CUPRINS CAPITOLUL I. Scurt Istoric Al Cercetării Arheologice Româneşti
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
CUPRINS CAPITOLUL I. Scurt istoric al cercetării arheologice româneşti CAPITOLUL II. Paleoliticul (2.000.000-7.500 î.Chr.) CAPITOLUL III. Neoliticul şi eneoliticul (7.500-2.000 î.Chr.) CAPITOLUL IV. Epoca bronzului CAPITOLUL V. Civilizaţia şi istoria traco-geto-dacilor în prima perioadă a epocii fierului (Hallstatt) CAPITOLUL VI. Perioada Hallstattului Târziu (650-450 / 400 î.Chr.) CAPITOLUL VII. Procesul de individualizare a geto-dacilor în cadrul lumii tracice CAPITOLUL VIII. Evoluţia geto-dacilor din a doua epocă a fierului (La Tène) până în secolul I î.Chr CAPITOLUL IX. Procesul de organizare a statului geto-dac Bibliografia selectivă CAPITOLUL I Scurt istoric al cercetării arheologice în România Cercetarea arheologică din România se integrează în cea universală încă din secolul al XVIII-lea. Preocupările arheologice sunt mai vechi în Transilvania, unde interesul pentru monumente şi inscripţii datează din sec. XVI. În Moldova şi Valahia asemenea preocupări se întâlnesc încă din secolul XVII şi XVIII în operele cronicarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino. În Transilvania interesul pentru antichitate este cultivat de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu), care doreau să arate originea romană a românilor. La jumătatea secolului XVIII apar şi colecţiile de antichităţi. În anii 1836-1837 Vladimir de Blarenberg iniţiază cercetările arheologice de pe teritoriul Moldovei. Tot în anul 1837 G. Săulescu tipăreşte la Iaşi o lucrare arheologică despre fortificaţia de la Caput Bovis (Ghertina) din apropierea Galaţilor. În acţiunea de formare a colecţiilor se remarcă eforturile lui Mihalache Ghica, în anul 1842, când creează propria colecţie. Aceste eforturi sunt continuate de N. Mavros, P. Polonic, D. Papazoglu şi C. Bolliac. Acesta din urmă tipăreşte un itinerar arheologic cu diferite informaţii. În anul 1837 este descoperit tezaurul de la Pietroasa. Nicolae Mavros (sau Mavru, cum apare în unele scrieri de epocă) a sosit pe la începutul secolului al XIX-lea în Ţara Românească, unde a îndeplinit iniţial funcţia de secretar al domnului fanariot Alexandru Şuţu (1818-1821), ca apoi să intre în suita generalului Pavel Kisseleff în 1828. Decisivă a fost numirea sa ca inspector al carantinelor instituite pe Dunăre, funcţie deţinută până în 1859. Desfăşurându-şi activitatea în imediata apropiere a cetăţilor romane de pe fostul limes dunărean, Mavros a efectuat săpături masive fără nici un fel de scrupul ştiinţific. Astfel a început surprinzătoarea competiţie cu urmări nefaste pentru arheologia Olteniei romane. Rivalul lui Mavros în competiţia pentru cea mai bogată colecţie de antichităţi nu era altul decât fostul său cumnat, Mihalache Ghica, fratele mai mare al domnului Alexandru Ghica. Funcţia pe care o deţinea Mihalache Ghica, aceea de vornic al Treburilor din Lăuntru (ministru de interne), îi permitea ample investigaţii anticare. Tot aparatul administrativ şi poliţienesc era obligat să răscolească pământul Olteniei, pentru a-i furniza marelui ban antichităţi de toate categoriile şi, în special, monede. În afară de aceste descoperiri întâmplătoare care au luat calea colecţiei lui Ghica, vornicul a practicat prin intermediul 2 cumnatului său, colonelul Vladimir de Blaremberg, primele săpături în aşezările romane din Oltenia. Regulamentul Muzeului de Antichităţi, confirmat prin decretul domnesc de la 25 noiembrie 1864 al lui Alexandru Ioan Cuza, prevede că preşedinţia Comitetului de Arheologie se încredinţează pe viaţă primului şi celui mai înainte donator şi fundator al Muzeului. În cazul nostru, donatorul avut în vedere era generalul Nicolae Mavros. Cu doi ani înainte el dăruise noului stat român, Principatele Unite, cabinetul său de antichităţi, compus din peste 4 000 de monede greceşti, romane şi dacice, un număr neprecizat de medalii din secolul al XV-lea şi mai recente, ceramică neolitică, greacă şi etruscă, statui, statuete, busturi, reliefuri, stele şi miliarii din secolele V î.Chr.-III d.Chr., precum şi „o mică colecţie de antichităţi egiptene”. Exemplul său nu întârzie să inspire gesturi asemănătoare, menite să îmbogăţească repede patrimoniul unui mare muzeu care a fost provizoriu instalat la Universitate, situaţie ce se va prelungi până în anul 1931. Colecţiei i se adaugă 1 300 de monede greceşti, romane şi bizantine, însoţite de o mică dar preţioasă bibliotecă numismatică, prin donaţia lui D. A. Sturdza. Sturdza a devenit numismat, deşi studiase în Germania dreptul, filozofia şi teologia. Nici Mavros nu era special pregătit pentru preocupările de arheologie clasică. Vocaţia imperioasă a colecţionarului s-a trezit în el întâmplător şi târziu, după vârsta de 40 de ani. Din opera sa nu s-a păstrat nimic. Arhiva personală a fost distrusă chiar de familie în 1854 sub ocupaţia austriacă. Restul a fost probabil mistuit în incendiile din 1856 când au dispărut atât casa din Constantinopol, cât şi cea din Bucureşti. Din însărcinarea lui Kisseleff a făcut „o descriere detaliată a cercetărilor arheologice întreprinse”, nepăstrată însă. Nu i se poate atribui lui Mavros „Descrierea diferitelor locuri remarcabile, făcută în timpul călătoriei domnului Preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor prin judeţele Valahiei Mari şi Mici, în luna iunie a anului 1832”, deoarece acest document vădeşte ignoranţa autorului faţă de limba greacă. Raportul lui Mavros, încheiat în ianuarie 1834, l- a determinat pe Kisseleff să-i ceară să-şi continue ancheta în colaborare cu Gh. Asachi. Până în prezent, materialele culese şi cu acest prilej n-au fost redescoperite. Singurul manuscris al lui Mavros pe care-l cunoaştem se reduce la câteva note de lectură, primite de Academie pentru valoarea lor de autograf. Data naşterii lui Mavros a fost inexact stabilită, poate pe baza unor amintiri ale descendenţilor săi, în 1781 sau 1782. În realitate, inscripţia de pe piatra sa de mormânt precizează că se născuse la 9 martie 1786. Părinţii erau Iordache Mavros, hatman în Moldova, şi Mărioara, fiica lui Nicolae Ventura, mare postelnic în Ţara Românească. Avea o soră, Ruxandra, şi un frate mai tânăr, Mihalachi. Pentru originea lui fanariotă a fost acuzat zeci de ani, cu atât mai mult cu cât caracterul şi cultura lui corespundeau perfect tipului tradiţional în acest mediu, de care nu s-a despărţit niciodată. 3 N. Iorga va culege la Paris mărturia plină de admiraţie a lui Emile Picot, după care Mavros, pe care eruditul filolog îl cunoscuse în 1867, „era singurul om de stare a vorbi franţuzeşte ca în secolul al XVIII-lea”. Ca dovadă a lecturilor clasice greceşti e de ajuns o scrisoare a lui în care citează din Hesiod. Cât despre cunoaşterea limbilor orientale, un indiciu ar fi acele „manuscripte preţioase şi cărţi tipărite, producţiune a literaturii arabo-persane” pe care, în 1862, le-a donat Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Se pare că fusese tălmaci pentru limba turcă al generalilor Prozorovski, Kamenski şi Kutuzov, deci în cursul ocupaţiei ruse din anii 1801-1812, poziţie pe care o ocupa atunci, pe lângă Bagration, şi poetul Costache Conachi. A câştigat astfel reputaţia unui funcţionar destoinic, „distins prin talente mari şi o cinste deosebită”. Ascensiunea lui Mavros nu a trecut de rangul de hatman. Căsătoria cu Pulheria Ghica (1800-1879) n-a durat decât din 1813 până în 1817, după care ea s-a măritat din nou, în 1820, cu un alt arheolog, colonelul Vladimir de Blaremberg. Din această căsătorie a avut o fiică, soţia scriitorului moldovean Alecu Cantacuzino, şi un fiu, Dimitrie, general rus. A doua soţie a lui Nicolae Mavros a fost Sevastia (1800–1886), fiica lui Alexandru M. Şuţu, mare dragoman al Porţii (decapitat în 1807) şi soră cu Constantin Şuţu, de mai multe ori ministru în Ţara Românească, al cărui fiu va fi numismatul M. C. Şuţu (1804-1882). Cu Sevastia Şuţu, Mavros a avut încă trei fiice. Înrudirile lui Mavros echivalau cu o poziţie socială foarte importantă. Totuşi, Mavros a preferat să participe doar de la distanţă, cu o nedezminţită prudenţă, la luptele politice. A făcut o carieră de funcţionar rus, la recomandarea lui Kisseleff, al cărui colaborator fusese. Având rangul de consilier de stat, egal în ierarhia birocratică ţaristă cu gradul de general, a rămas pentru toată viaţa „generalul Mavros”. Salariul i-a permis să facă repede avere. Instituţia carantinei fusese creată nu numai din raţiuni de sănătate publică, ci şi cu un scop politic, acela de a izola Principatele de malul turcesc al Dunării. O întreagă arhivă, aproape necercetată, aduce, pe lângă bogate informaţii despre navigaţia fluvială, comerţ şi istoria igienei, dovada capacităţii „generalului” ca administrator şi organizator. Atitudinea politică a lui Mavros a fost adesea înregistrată de contemporani şi totdeauna cu o extremă suspiciune faţă de relaţiile pe care le întreţinea cu Rusia. Nu e suficient a afirma că „generalul” a fost filo-rus. De pildă, a rămas neobservat faptul că, la întoarcerea din singura sa călătorie la Paris, Mavros îşi propune să editeze un ziar la Bucureşti, în 1820, cu nouă ani înainte de „Curierul românesc” al lui Eliade. În 1821, refugiindu-se la Braşov, este coautorul unui memoriu adresat ţarului prin care se cerea eliberarea Ţării Româneşti de jugul tiranic turcesc, invocându-se argumente istorice. Ca membru al cancelariei preşedintelui rus al Divanurilor Mavros a participat la redactarea Regulamentului Organic. În 1834 el propune unirea Principatelor sub numele comun de „ducatul Daciei”. 4 Bazele colecţiei sale au fost puse din timpului războiului ruso-turc din 1828- 1829, când au fost aduse la Moara Domnească