Editatã de FUNDAÞIA CULTURALÃ MEMORIA sub egida Uniunii Scriitorilor din România Fondator BANU RÃDULESCU

Calea Victoriei 133 – 010071 – Bucureºti – România Tel./ Fax: (40) 21/212.97.72 http://www.revista.memoria.ro; E-mail: [email protected] Constantin Zgâmbãu Sergiu Grossu nãscut la 9 mai 1956 n Vântul cel potrivnic, p. 4-5 Hunedoara In memoriam Absolvent al Casei de Copii Alexandru Paleologu, p. 6-7 Baia de Criº; 19 Procesul comunismului Vasile Boroneanþ, p. 8-13

Florin Alex. Stãnescu Sã nu uitãm!... ºi dacã cineva spune cã nu ºtie... sã afle!, p. 15-22

Zicu Ionescu Lagãrele de exterminare, p. 23-31

Dorin Dobrincu Rezistenþa armatã anticomunistã din Bucovina, p. 33-48

Nicolae Vlad Garda Tineretului Român, p. 50-72

Cosmin Budeancã Procesul Organizaþiei „T“ din 1945, p. 74-90

Graþian Cormos Imaginea opresorului în memorialistica femininã de detenþie, p. 92-98

Cazurile Plãcinþeanu, p. 99-118

Adrian Hamzea Moartea pe îndelete, p. 119-122

Victoria Rãileanu Amintiri captive, uitãri fondatoare, p. 123-134

Lucien Romier Basarabia, mon amour, p. 136-144

Gheorghe Lãcãtuºu Generalul Victor Siminel, p. 145-148

Maria Marian Satul moare, p. 149-154 Mãsuri absurde, p. 155-157 GEOGRAFIA DETENÞIEI, p. 158-159

Mircea Enãchescu Amintiri din viaþa mea, p. 160-169

Eugenia Greceanu In memoriam Tatiana Pogonat, p. 171-175

Mihai Gãdãlean „Sã nu laºi pe nimeni sã gândeascã în locul tãu“, p. 176-179

Ariel Remos Memorial în amintirea sutelor de mii de victime ale tiranului Fidel Castro, p. 180-181

Claudia Dobre Memorie ºi istorie, p. 182-185

Mircea Popescu „Portretul robot“ al securistului, p. 187-201

Franz Schuttack Cãzuþi în mâinile barbarilor comuniºti, p. 203- 212

MEMORIA ÎN PREZENT Amintiri pentru Viitor, p. 213-215 Experiment cu studenþii gulagologi, p. 2116-220 Colocviile de la Beclean, p. 220-222 Memoria 50, p. 223-226 Cursuri de varã – Cluj-Napoca, p. 227 Luzian Geier, Pentru a cincizecea oarã Memoria, p. 228

BIBLIOTECA MEMORIA p. 229-232

Ruxandra Cesereanu Abstract, p. 233-246

ÎN CÃUTAREA OMULUI PIERDUT p. 248-249

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT Catalog, litera B (continuare), p. 250-254 În fine, procesul comunismului?

Strasbourg, 23-27 ianuaie 2006

Cei interesaþi ºtiu deja cã, la 14 decembrie 2005, Göran Lindblad, euro-parlamentar de origine suedezã, a prezentat la Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei (APCE) un raport cuprinzând o evaluare politicã a crimelor comunismului. În sfârºit, de la o tribunã atât de înaltã cum este Consiliul Europei, se spulberã mitul occidentalilor de stânga cã "ideile comuniste au fost bune, oamenii care le-au aplicat au fost rãi"! În acelaºi timp se subliniazã ºi ideea, respinsã pânã acum în numeroase rânduri, a similitudinilor dintre nazism ºi comunism. Din concluziile raportului citãm: "Pare sã se confirme cã dimensiunea criminalã a regimurilor comu- niste nu a fost rezultatul circumstanþelor, ci, mai curând, consecinþa unor politici deliberate, elaborate de fondatorii acestor regimuri încã dinainte de a prelua puterea. Liderii comuniºti nu ºi-au ascuns nicio- datã obiectivele: dictatura proletariatului, eliminarea opozanþilor politici ºi a categoriilor de populaþie incompatibile cu noul model de societate". Raportul mai atrage atenþia asupra faptului cã ideologia comunistã, oriunde a fost aplicatã, fie în Europa, fie în altã parte a lumii, a constat întotdeauna în teroare de masã, crime ºi violãri pe scarã largã ale drep- turilor omului. "Analizând consecinþele implementãrii acestei ideologii, spune în continuare parlamentarul suedez, nu se pot ignora consecinþele imple- mentãrii unei alte ideologii a secolului 20, nazismul. Deºi caracterul criminal ºi condamnabil al ideologiei naziste este incontestabil de cel puþin o jumãtate de secol, ideologia comunistã nu a primit o con- damnare similarã. (...) Ca raportor, cred cã nu trebuie sã mai existe nici o întârziere în condamnarea internaþionalã a ideologiei ºi regimurilor comuniste".

4 În ºedinþa din 25 ianuarie 2006, APCE a dezbãtut ºi adoptat Rezoluþia 1481 (2006) care se numeºte Necesitatea unei condamnãri internaþionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare ºi pe care o redãm mai jos:

Rezoluþia 1481 (2006) dezbãtutã ºi adoptatã în Adunarea parlamentarã a Consiliului Europei (APCE) la 25 ianuarie 2006

1. Adunarea Parlamentarã se raporteazã la Rezoluþia 1096 (1996) privind mãsurile de lichidare a moºtenirii fostelor regimuri totalitare comuniste. (În anul 1996 a fost votatã o asemenea rezoluþie care privea des- curajarea structurilor comuniste din þãrile mou-primite în Consiliul Europei. Nota red.) 2. Regimurile comuniste totalitare instaurate în Europa centralã ºi de est în secolul trecut, ºi care mai existã în mai multe state din lume, au fost marcate fãrã excepþie de încãlcãri masive ale drepturilor omului. Aceste încãlcãri, care variazã în funcþie de cultura, þara ºi perioada istoricã respectivã, cuprindeau asasinate ºi execuþii, individuale sau colective, decesuri în lagãrele de concentrare, moarte prin înfometare, deportãri, torturã, muncã forþatã ºi alte forme de teroare fizicã colectivã, persecuþii pentru motive etnice sau religioase, atacuri la libertatea de conºtiinþã, de gândire sau de exprimare ºi la libertatea presei, precum ºi absenþa plu- ralismului politic. 3. Crimele au fost justificate sau nu în numele teoriei luptei de clasã ºi a principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea acestor douã prin- cipii legitima "eliminarea" categoriilor de persoane considerate dãunã- toare construcþiei unei societãþi noi ºi, în consecinþã, duºmãnoase regimurilor comuniste totalitare. În fiecare þarã, victimele au aparþinut în mare parte naþionalitãþii respective. A fost cazul, de exemplu, al popu- laþiilor din fosta URSS care au dat, ca numãr, mult mai multe victime decât alte naþionalitãþi. 4. Adunarea recunoaºte cã, în ciuda crimelor regimurilor comuniste totalitare, unele partide comuniste europene au contribuit la realizarea democraþiei. 5. Cãderea regimurilor comuniste totalitare din Europa centralã ºi de est nu a fost urmatã nici de o anchetã internaþionalã exhaustivã ºi aprofundatã, nici de o dezbatere asupra crimelor comise de aceste regimuri. De altfel, crimele în discuþie nu au fost condamnate de comunitatea internaþionalã, ca în cazul oribilelor crime comise de naþional-socialism (nazism). 6. În consecinþã, marele public este foarte puþin conºtient de crimele comise de regimurile comuniste totalitare. Partidele comuniste sunt în legalitate ºi încã active în unele þãri, iar uneori nici mãcar nu s-au distanþat

5 faþã de crimele comise în trecut de cãtre regimurile comuniste totalitare. 7. Adunarea este convinsã cã o conºtientizare a istoriei este una din- tre condiþiile de îndeplinit spre a se evita ca niºte crime asemãnãtoare sã se mai reproducã în viitor. Mai mult, judecarea moralã ºi condamnarea crimelor comise au un rol important în educarea generaþiilor tinere. O poziþie clarã a comunitãþii internaþionale cu privire la acest trecut le-ar putea servi drept referinþã pentru acþiunea lor viitoare. 8. În plus, Adunarea este de pãrere ca victimele crimelor comise de cãtre aceste regimuri, care încã mai sunt în viaþã, sau familiile lor, sã facã apel la compasiunea, la înþelegerea ºi la recunoaºterea suferinþelor lor. 9. Mai existã regimuri comuniste totalitare în unele þãri din lume ºi acolo continuã sã fie sãvârºite crime. Pretinsele interese naþionale nu trebuie sã împiedice þãrile sã critice regimurile comuniste totalitare actuale, dacã acestea meritã sã fie criticate. Adunarea condamnã puter- nic toate aceste încãlcãri ale drepturilor omului. 10. Dezbaterile ºi condamnãrile care au avut loc pânã în prezent la nivel naþional în unele state membre ale Consiliului Europei nu pot dis- pensa comunitatea internaþionalã de a lua în mod clar poziþie în legãturã cu crimele comise de regimurile comuniste totalitare. Ea are obligaþia de a o face cât mai curând. 11. Consiliul Europei este bine plasat pentru a lansa o asemenea dez- batere la nivel internaþional. Toate fostele þãri comuniste din Europa, excepþie fãcând Belarus, sunt astãzi membre ale Consiliului, iar apãrarea drepturilor omului ºi statul de drept sunt valori fundamentale pe care le susþin. 12. În consecinþã, Adunarea Parlamentarã condamnã cu fermitate încãlcãrile masive ale drepturilor omului comise de cãtre regimurile comuniste totalitare ºi aduce un omagiu victimelor acestor crime. 13. În plus, invitã toate partidele comuniste sau post-comuniste din statele membre, care nu au fãcut-o încã, sã reexamineze istoria comu- nismului ºi propriul lor trecut, sã se distanþeze clar de crimele comise de regimurile comuniste totalitare ºi sã le condamne fãrã ambiguitate. 14. Adunarea considerã cã adoptarea cu claritate a acestei poziþii de cãtre comunitatea internaþionalã va favoriza continuarea reconcilierii. Mai mult, este de sperat cã ea va încuraja istoricii din lumea întreagã sã- ºi continue cercetãrile cu privire la stabilirea ºi verificarea în mod obiec- tiv a desfãºurãrii faptelor. * Trebuie sã constatãm, cu stupoare ºi tristeþe, cã parlamentarii români prezenþi la dezbateri nu s-au manifestat în nici un fel, spre deosebire de reprezentanþii celorlalte þãri foste comuniste. Mulþumim Academiei Civice ºi ziarului România liberã care ne-au prilejuit accesul la aceste preþioase documente. * * *

6 Apel cãtre preºedintele României Traian Bãsescu

Acest apel iniþiat de Sorin Ilieºiu, a fost semnat de un grup de aproape 40 de organizaþii neguvernamentale ºi de peste 400 de personalitãþi din rândurile societãþii civile. Apelul a fost însoþit de un memoriu care cuprinde o sintezã a crimelor sãvârºite de ºi în numele regimului comunist. Textul apelului a fost citit, pe 10 martie, la Grupul pentru Dialog Social, de actorul Victor Rebengiuc.

La 16 ani de la Proclamaþia de la Timiºoara care a consacrat idealurile anti- comuniste ale revoluþiei române din decembrie 1989, vã solicitãm în mod ferm sã condamnaþi regimul comunist din România ca nelegitim ºi criminal printr-o declaraþie solemnã în faþa camerelor reunite ale Parlamentului. Aceastã soli- citare a fost exprimatã de societatea civilã încã din 1990 ºi este în consens cu Rezoluþia 1481 adoptatã la data de 25 ianuarie 2006 de Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei privind necesitatea condamnãrii crimelor comise de regimurile comuniste totalitare. Aceste crime trebuie condamnate nu doar pentru a rãspunde unei recomandãri a Consiliului Europei, ci pentru a rãspunde voinþei poporului român manifestatã încã din primele ore ale re- voluþiei anticomuniste. Începând din 1990, condamnarea comunismului de cãtre societatea civilã s-a concretizat într-un volum uriaº de mãrturii ºi docu- mente: mii de studii ºi sinteze ale istoricilor, mii de cãrþi de mãrturii, sute de filme documentare cu mãrturii filmate, zeci de mii de ore cu înregistrãri audio, nenumãrate materiale publicate în ziare, reviste ºi în spaþiul internet. Dupã 1990, Asociaþia Foºtilor Deþinuþi Politici din România a denunþat crimele Securitãþii prin acþiuni în justiþie, a iniþiat proiectele Legii deconspirãrii Securitãþii (1993) ºi Legii lustraþiei (1994), înãlþând totodatã pe întreg cuprinsul þãrii monumente închinate memoriei victimelor. Menþionãm cã România este prima þarã în care existã, creat de Academia Civicã, un Memorial al Victimelor Comunismului, înfiinþat la Sighet în 1994, luat sub egida sa de Consiliul Europei ºi declarat de Parlamentul Romaniei ansamblu de interes naþional. În 1998 Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri de pãstrare a memoriei continentului, alãturi de Memorialul de la Auschwitz ºi Memorialul Pãcii din Franþa. Fostele þãri comuniste care astãzi fac parte din Uniunea Europeanã, au con- damnat de mult caracterul nelegitim ºi criminal al comunismului în þãrile lor. România a suportat un regim politic de o criminalitate extremã. Raportat la numãrul populaþiei þara noastrã a avut cel mai mare numãr de victime supuse exterminãrii. În toate fostele þãri comuniste regimul totalitar a cãzut fãrã victime sau aproape fãrã victime, în timp ce în România populaþia neînarmatã ºi paºnicã a fost masacratã: peste 1200 de morþi ºi peste 4000 de rãniþi. În mod firesc, România ar fi trebuit sã fie prima þarã care sã condamne oficial crimele comunismului. Pânã în prezent acest lucru nu s-a întâmplat. Nu a fost posibilã

7 adevãrata reformã moralã a României. În timpul comunismului au fost încãlcate în mod flagrant ºi programatic aproape toate drepturilor omului, cu toate cã statul s-a angajat sã respecte Declaraþia Universalã a Drepturilor Omului odatã cu admiterea României în Organizaþia Naþiunilor Unite (1955). Condamnarea oficialã a crimelor comunismului trebuie fãcutã cât mai curând posibil, ideal la data de 22 Aprilie, când aniversãm începutul manifes- taþiei anticomuniste din Piaþa Universitãþii, cel mai lung miting anticomunist din istorie (52 de zile ºi de nopþi fãrã întrerupere). Condamnarea criminalitãþii comunismului trebuie fãcutã odatã cu prezentarea principalelor crime comise de acesta. Este incredibil cã au fost posibile orori atât de multe ºi atât de mari. Multe dintre ele ne-au fost ascunse. Altele le-am trãit, dar le-am cunoscut doar parþial. Majoritatea românilor nu ºtiu decât foarte puþin despre acestea. Cei tineri nu ºtiu nimic sau aproape nimic. Cerem de asemenea instituirea unei Zile naþionale de comemorare a vic- timelor comunismului din România. Apreciem ca deosebit de necesarã decizia guvernului de înfiinþare a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Considerãm binevenitã propunerea recentã a ministrului de externe pentru organizarea în România a unei conferinþe internaþionale pe tema crimelor comise în numele ide- ologiei comunismului. Menþionãm în acest context afirmaþia preºedintelui Statelor Unite, George W. Bush, referitoare la impunerea forþatã a comunismu- lui: "Acordul de la Yalta a continuat tradiþia nedreaptã a celui de la München ºi a pactului Ribbentrop-Molotov. Încã o datã, când au negociat marile puteri, liber- tatea naþiunilor mici a fost oarecum neglijabilã. Totuºi, aceastã încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilitãþii a lãsat un întreg continent divizat ºi insta- bil. Captivitatea a milioane de oameni din Europa Centralã ºi de Est va rãmâne în memorie ca una dintre cele mai mari nedreptãþi ale istoriei" (Riga, 7 Mai 2005). Condamnând criminalitatea regimului comunist veþi dovedi cã aveþi voinþa politicã de a face un act de dreptate istoricã, premisã a reconcilierii naþionale, aºa cum cere din 1990 societatea civilã. Bucureºti, 10 Martie 2006

Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timiºoara, Asociaþia Foºtilor Deþinuþi Politici din România, Memorialul Victimelor Comunismului ºi al Rezistenþei, Fundaþia Academia Civicã, Asociaþia Pro Democraþia, Alianþa Civicã, Asociaþia 21 Decembrie 1989, Blocul Naþional al Revoluþionarilor - Decembrie 1989 (126 de organizaþii de rev- oluþionari), Fundaþia Icar, Asociaþia Revoluþionarilor fãrã Privilegii, Institutul Naþional pentru Memoria Exilului Românesc, Fundaþia pentru o Societate Deschisã, Memorialul Revoluþiei -Timiºoara, Asociaþia 15 Noiembrie 1987 - Braºov, Fundaþia Culturalã Memoria, Fundaþia "Timiºoara '89", Fundaþia "Gheorghe Ursu", Liga Pro Europa, Societatea Academicã Românã, APADOR-CH, Centrul pentru Monitorizarea ºi Combaterea Antisemitismului în România, Liga pentru Apãrarea Drepturilor Omului, Fundaþia Aspera, Liga Românã de Presã, Institutul Român de Istorie Recentã,

8 Solidaritatea Universitarã, Centrul PEN Român ºi Centrul PEN din Rep.Moldova (filiale ale Organizaþiei mondiale a scriitorilor), Asociaþia culturalã "Pro Basarabia ºi Bucovina", Atelierul Civic Ariergarda-Timiºoara, Seniorii ligilor studenþeºti-Piaþa Universitãþii 1990, Fundaþia Culturalã ''Secolul 21'', Fundaþia Românã pentru Democraþie, Asociaþia pentru Educaþie Civicã, Acþiunea pentru Apãrarea Drepturilor Omului, Fundaþia "România Mileniului 3", Fundaþia Culturalã Timpul - Iaºi, Asociaþia Generala a Românilor Uniþi Greco-Catolici, Confederaþia Naþionalã Sindicalã "CARTEL ALFA" (circa 1.000.000 membri) , Federaþia Sindicalã "SOLIDARITATEA - Virgil Sãhleanu" a metalurgiºtilor din România (peste 10.000 membri), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

* * *

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România

Institutul a fost înfiintat de Guvern la sfârºitul anului trecut ca o structurã care va analiza regimul comunist ºi sistemul de putere din acea perioadã din punct de vedere instituþional, va prezenta activiºtii de partid, ofiþerii ºi magis- traþii care lucrau în cadrul aparatului de represiune ºi va identifica abuzurile ºi crimele sãvârºite, ordonate sau inspirate de cãtre aceºtia. Conform actului nor- mativ aprobat atunci de Guvern, institutul va evidenþia "natura relaþiilor dintre activul de partid ºi fosta Securitate, precum ºi dintre aceasta ºi celelalte verigi ale sistemului represiv din România", va descrie modul de organizare ºi de functionare ale acestor instituþii în administrarea actului de poliþie politicã, va centraliza date, documente ºi mãrturii privind acþiunile care au lezat drepturile ºi libertãþile omului în perioada regimului comunist, urmând ca, pe baza aces- tora, sã sesizeze, organele de cercetare penalã, indiferent de timpul ºi circum- stanþele în care s-au înregistrat faptele. Noul institut va funcþiona, pe o perioadã de ºase ani, în subordinea Executivului ºi în coordonarea premieru- lui, fiind condus de un Consiliu alcãtuit din 11 personalitãþi ale societãþii civile. Premierul Cãlin Popescu Tãriceanu a desemnat componenþa Consiliului care va conduce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, printre membrii noii structuri figurând personalitãþi ale societãþii civile precum Doina Cornea, Andrei Pleºu, Gabriel Liiceanu, Petre Bãcanu. Pe lista completã semnatã de premier se aflã Petre Bãcanu, Elvira Ruxandra Bianu, Doina Maria Cornea, Dennis John Deletant, Constantin-Grigore Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid, Gabriel Liiceanu, Marius-Gheorghe Oprea, Cristian-Romulus Pârvulescu ºi Andrei-Gabriel Pleºu. Premierul a asigurat, la acel moment, cã noua structurã nu se va substitui Parchetului sau organelor de anchetã, ci va funcþiona ca un institut cu valenþe ºtiinþifice. (Mediafax, februarie 2006)

9 NICU IONIÞÃ Experimentul Piteºti – adevãr ºi mistificare

Secolul XX a fost bântuit de miºcãri sociale de masã, iniþiate ºi susþinute de ideologii extremiste, având fiecare puncte de plecare ºi abordãri diferite în realizarea demersurilor lor. Una din aceste ideologii s-a adresat individului, sti- mulând sentimente ºi orgolii în numele rasei, o alta s-a adresat maselor, înãbuºind sentimente ºi orgolii, anihilând, astfel, individul, ambele, însã, sfârºind deplorabil, dupã ce au dezlãnþuit cel mai mare genocid din istorie. Din pãcate, nici poporul român n-a fost scutit de blestemul veacului ce-a trecut. Urmãrile le trãim din plin astãzi ºi vor dãinui încã multã vreme de acum încolo. Aflat o vreme sub dominaþie strãinã ºi sub impactul unei ideologii totalitare, a fost victima unui experiment social abominabil. Comunismul a fost un sistem pragmatic, cu obiective clare ºi precise, cu o planificare extrem de riguroasã ºi urmãrirea cu tenacitate a realizãrii acestora, fãrã a þine seama de imperativele juridice ºi morale, ci numai ca scopul sã fie atins. Centralismul democratic conferea forului superior de conducere dreptul de a iniþia, de a dispune, ordona ºi controla toate activitãþile în domeniul vieþii publice ºi private. În acest sens, regimul ºi-a creat un aparat de informare, supraveghere ºi execuþie extrem de eficace. Forþa, rapiditatea ºi precizia cu care s-a acþionat imediat dupã ce þara a fost ocupatã de sovietici denotã o cunoaºtere exactã a realitãþii româneºti, o planifi- care din timp ºi în detaliu a acþiunilor ºi o organizare perfectã a aparatului de exe- cuþie: persoane, tehnici, metode… Din cauza unei totale lipse de culturã politicã ºi a unui nivel mult prea scãzut de instruire a populaþiei ºi, mai ales, a faptului cã mulþi, chiar prea mulþi dintre adulþi se aflau, din punct de vedere intelectual, într-un stadiu de dezvoltare prep- sihologic, manipularea a fost o operaþie simplã ºi, astfel, mulþi au fost prinºi în plasa promisiunilor; în plus, ispitiþi ºi de ºansa de a-ºi depãºi condiþia socialã, au acceptat cu prea mare uºurinþã înregimentarea în sistem. De îndatã ce baza de masã a fost asiguratã, regimul a ºi trecut la punerea în practicã a marilor trans- formãri sociale care au dus, în scurt timp, la instalarea unei dictaturi feroce, la iniþierea unei ample represiuni, la pauperizarea þãrii, la rãvãºirea psihicului indi- vidual ºi colectiv ºi la martirizarea poporului român. Pentru realizarea acestor deziderate, regimul a trebuit sã ia urgent mãsuri de represiune. Organizarea ºi planificarea acestor mãsuri au fost fãcute cu mult timp înainte; astfel, au fost sta- bilite: categoria celor ce trebuiau arestaþi, echipele de anchetatori ºi metodele de

10 anchetã, completele de judecatã ºi cuantumul condamnãrilor, precum ºi locaþiile de execuþie a pedepselor. ªi tot în cadrul acestor mãsuri de cruntã represiune, a fost prevãzut ºi programul de reeducare a deþinuþilor politici, reeducare care sã ducã la lichidarea moralã a acestora ºi chiar la lichidarea fizicã a celor intransi- genþi, la transformarea lor în simple elemente de execuþie în angrenajul social. Una din primele mãsuri a fost anihilarea oricãrei acþiuni de împotrivire ºi, în acest scop, s-a recurs la arestarea tuturor celor consideraþi a fi oponenþii noului sistem de viaþã. Pe harta þãrii a crescut, în proporþie geometricã, numãrul închiso- rilor ºi al lagãrelor de muncã forþatã, în care a fost instituit un regim de exter- minare, iar numãrul deþinuþilor politici a depãºit cu mult orice închipuire. Odatã ce aceastã primã etapã a fost îndeplinitã, s-a trecut îndatã la cea de-a doua etapã - a reeducãrii, fãcutã în stil propriu, specific unui regim tiranic, poliþienesc. Reeducarea a început cu generaþia tânãrã - elevi ºi studenþi, categorie reprezentativã pentru viitorul unei societãþi, urmãrindu-se prin aceasta ruptura între generaþii ºi privarea societãþii de mâine de elementele de care ar fi avut atâta nevoie. Reeducarea acestora ar fi constituit o garanþie pentru regim, cu atât mai mult cu cât generaþia tânãrã aflatã în libertate a fost supusã aceluiaºi proces intens de reeducare ºi înregimentare în sistem. Procesul de reeducare a fost precedat de instituirea unor mãsuri extrem de dure de detenþie, mãsuri care, în scurt timp, au condus la ruinarea biologicã ºi moralã a multora. Când punctul critic a fost atins, s-a declanºat teroarea. În închisoarea Piteºti s-a instituit o teroare totalã, fizicã ºi psihicã, neîntreruptã ºi de lungã duratã, 24 de ore din 24, zile, sãptãmâni, luni de zile ºi o torturã sãlbaticã fãrã discernãmânt. Acþiunea a fost iniþiatã ºi coordonatã de la centru, iar punerea în scenã a fost opera unor elemente anume pregãtite din timp, pentru a fi, apoi, fãcute rãspun- zãtoare, dupã ce operaþiunea s-ar fi terminat ºi dupã ce tot ceea "ce fusese de aflat, se aflase", pentru ca partidul sã fie scos din cauzã. Mãsurile luate ulterior au disculpat regimul. Rezultatele experimentului au fost catastrofale. Ceea ce evoluþia, într-un timp nedeterminat, prin tatonãri disperate ºi încercãri riscante, a selectat ca structuri eficiente, stabile, integrative, reuºind sã defineascã o entitate complexã, armo- nios asamblatã, cu un acut sentiment al identitãþii de sine ºi cu mult simþ de rãspundere, demnã de a purta numele de om - fãuritor de istorie, în schimb, experimentul Piteºti, cu numele de cod "demascare - reeducare", a reuºit într-un timp record sã parcurgã, în sens invers, etapele devenirii ºi sã transforme omul în contrariul sãu. Experimentul a condus la dereglãri profunde ale proceselor adaptativ-integrative ºi la comportamente anormale, abnorme, aruncând fiinþa umanã pe trepte inferioare de existenþã, la stadiile elementare de început ale filo- genezei. În închisoarea Piteºti, profesioniºti în materie au recurs la un sacrilegiu ºi au procedat la disecarea fiinþei umane, la analizarea elementelor sale consti- tutive pe care, cu un cinism sfidãtor, le-au asamblat apoi într-o altã ordine, în aºa fel încât sã rezulte o copie fidelã lor înºile. Sã ai ºansa de a asista la un aseme-

11 nea fenomen tulburãtor, la acest spectacol faustic de inversiune psihologicã, de recreare a unui om nou, cu totul altfel decât fusese anterior, reprezintã o ocazie unicã în viaþã ºi eu am avut aceastã ºansã, care deschide orizonturi nebãnuite de cercetãri ºi ar fi mare pãcat sã nu fie exploratã în totalitate. Experimentul demascare-reeducare s-a desfãºurat în deplinã conspirativitate, luându-se cele mai stricte mãsuri de pãstrare a secretului. În ciuda tuturor mãsurilor, zidul tãcerii a fost penetrat ºi odatã cu darea în vileag a atrocitãþilor ºi crimelor comise, regimul ºi-a luat mãsuri urgente de autoapãrare. În primul rând a fost stopatã "forma brutalã, criminalã" a experimentului, însã culegerea de informaþii ºi presiunile psihice asupra deþinuþilor au continuat de-a lungul anilor de detenþie, sub forma de "reeducare non-violentã". A fost nevoie de câþiva ani, 6-7 ani, de anchete ºi aranjamente pânã când s-a gãsit formula potrivitã prin care vinovaþii sã fie pedepsiþi, iar partidul sã poatã fi absolvit de orice culpã, dupã care au fost organizate cele douã mari procese, ale autorilor morali ºi ale elementelor de execuþie. În anii 1951-1954 a avut loc pregãtirea procesului deþinuþilor politici implicaþi direct în experiment, ani de anchete dirijate, timp în care aceºtia au fost deter- minaþi sã-ºi asume în întregime responsabilitatea, recunoscând cã au comis acte de teroare, schingiuiri ºi crime din proprie iniþiativã "în urma cãrora au murit o serie de deþinuþi, alþii s-au sinucis, alþii au rãmas cu grave infirmitãþi". Procesul a avut loc în anul 1954 ºi, prin sentinþa nr. 32/10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unitãþile MAI, acuzaþii au fost condamnaþi la moarte "pentru crimã de acte de teroare în grup ºi crimã de acte de pregãtire la crimã, de uneltire con- tra securitãþii interne a RPR". În anii 1953-1957 a avut loc pregãtirea celui de al doilea proces intentat auto- rilor morali. Prin sentinþa nr. 101/16 aprilie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militarã, acuzaþii au fost condamnaþi la pedepse privative de libertate ºi con- fiscarea averii "datoritã lipsei de vigilenþã ºi a neglijenþei criminale din partea unor organe administrative ale penitenciarelor respective, dat fiind cã maltratãrile ºi schingiuirile erau cunoscute ºi tolerate de unele organe administrative ºi chiar de unele organe ale Securitãþii statului… care au participat direct sau indirect la aceste acþiuni criminale". Cu aceste procese, regimul ºi-a fãcut datoria, a pedepsit pe cei vinovaþi pen- tru cã prin acþiunile lor criminale au încercat sã compromitã partidul ºi sã deni- greze regimul de democraþie popularã. Oare acesta sã fie adevãrul? Nu, cate- goric nu. 15 mai 1948 va rãmâne ca datã de referinþã în istoria universului concen- traþionar românesc. În acea noapte de vineri/sâmbãtã (14/15 mai) au fost arestaþi, în toatã þara, zeci de mii de oameni liberi, de toate vârstele, de ambele sexe ºi din toate categoriile sociale. Maºina infernalã a anchetelor a intrat imedi- at în funcþiune, s-au pregãtit în grabã procesele, s-au pronunþat condamnãrile fi- xate de anchetatori ºi nu de cãtre completul de judecatã, iar deþinuþii au fost apoi dirijaþi cãtre închisorile de depozit, stabilite cu mult timp înainte, pe categorii de

12 vârstã, sexe ºi profesiuni. Secretul de aceea este secret, ca sã poatã fi deconspirat. Încã din vara anu- lui 1948, din timpul anchetelor ºi în aºteptarea proceselor, se cunoºteau locaþiile de detenþie ºi se cunoºtea, de asemenea, intenþia regimului de a iniþia ºi coor- dona "reeducarea" deþinuþilor politici. Cea mai mare parte, însã, a dosarelor privind acþiunea de reeducare nu pot fi încã studiate. Sub pretextul unei ipotetice ameninþãri a "securitãþii naþionale", arhiva este sigilatã. Cu ce ar fi ameninþatã securitatea naþionalã dacã datele din aceastã arhivã ar arãta cã întreaga con- ducere a MAI ºi a Securitãþii, a CC al partidului au fost implicate în aceastã acþi- une ºi cã ºi Dej era la curent cu tot ce se petrecea în penitenciare? Informaþiile care au ajuns la cunoºtinþa deþinuþilor au provenit de la persoanele angrenate în aceastã vastã acþiune de suprimare a libertãþilor cetãþeneºti, de siluire a poporului român ºi de sacrificare a milioane de fii ai acestui popor de cãtre anchetatori, procurori, avocaþi, de cãtre unele organe superioare din MAI, Securitate, organele administrative ale penitenciarelor. Vom prezenta, pe cât posibil, în ordine cronologicã, datele referitoare la procesul de reeducare cunos- cute chiar în vara acelui nefast an 1948, cu mult înainte de declanºarea reeducãrii. În ziua în care au început arestãrile, ºi în multe cazuri acestea au fost fãcute în mod deosebit de brutal, cei arestaþi erau duºi la sediile Securitãþii. Cum numãrul acestora creºtea de la orã la orã, de la o zi la alta, deþinuþii au fost trans- feraþi în închisorile arondate. Aºa se face cã la Iaºi, în primele 48 de ore, sediul Securitãþii a devenit neîncãpãtor ºi am fost transferaþi la Suceava. În aceastã închisoare au fost întemniþaþi, pentru început, toþi cei arestaþi din întreaga Moldovã, unde au continuat anchetele ºi unde, de altfel, au avut loc ºi procese- le. Aceeaºi situaþie a fost ºi la Bucureºti, arestaþii fiind depuºi la Jilava, unde infor- maþiile circulau cu repeziciune de la o celulã la alta. Mãrturisirile unora dintre deþinuþi au furnizat unele date care ne îndreptãþesc sã susþinem intenþiile regimu- lui cu privire la soarta acestora. 1. Iulie 1948, deþinuþii de la Jilava cunoºteau locaþiile de detenþie pe categorii de deþinuþi: femeile la Mislea, elevii la Târgºor, studenþii la Piteºti, intelectualii la Aiud ºi muncitorii ºi þãranii la Gherla. 2. Iulie 1948, deþinutul Jianu Mihai, student la Medicinã în Bucureºti, a aflat de la anchetatorul sãu: "acolo unde vã veþi duce, veþi face reeducarea, deoarece se urmãreºte acest lucru". 3. Iulie 1948, deþinutul Ghiþulescu Ion, student la Medicinã în Bucureºti, aflat la Jilava, primeºte o scrisoare de la soþia sa prin care îi comunica faptul cã stu- denþii vor fi duºi la Piteºti ºi, acolo, ei vor face reeducarea. 4. August 1948, la procesul unui lot de studenþi din Bucureºti, avocaþii aces- tora le-au spus acuzaþilor: "Chiar de veþi primi pedepse mari, nu vã speriaþi, în penitenciarele în care veþi merge, veþi avea posibilitatea sã faceþi reeducarea ºi, astfel, vi se va reduce din pedeapsã". 5. Septembrie 1948, deþinutul Tacu Aurel, arestat la Suceava, este transferat

13 la Jilava ºi comunicã colegilor sãi cã, deja, la Suceava a început reeducarea. 6. Octombrie 1948, la Jilava, Vicã Negulescu, comandant legionar, le-a spus studenþilor cã, în caz cã se va face reeducarea, studenþii sã nu accepte decât atunci când aceasta va avea o formã oficialã, propusã ºi acceptatã de adminis- traþia închisorii ºi "bãieþii sã nu se punã de-a craca", sã accepte ºi sã facã totul pânã la compromiterea demnitãþii lor. 7. Ianuarie 1949, când a avut loc procesul lotului Medicinã Bucureºti, la Tribunalul Militar, comisarul care-i însoþea pe studenþi la proces le-a spus: "acolo unde veþi fi duºi, administraþia vã va da cãrþi ºi veþi face reeducarea". 8. Februarie 1949, la închisoarea Uranus, dupã ce procurorul a citit sentinþa, le-a spus studenþilor: "acolo unde veþi merge veþi face reeducarea". 9. Martie 1949 - la închisoarea Piteºti, directorul îi întreabã pe studenþi dacã vor sã citeascã cãrþi marxiste. Rãspunsul fiind afirmativ, aceºtia au primit cãrþi, reviste, ziare ºi, odatã cu ele, ºi posibilitatea de a trimite ºi primi scrisori ºi pachete ºi a avea vorbitor, înlesniri ce au durat pânã la 8 iunie 1949. 10. Aprilie 1949, la Piteºti, directorul adresându-se unui grup de studenþi: "Guvernul a hotãrât sã fiþi recuperaþi. Cei mai mulþi dintre voi sunteþi fii de þãrani ºi muncitori ºi aveþi o origine sãnãtoasã, numai împrejurãrile v-au dus pe cãi greºite, aºa cã Guvernul a hotãrât sã vã recupereze". 11. Septembrie 1949, deþinutul Teja Constantin, anchetat la MAI de cãtre Nicolschi care, în momentul când a fost transferat de la MAI, i-a spus: "Teja, n-ai vrut sã ne spui nouã, o sã spui la ai tãi", s-a convins de cele spuse când a ajuns la Gherla ºi a fost supus la torturi inimaginabile de cãtre colegii lui de suferinþã. Avertismentul lui Nicolschi se baza pe cunoºtinþele pe care le avea despre modul cum se practica reeducarea în închisori. 12. Decembrie 1949, Timiºoara, comandantul Securitãþii - Moº Aurel, care l-a anchetat pe Sebeºan Emil, acesta fiind transferat la Piteºti, îi spune: "unde te vei duce, peste o lunã sau douã, n-o sã-þi mai ardã de glume". Acelaºi avertisment, ceea ce dovedeºte cã reeducarea a fost programatã cu mult înainte ºi odatã cu aceasta ºi condiþiile ºi modul de desfãºurare a ei, în cadrul cãreia teroarea, tor- tura vor constitui un factor determinant ºi cã reeducarea era coordonatã de la centru; nu recuperarea deþinuþilor urmãrea regimul, ci lichidarea moralã a aces- tora ºi chiar lichidarea lor fizicã, dacã ar fi fost nevoie, aºa cum, de altfel, s-a ºi întâmplat. 13. Suceava 1948, închisoarea în care a început reeducarea. Celulele ºi camerele de la subsol, parter, etaj unu ºi doi erau supraaglomerate. La parter, etaj unu ºi doi, au fost amenajate birouri de anchetã, adevãrate camere de tor- turã, dotate cu toate instrumentele de supliciu. Anchetele, adevãrate exerciþii de cruzime, au continuat zi ºi noapte timp de 3 luni ºi au fost conduse de vechii poliþiºti, în speranþa cã-ºi vor spãla pãcatele ºi cã vor supravieþui în noul ev comunist, asistaþi de elemente tinere, care au învãþat repede meseria de cãlãu, întrecându-ºi, în scurt timp, maeºtrii. Bãtãile, schingiuirile sãlbatice, umilinþele la care am fost supuºi ilustrau cum nu se putea mai bine dezlãnþuirea bestialitãþii,

14 în stare latentã, ascunsã în profunzimile inconºtientului uman, moºtenire din existenþa biologicã a omului. Pe timpul anchetelor, regimul de detenþie a fost extrem de dur. În închisoare domnea o atmosferã înfricoºãtoare, determinatã de þipetele, urletele, rãgetele ºi gemetele celor schingiuiþi. În aºteptarea rândului la supliciu, trãiam clipe de coºmar. Odatã cu terminarea anchetelor, situaþia s-a schimbat în mod radical. Liniºtea a pus stãpânire pe închisoare ºi o destindere binevenitã ne-a scos din atmosfera de teroare, trãitã cu maximã intensitate. Comportamentul personalului administrativ ºi al anchetatorilor s-a umanizat, manifestând înþelegere ºi chiar încurajare cu privire la viitorul nostru. Pe acest fond de destindere s-a testat, de cãtre cei ce urmãreau reacþia deþinuþilor faþã de noua situaþie, disponibilitatea acestora de a dialoga cu puterea ºi, totodatã, a fost lansatã iniþiativa de colaborare, în schimbul eliberãrii condiþionate ºi integrãrii deþinuþilor în viaþa socialã. Rolul important în aceastã acþiune l-a avut inspectorul MAI, Ciupagea, cel care coordonase anchetele. Acesta, relativ tânãr, inteligent, manierat, a cãrui prezenþã distona cu sadismul, prostia ºi vulgaritatea brutelor de anchetatori, ºi dispunând de un vocabular ales, purta discuþii cu deþinuþii din celulele pe care le vizita des, dar ºi în cele particulare cu anumite "vârfuri", insu- flând încredere ºi împãrþind, cu uºurinþã, speranþe. O relaxare generalã, însoþitã de un optimism mai mult sau mai puþin exage- rat, relaxare bine întreþinutã ºi condusã cu profesionalism de experþi în materie, domnea în închisoare. În aceastã atmosferã de relaxare, speranþele au reînviat ºi, bineînþeles, erau cultivate cu grijã. Un zvon încurajator începuse sã circule în închisoare: presiuni externe, vin americanii, slãbiciunile regimului, în curând va ceda, zvon cu efect credibil, cu atât mai mult cu cât se suprapunea cu dorinþele noastre ºi alimenta speranþele tuturor. La scurt timp, pe fondul acestui optimism general ºi-a fãcut loc un alt zvon care avea girul unor persoane competente din rândul deþinuþilor ºi chiar din rân- dul personalului administrativ, ºi anume: suntem mulþi, suntem tineri ºi suntem dintre cei mai buni, iar regimul are nevoie de noi. S-a format un comitet de iniþia- tivã care sã ducã tratative cu conducerea în vederea eliberãrii noastre. Luna august a fost încãrcatã de promisiuni, speranþe ºi multã, foarte multã naivitate. Au fost redactate, în luna august ºi septembrie, câteva memorii adresate CC al partidului, MAN, MAI, Guvernului. A fost un joc pe care noi nu-l bãnuiam, pentru cã nu cunoºteam comunismul, ideologia ºi mecanismele psihologice asociate cu teroarea, mecanisme de penetrare ºi acaparare a indivizilor ºi maselor, de sub- jugare a popoarelor. Între speranþã ºi deznãdejde se aºtepta cu înfrigurare evoluþia evenimentelor. Oricum, eliberarea sugeratã de anchetatori era condiþionatã de garanþii ferme din partea deþinuþilor cã nu vor mai întreprinde nici o acþiune duºmãnoasã ºi luarea de angajamente de colaborare, în sensul cunoaºterii realitãþii ºi participãrii cu bunã credinþã la viaþa socialã. Aºa a luat fiinþã în camera 9 de la etajul II, în sep- tembrie 1948, un cerc de studii marxiste în vederea reorientãrii ºi autoreeducãrii deþinuþilor, cerc iniþiat de Bogdanovici Alexandru. De menþionat cã o parte dintre

15 cei care s-au alãturat lui Bogdanovici, ºi mai târziu lui Þurcanu, au devenit, la Piteºti ºi Gherla, cei mai sadici torþionari. Activitatea cercului consta în prelegeri ºi comentarii, citire de broºuri marxiste ºi ziare, cântece muncitoreºti ºi discuþii. Aceastã activitate a durat pânã în decembrie 1948, când au început procesele. În aceastã perioadã membrii cer- cului au mai redactat câteva memorii, adresate forurilor de conducere ale þãrii. În timpul procesului, Bogdanovici ºi Þurcanu, fãcând parte din acelaºi lot, au stabilit ca, dupã proces, sã continue autoreeducarea, sub o formã organizatã ºi credi- bilã, care sã ducã la o activitate sistematicã de îndoctrinare a deþinuþilor ºi de colaborare cu regimul. Dupã proces, în luna februarie 1949, în camera 15, la eta- jul II, cei doi protagoniºti au pus bazele unui cerc organizat dupã modelul acti- vitãþii grupurilor UTC, numit ODCC = organizaþia deþinuþilor cu convingeri comu- niste. Conducerea ODCC a fost asiguratã de un birou format din 6 persoane: Þurcanu Eugen - secretar, Bobu Ion - organizator, Bogdanovici Alexandru - edu- caþie politicã, Gebac Leonard - evidenþã cadre, Negurã Ion - ajutorul lui Gebac, ºi Mãrtinuº Alexandru - documentare. De data aceasta, conducerea activitãþii de reeducare a fost preluatã de Þurcanu Eugen. La activitatea de reeducare au par- ticipat mai mulþi deþinuþi ºi ea a constat în: studierea operelor lui Lenin ºi Stalin, citirea de ziare ºi comentarii, materiale furnizate de cãtre referentul politic al închisorii, Stângã. Activitatea ODCC a început cu aprobarea ofiþerului de Securitate Marici ºi a gardianului prim Ioanovici ºi cu supervizarea lui Ciupagea, Bãlãceanu ºi Ciorneþchi, ofiþeri MAI. Deschiderea oficialã a activitãþii ODCC a avut loc la 6 martie printr-o "serbare", la care a participat ºi conducerea închisorii (detalii asupra acestei perioade, vezi lucrarea: Reeducarea deþinuþilor politici în închisorile comuniste). Activitatea ODCC a continuat pânã la 18 aprilie 1949, când s-a dat startul pentru transferul deþinuþilor la închisorile special repartizate, pentru executarea pedepselor. La 19 aprilie 1949, Þurcanu Eugen împreunã cu echipa sa este transferat la Piteºti unde, cu sprijinul administraþiei închisorii ºi sub stricta supraveghere ºi coordonare a organelor superioare din MAI ºi Securitate, va organiza ºi conduce un laborator de psihopatologie umanã, unic, ca amploare ºi monstruozitate, în tot lagãrul comunist. La Suceava, activitatea ODCC a fost condusã de Bogdanovici Alexandru, pânã la transferarea acestuia tot la Piteºti, unde va plãti cu viaþa confruntarea cu Þurcanu Eugen. Sfârºitul lui Bogdanovici este de domeniul antologicului, al absurdului, expresie autenticã a unei ideologii criminale, cu care s-au identificat toþi conducãtorii - mari ºi mici - ai comunismu- lui. Prologul morþii lui ªura Bogdanovici: "Vrei sã mori, ªura? N-avea grijã, cã n-ai sã scapi. Ai vrea tu, dar n-a sosit încã vremea … faci pe mortu'? Las' cã te înviez eu. N-ai grijã. Tot de mâna mea ai sã mori, dar nu acum, ci când oi vrea eu", cuvinte rostite de Þurcanu, produs exemplar al reeducãrii practicate în închiso- rile din România, iniþiate ºi coordonate de cãtre conducerea partidului comunist.

16 17 GHEORGHE BARCAN Am fost ºi eu la Midia...

Întâmplãrile, momentele ºi trãirile prezentate în materialul alãturat nu au deloc scopul de a evidenþia suferinþele ºi comportamentul meu, care rãmân în plan cu totul secundar, prin însãºi expunerea lor. Ele aratã însã metodele folosite de cãtre forþele de represiune pentru organizarea opresiunii ºi exter- minãrii celor ce li s-au opus, într-un fel sau altul, sub diferite forme. Au fost cen- tre special pregãtite în acest scop, în diferite ºi numeroase locuri din þarã. Mulþi, foarte mulþi dintre cei oprimaþi s-au stins prin acele locuri de detenþie, iar cei eliberaþi au scãpat doar de sufocarea celulelor sau a sârmei ghimpate, prigoana continuând ºi dupã aceea prin multe alte mijloace.

Capul Midia - o citadelã a gulagului românesc

La început de iunie 1952, dupã întoarcerea din "producþie" ºi servirea cinei, se anunþã adunarea. Se citesc multe nume de pe listele aduse ºi se spune: - Toþi cei care ºi-au auzit numele, cu bagajul pe platou! Am predat cele ale lagãrului ºi ne-am luat bocceaua noastrã, aºteptând. Operaþiunile au durat mult, era deja noapte. Arestãrile, deplasãrile ºi alte acþiuni politice organizate se fãceau de regulã noaptea: le plãcea întunericul. Simþeau cã fac lucruri inumane, nefireºti, nedemne ºi ilegale, ºi le voiau ascunse. Au venit dubele pentru îmbarcare; eram mulþi ºi nu ºtiam încotro mergem. Aveam situaþii ºi dosare diferite, deci nu ne duceau la judecatã; o altã depo- zitare. Mã întrebam: eu nici nu am vãzut sala de tribunal, nu am fost judecat; de ce mã reþin atunci, unde mã duc? Convoiul de maºini se pune în miºcare, cu escortã, trecem prin Bucureºti, pe la periferie, dupã zgomotul de afarã. Dupã mai mult timp auzim semnale de locomotivã; era clar: fãceam o cãlãtorie mai lungã, cu trenul. Ajungem cu spatele dubelor aproape de vagoane; pe rând ºi încadraþi de securiºti ºi miliþieni, trecem în vagoane "clasa marfã", înghesuiþi, înghesuiþi mereu. - Strângeþi rândurile!

18 - Faceþi loc, mai aproape, mai aproape! Erau operativi. Pe laturi se mai vedeau ºi câþiva civili care priveau curioºi. - Circulaþi, circulaþi! se repezeau la ei miliþienii, iar nouã ne adresau printre dinþi câte o înjurãturã: - ...zeii voºtri de bandiþi! Totul s-a desfãºurat cu repeziciune. Câteva strigãte, fluierãturi ºi garnitura se pune în miºcare. Ne depãrtãm de capitalã în "glasul roþilor de tren... cu sus- pine". Era o cãldurã sufocantã, dupã o zi toridã, aerisirea fãcându-se prin gemuleþul cu gratii din partea de sus a vagonului. Se mai formau ºi mici curenþi de aer în mers, din cauza unor fisuri de etanºeitate, dar insuficienþi pentru îngrãmãdirea de oameni din vagon; respiraþia era greoaie ºi transpiraþia abun- dentã, ceea ce fãcea atmosfera ºi mai grea, înãbuºitoare. Raze de lumini frânte, strecurate prin zãbrele la trecerile prin halte ºi staþii, luminau feþe palide îngrijorate, suferinde, copleºite. Cei de lângã geam, unde se perindau mai mulþi cu multã greutate pentru a lua o gurã de aer; ºi mai cunoscãtori ai locului au strigat: - La Canal! Un fior ne-a cuprins pe toþi; faima Canalului era bine cunoscutã. Pentru cei scãpaþi din întunericul beciurilor Securitãþii, din chingile anchetelor era poate o speranþã de mai bine. Neliniºtea era generalã; din partea celor pe care îi cunoºteam bine nu te aºteptai la nimic bun. Ne puneam cu toþii aceleaºi întrebãri: câtã vreme voi rãmâne aici, sau voi mai pleca vreodatã? Încã din prima zi am aflat cã la Capul Midia nu se stãtea prea mult! Ori plecai dupã câtva timp, nu prea îndelungat, ori nu mai plecai niciodatã! Încã în dimineaþa sosirii, dupã o masã sãracã, constând dintr-o zeamã cu câteva boabe de nãut, luatã în fugã, am fost încadrat într-o brigadã ºi trimis în ecluzã. Acolo jos era parcã un infern; se lucra cu disperare: în zgomote de vagoneþi, lovituri de târnãcop ºi rãngi pentru dizlocarea pietrelor, a stâncilor, comenzi ºi strigãte, detonãri de dinamitã din când în când, toate într-o desfãºurare apocalipticã. Ceaþa s-a ridicat ºi s-a instalat o cãldurã sufocantã. Se lucra într-un ritm rapid, parcã cu disperare; de ce oare? Era o normã umflatã peste puteri ºi nerealizarea ei ducea la mãsuri draconice, la pierderea ºansei de a supravieþui, lucru ce se urmãrea de fapt. Toate pãreau a se desfãºura într-un nonsens, dar cu aceeaºi finalitate: dacã munceai peste puteri pentru a te apropia de realizarea normei, cãderea fizicã ºi psihicã erau iminente; dacã nu fãceai aceste eforturi - lipsa alimentaþiei, încarcerarea, bãtaia duceau la acelaºi rezultat. Era imposibil sã gãseºti un echilibru între ele ºi nici nu exista. Pe ºarpanta ecluzei, în panta mare, erau fãcute scãriþe, sãpate în pãmânt în linie oblicã, care te duceau sus. Din cauza cãldurii, a muncii istovitoare, mulþi ieºeau fãrã cãmaºã. Se ieºea repede ºi trebuia mare atenþie pentru a nu te dezechilibra ºi a cãdea pe ºarpantã în jos, poate peste stânci.

19 Dupã prima zi de muncã în ecluzã mã simþeam dãrâmat, urcam cu greu ºi mã strãduiam sã rãspund la comandã: - Þineþi aproape! Mã apropii de vârful pantei ºi vãd cã cei ajunºi sus se împrãºtie în fugã, în dreapta ºi în stânga, cât puteau de repede. Comandantul adjunct al coloniei, un ofiþer pe nume Bogdan, venea cu ºareta trasã de un cal, îndemnându-l la trap cu biciul din piele, cu noduri pe fir. Venea uneori sã primeascã deþinuþii ieºiþi din "ºut". Lãsa atelajul deoparte ºi apãrea în capul scãrii, de unde împãrþea lovituri cu biciul, într-o parte ºi alta, cât putea de repede ºi de tare, pe unde apuca, celor ce treceau pe lângã el. Unii reuºeau sã scape prin fugã, când lovea într-o parte, alþii, mai puþin iuþi, primeau ºi mai multe lovituri. Se vedeau piei însângerate, oameni chirciþi de durere, oblojindu-ºi cum puteau rãnile. Nu aveam putere sã fug, ci doar sã mã târãsc, fiind epuizat dupã cãlãtoria chinuitoare cu trenul ºi dupã munca peste puteri din ecluzã. Mi-am aruncat pro- tector cãmaºa peste umãr ºi m-am dus drept spre el, fãrã a încerca un gest de apãrare, de evitare a biciului. Eram aproape de el, numai cã nu l-am atins, privindu-l cu calm ºi resemnare, fãrã a mã agita în vreun fel. A ridicat biciul ºi aºteptam sã cadã; dar n-a cãzut, nu l-am simþit ºi eram trecut de el, îl vedeam înainte în imaginaþie, cum lovea, lovea...; am privit în urmã, acelaºi spectacol, aceleaºi strigãte de durere. Ce s-a întâmpalt oare? Vreun sentiment de milã, de compãtimrie, de simþ uman l-a oprit o clipã sã loveascã? Sârguinþa ce o manifesta în continuare excludea acest lucru. Ar fi lovit poate, aº fi cãzut ºi ar mai fi dat, poate nu aº fi avut nici putere sã strig. Ori el nu dorea aceasta, ci strigãte de durere, sã vadã teama celor ce fug însângeraþi, durerea celor ce strigã. Cu mine ºi-ar fi ratat câteva momente de plãcere sadicã. A fost prima mea zi de muncã în colonia Capul Midia. Aceasta era cartea ei de vizitã. Dupã acest dement ºi barbar spectacol îºi lua birja ºi pleca, probabil satis- fãcut de "normã", spre colonie. Ne-am îndreptat spre colonie, apoi spre baracã, unde ne odihneam dupã obositoarea ºi chinuitoarea muncã de peste zi. O cinã sãracã, de altfel ca ºi masa de prânz, ºi apoi am intrat într-un somn adânc ºi greu. A doua zi mã deºtepta sinistrul sunet metalic ºi rãcnetele miliþienilor, prin care ni se anunþa coºmarul zilei ce abia a început. Am ieºit repede afarã, mi-am spãlat mâinile ºi faþa, mi-am fãcut discret semnul crucii ºi am rostit o scurtã rugãciune, aºa cum eram obiºnuit din copilãrie ºi am zis: Doamne ajutã-mi! Când am intrat în dormitor era sã cad jos: un aer greu respirabil, cu miros de transpiraþie, ca urmare a lipsei de igienã corporalã, volumul foarte mic de aer la sutele de oameni dinãuntru, cu uºa de la intrare ca mijloc de aerisire. În acest mediu te intoxicai zilnic, te stingeai câte puþin, fãrã a mai adãuga cele- lalte greutãþi. Geamurile se deschideau în afarã ºi nu îndrãzneai sã le deschizi

20 ºi nici nu puteai sã te plimbi noaptea printre barãci. Începând din ziua a doua m-au repartizat în altã brigadã, la sãpat pãmânt, încãrcat, descãrcat ºi transportat cu vagoneþii. Eram repartizaþi câte 2 la un vagonet. ªi aici era foarte greu de realizat norma exagerat de mare, având de urcat cu vagoneþii ºi în pantã. Fiecare zi pãrea mai obositoare ca cealaltã. Eram cel mai tânãr în brigadã, cu o stare fizicã foarte precarã. Într-o zi mã anunþã brigadierul sã-mi las unel- tele ºi sã-l urmez: Îmi schimba locul de muncã. Am fost repartizat la spart pia- tra pentru terasament de cale feratã. Prima impresie a fost de bucurie: am sã rãspund singur de munca mea. Dar niciodatã cu "ei" nu te puteai aºtepta la mai bine; ºi aºa a ºi fost: norma de aici era imposibil de realizat. Au adus un marinar vânjos, pe nume Frâncu, proaspãt venit în colonie, pen- tru nu ºtiu ce delict, l-au hrãnit bine ºi dupã o odihnã bunã i-au pus la dispoziþie uneltele necesare pentru zdrobit ºi stivuit piatra: barosul, ciocanul, ºpiþul meta- lic, grebla ºi furca metalicã, apoi materia primã ce urma sã fie prelucratã, piatra albastrã de dimensiuni diferite, mai mici ºi multe foarte mari, ce trebuia sã fie tocatã, zdrobitã la dimensiuni cerute, pentru terasamentul C. F. R., apoi stivuitã pentru a fi evaluatã, ºi acest "zmeu" s-a luptat zi de varã pânã-n searã cu pia- tra brutã ºi durã, realizând 4 mc. Nici nu bãnuia poate acest marinar ce ne pune în spate, lucru ce, pânã la urmã, i-a fost fatal. A cãzut sub propriu-i record. - Aceasta este norma zilnicã pentru fiecare bandit! Aºa a hotãrât condu- cerea coloniei! Se lucra cu îndârjire, cu disperare, în praf de pulbere finã; aveam ochii ºi sprâncenele, faþa ºi pãrul ca ale morarului, numai cã pudra era de piatrã, pia- trã nimicitoare pentru piele, ochi ºi plãmâni. Mâinile ºi degetele erau însânge- rate, se infectau ºi munca devenea din ce în ce mai grea, mai chinuitoare. Nu am reuºit niciodatã sã fac norma. În primele zile, cu mare efort ºi având ºi piatrã mai micã m-am apropiat de 3,5 mc, apoi din ce în ce mai puþin. Credeam cã munca þi-ar putea oferi, eventual, acel echilibru pentru a rezista, a supravieþui, în loc de a accepta penalitãþile crude ce þi se aplicau în caz de refuz ºi care, în foarte scurt timp, te doborau. Când încercam o micã pauzã, sã respir puþin ºi lãsam ciocanul sã cadã din mânã, el nu cãdea; mâna era înlemnitã pe coada ciocanului. Ca sã-l las din mânã, trebuia sã desfac deget cu deget de pe coada lui. Din zi în zi eram mai slab, mai slab ºi grãmada de piatrã era din ce în mai micã. Nu mai era nevoie sã-mi aplice pedepsele menite sã mã distrugã pentru cã ei vedeau cã eu sunt înscris pe toboganul cãderii totale, care era din ce în ce mai aproape. Dupã circa 5 luni de "ºedere" în aceastã colonie am ajuns sã am 37 de kg la 21 de ani! * Era aici ºi o tripletã administrativã îngrozitoare formatã din comandantul Borcea, ajutor de comandant Bogdan, medicul coloniei Radu, care nu ºtiu dacã era medic M. A. I. sau deþinut. Medicul Radu îndeplinea mai mult funcþia de normator al morþii decât aceea ce i-o conferea profesiunea lui. Scotea

21 oamenii la lucru chiar cu temperaturi de peste 39 grade, spunându-le: - O sã vã reveniþi! (Mulþi dintre aceºtia nu mai (re)veneau pe picioarele lor!). Comandantul întreba: - Care e "recolta" pentru azi? - 4, 5, 6 (sau alt numãr care reprezenta morþii din acea zi) terminaþi, rãspundea omul în "halat alb" - medicul. - Puþini, rãspundea Borcea, gândindu-se, desigur, la mãsuri mai severe. De fapt infirmeria era o anticamerã a morþii. Comportamentul celor de mai sus era completat de subordonaþii lor. Amintesc doar de sadicul sub- ofiþer Tâlmaciu, care avea plãcerea de a smulge mustãþile deþinuþilor pe care îi întâlnea, perciunii lor, iar dacã acestea lipseau, prindea deþinuþii de pãr ºi le smulgea smocuri din el... * Îmi amintesc de un þãran de pe Mara, din Maramureº, întâlnit pe acolo, un om simplu ce dusese o viaþã liberã, muncind parcã cu evlavie pãmântul, îngri- jind animalele, cãutând sã aducã familiei cele necesare pentru existenþã. Toate acestea într-o moralitate, comportament ºi tradiþie cunoscute þãranilor mara- mureºeni. Ei nu lucrau în zilele de sãrbãtoare ºi în fiecare zi, când se spãlau dimineaþa sau înainte de masã, se descopereau, îºi fãceau semnul crucii ºi rosteau o scurtã rugãciune; ei socoteau spurcat pe acel ce nu-ºi spãla mâinile înainte de a se aºeza la masã ºi nu se descoperea în acelaºi timp. Era o igienã simplã, un bun simþ convenit ºi respectat. ªi am vãzut pe acest þãran, acolo, mai îmbãtrânit, chinuit de muncã ºi de foame ºi de cine ºtie ce gânduri ale lui, în total dezacord cu nefirescul în care se afla, l-am vãzut deci punându-se pe jos, pentru a culege cu gura de pe podeaua murdarã câteva fãrâmituri de pâine ºi o rãmãºiþã de ciorbã scursã de pe canistrã. Cât de înfometat trebuia sã fi fost el pentru a se "spurca" astfel, pentru a-ºi cãlca în picioare demnitatea simplã, cu care se obiºnuise de o viaþã?! L-am mai întâlnit de vreo douã ori, cu mersul lui încet ºi gârbovit, mai mult târându-se. Într-o zi nu a mai apãrut, stingându-se cine ºtie pe unde ºi cum, rostind poate o întrebare: de ce oare, Doamne?! În acea colonie te stingeai puþin câte puþin, zi de zi, ºi nu puteai opri acest proces, dar îl puteai încetini numai prin credinþa în DUMNEZEU ºi cu ajutoul LUI, care te ajutã sã îþi întãreºti moralul, sã reziºti asupririi, sã încetineºti cãderea în nefiinþã.

Aici trebuia sã trãieºti murind ºi nu sã mori trãind! Trebuia sã te ridici mereu, sã faci paºi, sã nu te laºi doborât, cãzut! *

22 În una din zile am aflat cã un consãtean de al meu, Chiº Dumitru a lui Vasalie, poreclit Mitrucã, ar fi la Midia. Cu greu l-am gãsit ºi am stat de vorbã cu el în câteva rânduri, era demoralizat ºi foarte slãbit. Ca ºi mine, nici el nu ºtia nimic de pe acasã. Eram vecini ºi rude mai îndepãrtate. Dupã un timp nu l-am mai vãzut, cineva din brigada lui mi-a zis cã e bolnav, la infirmerie. Am fost de câteva ori pe la el seara; nu arãta deloc bine ºi avea icter. Mi-a zis: - Nu-mi dau medicamente ºi nu mã trateazã. Cred cã am sã mor curând. - Lasã cã o sã-þi treacã, trebuie sã ai încredere, sã nu te laºi ºi bunul Dumnezeu o sã te ajute sã scapi! Deºi îl îmbãrbãtasem pe el, mã simþeam ºi eu din ce în ce mai slab. Cei ce ne supravegheau se aºteptau ca într-o zi sã nu mai rãspund la apel, sã nu mai fiu la locul meu de muncã. Nu-mi mai spuneau nici "banditule" ºi nici "mai lasã puþin ciocanele". Îm þiuiau uneori urechile, îmi apãreau în faþã cercuri negre, tot mai dese, pânã formau un disc negru. Atunci mã lãsam jos ºi când îmi reveneam mã strã- duiam sã nu mã las, sã lupt, sã mã mai ridic o datã cã poate îmi trece. Dar pia- tra se spãrgea tot mai greu, era parcã alta. Cu tot moralul ce încercam sã îl menþin, îmi trecea tot mai des prin gând cã pentru mine spartul pietrei începe sã se termine. * Într-o zi, mai devreme, se face mare agitaþie în baracã. În uºã un miliþian citeºte de pe un tabel mai multe nume zicând: - Toþi cei ce ºi-au auzit numele sã îºi ia bagajul ºi sã iasã pe platou, în pas alergãtor! Ultima comandã nu mai era necesarã. Toþi ne întrebam: - Oare ne elibereazã sau ne duc altundeva? Oricum, tot însemna "o elibe- rare" faþã de ceea ce a fost aici. S-a pronunþat ºi numele meu; m-am bucurat ºi am prins noi puteri, speranþe noi m-au întãrit ºi, cu bagajul ce-l aveam, am ieºit repede afarã. Era deja rece, spre sfârºit de noiembrie. Am lãsat bagajele la cineva ºi am fugit la infirmerie pentru a-mi lua "la revedere" de la Mitrucã. Pe platou era miºcare, oamenii se adunau. Am trecut pe lângã un miliþian ºi m-am simþit lovit peste spate ºi cap. Am cãzut jos, cu nasul în pãmânt. M-am ridicat cu greu, m-am uitat în urmã ºi am vãzut chipul hidos al miliþianului ce m-a lovit pe la spate: râdea satisfãcut. Nu era Tâlmaciu, era un altul, erau mulþi ca el. Avea pistol la brâu, dar avea ºi o bâtã; cu ea m-a lovit. Am intrat la infirmerie ºi l-am gãsit pe Mitrucã aproape în agonie. Era uscat, palid-negru la faþã ºi abia respira. Mi-am dat seama cã era pe sfârºite. - Eu nu ies de aici! útia m-au lãsat sã mor cu zile! Doctorul se uitã la mine ca sã vadã când "plec". - Lasã cã poate îþi revii ºi poate dã Domnul sã ne întâlnim sãnãtoºi acasã. Ne duc de aici, dar nu ºtiu unde. L-am îmbrãþiºat ºi i-am zis: Dumnezeu sã-þi ajute!

23 Douã lacrimi s-au scurs pe obrazul lui uscat, în loc de orice rãspuns. Cu durere în piept ºi lacrimi în ochi am ieºit pe platou. Un nou apel, dupã care am fost îmbarcaþi în trei dube 80 de deþinuþi, fiind însoþiþi de miliþieni ºi securiºti. Ne-am privit ºi am înþeles situaþia; eram toþi aleºi pe sprânceanã: muribunzi. Ne sprijineam unul de altul pentru a rãmâne în picioare, ieºeam de aici pentru a merge în altã colonie, în MIDIA nu mai era loc pentru morminte ºi nu dãdea "bine". Cred cã erau mult mai mulþi în "subteran" decât la suprafaþã. Cu un suspin de uºurare am ieºit pe poarta coloniei ºi, ca într-o strãfulge- rare, mi-a trecut prin faþã tot supliciul îndurat aici. Priveam aceastã scenã, pe care noi, actorii proscriºi, am jucat în spectacolul morþii. Cei din Colonie, pro- scriºii de dupã sârmã, treziþi ºi ei, ne priveau cu jind, iar regizorii acestei drame, torþionarii, se uitau dupã noi cum se uitã animalul de pradã dupã victima ce poate îi scapã! * Au urmat alte colonii de muncã: Km 31, Coasta Galeº ºi, în sfârºit, Colonia de muncã Oneºti, de unde am fost eliberat, în 4 martie 1954. Toate au avut un regim dur, cu muncã multã ºi hranã puþinã, mizerabilã, de fapt locuri de dis- trugere, mai durã sau mai lentã. Dar dintre toate, locul cel mai negru pe traseul suferinþei mele a fost, de departe, Capul Midia, aº putea spune lagãrul de exterminare. În Colonia Km 31 am fost TOÞI salvaþi de medicul de aici Dl. Dr. Rãdulescu, un om firav ºi ºchiop la un picior, în urma unei rãni primite în rãzboi, adus direct din prizonierat din Rusia, împreunã cu mulþi alþi ofiþeri, aici la Canal. Se spunea cã doctorul a salvat pe soþia comandantului de la moarte sigurã, operând-o cu mijloacele rudimentare ce le avea la îndemânã. Comandantul Coloniei i-a dat mânã liberã sã îngrijeascã bolnavii ºi sã-i trateze, aducându-i ºi medicamente. Tot lotul de distrofici aduºi de la Midia am fost þinuþi în barãci, îngrijiþi tot timpul ºi ni s-a dat ºi o alimentaþie îmbunãtãþitã. Acelaºi lucru s-a întâmplat ºi cu un al doilea lot, de 80 de deþinuþi, aduºi tot de la Midia. Ne-a readus pe toþi la viaþã. Ce ºansã mare ºi la limitã am avut! Câtã diferenþã între acest medic ºi cel de la Midia, între comandantul de aici ºi monstrul Borcea! Dupã ce ne-am mai întremat puþin, am fost scoºi la munci mai uºoare, în colonia care acum se con- struia, iar apoi am intrat în programul obiºnuit de muncã a deþinuþilor, cu muncã istovitoare, intensã ºi alimentaþie sãracã. Aici nu eram biciuiþi, nu eram loviþi cu bâta, nu ni se smulgeau perciunii ºi se acorda un minim respect suferinþelor de care aveam parte. Erau condiþii minime pentru a putea rezista în detenþie ºi, eventual, a ieºi pe picioare în libertate. Altfel, programul în colonii era stabilit de afarã, de "ºtabii" cei mari, cei ce conduceau distrugerea ºi eliminarea ele- mentelor duºmãnoase regimului roºu ce se stabiliza. În 6 decembrie 1952 am primit prima veste de acasã. Era un pachet de 5 kg care mi-a fost înmânat, dupã control. M-au bucurat nespus de mult cele câteva rânduri scrise, din care am aflat cã cei de acasã erau bine ºi sãnãtoºi, munceau pe ogoarele "înfrãþite" ale C. A. P. Aceastã veste mi-a ridicat foarte

24 mult moralul, ajutându-mã sã suport mai uºor condiþiile de detenþie. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de Moº Nicolae, zi pe care o serbez în fiecare an! Pot spune cu certitudine cã aici am reînviat, am revenit la viaþã, am primit un nou certificat de naºtere! ªi asta datoritã îngerului nostru pãzitor, acest medic la care mã gândesc tot timpul ºi zic Dumnezeu sã-l ajute ºi sã-l aibã în pazã, oriunde este el. Un alt moment ce-mi revine în amintire este ziua morþii lui Stalin. Eram la munci agricole. Deodatã auzim sunete prelungite de sirenã ºi atunci paznicii noºtri ne-au anunþat, cutremuraþi de emoþie: - Atenþie! Moment de reculegere! A murit Marele Stalin! Ne-am rezemat în uneltele noastre agricole ºi am plecat capul, având prile- jul unei reculegeri pentru fraþii noºtri de suferinþã ce au plecat dintre noi, reflecþii pentru pãtimirile noastre, influenþate, determinate de cel pe care ni se cerea sã-l "plângem". - Gata cu "smiorcãiala"! Ne-am apucat din nou de lucru; uneltele agricole mergeau parcã mai cu spor, pãmântul era mai puþin dur, mai reavãn! * Înainte de a ieºi pe poarta Coloniei Oneºti, am fost controlaþi, ni s-a înmâ- nat un bilet de eliberare ºi un carnet CEC. Eu aveam înscris pe el o sumã de 100 ºi câþiva lei! Fiecare din cei ºase deþinuþi ce ne eliberam am semnat o declaraþie cã nu vom spune nimãnui unde ºi cum am fost anchetaþi, cum am fost trataþi în închisori, în coloniile de muncã. ÎN CAZ CONTRAR, VOM REVENI PENTRU MAI MULT TIMP ªI NE VA FI MAI GREU! 01. 04. 1949 - 04. 03. 1954, aproape 5 ani în care am fost lipsit de libertate, în anchete ºi detenþie, fãrã a trece printr-o salã de tribunal, deci fãrã a fi fost judecat ºi condamnat, pe biletul de eliberare, la motivul reþinerii, fiind trasã o linie. Cu toate acestea, ce perioade grele am petrecut, cu munca de exter- minare, cu tratamente ce mi-au ameninþat direct viaþa! De acum eram liber, mergeam spre locul natal. Oare cum va fi aceastã li- bertate pentru mine, cum îmi voi gãsi locul într-o societate în care "se constru- ia cu entuziasm socialismul", se ducea o muncã susþinutã pentru instaurarea ateismului în rândul populaþiei, într-o þarã care a devenit ea însãºi o colonie mai largã, cu alte gherete ºi sârmã ghimpatã, cu arãturi în jur ºi de unde nu ieºeau decât cei din "prezidiul" orânduirii? A fost o mare bucurie la întâlnirea cu ai mei de acasã, cu prieteni, cunoscuþi, vecini, ºi în discuþiile cu ei, având "declaraþia" la dosar, am evitat sã spun prin câte am trecut. M-am prezentat la Miliþie ºi mi s-a fãcut buletinul pe care mi s-a pus ºtampi- la D. O. (domiciliu obligatoriu), dându-mi-se instrucþiunile corespunzãtoare. Aveam 23 de ani ºi m-au trecut în evidenþã la Comisariatul Militar. În toam- nã urma sã fiu încorporat, desigur la detaºamente de muncã. Aveam proiecte poate prea mari: sã-mi termin liceul la fãrã frecvenþã ºi sã încerc sã intru la fa-

25 cultate pânã atunci, urmând ca armata sã o fac în cadrul acesteia. Sfârºit de mai ºi început de iunie 1954: îmi susþin examenele de clasa a IX-a la F. F., în sesiune integralã, la liceul din Viºeu de Sus. În nopþi cu foarte puþin somn, cu plimbãri dimineaþa desculþ prin rouã sau stând cu picioarele în apã rece, pentru a mã þine trez, am promovat clasa onorabil. Liceul de aici era în formare ºi am fost nevoit sã mã înscriu pentru clasa a X-a la liceul "George Coºbuc" din Nãsãud, pe care am promovat-o tot în sesiune integralã, cu exa- men de bacalaureat în iulie 1954. De aici am plecat direct la Cluj, la Facultatea de Matematicã-Fizicã. Probele de admitere erau: limba ºi literatura românã ºi matematicã - probe scrise, iar la limba rusã ºi fizicã - probe orale. Erau 180 de locuri ºi eram 3,5 pe un loc! Am apãrut pe lista reuºiþilor pe locul 60! A fost o bucurie imensã: sunt student! Îmi ziceam: în 3 luni am recuperat 2 ani din cei mulþi pe care i-am pierdut. Încep cursurile ºi sesiunile anilor de studiu. În anul universitar 1957-1958 eram în anul IV, ultimul an la secþia didacticã. Am avut bursã la intrare, iar dupã prima sesiune am avut bursã de merit pe toatã perioada studiilor. În ianuarie 1958 eram în faþa primei sesiuni din ultimul an. Într-una din zile a intrat în sala de lecturã, unde îmi pregãteam examenele pentru sesiune, por- tarul de la cãmin: - Tov. Barcan, sunteþi chemat la telefon! Mã duc jos la telefon ºi mã prezint: - Barcan la telefon. - Peste o jumãtate de orã sã vii în faþa Sfatului Popular Regional; un cunos- cut, a zis el, ºi a închis. Eram puþin contrariat ºi nici nu am apucat sã întreb cine este. M-am prezen- tat acolo ºi am vãzut un civil cã se îndreaptã spre mine; deci mã cunoºtea?! M-a invitat într-o maºinã ce staþiona lateral ºi m-am aºezat pe bancheta din spate. În faþã, la volan, era un militar cu epoleþi albaºtri, lângã el cel care m-a acostat, iar în spate, lângã mine, un alt militar cu epoleþi albaºtri. Era clar: cor- bii au apãrut din nou. Cel de lângã mine îmi pune ochelari negri pe ochi ºi îmi spune sã stau liniºtit. Dupã circa 10 minute ajungem ºi sunt condus de braþ într-o camerã, unde sunt aºezat pe un scaun ºi mi se scot ochelarii. Eram deci din nou la Securitate! Odatã intrat sub "reflectorul" lor, greu mai puteai sã scapi de ei! Bãnuiam cã voi fi urmãrit, cã voi fi filat ºi de aceea am avut tot timpul un comportament rezervat ºi mare grijã sã mã feresc de provocãri. Nu ascultam ºi nu fãceam glume, nu participam la distracþii unde acestea se puteau pro- duce. Îmi vedeam de studii cu conºtiinciozitate, iar în timpul liber eram cu colegii pe care îi cunoºteam, mergeam la filme, teatru, fãceam sport. În curând a început ancheta ºi m-au luat tare de la început: - Scrie banditule aici autobiografia! Sã scrii tot, dinainte ºi dupã eliberare! Îþi verificãm sinceritatea, cã noi ºtim totul! Am început sã scriu. Partea de detenþie era încheiatã, nu aveau ce sã-mi

26 mai gãseascã, ce sã-mi mai facã. Unele lucruri le-am mai uitat, trebuia sã fiu mai rezumativ ca sã nu intru în ceva contradicþii. Nici dupã eliberare nu am fãcut nimic politic, nu aveau cu ce sã mã mai agaþe. Au început apoi întrebãrile, insulte de tot felul ºi învinuiri total strãine mie. ªi eram tratat mereu cu acelaºi apelativ: parazitule! banditule! Din unele întrebãri puse îmi dãdeam seama cã am fost supravegheat mereu sau periodic. Negarea unor lucruri pe care le ºtiau ºi care nu conþineau nici un grad de învinuire era o prostie. Erau bineînþeles ºi tatonãri, cãutãri de cine ºtie ce piste. De exemplu: cu cine ai mai fost la întruniri dupã revoluþia din Ungaria? - Eu nu am participat la nici o întrunire nici atunci ºi nici dupã aceea, nici nu ºtiam nimic despre ele. - Pe studentul Mara îl cunoºti? - Îl cunosc ca ºi coleg de an, dar de mult timp nu l-am vãzut (îmi aminteam cã a fost arestat dupã acele evenimente ºi chiar cã ar fi murit în închisoare, lucru ce am evitat sã le spun lor). M-au mai întrebat de Mitrofan Traian ºi Mureºan Septimiu, dacã îi cunosc, dacã mã întâlneam cu ei ºi ce discutam. - Îmi sunt colegi de an, nu suntem în aceeaºi grupã, îi întâlneam la cursuri comune ºi discutam ocazional doar de-ale studenþiei, examene, sport, lucruri convenþionale. - Dar pe Andreica Gheorghe ºi Man Nistor îi cunoºti? - Sigur cã da; am fost colegi la liceul din Sighet, ei fiind mai mari ca mine. - ªtii cã au fost închiºi? - ªtiu. Toþi colegii din liceu ºtiu despre asta. - Te întâlneai cu ei? Ce discutai? - M-am întâlnit cu ei de mai multe ori, prin oraº, ocazional, venind sau mergând la facultate. Ne salutam ca ºi cunoscuþi, nu eram apropiaþi, iar dis- cuþiile erau formale, totdeauna fãrã niciun conþinut politic. Cred cã ei ºi eu ne feream de acest lucru, eram doar trecuþi prin ºcoala detenþiei... Se schimbau anchetatorii, întrebãrile, discuþiile ºi înjurãturile se repetau, fiind mereu nemulþumiþi de rãspunsuri. Mi-au reproºat ºi faptul cã nu am dus presa la facultate când eram de serviciu pentru aceasta. ªi din aceasta mi-am dat seama cã am fost urmãrit. Aceastã anchetã ilogicã ºi chinuitoare a durat toatã ziua, toatã noaptea ºi a doua zi pânã în jurul orelor 10, cu mici pauze. În acest timp am primit de vreo douã ori câte un pahar cu apã ºi am fost condus la toaletã de câteva ori. - Ne spui poveºti, ticãlosule, nu eºti sincer. Nu meriþi sã faci studii univer- sitare; demult trebuia sã te oprim! Trebuia nici sã nu te lãsãm sã le începi; liceul

27 e prea mult pentru tine! Dupã ora 10, a doua zi, un ofiþer se aºeazã în faþa mea ºi îmi spune mai blajin: - Eºti student bun la învãþãturã ºi cred cã ai vrea sã-þi termini facultatea. Se vede cã erau informaþi ºi de situaþia mea ºcolarã. Într-adevãr, în primii trei ani de facultate am luat la toate disciplinele de matematicã numai nota 10, iar media generalã o aveam în jur de 9,50. - Aº dori sã o termin; îmi place ºi de aceea am început-o. - Noi putem sã te ajutãm, dar cu o condiþie. - ??? - Sã colaborezi cu noi! Refuzul era categoric, aºa cum l-am dat la Viºeu, într-o situaþie similarã. M-am gândit însã sã încerc puþinã "diplomaþie", poate reuºesc sã scap, sã-mi pot ter- mina studiile. Le-am spus cã am mult de lucrat la teza de licenþã, cu multe traduceri care îmi iau mult timp, cã de noi, foºtii deþinuþi politici, se feresc toþi ºi cã nu mã pri- cep deloc la astfel de muncã. - Nu o sã-þi ia mult timp! Noi o sã te instruim! - De altfel, aveþi nevoie pentru aceasta de oameni de încredere ºi în mine nu aveþi! M-aþi batjocorit ºi insultat în tot felul, toatã ziua de ieri ºi toatã noaptea! Vãzând cã tot insista, cã nu merge cu busuiocul, i-am spus adevãrul: - Dumneavoastrã mã vedeþi obligat sã accept, cã nu aº avea o alternativã. Este aceasta ca un fel de ºantaj. ªi vã spun: ROLUL DE CÃÞEL DUS DE CURELUªÃ DE UNUL CU CIZME NU ÎL ACCEPT CU NICI UN PREÞ! - Banditule! O sã zbori din facultate! Îmi aruncã în cap tamponul de lemn cu sugativã ca ºi la Securitate la Bistriþa. M-a durut lovitura, ºi simþeam cum cucuiul creºte, iar ochiul mã durea. I-am lovit ºi eu cum puteam, spunându-le cã sunt independent, cã dispun numai eu de mine ºi cã au aruncat „lasoul" în gol. Pe câþi i-au prins ºi i-au fãcut victime-informatori în acest fel? M-am rãcorit pentru tot ce mi-au fãcut. Imediat mi-au pus din nou ochelarii negri pe ochi ºi m-au dus în ºuturi la maºinã, lãsându-mã de unde m-au ridicat. Îmi dãdeam seama cã situaþia mea e pecetluitã; eram ºi necãjit, evident, pe altã parte eram bucuros cã ºi de data aceasta am respins categoric tentaþia de a deveni IUDA, cu toate cã eram în situ- aþia de a mi se anula aproape 4 ani de muncã ºi cu cine ºtie ce alte consecinþe... Am mers la cãmin ºi la întrebãrile colegilor le-am spus cã am alunecat ºi m-am lovit... Nu ºtiam ce sã fac? Sã-mi pregãtesc în continuare examenele sau sã mã opresc? Le-am susþinut totuºi ºi am luat la toate trei nota 9. Trecând pe la secretariat sã îmi iau foaia de tren, vãd un anunþ prin care Mitrofan Traian ºi cu mine eram convocaþi pentru a doua zi la orele 8 la Decanat. Am intrat primul într-o salã unde era o comisie constituitã din tov. OLIVIU GHERMAN, care, dupã câte am auzit, era preºedintele Asociaþiei Studenþeºti, apoi secretarul UTC pe facultate, asistent ºi decan al facultãþii (ulterior

28 preºedinte al Senatului în regimul Iliescu ºi ambasador al României la Paris). Intervine tov. O. Gherman - se pare preºedintele acestei comisii, cel mai mare în grad: - Suntem informaþi cã ai fost condamnat politic ºi ai ascuns acest lucru în completarea dosarului personal. În acest caz suntem în situaþia de a te exma- tricula. -Tovarãºe preºedinte, eu am fost reþinut ºi anchetat de organele de Securitate, dar nu am fost nici judecat nici condamnat. În autobiografie am scris acest lucru, iar în declaraþiile de fixare a taxelor ºi burselor, din anii urmã- tori, la întrebarea: condamnãri juridice suferite am menþionat: nu am avut, iar la rubrica motivul: nu e cazul, ceea ce e conform cu realitatea. Poftiþi biletul de eliberare. S-a uitat la el ºi a observat cã am fost arestat, iar la motiv era linie. Adicã nu exista motiv. - E totul în ordine, mergi liniºtit în vacanþã! Am plecat acasã, iar la întoarcerea din vacanþã, la afiºierul facultãþii era dat verdictul: eram exmatriculat împreunã cu colegul meu Mitrofan. Mi s-a pus un nod în gât, nu puteam respira. Colegii m-au stropit cu apã rece ºi mi-am mai revenit. Am început bãtãlia pentru reînmatriculare, care nici nu bãnuiam atunci cã va dura 5 ani! Tov. decan m-a trimis în audienþã la tov. O. Gherman, care era singurul ce mã putea ajuta. Dupã trei încercãri de audienþã nereuºite am plecat la Iaºi, Timiºoara, Bucureºti solicitând reînmatricularea la aceeaºi facultate, secþia de zi sau f.f., solicitãri respinse peste tot. Am fost în audienþã ºi am lãsat sau tri- mis memorii la Ministerul Învãþãmântului, Marea Adunare Naþionalã, Consiliul General al Sindicatelor, C.C. al P. C. R.; începând din anul 1958 pânã în 1962. Rãspunsurile veneau totdeauna prin M. I. ºi aveau formularea invariabilã: NU SE APROBÃ. NU SE REVINE ASUPRA EXMATRICULÃRII. * Am cãutat sã mã angajez în posturi din zona Viºeu: în învãþãmânt ca supli- nitor, în cooperaþie, ºi mi se rãspundea cã nu sunt posturi libere, bineînþeles dupã ce cadrele îmi consultau dosarul. Am funcþionat totuºi 4 zile la contabili- tatea raionalã la Viºeu ºi 2 sãptãmâni la Fabrica de Cherestea Borºa, de unde am fost dat afarã, pe rând. Dupã acestea am fost chemat la Miliþia raionalã, unde ºeful Securitãþii, tovarãºul Neagoie mi-a zis: - Ce tot umbli brambura prin raion! Du-te în Sãliºtea ºi lucreazã la C. A. P.! Acolo þi-e locul, munca te onoreazã! În noiembrie 1958 mã angajeazã ca profesor suplinitor de matematicã în comuna Sãliºtea de Sus, neavând cine sã predea acest obiect. Am fost salarizat ca unul fãrã studii liceale încheiate, deºi trebuia, dupã studiile ce le aveam, sã fiu încadrat ca profesor calificat la ciclul doi. În acest timp, dupã

29 eºecurile privind reînmatricularea, precum ºi angajarea mea, am încercat sã mã calific ca învãþãtor, existând atunci aceastã facilitate. Am susþinut toate examenele de diferenþã de la liceu teoretic la liceu pedagogic, am susþinut lecþi- ile practice prevãzute de programã la toate obiectele, la clasele I-IV, urmând sã susþin doar examenul de licenþã, ceea ce nu ridica probleme pentru mine. Mi s- a refuzat însã prezentarea la licenþã, pe motiv cã nu predau la clasele I-IV, pre- text invocat numai pentru mine, adevãratul motiv fiind dosarul meu. * În iunie 1961 am fost convocat la Miliþia raionalã Viºeu. M-am prezentat, m-a primit un tip în civil, Leordean, care mi-a spus sã-mi scot ºireturile din pantofi, cureaua ºi tot ce am în buzunare sã pun pe masã. M-au dus într-o "încãpere" foarte micã, cu un gemuleþ mic sus, în care nu aveam loc nici sã mã aºez. Am stat acolo de la 9,30 la 16, când s-a deschis uºa ºi m-au invitat afarã. Fãrã sã-mi adreseze nici o întrebare, mi-au spus sã îmi iau lucrurile ºi sã plec. La sfârºitul lunii iunie 1961 am primit o scrisoare de la Inspectoratul ªcolar, în care eram anunþat cã mi se desface contractul de muncã, conform articolului 20 din Codul Muncii, ultimul aliniat, care se referea la necalificare pe postul ocupat. Or eu eram cel mai corespunzãtor postului ce-l ocupam! Toþi profesorii de la ciclul doi erau învãþãtori sau absolvenþi de liceu, eu fiind singurul cu studii superioare cu rezultate foarte bune la clasã ºi apreciat de conducerea ºcolii ºi de pãrinþi. * Am solicitat transferul pe ªantierul Electromontaj Brazi, regiunea Ploieºti, care mi s-a aprobat cu "bunãvoinþã". Când m-am dus sã îmi ridic cartea de muncã tovarãºa Neagoie mi-a zis sã trec pe la Miliþie. Acolo tov. Neagoie mi-a zis: - Te duci pe ºantier la Brazi. Sã te prezinþi acolo la Miliþie ºi sã anunþi ori de câte ori vei pãrãsi localitatea, ºi vezi ce faci cã o sã te supraveghem (adicã aveam tot D. O.). - Am sã muncesc! - Ieºi, eºti liber! La Brazi m-au încadrat la Sectorul Energetic în categoria a doua, cea mai de jos din acest sector. Sãpam ºanþuri pen- tru pozat cabluri electrice, fãceam capete terminale ºi alte lucrãri. M-am iniþiat în citirea schiþelor, în echiparea panourilor ºi în timp de un an am luat catego- ria a III-a, a IV-a, a V-a ºi N. T. S. (categoria maximã era a VII-a). Eram muncitor calificat! Ori de câte ori era nevoie de supravegherea unui circuit, a unui agregat pe timp de noapte, eu mã ofeream pentru a-mi face zile libere ca sã mã pot prezenta din nou la admitere. M-am prezentat la Institutul Politehnic Bucureºti, Facultatea de Construcþii, unde am reuºit cu medie mare ºi cu bursã. Acum aveam origine sãnãtoasã: eram muncitor calificat. Doream sã ajung ºi "inginer". Pentru a nu fi dat din nou afarã, în nu ºtiu ce an de studiu, mi-am fãcut

30 cerere de reabilitare la Tribunalul raional Viºeu. Am fost convocat ºi am primit HOTÃRÂREA: "Se respinge cererea de reabilitare a sus-numitului Barcan Gheorghe, ca fiind fãrã obiect. El nu figureazã în Cazierul judiciar cu nici o sancþiune, cu nici un antecedent penal. Drept pentru care..." Înainte de începerea cursurilor la Politehnicã, am fãcut încã o încercare la M. I. Eram în vârstã, aveam 31 de ani ºi îmi venea mai uºor sã fac 2 ani de studiu la Matematicã, decât încã 5 la Politehnicã. La M. I. tov. director general Turcu mi-a zis: - De ce tot vii cu minciuni pe la noi, cã vii degeaba! Facultatea de Matematicã de la Cluj ne-a trimis o adresã în care se spunea cã ai fost con- damnat politic ºi n-ai declarat aceasta în actele de la dosar. Din aceastã cauzã exmatricularea ta este legalã ºi irevocabilã. - Tov. director general, eu nu numai cã nu am fost condamnat, dar nici mãcar nu am fost judecat! - Nu se poate! Dacã dovedeºti asta, atunci în mod excepþional te reînma- triculãm! I-am înmânat Hotãrârea Tribunalului. M-a privit cu alþi ochi ºi mi-a zis: - Du-te acasã, o sã primeºti rãspunsul. Am plecat acasã în concediu. În circa 10 zile am primit 2 plicuri: unul de la Politehnicã, altul de la M. I. În cel de la Politehnicã eram anunþat cã am bursã, cãmin repartizat ºi data începerii cursurilor. Pe cel de la M. I. l-am deschis dupã circa 7 ore, timp în care mã zbuciumam mereu, nu ºtiam ce conþine, dar aveam o alternativã. L-am deschis ºi citind conþinutul de mai multe ori am constatat lipsa cuvântului "NU", ce m-a chinuit atâþia ani de zile! Era scris acolo: "Vi se aprobã reînmatricularea în anul IV de studii în anul universitar 1962- 1963." La Cluj ºtiau despre aprobarea obþinutã, m-au reînscris în anul IV ºi mi-au fixat 4 examene de diferenþã, cu obligaþia de a le susþine ºi promova înainte de începerea primei sesiuni. Acum facultatea era pe o duratã de 5 ani de studii, iar când am început-o eu era de 4 ani. Le-am promovat pe toate ºi apoi au urmat sesiunile din anul IV ºi V, lucrarea de diplomã ºi Examenul de Stat, cu media finalã peste 9. Eram profesor licenþiat, aveam dreptul sã mã prezint la repartizare pentru un post de profesor I, în funcþie de media obþinutã. Am fãcut studiile universitare în perioada 1954-1964, deci în 10 ani, când le puteam încheia, foarte uºor ºi onorabil, în 4 ani!

31 32 ELENA POPESCU Tragicul sfârºit al unor ofiþeri români

Mã numesc Elena Popescu, am 96 de ani ºi sunt ulti- ma supravieþuitoare a celor apropiaþi locotenent- colonelului Dan Tetorian. Înainte de a pãrãsi aceastã lume, aº dori sã vã vorbesc despre ceea ce s-a petrecut în urmã cu aproape ºaizeci de ani. Cu Dan Tetorian ºi cu familia sa eram prietenã din tinereþe. O sorã a mamei lui avea o vie la „Florica“, înve- cinatã cu a noastrã, o altã sorã se cãsãtorise cu prim- ministrul liberal Ion Gh. Duca, iar veriºoara mamei sale, Irena Procopiu, era doamnã de onoare a Reginei Maria. Toþi erau strãnepoþii domnitorului muntean Alexandru ªuþu. Dan a îmbrãþiºat cariera armelor - cavalerie - ºi a fãcut parte la început din Regimentul 4 Roºiori „Regina Maria“. Mai târziu a ajuns ofiþer de Stat Major, a luptat pe front în Rusia, a fost grav rãnit ºi a primit o decoraþie pentru faptele lui de bravurã. Toatã viaþa am rãmas prieteni de fami- lie, aveam cunoºtinþe comune, dintre care doar eu am mai rãmas în viaþã. Soþul meu, Theodor Popescu, ºi el ofiþer de Stat Major, primise în timpul rãzboiului o misiune în strãinãtate, aºa cã am plecat împreunã cu el ºi am lipsit din þarã câþiva ani. La întoarcere, dupã 23 August 1944, soþul meu a fost mutat la Braºov, care fusese declarat oraº munci- toresc, toþi locuitorii fiind obligaþi fie sã intre „în câmpul muncii“, fie sã pãrãseascã oraºul. Cum eu nu eram membrã de par- tid, mi-a fost foarte greu sã gãsesc un ser- viciu, aºa cã, din când în când, mai

33 puteam trage câte o fugã la Bucureºti, sã-mi vizitez familia ºi prietenii, iar Dan era nelipsit de la întâlnirile noastre. Într-o zi, pe la mijlocul lui ianuarie 1949, m-am dus la o veriºoarã a lui care locuia în Intr. Brezoianu unde, ca de obicei, se afla ºi Dan, iar la plecare, tot ca de obicei, s-a oferit sã mã conducã acasã. Era o zi seninã, plinã de soare ºi caldã, ca de primã- varã, aºa cã am traversat Parcul Ciºmigiu. Aici ninsoarea se aºternuse într-un strat gros de zãpadã imaculatã ce strãlucea puternic, luminând totul în jur. Mã simþeam copleºitã de atâta frumuseþe ºi curãþenie, drept care am îndrãznit sã-i fac un reproº: „Totdeauna mã bucur sã te revãd, dar nu-mi explic deloc cum poþi sã continui sã lucrezi pentru comuniºti la un serviciu de o asemenea importanþã ca Biroul 2, în timp ce atâþia prieteni ºi colegi de-ai tãi au fost daþi afarã din armatã sau zac prin închisori“. Dintr-o datã i-a dispãrut zâmbetul, ºi-a sprijinit capul pe umãrul meu ºi mi-a spus, mai în glumã, mai în serios: „Femeile sã-ºi vadã de cratiþele lor ºi sã nu se bage în politicã. Atâta pot sã-þi spun: dacã unul ca mine, care nu are nici cãþel nici purcel ºi n-are pe nimeni sã-l plângã, nu face nimic pentru þara asta, cine s-o facã?“ Din acea zi nu l-am mai vãzut. Am auzit însã cã la scurt timp, pe 4 februarie, a fost arestat ºi judecat de Tribunalul Militar. Era acuzat de înaltã trãdare, de spionaj în favoarea anglo-americanilor. Originea lui boiereascã îl fãcea ºi mai vinovat în ochii „judecãtorilor“. A fost condamnat la moarte ºi executat în zorii zilei de 13 decembrie 1949, odatã cu pri- etenii lui, lt. col. Marcel Emilian ºi lt. col. Mihai Eliade. Era ziua de naºtere a Anei Pauker ºi pesemne cã execuþia reprezenta un „omagiu“ adus ei, care pe-atunci conducea destinele þãrii. Marcel Emilian, fiu de colonel, se trãgea dintr-o renumitã familie de intelectuali ieºeni ºi locuia numai cu mama sa, vãduvã, cu care se purta foarte atent ºi afectuos. Într-o dimineaþã, pe la sfârºitul lunii ianua- rie din acelaºi an 1949, i-a povestit mamei lui un vis care-l tulburase

34

34 profund: „Se fãcea cã eram pe o câmpie troienitã de zãpezi unde, în depãrtare, se zãrea o cruce. Mã luptam cu nãmeþii pânã sã ajung la ea ºi, când în sfârºit am ajuns, am citit scris cu litere mari numele meu: Marcel Emilian.“ Dupã ce l-au executat, mama lui a mai trãit câþiva ani, dar a refuzat sã creadã cã fiul ei murise. Ne spunea, foarte convinsã, cã Marcel reuºise sã fugã în Germania ºi locuia cu fratele lui, avocatul Ionel Emilian. Cineva care se afla închis la Jilava în acel an ne-a povestit cã, în momentul execuþiei, Dan a strigat: „Trãiascã România!“ Nu a murit din prima ºarjã, aºa cã l-au împuºcat în cap. Douã zile au lãsat cadavrele îngheþate la locul exe- cuþiei, iar deþinuþii erau plimbaþi zilnic pe acolo, ca sã-i vadã ºi sã ia exemplu. Câþiva ani mai târziu, un prieten al meu, care fusese ºi el închis la Jilava, mi-a spus cã într-una dintre celulele prin care trecuse vãzuse scrijelit pe perete: „de aici a ple- cat spre moarte lt. col. Tetorian...“ Aºa a dispãrut mare parte din elita României, ofiþeri, preoþi, politicieni, þãrani, intelectuali sau muncitori, cei care au reprezentat coloana vertebralã a poporului nos- tru. De aceea suntem datori, cred eu, sã spunem mai departe ceea ce s-a întâmplat atunci cu adevãrat în România, invadatã ºi batjocoritã de cei fãrã Neam, fãrã Credinþã, fãrã Dumnezeu...

35

35 VADIM PIROGAN Amintiri din infernul sovietic

Bãtrânul deþinut politic, fost ºtabs-cãpitan în armata Vadim Pirogan s-a nãs- albã (þaristã), condusã de Kornilov, mã învãþa cum sã cut în 1921, în oraºul rezist în lagãrul Taiºet din regiunea Irkutsk. Bãlþi, din pãrinþi þãrani; - Sã ºtii, mãi bãiete, cã aici se dã o luptã pe viaþã ºi tatãl, ªtefan Pirogan, pe moarte! Dacã vrei sã scapi, sã rãmâi teafãr, trebuie din satul Rãdoaia, a sã fii ºiret, viclean, sã-þi pui strajã gurii. Legea lagãrului: participat la primul N-am vãzut, n-am auzit, nu ºtiu, nu înþeleg! Chiar dacã rãzboi mondial înrolat te omoarã în bãtãi, taci din gurã! N-ai vãzut, nu ºtii!... în armata rusã, ulterior luând parte activã la A venit toamna, au dat gerurile. Zãpada a cãzut evenimentele care au devreme, era octombrie ºi eu mai stãteam aici, în colo- dus la Unirea din 1918. nia-spital. Într-o searã am fost chemat la „trudilã“ (omul, În anii 1923-1934 ºi el deþinut, care executa cerinþele ºefilor enkavediºti, ne ªtefan Pirogan a fost trimitea în alte lagãre, întocmea actele de eliberare...). ales de trei ori primar - Uite, a venit „upolnomocenâi“ (împuternicitul) de la al oraºului Bãlþi. A fost Taiºet, te cheamã sã stea de vorbã cu tine. Du-te în bun prieten cu Anton camera ceea! Crihan, Constantin Am intrat într-o camerã din baraca de alãturi, unde Stere, Pan Halippa, lucrau slujbaºii lagãrului, ºi ei deþinuþi. Un locotenent major, Moº Ion Codreanu, Ion în uniformã enkavedistã cu trei pãtrãþele la guler, blond, cu Pelivan, Emanuil obrajii nebãrbieriþi, stãtea cu coatele pe o masã veche, Catelly, Costache roasã, cu multe pete de cernealã pe ea. Pe mâneca stângã Leancã º. a., foºti de- avea semnul NKVD-ului, semãnând cu o lirã. putaþi în Parlamentul - Ia loc! Eºti Pirogan Vadim Stepanovici? României pânã în - Da, i-am confirmat. 1940, azi daþi uitãrii... ªtefan Pirogan, deºi - Trebuie sã semnezi! ªi a prins a cãuta niºte hârtii simpatizant al socialis- pe masã. mului, a fost arestat la Mã uitam la el. Roºior la obraz, cu guleraºul curat 13 iunie 1941 ºi a murit cusut la cãmaºa militarã de mâini fine, fãrã rãni, fãcea în lagãrul sovietic Ivdel, impresia unui om din altã lume, o lume depãrtatã, din care noi am fost izgoniþi. Se pãrea cã lumea aceea trãieºte liniºtit, normal, fãrã rãzboi, oamenii nu mureau pe front, în lagãre, în acea lume nu existã nenorociþi, viaþa e frumoasã, demnã de invidiat. Stãteam pe 36 36 în munþii Ural, în 1944, scaun, cu privirea aþintitã la îmbrãcãmintea lui bine cãl- în vârstã de 52 de ani. catã, la cizmele ce strãluceau ca oglinda, la faþa lui atât La 25 iunie 1941 de binevoitoare. Ce vrea sã-mi spunã oare acest Vadim Pirogan, absol- enkavedist simpatic, chiar frumos, aº putea spune? Ce vent a cinci clase la veste mi-a adus? Va schimba ceva spre bine aceastã liceul "Ion Creangã" din hârtie, pe care o cautã acum pe masa cu vopseaua Bãlþi, înscris pe lista roasã ºi înnegritã în partea mea de mâinile atâtor sute celor ce doreau sã se ºi mii de osândiþi care, ca ºi mine, au aºteptat ºi mai refugieze în România, aºteaptã un licãr de nãdejde, o ultimã speranþã? Dar este arestat. A stat închis în lagãrul Taiºet- iatã, a gãsit hârtia. Faþa i-a devenit asprã, rãutãcioasã, Bratsk, din Siberia, fruntea i s-a încruntat. S-a uitat sever la mine, cu o 5 ani de zile, unde din privire tãioasã. 1300 de români - În baza dosarului dumitale, consfãtuirea extra- basarabeni au ordinarã a NKVD-ului de la Moscova a stabilit, conform supravieþuit vreo 150 art. 58-6.1 cã eºti un element social periculos ºi a de oameni. hotãrât: cinci ani de detenþie în lagãrele de muncã În 1946 se întoarce la forþatã din regiunea Irkutsk. Ai înþeles? ºi ochii i-au Bãlþi, se înscrie la sclipit de rãutate. Acum semneazã aici! Institutul Pedagogic din - Eu n-am nici o vinã! Când m-au arestat, mi-au spus Bãlþi dar, urmãrit din cã, ajungând aici, în Siberia, cercetãrile urmeazã sã fie nou de NKVD, reluate... Cine se va dovedi fãrã vinã urmeazã sã fie pãrãseºte Basarabia, pus în libertate! i-am rãspuns eu dârz stabilindu-se la Lvov. - Dumneata eºti deja judecat! Nimeni nu se va mai În 1947, fiind student la ocupa de cazul tãu! a strigat la mine enkavedistul. Institutul de Ingineri Faþa i se învineþi de urã ºi furie, faþã care acum o Silvici din Lvov, dupã trei luni este alungat clipã arãta atât de simpaticã ºi binevoitoare... din oraº ca fost deþinut - Nu sunt vinovat ºi n-am sã semnez nimic! Nu m-a politic. Datoritã altui interogat nimeni ºi nimeni nu m-a chemat la judecatã! român stabilit la Lvov, - Ascultã, mã, canalie! Uite aici e scris negru pe alb doctor în medicinã cã, în baza articolului cutare din Codul Penal al Rusiei, Alexandru Medveþchi, eºti condamnat de... pe termen de... în lagãrele de obþine o nouã vizã de muncã forþatã, vinovãþia dumitale fiind doveditã. Ce jude- reºedinþã la Lvov, unde catã mai vrei? lucreazã 20 de ani ca - Eu nu sunt vinovat! ªi n-am sã iscãlesc! ªi nici la ºofer. judecatã n-am fost! Ce judecatã, dacã nici nu i-am În 1958 este reabilitat. vãzut pe judecãtori? Terminã Politehnica în Stãteam deja al doilea an în puºcãrie ºi mai 1968 ºi lucreazã în par- învãþasem câte ceva de la puºcãriaºii mai vechi, care cul de autobuze din aveau experienþã. Ei mi-au spus sã nu iscãlesc nimic, Lvov ca inginer nici o hârtie. Au sã te batã, au sã te înjure, au sã te tor- tureze, iar dacã vei rezista ºi nu-þi vei iscãli sentinþa, vei fi eliberat! îmi spunea Vorotilov, un rus din Arhanghelsk. Dacã iscãleºti, nu mai scapi de aici pânã la expirarea 37 termenului. Ai sã înghiþi supa asta împuþitã, au sã te

37 mãnânce pãduchii ºi ploºniþele. ªi cine ºtie ce întorsã- mecanic, inginer princi- turã mai pot lua lucrurile? Te pomeneºti cã, atunci când pal... În 1970 se trans- se apropie libertatea visatã, când þi se pare cã, iatã, îþi ferã cu serviciul la fa- vor da drumul, ei îþi mai adaugã un termen, tot fãrã nici brica de autobuze o vinã, aºa cum au pãþit-o mulþi condamnaþi politici, vic- "Laz", unde este ºef de time ale blestematului articol 58. autobazã timp de 17 - Nu! N-am sã iscãlesc! i-am spus celui din faþa mea. ani. În anii '70 are un N-am nici o vinã, tovarãºe locotenent major, ºi nu pot atac de cord ºi la spital îºi redacteazã primele sã iscãlesc aceastã hârtie! manuscrise - Canalie ºi lepãdãturã ce-mi eºti! Nu tovar㺠- memorialistice. cetãþene, cetãþene, aºa trebuie sã-mi spui! Eu nu-þi În 1984 se pen- sunt tovarãº. Lupul siberian e tovarãºul tãu! a urlat sioneazã ºi întreprinde înfuriat „simpaticul“ ofiþer enkavedist. Eu n-am timp sã o cãlãtorie cu automo- stau aici cu tine! ªi obrazul i s-a fãcut urât de tot, ochii bilul propriu pânã la mânioºi i-au ieºit din orbite. Vladivostok - 14 000 Am primit câþiva pumni în obraz, din nas a început km - revãzând locurile sã-mi curgã sânge. Înjurãturile cãdeau ca grindina - de de suferinþã. toþi sfinþii ºi dumnezeii... În 1989 se întoarce în - Aºa! Am sã-þi arãt eu acuºi! Sã mã þii minte! Basarabia, la Chiºinãu, Idiotule! Boule! Judecatã vrei? Am sã te judec eu! Aici luând parte la miºcarea au sã-þi rãmânã oasele! Ai numai cinci ani ºi o faci pe de eliberare de sub deºteptul! În loc sã-mi mulþumeºti... jugul rusesc. În 1993 - Nu sunt vinovat! Nu iscãlesc! îºi editeazã trilogia Cu - Te-a judecat „troica“, ce mai vrei? ªi þi-a dat foarte gândul la tine, Basarabia mea, fiind puþin! zbierã Malâºev, locotenentul major venit din sponsorizat de un mare oraºul Taiºet. În acele timpuri „troica“ era o instanþã patriot român, Sergiu supremã, alcãtuitã din trei enkavediºti, care, în lipsa ta, Grossu de la Paris, în îþi pecetluiau soarta. Puteau sã-þi dea cinci ani, dar care descrie tragedia puteau da ºi zece, „o catuºcã“ (un mosorel) în limba românilor din lagãrului. Puteau sã te trimitã în lagãre cu regim sever, Basarabia sub ocupaþia de unde puþini se întorceau la viaþã. Sau, ºi mai rãu, - sovieticã. puteai sã fii condamnat la moarte! Nu era nevoie sã fii Trilogia conþine: volu- de faþã, nu era nevoie sã-þi punã întrebãri, iar tu sã mul 1 - "Cu gândul la rãspunzi... Acuzatul n-avea nici mãcar dreptul elemen- tine, Basarabia mea", tar de a-ºi dovedi nevinovãþia, de a se apãra... volumul 2 - "Pe dru- - Þi-am spus, n-am timp sã stau aici cu tine! murile pribegiei" ºi Iscãleºte! volumul 3 - "Timpuri ºi - Nu, sunt nevinovat! oameni". În curs de Malâºev, fiu al unui ºef enkavedist, încã tânãr ºi cu apariþie, sponsorizat de o experienþã nu prea mare, a deschis uºa ºi a chemat Gavrilã Buju, român din un gardian, care aºtepta pe coridor. I-a fãcut un semn ºi acesta m-a condus într-o clãdire micã din bârne, cu geamuri mici, zãbrelite, cu uºa bãtutã cu tablã groasã ºi cu zãvoare solide. Gardianul a deschis uºa ºi, pe 38

38 Canada, volumul 4 - neaºteptate, mi-a dat un brânci în spate. Am cãzut "Destine româneºti". înãuntru, în încãperea întunecoasã. În cãdere m-am În 2002 înfiinþeazã la lovit la cap ºi tot atunci am auzit cum s-a închis uºa ºi Chiºinãu, pe str. a fost tras zãvorul. M-am ridicat în picioare. Era Negruzzi, "Muzeul întuneric ºi afarã ºi în încãpere. Mirosea urât, miros de Memoriei Neamului" cu leacuri ºi de aer stãtut. Eram îmbrãcat în pufoaica mea materiale despre trage- surã, în picioare purtam „anvelopele“ umplute cu paie - dia românilor din „Ce-Te-Ze“, cum le numeau aici. Afarã erau 25 de Basarabia. grade sub zero, dar nici în încãpere nu era mai cald. În anul 2003 a reuºit, împreunã cu alþii, sã Am simþit cum mã cuprinde frigul ºi am început sã mã înfiinþeze un centru cul- miºc, sã sar pe loc, sã-mi lovesc corpul cu mâinile. tural - "Memoria Razele zgârcite ale lunii pãtrundeau prin ferestrele Neamului" - unde se zãbrelite, îngheþate. Când ochii mi s-au mai deprins cu organizeazã o datã pe întunericul, am observat niºte mese lungi, înguste pe sãptãmânã cursuri pen- care erau... Doamne, da, da, trupuri de oameni, tru elevi ºi studenþi, îngheþate, pline de pete roºii de sânge, trupuri despi- pentru ca aceºtia sã cate la piept, la burtã, în alte locuri. Era ceva îngrozitor! cunoascã adevãrul Mi-am dat seama cã eram închis în morga spitalului, istoric, sã afle despre unde erau aruncaþi pentru autopsie deþinuþii morþi, tragedia basarabenilor înainte de a fi îngropaþi. Nici pânã atunci nu eram prea ºi crimele comise de tare din fire, dar acum un tremur nervos, pe care nu-l comuniºti, cursuri puteam stãpâni, m-a înfiorat. Mi-am adus atunci aminte sponsorizate de un de morþii aduºi în pãdure cu cãruþa, aruncaþi unul peste român din Germania. altul, pe care trebuia sã-i îngropãm pentru un polonic în Vadim ªt. Pirogan este plus de acea „balandã“ (supã) zoioasã. De aici îi preºedintele Asociaþiei Foºtilor Deþinuþi Politici aduceau... Aici îngheþau ei aºa, încât nu-i puteam ºi a Veteranilor Armatei aºeza în groapã. Mã gândeam cã dacã voi sta aici o Române din Republica orã, douã, toatã noaptea, nu voi rezista. Gerul mã scu- Moldova, ales în 1998, tura tot mai puternic. Sãream printre cei morþi, dupã decesul patriotu- bocãneam cu picioarele, dãdeam din mâini. Nu-mi mai lui român basarabean era fricã de ei, mã temeam cã voi îngheþa aici pânã Dumitru Crihan, fiul lui dimineaþa. Iar pânã în zori mai era o groazã de timp, nu Anton Crihan, unul din trecuse nici miezul nopþii. Nu-mi puteam reveni, mã fãuritorii Unirii dureau picioarele, dinþii îmi clãnþãneau de frig. Nu ºtiu Basarabiei cu patria câtã vreme trecuse, dar am simþit o mare uºurare când mamã în 1918. am auzit paºii paznicului ºi zãngãnitul lãcatului. Vadim Pirogan este - Mai eºti viu? m-a întrebat el râzând. Nici n-am fost cãsãtorit de 54 de ani în stare sã-i rãspund, de îngheþat ºi prãpãdit ce eram. cu Veronica ºi are trei M-a condus din nou la Malâºev. Aici, în camerã era copii. cald ºi bine. Cãldura m-a mângâiat pe obraji - încetul cu încetul mi s-au descleºtat dinþii. - Cum o mai duci? m-a întrebat ofiþerul. Nu i-am rãspuns, n-am deschis gura, voiam sã prelungesc 39 clipele binefãcãtoare ale cãldurii, pe care o simþeam cu

39 toate fibrele corpului meu. „Ce bine e aici, m-am gândit. Cald, bine...“ - Acum iscãleºti? m-a luat din nou Malâºev. - Nu sunt vinovat! - Zãu, eºti tâmpit, bãiete! Mi s-a fãcut jale. Te-am scos din morgã, iar tu îþi baþi joc de mine! rosti Malâºev cu glas ciudat. Am crezut cã mã ia din nou la bãtaie cu pumnii, dar de data asta se mulþumi sã mã priveascã lung, dojenitor. Am plecat ochii. M-a luat de gulerul pufoaicei. Mi-a zis încet, de parcã s-ar fi temut sã nu-l audã cineva: - Ascultã, prostule! Dacã nu iscãleºti, te bag iarãºi la morgã. Ai stat numai un ceas. Acum te voi þine acolo pânã dimineaþã ºi mâine vei fi un ciot de gheaþã. Nu fi bou! s-a rãstit ofiþerul, dupã care a început sã-mi vorbeascã blând, liniºtit, convingãtor. Acum pe front îngheaþã, suferã ºi mor mii de oameni. Unii sunt rãniþi, rãniþi greu, fãrã mâini, fãrã picioare, alþii îºi dorm som- nul de veci pe pãmântul rãscolit de bombe, îngheþat ºi neprietenos. Dar toþi voiau sã trãiascã, la toþi le era dragã viaþa asta, aºa cum este ea. ªi-au iubit copiii, nevestele, pãrinþii. ªi nu mai sunt! Sunt morþi ca ºi cei din morgã, unde ai dansat tu, dar numai o orã. Oare nu înþelegi cã aici, în puºcãrie, e salvarea ta? O sã rãmâi viu, idiotule! A trecut un an de când eºti în puºcãrie, îþi mai rãmân trei ºi opt luni. E greu, dar nu cad bombele, nu ºuierã gloanþele. Cuvintele lui, vorba prietenoasã, felul lui de a judeca, starea realã a lucrurilor - toate acestea îmi surpau tãria, hotãrârea de a nu iscãli hârtia blestematã... Mã gândeam: banditul are dreptate! În lume e rãzboi, acolo, pe câmpurile de luptã, rãmân mii ºi mii de oameni, care îºi apãrã þara, casa, famili- ile, copiii, pãrinþii... Dar eu, fiind eliberat, ce ar trebui sã apãr, dacã m-ar lua pe front, în armata sovieticã? De ce sã lupt? Pentru ce ºi pentru cine sã-mi dau viaþa? Asta nu-i patria mea, aceºti oameni îmi sunt strãini - de ce ar trebui sã lupt, alãturi de ei, împotriva neamului meu, care se bate sã-mi elibereze baºtina, Basarabia mea, sã-l elibereze pe tata, pe fratele meu, duºi de ruºi în Siberia sau cine ºtie unde? Are dreptate Malâºev. Aici am ºansa sã rãmân viu, neschilodit, sã mã întorc, dacã voi avea noroc, la Pãmântenii mei de la mar- ginea Bãlþilor, locuri atât de dragi inimii mele, atât de frumoase... Ce sã fac? Sã iscãlesc sau nu? Doamne, dumireºte-mã! Câþi au murit aici în puºcãrie, câþi nu mai sunt alãturi de mine, i-au dus ºi pe ei la morgã, apoi în taigaua rece, strãinã, unde alþii i-au îngropat pentru un polonic în plus de balandã... Ce sã fac eu acum, când se hotãrãºte soarta mea, când iscãlitura mea va însemna cã sunt vinovat, cã sunt un adevãrat puºcãriaº, cã nu voi mai fi liber mâine? Dar ce va fi mâine? Aici va fi aceeaºi viaþã, dimineaþa mã va trezi gongul, voi fugi la magazie ºi, cu mâinile tremurânde de frig ºi foame, îmi voi lua porþia de 450 de grame... ªi ziua, aceeaºi zi lungã, fãrã capãt, în aºteptarea serii ºi a polonicului de balandã... Ce sã fac? Malâºev se uitã la mine. Înþelege ºi aºteaptã. Are nevoie numai de iscãlitu- ra mea - o obþine ºi se întoarce la Taiºet, unde-l aºteaptã nevasta, copilul. Îl vor întâmpina bucuroºi cã a venit acasã, cã nu e pe front... Malâºev se þine de sluj- ba de aici, vrea ºi el sã rãmânã teafãr, de aceea cautã sã lucreze bine, toþi tre-

40 buie sã iscãleascã. Atunci ºeful îi va spune: lucrezi bine, Malâºev! ªi locote- nentul major va primi bani pentru fiecare dintre noi, va fi avansat... Malâºev aºteaptã, îmi întinde hârtia, se uitã la mine cu ochii lui albaºtri ca seninul ceru- lui. Nu vreau sã iscãlesc... Nu vreau... Dar mâna mea ia tocul, muiat în cernealã, atinge hârtia ºi pe ea apare... numele meu... Pirogan. Cinci ani de lagãr! Articolul meu 58-6.1 „troica“ l-a transformat în articolul 35- SVE - element periculos pentru societatea sovieticã. Nu mai sunt spion român, acum þara sovieticã poate trãi în liniºte... - Asta-i altã vorbã! se învioreazã Malâºev. Timpul trece repede, o sã ieºi din lagãr când se va termina rãzboiul! Acum, du-te, eºti liber! Locotenentul major, satisfãcut, îºi strânge hârtiile de pe masã. Încã o afacere încheiatã cu succes. Ora trei dimineaþa. M-a þinut patru ceasuri, dar a ieºit învingãtor. M-am reîntors în baracã. Toþi dormeau, era treaz numai plantonul, numit aici „dnevalnâi“. Focul ardea vesel în soba de fier, înghiþind lemnele tãiate de cu zi. - Cum te simþi? m-a întrebat el curios. Era un om spãtos, mijlociu de staturã, purta pantaloni vãtuiþi ºi o cãmaºã care fusese cândva albã. - Am fost la „cumãtru“. Mi-au dat cinci ani. - Fãrã botniþã? - Care... botniþã? am întrebat nedumerit. - Cum, nu ºtii ce-i aia botniþã? ªi o mai faci pe puºcãriaºul! Se zice cã þi se pune „botniþã“ atunci când, eliberat din lagãr sau puºcãrie, n-ai nici un drept, n-ai voie sã votezi, sã fii deputat, nu ai dreptul sã te întorci acasã... - N-am nici o botniþã! am strigat mânios. Du-cã-se dracului þara asta, cu tot cu botniþa lor! Irozii! Mincinoºii! În ei, în aceºti socialiºti, a crezut ºi tatãl meu... - Taci mã, vorbeºte mai încet, vrei sã primeºti un adaos? Nu ºtii cã peste tot trag cu urechea turnãtorii? M-am urcat pe scândurile goale ºi am încercat sã adorm. Dar gândurile nu-mi dãdeau pace. De ce? Pentru ce? Voi scãpa viu din nevoia asta? Sau voi putrezi aici? Arãt mai mult ca o umbrã de om. Oasele mi se vãd prin pielea strãvezie... Împlinesc 19 ani. Un înstrãinat, un distrofic, iatã cine sunt... Nici nu ºtiu ce-i femeia, o mare enigmã pentru mine... Distroficii n-au nevoie de femei... Mai bine o pâine, pâine... Nu pot dormi, aerul din baracã e îmbâcsit de sudoarea oamenilor ºi de fumul „lucinelor“ - fâºii de lemn care ard mereu în loc de luminã electricã... „Cumãtrul“ ºi-a fãcut datoria. Mâine pleacã sã raporteze la Taiºet. El are ochi albaºtri, eu... cãprui... La Chiºinãu o vrãjitoare îmi spusese: sã te fereºti de oamenii cu ochii albaºtri...

41 Am mai spus-o: una dintre primele instituþii edificate de comuniºti de îndatã ce-au pus mâna pe putere în România (6 martie 1945) a fost instituþia- puºcãrie. Harta de faþã aratã locurile „onorate" de aceastã instituþie de bazã a regimului comunist. ªi încã nu sunt toate locurile consemnate. Fiindcã Securitatea a mai avut locurile ei de detenþie prin fiecare oraº mare sau mic, ba chiar în foarte multe comune. O hartã care ar consemna cu exactitate toate aceste locuri de suferinþã româneascã ar apãrea complet neagrã. Baza acestui gulag românesc a fost pusã de Gheorghiu-Dej. Atunci a ºi cãpãtat amploare acest gulag de inspiraþie sovieticã. Când a venit Ceauºescu la putere, acest gulag a cunoscut un oarecare declin. Pozând într-un „comunist cu faþã umanã", cosmetizare necesarã ca sã facã bunã impresie Occidentului, Ceauºescu a început sã mai renunþe la zidurile închisorii propriu-zise, fãrã însã a renunþa la teroare. Teroarea lui era mai nuanþatã, fiindcã el nu-ºi mai înlãtura adversarii cu glontele tras în ceafã, ci prin alte metode, chipurile mai „blânde", precum: accidente de maºinã, sinucideri simulate, iradieri, expulzãri peste graniþã etc. În memoria þãrii locurile consemnate pe harta de faþã au rãmas ºi vor rãmâne. Unele puºcãrii au o tristã ºi înspãimântãtoare faimã. Aºa au fost Jilava, Sighet, Râmnicu Sãrat, Piteºti, Galaþi, Caransebeº, Aiud, Gherla etc. În unele dintre aceste locuri nu mai existã azi nici închisori. Aºa sunt, de exemplu, Râmnicu Sãrat, Caransebeº, Galaþi, Sighet etc. Ba chiar unele dintre ele, cu zidurile slãbite în urma diverselor cutremure, sunt gata sã fie demolate. Noi credem cã nu trebuie lãsate sã disparã. Ele trebuie luate sub îngrijirea societãþii civile ºi conservate. Pentru ce conservate? Pentru cã aceste locuri s-au gravat în istoria þãrii noastre ca locuri de suferinþã pentru poporul român care, în planificarea comunistã, trebuia sã disparã de pe faþa pãmântului. Rândurile pe care le scriem acum vor sã se constituie într-o invitaþie faþã de acei români care, având ºi posibilitãþi materiale, pot lua în custodie o fostã închisoare sau alta, ca sã o poatã conserva ca atare. Spre neuitarea martirilor noºtri.

42 Geografia detenþiei

43 RAISA BOIANGIU Prea micã pentru un rãzboi atât de mare

M-am nãscut în Speia, sat pe malul Nistrului. Început clasic, riguros, exact ºi oarecum precis. Am aflat târziu cã existã douã localitãþi cu acest nume - Speia - pe malul drept al Nistrului ºi tot Speia, pe malul stâng. Satul meu se aflã pe malul drept, de la izvor spre vãr- sare. Are vreo importanþã dacã te naºti pe malul unui flu- viu, cititorule? Pãi, are. Cel puþin, pe mine m-a marcat. Un fluviu imens, cu multe suceli, într-o vale adâncã, la Speia, strãjuit de un deal, aproape de un cimitir. Ocoliºuri, de nu ºtii pe unde s-o iei ca sã nu te rãtãceºti. Mai ales copil fiind. Viaþa mea n-a curs lin ºi se poate spune cã n-am avut copilãrie în sensul adevãrat al cuvântului. Vremea cea fericitã, lipsitã de griji n-a fost sã fie, ºi nu numai din cauza rãzboiului care se apropia, ci ºi din cauza vieþii de familie care nu voia sã se închege, dimpotrivã, toate mergeau anapoda. Eu - refugiata, am fost refugiatã ºi din propria familie. Mama mea m-a rãpit de la tata, cã altfel cine ºtie pe unde-mi putrezeau oasele, precum ale tatei în Siberia. Familia mea, aºa-zisa mea familie, era compusã din tata - Ipatie Tudor Samoilã, contabil la Tighina, în coo- peraþie, cel mai mic fiu al pãrinþilor sãi, al zecelea. Mama mea - Ana Samoilã, nãscutã Dimitriev, fiicã de preot, mai mare decât tata cu ºase ani. Tata divorþatul, mai avea un copil din prima cãsãtorie - un bãiat cu o femeie frumoasã, cu pãmânt mult, dar cam bãutoare, din satul Solboaca. Pãrinþii tatei erau Toader din Speia, moldovean get- beget, român deci, lucrãtor al ogorului, ºi Stepanida, venitã pe la opt ani cu pãrinþii din Grecia, de origine aromâni, prigoniþi, ºi ei refugiaþi. Povestea cu refugiul, o îndelungã poveste. ªi la pãrinþii mamei se petrecuse ceva asemãnã- 44

44 tor. Tatãl mamei, pãrintele Dimitrie, era moldovean, dar mama ei, Elena, era din pãrinþi bulgari, prigoniþi ºi ei, neam din care pe vremuri fuseserã ºi miniºtri. A povesti aºa, lin ºi clasic, ca-ntr-o biografie coman- datã, textul poate pãrea banal, fãrã expresivitatea nece- sarã unui text cu valenþe artistice, precum l-aº dori eu, autoarea, care am comis mai multe lucrãri literare, dar nici a nu fantaza nu mi se-ndemânã, de parcã mi-aº modifica structura psihicã ºi n-aº mai fi eu. Pentru mine scrisul este o necesitate organicã, aºa cã, fãrã a pãtrunde în fibra adâncã a lucrurilor, nu pot. Mã voi opri asupra unor bucãþi de viaþã, care sper vor lumina ceea ce sunt, ce-am fost, ce-am devenit în timp ºi mai ales ce-a însemnat un asemenea destin, în care devierile - persecuþiile, plecãrile precipitate - au fost pri- oritare. Când sã-þi mai faci un rost, când sã-l gândeºti, sã-l aºezi pas cu pas în propria-þi structurã, când toate se precipitau ºi te goneau ca o tornadã revãrsatã asupra noastrã - goniþi din propria matcã, abia dupã îndelungi peripluri, în fine, aºezaþi. Dacã acest uragan, rãzboiul, n-ar fi intervenit ºi acel cumplit bolºevism nu ne-ar fi atins mutilant, cu totul alta ar fi fost viaþa noastrã, a numeroasei familii basarabene. Câte plecãri, câte întoarceri, câte abandonãri într-o viaþã de om! Viaþa cu-ale ei capricii sã te cuprindã în tentaculele ei aprige ºi sã te smulgã, ducându-te, transbordându-te, unde? În drumuri cunoscute, demult rãpite... La ªerpeni, la rudele tatei, un frate acolo ºi niºte nepoþei! La Bolboaca, la fratele vitreg - Gheorghiþã, mereu pomenit, aproape absent din Speia, rar adus acasã de tata. La Delacheu, la tanti Vera ºi copiii ei Sergiu ºi Lealea, la Reni, la Ceadârlunga, la teotea Jenea ºi deadea Sava, la Cecurmenjir la bunica, la Vadu lui Isac, unde s-a nãscut mama, cã bunicul preot era mereu mutat în tot alte ºi alte sate din mãnoasa ºi nãpãstuita Basarabie. Cartea dnei Raisa Eh, drumurile veniserã nu mult mai târziu, drumurile Boiangiu, Calea nu la rude. Era bejenia noastrã: fuga de-un val de sfâºierilor, apãrutã la prigoanã mai fioros ºi mai viguros decât valurile Editura DaniMar, Nistrului. Deva 2005. Noi toþi, neamul nostru, o jucãrie în voia sorþii. Jocul macabru a venit peste scurt timp: jocul morþii în imperiul de cenuºã. Toate vor deveni scrum ºi pulbere: perdea de fum... 45

45 CLAUDIA DOBRE Rezistenþa anticomunistã în România: memorie ºi istorie

Când spunem rezistenþã anticomunistã ne gândim aproape în mod automat la rezistenþa armatã din munþii României. Acesta a fost un aspect important asupra cãruia meritã stãruit, însã dincolo de aceasta a existat ºi acea rezis- tenþã - pe care aleg sã o denumesc „inocentã“ - a studenþilor, elevilor, a tine- rilor în general, care nu doreau sã se supunã sistemului comunist ºi care pre- conizau o luptã împotriva acestuia. Asupra acestor douã tipuri de rezistenþã mã voi apleca în acest studiu, privindu-le din punctul de vedere al memoriei indi- viduale ºi colective, dar fãcând referinþã ºi la identitatea naþionalã sau de grup a celor ce au participat la aceastã miºcare naþionalã anticomunistã. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste a însemnat alãturarea României alianþei dintre Marea Britanie, SUA ºi URSS, dar nu a adus în mod automat ºi tratarea þãrii ca partener egal, cel puþin din partea sovieticilor. Armata bolºevicã s-a purtat în România ca într-o þarã cuceritã ºi nu aliatã. Venirea ruºilor a fost un moment trãit cu groazã de români, dar mai ales de românce. Oana Orlea povesteºte ce a însemnat prezenþa armatei sovietice: „În sate ruºii jefuiau, violau ºi omorau. Soseau deseori cocoþaþi pe cãruþe la care ataºaserã cai furaþi de la þãrani. Beau ºi dansau.... femeile ºi fetele fugiserã în pãdure, ascunzându-se pe câmp, ... îngropându-se în pãmânt. Cele lipsite de ºansã, precum cea care în 1974 îmi mãrturisea cã nu avea copii, au fost vio- late de câte un pluton întreg de soldaþi (adicã 30)1.“ Episoade asemãnãtoare pot fi regãsite în toate cãrþile de memorii despre acele vremuri. Prezenþa Armatei roºii în România, cu jafurile ºi nenorocirile ce au însoþit-o, a impus ideea cã þara se afla sub ocupaþie inamicã ºi a îndemnat pe mulþi sã se revolte împotriva acestei situaþii. Îndeosebi foºtii ofiþeri ai armate române, care luptaserã alãturi de germani împotriva Uniunii Sovietice pe teri- toriul acesteia ºi care ºtiau bine ce înseamnã bolºevismul, s-au retras în munþi ºi în pãduri, mai ales ca o mãsurã de autoapãrare. Acestora li se vor alãtura legionari, soldaþi, iar mai târziu doctori, avocaþi, studenþi, elevi, þãrani etc. Credinþa în ajutorul americanilor le-a dat forþa de a lupta împotriva ruºilor ºi a comuniºtilor, considerând starea în care se afla þara ca una trecãtoare. „Vin americanii“ era pe buzele tuturor ºi multe acþiuni au fost întreprinse graþie aces-

46 tei speranþe ce a dãinuit în inimile multor români pânã în 1956, când eveni- mentele din Ungaria îi vor convinge pe numeroºi români cã regimul comunist era fãcut sã dureze mau mult decât crezuserã ei. Acest lucru nu i-a împiedicat însã pe mulþi studenþi sã protesteze ºi sã se manifeste împotriva comunismu- lui cu prilejul acelor evenimente. De altfel rezistenþa din munþi, ca ºi cea a stu- denþilor ºi intelectualilor, continuã pânã la începutul anilor 1960. Primele grupuri de rezistenþã împotriva bolºevizãrii se organizeazã în munþii României dupã 23 August 1944. Miºcarea armatã de rezistenþã anticomunistã ia însã amploare dupã preluarea puterii de cãtre comuniºti în martie 1945. Ea a continuat aproape 20 de ani în munþii României, apogeul atingându-l însã în anii 1947-1950. Falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, abdicarea forþatã a regelui, nelegiuirile comuniºtilor ºi hãituirea legionarilor face ca numãrul celor ce iau calea muntelui sã creascã în acea perioadã. Grupurile se organizeazã, americanii promit sprijin pentru rezistenþi, se fac planuri pentru o miºcare la nivel naþional, unii legionari refugiaþi în Germania sau în alte þãri europene sunt paraºutaþi în munþi, împreunã cu ceva provizii în alimente ºi arme. Din neferi- cire foarte multe dintre aceste acþiuni au fost cunoscute ºi de comuniºti, încât se poate crede cã multe dintre ele ar fi fost chiar diversiuni generate de ei pen- tru a-i prinde mai uºor pe cei ascunºi deja. Harta rezistenþei armate aratã o întreagã þarã în luptã împotriva comunis- mului. Numãrul celor ce activau în munþi nu a fost însã foarte mare, grupurile nu depãºeau 20 de oameni ºi, dacã la început s-au bucurat de sprijinul celor ce locuiau în satele de la poalele munþilor ºi al ciobanilor, situaþia lor s-a înrãutãþit odatã cu trecerea timpului ºi cu organizarea mai bunã a sistemului comunist. În special arestarea ºi torturarea celor ce îi ajutau pe cei din rezis- tenþã a fãcut din ce în ce mai dificilã situaþia celor refugiaþi. Totuºi cei care aleseserã mai degrabã sã plece în munþi decât sã se supunã sistemului comunist au fost vãzuþi ca niºte eroi ºi în jurul lor s-au þesut legende, în sate se vorbea de ei cu respect, pentru mulþi reprezentau niºte modele de urmat, înconjuraþi fiind de o aurã revoluþionarã ºi poate chiar misticã. Retragerea în munþi a fost vãzutã de cei ce au practicat-o de cele mai multe ori ca o acþiune patrioticã, de rezistenþã împotriva bolºevizãrii României. Ei ºi-au gãsit inspiraþia în haiduci ºi personaje istorice, modele pãstrate în memoria colectivã. Numeroase grupuri s-au intitulat - iar comuniºtii au preluat aceste denumiri în documentele lor, ca o recunoaºtere a memoriei românilor - haiduci. Cel mai cunoscut grup astãzi, grup ce a acþionat în Munþii Fãgãraºului, în zona Nucºoara, îºi spunea „Haiducii Muscelului“. Bine mediatizat dupã cãderea comunismului, acesta s-a impus ca un simbol al luptei de rezistenþã. În munþii Vrancei, loc cu o puternicã rezonanþã pentru memoria istoricã a românilor, se formase un grup ce a reuºit chiar sã elaboreze ºi sã imprime un ghid al celor ce activau în rezistenþã intitulat „manualul haiducului“2. În nordul þãrii, în regiunea Bistriþei Nãsãud se formase un grup ce îºi spunea „Haiducii lui Avram Iancu“3. Un alt grup ce îºi spunea „Frontul Apãrãrii Naþionale - divizia

47 haiducului“ era activ în munþii Apuseni4 În zona Dobrogei, în munþii Babadagului, luptãtorii anticomuniºti au fost numiþi de unul dintre participanþi, „Haiducii Dobrogei“. Nicolae Ciolacu, autorul unei cãrþi ce poartã titlul Rezistenþa armatã anticomunistã din Munþii Babadagului, Dobrogea, descria activitatea celor ce luptau împotriva comunismului în munþii Dobrogei cu verbul a haiduci.5 Personaje ce aparþineau deja memoriei colective a românilor, haiducii au reprezentat un model de urmat ºi simbolizau cele douã idealuri pe care le-au cãutat ºi cei ce activau în rezistenþa anticomunistã din munþi: justiþie naþionalã ºi socialã. De altfel, primii haiduci cunoscuþi în istoria regiunii au apãrut în Balcani ºi au luptat împotriva Imperiului otoman. Mai târziu însã haiducia a cãpãtat o conotaþie socialã, fãrã însã ca latura naþionalã sã disparã cu totul ca motivaþie ºi justificare6. Amintirea haiducilor se va pãstra vie în lumea satului românesc ºi nu este de mirare cã luptãtorii anticomuniºti au ales sã se identi- fice cu aceºtia. Haiducii erau ºi rãmân chiar ºi astãzi parte integrantã a memo- riei colective a românilor. Una dintre primele poezii publicate de Vasile Alecsandri era despre haiduci, Panait Istrati a scris la rândul sãu un roman numit „Haiducii“ ca ºi N.D. Popescu, de altfel, care îºi intitula romanul sãu „Haiducul“ etc. Comuniºtii vor prelua la rândul lor aceste personaje, transfor- mându-le în simboluri ale luptei de clasã. O serie de filme având ca personaj principal haiducul au fost difuzate în anii comunismului naþionalist7. Identificarea partizanilor anticomuniºti cu haiducii a continuat ºi dupã cãderea regimului totalitar. Nu numai cei care au fãcut parte din rezistenþa armatã ºi care pãstrau în memorie denumirea grupurilor din care au fãcut parte, dar ºi cei care îºi manifestaserã simpatia pentru aceºtia au perpetuat aceastã asociere. Ioan Victor Pica, fãrã a face propriu-zis parte din miºcarea de rezistenþã armatã, îi descria pe luptãtori anticomuniºti ca pe niºte haiduci: „Dacã haiducul se ridica în primul rând ca sã facã dreptate celui sãrman, acum partizanul se ridicã sã facã dreptate unei întregi þãri.“8 Haiducul anticomunist este vãzut astfel ca un fel de misionar al conºtiinþei istorice a românilor, purtã- tor al unei identitãþi româneºti ancestrale. De altfel, oamenii rezistenþei vor pãs- tra o aurã mitologicã ºi dupã cãderea comunismului, un fel de contra rãspuns la propaganda comunistã care fãcea din aceºtia niºte „bandiþi“ ºi „trãdãtori“. Autoritãþile comuniste au dus o luptã permanentã cu memoria9, însã au ieºit învinse. Cum spunea eroul din romanul orwellian 1984, viaþa i-a învins pe comuniºti. Partizanii sau doar simpli simpatizanþi ai acestora au supravieþuit sistemului totalitar ºi au depus mãrturie despre ceea ce s-a întâmplat în acele vremuri de schimbãri radicale ºi dureroase pentru foarte mulþi români. Dimensiunea patrioticã a fenomenului rezistenþei reiese ºi din denumirile altor grupuri de partizani, precum al acelui ce activa în zona Covasnei, numit „Vlad Þepeº“10. În regiunea Sucevei se gãsea un grup numit „Gãrzile lui Decebal“11, un omagiu adus istoriei româneºti ce era supusã unui proces de fal- sificare de cãtre autoritãþile comuniste, dar într-un fel ºi rezistenþei deznãdãj-

48 duite ºi fãrã de izbândã, dar necesarã totuºi pentru supravieþuirea moralã a unui popor. Patriotismul se dovedea astfel a nu fi o vorbã goalã, cel puþin pen- tru unii români. ªi nu este vorba doar despre cei ce se retrãseserã în munþii României, amintind într-un fel de „secesiunile plebei“ din lumea romanã, dar ca o acþiune rãsturnatã, de data aceasta elitele fiind cele ce boicotau orânduirea, ci despre mulþi alþi români, îndeosebi tineri. Gãsindu-se ca mai totdeauna în acelaºi timp în interiorul societãþii, dar ºi în afara ei, unii dintre studenþii ºi elevii acelor vremuri tulburi au refuzat comunismul ºi influenþaþi de acþiunilor „partizanilor“ au încercat sã se opunã acestuia. Aceºti tineri entuziaºti ºi idealiºti incorporaserã în procesul de socializare un anume set de valori printre care patriotismul era la loc de frunte, dar ºi curajul de a spune ceea ce simt ºi cred. Frica o vor învãþa mai târziu cu toþii, ca ºi umilinþa. În anii 1950, rezistenþa din munþi reprezenta un ideal pentru mulþi dintre tineri, dându-le speranþa cã revolta împotriva sistemului comunist era posibilã. O doamnã mi-a povestit cum au înfiinþat o organizaþie „Unul plus unul“ ai cãrei membri se pregãteau sã plece în munþi. Un grup de tineri ofiþeri se gândeau la retragerea în munþi ca la o opþiune validã în lupta lor împotriva comunismului. Nici unii, nici alþii nu vor reuºi, fiind arestaþi de cãtre autoritãþi. Retragerea în munþi nu a fost singura formã de rezistenþã, în licee, ºcoli ºi universitãþi erau încã mulþi tineri ce nu vroiau sã se lase cãlcaþi în picioare. Grupuri de studenþi ºi de elevi încercau sã se organizeze pentru a-ºi exprima opoziþia lor faþã de comuniºti, manifestându-ºi astfel patriotismul, dar ºi respec- tul pentru o lume pe cale de dispariþie, aceea a unei Românii monarhice ºi plu- raliste. Mulþi dintre ei au împrãºtiat manifeste, purtau cu ostentaþie chipul regelui la reverul hainei dupã abdicarea silitã a acestuia, combãteau deschis la cursuri marxismul ºi nelegiuirile comuniºtilor etc. Iatã cum redã aceastã dorinþã de a se opune comunismului o doamnã, elevã la acea datã: „Fiind în Galaþi, ne-am hotãrât noi sã facem ceva „mãreþ“. Mã rog... mãreþ... Împreunã cu o prietenã ºi un alt prieten am zis ca sã ne exprimãm supãrarea ºi protestul faþã de felul în care a fost ocupatã þara de cãtre ruºii ce se comportau ca într-o þarã cuceritã, cu omoruri, cu jafuri, cu dezbrãcatul oamenilor pe stradã, cu luatul hainelor... În plus tatãlui meu i se luase [mica fabricã de þesãturi]... cel puþin tatãl meu muncise... nu putea sã se spunã cã este un afacerist sau un mare burghez, mã rog, un exploatator, era produsul muncii lui... ºi deci toate astea i-au fost luate, noi am fost daþi afarã din casã ºi cam asta a fost... ºi am zis sã ne exprimãm noi nemulþumirea. La un moment dat, þin minte, când a abdicat regele, am fost aºa de supãratã încât luasem o hârtie, o bancnotã care avea capul lui Mihai ºi o împãturisem aºa ºi o fãcusem ca un fel de cocardã pe care o pusesem la guler... ºi umblam cu ea... În sfârºit, pânã la urmã am fãcut niºte... manifeste, eu am fost cu ideea... am fãcut câteva ºi apoi vroiam sã le distribuim... dar pânã la urmã ne-a fost fricã ºi le-am rupt .“12 Astfel de exemple pot fi gãsite la tot pasul în memoriile celor ce au fost

49 închiºi de autoritãþile comuniste. Reuºind sã falsifice istoria, ca ºi realitatea, comuniºtii nu vor putea însã sã impunã uitarea. I se poate cere omului sã îºi aminteascã, dar nu i se poate impune sã uite. Tortura, foamea, frigul, umi- linþele, batjocura nu au reuºit sã ºteargã din memoria oamenilor existenþa unei rezistenþe anticomuniste, mai mult sau mai puþin extinsã la nivelul întregii þãri ca acþiune a unui comitet central, cât ca o dovadã a existenþei unei conºtiinþe româneºti, vãzutã aici ca un set de valori ºi idealuri specifice, aflate în con- tradicþie cu ceea ce însemna comunismul. Dupã cãderea acestuia, ceea ce fusese mult timp ascuns a ieºit la ivealã. „Bandiþii“ din cãrþile de istorie vor deveni eroii memoriei de astãzi. Chiar din 1990, foºti deþinuþi politici, mulþi dintre ei opozanþi activi împotriva comunismu- lui, au început sã depunã mãrturie despre acele timpuri. Memoriile lor vor arãta cã la începuturile regimului comunist au fost ºi oameni care au luptat împotri- va dictaturii roºii ºi care, chiar dacã prea târziu pentru ei, avuseserã dreptate. Intelectualii „democraþi“ au încurajat ºi promovat memoria rezistenþei anti- comuniste, însã cufundarea societãþii într-un soi de prezentism susþinut de neocomuniºtii aflaþi la putere mai bine de o decadã din istoria postcomunistã a fãcut ca aceastã memorie sã rãmânã marginalã. Trecutul comunist a fost igno- rat sub toate aspectele, uitându-se, sau poate nu, cã societatea de azi este produsul unor decenii de fricã, minciunã, umilinþã ºi perfidie. E adevãrat cã, dupã o perioadã dificilã, oamenii vor sã uite ºi sunt interesaþi doar sã trãiascã bine. Consumismul devine astfel singura prioritate. Amintirile sunt refulate, isto- ria ignoratã. Totuºi posibila integrare în Uniunea Europeanã face necesarã o examinare a identitãþii naþionale ºi a istoriei româneºti. O asumare a istoriei este necesarã pentru a ºti de unde am plecat ºi unde trebuie sã ajungem. Þãrile Europei Centrale preamãresc trecutul lor anticomunist. Lipsa unei miºcãri de dizidenþã precum în Ungaria, Cehia ºi Polonia poate fi suplinitã în faþa Europei prin pro- movarea rezistenþei armate din munþi. Ziariºtii sunt cei care au început sã-ºi manifeste un oarecare interes, acest lucru putând fi foarte bine sesizat în cazul Elisabetei Rizea. Luatã în râs ºi denigratã la începutul anilor 1990, este trans- formatã la moartea ei într-un simbol naþional al anticomunismului. Rezistenþei armate din munþi i se face loc ºi în manualele ºcolare, dar e departe de a intra în memoria colectivã a românilor. Rezistenþa este mai degrabã promovatã în strãinãtate ºi este axatã strict pe prezentarea grupurilor de „partizani“. Cei care s-au opus cu inocenþã sistemului totalitar sunt încã ignoraþi ºi rãmân cvasi necunoscuþi de cãtre români ºi nu numai. Paradoxal, se crede în acelaºi timp în anticomunismul poporului român, dar ºi în lipsa anti- comuniºtilor. Cândva un tânãr intelectual român îmi spunea cã în România nu au existat anticomuniºti, cu excepþia lui Paul Goma. I-am rãspuns cã se înºealã, cã anticomuniºtii au existat, chiar dacã erau doar niºte tinere ºi tineri inocenþi ce au plãtit cu ani grei de închisoare vina de a nu accepta sistemul ºi de a crede în propriile valori ºi idealuri.

50 Note 6 S. I. Gîrleanu, Haiducie ºi haiduci, 1 Oana Orlea, Les années volées. Bucureºti: Editura Enciclopedicã Românã, Dans le goulag roumain à seize ans (Anii 1969, pp. 7-30. furaþi. În gulagul românesc la 16 ani), 7 Pintea Viteazul apare în filmul Pintea Seuil, Paris, 1992. din 1976. Dinu Cocea regizeazã un film 2 Document publicat în Totalitarism ºi numit Haiducii în 1966 ºi mai târziu unul rezistenþã, teroare ºi represiune în despre Iancu Jianu. Cristina Corciovescu, România comunistã, Consiliul naþional Bujor T. Râpeanu, 1234 cineaºti români, pentru studierea arhivelor Securitãþii, Bucureºti, Editura ºtiinþificã, 1996, pp. Bucureºti, 2001, pp. 148-149. 277, 286-288. 3 Radu Ciuceanu, Octavian Roske, 8 Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul Cristian Troncotã, Începuturile miºcãrii de lui Dumnezeu, Târgu Mureº, Editura rezistenþã în România (citat ca Radu Arhipelag, 1993, p. 141. Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Tron- 9 Vorbesc aici despre memorie ca despre cotã, Începuturile miºcãrii de rezistenþã), o colecþie de amintiri diferite, în funcþie de vol. 2, iunie - noiembrie 1946, Bucureºti, cei ce sunt purtãtori ai acestor amintiri. Institutul naþional pentru studiul totalitaris- Comunismul a luptat cu ardoare cã sã nu mului, 2001, doc. 1-10, pp. 30-40. Cristian existe decât o singurã versiune a trecutu- Troncotã, "Procesul miºcãrii naþionale de lui, prezentului ºi sperau ei a viitorului. rezistenþã" (citat ca Cristian Troncotã, 10 Radu Ciuceanu, Octavian Roske, "Procesul miºcãrii naþionale de rezis- Cristian Troncotã, Începuturile miºcãrii de tenþã"), 1946, în Arhivele Totalitarismului, rezistenþã, doc. 10, p. 153. nr. 19-20, 2-3/1998, pp. 102-120. 11 Radu Ciuceanu, Octavian Roske, 4 Cristian Troncotã, Procesul miºcãrii Cristian Troncotã, Începuturile miºcãrii de naþionale de rezistenþã, p. 225. rezistenþã, doc. 2, pp. 138-147. 5 Nicolae Ciolacu, Rezistenþa armatã 12 Interviu luat de autoarea articolului anticomunistã din Munþii Babadagului, doamnei în cauzã. Dobrogea, Florence: Hallandale, 1995.

51 DORIN DOBRINCU Grupul bãnãþean de rezistenþã Liviu Vuc - Ioan Beg (1948-1958)

Regiunea Banatului este cunoscutã ca una în care rezistenþa armatã anti- comunistã a avut o largã extindere la sfârºitul anilor '40 ºi în anii '50. Cauzele rezistenþei - cele generale s-au suprapus peste cele locale - au fost persecuþi- ile contra membrilor Partidului Naþional Þãrãnesc, Partidului Naþional Liberal, Miºcãrii Legionare etc., cãrora li s-au adãugat vexaþiunile de ordin economic, în special naþionalizãrile, cotele obligatorii ºi începerea vastului proiect al colectivizãrii agriculturii, care direct sau indirect atingea cea mai mare parte a populaþiei. Toate acestea i-au determinat pe unii localnici sã constituie grupuri sau organizaþii subversive, care îºi propuneau programatic lupta împotriva regimului comunist. Alte persoane urmãrite de noile autoritãþi au intrat în clan- destinitate ºi au încercat sã supravieþuiascã, individual sau în grupuri, fãrã a avea nepãrat un program explicit, ci aºteptând cãderea unui sistem, proces despre care destui contemporani credeau cã urma sã se deruleze destul de repede, într-un context extern favorabil. În paginile urmãtoare ne ocupãm toc- mai de un asemenea grup, condus de dr. Liviu Vuc ºi perpetuat prin Ioan Beg, localizat în zona comunei Zorlenþu Mare. Povestea acestor partizani a fost mai puþin abordatã de recuperatorii memoriei sau de istorici. Folosim pentru recon- stituirea istoriei acestei formaþiuni documente (inedite sau care au vãzut deja lumina tiparului), dar ºi mãrturii.

1. Un medic de þarã: dr. Liviu Vuc Liviu Emilian Vuc (apare ºi sub formele Vucu, Wuc sau Wuk) s-a nãscut la 12 ianuarie 19031 (sau 19 ianuarie 1913, potrivit altor date2), în comuna Zorlenþu Mare (jud. Caraº-Severin), ca fiu al unor funcþionari3, oameni înstãriþi. Aceasta i-a permis sã urmeze liceul din Lugoj, iar în 1929 sã plece în Franþa, înscriindu-se la Facultatea de Medicinã din Nancy, mutându-se dupã primul semestru la Strasbourg. Conform unei mãrturii, aceastã perioadã ar fi fost foarte importantã pentru el, devenind un admirator al stilului de viaþã ºi al democraþiei franceze. Deoarece nu ºi-a putut plãti taxele, în anul 1932 s-a transferat la Universitatea din Cluj4. Totuºi, e cert cã în 1935 tânãrul Vuc a intrat în Miºcarea Legionarã, care era în mod expres antidemocraticã (ceea ce, în

52 mod logic, venea în contradicþie cu anterioarele lui convingeri), ºi a fost ales preºedinte al Societãþii Studenþilor în Medicinã. În aceastã calitate a organizat o grevã, motiv pentru care a fost exmatriculat timp de un an din toate facultãþile din þarã. ªi-a susþinut teza de doctorat în 1938, dupã care a fost încorporat ºi trimis la Institutul de Medicinã Militarã. Ca medic militar cu grad de locotenent a participat la campania Armatei Române pe frontul de Rãsãrit. În timpul luptelor din peninsula Kerci, din primãvara anului 1942, a fost rãnit de o schijã la genunchi, ceea ce l-a afectat iremediabil, determinând demobilizarea sa în 1943. Avea sã devinã medic în comunele Brebu, Prigor ºi Cornereva, iar în final avea sã se stabileascã în Zorlenþu Mare, localitatea sa de baºtinã5. Potrivit unor indicii documentare, Liviu Vuc s-a înscris dupã rãzboi în Partidul Naþional Þãrãnesc, unde a fost deosebit de activ mai ales în timpul campaniei electorale din 1946. Ulterior desfiinþãrii PNÞ a activat în cadrul orga- nizaþiei clandestine legionare din zona Reºiþa. Cu ocazia depistãrii acesteia, în 1948, a dispãrut de la domiciliu ºi a intrat pentru o vreme în grupul Chera (sau Kera). Dupã lichidarea acestui grup, Vuc a rãmas singur, fiind ajutat cu ali- mente ºi informaþii de tatãl sãu. În iarna anului 1948-1949 a devenit liderul unui grup de fugari, alãturându-i-se preotul Anton Atnagea (sau Hatnagea) ºi fiul acestuia, Virgil Atnagea, legionari, din Zorlenþu Mare. Alþi doi fugari, Ioan Beg ºi ªtefan Drãgan, tot din Zorlenþu Mare, li s-au adãugat în octombrie 1950, pentru ca în 1951 sã vinã alãturi de cei de mai sus ºi Iosif Hlobil (sau Hlöbel), din Scãiuº (considerat dezertor)6. Grupul activa în zona Izverna - Zorlenþu Mare, raionul Reºiþa, regiunea Timiºoara7.

2. Activitatea grupului Liviu Vuc Existã indicii cã în 1948-1949, prin intermediul lui Iosif Hlobil, Liviu Vuc l-ar fi contactat pe colonelul Ion Uþã, ºeful unui important grup de partizani din Banat, urmãrindu-se o colaborare pe linia rezistenþei anticomuniste. Nistor Duicu ºi Gheorghe Cristescu ar fi adus chiar un rãspuns favorabil, însã din motive necunoscute întâlnirea între cei doi lideri din rezistenþã nu a mai avut loc8. Grupul Liviu Vuc ºi-a gãsit adãpost pentru o vreme la sãlaºul învãþãtorului Andrei Franþ, din comuna Valeadeni, judeþul Caraº. Tatãl lui Liviu Vuc a dece- dat cândva în 1949-1950, ceea ce a fãcut dificilã aprovizionarea partizanilor. Ei trebuiau sã evite depistarea de cãtre Securitate, motiv pentru care schimbau în permanenþã sãlaºele, pe teren accidentat, încãrcaþi cu armament, muniþii, echipament ºi alimente, dar ºi cu un aparat de radio cu baterii, ceea ce era obositor mai ales pentru doctorul Vuc, rãmas invalid din timpul rãzboiului, iar pe deasupra bolnav de inimã. De procurarea alimentelor sau de gãsirea gazdelor se ocupau Ioan Beg, Martin Bugarin, Gheorghe Vuc zis Buget, Simion Puºu, Dimitrie Gugea ºi Petru Nemeº. În iarna anului 1950-1951, grupul a fost ajutat cu alimente de o rudã a lui ªtefan Drãgan, Maria Barlovan, din Zorlenþu Mare, ºi de Dimitrie Lungu, din Delineºti, persoanã care inspira o încredere deosebitã. În aceastã perioadã, doctorul Vuc a acordat ajutor unor localnici cu

53 probleme medicale, chiar dacã în acest fel îºi asuma riscuri suplimentare9. Cunoscut în zonã ca un "iubãreþ", dr. Vuc a contractat o boalã periculoasã, sifi- lisul, care avea sã aibã efecte dezastruoase asupra sãnãtãþii lui10. Dintre susþinãtorii lui Liviu Vuc un rol aparte avea sã-l aibã Ioan Beg. Acesta se nãscuse la 6 iunie 1911, în comuna Zorlenþu Mare. Deþinea trei hectare de pãmânt, era cãsãtorit ºi avea un copil. Fusese membru al Miºcãrii Legionare ºi luase parte la luptele de pe frontul de Rãsãrit, cu gradul de sergent în trupele de vânãtori de munte. Pentru fapte de arme în bãtãlia pe care Corpul Vânãtorilor de Munte a dat-o între Nipru ºi Marea de Azov, la 14 octombrie 1941 a fost citat prin ordin de zi11. Datoritã convingerilor sale politice ºi în spe- ranþa cã în curând aveau sã vinã americanii, Beg a intrat în legãturã cu Liviu Vuc la sfârºitul lunii octombrie 1950. El a cãutat gazde pentru doctorul fugar12. Deoarece bãnuia cã Dumitru Trulea, agricultor din Zorlenþu Mare, intenþiona sã-l denunþe, Ioan Beg l-a ucis în noaptea de 1/2 februarie 1951. La o datã pe care nu o cunoaºtem, acelaºi partizan l-a împuºcat mortal pe sergentul de mi- liþie Alexandru Rusu, din comuna Zorlenþu Mare, aflat în urmãrirea sa14. Ion Cioca (nãscut în 1898), din Zorlenþu Mare, a fost ºi el sprijinitor al aces- tui grup, neîncadrat politic. Îi cunoºtea pe mulþi dintre fugari, iar cu Liviu Vuc a stabilit legãtura de la jumãtatea anului 1949. A oferit gãzduire, alimente ºi infor- maþii. Spre exemplu, el a fost cel care le-a destãinuit partizanilor cã erau urmãriþi de Ion David zis Mezin, din aceeaºi comunã, care în mai multe rânduri îi ceruse informaþii despre Iosif Hlobil ºi Ioan Beg. Cioca deþinea o armã mili- tarã Mauser ºi muniþii. Fugarii ºi-au construit un adãpost în apropiere de sãlaºul lui Ion Cioca, acesta asigurându-le paza, pentru a nu fi surprinºi de ser- viciile represive. În august 1952 i-a înºtiinþat pe partizani cã se apropiau mai multe camioane cu militari, ceea ce le-a permis sã fugã în pãdure, între ei aflându-se ºi Liviu Vuc14. Un alt susþinãtor al grupului era Dumitru Lungu (nãscut în 1922), din comu- na Delineºti, raionul Caransebeº. El le-a dat celor urmãriþi mâncare, ziare ºi informaþii cu privire la activitatea serviciilor represive. Mai mult, a început sã adune alimente pentru fugari ºi de la alte persoane de sprijin, pe care le-a transportat în adãpostul grupului, care se afla la Groposu, aproximativ 7 km de comuna Vãliug, raionul Reºiþa15. Ioan Beg ºi ªtefan Drãgan s-au despãrþit de ceilalþi în octombrie 1951, ei fiind gãzduiþi la sãlaºul lui Ion Cioca, pentru ca în decembrie acelaºi an sã revinã în grup ºi sã plece la Gheorghe Lorinþ din Delineºti. Însã în ianuarie-fe- bruarie 1952 Liviu Vuc a rãmas doar cu Drãgan. Luna martie 1952 a adus mutarea lui Vuc la sãlaºul de la Ezeriº al lui Cioca, unde i-a gãsit pe Beg ºi Drãgan. În scurtã vreme au fost surprinºi de Securitate ºi abia au reuºit sã scape, pentru a-ºi putea continua drumul, dr. Vuc abandonându-ºi raniþa. Ulterior el ºi-a gãsit adãpost la Petru Nemeº16. Grupul lui Liviu Vuc era localizat în zona comunei Zorlenþu Mare, la nord de Reºiþa, fiind compus din patru persoane la sfârºitul verii anului 1952. Fugarii

54 erau urmãriþi de raioanele de Securitate Caransebeº, Reºiþa ºi Lugoj, sub îndrumarea regiunii Timiºoara. Grupul nu comitea jafuri sau acte "de teroare", fiind susþinut de familiile ºi cunoºtinþele membrilor. Tocmai de aceea Securitatea luase mãsuri de pãtrundere informativã în rândurile partizanilor prin recrutarea unor informatori "de calitate"17. În vara anului 1952 au fost iden- tificate, în urma acþiunilor informative, mai multe persoane de sprijin ale grupu- lui: Ioan Mezin zis Trandu, Sergheþ Nica zis ªefu ºi Ioan Bagiu zis Borag, din comuna Zorlenþu Mare. Securitatea a recrutat un informator pe care l-a dirijat între sprijinitorii partizanilor pentru a se verifica prezenþa acestora în comuna amintitã. Pornindu-se de la unele indicii, în noaptea de 19/20 august 1952 a fost întreprinsã o acþiune de amploare în comuna Zorlenþu Mare. Pentru încon- jurarea localitãþii în timpul operaþiunii s-au folosit efective însemnate: 12 ofiþeri de Securitate, 30 de ostaºi din Detaºamentul de pazã al Regiunii de Securitate Timiºoara, 38 de miliþieni ºi 200 de grãniceri cu cadrele lor. Au fost reþinuþi cinci gãzduitori, din cercetarea cãrora s-a aflat unde se ascundeau partizanii Anton ºi Virgil Atnagea, tatã ºi fiu. Aceºtia au ºi fost capturaþi într-un sãlaº de la mar- ginea comunei Sãceni, raionul Reºiþa, la 22 august 1952, în urma unei acþiuni la care au participat 10 soldaþi ºi trei ofiþeri de Securitate18. În procesul intentat de autoritãþi, Viorel Atnagea a primit 12 ani de închisoare, în vreme ce tatãl sãu, Antonie Atangea, a obþinut o pedeapsã mai "blândã", 10 ani. Chiar ºi aºa, bãtrânul nu a supravieþuit, gãsindu-ºi sfârºitul în penitenciarul Gherla19. Maria Magheþi a fost arestatã la 25 august 1952 pentru cã îi adãpostise pe Anton ºi Viorel Atnagea încã din vara anului 1948, iar mai apoi pe Liviu Vuc, Ioan Beg, Ananie Bagiu ºi Simion Pusu. A fost inclusã într-un lot de 16 per- soane, în mare parte din Zorlenþu Mare, care a fost judecat de Tribunalul Militar Timiºoara. Prin sentinþa din 30 ianuarie 1953 s-au acordat pedepse situate între 4 ºi 15 ani închisoare. Maria Magheþi a primit 6 ani închisoare corecþio- nalã, fiindu-i confiscatã ºi averea. A fãcut cunoºtinþã cu durele realitãþi din pe- nitenciarele Timiºoara, Rahova, Mislea, Miercurea Ciuc, de unde a fost elibe- ratã la 3 mai 195720.

3. Capturarea lui Liviu Vuc. Un lot hibrid în faþa justiþiei militare În toamna anului 1952, Liviu Vuc a fost descoperit întâmplãtor, în timpul unei percheziþii, în podul grajdului unui locuitor din satul Sãlbãgelu Vechi, comuna Gavojdia, raionul Lugoj, dar a reuºit sã scape21. În cele din urmã, datoritã unei ample acþiuni informative, Securitatea a demarat o operaþiune care a dus în noaptea de 5/6 decembrie 1952 la depistarea medicului în locuinþa amantei sale. Deoarece a fost luat prin surprindere, dr. Vuc nu a mai putut deschide focul asupra securiºtilor, care l-au imobilizat. Ca urmare a anchetãrii a doi membri ai organizaþiei, Ioan ºi Maria Cioca, s-a aflat unde se ascundea ªtefan Drãgan zis Labãu. Nici acesta nu a reuºit sã riposteze cu arma, fiind prins22. Asupra partizanilor capturaþi s-au gãsit douã pistoale-mitralierã, 64 de cartuºe,

55 douã pistoale Parabellum cu 8 cartuºe, trei grenade defensive, o busolã ºi un binoclu militar. Au mai fost arestate iniþial 12 persoane de sprijin al partizanilor, pentru ca ulterior numãrul acestora sã ajungã la 2023. Dr. Vuc a fost interogat la scurtã vreme dupã ce a fost prins, pentru a se obþine informaþii de la el despre ceilalþi partizani. Prima declaraþie i-a fost luatã chiar la 6 decembrie 1952, dupã care a fost transportat la Securitatea din Timiºoara. Cu toate cã a simulat dezechilibru mintal, a fost torturat ºi forþat sã spunã ceea ce ºtia despre membrii neprinºi ai grupului24. Cercetãrile în cazul celor capturaþi ºi al susþinãtorilor s-au desfãºurat în grabã, la 8 ianuarie anchetatorul încheind procesul-verbal în dosarul nr. 1410/1953. Lotul înaintat Tribunalului Militar Timiºoara era compozit. Dupã cum s-a întâmplat ºi în alte procese, ºi aici au fost reunite multe persoane care nu aveau legãturi între ele, probabil nici nu se cunoºteau. Câþiva acuzaþi - Gheorghe Balica, Iancu Baderca ºi Victor Curescu - fãcuserã parte dintr-un grup constituit din supravieþuitori ai formaþiunii colonelului Ion Uþã. Ceilalþi incul- paþi erau dr. Vuc ºi ºapte dintre membrii ºi susþinãtorii grupului sãu. Procesul s-a desfãºurat la 11 martie 1953. Gheorghe Balica, Iancu Baderca ºi Victor Curescu au fost condamnaþi la moarte ºi executaþi la 13 august 1953, în peni- tenciarul Caransebeº. Membrii grupului din Zorlenþu Mare au primit urmã- toarele condamnãri: Liviu Vuc ºi Ion Cioca, muncã silnicã pe viaþã; ªtefan Drãgan ºi Dumitru Nemeº, 25 de ani muncã silnicã; Nistor Lala, Dumitru Lungan ºi Ioan Bihoi, 15 ani muncã silnicã; Gheorghe Enea, 10 ani muncã sil- nicã. În cazul tuturor s-a dispus confiscarea averii25. Între susþinãtorii arestaþi ºi implicaþi în procesul amintit s-a numãrat, cum am vãzut, ºi Lala Nistor. Acesta era un "þãran dezgheþat" din comuna Lãpuºnicul Mare, judeþul Caraº-Severin, vânãtor iscusit, pentru care braconajul reprezen- ta o sursã importantã de hranã ºi câºtig. El îi ajutase pe partizani cu muniþii, alimente, vânat ºi informaþii. Dupã arestare a fost bãtut crunt la Securitatea din Caransebeº ºi la cea din Timiºoara, torþionarii obligându-l sã recunoascã ºi ceea ce nu fãcuse. Deoarece îi întâlnise pe partizani, fiul sãu, Ion, fusese ºi el arestat, cu douã zile înainte de nuntã, fiind supus torturilor. Tatã ºi fiu au fost folosiþi ca martori ai acuzãrii, unul împotriva altuia, condamnaþi ºi azvârliþi în Gulagul românesc. La jumãtatea anilor '50, Lala Nistor a fost vãzut în închisoare, mergând cu gâtul înclinat, datoritã bãtãilor pe care le luase în tim- pul anchetei. În timpul detenþiei la Gherla s-a îmbolnãvit grav la plãmâni26.

4. Refuzul de a înceta lupta: Ioan Beg ºi Iosif Hlobil Dupã prinderea lui Vuc ºi a lui Drãgan, în libertate mai rãmãseserã doar Ioan Beg ºi Iosif Hlobil27. Aceºtia au avut o ciocnire cu miliþienii la 8 mai 1953, reuºind sã împuºte mortal pe unul dintre ei ºi sã-l rãneascã grav pe un altul28. Întrucât Securitatea ºtia cã ultimii membri ai grupului erau sprijiniþi de fraþii Petru ºi Mihai Stan, care "þin mult la dr. Vuc Liviu", aflat în detenþie, s-a încer- cat chiar folosirea acestuia pentru capturarea foºtilor sãi tovarãºi. A fost "pre-

56 lucrat" pentru a-i determina pe fraþii Stan sã lucreze pentru Securitate, adicã sã-i predea pe cei doi partizani, promiþându-i-se cã "prin aceasta i se va uºura situaþia". Vuc a acceptat propunerea, i s-a aranjat o întâlnire cu fraþii Stan ºi i-a convins pe aceºtia sã acþioneze conform dispoziþiilor Securitãþii29. Securitatea a fãcut presiuni deosebite asupra persoanelor de sprijin ale fugarilor aflaþi încã în libertate. Floarea Beg, soþia lui Ioan Beg, a fost "pregãtitã ºi prelucratã" de poliþia politicã în mai-iunie 1953. De la ea s-a aflat cã Floarea Dincea, nepoata de sorã a lui Ioan Beg, era cea mai apropiatã legãturã a sa. Reþinutã discret la 14 august 1953, ea a fost transportatã la Regionala de Securitate Timiºoara ºi supusã anchetelor specifice, recunoscând toate legã- turile, inclusiv cã urma sã aibã o întâlnire cu fugarii. În consecinþã, Floarea Dincea "a fost prelucratã ºi instruitã temeinic cum sã procedeze pentru a ne preda bandiþii", dupã cum se nota într-un document al poliþiei politice. O echipã formatã din securiºti ºi miliþieni s-a deplasat împreunã cu noua informatoare la sãlaºul acesteia, unde urma sã aibã loc întâlnirea cu partizanii, pe 20 august 1953. Femeii i s-a dat ºi un narcotic pe care urma sã-l punã în mâncarea "bandiþilor". Calculele securiºtilor nu s-au dovedit însã corecte, întrucât Beg a reuºit sã scape dupã ce a deschis focul asupra securiºtilor ºi a aruncat mai multe grenade în direcþii diferite, rãnind chiar un plutonier de Miliþie. Însã Iosif Hlobil a fost împuºcat grav. Anchetat imediat, el nu a oferit informaþiile care îi interesau pe securiºti, iar dupã ºase ore a decedat30.

5. Fugarul izolat Ioan Beg Pentru a-l prinde pe Beg, Securitatea a decis activizarea informatorului Petru Lorenz, dar ºi utilizarea în continuare a soþiei fugarului, Floarea Beg, care rãmãsese nedeconspiratã. De asemenea, pe teren urmau sã se intensi- fice patrulãrile Miliþiei. Ioan ºi Floarea Dincea urmau sã fie mutaþi temporar din comuna Zorlenþu Mare, în vederea protejãrii lor de eventualele acþiuni punitive ale lui Ioan Beg31. Ioan Beg fusese rãnit într-un picior în timpul confruntãrii din 20 august 1953, dar a reuºit sã ajungã la Ioan Cãta, în comuna Ezeriº. Gazda i-a îngrijit rana ºi i-a oferit alimente. Tot acesta l-a sfãtuit sã-ºi facã un adãpost în marginea comunei Ezeriº, la locul numit Mãgura. Ioan Cãta a fost arestat la începutul iernii aului 1953, dar nu l-a trãdat pe partizan, care a aflat de aceastã întâm- plare abia în primãvara anului 1954. Pentru a se putea întreþine, Beg a lucrat la sãlaºele lui Petru Crina ºi Dimitrie Crava, între februarie 1954 ºi august 1955. Bordeiul din Mãgura Ezeriºului a fost descoperit în toamna anului 1955, ceea ce l-a determinat pe Beg sã se refugieze într-un alt adãpost, situat în hotarul comunei Delineºti32. A fost nevoie de o considerabilã mobilizare a poliþiei politice pentru descoperirea lui Ioan Beg. În octombrie ºi decembrie 1957, un ofiþer de la Regionala de Securitate Timiºoara s-a deplasat la penitenciarul Gherla, în ve- derea recrutãrii ca agent a deþinutului Petru Nemeº, din comuna Zorlenþu

57 Mare, care urma sã fie eliberat în martie 1958. Acesta pãrea sã fie persoana idealã pentru a-l preda pe Beg33. În 1958 se aflase cã Ioan Beg era gãzduit ºi aprovizionat de Nicolae Orãºanu zis Duca, din comuna Zorlenþu Mare, precum ºi de fiul acestuia, Lazãr. Securitatea a reuºit sã-i atragã pe aceºtia de partea ei, dar numai dupã o com- plicatã acþiune ºi, cel mai probabil, ca urmare a unor presiuni atât de bine cunoscute în alte cazuri. S-a constituit un post capcanã la domiciliul lui Orãºanu senior, în care a fost atras Beg, la 17 decembrie 1958. Acesta nu a putut sã-ºi foloseascã armamentul cu care era dotat ºi a fost în cele din urmã capturat34. Dupã ce a fost dus ºi fotografiat în faþa adãpostului pe care îl avea în pãdurea comunei Corneþel, raionul Caransebeº, Ioan Beg a fost transportat la Timiºoara. Aici a avut parte de nenumãrate interogatorii, uneori de douã ori pe zi35. Dar nu doar lungimea interogatoriilor a ieºit în evidenþã, ci ºi duritatea anchetatorilor. Spre exemplu, capul lui Ioan Beg - tuns "chilug" - era "plin de cicatrici vindecate", urme ale maltratãrilor la care fusese supus36. Atât soþia cât ºi fiica lui Ioan Beg avuseserã parte de rele tratamente la Caransebeº ºi Reºiþa cât timp partizanul s-a aflat în libertate. Floarea Beg a fost "sfãtuitã" sã divorþeze, promiþându-i-se cã va fi lãsatã în pace. A acceptat, reluându-ºi numele de Miloº. Însã în februarie 1959 a fost arestatã ºi dusã la Timiºoara, pentru anchetã37. Susþinãtorii lui Ioan Beg au fost arestaþi ºi supuºi aceloraºi lungi ºi grele interogatorii, chiar confruntaþi cu martori mincinoºi, cum s-a întâmplat cu Ioan David, din Zorlenþu Mare38. Prin sentinþa nr. 772/11 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, au fost condamnaþi la moarte: Ioan Beg, Nicolae Ioan Cioca, Gheorghe Drãgan ºi Martin M. Bugarin zis Labãu. Dat fiind cã Prezidiul Marii Adunãri Naþionale respinsese cererea de graþiere a celor de mai sus, dupã cum înºtiinþa Procuratura Militarã Timiºoara, în baza ordinului Ministerului Justiþiei, Direcþia Tribunalelor Militare, nr. 01388/23 septembrie 1959, sentinþa a fost adusã la îndeplinire la 29 septembrie 1959, între orele 20.00-21.00, în penitenciarul Arad. Condamnaþii au fost executaþi "prin împuºcare cu arma de foc, cu spatele spre grupa de execuþie"39. Ioan Cata (apare ºi Câta) zis Pãianu, þãran înstãrit din comuna Ezeriº, a fost condamnat ºi el la moarte prin aceeaºi sentinþã nr. 772/11 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj. Însã prin Decretul nr. 365/21 septembrie 1959 al Prezidiului Marii Adunãri Naþionale i s-a comutat pedeapsa în temniþã grea pe viaþã40. Ioan David, din Zorlenþu Mare, a fost condamnat la 18 ani muncã silnicã ºi confiscarea averii personale. A trecut pe la Gherla ºi coloniile de la Periprava, Luciu-Giurgeni ºi Strâmba41. Floarea Beg, soþia lui Ioan Beg, s-a ales cu 15 ani închisoare, din care nu a executat decât cinci la penitenciarele din Timiºoara, Arad, Oradea, Târgu Mureº ºi Miercurea-Ciuc42. Preotul Lazãr Benone Magheþi, din Zorlenþu Mare, a fost arestat în septembrie 1959 pentru ajutorul oferit luptãtorilor anticomuniºti (în special lui Anton ºi Virgil Atnagea), judecat

58 într-un lot compus din 23 de oameni ºi condamnat la 15 ani de temniþã, din care a executat aproape cinci la Timiºoara, Gherla, Aiud, Balta Brãilei, Strâmba, Salcia, Stoeneºti ºi Luciu-Giurgeni43. * În privinþa dr. Liviu Vuc, Securitatea ºi-a þinut promisiunea ºi nu l-a trimis în faþa plutonului de execuþie. În anii '50 el a fost întâlnit la Aiud de un alt deþinut, Ion Antohe, care îi reda numele ca Ion Liviu Vucu. În închisoare se ºtia "cã a fost condamnat fiindcã a dat asistenþã medicalã rãzvrãtiþilor din Munþii Banatului, rãniþi în luptele cu forþele militare. La Securitatea din Caransebeº ºi Timiºoara a fost chinuit zi ºi noapte. De atunci, a rãmas cu o urã de moarte împotriva gardienilor ºi oamenilor administraþiei. Numai simpla lor apariþie îi provoca o furie ºi o revoltã de nestãpânit. În asemenea împrejurãri, îl supravegheam cu multã grijã ºi stãteam mereu în preajma lui, ca sã-l oprim la timp, cãci îl vedeam cum se congestioneazã, gata sã sarã la ei. Avea mereu dureri de cap ºi i se diminuase auzul […] Atât timp cât a stat la noi, a lãsat amintirea unui bun medic ºi bun român"44. Alþi deþinuþi din închisorile comuniste au declarat cã dr. Vuc avea mintea rãtãcitã, ceea ce constituie o probã cã în anchetã nu a simulat. Totuºi, a supravieþuit lungii perioade de recluziune, fiind eliberat în 1964. În anii urmãtori avea momente de luciditate, când dãdea con- sultaþii medicale celor care îl solicitau, dar ºi perioade când propria-i boalã ieºea în evidenþã (nu era agresiv, dar obiºnuia sã destrame þesãturile). Moartea lui a survenit în anul 1967 (sau 1969, nu e clar)45.

6. Concluzii În Banatul primului deceniu ºi jumãtate care a urmat celui de-al doilea rãzboi mondial s-au manifestat numeroase grupuri subversive sau de rezis- tenþã armatã anticomunistã, acþionând deschis împotriva guvernului de la Bucureºti sau aºteptând un moment prielnic pentru a face acest lucru, de re- gulã aºa-numita venire a americanilor. Între grupurile din cea din urmã cate- gorie s-a numãrat ºi cel condus de dr. Liviu Vuc, în zona comunei Zorlenþu Mare. Aceastã formaþiune - compusã în bunã mãsurã din foºti legionari, dar ºi din apolitici - s-a menþinut compact din 1948 pânã la sfârºitul anului 1952, când Securitatea a reuºit arestarea liderului ºi a celor mai mulþi dintre membri ºi susþinãtori. Prin uciderea lui Iosif Hlobil în 1953, din grup mai rãmãsese în li- bertate un singur partizan, Ioan Beg. Securitatea a încercat sã-l captureze ºi pe acesta în anii urmãtori, apelând inclusiv la serviciile fostului lider, dr. Vuc, care între timp nu mai era în deplinãtatea facultãþilor mintale. Însã cu sprijinul unor localnici, Ioan Beg a rezistat ca fugar izolat pânã la sfârºitul anului 1958. Abia atunci a fost capturat ºi doar în contextul presiunilor exercitate de poliþia politicã asupra gazdei sale. Procesul a dus la condamnarea la moarte a lui Beg, dar ºi a unora din membrii arestaþi cu ani înainte. Mai puþin dr. Vuc. Istoria acestui grup scoate în evidenþã latura mai puþin cunoscutã a rezis- tenþei armate anticomuniste, în care Securitatea a încercat sã-i foloseascã pe

59 foºtii partizani pentru prinderea celor încã liberi. În acest caz, drama fostului lider, dr. Liviu Vuc - care îºi pierduse uzul constant al raþiunii -, va fi fost cu atât mai mare cu cât el avea perioade în care îºi recãpata capacitatea de a înþelege ce se întâmplase/întâmpla cu el. Cel puþin la fel de tragic a fost cã mai mulþi partizani au fost condamnaþi la moarte ºi executaþi, în condiþiile în care - la sfârºitul anilor '50 ai secolului trecut - regimul comunist declanºase un nou val al terorii, care a coincis cu lichidarea practic a ultimilor partizani care în- cetaserã sã mai înfrunte deschis guvernul de la Bucureºti, singura lor preocu- pare fiind salvarea propriilor vieþi. Pentru mulþi dintre ei acest lucru nu a fost posibil.

1Arhivele Serviciului Român de Informa- 7Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 293 þii "D", dos. 2168, f. 64 (în continuare: ASRI) (doc. de la ASRI, fond "D", dos. 10104, f. 2Ileana Silveanu, Cãrãrile speranþei. 13-44); din alte surse aflãm cã grupul avea Destine ale rezistenþei anticomuniste din ca razã de acþiune comunele Zorlenþu Banat, vol. I, Timiºoara, Editura Marinea- Mare, Zorlencior, Brebu, Dragomireºti ºi sa, 1998, p. 75; Adrian Briºcã, "Ioan-Liviu Scãiuº (Florica Dobre - coordonator, Vucu (1913-1969)", în Arhivele Totalita- Florian Banu, Camelia Duicã, Silviu B. rismului, nr. 36-37, 3-4/2002, p. 274. Moldovan, Elis Neagoe, Liviu Þãranu 3Marius Oprea (ed.), Banalitatea rãului. [eds.], "Bande, bandiþi ºi eroi". Grupurile de O istorie a Securitãþii în documente. 1949- rezistenþã ºi Securitatea (1948-1968). 1989, Studiu introductiv de Dennis Deletant, Documente, Studiu introductiv de Florian Iaºi, Editura Polirom, 2002, p. 293 (doc. de Banu ºi Silviu B. Moldovan, Bucureºti, la ASRI, fond "D", dos. 10104, f. 13-44). Editura Enciclopedicã, 2003, p. 457 (doc. 4Ion Antohe, Rãstigniri în România dupã de la Arhivele Ministerului de Interne, fond Ialta, Bucureºti, Editura Albatros, 1995, p. "Direcþia Management Resurse Umane", 240-241; Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. inv. nr. 7389, dos. nr. 34, f. 327-330, în 75-76; Adrian Briºcã, op. cit., p. 274. continuare: AMI, fond "DMRU"). 8 5Adrian Briºcã, op. cit., p. 274-275; Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 77; Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 76. Adrian Briºcã, op. cit., p. 275. 9 6ASRI, fond "D", dos. 2168, f. 64-65; Ma- Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 78- rius Oprea (ed.), op. cit., p. 293 (doc. de la 80; Adrian Briºcã, op. cit., p. 275. 10 ASRI, fond "D", dos. 10104, f. 13-44); Ilea- Ion Hurtupan, op. cit., p. 56. na Silveanu, op. cit., vol. I, p. 76-77; Adrian 11Liliana Bocu, Victor Lungu, "Transfor- Briºcã, op. cit., p. 275. Vezi ºi Ion Hurtupan, marea adversarului politic în delincvent de Rezistenþa armatã în Caraº-Severin (1944- drept comun la Tibunalul Militar al Regiunii 1958), Reºiþa, Editura Timpul, 2000, p. 55, a III-a Militare Cluj", în Analele Sighet, vol. 58. Cel din urmã autor considerã cã Viorel ºi 7, 1999, p. 343-344, 363-364 (doc. din Ar- Anton Atnagea nu au fost membri ai grupu- hiva Centrului pentru Recuperarea Adevã- lui Vuc, ci doar simpli fugari care pentru a rului Istoric, din cadrul filialei Cluj a Funda- scãpa de arestare s-au adãpostit pe la dife- þiei Academia Civicã); Ileana Silveanu, op. riþi localnici (Ibidem, p. 58). cit., vol. I, p. 90-91.

60 12Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 92. 541(doc. de la AMI, fond "DMRU", inv. nr. 13"Bande, bandiþi ºi eroi"…, p. 360, 549 7389, dos. nr. 34, f. 13-16, 327-330). (doc. de la AMI, fond "DMRU", inv. nr. 29Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 267, 7389, dos. nr. 34, f. 17-22, 112-116). nota 403 (doc. de la ASRI, fond "D", dos. 14Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 65-66. 10135, f. 13-31); "Bande, bandiþi ºi eroi"…, 15Ibidem, p. 66. p. 458 (doc. de la AMI, fond "DMRU", inv. 16Adrian Briºcã, op. cit., p. 275-276. nr. 7389, dos. nr. 34, f. 327-330). 30 17ASRI, fond "D", dos. 2168, f. 126, 170, 233. "Bande, bandiþi ºi eroi"…, p. 457 (doc. 18Ibidem, f. 64-65, 126, 170-171. Vezi ºi de la AMI, fond "DMRU", inv. nr. 7389, dos. nr. 34, f. 327-330); Ileana Silveanu, op. cit., Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 293 (docu- vol. I, p. 86-87. ment de la ASRI, fond "D", dos. 10104, f. 31 13-44). Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 88. 32 19Ion Hurtupan, op. cit., p. 59. Ibidem, p. 88-89. 33 20Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 108-114. Ibidem, p. 89. 34 21ASRI, fond "D", dos. 2168, f. 126-127. "Bande, bandiþi ºi eroi"…, p. 457-459 Vezi ºi Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 293- (doc. de la AMI, fond "DMRU", dos. nr. 294 (document de la ASRI, fond "D", dos. 7389, dos. nr. 34, f. 327-330); Ileana 10104, f. 13-44). Silveanu, op. cit., vol. I, p. 93; Ion 22 Hurtupan, op. cit., p. 56. ASRI, fond "D", dos. 2168, f. 65; 35 Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 266 (doc. de Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 93-94. 36 la ASRI, fond "D", dos. 10104, f. 45-61); Aurel Baghiu, "Închisoarea Gherla. "Bande, bandiþi ºi eroi"…, p. 457 (doc. de 1956-1957", în Memento, nr. 14 (71), la AMI, fond "DMRU", inv. nr. 7389, dos. octombrie 2001, p. 6. 37 nr. 34, f. 327-330). Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 90, 92. 38 23Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 294 Ibidem, p. 97-100. (document de la ASRI, fond "D", dos. 39Liliana Bocu, Victor Lungu, op. cit., p. 10104, f. 13-44). 343-344, 363-364 (doc. din Arhiva Centru- 24Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 81- lui pentru Recuperarea Adevãrului Istoric, 82; Adrian Briºcã, op. cit., p. 276; Ion din cadrul filialei Cluj a Fundaþiei Academia Hurtupan, op. cit., p. 57. Civicã). 25Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 63-64, 40Ibidem, p. 346. 67-75, 81-82; Adrian Briºcã, op. cit., p. 276. 41Ileana Silveanu, op. cit., vol. I, p. 100. 26Ion Antohe, op. cit., p. 349-350. 42Ibidem, p. 92. 43 27ASRI, fond "D", dos. 2168, f. 64, 46. Ibidem, p. 100-106. 44 28Marius Oprea (ed.), op. cit., p. 294 Ion Antohe, op. cit., p. 240-241. 45 (doc. de la ASRI, fond "D", dos. 10104, f. Ion Hurtupan, op. cit., p. 57; Adrian 13-44); "Bande, bandiþi ºi eroi"…, p. 458 , Briºcã, op. cit., p. 276.

61

61 62 MIHAI MOªANDREI

Pe scurt, autobiografia mea

Mihai Moºandrei s-a nãscut la Bucureºti pe 29 ianuarie 1896, tatãl sãu (tot Mihai) fiind inginer silvic cu studii în Franþa, iar mama, Maria, originarã din Câmpulung Muscel. Fiind foarte bolnãvicios, cursurile ºcolii primare le urmeazã în particular la Piteºti, ºi datoritã sãnãtãþii precare se înscrie abia în clasa a IV-a la Liceul "Sf. Sava" din Bucureºti, iar examenul de bacalaureat îl susþine la Liceul "Gh. Lazãr" din Capitalã. Primul Rãzboi Mondial era în plinã desfãºurare (1915) ºi Mihai Moºandrei se angajeazã ca voluntar la un regiment de artilerie, în preajma intrãrii României în rãzboi împotriva Germaniei. La ºcoala militarã preparatorie din Botoºani - care urma sã-i facã ofiþeri - este coleg cu vechii sãi amici, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mihai Ralea, Basil Munteanu, D. I. Suchianu, Ionel Teodoreanu ºi Tudor Vianu; pe unii dintre ei îi va revedea la Paris, ca studenþi la Drept. Dupã reîntoarcerea de pe front, slãbit de boalã, îºi susþine abia în septem- brie 1921 licenþa în Drept, urmând în paralel ºi Facultatea de ªtiinþe ale Naturii. Pleacã apoi la Paris pentru a-ºi desãvârºi studiile juridice ºi ca sã-ºi ia doc- toratul în Drept. Reîntors în þarã, frecventeazã cenaclul "Sburãtorul", condus de Eugen Lovinescu ºi are preocupãri literare. Dupã al Doilea Rãzboi Mondial, datoritã convingerilor sale politice ºi a ati- tudinii sale intransigente faþã de ideologia comunistã, a fost exclus ºi din Barou ºi (temporar) ºi din Uniunea Scriitorilor. A debutat cu volumul de poezie Pãuni (1929), dupã care au urmat volumele Gãteala ploilor, versuri, premiat de Societatea Scriitorilor Români, Prezenþa Pega- sului, eseu-criticã literarã, 1933, Singurãtãþi, versuri, 1936, Ofrandã muzelor, 1940, Lysimach, prozã liricã, 1944, Cãrare printre ani, antologie liricã prefaþatã de ª. Cioculescu ºi premiatã de revista "Argeº", Plecarea rândunelelor, versuri, 1978, Alt cer, versuri, 1983, Depãrtata amintire, versuri, 1984, Evocãri literare, 1989. A colaborat la publicaþiile "Universul literar", "Viaþa româneascã", "Revista Fundaþiilor Regale", "Convorbiri literare", "Vremea", "Gând românesc", "Revista românã", "Azi", "Limba românã", "Ramuri", "Sburãtorul" etc. Mihai Moºandrei a murit la Câmpulung Muscel în anul 1994. Adrian Sãvoiu

63 Din lipsã de spaþiu, publicãm doar unele fragmente din Autobiografia sa, datatã 13 martie 1962, Câmpulung Muscel.

Arestarea mea s-a savârºit în luna septembrie 1959. Conºtiinþei nu aveam sã-i fac, nici din prezent, nici din trecut, absolut nici o vinã; era strãlucitoare ºi curatã, ca un cristal de stâncã. Aºa m-am pomenit din copilãrie, ºi aºa voi rãmâne, pânã când pleoapele mi se vor închide reci ºi mâinile încruciºate pe piept. Gândind mai adânc, îmi dau tot mai mult seama cã am avut totdeauna cultul puritãþii ºi curãþeniei nu numai spirituale dar, la fel, ºi al celei trupeºti ºi vestimentare, situaþie pe care n-o pot explica decât din motive ereditare. Arestarea mea s-a fãcut, probabil ca în sute de cazuri similare, sub motiv cã aº fi deþinãtorul a numeroase bucãþi de aur nedeclarate. Drept introducere am avut o percheziþie domiciliarã a Securitãþii locale, ce mi-a scotocit toatã core- spondenþa, manuscrisele, cutiile, mobilierul, atenansele etc... Negãsind aurul, ºi prin ce minune s-ar fi putut el rãtãci prin sertarele unui poet cu ochii mereu în cãrþi, în azur sau stele?... Mulþi cetãþeni mã considerau un cãrturar idealist. Dar lucrãtorii de Miliþie - având probabil ordin, dat din senin, sã fiu arestat tre- buiau sã se agaþe de ceva. Din o mare durere sufleteascã pentru mine, acel ceva au fost manuscrisele mele literare. Unele din ele erau terminate, altele publicate deja, dar majoritatea lor în plin lucru, abia schiþate. Esenþialul e cã, fãrã nici un fel de alegere sau discriminare, mi se confiscã tot ce putea fi hâr- tie albã, bãtutã la maºinã sau caligrafiatã de mâna mea. În derâdere, m-au rugat sã le împrumut douã valize goale, ce furã încãrcate alãturi de mine ºi de poliþiºti într-o maºinã "Jeep" ce aºtepta la poartã. Cum faptul se petrecea pe la amiazã, vecinii toþi ieºiserã din case ºi apartamente ºi, ridicaþi la uluci pe vâr- furi, urmãreau posaci ºi tãcuþi ce se petrece cu tov. M..., om cunoscut ca fiind aºa de cumsecade!... De altfel, pretextul repede gãsit al deþinerii de aur, era cu atât mai stupid, cu cât în acel timp, spre a-mi putea întreþine soþia ºi pe mine, eram constrâns sã fac pe umilul dactilograf al Baroului de Muscel, luând 5 sau 10 lei pentru o copie de act revenitã mie, din mila foºtilor colegi. Dar nu numai eu mã gãseam aci, la Câmpulung, în aceastã situaþie, ci alãturi de mine, un fost excelent ma- gistrat al Tribunalului local, ºi un prim-procuror de la Tribunalul Iaºi. Copiii mei mai mãrunþi, ªerban ºi Pãunica, se aflau în ºcoli la Bucureºti, întreþinuþi ºi ei din mila familiei ce se gãsea acolo. Trebuie sã reamintesc însã cã în acele timpuri era dezlãnþuitã furibundã, pe cât de cinicã pe atât de apatrioticã, lupta de clasã, ºi pe mine mã gãsise ca pe una dintre cele mai suculente victime, deºi nu avusesem niciodatã moºii per- sonale ºi toatã viaþa de pânã atunci o trãisem ca magistrat, scriitor ori avocat la barã. Toate petiþiile ºi jalbele localnicilor erau, însã, din ordin semnate cu faimoasa lozincã: Luptãm pentru pace! De fapt, aveam poate falsa sau ade- vãrata impresie cã, în fond, cum se proceda acum, nu era decât vechea repetare a unei retrograde lupte dintre fraþi, unii mai înzestraþi sau mai norocoºi

64 decât alþii, ºi pe care "miºcarea legionarã", ceva mai înainte, o dusese împotri- va evreilor nevinovaþi ºi a câtorva personalitãþi de mari români, dar de alte pãreri decât ale lor. Cu totul artificial se ordona ca toþi sã aibã o singurã pãrere, o singurã convingere, o singurã politicã ºi un singur drapel. De fapt, lupta aceasta surdã ºi absurdã mi se fãcea de cãtre comuniºti, deºi personal nu fusesem niciodatã nici legionar, nici moºier ºi nici nu ocupasem posturi politice. În metode ºi desfãºurarea lor, în care umanitatea ºi libertatea gândului, personalitatea nu aveau ce cãuta, lupta semãna aidoma cu legiona- rismul, inamicul numãrul unu al comuniºtilor. Nu numai cã îi detestam pe legionari, dar cândva riscasem sã devin nevinovata victimã a acestor nepoftiþi sangvinari extremiºti. Pentru mine, verde sau roºu, nu avea nici o importanþã, dacã ipocritul cameleonism ascundea acelaºi inuman demon, antimesianic. Calamitatea ºi stupiditatea acestei inumane "lupte de clasã" fãcea uneori pe mulþi golani sã strige sau sã rãcneascã în plinã piaþã: "Boierii sunt niºte bandiþi!... Boierii la puºcãrie!..." Cum se vede, era semnalul de alarmã al unui rãzboi fratricid, venit peste bieþii români, rãbdãtori, înþelegãtori ºi paºnici, ca o cãrãmidã aruncatã de peste graniþã, sau eufemistic, ca o marfã de import. Teroarea n-avea nici mãcar scuza unui rãzboi rasial, asemenea legionarilor. Comparând ºi privind mai atent, nu era mãcelul lupilor contra oilor, ci al lupilor între ei, ºi care, acoperiþi în ºube de oi, strigau sus ºi tare cã luptã în numele progresului ºi umanitãþii!... De pe atunci, situaþia mea era destul de ingratã fiindcã, dorind sã fiu numai imparþialul om, condus de adânci principii morale, iritam contra mea ºi pe una ºi pe alta dintre tabere: verde sau roºie, spre con- sternarea soþiei mele, care mã implora sã mã feresc ca un laº de orice discuþie, ºi mai ales de punerea adevãrului în luminã. Adevãrul supãrã totdeauna... Adevãrul cere sacrificii ºi sânge, el aparþinând civilizaþilor ºi nu primitivilor. Rãzbunarea ºi lãcomia însã, când se aprind în om, nu mai cunosc margini; mai ales atunci când, ca în plin Ev Mediu, intervine ºi credinþa religioasã, de atei acuzatã drept superstiþie în numele progresului, ºi pe care fiecare îl interpreta cum vrea, dupã propriile avantaje directe, de ordin material. Orice contrazicere a trecutului ºi a datinii, de pe noile poziþii, era privitã drept un evident progres. Spre a nu fi recunoscuþi, pãroºii ºi fioroºii "Calibani" nu fãceau decât sã nãpâr- leascã, încercând cu greutate mãnuºa albã ori jobenul omului civilizat. Cum decretele-legi curgeau unele peste altele, fãrã motive prea adânci, mã vãzui radiat din baroul local, fãrã nici un motiv sau pentru cel invocat – cã fu- sesem proprietar de apartamente ºi case în capitalã, dar care acum, la ora actualã, erau ºi ele naþionalizate. Aceastã - în termeni de box - directã de stân- ga mã lãsã muritor de foame, alãturi de familie. Dacã colegii nu mi-ar fi îngã- duit sã mã primeascã mãcar ca umil copist dactilograf, doctor în Drept de la Paris, n-aº fi avut altã alegere decât a revolverului pe masã. Toate cererile de serviciu pe la întreprideri îmi furã cu regularitate refuzate, afarã de una singurã, aceea ca, la 56 de ani, sã lucrez la o fabricã primitivã de

65 cãrãmizi, pe Grui, cu picioarele în apã, la scosul lutului... numai ºase ore zilnic. Dar marea mea durere ºi cea mai profundã nu erau aceste chinuri fizice, ci cel moral, de a-mi ºti manuscrisele de-o viaþã intrate pe mâna miliþienilor: poezii, eseuri, poeme în prozã etc. Un alt manuscris pe care îl regretam - deºi era doar o simplã schiþã luatã la faþa locului, pe viu - era acel jurnal intitulat Grupul 8 Aviaþie de Vânãtoare, cu atâta grijã adus de pe frontul de Rãsãrit unde luptasem ca ofiþer de rezervã. S-ar fi trasferat într-o carte vie. Aveam atunci 45 de ani, dar totuºi serviciile mele de pilot observator se arãtaserã utile, mai ales în comenzile terestre contra paraºutiºtilor. Cum eram ºi corespon- dentul ziarului Timpul, comandanþii unitãþii, col. Const. Tãnãsescu ºi maior Puiu Pârvulescu, mã mai însãrcinaserã ºi cu þinerea Cãrþii de Aur a unitãþii noastre, Grupul 8. Aceastã Carte de Aur consta într-o serie de necrologuri ale soldaþilor, gradaþilor ºi ofiþerilor cãzuþi în lupte pe frontul de Est. Dupã hotãrârea Tribunalului Militar Craiova în deplasare la Piteºti, mi s-au mai confiscat: Marele Ametist, versuri; Carnet de vânãtoare, prozã; Estampe, prozã liricã; Aproape de poezie, eseu critic, ºi multe alte încercãri, pe care azi memoria le scapã. Cum sentinþa sus-numitului Tribunal s-a dat ºi cu confis- carea bunurilor personale, mi s-au ridicat ºi paltonul ºi hainele din dulap, iar odatã cu arestarea, un ceas de aur marca "Longines", cu douã capace de aur, suvenir de la bietul meu pãrinte, decedat. De remarcat ºi faptul cã de la ridicarea manuscriselor ºi pânã la ridicarea mea au mai trecut câteva luni pline de neliniºti, sub pretextul cã textele tre- buiau citite cu atenþie ºi migalã de cãtre cei mai competenþi critici. Ceea ce însã mi s-a pãrut mai de neînchipuit e cã, odatã cu arestarea mea, doi agenþi tineri ai Securitãþii, odatã cu confiscarea ceasului "Longines" din buzunarul vestei, mi se adresau cu vorbe foarte reverenþioase ca "banditule"! Cum cuvântul se repeta foarte des, dar mi se potrivea atât de puþin, mi-am dat repede seama cã era din ordin superior, aºa cum în vizitã ai fi spus vecinului "cher ami". Stil umanitar, impus de lupta de clasã, la primele etape, ºi pe care pentru prima oarã îl întrebuinþau... miliþienii. Fãrã ca de la arestare sã mi se fi oferit de bãut sau hranã vreme de 24 de ore, sunt transportat noaptea într-un "Jeep", la Piteºti, în maºinã fiind încadrat de trei miliþieni, ca ºi când aº fi fost un spãrgãtor periculos, deºi fusesem per- chiziþionat ºi dezarmat. Aveam intuiþia cã agenþii, care fumau pe întrecere, erau satisfãcuþi de "captura" fãcutã, deºi în urma lor lãsaserã disperatã o femeie în lacrimi. Pe o noapte rece ºi umedã de sfârºit de toamnã, sosesc abãtut ºi trist, plin de revoltã interioarã pentru nedreptatea comisã, la cel mai mare peniten- ciar din Piteºti, dar ºi unul dintre cele mai îngrozitoare. Când am fost debarcat în plinã noapte, un ofiþer dispãru cu valiza mea de manuscrise pe un coridor strâmt, în vreme ce eu, mai mult îmbrâncit, mã trezii într-un patrulater de ziduri, înalt de trei metri, cu cer deasupra ºi o poartã solidã cu gratii de fier, închisã repede de mâini invizibile. Pe jos, asfaltul umezit de ploi. Frigul, dar mai ales starea mea nervoasã, îmi zbârli într-un fior rece perii

66 capului ºi ai obrazului, fãcându-mã sã tremur aprig. Oricât aº fi scormonit-o, conºtiinþa îmi spunea cã n-am fãcut nimic reproba- bil. Dârdâind în noaptea rece, timpul îmi pãrea infinit. Prin faþa ochilor mi se rostogoleau scumpele mele manuscrise, care nu conþineau nici un fir de gunoi, ci numai curatul adevãr al unui suflet sensibil ºi drept. De fapt, acuza se rezuma la aceea de a nu fi fost un papagal-conformist, de a fi spus adevãrul biciuitor pentru oricare abuz, un adevãr neliniºtitor de conºtiinþe. Aceste neutrale manuscrise rãmâneau ca atare, fiindcã erau neter- minate. În caz cã aº fi dorit imprimarea ºi rãspândirea lor, ar fi trebuit trecute prin foarfeca cenzurii, atât de severe atunci ca ºi azi. În sfârºit, nu conþineau decât teme literare, în afarã de orice politicã sau instigaþii la revoltã. Atâþia ani zãcuserã aceste ciorne în sertarele biroului meu de nuc, de ce acum, prin insti- gaþiile celor din afarã, sã se materializeze, cãutând sã mã sugrume? În sfârºit, când mã credeam complet uitat, ºi pe jumãtate îngheþat, uºa scârþâi din nou în balamale, ºi o voce îmi porunci sã ies afarã. Dupã bâjbâieli prin coridoare rãsucite, am ajuns în faþa unui birou, pe scaunul cãruia un gradat îmbujorat la faþã mã privi lung în ochi, cu apostrofa misterioasã ce urmã acestei cumpãniri psihice: „Singur þi-ai fãcut-o!?“ În tãcere, dupã cum mi se ordonase - tot pentru motive misterioase - mã descalþ, apoi un soldat cu un cleºte ºi daltã îmi scoate þintele de la bocanci ºi placheurile. Strãbat culoare din ce în ce mai strâmte, pânã ce mã pomenesc în faþa unei celule mirosind a mucegai; nu mai spaþioasã decât un comparti- ment de C. F. R., cu o uºã solidã, cu gratii de fier. Nu-mi puteam închipui cã pot locui o astfel de cutie întunecatã, din care se auzeu unele voci rãguºite: „Ne mai bagã unul!“ Nu putui rosti nici o vorbã, ºi nici articula vreun protest, cã fui aruncat înlãun- tru, cu brutalitatea gardienilor de închisoare. Pe un spaþiu pe care abia te puteai strecura, aveam trei paturi militare de campanie în dreapta, ºi trei în stânga, suprapuse în echilibru destul de stabil, pe propriile lor picioare de fier. Din hruba întunericului se auzeau jalnice sus- pine omeneºti ºi trupuri vânjolindu-se. Numãrãtoarea, apoi uºa cãzu cu zgo- motul lugubru al unei ghilotine ce se declanºeazã. Aveam curioasa ºi persis- tenta senzaþie cã intrasem cãzând într-un puþ sinistru. Când ochii mi s-au fami- liarizat cu penumbra carcerei, vãd îndreptându-se asupra mea figuri pãroase, ochi de tãciune, cu atenþia pisicii ce pândeºte un ºoarece. Peste câteva clipe numai, neºtiutor în ale închisorilor, aceºti condamnaþi politici, printre care mulþi preoþi, trebuiau sã devinã bunii mei camarazi, sã mã lãmureascã asupra chi- nurilor acestei vieþi de cârtiþã beteagã. Vocile semiadormiþilor revin rãguºite pe buzele veºtede ºi pe figurile de cearã, cristalizate în zeci de întrebãri: Cam ce mai e în lumea celor vii? Care e creanga de mãslin pe care noul sosit le-o aduce? La fiecare schimbare de celulã sau de hrubã, întrebãrile erau cam ace- leaºi: De unde veneam? Pentru care faptã eram cãftãnit? Ce meserie aveam? Care erau evenimentele politicii externe? Ce fel de familie? Ca apoi, la rândul

67 meu, sã-i chestionez: Ce mâncam? Cum dormeam? Ce ne incumbã sã facem? Cine îi interoga pe noii sosiþi? etc. Cãutând sã mã edific din ce clasã socialã fãceau parte, mã lãmurii repede cã ei proveneau din toate pãturile sociale: plugari, negustori, militari, preoþi, avocaþi, medici, scriitori... S-ar fi putut face un parlament în miniaturã. Sub raport politic, dupã o mai lungã cercetare, îmi dãdui repede seama cã majori- tatea era formatã din cadre "legionare", acuzaþi de participare la organizaþii împotriva siguranþei statului. Foarte puþini însã erau dispuºi sã-ºi mãr- turiseascã culpa. Scriitori consacraþi ºi ofiþeri superiori, decoraþi cu cele mai înalte medalii militare, ºedeau descumpãniþi pentru ispãºirea unor fapte ima- ginare – cum susþineau mulþi dintre ei – sau din cauzã cã mãrturisiserã tot ade- vãrul aºa cum era: gol goluþ! Toþi trãiau graþie unui optimism robust, dar naiv. Ca pe muribuzi speranþa însãnãtoºirii, ºi pe aceºti martiri îi oprea de la mai dese sinucideri ziua împãcãrii între ei sub semnul libertãþii. Eu, cu un curaj þâºnit din forþa pe care þi-o dã mãrturisirea adevãrului, spusesem un categoric Nu tuturor acelora ce înþelegeau sã nu lase liber gândul ºi scrisul românesc, spre evidenþierea adevãrurilor majore de frumos ºi adevãr. Libertatea de a visa, libertatea de a fi independent în pãreri ºi de a avea crezul tãu social ºi politic; libertãþile omului civilizat, ºi de a cãrui civilizaþie sã se poatã bucura întreaga lume. Tot vorbind cu ei, ascultând ce spuneau, pãreau a avea dreptate, numai cã era extrem de greu de a desluºi culpa unui deþinut, mai ales politic. Dar sã revin la mine. Îmi reamintesc cã, printre multe alte întrebãri, colonelul preºedinte al Tribunalului Militar Craiova, care m-a judecat, mi-a pus ºi aceastã chestiune: – „Sã ne mai rãspunzi acum, acuzat, dacã scrisul în þara româneascã e liber sau nu?“ Tot atât de precis mi-amintesc ºi de curajosul meu rãspuns: – „Domnule Preºedinte, dacã la ora actualã gândul ºi scrisul ar fi libere la noi – deºi garantate de Constituþie – eu poate n-aº avea ce cãuta azi înaintea Dvs., fiindcã nu numai cã n-am scris ºi nici publicat nimic rãu nici împotriva par- tidului ºi nici împotriva guvernului, – fiindcã cu vigilenþa de Cerber a cenzurii noastre, nimic nu s-ar fi putut publica în acest sens – iatã-mã adus azi înain- tea Dvs. ºi pãzit de jandarmi ca un om periculos ordinii publice, ºi conspirator. Pe de altã parte, difuzãri clandestine n-am fãcut; nu sunt legionar, ºi nimeni nu mã acuzã de aceasta.“ Clipã în care un procuror, întinzând spre mine braþul terminat în index asemenea unui fioros pumnal, îmi strigã rãstit: – „Eºti un reacþionar, care singur te demaºti! Aflã, inculpat, cã ºi gândul ºi presa la noi sunt libere, dacã scrii pentru realizarea înfãptuirilor în care se zbate partidul ºi guvernul nostru azi. D-ta n-ai fãcut nimic, n-ai ajutat cu nimic în aceastã direcþie, deºi te numeºti scriitor... (?!)“ Deliberarea a durat foarte puþin timp. Am fost apãrat de cãtre un avocat

68 Gheorghiu, plãtit de familie (sora mea). Sentinþa: doi ani de închisoare cu con- fiscarea întregii mele averi, mobiliare ºi imobiliare, ca în cazul tuturor con- damnaþilor politici, ce erau priviþi ºi trataþi mult mai rãu decât infractorii de drept penal. Ca fost magistrat, mã abþin de a mai face aprecieri în legãturã cu felul cum se judeca ºi de asprimea pedepselor, eu fiind o excepþie, faþã de colegii de celulã, ce aveau în majoritate condamnãri de 10 pânã la 15 ºi 20 de ani de recluziune, plus confiscarea averii ºi obligarea pentru cei cãsãtoriþi de a suferi ºi divorþul bietelor soþii, care fiind supuse la cele mai mari lipsuri ºi torturi morale, erau constrânse s-o facã, spre a nu muri de foame sau a se prostitua. Rãmâne viitorului imparþial de a aprecia pedepsele ºi strãºnicia lentei exter- minãri a celor ce gândeau altfel decât conformist; prin acestea înþelegându-se Libertatea! În lumea consideratã neînchisã, deci în afara zidurilor penitenciarelor, se exulta aplaudându-se la fiece pas: Dezrobirea ºi Libertatea, marea fericire de a vieþui sub conducerea celor mai ºtiinþifice mãsuri economice, ºi singurul ºi cel mai ideal guvern social! Cea mai mare durere a mea, lovitura cea mai tãioasã în inimã, n-a fost sentinþa condamnãrii mele, cât feþele congestionate ºi lacrimile fierbinþi pe care le-au vãrsat în salã cei ce veniserã sã-mi dea curaj ºi sã-ºi ia adio de la mine: soþia mea Juliette, sora mea Maria ºi copila mea cea mai micã, Pãunica, cea care mai târziu va fi medic la Thessaloniki, în Grecia, ºi care era cea mai înspãimântatã de suferinþele morale ale tatãlui ei nevinovat. A urmat formal, nu prea lungul, dar de fapt extrem de lungul calvar al sufe- rinþelor fizice ºi al torturilor impuse; de a nu vorbi, de a nu citi, de a nu te ruga, de a nu dormi decât un strict de ore necesare vieþii, de a sta în stare de veghe, numai pe o margine de pat, supravegheat de ochiul teribil al paznicului, pre- lungit prin ochiul din uºã, mereu atent la cele mai mici miºcãri ale noastre; mai ales acea interdicþie de a te lungi, sã apuci un sfert de orã de somn reparator, ce-ar fi putut completa dezastruoasa hranã a "turtoaielor de mãmãligã coaptã" cu respectivele tãrâþe, ce produceau atâtea cazuri de enterocolite mortale. Pedepsele de câteva ori pe zi constau în a rãmâne multã vreme în picioare, cu faþa întoarsã la perete, sub consternarea camarazilor, ºi de înghesuiri într-un aer irespirabil cu mulþi emfizemici. Somnul insuficient îþi dãdea mereu senzaþia nesuferitã de greaþã. Înghesuiala era atât de mare, încât adesea eram nevoiþi sã dormim doi inºi pe un pat de fier, cu o îngustã saltea de paie. Insultele cele mai groznice erau proferate de cãtre paznicii instruiþi la aceasta, ca ispãºirea sã devinã ºi mai insuportabilã. Mesele erau compuse dintr-un singur fel: o cior- bã de carne sau mai degrabã din zeamã, peste care pluteau câteva jumãri; tacâm, o singurã lingurã, un turtoi sau o subþire felie de pâine, rãu dospitã. Rezultatul: deºi sãnãtos, ºi de 68 de kg la intrare, în câteva luni coborâsem la 49 kg; o faþã cadavericã ºi ochii ca douã imense strachini lãcrimoase. Rãsuflam tot mai greu ºi adesea simþeam cã mã înãbuº. Cum se spunea,

69 devenisem o ambulantã epavã, o umbrã gata de a-ºi lua zborul spre cerul de odihnã ºi pace din eternul somn. Fãrã lumina soarelui, fãrã orientarea ceasornicelor, am avut desori impresia cã timpul îºi oprise mersul. Era totuºi ºi o variaþie, aceea a colegilor ce se întorceau cu obrajii, mâinile sau picioarele tumefiate de la tortura interogatoriilor, ce înce- peau mai ales în liniºtea nopþilor. Þipete disperate spãrgeau uneori obloanele ºi gratiile, pãtrunzând pânã la noi, acei ce ne aºteptam înfioraþi rândul... Disproporþiile între vinã ºi pedeapsã erau sãritoare în ochi, ºi ele variau în marea majoritate a cazurilor între 10 ºi 25 de ani de recluziune. Speranþa nu rãmânea decât în amnistii, care, dacã din când în când se mai iveau, erau mai ales pentru cei puþini, care nu depãºeau cinci ani de închisoare. În acest timp de coºmar, ca o apã stãtutã ºi putredã, aveam deseori puter- nica impresie cã mã gãseam în cala unui vapor ce cãlãtoreºte pe mãri ne- sfârºite. Doream soarele ºi cerul albastru, cu nostalgia unei rândunele prinsã între gratiile unei colivii lugubre. De aceea, sferturile de orã petrecute la plim- bare între zidurile închisorilor - din care nimeni n-a evadat, fiind nu numai bine pãzite, dar izolate cu fire electrice - erau cele mai plãcute ºi aºteptate. Acolo ne bãteam pãturile groase, de praf, ºi tot acolo puteam îndoi capul pe spate, spre a privi bolta cereascã, pe care alunecau turturelele ºi porumbeii. Din când în când scãpam de sub controlul supravegherii, ºi atunci puteam discuta liber orice. Impresia deþinuþilor, în marea lor majoritate intelectuali aleºi: preoþi, avocaþi, scriitori, profesori, medici, ofiþeri, era cã nu erau prea îndepãrtate timpurile când tocmai din cauza marilor abuzuri ºi samavolnicii, faþã de respectul li- bertãþii umane, trebuia sã vinã în curând, prin puterile prietene ºi strãine din Vest, o imixtiune pentru respectul convingerilor individuale. Se aºteptau ºuvoaiele unei ape de viaþã: libertatea de credinþã, libertatea de exprimare, li- bertatea de a scrie, într-un cuvânt, tot respectul drepturilor ºi persoanei umane. Sã se sfârºeascã cu teroarea. Bisericile, troiþele, icoanele, folclorul creºtin, cu care atâta vreme s-a mân- drit acest neam românesc, ºi care formau datina, pe care în istoria ºi naþiona- lismul lui s-a sprijinit împotriva pãgânitãþii, ne-au ferit ca entitate istoricã de invadatori ºi hoardele barbare. Ea trebuia readusã, restauratã de înþelepþii acestui popor blajin ºi bun creºtin. Sub stema datinii, acest popor, dotat in- telectualiceºte, trecuse cele mai vitrege praguri ale istoriei lui. Nu poþi vorbi de naþionalism, fãrã credinþa naþiei, fãrã legitatea acestei credinþe. Toþi deþinuþii, de la cãrturari iluºtri ºi generali pânã la simpli ºi nevinovaþii ciobani, toþi aveau ferma impresie cã "rãzmeriþa" nu începuse de la noi, cã nu noi o doream ºi voiam, ci, asemenea unor frunze uscate la margini de hotare, fuseserãm luaþi pe sus de o mare viforniþã iscatã din Rãsãrit. Nu noi am vrut sã se întâmple ce s-a întâmplat; ci, popor mic, eram între ciocan ºi nicovalã, deci sub o uriaºã forþã de constrângere, a unui "dictat" al dreptului celui mai tare.

70 Mulþi dintre deþinuþi: bãtrâni, ftizici, diabetici, puþin sau rãu trataþi, aºteptau din clipã în clipã dulcea moarte eliberatoare, ºi care pentru mulþi s-a îndurat, acoperindu-i cu vãlul ei de adâncã compasiune. Cu familiile noastre nu puteam avea alte legãturi decât ale viselor dragi, ce uneori se îndurau sã ne reaminteascã faptul cã nu sunt bine ºi cã suferã ºi ele chinurile sãrãciei ºi disperãrii. Deºi ornicul lumii din afara gratiilor era pentru noi întemniþaþii oprit, în schimb, imaginaþia deþinuþilor lucra puternic. Din cauza deselor febre, forþa halucinaþiilor creºtea. Ochii tot mai cãscaþi din orbitele învineþite de boalã aºterneau apropiate raiuri de fericire de dincolo de moarte. Pesimiºtii erau îndepãrtaþi ºi huiduiþi, ca niºte fãcãtori de rãu. Se izolau dis- peraþi, rozându-ºi unghiile ºi aºteptând moartea liberatoare. Mulþi ftizici avansaþi, cu insuportabile hemoptizii, glicemicii, astmaticii, erau uneori scoºi dintre noi, pentru a nu-i mai revedea niciodatã. Unii politicieni vorbeau naiv despre alegeri libere, sub egida umanitarã a O. N. U. ºi sub intervenþia puterniciei Americii. Dar cine se sacrificã sau riscã mãcar pentru încetarea nedreptãþilor abãtute asupra vecinilor? Istoria nu cunoaºte astfel de cazuri, pânã azi... În istorie, ca ºi în naturã, cei puternici au condus întotdeauna balul. De ce un partid unic? Dar cine poate miºca în front? Nu e mai expeditiv, mai surâzãtor, ca toatã lumea, zâmbind ca la fotograf, sã se supunã de bunã voie unui destin istoric, cu o ipocrizie liber consimþitã? Personal, eram neliniºtit pentru limba, cultura acestei biete þãri, atât de zguduite de puterea fluxurilor istoriei, mereu crunte, ºi de atâtea veacuri... Întorºi împreunã de la judecatã, cu colegul meu de panã Ion M. Iovescu, acuzat de legionarism, în întunericul dubei, de mult despãrþiþi, nu-mi pot ºterge din faþã silueta lui de martir creºtin. Deºi, fiziceºte, un spectru cu barbã lungã ºi neagrã, moralul îi era încã bun. Mi se pãruse însã cã luase un mic tic, pe care pânã atunci nu-l observasem la el: clipea repede din ochi ºi scutura barba ºi profilul de adevãrat schimnic. Îmi apãrea acum sub masca lui Ion Calvin. Iatã-l acum pe "viitorul Creangã" - al maestrului E. Lovinescu - tremurând de frig pe banca unui "Jeep" sub burniþa ce ne întorcea de la judecatã. El, bietul, luase ani mulþi, ca ºef de cuib legionar, ºi care, dacã îmi amintesc bine, treceau de zece. Unele din acuzãrile nãscocite, ce se ridicau din partea acuzãrii împotrivã-mi, erau ºi acelea de a mã fi întâlnit cu el, la el acasã, în Bughea de Jos, la sãr- bãtorile Crãciunului. Faptul de a-l întâlni însemna, din partea acuzãrii, ipso facto ºi ticluirea vreunei noi conspiraþii legionare. Adevãrul era cã, dacã efectiv îl întâlnisem la sãrbãtori, aceasta era nu pentru fapte conspirative, de care erau obsedaþi securiºtii noºtri, ci pentru a-mi lua înapoi un volum de literaturã împrumutat, ºi pe care întârzia sã mai mi-l restituie. De fapt nu un volum, ci douã: Un "Bacovia" ºi un "Arghezi", versuri în tiraje limitate, în Editura Fundaþiilor. În toatã viaþa mea la cãrþi am þinut mai mult ca la orice, simþind stringent nevoia acestei hrane spirituale, nu cu intermitenþe, ci zilnic. Din sârguinþa ºi

71 economiile mele de student la Paris, apoi mai târziu ca magistrat ºi avocat, cu mari greutãþi ajunsesem sã fac o bibliotecã de vreo mie de volume, legate în pânzã ºi piele, cu ediþii rare, literaturã românã ºi francezã în majoritatea ei, ºi care a trebuit apoi sã fie împrãºtiatã în cele patru vânturi. Înapoiat de la nedreapta judecatã, la care am rãspuns atât de sincer, deþi- nuþii mã întrebau: câþi ani ai luat? Cine se mai gãsea în salã? Dacã a putut asista ºi familia? etc. etc. Cu o mare indignare în glas am arãtat tuturor cã sentinþa, deºi foarte uºoarã faþã de alþii, fusese datã pe motiv cã deþinusem cãrþi interzise, de fapt propriile mele manuscrise. Multe dintre ele neterminate. Deci, puteau fi privite ca simple gânduri, ºi gândurile în nici o þarã din lume, mai ales neîmpãrtãºite, nu puteau aduce vreo sancþiune din partea vreunui tri- bunal. Oricare scriiturã, fie cã poate fi în principiu o calomnie, ºi atunci va aduce autorului oprobriul moral, fie cã ea conþine lucruri adevãrate, ºi atunci ele, mai devreme ori mai târziu, vor ieºi la ivealã, aducând un serviciu social. Scrierile false pot oricând fi incriminate de criticã sau de cel direct lezat. Existã tribunal ºi opinie publicã. Libertatea de conºtiinþã nu era ea oare garantatã de Constituþie? Grupurile de moºieri, funcþionari, ofiþeri ce se gãseau în juru-mi aplaudau ca la teatru, arãtându-le în detaliu felul cum, ca avocat, îmi fãcusem fãrã ajutorul codului apãrarea; cea mai frumoasã din pledoariile mele de pânã atunci. Mã lãsaserã sã vorbesc, dar... fãrã câºtig de cauzã, fiindcã... din oficiu, toatã lumea acuzatã era ºi condamnatã. Se spunea, pentru educarea ºi lãmurirea inculpatului, dar de fapt procedeul se credea mai ales util, pentru... intimidarea deþinuþilor. Apoi, în penitenciarul de la Piteºti, unul dintre cele mai de temut, tortura zil- nicã reîncepea: ochelari negri de pâslã aplicaþi pe ochi, insuficienþa aerului ce-mi accelera o tuse seacã, o hranã insuficientã, de turtoaie, ce-mi producea ameþeli ºi tremurãturi. Urmau apoi torturile numãrul doi; adicã deºteptãrile în plinã noapte, numãrãtorile fãrã sens, transbordarea dintr-o celulã mizerabilã în alta, ºi mai pãcãtoasã, cu figuri necunoscute, ce se recomandau: preoþi, funcþionari, ofiþeri etc. Piteºtiului i-a urmat apoi groaznica Jilava, în cazemate de fortãreaþã deza- fectate, cu ziduri subterane groaznice ºi umede, luminate electric, beciuri pline de umezealã, unde aveam impresia cã suntem îngropaþi de vii. Totul era în ciment. În spaþiul curþii nu ieºeam decât pentru transportul fetidelor hârdaie. Din când în când, câte un duº binefãcãtor, dar din care ieºeam adesea opãriþi, cu pielea bãºicatã, ca sã fim apoi duºi, doar cu un cearceaf pe noi, cu picioa- rele goale prin zãpadã, la mari distanþe; apoi, pe scãri alunecãtoare de piatrã. Dupã o cãlãtorie de torturã care nu se mai termina, în plin cuptor, iatã-mã în sfârºit la Gherla, unde trebuia sã pãtrund într-un mediu de închisoare mai aerat, cu sãli mari ºi luminoase, cu paturi ºi aºternuturi curate ºi primenite re- gulat, cu infirmieri ce se ocupau de noi, cu o alimentaþie suportabilã, iar alteori chiar gustoasã, cu supe de carne din belºug ºi pitã neagrã! Din când în când

72 ni se serveau ºi murãturi, dupã care toatã lumea se bãtea probabil din cauza vitaminelor. Vãd lumina solarã din plin, intrând prin ferestre, totul dându-mi impresia unui larg spital, în care speranþa ºi echilibrul sufletesc se restabileau treptat. Se spunea cã de la Jilava la Gherla ar fi fost expediaþi toþi acei ce aveau urgente nevoi de îngrijiri medicale, ºi mai ales cei "caºectici". La fe- restrele imense, în primãvara ce începea seninã ºi caldã perechi de porumbei se roteau printre gratiile negre, brãzdau cerul mulþumiþi de libertatea lor!... Asemãnam aceste albe pãsãri acelora vãzute pe vitraliile unor catedrale cato- lice, demult, ca student, la universitãþile Franþei, acea Franþã ce voise sã mã opreascã la sânul ei, dar pe care o refuzasem! Acum mã gãseam, fãrã vreo vinã, în închisorile þãrii mele... Aici, spre marea mea bucurie, discuþiile se puteau face liber, ºi ele erau angajate cu tot felul de oameni, din pãturile sociale cele mai diverse: þãrani, politicieni, învãþãtori, juriºti, scriitori, moºieri etc. În faþa mea apãreau mereu minoritãþi ºi majoritãþi, fiecare doritoare de a-ºi impune punctul de vedere.

Fiecare se miºca sub masca neagrã a ipocriziei, a fricii sau a revoltei ascunse, interioare. Confiscarea a mers pânã acolo, încât gândurile ºi ideile, nici ele nu mai pot fi rostite sau scrise, decât cu mare prudenþã. Credinþa e într-un stat ateu, ºi ea, doar toleratã. Cine vorbeºte public despre tainele creºtinitãþii e acuzat de propagandã misticã; fapt interzis ºi pedepsibil. Bunurile spirituale sunt deci, fãrã vreo legiferare expresã, ºi ele confiscate. Cetãþeanul trãieºte mereu hãituit, mereu vânat. Dacã discuþiile libere erau învoite în tem- niþã, asta era pentru simplul fapt cã ele nu puteau trece peste zidurile acesteia. Trãiam sub spectrul palid al morþii, care se apropia tot mai mult de noi, iar mulþi o doreau cu toatã sinceritatea. Alþi deþinuþi plãnuiau naive fugi în strãinãtãþi, cu reînceperea unor noi vieþi libere. Peste toate aceste nostalgice discuþii, între intelectualii arestaþi se lãsa oboseala nervoasã, urmatã apoi de linþoliul tãcerii. Nu puteai avea ziare, nu puteai scrie, nu puteai avea vreo veste de la familia pãrãsitã; nici un fel de schimb cu lumea dinafarã, nimic!... Cred cã pentru firile afectuoase, sensibile, sentimentale nu putea exista o mai mare torturã... Omul de azi, cu pãrul cãrunt, era totuºi unul ºi acelaºi cu cel de ieri, ce într-o viaþã de vis navigase odatã în Apus pentru studii juridice, într-o fericitã ambianþã moralã, în mijlocul unui popor de veche ºi mare civilizaþie, ce vroia sã-l pãstreze, aproape cu forþa. Popor fanatic al libertãþilor ºi respectului per- soanei umane. Ambianþa de biet deþinut politic neconformist era o fatalitate, trebuia sã trã- iesc zarul istoriei þãrii ºi generaþiei mele ºi sã beau pânã la fund paharul de fiere, în apusul unei vieþi de corectitudine ºi modestie, de blândeþe sufleteascã incapabilã de a face cuiva rãu. În aceste frãmântãri sufleteºti nimic n-a putut sã mã întãreascã ºi sã mã ridice mai mult decât rugãciunile de searã, în negrul unui ungher de temniþã. Era singura luminã sufleteascã, ºi singura bucurie, înainte de a coborî în neantul somnului, cronometrat zi de zi ºi supravegheat

73 de gongul sonor al alãmurilor. Deºi mã gãseam în funduri de închisoare, nu gelozeam pe cei din afara ei, acolo nefiind decât o prelungire a acesteia. Deºi compatrioþii mei aveau ceva mai mult aer, rãmâneau totuºi niºte biete fiinþe umane, tot atât de timorate ca ºi noi. Nu vorbeau între ei decât pe tãcute, ºi în prezenþa unui de al treilea schimbau vorba, ºopteau la ureche, iar la plimbare fiind, priveau înapoi, sã poatã observa dacã nu sunt urmãriþi de un vreun individ securist sau notoriu "turnãtor". Orãºenii însã îi identificaserã pe toþi cu destulã îndemânare. * În sfârºit, iatã sositã ºi ziua eliberãrii mele dintr-un nesfârºit coºmar, din care ºi în care adesea am avut senzaþia cã-mi voi da duhul. Sfârºit depãrtat, dar oricât de depãrtat, nu voi uita niciodatã cã din prima zi a arestãrii lui, oricare deþinut se gândeºte cu o obsedantã tenacitate, desprinzând în creerii lui adesea fãrã greº, zi dupã zi, sãptãmânã dupã sãptãmânã, lunã dupã lunã, an dupã an,... ca un per- fect contabil, eliberarea lui. Pãrea cã încep sã gust din aceastã rarisimã licoare, "Libertatea", în clipa când, condus de un gardian pe la diferite ghiºee, trebuia sã semnez o serie de procese-verbale de eliberare. Pãream un straniu cãlãtor la vamã, ce trece acum într-o altã þarã, a oamenilor de alt grai. Pãrãseam tãrâmul morþilor, pentru a intra în acela al viilor. Tuns chilug ºi proaspãt bãrbierit, îmi iau sub braþ hainele lãsate la intrare acum exact doi ani, prãfuite, boþite, dar intacte. M-au urmãrit pe la toate închisorile, ca un colet de preþ. Privindu-mã întâmplãtor într-o oglindã, aveam înfãþiºarea unui sinistru spec- tru pohâltit; un Lazãr chemat din morþi printre cei vii. De atâta ºedere pe paturi tari, picioarele mi-erau slãbite. Inima, ºi ea extrem de epuizatã, mã obliga ca dupã 10-12 paºi sã mã opresc câteva secunde, ca apoi sã pãºesc iar, pãrând acum cã învãþ pentru prima oarã sã merg. Lumina strãzii mi se pãrea nãval- nicã precum o Niagara. Cu o ciudatã spaimã interioarã, parcã fugãrit de un spectru al morþii, mã îndreptam direct spre garã. Aveam impresia cã mergeam într-un vis, în care paºii n-aveau posibilitatea de a avansa, ci mi se încleiau în clisã. Priveam în dreapta ºi în stânga strãzii, sã întâlnesc din ochi o bancã pe care sã mã pot aºeza o clipã. Respiraþia ºi aerul tare mã înãbuºeau. Cine mã întâlnea mã lua drept un convalescent dupã o grea boalã. De-a lungul unei strãzi largi din Gherla mergeam la vale ca o frunzã veºtedã luatã de curenþi sau de o apã vijelioasã. Fãceam mari eforturi sã mã pot opri. Prima clãdire în acel orãºel necunoscut ardelenesc fu o bisericã impozantã ºi albã. Aº fi dorit sã dau buzna înãuntru, sã cad în genunchi ºi sã mã rog pentru sufletul meu obosit, mulþumind Domnului. Nu eram însã definitiv liber, nici acum, sã fac ce vreau; un gardian foarte prietenos mã acompania, speriat de slãbiciunea mea cadavericã, dar trebuia sã mã predea Miliþiei locale, pentru ultimele formalitãþi de fãcut. Odatã terminatã ºi aceastã dureroasã formalitate, eram liber sã merg la garã ºi sã iau primul tren spre casã. Eram totuºi fericit în nenorocirea mea aparentã, fiindcã dacã trupul mi-era acoperit de haine boþite ºi prãfoase, sufletul rãmas întreg cânta! O ciudatã

74 voce din fundul conºtiinþei mele îmi ºoptea cã nu vor trece multe decenii ºi seismele sociale ale neamului meu se vor atenua ºi vor trece, ºi o mare mulþu- mire ºi pace va cuprinde întreaga þarã, azi atât de agitatã. Libertatea, echi- tatea, frumosul, adevãrul, mulþumirea se vor întoarce pe vechile ºi adevãratele lor meleaguri. Simþeam cum o voce divinã necunoscutã îmi vorbea din fundul conºtiinþei mele cã nu mã gãseam despãrþit de o prãpastie aºa de mare, cu toatã vârsta mea înaintatã, ca sã nu mai apuc ºi vremurile când dreptul de a gândi ºi a scrie liber, de a visa, de a avea o locuinþã a ta, aºa cum toate sãlbãticiunile pãmân- tului ºi pãsãrile cerului au, de a crede ºi a te ruga în oricare templu, dreptul de a-þi exprima considerentele tale politice, dreptul de a avea bunuri în exclusivi- tate, drepturile sfinte ale respectului persoanei umane, toate acestea vor sosi cu sau fãrã voia noastrã ºi la noi, din retrograda atmosferã de teroare în care ne gãseam. Toate crimele de lezumanitate trebuiau în sfârºit sã-ºi ia de la noi acel definitiv adio. Toate aceste gânduri ce-mi huruiau prin cap se domolirã ca prin farmec când, intrând în mica garã, dãdui peste þãrani vânjoºi cu spinarea împovãratã de sacii plini de belºugul toamnei: mere, pere, struguri, nuci, gutui. Iar alte braþe purtau în coºniþe pui de gãinã, pâini þãrãneºti uriaºe, coapte în þesturi de pãmânt, sculuri de lânã toarsã etc. Când aceºti umili plugari mã vãzurã cu chipul de cearã galbenã, cu hainele boþite ºi pãmântii, cu ochelari enormi ce dansau pe nasul proeminent, mulþi din- tre ei, mai ales femei, furã prinºi probabil de o mare jale, fiindcã începurã sã-ºi desfacã desagii ºi sã mã miluiascã cu struguri, pere, covrigi de casã, fãcuþi din fãinã albã ºi ou, cu carafe de must dulce, cã nu aveam unde sã le mai pun. Bãnuiau poate cã pãrãseam închisoarea faimoasã, fiindcã unul dupã altul se apropiau de mine, îmbiindu-mã care mai de care cu o altã bunãtate. Încercau sã-mi vorbeascã cu vorbe blajine ºi încurajatoare, pãrând toþi pãrtaºii marii ºi nedreptei mele suferinþe. Fiecare mã încuraja cu o vorbã de bine. Vãzându-mã înconjurat tot mai de aproape le explicai cã ispãºisem o pedeapsã politicã. Bãrbaþii mã felicitau cã la vârsta mea am scãpat cu viaþã, cã aºa e, de, omul de îmbãtrâneºte devine mai costeliv. Viaþa de temniþã e afurisitã, maicã, ros- teau femeile mai bãtrâne. Ca român, mã simþeam mândru ºi fericit de ge- nerozitatea fãrã hotare a acestor oameni din plaiurile transilvane. Aveam ferma impresie cã suferinþa mea, cu nimic îndreptãþitã, avea un adânc ecou în sufletele lor. Tot omul era iubitor de casa ºi ograda lui, de singurãtate ºi bunã- stare, dar mai ales de libertate. Când sã plec, iatã cã se mai ivi în larga salã de aºteptare o mãicuþã bãtrânã, pe cap cu un vãl negru, ºi cu ochii mãrunþi, ca douã flori de busuioc. Îmi întinse un ciorchine de struguri. Cum nu mai am loc unde sã-l pun, insistã cu lacrimi în ochi, explicându-mi: „Ia maicã, ia, cã am ºi eu un bãiat închis, tânãr ºi fru- mos, ºi azi se împlineºte doi ani de când l-a ridicat, dar mai are sãrãcuþul de el încã opt pânã s-o slobozi din greaua pedeapsã. N-avea vinã! n-avea vinã

75 mãicuþã!“ ªi pe biata femeie o podidirã lacrimile de mamã. Când trenul se urni din loc cu un scârþâit prelung, abia atunci avui clara impresie cã mã gãseam în adevãr... liber. Privind distrat ºi liniºtit ºesurile largi ºi arãturile toamnei din 1961, mã gândeam fãrã a putea da vreo explicaþie ciudãþeniilor vieþii. În ritmul roþilor vagonului ce mã ducea spre Bucureºti, ceea ce îmi apãrea mai sãlbatic în acea clipã era dispoziþia barbarã de a mi se dis- truge manuscrisele, de a le pune gaz ºi da foc. Ideile, oricare idei, în virtutea raþiunii trebuie discutate, alese ºi nu distruse. Oricare punct de vedere îºi poate avea pãrþile lui bune. Nu poþi îngropa marile talente ori marile genii, nici prin conspiraþiile tãcerii, nici prin decrete-legi, ºi nici prin chiar suprimarea gândi- torului, fiindcã dacã gândul lui era cel just, alþii vor veni în urmã-i redescoperindu-l ºi impunându-l, chiar împotriva puternicilor orei prezente. Cu ochii ascunºi sub pleoapele grele, în trepidaþia drumului nesfârºit, iatã ce-mi frãmânta creierii, în arzãtorul dor de a vedea cât mai repede pe ai mei de acasã, ºi cãrora neaºteptata mea arestare le produsese atâtea groaznice frãmântãri, lipsuri ºi înjosiri de tot felul. Evenimentul era cu atât mai emoþionant cu cât survenea în urma unei absenþe de doi ani încheiaþi, fãrã a putea sã mai am de la soþie, copii, fraþi ºi surori nici o veste, fie în rãu, fie în bine...

Cu mirosul de mucegai al temniþelor inutile închis în haine, am notat aci în pripã, dar plin de sinceritatea ce totdeauna m-a caracterizat, toate înãlþãrile ºi coborâºurile unei vieþi de om ºi scriitor, peste cataclisme, viforniþe ºi încrân- cenãri împotriva gândirii libere pentru care personal am stãruit atât, fiind con- vins cã fãrã ea nu poate exista o culturã valabilã, progres ºi, deci, civilizaþie.

Azi: 13/III/1962. Cîmpulung Muscel

Notã. În anul 2004 a apãrut la Editura Albatros volumul Lisimah, prozã liricã de Mihai Moºandrei, ediþie îngrijitã ºi prefaþatã de Adrian Sãvoiu, o ree- ditare a textului rescris dupã cel din 1944, ºi datatã de autor 1987.

76 77 MÃRIUCA HÃLÃLÃU- CRÃIFÃLEANU Colonelul ªtefan Hãlãlãu - un Om La câþiva kilometri de staþia de cale feratã Pruniºor, pe linia ce leagã Strehaia de Turnu Severin, se aflã comuna Fântâna Domneascã ºi satul Drãgoteºti, locuite de moºneni. Aceºtia sunt descendenþii unui pâlc de oaste fidel lui Mihai Viteazul, pe care Domnul îi rãsplãtise pentru vitejia în lupte ºi credinþa lor cu o sfoarã de moºie. Moºia s-a tot împãrþit copiilor din tatã în fii, astfel încât pe la sfârºitul secolului XIX câte o familie mai stãpânea vreo 8 pogoane ºi deseori acestea erau râpe sau pãdure, greu pen- tru hrãnirea a mai multor guri. Deºi satul era de moºneni, s-au gãsit inimi haine ale unor îmbogãþiþi recent care au încercat sã le rãpeascã ºi acest pãmânt. Nu se aºteptau însã sã se izbeascã de cerbicia oamenilor, întãritã ºi de existenþa hrisoavelor domneºti. Unul dintre cei care au reprezentat obºtea în procese ºi i-au recâºtigat drep- turile a fost Mihai Hãlãlãu, Tata Moºu'. Tata Moºu' era un om inteligent, cu o demnitate de þãran liber rar întâlnitã, dornic de culturã ºi propãºirea satului natal. Tata spunea cã Tata Moºu' donase din pãmântul sãu satului, pe terenul respectiv construindu-se ºcoala. Pãmântul puþin, mai mult pãdure, l-a îndreptat pe Tata Moºu' sã munceascã la Cãile Ferate. Acasã a rãmas sã munceascã pãmântul ºi sã-i creascã pe cei patru copii soþia sa Anica, femeie aprigã, harnicã ºi înþeleaptã, ºi al cãrei sfat sau voinþã nu le-au cãlcat copiii nici când erau maturi. Pe atunci, învãþãtorii satelor erau adevãraþi sfãtuitori, nu numai ai odraslelor încredinþate lor spre luminare, ci ºi ai pãrinþilor, cãrora le impuneau respect prin exemplul lor. ªi dascãlii acelor timpuri, când întâlneau un copil dotat ºi cu dragoste de carte, îi sfãtuiau pe pãrinþi sã-l trimitã la ºcoli mai înalte. ªi astfel a fost hotãrât destinul ultimilor doi copii, al celui de-al treilea, ªtefan (nãscut la 19 mai 1893) ºi al mezinului Constantin (nãscut la 24 iunie 1896).

78 Credinþa în divinitate, neostentativã dar temeinicã, îl îmboldea pe ªtefan sã devinã preot ºi chiar s-a prezentat la concurs pentru a urma Seminarul teolo- gic dupã absolvirea celor patru clase primare din sat. ªi ar fi ajuns preot dacã nu ar fi fost respins la probele muzicale pentru care se pare cã nu avea pic de talent. Astfel s-a decis înscrierea lui la Liceul Traian, a cãrui faimã începuse sã se rãspândeascã în pofida numãrului mic de ani de la înfiinþare. Profesorii, deosebit de capabili ºi dãruiþi, cum au fost Lacriþianu (naturale), Muzicescu ºi Coculescu (matematici), Nae Herãscu (fizico-chimice), George Oprescu (francezã), Horvat (românã), Popa Golici (religie), Hergot, Paulian ºi ceilalþi au rãmas o amintire vie în tinerele inimi ale elevilor, pline de stimã ºi recunoºtinþã. În clasa I se înscriseserã 50-60 de elevi. Dintre aceºtia nu au absolvit liceul (de 8 ani) decât 8 elevi, printre care ºi tata (niciodatã cotat altfel decât foarte capabil), promoþia având 12 elevi, diferenþa de 4 provenind din repetenþi. ªi prezentându-se la bacalaureat, a fost admis. Din clasa a treia de liceu, tata a trebuit sã se întreþinã meditând colegii leneºi, mai puþin dotaþi sau elevii mai mici, deoarece veniturile lui Tata Moºu' erau insuficiente, mai ales cã ºi cel mai mic frate devenise elev de liceu, fãcând ºi acesta studii strãlucite. Ne-a povestit odatã programul zilnic. Lecþiile ºi le fãcea între 4 ºi 6 dimineaþa, apoi pleca la ºcoalã unde era ocupat dimineaþa ºi câteva ore dupã- amiaza, dupã care mergea la elevii pe care îi medita ºi se întorcea acasã abia seara. Din banii munciþi cu greu reuºea totuºi sã-ºi cumpere cãrþile recomandate ca lecturã particularã, unele chiar prin comandã în strãinãtate, ºi sã-ºi înjghe- beze o micã bibliotecã francezã. Din nefericire, aceastã agonisealã, lãsatã în timpul rãzboiului în grija fratelui mai mic, a fost însuºitã de un om cãruia aces- ta i-o încredinþase (care se refugia) ºi nu au mai rãmas decât Hernani de Hugo, apãrutã la editura Nelson ºi Atlante Geograficu, ediþie 1868. Profesorii de liceu nici nu concepeau ca tata sã nu urmeze o facultate, fiind la fel de bine pregãtit la orice disciplinã ºi fiind deosebit de apreciat de aceºtia. Dar greutãþile materiale ºi devotamentul pentru familie au precumpãnit. Un ofiþer era practic întreþinut de stat în timpul ºcolarizãrii, iar dupã aceasta era bine salarizat. Aceste argumente îi determinã cariera. ªi astfel, în 1916 absolvã „ªcoala de ofiþeri de artilerie ºi geniu“, ramurã de elitã a armatei ºi este trimis ca tânãr sublocotenent în luptele din nordul Olteniei (pe râul Cerna), apoi pe frontul din Moldova, unde la Mãrãºeºti pierde degetul mare al mâinii stângi. Invaliditatea nu a prejudiciat activitatea profesionalã, totuºi a fost invocatã în momentul înscrierii la concursul pentru pregãtirea ca ofiþer de Stat Major, înscrierea nefiind admisã. Aceastã nedreptate, pedeapsã pentru sacrificiul fãcut patriei, l-a afectat mult, dar echilibrul sufletesc l-a ajutat sã treacã ºi peste asta. ªi tot peste aceastã infirmitate a fost lovit bestial de securistul Costicã

79 Oancã, aflaþi amândoi în penitenciarul de la Craiova, tata care luptase pentru þarã, iar torþionarul pentru distrugerea celor mai buni fii ai þãrii. În rãzboiul din 1916-1918 a primit o serie de decoraþii ºi a fost avansat la excepþional de la sublocotenent la locotenent într-un singur an. Au urmat diferite garnizoane – Timiºoara, Roman, Bãlþi, Târgu Jiu, Craiova. În Craiova a activat ºi ca profesor la „ªcoala pregãtitoare de ofiþeri de rezervã de artilerie“, la specialitatea „Topografie militarã“, curs pe care l-a þinut peste 20 de ani ºi a tipãrit ºi manuale pentru studiul elevilor cu termen redus. În 1928 (noi ºtiam de la dumnealui cã în 1926 ºi cã a stat 2 ani) a fost tri- mis pentru colaborare cu armata cehã la Ceske-Budejovice. De fapt misiunea era de a studia situaþia din armata cehã ºi a decide dacã într-o posibilã con- flagraþie România se poate baza pe Cehoslovacia. Se pare cã raportul docu- mentat pe care tata l-a înaintat Ministerului de Rãzboi a zguduit liniºtea iluzorie referitoare la sprijinul ceh. Tata a sesizat influenþa comunistã din aceastã armatã, dezordinea în executarea ordinelor, lipsa de disciplinã ºi altele. Mulþumiri în carierã se pare cã nu a avut prea multe, dar nici nu le-a aºtep- tat. Era de principiul cã nu pentru lauri munceºti, ci pentru þarã ºi familie. Era de o corectitudine ºi de o modestie ieºite din comun. Probabil cã entuziasmul din luptele de pe frontul din Rãsãrit, când a fãcut acte de bravurã, a fost imens, dacã a scris acasã despre ele. ªi de altfel a fost singura datã când s-a lãudat. Despre acestea noi, fiind copii prea mici pentru a le sesiza importanþa atunci, am aflat - dupã ce el trecuse în lumea drepþilor - de la cunoscuþi, din scrisori ºi de la familie. Din scrisorile de pe front se vede ºi profunda dumnealui credinþã în Cel de Sus. Nu era habotnic, dar se ducea duminica la bisericã, se spovedea ºi se împãrtãºea ºi mergea întotdeauna la Înviere, unde stãtea pânã dimineaþa. Simþul pronunþat al datoriei ºi dragostea faþã de familie l-au determinat sã-i ajute pe cei rãmaºi acasã în sat. ªi ºi-a promis lui însuºi sã-i dea la carte pe copiii merituoºi ai fratelui mai mare. Astfel i-a purtat de grijã de la 10 ani, dând-o la liceu, apoi la facultate ºi pânã s-a mãritat, fetei celei mari, Marioara, care a fost pentru noi ca o sorã mai mare. Comuniunea sufleteascã dintre tata ºi ea a avut manifestãri inedite. În 1954, când Marioara se întorcea de la Cãlimãneºti, unde soþul ei Dumitru Dumitrescu avea un serviciu sezonier, în acelaºi compartiment de tren urcã tata, care fusese eliberat din detenþie de la Ocnele Mari. Întâlnirea a depãºit orice limite ale bucuriei ºi duioºiei ºi tata a considerat-o o intervenþie a Mâinii cereºti. Ajuns în Craiova, Marioara s-a dus cu bagajele lui acasã la mama ºi dumnealui s-a oprit sã-i mulþumeascã lui Dumnezeu la biserica Sfinþii Arhangheli, fosta parohie a strãbunicului nostru dinspre mamã, Popa Barbu Popescu Celarian, nepot al lui Popa ªapcã. Devotamentul Marioarei, pentru care ºi mama a avut o afecþiune pãrin- teascã, s-a dovedit ºi în lunile grele când tata era paralizat ºi când zilnic venea s-o ajute pe mama sã-l panseze ºi sã-l îngrijeascã. În perioada cât a fost comandantul „ªcolii pregãtitoare de ofiþeri de rezervã

80 de artilerie“, elevii teteriºti dãdeau duminica spectacole, la care tata ne ducea ºi pe noi. Era obiceiul ca la intrarea dumnealui în salã sã se intoneze imnul, dar tata a interzis acest obicei, fãcând prin aceasta apariþia sa cât mai discretã. De altfel, avea oroare de ceremonii, defilãrile îi erau profund nesuferite, ca ºi obli- gaþiile de serviciu de a se vizita în anumite ocazii (Paºti, Crãciun, cãsãtorii) cu subalternii ºi superiorii. Nu era în relaþii în afara serviciului decât cu rudele ºi cu cei pe care îi considera demni sã-i calce pragul. Nu-i plãcea sã facã vizite, dar primea cu mare bucurie musafirii. Avea o mare înþelegere pentru oameni ºi multã iertare pentru greºelile lor. De multe ori zicea: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere“. În procesul Anei Pauker a fost numit în completul de judecatã ca reprezen- tant al combatanþilor, împreunã cu Popescu-Cetate. Siguranþa a interceptat scrisori ale comuniºtilor în care era trecut completul ºi date despre familie, probabil în intenþia de a fi ºantajaþi, eventual prin pre- siuni sau rãpiri ale membrilor familiei. La tata scria: „Frau Lehrerin, ein Kind ein Jahr“, dupã cum a apãrut publicat în ziarul Universul. Printre inculpaþii în acest proces exista un singur român, Alexandru Drãghici, ºi membrii completului l-au rugat pe acesta sã nu se coalizeze cu duºmanii þãrii, dovediþi ca spioni bolºevici. Inutil însã, iar evoluþia acestui per- sonaj sinistru este cunoscutã. În timpul luptelor grele din rãzboi tata ne povestea cã în Chiºinãu se aºtep- tau ca dupã fiecare colþ de clãdire sã fie împuºcaþi de comuniºtii basarabeni, în majoritate alogeni ºi care s-au retras cu trupele ruseºti. Luptele de la Þiganca ºi Dalnic au fost de neuitat. Relaþiile cu oamenii cunoscuþi în timpul serviciului nu s-au extins în familie decât dupã ieºirea la pensie. Atunci am primit deseori vizitele generalului Cozma ºi ale lui nenea Iancu Carlaonþ (cu care eram ºi rude prin alianþã). Când fostul aghiotant Ion Epuran, la revenirea dupã 7 ani de prizonierat în Rusia, a venit sã-l vadã, din uºã i-a spus: „Dacã eºti Epuran pe care-l ºtiu eu, intrã, dacã nu, mai bine pleacã, eu nu vreau sã te mai cunosc“. Epuran însã a fost demn de încrederea tatei ºi, de atunci pânã la fuga plinã de peripeþii în Occident (a trecut Dunãrea ºi a ajuns la Paris), a fost un obiºnuit al casei. Tata a þinut foarte mult la Epuran, ca ºi la Manole Popescu, apreciindu-i pentru calitãþile lor morale ºi intelectuale. În raporturile cu oamenii era foarte corect. Nu admitea nici un abuz al sub- alternilor, iar hoþia o pedepsea fãrã drept de apel. Inopinat controla personal pregãtirea hranei ostaºilor la bucãtãria ºcolii ºi-i controla pe furieri. Totuºi, era foarte uman. Oamenii care l-au cunoscut în împrejurãri diferite îi pãstrau o vie recunoºtinþã pentru sprijinul dat, numai pentru cã dumnealui considera cã omul respectiv are dreptate ºi meritã sã fie ajutat s-o obþinã. Îmi amintesc cã prin 1943-1944 avea un elev teterist, cãsãtorit, cu copil mic, pe care soþia îl urmase în Craiova, locuind cu chirie, ºi cu mijloace precare de trai. Periodic, mama le pregãtea un coº cu alimente ºi-l trimitea prin persoane

81 necunoscute acestora ºi care nu aveau voie sã spunã de la cine venea aju- torul. Pentru cã tata gândea cã aceºti oameni trebuie sã aibã ºi ei o bucurie, ºi mai ales de sãrbãtori. Nu ºtiu cine erau ºi nici cum au evoluat. Domnului Virgil Listeveanu, în timp de rãzboi, îi dãdea, oricând îi cerea, per- misie sã-ºi vadã copilul bolnav de poliomielitã la Prejmer, deºi situaþia de rãzboi nu permitea aºa ceva. Nu accepta însã intervenþiile nefondate, oricât de sus ar fi venit. Ne povestea cum l-a fãcut de ruºine prin 1943 sau 1944 pe un elev teterist Verona care nu stãpânea nici cât un cadru militar inferior cunoºtinþe militare elementare, punându-l la probe în paralel cu aceºtia ºi dovedindu-i incapacitatea. ªi deºi Verona avea protecþie foarte sus în stat, nu a obþinut gradul de ofiþer la terminarea ªcolii de ofiþeri ºi a rãmas soldat prost, pentru cã, în loc sã se adapteze cerinþelor ºcolii, a încercat sã braveze prin relaþii. Tata þinea foarte mult sã ne educe cinstit, demn ºi cu dragoste de þarã ºi de locul natal. Dragostea de pãmânt a celui plecat de la glie s-a rãsfrânt asupra viei ce o cumpãrase prin 1936 la Bucovãþ ºi cãreia i-a adus permanent îmbunãtãþiri de care era mândru. De altfel, în folosinþa fratelui din sat mai lãsase ºi câteva (parcã vreo 7) pogoane cumpãrate de el pentru „a nu se înstrãina pãmântul“ atunci când o mãtuºã fusese nevoitã sã vândã ºi-ºi între- base mai întâi rudele dacã nu-l pot cumpãra ele. Cu acest pãmânt a înzestrat-o pe Ioana, cea mai micã fatã a fratelui rãmas la þarã. Ce s-a ales cu el nu se mai ºtie, probabil a fost colectivizat. Pe noi, fetele lui, ne adora. Când eram mici ne spunea poveºti de la þarã, iar deliciul dupã baie era sã-l ascultãm povestindu-ne „Pipiruº Viteazul“. Îi plãcea sã se joace cu noi, dar niciodatã nu ne permitea sã depãºim limita. Ne spunea: „Deschideþi ochii bine ºi uitaþi-vã în jurul vostru, învãþaþi sã vã purtaþi ºi sã nu vã faceþi de râs, cã pe mine nu a avut cine mã învãþa singur la oraº printre strãini ºi am judecat ºi m-am purtat aºa încât nu mi-a fost niciodatã ruºine“. Când noi eram deja mari, se juca cu nepoþii sãi de sorã, cu nepoþii vecinei ºi prietenei familiei noastre. Educaþia ne-a fãcut-o tot timpul, încercând sã ne îndrume în cât mai multe direcþii, în afarã de valori morale ºi instrucþie intelec- tualã. Dorea sã ne înveþe, dupã ce împlinim 14 ani, sã tragem cu puºca, sã cãlãrim, sã înotãm. Era însã foarte grijuliu cu sãnãtatea noastrã. A fost suficient sã audã cã la patinoar cineva s-a lovit cu o patinã la cap ºi a murit, ca sã nu ne dea voie sã mergem la patinoar. La fel cu ºtrandul din oraº, iar la Jiu ne þinea la mal lângã dumnealui. Era foarte mândru de succesele noastre ºcolare ºi singura datã când cãlca pe la ºcoalã era la împãrþirea premiilor, când se întorcea cu coroniþele noastre în mânã. κi iubea þara, istoria ei, poeþii. Recita complet „Scrisoarea a III-a“, „Doina“ lui Eminescu ºi altele (chiar texte latineºti) pânã spre sfârºitul vieþii, când era încã lucid.

82 Þinea un secret chiar cu preþul vieþii. În închisoare, spuneau cei care l-au cunoscut, din lotul lor, singurul care nu a divulgat nici un nume din reþeaua de rezistenþã, dintre legãturile lui, a fost tata, deºi a fost bãtut îngrozitor ºi i s-au scos în bãtãi douã mãsele. De altfel spunea: „Sunt lucruri pe care nu le ºtie nimeni ºi pe care le duc cu mine în mormânt“. Mici fiind, ne-a uluit curajul pe care îl avea. Relatez o întâmplare. Era prin vara lui 1946 sau 1947, eram la vie ºi vine un om din sat ºi ne spune cã niºte ruºi au trecut Jiul, au urcat prin pãdure, au intrat în vie, au umplut foile de cort cu struguri, ne-au luat ºi iapa ºi se pregãtesc pe plajã sã treacã Jiul înapoi. ªtim toþi care era comportarea ruºilor „eliberatori“ faþã de populaþie. Tata era deja pensionar, deci un civil. ªi-a luat bastonul ºi a plecat. Evident neînarmat, deºi avea ºi permise de portarmã ºi arme. Am tremurat ºtiind cã e singur în faþa unor barbari. Ce le-a spus ºi cum s-a purtat cu ei nu ºtim, cert este cã s-a întors întreg ºi cu iapa de cãpãstru. De fapt, de la intrarea ruºilor în þarã nu mai rãbda nici o minciunã a regimu- lui pe cale de instaurare. Spunea în gura mare cã eliberatorii sunt hoþi ºi bar- bari ºi-i blama pe trãdãtorii de þarã veniþi cu diviziile „Tudor Vladimirescu“ ºi „Horia, Cloºca ºi Criºan“. În închisoare numai tãria de caracter ºi moralul l-au fãcut sã reziste. De alt- fel zicea cã ceea ce îl deosebeºte pe om de animal este raþiunea care-l împiedicã sã dea frâu liber instinctelor ºi care, datoritã moralei creºtine, îl opreºte sã facã rãu. În 1945 ªcoala de ofiþeri din Craiova s-a desfiinþat ºi tata a fost mutat la un centru de reparaþii al Artileriei, iar la 1 iunie 1946 a fost scos la pensie pentru limitã de vârstã. În 1948 i s-a suspendat pensia pe motiv cã are via ºi deci mijloace de întreþinere, iar la 26 septembrie 1948 a fost arestat. Eram la vie ºi avea o crizã puternicã de lumbago. Au înconjurat casa, au simulat o perche- ziþie luându-i armele de vânãtoare, nu ºi pistolul ºi nici permisele de portarmã. Cum tata fusese în completul de judecatã al Anei Pauker ºi al lui Alexandru Drãghici ca spioni sovietici ºi în situaþia de dupã 1944 din þarã atitudinea sa fiind tranºant anticomunistã, era fatal sã fie arestat. De altfel nici nu stãtuse cu mâinile în sân vãzând dezastrul spre care se îndrepta þara. Luase legãtura cu câþiva oameni de încredere ºi se organizaserã în sensul rezistenþei la comu- nizarea þãrii, de fapt la distrugerea ei. Mama ºi noi nu ºtiam nimic, pentru cã întâlnirile lor se fãceau fãrã ºtiinþa noastrã, unul dintre principiile tatei fiind cã familia nu trebuie sã deþinã nici un secret a cãrui divulgare ar aduce prejudicii. În vara anului 1948 spunea generalului Iancu Carlaonþ: „Nu ºtiu cu precizie încotro curge vremea, dar am impresia cã timpul îi favorizeazã pe sovietici. În 1916, am avut printre noi ºi camarazi franþuji ºi câþiva englezi. Pe cât de nerãb- dãtori erau ofiþerii nemþi sã continue rãzboiul, pe atât de doritori de pace erau Aliaþii. Marile democraþii nu vor începe rãzboiul decât atunci când toate sau cel puþin majoritatea se vor vedea puse la conovãþ. Pânã atunci, cât timp vor mai fi state mici în Europa, ruºii vor înainta, iar aliaþii se vor mulþumi sã protesteze“.

83 Dupã arestare ºi familia a fost persecutatã. Via, în care tata investise bani ºi suflet ºi care urma sã fie refugiul bãtrâneþii, a fost þinutã cu greu de mama, care, pentru a face faþã cotelor zdrobitoare ºi pentru a trãi, a trebuit sã vândã lucruri din casã ºi toate bijuteriile. ªi totuºi, via a fost luatã în februarie 1952, împreunã cu toatã recolta care nu fusese încã livratã (obligatoriu) la stat. Evident cã pentru o soþie de deþinut politic nu exista nici un serviciu, mai ales unul potrivit calificãrii - profesoarã de limba francezã. Deºi în primele 3 clase de liceu fusesem premiantã de onoare a Liceului Elena Cuza ºi la examenul de capacitate din 1948 fusesem clasificatã prima, ordinele de la partid au fost de a nu fi primitã în cursul superior la care mã îndreptãþea media. Numai cã directoarea, doamna Despina Teodorescu, nu a acceptat asemenea mârºãvie ºi a plãtit acest fapt, fiind destituitã din direcþie. Deºi în anii urmãtori de ºcoalã, când „egalizarea“ desfiinþase clasificarea prin premii, înlocuind-o cu „fruntaºi la învãþãturã“ de-a valma, nu mi s-a mai acor- dat nici o menþiune, dar corectitudinea profesorilor nu a putut fi împiedicatã de nici un ordin ºi media de absolvire la examenul de maturitate a fost 10. Încrezãtoare în cunoºtinþele ce le aveam ºi în corectitudinea examenelor de admitere, m-am înscris la Politehnicã. Nu ºtiam cã prima triere se face prin dosare - ce gafã sã fii cinstit ºi sã declari totul corect când ai de a face cu necinstiþii - ºi indezirabilii sunt eliminaþi de la lucrãrile scrise. ªi evident nu se justificau cu tezele în faþa acestora. În comunism învãþãmântul superior trebuia sã fie doar pentru cei din categoriile sociale privilegiate, oricât ar fi fost de inca- pabili - dupã principiile KGB. În acea perioadã însã familiile ostracizate ºi oamenii de caracter se spri- jineau. Astfel, folosind talentul la desen am obþinut în urma unui concurs un post de desenatoare în acord la Colectivul de faunã al Academiei ºi am dese- nat dupã microscop pentru lucrãrile profesorilor Popovici-Bâznoºanu, Bogoescu, Orghidan, Botoºãneanu, Botnariuc, Oprean, pânã în 1955, când postul a devenit bugetar. De studenþie la Arhitecturã nici nu putea fi vorba, pentru cã originea socialã primà. Aºa cã, la sugestia doamnei Aurora Sãlãgeanu - fostã studentã a unchiului meu Petre Sergescu la Cluj - m-am îndreptat cãtre Facultatea de Matematicã, mai ales cã numãrul candidaþilor era mai mic decât al locurilor oferite. Acum aveam altã autobiografie, aveam serviciu, veneam din câmpul muncii, via ne fusese luatã, iar de tata nu mai spuneam nimic. ªi aºa am intrat a doua, cu media 9,66, ºi asta aflatã prin prieteni ºi oameni de bine pentru cã nu se afiºau mediile, ci doar cei admiºi. Nu am putut urma sfaturile unor rude de a nu învãþa bine pentru a nu atrage atenþia asupra mea, în fond acesta era singurul meu atu. Deºi profesorul Gheorghe Vrânceanu a fãcut trei propuneri succesive de a rãmâne ca preparatoare la Catedra de Geometrie, acestea s-au împotmolit la Cadre. Coaliþia împotriva rãului a funcþionat ºi am avut sprijinul familiei pentru a putea urma facultatea, o varã a mamei oferindu-mi masã ºi casã. Din banii

84 câºtigaþi pe desene am reuºit sã cumpãr unele cursuri ºi sã-i mai trimit ºi mamei. În vacanþe meditam corijenþii, recomandatã fiind de o prietenã a familiei ºi rudã mai îndepãrtatã, o femeie de mare ispravã, Lucica Manoliu. Nimicnicia oamenilor s-a vãzut însã în purtarea faþã de sora mea. Dupã clasa a VII-a, intrarea în liceul teoretic nu i-a fost permisã, ca de altfel ºi altor fete în aceeaºi situaþie, ºi atunci s-a îndreptat spre liceul comercial. Dupã un an însã nici aici nu a mai fost acceptatã, directoarea Cici Mihai (spre deosebire de doamna Despina Teodorescu) îndeplinind directivele partidu- lui, a cãrui membrã era. ªi astfel, ca sã-ºi poatã termina liceul la seral, s-a angajat la 16 ani muncitoare într-o fabricã de marochinãrie. Venind din categoria privile- giatã (muncitori), iar tata fiind eliberat ºi salariat ca paznic (origine socialã curãþitã), a putut urma cursurile Facultãþii de Cãi Ferate, Drumuri ºi Poduri, unde a avut profesori excepþionali, îndepãrtaþi din Politehnicã pe criterii politico-sociale. Procesul tatei a avut loc în iunie 1949 ºi nu am avut voie sã asistãm la dez- bateri decât o singurã datã ºi noi, copiii, care doream sã-l vedem ºi sã ne vadã, iar mama a mai fost admisã o singurã datã, fãrã noi. Cum majoritatea celor implicaþi erau oameni de caracter, completul de judecatã nu a prea avut probe în afarã de declaraþiile celor cãrora le-a cedat rezistenþa în faþa torturilor (bãtãi bestiale). Tata nu ºi-a recunoscut nici o vinã, afirmând în ºedinþã cã s-au fãcut presiuni fizice ºi psihice asupra lui la luarea declaraþiilor. Condamnarea a fost de închisoare corecþionalã. În realitate, cei 6 ani de detenþie au fost dictaþi de „stilul“ închisorii pentru „politici“, nu de pedeapsa primitã. La Aiud a stat îndelung singur în celulã. Unul dintre deliciile cãlãilor era sã punã în cãmaºa legatã un ºoarece ºi o pisicã, ale cãror rãzboi ºi fugã se petre- ceau pe pielea bieþilor torþionaþi. Primirea pachetelor era anunþatã prin curier poºtal, dar nu de puþine ori acestea erau returnate fãrã motiv. Aceste pachete de maximum 5 kg, când erau primite, erau batjocorite de paznici la desfacere, amestecându-li-se cu rãutate marmelada cu slãnina ºi sãpunul sau zahãrul cu praful contra puricilor. De la Aiud, tata a fost trimis la Canal la celebra colonie „Peninsula“, la ºantierul colonie de muncã „Valea Neagrã“. Aici a fost posibil sã-l vedem de douã ori. Pe lângã faptul cã vorbitorul era anunþat prin curier poºtal (altfel te

85 duceai degeaba), ºi aºa uneori discuþia era anulatã. La Canal i s-a redeschis hernia fãcutã pe front ºi operatã în 1945 ºi a fost operat pe viu. A avut un organism foarte rezistent ºi un doctor foarte bun (tot dintre deþinuþi), altfel nu scãpa. Când s-a întors acasã avea doar 40 de kg, mai puþin de jumãtate din greutatea sa normalã. Dupã o perioadã de refacere relativã, a reuºit sã se angajeze paznic la Prodavicola ºi la Parcul Bibescu. Ultimul serviciu l-a avut la Gherceºti, tot paznic. Deºi a fãcut nenumãrate memorii pentru a i se reda pensia (am ºi acum recipisele de trimitere de la poºtã), i s-a rãspuns mereu negativ. ªi doar îl cunoºtea pe Bodnãraº! Acest lucru l-a demoralizat, pentru cã erau banii care i se cuveneau dupã mai bine de 43 de ani de muncã ºi care îi fuseserã reþinuþi din soldã în vederea pensiei. ªi timp de peste 45 de ani, indivizi de teapa lui Nikolski, Drãghici, Oancã ºi alþii ca ei s-au îmbuibat din munca celor pe care i-au lãsat dupã o viaþã muritori de foame. Ultima mare durere a fost darea afarã din serviciu înainte de împlinirea anilor necesari pentru obþinerea unei pensii sociale. Deºi copiii l-au ajutat material, adãugând la pensia mamei, acest fapt îi lovea demnitatea ºi nu putea acoperi bucuria de a avea copii buni care reuºiserã sã-ºi facã o profesie în condiþiile vitrege de atunci ºi care erau mândri de tatãl lor. Organismul slãbit a cedat ºi o congestie cerebralã l-a þinut la pat un an ºi opt luni. S-a sãvârºit din viaþã în seara zilei de 9 februarie 1964 lãsând, tuturor celor care l-au cunoscut, amintirea unui om drept, curajos, demn ºi de o mare forþã de caracter.

Extrase din scrisori

De pe zonã, din 1 septembrie 1940 Îþi scriu cu inima sfâºiatã de durere cã am pierdut jumãtate din Transilvania ºi de 2 zile nu-mi mai gãsesc echilibrul. Este consecinþa politicei ce am fãcut de 20 ani ºi mai ales a politicii din ultimii 3 ani. Mi s-a spus la Bucureºti exact de aceastã cedare încã de la 26 Iunie, însã eu n-am crezut. Dumnezeu e mare ºi va pedepsi la vreme pe cei vinovaþi de aceastã cedare numai sã-ºi pãstreze situaþia lor. * Din 9 iulie 1941, Iaºi Dar cine a fost imbecilul de a rãspândit atâtea zvonuri false? E drept, isprãvi am fãcut de însemnãtate mare, dar citare prin ordin de zi, decorare etc. Sunt bazaconii. Eu îmi fac datoria, dar nu cerºesc rãsplatã, fiindcã sunt astfel croit. Sâmbãtã 3 Iulie Dumnezeu m-a scãpat de la moarte. M-am dus în linia întâi a infanteriei cu un tun, în vãzul inamicului ºi am distrus 2 cazemate în care

86 erau tunuri ºi mitraliere care opreau înaintarea alor noºtri. Se uitau ruºii la mine ca în palmã. Cred cã nici ei nu ºi-au închipuit o astfel de nebunie, ca sã mã aºez acolo. Am avut ºi un sublocotenent rezervist Gãrdãreanu cu mine, care a fost foarte brav. Au tras ruºii în mine ce puþin 250 de obuze de mare calibru, la 4 m, la 6 m, la 10 m etc. ªi Dumnezeu ne-a ferit pe toþi. A curãþat însã ceva dintre infanteriºti. * Din 18 august 1941 Draga mea, am vãzut de atâtea ori moartea cu ochii ºi numai Dumnezeu m-a scãpat, încât nu vreau nimic decât sã mã întorc acasã sãnãtos ºi întreg ºi sã vã gãsesc ºi pe voi sãnãtoase. Este atât de relativ tot ceea ce facem, încât numai în faþa morþii vedem cât suntem de mici ºi neputincioºi. Eu trãiesc numai pentru voi ºi cu gândul la voi. Eu mã gândesc cã dacã cumva, Doamne fereºte, aº cãdea pe mâna comu- niºtilor îmi dau numele de Dumitru Dumitrescu, cãci cu numele meu ºi cu Ana Pauker numai bine nu mi-ar fi. * Din 4 septembrie 1941 Îþi scriu dintr-un ºanþ din faþa Odesei unde stau de 9 zile, dar zile de iad nu altceva. Nu te impresiona ºi nu vorbi, cãci Dumnezeu e mare ºi are grijã de noi toþi pânã la sfârºit. Eu sunt bine pânã în prezent ºi mã gândesc numai la voi cu tot sufletul ºi orice este de naturã materialã pentru mine în prezent nu mai are absolut nici o

87 valoare, ci numai voi îmi staþi în faþa mea tot timpul ºi numai pentru voi trãiesc ºi vreau sã trãiesc. De ziua ta, Miorica, te sãrut ºi-þi urez sãnãtate deplinã în primul rând ºi apoi noroc, cãci cu aceste douã nu piere omul. Pe Mãriuca sãrut-o mult pentru mine ºi-i urez tot sãnãtate ºi noroc, minte multã ºi cuminþenie ca sã ne bucurãm amândoi de ea. De ziua voastrã sã vã înveseliþi ºi sã faci poftele Mãriuchii toate, dar abso- lut toate, sã se bucure ºi ea pe deplin Regret cã nu pot fi la prima ei zi de ºcoalã, dar sã dea Dumnezeu s-o înceapã cu noroc ºi aºa sã meargã pânã la sfârºit. * Din 14 octombrie 1941 Mã gãsesc tot în faþa Odesei blestemate, unde a fost cimitirul armatei româneºti. Ruºii au început sã fugã din Odesa ºi cred cã în curând se va ter- mina ºi cu aceastã nenorocire care a costat atâtea vieþi. Eu cred cã am scãpat numai datoritã rugãciunilor voastre cãtre atotputernicul Dumnezeu, cãci am fost în situaþii din care numai Dumnezeu te scapã. În rãzboi eu am fãcut isprãvi mari. Am fost citat prin ordin de zi ºi am fost decorat cu „Coroana României“ în grad de ofiþer cu spade ºi panglicã de vir- tute militarã ºi am fost propus la decorare cu „Steaua României“ în grad de ofiþer cu spade ºi panglicã de virtute militarã. Sunt singurul din toatã Divizia care am aceste decoraþii. Regimentul a fost la înãlþime ºi chiar azi spunea Generalul cã se descoperã ori de câte ori întâlneºte un ostaº al Regimentului 54 artilerie. Deci n-am fost un nepricopsit. ªi la Fãlciu am fãcut lucruri mari, dar am plecat ºi nu mai ºtiu ce s-a ales, totuºi faptele rãmân. Pe 2 octombrie a fost o zi groaznicã, dar ºi glorioasã, cãci inamicul a atacat cu 42 de care de luptã (tancuri) grele ºi a pãtruns pânã în poziþia unui divizion al meu. A fost o luptã pe viaþã ºi pe moarte, a fost ceva neînchipuit de înãlþã- tor, dar 22 de care au fost complet distruse de ai mei, 12 au fost distruse de un divizion vecin, iar restul au fugit înapoi. Pe pãmânt care de luptã cu mitraliere, tunuri ºi aruncãtoare de flãcãri, iar sus aviaþia care ne prãpãdea. Cred cã în iad este mai bine decât era aici, totuºi nici un soldat sau ofiþer nu s-a clintit de la postul sãu, cu toate cã unele tancuri au trecut peste baterii ºi s-au întors tunurile înapoi de le-am distrus, cu toate cã pe unii îi arseserã flãcãrile de vii ºi cu toate cã numãrul morþilor ºi al rãniþilor creºtea. A fost ceva sublim. A fost ultima încercare a ruºilor de a scãpa din cleºte, dar n-a reuºit cãci a doua zi i-am dat mult înapoi ºi de atunci au început sã se retragã ºi sã plece din front. S-a dus faima de regimentul meu în toatã þara. Am trei ofiþeri decoraþi cu „Mihai Viteazul“, cea mai înaltã decoraþie de rãzboi, am toþi ofiþerii decoraþi, subofiþerii la fel, iar trupa (sergenþi, caporali, soldaþi) au peste 150 de decoraþi cu virtutea militarã de rãzboi care-i echivalentã cu „Mihai Viteazul“ pentru ofiþeri ºi încã circa 400-500 cu alte decoraþii de rãzboi.

88 Am muncit, m-am sacrificat, dar m-am uzat aproape complet. Am slãbit, cred, circa 22 de kg ºi am cãpãtat o sciaticã la ambele picioare, aºa cã abia aºtept sã vin acasã sã mã duc la Herculane. * Din 21 mai 1945 Ileana tatii scumpã, Azi e ziua ta ºi mã gândesc la tine. Îþi urez sãnãtate ºi noroc în viaþã. Sã creºti mare, sã fii cuminte, sã înveþi bine ºi sã nu uiþi niciodatã cã eºti româncã ºi cu suflet românesc, sã-þi iubeºti þara mai presus decât viaþa ta. Aceasta este urarea ce þi-o face tatãl tãu. * Din 26 iulie 1945, Gheoroc-Arad Scrisoarea ta m-a impresionat profund, fiindcã trebuie sã fie foarte rãu când tu îmi spui atât. De fapt eu auzisem de la cei ce veniserã de aici cã situaþia este extrem de rea. Ce putem face? Când eu nu pot sã-mi apãr nevasta, copiii, averea ºi onoarea, nu ºtiu cum sã procedez, fiindcã orice aº face, tot rãu este. Este cea mai penibilã situaþie în care poate fi pus un bãrbat conºtient. Numai Dumnezeu ne poate lumina calea. Nemernicia este în noi, cãci ai noºtri sunt cei mai nemernici ºi vinovaþi, fiindcã n-au curajul sã spunã categoric cã siguranþa ºi onoarea sunt continuu în primejdie ºi terfelite. ªi pe aici am dus-o tot aºa de rãu. Tot aºa ne-au jefuit, ne-au umilit ºi ne- au împuºcat. Ce vom face, nu ºtiu, dar situaþia aceasta nu mai poate dura dacã nu se iau mãsuri. * Din scrisoarea cãtre fetele dumnealui din 2 mai 1956

Un om când ºi-a pierdut averea, serviciul etc. a pierdut foarte mult, când ºi-a pierdut familia, prietenii, a pierdut extrem de mult, nici nu se poate spune în cuvinte cât a pierdut, dar când a pierdut moralul (echilibrul) a pierdut totul, se destramã ºi cade ºi firul vieþii se rupe. Nu trebuie sã te decepþionezi ºi nici sã te dezarmezi în faþa greutãþilor sau nemulþumirilor oricât de mari ar fi. Noi trebuie sã luãm lumea ºi oamenii aºa cum sunt ei, nu cum am dori noi sã fie, cãci sunt mai mult rãi decât buni, mai mult canalii decât de caracter, mai mulþi mincinoºi decât sinceri, mai mulþi hoþi decât cinstiþi, mai mulþi care silu- iesc dreptatea, decât cei drepþi etc., în general mai mulþi imorali decât morali. Aceasta fiind situaþia, noi totuºi trebuie sã stãm între ei, fie cã-i avem îndrumãtori, egali sau îi conducem ºi marea înþelepciune este sã ºtim sã înlã- turãm, pe cât putem, rãul când vine de la cei mai mari ca noi sau egali ºi sã nu-l facem celor mici ºi nimãnui, iar alteori sã ne resemnãm când nu putem face altfel. Sigur, când orice nemulþumire nu e dreaptã, suferim mai ales când se

89 întâmplã sã aibã consecinþe grele asupra noastrã, dar nu trebuie sã supraes- timãm rãul ºi nici sã-l subestimãm ºi mai ales sã avem marea înþelepciune de a înþelege filosofia vieþii: cã totul trece ºi se uitã, adevãrul mai curând sau mai târziu tot va ieºi la suprafaþã ca untdelemnul deasupra apei, iar omul sã-ºi pãstreze nealterat echilibrul raþiunii clare, cãci numai aºa se menþine ºi echili- brul fiziologic ºi prin asta sãnãtatea, buna dispoziþie, puterea de muncã, pu- terea de rezistenþã etc. Un dezamãgit se pierde repede, fiindcã îºi pierde echilibrul judecãþii clare; numai cel cu echilibrul perfect rãmâne tare în orice situaþie s-ar gãsi, oricâte înfrângeri va suferi, dar mai târziu tot va triumfa ºi atunci va simþi plãceri pe care nu le pot avea nemernicii care fac rãu, indiferent pe ce treaptã a scãrii sociale se gãsesc. Viaþa e fãcutã s-o trãim, nu s-o pierdem ºi nu trebuie sã facem plãcere celor ce ne sunt împotrivã prin pieirea noastrã sau prin supãrarea noastrã, ci trebuie sã-i depãºim prin atitudinea noastrã tare ºi prin rezistenþa noastrã la loviturile lor miºeleºti; fiindcã prin asta îi înfricoºãm mai mult, îi desperãm sau le pro- ducem supãrãri grele, tot datoritã faptelor lor. Gândiþi-vã la curba vieþii mele cu atâtea maxime ºi mai ales minime ºi vã veþi da seama cât de tare a fost echilibrul meu sufletesc: a fost de cremene ºi înalt cât un munte ºi n-a putut nimeni sã-l dãrâme ºi nici nu-l va dãrâma pânã voi închide ochii. Dacã hoitul în momente extrem de grele pãrea cã se clatinã, sufletul (echili- brul raþiunii) l-a dominat, stãvilind orice pornire spre cãdere, întãrindu-l ºi pe el cu forþa necesarã sã reziste. Eu în viaþã n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu ºi munca mea. Când s-a întâmplat ca munca mea sã fie nesocotitã sau subapreciatã, eu deºi am fost nemulþumit, totuºi am rãmas tare, gândind cã cei care au fãcut acest lucru, fie cã l-au fãcut inconºtient, fie cã au avut obligaþii sã le facã din considerente meschine, legãturi etc., dar eu conºtient de adevãr nu m-am lãsat prins de decepþii, ci din contrã mi-au dat o forþã ºi mai mare de a lupta ºi de a învinge ºi am triumfat. Viaþa este asprã ºi trebuie învinsã ºi trãitã ºi sã ne-o facem noi cât mai plã- cutã pentru sufletul nostru, cãci destul ne-o amãrãsc alþii. Eu i-am ajutat pe toþi când am putut ºi neamurile ºi pe strãini, iar recunoºtinþã din partea lor nu cer, cãci de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

Din „Soþiei ºi fetelor mele la moartea mea“ - 17 aprilie 1957, Craiova

1) Sã nu fie anunþat nimeni despre moartea mea dintre rude, decât Marioara nepoatã-mea ºi bãrbatul sãu. 4) Nu vreau coroane de nici un fel ºi de la nimeni - un simplu buchet de flori albe ºi numai atât. 7) La înmormântare sã slujeascã Pãrintele ªterfenitu, Morega ºi Pârâianu,

90 iar dacã lipseºte vreunul sã nu se cheme altul. 9) Sã nu se anunþe nici unul dintre cunoscuþi, dar dupã înmormântare sã se anunþe Costicã Stanciu (Leoteºti – Balº), Florin Fonea, Mihai Pascu (comuna Giubega), Preotul Nicu Popescu (comuna Câinenii de Argeº) ºi Preotul Hodoroabã (comuna Sãlãtruc – Argeº). 10) În coºciug doresc sã mi se punã: o biblie, Istoria Românilor (nu de Iorga) ºi un steag tricolor.

Din decoraþiile acordate  „Ordinul Steaua României în grad de cavaler cu spade ºi panglicã de vir- tute militarã“ - Înaltul Decret nr. 1521 din 27 iunie 1918  Crucea comemorativã a rãzboiului 1916-1918 cu baretele Cerna ºi Mãrãºeºti - Înaltul Decret nr. 1744 din 7 iulie 1918  Medalia „Victoria“ a marelui rãzboi pentru civilizaþie - Înaltul Decret nr. 3390 din 20 decembrie 1921  „Ordinul Coroana României în gradul de cavaler“ - Ordinul nr. 62310 din 30 noiembrie 1922  „Ordinul Steaua României în gradul de cavaler“ - Ordinul nr. 78255 bis din 1929  S-a înãlþat la gradul de maior în ziua de 1 octombrie 1929 în Regimentul 7 Artilerie Grea - Înaltul Decret nr. 3238 din 20 septembrie 1929  Furajera „Steaua României“ - Înaltul Decret Regal nr. 328 din 10 februarie 1931  Insigna pentru ºapte ani serviþi în Regimentul 1 Artilerie Grea - 22 sep- tembrie 1933  „Semnul onorific“ pentru serviciul militar de 25 de ani împliniþi - Înaltul Decret nr. 2790 din 5 decembrie 1935  „Medalia centenarul Regelui Carol I“ - Decretul Regal nr. 1915 din 5 mai 1939  „Ordinul Coroana României în gradul de ofiþer“ - Înaltul Decret Regal nr. 4650 din 31 decembrie 1939  „Ordinul Coroana României cu spade în gradul de ofiþer cu panglicã de virtute militarã“ pentru priceperea ºi energia cu care a acþionat asupra ina- micului în luptele de la Freudenthal, fiind Comandantul Regimentului 54 Artilerie - Înaltul Decret nr. 329 din 2 februarie 1942  „Ordinul Coroana României cu spade ºi panglicã de virtutea militarã“ clasa a IV-a pentru devotamentul ºi priceperea cu care a condus Regimentul 54 Artilerie în campania contra URSS din anul 1941 - Înaltul Decret nr. 20 din 15 august 1942  „Ordinul Coroana României cu spade ºi panglicã de virtute militarã“ clasa a IV-a pentru devotamentul ºi priceperea arãtate în calitate de Comandant al Regimentului 54 Artilerie în timpul campaniei contra URSS din anul 1941 - Înal- tul Decret nr. 78 din 15 august 1942

91 Barete: Cerna, Mãrãºeºti, Dunãrea, Carpaþi, Ardeal (din 1916-1918), Odesa (din 1941); de la Odesa mai are ºi o decoraþie nemþeascã: „Verdienstkreuz I Stufe des Ordens vom Deutschen Adler mit Schwertern“. Mai are o decoraþie mai mare decât toate acestea, de pe frontul de Vest, dar nu a mai primit brevetul, fiind pensionat în 1946, apoi închis ca deþinut politic.

Activitate profesionalã  Regimentul 1 Artilerie Grea: 1 iulie 1916 - 1 octombrie 1929  Regimentul 7 Artilerie Grea: 1 octombrie 1929 - 28 martie 1932  Regimentul 9 Artilerie: 1 aprilie 1932 - 28 martie 1935  Regimentul 1 Artilerie Grea: 1 aprilie 1935 - 28 martie 1937  Regimentul 9 Artilerie: 1 noiembrie 1937 - 28 martie 1939  ªcoala de Ofiþeri în Rezervã de Artilerie: 1 aprilie 1939 - 9 iulie 1941  Regimentul 54 Artilerie: 10 iulie 1941 - 1 octombrie 1942  ªcoala de Ofiþeri în Rezervã de Artilerie: 1 octombrie 1942 - 2 mai 1945  Comandant al Unitãþilor de Marº de la Armata I: 2 mai 1945 - 12 august 1945  Centrul de instrucþie a Artileriei: 20 august 1945 - 25 noiembrie 1945  Atelierul de Reparaþii al C.F. Teritorial: 25 noiembrie 1945 - 1 iunie 1946

Actul de condamnare

Sentinþa nr. 928 din 21 iunie 1949

Hotãrãºte

În unanimitate de voturi declarã culpabil (pe ªtefan Hãlãlãu, n. red.) pentru crimã de uneltire contra ordinii sociale, prevãzutã ºi pedepsitã de art. 209 pct. 3 Cod Penal. Fãcând aplicaþiunea art. 209 pct. 2 Cod Penal, cu unanimitate de voturi schimbã calificarea în uneltire contra ordinii sociale ºi-l condamnã la 6 (ºase) ani închisoare corecþionalã, 5000 lei amendã corecþionalã, 3 ani interdicþie corecþionalã cu suspendarea drepturilor prevãzutã de art. 58 pct. 2 Cod Penal. Se comutã în întregime detenþia prevenitului ºi-l obligã sã achite 5000 lei chel- tuieli de judecatã.

Preºedinte 1949 iunie 21 Gherghiceanu Maior major ªendrea Gh. Molãþea (?) Romaniuc (?) Cpt. Vîlcea Grefier Popescu

92 Scrisori primite la redacþie

Domnul George Sima, din Tiraspol, Transnistria, ([email protected]) ne-a trimis urmãtoarea scrisoare, cu rugãmintea de a o publica în paginile revistei noastre.

Elena Pãdurean, în vîrstã de 14 ani, elevã a liceului românesc „Lucian Blaga“ din Tiraspol (Transnistria), ne-a trimis o emoþionantã pledoarie pentru românitate, cu atât mai impresionantã, cu cât vine de la românii uitaþi, ignoraþi, martirizaþi, lãsaþi la discreþia Armatei a 14-a... Ca ºi românii din Timoc sau Ucraina, ºi cei din Transnistria sunt zilnic batjo- coriþi, umiliþi, jigniþi, trataþi ca o rasã inferioarã, lipsiþi de drepturi, numiþi „fasciºti români“ ºi „viitori ucigaºi“. A fi român este acolo ceva de ocarã, a vorbi româneºte este o ruºine ºi un semn de inferioritate socialã ºi culturalã. Sã ne reamintim cã în Transnistria existã 8 ºcoli care ºi-au câºtigat statutul de ºcoli româneºti, cu grafie latinã, sub jurisdicþia Republicii Moldova, în iulie 1992, în urma sângerosului rãzboi de pe Nistru, soldat cu un adevãrat genocid asupra populaþiei româneºti. Declanºat ca o reacþie a conservatorilor rusofoni din Transnistria faþã de procesul de redeºteptare a sentimentului românesc în RSS Moldoveneascã, rãzboiul desfãºurat între 2 martie ºi 31 iulie 1992 a avut ca duºmani românii, tricolorul românesc, grafia latinã ºi limba românã. Armata a 14-a (cu tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenade), cazacii de pe Don, batalioane de voluntari de la Moscova ºi Sankt Petersburg, gardiºti locali, dublaþi de puºcãriaºi special eliberaþi, au bombardat ºi atacat - cu mine, grenade ºi rachete, dar ºi cu arme neconvenþionale - satele ºi oraºele Transnistriei, terorizând populaþia civilã ºi aruncând în aer poduri, ºosele, unitãþi economice, baraje, relee, locuinþe. Vânaþi pe stradã, în case, în auto- buze, în spitale, la ºcoalã sau grãdiniþã - bãrbaþi, copii, bãtrâni, femei gravide erau împuºcaþi, jefuiþi, violaþi, terorizaþi, bãtuþi, torturaþi sãlbatic, mutilaþi sau executaþi, la adãpostul nopþii; românii erau rãpiþi, apoi cadavrele lor erau descoperite aruncate în groapa de gunoi sau în fântâni ori plutind pe Nistru mutilate, arse, jupuite sau chiar crucificate. Dar victoria ºcolilor româneºti, obþinutã cu asemenea sacrificii de sânge, va dura pânã la 15 iulie 2004, când ºcolile vor fi efectiv atacate de cãtre forþele de ordine ale regimului separatist - în urma Hotãrârii aºa-zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, de închidere a tuturor ºcolilor de grafie latinã ºi rechiziþionarea sedi- ilor acestora. ªcolile au fost atacate, încercuite de Miliþia transnistreanã,

93 deconectate de la electricitate, apã ºi alte servicii, elevii, pãrinþii, profesorii fiind supuºi ameninþãrilor ºi atacurilor fizice, unii concediaþi sau chiar arestaþi. Dupã îndelungi tratative ºi demonstraþii, la 1 iulie 2005, doar 4 ºcoli româneºti din Transnistria au primit „înregistrare permanentã“ în calitate de ºcoli „nestatale“, cu statut de persoane juridice. În aceste condiþii, micii „eroi“ din Transnistria scriu poezii de dragoste faþã de limba românã, poporul român ºi România, þara lor de vis, dând o lecþie de românism ºi demnitate elitelor politice, culturale ºi artistice de la Bucureºti, care îi ignorã. Iatã, în continuare, ºi scrisoarea elevei Elena Pãdurean din Transnistria.

Ce dorim noi, copiii români din Tiraspol?

Doamne, ce în ceruri eºti, Te rugãm sã ne pãzeºti! Pãzeºte þãriºoara toatã Sã nu mai fie trãdatã! Alungã departe strãinul Sã nu mai plângã românul.

Vã scriu o scrisoare în numele copiilor români din Tiraspol ºi vã rog, dacã puteþi, sã o publicaþi ºi în alte ziare, pentru alþi români, care nici nu au idee ce mult suferã copiii români ºi în ce condiþii foarte grele învaþã, dar ce lucruri fru- moase pot sã facã ei ºi ce poezii au scris! Noi nu avem salã de sport, nu avem salã festivã, nu avem laboratoare... avem numai o micã încãpere care ºi asta a fost devastatã anul trecut. Lasã sã ºtie o lume întreagã cã aici, copiilor români le sunt încãlcate drep- turile ºi nimeni nu ºtie cum sã ne apere. Aº vrea sã vã povestesc atâtea lucruri! La 15 iulie 2004 a fost o zi de neuitat pentru mine ºi pentru noi toþi cei ce gândim ºi judecãm româneºte. Eu, cu fratele meu Andrei, trebuia sã plecãm la þarã la bunici, când am auzit telefonul sunând. Mama ne-a anunþat cã nu vom mai pleca nicãieri, a luat aparatul de fotografiat ºi a ieºit repede din odaie, cu ochii în lacrimi, iar nouã ne-a spus sã nu ieºim nicãieri din casã. Cã la ºcoalã se întâmplã ceva groaznic! Ne-a lãsat un numãr de telefon ºi ne-a spus: „Dacã nu mã întorc, sã sunaþi ºi sã plecaþi noaptea de acasã, sã nu vã vadã nimeni; ºi ne-a mai rugat sã nu rãspundem la nici un apel telefonic.“ Nu prea înþelegeam ce se întâmplã, fiindcã asta a fost foarte repede. Eu am ascultat, dar fratele meu nu. M-a lãsat singurã în odaie, m-a încuiat, ºi a plecat ºi el ceva mai târziu la ºcoalã. Dar a venit ºi el degrabã înapoi, fiindcã pãrinþii ºi profesorii nu permiteau copiilor sã fie acolo alãturi de ei. Andrei mi-a spus cã se întâmplã ceva straºnic... Numai a doua zi am rugat-o pe mama sã vin ºi eu acolo, fiindcã mama nu a dormit toatã noaptea; ea mi-a spus cã nu mai avem ce vedea acolo, totul este distrus, totul a fost furat, încãrcat în maºini ºi dus într-o direcþie necunoscutã.

94 Am plecat cu mama a doua zi, ºi vedeam cã toþi profesorii plângeau, ºi pãrinþii la fel; toþi erau agitaþi ºi revoltaþi, ºcoala era înconjuratã de multã miliþie. Profesorii ºi noi toþi eram alungaþi peste drum, ca niºte câini. Vã daþi seama cum se comportau ei cu profesorii noºtri?! De atunci zilnic mergeam cu mama ºi protestam în faþa ºcolii, nu puteam sta mult acolo fiindcã pãrinþii ne trimiteau acasã. Ei rãmâneau pânã seara. Nu aveau nici mâncare, nici apã, nici WC, nimic! Noi, copiii, împreunã cu cei maturi, fãceam sondaj de opinie prin oraº: pe foi adunam semnãturi de la populaþie, dacã sunt de acord cu închiderea ºcolii româneºti din Tiraspol. Foile acestea se mai pãstreazã pânã în ziua de azi la mama. Atunci am scris eu prima poezie din viaþa mea, intitulatã Voi aþi vãzut cum plâng copiii la Tiraspol? Apoi eu personal am început sã merg cu mama la diverse mitinguri de protest la Chiºinãu, ºi am participat împreunã cu profesorii ºi colegii mei de ºcoalã ºi pãrinþii la pichetat Ambasada Rusiei pânã am revenit la procesul de învãþãmânt. Da, am uitat sã spun cã noi am fost împrãºtiaþi pe la diferite ºcoli. Eu mergeam zilnic la un liceu românesc din dreapta Nistrului, tocmai la 25 km. (...) Acolo, la Copanca, învãþam în diferite clase. Ne predau profesorii de acolo, iar profesorii noºtri fãceau reparaþii împreunã cu constructorii ºi pãrinþii ca sã ter- mine mai degrabã refacerea ºcolii ºi noi sã ne întoarcem cât de curând în locaºul nostru. Era periculos sã circulãm zilnic, fiindcã treceam prin postul de „grãniceri transnistreni“ ºi uneori ne opreau autobuzul, iar niºte oameni înarmaþi le cereau actele celor maturi. Ce ne-a fãcut sã rezistãm? Suntem „moldoveni“, dar profesorii, la ºcoalã, ne-au explicat de ce suntem noi „moldoveni“ ºi nu suntem români (?!). (...) Poate suntem încã mici ºi nu pricepem încã multe lucruri, dar ºtim una: avem o limbã atât de frumoasã ºi un popor atât de deºtept... de ce sã studiem în altã limbã, dacã trebuie sã ºtim cine suntem noi, iar când vom creºte mari ºi vom avea ºi noi copii, sã ºtie ºi copiii noºtri cine le-au fost strãmoºii. Dacã vom stu- dia în limba rusã, ºi copiii noºtri la fel, n-o sã mai ºtim cine suntem ºi de unde ne vin rãdãcinile. Anul trecut, când priveam emisiunile televiziunii locale, Doamne fereºte ce cuvinte urâte spuneau despre profesorii noºtri!!! Mama mi-a interzis sã mai ascult, fiindcã au vorbit atât de urât, încât mi-e ruºine sã vã spun ce cuvinte ziceau! Dar noi avem cei mai buni profesori ºi cei mai deºtepþi elevi din oraº ºi poate ºi din Basarabia. Fiindcã aud de la mama cã au venit scrisori de mulþumire la liceu, unde foºtii noºtri elevi sunt lãudaþi cã învaþã foarte bine. Unii copii, ai cãror pãrinþi au fost ameninþaþi cã îi dã afarã de la serviciu dacã nu-ºi iau copiii de la ºcoala româneascã, s-au dus sã studieze în ºcolile ruseºti, iar acum au luat toþi locuri de frunte la Olimpiadele pe obiecte în Transnistria.

95 Voi ºtiþi ce dorim noi, copiii români din Transnistria? Dorim sã fim auziþi de toatã lumea, sã avem ºi noi drepturi egale cu toþi copiii, sã învãþãm în condiþii normale. ªi iatã ºi ultima mea dorinþã:

Sã avem o þarã mare, iar strãinul sã disparã sã nu mai fie hotare, sã nu mai aibã loc în þarã, pomii sã ne înfloreascã, sã ne-ntâlnim frate cu frate holdele sã înverzeascã, sã ne iubim pânã la moarte!

Elena Pãdurean 9 februarie 2006

* Iatã ºi o altã scrisoare, din Bucureºti, primitã la erdacþie.

Bunã ziua, Mã numesc Neghinã Angela ºi sunt din Bucureºti. Sunt una dintre deþinuþii de la Jilava din 21 decembrie 1989. Pe vremea aceea aveam 17 ani. Nu am avut niciodatã carnet de revoluþionar, deºi am fost cea mai îndrep- tãþitã. Sincerã sã fiu, mi s-a pãrut mereu o tâmpenie chestia cu carnetul, ca ºi cum având un carnet în mânã, uiþi de toate imaginile ºi ororile pe care le-ai vãzut. Am fost arestatã la sala Dalles, în timp de cãram rãniþii la Salvare (cred cã printr-o trãdare) ºi dusã la Poliþia capitalei (vã lipsesc de amãnunte), apoi la Jilava.Vã puteþi imagina un copil de 17 ani într-o împrejurare ca aceasta? Am fost pusã la zid ca toþi ceilalþi, aºteptând semnalul. Am scãpat cu viaþã, însã acasã "s-a întors altcineva în locul meu".

De ce vã scriu toate acestea? Am tot citit articole despre evenimentele de atunci, multe deformate, mai mult din punct de vedere istoric, însã nu am citit nici un articol (sau nu am gãsit pe Internet) vãzut prin prisma celui implicat. Mã întreb mereu, ce s-a ales de toate femeile cu care am stat, ce visuri au, sunt fericite, au uitat... Am început sã scriu o carte, însã de multe ori renunþ ºi iar revin, gândindu- mã cã nu ar interesa pe nimeni. Trãiesc în strãinãtate de câþiva ani ºi caut mereu pe Internet referinþe la un proces al securiºtilor ºsi miliþienilor de la sala Dalles ºi mai departe, însã nu gãsesc nimic, ºtiu cã s-a uitat, însã eu exist. E mai mult o scrisoare în stil retoric la care nu aºtept neapãrat rãspuns. În douã zile fac 34 de ani. Asta mã bucurã cel mai tare, trãiesc.

Cu respect, Angela Neghinã 24 februarie 2006

96 DANIEL FOCªA Avocat Gheorghe Vrânceanu Studiu de caz pentru destinul unei generaþii

În criza acutã de modele etice ºi în deruta moralã pe care o traverseazã, societatea româneascã de astãzi este încã, din pãcate, tributarã unor meca- nisme de gândire formate de regimul comunist. Adesea, destinele exemplare ne lasã indiferenþi. Fatalmente, în lipsa unei schimbãri de profunzime, suntem con- damnaþi sã avem economie de piaþã ºi regim parlamentar dominate de foºtii securiºti ºi politruci. Vreau sã vorbesc aici despre viaþa ºi despre suferinþa unui om trecut timp de unsprezece ani prin iadul închisorilor ºi lagãrelor comuniste. Destinul bunicului meu, Gheorghe Vrânceanu, nu are în fond nimic spectaculos: este destinul ge- neraþiei sale, o generaþie sacrificatã. Nu va fi lipsit de interes sã se vadã cum viaþa unui intelectual onest, inteligent, profund moral, a fost strivitã de un regim criminal, pentru niºte vinovãþii imaginare. Nãscut în 1914, în comuna dobrogeanã Peºtera (judeþul Constanþa), Gheorghe Vrânceanu ar fi putut rãmâne toata viaþa un þãran. Provenea dintr-o familie de þãrani înstãriþi ("chiaburi"), cu mulþi copii, cu exis- tenþa axatã pe valoarea principalã: pãmântul. ªansa a fãcut sã-ºi cotinue studiile, absolvind în 1934 Liceul de stat "Dr. Ioan Meºotã" din Braºov, unde fusese bursier. A urmat apoi Facultatea de Drept a Universitã- þii din Bucureºti (1934 - 1939), într-o epocã agitatã, dar extrem de interesantã. "La vârsta de 19 ani - noteazã el într-un început de Memorii pe care voia sã le scrie pentru mine - venind din aerul curat (ºi la pro- priu, ºi la figurat) al oraºului Braºov, am poposit în Bucureºti. Atât mintea cât ºi (mai ales) sufletul îmi erau apte de a percepe însuºi acest modus vivendi.

97 Politika este cuvânt de origine greacã ºi înseamnã arta de a guverna. Politica, cuvânt de origine româneascã, este arta de a fi "deºtept", adicã ºmecher. Atunci s-a produs zbu- cium în sufletul meu. «Noi suntem deºtepþi, când se deschide Parlamentul, mergem la hotelul unde vin de- putaþii ºi… Sã trãiþi d-le deputat, noi suntem studenþi constãnþeni, tineretul liberal, sau þãrãnist, sau… cum e nevoie; ºi noi… mai avem nevoie sã ne cumpãrãm cursuri, pantofi… Sã trãiþi! ªi l-am ciupit ºi pe ãsta de 1 - 2 - 3 sute de lei.» Mai târziu i-am regãsit (nu mulþi, bineînteles, dar destui) în Frontul Renaºterii Naþionale al lui Carol al II-lea, apoi erau cu Mareºalul, ºi mai târziu erau «ilegaliºti ai Partidului Comunist». Nu am fãcut niciodatã «politicã româneascã», dar am avut tot timpul de suferit de pe urma acestei situaþii. Vezi, eu nu ºtiam atunci ce am aflat mai târziu - cã dacã nu eºti cu noi, eºti contra noastrã". Dincolo de farmecul Bucureºtiului interbelic, cu trepidaþia ºi efervescenþa sa, tânãrul Gheorghe Vrânceanu întrevede ipocrizia vieþii politice, pseudodemocraþia, corupþia ºi formele fãrã fond. Studentul la Drept cu pantofii tociþi, modest, timid poate, este atras aproape în mod natural de Miºcarea legionarã. El vede în aceas- ta, ca mulþi alþi colegi de generaþie, o ºansã de regenerare spiritualã a þãrii. Momentul septembrie 1940 pare a fi, pentru tânãrul absolvent al Facultãþii de Drept (licenþa o va susþine în martie 1941), începutul unei perioade faste, repede curmate. Stabilit în Constanþa, Rebeliunea legionarã ºi deznodãmântul acesteia îl fac sã piardã funcþia administrativã de pretor al plasei Medgidia, cu care era pe punctul de a fi învestit. "În anul 1941 (1) am fost judecat de cãtre Tribunalul Militar, acuzat de «comunism, bolºevism», ºi atmosfera creatã a fãcut ca patru ani sã fiu efectiv pe front (la gura tunului), de la începutul ºi pânã la sfârºitul rãzboiului ". Trimis de mareºalul Antonescu pe front, ca sã-ºi spele "pãcatele", Gheorghe Vrânceanu participã la întreaga campanie din Rãsãrit, din iunie 1941 pânã în august 1944. Este sublocotenent de artilerie, apoi avansat locotenent, participã la lupte în cadrul Regimentului 18 Artilerie Constanþa, apoi la Regimentul 5 Artilerie Cãlãreaþã ºi Regimentul 104 Artilerie. Permisiile ºi concediile sunt foarte rare, mult mai rare decât pentru ceilalþi. De exemplu, din febuarie 1942 pânã în iunie 1944 nu beneficiazã nici mãcar de o singurã zi de concediu. Întâmplãrile de pe front ar putea constitui ele singure subiectul unei cãrþi: scapã din încercuire la Cotul Donului, cãlãrind solitar ºi orientându-se, noaptea, dupã Steaua polarã; nimereºte în mijlocul unei coloane sovietice, de unde reuºeºte sã fugã, în galopul calului, urmãrit de focurile ruºilor… Pentru "fapte de arme sãvârºite în rãzboiul contra Rusiei sovietice" a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler ºi Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler,

98 ambele cu spade, panglicã de virtute militarã ºi frunze de stejar. 23 August 1944, intermezzo. Mai matur ºi mai lucid decât tinerii de vârsta lui, petrece întreaga noapte fumând, îngândurat, în mijlocul euforiei generale. Participarea sa la rãzboiul din Vest a durat pânã în decembrie 1944, când a fost demobilizat. Pentru faptele de arme din Transilvania ºi Ungaria a fost de- corat cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofiþer, cu spade ºi panglicã de virtute militarã. O parte din solda sa de ofiþer - substanþialã, în timpul rãzboiului - a trimis-o constant tatãlui sãu, pentru cea mai sigurã investiþie: pãmântul. Aºa s-a fãcut cã, la colectivizarea forþatã, comuniºtii au avut ce confisca de la familia de "chia- buri" Vrânceanu din Peºtera: peste 70 de hectare de teren arabil. În decembrie 1945 s-a cãsãtorit, la Constanþa, cu Valeria Dãdârlat. Bunica mea provenea dintr-o veche familie ardeleneascã stabilitã în Dobrogea spre finele secolului al XIX-lea, ºi, din 1922, în oraºul Constanþa. O familie tipicã pen- tru mica burghezie de provincie, care avea sã opunã o rezistenþã pasivã regimu- lui comunist prin valorile sociale pe care le-a apãrat: familia ºi proprietatea (2). Bunicul meu intrase în avocaturã în februarie 1945, sub auspicii favorabile. Mai întâi avocat stagiar în Baroul Bucureºti, având ca maestru pe cunoscutul avocat Cuþarida, se transferã apoi în Baroul Constanþa, unde îºi exercitã profe- sia pânã în 1948. Un incident avea sã atragã atenþia noului regim asupra tânãrului Vrânceanu. "Nu am fãcut nici un act de bravurã deosebitã, nici pe front ºi nici politic. M-am pãzit întotdeauna sã fac lucruri din cauza cãrora sã-mi fie cândva ruºine de mine. Semnalez totuºi un gest mai deosebit, fiindcã a avut rezonanþã. În luna martie 1948 au fost chemaþi la Partid ºapte avocaþi tineri, ca sã fie numiþi judecãtori. Printre ei am fost ºi eu. Din cei ºapte, ºase au fost numiþi, eu nu. Discuþia avutã cu Anton Niþescu (ºeful P.C.R. la Constanþa), care credeam cã va rãmâne acolo, s-a aflat în Barou. Am fost socotit un erou, dar eu n-am fost (sau n-am vrut sã fiu) decât un om corect". Corectitudine, în primul rând faþã de propria conºtiinþã. Pentru a fi numit judecãtor, prima condiþie era sã se înscrie în P.C.R. Vrânceanu i-a explicat se- cretarului de partid cã nu poate face asta, pentru cã nu crede în comunism, pen- tru cã are cu totul alte convingeri. Se pare cã Niþescu a fost pe moment impre- sionat de onestitatea tânãrului "adversar politic", întinzându-i chiar mâna. Totuºi, pe 29 martie 1948 este exclus din Baroul de Avocaþi Constanþa. Se vede silit sã accepte slujbe pasagere, mai mult sau mai puþin corespunzãtoare pregãtirii sale: profesor suplinitor de limba românã la Techirghiol ºi Dobromir (1948 - 1950), funcþionar la Centrul de Librãrii ºi Difuzarea Cãrþii Constanþa, re- ferent tehnic la Trustul Electro-Montaj (1950 - 1952). Între timp, în 1947 i se nãscuse o fiicã, Rodica - mama mea. * 1952, momentul arestãrii. Suntem în plin stalinism. Dupã toate probabilitãþile, motivul a fost furnizat de un legionar aromân care, închis ºi torturat la Piteºti,

99 ºi-a denunþat toþi foºtii camarazi (3). Bunica mea îºi aminteºte: "În noaptea de 19.VII - Sf. Ilie, la ora 12 noaptea, soþul meu a fost arestat de acasã. Pentru mine a fost noaptea Sf. Bartolomeu. Disperatã, dimineaþa am fost la el la serviciu, am anunþat ºi am primit salariul cuvenit. Din acea noapte a început adevãratul calvar al vieþii mele, care a durat unsprezece ani. Am rezis- tat pentru cã am stat împreunã cu pãrinþii, care mi-au înþeles durerea. Câteva luni de zile am umblat pe la diferite întreprinderi dar, din cauza situaþiei mele, nicãieri nu am fost primitã" (4). Dupã arestare, la prima anchetã, un securist a þinut sã-l informeze, cu satis- facþie, pe proaspãtul deþinut: "Noi din 1948 te urmãrim". "ªi de ce nu m-aþi ares- tat de atunci?" "Te-am lãsat ca sã vedem ce mai faci!" "ªi ce am mai fãcut?" Tãcere. Dupã mulþi ani, referindu-se la arestarea sa, Gh. Vrânceanu avea sã afirme: "Pentru ce gândeam despre comuniºti, ar fi trebuit poate sã mã împuºte, dar pentru ce am fãcut efectiv împotriva regimului, nu meritam nici mãcar sã fiu deranjat cu un telefon !" Infernul a început pentru el în celulele Securitãþii din Constanþa, aflate la demisolul unei clãdiri din centrul vechi al oraºului, pe care dupã 1990 s-a aºezat o placã memorialã care aminteºte de teroarea acelor ani. "Am fost judecat în anul 1952 de cãtre Tribunalul Militar ca «fascist-hitlerist» ºi condamnat; am executat unsprezece ani de puºcãrie: ºapte ani în celule la Securitate, Aiud ºi Jilava, ºi patru ani în lagãre - nu de muncã forþatã, ci lagãre de exterminare: Canal - 9 Culme ºi Periprava" (5). Sentinþa suna astfel: "Dosar nr. 706 / 1952. Tribunalul Militar Teritorial Bucureºti; Sentinþa nr. 1 / 05. 01. 1953, hotãrãºte: condamnã pe inculpatul civ. Vrânceanu Gh. Gheorghe, nãscut în anul 1914 luna septembrie ziua 14 în com. Peºtera, raion Medgidia, reg. Dobrogea, fiul lui Gheorghe ºi Arghira, de profesie fost avocat, domiciliat în com. Constanþa, str. Dumbrava Roºie nr. 33, raion Constanþa, reg. Dobrogea, conf. art. 292 CJM art. 209 P III-a CP art 25 pt. c. CP art 304 ºi 463 CJM la 7 (ºapte) ani închisoare corecþionalã, 3 (trei) ani inter- dicþie corecþionalã, 200 (douã sute) lei chel- tuieli de judecatã ºi confiscarea averii per- sonale, pentru crimã de uneltire contra ordinei sociale. Îi socoteºte detenþia preven- tivã de la 19 iulie 1952. Datã ºi cititã în ºedinþã publicã astãzi 5 ianuarie 1953, la Constanþa. (ss) Preºedinte, General Maior Mag. Dr. Al. Petrescu (6). (ss) Secretar, T. Zorapapel.

100 Hotãrârea a rãmas definitivã, prin decizia nr 678 din 02.09.1953 a Tribunalului Militar pentru Unitãþile M.A.I., care a respins ca neîntemeiat recursul declarat de condamnat". (7) În anul 1953 a fost internat în lagãrele de muncã forþatã Peninsula ºi 9 Culme ale Canalului Morþii. Aici a putut primi câteva pachete de acasã. Pãstrez în arhi- va familiei douã cãrþi poºtale trimise de la Peninsula (localitatea Valea Neagrã), scrise cu creionul. Textele încearcã sã parã optimiste, pentru a-i liniºti pe cei de acasã, dar ºi pentru a putea trece de cenzurã: "Sunt sãnãtos ºi cu munca sunt obiºnuit. Tu fii liniºtitã ºi ai grijã de fatã". "Vã îmbrãþisez cu multã dragoste ºi doresc sã vã simþiþi bine. Du-o pe Rodica la filme de copii ºi sãrut-o mult ºi pen- tru mine". Din 1953 pânã în 1959 familia nu a mai ºtiut nimic despre bunicul meu, nici mãcar dacã mai este în viaþã. A trecut prin celulele închisorii din Constanþa (astãzi demolatã), ale închisorii Jilava din Bucureºti, însã cea mai mare parte a detenþiei a executat-o la Aiud. Printre personalitãþile marcante cu care a împãrþit la un moment dat celula s-au aflat poetul ºi ziaristul Sandu Tudor, fruntaºul naþional-þãrãnist Ilie Lazãr ºi alþii. Bunicul nu mi-a vorbit niciodatã explicit despre experienþa lui concen- traþionarã. Deºi eram foarte apropiaþi, acesta era un subiect tabu, ºi îi respec- tam dorinþa. Din pãcate, în acest fel, amintirea celor mai multe dintre întâm- plãrile de atunci s-au pierdut. O scrisoare trimisã mie în 1996 de vechiul sãu pri- eten ºi camarad de suferinþã, maiorul Avram Creþu din Slatina (fost preºedinte AFDPR Olt), îmi permite sã reconstitui ceva din atmosfera sinistrã a Aiudului: "Scumpul meu Daniel, Scrisoarea ta m-a impresionat f. mult. Bunicul tãu Gheorghe Vrânceanu mi-a fost ca un frate. Bunul Dumnezeu a fãcut ca prin toate închisorile ºi lagãrele prin care am trecut sã fim nedespãrþiþi. El ºi prof. Rucãreanu, tot dobrogean - poate cã ai auzit ºi de el. Amândoi au trecut în lumea cealaltã (…). ªi acum sã-þi povestesc din trãirile noastre în celulã la Aiud. Eram în celula 92 celular, latura micã, cu faþa cãtre sud. Camarazi de celulã: preot Glãvan de la Timiºoara, eu, bunicul tãu ºi un þãran tot ardelean, înlocuit mai târziu cu Mazilu Dumitru, fost comandant al unei ªcoli de Ofiþeri de Securitate (s-a purtat foarte "demn", zilnic cerea calmante, cãci nu supor- ta regimul). Noi prin Morse ceream câte o poezie - cele mai multe de Radu Gyr, marele

101 poet al Neamului. Preotul Glãvan le recepþiona, Vrânceanu le scria pe talpa bocan- cului, iar eu stãteam la vizetã sã dau alarma când se auzeau paºi pe coridor. Mâncam poezii ºi cântam cântece religioase cu preotul Glãvan (trecut ºi el în lumea cealaltã). Pânã la urmã l-am convins ºi pe Mazilu sã se asocieze ºi el cu noi - ºi a acceptat. Într-una din zile, din celula de alãturi am fost chemaþi la telefon (ce fel de tele- fon, e secret). În celula de alãturi era un fost student al lui Blaga la Cluj, unul dintre cei mai buni studenþi - Viorel Gheorghiþã. Trãieºte, e la Cluj, are multe scrieri - poezii, romane ºi piese de teatru. L-a intrebat pe Pr. Glãvan dacã vreau sã-mi transmitã niºte poezii de-ale lui. Sigur cã am acceptat, ºi în fiecare zi ne hrãneam cu poezii prin "telefon" sau prin Morse. Îþi transmit ºi þie un sonet: Sonet copilãriei "Un bob de aur încins cu brâu ºi o furnicã Bunicã, de ce s-o fi urcând furnica-n floare? Pentru-o bucatã de mãlai ºi pentru soare. Dar stelele de ce nu cad în praf ca nucile, ca banii? Sst, nani! Le þine Dumnezeu cu mâna - nani! Sau le lipeºte-n cerul Lui cu cearã. ªi toate le înþelegeam pe-atunci de-a valma. Trec azi cu semnele de ispitire goale De ce s-o fi urcând în flori furnica? V-aþi risipit lumini odatã cu bunica".

Într-o zi, dupã ce a trecut ciubãrul cu hrana pentru "bandiþi", din celula de dea- supra este chemat la geam de Mocanu Sebastian (scriitor ºi critic literar - trãieºte la Cluj ºi are scrieri frumoase): "Gheorghiþã, am încercat sã prind ºi eu sonetele tale, dar n-am reuºit. În fiecare zi, la fereastrã, în clar, sã-mi transmiþi ºi mie". Dupã douã sãptãmâni, Mocanu îi transmite lui Viorel Gheorghiþã urmã- toarele: "Sonetele tale sunt foarte frumoase, dar conþin o notã de tristeþe. Noi nu trebuie sã transmitem la generaþiile urmãtoare aceastã tristeþe. Noi aici suferim pentru o cauzã mare - cauza Neamului Românesc". Gheorghiþã trecuse prin infernul de la Piteºti (…). Sub celula noastrã era Petre Þuþea, de care cred ca ai auzit (e plecat ºi el). Era grav bolnav". În 1957, familia are parte de un moment de emoþie: primeºte, din partea for- maþiunii M.A.I. 0951 / E Bucureºti, prin poºtã, un pacheþel cântãrind câteva zeci de grame. Acesta conþinea un ceas-medalion din aur, al bunicii mele, ºi verigheta soþului ei. Ambele fuseserã confiscate de Securitate în momentul arestãrii lui, cu cinci ani înainte. Iatã cã onorabila instituþie dãdea dovadã de o cinste exemplarã, returnând bijuteriile familiei ! (8) În iulie 1959, la expirarea pedepsei, dupã 7 ani de temniþã, Gheorghe

102 Vrânceanu este "eliberat" de la Aiud pentru a fi dus la Periprava ! Considerat probabil prea periculos pentru a fi pus în libertate, el este internat la Formaþiunea 0830 Periprava, printr-un simplu "act administrativ" al Ministerului Afacerilor Interne. Pe biletul de eliberare de aici scrie cã a fost internat pentru "activitate legionarã". Unde va fi desfãºurat respectiva activitate, în celulele de la Aiud ?! La Periprava a muncit timp de patru ani la tãiat stuf, din 1959 pânã în 1963. Între timp, în 1961, silitã de împrejurãri, bunica mea divorþase formal, pentru ca fiica lor sã se poatã înscrie într-un liceu din Constanþa. Divorþul nu a contat niciodatã. În anii 1960-1963, deþinutul Vrânceanu Gheorghe putea scrie acasã, având dreptul, în principiu, la o carte poºtalã pe lunã. Aºa, soþia ºi fiica lui - pe care le adora - au putut avea veºti despre el, dupã ani lungi de tãcere. Din conþinutul cãrþilor poºtale reiese cã avea dreptul la pachete de alimente de maximum 5 kg, plus alte obiecte: þigãri, chibrituri, þigaret, ciorapi ºi mãnuºi de lânã, pastã de dinþi ºi sãpun. Pe 20 mai 1961, el îi scria fetiþei: "Rodica, tu îl mai ºtii pe tãticul tãu?" Ca majoritatea deþinuþilor politici, ºi bunicul meu întreþinea o imagine idealizatã a celor lãsaþi acasã. Singura poezie compusã de el în închisoare a fost un acrostih cu numele mamei mele (Rodica), pe care l-a vrut a fi un dar de ziua ei: "Rãvaºul meu a-mbrãþiºat O razã gingaºã de lunã Din locuri unde mai strãbat Iluzii doar, venind sã-þi spunã Copila mea, un gând curat, Ani mulþi, frumoºi, ºi-o lume bunã". În 1961, dupã nouã ani de la arestare, a putut primi poze de acasã. "Am vãzut chipurile voastre dragi, din fotografii, ºi mi s-a umplut inima de bucurie. Rodica, tu ai cres- cut aºa de mare, te-ai fãcut fatã frumoasã, iar tu Valerica arãþi bine ºi sunt fericit cã eºti sãnã- toasã". Gheorghe Vrânceanu a fost eliberat în iulie 1963, dupã unsprezece ani de detenþie. Soþia lui îºi aminteºte momentul revederii: "Când a venit, aproape cã nu l-am recunoscut. Era foarte, foarte slab, îmbrãcat prost de tot, cu pantofii legaþi cu sârmã ca sã nu le cadã talpa. Rodica a fãcut un ºoc. O lãsase de 5 ani ºi a gãsit-o de 16 ani (…). Revederea a fost dureroasã ºi ºocantã". Din pãcate, cei unsprezece ani de absenþã au creat, între bunicul meu ºi fiica lui, o înstrãinare care nu a mai putut fi depãºitã niciodatã. *

103 Dupã eliberare era chemat periodic la Securitate. La un moment dat i s-a propus sã devinã informator. Refuzul lui a fost categoric: "Mã întorc de unde am venit (în puºcãrie) dar aºa ceva nu fac!" A preferat sã lucreze ca muncitor în- tr-un atelier de artizanat în Constanþa, unde confecþiona obiecte decorative din corn ºi os. De la praful inhalat atunci s-a îmbolnãvit de astm, boala care îl va chinui tot restul vieþii. Abia în octombrie 1964 reuºeºte sã se angajeze ca jurisconsult la I.A.S. Cocargea, apoi la alte I.A.S.-uri din Dobrogea (Cobadin, Ciocârlia, Pietreni), de unde se pen- sioneazã în 1976. A avut satisfacþia sã vadã cãderea regimului comunist în decembrie 1989 ºi sã fie reabilitat în 1990 (9). A fost membru al Asociatiei Foºtilor Deþinuþi Politici din România (AFDPR), filiala Constanþa, ºi al Asociaþiei Naþionale a Veteranilor de Rãzboi. S-a stins din viaþã într-o searã geroasã, pe 1 februarie 1991. Mi-a rãmas viu în amintire, ca un bunic afectuos, un om cultivat ºi, mai ales, foarte echilibrat. În ciuda încercãrilor dramatice prin care trecuse, pãstrase o viziune seninã ºi chiar optimistã asupra vieþii. În scrisoarea de condoleanþe trimisã bunicii de bunul lui prieten Avram Creþu, acesta îi spunea: "Cu Ghiþã (soþul dvs.) am trãit clipe grele peste tot. Noi am fost nedespãrþiþi. Mã rog bunului Dumnezeu sã-i dea satisfacþia meritatã acolo unde este acum. Sufletul lui de adevãrat român eu nu-l voi uita niciodatã. Stimatã doamnã Valerica, vã înteleg durerea, pentru cã a fost un suflet care nu se poate uita".

Note derii ºi aprecierii mele. Era un om cinstit ºi (1) În textul manuscris, "1943" - probabil de caracter. Naþionalist ºi bun român, fã- o eroare. cea parte din acea micã burghezie sãnã- (2) Fratele bunicii mele, Dumitru toasã, care suporta cu rãbdare urgia vre- (Miticã) Dãdârlat, bun prieten cu Ion Ioa- murilor, fãrã sã facã compromisuri, fãrã sã nid, este evocat de acesta în Închisoarea se perverteascã, pãstrându-ºi credinþa ºi noastrã cea de toate zilele: sentimentele nealterate (…). Dãdârlat mi-a "Într-una din zile, amestecându-mã mãrturisit cã are un complex de inferiori- prin lumea unuia din ºuvoaiele care se în- tate faþã de cei care au luat drumul puºcã- dreptau spre Parcul Carol, (…) am ajuns riilor, chiar un sentiment de vinovãþie, fiind- pânã în apropierea locuinþei lui Dumitru cã prudenþa ºi grija de soarta familiei îl Dãdârlat. Voiam sã-l întâlnesc. Nu numai fãcuserã sã nu se angajeze în nici o acti- pentru plãcerea de a-l revedea, dar aveam vitate ºi sã rãmânã pasiv. Considerã cã, impresia cã ducându-mã la el în situaþia din moment ce gândea la fel ca cei ce in- mea de fugar, îi aduceam dovada încre- traserã în închisoare pentru idealul lor,

104 locul lui ar fi trebuit sã fie lângã ei. Pãrerea (6) "Celebrul" general Alexandru Pe- mea este cã cei ce vor sta la temelia socie- trescu, de sinistrã amintire, un adevarat tãþii viitoare, care se va înjgheba din nou recordman al condamnãrilor politice pe cândva, sunt tocmai cei ca Dãdârlat. Ei bandã rulantã ºi secretar T. Zorapapel. pãstreazã ºi asigurã continuitatea unor valori (7) Extras eliberat în baza cererii înre- pe durata vremurilor vitrege, pânã la venirea gistrate sub nr. 5832 din 12. 08. 1963. Ca zilelor mai bune". (Ion Ioanid, Închisoarea o curiozitate, menþionez faptul cã prin con- noastrã cea de toate zilele, vol. I, Editura damnare nu i s-a aplicat ºi degradarea mi- Albatros, Bucureºti, 1991, pp. 240 - 241). litarã, cum se obiºnuia. (3) Întâlnindu-l întâmplãtor pe stradã, (8) "Vã trimitem anexat una cutiuþã din dupã eliberare, bunicul meu i-a spus cã lemn sigilatã, conþinând un ceas medalion nu-i poartã nici un fel de ranchiunã. de aur cu douã capace gravate (…) în (4) Valeria Dãdârlat, Memorii, în manu- stare de funcþionare ºi una verighetã de scris, p. 9. aur cu inscripþia Valerica 16. XI. 1945, (5) Lucrarea Rezistenþa anticomunistã aparþinând numitului Vrânceanu Gh. din Dobrogea menþioneazã: "Vrânceanu Gheorghe. Aceste obiecte se expediazã Gh. Gheorghe, nãscut la 19. 09. 1914 în spre pãstrare pânã la eliberarea deþinutu- comuna Peºtera, jud. Constanþa, con- lui, conform dorinþei sale". ªtampila este a damnat, executã 10 ani temniþã grea. Cu U.M. 0622, M.A.I. (închisoarea Aiud?). domiciliul în Constanþa, bdul. Tomis 153" (9) Prin hotãrârile 278 / 18-9-1990 ºi (Constantin Ionaºcu, Rezistenþa antico- 457 / 20-11-1990 ale Comisiei pentru munistã din Dobrogea, Editura Ex Ponto, acordarea unor drepturi persoanelor per- Constanþa, 2000, p. 440). Lotul din care a secutate din motive politice, conform fãcut parte era compus în majoritate din Decretului-lege nr. 118 / 1990. macedoneni.

Daniel Focºa s-a nãscut în 1976, la Constanþa. 1995-1999 - Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureºti. 1999-2001 - Masterat în Istorie, specializarea: „Istoria României în secolul XX“, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureºti. 1998-2002 - Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureºti. A lucrat ca redactor de carte în câteva edituri bucureºtene. A publicat peste 20 de articole de istorie. Membru asociat al Institutului Român de Genealogie ºi Heraldicã „Sever Zotta“, din Iaºi, din ianuarie 2000.

105 106 ION VARLAM Doctoriþa Virginia Munteanu-Cârnu, sora polemistului Pamfil ªeicaru Scurtã evocare

Prelegere Am cunoscut-o pe doctoriþa Virginia Munteanu- Cârnu, sora lui Pamfil ªeicaru, la terminarea primei mele prezentatã la condamnãri politice, în 1954. Ipostaza de luptãtoare sub 21 octombrie 2005, care mi-a apãrut ºi puternica ei personalitate m-au fãcut la Mânãstirea s-o adopt imediat, deoarece am vãzut în ea o protago- nistã activã a Cauzei de a cãrei îndreptãþire închisoarea Sfânta Ana, mã convinsese ºi mai tare, în care credeau pe atunci toþi lângã Turnu românii, chiar ºi cei mai slabi ºi mai temãtori dintre ei întreþinând în intimitatea familiei lor speranþa eliberãrii de Severin, cu prilejul sub jugul sovietic ºi barbaria marxistã. comemorãrii Am ajuns la "Doamna Doctor", cãci aºa i se spunea, prin Adina ªtirbei, sora bunicii, aproape octogenarã ºi unui sfert de veac destul de plãpândã, dar cu mult caracter, cu þinutã ºi de la moartea lui curaj, de care eram tare legat. Pe atunci ele erau foarte Pamfil ªeicaru unite de ceea ce aveau în comun. Fuseserã înghesuite fiecare în spãlãtoria propriei case, atunci când s-au "naþionalizat" locuinþele, ºi ambele fuseserã lipsite de venituri de pe o zi pe alta în 1948-1949. În 1954 nu ºtiu ce le mai rãmãsese de vândut, cãci din asta trãiau. Ba gãseau ºi de unde sã-i ajute pe alþii, mai la ananghie decât ele, ºi acesta era principalul motiv al apropierii lor. Sora bunicii îºi manifesta solidaritatea în mod organizat ºi discret, aº spune chiar clandestin, cãci sprijinul ei era rezervat persecutaþilor politici ºi motivat de criterii mai mult patriotice decât caritabile. Doamna Doctor aborda problemele legate de suferinþele umane din cu totul altã perspectivã. Era profund marcatã de originile ei þãrãneºti, de misionarismul ce caracteriza ºcoala de medicinã din România anilor douãzeci ºi de angaja- mentele idealiste ale generaþiei ei – cu militantismul social feminist aferent. O parte a acestei înclinaþii spre 107

107 dãruire se datora dorinþei de a fi mamã, pe care natura nu i-a îndeplinit-o. Tributarã spiritului naþionalist al componentei transilvãnene ºi macedonene a familiei ei, fusese hrãnitã de copil cu visul eliberãrii românilor care trãiau sub ocupaþie strãinã. Trãise din plin fiorul trezit de intrarea României în Primul Rãzboi Mondial ºi, dupã umilinþele ºi suferinþele aduse de acesta, extazul împlinirii idealului naþional prin unirea tuturor românilor în graniþele unui singur stat, România Mare. Elanul eliberãrii de sub ocupaþia germanã o antrenase în campania de ostra- cizare a colaboraþioniºtilor, organizatã de studenþii bucureºteni. Povestea cã printre cei hãrþuiþi se afla actriþa Marioara Voiculescu, mama senatorului Ionescu-Quintus care, pentru a opri huiduielile ºi insultele ce-i întrerupeau sis- tematic spectacolele, ºi-a adus copiii pe scenã, invocând nevoia de a-i hrãni. Doctoriþa ªeicaru fusese, ca ºi prietena ei doctoriþa Ana Maria Marin, viitoarea vãduvã a eroului de la Majadahonda, printre promotorii miºcãrii de reformare a intelectualitãþii, chemate de generaþia postbelicã sã se dedice unei activitãþi dezinteresate de ridicare a întregii naþiuni, prin educare ºi instrucþiune, spre a dovedi prin merite reale vocaþia elitarã cu care populaþia era, pe atunci, înclinatã s-o crediteze. Apelul se adresa cu precãdere profesiunilor ale cãror membri erau consideraþi ca învestiþi cu o magistraturã socialã, cerându-le învãþãtorilor, medicilor ºi avocaþilor sã se dedice meseriei lor cu abnegaþie de misionari. Dar astfel de aspiraþii generoase, moºtenite de la lumea aristocraticã ce însufleþise proiectele României pânã în 1920, nu se mai potriveau cu realitãþile sociale ºi politice de dupã adoptarea sufragiului universal. Setea de îmbogãþire ºi ambiþii- le personale care caracterizau clasa dominantã proaspãt ieºitã din urne - tânãra, needucata ºi neinstruita burghezie - au favorizat moravurile interesate pe care le-a biciuit ºi combãtut talentatul jurnalist-patron al "Curentului", fratele doctoriþei ªeicaru ºi alãturi de Ion Mihalache unul din întemeietorii þãrãnismului politic. Dezamãgirea aspiraþiilor lor din tinereþe a despãrþit cãile celor doi fraþi. Ea nu s-a lãsat abãtutã de la scopurile nobile pe care le îmbrãþiºase, rãmânând o promotoare entuziastã ºi neobositã a medicinei sociale, pe când el s-a lansat cu cel mai cinic realism într-un afacerism care l-a dus la renegarea tuturor pri- etenilor ºi a propriului ideal. Despãrþirea a însemnat îndepãrtare, dar nu rupturã. În ciuda dezaprobãrii pe care i-o manifesta fãþiº, doctoriþa a rãmas pânã la sfârºit legatã de fratele ei prin puternica iubire de Neam ºi de Þarã de la care se împãrtãºeau amândoi. Exigenþa selectivã a lui Carol al II-lea, un om ambiþios care nu suporta mediocritatea ºi incompetenþa, a fãcut ca performanþele profe- sionale ºi eficacitatea celor care colaborau cu el la proiectele de ridicare a României sã contribuie la apariþia unei clase de mijloc, care s-a remarcat prin calitatea realizãrilor sale, ilustrate de nume cu care ºi astãzi ne fãlim, ca Mircea Eliade, Nicolae Caramfil, Elie Carafoli etc. Doamna Doctor s-a cãsãtorit cu unul din oamenii care au contribuit în mod substanþial la realizãrile anilor treizeci, inginerul Munteanu-Cârnu, unul din cei mai importanþi antreprenori ai acelei epoci de prosperitate ºi strãlucire, ale cãrei construcþii constituie jaloanele vi-

108 zibile ale modernizãrii ºi occidentalizãrii României. Doamna Doctor nu era mondenã ºi nu fusese o personalitate a vieþii publice, dar activitatea soþului ºi notorietatea fratelui ei o fãcuserã sã întâlneascã foarte multã lume, mai ales din cercuri care aveau, ca ºi ea, preocupãri sociale ºi cari- tabile. Aºa o cunoscuse pe o altã sorã a bunicii mele, Maria Gh. Balº, fonda- toarea C.T.C.-ului, o instituþie social-medicalã specializatã în depistarea ºi com- baterea tuberculozei la copii, care o aprecia pentru devotamentul ºi eficacitatea ei. Maria Balº, recomandând-o cumnatului ei, generalul Radu Rosetti, tatãl mamei, acesta a luat-o ca ºefã a direcþiei medicale la Ministerul Învãþãmântului ºi Cultelor, al cãrui portofoliu l-a deþinut între rebeliunea legionarã ºi trecerea Nistrului. Ca ºefã a acelui departament avea în subordine medici de toate specia- litãþile, oameni de care a legat-o foarte strâns colaborarea din timpul rãzboiului. Temeinicia acestor relaþii era doveditã de solidaritatea care, în 1954-1955, îi mai þinea încã uniþi în jurul ei, ca puii unei cloºti, pe foarte mulþi dintre doctorii cu care lucrase în perioada antonescianã. Împreunã, þineau treaz crezul medicilor din generaþia ei, fãcând încã medicinã socialã în plin stalinism. Cum þãranii nu be- neficiau de asigurãrile de sãnãtate instituite de sistemul comunist, ei nu aveau acces la spitale ºi îngrijirea medicalã nu era, pentru ei, gratuitã. În 1954, când am cunoscut-o eu, Doamna Doctor funcþiona ca un adevãrat birou de asistenþã socialã, petrecându-ºi vremea la telefon ºi pe culoarele spitalelor, luându-le orã la doctor sau recomandându-i vreunui specialist pe oamenii necãjiþi din mediul rural, care nu aveau altã cale pentru a-ºi trata boala sau îngriji rudele. Liberalizarea produsã de "spiritul Genevei" ºi importanta graþiere din septembrie 1955, în urma cãreia au ieºit din închisoare mii de condamnaþi politic, au prins-o pe doctoriþa Munteanu-Cârnu în aceastã posturã, ceea ce a avut, cum era firesc, efectul de a-i lãrgi câmpul preocupãrilor ºi de a-i intensifica activitatea. Spre a face faþã nevoilor noii categorii de solicitanþi, a recrutat niºte colaboratori benevoli, graþie cãrora putea face faþã cererilor de intervenþie care i se adresau. Binefacerea a fost calea pe care a ajuns la închisoare, în calitate de con- damnatã politic, în urma efectelor pe care le-a avut în rândurile studenþimii bucureºtene revolta anti-sovieticã de la Budapesta. Printre numeroºii locatari înghesuiþi în casa care-i fusese confiscatã Doamnei Doctor se aflau ºi trei stu- denþi din provincie (care nu erau primiþi la cãminele studenþeºti pentru cã erau de "origine socialã nesãnãtoasã") de care o apropiase entuziasmul ei tineresc ºi cu care se împrietenise din vãdite motive politice. Cele ce se întâmplaserã în 1956, mai întâi la Poznan ºi apoi în Ungaria, duseserã la paroxism speranþa în eliberarea Þãrii ºi restaurarea democraþiei - "Vocea Americii" promiþând de ani de zile cã Statele Unite aºteaptã prima flacãrã de revoltã pentru a interveni mi- litar în spatele Cortinei de Fier. Spãlãtoria care-i servea drept locuinþã Doamnei Doctor a fost, atunci, pentru cele câteva zile cât a durat convingerea cã regimul se va prãbuºi rapid, un adevãrat club politic, în care se discutau cu pasiune evenimentele din Ungaria ºi ceea ce trebuia sã întreprindem noi. La aceste dez-

109 bateri se întâmpla sã asiste sau sã ia parte ºi noii beneficiari ai serviciilor prestate de reþeaua de solidaritate pe care am descris-o mai sus. Nimeni, într-a- devãr, nu se ferea de condamnaþii politici graþiaþi cu un an înainte, printre care se afla ºi "turnãtorul" pe ale cãrui declaraþii avea sã se întemeieze acuzaþia de "agitaþie publicã", pentru care doctoriþa ºi lotul ei, din care fãcea parte ºi sub- semnatul, am fost condamnaþi. Gãsirea, în pivniþã, sub stiva de lemne, a unei colecþii complete a "Curentului" ºi a unor documente încredinþate de Ana Maria Marin atunci când se temea cã va fi arestatã, printre care scrisoarea de adio a lui Ion Moþa cãtre soþia lui, la rândul ei încredinþatã de aceasta vãduvei lui Vasile Marin, a constituit o circumstanþã agravantã, îngãduind procurorului sã cearã inculparea întregului lot ca "organizaþie legionarã". Încadrarea a fost schimbatã ºi am fost condamnaþi pentru agitaþie publicã. Sentinþa primitã de doctoriþã a fost de 5 ani temniþã grea - din care n-avea sã efectueze decât 2, fiind eliberatã anticipat, "pentru motive de boalã". Motivele reale par sã fi fost însã altele.

Nici unul din colegii de lot nu i-a reproºat doctoriþei Virginia Munteanu-Cârnu "cã a ajuns din cauza ei la închisoare". Unii dintre ei, printre care ºi subsem- natul, au fost însã miraþi sã vadã prãbuºindu-se atât de rapid un om a cãrui deosebitã putere fusese doveditã vreme îndelungatã de dârzenia cu care rezis- tase în condiþii atât de grele la încercãrile prin care trecuse dupã 1948. Bãtrâneþea ºi boala - mi-a spus cã a fãcut la închisoare o tuberculozã osoasã - au slãbit-o fizic, iar presiunile Securitãþii, legate de recuperarea marelui jurnalist anticomunist Pamfil ªeicaru, sau mãcar a operelor din exil ale acestuia, au slãbit-o moral, fãcând-o sã cedeze. Dacã am, ca om, toatã înþelegerea pentru pogorârile consecutive degradãrii fiziologice aduse de vârstã, nu mã pot resem- na sã accept abdicãrile morale. ªi cu atât mai puþin ale celor care ºi-au fãcut o profesiune de credinþã din propovãduirea Binelui, a Adevãrului ºi a Dreptãþii prin puterea exemplului personal dus pânã la sacrificiu.

Chiar dacã aceastã scãdere o lipseºte pe Doamna Doctor de dimensiunea eroicã pe care noi, aflaþi pe atunci la vârsta eroismului - "tinereþe fãr'de moarte" - , ne aºteptam s-o atingã, ea rãmâne în mod indiscutabil o figurã frumoasã, prin lumina ºi cãldura pe care le-a rãspândit spiritul ei senin ºi prin alinarea pe care eforturile ei neobosite au reuºit s-o aducã atâtor suferinþe.

110 GEORGE IARU Dupã 50 de ani… (Hruºciov versus Stalin)

1956. La trei ani de la moartea lui Stalin, în luna fe- bruarie, avea loc cel de-al XX-lea Congres (istoric!) al PCUS, primul dupã dispariþia tiranului. O mare parte a populaþiei Uniunii Sovietice nu-ºi revenise încã dupã ºocul psihologic provocat de dispariþia neaºteptatã de pe scena politicã a "pãrintelui tuturor popoarelor" - Stalin - cel care îi scãpase de ocupaþia unor armate strãine ºi îi dusese la victorie în cel mai sângeros con- flict mondial. "Tãtucul" nu mai era! Iar Lavrenti Beria, ºeful suprem al KGB, care se pregãtea ºi era în stare sã-i înlãture pe toþi ca sã punã mâna pe putere, luându-i locul lui Stalin, le dãdea fiori ºi le provoca coºmaruri tuturor membrilor Biroului politic, ºi nu numai lor. Întrea- ga atmosferã de la Kremlin, din cadrul Comitetului Central, era înveninatã de frica aproape organicã faþã de cãlãul Beria. ªi iatã-l pe personajul providenþial - Nichita Hruºciov - omul jovial, mucalit, cu farmec personal, de o aparen- tã simplitate ºi naivitate, cu isteþimea, ºiretenia ºi umorul lui þãrãnesc, cu bãdãrãnia lui simpaticã, dar totodatã plin de îndrãznealã ºi curaj, gata sã-l înlãture pe Beria, sã-i scape pe toþi de ameninþarea ce atârna ca sabia lui Damocles deasupra capului tuturor. ªi iatã cã, dupã un mic complot, orchestrat de Hruºciov (o "conjuraþie de palat"), dupã o judecatã sumarã - o parodie de proces - cãlãul Beria este exe- cutat, de fapt asasinat, ºi toatã lumea respirã uºuratã... Dar Nichita Hruºciov nu se opreºte aici: odatã Beria înlãturat, el prinde curaj ºi se gândeºte sã facã pasul urmãtor, un pas crucial, ce care va intra în istorie. A fost momentul în care N. Hruºciov a întocmit - 111

111 pentru a-l prezenta în faþa Congresului - Raportul "Despre cultul personalitãþii lui Stalin". Dar el ºtia foarte bine cã membrii Biroului politic, care nu erau nici ei strãini de crimele lui Stalin ºi de cultul personalitãþii acestuia (dupã cum nu era nici Hruºciov însuºi!), nu vor fi niciodatã de acord cu un astfel de Raport. Ei îºi dãdeau foarte bine seama ce va implica aceastã demascare: "... înseamnã sã rãstorni sistemul, care nu era mai puþin important decât mecanismul fricii" (istoricul M. Ghefter). Prin urmare, lucrurile nu erau deloc simple. ªi totuºi, N. Hruºciov ºi-a asumat aceastã rãspundere! Probabil cã nimeni nu va afla niciodatã ce anume l-a determinat – în aceastã atmosferã ostilã a tuturor membrilor Biroului politic, a întregului aparat sovietic de conducere ºi represiune - sã ia aceastã decizie mai mult decât curajoasã (unii au numit-o ulte- rior "aventuristã", "sinucigaºã"): dezvãluirea în plin Congres al PCUS a crimelor staliniste; a fost o chestiune de conºtiinþã sau doar de imagine (voia sã câºtige popularitate?!) sau altele au fost resorturile sufleteºti care l-au îndemnat s-o facã? Pe de altã parte, N. Hruºciov ºtia cã deºi membrii Biroului politic, întregul Comitet Central, îi erau recunoscãtori cã îi scãpase de "teroarea" Beria, ei nu vor ierta niciodatã dezvãluirile pe care intenþiona ºi se pregãtea sã le facã în plin Congres, nu-i vor permite sã vorbeascã în acest sens în numele Partidului (prea mulþi dintre ei erau vizaþi sau chiar implicaþi în crimele lui Stalin), ºi atunci a declarat cã el va vorbi în nume personal, ca un simplu delegat la Congres. Ceea ce a ºi fãcut. Iar Raportul a rãmas iniþial secret, fiind cunos- cut numai delegaþilor la Congres. Iatã cum descrie analistul sovietic S. Shulman atmosfera în care N. Hruºciov ºi-a prezentat Raportul în faþa Congresului: "... în salã se aflau 1500 de comuniºti, educaþi pe baza postulatelor primitive ale Bibliei partidului. Cutremuraþi, ei îl ascultau pe Hruºciov cu rãsuflarea tãiatã. Timp de patru ore, deasupra uriaºei sãli a Kremlinului se lãsase o tãcere de mormânt, ºi doar rareori se auzea câte o rãbufnire de uimire. Iar Hruºciov vorbea, vorbea, vorbea despre vieþi pierdute, despre atrocitãþi ºi torturi, despre ochi scoºi ºi copii împuºcaþi, despre crimele de la Palat, ca în vremea 112

112 Evului Mediu, despre victimele generalisimului. Liniºtea mormântalã a sãlii era tulburatã doar de bâzâitul câte unei muºte. Era o liniºte apãsãtoare." Se spune (cu iz de anecdotã) cã în timp ce citea Raportul, din salã s-a auzit o voce: "Dar unde aþi fost dumneavoastrã în timpul acela?" Dupã ce ºi-a plimbat privirile prin salã, Hruºciov a spus: "Îl rog pe cel care a pus aceastã întrebare sã se ridice în picioare." Bineînþeles, nimeni nu s-a ridicat. Sala pãrea în transã, hipnotizatã. Hruºciov, dupã o pauzã lungã, a spus: "Ei bine, acolo am fost ºi noi!" Dar un asemenea Raport nu putea rãmâne secret, ºi nici iniþiatorul lui, Nichita Hruºciov, nu o dorea proba- bil. La momentul respectiv, acest raport reprezenta pentru el capital politic. ªi încetul cu încetul, cu "dis- pensã" de sus, Raportul a început sã circule, chipurile pe ascuns, în întreaga Uniune Sovieticã, dupã ce ajunsese deja, nu se ºtie pe ce cãi, în Occident. Trebuie spus cã în þarã efectul a fost de-a dreptul devastator! Nici în cele mai apocaliptice previziuni ale sale, Hruºciov nu-ºi închipuise ce ecou va avea ºi ce cutremur va provoca acest Raport - cu dezvãluirile lui curajoase ºi totodatã teribile - în masele largi, având în vedere cã, pe vremea aceea, aproape cã nu exista în întreaga Uniune Sovieticã o familie care sã nu fi avut membri, rude, prieteni sau cunoºtinþe care sã nu fi suferit ororile stalinismului, sã nu fi trecut prin lagãre, închisori, prin faimoasele gulaguri, sã nu fi suferit repre- siuni sau deportãri. Iar corul victimelor nevinovate s-a înãlþat ca un vuiet deasupra întregii þãri. Citez din nou din S. Shulman: "Raportul lui Hruºciov a zguduit þara. Oamenii se priveau unii pe alþii dezori- entaþi, vorbeau în ºoaptã ºi erau în stare de ºoc. Timp de decenii li s-au inculcat cuvinte despre mãreþia sis- temului lor, despre infailibilitatea conducãtorilor care atinseserã o puritate aproape divinã. Dar s-a dovedit cã nu erau decât o bandã de criminali." Cutia Pandorei fusese deschisã de Nichita Hruºciov ºi nimeni nu ºtia cum vor evolua lucrurile. Dar fapt e cã, dupã Raport, porþile gulagului sovietic s-au deschis ºi milioane de oameni au revenit acasã, la viaþa cea de 113 toate zilele, blagoslovindu-l pe Nichita Sergheievici...

113 RUXANDRA CESEREANU Psalmi ºi evanghelii teatrale Gulagul românesc vãzut de un maghiar Visky András are 48 de ani, este clujean, ºi este cunoscut ca poet ºi dra- maturg, premiat adesea pentru literatura sa în destul de multe colþuri ale lumii. A cunoscut experienþa deportãrii în satul-lagãr de la Lãteºti (de la vârsta de 2 pânã la 7 ani, între 1958 ºi 1964), fiind mezinul unei familii preoþeºti maghiare cu 7 copii. Dupã ce tatãl sãu a fost arestat, preoteasa (care provenea dintr-o familie budapestanã ºi nu ºtia româneºte) a fost condamnatã la deportare cu toþi cei ºapte copii ai sãi. La Lãteºti, András a fost "coleg" de deportare cu alþi celebri viitori scriitori: Adrian Marino, Paul Goma, Nicolae Balotã. Aici, copiii preotesei (care pãrea sã fie mai degrabã sora lor mai mare, decât mama lor) au trãit alãturi de deportaþii români care au încercat sã îmblânzeascã realitatea exilului forþat pentru cei ºapte minori (cu vârste între 2 ºi 10 ani). Marcat de experienþa deportãrii, Visky András a scris o tulburãtoare piesã de teatru, intitulatã Julieta, care a avut premiera în 2002 la Budapesta (în regia lui Tompa Gábor), spectacolul fiind invitat spre a fi jucat ºi la Bucureºti, Washington, New York. Actualmente el este jucat la Cluj (în regia lui Mihai Mãniuþiu) ºi va fi performat, de asemenea, la Chicago. Piesa de teatru Julieta, aºa cum o defineºte autorul, este un dialog despre iubire, un solilocviu cvasi-augustinian cu Doamna Moarte (numitã ironic Angina Pectoris, dupã boala cu pricina) ºi cu Dumnezeu. Întregul text este structurat pe paralela dintre detenþie ºi religie sau pe palimpsestul care ia naºtere dintre cele douã. Preoteasa aflatã în puºcãria politicã percepe, de pildã, sãrãcia celulei de detenþie ca fiind înruditã cu sãrãcia ieslei din Bethlehem. Piesa este o rememorare fragmentatã a deportãrii "mieluþilor" (cei ºapte copii), unde Bãrãganul devine un No Man's Land. Deºi se aflã în Infern, mici paradisuri improvizate, datoritã voinþei ºi credinþei, se gãsesc ºi aici. Preoteasa-mamã a ºapte copii nu vrea însã rolul lui Iov, îl refuzã, deºi pânã la urmã acesta îi va fi impus. Ea îºi rememoreazã mai cu seamã dragostea pentru bãrbatul ei aflat în puºcãrie politicã, iar autorul intersecteazã, pe alocuri, din aceastã pricinã (iro- nic-serios), replici din Romeo ºi Julieta ºi Cântarea Cântãrilor. În Bãrãgan, familia se hrãneºte cu fierturi din lucernã ºi cu napi, iar din când în când copiii mai furã ºi porumb: fiert, acesta este dumnezeiesc! Contactatã de un avocat

114 presupus salvator care, însã, îi propune sã divorþeze ca sã îºi salveze copiii, preoteasa înþelege cã iubirea este mai grea decât moartea; drept care rupe actul de divorþ chiar ºi nesemnat fiind. Piesa nareazã, în flash-urile deconstru- ite ale eroinei, ºi încercarea de reeducare asupra celor credincioºi în Dumnezeu: sovieticii aduc ca probã absolutã de ateism faptul cã, odatã ajuns în cosmos, Iuri Gagarin nu l-a aflat pe Dumnezeu, deci Acesta nu existã! Autorul construieºte monologul personajului sãu feminin pe ideea cã, în condiþii de oroare ºi, abominabil, atunci când totuºi dragostea existã ºi este desãvârºitã, avem de-a face cu un ménage à trois între cea care iubeºte (femeia), cel absent (bãrbatul) ºi Dumnezeu. Spectacolul pus de Mihai Mãniuþiu, având-o pe Vava ªtefãnescu în rolul sin- gurului personaj vizibil din piesã, se centreazã pe ideea dialogului între deþi- nuta politicã ºi Dumnezeu cel care a pãrãsit-o, aparent, dar care este regãsit, totuºi (din astfel de pricini, scenografia lui T. Th. Ciupe este foarte sobrã, dar emblematicã). Spectacolul mizeazã pe mimica aparte a Vavei ªtefãnescu, care sugereazã ritualic un trup dezintegrat, frânt, dar care se autoreconstru- ieºte, chiar ºi atunci când strãbate Golgote concentrice. Vava ªtefãnescu este în rolul unei femei chinuite care nu înþelege de ce Dumnezeu este punitiv ori chiar maladiv: cei presupuºi a fi "îngerii" trimiºi de El nu sunt decât membrii aparatului de represiune! Dar dupã ce se revoltã împotriva Acestuia, tot femeia chinuitã, cu minþile aproape rãtãcite, intuieºte cã Dumnezeu se aflã în ea ºi cã lucreazã prin ea. O a doua piesã de teatru, pe tema Gulagului românesc, scrisã tot de Visky András, este Discipolii, jucatã de asemenea la Cluj, în stagiunea 2005-2006, la Teatrul Maghiar, în regia lui Tompa Gábor. De data aceasta, textul mizeazã pe multã intertextualitate, piesa fiind nu în zadar subintitulatã "joc cu Scriptura ºi Teatrul". Baraca dintr-un lagãr de deþinuþi din România obsedantului deceniu (anii cincizeci ºi ºaizeci) devine scena unei evanghelii hibride, jucate de unsprezece "apostoli" (Iuda lipseºte). Pentru a face timpul sã treacã mai repede, dar mai ales pentru a medita la propria lor soartã ºi la motivaþia des- tinului lor dramatic (încercând astfel sã se salveze interior), deþinuþii inter- preteazã, fiecare din cei unsprezece, rolul unui "apostol" care rosteºte propria lui percepþie ºi versiune asupra mântuirii ºi Mântuitorului. Nu sunt niºte "apos- toli" canonici, evident, de aceea personajele discutã inclusiv ispita delaþiunii ºi a supravieþurii cu orice preþ. Morala celui care joacã rolul lui Matei este, însã, cât se poate de elocventã: "Mai bine sã fii prigonit decât prigonitor". Printre altele, "apostolii", cel puþin doi dintre ei (ceilalþi fiind spectatori), este vorba de Toma ºi Ioan, joacã ºi o mini-bufonadã inspiratã de capodopera teatralã a lui Samuel Beckett - Aºteptându-l pe Godot - semn cã autorul Discipolilor, Visky András, nu doar îl omagiazã pe Beckett în care vede un maestru, dar inter- preteazã capodopera acestuia ca pe o parabolã a detenþiei ºi a fãpturii umane care nu înþelege de ce a fost pãrãsitã de Dumnezeu. Interesant, apoi, mi s-a pãrut faptul cã, pentru cunoscãtorii Gulagului românesc ºi ai biografiei lui Visky

115 András ºi a familiei sale, este amintit în treacãt, ca personaj, rabi Richard, în care eu am intuit figura charismaticã a unuia dintre deþinuþii de marcã ai Gulagului românesc, mãrturisitor el însuºi al infernului concentraþionar - este vorba despre Richard Wurmbrand (a se vedea mãrturia revelatoare a acestu- ia intitulatã Cu Dumnezeu în subteranã). Spectacolul pus în scenã de Tompa Gábor beneficiazã de scenografia sobrã a Carmencitei Brojboiu (dar axatã pe alb, fiind opusã negrului scenogra- fic al lui T. Th. Ciupe, din Julieta) ºi de trupa excelentã de actori ai Teatrului Maghiar.

116 VISKY ANDRÁS

Locul acþiunii sau Deo

Am trãit aproape cinci ani într-un sat-lagãr, construit în Visky András s-a nãs- partea esticã a Bãrãganului. Nu împlinisem încã doi ani, cut la 13 aprilie 1957, când Ministerul de Interne m-a considerat, dupã legea la Târgu Mureº. Poet, 15539/3-07-1959, prizonier, "deþinut". De la o vârstã dramaturg ºi confe- fragedã am fost un rezident foarte periculos, deoarece o renþiar universitar i-au întreagã dictaturã tremura de fricã în faþa mea... apãrut, în mai multe Se pare cã nici cele mai întunecoase ere ale istoriei limbi, volume de poe- zie, dramaturgie, studii mondiale nu se pot apãra de umor. literare ºi de teatrolo- Lãteºti: perla gulagului românesc. gie. Ca dramaturg a Satul a fost construit de nemþii deportaþi dupã cel de fost colaborator la nu- al ll-lea rãzboi mondial, în formã de secerã ºi ciocan. meroase spectacole, Am aflat acest lucru mult mai târziu, ca proaspãt montate în teatrele din locuitor al Clujului, de la Adrian Marino, care la rândul þarã ºi strãinãtate. Þine sãu îl ºtia de la un pilot, care fãcea munci agricole cu workshop-uri ºi confe- aparatul sãu de zbor. rinþe internaþionale, în Lãteºti este un ioc ideal pentru domiciliu forþat. Dupã centre de cercetare ºi cel de-al ll-lea rãzboi mondial i-au adus aici pe ºvabi ºi la universitãþile din i-au scos pe câmpul pustiu, unde le-au arãtat niºte Londra, Bali, Roma, Bratislava, Budapesta, parcele marcate de pari, adicã locul unde trebuiau sã Dekalb. Este profesor construiascã barãci. Nu se gãseau nicãieri lemne sau invitat la Calvin piatrã. Era doar pãmânt pustiu cât vezi cu ochii, ºi chiar College, Grand Rapids, mai departe. Lângã Borcea se zãreau crengi de salcie. Michigan. A publicat în Aºa a fost construit satul: coteþe de capre cu ferestre limba românã volumul de o palmã, iar locul de dormit era pãmântul bãtãtorit, Fals tratat de con- acoperit cu paie. Dupã ºvabi i-au mutat aici pe deþinuþii vieþuire (Dacia, 2002), politici. Cei mai mulþi dintre ei, înainte de a fi localnicii semnat împreunã cu din Lãteºti, au fost locuitorii închisorilor alese din Daniel Vighi ºi România. Unii dintre ei au fost aduºi aici dupã zece ani Alexandru Vlad. de închisoare. Majoritatea consãtenilor noºtri erau funcþionari din vechiul regim, miniºtri de altãdatã, pre- oþi, cãlugãri, rezidenþi, soþia mareºalului Antonescu, 117 doamna Maria, care se îmbrãca impecabil în negru

117 misterios. O vreme a locuit vis-à-vis de ea o altã vãdu- vã, Lilica Codreanu, al cãrei bãrbat a fost executat chiar de soþul doamnei Maria. La rândul sãu, bãrbatul doamnei Maria a fost executat de noile personaje care au urcat pe scena istoriei. Oare, Shakespeare sã fi scris scenariul unic, valabil pentru întreaga istorie mondialã? Doamnele Maria ºi Lilica nu au schimbat niciodatã nici o vorbã între ele. Am aflat asta din foarte bogata legendã a deþinuþilor, dar în faþa barãcilor lor identice au plantat flori, flori asemãnãtoare cu rândurile armatei în rãzboi. Rãzboiul florilor nu s-a terminat, pe Lilica au dus-o în Deltã la tãiatul trestiei ºi nu s-a mai întors în sat niciodatã. Pentru noi ea pur ºi simplu a dispãrut. Mai târziu au venit în lagãr studenþii, care partici- paserã la miºcãrile din 1956, iar mai apoi, când tatãl nostru a devenit locuitorul închisorii din Gherla, în 1959, am venit ºi noi, ºi Paul Goma, Nicolae Balotã, Marino, nenea Bimbo (Romulus Pop), Paul Fãgãºan, care era fericitul proprietar al unei viori, ºi Aurel, dupã pãrerea cãruia ar fi trebuit, în anii '70, sã se conserve satul Lãteºti, din care dispãruserã barãcile ºi cimitirul. Totul a fost arat. Presupun cã satul ar fi trebuit pãstrat ca loc pentru orele de istorie interactivã. Nu mã pot plânge, am fost într-o societate aleasã. Cred cã sosirea noastrã acolo a fost un eveniment deosebit: o mamã mãrunþicã, fragilã, aproape ca o tânãrã fatã, ºi ºapte copii mici, epuizaþi, flancaþi de un miliþian, cãutând o baracã liberã. "Preoteasa cu ºapte copii". Acestea au fost primele cuvinte învãþate rapid în limba românã ºi, de asemenea, cel mai rapid semn de identitate. Noi nu aveam nimic. Nici mãcar nu ºtiam cu exactitate unde ne aflam. Mama provenea dintr-o fa- milie din Budapesta ºi nu ºtia româneºte, în jurul nos- tru a început sã se miºte lagãrul. Aurel ºi-a asumat sarcina de a-i învãþa pe fraþii mei de vârstã ºcolarã. Nenea Nicu (Balotã) ne-a ajutat sã descoperim unde suntem, cum sã gãsim cele de care aveam nevoie pen- tru traiul de zi cu zi ºi ne ducea din când în când în excursie, pe insulã, între Borcea ºi Dunãre. Pe fratele meu Peter, care între timp s-a îmbolnãvit de paralizie infantilã, îl ducea în spate ca pe-un rucsac. Cât eram în excursie, mãcar nu fremãtam în jurul mamei, gãlãgioºi 118

118 ºi întotdeauna flãmânzi. Aurel, pe lângã învãþãturã, i-a iniþiat în tainele pescuitului pe fraþii mei mai mari. Timiºoreanul, nenea Fãgãºan, l-a învãþat pe István sã cânte la vioarã, în Lãteºti exista ºi un pian (cine ºi-ar fi imaginat?), proprietara fiind Mimi Vaida. Nu se ºtie cum au reuºit sã i-l aducã. S-a rãspândit în lagãr vestea cã Paul Goma, dupã un an de studiu, poate sã inter- preteze perfect Peer Gynt. Mimi Vaida: cum s-ar putea numi altfel o profesoarã de pian din Bucureºti? Duminica ne duceam la bisericã, la Pãtraºcu. Nu era slujbã în limba maghiarã în sat, dar pentru mama e de la sine înþeles cã, duminica, locul nostru este în Casa Domnului. Familia defila prin baraca mobilatã drept capelã. Niciodatã de atunci n-am mai participat la o slujbã atât de adevãratã. Parcã ne-am fi dus sãptãmânã de sãp- tãmânã în grajdul din Bethlehem ºi câteodatã chiar si de mai multe ori în cursul unei sãptãmâni. Un fel de sãrãcie cereascã ce nu se poate exprima, de sfinþenie, liniºte, lumânãri subþiri ºi, în toate, nici o urmã de grabã sau rutinã. Aveam timp. Nenea Bimbo, medicul lagãru- lui, era cantorul bisericii. Am observat cã, înainte de a ieºi din capelã, îngenunchea ºi sãruta pãmântul gol. Pãmântul deþinuþilor era, oare, un pãmânt sfânt? Nu înþelegeam nimic. Odatã am fãcut în aºa fel încât sã rãmân singur în baraca sfântã. ªi eu am îngenuncheat ºi am sãrutat pãmântul, fãcând exact aceleaºi gesturi ca Romulus Pop. Am aici, pe buzele mele, gustul pãmântului deþinuþilor. Sfinþi palizi se uitau la mine, flacãra tremurândã a lumânãrilor miºca icoanele. Nu demult am simþit acelaºi gust la înmormântarea mamei mele. Vederea mormântului proaspãt din pãmânt reavãn mi-a reînviat amintirea gustului. Pe noi ne chema "deoºi" prescurtarea pentru domi- ciliu obligatoriu. DO-Deo. Dumnezeu în latinã. Toþi cei care am fost acolo purtam acest nume. Au venit în sat niºte necunoscuþi. Vizitatori pe nume Rãscol. Au auzit de noi la Radio "Europa Liberã", despre preoteasa cu ºapte copii. Pe noi ne cãutau, dar nu ne ºtiau nici numele. Le venise lor ideea ca între 119 douã controale de miliþie sã fure din sat douã dintre

119 surorile mele mai mari. Pe urmã sã le aducã înapoi ºi din nou sã le ducã la Bucureºti, încercând s-o ajute ast- fel pe mama. În ce limbã s-au înþeles, ca sã creeze acea legãturã de încredere între necunoscuþi, între strãini? Româneºte, fireºte, am spune, cum altfel?, dar ºtim cã atât nu este destul, e aproape imposibil. Trebuie sã ajungi la capãtul, la hotarul cel mai îndepãrtat al limbii, unde se întâlnesc cu adevãrat cei mai oropsiþi. Când ni s-a dat drumul, nu aveam unde sã ne ducem. Tata era încã în închisoare, ne luaserã tot ceea ce am avut, nu mai aveam nimic. Eram liberi în ade- vãratul înþeles al cuvântului: puteam pleca, lumea era a noastrã, numai cã nu aveam nici unde sã ne punem capul. In Bucureºti, în Gara de Nord, ne aºtepta un ade- vãrat comitet de întâmpinare, aº putea spune, cu Rãscol în frunte. Ne-au dat jos din tren. Am stat în Bucureºti pânã când am putut intra în legãturã cu rudele ºi am ajuns la un fel de deznodãmânt. Sã fii acasã, liber, ºi sã nu trãieºti împotriva celuilalt: de ce este, oare, astfel alcãtuitã lumea, încât lucrul acesta sã nu fie posibil, sã nu-l poþi învãþa, decât atunci când nu eºti liber, ci doar deþinut?

Adaptarea textului în limba românã: Roxana Croitoru Fotografii ºi text preluate de pe caietul-program al spectacolului Teatrului Naþional Cluj-Napoca, Julieta, de Visky András, traducerea Paul Drumaru, adaptarea ºi regia Mihai Mãniuþiu, cu Vava ªtefãnescu.

120 ALEXANDRU MIHALCEA

Cãlãi fãrã prihanã ºi victime vinovate

De ce nu mã mir de modul în care a fost primit, în Statele Unite, eroicul rezistent anticomunist ºi anticeauºist Iulius Filip? (Am precizat dubla ipostazã a atitudinii politice a acestui luptãtor pentru democtraþie în România - necunos- cut, ca mulþi alþii, de publicul larg din pricina modestiei - fiindcã, aºa cum reiese din cutremurãtorul interviu intitulat "Dumnezeu lucreazã în Istorie", realizat de colegul Dan Stanca în "Aldine", nr. 291/21 oct. 2005, Iulius Filip nu a crezut nici o clipã cã dictatorul ar fi "întinat" idealurile comuniste.) De ce nu m-a mirat când mie însumi mi s-a refuzat viza de tranzit prin SUA, de tranzit, repet, nu de vizitare a acelui stat, eu fiind invitat la serbãrile "Câmpului Românesc" de la Hamilton – Canada? Am crezut, naiv, cã a rãspunde corect la toate întrebãrile din chestionarul primit la Ambasada Statelor Unite este o atitudine normalã, singura atitudine normalã. Nu-mi închipuiam cã anormalã era gândirea strâmbã, sucitã a unei funcþionare cu expresie de o tâmpã suficienþã de la ghiºeu care, neînþelegând ce înseamnã "deþinut politic", mi-a spus sã-i aduc traducerea legalizatã a sentinþei. A doua zi, dupã ce s-a uitat îndelung, precum curca-n lemne, cu o expresie care trãda un dureros efort intelectual, la hârtia întãritã cu parafe notariale pe care scria, printre altele, cã sunt condamnat la patru ani în calitate de "element descom- pus ºi ostil regimului democrat-popular din RPR... În perioada evenimentelor din Ungaria fiind prieten cu studenþii ce au fost condamnaþi pentru activitate duºmãnoasã regimului nostru, îi compãtimea cã au fost descoperiþi ºi în acelaºi timp admira poziþia acestora care a avut-o (sic!) la proces", mi-a spus cã nu are nici o garanþie cã nu vreau sã rãmân în State ºi mi-a refuzat, fãrã drept de apel, viza. Am adresat imediat o foarte durã scrisoare ambasadorului, pe atunci dl. James Rosapepe, publicat tot în "Aldine". Mai târziu m-am gândit cã vinovaþi de asemenea situaþii sunt cei care trimit, printre membrii perso- nalului diplomatic, funcþionari care habar n-au de istoria României, nu de cea de pe timpul dacilor ºi romanilor, ci de cea recentã, de pe vremea când lagãrele de exterminare ºi puºcãriile gemeau de naivii care crezuserã cã vin americanii! Care nu ºtiu ºi nici mãcar nu-ºi pot închipui ce a însemnat gulagul românesc! Cât timp se scursese, de fapt, de la primirile oficiale fãcute cuplului dictatorial

121 în SUA ºi Marea Britanie ºi momentele limitã trãite de Iulius Filip, legat în lanþuri în "camera cu belciug" de la închisoarea Bucureºti sau transformat în legumã dupã injecþii cu substanþe neuroparalizante, fãcute direct prin haine? (Puºcãria din timpul lui Ceauºescu e cvasinecunoscutã publicului larg, mãrturiile - pre- cum cele ale excepþionalului publicist Aurel Sergiu Marinescu fiind, din pãcate, rarisime.) Dacã nu m-am mirat de ceea ce mi s-a întâmplat la ambasada SUA ºi nici cã domnul Filip a fost sfãtuit în America sã-ºi þinã gura, sã nu mai spunã cã a fost deþinut politic în România bolºevizatã, o curiozitate mã încearcã totuºi: ce va fi scris, pentru uzul cerberilor de la ambasadã, pe formularul de vizã, Pavel Zubrinski, torþionarul de la Canal, fost reeducat ºi reeducator care, conform mãrturiilor celor schingiuiþi (sintetizate în cutremurãtorul Lexicon negru al doamnei Doina Jela) era un ins deosebit de crud, supunându-i pe deþinuþi unui regim de muncã ºi înfometare menit sã-i extermine? Prin 1994, Zubrinski încã mai trãia la New York, "unde plecase ca refugiat politic". ªtefan Koller, "unul dintre responsabilii cu reeducarea" de la Piteºti, ucigaº la Aiud (avansat în urma crimei), comandant la Vãcãreºti, unde a instituit un crunt regim de înfometare, a plecat fãrã probleme din þara unde comisese fãrãdelegi slujind "construcþia socialismului" în chiar þara-vârf de lance al capi- talismului, ajutat de înºiºi adversarii (declaraþi) ai comunismului: "Se pare cã o înaltã oficialitate a Statelor Unite a intervenit la Ceauºescu pentru urgentarea ieºirii lui Koller din România" (op. cit., p. 156). Tot în State s-a stabilit ºi Burdea (Burdan) Grigoriu, fost general de Securitate, fost procuror militar, anchetator al lui Ion Ioanid ºi Nicolae Mãrgineanu. Când scriitorul Ion Ioanid, autorul lucrãrii memorialistice Închisoarea noastrã cea de toate zilele, aflã "cã un paºnic cetãþean new-yorkez cu nume românesc poate fi una ºi aceeaºi persoanã cu torþionarul român din anii '50 ºi începe pe cont propriu un fel de anchetã (...), fostul procuror comu- nist îi pune în vedere cã încalcã legile statului american, astfel încât fostul "bandit" renunþã la investigaþii (op. cit., pag. 60-61). (Deloc paradoxal, legile statului american nu au funcþionat ºi în cazul celebrului luptãtor anticomunist Viorel Trifa). Torþionarul de la Canalul Morþii, celãlalt cãlãu, de la Aiud ºi Vãcãreºti, ca ºi fostul general nu sunt singurii admiºi pe teritoriul altor þãri, în pofida statutului lor de vinovaþi de crime contra umanitãþii, iar SUA nu sunt sin- gurul stat care le-a deschis braþele ºi porþile. Liviu Pongraþiu (sau Pongratz), care a executat sumar trei arestaþi pe când era ºeful Securitãþii de la Bistriþa, a emigrat în Germania. Este singurul caz cunoscut de securist emigrat în acest stat. În ce priveºte Israelul, aflãm din aceeaºi sursã (incompletã, desigur, cãci multe nume au fost falsificate) cã 11 (unsprezece) torþionari s-au stabilit acolo, la adãpost de orice penalitate. (Precizãm cã nu-i amintim decât pe emigranþi, nu ºi pe cei care, precum faimosul Miºu Dulberger alias Dulgheru, care l-a torturat pe pastorul Richard Wurmbrand, sau ca maiorul Jack Simon care-i spunea la anchetã arestatului Nicolae Steinhard cã a hãtãrât sã-l omoare cu

122 mâna lui, au rãmas în RPR.) Printre aceia, unii pot fi puºi fãrã greº alãturi de monºtrii nazismului sau ai NKVD. De pildã, Fritsch Jancsi de la Satu Mare care, împreunã cu ºeful lui, Weisz, "a participat la împuºcarea a patru locuitori ai comunei Odoreu la 16 august 1949", pe Kaufman Licã, specialist în ºocuri electrice "în trepte", pe fostul mãcelar Mayer de la Braºov care "cu o loviturã de picior i-a rupt rectul ºi i-a perforat intestinul gros profesorului universitar Alexandru Herlea, care a fost apoi operat la Peninsula de dr. Ahile Sari, asistat de dr. Brânduºoiu" (op. cit., p. 175). Nici superdemocrata Canadã nu se lasã mai prejos când e vorba de a oferi adãpost unor criminali comuniºti. În acest sens pot cita cazul lui Teodor Cristea, comandantul de la Luciu – Giurgeni, secþia "Bac" ("Gironde"), despre care am scris: "Locotenent-major îmbãtrânit în grad, scund, gros, spãlãcit. Repezit la vorbã. Era admirabil întregit de Tucã, þigan ca ºi maiorul Ioaniþescu, ºi tot feroce, ba chiar mai de temut, fiind în contact direct cu deþinuþii. Când am intrat pe poarta noului lagãr i-am ºi vãzut, cu parii în mânã, pe douã rânduri, pe membrii "comitetului de primire". Dãdeau ca-n fasole, zbierau, cãlcau în picioare traistele în care puºcãriaºii îºi þineau bietul lor avut, douã-trei cârpe, dramul de hranã rece, o pereche de ciorapi, te miri ce ºi mai nimic. Loveau urlând de sadicã plãcere, cu cizmele, cu parul, cu pumnul, cu ce apucau, ºi numai faptul cã erau chiori de beþi i-a salvat pe oameni de la grave fracturi, poate ºi de la mai rãu" (Jurnalul de ocnã, ed. Albatros, Buc., 1994, p. 251). La 13 decembrie 1989, deci cu nouã zile înainte de cãderea lui Ceauºescu, Teodor Cristea, blând pensionar "militar", a plecat definitiv în Canada pentru reîntregirea familiei: odrasla teribilului apãrãtor al cuceririlor socialismului, proaspãt ofiþer de marinã comercialã, "rãmãsese" acolo chiar de la primul voiaj. În fond, de ce scriem despre lucruri care aparþin trecutului? Fiindcã doar aparent aparþin unor vremi revolute. Vânãtoarea de naziºti continuã cu aceeaºi îndârjire ca în anii '50, în timp ce omologii lor într-ale crimei, sceleraþii lagãrelor comuniste ºi ai poliþiilor politice din statele ex-socialiste, se bucurã de o mârºavã protecþie, la adãpostul cãreia îºi bat joc de supravieþuitori, acuzându-ºi victimele de calomnie prin tribunale, creând vinovãþii prin jocul dosarelor, distrugând rep- utaþii. Pe fondul acestei situaþii anormale, infractori de drept comun deosebit de periculoºi ajung sã se erijeze în persecutaþi politic, profitând de bâlbâielile, de indecizia, de neprofesionalismul unor instituþii ale statului român ºi de creduli- tatea neghioabã a altor state. Iar aceasta þine nu de trecutul mai mult sau mai puþin îndepãrtat, ci de stricta actualitate.

123 SIMPOZIONUL INTERNAÞIONAL

Rezistenþa anticomunistã – cercetarea ºtiinþificã ºi valorificarea muzealã Ediþia I

În perioada 24-26 martie 2006 la Fãgãraº – Sâmbãta de Sus va avea loc ediþia I a Simpozionului internaþional Rezistenþa Anticomunistã – cercetarea ºtiinþificã ºi valorificarea muzealã. Organizatorii evenimentului sunt Fundaþia Culturalã "Negru Vodã" Fãgãraº, Universitatea de Arte Bucureºti, Mãnãstirea "Brâncoveanu" Sâmbãta de Sus, Muzeul Þãrii Fãgãraºului "Valeriu Literat", Asociaþia Culturalã "Mozaic" Cluj- Napoca. Importanþa temei: Rezistenþa anticomunistã Dupã instaurarea regimului comunist în România s-au constituit numeroase grupuri de partizani anticomuniºti. Acestea erau compuse din oameni simpli, care nu erau de acord cu noul regim, la care se adãugau foºti ofiþeri daþi afarã din armatã ºi persoane care au activat politic înainte de rãzboi. Grupurile s-au retras în zone montane ºi au rezistat pânã în 1962 cu speranþa cã va izbucni un nou rãzboi între SUA ºi URSS. Autoritãþile au acþionat violent, desfãºurând forþe impresionante pentru prinderea partizanilor. Mulþi dintre cei care au ales sã lupte în munþi au murit în confruntãrile cu autoritãþile, iar dintre cei prinºi unii au fost executaþi fãrã proces, alþii au fost con- damnaþi la moarte ºi executaþi ºi foarte puþini au primit condamnãri mai mici ºi au reuºit sã supravieþuiascã detenþiei. Au fost arestaþi mii de susþinãtori ai grupurilor, care îi ajutau cu alimente, haine ºi informaþii, dar ºi mai mulþi au fost arestaþi doar pentru a se crea o atmos- ferã de teroare în zonele unde activau grupurile. Au avut loc sute de procese în care s-au pronunþat sentinþe începând cu câþiva ani de închisoare pânã la con- damnãri la moarte urmate de execuþii. Dupã 1989, din numãrul mare de teme ocolite în timpul regimului comunist, fenomenul rezistenþei anticomuniste a atras atenþia istoricilor ºi se poate afirma cã procesul de reconstituire a acestei perioade importante din istoria României a demarat ºi se desfãºoarã pe patru mari direcþii: - identificarea ºi publicarea de documente din arhivele fostului aparat represiv; - publicarea de lucrãri cu caracter memorialistic ale foºtilor luptãtori în rezistenþã; - recuperarea cu ajutorul metodelor specifice istoriei orale a unui numãr cât mai mare de mãrturii de la foºti membri ai grupurilor de partizani, precum ºi de la susþinãtori sau martori direcþi ai evenimentelor; - publicarea de lucrãri cu caracter ºtiinþific care sã prezinte fenomenul rezistenþei, sau sã reconstituie evoluþia numeroaselor grupuri de partizani anticomuniºti.

124 De ce un simpozion internaþional Rezistenþa anticomunistã - cercetarea ºtiinþificã ºi valorificarea muzealã? Aºa cum reiese ºi din titlu, simpozionul îºi propune sã urmãreascã douã mari direcþii: 1. Cercetarea fenomenului rezistenþei anticomuniste; 2. Valorificarea muzealã a cercetãrilor privind rezistenþa anticomunistã. 1. Fenomenul rezistenþei anticomuniste nu a fost cercetat atât cât ar fi fost necesar în România ºi nu este cunoscut decât în micã mãsurã în plan inter- naþional. O serie de astfel de acþiuni ca cea organizatã la Fãgãraº ar putea reprezenta, pe de o parte, o bunã ocazie pentru istoricii ºi cercetãtorii care se ocupã de acest subiect sã interacþioneze, iar pe de altã parte, de a intra în con- tact cu istorici din strãinãtate ºi a gãsi subiecte de cercetare comune. 2. În ceea ce priveºte a doua direcþie, cea de valorificare muzealã a rezis- tenþei anticomuniste, pânã în prezent aceasta s-a fãcut în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului ºi Rezistenþei de la Sighetu Marmaþiei. Înfiinþarea unui Muzeu al Rezistenþei Anticomuniste în Cetatea Fãgãraºului (fostã închisoare în perioada comunistã) are nevoie de experienþa ºi viziunea unui numãr cât mai mare de cercetãtori, astfel încât "rezultatul final" sã fie unul viabil ºi sã cores- pundã unor standarde de calitate la nivelul Uniunii Europene. Participanþi Aºa cum am arãtat ºi anterior, rezistenþa anticomunistã a fost cercetatã, în opinia noastrã, în mod insuficient, ºi este cunoscutã doar în micã mãsurã în plan internaþional. În aceste condiþii Simpozionul îºi propune sã ofere istoricilor ºi cercetãtorilor români ºi strãini posibilitatea de a interacþiona într-un mod care sã aibã rezultate pentru cercetarea istoriei recente a României ºi a Europei Centrale ºi de Est. Invitaþiile la Simpozion au fost trimise atât nominal, unor istorici ºi cercetãtori din România care s-au ocupat de subiectul rezistenþei anticomuniste, cât ºi unor instituþii care au preocupãri în cercetarea istoriei recente. La Simpozion vor participa un numãr de 50 de persoane, cadre didactice, istorici, cercetãtori, atât din þarã cât ºi din strãinãtate (Ungaria, Germania, SUA, Canada). Rezultatele proiectului Primul ºi cel mai important este acela cã va aduna la un loc cercetãtori ºi istorici din þarã ºi strãinãtate preocupaþi de fenomenul rezistenþei anticomuniste. Al doilea rezultat vizeazã în mod direct Muzeul Rezistenþei Anticomuniste din Þara Fãgãraºului care poate beneficia efectiv de experienþa participanþilor. În al treilea rând, comunicãrile prezentate la Simpozion vor fi publicate într-un volum care va completa bibliografia rezistenþei anticomuniste. Nu în ultimul rând Simpozionul va reprezenta un nou pas dintr-o serie de activitãþi care ºi-au propus sã aducã în faþã opiniei publice locul ºi rolul Þãrii Fãgãraºului în rezistenþa anticomunistã. Simpozionul care se va desfãºura în luna martie este primul dintr-o serie care se va dori cât mai lungã ºi care, sperã organizatorii, va creºte ca importanþã în timp. Florentin Olteanu, Cosmin Budeancã

125 Muzeul rezistenþei anticomuniste din Þara Fãgãraºului

Scopul proiectului Recuperarea pentru memoria colectivã a unei secvenþe istorice puþin cunos- cute publicului larg, în special pentru tinerele generaþii, ºi omagierea victimelor represiunii comuniste, sutele de morþi din Cetatea Fãgãraºului, din munþii ºi din satele fãgãrãºene, sutele de localnici întemniþaþi în lagãre ºi închisori, cu tot ce a reprezentat suferinþa pentru ei ºi familiile lor. Muzeul preconizat va fi cel de-al doilea de acest gen din þarã dupã Memorialul Victimelor Comunismului ºi al Rezistenþei de la Sighetu Marmaþiei. Acest proiect îºi propune restituirea pentru conºtiinþa publicã a perioadei instalãrii regimului comunist în România ºi impresionanta opoziþie a fãgãrãºenilor în faþa totalitarismului comunist - perioadã scurtã în timp - , dar atât de dramaticã în desfãºurare ºi de tragicã în consecinþe, care a marcat pro- fund atât societatea în ansamblul ei, cât ºi destinele individuale ca pãrþi ale întregului. Memoriei tragediilor petrecute în amplul amfiteatru fãgãrãºean îi va fi închinat acest "Muzeu Memorial" al durerii ºi speranþei, ca recunoºtinþã a celor de azi, dar ºi a nevoii de a fi un imbold recuperator al valorilor democra- tice în conºtiinþa individualã civicã pentru apãrarea drepturilor ºi libertãþilor indi- viduale ºi colective. A) Prima temã urmãreºte conturarea complexului proces de comunizare a României ºi a violentei deturnãri a evoluþiei fireºti a societãþii româneºti prin ocupaþia sovieticã ºi dictatura comunistã. Aceastã temã generalã îºi doreºte o redare a imaginii Þãrii Fãgãraºului inocente ºi a contextului distrugerii structurilor sale tradiþionale prin instalarea noului regim politic - comunismul. Planul tematic are în vedere teme generale, precum instalarea regimului politic comunist ºi rezistenþa la acest fenomen, colectivizarea agriculturii, industrializarea, urbanizarea, transformarea sis- temului de învãþãmânt, biserica etc., dar ºi efectele lor asupra comunitãþilor fãgãrãºene ºi a mediului ambient. Ilustrarea acestora va fi realizatã ºi prin evoluþia unor destine individuale de þãrani, muncitori industriali, meseriaºi, in- telectuali, români, germani, maghiari, evrei, þigani. Tema a impus un vast program de cercetare în municipiul Fãgãraº ºi în satele þinutului, început în anul 2004 ºi aflat în derulare. Cercetarea a fost coor- donatã ºi susþinutã de Fundaþia Culturalã "Negru Vodã" în cooperare cu cercetãtori ºi profesori de la prestigioase instituþii de învãþãmânt superior ºi nu numai: Universitatea "Al. Ioan Cuza" Iaºi, Universitatea "Transilvania" Braºov, Muzeul Naþional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, Memorialul Victimelor

126 Comunismului ºi al Rezistenþei, Sighetu Marmaþiei, Asociaþia Culturalã "Mozaic" Cluj-Napoca, Colegiile Naþionale "Doamna Stanca" ºi "Radu Negru" din Fãgãraº, Grupul de presã "Mix Media Group" - cu sprijinul Consiliului Judeþean Braºov, Consiliului Local Fãgãraº ºi Primãriei Fãgãraº. De menþion- at ºi sprijinul unor reputaþi alþi specialiºti ºi colaboratori din þarã ºi strãinãtate, între care ing. Ion Gavrilã-Ogoranu, prof. univ. Liviu Literat, Cluj-Napoca, prof. univ. ªtefan Câlþia, Bucureºti, prof. univ. David Kideckel de la Universitatea Connecticut, dr. Dan Duºleag, S.U.A. º.a. Cercetãrile de pânã acum au dus la recoltarea de informaþii ºi mãrturii con- crete privitoare la ilustrarea a ce însemna societatea tradiþionalã fãgãrãºeanã, dar ºi a transformãrilor petrecute în epoca regimului comunist. Au fost implicaþi activ în aceastã cercetare profesori, masteranzi, studenþi ºi elevi, care au avut posibilitatea sã cunoascã mai bine istoria. Grupul þintã a fost format din supravieþuitori ºi urmaºi ai rezistenþilor anticomuniºti ºi martori ai evenimentelor. Ei au avut posibilitatea depãºirii barierelor de comunicare prin rememorarea evenimentelor trecute ºi de a se transforma din simpli martori anonimi în participanþi activi la recuperarea acestor capitole de istorie. Conjugarea cercetãrilor de arhivã cu cercetãri de istorie oralã, recuperarea mãrturiilor susþinãtorilor ºi martorilor neimplicaþi va contribui la constituirea arhivei-muzeu care va cuprinde informaþii ºi mãrturii asupra vieþii comunitãþilor fãgãrãºene în a doua jumãtate a secolului trecut ºi urmãreºte în primul rând aºezarea în cadrul adevãrului istoric a faþetelor publice cunoscute ale vieþii social-politice, economice, culturale ºi spirituale, precum ºi relevarea acelor aspecte secrete, tabuizate din epoca comunistã. B) A doua temã va ilustra rezistenþa armatã din Munþii Fãgãraºului, unul din- tre cele mai reprezentative capitole ale rezistenþei la comunizare la nivelul întregii þãri. Fenomenul, prin datele sale esenþiale: cea mai lungã duratã a manifestãrii ºi cu cea mai consistentã mobilizare de forþe ale Securitãþii, a cunoscut ºi cea mai largã susþinere din partea comunitãþilor þinutului, sute dintre sprijinitorii lup- tãtorilor din munþi luând drumul lagãrelor ºi temniþelor regimului comunist. Acest important capitol de istorie contemporanã a României s-a bucurat de ºansa supravieþuirii conducãtorului grupului de luptãtori, ing. Ion Gavrilã- Ogoranu, care, din memorie ºi din cercetãrile de arhivã întreprinse, a reuºit o reconstituire documentarã în mãsurã sã permitã o veridicã ºi deosebit de su- gestivã ilustrare muzeisticã. La aceasta se adaugã deja foarte bogatul fond de înregistrãri de istorie oralã realizat în satele cercetate. Documentele de arhivã se completeazã fericit cu datele pãstrate de memoria colectivã. C) A treia temã a discursului muzeistic îºi propune prezentarea perioadei 1950-1960, un deceniu din istoria multisecularã a Cetãþii Fãgãraºului, în care monumentul a fost transformat în penitenciar. Funestul deceniu amintit a fãcut din Cetatea Fãgãraºului unul dintre sim- bolurile a ceea ce a însemnat comunizarea României, prin decizia regimului de a destina acest monument întemniþãrii unei mari pãrþi a celor care au fãcut

127 parte din instituþiile de ordine publicã ºi siguranþã ale þãrii (Poliþia, Jandarmeria ºi Serviciul Secret de Informaþii). Circa 4000 de foºti angajaþi ai respectivelor instituþii au suferit între zidurile cetãþii în anii de detenþie la care au fost supuºi de regimul represiv comunist. 165 dintre deþinuþii acestui penitenciar ºi-au aflat aici sfârºitul, mulþii alþii au pãrãsit închisoarea cu sãnãtatea ruinatã ºi au dece- dat ulterior din aceastã cauzã. În afara acestui important contingent de întem- niþaþi, în Cetate au fost închiºi ºi sute de localnici care i-au sprijinit pe cei din munþi sau au avut diverse alte manifestãri anticomuniste. Importanþa Cetãþii Fãgãraºului pentru istoria perioadei comuniste a deter- minat cercetãri ample, care se vor concretiza în scurt timp prin publicarea unei cercetãri monografice asupra acestei închisori, puþin cunoscutã de publicul larg. D) Concluzii Realizarea proiectului se impune ca o datorie moralã faþã de înaintaºii care au luptat ºi suferit, dar ºi faþã de noile generaþii, pentru care muzeul va fi o cale de cunoaºtere a istoriei propriului popor. O împlinire a datoriei de a recupera pentru contemporaneitate un timp istoric dramatic în evoluþia ºi urmãrile sale.

Florentin Olteanu, Ioan Ciupea * Memorialul Victimelor Comunismului ºi al Rezistenþei

Concurs pentru ªcoala de Varã

Fundaþia Academia Civicã anunþã tema concursului de admitere la ªcoala de Varã de la Sighet din acest an (a IX-a ediþie) care se va desfãºura între 10 ºi 17 iulie. Tema este: "Cum, când ºi de la cine aþi auzit prima oarã despre represiunea comunistã? Aþi cunoscut pe cineva care a suferit de pe urma ei?" Termenul limitã de predare a lucrãrilor este 1 mai 2006. Textele vor acoperi 2-5 pagini ºi vor fi trimise pe adresa: Bucureºti, Piaþa Amzei, nr. 13, etaj II, cod. 010343; tel.: 021/312.98.52; tel/fax: 021/312.58.54; e-mail: [email protected] Reamintim cã limita de vârstã pentru concurenþi este 14-18 ani. Aceºtia vor trebui sã prezinte acordul scris al pãrinþilor sau susþinãtorilor legali pentru eventuala deplasare la Sighet. Ca de obicei, ªcoala de Varã este organizatã în colaborare cu Fundaþia "Konrad Adenauer".

128 Biblioteca Memoria

Erico Verissimo - Domnul Ambasador, ediþia a II- a integralã (necenzuratã). Traducere ºi prefaþã de Micaela Ghiþescu, Editura Vivaldi, Bucureºti 2005. Roman de mare actualitate al scriitorului brazilian, (1906-1975) din care reproducem un fragment semni- ficativ. „– Nimic. Gonzaga luã o înghiþiturã de Manhattan. Fasole alteratã! Un simbol al regimului nostru, al putreziciunii conducãtorilor ºi politicienilor noºtri. Brazilia, Claire, e o þarã jefuitã. Din afarã spre înãuntru. Dinãuntru spre în afarã. De sus în jos... Nimeni nu e vreodatã tras la rãspundere pentru ceva. Nimeni nu înfundã puºcãria. O, nu! Suntem încântãtori, avem inimi de aur masiv! Nãscocim anecdotele cele mai hazlii din lume. Credem cã toþi trebuie sã ne adore, doar nu suntem noi ospitalieri ºi buni causeurs? Ne batem joc de toþi, inclusiv de noi înºine. Avem leacuri infailibile pentru racilele tuturor þãrilor, mai puþin pentru ale noastre. În Brazilia, simpatia e marele panaceu. ªi în aceastã simpatie, Claire, în aceastã cumsecãdenie (care face atât de agreabilã convieþuirea cu brazilianul ca individ) rezidã nenorocirea noastrã ca naþie! În Brazilia totu-i în regulã dacã omul e simpatic. De simpatici ce suntem (ºi de iresponsabili ºi uºuratici) aºteptãm sã ne pice totul din cer. Din simpatie votãm pentru funcþiile publice niºte oameni incompetenþi ºi/sau necinstiþi. Dacã suntem conducãtori sau politicieni, din simpatie spunem da la tot ce ni se cere, chiar dacã pe urmã nu ne þinem fãgãduielile. De simpatici ce suntem încredinþãm slujbe sau concesiuni rentabile (nu totdeauna licite) unor rude, amici, cumetri, fini, protejaþi... ºi, ce dracu'!, de simpatici ce suntem ne facem cele mai mari concesii nouã înºine, satisfãcându-ne toate poftele. ªi simpatia asta a noastrã, semn, repet, al unei inimi de zahãr, ne împiedicã sã impunem respectarea legii, aºa cã bandiþii ºi hoþii umblã liber ºi pot sã devinã senatori, deputaþi, guvernatori, chiar preºedinþi ai Republicii. De simpatici ce suntem credem cã toþi trebuie sã ne ajute fãrã sã ne cearã vreo socotealã pen- tru ceva. De simpatici ce suntem (ah! ºi inteligenþi, experþi, ºi maeºtri în arta improvizaþiei) nu planificãm nimic, producem puþin, cheltuim peste puterile noastre, ºi ne bazãm totdeauna pe soluþii magice.“

129 * Cartea "Tãbliþele de sãpun de la Itºet-Ip" de Mihai Buracu, apãrutã în anul 2003 la prestigioana Editurã M.J.M. din Craiova este o cutremurãtoare evocare a ororilor petrecute la Piteºti, în cea mai sinistrã bolgie a infernului concentraþionar comunist. Textul integral al cãrþii este publicat acum ºi în paginile revistei electronice Asymetria, care apare la Paris sub redacþia apreciatului scriitor Dan Culcer. Îl puteþi citi accesând ww.asymetria.org site-ul prestigioasei publicaþii pariziene. * AIO - Anuarul de Istorie Oralã, nr. IV, Editura Presa Universitarã Clujeanã & Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, 414 p. Cuprinsul Anuarului este urmãtorul: Doru Radosav - Editorial. O "sensibilitate sudicã" a memoriei ºi oralitãþii; Studii: Ticu Constantin - Acurateþea în memoria autobi- ograficã; Sidonia Nedeianu Grama - Imaginar social ºi mitologie politicã. Repere teoretice (I); Marius Borzan - Valea Agrijului în timpul ocupaþiei maghiare (septembrie 1940 - octombrie 1944) (I); David A. Kideckel - Discourses of resistance: anti-systemic performance on a Romanian collective farm; Ionuþ Þene - Procesul de comunizare a Universitãþii clujene în memoria stu- denþeascã (1945-1948); Dorin Dobrincu - Formaþiuni din rezistenþa armatã anticomunistã în sudul Moldovei (1945-1958); Denisa Florentina Bodeanu - "Au fost odatã..." - Consideraþii privind exodul etnicilor germani din România dupã al II-lea Rãzboi Mondial; Maria Riþiu - Biografii exemplare din perioada rezistenþei Bisericii Greco-Catolice în Nord-Vestul Transilvaniei; Mihai Gavriº - Aspecte privind situaþia Bisericii Adventiste din România în perioada 1965- 1989; Gheorghe Gorun, Hadrian Gorun - Revolta minerilor din Motru (19 octombrie 1981) (I); Ion Xenofontov - Viciile combatanþilor sovietici în rãzboiul Sovieto-Afghan (1979-1989): droguri, alcool, trafic, prostituþie ºi homosexuali- tate; Eduard Boboc - Aspecte bizare ale rãzboiului de pe Nistru (I); Discuþii: Graþian Cormoº - Femei aflate sub incidenþa represiunii politice în perioada comunistã; Maria Aldea - Le Théâtre Arena: histoire d'une enquête; Cristian Vasile - Un martor important: Ion Iliescu ºi istoria României comuniste; Recenzii - Note de lecturã; Autori. Preþul unui exemplar din AIO - Anuarul de Istorie Oralã este de 15 RON pentru persoane fizice ºi 20 RON pentru instituþii. Pentru comenzi, sugestii ºi informaþii suplimentare legate de activitatea Institutului de Istorie Oralã sau de viitoarele apariþii editoriale ne puteþi contacta la urmãtoarea adresã: Institutul de Istorie Oralã, Cluj-Napoca, Str. E. de Martonne, nr. 1, tel/fax: 0264-598.391, e-mail: [email protected]. Cosmin Budeancã

130 Miºcarea de rezistenþã anticomunistã din România. Grupul "Cruce ºi Spadã". Mãrturii. Editori Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancã, Valentin Orga, Studiu intro- ductiv: Valentin Orga, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, 260 p. + foto. Având în vedere faptul cã pânã 1989 rezistenþa antico- munistã a fost un subiect asupra cãruia istoriografia româneascã nu s-a putut apleca, volumul reprezintã un nou pas fãcut de Institutul de Istorie Oralã din Cluj-Napoca în vederea reconstituirii fenomenului complex reprezentat de rezistenþa la comunizare a României. Volumul este structurat în douã pãrþi ºi cuprinde un studiu privind grupul anticomunist "Cruce ºi Spadã" care a activat în zona Huedin (judeþul Cluj) în perioada 1948-1949, realizat pe baza documentelor de arhivã ºi a mãrturiilor orale. Urmeazã apoi 15 mãrturii cu membri ai grupului, cu susþinãtori sau rude ale celor care au activat în acest grup ºi nu în ultimul rând cu cei care au avut de suferit de pe urma acþiunilor represive ale autoritãþilor. Aceste mãrturii reprezintã partea cea mai însemnatã a volumului. * Rezistenþa anticomunistã din România. Grupul "Capotã-Dejeu" (1947-1957). Mãrturii. Editori Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancã, Studiu introductiv: Cornel Jurju, Denisa Bodeanu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, 243 p. + foto. Lucrarea reprezintã o nouã apariþie editorialã din colecþia "Supplementum AIO" iniþiatã de Institutul de Istorie Oralã din Cluj-Napoca în amplul proces de recon- stituire a fenomenului rezistenþei la comunizare a României. Volumul cuprinde un studiu privind grupul anticomunist "Capotã-Dejeu" care a activat în zona Huedin (judeþul Cluj) în perioada 1947- 1957, realizat pe baza documentelor de arhivã ºi a mãrturiilor orale. Partea cea mai însemnatã a volumului o reprezintã, însã, cele 23 de mãrturii cu membri ai grupului, cu susþinãtori sau rude ale celor care au activat în acest grup ºi nu în ultimul rând cu cei care au avut de suferit de pe urma acþiunilor represive ale autoritãþilor. Ambele lucrãri pot fi comandate la Editura "Argonaut" Cluj-Napoca, Str.Ciucaº, nr.5/15, Tel./ Fax: 0264-425626; 0740139984 sau la e-mail: editu- [email protected]. Preþul unui exemplar este de 17 RON. Cosmin Budeancã

131 ALEXANDRU MIHALCEA

O carte tulburãtoare: Prizonierii noºtri din Gulag

Volumaºul (150 de pagini în format de buzunar) mi-a cãzut în mâini recent, cu totul întâmplãtor, în Belgia. Prizonierii noºtri din Gulag. De ce "ai noºtri"? A fost Belgia în rãzboi cu Uniunea Sovieticã?! M-a frapat subtitlul: "Mãrturii ale vic- timelor infernului nazist ºi Gulagului". Vedeam, pentru prima datã, alãturate în acelaºi context, numele celor douã blesteme care au desfigurat Lumea în se- colul XX. În ciuda dimensiunilor, cartea - semnatã de Willy Fautré ºi Guido De Latte, dedicatã memoriei lui Corneille Van der Borght, autorul unei lucrãri de rãsunet, Le Scandal des Disparus (mort în chiar anul apariþiei Prizonierilor..., 1980) ºi mamei celebrului Raul Wallenberg, salvatorul a mii de evrei budapes- tani ucis de sovietici, d-na Maj von Dardel - este o adevãratã minã de informaþii dintre care unele ne privesc direct pe noi, românii, precum cele cuprinse în capi- tolul "Evadarea a cinci foºti prizonieri de rãzboi români în 1975" sau în lista de la sfârºitul volumului, conþinând numele a cca 400 de cetãþeni ai Regatului Belgiei topiþi fãrã urmã în neantul imensului Gulag siberian.

Gulagul - proiecþie a Naþiunilor Unite Întrebarea: „Ce sens avea prezenþa cetãþenilor unor state care nu fuseserã în raporturi de beligeranþã cu URSS în lagãrele sovietice?“ este expresia gândirii normale. Din pãcate, cei care o pun ignorã, în naivitatea lor, faptul cã Imperiul Rãului este, totodatã, Imperiul Anormalitãþii, al Paranoiei ridicate la rang de principiu statal. În Siberia, Kazahstan, Urali, Donbass, Karaganda au fost trimiºi peste douã milioane de cetãþeni sovietici fugiþi în Occident ºi daþi pe tavã lui Stalin în cel mai infam mod posibil de cãtre autoritãþile britanice ºi americane, peste un milion de civili germani - dar ºi francezi, spanioli, polonezi, iugoslavi... "John Noble, cetãþean american arestat în 1945 de Securitatea sovieticã la Dresda fiindcã arborase steagul Statelor Unite la reºedinþa sa, a fãcut 14 luni într-o puºcãrie din Germania de Est înainte de a fi transferat în lagãrul de la Mühlberg, apoi la Buchenwald (da, stimaþi cititori, nu vã miraþi, faimoasele uzine hitleriste ale morþii au fost preluate "creator" de cãtre NKVD - doar nu era sã le abandoneze când i se dãdeau de-a gata! - n. A.M.), în august 1950 a fost deportat în Siberia, ajungând în octombrie la Vorkuta, din- colo de Cercul Polar. În cartea sa I found God în Soviet Russia, Noble descrie cu precizie condiþiile inumane de viaþã din acel lagãr al cãrui nume îi îngheþa de fricã pe toþi cei ameninþaþi cu deportarea acolo. Conform mãrturiei sale, erau la Vorkuta nu numai foarte mulþi nemþi, ci ºi deþinuþi originari din Brazilia, Mexic,

132 Anglia, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Canada, Iran, Mongolia, China - ºi din multe alte þãri. (Printre ei, românul Aurelian Gulan, figurã emblematicã a lagãrelor ruseºti ºi româneºti, condamnat la 25 de ani pentru a fi refuzat sã devinã trãdãtor de þarã dupã ce absolvise ºcoala militarã ca ºef de promoþie - n. A.M.). La puþin timp dupã sosire, un iugoslav din lagãrul nr. 3 i-a spus cã opt americani erau deþinuþi în regiunea Vorkuta. Era vorba de aviatori ai Marinei Americane daþi dispãruþi în cursul unui tir de artilerie deasupra Mãrii Baltice în 1950 ºi declaraþi morþi de cãtre autoritãþile sovietice. Pe când era închis, John Noble a auzit vorbindu-se ºi despre un lagãr special, situat în apropiere de Arhanghelsk, unde erau deþinuþi circa 300 de americani, în majoritate capturaþi în Germania de Est în timpul rãzboiului. În mãrturia sa el afirmã cã a avut con- tacte cu trei deþinuþi americani ºi cã a citit, pe un zid al puºcãriei moscovite Krasnaia Presnia, numele maiorului Roberts sau Robbins, cu adresa aceluia ºi inscripþia urmãtoare: "Sunt bolnav ºi nu cred cã voi supravieþui acestei încer- cãri." În puºcãria de la Potma, Noble l-a întâlnit pe un german care i-a povestit cã, în 1953, a stat în celulã cu un corespodent american pe nume Al Dulgan la închisoarea Lefortovo din Moscova. Oficialmente sovieticii îl declaraserã mort. În sfârºit, la eliberare, în 1954, John Noble s-a regãsit în compania altor doi G.I. americani, William Marchuk ºi William Verdine, arestaþi fiindcã trecuserã, chipurile, "linia de demarcaþie a zonei ruseºti din Germania".

Cine ajunge în Gulag? Cum ºi de ce? Rãspunsul este înfiorãtor de simplu: oricine, sub orice pretext. Sau chiar fãrã. De pildã, Margarethe Ehler, nemþoaicã, vãduvã de rãzboi, având douã fetiþe, de 10 ºi respectiv 11 ani, originarã din Königsberg, devenit prin voinþa lui Stalin ºi indolenþa anglo-americanilor Kaliningrad. "La 5.08.1947, pe când muncea într-un colhoz la Klein-Hubnicken cu încã 15 femei, în majoritate rusoaice, venite în 1946, lângã ele s-a oprit un camion militar din care au coborât un ofiþer ºi doi soldaþi care au ales opt - pe cele mai tinere - pe care le-au obligat sã se urce în vehicul, explicându-le cã aveau sã lucreze douã, trei zile în altã parte. Margarethe n-a putut nici mãcar sã-ºi anunþe copilele cã va lipsi câtva timp. Avea sã le revadã dupã opt ani, timp în care a muncit în colhozuri ºi în pãduri. A fost trimisã într-un lagãr de la Vorkuta, exclusiv de femei, în majoritate rusoaice - dar ºi de alte naþii." În 1940, profesorul Jean Rounault, traducãtor al lui Rilke ºi Thomas Mann în francezã, a fugit din Franþa invadatã, stabilindu-se la Bucureºti unde, în 1942, a fost numit la Institutul Francez. Dupã 23 August, a devenit directorul ziarului de limbã francezã "L'Indépendance Roumaine". În ianuarie 1945, când cetãþenii români de etnie germanã au fost deportaþi în masã în URSS, Rounault a fost arestat ºi el de NKVD (a cãrui centralã se afla la Constanþa) ºi dus, într-un lot de 60 000 (ºaizeci de mii) de nemþi, în Donbass – Ucraina, unde a practicat tot felul de meserii, chiar ºi pe cea de... doctor! (cf. Jean Rounault, My friend Vassia, ed. Rupert Hart-Davis, Londra, 1952). Cetãþeanul român Michael Solomon, fost combatant în armata englezã din Orientul Apropiat, a revenit în martie 1946 la

133 Bucureºti unde ºi-a reluat munca de jurnalist la ziare de tendinþã necomunistã. La sfârºitul lui 1948, nou-înfiinþata Securitate, de obedienþã sovieticã, îl aresteazã ºi-l dã pe mâna NKVD care, la Constanþa, îl condamnã la 25 de ani pentru spionaj în slujba serviciilor britanice. Este trimis în Siberia extrem-ori- entalã ºi, dupã 7 ani, eliberat ºi retrimis în România unde, înhãþat imediat de Securitate, va mai face 9 ani de închisoare. Destine distruse, ca ale atâtor altor milioane de oameni...

Evadarea a 5 foºti prizonieri de rãzboi români în 1975 Este titlul unui capitol absolut tulburãtor pentru noi, românii. Îl reproducem în mare parte: "Aceastã afacere destul de recentã (cartea a apãrut în 1980, la Bruxelles, sub auspiciile Asociaþiei Creºtine pentru Biserica Tãcerii - n. A.M.) meritã anumite dezvoltãri ºi dã investigatorilor (este vorba de autorii lucrãrii - n. A.M.) prilejul de a le expune cititorilor metoda de lucru ºi enormele dificultãþi întâlnite. Totul a început în iunie 1979, cu prilejul unui articol apãrut în ziarul german "Siebenbürgische Zeitung" din 31 ianuarie acelaºi an. În articol era vorba de un ziar italian, "La Nazione", care publicase o informaþie conform cãreia cinci români, foºti ofiþeri ºi soldaþi ai armatei române, evadaserã dintr-un lagãr secret sovietic situat în Asia. Parcurseserã mai mult de 7000 de kilometri ºi erau, potrivit jurnalului italian, în posesia a sute de nume de vechi prizonieri de rãzboi germani, italieni, olandezi, belgieni, francezi, spanioli, români, englezi, austrieci, japonezi ºi americani. Nu era indicatã nici o datã de referinþã a jurnalului "La Nazione". Nu era menþionatã nici þara în care se refugiaserã evadaþii. Dupã o serie de apeluri telefonice la Ambasada Italiei la Bruxelles, la ataºatul de presã ºi la Federaþia Ziarelor Belgiene, am putut obþine numãrul de telefon ºi adresa jurnalului italian. Imediat au fost adresate douã scrisori redac- torilor de la "Siebenbürgische Zeitung" ºi "La Nazione" pentru un plus de infor- maþii. Nu a venit nici un rãspuns. Între timp multele încercãri de a-l contacta telefonic pe corespondentul ziarului italian de la Bruxelles au rãmas infruc- tuoase. În disperare de cauzã, anchetatorii au informat MAE belgian despre situaþie, rugând sã se intervinã pe lângã ziarul italian. Prin intermediul ambasadei noastre la Roma, au fost întreprinse cercetãri asidue în arhivele ziarului, dar fãrã succes. Data publicãrii rãmânea, într-adevãr, tot necunoscutã. Între timp, Ambasada Belgiei la Bonn interveni pe lângã publicaþia germanã ca sã obþinã precizãri. De data aceasta, demersul a fost încununat de succes. Iatã textul: "New York, 14 iunie 1978. Cinci români evadaþi dintr-un lagãr de pri- zonieri ultrasecret din Uniunea Sovieticã ar putea furniza sute de nume de strãini - printre care ºi italieni - deþinuþi ºi în prezent în URSS din timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Cel care afirmã aceasta este un detectiv particu- lar american, TED GREVERS; acesta a adresat un apel preºedintelui român CEAUªESCU în sensul autorizãrii evadaþilor de a face o depoziþie în faþa unei comisii parlamentare în SUA. Potrivit lui Grevers, românii au reuºit sã fugã din lagãrul special situat în Rusia asiaticã profitând de o inundaþie bruscã. Fuseserã ºase dar unul a murit în timpul fugii lor de 7000 de km. Cele cinci per-

134 soane au ajuns în România în iunie 1975. Conform lui Grevers, aveau cu ei numele a sute de strãini pe care îi cunoscuserã în închisori. În majoritate ar fi vorba de germani capturaþi în timpul ultimului rãzboi mondial, dar ºi de cetãþeni italieni, olandezi, belgieni, francezi, spanioli, englezi, austrieci, japonezi ºi americani. Grevers are intenþia de a se duce în România sãptãmâna viitoare pentru a cere sã fie primit de Ceauºescu personal. Cât despre refugiaþi, el spune cã ar vrea sã-l vadã în special pe Gheorghe Risoiu (Rizoiu? - n. A.M.) din Piteºti care s-ar afla în arest la domiciliu într-o localitate neprecizatã din România. Risoiu a cunoscut aproape 30 de ani de închisoare. Se crede cã a fost cap- turat pe când lupta alãturi de trupele germane de ocupaþie. Grevers a spus cã era la curent cu aventura lui Risoiu ºi a celorlalþi de aproape trei ani" (cf. "La Nazione", 15.06.1979). Din lipsã de spaþiu, suntem nevoiþi sã rezumãm restul. Dupã nenumãrate încercãri de a da de Grevers, autorii i-au gãsit numele în cartea lui Sergiu Grossu Au fond de l'abîme ("În fundul abisului"). Contactat de prietenii din SUA, detectivul american s-a arãtat reticent, a refuzat orice decla- raþie ºi nu a rãspuns la scrisoarea trimisã de investigatori. Cu prilejul turneului de conferinþe întreprins în Belgia de celebrul pastor Richard Wurmbrand, cunoscut pe plan mondial, autorii au aflat cã acesta îl întâlnise pe Grevers - dar n-au aflat mai multe. Detectivul ignora numele românilor ºi nu fusese primit de Ceauºescu. Ceva mai târziu s-a aflat cã un membru al misiunii Wurmbrand în Elveþia ar fi fost la curent cu afacerea "Evadarea românilor". Conform aceluia, presa românã ar fi semnalat revenirea celor cinci în þarã în 1975, dar autoritãþile ar fi înãbuºit totul, izolându-i de populaþie, dispersându-i sub strictã supraveghere ºi schimbându-le adesea domiciliul. "Au fost fãcute încercãri de a stabili contacte cu ei dar detaliile acþiunilor întreprinse nu pot fi divulgate." (Ceea ce este de înþeles, din perspectiva anilor '80.) Cunoscând de ce este în stare Imperiul Rãului, nu socotim imposibilã existenþa unor lagãre secrete la trei decenii de la finele rãzboiului. ... Pentru zeci de mii de europeni deportaþi în lagãrele naziste, expresia: "eliberaþi de Armata Roºie" trebuie tradusã prin "înhãþaþi de ruºi ºi duºi în lagãrele lor". Este cazul lui Paul Van der Borght (n. 1921, Bruxelles), "eliberat" de la Leimeritz în 1945 de sovietici ºi aflat, în 1959, în lagãrul de pe insula Wrangel (Marea Siberiei Orientale). Unii, precum belgienii Bernard Herbrand sau François Melchior au trecut, înainte de a dispãrea în zãpezile Marelui Nord, prin lagãre ruseºti din România: Bãrbãteºti-Gorj ºi respectiv Sighetu Marmaþiei. Curat internaþionalism proletar! * De ce discutãm despre fapte aparþinând trecutului? Spre neuitare. ªi fiindcã Rãul poate reînvia. Logicii strâmbe a celor care predicã uitarea le opunem exemplul evreilor. Dacã ne-am lua dupã cei care încearcã sã îngroape crimele comunismului sub ºapa de plumb a Tãcerii ºi a Uitãrii, am comite aceeaºi nelegiuire precum negaþioniºtii Holocaustului. Ceea ce ar fi monstruos.

135 Memoria în prezent

Comemorãri În ziua de 29 noiembrie 2005, în sala mare a Muzeului de Istorie din Suceava, Fundaþia Culturalã Memoria, Filiala Suceava, a comemorat alipirea Bucovinei ºi Transilvaniei la patria mamã. A vorbit Dumitru Oniga, preºedintele filialei, evocând actul istoric al revenirii nordului Moldovei în sânul patriei, citind din "Monitorul Bucovinei" din Cernãuþi (14 noiembrie 1918) o serie de documente legate de acest eveniment istoric. Dupã citirea acestor vechi ºi valoroase documente s-a evocat lupta românilor de-a lungul timpului pentru unire ºi independenþã, lupta împotriva comunismu- lui cu sutele de mii de eroi ºi de martiri morþi în închisorile comuniste. Pãrintele Mircea Bejenaru, licenþiat ºi în istorie, a evocat mai ales partea spiritualã, credinþa ºi dragostea mai multor figuri bucovinene ºi în special pe cea a poetului Vasile Posteucã; a luat cuvântul ºi istoricul Florin Pintescu, pro- fesor la Universitatea "ªtefan cel Mare" din Suceava, punctând momentele principale ale unirii Basarabiei, Transilvaniei ºi Bucovinei, cu semnificaþiile lor. În încheiere a vorbit istoricul ºi arheologul Mareº, din cadrul muzeului, evocând figurile unor istorici de seamã ca Dimitrie Onciul, Ion Nistor ºi alþii.

Dumitru Oniga * Anunþ Asociaþia cetãþeneascã pentru Lichidarea consecinþelor pactului Ribbentrop-Molotov din Republica Moldova, Chiºinãu, Bd. Dacia 1/3, ap. 42, tel: 373.2.793837; 373.2.794094, editeazã ºi distribuie materiale privind situaþia românilor basarabeni din perioada sovieticã ºi din prezent pe urmã- toarele teme: - PROTEST împotriva ruperii creºtinilor basarabeni, a bisericilor ºi mãnã- stirilor de Biserica Naþionalã Ortodoxã Românã ºi convertirea criminalã a aces- tora la Biserica expansionistã proslavnicã rusã. - 28 iunie 1940 - invazie ruso-ucraineanã asupra României ºi rãpirea crimi- nalã a Basarabiei, Nordului Bucovinei ºi Þinutului Herþa. - 26 iulie 1941 - ziua eliberãrii Basarabiei, Nordului Bucovinei ºi Þinutului Herþa de sub cnutul Rusiei comuniste de cãtre Armata Românã. - 9 mai 1945 - victoria fascismului comunist asupra celui nazist, substituire criminalã a drepturilor naþiunilor la autodeterminare ºi crearea frontierelor din- tre state cu dictatul Rusiei staliniste. - Falsul despre statul "polietnic", "policultural" Republica Moldova - bazã a politicii proimperiale ºi antinaþionale comuniste de federalizare a Republicii, de deznaþionalizare ºi rusificare a românilor basarabeni.

136 Cuvânt la despãrþirea de Radu Dimitriu

Comunismul a umplut cerul cu sfinþi ºi eroi. ªi noi credem cã cerul românesc este populat cu multe suflete alese, pe lista cãrora se înscrie ºi numele celui plecat de curând dintre noi, fostul deþin- ut politic, inginer Radu Dimitriu. Voi prezenta câteva date biografice necesare pentru cunoaºterea celui ce a fost fratele nostru de suferinþã ºi ideal. Nãscut la Galaþi în anul 1914, dintr-o familie de buni creºtini, tatãl sãu - funcþionar cu studii superioare în administraþia publicã a Municipiului Galaþi, iar mama - casnicã, Radu era ultimul descendent al acestei familii. A mai avut un frate ºi douã surori, toþi trei - decedaþi. A urmat cursurile liceale la prestigiosul liceu "Vasile Alecsandri" din acest important port dunãrean. Studiile superioare le-a fãcut la Politehnica din Bucureºti, unde a absolvit Secþia Electromecanicã. lubitor de înãlþime, ºi-a dorit din adolescenþã sã zboare, ºi astfel ajunge la ªcoala Militarã de ofiþeri de aviaþie. Urmeazã rãzboiul, cu care ocazie, încadrat ca pilot într-o escadrilã de avi- aþie, dã dovadã de mult curaj ºi înalt spirit de sacrificiu, pentru care este de- corat cu multe ordine ºi distincþii militare. Tãvãlugul sovietic ºi regimul dictatorial comunist instalat dupã cel de al doilea rãzboi mondial nu-l lasã indiferent. Se înregimenteazã în miºcarea naþionalã de rezistenþã anticomunistã, alã- turi de sutele de mii de români care au refuzat urgia roºie ºi astfel ajunge în detenþie politicã pentru o perioadã de 13 ani. În tot acest timp, comportarea sa este un exemplu de demnitate ºi morali- tate, aºa cum de fapt a fost întreaga sa viaþã. A executat douã detenþii politice: prima de 8 ani, iar a doua de 5 ani. Revine în libertate în anul 1964, când datoritã unor evenimente politice internaþionale favorabile, porþile puºcãriilor comuniste se deschid pentru toþi deþinuþii politici din România. În anul 1965 se cãsãtoreºte cu distinsa doamnã Julieta Cornelia - cãsãtorie trainicã, binecuvântatã de Dumnezeu, pe care numai moartea a întrerupt-o. Pe plan profesional, fiind un tehnician desãvârºit, impune respectul ºi recunoaºterea meritelor din partea conducerilor întreprinderilor prin care a tre- cut ºi mai ales dragostea ºi stima subalternilor sãi. Exigent cu sine, dar ºi cu ceilalþi, modest, neinfatuat, generos poate mai mult decât trebuia, creºtin în tot ce înfãptuia, inginerul Radu Dimitriu a trãit cu demnitate o viaþã prea încercatã, dar ºi cu mari satisfacþii. În ultimii ani îºi fãurise un loc de refugiu - o construcþie frumoasã într-o regiune pitoreascã din zona Predeal, de care s-a bucurat însã prea puþin împreunã cu soþia sa, devotata doamnã Cornelia. Dupã evenimentele din 1989, este unul dintre principalii fondatori ai AFDPR,

137 unde a ocupat funcþii de conducere: membru în Consiliul de conducere, vicepreºedinte al Filialei AFDP Bucureºti ºi, în ultimul timp, Preºedinte al Fundaþiei "Nicoleta-Valeria Grossu". Cu intransigenþa sa, cu nemãsurata sa capacitate de dãruire cu care l-a înzestrat Dumnezeu, s-a achitat întotdeauna de serviciile pe care le-a condus. Foarte instruit, corect în relaþiile cu semenii, apropiat de toþi cei care-l înconju- rau, Radu Dimitriu a fost pentru colegii sãi mai tineri, un mentor preþuit ºi iubit, ca ºi de toþi ceilalþi membri ai Asociaþiei noastre. A rãmas credincios crezului sãu politic, de la care nu a abdicat niciodatã ºi pe care l-a urmat fãrã ºovãire. Dar anii au trecut ºi la vârsta de 91 de ani a suferit o intervenþie chirurgicalã pen- tru care se impunea o completare de terapie specificã pe care însã a refuzat-o. În ultimii ani, dat fiind calitatea mea de medic al Asociaþiei, i-am suprave- gheat starea de sãnãtate. Atitudinea sa de dupã operaþie m-a impresionat. La întrebarea mea de ce refuzã terapia post-operatorie, mi-a rãspuns cu sinceri- tate: "Am 91 de ani - sunt pregãtit pentru drumul cel mare ºi eu cred cu convin- gere în viaþa de dincolo". Mi-am dat seama atunci cã atitudinea sa nu este întâmplãtoare ºi cã este bine gânditã. Am înþeles cã, pentru dânsul, prelungirea vieþii cu sechelele unei boli ireversibile, însemna prãbuºirea fizicã a soþiei sale, ceea ce nu dorea. Am realizat în acel moment dimensiunea sa moralã ºi gestul sãu de renunþare la altfel de tratamente. Era gestul suprem ce ne demonstra nouã cã era pregãtit cu adevãrat sã ne pãrãseascã. Dumnezeu l-a ajutat sã ajungã în lumea drepþilor fãrã dureri. Pentru mine, acest sfârºit a fost marcat de intervenþia divinã care l-a protejat, uºurându-i ºi scurtându-i suferinþa. A fost un miracol. Pentru noi, cei ce l-am cunoscut, a fost ºi rãmâne un reper moral - un senior al celor trecuþi prin infernul temniþelor comuniste ºi tot senior va rãmâne de-a pururi în inimile celor care l-au preþuit ºi iubit. Dumnezeu sã-l odihneascã ºi sã-l aºeze în Împãrãþia Sa! Preºedintele Filialei AFDP Bucureºti dr. Cristache ªtefãnescu * Apel Fundaþia noastrã a primit manuscrisul (cca 50 pag. + 8 foto) „Monografia bisericii Sf. Vineri-Herasca“ din Bucureºti, cuprinzând istoricul acesteia, de la înãlþare 1370, pânã în 1982, când a fost demolatã. Lucrarea a fost întocmitã de ing. Victor Alexandrescu, consilierul ºi epitropul bisericii în anii 1938-1982. Cei care doresc sã sprijine financiar editarea lucrãrii pot depune banii (orice sumã este binevenitã) la casieria redacþiei noastre, sau prin mandat poºtal. Persoanele care vor contribui la apariþia monografiei vor primi gratuit un exem- plar din lucrare.

138 Unde sunt cei care nu mai sunt

„Catalogul“ celor uciºi în temniþele comuniste (continuare)

BUCªAN Teodor - învãþãtor din localitatea Lãpuºna (Basarabia), a fost con- damnat de NKVD ºi a murit în Siberia. BUCUCU (sau BUCICO?) ªtefan - þãran din com. Ianosda, jud. Bihor, a fost împuºcat în timpul rãscoalei þãrãneºti, pe 2 august 1949. BUCUR Gheorghe - preot din satul Curcani, jud. Ilfov, a fost arestat ºi tor- turat la Securitate; a murit în 1951. BUCUR Marin - n. 1901 în com. Budeºti (Cãlãraºi), a fost arestat pe 28. 04. 1951 ºi a murit pe 25. 08. 1951 la Vãcãreºti, unde a fost dus de Securitate, ca sã nu moarã la ei. BUCUR Mihai - poliþist, a murit în închisoarea Vãcãreºti. BUCUR Mircea - student la Medicinã, a fost arestat în mai 1948 ºi omorât în "reeducarea" de la Piteºti, în martie 1950. BUCUR (?) - profesor din Fãgãraº, a murit în temniþã. BUCURESCU Dumitru - n. 1899, agent sanitar, a fost omorât de cãtre securistul Aramã, de la Securitatea din Galaþi, în 1949. BUDA Ilie - n. 1908, din Moldova Nouã, jud. Caraº, a murit la Gherla în 1948. BUDA Ion - n. 27. 09. 1892, farmacist din Bãlciureºti, a fost arestat pe 15/16. 08. 1958 ºi a murit la Capul Midia. BUDA Ion - n. 1923, fiul învãþãtorului din com. Bonteºti, jud. Arad, student la Medicinã (anul V), a fost arestat în lotul Paraºutiºtilor, pe care i-a ajutat, ºi a fost executat la Jilava pe 21. X. 1953. BUDA Mihai - n. 1922, originar din Roman, student la Iaºi, a fost arestat în mai 1948 ºi a murit la Suceava în 1949. BUDAC Ion - n. 1916, originar din Cârtiºoara, a fost arestat pe 8. X. 1958 ºi a murit la Aiud pe 8. VIII. 1961. BUDAI I. Ana - n. 1909 în com. Mãureni, jud. Caraº, a fost arestatã pe 1. VIII 1955 ºi omorâtã în anchetã de Securitatea din Bucureºti, pe 19. X. 1955. BUDÃLÃU Constantin - n. 1911, pompier, a murit la Aiud în 1947. BUDÃU (?) - þãran din com. Fundu Rãcãciuni, jud. Bacãu, a fãcut parte din- tre cei care s-au revoltat când autoritãþile comuniste au vrut sã-i aresteze pe

139 preoþi (când a fost interzisã Biserica romano-catolicã) ºi a fost împuºcat de Securitate pe 9. III. 1949. BUDE A. Maria - n. 1924 în com. Posaga, a fost arestatã pe 26. XI. 1958, dupã lotul de partizani, con- damnatã la D.O. ºi a murit în Bãrãgan pe 16.XI. 1963. BUDEA Ion - din Bistriþa-Bârgãului, a murit la Aiud în 1947. BUDEANU T. Ion - n. 1909, þãran, a fost împuºcat în timpul rãscoalei þãrãneºti din com. Ucuriº, jud. Arad, pe 3. VIII. 1949. BUDEANU Leonid - a fãcut parte din miºcarea de rezistenþã din Basarabia; a fost rãpit de NKVD în 1947 ºi a murit în URSS. BUDEI Constantin - n. 1911 la Drãcºani, jud. Teleorman, teolog, a fost are- stat pe 26. V. 1949 ºi a murit la Gherla. BUDEI P. ªtefan - n. 1893 la Bârlad, a fost arestat pe 16. VIII. 1952 ºi a murit la Capul Midia pe 4. VIII 1953. BUDELEANU V. Constantin - n. 7. VIII. 1927 la Vama Buzãului, a fost con- damnat în 1949 ºi a murit la Peninsula pe 13. XI. 1951. BUDEREA Nicolae - þãran din Basarabia, a fãcut parte din grupul de rezis- tenþã Bodiu ºi a fost lichidat în Basarabia în noiembrie 1950. BUDNEA Obreja - partizan din com. Ocoliº, jud. Alba, a fost împuºcat în Cheile Runcului de cãtre Securitate (Patriciu) la Cluj, pe 7. X. 1949. BUDU Ion - n. 1927, þãran din Tg. Lãpuº, a fost arestat în 1951 ºi a murit în temniþã pe 19. VIII. 1956. BUDU N. Mihai - n. 1903 la Buzãu, a fost ofiþer ºi pretor, a murit în D.O. pe 6. III. 1952. BUDULÃU Constantin - n. 1911 la Turda, muncitor, a fost condamnat în 1948 ºi a murit la Aiud în 1956. BUDULECI Gh. Gheorghe - n. 1892 la Cãlimãneºti, a fost arestat în 1959 ºi a murit în închisoare în 1960. BUDUR S. Coman - n. 1886 la Viziru, jud. Brãila, a fost arestat în 1952 pen- tru cã s-a împotrivit colectivizãrii ºi a murit închis la Galaþi pe 27. I. 1953. BUSURESCU-SLÃVESCU M. Gheorghe - n. 1895, inginer, a fost arestat pe 15. IV. 1952 ºi a murit la Piteºti pe 2. IV. 1953. BUGARIU I. Atanase - n. 1922 la Gârla Mare, jud. Mehedinþi, a fost arestat în 1949 ºi a murit la Tg. Ocna pe 18. I. 1951. BUGARIU Grigore - n. 1909, poet, a fost arestat pe 11. VII. 1959 ºi a murit la Timiºoara în 1960. BUGARIU Martin - n. 1907 la Zorlenþu Mare, jud. Caraº, a fost executat la Timiºoara pe 29. IX. 1959. BUGARIU P. Ion - n. 1893 la Vãrãdia, jud. Caraº, a fost arestat în 1954 ºi a murit la Botoºani în 1962. BUGARIU B. Vasile - n. 1913 la Arad, avocat, a fost arestat pe 22. II. 1952

140 ºi a murit la Canal în 1953. BUGARU Stelian - n. 1884, originar din Basarabia, a fost rãpit de NKVD ºi a murit în Insulele Kurile din Oceanul Pacific. BUGHEANU NICOLESCU Nicolae - n. 1902, a murit în închisoare în 1959. BUHÃIANU Gheorghe - n. 23. 07. 1906, þãran din jud. Vaslui, condamnat în 1951 pentru împotrivire la colec- tivizare, a murit în lagãrul "5 Culme" pe 3. IV. 1953. BUICÃ P. Gheorghe - n. 1907 la Vãrãdia, jud. Caraº, a fost arestat în 1958 ºi omorât în timpul anchetei la Securitatea din Timiºoara în 1959. BUICÃ P. Ion - n. 1915 în com. Vulpeni, jud. Olt, a fost arestat în 1959 ºi a murit în închisoare. BUIUC (?) - n. 1918 la Timiºoara, a fost omorât de comuniºti în 1946. BUJENIÞÃ P. Gheorghe - n. 1892, þãran din com. Folteºti, jud. Galaþi, a fost arestat pe 16. VIII. 1952 ºi a murit la Poarta Albã pe 29. IX. 1953. BUJOI E. Ion - n. 3. IX. 1894 la Bucureºti, fost profesor unuversitar la Politehnicã, director la Societatea Mica-Brad din Lupeni, fost ministru, a fost arestat pe 20. III. 1948 ºi a murit la Vãcãreºti pe 30. V. 1956. BUJOI Tãnase - þãran din com. Lacul Sãrat, jud. Brãila, a fost împuºcat de sovietici la stâna lui, pe 13. IX. 1945. BUJOR N. Constantin - n. 1899, originar din com. Iancu Jianu, jud. Olt, a fost arestat în 1958 ºi a murit în închisoare pe 26. XII. 1959. BUJOR I. Petre - n. 5. I. 1915 la Goleºti, jud. Argeº, a fost arestat pe 15 VIII. 1952 ºi a murit la Poarta Albã pe 28. III. 1953. BULAI Maria - n. 1912, þãrancã din Fundul Rãcãciuni, a fost arestatã pe 15. III. 1949 pentru participare la rãscoala din comunã, a fost bãtutã la Securitate ºi a murit pe 21. III. 1949. BULAI I. Martin - n. 1912, þãran din Fundul Rãcãciuni, a fost arestat ºi omorât în martie 1949 pentru participare la revolta þãranilor împotriva înter- zicerii de cãtre comuniºti a Bisericii romano-catolice. BULARU Maria - n. 1938 la Slobozia Mare-Soroca (Basarabia) a fost depor- tatã de NKVD în Siberia, unde a ºi murit. BULARU Marusia - din Slobozia Mare-Soroca (Basarabia) a fost deportatã de NKVD în Siberia, unde a ºi murit. BULARU Nicolae - fost primar la Slobozia Mare-Soroca (Basarabia) a fost deportat de NKVD în Siberia, unde a ºi murit. BULARU Stepanida - n. 1895, þãrancã din Slobozia Mare-Soroca (Basarabia) a fost deportatã de NKVD în Siberia, unde a ºi murit. BULARU Vasile din Slobozia Mare-Soroca (Basarabia) a fost deportat, împreunã cu pãrinþii, la vârsta de un an (!) ºi a murit în Siberia în 1945. BULATÃ Victor - sergent în armatã, a fost împuºcat de sovietici la Strehaia

141 pe 2. IX. 1945. BULBUC D. Grigore - n. 1902 la Mãgura Ilvei, mecanic, a fost condamnat în 1949 ºi a murit la Jilava pe 10. II. 1951. BULC V. Mihai - n. 1898 la Hinchiriº, jud. Bihor, a murit în ancheta Securitãþii pe 10. IV. 1959. BULEA Maria - þãrancã din Almaºul Mare, a fost omorâtã de sovietici pe 3. IV. 1945. BULEATÃ Nicolae - n. 1910, muncitor ceferist, ares- tat odatã cu "Sindicatele galbene", a murit la Jilava în 1952. BUFECI Constantin - n. 25. II. 1892 la Oteºti, jud. Vâlcea, a fost arestat pe 15. VIII. 1952 ºi a murit la Poarta Albã pe 2. III. 1953. BULGARU N. Arcadie - n. 14. XII. 1914 în com. Frasin, jud. Suceava, a fost arestat în 1951 ºi a murit la Poarta Albã pe 2. III. 1953. BULGARU Nadejda - n. 1933 la Slobozia Mare-Soroca (Basarabia), a fost deportatã de sovietici în Kazahstan, unde a murit la vârsta de 15 ani.

Errata În "Memoria" nr. 53 (nr. 4/2005) s-au strecurat la tipar unele mici erori de literã sau de cifre. Ne cerem scuze autorului ºi cititorilor ºi facem rectificãrile cuvenite. În pag. 89, rândul 5 de sus, se va citi Wilhelm în loc de Eilhelm. În pag. 94, rândul 20 de jos, se va citi nãscutã Hirsch ºi nu Hrisch. În pag. 95, rândul 8 de sus, în loc de "La târg" se va citi Jahrmarkt (Giarmata). În pag. 95, rândul 7 de jos, se va citi la Krogloth Maria 1914 ºi nu 1924. În pag. 96, rândul 12 de sus, se va citi la Lauer Anna 192 ºi nu 1020. În pag. 97, rândul 15 de sus, se va citi la Maywurm Johann 662 ºi nu 661. În pag. 99, rândul 9 de jos, se va citi: Scheider Johann a murit la Ianakievo în anul 1945. În pag. 99, rândul 8 de jos, Schneider Nokkolsus nu a murit la Ienakievo. În pag. 99, rândul 5 de jos, se va citi la Schöplein Maria 719 ºi nu 619. În pag. 99, rândul 4 de jos, Schortje Johann a murit în 1946 la Ienakievo. În pag. 99, rândul 3 de jos, Schortje Maria nu a murit la Ienakievo. În pag. 100, rândul 14 de jos, Slavik Nikolaus a murit în 1948 la Stalino. În pag.101, rândul 15 de sus, se va citi Ternes maria în loc de Temes Maria. În pag. 101, rândul 17 de jos, Tobias Peter a murit în 1946 ºi nu în 1956. În pag. 102, rândul 22 de sus, Werle Josef a murit în 1954 la Ienakevo. În pag. 102, rândul 7 de jos, Zimmer Nokolaus a murit în 1946 la Ienakevo. * Domnul Nicolae Pârâianu, din Piteºti, ne-a sesizat o inadvertenþã apãrutã în paginile revistei noastre ºi pe care ne roagã s-o îndreptãm. Astfel, în cadrul rubricii "Unde sunt cei care nu mai sunt" a apãrut numele Maria Pârâianu, în loc de Maria Carp Hadji-Marcarov ; de asemenea, menþionãm în catalogul respectiv numele doamnei dr. Maria I. Hadji-Marcarov.

142 Editura Fundaþia Culturalã MEMORIA a publicat urmãtoarele titluri ce pot fi achiziþionate de la sediul redacþiei: Meºterul Manole, antologie literarã alcãtuitã de Al. Husar, Bucureºti, 2004, 332 pag., 150.000 lei George Bãjenaru, Evaziuni creatoare, eseuri literare, Bucureºti, 2004, 304 pag., 80.000 lei Adriana Georgescu, In the Beginning Was the End, tradusã din românã de dr. Dan Golopenþia, editatã de Guy ºi Lidia Bradley, Bucureºti, 2004, 125 pag., 120.000 lei (pentru strãinãtate - 8$) Adriana Georgescu, La început a fost sfârºitul, prefaþã de Monica Lovinescu, ediþie îngri- jitã de Micaela Ghiþescu, 1999, 240 p., 40.000 lei Annie Samuelli, Gratiile despãrþitoare, traducere Adina Arsenescu, ediþie îngrijitã de Micaela Ghiþescu, 2001, 280 p., 75.000 lei Nicolae Þimiraº, Rapsodii de vacanþã. Cãlãtorie în America de Sud, ediþie îngrijitã de Micaela Ghiþescu, 2002, 288 p., 60.000 lei Nicolae Þimiraº, Rapsodii de vacanþã. Cãlãtorie în Italia, 2003, 192 p., 60.000 lei Ion ªiugariu, George Bacovia. Studiu critic, cu un cuvânt înainte de Titu Popescu, 2002, 96 p., 49.000 lei

De asemenea, de la sediul redacþiei, mai pot fi achiziþionate titlurile: Nicole Valéry-Grossu, Hegemonia violenþei – Comunism Totalitarism Ateism, traducere din francezã de Ileana Cantuniari, Ed. Duh ºi Adevãr, 2000, 280 p., 50.000 lei Cicerone Ioniþoiu, Nicole Valéry-Grossu. O luminã în bezna exilului românesc, 1997, 344 p., 35.000 lei Cicerone Ioniþoiu, Victimele terorii comuniste. Dicþionar literele F-G, Ed. Maºina de scris, 2002, 150.000 lei. Dicþionar literele H, I, J, K, L, Ed. Maºina de scris, 2002, 180.000 lei. Dicþionar litera M, Ed. Maºina de scris, 2004, 200.000 lei Constantin Fântânã, Sentinþa, roman, Ed. Fundaþia Academia Civicã, 2002, 40.000 lei Nicolae Vlad, Zâmbete în iad, Ed. Transilvania Expres, Braºov, 2002, 50.000 lei.

La sediul redacþiei noastre mai puteþi gãsi întreaga colecþie a Revistei Memoria, cea mai cunoscutã publicaþie de culturã istoricã din România. Elevii, studenþii ºi foºtii deþinuþi politici, care îºi procurã revista de la sediul redacþiei noastre, pe baza legitimaþiei, beneficiazã de o reducere de 30%.

Revista Memoria TALON DE COMANDÃ (decupaþi) Nr. 1-29...... 12.000 lei/ex. Numele ……………………………...... Nr. 30-32.....15.000 lei/ex. Adresa………………………………...... Nr. 33...... 20.000 lei/ex. ………………………………………...... Nr. 34-35.....25.000 lei/ex. ………………………………………...... Nr. 36/37.....50.000 lei Nr. 38-39.....30.000 lei/ex. ………………………………………...... Nr. 40/41.....60.000 lei Cod…....……… tel………………...... …… Nr. 42-43.... 35.000 lei/ex. Doresc sã primesc ...... ….…...... Nr. 44/45.....70.000 lei ...... Nr. 46...... 45.000 lei/ex...... Nr. 47/48.....90.000 lei Data: ……………………………...... …. Nr. 49...... 45.000 lei/ex. Semnãtura……………………...... …… Nr. 50...... 50.000 lei/ex. Pentru comenzi folosiþi adresa redacþiei Revistei Memoria – Calea Victoriei 133, sector 1, 010071, Bucureºti, tel/ fax. 021/212.97.72, e-mail: [email protected] sau expediaþi talonul de comandã pe aceeaºi adresã ºi veþi primi coletul prin poºtã, cu plata contra ramburs. 143 REDACÞIA REVISTEI MEMORIA MICAELA GHIÞESCU - redactor ºef MIRCIA DUMITRESCU - viziune graficã GHEORGHE DEREVENCU Tehnoredactare copertã - ANCA IONESCU - redactor coordonator Pre Press RH Printing (021.313.97.03) ION DRESCAN Tehnoredactare computerizatã - OANA MATEI - secretar general de redacþie

Consiliu consultativ ANA BLANDIANA, MIRCEA CARP, SERGIU GROSSU, ALEXANDRU PALEOLOGU, ROMULUS RUSAN, DANA ÞÃRANU, ION ÞURCANU FUNDAÞIA CULTURALÃ MEMORIA Calea Victoriei 133, sector 1, cod 010071, Bucureºti. Telefon/fax: (40) 021/ 212 9772 Conturi în lei: RO44RNCB5010000016250001; în valutã: RO76RNCB5010000016250007 – USD ºi RO49RNCB5010000016250008 – EURO; deschise la Banca Comercialã Românã, sucursala sector 1, Bucureºti, Cal. Victoriei 155.

http://revista.memoria.ro; e-mail: [email protected]

Revista Memoria este editatã de Fundaþia Culturalã Memoria sub egida Uniunii Scriitorilor din România ºi cu sprijinul Ministerului Culturii ºi Cultelor din România Abonamente: – abonament curent (4 numere consecutive) – 200 000 lei; – abonament de susþinere – începând cu 500 000 lei. Pentru abonaþii din strãinãtate: – abonament curent (4 numere consecutive) – 40 de dolari SUA (sau echivalentul în altã valutã); – abonament de susþinere – de la 100 de dolari SUA. În sumã sunt incluse toate taxele poºtale ºi de expediere. De asemenea se mai pot face abonamente ºi prin S.C. Rodipet S.A. – P.O. BOX 33-57, FAX 0040-21-222.64.07 sau 222.64.39 telex 11995 – Piaþa Presei Libere nr. 1, sector 1 Bucureºti.

Eventualii sponsori (de care avem atâta nevoie), sau cei care doresc sã susþinã material revista sau Fundaþia, o pot face prin donaþii. Donaþiile se pot face prin mandat poºtal sau cec emis pentru Fundaþia Culturalã Memoria, precum ºi prin conturile Fundaþiei Culturale Memoria în lei: RO44RNCB5010000016250001; în valutã: RO76RNCB5010000016250007 – USD ºi RO49RNCB5010000016250008 – EURO deschise la Banca Comercialã (BCR), Sucursala sector 1 Bucureºti. Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l. Str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureºti, tel./fax 210.51.90 Apariþie trimestrialã Nr. 4/2005 Preþ: 5 lei ISSN – 1220-6369 145

145 146

146 147

147 148

148 149

149 150

150 151

151 152

152 153

153 154

154 155

155 156

156