Monografia Comunei Boroaia
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
GHEORGHE SCRIPCARU Boroaia O reîntoarcere în spirit Monografie reeditată la iniţiativa şi cu sprijinul primarului comunei Boroaia, BERARIU VASILE şi a Consiliului Local Boroaia Anul 2013 1 Spre ţinuturile scumpe ale obârşiei "Din fragedă copilărie port candela aprinsă, iubirea pentru aceste locuri şi preţuirea pentru fii lor harnici, închinători pană la desăvârşire în dreapta credinţă şi adânc înrădăcinaţi în acest pământ strămoşesc. Din visteria virtuţilor părinţilor mei plugari, am dobândit credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă şi m-am deprins încă din casa părintească să preţuiesc semenii şi darurile lor. Lumina vieţii mi-aufost toate acestea (...). De aceea, cu buzele inimii le sărut pururea, dar mai ales în aceste clipe unice pentru mine, cu aceeaşi căldură filială ca şi atunci când plecam sau veneam de pe drumul şcolii (...). † Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române „Satul, aşa cum afirmă Lucian Blaga, clădit ca şi Boroaia, în jurul bisericii, identificat cu sacrul până în cele mai elementare acţiuni omeneşti, este acela care de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat ca popor şi ne-a ajutat a ne construi destinul şi rostul în lume. De la atari izvoare de apă vie cum spunea Mihail Sadoveanu s- au adăpat toţi cei care s-au simţit ai acestui popor şi neam. Satul trăieşte în autorul acestei monografii ca o experinţă vie de viaţă şi chiar dacă viaţa l-a distanţat pasager de viaţa satului, nu l-a îndepărtat de la legăturile sufleteşti permanente cu el. Din modul cum autorul îşi prezintă satul rezultă că perioada copilăriei şi tinereţii trăite acolo, au fost încorporate definitiv în concepţia vieţii sale, matricile axiologice de bine, de adevăr şi frumosale satului prelungite în veşnicie şi în sacru, animându-l pe tot parcursul existentei sale. Autorul cărţii evocă un spirit deschis şi pluridisciplinar, receptiv la valorile satului din care aplecat şi din care îşi face o îndeletnicire de afecţiune şi respect şi nu atât un act de erudiţie istoriografică, îşi face un scop etic cu mesaje profund umane, aidoma personalităţii sale. Astfel, autorul probează că spiritul ce animă un lucru devine însăşi garanţia reuşitei lui, căci monografia ce o întreprinde este un act de conştiinţă şi cultură, adresat îndeosebi comunităţii din care a plecat şi întru devenirea sa ulterioară. De aceea, sensul cel mai profund al cărţii este ca al unei metafore teosofice, în care, cel ce a plantat un pom, a făcut-o cu mare dragoste când a ştiut că el nu se va odihni niciodată sub acel pom, dar va avea conştiinţa unei misiuni împlinite dacă sub el se vor odihni semenii săi. 2 Scrisă într-un limbaj accesibil, în mod inevitabil puţin vetust dar întotdeauna poetic şi filosofic, cu gândul permanent la transcendenţa lucrurilor şi faptelor omeneşti, autorul şi-a luat satul ca model întru susţinerea devenirii noastre ca neam, prin suita de personalităţi ce i- au asigurat continuitatea, ce i-au susţinut mesajele şi i-au anticipat demersul cu alte scrieri asemănătoare. Astfel, dorinţa informării profunde a plecat de la Dragoş de Ciuleşti (care la 1359 şi-a condus oștile într-o expediţie de pedepsire a localnicilor) la Bogdan I şi apoi la Petru I Muşat care şi-a conservat edificiile în arheologia satului, ajungând la marile imigraţii ale românilor ardeleni din mijlocul sec. al XVIII-lea care s-au statornicit pe moşiile Mănăstirilor Neamţ şi Raşca şi sub conducerea unui Bora, preot ori învăţător, a dat denumirea satului, aşa cum opinează pentru multiple locuri ale Moldovei, Ion Drăghicescu în lucarea sa, Psihologia poporului român. Zona este astfel intim legată de perioada înfiinţării primei Mitropolii a Moldovei la 1381 ca şi de baterea primelor monede moldoveneşti cu cap de bour de către Petru 1 Muşat. Monografia acestui sat, ca şi a multor alte sate, sporeşte deci cunoaşterea despre trecutul concret al Moldovei şi numai o persoană animată de sentimente de recunoştinţă pentru acest trecut, în care se include şi nostalgia pentru satul său, ne oferă un document din care fiecare se poate îmbogăţi sufleteşte. Binecuvântăm un atare eveniment în care scrisul apare autorului nu numai ca o menire a fiinţei sale dar şi ca o virtute mântuitoare prin reîntoarcerea în spaţiul nemuririi a satului românesc. Este acesta semnul sublim de aderenţă şi asipraţie către lucrările ultime, o şansă şi o încercare de a da profanului o dimensiune eshatologică, prin darurile oferite de un sat aşezat între legendă şi realitate şi în care, vom putea găsi darurile unui popor răstignit dar înviat în decursul istorici, în metafizica sensibilităţii şi devenirii sale. Fie ca această monografie care se adaugă zecilor de publicaţii în domeniul medicinei, filosofici, dreptului, bioetcii, deontologiei şi ecologiei ale distinsului Profesor universitar doctor Gheorghe Scripcaru, să constituie parte din ofranda pentru eternitate a autorului care rămâne un model da-cultură, spiritualitate şi demnitate, un adevărat apostol al adevărului, binelui şi frumosului.” † Calinic Botoşăneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor 3 Omagiu Matricile existenţiale ale Satului pe care le-am engramat în condiţia noastră de la părinţii şi dascălii noştri, ne călăuzesc paşii în viaţă, ne permit să ne valorizăm viaţa şi să slujim propăşirea valorilor fundamentale ale neamului, căci, „Aici ni-i leagănul şi ni-i mormântul Aici am răsărit şi vom muri Iubindu-ne-alfabetul şi pământul Şi truda lor de fiecare zi" spunea poetul, punând la baza credinţelor noastre, respectul în valorile ţării plecate de la ţăran şi multiplicate de civilizaţia contemporană. Acest mesaj transmis nouă de satul în care ne-am născut şi în care am copilărit, de satul în care ne-am deprins a admira sacrul cotidian, şi- anume, cerul şi pământul „prin ridicarea ochilor în sus şi implorarea binelui înainte de a înfinge plugul în pământ”, ne obligă a ne întoarce la locul de unde am căpătat vigoarea etică pentru viaţă, de unde ne tragem seva, de a-l face cunoscut şi transmis mai departe. Ce dreptate avea acelaşi poet când spunea: „Oricât de mare ar fi lumea Pe care zilnic o slujeşti Din când în când ceva te-ntoarce În prispa casei părinteşti. Tiparul cel dintâi al lumii în satul tău îl desluşeşti Şi ţara pentru toţi începe În prispa casei părinteşti”. Satul ne-a dat matricile în care ne-am încorporat, prin efort şi persuasiune, toate valorile unei vieţi umane şi demne. Satul ne-a dat pattern- urile de comportament bazat pe ideal, cu ajutorul cărora ne încorporăm efortul în destinul patriei şi, prin aceasta, în destinul umanităţii. Căci, oamenii cu care am trăit în sat, părinţii noştri, ţăranii, au ştiut să existe totdeauna cu discreţie şi fără ostentaţie. 4 În viaţa lor de zi cu zi, aceştia reuneau blândeţea cu înţelepciunea şi aveau compasiune pentru tot ce era fragil sau inuman. Nu i-ar fi văzut detestând pe alţii decât pe ei înşişi şi numai ei erau de vina dacă se întâmpla o nenorocire cuiva. Pilda vieţii lor era aceea ca, oricât de grea ar fi viaţa, nu trebuie să faci rău nimănui, să fii totdeauna bun, să ai totdeauna mintea limpede şi inima curată. Prin cultul pentru adevăr, bine şi frumos, ei ne-au sădit deschiderea către lumină, ne-au dat sensul vieţii pe care nici moartea să nu ni-l poată răpi şi-anume, binele ce decurge dintr-o conştiinţă demnă şi neînduplecată. Pe aceşti oameni nu i-am văzut crezând în altceva decât în puterea bătăturilor din palmele lor şi în lumina din ochii copiilor lor, deci într-o credinţă în muncă şi onestitate. În virtutea acestei credinţe ei căpătau permanent puterea de a se îndoi şi de a ierta, de a suporta vicisitudinile vieţii prin maximă modestie (care devenea un fel de secret al lucidităţii lor) şi prin îndeplinirea ireproşabilă a datoriei. Căci, valorile fundamentale cu care se poate străbate viaţa cu demnitate şi sobrietate, aici le-am învăţat. Iubirea dezinteresată şi altruismul neostentativ la impasul altuia, le clădea certitudinea unei căi prin care se scăpa uşor de orice monstruozitate sufletească. Dragostea de casă, de copii, de sat şi neam era un sentiment probat zilnic prin fapte de muncă şi abnegaţie şi confirmat în cel mai înalt grad prin acte de eroism în perioade de criză, în folosul comunităţii şi neamului. Astfel, aceşti ţărani nu au disociat iubirea de casă de cea de glie, iubirea de copii de cea de popor: „Când întră în casa sa El râdea şi cânta Necazul îl lăsa afară-n prag Căci neamul trebuia să-i fie drag Şi astfel casa sa şi neamul său Rămâneau veşnic sfinte sufletului său.” Sufletul ţăranului din satul meu, „veşnic în căutare, până la cele din urmă hotare” cum spunea L. Blaga, făcea ca în el să încapă lumea întreagă. Era aceasta o iubire ce tindea în cel mai înalt grad către comuniune divină şi nu către vanitate. în virtutea acestor sentimente de dragoste pură şi autentică, ei au trăit cu convingerea că a greşi e uman dar a ierta este divin. 5 Apoi, aceşti oameni simpli aveau o demnitate a lor construită pe luciditatea minţii şi pe bun simţ, pe intuiţia etică a omului simplu şi pe o filosofic clară, dar tonică şi neîntortocheată. În virtutea acestei demnităţi aspirau totdeauna la mai mult prin muncă şi onestitate şi nu pretindeau niciodată ceva ce s-ar fi abătut de la drepturile create prin muncă onestă şi exclusivă. În spiritul aceleaşi demnităţi simple dar viguroase, considerau umilinţa drept prima sărăcie a lumii şi trăiau permanent convingerea că nu poţi participa generos la destinele comunităţii dacă devalorizezi pe ceilalţi în loc să-i ajuţi. Superiori totdeauna dezgusturilor lor, considerau că numai faptele trebuie să fie judecăţile lor de valoare. Grandoarea vieţii le decurgea numai din destinul gândit cu mintea şi cu sufletul şi construit cu mâna şi cu fapta.