuni în notiţele tatălui său - după unele vizite pe care i le făcuse fi ul – (de pildă, că i-a dat lui Nicon nişte sume, nu mari, de ruble, apoi - lei. Lua acei bani, evident, nu numai ca să nu-şi obijduiască – prin refuz – părintele, ci şi din cauza că, după ce a activat o viaţă, nu prea avea pe ce trăi normal.) Totuşi, în discuţiile noastre, parcă pentru îndreptăţirea rătăcirilor sale, zicea deseori: „Ei (adică regimul comunist – N. C.) pe mine nu m-au obijduit”. Iar după ce îi spuneam: ”Cum, adicătelea, nu V-au obijduit, dacă într-o ţară normală un profesor de talia Dvs. avea o situaţie materială incomparabil mai bună?! Şi apoi, să nu uităm ce a făcut acel regim cu poporul la care aparţineţi!”, - tăcea. Pentru că, dădea de înţeles, era de acord. Conchid – ȘI de aici - că, poate, mai precisă ar fi constatarea că n-a putut sau n-a dorit să-şi facă publică dezicerea sa, cel puţin parţială, de ideologia fostului imperiu (în sinea sa renunţând totuşi la multe dintre componentele 245 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ei, îndeosebi, la cele cu privire la politica naţională). Mă face să cred aşa şi fraza pe care mi-o spunea deseori că nu-i putea lăsa pe veteranii săi, adică nu se putea dezice de dânşii (a fost mai mulţi ani preşedinte al Comitetului Raional Ialoveni al Veteranilor). O frază care poate fi descifrată şi în sensul că nu voia să apară în ochii lor ca un altcineva decât ei (îndeosebi, veteranii dintre foştii nomenclaturişti şi militari neautohtoni) se obişnuise să-l considere. Adică sovieto-comunist neclintit… Posibil, tocmai din acest motiv nu mi-a scris răspunsurile la întrebările interviului pe care i-l propusesem. Căci unele dintre aşteptatele răspunsuri (cu condiţia că intervievatul nu renunţa la sinceritatea şi onestitatea care îl caracterizau. Or, să renunțe la acestea în cazul dat era inimaginabil. Inclusiv, din considerentul că multe dintre acele răspunsuri eu le cunoşteam din comunicările noastre anterioare şi dânsul, la sigur, nu s-ar fi putut decide să schimbe radical conţinutul acelei informaţii) – unele răspunsuri deci i-ar fi conturat un portret care s-ar fi deosebit mult de acela cu care se obişnuiseră partea menţionată a acelor veterani. Şi aici iarăşi apare o întrebare PRINCIPIALĂ: de ce - nu numai omagiatul profesor, ci şi mulţi alţii dintre autohtoni - ne sinchisim să ne manifestăm şi acele calităţi care ar putea să nu fie pe placul părţii menţionate – foarte numeroase la noi – a veteranilor, pe când ei continuă să pretindă (la sigur, fără careva remuşcări de conştiinţă) că ar fi pentru noi eliberatori, civilizatori, sarea pământului etc., etc., pe când în realitate situaţia e, categoric, alta? Oricum, omagiatul profesor a rămas, aşa sau altfel, prizonier al ideologiei fostului sistem totalitar comunist. Mai mult ca atât, nu cu mult înainte de sfârşitul său, în timpul când rostea o cuvântare, s-a manifestat public ca susţinător al pcRM… Consider, însă - și sper că voi fi înțeles corect (de redacția ziarului Literatura şi Arta, dar și, ceea ce-mi doresc foarte mult, de către cititori), că, pentru atitudinea față de amintirea sa a celor care l-am cunoscut, importă, în primul rând, nu aceste momente (indiscutabil, foarte regretabile şi care, după cum spuneam, vorbesc, la sigur, nu atât despre vina, cât despre tragedia acestui om). Importă, decisiv, mulţimea de fapte bune pe care, pe parcursul îndelungate-i activităţi, le-a făcut, în domeniul învăţământului, pentru poporul la care a aparţinut… Ar fi realizat, indiscutabil, mai multe, dacă vitregiile timpului în care a trăit şi activat nu l-ar fi împiedicat. Îmi spunea că războiul i-a spulberat perspectiva reală de a-şi continua studiile în Europa de vest (şi atunci, cine ştie, poate că noi, românii, am fi avut în ştiinţa contemporană încă un mare savant de origine basarabeană, de talia faimosului lingvist Eugen Coşeriu). 246 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Mi-a mai spus că la un moment a fost propus pentru postul de ministru al învăţământului, dar că Moscova a respins candidatura sa pe motiv că în România învăţase câteva luni şi la o şcoală de ofiţeri, fiind sfătuit de către directorul liceului, ca să scape sau să amâne posibila mobilizare (atunci a fost numit în postul menționat Vasile Cherdivarenco). Dar şi cele înfăptuite de către regretatul profesor, Nicon GHILEŢCHI – toate la un excepţional nivel de profesionalism – sunt, indiscutabil, un deplin temei pentru ca numele său să fie înveşnicit într-o eventuală Carte de Aur a Cavalerilor Învăţământului Liceal din Basarabia. Deşi, cu regret, nu era un unionist, omagiatul profesor– putem afirma cu siguranţă - în sinea sa ţinea foarte mult la identitatea noastră românească. Despre această trăsătură – fundamentală – a sa mărturiseşte şi faptul că, ori de câte ori era cazul şi îi permiteau condiţiile, recita o mică dar adevărată odă limbii române. Şi regreta mult că uitase numele autorului ei, rugând-o deseori pe fiica sa, dna jurnalistă Silvia Condrațchi să-l afle. S-a întâmplat însă că, nu mult timp după decesul său, criticul literar, apărătorul înflăcărat al limbii române dl profesor şi scriitor Ion Ciocanu, într-un articol publicat în „L. a.” a reprodus acea poezie (care e a lui George SION şi pe care – la 1868 – Ion CREANGĂ o introdusese în cartea sa Metodă nouă de scriere şi citire). Iată fragmentul din poezioara- perlă pe care îl recita matematicianul nostru, coşerniţean cu suflet de român (după cum l-a caracterizat – adecvat - şi fostul său elev la Ciripcău, consăteanul Gr. Ganea). Sunt niște versuri pe care ar fi foarte bine să le știe și să realizeze imboldul lor toți copiii noștri, de azi și de mâine: „Mult e dulce şi frumoasă/Limba ce-o vorbim./Altă limbă-armonioasă/Ca ea nu găsim …/Românaşul o iubeşte/Ca sufletul său./O, vorbiţi, scriţi româneşte,/Pentru Dumnezeu!”

Redactat pe parcursul mai multor ani, acest text a fost publicat – integral - în Literatura și arta din 30.08.2012. Mai apoi - în volumul Nevoia de mărturisiri… (tirajul suplimentar - de doar 10 ex. – din 2014, p. 520-525).

247 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru despre Toma Ghileţchi Eram amândoi născuți în primăvara lui 1935. Am făcut împreună, până în martie 1944, două clase ale școlii românești de acasă. Apoi ne-am despărțit: grație străduinței lui bădița său, Nicon, Toma a fost singurul elev din clasa a II-a care n-a repetat-o, fi ind trecut în clasa a III-a. Toți ceilalți am fost obligați să repetăm clasa, pentru, chipurile, a însuși alfabetul rusesc… Toma nu numai că a învățat foarte bine, toți anii școlari, dar era înzestrat și cu alte aptitudini. Avea auz muzical neordinar, cântând în corul școlii, condus de către profesorul nostru de istorie, Chiril Andon, apoi și în cel al școlii medii (în 1949 Chiril Andon și soția sa, doamna Tatiana, fi ica învățătorilor Vacalov din Ciornița, s-au transferat cu lucrul în s. Ciutulești). Toma memoriza opere poetice destul de voluminoase, dar și le recita foarte expresiv. Însă, pe atunci, se permitea să declamăm – în limba maternă - doar ceva din „perlele” scriitorilor locali, care erau adepți ai așa-zisului realism socialist. Îmi amintesc de primăvara lui 1949, când, în târgul Vârtijeni (denumirea veche - Șteap) la Olimpiada raională a elevilor (eu fusesem prezentatorul programului participanților din Școala Coșerniței), Toma tocmai a declamat o fabulă de-a lui Andrei Lupan. Subiectul era, bineînțeles, unul legat de inventatele contradicții de clasă. Și anume: un boier, fi ind atacat de un urs, îl ruga pe un țăran, ca să-l scape de moarte, promițându-i tot ce îi va fi pe plac. Însă, după ce fusese salvat, boierul, în loc de a-l fi mulțumit pe acel țăran măcar cu ceva, a început să se indigneze de faptul că salvatorul său spărsese cu furca în mai multe locuri pielea ursului, adică i-ar fi cauzat stăpânului daune… În 1952 Toma a absolvit – cu medalie de aur - Școala Medie Moldovenească nr.1 din Soroca. Apoi, în 1957, la Universitatea de Stat din Chișinău - Specialitatea Fizica (de fapt, conform Decretului de înființare a sa, Universitatea se numea moldovenească, dar factorii locali de decizie au rebotezat-o. Probabil, din considerentul ca tinerii din familiile de moldoveni să nu fi putut pretinde la prea multe locuri de studenți în ea…). 248 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei După doar câteva luni de activitate ca profesor de fizică la secția serală într-o școală din capitală, Toma și încă vreo trei colegi din promoția sa au plecat la Moscova (sau, poate, ei deja erau de ceva timp acolo), unde au rămas pentru tot restul vieții lor, susținându-se reciproc în toate. Fiind sfătuit de Nicon, Toma a absolvit – seral - Școala Tehnică Superioară Bauman. A activat un timp la Dubna… Mai apoi a ajuns să activeze, inclusiv – în ultimii săi ani de viață – la posturi de conducere, în Institutul de Cercetări Științifice în Domeniul Radiotehnicii, Automaticii și Mijloacelor Electronice de Calcul (de fapt, o subdiviziune a complexului militar sovietic). De menționat un fapt foarte important - că unul din subalternii lui Toma acolo era fiul mareșalului Ustinov. L-am aflat peste un timp, după scrierea primei variante a acestui text. Și el merită atenție, mai ales în contextul informației imediat următoare. Nicon Ghilețchi mi-a spus odată că, după ce Moscova nu acceptase candidatura sa pentru postul de ministru al învățământului (pe motiv că, înainte de 1944, timp de câteva luni, învățase - peste Prut - la o școală de ofițeri), KGB-ul ar fi cerut ca Toma să fi fost concediat. Însă Ustinov, membrul biroului politic al comitetului central al partidului responsabil pentru complexul militar, ar fi spus, unde trebuia, ca acest tânăr să fie lăsat să lucreze. O informație care, evident, nu poate fi verificată. Totodată, nu mi-am putut și nu-mi pot explica de unde o aflase Nicon. Acum însă, în lumina informației despre cunoștința lui Toma cu fiul suspusului șef comunist, îndoiala în cele ce-mi spusese Nicon referitor la acest caz, probabil, trebuie abandonată… Ca și Vasile Dubălaru, Toma era deja în anul III, când am devenit student (diferența s-a mărit pentru că, după ce fusesem lăsat „repetent” – împreună cu toată clasa -, înainte de studenție am fost, un an școlar, învățător). Ne vedeam doar ocazional (inclusiv, repet, fiindcă învățam în schimburi diferite, iar zi de odihnă era doar duminica). În primăvara lui 1957, venind odată în odaia din cămin, în care el locuia cu alte trei persoane, am auzit ceva privind deplasările lui și ale cuiva dintre colegii săi în calitate de lectori ai Societății Știința… (adică câștigau ceva bani pentru o existență studențească cât de cât mai bună). Am reluat contactele cu Toma doar în vara lui 1974 (însă deja și cu Jana, soția sa, o moscovită simpatică și bună la caracter, medic de specialitate). În cele scrise despre Grigore Dohotaru am amintit despre o mică călătorie a noastră de atunci (în patru), mai la nord de Moscova. Iar în ajunul Duminicii Mari din acel an, Toma, Jana, mama ei și subsemnatul am plecat spre orașul Dmitrevo, unde soacra lui Toma avea o dace. Era o construcție din lemn, doar puțin mai mare decât o cocioabă, învechită și gârbovită, 249 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei iar teritoriul pe care se afla arăta neîngrijit, mai mult ca o pârloagă. I-am întrebat dacă îmi puteau da ceva de lucru. Mi-au arătat un rând de arbuști foarte îmbătrâniți, care trebuiau striviți, cu tot cu rădăcini. Trezindu-mă devreme, am ieșit dintr-un fel de serai, în care dormisem, și, până să-și fi încheiat somnul stăpânii, totul isprăvisem. Iar în drum spre Moscova am vizitat un loc renumit, pe care nu-l văzusem. Și anume Serghiev Posad, unde își are reședința Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult era faptul că nu se vedeau câmpuri pe care să fi crescut culturi agricole. Peste tot vedeam doar păpădie înflorită… Atâta păpădie n-am mai văzut nici până, dar nici după acea călătorie… Iar din vara 1976 ne vom vedea cu Toma și Jana mai des. Pe atunci ei locuiau încă într-un cămin din cartierul Izmailovo, lângă stația de metrou Pervomaiskaia. Venisem la Moscova cu feciorul Andrei care susținea examenele de admitere la Institutul de Medicină Secenov. Fusesem găzduiți de o basarabeancă, care locuia pe Prospectul Kalinin, ea tocmai plecând cu soțul și fetița lor la odihnă… Și într-un sfârșit de zi l-am vizitat pe Toma în căminul menționat. Scurt timp după asta, el va primi o locuință de două odăi în apropierea Stației de Metrou Profsoiuznaia, unde văduva sa locuiește și acum (copii ei n-au avut). Fiind student, Andrei va comunica permanent cu dânșii, ei înțelegându-se de minune. Toma se descurca foarte bine în oameni și manifesta încredere deplină în cei care, în viziunea sa, o meritau. Iată un detaliu în acest sens. Într-o săptămână dintr-o primăvară cu vreme încă rece, Toma îi dăduse studentului nostru cheia de la locuința lor, ca, în ultima zi lucrătoare, după sfârșitul orelor, el să vină și să facă o mămăliguță cu care să-i aștepte la ajungerea lor acasă, spre seară. Dar în preajma acelei locuințe de la un etaj foarte de sus se plimba un bărbat mai în vârstă ca Toma. Începând să deschidă ușa, Andrei îl întrebă ceva de felul: - Dumneavoastră cine sunteți? Nu cumva așteptați gazdele acestei locuințe? - Sunt fratele mai mare al stăpânului ei…, a fost răspunsul. - Dar d-ta cine ești de ai cheia?!... Așa viitorul doctor, fiu de coșernițean, l-a cunoscut acolo și pe ilustrul profesor Nicon Ghilețchi… Pe Toma și Jana îi vizitam și eu, de fiecare dată când mi se întâmpla să fiu în Moscova. Iar venind în vizită pe meleagurile noastre, ei treceau neapărat și pe la noi. Despre cele ce țineau de activitatea lui Toma noi, bineînțeles, nu discutam, căci el nici nu avea voie, evident, să fi spus ceva esențial. Cât privește însă tot felul de alte teme, el era un conlocutor foarte interesant. Știa să argumenteze, să convingă. Îi plăceau glumele. La dânșii ne desfătam deseori cu bucate și ceva băuturi din cele ce ne aminteau de Basarabia noastră… 250 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Ca și pe toți cei care îl cunoșteau, m-a întristat foarte mult știrea despre boala sa, absolut nebănuită (cancer la ficat). De unde s-o fi ales cu ea, cine știe?! Poate, de vină a fost activitatea sa. După ce Jana mi-a spus că operația nu i-a fost realizată, fiindcă, după rezecție, s-a constatat că scăpare nu avea, la ultima noastră despărțire, fiind nevoit să mă prefac, i-am dorit însănătoșire cât mai grabnică (el credea că fusese operat). L-am încurajat, zicându-i, printre altele, că el era singurul reprezentant permanent al Coșerniței noastre în Moscova și că nu avea nici un drept să fie bolnav… Dar, scurt timp după asta, fiind la dânșii pentru a-și lua rămas bun, vărul său Vasile Dubălaru, înainte de a fi plecat acasă, i-a spus bolnavului tot adevărul despre starea sănătății sale… Și că ei se despărțeau pentru totdeauna (a procedat corect sau nu, mi-e greu să judec). Chiar a doua zi, Toma și-a reluat mersul la serviciu, pentru a fi isprăvit măcar încă ceva din cele ce începuse, dar și pentru a fi transmis colegilor săi niște idei pe care le avea, în legătură cu activitatea sa și a lor… Însă asta nu putea să dureze și n-a durat mult. Pe 19 mai 1983 el a decedat, fiind abia trecut de 48 de ani. Mama lui Toma (avea prenumele Manea și era soră cu Petrea Friptu) decedase mai mulți ani în urmă. Iar îndureratul său tată, Ștefan al lui Lucache Ghilețchi (un om foarte cumsecade), venit la petrecerea mezinului familiei pe ultima-i cale, a rămas foarte mirat de faptul că printre cei care venise ca să-i spună lui Toma „Adio!” erau și mai mulți generali… Iată și niște detalii referitoare la funerariile acestui consătean al nostru. În Moscova cremarea e o practică generală, cu foarte mici excepții. Bineînțeles că rudele lui Toma nu doreau ca rămășițele lui pământești să fi fost arse. Însă speranța de a obține un loc de înmormântare, mai ales nu tocmai departe, era aproape nulă. Totuși, generalul-președinte al comisiei de înmormântare a hotărât ca să încerce. Și, grație fiului lui Ustinov, el a ajuns la înaltul demnitar, acesta obținând acordul pentru permisul respectiv. Așa se explică faptul că ilustrul nostru consătean își are casa de veci în unul din cimitirele centrale ale capitalei Rusiei – Vostreakovckoe Kladbișce. Și anume (evident, din întâmplare), la cam 100 m de la mormântul Omului acad. Andrei Saharov…). Toma Ghilețchi a fost un fiu de coșernițeni, al cărui nume merită pe deplin să nu dispară cât mai îndelung din memoria colectivă a baștinei noastre.

251 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru despre Vasile Dubălaru . Prima „cunoștință” A fost în vara lui 1947, pe când ciobăneam. Peste 2-3 săptămâni după cosit, miriştea devenea un imaş foarte util pentru oi. Printre rămăşiţele tulpinilor de grâne erau multe buruieni, deja coapte bine, dar încă destul de verzi, oile păscându-le lacom şi care făceau ca laptele să fie mai gras. Însă, ca să aducem turma spre cutare mirişti, deseori trebuia să o mânăm pe nişte drumuri cam înguste / hotare. Pentru ca oile să nu intre prin ogoarele de culturi prăşitoare, le mânam pe astfel de drumuri foarte repede. Dar unele intrau totuşi în ogoare şi, evident, făceau ceva stricăciuni. Odată, într-o astfel de situaţie, din capătul unui ogor, cu totul pe neaşteptate, se ridică un flăcăuan şi ne-a tras lovituri cu biciuşca / puha, strigându-ne ceva în sensul că nu aveam ce căuta pe acolo cu oile. Era din marginea dinspre Văscăuți a satului. Îl cunoşteam la exterior de la şcoală, el fiind cu 2 sau 3 clase mai avansat. Uitasem de acea întâlnire şi conversaţie specifică. Mai târziu am ajuns cu acel tânăr colegi de universitate, ba am devenit şi prieteni. Iar la ospățul, pe care el îl oferea, cu prilejul susținerii disertației, şi unde erau mulţi oaspeţi, în glumă am povestit, printre altele, şi despre acea, primă întâlnire - de mine memorizată - a noastră. Toţi au râs, dar protagonistul a zis că nu-şi amintea de aşa ceva. Şi l-am crezut. Inclusiv, fiindcă în asemenea cazuri, ţine minte mai frecvent anume acel care primeşte. Iar dânsul pe atunci, mai degrabă, nici nu mă ştia, pentru că elevii din clasele mai mici îi ţin minte mai adesea pe acei din clasele superioare, dar nu şi invers. Era tânărul consătean Vasile al lui Cozma Dubălaru, cu care, mai apoi, ne vom cunoaște foarte bine. Un om muncitor, onest şi de treabă. A devenit - primul dintre coşerniţeni - pedagog universitar, ceea ce a fost un bun exemplu pentru alţii. (Din Nevoia de mărturisiri…, p. 106-7.) 252 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei După acel prim contact, cu totul deosebit, dintre viitorii primii doi universitari din Coșernița, am început să comunicăm abia în vara lui 1953. Încă de pe la mijlocul ei, în Basarabia era o mare arşiţă, încât spre sfârşitul lunii decembrie pe drumurile de ţară mergeai prin praf, ca prin zăpadă. În vârfurile politice ale imperiului sovietic se ducea o luptă aprigă între cei care doreau să-l cârnească cât de cât spre democraţie, şi adepții cursului de pe timpul lui Stalin. Apele începură să se limpezească puţin abia după ce fusese arestat Beria, fost şef al KGB-ului şi mâna dreaptă a dictatorului dispărut (el decedase pe 5 martie)... Iar fiecare familie şi membrii lor, inclusiv, absolvenţii şcolilor medii, evident, aveau, ca de obicei, probleme proprii, mai mari şi mai mici. Pe atunci aceştia din urmă, de regulă, se orientau fie spre continuarea studiilor, fie spre nişte activităţi legate de domeniile muncii intelectuale. Dar informaţia privind ceea ce mai apoi se va numi orientare profesională aproape că nu ajungea la respectivele persoane. Fiecare decidea unde să înveţe, urmând mai degrabă exemplele unor cunoscuţi. Aşa era şi cazul meu: deoarece trei consăteni studiau deja la Universitatea din Chişinău, treptat mi-am băgat în cap ideea că voi merge şi eu într-acolo. Dar dacă Vasile Dubalari (așa se pronunța acest nume în sat) studia la matematică, Toma Ghileţchi – la fizică, iar Pantelimon Păscărencu – la pedologie, eu hotărâsem că voi merge la specialitatea istorie. Această specialitate se studia şi la Institutul Pedagogic Ion Creangă, dar dintr-o închipuire – greşită – cum că a deveni absolvent al Universităţii ar fi fost mai prestigios în comparaţie cu absolvirea unui institut pedagogic, am decis ferm că voi merge la prima. Şi asta, în ciuda faptului că 1) la secţiunea Istorie de la Uni (aşa se abreviază în Occident acest substantiv) se admitea doar o singură grupă şi, deci, concursul era mult mai mare; 2) studiile se făceau în limba rusă, pe când eu absolvisem şcoala moldovenească. Însă planul era doar unul de viitor: proaspătul absolvent de mine nu avea posibilităţi materiale pentru a-și continua imediat studiile. Și hotărâsem să-mi caut un loc de învăţător. Exact așa procedase și Vasile, care, după absolvirea, în 1951, a Școlii Medii din Sănătăuca, a lucrat un an ca profesor de matematică în Școala din Ciornița. Mult timp nu-mi puteam explica de ce Vasile nu devenise student chiar după absolvirea școlii, crezând că starea materială a părinților lui era ceva mai bună, decât alor mei, odată ce tatăl său avea salariu lunar (de acar la Gara Unchitești)… Iar luând ocazional vorbă despre asta cu Nicon Ghilețchi, profesorul mi-a spus care ar fi fost cauza. Și anume, că, în acel an, la Școala Medie din Sănătăuca între un grup de absolvenți, pe de-o parte, și profesorul de 253 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei limbă rusă, pe de alta, ar fi avut loc niște neînțelegeri. Ele s-ar fi soldat cu faptul că 10 absolvenți ar fi picat examenul la această disciplină și, din cauza că rămăseseră corijenți, au primit atestatele târziu, când admiterea din acel an deja avuse loc… Mi-e greu să cred această versiune, iar rudele lui Vasile mi-au spus că nu știu despre așa ceva. Deci, pentru a o verifica e nevoie de consultat arhiva acelei Școli. Îmi amintesc însă că Vasile nici să audă nu voia despre un fost coleg de promoție la Sănătăuca, pe nume Vladimir Cobzaru. Și mă gândesc dacă nu cumva acea repulsie era legată de cele ce mi-a povestit acest văr al lui, care era bine informat... Dar pentru mine atunci era important faptul că oarecum repetam calea lui Vasile și asta ne alimenta în plus cu subiecte de comunicare… Voi începe însă a-mi căuta un loc de lucru abia pe la mijlocul lui august. Iar până atunci, în unele seri, mergeam, împreună cu Vasile, la un cuplu dintre cei veniţi în sat, unde jucam cărţi, conversam, uneori servind şi ceva păhărele de vorbă. Erau prof. de educaţie fizică, Petru Goncearuc, şi foarte vioaia sa soţie, Niusea, asistenta medicală, nişte oameni de treabă. Stăteau în gazdă la baba Pașa, apoi şi-au construit în acea curte casă proprie, devenind coşerniţeni şi practicând acele activităţi până la pensionare. Feciorul lor, Valeriu, a devenit inginer, e dr. conferenţiar la UTM. În acele luni de vară noi, un grup de persoane (absolvenţi, studenţi şi tineri care erau pedagogi în alte sate, dar venise în concediu) am organizat câteva serate frumoase de dans. Ne adunam în club. Veneau şi alţi tineri din sat, asistau un timp, privind comportamentul şi dansurile noastre - şi unul şi altele ceva mai civilizate în comparaţie cu ceea la ce asistau / participau ei -, apoi plecau, evident, din propria lor iniţiativă. Ne cânta Petrea lui Iacobachi Scutaru (era fără studii muzicale, dar mânuia foarte bine instrumentul său – dacă nu greșesc, o armonică / armonie. Fiul său, Gheorghe, a devenit profesor de baian la Colegiul de Muzică.). La seratele menționate a participat și Maria Hanea / Ganea cu prietenul său, Ioachim / Efim, zis Ochiuţă, al lui Ion al lui Vixânte Ouş, care îi va deveni soţ. Efim, cu ajutorul mare din partea lui Vasile Dubălaru la rezolvarea problemelor, va absolvi (cu frecvență redusă, la Institutul Pedagogic din Bălți) matematica şi va fi profesor şcolar (el mi s-a lăudat că o preda foarte bine). După Școala din s. Cotul Morii au activat în Cărpineni, apoi în Hânceşti, unde au trăit și după pensionare. Aici ea a fost 20 de ani inspector şcolar. Dar pe la sfârșitul lui septembrie 2014, după ce împlinise 80 de ani, a decedat. Efim, cu trei ani mai în vârstă, a supraviețuit-o. Mi-a spus la telefon, pe 8 septembrie a acelui an, când am felicitat-o pe Maria cu ocazia jubileului ei, că nu avea probleme de sănătate. Dar am înțeles că ajunsese cam neținător de minte. Unul dintre cei doi feciori ai lor ajunsese în SUA, 254 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei iar altul – la Sankt-Petersburg. Iar despre Efim nu mai știu nimic… În vara lui 1954, după ce lucrasem un an școlar la Zagarancea / Ungheni, m-am pregătit foarte intens pentru examenele de admitere (ele aveau loc între 1 şi 20 august). Eram cinci pretendenți la un loc de student și, bineînțeles, nu avusem nici un fel de susțineri din partea cuiva. Voi primi: la istorie, geografie şi franceză nota maximă, care pe atunci era “cinci”, iar la limba rusă, dictare - „trei” (care era nota pozitivă minimală). Aflând nota la dictare, am mers la secretarul responsabil al Comisiei de primire (aşa i se zicea pe atunci comisiei de admitere) şi l-am întrebat, dacă – cu cele 18 puncte ale mele, din totalul de 20 posibile – aveam să fiu admis la studii sau nu. Adresându-i întrebarea de mai sus, i-am mai spus că îmi expira concediul de muncă şi că doream să ştiu, dacă aveam să fiu primit sau trebuia să revin la lucru. M-a asigurat că voi fi admis. Am plecat la Ungheni şi mi-am retras viza de reşedinţă, apoi am ajuns acasă, ai mei bucurându-se de admiterea mea. Până la 1 septembrie mai rămânea vreo săptămână. Tot aşteptam avizul de chemare la studii, dar el nu venea. Mă pregătisem să plec fără a-l fi primit. Aveam trenul pe după chindii. În după-amiaza din ziua plecării venise Vasile Dubălaru şi încă cineva, ca de la noi să mergem împreună la gară. Şi chiar atunci factorul poştal (era Petrea Scutaru) mi-a adus avizul de chemare. M-am bucurat, dar citindu-l, aflai că fusesem admis fără cămin şi că trebuia să iau cu mine o saltea şi lenjerie de pat. Îl întreb pe Vasile cum să procedez, odată ce nu voi avea pe ce plăti gazda? El m–a sfătuit să plec, iar la Uni să spun că nu primisem chemarea. La comisie, după ce mi s-a declarat că nu aveam cămin, m-am indignat, zicându-le că trebuia să mă fi preîntâmpinat imediat după examene, ca, în asemenea caz, eu să fi revenit la lucru. Ei bine, mi s-a dat, totuşi, loc în cămin. (Dar mă sufoc şi acum, când mă gândesc, câtă neruşinare – dar fapta merită, evident, şi o altă calificare - manifestase față de mine acea comisie. Zic asta, fiindcă printre cei admiși la Istorie eram doar 5 studenţi din familii de colhoznici moldoveni. Şi, ca să vezi, nu se găsise de cuviinţă să li se fi dat cămin la toţi. Şi asta, în timp ce toţi veniţii din exterior fuseseră asiguraţi cu locuri, dacă avuse nevoie. Aşa, stimate cititor, sub acele vremi eram - şi deseori mai suntem - trataţi noi, locuitorii autohtoni ai Basarabiei, consideraţi apartenenţi la aşa-zisa naţiune moldovenească, care, după cum se va tot trâmbiţa, înflorea în noua sa “Patrie-mamă”, de care fusese recotropită - în 1940 şi în ’44 ...) Pe atunci era doar o singură zi nelucrătoare. Din insuficienţă de săli de studii, cei de la Facultatea Istorie și Filologie învăţam tocmai de la ora 16 până aproape de ora 22. Inclusiv din acest motiv, cu Vasile și Toma ne vedeam doar ocazional și foarte rar. Dar când ne vedeam, înțelegeam 255 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei că el, Vasile, o ducea – material - mult mai bine ca mine. Iar peste mulți ani am aflat prin ce anume se explica acea situație, mai fericită, a sa. Vorba e că la baștină Vasile Dubălaru fusese coleg de clasă cu Toader Scutaru. Acesta studia la Școala Pedagogică din Bălți, dar a fost înrolat. Slujea în nordul imperiului într-o unitate de interne (adică cele supuse nemijlocit lui Beria). Cu timpul, începuse să primească lunar relativ buni bani (pentru că, mi-a spus, ducea / făcea orele la cursul de învăţământ politic). Însă, la moment, nu avea ce face cu acei bani. Și, un timp bun, îi trimetea lunar prietenului său student nişte sume, care acestuia i-au fost de foarte mare ajutor. Iar Vasile a dus contul banilor primiți şi, precum mi-a spus văduva sa, atunci când a ajuns cât de cât în posibilitatea de a-i restitui, a făcut-o (acest fapt l-a confirmat și Toader). Iată, deci, un caz care merită să fie urmat. Cu atât mai mult, atunci când e vorba despre nişte rude, care dispun de astfel de posibilităţi... Pentru că o diplomă, fie ea de cele mai valoroase studii, nu costă nimic, dacă în perioada studiilor - din cauza lipsurilor materiale - cel ce o obţine îşi distruge sănătatea. Iar aceşti doi consăteni au rămas prieteni pe viaţă… (P. 213.) Aflând această informație, mi-am dat mai bine seama de ce odată, când i-am zis lui Vasile ceva de felul că banii, oricâți ai avea, nu-ți sunt de ajuns, el mi-a răspuns: Sunt de acord, însă e mult mai bine, când ei nu-ți ajung din mai mulți… Adică a judecat și aici ca matematician. Vasile, cu care vom deveni și buni prieteni de familii, era un om foarte cântărit. Privea lucrurile, în profunzime, dacă e să folosesc această expresie mai recentă. Așijderea și pe oamenii cu care se știa. Iată niște ilustrări. Despre colegul său de clasă Gavril Dohotaru, fost președinte de colhoz în câteva sate consecutiv, mi-a zis că era ca un feudal, o părere pe care am auzit-o și de la alții (dar ea se referea, evident, nu numai la acest consătean al nostru, ci la majoritatea foștilor șefi de colhozuri și de sovhozuri). Odată i-am spus niște aprecieri foarte pozitive la adresa colegului său de activitate la Facultatea de Fizică și Matematică, (pe atunci) docentul Ilie Lupu. Dar Vasile n-a fost de acord cu ele, aducându- mi și niște argumente. Peste niște ani, văzând ce prezintă odrasla acelui coleg al său – Marian Lupu (iar surcica nu sare departe de trunchi), mi-am dat bine seama că chibzuitul meu consătean avuse perfectă dreptate… Mi-a povestit cândva despre un caz, care m-a ajutat ca să-l cunosc mai bine pe tatăl meu. Și anume, că a fost în oarecare măsură și un tolstoist (adică, vorbind simplu, un om care, cum se zice, lasă ca să treacă de la dânsul, cedează ceva). Eram studenţi. Plecând el într-un sfârşit de săptămână acasă, ne înţeleseserăm să treacă şi pe la ai mei. S-a dus. I-a spus tatei să ducă la ora cutare ceea ce aveau de transmis pentru mine 256 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei la omul cutare (era tatăl unei studente, fosta mea simpatie de pe când mergeam împreună, ca să întâmpinăm vacile de la cireadă…). Acel Vasile Scutaru era căruţaş în colhoz și atunci avea să transporte bagajele mai multor studenți la tren. Dar, când tata a venit, omul deja plecase, înainte de ora fixată. Tata, gâfâind (avea nişte probleme cu respiraţia şi alte maladii cronice), vine cu merindele la gară – cale de vreo 4-5 km, cu dealuri şi văi. Deoarece până la tren mai era timp, îl invită pe Vasile la o votcă, zicându-i, totodată, și celui cu căruța. Iar insul merse, de parcă ceva mai devreme între dânșii nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă, după ce au cinstit, Vasile prinde momentul şi-i zice tatei: Dar cum de-ai putut mata să-l cinsteşti pe omul acesta? La care el i-a răspuns: Las-să dughească ghiurlanul...! (Or, cât de mulţi ghiurlani / oameni fără scrupule mai sunt printre noi! Iar acel fost căruţaş, cu regret, a sfârșit-o rău, rămânând, pe neaşteptate, fără soţie, apoi îmbolnăvindu-se incurabil şi zăcând, fără mişcare, mai mulţi ani la singura lor fiică, o bună profesoară de română în alt sat.) (p. 144) Vasile era un om foarte serios, dar, totodată, și vesel. Îi plăcea și să facă glume. Bancurile pe care le spunea erau nu tocmai multe, în schimb, cu sens profund. Iată unul referitor la condițiile în care am trăit mulți ani de socialism, zis și dezvoltat. Într-un magazin un străin solicită (evident, în rusă) ca să i se vândă ceva carne de ovină (баранинa). Nu o avem, i-a răspuns vânzătorul. Dar vă pot da un sfat (совет) unde o puteți găsi. După ce acest dialog s-a repetat și în câteva alte magazine alimentare, cumpărătorul exclamă cu indignare: Stimabile, dar eu am nevoie de carne de berbec și nu de sfaturi!.. La care respectivul vânzător i-ar fi răspuns: Понимаю вас прекрасно. Но мы – страна советов, а не страна баранов… (Vă înțeleg perfect. Dar noi suntem țara sovietelor și nu a berbecilor…) Nu i-am solicitat vreodată lui Vasile ca să fi acordat susțineri la admiterea în studenție a cuiva dintre rudele mele, dar nici a copiilor mei. Însă, atunci când feciorul fratelui Mihail intenționa să devină student la Institutul Fizico Tehnic din regiunea Moscova, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din fosta URSS, l-am rugat pe matematicianul nostru ca să vadă cam ce șanse avea nepotul la matematică. Și, după ce s-a uitat la niște probleme pe care i le propusese pentru rezolvare, băiatul s-a ogoit. Procedura s-a repetat și atunci când feciorul meu Pavel avea de susținut examenul la matematică pentru admiterea sa la Institutul de Economie Plehanov din Moscova. Și, de acea dată, concluzia profesorului Vasile Dubălaru a fost că băiatul va reuși, fără să fi avut nevoie de a apela la vreun repetitor (la Școala nr.1 pe Pavel îl învățase matematica buna profesoară Maria Stratan). Ca să închei cele ce aveam de spus despre acest consătean, adaug informația cu privire la anii de după căsătoria lui Vasile Dubălaru cu 257 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nina lui Ion Cuzuioc din Sănătăuca. Probabil, era încă aspirant, când, la o întâlnire sau chiar la prima sa vizită la noi (la mine și Aneta), Vasile mi s-a destăinuit în privinţa planului de a se căsători şi mi-a cerut sfatul în legătură cu dubiul, pe care îl avea. Vorba e că Nina, cu câţiva ani mai tânără, i-a fost dragă încă de la şcoala din Sănătăuca. Dar, după absolvire, ea se căsătorise cu un militar şi locuise un timp în oraşul Har’kov. Fie că divorţase sau că avea să divorţeze, în cazul în care Vasile o accepta de soţie, nu ştiu. Dar el m-a întrebat, cum aş fi procedat eu, odată ce ea fusese căsătorită. I-am răspuns că, dacă o iubeşte, la acest fapt să nu se gândească… Ei s-au căsătorit, luându-l de nănaş pe Gheorghe Malarciuc cu Maria sa (se cunoşteau bine încă din şcoală). Vasile avea o odăiţă de 12 m² în căminul Uni, apoi va primi camera – mult mai mare cu denumirea Colțişorul roşu. Au născut şi crescut 2 fete. La prima lor vizită la noi cu Ileana / Lena, care era de doar câteva luni, ea dormea pe divan, noi stând la masă. La un moment, stăpânul acelui adăpost, adică Andrei (mai mare, cu vreo 2 ani) a luat nişte încălţări şi le arunca peste ea... Aşa îşi apăra bârlogul de „invadatoare”. Vasile era deștept și muncitor. Avea multe alte calităţi. Era deschis şi sincer, un om de nădejde. Își onora neapărat cuvântul. Puteai să-i încredințezi orice taină. O fire onestă, hotărâtă şi iubitoare de dreptate (inclusiv, bineînţeles, în relaţiile interetnice, din fosta RSSM, dar şi din fosta US, în ansamblu). Era foarte cumpănit. Nu se grăbea ca să-și fi anunțat părerea, atunci când discutam ceva, dar ținea ferm Vasile Dubălaru cu familia la pozițiile sale. Nu 258 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei tolera neadevărul, chiar şi în cazul în care pentru un bolnav el e considerat util. Astfel, la ultima despărţire de vărul său şi colegul meu de clasă, Toma Ghileţchi, - care, locuind în Moscova, ajunsese bolnav incurabil (avea cancer la ficat), iar adevărul nu i se spunea -, i-a zis că îşi spuneau adio pentru totdeauna. Vărul a înţeles totul, a doua zi reluându-şi mersul la lucru, pentru a-şi informa colegii despre cele ce el mai intenţionase să facă.... Lui Vasile îi plăcea, lucru fi resc, ca să trăiască bine, dar şi muncea mult, manifestându-se frecvent şi în rolul de repetitor. Posibil să fi agonisit ceva şi prin susţineri la admitere, nu ştiu. Eu îl rugasem doar despre o singură susţinere, şi asta fusese, pe când pentru aşa ceva nu se cerea nimic în schimb. Ba o şi făcusem la rugămintea doamnei dintr-un cuplu cu care se știa foarte bine și el (pentru o verişoară de-a ei, care mai degrabă nici nu avuse nevoie de acea susţinere, ea devenind o studentă foarte bună, după absolvire fi ind angajată la o catedră de la Facultatea sa, de Chimie). Iar nu mult timp înainte de decesul său, văzându-ne întâmplător, Vasile chiar mi-a zis: De ce nu mi te adresezi vreodată, ca să-ţi acord vreun serviciu!? La sigur, avuse în vedere iarăşi cele legate de studenți... Dar acei care aveau de susţinut examenul la matematică nu mi se adresau, ştiind că nu aveam de a face cu acea disciplină de studii. Însă odată acest prieten ne-a învăţat că omul trebuie să spună - fără ocolişuri - nu, atunci când situaţia i-o cere. Exista / există, evident, şi la noi regula conform căreia la o petrecere a familiei se mergea / merge, doar dacă eşti invitat şi, deci, aşteptat. Dar în alte cazuri a veni la / a primi pe cineva într-o vizită scurtă – fără înțelegere prealabilă – era ceva obişnuit. Ni s-a întâmplat de multe ori să primim şi noi astfel de vizitatori, inclusiv pe acest prieten. Şi iată că într-o seară de toamnă sau primăvară sunăm la uşa prietenilor noştri Dubălaru (locuiau nu departe de noi). Dar, deschizând uşa, Vasile ne-a spus că nu ne puteau sau putea primi… Noi nu ne-am supărat şi nici n-am revenit cândva la acel caz, aşa că nu ştiu care a fost cauza. Însă ne-am dat bine seama că procedase normal, deşi un pic şocant. Vasile şi Nina erau un cuplu foarte muzical. Aveau multe discuri cu muzică de dans, toate petrecerile la dânşii fi ind nu numai cu mese copioase, ci şi însoţite de dansuri şi cântări. Dar, cu regret, Vasile a decedat foarte devreme, la doar 56 de ani împliniți. Sănătatea i-a fost subminată, printre altele, şi de acel puternic stres negativ pe care i-l cauzase comportamentul ginerelui său de la a doua fi ică, Marina. Afl ând că era un rus de prin părţile Volgogradului, ba încă şi sportiv, odată l-am întrebat pe Vasile ce atitudine avuse faţă de alesul fi icei sale. Mi-a spus că inițial avea şi el temeri, dar că i se spulberaseră completamente, ginerele său fi ind mai presus de orice aşteptări. Însă peste nu prea mult timp mi-a mărturisit, cu amărăciune, că acel comportament, care îl cucerise, fusese o prefăcătorie foarte iscusită... 259 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Atrag atenţia asupra unor detalii ce țin de cauzele acestui deces, foarte timpuriu și atât de neaşteptat, cazul fi ind, cred, de învăţătură. Relativ mare la corp, lui Vasile îi plăcea să mănânce bine, chiar şi seara, târziu. Rezista şi la mai multe pahare, fără să se fi îmbătat (ce-i drept, peste nişte ani îmi spusese că, dacă avea ore chiar de dimineaţă, în seara din ajun nu-şi mai putea permite să cinstească mult: până la respectivele ore capul nu mai reușea să i se limpezească). La cuvintele mele că ar fi trebuit să ne mai păzim sănătatea, inclusiv, respectând nişte reguli privind alimentarea, el a zis că totuna nu va trăi mult. I-am obiectat că nu avea dreptate, odată ce avea părinţi longevivi, cu deosebire maică-sa. La care el a răspuns (avea în vedere, la sigur, infl uenţa stresurilor negative, prin care treceam toți) că vieţile lor nu puteau fi comparate: ea, maică-sa, îşi trăise anii în linişte... (Şi, cu adevărat. Precum povestea Nina, chiar şi după decesul lui Vasile, bătrâna rămăsese foarte calmă, zicând doar că Domnul l-a luat pe fi ul ei, fi indcă acolo e nevoie şi de oameni buni...) Aşadar, judecând după aceste gânduri ale lui Vasile, el se cam împăcase cu o posibilă durată cam scurtă a vieţii sale. Or, asta cam semăna a fatalism. Mai departe. Este clar că omul nu trebuie să se concentreze mereu asupra sănătăţii sale, dar periodic nişte controale el trebuie să treacă. Cu deosebire, după o anumită vârstă. Or, el la medici nu se adresa (şi asta, în condiţiile în care avea posibilităţi excelente: soţul uneia dintre surorile Ninei, Mihail Popovici, era, ca şi mulți ani mai apoi, director la Institutul de Cardiologie). Dar nici ai casei nu l-au convins de ajuns ca să o fi făcut. Nu l-au convins nici după ce, aşa cum povestea Nina, nu cu mult înainte de sfârşit, el o întrebase: Dar cum e, ce simţi tu atunci când zici că te doare inima? (O întrebare care dădea de bănuit că el avea nişte dureri şi dorea să se autodiagnosticheze...) Şi, în fi ne, despre ultima sa dimineaţă. A alergat prin pădure spre garajul său - poate vreo 3 km -, aşa cum proceda deseori, după aceea venind acasă cu limuzina. De acea – ultimă – dată însă i se făcuse rău şi, la scară, o strigă pe Marina, fi ica lor medic. Însă n-au aşteptat ambulanța afară, ci au urcat, tocmai la etajul cinci. Or, ajunsă după ei acolo, ambulanța n-a mai fost de vreun folos. Era sfârşitul lui octombrie ’88 şi Vasile n-a mai ajuns să se bucure de modestele cuceriri ale Mişcării noastre de Eliberare şi Renaştere Naţională. El care a fost un mare patriot al neamului românesc la care aparținea. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu cei drepţi! În toamna lui 2015, când se redactează aceste pagini, Nina, văduva sa (care mai toți anii de muncă a fost profesoară la Colegiul de Finanțe) e în viață (și să ne fie sănătoasă!). Iar cele două fiice ale lor, Elena și Marina (profesoara și medicul) de mult au devenit bunicuțe… În încheiere, anexez un mic text omagial despre acest pedagog universitar, text sub care ar fi putut fi gura, indiscutabil, şi nişte semnături în numele 260 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei unui număr considerabil de consăteni, membri ai Asociației Coșernițenii, dacă despre pregătirea şi publicarea lui am fi fost anunţaţi. Așadar, O rugăminte greu de realizat (Făclia, 23.03.2003) În această primăvară profesorul Vasile Dubălaru ar fi împlinit 70 de ani. Dar soarta care a fost darnică cu el, dotându-l cu multe virtuți omenești și profesionale, i-a rezervat pentru realizarea lor doar 56 de ani. S-a născut la 22 martie 1933, într-o familie cu 7 copii, în comuna Coșernița, județul Soroca. După absolvirea școlii intră la Facultatea de Fizică și Matematică. După absolvirea USM e admis aici la doctorantură, în 1960 e angajat asistent la Catedra Analiză Matematică. La Chișinău se înfi ripează un colectiv de cercetători, avându-l ca nucleu pe viitorul academician Constantin Sibirschi și viitorul profesor universitar Boris Șcerbacov, care au comunicat un impuls nou și puternic de dezvoltare unei teorii matematice numite „Teoria calitativă a ecuațiilor diferențiale”. De altfel, de aici și-a luat începutul școala matematică de ecuații diferențiale din Chișinău, recunoscută mai târziu drept una dintre cele mai active din URSS. Tânărul și-a adus contribuția valoroasă în cercetarea sistemelor dinamice cu ajutorul metodelor topologice, în studierea ecuațiilor diferențiale cu argument întârziat. Unele rezultate ale sale au fost refl ectate în paginile revistei „Dokladî Akademii Nauk SSSR”, cea mai prestigioasă publicație științifi că, la care aveau acces savanții în acea perioadă. Susținerea tezei de doctor în științe fi zico-matematice în 1970 i-a confi rmat potențialul său științifi c. Din 1976 până la sfârșitul vieții a activat la Catedra de Ecuații Diferențiale a USM, trecând în scurt timp la postul de conferențiar universitar. Vasile Dubălaru a fost un om de o rară omenie. A avut bucuria unei familii frumoase, la care ținea foarte mult. Era fericit cu fetele sale, cu nepoțelele, fi ind mereu cu gândul la ele. A fost o fi re calmă, echilibrată. Un om de nădejde, care își respecta cuvântul, corect în toate, principial. De aceea și avea mulți prieteni. Vasile Dubălaru a fost un Savant, un Pedagog și un Om, a cărui lipsă se face simțită cu atât mai profund cu cât timpul ne îndepărtează de clipa care l-a luat de lângă noi. În acea zi de octombrie 1989, când a căzut, ultimele sale cuvinte erau rugămintea ca să fie anunțați studenții că nu va putea veni la ore și să i se găsească o înlocuire la catedră. Însă o înlocuire adecvată nu s-a mai putut găsi…

Colegii de la Catedra Analiză Matematică și Ecuații Diferențiale a USM

261 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru despre Ion Cibotărescu Dintre consăteni, în afară de Vasile Dubălaru, de la un timp, am avut relaţii strânse cu Ion al lui Dominte Cibotărescu, zis şi a Ţurcii (locuiau în Cioric, lângă Carp Dohotaru). Mai tânăr ca mine cu un an, a absolvit Şcoala din Ciripcău, unde a însuşit foarte bine matematica - de la ilustrul profesor coşerniţean, Nicon Chileţchi. A obţinut diploma de inginer-tehnolog la Institutul Politehnic din Odesa, de unde şi-a luat-o de soţie pe Galea, o ucraineancă simpatică, de profesie economistă, originară din regiunea Dnepropetrovsk. După ce lucrase un timp în Ceadâr- Lunga, s-au transferat în capitală, (ea a activat permanent la - pe atunci - Tehnicumul de Finanţe). Pe când abia înfi ințatul Institut Politehnic avea mare nevoie de multe cadre didactice, docentul, vecin cu noi, Aurel Marinciuc (care era foarte apropiat rectorului Serghei Rădăuţan, ajutându-l cu sfaturi la angajarea cadrelor) la o întâlnire m-a întrebat, dacă îl cunoşteam pe Ion şi ce părere aveam despre dânsul. Evident, l-am lăudat. Dar Ion fusese angajat încă până la acest caz… Locuiau în sectorul Râşcani şi, după mutarea noastră într-acolo, vom avea posibilităţi de a ne vedea mai des. Era un specialist bun şi pedagog cu autoritate. Deştept, harnic, punctual, îşi onora cuvântul dat. Era şi interesant. Spunea multe glume şi bancuri fi ne, încât a petrece timpul împreună ne era întotdeauna plăcut. Era român, probabil, până-n ultimul fi r de păr. Iubea nespus de mult Basarabia, dar şi satul de baştină. Îmi povestea că, participând, în Paris, la un Congres Mondial al Vinifi catorilor, în timpul unei pauze i se întâmplase ca unul dintre participanţi să i se fi recomandat, zicându-i cam aşa: Sunt Jon ... din California, SUA. Ion i-a răspuns, numindu-se, iar la indicarea locului de unde venise, fără a sta mult pe gânduri, a adăugat: din Coşerniţa, URSS… Din cauza unor răufăcători din Chişinău – cu aspirații foarte savante -, prima sa disertaţie, cu regret, n-a fost confi rmată de respectiva comisie moscovită (ea se numea, prescurtat, VAC, dar românește a fost transformată de umoriști în vacă. 262 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei De unde aceștia, dorind să afl e fi nalul privind disertația susținută de cineva, îl întrebau: Încă n-a fătat vaca?). Ion, ca și colegul său de la Politehnică, Vasile Cuconescu (un om foarte cumsecade, fi u de țărani din raionul Râșcani, ajuns inginer metalurg la Politehnica din Kiev și care timp de mai mulți ani topise metal în sudul Ucrainei), își realizase cercetările, oglindite în respectivele disertații, fără a-și fi întrerupt activitatea didactică. Îndrumător științifi c le-a fost unul și același profesor din Bacu (nu știu cum ajunseseră la el, dar și numele lui îmi scapă). Ei își susținuseră cu succes acele teze de doctorat la Consiliul Științifi c, dar la Moscova ambele n-au fost confi rmate. Ion presupunea că de vină ar fi fost un demers organizat de persoana care, la Institutul de Fizică Aplicată al Academiei de Știinţe a Moldovei, a fi gurat ca responsabilul pentru recenzarea disertațiilor în cauză (din exteriorul acelei instituții în care erau angajați autorii lor, căci așa era și mai e una din reguli). De ce a făcut-o? Pentru că, presupuneau cei pățiți, îndrumătorul lor științifi c (un azer), asistând la dezbaterea lucrărilor, deci și a viitoarelor recenzii, nu numai că nu a fost de acord cu oarecare din observațiile principale la adresa disertațiilor, dar și-ar fi permis să spună și ceva ce l-a iritat cam tare pe recenzent… Și, în fi nal, el ar fi zis - cu o voce care conținea ceva subtext -: Ei bine…, veți primi recenzii pozitive… Indiferent care anume a fost cauza, neconfi rmarea acelor disertații le-a produs ambilor autori foarte mult stres negativ. Mai ales, lui Ion, un bărbat care era pătruns de dorința de a fi înaintea altora sau, cel puțin, în rând cu ei (adică - în aspectul discutat aici - cu unii consăteni, cu unii colegi de studii, dar și de activitate universitară, care deja aveau gradul de doctor în științe). Era cuprins, repet, de un atare spirit în măsură mult peste cea utilă. Și, când colo, s-a pomenit cu amânarea pentru nu puțin timp a obținerii gradului științifi c… Nu-mi amintesc după câți ani anume, dar a susţinut (tocmai în 1979, la vârsta de 43 de ani!) o altă disertație (așa e regula!). A susținut-o deja în Kiev, însă fără a ne fi anunţat anticipat despre data evenimentului (adică, după acea experiență amară, era nevoit să sufl e și în lapte acru). Iar atunci când, în scurt timp, ne-a invitat telefonic să facem o excursie la Orheiul Vechi, l-am întrebat, dacă nu cumva susţinuse teza de doctorat. S-a mirat mult că, chipurile, eu afl asem despre asta. Însă nu ştiusem, ci doar presupusesem, din moment ce el organiza acea excursie și, ceea ce era ușor de intuit, o petrecere în aer liber. După 1991 a înfi inţat împreună cu prietenul și colegul său - de studii în Odesa, dar și de activitate la UTM - dr. conf. Alexandru Marin, o mică editură de carte. A editat la ea şi nişte manuale proprii la specialitatea sa, prin ele, posibil, mizând titlul de profesor (nu ştiu, dacă intenţiona sau nu ca să-şi fi luat şi gradul de dr. habilitat). Cei doi fi i ai săi, cu şcoală medie română, au absolvit Facultatea de Mecanică, la care lucra tatăl lor, devenind acolo şi doctoranzi. Însă după 263 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei proclamarea Independenţei au renunţat la ideea de doctorat, consacrându- se business-ului... Ion i-a ajutat şi pe mai mulţi alţii (rude, consăteni etc.) în a deveni studenţi şi a învăţa acolo. Dar şi ştia, totodată, să tragă unele foloase din asta... Ca şi de la foştii săi studenţi, ajunşi tehnologi pe la diverse fabrici vinicole. De aici şi posibilitatea lui de a-i servi şi pe alţii, inclusiv uneori pe noi, cu ceva vinuri bune. Mai degrabă anume datorită acestei posibilităţi, a obţinut pentru tatăl său (participant la război, dar care locuia la ţară) o garsonieră, astfel asigurându-şi fiul mai mare, la căsătoria lui, cu spaţiul locativ (pentru comparare spun – evident, nu în semn de laudă – că pe mine și pe soția mea nu ne-a dus mintea să facem ca mica locuință a părinților ei să fi devenit a cuiva din cei trei copii ai noștri…). Iar un fost coleg de studenție, care devenise un oarecare ministru, l-a ajutat pe Ion să-şi procure o maşină Volga de model nou (or, sub acele vremuri, fără protecţie de sus, aşa ceva nu se putea obţine). Adică ştia acest bun consătean și să tragă jar la turta sa. (Ceea ce, într-un sens, e fi resc, însă doar dacă nu se încalcă măsura.) Ei, asta treacă-meargă. Dar îi mai plăcea nespus de mult să-şi afi şeze succesele (altfel zis, să se laude, fi ind însă întrecut mult la acest capitol de vărul său primar Petrea Ouș…). Adică era şi foarte orgolios. (Iar soția sa, precum mi-am dat seama de mai multe ori, nu-i tempera această trăsătură, care submină sănătatea omului.) La nunta fi ului mai mare, Andrei, timp de vreo 2 ore petrecerea nu începea, fi indcă ... lipsea socrul mare. Şi s-a arătat privirilor impunătorului număr de oaspeţi nedumeriţi (era cald, şi noi stăteam afară, în preajma localului respectiv) s-a arătat deci la volanul anume al acelei maşini strălucitoare, pe care în scurt timp… a şi vândut-o, rămânând cu Jiguli-ul, pe care îl avuse până la asta. Iar în câțiva ani, va avea una nouă. Din cauza orgoliului, el nu înţelegea că în viaţă uneori omul e nevoit şi să piardă, deci, şi să se împace cu acest gând. Nu comitea pentru sine aşa ceva, nici atunci când juca şah, ba şi cărţi. Cu mine a jucat şah rar şi, de regulă, pierdeam eu. O dată însă, când câştigul era, indubitabil, de partea mea, a răsturnat tabla... Ion, cu regret, mai era și foarte gelos. Înainte însă de a spune despre manifestările acestei boli a sa, iată ceva referitor la gelozia altora, un caz care îmi pare amuzant. După ce Aneta lucrase un an la Catedra Institutului Agricol (fiindcă, după luarea doctoratului, Catedra de la Politehnică, la care activase anterior, nu avuse încă o unitate liberă pentru reangajarea ei), venea la noi cam des laboranta de acolo Zina Nahodkina. Locuiau nu departe de noi. Era frumușică, dar mă îndoiesc să fi fost pe măsură şi deşteaptă. Soţul ei preda studenţilor aceea ce se numea educaţie fizică. Zdravăn, sever şi foarte gelos, nu-i dădea voie soţiei să meargă fără dânsul undeva. Într-o primăvară, fostul meu coleg de doctorantură la Moscova, Nieazov, fiind în Kiev la niște cursuri de perfecţionare, a venit la noi în vizită. Făcusem 264 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei împreună un pilaf mare şi i-am invitat şi pe aceşti doi soţi. Din vorbă în vorbă, l-am provocat ca să pronunţe chiar el interdicţia sa, ca soţia să fi plecat undeva, de una singură, mai mult decât pe o jumătate de oră. Auzind asta, Nieazov – bun de gură – exclamă: Păi, dar eu de mai mult timp nici n-aş avea nevoie!.. Am râs cu poftă la acea glumă. Iar, în relativ scurt timp după întâlnirea descrisă, acel soţ voinic a decedat subit, văduva plecând mai apoi la Moscova, de unde n-a mai revenit. Din păcate, sub acele vremi astfel de plecări n-au fost multe, mult mai frecvente fiind însă venirile peste noi. Iar în legătură cu tema geloziei mi se pare potrivit să spun aici un gând, pe care mi l-am formulat acum mulţi ani. Şi anume, că a-ţi pune scopul de a-ţi păzi soţia / soţul, ca să nu te schimbe cu altcineva, e ca şi cum ai încerca să priponeşti vântul… Dacă nu este dragoste şi deci încredere reciprocă deplină, nici o pază nu te va ajuta... Poate că greşesc, dar asta e părerea mea… Revin la Ion. La întâlnirile noastre – în locuinţe sau în aer liber – îi plăcea să glumească cu soţiile participanţilor, contactându-le deseori nu numai prin vorbire... Însă de a sa soţie, Doamne fereşte, să se fi atins cineva. De fapt, ea, ştiindu-l de foarte gelos, nici nu permitea așa ceva. Însă lui, probabil, i se năzărea şi mai apoi o cicălea, încât era vai de dânsa. Ba se întâmpla să-l mustre şi pe respectivul bărbat, care, în imaginaţia sa bolnavă, s-ar fi făcut vinovat de prea multă atenţie, acordată soţiei sale. Tocmai asta mi s-a întâmplat, după, dacă nu greșesc, ultima noastră întâlnire în patru la noi în locuinţă. O întâlnire frumoasă şi veselă, dar cu urmări foarte triste, cel puțin, pentru mine. Aneta, soția mea, avea – chiar şi după naşterea celui de-al treilea copil – un fizic foarte atrăgător, ca să nu mai zic de caracterul ei foarte binevoitor şi care, după mărturisirile mai multor persoane de ambele sexe, dispunea oricând la comunicare plăcută. Şi eu nu făceam probleme din faptul că cineva dintre prieteni (în primul rând, acest consătean, el permiţându-şi asta cel mai mult și nu numai cu Aneta) îi făceau complimente sau chiar şi puneau, cumva mai deosebit, mâna pe corpul ei. Aveam şi o glumă la această temă, eu zicându-le: Dacă mi-ar spune cineva dintre voi că soţia mea nu-i este dragă, m-aş supăra-foc: cu ce sunteţi voi mai presus ca mine, de eu s-o ador, iar vouă ea să nu vă placă!? Însă, mai adăugam, dar să vă placă doar imaginar (altfel zis, platonician, ca obiect de desfătare etico- estetică...). Deci, nu să v-o doriți și în pat… Nu mi-am permis nici în acea seară ceva în contactele cu Galea, ca soţul ei să fi avut din ce face bucluc. Dar a doua zi des-dimineaţă am fost sunat şi, cu o voce iritată, invitat insistent să vin urgent pe b-dul Moscovei colţ cu strada noastră, Matei Basarab. Şi Ion a început a mi se indigna de 265 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei comportamentul meu din ajun, chipurile, inadmisibil faţă de soţia sa, fără însă a fi putut sau dorit să-mi numească ceva concret. Am înţeles atunci definitiv că, ÎN ACEST ASPECT, cu dânsul nu aveai ce vorbi, orice argument al meu fiind zadarnic. Şi de atunci întâlnirile noastre, împreună cu soţiile, s-au rărit brusc... Mi-a rămas din acea seară încă o amintire, şi ea foarte tristă. Spre deosebire de subsemnatul, Ion citea mult, având o bibliotecă bună. Nu numai că a cumpărat, dar a și citit și majoritatea operelor care, după ce zăcuse mulți ani prin sertarele celor care le scriseseră, grație perestroikăi, au fost publicate. (Citea chiar și revista cc-ului de la Moscova, Коммунист. Odată m-a uimit mult, sunându-mă de acasă, după ce văzuse și numele meu într-un număr al ei. Vorba e că prezentasem acelei reviste un articol la specialitatea mea și îl rugasem pe redactorul-șef, cu care ne cunoșteam din anii de studii în aspirantură, ca, dacă nu-l va publica, cel puțin, să amintească de el, în una din trecerile în revistă a materialelor primite de la cititori, dar care rămăseseră nepublicate, ceea ce el a și făcut). Iar în acea seară de aflare la noi, Ion mi-a spus și ceva extraordinar despre colegul său de institut, pe nume A. N. Și anume, că avea o bibliotecă mult mai bogată, dar că mai era şi stăpânit de deprinderea urâtă de a sustrage / fura cărţi de la prieteni. S-a întâmplat însă că anume după acea seară eu nu mi-am mai găsit în foarte modesta mea bibliotecă de literatură artistică acele 2 cărţi (erau de format mic) din care îi citisem prietenului ceva, niște locuri care îi plăcuseră foarte mult. Vorba e: 1 - despre frumoasele versete ale lui Coşbuc (din, dacă nu greşesc, El Zorab): Şi ţâţele-i sunt / Ca doi pui de cerb / Ce se nasc gemeni... Dar şi 2 - despre textul Lume proastă, o perlă de folclor dintr-o ediţie în două volume a Bibliotecii pentru toţi (cunoşteam acest text încă din manualele interbelice, după care învăţaseră şi le reciteau copiii mai mari ai familiei noastre). Dar n-am mai luat vreodată vorbă cu Ion despre acea glumă de prost gust, una pentru mine foarte regretabilă, iar să trag cu ochiul prin biblioteca sa n-am mai avut ocazie... În toamna lui 1994 nu-l văzusem cam mult timp. Ştiam că avea probleme de sănătate, dar nu-mi închipuiam că starea sa ar fi ajuns atât de gravă (însă mi s-a spus mai apoi că el şi atunci petrecea foarte mult timp la şah, într-o încăpere minusculă și cu mult fum de tutun – din blocul Facultăţii). La penultima noastră întâlnire, nu departe de locul unde mă mustrase, mi s-a plâns că îi venea foarte greu să urce dealul (de fapt, un urcuş foarte puţin înclinat) spre locuinţa sa mai dinspre str. Florilor. Iar peste câteva zile, în blocul Facultății (atunci lucram, prin cumul, și la UTM) Alexandru Marin mi-a zis: Treci pe la editura noastră să te mai vezi cu Ion, că el e foarte slab... Ne-am văzut, am vorbit, am luat (nu şi el) câte un strop de 266 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei ceva pe limbă şi ne-am despărţit. Iar a doua zi dimineaţă, cam pe la ora 6, mi-a telefonat noră-sa de la al doilea fiu (Maia e originară din Ocolina / Soroca și a fost o foarte bună studentă a mea, la UTM, dar acest fiu, Dumitru, va divorța de dânsa). Ea mi-a zis: Veniţi, vă rugăm, la noi, că a murit Ivan Dement’evici (soţia sa şi colegii îi ziceau anume aşa. Și nu cunosc ca el să se fi răzvrătit vreodată, ceea ce mă mira). Era 26 noiembrie, când nu s-a mai trezit din somnul de noapte, el devenind de vecie. A fost și rămâne o mare jale pentru toţi acei care l-am cunoscut şi apreciat... A fi fricos nu e o rușine, frica fiind în oarecare măsură ceva absolut firesc pentru orice om obișnuit. Dar unele persoane manifestă uneori frică de ceva, ce majorității oamenilor nu le-o provoacă. Îmi amintesc de vărul meu Gheorghe Stogu care, pe când eram în clasa a 7-a și, odată, venise serviciul medical pentru a ne vaccina, se ascundea pe după școală, din cauza fricii că avea să i se facă acea injecție minusculă… Probabil, și Ion era cam fricos, în sens asemănător. Astfel, timp îndelungat el nu se putea nicidecum decide ca să fi mers la stomatolog, deși avea mare nevoie de asta. Și s-a dus, doar după ce soția mea l-a convins să meargă cu dânsa la stomatologul ei (un profesionist), care îi va face totul fără dureri, iar - pentru garanție – ea se va afla în cabinet, până la sfârșitul procedurii (în lumina celor spuse despre gelozia lui Ion, întrebarea dacă el ar fi fost de acord, ca soția sa să fi procedat în mod similar, e una retorică…). Dar de moarte Ion nu se temea. Și, nu mult până la decesul său, zise către fiul nostru doctor: Știu că nu voi mai trăi mult, dar aș vrea să mai ajung o dat, ca să mănânc cireșe… Însă n-a mai fost să fie. Dar, pe 19 septembrie, abia că împlinise 58. Pentru informație: din cei 7 copii ai Catincăi și ai lui Dominte Cibotărescu, ajunși cu propriile lor familii (trei băieți și patru fete), doar primele două fiice, mai mari de ani ca Ion, au trăit mai mult. Iar frații lui, Alexandru și Andrei, au decedat la vârste mai mici ca a lui… Un detaliu. Pe când Andrei al nostru învăţa în Moscova şi Ion mă servea cu ceva vin pentru dânsul, îi ziceam, desigur, în glumă: Bine faci că-l ajuţi pe viitorul nostru doctor. Căci nu toţi mor subit, unii mai având nevoie şi de tratament... Şi el chiar a stat de mai multe ori în saloanele Spitalului nr. 2, unde doctor era Andrei. Ba şi la sfârşitul său Ion era internat acolo, numai că dormea noaptea acasă. Şi în acea dimineaţă – fatală -, doctorul s-a grăbit să vină urgent la spital, pentru a nota în fişa de observare a bolnavului cum că el, în ziua precedentă, fusese externat... Şi încă ceva în legătură cu acest bun consătean şi prieten. La multiplele mese de pomenire a sa nu i-am văzut vreodată pe colegul lui de clasă, în şcoala din sat și cea din Ciripcău, Timofte / Timotei Scutaru (cu care fusese toţi anii următori în relații foarte bune). Dar nici pe vărul primar 267 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei al lui Ion Pertea Ouş, docent şi el la UTM. Nu participau, fiindcă Galea şi feciorii lor nu-i invitau. Le-am spus în mai multe rânduri că aceşti doi îi fuseseră lui Ion mai apropiați ca mine şi că ei ar fi trebuit să participe / să fie invitați. Dar la această afirmaţie a mea se tăcea. Nu ştiu de ce nu era agreat Timofte, dar pentru respingerea lui Petrea bănuiam – intuitiv – că de vină or fi fost banii. Şi n-am greşit: cam prin 2008 el mi-a confirmat bănuiala. Mi-a spus că văduva îi ceruse să-i achite o pretinsă datorie de 500 $, ceea ce el n-a acceptat, deoarece afacerea, pentru care cei doi veri avuseră înţelegerea de a împărţi banii, chipurile, nu fusese realizată sau nu izbutise... Aşa s-a făcut, deci, că – prin comportamentul a lor săi – goana după bani l-a urmărit pe acest om bun şi în mormânt. Îmi dau bine seama că văduvei sale, cam lacomă din fire, îi venea greu să renunţe a pretinde la suma de bani menţionată. Dar cei doi fii ai lor, pentru care o atare sumă nu mai însemna cine ştie ce bani (ei având succese în business), oare n-ar fi putut să o convingă!?. Iar Galea l-a supravieţuit pe Ion cu 15 ani. Între timp avusese un ictus cerebral, dar îşi revenise. Băieţii o ajutau, inclusiv angajându-i o îngrijitoare, în locuinţa ei separată, cu 2 odăi (o cumpărase câtva timp înainte de decesul lui Ion, în cea precedentă de alături, cu trei odăi, rămânând fiul mezin. Erau pe sfârşite lucrările de renovare şi Ion o întrebase pe Galea, când aveau să vină rudele, ca să le vadă casa nouă? Ea a numit data – era un termen cam de vreo 10 zile -, la auzirea căreia el a zis: Tocmai atâta de aşteptat!? Şi n-a mai ajuns până la acea zi, în loc de petrecerea cu ocazia casei noi rudele venindu-i la înmormântarea și pomenirea sa...). Galea avea ziua de naştere, ca şi Aneta, pe 1 decembrie. În 2009 aveam de gând s-o felicităm, ca de obicei, prin telefon. Dar în ajun fiica Catrina ne-a telefonat - în Germania – că fosta soţie a prietenului nostru decedase subit. Fie-le amândurora ţărâna uşoară! Îmi pare rău ȘI de faptul că Ion așa și n-a mai apucat să-și fi cerut scuze de la consăteanul, fost profesor al său la Ciripcău, Nicon Ghilețchi. Vorba e că acolo avuse loc un scandal între un elev și acest dascăl, care a fost chiar acționat în judecată (despre cauzele acelui scandal, adică în ce anume a constat el informație precisă nu am: pe învinuit nu l-am întrebat, iar părerile altora se contrazic). Ion, cu regret, a avut nechibzuința de a se manifesta la acel proces ca unul din martorii elevului, adică împotriva profesorului său… Odată l-am vizitat pe dascălul său, în locuința dânsului din Ialoveni, chiar împreună cu Ion. Dar el așa și n–a spus profesorului ceva de pocăință. La petrecerea lui Ion pe ultima-i cale am spus, în numele consătenilor, câteva cuvinte de adio. Iar profesorul său, care îl instruise tocmai trei ani și care deci îl cunoștea bine încă de pe când elevul se maturiza, a tăcut. 268 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei De unde am înțeles că marea-i obidă așa și nu se mai luase de pe sufletul său. Și, probabil, a și plecat cu ea… (După decesul lui Ion, prinzând un moment potrivit, mi-am cerut de la dânsul eu iertare pentru acea faptă a fostului său elev. Adăugând, totodată, că, în ferma mea convingere, Ion fusese de mult hotărât să facă acest pas și doar mândria sa excesivă l-a împiedicat să-și fi realizat intenția... Dar îmbătrânitul profesor n-a comentat cumva cele auzite… Ion a fost nu numai un profesionist – atât ca inginer, cât și ca pedagog universitar -, ci și un mare patriot (or, trebuie să recunoaștem că avem mulți ingineri, dar nu tocmai mulți dintre ei sunt ȘI patrioți adevărați). A vizionat, împreună cu soția sa, toate spectacolele care contribuiau la redeșteptarea conștiinței conaționalilor noștri. (Ceea ce, cu regret, n-am făcut eu, mai mult din nedorința prostească, precum mi-am dat seama mai apoi, de a fi fost văzut de către cunoscuți cu soția alături, care ar fi ascultat PRIN CĂȘTI cele ce sunau de pe scenă… Evident că Anetei nu i-am spus vreodată asta. Dar ea dorea ca noi să fi mers la acele spectacole și intuia cauza evitării mele. Însă, cu toate acestea, efort pentru a fi înțeles ceva mai bine limba soțului său nu depunea, deși o îndemnam…) Ion ținea nespus de mult la cauza noastră națională. Era la curent cu toate. Se bucura chiar și de micile succese, dar și regreta profund greșelile, insuccesele și, cu deosebire, trădările. A participat activ la majoritatea manifestărilor prin care s-a realizat renașterea națională din acei ani furtunoși. Nu numai că îi împărtășeau aceste poziții și acțiuni, dar și participau alături de el fiii săi (din mamă neromâncă!), dar și ea însăși (ca și mica lor nepoțică, pe atunci aveau doar una). O solidaritate care în majoritatea căsătoriilor mixte, alor noștri cu persoane de altă origine etnică, era, ba, în foarte multe cazuri, și mai rămâne, cu regret, o mare raritate. Ion le-a susținut – categoric (moral și nu numai) - pe acele persoane, care au avut de suferit în urma acțiunilor de epurare / alungare a multor cadre profesorale de la Institutul Politehnic, după ce, în urma uneltirilor mai multor oameni răi, a fost destituit rectorul, acad. Sergiu Rădăuțan. Ion a luat chiar și public apărarea unora dintre cei – peste 50 de angajați - prigoniți atunci, fapt pentru care a fost pedepsit pe linia de partid. A semnat, împreună cu alți consăteni din capitală, mai multe apeluri- propuneri cu privire la soluționarea unor probleme ale satului nostru (apeluri care, cu regret, la baștină n-au fost susținute). Ion era un om de nădejde, căruia puteai să-i încredințezi orice taină. Personal, doar lui i-am arătat o copie a Doinei lui Eminescu, pe care, în 1964, mi-o făcuse în Casa Muzeu de la Ipotești a poetului sora bucovineanului Ion Iordăchel, un 269 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei coleg de aspirantură al meu la Universitatea din Moscova… Eram sigur că nu mă va denunța, ceea ce și s-a adeverit. Rămân mereu cu gândul la acest consătean neordinar, dar și la destinul său… Și, dacă voi ajunge până atunci, îl voi pomeni în mod deosebit pe 19 septembrie 2016, când de la venirea sa la lumina zilei se vor împlini 80 de ani.

270 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Nicolae Cojocaru despre Nicon Ouș Primul dintre cei doi copii ai cuplului de țărani, Toma - feciorul lui Grigore Ouș și Pașa – fiica lui Vasile Chiriac, s-a născut pe 22 martie 1940. După absolvirea, în 1954, a Școlii Medii Incomplete de la baștină a fost admis la Școala Pedagogică din Soroca. Obținând diploma de învățător, în 1958 și-a început activitatea la Școala din Sevirova / Florești, de unde, în 1960 s-a angajat în şcoala din satul natal. A făcut studii de istoric la USM (1961-66), activând apoi, un an școlar, ca profesor de istorie și științe sociale în Școala Medie din Baurci Moldovan / Cahul. În iunie 1967 devine cadru didactic universitar al Catedrei de Economie Politică a Institutului Pedagogic din Tiraspol, unde a activat tot restul anilor de muncă, cu o relativ mică întrerupere, când, începând din 1974, a fost cercetător științific la Institutul de Economie al Academiei de Știinţe a Moldovei. De aici a plecat la studii de aspirant (doctorand) în Kiev. Dar, din cauza unor împrejurări care n-au depins de dânsul, și-a întrerupt acele studii, revenind la Academia de Știinţe a Moldovei, unde, în 1980 a devenit doctor (pe atunci - candidat) în științe economice. Mai apoi a revenit la Institutul Pedagogic din Tiraspol, unde i s-a conferit și titlul pedagogic de docent (actualmente – conferențiar universitar). În 1992, conform Hotărârii Guvernului RM nr. 480, din 9 iulie, adoptate din cauza imposibilității continuării activității Institutului Pedagogic T. G. Șevcenko, în condițiile terorii la care a recurs regimul separatist pro rus din Tiraspol, docentul Nicon Ouș a fost nevoit, împreună cu majoritatea membrilor corpului didactic al acestei instituții de învățământ superior, să se refugieze în Capitală. (Din fericire, până la acel moment, el reușise ca să-și schimbe locuința din Tiraspol pe una de aici). Și-a continuat așadar activitatea la aceiași instituție, care însă 271 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

a devenit Universitatea Pedagogică din Tiraspol cu sediul în municipiul Chișinău, iar denumirea vechii subdiviziuni s-a schimbat în Catedra de Științe Sociale. A muncit cu devotament profesiei alese, până în ultima zi a vieții sale – 28 februarie 2009, când, abia revenit acasă de la Universitate, a decedat subit. În condițiile noi, Nicon Ouș a predat studenților cursurile de macro- și microeconomie. Este autor și coautor al peste 30 de publicații în domeniul științelor economice. Nicon Ouș a fost un om al cumsecădeniei. Era foarte muncitor și disciplinat, modest, foarte delicat și binevoitor. Avea un dar pedagogic deosebit. Acestea și multiplele alte calități ale sale i-au asigurat o stimă deosebită și atașamentul colegilor de profesie, ca și al foștilor săi studenți. Dar și al acelor consăteni care l-au cunoscut. Împreună cu soția sa, doamna Elizaveta (n. Buzu, originară din Peresecina), profesoară de chimie în liceu, au născut și bine educat doi fii. Ca și mulți alții, din cauza condițiilor vitrege de la noi, ei însă au fost nevoiți să emigreze – unul în Japonia (unde e cadru didactic universitar), iar altul în Canada. Atât văduva consăteanului nostru, cât și fiii soților Ouș, continuă – împreună cu urmașii lor - tradițiile familiei, formate pe parcursul deceniilor de către Nicon al lui Toma al lui Grigore Ouș, unul din reprezentanții de vază ai satului Coșernița.

272 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

Nicolae Cojocaru despre Grigore Dohotaru Știam de dânsul, căci părinții săi aveau casa în curtea buneilor lui paterni, care se afl a foarte aproape de cuibul meu părintesc. Însă ne-am cunoscut abia în 1964, când nepotul meu Gheorghe Dohotaru venise, împreună cu acest bun coleg al său de școală, ca să depună actele pentru a fi încercat ca să devină studenți. Au mas la noi (dormind pe podea, căci alte posibilități de a-i adăposti nu avusem). Grigore mi-a produs impresia unui tânăr cu intenții clare și serioase. El dorea ca să devină fi zician, nepotul – era atras de economia comerțului (dar l-am convins să meargă și el la fi zică, ceea ce a fost o greșeală a mea…). Ne-am revăzut însă, dacă nu greșesc, doar peste 10 ani, întâlnindu-ne ocazional în Moscova, la Toma Ghilețchi (în prima jumătate a anului 1974 eram la cursuri de reciclare, iar Grigore isprăvea, la Dubna, studiile de aspirant). Era o zi de odihnă și Toma cu soția sa ne-au luat, cu mașina lor, într-o mică călătorie în afara foarte întinsei și zgomotoasei metropole, spre un mare lac de acumulare din direcția nord. Iar cu începere din toamna lui 1981, ne vom vedea foarte des, dat fiind că mă angajasem ca docent la Catedra de Filosofie a Academiei de Știinţe, sediul ei aflându- se în blocul Institutului de Fizică Aplicată, la același etaj situându-se și încăperea în care își avea locul de lucru Grigore. Atunci locuiau ceva mai sus de Institut, pe str. Mioriței, în una dintre cele mai înalte clădiri de acolo. O casă de beton monolit din care, după cutremurul din 1977, peste un timp, locatarii au fost evacuați... Toți anii cât soția sa, bolnavă, a mai trăit, în pauze Grigore se grăbea de fiecare dată acasă pentru a fi ieșit cu ea la o cât de scurtă plimbare... Iar peste nu-mi amintesc precis cât timp de la angajarea mea în Academia de Știinţe, după un sfârșit al zilei de muncă, m-a invitat la dânșii. Tamara era o doamnă simpatică, foarte calmă (poate și din cauza suferinței sale). Locuința era 273 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei bine îngrijită, dar se vedea că mai toate le făcea Grigore… Într-o vară sau două, fiind la mare (în Balabanovka, unde Academia avea o bază de odihnă), am cunoscut-o acolo și pe fetița lor. Liliana era luată la mare de un cuplu, prieten cu părinții ei. Deci, din cauza că nu avea în seama cui să o fi lăsat pe Tamara, Grigore nu putea pleca la mare pentru a-și fi întremat sănătatea. Și asta a durat până la decesul ei, în 1990... Iar cam peste 5 ani avea să nu mai fie și el… De când (decembrie, 2010) soția mi-e atât de bolnavă, încât nu poate nici lingura la gură să o ducă, dar nici să spună ceva elementar, îmi dau mult mai bine seama ce viață a avut Grigore, în acei îndelungați ani de grea suferință a consoartei sale. Și asta se întâmpla, pe când el era încă un bărbat tânăr… Însă, cu toate acestea, el nu se văicărea, rămânând sau știind să se manifeste întotdeauna ca un optimist, dându-și bine seama că văicărelile nu-l puteau ajuta… Îi plăcea și să spună ceva de haz. Iar unele dintre glumele sale, foarte fine, denotau un spirit deosebit de observare, inclusiv asupra comportamentului unora dintre mai marii pe Academie, chiar și al acelora care se bucurau de multă stimă. Iată un caz care m-a impresionat mult. Adunările generale, adică a întregii organizații de partid din cadrul Academiei erau o mare raritate. Ultima a fost în toiul discuțiilor despre revenirea la alfabetul latin. Exista o deprindere sau o regulă la care, în mersul unor astfel de adunări, apelau deseori cei care oarecum erau obligați să ia cuvântul. Ca să dea ceva greutate respectivei cuvântări sau fiindcă doreau ca să se asigure pentru posibilele urmări ale celor ce aveau de spus, oratorii în cauză apelau, chiar de la bun început, la niște documente de partid sau, cel puțin, la niște articole publicate de presa centrală a partidului… S-a întâmplat că la acea adunare Grigore și eu ședeam alături. Și, atunci când s-a anunțat că i se oferea cuvântul acad. Rădăuțan, Grigore a zis: Te rog să asculți atent. Prima lui frază va fi: În articolul de fond (așa i se zicea editorialului) al numărului de azi al ziarului Pravda se spune că… Însă, de acea dată, vorbitorul a numit ziarul Izvestia: schimbarea timpurilor devenea tot mai vertiginoasă… Despre acest, foarte valoros, consătean al nostru am scris special, câtva timp după decesul său. Și anume, atunci când, prin textul meu: „O iniţiativă controversată” am considerat necesar să reacţionez la propunerea unui grup de coșernițeni de a da numele Grigore Dohotaru ca denumire suplimentară (deci, o supadenumire) şcolii locale. La momentul respectiv, am expediat acel text Direcţiei Raionale Învăţământ Floreşti, conducerii primăriei şi celei a şcolii din sat, precum şi câtorva persoane interesate. Cu unele inevitabile redactări / prescurtări şi mici completări, care însă nu-i schimbă sensul iniţial, reiau aici textul în 274 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei cauză. Apoi voi continua cu unele gânduri despre Grigore, care se conțin și în cartea mea Nevoia de mărturisiri…. „Acum câteva luni (era primăvara lui 1997), am afl at despre iniţiativa de a i se conferi şcolii din satul nostru supradenumirea Grigore Dohotaru (denumirea e supra sau suplimentară, prima fi indu-i, precum bine ştim, Şcoala din Coşerniţa). E vorba despre numele unui bun coşerniţean, ajuns chișinăuian şi el, fi zician de profesie, cu regret, decedat la vârsta de doar 50 de ani (a. n. - 1946). M-am decis însă să intervin cu acest mesaj, prin care mă pronunţ pentru retragerea iniţiativei în cauză. Dar situaţia e una dintre cele mai delicate. Fiindcă cineva ar putea crede că, în opinia mea, acest bărbat nu ar fi avut nicidecum meritul ca, după trecerea lui în veșnicie, numele său să-l poarte şcoala, în care a învăţat. Asta însă nu e aşa. Inclusiv pentru că pe acest consătean şi chiar vecin de-al familiei părinților mei, un om de omenie, l-am stimat foarte mult şi îi păstrez amintirea în măsură nu mai mică decât pe-a altora dintre coşerniţenii care au făcut cunoscut – în sens bun – numele baştinei noastre şi prin locuri mai îndepărtate. Grigore a întrunit mai multe calităţi – atât profesionale (în domeniul fizicii teoretice), cât şi de familist, cetăţean etc. Altceva e faptul că – şi aceasta n-a depins de voinţa sa – la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, unde a activat aproape toți anii de muncă, domeniul său de cercetare, precum îmi mărturisea, nu se prea întreba. În schimb calitatea sa de familist a fost suprasolicitată, el îngrijind exemplar, mulţi ani, de soţia sa, care se îmbolnăvise foarte devreme de o boală grea. Îi plăcea să facă temeinic orice lucru de care se îndeletnicea. Nu împroşca promisiuni deşarte. Era foarte modest, îngăduitor şi comunicabil. Dintre pasiunile sale cea mai mare, probabil, era dorinţa de a face ceva real – şi făcea -, pentru a perfecţiona predarea și însușirea de către elevi a fizicii în învățământul nostru preuniversitar… Consider că, în principiu, nu e contraindicată conferirea unor supranume şcolilor mai mari, cu deosebire celor cu un număr mai impunător de foşti elevi, care au devenit oameni de vază. Cât priveşte numele concret, care i se atribuie ca supradenumire, alegerea acestuia trebuie, indiscutabil, să fie efectuată impecabil. Ca mai apoi alegerea în cauză să nu genereze spuse, care ar păta memoria posesorului numelui respectiv (dacă acesta deja e trecut din viaţă) sau să-l defavorizeze pe purtătorul încă în viaţă a acelui nume. Şi nu încape nici o îndoială că - în toate cazurile - decizia trebuie să fie adoptată pe calea cea mai democratică. Deci, nu e corect să se pretindă, ca să fie acceptată neapărat acea propunere, care a fost făcută prima, de cineva care se grăbea, ca nu cumva altcineva cu o altă propunere să-l fi întrecut... 275 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Pornind de la acestea, era necesar, în opinia mea, ca, în prealabil, să se fi hotărât, cel puţin, următoarele: 1 – pe purtătorul numelui îl căutăm doar printre acei coşerniţeni care deja s-au călătorit în vecinicie sau şi printre acei care mai sunt în viaţă (personal, accept şi varianta a doua, dar îmi exclud – categoric – numele din şirul unor astfel de persoane); 2 – în ce domeniu să fi activat sau să activeze purtătorul numelui; 3 – după absolvirea şcolii a locuit şi activat la baştină sau în altă parte; 4 – de comparat meritele respectivei persoane cu ale altora. În cazul satului nostru, probabil, era cel mai îndreptăţit ca purtătorul numelui să fi fost căutat în sfera învăţământului. Or, nemijlocit în învăţământ Grigore n-a activat. În schimb, alţii au făcut-o şi încă cu efecte simţitoare. Astfel, dacă să începem cu cei deja decedaţi, Vasile al lui Cozma Dubălaru, fost doctor în matematică, conferenţiar universitar (la USM), a predat matematica în şcoală încă înainte de a deveni student. A fost primul dintre coşerniţeni ajuns pedagog universitar, devenind în acest sens un deschizător de căi pentru alţi consăteni. A contribuit, pe parcursul multor ani, la pregătirea profesorilor de matematică pentru şcoala medie, aceştia fiind – alături de profesorii de limbă română – baza reală a învăţământului. Ion al lui Dominte Cibotărescu, doctor în ştiinţe tehnice, conf. universitar (la UTM), nu numai a predat circa un sfert de veac la Facultatea de Mecanică, dar şi a lăsat nişte manuale solide în domeniul său – tehnologia vinificării – pentru actualele şi viitoarele generaţii de studenţi. I-a ajutat pe mulţi consăteni să purceadă pe calea învăţământului. Ţinea foarte mult la baştina noastră. Acum (era anul 1997) să ne referim la unii încă în viață. Nicon al lui Ştefan al lui Lucachi Ghileţchi (au locuit imediat după izvorul din preajma drumului care duce de la staţia terminus a autobuzului spre şcoală). A fost un om care şi-a consacrat totalmente viaţa învăţământului public. În şcoala din Coşerniţa, e adevărat, a activat puţin, doar ca practicant (însă Grigore Dohotaru – chiar deloc). Până la plecarea din raionul nostru a profesorit (e și acesta un verb neatestat de dicționare!) în școala din Ciripcău, unde, grație muncii sale, au devenit buni cunoscători ai matematicii şi unii coşerniţeni. Cred că acest nume se potrivea cel mai mult. Iar dacă să ne referim la alte domenii, trebuie amintit fratele său cel mai mic Toma. Fizician, locuind în Moscova, a fost un specialist de forţă în domeniul informaticii și tehnicii cosmice. Cu regret, a decedat în ’83, la vârsta de numai 48 de ani împliniți. Deci, se potriveşte şi numele fraţii Ghileţchi. Cât despre alții încă în viaţă, după mine, merită atenţie numele Anatol Chiriac, cunoscut de toţi, sau – de ce nu? – fraţii Anatol şi Teo Chiriac (al doilea fi ind un poet talentat). Că, atunci când a fost deputat în Parlament, 276 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei compozitorul n-a satisfăcut aşteptările consătenilor săi, aceasta, cred, nu înseamnă că numele său ori ale ambilor fraţi nu poate / nu pot concura aici. În lumina celor expuse, mi se pare convingătoare afirmaţia că numele Grigore Dohotaru, propus - în iniţiativa comentată aici - pentru supradenumirea şcolii din sat, nu se potriveşte. Fiindcă, întâi de toate, înţelept din fire, Grigore însuşi, sunt ferm convins, n-ar fi acceptat acest lucru, ci ar fi dat prioritate altor nume, cu mai multe merite... Sau ar fi fost și el împotriva unei supradenumiri a școlii noastre.

P. s .: Poziţia expusă aici a fost susţinută de către acei consăteni, cu care am reuşit să o discut. Şi anume: Petru Ouş, dr. în şt. fi zico-matematice, confer. universitar; Grigore Ganea, dr. în şt. tehnice, conferențiar universitar.; Nicon Ouş, dr. în economie, conferențiar universitar.; Ieremia Ouş, dr. în biologie, prof. de liceu, grad superior; familiile regretaţilor Vasile Dubălaru, Ion Cibotărescu ş.a. Şi această susţinere e absolut firească. Pentru că chestiunea cum să se supranumească şcoala din satul nostru îi priveşte nu numai pe actualii pedagogi, elevi şi părinţii lor, dar şi pe toţi absolvenţii ei – desigur, pe acei care nu sunt indiferenţi, chiar dacă nu locuiesc la baştină. În primul rând, pe acei care au fost elevi foarte buni și buni, ulterior - prin realizările lor - ei ducând faima şcolii departe de satul natal. Or, aceasta se referă ȘI la persoanele enumerate, dar şi la unii alţii, pe care nu i-am amintit (deci, îi privește nu numai pe acei care au rămas la baștină). Tocmai de aceea ar fi un nonsens ca opinia lor să fie ignorată, acum dar şi la o posibilă – şi necesară – chestionare privind supradenumirea şcolii. Suntem obligaţi – şi asta mi se pare principalul – să avem grijă ca şi viitorii elevi, atunci când ar putea fi întrebaţi sau invitaţi să comenteze supranumele şcolii lor, să nu aibă motive pentru a considera temeiul în al cărui bază s-a acordat respectiva supradenumire ca fiind unul insuficient.”

N. C.

Dar această adresare n-a avut nici un efect, în afară, bineînțeles, de înrăutățirea atitudinii din partea unor consăteni, și nu numai, față de persoana mea. Pe la începutul, dacă nu greșesc, al anului 1998, printr-o scrisoare am fost invitat la ceea ce s-a numit hramul şcolii, când a fost marcat şi evenimentul pretinsei conferiri şcolii a supranumelui „Grigore Dohotaru”. Nu voiam să plec, dar invitaţia fusese scrisă din numele elevilor şi am considerat că nu-i puteam refuza. Înainte însă de a mă aşeza la masa de după ceremonie, mama lui Grigore, ţaca Paraschiţa (una din fiicele lui 277 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Vanea Lungu), mi-a bolmojit ceva de dojană că, iaca, ai fost contra, dar de venit ai venit... Nu m-am supărat pe aceste cuvinte ale unei mame îndurerate de pierderea prematură a primului dintre cei numai doi fii ai săi. O mamă care, la sigur, aflase doar că eu eram împotriva inițiativei ca școala să poarte numele fiului ei, dar căreia, mai degrabă, nu i se explicase și adevăratele cauze ale acelui demers al meu… Mai mult mă amărăşte însă şi acum faptul că autorii iniţiativei discutate aici n-au finalizat atunci (dar, poate, nici până acum) ceea ce începuseră să facă (din acest considerent am şi scris, câteva rânduri mai sus: „evenimentul pretinsei conferiri”). Căci şcoala purta (sau, poate, mai poartă) numele suplimentar „Grigore Dohotaru” doar în capetele celor cu inițiativa, nu însă şi oficial, fiindcă ei n-au urmat procedura prevăzută de lege în asemenea cazuri nici până acum (toamna lui 2016).

Iar acum, despre impresiile de la ultimele întâlniri ale mele cu Grigore Dohotaru. La sfârșitul lui 1993, Catedra de Filosofie a Academiei de Știinţe a RM a fost lichidată (în urma unei inițiative rău gândite a acad. Sergiu Rădăuțan, pe atunci, vicepreședinte al AȘ). Iar prof. N. Mihai și subsemnatul am fost transferați în Institutul de Filosofie, Sociologie și Drept, situat în blocul de pe b-dul Ștefan cel Mare și Sfânt. De aceea, cu Grigore deja mă vedeam foarte rar. Știam că, relativ nu mult timp după ce îi decedase soţia, se angajase ca secretar ştiinţific al Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Pedagogiei şi Psihologiei (pe atunci, situat în Casa Tehnicii, viz-a-viz de Institutul de Medicină). Tocmai fusese restabilit examenul pentru doctoranzi la filosofie (filosofia şi metodologia ştiinţei), prof. N. Mihai ţinuse acolo prelegeri la această disciplină la minimumul de doctorat, iar pentru a-i fi examinat pe audienți m-a invitat şi pe mine în componența comisiei de examinare. Grigore era acolo foarte bine văzut… Dacă nu greșesc, deja trăia cu a doua sa soţie, Tamara Cazacu (o doamnă sufletistă, pe câte am înţeles din puţinele mele contacte cu dânsa. Dar care, am impresia, pentru dezacordul meu, descris ceva mai sus, s-a supărat pe mine. Mult mai încoace am aflat că ea se recăsătorise, dar și supărarea pe mine îi trecuse.). Mă bucuram mult de schimbarea în bine a vieţii acestui mult stimat consătean. Însă, în acea ultimă zi de comunicare a noastră, un lucru nu-mi plăcea: fuma foarte des şi bea multă nes-cafea (pentru numeroasele tinere doctorande de acel Institut nu era o problemă asigurarea şefului lor nemijlocit cu această băutură amăgitoare / dăunătoare). Grigore avea culoarea feţei nesănătoasă, ba şi mai ţinea deseori mâna în dreptul inimii. 278 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Printre multiplele cești de cafea și țigarete era, se înțelege de la sine, şi coniac. Iar la sfârşitul examenului a fost chiar multişor, noi mai fiind invitați şi la o baie finlandeză… Iniţial i-am zis colegului N. Mihai că nu voi merge (ne ciondăniserăm şi la acel examen, unde nu mi-au plăcut mai multe situaţii…). Şi am telefonat acasă, spunându-i soției că voi veni, între orele 19 - 20. Dar m-am lăsat, totuşi, înduplecat să plec cu ei. Iar de la acea baie n-am mai telefonat acasă (o faptă pe care nu mi-o pot ierta, chiar dacă nu era ușor să fi telefonat, pentru asta trebuind să merg în cancelaria instituției cu baia, căci telefon mobil nu știu dacă avuse cineva). Am venit acasă tocmai după miezul nopţii. Prof. N. Mihai şi Grigore mi-au propus să meargă până în locuinţa noastră, ca să o îmbuneze cumva pe Aneta, convingând-o unde fusesem. Ea avuse un mare stres negativ, neştiind ce era cu mine şi unde să mă caute (noroc că întâmplător era atunci la noi nepotul ei, care o tot consola). Ei bine, ea s-a mai liniştit, dar îi tot zicea lui Grigore că el arăta cum mai rău nu se putea, că nu era sănătos. Și îl îndemna să se adreseze urgent medicilor… După acea comunicare a noastră cu Grigore nu ne-am mai văzut. În câteva zile, el şi-a sărbătorit jubileul de 50 de ani… Iar vestea despre decesul său subit, urmat în scurt timp după jubileu, a fost pentru noi o veste foarte tragică. Fie-i ţărâna uşoară! Liliana, singura fiică a lui Grigore, era, mi s-a spus, în Sankt- Petersburg… (Am fost foarte întristat, aflând ceva mai apoi că, cu toată grija pe care i-o purtase atâția ani primei sale soții, ajunsă bolnavă, după decesul ei, socrii i-au înaintat ginerelui niște pretenții, ceea ce a condus la înrăutățirea relațiilor dintre dânșii…) În final, dau referitor la acest coșernițean de excepție și un frumos și esențial text omagial despre dânsul, publicat de un coleg de breaslă și mare prieten al său. Așadar Împovărat de omenie

Nu mă pot împăca cu gândul că bunul, înţeleptul, cumpătatul, binevoitorul Grigore Dohotaru nu mai este printre noi. Adesea mă prind, conversând cu el. Timpul ne-a despărţit mult prea devreme. Dar tot el, timpul, va avea grijă să nu-l dăm uitării. Era omul cu care îmi făcea plăcere să mă întâlnesc, indiferent de eram bine dispus, îngrijorat sau amărât. Avea o calitate deosebită: dintr-o privire îţi citea starea sufletească, gândurile, preocupările... De erai indispus, nu era indiscret, ca nu cumva, din neatenţie, să-ţi atingă vreo coardă dureroasă. Chiar de avea ceva să te 279 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei întrebe, să-ţi spună, amâna pentru altă dată, dacă te vedea abătut. Mi-l amintesc pe Grigore al anilor de studenţie de la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Chişinău. Mi-l mai amintesc venind de la Dubna, la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare, să ne vadă pe noi, o mână de moldoveni care, din iniţiativa academicianului Vsevolod Moscalenco şi cu aportul neobositului, azi regretatului, Mihai Cernei, ne făceam studiile la această prestigioasă instituţie. Discutam mult despre o posibilă dezvoltare a fizicii nucleare în Moldova. Erau nişte frumoase vise ale unor feciori de țărani îndrăgostiţi peste măsură de carte şi dispuşi să păşească pe alt făgaş decât cel al părinţilor. Eu gândeam în taină la un reactor atomic, amplasat din motive de securitate, dar şi de patriotism local în văgăuna Hârtop din Băcioiul natal. Grigore, care îşi făcea studiile la Universitatea M. V. Lomonosov din Moscova, se molipsise şi de ideea înfiinţării unui laborator de fizică nucleară în Moldova. Aşa s-a făcut că Grigore, specializat tot în acest domeniu, şi-a continuat studiile la Dubna. În această citadelă a fizicii nucleare a avut fericirea să-şi susţină şi teza de doctorat. Mai multe din ipotezele sale teoretice, privind modul de captare a niuonilor de către nucleele atomice au fost adeverite experimental într-un institut nuclear din Canada şi la binecunoscutul Centru European de Cercetări Nucleare de la Geneva. Pentru cercetările respective Grigore a fost distins cu Premiul Tineretului din Moldova. Anii de activitate comună la Institutul de Fizică Aplicată din Chişinău au fost pentru noi, din păcate, mai puţin productivi din cauza condiţiilor şi mijloacelor nesatisfăcătoare de muncă. La toate acestea s-au adăugat şi problemele familiale, aşa că fizica nucleară trecu treptat pe planul doi. Dar ataşamentul faţă de acest domeniu al ştiinţei nu ne-a părăsit – promovam ideile fizicii nucleare peste tot: în ziare, reviste, la radio. Multe din materialele propuse spre publicare i le dădeam mai întâi lui Grigore să le citească. Manifesta un interes deosebit faţă de ele. Totdeauna sincer, cu mult tact, îmi spunea ce e bine, ce trebuia modificat şi ce nu era bine. Şi Grigore, la rândul lui, îmi dădea „pentru control” anumite materiale ale sale, încredere care mă bucura nespus de mult. Avea „simţul limbii” dezvoltat, traducea mereu – cărţi de fizică pentru elevi şi studenţi. Muncea extraordinar de mult, de altfel lucru specific pentru fizicieni, şi era un om de o moralitate exemplară. Tot ce a izbutit să obţină în viaţă, a obţinut prin muncă asiduă. Capacităţile sale fizice şi intelectuale le-a exploatat la maximum. Şi toate spre binele acestui pământ, având şi o vorbă a lui preferată: „Străbunele glorii sunt în zadar de n-adaugi şi tu o fărâmă măcar”. Era om citit, dar nu afişa acest fapt niciodată. Fire îngăduitoare şi răbdătoare, nu-i plăcea să se plângă. Chiar şi atunci când soţia îi ajunsese 280 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei grav bolnavă, Grigore avea grijă să iasă cu ea de câteva ori pe zi la plimbare în aer liber, şi făcea acest lucru cu atâta exactitate, încât apariţia lor în părculeţul de lângă Institutul de Fizică Aplicată al Academiei devenise pentru mulţi dintre colaboratori un reflex al verificării timpului. Şi-a dus Grigore această povară a vieţii ani în şir stoic și cu multă demnitate. Desemnat ca membru al Consiliului ştiinţific al Centrului Naţional de Terminologie, Grigore Dohotaru a contribuit mult la încetăţenirea terminologiei fizice româneşti în Republica Moldova. Dicţionarul fizic rus-român, pe care l-a alcătuit, este o mărturie în această privinţă. Soarta a făcut să fim împreună şi atunci când se hotăra destinul limbii noastre materne. E semnificativ faptul că Grigore Dohotaru manifesta mult simţ pentru unitatea românească şi lucra din plin pentru interesele naţionale. Mai târziu, activând în cadrul Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi Psihologice în calitate de secretar ştiinţific, Grigore venea deseori cu probleme de serviciu pe la Comisia Supremă de Atestare, unde ne întâlneam şi discutam despre problemele „Revistei de fizică”, noi fiind membri ai colegiului redacţional, precum şi despre alte chestiuni ce ţineau de ştiinţa fizică, predarea fizicii, terminologia fizicii... Fizicianul Grigore Dohotaru a contribuit mult la educarea morală, intelectuală şi estetică a generaţiilor tinere. A tradus şi a adaptat manuale, îndrumare, culegeri de probleme şi alte materiale didactice pentru învăţământul preuniversitar, a contribuit la elaborarea Proiectului Legii învăţământului, a Programului Naţional de Dezvoltare a Învăţământului. ...Calităţile sufleteşti ale omului se plămădesc în sânul familiei. Ele sunt pietre de temelie pentru societate şi, fapt important, oricât le-ai clădi şi reclădi, ele nu-şi pierd nicicând din valoare. Grigore a fost crescut şi educat în familia lui Efim al lui Lazăr și a Parascoviei (Lungu) Dohotaru din satul Coşerniţa / Floreşti. În sânul acestei familii i-a fost cultivat înaltul sentiment de om de omenie, om al muncii sârguincioase, al cinstei şi al adevărului, indispensabil unui om al ştiinţei şi culturii. De aceea, acest om nu putea să nu fi fost iubit de toţi cei care l-au cunoscut. Înţelepţii Chinei vechi învăţau că Omul, Cerul şi Pământul sunt trei Genii ai Universului. Omul se află la intersecţia Pământului şi a Cerului, el întruneşte calităţile acestora, fiind atât fiinţă telurică / materială, cât şi fiinţă cerească, alcătuită din suflu şi spirit. Numai cel care a asimilat lecţia armoniei Cerului cu Pământul este permanent, permanenţa aflându-se în spirit. Învăţând să fie permanent, omul devine iluminat. Fizicianul Grigore Dohotaru a însuşit bine această lecţie a vieţii. Chipul lui va rămâne pururea viu în memoria noastră, a colegilor de breaslă, a elevilor din şcoala satului natal, căci Grigore Dohotaru - omul, savantul 281 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei fizician - a muncit până în ultima clipă a vieţii sale, lăsând, după exemplul marilor noştri cărturari, o vastă moştenire ştiinţifică pentru tinerii dornici de învăţătură ai acestui meleag. În holul unui liceu din oraşul Brăila am văzut expuse cărţile, tablourile, invenţiile, schiţele de arhitect... ale celor mai prodigioși (de succes) absolvenţi ai acestui aşezământ. Iar liceenii, întrând dimineaţa în încăpere, se închină lucrurilor mari ce şi-au avut pornirea la ei acasă. Un lucru asemănător văd şi la Coşerniţa. „Credinţa într-un ideal, zicea Onisifor Ghibu, se încălzeşte numai în atmosfera faptelor mari şi curate ale înaintaşilor”. Florile recunoştinţei şi zâmbetul nevinovat profilat pe feţele copiilor Grigore Dohotaru le merită pe deplin. Ion Holban, dr. în fizică Literatura și Arta, 13 martie 1997

282 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Tudor Iașcenco despre Vasile Cojocaru Știrea În seara ceea mult timp nu m-a prins somnul. Cele povestite de bunelul Vasile despre nenea Vasile Cojocaru, într-un fel, m-au frapat. Nenea Vasile locuia nu departe de școala primară, iar cu fiica lui, Veruţa, chiar eram colegi de clasă. Între școală și casa lui se afla gara- jul colhozului, unde îl și vedeam deseori pe nenea Vasile. Corpo- lent și greoi, cu faţa întotdeauna transpirată, el își mișca cu greu picioarele butucănoase, sprijinin- du-se în două cârje masive. Când pășea, picioarele-i scârţâiau ca o ușă neunsă. Știam că-i un meșter neîntrecut, că se pricepe la toate, începând cu ceasornicele și muzicuţele și terminând cu automobilele și combinele. Pe atunci satul era plin de invalizi și mutilările lui nenea Vasile noi le consideram tot o urmare a războiului. Știrea că Vasile Cojocaru în genere n-are picioare din născare, mi s-a părut neverosimilă. Câteva luni în urmă văzusem la Florești un om fără ambele picioare. Ședea la un colţ de stradă, chiar alături de piaţa orășenească, și cerșea. Se spunea că acela ar fi rămas fără picioare în urma unui accident, nimerise sub tren, fiind beat. Cică până la nenorocire era meșter bun: și tencuitor, și zugrav, și lemnar. Dar când s-a întors din spital fără picioa- re, a găsit casa pustie - soţia îl părăsise. De scârbă și necaz el o ţinea tot într-o beţie. După ce își bea pensia, venea la acel colţ de stradă, pe unde întotdeauna trecea multă lume... Pe neașteptate în locul invalidului din Florești pe oglinda memoriei a apărut chipul lui moș Chirică, un vecin de-al nostru. După cum aflasem tot din povestirile bunelului, prin ‘44 moș Chirică, împreună cu alţi consăteni, fusese mobilizat la război. După vreo câteva săptămâni de instrucţii, ei au fost trimiși spre front. În drum asupra coloanei au tăbărât câteva avioane nemţești. După acel atac, cu o schijă în piciorul stâng, moș Chirică s-a pomenit în spital. Schija i-au scos-o, dar piciorul începuse a se înnegri și 283 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei medicii i l-au amputat. Întors acasă, un timp a lucrat socotitor în brigada de tractoare, printre primii în satul nostru primise în mod gratuit motocaleașcă, lucru cu care se mândrea mult. Mă rog, era unicul om “cu mașină” în sat. De la moș Chirică gândurile m-au întors iar la nenea Vasile Cojocaru, apoi la invalidul din Florești, și iar la Cojocaru, lăsându-mă, în cele din urmă, pradă somnului... Erou? Un om ca mulţi alţii? Dirigintele clasei a acceptat pe dată ideea organizării unei întâlniri cu Vasile Cojocaru. La literatura rusă tocmai studiasem Povestire despre un om adevărat, de B. Polevoi. Pilotul Alexei Maresiev, indiscutabil, a demonstrat o tărie de caracter, o dârzenie neobișnuită, demne de un adevărat erou. Dar Vasile Cojocaru? Fiind tot fără ambele picioare, el nu stă cu mâna întinsă la colţ de stradă, dar a învăţat, devenind meșter neîntrecut la toate și lucrează mai mult și mai bine decât alţii complet sănătoși. El oare tot erou este?.. La ora stabilită a intrat în clasă, urmat de dirigintele nostru. Lăsându-se greoi pe scaun, nenea Vasile și-a scos batista și și-a șters grăbit broboanele de sudoare de pe faţă, după ce a spus, zâmbind: - M-aţi chemat - am venit, numai că nu prea am înţeles, cu ce ocazie? Noi pregătisem o sumedenie de întrebări, ne înţelesesem și în ce ordine să le adresăm, dar, cum adeseori se întâmplă în asemenea cazuri, la moment toţi parcă am luat apă în gură și nimeni nu se încumeta să înceapă primul. În cele din urmă, îndemnată cu privirea de diriginte, din prima bancă s-a ridicat starostele clasei: - Povestiţi-ne, vă rugăm, unde și cum aţi învăţat, că aţi devenit meșter la toate... El s-a fâstâcit puţin, a trecut din nou cu batista mototolită peste faţa transpirată, apoi a mutat mai aproape cele două cârje și, cu privirea aţintită în podea, a început să depene firul propriei vieţi... Fiind primul copil în familia lui Simion Cojocaru, Vasile era foarte dorit. Dar în loc de bucurie, apariţia pe lume a lui le-a adus părinţilor mare scâr- bă și durere: se născuse fără ambele picioare (până aproape de genunchi). Timpul, se spune, vindecă orice rană. Încetul cu încetul și Simion cu So- lomeia Cojocaru s-au deprins cu durerea lor, mai ales că Vasile nu le prea făcea mare bătaie de cap, creștea curios din fire și era ager la minte. Deprins de mic să-i vadă pe toţi ai casei mereu ocupaţi, el, la fel, se străduia să-și găsească careva îndeletniciri. Mai întâi a deprins cizmăria. De la reparaţia încălţămintei repede a trecut la confecţionarea ei. La început cosea încălţăminte după niște calapoade cioplite chiar de dânsul, pentru ai casei și rudele apropiate, apoi pentru 284 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei mahalagii. Dar în sat erau câţiva cizmari, iar lumea purta încălţăminte doar iarna și la sărbători, așa că de lucru nu prea avea. După ce taică-său i-a cumpărat o mașină de cusut, s-a apucat și de croitorie. Mașina nu era nouă și cam defectată, de aceea Vasile s-a porăit mult până a reparat-o. Dar când i-a cusut lui taică-său prima cămașă, în familie a fost o adevărată sărbătoare. Harnic și curios din fire, Vasile se apuca de toate. Părinţii i-au cumpărat cărţi pentru școala primară și el, pe unde singur, pe unde cu ajutorul lui taică-său, a învăţat repede a scrie și a citi. Odată maică-sa a început a se văicăra că s-a spart o cratiţă de metal. A doua zi, întorcându-se de la deal, mama Solomeia a găsit cratiţa cu gaura lipită, lucru ce a bucurat-o nespus și care a servit drept motiv de laudă în faţa vecinilor. În scurt timp despre noua îndeletnicire a lui Vasile a aflat tot satul. Băiatul, văzând că oamenii îl îndesesc cu comenzile, și-a amenajat într-un ungher al saraiului un mic atelier. Cu o deosebită mândrie dumnealui ne-a vorbit despre minicăruţa, meș- terită de dânsul în timpul liber numai cu dalta, ciocanul și cuţitul și care numai după mărime se deosebea de o căruţă adevărată. Învăţătoarea din sat, văzând-o, a rămas uimită și a cerut-o s-o trimită la expoziţia judeţeană a meșterilor mâini-dibace. Vasile nu voia s-o dea nici în ruptul capului. Cu învoirea părinţilor, învăţătoarea, totuși, a luat-o, fapt ce l-a amărât mult pe meșter, făcându-l chiar să plângă. Iar peste un timp de la expoziţie i-a venit o Foaie de laudă în care se menţiona că lucrarea lui V. Cojocaru a fost apreciată cu premiul I. Și-a amintit și de avionul, meșterit mai târziu, din scândurele, carton și mosorele, cu un mecanism de ceasornic. Cu o cheie lungă îi sucea arcul și avionul se învârtea, ridicându-se la câţiva metri de la pământ. Căţăraţi pe gard, copiii din mahala priveau miraţi la drăcovenia ce bâzâia supărată prin curte, ba rupându-se de la pământ, ba căzând obosită pe troscotul pătulit. Nea Vasile nu prea era meșter la povestit. Poate de atâta în mărturisirile lui, cam neînchegate și depănate monoton, nu am văzut aproape nimic eroic: mă rog, un om obișnuit, ca mulţi alţii, poate doar mai talentat, mai harnic și mai descurcăreţ ca ceilalţi. Cu timpul, frânturile de biografie, rămase în memorie de la acea întâlnire cu nea Vasile, întregite de mărturiile consătenilor, mai multe întâmplări au conturat un destin neobișnuit. Or, soarta vitregă l-a trecut pe Vasile Cojo- caru prin atâtea cumpene, care, la o adică, ar fi ajuns pentru un sat întreg... Afirmare A învăţat a merge doar la 17 ani. În sat era cunoscut deja ca meșter uni- versal. Comenzi avea destule, una era rău: chiar și până în curte îi venea 285 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei foarte greu să iasă, căci se mișca doar târându-se în genunchi. Mamă-sa îi împletise câteva perechi de ciorapi de lână, pe care abia dovedea să-i tot cârpească. Într-un timp i se făcuse lehamete de așa viaţă și îl rugă pe taică- său să-i găsească două buturugi de cireș. Moș Simion i-a îndeplinit rugă- mintea: îi plăcea că băiatul își caută noi treburi. Vasile mai întâi le-a uscat, apoi le-a cioplit cum a știut mai bine și când ai casei plecau în câmp, el își lega buturugile de cioturile picioarelor cu niște curele și învăţa a păși. Seara, când părinţii se întorceau acasă, îl găseau lioarcă de sudoare, numai vânătăi. De câteva ori, văzându-l cum se chinuie, mamă-sa, plecând, îi ascundea buturugile. El, însă, răscolea până le găsea și continua cu încăpăţânare să se antreneze. Așa, încetul cu încetul, ba ţinându-se de pereţi, ba stăpânindu- se în cârje, Vasile a învăţat a merge. Apoi, tot singur, și-a făcut proteze, cu rulmenţi la încheieturi. De acum după război, citind într-o revistă despre o fabrică de proteze, a expediat încolo o scrisoare și bani să-i trimită și lui un set și tare s-a mai mirat, când, primindu-le, a văzut că protezele de fabrică aproape că nu se deosebeau de cele făcute de dânsul. În 1947 Vasile Cojocaru s-a căsătorit. Prinsese omul la curaj, meseriile îi asigurau un câștig bun. Se ţineau bine pe picioare și părinţii. Moș Simion Cojocaru, harnic, cruţător din fire și bun gospodar, mai avea și o minte ageră, de orice lucru se apuca - îi sporea. De atâta și pământ, și vite avea mai multe ca alţii, ţinea și o prisacă bună. De fapt, avea și pentru ce se speti - soţia îi născuse zece copii. În 1948, când valul colectivizării a ajuns și în Coșerniţa, moș Simion n-a avut încotro - a intrat în colhoz. El în unul, feciorul Vasile - în altul (de tot în Coșerniţa se formase trei gospodării colective). Scăpaţi cu zile din vitregiile războiului și foametei, Cojocăreștii sperau că ce-a fost mai greu a rămas în trecut, că norocul, în sfârșit, s-a întors și cu faţa spre dânșii. N-a fost să fie așa... În vara lui 1949, moș Simion, cu soţia și trei copii adolescenţi încă, au fost ridicaţi și duși tocmai în fundul Siberiei. Vasile cu Melania, care atât de mult mizau pe ajutorul și susţinerea părinţilor, a fraţilor și surorilor (căci ce pot face doi oameni, chiar tineri și harnici fiind, dacă unu-i calic, iar altul - cu doi copii mici în braţe?), iar au rămas de izbeliște. Toată averea părinţilor a fost luată în colhoz. Peste un timp, Vasile a încercat să se intereseze de soarta părinţilor, dar împuternicitul din raion l-a sfătuit să vorbească mai puţin că-i rudă apropiată cu “dușmanii poporului” și să zică bogdaproste că atunci a fost trecut cu vederea, dându-i de înţeles, că procesul epurării societăţii de „elementele dușmănoase” continuă. După aceasta, soţii Cojo- caru mult timp n-au știut ce-i liniștea, tresărind de fiecare dată, când, în fapt de noapte, cineva bătea la ușă. 286 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Dintr-o cumpănă în alta Era o zi călduroasă de iulie - toiul secerișului. Trei combine, înecate în nori grei de praf și fum, înghiţeau nesăţioase poloagele de grâu. Combainiștii se grăbeau - meteorologii pronosticaseră ploi. Și mai era ceva la mijloc. Așa s-a întâmplat, că în ajunul secerișului o combină rămăsese fără echipaj și la cârma ei se urcase însuși conducătorul brigăzii de tractoare, Efim Buzdugan, care promisese “să le arate tuturor cum se lucrează”. Cu adevărat, chiar de la început, Efim s-a rupt înainte cu câteva buncăre și celelalte echipaje cât se străduiau, nu-l puteau ajunge. Și în ziua ceea lucrurile mergeau bine, dar pe la amiază combina lui Efim, pe neașteptate, s-a oprit. Șoferul care-l deservea, crezând că iar s-a umplut buncărul, a tras auto- camionul lângă combină. Dar Efim i-a făcut semn să nu se grăbească, iar după ce a controlat ceva la motor, a sărit jos și a spus cu ciudă: - Pe azi am terminat lucrul. Chemându-l pe ajutorul său, în doi, s-au apucat să demonteze agregatul defectat. Apoi, urcându-se pe motocicletă, Efim i-a strigat flăcăului: - Eu mă repăd până la badea Vasile Cojocaru. Până mă-ntorc, tu găseș- te-ţi de lucru. Pe atunci colhozul nu avea atelier de reparaţie și mecanizatorii, șoferii, cu toate nevoile lor veneau la Vasile Cojocaru. Acesta-și amenajase într-un sarai un adevărat atelier, cu strunguri, instrumente de tot felul. Trecuseră câteva ore, dar Efim nu venea. S-a întors tocmai după chindie. Ceilalţi mecanizatori și-au oprit agregatele și au venit să-l ajute. Efim, însă, nu se grăbea ca de obicei și era abătut. - N-am făcut nimic. Cu badea Vasile-i rău. Șlefuia un val și o așchie de metal i-a nimerit în ochi. L-au dus la spital, la Bălţi. O vreme nimeni n-a scos un cuvânt. Vasile era meșterul satului și al colhozului. Ușile atelierului lui nu se închideau zi și noapte. - Ca să vezi cum îi soarta omului, a spart liniștea unul dintre combainiști. Și pe asta tot el trebuie s-o tragă... - Dar poate nu-i nimic strașnic? și-a dat cu părerea unul mai optimist. - Așchia, după cum am înţeles, i s-a înfipt drept în lumina ochiului, a concretizat Efim Buzdugan, care mai era și cumnat cu Vasile Cojocaru. Dă Doamne să fie totul bine... - Deunăzi seara am trecut pe la badea Vasile, mă înţelesesem să se uite la trompeta ceea a mea, a intrat în vorbă alt mecanizator, căpitanul unuia din cele trei grupuri de muzicanţi din sat. Badea Vasile tocmai dregea un trombon, al unui muzicant din Râșcani. “Dacă n-aș fi fost alături când îl repara, în ruptul capului n-aș fi crezut că aista-i instrumentul meu”, a spus acela când badea Vasile i-a întins trombonul ca nou. De bucurie, eu cu 287 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei trompeta, râșcăneanul - cu trombonul și badea Vasile cu clarinetul, am tras o sârbă de-a răsunat valea. Cojocăreștii sunt muzicanţi de la Dumnezeu: la badea Vasile în casă toţi cântă la instrumente, chiar și pe ţaca Melania a învăţat-o să cânte la armonică. De Gheorghe nici nu mai vorbesc. E-hei, cu capul și mâinile lui, badea Vasile putea să ajungă departe! - El și așa, calic cum este, a ajuns mult mai departe ca alţii sănătoși, a spus Efim. Amintiţi-vă istoria cu apa. Pe câţi șefi i-a rugat să-l ajute să tra- gă apă de la izvorul Cotănii în mahalaua lui, unde majoritatea locuitorilor sunt invalizi și pensionari? Văzând că mai departe de promisiuni aceia nu merg, s-a apucat să facă acest lucru în doi cu Toderică Constantinică. Doi calici, cu trei picioare de lemn, într-o vară au făcut mahalaua cu apă. Și amu, iaca, jumătate de sat bea apă din izvorul Cotănii. ...Și cu un ochi se poate lucra Trauma s-a dovedit a fi destul de grea și medicii de la renumita clinică V. Filatov din Odesa au făcut tot ce au putut pentru a-i salva măcar al doilea ochi. Vasile Cojocaru s-a aflat în spital mai mult de o lună. În acest timp nimeni, nici medicii, nici tovarășii de salon nu l-au auzit văicărându-se. Când l-au petrecut acasă, medicii i-au spus pe șleau; trauma a influenţat parţial și asupra celuilalt ochi, așa că trebuie să se păzească. Suprasolici- tarea sistemului nervos, încordarea vederilor pot duce la urmări nedorite. Aceleași avertizări le-a auzit și de la medicii din raion. El înţelegea că au perfectă dreptate. Dar în situaţia lui aproape orice lucru însemna nervi și supraoboseală. Doar cu fleacuri la dânsul nu veneai. Între timp, colhozul își deschisese propriul atelier de reparaţie, dotat cu toate cele necesare. Dar când era vreun caz mai complicat, tot la dânsul alergau. Și, de regulă, detaliul întotdeauna trebuia făcut urgent. Iar dacă este vorba de un lucru compli- cat, care trebuie făcut urgent, poţi oare să nu te încordezi? Cu alte cuvinte, dacă vrei să-ţi păstrezi sănătatea - uită de lucru. Dar dacă fără lucru, pur și simplu, nu poţi? Dacă numai munca te face să uiţi de necazuri și dureri? Vreo două săptămâni a mai răbdat el cum a răbdat. Mai cânta ba la un instrument, ba la altul, mai ieșea la poartă să mai schimbe un cuvânt-do- uă cu trecătorii. Dar gândurile și pașii mereu îl aduceau în atelier, unde niciodată nu fusese atâta liniște. Mai întâi a șters praful de pe strungurile amorţite, apoi a făcut ordine în instrumente, care și așa își aveau fiecare locul său. Iar într-o bună zi în atelier din nou a răsunat huruitul obișnuit al strungurilor. Ai casei au pornit să-l dojenească, dar văzându-l bucuros, cu dispoziţia de altă dată, s-au lăsat păgubași. În primele zile îi venea greu. Ochiul obosea repede, mâinile parcă-și pierduseră dibăcia de altă dată. Încetul cu încetul, însă, lucrurile iar au intrat 288 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei în albia lor normală, în atelier, cât era ziua de mare, nu se termina lumea. Mai ales spre seară meșterul simţea în ochi niște înţepături pătrunzătoare și o ceaţă grea îi acoperea vederile. Și numai când durerile deveneau in- suportabile, el lăsa lucrul și le spunea la ai casei că nu se mai apropie de atelier. Dar mai mult de câteva zile nu răbda... Odată, văzând cum se chinuie, soţia a pus lacătul la atelier și a “pierdut” cheia. Iar ca bunelul să aibă ocupaţie, l-a rugat să ia seama de nepoţi, care pe atunci erau numai buni de șotii. Peste câteva zile, fiica Tamara, întor- cându-se de la școală, îl găsi pe bunel împreună cu nepoţeii meșterind ceva. Iar încă peste câteva zile, Tolea s-a ales cu o trompetă, iar Iurie - cu un clarinet, care, deși închipuite de bunel din diferite bucăţi de instrumente, erau ca noi. Încă o lovitură... Pronosticul medicilor s-a adeverit mai repede decât era de așteptat. Într-o zi o durere cumplită l-a săgetat din creștet prin ochiul sănătos și o negură deasă și neagră i-a acoperit vederile. Câteva zile a stat culcat, înghiţind cuminte medicamentele prescrise, fiind convins că această relaxare îi va ajuta să-și recapete vederea. După o săptămână de așteptare zădarnică, el s-a lăsat convins de soţie și copii să plece, totuși, la consultaţie. Medicii de la spitalul republican i-au spus clar: ar putea să-i întoarcă parţial vederea la ochiul traumatizat, dar pentru asta va mai fi nevoie de o operaţie. Vasile a căzut de acord. I-au spus să plece acasă și să aștepte chemarea, dar între timp ar fi bine să facă tot posibilul pentru a fortifica organismul. Pe unii necazurile și suferinţele îi destramă, pe alţii - dimpotrivă, îi fac mai dârji. Vasile Cojocaru prea multe îndurase în viaţa lui ca să se îndoaie sub noua lovitură a destinului. Când cineva îl întreba cum se simte, el, de obicei, răspundea: “Cică fiecare om trebuie să treacă în viaţa lui 24 de poduri, adică prin douăzeci și patru de încercări. Eu, se vede, încă nu le- am trecut pe toate...” În zilele acelea rar când rămânea singur. Rudele, prietenii, consătenii deseori treceau pe la dânsul, străduindu-se să-l mai ia cu vorba, ca să-și mai uite durerile. De fapt, el nu se frăsuia nimănui, cu toţi glumea, zâm- bea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Și numai noaptea, când rămânea unul la unul cu gândurile și durerile sale, iar somnul nicidecum nu-l lua, se zvârcolea îndelung în așternut și din pieptul lui puternic deseori răzbăteau niște geamăte surde. În cele din urmă, medicii au stabilit data operaţiei. Dar cu câteva zile înainte, Vasile Cojocaru s-a pomenit paralizat. Fără picioare, orb, acum 289 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei

fusese lipsit complet de posibilitatea de a se mișca. Câteva zile s-a aflat într-o stare foar- te grea. Aiurind, el o ruga pe soţie, pe fratele Gheorghe să aprindă lumina, să-i dea protezele și cheile de la atelier, să nu le ascundă, că are mult de lucru și oamenii așteaptă... În ianuarie 1982 Vasile Cojocaru a împlinit 60 de ani. Atunci l-am văzut ultima oară. Fiind în sat, am intrat pe la dânsul. Culcat în pat, el asculta o melodie Pe faţada casei unde a locuit Vasile Cojocaru săltăreaţă, interpre- coșerniţenii au instalat o placă comemorativă, tată la trompetă în pentru ca memoria despre stoicismul și dragostea odaia vecină. Auzind de viaţă a consăteanului să rămână exemplu pentru vorbă, a întrebat-o pe generaţiile viitoare mătușa Melania cine a venit. Apoi m-a invitat să iau loc pe scaunul de alături. - Iaca, am ajuns să plângă și pământul sub mine. Atât cât mai pot ţine lingura, în rest... Iar după câteva clipe de tăcere zise cu mândrie: - Îl auzi? Ăsta-i Tolea, nepotul! Melodia, luându-și zborul din potirul de aramă al trompetei, trecând dincolo de pereţii casei, plutea hăt departe peste sat, ridicându-se tot mai sus și mai sus - o adevărată odă dârzeniei, voinţei și răbdării omenești, adunate cu atâta dărnicie în OMUL Vasile Cojocaru.

290 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Tudor Iașcenco despre Terinte Repede “Singur m-am condamnat la 54 de ani de închisoare” Terinte Repede a dispărut în vara lui 1944. Ridicat de valurile câtorva mobilizări, Terinte pe front așa și n-a ajuns. Trecând prin mai multe peri- peţii, a revenit acasă, ca peste puţin timp… să dispară pentru o perioadă de 54 de ani. 54 de ani, conform documentelor oficiale, în satul Coșerniţa n-a existat o persoană cu numele Terinte Repede. Despre motivele dispariţiei lui se povesteau fel de fel de legende. Unii afirmau că el este viu și se ascunde undeva, aducând drept dovadă faptul că soţie-sa, după dispariţia lui, a mai născut două fete. Alţii erau de părerea că dacă ar fi fost viu, miliţia demult l-ar fi găsit. Autorităţile cu adevărat de multe ori au încercat să dea de ur- mele lui, tratându-l ba ca dezertor ori complice la niște crime, ba ca dușman al puterii sovietice, dar fără succes. În primăvara lui 1999 el a ieșit singur. Satul s-a mirat mult, vreo două zile a tot frământat știrea, căutând să ghicească ce-a fi mai departe, ca apoi să revină la grijile lui obișnuite. Mai ales că autorităţile în genere n-au reacţionat la acest eveniment. Prin rude, de câteva ori, i-am transmis că aș vrea să ne întâlnim. Moș Terinte mi-a răspuns numai în toamna anului 2000, poruncindu-mi că dacă vreau – să vin la dânsul. I-am pășit pragul casei cu fratele Traian într-o duminică însorită de oc- tombrie. Împreună cu mătușa Nastasia, ne așteptau. Ni s-a părut că, obosiţi de atâta taină, amândoi doreau foarte mult să-și deschidă sufletele, să se mărturisească în faţa lumii despre cele întâmplate. Reproduc în continuare întocmai mărturiile soţilor Repede. În povestirea lor am îndrăznit să intervin doar cu câteva întrebări. Terinte Repede: - M-au luat pe vremea coasei, în al doilea val al mo- bilizării din 44. Ne-au spus că mergem la Soroca. Spre seară am ajuns la Racovăţ. Obosiţi, ne-am rugat la o casă să ne primească să înoptăm. A doua zi, când ne-am trezit, în sat nici urmă de mobilizaţi. Rămăsesem numai noi, patru coșerniţeni: eu, Candilă, Pintilii Capbătut și Trocin al lui moș Arhip Chiriac. Ce să facem, încotro să apucăm? Stăpâna casei ne-a zis: dacă s-a întâmplat așa, gândiţi-vă la Maica Domnului și întorceţi-vă înapoi. Așa am și făcut. Ajunși acasă, ce să facem? Hai la coasă! Dar peste vreo două zile am hotărât să ne ducem să ne arătăm. O săptămână ne-au ţinut închiși. Eram vreo zece inși. Apoi ne-au dat pe mâna unui omulean din Napadova, care ne-a spus că trebuie să mergem la Florești. Pentru că nu aveam nici haine, 291 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei nici provizii, ne-am rugat să ne lase să trecem pe acasă, să ne luăm cele necesare, iar a doua zi să ne întâlnim la Florești. Omul ne-a intrat în voie, n-am ce spune. La Florești ne-au încolonat și am plecat la gara Mărculești, unde trebuia să ne suim în tren. Acolo am așteptat o noapte, trenul n-a mai venit și ne-am pornit pe jos la Alexăndreni. De acolo, tot așa, pe jos - la Bălţi, apoi la Sofia. Noaptea, gara a fost bombardată de un avion. Toţi s-au împrăștiat care și încotro. Eu eram slab pe atunci, strașnic mă dureau picioarele și după atâta mers pe jos nu eram de nimic. Cu torba sub cap, rezemat de peretele gării, nici nu m-am clintit din loc - îmi era tot una. A doua zi, Pintilii Capbătut și cu unul Ioachim Borș, din Ciorniţa, și-au luat torbele și au plecat. Eu cu Trocin al lui Arhip Chiriac am rămas pe loc. După amiază a venit trenul. Am suit, luând calea spre Prut. În satul Mămăliga, unde era un fel de punct de concentrare, am coborât. Mai departe urma să mergem iar pe jos. Eu nu mai puteam, picioarele mi se umflaseră butuc. Un ofiţer, care era mai mare acolo, după ce a repartizat tot contingentul cu care venisem, m-a chemat și m-a întrebat de unde-s, ce-i cu picioarele. I-am spus că mă dor de mai demult, că nu pot merge mult pe jos. Aveam cu mine niște cervonţi, un galon de rachiu. După ce i-am pus banii și rachiul pe masă, el unde face: Du-te acasă, vreo lună-două nu te prea băga în ochii lumii, până nu-i primi actele, de care eu am să am grijă. I-am mulţumit și m-am întors acasă. Tot așa s-au întors și alţii. S-au arătat autorităţilor și au fost judecaţi pe câte opt ani. Drept că au stat vreo câteva luni, apoi a apărut un fel de manifest și toţi au fost eliberaţi, iar apoi mobilizaţi pe front. Eu, mai fricos, m-am temut să mă arăt, tot așteptam documentele, pe care așa și nu le-am mai primit. Dar fără documente, unde să te duci? Mai ales cum era vremea pe atunci. Mă temeam și am continuat să stau ascuns. Iaca așa am stat 54 de ani. Ce-a făcut ofiţerul cela cu documentele mele nu știu, dar un timp nu m-au căutat, chiar și nevasta era eliberată de postavcă. Apoi cineva m-a pârât. De fapt știu cine a făcut-o, că doar știam cine m-a văzut, și au început să mă caute. Asta mi-a băgat și mai mult frica în oase. Mai întâi am stat ascuns la bietul tata... Nastasia Repede: - Îi mai spui bietul tata, el te-a pus la cale să te ascunzi și încă îl jelești... T. R.: - Ei lasă, femeie, că poate a greșit... N. R.: - Tata Gavril îi spunea să nu iasă, că pușcăria o să știe de dânsul, îl speria că rușii au să-l împuște. Și el l-a ascultat pe dânsul, nu pe mine. Când au început să-l caute și nu-l puteau găsi, pe mine mă târâiau la cercetări. Într-un timp rar zi când eram lăsată în pace. Îl căutau și ziua, și noaptea. Odată a venit Feodor Cobzaru cu un maior. Eu, dacă știam că-s singură, am 292 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei deschis. Cobzaru mi-a pus pistolul în piept și mă întreabă: Unde-i Terinte? Cum s-a dus, nu l-am mai văzut, i-am răspuns. Ei au intrat în casă, au sco- tocit peste tot - nimic. Când să iasă din ogradă, Cobzaru îmi zice: Mâine să vii la selsovet. Dimineaţă mă duc. Olișca, care făcea de serviciu, îmi spune: maiorul o zis să te duci la Cobzaru acasă. Dar să te duci nu pe drum, dar prin râpă și ia seama să nu te vadă cineva. Eu, proasta de mine, în loc să mă întorc acasă și să-mi caut de treabă, mă duc. Când am intrat, maiorul scria ceva într-un caiet. Cum m-a văzut, a scos pistolul, l-a îndreptat spre mine și a început a striga în rusește. Din toată vorba lui am înţeles numai că mă întreba unde-i Terinte. Eu i-am răspuns că nu înţeleg rusește și de Terinte nu știu nimic. Atunci el s-a ridicat și s-a pornit cu pistolul spre mine. În timpul ista ușa s-a deschis și în casă a intrat nevasta lui Feodor. Cu pistolul îndreptat asupra mea, el a început a striga în rusește la dânsa. Femeia s-a aruncat în genunchi în faţa lui, rugându-l să mă lase în plata Domnului. Maiorul a lăsat pistolul în jos, iar femeia m-a apucat de mână și mi-a făcut semn să ies afară. Până acasă am ţinut o fugă. Plângeam și îi mulţumeam lui Dumnezeu că a adus-o pe femeia ceea de m-a scos de la moarte. Multe am mai avut de tras. Odată, pe un viscol de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, mersesem cu o vecină și cu Feodor, feciorul meu, să aducem câte o sarcină de paie, tocmai dinspre Gura-Camencii. Am ajuns acasă îngheţaţi bocnă. Mama tocmai ne trimisese un ulcior cu lapte. Împreună cu copiii am mâncat și ne-am urcat pe cuptor să ne încălzim. Peste o vreme aud că cineva bate la ușă. Feodor a sărit și a deschis. A intrat președintele selsovetului cu câţiva miliţioneri. Și iar: Unde-i Terinte? Dă- te jos de pe cuptor! Eu am început a plânge și a le spune că nu știu nimic. Răcneam eu, răcneau copiii, iar ei o ţineau una și bună: dă-te jos de pe cuptor! Văzând că eu nu mă dau, unul s-a suit pe cuptor și hai să mă tragă joș. Eu nu mă dam, copiii se ţineau de mine. Apoi s-a suit altul. A început să mă bată. Până la urmă, au plecat. De câteva ori m-au închis la procuratură. Eu ţineam una și bună: cum s-a dus în 44, nu l-am mai văzut. Este în viaţă sau nu, Dumnezeu unul știe. Și n-am auzit să fi făcut vreun rău cuiva. Dar cine-i tata fetelor? mă iscodeau ei. Le răspundeam că sunt tânără și dacă n-am parte de soţ, vreau să am alături măcar copii și-i treaba mea cu cine-i fac. Se vede că am avut noroc. Câtă lume s-a prăpădit atunci de foame! La Tecla lui Gheorghe Constantinică, am văzut cu ochii mei cum au măturat podul, luându-i tot până la ultimul grăunte. Tecla răcnea cât o ţinea gura: oameni buni, ce faceţi, am trei copii, cu ce să-i hrănesc!? După aceea râșneau ciocălăie, fără grăunţe, și mâncau. Dar câţi au tras pe năpastă!? 293 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Pentru o nimica toată cei de la NKVD puteau să facă cu omul orice doreau. Puterea era în mâna lor și nimeni nu le putea sta înainte. Pe mine, se vede, Dumnezeu m-a păzit, că am scăpat cu zile. T. R.: - Și cum vă spuneam, mulţi ani am stat ascuns la tata. În casă intram rar de tot, mai mult noaptea. Stăteam în pod, ori într-un bârlog făcut de tata într-un stog de fân de lângă casă. Mama murise. Din cei șapte copii mai rămă- seseră necăsătorite două fete. Nopţile îl ajutam pe tata la diferite lucrări, ziua stăteam ascuns. Odată, era în seara de Sfântul Gheorghe, o mătușă m-a zărit și a pârât la selsovet. Pe la miezul nopţii se auzi o bătaie în ușă. Eu, tocmai aveam o mână scrântită, m-am retras la fereastra de pe cuptor, care dădea în ocolul vitelor, iar tata a strigat: Cine-i acolo? Eu-s, Chiruţă Chiriac, deschide, moș Gavril! Tata a deschis și în casă au dat buzna câţiva oameni înarmaţi. Unde-i Terinte? a întrebat Chiruţă. Tata, văzând care-i treaba, a strigat tare ca să aud și eu: Care Terinte! Du-te și-l cată, dacă-ţi trebuie, de unde să știu eu unde-i el? Eu am împins încetișor fereastra și m-am cotilit afară, căzând în dosul vacii, care rumega liniștită chiar lângă peretele casei. Norocul meu că soldatul lăsat să păzească lângă fereastră, auzind zgomot la ușă, a lăsat postul și s-a repezit în ajutor șefi lor. Din ocol am sărit gardul la vecini, în urmă au răsunat câteva împușcături, dar Dumnezeu m-a păzit. După asta tata a fost luat la ochi și casa lui era tot timpul sub control. Dar și noi ne învăţasem minte. Peste vreo zece ani după moartea mamei, tata s-a însurat din nou. Cu a doua nevastă, mult mai tânără decât dânsul, a mai făcut patru copii, trei băieţi și o fătă, pe care, de asemenea, i-a scos în lume. Vrednic om a fost! O sută de ani a trăit. Eu tot lui îi seamăn. Am împlinit 81 de ani și trag nădejde să mai trăiesc. ... Și, cum vă spuneam, după ce tata s-a însurat a doua oară, eu m-am mutat la casa mea. Tudor Iașcenco: Ţin minte, prin anii 60, lumea vorbea despre o bandă numeroasă și înarmată, din care, chipurile, făcea parte și Terinte Repede și care fura vite, prăda magazine și depozite... T. R.: - Tot ce se întâmpla rău în împrejurimile Coșerniţei, era pus pe seama mea. A ars un grajd - Terinte i-a dat foc! S-a pierdut o vită - e lucrul lui Terinte. Dar eu mă jur în faţa lui Dumnezeu: n-am pus mâna pe lucru străin. N. R.: - Într-o zi m-au chemat la selsovet. Cum am intrat, președintele m-a și luat la trei parale: Azi dimineaţă Tănase Ouș a fost și s-a plâns că Terinte i-a furat vaca. - Care Terinte? Care vacă? - încep eu a plânge, știind că al meu nu-i vi- novat cu nimic. Cum a și fost: chiar în ziua ceea Tănase a găsit vaca păscând pe un lan de lucernă la Ciorniţa. 294 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Atunci vremea era tulbure și unul i-a propus lui Terinte un revolver. Dar eu i-am hotărât: dacă aduci armă, lepăd casa și mă duc unde m-or duce ochii. Și el m-a ascultat. Câte controale au fost la casa asta - n-au găsit un pai străin. Peste un timp, de la selsovet mi-au poruncit că-s chemată la Florești, la procuratură. Acolo era multă lume. Rândul meu a ajuns pe la chindie. Un miliţioner m-a dus la sledovateli. Acela stătea la masă, aplecat peste o carte. I-am spus cine-s, el mi-a zis să mă așez. Un timp s-a uitat lung la mine, apoi a ciocănit de câteva ori cu creionul în masă. Eu am tresărit și, pesemne, m-am schimbat la faţă, că sledovateliu m-a întrebat: Ce-i cu tine? - Mata baţi și eu mă tem, i-am răspuns. - De ce? - Eu atâtea am tras, că amu și de umbra mea mă tem. - Unde-i bărbatul tău, știi? - Nu știu nici că-i viu, nici că-i mort, i-am răspuns. El a deschis o carte din clitul care era pe masă și mi-a zis: Terinte Repede a dispărut cu 17 ani în urmă. Dacă știi de dânsul, spune-i să iasă, că nu mai are de ce se teme. Articolul lui prevedea 10 ani de închisoare. Dacă l-ar fi prins. Acum termenul a trecut, nu mai are de ce se teme. Spune-i să iasă, să nu se chinuie pe dânsul și pe voi. De azi înainte nimeni n-o să-l mai caute. Dacă vine cineva, îi ceri să-ţi arăte orderul de la procuratură. Altfel nu-i da drumul în ogradă. Peste un timp, într-o zi, mă pomenesc cu miliţioneru în ogradă. Eu, ţi- nând minte ce mi-a spus sledovateliu, îi zic: ce cauţi mata la mine în ogradă? Dacă ai ceva de vorbit, ieși după poartă și de acolo întreabă-mă ce ai de întrebat, dar în ogradă n-ai ce căuta. Miliţioneru, așa cum era cu o mână în buzunar, fără să spună un cuvânt, s-a întors și a ieșit. Iar peste câteva zile nu știu cum ne-am întâlnit și el îmi zice: Te rog să nu spui la nimeni că am fost la mata în ogradă. De atunci, slavă lui Dumnezeu, nu m-a mai întrebat nimeni: este Terinte, nu-i Terinte... T. Ia.: - Și de ce n-ai ieșit atunci? N. R.: - Eu îi ziceam: ieși, omule, că cea mai grea judecată-i de douăzeci și cinci de ani. Dar el îmi răspundea: tu nu vezi cum îi lumea asta: una spune și alta face? T. R.: - De acum mai încoace, se întâmpla că veneau, mai ales pe la săr- bători, neamuri pe la noi. Dacă erau cu copii mai mărișori - gata, Terinte - cojocul și-n pod. Copilu-i copil, se poate scăpa cu vorba. Cumnata Gla- fira, sora Nastasiei, când venea pe la noi, lua cu dânsa și copilul. Și într-o zi băieţelul o întreabă: mamă, dar de ce moș Gavril (pentru copiii străini eram moș Gavril) și vară, și iarnă umblă în cojoc? T. Ia.: - Toţi acești ani n-ai stat numai în pod, ai avut și vreo ocupaţie... N. R.: - A lucrat de rând cu mine. Cum? Ţi-oi spune. Eu aveam normă de 295 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei tutun. Ziua, cu copiii, rupeam câte o căruţă-două de frunze, le aduceam acasă și noaptea el le înșira. Sau la strânsul sfeclei. Eu puneam semn care-i norma mea și el, îmbrăcat în haine femeiești, noaptea se ducea, aduna sfecla în grămezi, iar a doua zi noi o curăţam. Și casa, gospodăria tot în sama lui erau: făcea mâncare, căuta de păsări, totdeauna am ţinut vite. Le creșteam pentru noi, dar și pentru vânzare, să facem un ban. Ziua îmbrăca câte o rochie de-a mea, se îmbrobodea și trebăluia prin ogradă. Și iaca a crescut două rânduri de copii. T. R.: - Mai întâi i-am crescut pe ai mei, apoi - nepoţii. Ai mei nu mi- au spus tată până nu s-au căsătorit. Iar nepoţii, măcar că de-amu-s mari, au copii, tot “mama” îmi spun. La nepoţi am ţinut foarte mult. Câteodată, mă rog, ca copiii, mai făceau câte o bazaconie. Și dacă Galina ori Maria, mamele lor, încercau să-i pedepsească, ei alergau la mine. Pe ai mei i-am atins când au meritat, dar pe nepoţi n-am pus mâna. Și nici părinţilor faţă de mine nu le-am dat voie să-i bată. Dacă vrei să-ţi pedepsești copilul, le spuneam, acasă s-o faci, dar nu faţă de mine. Poate de atâta ei și ţin foarte mult la noi. Vin, ne ajută cu ce pot. Pe Gheorghe al Galinei l-am crescut de la nouă luni până a plecat în lumea mare. Acum trăiește la Chișinău, are nevastă, copii, dar când vin în sat, la mine trag. Eu am umblat la școală doi ani, nu prea am învăţat, nici tabla înmulţirii n-o știam. Dar în anii ăștea am prins gustul cititului. Multe lucruri am învăţat împreună cu copiii și nepoţii. T. Ia.: - Satul vorbea și de o bătaie a matale, moș Terinte, cu Gheorghe al lui moș Lupu Munteanu, după care Gheorghe a fost găsit mort... N. R.: - Să vă spun eu cum au apărut aceste vorbe. Gheorghe al lui moș Lupu avea pământ într-un lan cu noi, la hotar cu moșia Ghindeștiului. Tata Gavril avea vie acolo și colibă. Și Terinte, când s-o întors acasă, un timp o stat acolo. Între ogorul nostru și al lui Gheorghe mai ţineau pământ încă vreo șaisprezece oameni. Alături erau ogoarele ghindeștenilor. În anul cela la dânșii rodise bine răsărita și păpușoii. Într-o zi Gheorghe s-ar fi luat la harţă cu ghindeșteanul care avea pământ alături și încă cu unul. Gheorghe a rupt-o la fugă spre coliba tatei. Se vorbește că aceia l-au ajuns chiar lângă ogorul nostru și l-au bătut până l-au omorât. Niște oameni au văzut ce s-a întâmplat, dar s-au temut să spună, că ghindeșteanul cela era om rău, îmbla cu pistol. Și omorul o fost pus pe seama lui Terinte... T. R.: - Ghindeșteanul fugise din închisoarea din Soroca și umbla fugar. Odată a venit la colibă la noi și se lăuda că la mulţi nacialnici le-a venit de hac. Dacă vrei, zice, îţi aduc și ţie un revolver... Eu în viaţa mea cu nimeni nu m-am bătut. Noaptea, să iertaţi, pentru mine nu ieșeam din casă. 296 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei N. R.: - Peste mai mulţi ani ne-am întâlnit la biserică cu părinţii lui Gheorghe și mătușa Vicheria îmi zice: Iartă-te cu Lupu, fa Nastasie. Eu i-am răspuns: n-am pentru ce cere iertare, că nu-s vinovată cu nimic, în faţa lui Dumnezeu mă jur. Iar moș Lupu se întoarce la mine și spune: Draga moșului, să știi că ești iertată demult. T.Ia.: - Moș Terinte, ești credincios? La biserică te duci? T. R.: - Cât am stat ascuns, la tata și apoi la mine în gospodărie, din ogradă n-am ieșit. De vreo două ori neamurile au adus preotul și m-a îm- părtășit acasă. Dar un preot n-a vrut să vină. Era un călugăr tânăr, care a slujit la noi vreun an. El spunea că mai întâi trebuie să-mi dea un canon. Ce canon îmi mai trebuie, i-am zis, parcă nu-mi ajunge câte am tras? Dar amu mă duc singur la biserică. După 54 de ani m-am hotărât, totuși, să ies din închisoarea la care singur m-am condamnat. În primăvara ceea, acum doi ani, baba căzuse cu totul de picioare, nepoţii se rășchiraseră care încotro și n-avea cine duce oile la cârd. Ce era să fac? Mi-am luat inima-n dinţi și m-am dus eu. Oamenii, când m-au văzut, au rămas holbaţi. Vreo două zile îi tot vedeam șușotin- du-se, apoi s-au deprins. Odată dispărut în 44, eu, ofi cial, nu mai existam. În 54 de ani mă deprinse- sem cu viaţa mea și nu mai voiam nimic. Dar nepotul Gheorghe, împreună cu nevastă-sa, s-au pus în capul meu să mă duc să mă caut, că după lege trebuie să primesc pensie. Ce pensie? Unde să mă duc, dacă 54 de ani n-am fost la Florești? Dar ei au ţinut-o pe-a lor, au umblat și mi-au făcut actele. Când ne-am dus la asistenţa socială, una din lucrătoare, văzându-mi actele, zice: Moșule, mata de vreo douăzeci de ani trebuia să primești pensie, unde ai umblat până acum? M-am făcut că nu am auzit întrebarea. Ce era să-i răspund? Nu dea Dumnezeu nimănui ceea ce am tras eu… În loc de epilog Am încercat să găsim dosarul lui Terinte Repede la organele de resort. În sat unii vorbeau că anume Terinte ar fi fost vinovat de moartea lui Gheorghe Munteanu. Alţii spuneau că Terinte nu ar fi fost în stare să-l doboare pe Gheorghe, care era mult mai puternic din punct de vedere fizic. Noi eram curioși să aflăm cum au tratat cazul Repede miliţia, procuratura, securita- tea. Dar s-a dovedit că asemenea dosar nu mai există. Nici la Procuratura Florești, nici la Procuratura Generală. Se vede că n-a prezentat mare interes și a fost nimicit, ne-a spus procurorul sectorului Florești Vasile Stăvilă.

297 Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei Cuprins: 1. Tudor Ţopa, Tudor Iașcenco . File din istoria Coșerniţei ...... 5 2. Baștina unor personalităţi de referinţă ...... 23 3. Nicolae Cojocaru ...... 25 4. Alexei Darie...... 85 5. Simion Rusu ...... 91 6. Anatol Chiriac ...... 107 7. Teo Chiriac ...... 109 8. Pavel Dubălaru ...... 117 9. Tudor Iașcenco ...... 131 10. Tudor Scutaru ...... 159 11. Gheorghe Cojocaru ...... 167 12. Petru Ouș ...... 175 13. Svetlana Dohotaru ...... 179 14. Natalia Munteanu (Iașcenco) ...... 187 15. Ion Pascarenco ...... 193 16. Larisa Dohotaru ...... 197 17. Grigore Munteanu ...... 211 18. Grigore Ganea ...... 221 19. Alexandru Leșcu ...... 223 20. Anatolie Cocearovschi ...... 227 21. Nicon Ghileţchi ...... 235 22. Nicolae Cojocaru despre Nicon Ghileţchi ...... 241 23. Nicolae Cojocaru despre Toma Ghileţchi ...... 248 24. Nicolae Cojocaru despre Vasile Dubălaru ...... 252 25. Nicolae Cojocaru despre Ion Cibotărescu ...... 262 26. Nicolae Cojocaru despre Nicon Ouș ...... 271 27. Nicolae Cojocaru despre Grigore Dohotaru ...... 273 28. Tudor Iașcenco despre Vasile Cojocaru ...... 283 29. Tudor Iașcenco despre Terinte Repede ...... 291

298