0 9 x
x ”
”

anul XXIX, nr. 2 i e

l (333)

2 2018

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

9 771220 312105 0 2  Din revista Steaua, nr. 11‑12/2017, reţinem în primul rând inter‑ viul cu poeta americană Alice Notley, al cărei volum de versuri, Câteva numere de magie, a fost recent tradus de Alex Văsieş la Editura Şcoala Ardeleană. De asemenea, merită reţinute textele aniversare dedicate Irinei Petraş, semnate de personalităţi precum Adrian Popescu, Ion Pop şi Mircea Muthu. Demnă de atenţie este şi incursiunea în tanatologie a Alinei Petri, referitoare la jurnalele C bolnavilor terminali. Vlad‑Ion Pappu semnează un eseu în care compară viziunea heideggeriană asupra angoasei cu cea a lui Edgar Papu; textul ar putea fi îmbunătăţit, dacă autorul ar face referire la A analiza pasajului studiat din Ontologie şi temporalitate de Greisch (ar merita amintită, de asemenea, tematizarea kierkegaardiană din Conceptul de anxietate). Atât fragmentele viscerale din poemul F Anul mutilat de Cristina Eşianu, cât şi poeziile semnate de Andrei Dósa şi Cosmina Moroşan de la rubrica Lecturi în atelier, întreţi‑ É nută de Alex Ciorogar, sunt vrednice de interes.  În revista Familia, nr. 11‑12/2017, la rubrica Restituiri, Alexan‑ APOSTROFdru Seres scrie despre Offranville, mica localitate de lângă Dieppe în care Cioran, traducând Mallarmé, are revelaţia renunţării la limba română şi începe să scrie direct în franceză Exerciţii negative, Premiile Uniunii Scriitorilor prima versiune a Tratatului de descompunere. Conform dovezilor expuse de autor, anul „conversiunii” cioraniene ar fi 1946, cu un din România pe anul 2017 an mai devreme decât presupune în mod obişnuit exegeza. De fapt, există indicii chiar mai timpurii referitoare la abandonarea ărţile pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe limbii române în favoarea celei franceze. Ne atrag atenţia, de ase‑ Canul 2017 se depun la biblioteca sediului usr sau se pot trimi‑ menea, eseul lui Ioan F. Pop, conceput din perspectiva fenomeno‑ te prin poştă (Calea Victoriei, nr. 133, sector 1, Bucureşti, cod logiei existenţiale, referitor la Fenomenalismul morţii, precum şi poştal 010071) până la data de 31 martie 2018, în atenţia doamnei Povestea alchimică despre Suflet şi Spirit de Alexandru Pop, care ar Mădălina Marcu. putea fi extinsă şi printr‑o exploatare a relaţiei dintre spirit şi suflet n din perspectiva filosofiei greceşti şi a arhetipologiei jungiene. De asemenea, la rubrica Mediafort, Lucian‑Vasile Szabo descrie în ar‑ ticolul Scriitori şi ziarişti în 1917 situaţia dramatică a publiciştilor Cãrþi/reviste primite la redacþie autohtoni care consemnau dintr‑un Bucureşti ocupat de nemţi. „Oraşul e un iad de murdărie sub un cer de plumb”, remarca su‑ gestiv N. Iorga. yy Elisabeta Pop, Teatrul: intrigă şi iubire, vol I-II, Istorie teatrală, Oradea: Biblioteca Revistei Familia, 2016.  În revista Mozaicul, nr. 1/2018, citim, în primul rând, un bine yy Carmen Firan, Umbra pierdută, Iaşi: Polirom, 2018. întocmit dosar Ştefan Baciu, coordonat de Mihaela Albu, cu texte yy Ioan Drăgoi, Buzunarul cu greieri, Deva: Accent Media, 2017 de Dan Anghelescu, Mihai Niculescu, Steluţa Pestrea Suciu, Ni‑ yy Radu Salvan, Destine şi călătorii, Bistriţa: Charmides, 2017. cholas Catanoy, Georgeta Filitti şi Ioana Diaconescu. Aflăm lu‑ yy Bică Nelu Căciuleanu, Mahalaua Precista, Piatra-Neamţ: Crigaraux, cruri insolite, dar nu chiar secrete, despre poetul avangardist ro‑ 2017. mân: l‑a avut ca profesor la liceul Andrei Şaguna din Braşov pe yy Cornel Jurju, Doina Cornea dincolo de zid. Individualitate, autenticita- Cioran (care era cu 7 ani mai mare); semna cu pseudonimul Cobra te, opoziţie în comunism, Cluj-Napoca: Argonaut, 2017. în tinereţe; a luat la 17 ani premiul Fundaţiilor Regale pentru vo‑ yy Marian Drumur, Satul dintre blocuri, Bucureşti: Eikon, 2017. lumul de debut Portretele poemului tânăr; i‑a luat un interviu lui Fidel Castro, înainte ca acesta să devină dictator; a scris în portu‑ yy Anastasia Dumitru, Vocaţia mărturisirii. 1 Lumina dintre gratii, pref. Ilie Popa, Bucureşti: Editura Fundaţia Culturală Memoria, 2017. gheză şi este considerat unul din cei mai însemnaţi suprarealişti latino‑americani; şi‑a încheiat cariera ca profesor universitar în y y Cristina Văţulescu, Cultură şi poliţie secretă în comunism, Iaşi, Poli- Honolulu, capitala statului Hawaii. Inedite sunt şi recenzia lui rom, 2017. Mario Şerban la cartea lui Sorin Alexandru Şontea, şi cronica Ioa‑ yy Memoria, revista gândirii arestate, nr. 4/2017, Editura Fundaţia Cultu- nei Repciuc la cartea despre stranietate, editată de Cătălin Ghiţă şi rală Memoria. Izabela Dixon, apărută la Oxford, la Inter‑Disciplinary Press. Ş.B. • Fotografia de pe coperta I: Caragiale la Berlin sub portretul n tatălui său, Luca.

Il canto l’incanto il grido, Tre poetesse dell’Europa centro-orientale: Kazimiera Iłłakowiczówna, Kseni- ja Nekrasova, Marta Petreu, con testi e traduzione a fronte, a cura di Krystyna Jaworska, Massimo Maurizio, Roberto Merlo, Stilo Editrice, 2017, 184. Realizat în Departamentul de Literatură Străină şi Cultură Modernă al Universităţii din Torino, pe baza unui grant de cercetare, după cum se preci- Cornel Ţăranu, Eminesciana, cuprinzând trei poeme vo- zează pe pagina a doua, volumul cuprinde trei po- cal simfonice pe versuri de Eminescu şi unul pe versuri ete: o poloneză, Kazimiera Iłłakowiczówna (1888- de Matei Călinescu. 1983), o rusoaică, Ksenija Nekrasova (1912-1958), o româncă, Marta Petreu (n. 1955). Poemele sînt Unica responsabilitate a revistei Apostrof publicate bilingv, antologiile de poeme din creaţiile este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor. celor trei autoare sînt prefaţate de studii extinse, Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text în care informaţiile biografice se combină firesc cu îi aparţine, în exclusivitate, autorului. hermeneutica versurilor. Un volum frumos, făcut cu toată arta filologică a univer- sitarilor italieni. Apostrof

2 • APOSTROF Lecturi Despre revoluţia noastră

Marta Petreu

oarte bine construit Personajul principal, Valer Negrea‑Ne‑ rişti‑terorişti, şi la Suruleşti începe vînătoa‑ Fşi foarte bun romanul grescu, şi el purtătorul unui nume simbolic rea de securişti‑terorişti. Iar Negrea‑Ne‑ lui Eugen Uricaru, Per‑ (Valer, de la Valerian, semnifică puterea şi grescu e desemnat de localnici ca ţap mafrost (Polirom, 2018), sănătatea), este inginer; el a fost exilat, în ispăşitor, drept care urmărit şi sacrificat, în pe tema revoluţiei noas‑ vara anului 1989, din Bucureşti în Suru‑ vreme ce adevăraţii securişti conduc vînă‑ tre din 1989 – revoluţie leşti, sub pretextul că trebuie să închidă toarea. care, după cum enunţă accesul în mina de uraniu, în realitate ca În pagini memorabile, prozatorul de‑ personajele romanului, a pedeapsă pentru că discuta despre regimul scrie încercarea disperată a lui Valer Ne‑ fost de fapt o „implozie“ socialist cu unul dintre muncitorii aflaţi în grea‑Negrescu de‑a se salva, şi anume: in‑ a sistemului, o „lovitură subordinea sa. trînd în mina de uraniu şi căutînd o militară“, un spectaculos şi înşelător balet Iar în acest sat‑fost‑oraş‑minier izbuc‑ presupusă ieşire la celălalt capăt. Înainte de al manipulatorilor din spatele cortinei. Pre‑ neşte, la sfîrşit de decembrie 1989, revolu‑ a muri îngheţat/iradiat, el are viziunea care zentul naraţiunii durează numai cîteva zile ţia, una care imită miniaturizat ceea ce s‑a dă titlul şi semnificaţia cărţii: şi anume, el – de la izbucnirea revoluţiei (să îi spunem întîmplat la Bucureşti. Vechi cunoştinţe de vede permafrostul din partea cealaltă, din în continuare aşa, cum îi spune, cu vădită Bucureşti ale lui Valer Negrea‑Negrescu Rusia; permafrost care, după cum repetă ironie, şi naratorul omniscient), pînă la in‑ (Paulică Becheru, Rafael Cârlan, Neculai de cîteva ori autorul de‑a lungul romanu‑ stalarea noii puteri, care organizează hao‑ Crăciun şi alţii, toţi întîlniţi la restaurantul lui, cîtă vreme e îngheţat nu îngăduie decît sul şi se legitimează prin vînătoarea de te‑ „Acvariu“) apar în prim‑planul revoluţiei, o chinuită viaţă schiloadă, iar cînd se dez‑ rorişti – dar pasaje din roman trimit oricît arătîndu‑şi adevărata lor natură, fie de fan‑ gheaţă se transformă într‑o mlaştină fără de departe în trecut, precum şi într‑un taşti care îşi confecţionează o identitate re‑ fund. timp ulterior evenimentelor din decembrie voluţionară, fie de securişti pioni ai puterii Plin de ironie ce trece firesc în sarcasm, (sînt pomenite mineriadele). Naraţiunea se sovietice (cazul lui Neculai Crăciun). Legă‑ romanul lui Uricaru ne prezintă atît tabloul desfăşoară în două locuri, satul Suruleşti şi turi vechi, de pe vremea cînd sovieticii ex‑ echivocităţilor revoluţiei româneşti din de‑ Bucureşti, legătura intermitentă dintre ele trăgeau uraniu din Suruleşti, se reactivează cembrie 1989 (moment istoric care a fost el fiind asigurată, la nevoie, de şoferul Lun‑ şi iradiază pervers asupra întregului. Eugen haotic, dar numai pentru noi, oamenii din traşu. Uricaru a făcut, în romanul său, cu mijloa‑ stradă, nu şi pentru cei care ţineau sforile De fapt, Suruleşti este figurarea, în mic ce care ţin exclusiv de proză, o întreagă te‑ sîngerosului spectacol), cît şi învăţătura şi cu o întîrziere de‑a clipă, a întregului orie (istorică, sociologică, politică, în fapt o dureroasă a ţapului ispăşitor. Teribilă carte, numit România; ori a capitalei, cu tot ce se „filosofie a istoriei“ de natura celei din care ne pune în faţă teribila alternativă: întîmplă şi se hotărăşte acolo. Aşezată la Război şi pace) despre destinul României pentru noi, cei din fosta zonă de influenţă poalele unui munte în care pe vremuri a comuniste şi postcomuniste. El prinde sovietică, alegerea este între îngheţ şi mo‑ funcţionat, ca exploatare a sovieticilor, o foarte bine latura grotescă a evenimentelor cirlă, a treia cale nu există. Vedem şi noi, şi mină de uraniu, între timp abandonată, din decembrie 1989, haosul (deloc vesel, acum, că un asemenea trecut încărcat şi Suruleşti este localitatea ce nu apare pe nici căci au murit oameni) şi arbitrariul care au distorsionat nu trece de la sine, nu are cum o hartă. Lăsată în paragină (podul dărîmat domnit în acele zile, precum şi natura ma‑ să treacă, ci iradiază malign şi pe termen de ape la inundaţia din 1970 nu a mai fost lefică şi cinică a noii‑puteri‑vechi care acapa‑ lung, la fel ca pehblenda, bolovanul de ura‑ niciodată reparat, telefonul e fără cifre, rează pîrghiile de decizie. În acest sens, niu pe care Valer l‑a descoperit în seiful poate numai recepţiona apeluri, dar de pe personajul Neculai Crăciun apare atît ca un fostului director al minei. el nu se poate suna afară), localitatea stă pion comandat de la distanţă, din Rusia Foarte bine construit şi foarte bine sub suflul îngheţat al minei. Aici nu sînt sovietică, cît şi ca un ambiguu diavol local, scris, sumbrul roman al lui Eugen Uricaru copii (toţi au ajuns sus, pe munte, adică în ce crede în învăţătura pe care i‑o dă consi‑ este mult mai bogat şi mai subtil decît am cimitir), viaţa este schilodită şi redusă la un lierul sovietic Bedelia: cum că numai unii, reuşit eu să‑l prezint în aceste cîteva rînduri. nivel elementar‑sordid (foarte puternice puţini, hotărăsc soarta celor mulţi, deci e Permafrost este o creaţie plină de forţă, o paginile despre coteţele şi cătreţele care important să fii printre cei puţini şi la pute‑ naraţiune care, prin semnificaţiile ei, atacă asigură, într‑o economie de tip autarhic, re; iar el aparţine acestei elite oculte şi are frontal teme majore ale prezentului româ‑ hrana localnicilor). Unica legătură cu lu‑ tot interesul ca la cosmetizarea politică din nesc. Şi dovedeşte, încă o dată, că Eugen mea, cu Bucureştiul de fapt, este, cum deja decembrie 1989 să rămînă în vîrful pirami‑ Uricaru aparţine categoriei restrînse a ma‑ am menţionat, camionagiul Haron Lun‑ dei. Mina de uraniu din locul uitat de lume, rilor prozatori de azi. traşu, care trece rîul Letea cu camionul Suruleşti, apare nu doar ca fostă sursă de n prin vad. Ne aflăm, prin zeci de detalii, în uraniu pentru Rusia sovietică, ci şi ca plină realitate sură şi sumbră a socialismu‑ punctul terminus al permafrostului rusesc lui românesc – şi, totodată, în plin Infern; (permafrostul fiind stratul îngheţat de sol, căci denumirile, cu o rezonanţă foarte fi‑ apă şi metan din regiunile nordice ale Ru‑ rească, sînt de fapt cu tîlc: numele deopo‑ siei – în fapt, ale întregii emisfere nordice, trivă al rîului şi‑al restaurantului, Letea, dar asta nu interesează pentru roman; după precum şi numele singurului om care are savanţii climatologi contemporani, topirea permisiunea să treacă rîul, Haron Luntra‑ acestui strat, ca urmare a încălzirii globale, şu, sugerează că Suruleşti este un etaj de va declanşa o catastrofă globală, căci usca‑ jos, îngheţat, al infernului dantesc. Suges‑ tul îngheţat va fi înlocuit cu mlaştina, iar tie întărită de alte detalii, cum ar fi frigul înmuierea gheţii va elibera în atmosferă care iese pe gura minei, faptul că din loca‑ şi‑n mediu cantităţi enorme de metan, pre‑ litate nu se poate pleca, întrucît Haron, cum şi microbi de multă vreme dispăruţi, precum Caron, îi trece pe călători într‑o dar conservaţi în gheaţă). Spuneam mai sus singură direcţie, dinspre afară în localitate, că revoluţia de la Suruleşti imită cu o întîr‑ niciodată şi invers, pentru că, nu‑i aşa, du‑ ziere de‑o clipă evenimentele din Bucureşti: pă ce‑ai intrat pe poarta infernului nu mai pentru că în capitală noua‑veche‑putere se este nici speranţă, nici întoarcere. autolegitimează prin vînătoarea de secu‑

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 3 Aberaţii istorice şi culturale în anul Centenarului

acad. Ioan‑Aurel Pop

bate prin forţă în urss (1922). Prin ur‑ tură militară, fiindcă era vreme de răz‑ m intrat în anul calendaristic al mare, România se încadrează în regulă, boi. Fireşte, a fost promovată alianţa Centenarului Marii Uniri şi tot mai A fiind departe de a reprezenta excepţia de ţării cu Germania şi au fost luate măsuri mulţi oameni au ocazia, simt nevoia, la regulă. grave, de la desfiinţarea democraţiei primesc invitaţii să se pronunţe în spa‑ În contextul sărbătorii Unirii de la parlamentare până la politica antisemită. ţiul public. Faptul nu este rău în sine, 1859, am auzit „constatarea“ că Româ‑ Dar, aproape toată Europa de atunci a numai că rostirile acestea – mai ales nia, ca şi Germania şi Italia, „s‑a format cunoscut astfel de regimuri condamnate când este vorba despre oficiali, oameni politici, miniştri, analişti politici, repor‑ târziu şi că s‑a înscris şi ea în această şi condamnabile. Ba, România, între teri etc. – sunt luate de unii ascultători, triadă, cu mari derapaje dictatoriale în 1918 şi 1938, a avut două decenii de privitori şi cititori drept literă de lege. Să secolul al xx‑lea“. Remarca nu are niciun democraţie, imperfectă desigur, în vre‑ vedem câteva aberaţii din şirul lung al fundament şi izvorăşte din dorinţa de a me ce în Ungaria regimul dictatorial s‑a celor ce se scriu şi se spun cu această scoate „judecăţi savante“ din ignoranţă. instaurat în 1920. Iar dictatura comu‑ ocazie, inclusiv la ceremonii solemne. România nu s‑a format târziu, ci s‑a nistă ne‑au adus‑o tancurile sovietice şi Recent, un ministru încerca să ne unificat mai târziu, ca şi alte state şi po‑ comisarii sovietici, fiind continuată apoi convingă că România este „singura ţară poare. Altminteri, noţiunea de „ţară ro‑ cu instrumentele locale. Astfel, regimu‑ rămasă în picioare dintre cele făurite mânească“ (perfect sinonimă cu Româ‑ rile totalitare respective nu au nicio legă‑ după Primul Război Mondial, în condi‑ nia, după cum England – adică „ţara tură cu momentul unificării politice a ţiile în care Iugoslavia şi Cehoslovacia au anglilor“ – este sinonimă cu Anglia) este Germaniei, Italiei sau României. dispărut“. Mai întâi că aceste federaţii consemnată în izvoare cam la cumpăna În acelaşi sens, ideea că România s‑a nu „au dispărut“, ci s‑au reaşezat sub mileniilor i şi ii, adică acum un mileniu. format târziu şi că, tot târziu, a devenit forma statelor naţionale şi după princi‑ Una dintre aceste zeci de ţări româneşti şi monarhie a ajuns, pentru unii, un loc piul valid atunci, la 1918, care spune că s‑a chemat mereu (din secolul al xiv‑lea comun, dar unul găunos. Ţările româ‑ fiecare popor are dreptul să‑şi decidă încoace), în mod oficial, Ţara Româ‑ neşti s‑au unificat – cum spuneam – târ‑ soarta. Dar, la finele Marelui Război, nească şi şi‑a asumat în timp misiunea ziu (ca şi ţările germane şi cele italiene), s‑au format, sau re‑format, şi Polonia, de reconstituire a unităţii politice a po‑ dar ele există de peste un mileniu, încă Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, porului al cărui nume îl purta. În al din finalul etnogenezei. Iar monarhia de Austria, iar acestea sunt „în picioare“, cu doilea rând, „derapajele dictatoriale“ nu drept divin (domnul era „din mila lui demnitate şi onoare. Chiar dacă unele au legătură cu momentul unificării sta‑ Dumnezeu“) a fost forma noastră de dintre aceste state – iar între ele se află şi tale, sau al desăvârşirii unităţii politice. guvernare încă de la începuturile statale, România – nu mai au chiar graniţele de Italia şi Germania au cunoscut, într‑ade‑ adică secole la rând. Dinastia de Hohen‑ atunci, chiar dacă unele au fost ocupate văr, dictatura fascistă şi, respectiv, nazis‑ zollern a însemnat instaurarea monarhi‑ ori desfiinţate parţial pentru o vreme, tă, dar acest lucru s‑a petrecut din varii ei constituţionale, ceea ce este cu totul ele au reapărut ca pasărea Phoenix. Ce motive, unele date de crizele şi de frus‑ altceva. De altminteri, Constituţia mo‑ semnifică aceasta? Simplu, că deciziile trările de după Primul Război Mondial. dernă din 1866 a fost pregătită în vre‑ luate de popoare şi validate de Conferin‑ Iar România a trăit o dictatură sui gene‑ mea domniei lui Alexandru Ioan Cuza ţa de Pace de la Paris, din 1919‑1920, au ris în anii 1938‑1940, când, în fapt, re‑ de către fruntaşii români cu studii în fost realiste, corecte în linii mari. Cu alte gele Carol al ii‑lea a instaurat un regim Occident şi după principiile liberal‑de‑ cuvinte, după un secol, arhitectura Eu‑ de autoritate personală. Antonescu a mocratice, reiterate de revoluţiile de la ropei este similară celei din 1918‑1920. colaborat cu legionarii mai puţin de o 1848-1849. Unitatea politică româneas‑ Să nu uităm că în acei ani au apărut şi jumătate de an (septembrie 1940‑ianua‑ că s‑a format târziu, dar mai temeinic Ucraina şi Belarus, înainte de a fi înglo‑ rie 1941), iar apoi a guvernat prin dicta‑ decât altele. De exemplu, Spania s‑a

Cãrþi primite la redacþie

yy Dumitru yy Radu yy Kocsis Vlăduţ, Cărţi Ciobanu, He- Francisko, din două yy Cătălin ralzii, Bucu- Oţet de veacuri, Pavel, reşti: Editura furnici, Târgu Timişoara: Chihlimbar, Institutului Mureş: Eurostam- Iaşi: Polirom, Cultural Ro- Editura Ar- pa, 2017. 2017. mân, 2017. dealul, 2016.

4 • APOSTROF format în secolul al xv‑lea, iar Marea Britanie pe la 1700, dar nu aş zice că unitatea acestora este una perfectă sau indestructibilă. Dimpotrivă, să ne amin‑ tim ce se întâmplă în Catalonia, în Sco‑ ţia, în Ţara Bascilor, în Irlanda de Nord etc. Iarăşi, din dorinţa de a sublinia „for‑ mele fără fond“ sau occidentalizarea noastră târzie şi parţială, unii aduc ca argument slavonismul cultural. Se ştie că românii – cu originea, limba şi nume‑ le venite de la Roma şi cu credinţa răs‑ pândită în latineşte, dar cu biserica şi cu limba cultului, a culturii şi a cancelarii‑ lor medievale venite din Răsărit – au sintetizat într‑un fel cele două moşteniri continentale. Dar aceşti „critici“, nefă‑ când distincţia între limba slavonă şi scrierea slavonă (scrierea cu alfabet chiri‑ lic), ajung la absurdităţi. Las la o parte faptul că limba slavonă a fost la noi o limbă a bisericii şi o limbă cultă, precum • Ioan-Aurel Pop latina în Occident, nu o limbă vie, vorbi‑ tă de popor. Am auzit însă reproşul că de la această formulare nefericită, de noi pagini, fiindcă nu se poate – cum mi‑a „românii sunt înapoiaţi fiindcă au folo‑ moşită – „România 100“ –, unii vecini spus un interlocutor – „urmări acţiunea“. sit slavona până la 1830-1840“. Româ‑ ne‑au şi apostrofat: „Voi sunteţi aici de De aceea, nu ne mai putem mira că nu se nii, prin elitele lor culte – care reprezen‑ 100 de ani, iar noi de peste 1000. Se ştie istorie, nici recentă şi nici mai înde‑ tau în Evul Mediu sub 1% din populaţie poate compara ceea ce aţi făcut voi părtată. Am ajuns la ceea ce voia să evite (nici în Occident nu ocupau o pondere într‑un secol cu ceea ce am făcut noi în acum aproape două milenii şi jumătate mult mai mare) –, au scris numai în sla‑ peste un mileniu de civilizaţie?“ un filosof grec, elev al lui Socrate, Aris‑ voneşte, atât cât au scris, până prin seco‑ Prin urmare, nu numai că nu ştim să tip, adică am ajuns „să stea o piatră peste lul al xv‑lea. Din secolul al xv‑lea, avem construim drumuri bune şi să ne chiver‑ altă piatră“. De unde vine expresia? Fiind primele mărturii de scrieri în limba ro‑ nisim ţara, dar nu ştim nici să aniver‑ întrebat de un părinte la ce‑i va folosi fiu‑ mână, deşi s‑au păstrat ca sigure doar săm, nici să celebrăm, nici să sărbătorim. lui său dacă va face şcoală şi va fi bine cele din secolul al xvi‑lea încoace. Aceste În marasmul general al ignoranţei în educat, Aristip răspunse: „Dacă nu la alt‑ scrieri în româneşte sunt însă redactate care ne mişcăm, receptăm cu nonşalanţă ceva, cel puţin ca atunci când este la tea‑ cu buchii, adică cu semnele chirilice cu‑ minciuni, naivităţi, aberaţii, iar atunci tru să nu stea ca o piatră peste altă pia‑ noscute anterior şi adaptate nevoilor fo‑ când vrem să sărbătorim solemn ceva tră“. Adică să nu stea pe piatra (marmura) netice ale limbii române. Tot din secolul sau pe cineva, ne lovim de ridicol, de amfiteatrului o altă „piatră“, o piatră de al xvi‑lea, din Transilvania, avem şi pri‑ ironie, de confuzii. Ne dăm cu părerea ignoranţă umană. mele scrieri româneşti cu litere latine, în chestiuni istorice, ca şi cum am vorbi Eu mai cred, însă, în îndreptare, care inclusiv variante ale rugăciunii „Tatăl despre fotbal, despre mâncare sau despre ar putea să vină tot prin şcoală, prin nostru“. Sub influenţa Reformei protes‑ modă. Iar când se aude câte o voce avi‑ şcoala bine gândită şi bine făcută, cu tante din secolul al xvi‑lea, şi românii au zată, aceasta se pierde în noianul înşelă‑ dascăli dăruiţi şi mai bine plătiţi (ca să accelerat (prioritar în Transilvania) tre‑ tor al celorlalte voci, încât oamenii de poată trăi şi fizic, şi spiritual) şi cu elevi cerea la limba poporului, la limba româ‑ rând nu mai ştiu ce să aleagă. Am văzut şcolarizaţi integral. Şi ar trebui început nă folosită şi în scris. În a doua jumătate şi articole decente, ale unor oameni seri‑ cu începutul: educarea tuturor celor de a secolului al xvi‑lea, la Braşov, un mun‑ oşi şi instruiţi, care atrăgeau atenţia vârstă şcolară în şcoli bune. Înainte de tean (diaconul Coresi) a tipărit pentru asupra primejdiei dezinformării, articole „analfabetismul funcţional“ trebuie era‑ prima oară în româneşte (tot cu litere întâmpinate de unii, sub masca anoni‑ dicat analfabetismul elementar, fiindcă slave) cărţi religioase. Din secolul al matului sau a pseudonimului, în limbaj avem copii mari (şi adulţi, din păcate) xviii‑lea, s‑a accentuat mişcarea de in‑ grobian, cu vorbe licenţioase, fără res‑ care nu cunosc alfabetul, nu recunosc troducere a alfabetului latin în locul ce‑ pectarea niciunei formule de politeţe literele şi nu pot să scrie nici cu majuscu‑ lui chirilic. O vreme, prin secolul al elementară. le. Prin alfabetizare şi realfabetizare, am xix‑lea, a funcţionat şi un alfabet de putea aspira şi la noi generaţii culturale, tranziţie (chirilic‑latin), dar acesta a fost i totuşi, rămân la opinia că oamenii ca să ne onorăm statutul de „trestii gân‑ repede abandonat. Una dintre primele Şşi, mai ales tinerii, de oriunde şi de ditoare“... măsuri ale lui Alexandru Ioan Cuza (du‑ oricând, caută modele şi au nevoie de n pă 1859) a fost înlocuirea oficială a alfa‑ modele, aşa cum au nevoie şi de certitu‑ betului chirilic cu cel latin, în toate dini. Dacă punem totul sub semnul îndo‑ scrierile şi în toate instituţiile. Prin ur‑ ielii, de la mamă până la patrie, şi de la mare, este straniu să spunem că românii bine până la adevăr şi dreptate, cum vom „au folosit slavona până în secolul al putea duce viaţa mai departe? Dacă vom xix‑lea“. lua în derâdere valorile şi personalităţile şi dacă vom trata lumea asta otova, ce se ai grav, din unele abordări „erudi‑ va alege din moştenirea culturală, din Mte“ recente, mulţi români au înţeles erudiţie şi acribie, din spiritualitate? Aud că România are 100 de ani, fapt care re‑ că unora dintre tineri le este greu să mai iese formal, de altminteri, şi din logo‑ul citească integral romane şi poezii, pe mo‑ Centenarului. Ce să înţelegi, dacă nu tiv că primele sunt prea lungi, iar celelalte eşti cunoscător, din formularea „Româ‑ plicticoase sau alambicate. Nu mă refer nia 100“ sau „100 România“? Or, noi aici la literatura pe suport de hârtie! Nu sărbătorim, în 2018, 100 de ani de la se mai citeşte beletristică nici pe laptop, unirea provinciilor româneşti cu Româ‑ sau tabletă, sau telefon! Nu mai există nia, şi nu formarea României. Pornind răbdarea de a savura un roman de 200 de

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 5 croaţi şi sârbi“. Apoi, Seaton‑Watson (Sco‑ tus Viator), „cel mai strălucit analist euro‑ pean al stării de naţionalitate în Europa timpului său“. Istoricul britanic – „un nu‑ me de legendă“ în descrierea lui Lucian Blaga – a vizitat România şi s‑a întâlnit cu personalităţi importante (Ionel Brătianu, Take Ionescu, N. Iorga, Aurel C. Popovici, Ioan Slavici, Sextil Puşcariu, O. Goga etc.). Despre românii din Transilvania va spune într‑un interviu: „Mi se par mai puţin pesi‑ nu rămâne neatinsă în acest proces de auto‑ mişti românii din Transilvania şi cu mai Oamenii Unirii subminare identitară. multă încredere în ei şi în viitorul neamu‑ Pe acest fundal, Anul Centenarului în‑ lui; pe când, dimpotrivă, cei din regat sunt Irina Petraş cearcă o îndreptare a lucrurilor. O redefinire mai pesimişti, mai timizi în chestiunile ca‑ a încercatei (dinăuntru şi din afară!) condiţii re privesc interesele neamului lor. Şi, în entenarul Marii de român. Editorial, lucrurile promit să fie această ordine de idei, vă pot confirma că CUniri este deja şi va fi înalte şi consistente, chiar dacă nu vor fi românii din Transilvania au convingerea că în continuare prilej de re‑ toate de aceeaşi înălţime şi consistenţă. în lupta lor de emancipare nu trebuie să aducere în atenţia publică Mircea Popa, neobositul, pasionatul is‑ conteze pe un sprijin al românilor de aici“. a unor figuri, evenimen‑ toric literar, a coordonat un volum al Des‑ Au parte de prezentări detaliate slovacii te, documente istorice părţământului Cluj al Astrei, astra şi Milan Hodža şi Urban Vajansky, cehul importante pentru statu‑ Marea Unire (Editura Casa Cărţii de Ştiin‑ Urban Jarnik, „cel care a îngrijit cu devoţi‑ ra noastră identitară. ţă, 2017; Colectivul de redacţie: Mircea une ostaşi români aflaţi în spitalele din Chiar dacă lipseşte, din Popa, Vasile Lechinţan, Vasile Tutula, Praga“, Ludovic Mocsáry („corbul alb“ al nefericire, un proiect coe‑ Maria Vaida). Prima secţiune a volumului, maghiarimii, singurul, după spusele lui rent şi necontroversat la nivel naţional, Temeiurile Unirii, pune împreună texte Iosif Vulcan, „carele [a fost] capabil a se aceste cărţi ale Unirii îl vor suplini în mare despre identitatea naţională, despre conti‑ înălţa deasupra netoleranţei şovinistice“) şi măsură. Număr aici volume precum Istoria nuitate şi unitate semnate de D.D. Roşca Oszkár Jászi, apoi slovacul Milan Hodža, Transilvaniei (Ioan‑Aurel Pop şi Ioan Bolo‑ („…filosofic vorbind, naţiunea ca atare nu dar şi primarul Vienei, Carol Lueger, şi van), ba chiar şi Transilvania din cuvinte, e valoare numai graţie simplului fapt că marele scriitor norvegian Bjørnstjerne antologia editată de Filiala Cluj a Uniunii există. Existenţa ei se justifică prin valorile Bjørnson. Laureatul premiului Nobel este Scriitorilor. Sunt cărţi care vorbesc, pe to‑ de cultură pe care ea le face posibile […] un luptător pentru drepturile naţiunii sale nuri şi din perspective diverse, despre „în‑ Naţiunea îşi găseşte justificare de existenţă (Georg Brandes scria: „Când se rosteşte cercarea“ de a fi român. Folosesc termenul nu ca produs mai mult sau mai puţin trecă‑ numele său parcă s‑ar desfăşura stindardul în mai multele sensuri prezente în dicţiona‑ tor al naturii, ci ca vehicul şi cadru potrivit Norvegiei“), atent şi la situaţia altor popoa‑ re – dificultate, verificare, experienţă, ten‑ şi durabil pentru viaţa spiritului, pentru re asuprite. Într‑un interviu acordat ziaru‑ tativă, osteneală, sforţare, silinţă, străda‑ cultură“ – text citit la Radio în 27 ianuarie lui „Leipziger Abendzeitung“, Bjørnson se nie, străduinţă, impas, necaz, nevoie, 1943), Constantin Daicoviciu, Ion Moga, întreba: „Ce pretenţiuni sunt acestea din suferinţă, chin, durere, pătimire, muncă, Emil Petrovici, Romulus Vuia, Victor partea ungurilor ca să aducă în întreaga povară, primejdie – şi nu uit latinescul Jinga, Gh.I. Brătianu, N. Iorga, Ion Lupaş, Ungarie limba lor la dominaţiune?! Aceasta cĭrcare, a căuta şi a ocoli, trimiţând la cerc ca Victor Papilian, D. Stăniloae. Secţiunile înlesneşte numai incultura“. aspiraţie spre aşezare în limite fireşti, unire următoare – Documentele Marii Uniri. Fău‑ Dintre români, Vasile Goldiş, teoretici‑ şi adăpostire. Mai ales pentru românii ar‑ ritorii, Epopeea Marii Uniri – act de dreptate an al Partidului Naţional Român, pentru deleni, condiţia de român a fost una mereu istorică, Astra şi Marea Unire, Clujul şi Ma‑ care „solidaritatea naţională“ este „cea mai de căpetenie condiţie a reuşitei luptelor pusă la încercare, hăituită. Autohtonia abso‑ rea Unire – adaugă substanţă acestui pro‑ noastre naţionale“. Poporul român, scrie lută (cum o numea Ştefan J. Fay: „Sub ora‑ iect gândit ca unul din seria necesarelor Goldiş, „stă aci, şi nu stă ca un popor cuce‑ şul nostru Alba Iulia se află beciurile cetăţii evenimente editoriale dedicate Centenaru‑ rit, menit stingerii de pe faţa pământului; romane Apulum, sub temeliile ei cetatea de lui. Serie în care Mircea Popa se înscrie în‑ căci dacă ţara a putut fi cucerită, n‑a fost şi piatră şi lemn a dacilor, iar sub ea suprapu‑ dată el însuşi, aducând în faţa cititorilor naţia noastră. Ea stă şi astăzi, după opt‑ sele aşezări ancestrale, care pătrund până la încă un volum: Avanposturi ale Marii Uniri sprezece veacuri, plină de dorul şi de pute‑ epoca de piatră!“) nu i‑a ferit de marginali‑ (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, rea de a trăi, pe care originea sa daco‑latină zare şi opresiune. Românismul şi patriotis‑ 2017, 398 pagini). Cartea evocă figuri ale i le‑a sădit în sufletu‑i nepieritor“; „Cultura mul au fost mereu socotite îndrăzneli meri‑ celor care, străini sau români, s‑au alăturat este astăzi arma cea mai puternică a popoa‑ tând aspre condamnări. Cum am mai luptei românilor ardeleni pentru emancipa‑ relor şi în cât un popor se arată mai apt şi spus‑o şi altădată, miraculoşii ani interbe‑ rea „din chingile unei stăpâniri milenare“. mai accesibil pentru cultură, cu atât mai lici au fost prea puţini şi prea neîndemâna‑ Mai întâi, Roberto Fava, „ziaristul italian multe cuvinte are la o existenţă valoroasă în tici pentru o aşezare, iar internaţionalismul care a relatat de la faţa locului modul în concertul celorlalte popoare“. Au parte de proletar nu le‑a venit nicidecum în ajutor. care s‑a desfăşurat la Cluj procesul memo‑ prezentări atente Vasile Lucaciu, Octavian Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai randiştilor“. Procesul Memorandului, care Goga, Miron Cristea, Nicolae Ivan, buco‑ abile în a‑şi rosti diplomatic revendicările/ s‑a judecat în 1894 la Cluj, în sala Redutei vineanul Ion I. Nistor, basarabeanul Alexei drepturile au transformat naţionalismul ro‑ (azi Muzeul Etnografic), a fost urmărit de Mateevici. cancelariile statelor europene, „s‑au ridicat mânesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat O carte utilă, cu informaţii însemnate voci acuzatoare la adresa regimului anacro‑ „comunistă“), în desuetă atitudine necon‑ scoase din nou la lumina zilei. Mircea Popa nic, de tip feudal din Transilvania, s‑au formă cu europenizarea şi cu globalizarea, reţine şi o descriere a Transilvaniei datorată scris proteste, s‑au organizat marşuri şi în‑ în instrument utilizat în căutare de argu‑ lui Roberto Fava. O transcriu în loc de în‑ truniri de simpatie, s‑au exprimat nume‑ ment electoral. Anul 1989 aducea liberta‑ cheiere: „Stranie ţară Transilvania! Ea se roase adeziuni“. Roberto Fava notează, tea, dar nu şi libera, ferma asumare a iden‑ deosebeşte de toate celelalte ţări din Euro‑ consternat: „Românul e considerat din tităţii. Dimpotrivă, a lăsat loc „ruşinii de a pa şi încetul cu încetul le reaminteşte pe partea compatrioţilor săi maghiari ca unul fi român“, a stârnit nesăbuite puneri la zid toate. Veţi găsi natura septentrională pe care n‑are nici un drept personal ori poli‑ ale unor mari personalităţi ale culturii ro‑ munţii înalţi acoperiţi cu păduri şi la câteva mâne. Societatea românească trece printr‑o tic“; şi, cu trimitere la „vasta închisoare ceasuri de mers verdea câmpie bogată în stranie şi prea lungă criză identitară. Stra‑ pentru naţionalităţi“, cum descria Dela‑ vegetaţie de cereale, în vii, în vesele livezi, nie, căci greu reperabilă în doze atât de acu‑ vrancea Ungaria, „Eu cred că nici o defini‑ care te îmbată de miros sub razele calde ale te şi de a‑tipice la vreun alt neam. Naţional ţie n‑ar putea să zugrăvească mai bine acel soarelui şi‑ţi dă iluziunea de a te afla într‑un şi patriotic sunt, la noi, în continuare, cu‑ focar de agitaţiuni, unde trăiesc sub hege‑ loc de la miază‑zi al Europei.“ vinte de ocolit atunci când nu le ataci cu monia maghiară şi sunt sălbatec reprimate superioritate, în răspăr cu tot ce se întâm‑ în dezvoltarea lor popoare foarte deosebite n plă azi în lume. Nici măcar limba română care sunt români, nemţi, slovaci, ruteni,

6 • APOSTROF Poem de Angela Marcovici

„memoria iubirii, singura în afara aroganţei“

îl vreau pe M.N. – vocea pielea ochii ficşi, puterea, lupta (luptele) lui – centura neagră cu trei dani tăcerea lui, medic în tăcere. eu, smulsă din mine şi aruncată în gura ziarelor sîngeroase, flămînde. flămîndă, de asemenea, şi eu de M.N., de sînge, de melodia lui sacadată. cîntă la acordeon cu picioarele goale îşi mişcă mereu capul la stînga şi la dreapta nu mai pot îndura (înţelege) mi‑e greaţă de atîta plăcere maluri abrupte se surpă şi distrug tot în cale şerpi, şopîrle, animale pline de apă ling nisip şi pietre acoperite cu muşchi verde. muşchiul verde al morţii, pianul verde al morţii, tălpile goale ale plăcerii bătrîneţea mea bolnavă opusă morţii îşi culcă pe acordeon capul cu ochii închişi simte îşi mişcă fără încetare capul cu ochii închişi tace, mişcări de dans cu capul, apare brusc saxofonul. acordeonistul plînge intens gura lui înghite plăcerea şi moartea numai în occident aici, nimic. noi nu simţim cum se mişcă handicapaţii aşa şi M., astfel şi eu, astfel şi această formaţie muzicală departe de lume nu vreau nimic tot simţim şi ne zvîrcolim ca şerpii tăiaţi în două nu cunoaştem plăcerea, doar frînturi de plăcere – aici, în sud‑estul Europei cu graniţe nesigure, cu graniţe înspre ruşi asiatici, cruzime, răzbunare, Vechiul Testament, • Angela Marcovici Noul Testament, aici, zero, pariem pe Vechiul Testament, pariem cu lacrimi în ochii mă înjură fără părere de rău semi‑închişi accept. trebuie. am greşit. umbre pretutindeni din clape ce nu mai rezistă „Eu rezist.“ din multe puncte de vedere. agresiv, am sărit peste. tobe, curat ca lacrima. peste Alex, familie, nu am ţinut cont. sînt bolnavă. M.N. se joacă, pui de urs, jucăria lui preferată, şi eu, bolnavă psihic, pînă la nebunia conştientă. nebunia femeia. endogenă tragică şi el îşi scrie disertaţia nebunia exogenă tragică nebun de legat. prin el. pentru el. să sari obstacole cu şi fără aroganţă, fără limbaj, pur şi simplu. arogantă, invalidă, distrusă, greu ca pe un obstacol fizic. campioni, atleţi, instructori. trebuie să te laşi într‑un anumit fel. genetic. de ce nu se ia în seamă şi această structură infailibilă? M.N. compromis iar eu nu mă pot desprinde deşi ştiu despre dragostea mea patologică pentru tot ceea ce este nereuşit, ce este vorba sălbatic, primitiv dependenţă absolută de nebunie, nucleu psihotic impenetrabil, viclean, obsedat de sexualitate (fără s‑o posede cu adevărat) o lume legată la ochi şi nu pot să lupt împotrivă. aroganţa este violentă, fără impostură. astfel, îmi place. sînt pierdută, destructurată, bolnavă pînă la gîndul bărbatul nebun nu este arogant, este umil pînă la aroganţă. autodistrugerii (a mea şi a celor din jurul meu) aici, sfîrşitul, moartea lui Alex, iubirea mea, salvarea mea, îngerul meu îmi doresc lupta cu această dominaţie inconştientă uneori dar şi conştientă (boala psihică exacerbează aroganţa autentică) chem salvarea, capul este fierbinte şi doare, mi‑e frig mi‑e cald. transpir ca un trandafir strivit sub ploaie eu plutesc pe ape diferite, verzi, curate, transparente sau cînd vine medicul, nu mă ascultă, nu‑l interesează învolburate capul, gîtul, urechile, nasul opace, pline de resturi organice duse spre nicăieri el zice dezbracă‑te, da, bineînţeles, ovarele nu te dor, sînt M.N. psihoză? clar. lupt cu el, tragic. sănătoase rîde, îndesat, puternic, tace. dar sînt bătrînă, mă incită puterea lui, e nebun îmi spun. faţa, uneori dizgraţioasă, se uită fix cînd îmi atinge sternul alteori dulce, copilăroasă să mă vadă cum reacţionez Alex, bolnav, încăpăţînat, uşor deviat psihic 

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 7  îşi usucă hainele ude din timpul zilei îmi închid ochii de plăcere, în final, rămîne pe cearşaf şi curul plin de căcat măduva osoasă albă. mă gîndesc la negrii ce au cîntat prin biserici nu am nici o şansă, nu am un sîn, dar funcţionează temperatura dintre ei s‑au ridicat Mahalla Jackson, Aretha Franklin, din trupul meu ca o trompetă Jimi Hendrix ce anunţă moartea cuiva în timpul în care albul Jim Morrison voia să‑şi reguleze mama nu pot să mă dau la o parte, îl las să facă ce vrea, de seara pînă dimineaţa. altfel se chinuieşte ca peştele pe uscat şi totuşi se uită fix în Janis Joplin sfîrtecată ochii mei cai ce aleargă haotic pe un cîmp plin cu sînge ţinîndu‑se pe braţele lui puternice, fusese luptător şi a avut centura neagră cu trei dani fetiţele slabe, indiscernabile şi care nu pot descifra nimic cînd a făcut liceul militar, a tras cu orice armă pe Magheru e altfel, toate calcă pe tocuri înalte şi subţiri ştie tot despre cum se omoară un om gîtul lor este roz şi burta le este roşie altfel, este ok, medicii n‑au încotro, au depus un jurămînt al băieţii de bani gata nu mai văd decît zei negri în spatele lor lui Hypocrate ca în Fellini, speră, se scălîmbăie, apoi se aruncă pe babe ar fi fost lipsit de onoare să nu‑l respecte preţioase eu mă sufoc, nu fac faţă, mi‑e frică, mă doare cu bijuterii ce ard doar cînd le‑atingi îl vreau şi nu‑l vreau. e clar, e nebun. tequila direct în vena barului ăluia cu afişe peste afişe e clar, sînt nebună. îmi fac rău, plusez şi bodyguarzi umflaţi cu spumă de fragi sînt tandră, dar conştient, nu din instinct, sau poate dintr‑un vîntul bate nestingherit peste chipul unei fete tinere moarte instinct de fată călcată în picioare regula mea este spuma valurilor ce strălucesc în soare de societate, de Dumnezeu, de frică, de frică, de frică – şi ploaia ce urcă la cer tot ca o spumă transsexuali rupţi în două sînt aici, fără medicul meu nebun – ce boală, ca o crimă pe Wall Street să rămînă din mine numai afişul, afişul lui Marilyn Monroe cai şi cal călăriţi de călăreţi tineri cu fusta ridicată nu accept la bărbaţi bătrîneţea cu mîinile acoperindu‑şi coapsele şi pulpele ştia că va muri femeile bătrîne sînt mult mai mişto eu nu ştiu nimic, sînt autistă, au umilinţa lui Simone Weill şi dorinţa de a muri faceţi un afiş cu un cap de fată autistă, prindeţi‑l pe un perete a Virginiei Woolf din centrul oraşului, cu ceva din fier şi nu cu lipici hai, mută‑ţi odată locuinţa în groapă, aici se termină o poveste pe care o ştiu de cînd eram mică familia ta se hrăneşte din tine, de cînd tatăl meu, ofiţerul cavalerist mă lovea cu cureaua tînărul medic se hrăneşte din tine, halal poezie halal poetă cînd groapa este aproape săpată şi iar eu mă hrănesc din sondele din picioarele lui Iisus Hristos groparii se odihnesc pe marginea ei cocioabe acoperite cu pături în care locuiesc copii negri ca cîtă frumuseţe, totuşi, soarele, dimineaţa smoala intensitatea sentimentelor mele deoarece săpunul negru le este băgat pe gît ca hrană iubirea pe care o port şi‑mi curge prin vene părinţi slabi stau sub pămînt cu copiii lor pe cale de dispariţie cîtă suferinţă, cît artificiu, cîtă ştiinţă, cîtă raţiune, orice căruţă cu cai poate dărîma pe oricine cîtă nebunie. hrana lipseşte, frigul este sîngele, vine şi te omoară cu timpul, cîţi cîini scîrboşi şi pisici cu diavolul în ele adună flori de pretutindeni şi tu te scuturi cînd vezi atîta nu mai vreau nimic, decît nimicul. să beau oxigen lichid. splendoare ca o reprezentare să mă întorc în oceanul cosmic al mă tem, cutremurul este singurul care linişteşte, restul este reprezentărilor nisip, oare numai femeile se sinucid, oare numai femeile mor prin nisipul se sfărîmă în mîini, orice fac se dărîmă, se rostogoleşte dezintegrare altfel şi apoi zvîcnesc, zvîrcolirea lor are un singur sens sub dragostea celor care se regîndesc la întreaga frumuseţe moartea se ridică pe cer ca soarele rostesc ceea ce nu se rosteşte, nu mai am încotro. nu am moartea iese din groapă încotro. moartea arde, pecetluieşte negri ce cîntă ca bivolii bolnavi o vagă senzaţie de umilinţă şi foame negri ce cîntă cu toate jucăriile, instrumentele şi mîinile lor o puternică senzaţie de frumuseţe lungi, cu unghii umflate, c‑aşa sînt negrii; linişte linişte linişte linişte ruşii, însă, sînt departe, sub pămîntul lor, monştrii de‑acolo sar linişte linişte ______direct în cer linişte linişte linişte ______mare lucru, ce dacă ei sar direct în cer, acolo sînt îngerii negri linişte linişte nelinişte nelinişte punct îngerii de sus şi îngerii de jos tratamentul corporal al celei ce este Miss România el are 44 ani, nebun, puternic, blînd, delir de urmărire, de se prăbuşesc poeziile ca nisipul persecuţie, se prăbuşesc poeţii ca săracii din cartierele cele mai îndepărtate de influenţă, sexual compromis uşor, inteligent foc, teorii de centru fizico‑chimico‑matematice poeţii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi pe mine mă dispreţuieşte – nu dă doi bani – normal, ce‑aş face hai, Coltrane, hai, Thelonius Monk. în locul lui, habar nu am familia mea, Alex, sora mea, nerelativizaţi, gata cu M.N. – sînt în depresie totală, fără el este plictisitor nesubstituibili, asumaţi ca florile mici de pe un cîmp nesfîrşit oameni urîţi, repetitivi lîngă M.N. stă Ursul şi‑l apără. eu nu dacă aş fi o femeie adevărată aş întrerupe tot mai pot. dar intervine marea şi înfloritoarea plictiseală vreau să mor – vreau să mor. atîtea oscilaţii, vibraţii consistente oricine mă plictiseşte în afara acestui tînăr medic puternic, ca steaua cea mai strălucitoare urît, frumos şi nebun mă chem pe mine însămi, degeaba, nu vin, rămîn aici pe cîmpii sfîşiate de cai şi călăreţi ţărmul negru al oceanului într‑o zonă mai ferită un băiat negru este maltratat de o ce mă voi face fără M.N. vino, M.N., nu mai fi nebun armată de mercenari bătrîneţea, un prag al deznădejdii făcut din lemne curate, el urlă şi dinţii îi sar din gură puternice, compacte pe cer, norii aleargă ca cireada de vaci bătrîneţea – o mare imensă, a morţii. bărbaţi, un foc ce arde în mijlocul lor, moartea, o limită nelimitată a lumii

8 • APOSTROF viteza morţii (acceleraţia) este derivata de ordinul 2 a spaţiului se lovesc de permeabilitatea gîndirii noastre în raport cu timpul (trupul) el, tragic lege distorsionată de mine din pricina vîrstei cosmice ce mă şi totuşi Alex fragilul strînge ca un lanţ peste piept. fragilul, alt Tragic, nu ştiu multe despre el în afara celor care sexul rămîne derivata de ordinul 1 (spaţiul în raport cu se petrec timpul) la suprafaţa relaţiei noastre mamă‑fiu moartea şi bătrîneţea, un singur joc, un singur foc al unei fragilitatea lui fizică, forţa gîndirii lui, invers decît la M. armate Alex, transsexualul, eu, transsexualul, M., transsexualul, trei care face tumbe pe cer cu avioanele cele mai performante lacrimi într‑un pahar opac cu adevărat nu există bătrîneţe şi moarte decît în aer, pentru a nu fi descifrat de lume, de alţi ochi şi alte structuri cu protagonişti performanţi mentale sora mea, sărmana, dragostea mea, neputinţă curată ca lacrima dormit chinuit pînă acum cu M.N. în cap. de care vorbeam atîta dragoste şi iubire de bărbat şi copil posibil psihotici nu dau decît de lacrimi, amîndoi nu dau decît de lacrimi pure, translucide, rotunde ca o sferă ce apropiere viscerală de ei, deoarece sîntem la mare depărtare nu mai poate fi sfărîmată, el, Drumul Taberei, unde l‑am făcut pe îngerul meu irascibil, lacrima nu este tragică Alexandru, ce fac. mă des‑fac. soluţii. retragere, o soluţie. ceea ce şi fac, de eu, în Balta Albă, Diham, fapt. zone neutre, gînduri erotice, decadente, atingeri abia simţite, mama, tatăl meu, sora mamei, Eleonora, sora mea, Matei, răceala lor, mormăiala lor, gîndurile lor teribile Alex, M.N. şi eu? medicul desfigurat în societate, el ştie şi vrea femei tinere, cred tu în noi şi noi în tine şi nu le poate avea? habar n‑am. nu ştiu dacă e bine ce scriu şi ce gîndesc. asta simt acum. eu, în el, înăuntrul lui, lingîndu‑i sîngele tînăr şi curat, lumea stă pe nisipuri mişcătoare organele lui perfecte, la locul lor fragilitate pe toate planurile, la toate nivelurile mîini de doctor, labele picioarelor de doctor, mereu cu ciorapi tot ceea ce este în afara fragilităţii este prostie, putere negri, chiar şi în tenişi exterioară, rigidă, non‑lume. labe fine, complet inodore, incolore etc. rămîn ca eu să mor şi El, şi El (cei doi copii ai mei masculini neinspirată, nenimic, leneşă, prăbuşită, de fapt, incapabilă să, pînă în măduva osoasă, incapabilă să, incapabilă să. chipuri complet neasemănătoare. unul, în mine, sexual, cu sex. celălalt, în afara mea, pentru tatăl – războiul. copilul – miracolul. boala – intensitate. M.N. mine, fără sex, căci e copil.) – tensiunea. sinuciderea m‑ar salva, dar cum, unde? cine să participe de la intensitate la scris poezie, confesiune, dezastru, alături? splendoare, distanţă. cine va ţine pistoalele, săbiile negre? există aşa ceva? structură – suprastructură el, rece ca greaţa, rece ca gheaţa, cu singurul lui organ Alex – eşti o pulă (cînd era copil şi colegii îşi băteau joc de el) în flăcări, puternic. handicapaţii puterea este întotdeauna focalizată, ucisă într‑un singur gest ofiţerii onest al naturii, medicii de urgenţă acela de a o pătrunde, cunoaşte, distruge diagnostic diferenţial M.N. M.A. sexualitatea „urc pe mîna ta violetă şi îmi simt cuvintele M.A. M.A. M.A. oare tu cum eşti? copil la propriu, sînge din printre coapse“ sîngele meu, os din osul meu, comunismul meu creier imobil şi fix ca peştele carnivor care atacă mă simt ca o magrebiană care a intrat (cu forţa?) în literatura M.N. pui de urs, greoi, la fel de fix şi el, la fel de înzestrat în înaltă franceză. a ataca fără rest sau ca o africană cu labiile tăiate şi cusute şi descusute mai fără armament suplimentar apoi înzestrat cu rucsac din piele de animal ucis numai atunci s‑a infectat ireversibil lumea. amîndoi distruşi, autodistrugători şi distrugători de profesie soare, soare, soare. soare ca metalul încins ce se scurge pe îi iubesc cu ardoare, cu patimă, fără nici o ezitare, oare cine pămînt pe cine? soare. iar eu stau pe pat, scriu aceste rînduri antisemnificante n pentru că sînt natură umană de cea mai înaltă calitate creiere diferite, atac identic sînt ai mei, n‑aş putea trăi fără, m‑aş sufoca. „mereu mai singură, mai absolută“ liniştea nopţii la fel de animalică, un animal şi liniştea care are un singur ochi roşu îndepărtat de cer nu e soare, nu e luna de care sînt îndrăgostită, liniştea este întuneric, societate convertită în gaură neagră energie pură, act sexual curat ca lacrima lacrimi amare curg pe faţa timpului şi a spaţiului şi pe faţa mea de piatră duminică, linişte, M.N. în timpul actului sexual, tandru şi liniştit, luminos, te mîngîie adînc, îşi pune capul pe părul meu lung, te atinge uşor, ferm. după, devine de gheaţă, aisberg. Mao, dulceaţa mea ce‑mi place la el? mă întreabă eu zic tot. adică forţa gîndirii lui, revendicativitatea permanentă, revolta, ura, scîrba, dispreţul faţă de lume, asociate cu fragilitatea, probabil diferenţa de vîrstă imensă dintre noi? el, copil, pui de vultur, eu, mama de care are el atîta nevoie,

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 9 Dorul la Blaga, Cioran şi Noica

Giovanni Rotiroti

Dar să privim mai îndeaproape ce spu‑ „Dorul e socotit când ca stare sufleteas‑ ne Blaga despre intraductibilitatea cuvân‑ că învârtoşată, ca o ipostazie, când ca o tului „dor” în alte limbi europene. În pri‑ putere impersonală, care devastează şi sub‑ mul rând, el observă că stările sufleteşti jugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca o cântate cel mai frecvent de poezia populară boală cosmică, ca un element invincibil al upă cum bine se ştie, în Spaţiul miori‑ sunt „dorul”, „jalea”, „urâtul”. Ele alcătu‑ firii, ca un alter ego, ca o emanaţie materi‑ tic, Blaga face distincţie între peisajul D iesc substanţa unei mari părţi din creaţiile ală‑sufletească a individului. Cântăreţul real şi orizontul spaţial inconştient. Cel folclorice. Toate denumesc „stări sufleteşti tratează dorul în consecinţă: i se închină dintâi, peisajul real, este plaiul – adică suc‑ româneşti” nuanţate. Starea de dor – spune sau se luptă cu el, îl transmite sau îl primeş‑ cesiunea fizică de dealuri şi văi – şi coincide Blaga – e „aşa de particulară şi aşa de mult te, îl macină ca pe o materie, îl seamănă ca cu orizontul geografic al conştiinţei. Al împletită din nuanţe, încât de ea ţin până şi pe o plantă. Atâtea forme ale dorului nu doilea, orizontul spaţial inconştient, este vocala şi consonantele însele ale cuvântului prea pot fi subsumate categoriei «personifi‑ „infinitul ondulat”, pe care Blaga îl numeş‑ «dor»”. De aici şi imposibilitatea traducerii cării». Dar toate suportă şi solicită epitetul te spaţiu mioritic. termenului în alte limbi. Blaga spune exact: ce l‑am propus” – adică ipostaza. „Poporul Potrivit lui Blaga, în cultura română, „A traduce de pildă cuvântul «dor» prin ipostazează dorul”. orizontul spaţial inconştient pare să se «Sehnsucht» nu înseamnă a traduce, ci a Procedeul ipostazării stărilor sufleteşti identifice cu peisajul real, cu plaiul. În ba‑ circumscrie o neputinţă. Asemenea cuvinte ca dorul, jalea, urâtul, continuă Blaga, „fe‑ lada Mioriţa, scrie Blaga, „moartea pe plai nu «înseamnă» numai ceva, ci ele fac parte, reşte poezia populară de două grave nea‑ e asimilată în tragica‑i frumuseţe cu extazul prin chiar sonoritatea lor, din ceea ce ele junsuri”. Primul neajuns ar fi „efuziunile nunţii”. Din această perspectivă, se poate înseamnă. Şi tot aşa e cazul stării «jale» şi al sentimentalismului”, care şi‑ar face apariţia afirma că în manifestările creativităţii po‑ stării «urâtului»”. dacă poetul ar compune într‑o stare sufle‑ pulare cuvântul plai exprimă un fel de do‑ tească subiectivă. Or, ipostaza obiectivează rinţă nostalgică inefabilă, cu neputinţă de starea. Al doilea neajuns ar fi „personifica‑ rostit – altfel spus, exprimă dorul. Şi că rea” dorului, care ar duce la „ariditatea acest dor se manifestă prin „ondulaţia rit‑ alegorismului”, ilustrată de poezia bizanti‑ mică deal‑vale, care străbate puternic […] nă. Aşadar, ambele pericole sunt evitate toată poezia” românească. prin „ipostazarea” stărilor sufleteşti, soluţia În acelaşi eseu, Lucian Blaga susţine că găsită de „naivitatea” populară şi „discreta termenul „dor” e intraductibil în alte limbi. cumpătare” proprie creaţiilor poporului Substantivul „dor” provine, probabil, din român. latinescul dolus, dolorem şi desemnează nu‑ Lucian Blaga sugerează apoi posibilita‑ cleul incandescent al dorinţei. Dor înseamnă tea analizării poeziei populare prin prisma durere, chin, zbucium, mâhnire, tristeţe, „filosofiei existenţiale” – aşadar a încercării dar şi dorinţă care dă fiori, nostalgie. Dorul de a defini „specificitatea existenţei umane cuprinde în sine ideea de iubire (în sensul în mijlocul lumii”. Deşi menţionează că de dragoste), de pasiune, şi, în mod deosebit, această perspectivă nu îl seduce, Blaga ză‑ de frământare sufletească. Iar aici mi se pare boveşte o clipă asupra filosofiei contempo‑ important să subliniem intensitatea expresi‑ rane lui. Mai precis, asupra termenului de ei frământare sufletească. O putem sesiza „îngrijorare”, „angoasă”, în care Heidegger mai bine dacă ne gândim la sensul literal al vedea expresia ultimă a existenţei umane. verbului a „frământa”, cel de a pregăti alua‑ Blaga pune viziunea heideggeriană pe sea‑ tul – de pâine să zicem, oricum, un aluat ma atmosferei psihologice care domnea obişnuit, din făină şi apă. Mâinile frământă după război, dar se îndoieşte de „valabilita‑ energic aluatul, îl apasă, îl întorc pe toate tea generală a definiţiei”. Din punctul său părţile, îl „muncesc” fără să‑i dea răgaz. de vedere, pentru a formula o filosofie Forţa acţiunii concrete se transferă şi asupra existenţială, un român ar putea foarte bine expresiei metaforice: sufletul e „frământat” • Blaga să „circumscrie aceeaşi substanţă prin ter‑ aşa cum se frământă aluatul. menul «dor». Dorul s‑ar revela deci ca Să ne întoarcem acum la dor. Dorul s‑ar Trecând la analiza dorului ca motiv li‑ ipostază românească a «existenţei» umane apropia de italienescul duolo, care înseamnă ric, Blaga subliniază că „dorul nu e cântat […]. Dacă se ţine seama de omniprezenţa „durere, jale” şi care figurează în vocabula‑ prin intermediul obiectului spre care e dorului în poezia noastră populară, s‑ar rul unor poeţi ca Dante, Petrarca sau Leo‑ orientat (iubita, casa, familia, peisajul); putea aproape afirma că existenţa e pentru pardi. Probabil Baudelaire l‑ar exprima în dorul e cântat pentru el însuşi, ca stare român «dor», aspiraţie trans‑orizontică, franceză prin deuil, dar şi prin mélancolie aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect existenţă care în întregime se scurge spre sau angoisse, ori prin shakespearianul spleen. e oarecum retăcut sau numai discret ceva”, scrie filosoful în Spaţiul mioritic pu‑ Toate limbile europene au memoria nostal‑ atins”. Aşadar, dorul încetează să mai fie o blicată în 1936 (Ed. Humanitas, Bucureşti, gică a dorului: acedia, saudade, Sehnsucht, stare sufletească subiectivă şi se transfor‑ 1994, pp. 160‑4). Altfel spus, pentru ro‑ desengaño. mă în obiect liric. Blaga numeşte această mân existenţa nu este „spre moarte” sau Pe de altă parte, nu trebuie uitat că legă‑ transformare „ipostazare” şi respinge ter‑ „spre nimic”, ci „spre dor”. tura dintre nostalgia sau dorul de a te afla menul „personificare”. De ce îl respinge? Pentru a înţelege mai bine contextul acasă şi depărtarea de ţinutul de baştină e Pentru că personificarea „nu redă procesul heideggerian, citat explicit de Blaga, trebu‑ ameninţată mereu de primejdia excesului. negrăit de fin ce are loc în sufletul popu‑ ie să facem referire la gândirea existenţialis‑ Acest exces îmbracă forma fanatismului lar”, spune el. Ipostazarea se deosebeşte tă inaugurată de filosoful danez Søren idolatric al naţionalismului împins până la considerabil de personificare atât în sine, Kierkegaard şi, îndeosebi, la conceptul de cultul pământului şi al sângelui, al cărui cât şi prin efectele sale. Iată argumentul angoasă, pe care Blaga îl redă prin „îngrijo‑ chip hidos s‑a arătat în secolul trecut. lui Blaga: rare”. Kierkegaard a introdus cuvântul

10 • APOSTROF „angoasă” (Angst) pentru a desemna condi‑ se numără printre acele cuvinte care nu care românii îl trăiesc ca oscilaţie perpetuă ţia omului în lume. Spre deosebire de frică, sunt decât aluzii la indicibil, emanaţii pali‑ şi resemnată între fatalism şi încredere lip‑ manifestată întotdeauna ca frică de ceva de ale unui acord misterios (E. M. Cioran, sită cu desăvârşire de orice exces. anume, angoasa nu trimite la nimic precis. Les secrets de l’âme roumaine. Le „dor” ou la Paginile lui Cioran despre „tainele su‑ Ea indică starea emoţională a existenţei nostalgie, în Exercices négatifs, volum îngrijit fletului românesc” îi erau bine cunoscute umane nu ca realitate, ci ca posibilitate, în de I. Astier, Gallimard, Paris, 2005, pp. lui Constantin Noica. Intrând într‑un fel sensul că omul ajunge să fie ceea ce este în 115‑120.). de dialog cu ele, Noica îi imprimă ontolo‑ funcţie de alegerile pe care le face şi de po‑ Pentru Cioran, „dor” – alături de cu‑ giei negative a dorului cioranian un nou sibilităţile pe care le realizează, pe care le vinte din alte limbi, ca Sehnsucht, yearning avânt, un soi de relève sau de Aufhebung, concretizează. Omul e pândit în perma‑ ori saudade – este o expresie a vagului. însă o face recurgând la „virtuţile” proprii nenţă de ameninţarea nimicului. Şi dat fi‑ Dorul „exprimă toate indeterminările sen‑ limbii române. Fapt deloc surprinzător, ind că existenţa umană e deschisă spre vii‑ timentale ale unui suflet” şi „înseamnă dacă ne gândim că preferinţa pentru calea tor, angoasa e strâns legată de viitor. nostalgie”. Totuşi, dorul nu se suprapune filosofică a adevărului Fiinţei cuprins în Angoasa îşi face apariţia dinaintea acelui cu nostalgia, deoarece în limba franceză limba română e un fel de „marcă stilistică” orizont temporal în care existenţa poate fie nostalgie e un termen prea limpede, prea – dacă putem spune aşa – specifică filosofu‑ să se realizeze concret, fie să nu se realize‑ clar. Nici comparaţia dintre dor şi Sehnsu‑ ze. Şi trecutul poate să ne provoace angoa‑ cht nu e pertinentă, întrucât Sehnsucht nu să, în măsura în care ni se înfăţişează ca rezolvă tensiunea dintre Heimat şi infinit. viitor – adică sub forma posibilităţii de a se „În timp ce Sehnsucht este mai degrabă o repeta. Iar această posibilitate este iminen‑ năzuinţă spre depărtare, dorul este o depă‑ tă în orice moment. După Kierkegaard, o şire în depărtare”. Aşadar, te simţi pretu‑ culpă, o greşeală din trecut, dacă nu a tre‑ tindeni prea departe. Indiferent unde te‑ai cut cu adevărat, generează angoasă. An‑ afla, te simţi prea departe. goasa atinge orice aspect care ţine de sfera Dorul se conturează pe un fundal de posibilităţii. Este viermele nimicului care suferinţă, străin de fericire. Dorul este con‑ roade în inima existenţei. fesiunea poetică a sufletului ce se caută pe După cum aminteşte chiar Blaga, Hei‑ sine însuşi. El dezvăluie un fel de tristeţe a degger reluase în filosofia sa tema angoasei pământului, o tristeţe care s‑a strecurat şi kierkegaardiene. Heidegger le recunoaşte s‑a stratificat într‑o asemenea măsură în stărilor sufleteşti un rol de prim ordin în sufletul românesc încât a ajuns să‑l defi‑ deschiderea şi revelaţia lumii, le recunoaşte nească. Dorul, „cu sonoritatea sa condensa‑ o valenţă ontologică. Aşadar, pe de o parte tă şi volatilă”, se leagă în primul rând de stările sufleteşti revelează fiinţa în totalita‑ senzaţia că suntem „smulşi din pământ tea ei, iar pe de alta „ne ascund Nimicul pe […], retezaţi de rădăcinile imediate”. Din • Cioran. Foto: Sophie Bassouls. care‑l căutăm”. Pentru a lămuri cele spuse, cauza acestei „dezrădăcinări” ne dorim o voi cita un fragment din lucrarea lui Hei‑ „reintegrare în izvoarele originare, de dina‑ lui de la Păltiniş. Gândirea lui Noica poate degger Ce este metafizica? (în limba română intea separării şi sfâşierii”. Dorul e senzaţia fi înţeleasă ca o dialectică a dorinţei ce în traducerea realizată de Thomas Kleinin‑ că eşti veşnic departe de locul pe care îl scrutează stăruitor resursele neexplorate ger şi Gabriel Liiceanu, care îl redau pe consideri „acasă”. E dorinţa de a te întoarce din cuvintele poeziei, mai cu seamă din Angst prin „teamă”): „Cînd vorbim despre spre finit, spre imediat, de a cuceri ceea ce poezia eminesciană. teamă (Angst) nu avem în vedere acea te‑ aveai înainte de a fi singur. E chemarea Noica spune că anumite cuvinte româ‑ mere destul de răspândită, care nu ţine în pământească şi maternă, fuga de depărtare. neşti dau „o sinteză specifică” născută prin fond decât de un sentiment al fricii ce ne Cioran spune că sufletul parcă nu se mai contopire – nu prin compunere, aşa cum se cuprinde atît de lesne. Teama este funda‑ simte „consubstanţial cu lumea” şi „atunci întâmplă în alte limbi, de pildă în germană mental diferită de frică. Ne este frică întot‑ visează la tot ce a pierdut”. sau în greaca veche. deauna de cutare sau cutare fiinţare bine Cioran vorbeşte despre dor ca despre o Pornind de la supoziţia că sufletul ro‑ determinată care ne ameninţă în cutare sau „virtualitate a eşecului”, „o nostalgie care mânesc e înclinat mai mult spre posibil de‑ cutare privinţă bine determinată. «Frica se interiorizează prea mult”, care „se hră‑ cât spre real, Noica afirmă că limba română de…[ceva anume]» se manifestă de aseme‑ neşte din sine şi pierde contactul cu viaţa”. poate produce „miracole” tocmai datorită nea de fiecare dată pentru ceva bine deter‑ Parcă toate forţele sufletului s‑ar reuni cu nerealizărilor posibilului – datorită posibi‑ minat. […] Când eşti cuprins de teamă […] scopul de a „elabora Vagul”. Dorul, con‑ lităţilor care nu ajung să se concretizeze. toate lucrurile se scufundă într‑un soi de chide Cioran, este vitalitatea unui popor Un astfel de miracol al limbii române este indiferenţă, şi noi odată cu ele. Dar aceasta situată în indefinit. În el se exprimă in‑ şi cuvântul „dor”, care aparţine „zestrei in‑ nu se petrece în sensul unei simple dispari‑ stinctele care s‑au „rătăcit în suflet” şi care telectuale a comorilor limbii” şi culturii ţii, ci, în mişcarea lor de îndepărtare ca şi‑au uitat puterea. Această stare sufletească autohtone. Noica identifică în dor senti‑ atare, ele se întorc către noi. Această mişca‑ românească e înţeleasă, deci, ca o întârziere mentul particular al fiinţei ce pare să apese re de îndepărtare a fiinţării în întregul ei, prelungită necontenit, o întârziere a cărei sufletul românesc cu puternica lui încărcă‑ care ne împresoară atunci când suntem cu‑ finalitate este evitarea oricărei forme de re‑ tură afectivă şi emoţională. prinşi de teamă, este cea care ne apasă. Ni‑ alizare concretă. „Românii au transformat În Cuvînt împreună despre rostirea româ‑ ciun punct de sprijin nu mai rămîne. […] nostalgia într‑un substitut afectiv al răului nească, Noica pune dorul în legătură cu Teama revelă Nimicul. […] Omul însuşi metafizic.“ „exilul” şi cu rătăcirea, cu pribegia şi soco‑ adevereşte în chip nemijlocit – din clipa în Vedem că această perspectivă a lui Cio‑ teşte că termenul are un caracter „de proto‑ care teama s‑a retras – faptul că aceasta ran asupra dorului ia în calcul aportul filo‑ tip” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, p. dezvăluie Nimicul. Cînd nu rămâne decât sofiei lui Kierkegaard şi Heidegger – aşadar 206). Cuvântul „dor” este, scrie Noica, aducerea ei aminte şi cînd totul se pre‑ chiar filosofia despre care Blaga spunea, în „alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi”. schimbă sub limpezimea acum dobîndită a Trilogia culturii, că nu se simte sedus. Însă „Reprezintă o contopire, şi nu o compune‑ privirii, trebuie să spunem: acel ceva de ca‑ contrar lui Blaga, încă din Schimbarea la re. S‑a contopit în el durerea, de unde şi re ne‑am temut şi pentru care ne‑am temut faţă a României Cioran afirma că Mioriţa vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din a fost «de fapt» – nimic. Şi într‑adevăr: constituie o rană deschisă a sufletului ro‑ durere nu pricepi bine cum”. „Dacă un grec Nimicul însuşi – ca atare – a fost prezent” mânesc, definind‑o un blestem poetic şi antic ar fi în situaţia de a traduce pe «dor», (Ed. Politică, Bucureşti, 1988, pp. 40‑42). naţional. Tot spre deosebire de Blaga, în ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi Să revenim acum la problema intraduc‑ Schimbarea la faţă Cioran va interpreta do‑ ar spune: plăcere de durere”. tibilităţii cuvântului „dor” enunţată de rul în sens revoluţionar şi îi va transforma Noica menţionează că, pentru a expri‑ Blaga. Dar să o abordăm din perspectiva constelaţia semantică. Va încerca să‑l facă ma ceea ce indică „dorul” în limba română, unui articol scris de Cioran în timpul răz‑ să treacă dialectic de la „infinitul negativ la germana recurge la compunere, procedeu boiului, mai precis în 1943, când se afla cel pozitiv” în perspectiva unui „eroism întrebuinţat şi în greaca veche. Sehnsucht deja în exil la Paris. În acest scurt eseu tragic”. După Cioran, dorul ar fi trebuit să înseamnă, într‑adevăr, dorinţă arzătoare, despre „dor”, intitulat Le Dor ou la Nostal‑ devină creator al istoriei în România, nu să râvnă, însă şi nostalgie. După Noica, Sehn‑ gie, gânditorul transilvănean scrie că dorul se limiteze la un sentiment al destinului pe 

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 11 sucht ar deriva din Sucht – termen ce de‑ magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca semnează „patima” – în compunere cu oameni, suntem fiinţe purtătoare de ori‑ verbul Sehnen („a simţi nostalgie, a năzui”). zont, ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar Termenul rezultat exprimă deci „patima de tare aproximative, un fel de «Introducere la năzuire”. Filosoful român mai semnalează dor», aşadar, cum sînt cuvintele româneşti şi posibilitatea de a‑l înţelege pe Sucht ca de care amintirăm.“ provenit din verbul suchen, „a căuta”, caz în Prin urmare, dorul este un dar (doron în care „se obţine în cuvântul german: căuta‑ greacă), unul din darurile care se numără re de negăsire”. printre minunile limbii române. El stabi‑ Conform lui Noica, cuvintele „bune, leşte orizontul şi sensul întrebării. Întreba‑ pline” din limba română – printre care şi rea izvorâtă din „zona de dor” este, în fond, „dor” – s‑au născut „din cea neispitită nun‑ dorinţa gândirii care transformă starea lu‑ tă”. Aşadar, sunt cuvinte ce exprimă spaţiul crurilor în posibilitate pură, reactivând creaţiei, al operei, al construirii, al evocării. glasurile lăuntrice ale trecutului – iar aceste Noica vorbeşte chiar despre o „zonă de glasuri îşi şoptesc secretul nostalgic în lim‑ dor”, o zonă în numele căreia cuvântul în‑ bă. Fiind insaţiabilă prin însăşi natura ei, suşi face apel, cheamă, aproape poruncitor, această nostalgie palpită, pulsează la ne‑ pretinzând grijă, cerând o ascultare sau o sfârşit de‑a lungul timpului. cercetare mai profundă. Pornind de la idei‑ Noi, oamenii, suntem – asemenea cu‑ vintelor – „introducere la dor”. În ochii lui Noica, a fi „introducere la dor” înseamnă a restitui întrebării înţelepciunea posibilului, fără a nimici, fără a refuza, ci dimpotrivă, lăsându‑ne fiinţa deschisă în faţa propriei • Eminescu întrebări. Dorul ca întrebare permanent în act pare să‑i educe pe oameni cu privire la dintre cunoaşterea filosofică şi obiectul cu problema plăcerii şi a durerii. Le aminteşte neputinţă de atins al dorinţei, al dorului, pe oamenilor că sunt vorbitori şi muritori. Iar care poezia lui Eminescu pare să‑l posede prin faptul că‑i face să asculte un glas im‑ tainic înăuntrul ei. pulsionat de dorinţă, le redă o făgăduinţă În lumina celor spuse, cred că n‑aş pu‑ indefinită şi vagă pentru viitor. tea găsi încheiere mai potrivită decât lectu‑ „Introducerea la dor” este concepţia lui ra poeziei lui Eminescu Mai am un singur Noica despre intuiţia impulsionată de do‑ dor. rinţă, despre experienţa adevărului care ia asupra sa, la nivel uman, precaritatea origi‑ Mai am un singur dor: nară a Fiinţei şi care, în acelaşi timp, ali‑ În liniştea serii Să mă lăsaţi să mor mentează întrebarea şi posibilitatea însăşi a La marginea mării; rostirii ca sarcină fundamentală şi mereu Să‑mi fie somnul lin evazivă a filosofării. Şi codrul aproape, Aşadar, Noica ne aduce în faţa unei ex‑ Pe‑ntinsele ape perienţe decisive, aproape imposibil de Să am un cer senin. rostit, prin care atingem limitele limbaju‑ Nu‑mi trebuie flamuri, lui. Intrăm „în sau înspre” locul destinal Nu voi sicriu bogat, • Noica unde limbajul se sfârşeşte. Iar acest loc nu Ci‑mi împletiţi un pat este nici indicibilul, nici reprezentarea im‑ Din tinere ramuri. le formulate de Blaga, Noica dă o nouă posibilă a morţii, a lumii sau a adevărului. configuraţie interpretativă cuvântului Dimpotrivă, intrăm „în sau înspre” locul de Şi nime‑n urma mea Nu‑mi plângă la creştet, „dor”, referindu‑se la orizontul pe care‑l unde izvorăşte evenimentul însuşi al între‑ Doar toamna glas să dea pot deschide anumite cuvinte în virtutea bării – care constituie cifrul oricărei gândiri Frunzişului veşted. câmpului semantic care le înconjoară. poetizante. Pe când cu zgomot cad Majoritatea cuvintelor au câmpuri se‑ Acest loc este co‑apartenenţa originară Isvoarele‑ntr‑una, mantice simple, uşor de identificat. Însă a fiinţei şi nefiinţei, a prezenţei şi absenţei, Alunece luna „cele câteva cuvinte care fac aurul limbilor” a apariţiei şi a învăluirii. Datorită acestei Prin vârfuri lungi de brad. sunt înconjurate de un câmp, de o zonă co‑apartenenţe, tot ce ajunge la prezenţă se Pătrunză talanga unde este „loc pentru o înţelegere mai inti‑ înfăţişează totodată şi ca locul unei amâ‑ Al serii rece vânt, mă” – aşadar o înţelegere care nu se epui‑ nări, al unei dislocări, al unei relansări a Deasupră‑mi teiul sfânt, zează nici măcar dacă am dori să‑i „risipim cuvântului în calitate de cauză şi de efect al Să‑şi scuture creanga. magia”. „Zona de dor” este, deci, „această dorului – iar aici vorbim de cauză şi efect margine din jurul cuvîntului”, câmpul care Cum n‑oi mai fi pribeag impulsionate de dorinţă. Acest eveniment De‑atunci înainte, înconjoară cuvântul. Iar Noica o numeşte din limbaj – pe care Noica îl înţelege ca M‑or troieni cu drag „zonă de dor” „pentru că funcţia dorului se promisiune destinală a limbii – izvorăşte Aduceri aminte. dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o din actul neîncetat al întrebării. Iar între‑ Luceferi, ce răsar asemenea lume a începuturilor”, după cum barea neîncetată – simţită sub forma doru‑ Din umbră de cetini, spune chiar el. lui – activează într‑un mod uimitor cercul Fiindu‑mi prietini, În ce fel? Să ascultăm explicaţia lui absenţei. Un cerc deloc nebunesc sau tauto‑ O să‑mi zâmbească iar. Noica: logic. Dimpotrivă, el revelează însăşi pasiu‑ Va geme de patemi „[…] într‑un sens, fiecare cuvânt e o nea actului întrebării în faptul că îşi este Al mării aspru cânt... durere […]. Dacă lucrurile acestea ar putea cauză şi, totodată, efect. Pentru Noica, Ci eu voi fi pământ avea un sens dincolo de planul afectiv, este aşadar, dorul e o dorinţă de absolut a cărei În singurătate‑mi. vorba de durerea de‑a nu putea spune ceva taină nupţială – cea care face posibil impo‑ n fără rest, durerea cuvîntului de‑a fi şi de‑a sibilul – se celebrează în expresia a fi întru. nu fi cuvînt adevărat. Dar, ca şi la cuvântul Contrar lui Noica, Cioran va rămâne «dor», unde apărea pe nesimţite plăcerea în fidel toată viaţa coordonatei nihiliste a do‑ durere, ceva în lipsa aceasta de identitate rului. Pentru el, datorită statutului singular desăvîrşită a cuvîntului îi dă fascinaţia. şi absolut al rostirii poetice eminesciene, Şi atunci, stai în faţa cuvintelor, cum dorul corespunde condiţiei mai „originare” stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună – tragic existenţiale – a „nimicului valah”, nedeterminarea aceasta? S‑o sporim? Sau un nimic înrădăcinat foarte adânc. Un ni‑ să‑i risipim magia? – S‑o risipim fără grijă: mic în care se afirmă ruptura originară

12 • APOSTROF Caragialeştii

„Ultimul Caragiale“ Ramificaţiile unei neînţelegeri

Ion Vartic

ormula „ultimul Caragiale“ din titlul torită consecvenţei cu care Vlad şi‑l ia pe soare despre un alt „venetic“, Ronetti‑Ro‑ Fdosarelor dedicate lui Vlad Caragiale – acest unchi ca model spiritual. Sigur, toată man: „A murit zilele trecute şi stă acum pe care au apărut în revista Apostrof, nr. 12, genealogia Caragialeştilor stă sub pecetea veci împămîntenit în pămîntul Moldovei, 2016, şi nr. 1, 2017 – a provocat unele ne‑ tainei graţie „biblicului“ Stefanos, care, pe care îl iubea atît de mult“. dumeriri şi reacţii orale ori scrise la fel de „uitîndu‑şi“ numele de familie şi ţinutul Ramura lui Luca (Luki) Caragiali duce confuze. Să le iau pe rînd. Mai întîi, mi s‑a natal, îşi împămînteneşte urmaşii în Bucu‑ mai departe gustul întemeietorului pentru replicat că Vlad Caragiale ar fi fost mai... reşti prin pămîntul în care e îngropat. Su‑ gestul inexplicabil, pentru indescifrabilul Caragiale dacă ar fi fost fiul lui Mateiu sau gestia aceasta de sorginte biblică (legată de rămas, ca urmare, sub pecetea tainei. Ast‑ al lui Luki, iar nu doar acela al Ecaterinei înrădăcinarea prin moarte într‑un loc stră‑ fel, Luca – deşi împreună cu Ecaterina Ka‑ Caragiale. La o asemenea obiecţie retrogra‑ in) apare mai întîi, încă neclar articulată, la raboas îi are pe Ion Luca şi Elena – nu va dă, prin care e exclusă linia femeiască din‑ Costache Caragiali, fiind mai apoi explicit tr‑o genealogie, a răspuns de mult Sextil formulată de nepotul Ion Luca într‑o scri‑  Puşcariu în atît de inteligentele lui comen‑ tarii la Spiţa unui neam din Ardeal, sublini‑ ind că „o genealogie care ţine seama numai de bărbaţi mi se pare, dacă nu greşită, in‑ completă. Aşa după cum o naţiune nu dis‑ pare, ci îşi schimbă numai numele, tot ast‑ fel un neam. Poporul roman n‑a dispărut deodată cu căderea imperiului, ci trăieşte mai departe, amestecat cu alte neamuri, în popoarele romanice. (...) Tot astfel un neam (...) n‑a pierit deodată cu cei din ur‑ mă ce purtau numele moştenit, ci trăieşte mai departe în cei ce poartă alte nume dar se trag din acelaşi neam“, cu concluzia: „Tocmai femeile au fost acelea care au per‑ petuat însuşirile moştenite şi agonisite în familie“. Acesta e şi cazul Ecaterinei Cara‑ giale, dedicată toată viaţa cultului „nume‑ lui strămoşesc“ consacrat de Ion Luca, fă‑ ră, însă, să‑i inhibe fiului ei, Vlad Caragiale, însuşirile psihice moştenite şi agonisite de la unchii săi Mateiu şi Luki. Alţi comentatori ai dosarelor mi‑au re‑ • Luca Caragiali, tatăl lui I.L. Caragiale • Costache Caragiali, unchi al lui I.L. Caragiale proşat, apoi, calificativul de „ultim Caragi‑ ale“ acordat lui Vlad, amintindu‑mi că există astăzi şi alţi descendenţi ai lui Cara‑ giale, mai precis, alţi „strănepoţi“ ai aces‑ tuia. Reproş făcut pe negîndite ori din ignoranţă. Căci o să se vadă imediat de ce aici nu poate fi vorba de nici un „străne‑ pot“ (termen care aici e, oricum, cam im‑ prudent şi abuziv). „Vlad, ultimul Caragia‑ le“ îşi are explicaţia implicită. Nu credeam că trebuie să o fac, pedant, explicită. În‑ trucît toată materia respectivelor dosare se referă, cît se poate de clar, doar la o singură ramură a Caragialeştilor, aceea a lui Luca şi a fiului său Ion Luca. Or, în acest sens, Vlad este, evident, ultimul Caragiale, fiind unicul nepot direct, fără urmaşi, al drama‑ turgului.

rborele genealogic al ramurii Luca ACaragiali are o coerenţă internă remar‑ cabilă. De‑ar fi să pomenesc doar felul în care un corp străin care răsare pe la mijlo‑ cul trunchiului, Mateiu Constantinescu, este integrat definitiv în familie numai da‑ • Iorgu Caragiali, unchi al lui I.L. Caragiale • Vlad Caragiale, nepotul lui I.L. Caragiale

DOSAR Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 13 14 • APOSTROF DOSAR DOSAR Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 15  repet adesea, dojenindu‑l: «Degeaba spui ocmai de aceea am simţit nevoia să re‑ divorţa, niciodată de Caliopi, actriţă şi, mai că eşti om de geniu... »“. Tot ea îi dă în Tdau, prin nişte arbori genealogici inde‑ ales, cîntăreaţă de operă foarte dotată, cu o vileag şi strategia de înşelat închipuit: pendenţi, ramificaţiile clanului Caragiale, origine destul de exotică, basarabean‑gre‑ „Pleca dimineaţa de acasă să‑şi vadă de extrem de revelatoare prin diferenţele din‑ cească, şi, se pare, de o eleganţă vestimen‑ treburi şi peste o jumătate de ceas mă po‑ tre ele. E vorba de trei ramuri, de fapt chiar tară ce amintea de aceea a Iasomiei Caragi‑ meneam cu el înapoi. Venea cu birja să mă de trei familii, care, în ce priveşte comuni‑ ali (soţia lui Costache). Mi se pare clar că vadă şi pleca iar... Pînă la prînz se mai în‑ carea dintre ele, sînt închise aproape ca niş‑ anii săi de convieţuire cu Caliopi circum‑ torcea de două‑trei ori“. Aşa că nu e de te monade. Cum şi reiese din scrisoarea din scriu stadiul estetic din biografia lui Luca, mirare că, pe motivul acestui complex, 25 februarie 1912, în care Ion Luca mulţu‑ el însuşi actor meteoric în acea perioadă. Ion Luca a făcut nu numai variaţiunile meşte pentru felicitarea trimisă de copiii lui Dar, evident, ar fi cu totul hazardat, în comice din Noaptea furtunoasă, ci şi acelea N. Caragiali‑Costache cu ocazia împlinirii lipsă de alte indicii, să presupun că Luca, tragice din traducerea lui comprimată a de către scriitor a vîrstei de şaizeci de ani. legalizîndu‑şi ruptura de Caliopi, ar fi avut renumitei nuvele cervantine Curiosul pe‑ Precizez, nu fără motiv, că destinatarul de senzaţia obscură că, totodată, îşi reneagă depsit. Iată acum şi al doilea argument care pe plic, Nicolae Caragiale, are deja peste complet deceniul său de coexistenţă artisti‑ ilustrează, încă o dată, coerenţa internă a douăzeci de ani: „Bunii mei nepoţi... că. Cîndva, în cursul lui 1848, începe rela‑ ramurii Luca. E binecunoscut felul nevro‑ Regret şi eu că nu ne cunoaştem încă per‑ ţia lui cu Ecaterina şi, deci, trecerea la un tic în care Ion Luca şi‑a protejat copiii (cu sonal, dar să sperăm că odată tot ne vom mod de viaţă burghez. La fel se va întîmpla atît mai mult cu cît pierduse, la vîrste cunoaşte“... Incomunicabilitatea aceasta şi cu fiul său – desigur, la un nivel superior, foarte fragede, două fetiţe). De această dintre familii provine, în primul rînd, din pre‑thomasmannian – cînd, din spaţiosul anxietate s‑au contaminat şi Alexandrina, faptul că ele au note dominante diferite. său apartament berlinez, dotat şi cu mena‑ şi Tuşki, care l‑au crescut într‑un mod Astfel, în ramura lui Costache Caragiali jeră şi două bone, scriitorul decretează: „eu asemănător pe Vlad, ca într‑o seră, mai cu precumpăneşte, încă de la întemeietor, sen‑ sunt un burghez“. Să revin însă la Luca şi la seamă că erau, pe deasupra, marcate de timentul dramatic, chinuitor, al insatisfac‑ problema lui maritală. Probabil că, tocmai şocul trăit la moartea prematură a lui Luki ţiei provocate de neîmplinirea deplină. În pentru a raţionaliza, cît de cît, refuzul său Caragiale. La Vlad, aceeaşi spaimă, prelu‑ sensul acesta, sigur că, la cu totul alt nivel, inexplicabil de a divorţa, persistă în familia ată de la ascendenţi şi amplificată, a preci‑ Costache pare să semene cel mai mult cu lui Ion Luca ideea că însăşi Ecaterina Kara‑ pitat, pur şi simplu, în refuzul paternităţii: tatăl său, depresivul Stefanos (e şi singurul boas ar fi trecut mai întîi printr‑o căsătorie „...copiii îl nelinişteau“, mărturiseşte Si‑ dintre urmaşii acestuia care îşi botează un despre care nu se ştie cum s‑a desfăcut. mone Lemaire-Caragiale, soţia lui Vlad. copil cu numele de Ştefan). Aşa că, în felul Oricum se vor fi petrecut lucrurile, actul „El n‑a avut copii. Mi‑a spus că, dacă ar fi lui – ca să folosesc expresia preferată a ne‑ de botez al lui Ion Luca – descoperit pînă la avut copii, ar fi înnebunit. I‑ar fi fost în‑ potului său Ion Luca – Costache Caragiali urmă, aproape magic, de către arhivistul C. grozitor de frică pentru ei – să nu cadă, să este şi el un „om fără noroc“, întrucît apă‑ Popescu‑Cadem – debutează în mod misti‑ nu se accidenteze, să nu fie bolnavi... Mi‑a rut prea devreme în teatrul românesc. Ar fi ficator: „...au născut Iecaterina cu legiuitul spus: «Nu aş fi putut avea copii!»“. putut să fie tragedianul epocii sale, dar pu‑ dumisale soţ Dl Luca Caragiali...“. Din ca‑ Din analiza arborelui genealogic al ra‑ blicul lui nu era încă apt decît pentru vode‑ uza echivocei sale situaţii civile, mai tîrziu, murii Luca Caragiali, care cristalizează o vil. După cum străfulgerările lui geniale de autorul Scrisorii pierdute, aflat în plină no‑ familie de sine stătătoare, se poate constata gînd capătă cu greu expresie într‑o română torietate, se va trezi pus, din punct de vede‑ că, în realitate, nu există nici un strănepot încă neînchegată. De altfel, dintre primii re juridic, în cîteva situaţii jenante, apelînd direct al lui Ion Luca. Nu mi‑am imaginat, noştri dramaturgi, inclusiv Alecsandri, atunci cînd am alcătuit dosarele referitoare doar la Costache putem găsi şi cîte un nu‑ şi el la declaraţii şi acte mistificate. Unele în 1 care – cum le descîlceşte Şerban Cioculescu la Vlad Caragiale , că diverşi cîrcotaşi igno‑ cleu de dramă modernă şi de metateatrali‑ – se dă drept fiul „madamei“ Caliopi şi, ră total faptul că, pe lîngă ramura lui Luca, tate. În sensul bun, real, al numelui, el este mai apoi, susţine chiar că Luca sin Ştefan mai există încă două ramuri distincte, aceea un fel de Salieri, eclipsat de „fosforicul“ nu ar fi, de fapt, Luca Caragiali. De aceea, a lui Costache şi aceea a lui Iorgu, fraţii Millo, actor înnăscut, dar profund egoist, e cu atît mai inexplicabil de ce acest fapt nu săi (surorile lor, Anastasia şi Ecaterina, interesat doar de „arta ca fact de comerciu“. l‑a determinat pe Ion Luca să clarifice şi rămînînd celibatare). Or, aici e locul să Directoratul lui Costache la Teatrul cel juridic recunoaşterea fiului său Mateiu Ca‑ amintesc faptul că, în ultimii ani, mai Mare din Bucureşti (pe care l‑a condus din ragiale, care, la rîndul său, şi‑a confecţionat mulţi ziarişti au făcut interviuri cu cîte un 1852, chiar de la inaugurare) s‑a sfîrşit cu el însuşi un substitut de act de naştere de‑a descendent al Caragialeştilor sau au scris un faliment şi o punere sub sechestru a de‑ dreptul matein, adică fantasmagoric. De despre aceştia, etichetîndu‑i, însă, automat corurilor, costumelor şi repertoriului tru‑ altfel, spre sfîrşitul vieţii sale, Mateiu însuşi drept urmaşi direcţi ai lui Ion Luca pei, iar, la sfîrşitul vieţii, actorul‑drama‑ va fi bîntuit de fantasma de a avea un fiu Caragiale. De fiecare dată s‑au folosit ti‑ turg a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi ilegitim. În fine, ca sub un blestem al tainei tluri cît mai senzaţionale, de tipul „străne‑ o mulţime de cărţi. În semn de respect, stau şi cîteva momente cruciale din biogra‑ potul marelui scriitor“, avîndu‑l întotdeau‑ posteritatea imediată l‑a numit „Caragiali na ca termen de referinţă pe autorul Scrisorii fia spectaculoasă a lui Tuşki Caragiale. E ăl bătrîn“, iar urmaşii îşi vor marca ascen‑ pierdute. Nu numai pentru că acest fapt foarte probabil ca unele dintre acestea – cu denţa semnînd „Caragiali‑Costache“, atrăgea atenţia cititorului asupra articolului repercusiuni şi asupra destinului lui Vlad – ducînd însă, totodată, mai departe, şi moş‑ sau reportajului, ci şi pentru că ziariştii re‑ să fi rămas neclarificate complet şi pentru tenirea ghinionului, a neîmplinirii şi a sără‑ spectivi nu aveau, de fapt, cunoştinţă de fiul ei. ciei paterne. ramificaţiile genealogice ale Caragialeşti‑ Cum se vede, sînt destule probe care Exemplar este, în acest sens, cazul fiului lor. Citabil, în acest sens, este Victor Bârlă‑ arată coerenţa internă a ramurii Luca Ca‑ său cel mai mic, Nicolae Caragiali‑Costa‑ deanu, care, într‑un text entuziast‑ridicol – ragiali. Să mai adaug două argumente. che. E, la un nivel mult sub acela al tatălui, preluat cu seninătate de către Al. Mirodan Primul e legat de faptul că, dintr‑o scri‑ frizînd chiar grafomania, poet, prozator şi în dicţionarul său „neconvenţional“ – îl soare a Ecaterinei Karaboas, din 1852, dramaturg. I‑a apărut un „poem fantezist“ pune pe un descendent sub aureola „ilus‑ reiese că Luca suferea deja de complexul despre Eminescu murind şi i‑ar fi fost juca‑ trului său străbunic“ Ion Luca Caragiale, lui Jupîn Dumitrache: „În scrisoarea (...) tă, „în beneficiu“, pieseta Misterele Dracu‑ deşi, dacă e să respectăm adevărul genealo‑ care am primiit‑o, am înţeles nişte frasuri lui. E cît pe ce să fie jucat de celebrul I.D. gic, străbunicul este, în realitate, un Nico‑ Ionescu – adică de acel Ionescu de la „Iuni‑ prea ciudate, că adică fiind depărtat de lae Caragiali, rival ghinionist al vărului său on“ al lumii Nopţii furtunoase – cu „come‑ mine, să nu te uit, şi că să dea Dumnezeu primar Ion Luca. Faptul că orice descen‑ dia locală“ Liberali-Conservatori, dar, cum să nu roşesc cînd vei da faţă cu mine. Alt dent este asociat mecanic cu autorul Mo‑ aflăm de la Ioan Massoff, „Direcţia genera‑ nimic nu‑ţ zic decît păcat că apropie 4 ani mentelor constituie, pînă la urmă, o insultă că trăim amîndoi, şi încă n‑ai cunoscut la adresa nedreptăţiţilor – prin uitare gene‑ lă a teatrelor sesizează chiar în ziua premie‑ inima lu Cati, îmi pare destul de rău, şi rală – Costache şi Iorgu Caragiali, doi pio‑ rei Prefectura poliţiei Capitalei şi reprezen‑ m‑a mîhnit prea mult zadarnicile idei ale nieri ai teatrului românesc. taţia este interzisă, întrucît piesa «nu a fost tale“. Complexul respectiv, agonisit de la aprobată de Comitetul teatrului»“. Premie‑ tată, dacă nu cumva chiar de la anxiosul 1 Semnul de legătură dintre familia Chintescu şi fa‑ ra acestei piese de revistă politică ar fi tre‑ milia Logadi din arborele genealogic al lui Vlad Stefanos, reapare la Ion Luca, fiind dezvă‑ Caragiale indică faptul că, prin înrudire, primul soţ buit să aibă loc la sfîrşitul verii lui 1884. Ca luit de Alexandrina: „Ţinea la mine al lui Tuşki, Vasile Geblescu, şi ultimul ei soţ, Petre un făcut – „Ciudat lucru, ce‑i drept... Al enorm, dar era gelos. Ceea ce mă făcea să‑i Logadi, sînt veri de al doilea. 

16 • APOSTROF DOSAR DOSAR Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 17  să amintesc faptul că G. Călinescu l‑a întîl‑ sătoreşte cu Vasile Toneanu, pe atunci tînăr dracului!...“, cum ar exclama eroii Momen‑ nit pe acelaşi Nicolae N. Caragiale „în casa actor, care tocmai fusese angajat, în 1888, telor – în aceeaşi toamnă are loc premiera poetului Ion Barbu“. E un loc în care se de directorul Ion Luca Caragiale, la Teatrul fulminantă a Scrisorii pierdute, comedia de putea răspîndi o altă legendă referitoare la Naţional din Bucureşti. La fel ca şi socrul moravuri politice a vărului său Ion Luca. Ion Luca, aceea despre aşa‑zisa lui moarte său Iorgu, Vasile Toneanu avea şi el înclina‑ De cîte ori Nicolae Caragiali încearcă să fulgerătoare în braţele Cellei Delavrancea. ţie spre rolurile comice, spre vodevil şi ope‑ pătrundă pe scena Naţionalului bucureş‑ O asemenea poveste nu putea să displacă retă. Dubla ereditate teatrală se manifestă, tean, el dă peste această rudă iritantă a sa, unor erotomani frenetici ca G. Călinescu şi însă, şi la Virginia Caragiali, care, prin do‑ care pare să‑i inhibe iniţiativele de a‑şi im‑ Ion Barbu. De altfel, Al. Piru, alt satir, a liul spectacular afişat la moartea vărului pune sub lumina rampei creaţiile teatrale. declarat public, nici mai mult, nici mai pu‑ său primar Ion Luca, a declanşat un mic În vreme ce Scrisoarea pierdută se joacă în ţin decît într‑o conferinţă universitară, că scandal de presă. Ea a fost etichetată într‑un prezenţa perechii regale, Nicolae, ghinio‑ ştie această istorie de la Călinescu însuşi. ziar drept „excroaca voalată în negru“, iar, nist şi om sucit, prezintă Naţionalului dra‑ (Cineva care pomeneşte obsesiv povestea în L’Indépendance roumaine, a apărut o ma în versuri Cocoşeatu, pe care, de altfel, complimentează Filologia bucureşteană, aşa‑zisă precizare, arogantă, a familiei ber‑ şi‑o şi retrage imediat. Căutînd prin arhive, susţinând că a mai auzit-o şi de la „alţi pro‑ lineze, în spatele căreia, aşa cum crede şi Mihai Apostol mai găseşte o situaţie simi‑ fesori“.) Dacă ar fi să luăm de bună această Barbu Cioculescu, se ascunde, cu siguran‑ lară. Tot în toamna lui 1884, N. Caragi‑ poveste, ne‑am găsi într‑o adevărată situa‑ ţă, Mateiu Caragiale. În notă se spune că: ali‑Costache se înscrie la concursul de dra‑ ţie poliţistă de tip Agatha Christie: com‑ „Le seul membre de la famille qui réside à maturgie al Teatrului Naţional cu piesa plici, toţi cei prezenţi în casa în care s‑a l’heure présente dans le pays est M. Mathieu – „în 1200 versuri lungi“ – Doctorul milos. petrecut decesul scriitorului – adică Ale‑ Caragiale; ceci afin d’eviter toute confusion Destinul ironist face ca el să concureze cu xandrina, Luki, Tuşki, Cella, eventual şi avec les personnes qui se servent d’une si‑ acelaşi văr primar, care se prezintă şi el la menajera şi cele două slujnice – se decid cu militude de nom pour commettre des actes concurs cu D‑ale carnavalului. E aproape rapiditate să prezinte un alt scenariu despre incorrects“. Precizarea induce în eroare, de prisos să adaug că Nicolae îşi retrage din ultima seară şi noapte a lui Ion Luca; faptul vorbind cu rea‑credinţă doar despre o nou piesa, „din motive pe care «le comuni‑ că absolut toţi povestesc şi repovestesc înt‑ aşa‑numită „similitudine de nume“, cînd, că verbal» directorului general al Teatrului împlarea în acelaşi fel, respectînd cu stricte‑ în realitate, este vorba despre o reală şi Naţional“. ţe aceleaşi şi aceleaşi detalii, l‑ar face pe apropiată relaţie de rudenie. Cîteva zile mai Ciudatele încrucişări de paşi dintre cei Hercule Poirot să ghicească că, în adevăr, tîrziu, prevenită, desigur, de conţinutul doi veri în lumea teatrului par să fi avut lucrurile s‑au petrecut cu totul altfel. Sche‑ impertinentei note, familia berlineză în‑ urmări persistente în familia Caragiali- ma e neverosimilă chiar şi pentru un ro‑ cearcă să repare lucrurile printr‑un alt co‑ Costache. Aici intră în scenă ca protagonist man, darămite în realitate. E cu totul im‑ municat, subliniind că precizarea mascat al doilea Nicolae, fiul celui de mai înainte. probabil ca toţi cei menţionaţi să fi făcut cu mateină nu s‑ar fi referit deloc „la fiii şi ne‑ Este ziarist, redactor la revista Argus şi la premeditare un asemenea scenariu pentru a poţii lui Costache Caragiali“ şi nici „la des‑ agenţia „Rador“. A debutat la România acoperi presupusul scandal. Cu atît mai cendenţii lui Iorgu Caragiali, deoarece Lu‑ muncitoare şi a fost secretar‑adjunct de re‑ puţin că Luki şi Tuşki şi‑ar fi permis să in‑ ca, Costache şi Iorgu Caragiali au fost fraţi dacţie la Viitorul social, fiind, deci, implicat venteze anumite informaţii privitoare la buni“. Dincolo de aceste anunţuri şi dez‑ în mişcarea socialistă, alături de prima sa ultima noapte a scriitorului. minţiri, un lucru este clar: cele trei ramuri soţie, Beti Abramovici. La un moment dat, Revenind acum la arborele genealogic s‑au dezvoltat ca familii diferite, între care a avut un conflict violent cu Ana Pauker, cu al ramurii Costache Caragiali, ar mai fi de relaţiile nu par să fie întotdeauna cordiale, urmări nefaste asupra familiei sale. Aici, remarcat faptul că Virgil, fiul celui de‑al ba chiar, după cum se observă din cînd în însă, ne interesează cu totul altceva. Şi anu‑ doilea Nicolae, a fost el însuşi ziarist, lu‑ cînd, sînt chiar suspendate. me faptul că acest nepot de fiu al lui Costa‑ crînd la Informaţia Bucureştiului. Are, îm‑ Întorcîndu-mă la arborele lui Iorgu Ca‑ che şi văr de‑al doilea cu Mateiu, Luki, preună cu Beti Zilberman, publicistă ea ragiali, ţin să subliniez, din nou, faptul că Tuşki, în plină maturitate!, îi împărtăşea însăşi, un urmaş, Vlad Caragiale, arhitect este cel mai pur şi perfect circular pe linie verbal, prin 1939, lui Şerban Cioculescu, la Paris, care, prin meserie şi pasiunea de teatrală. Astfel, fiul Virginiei şi al lui Vasile că „Ion Luca, la înmormîntarea lui Costa‑ fotograf, ilustrează latura artistică, nu de Toneanu, Constantin Toneanu, este şi el che, a intrat prin efracţie în casa lui şi i‑a tot stinsă, a ramurii. actor de comedie, de operetă şi de revistă, sustras comediile ce i‑au asigurat celebrita‑ precum şi regizor şi conducător de trupă tea“. Este clar că el colporta o legendă care n felul său, revelator este şi arborele ge‑ (pe profilul bunicului său Iorgu şi al pro‑ circula în familia Caragiali‑Costache şi Înealogic, foarte „curat“, al lui Iorgu Ca‑ priului său tată). Fratele mai mic al lui care, cu siguranţă, îşi are punctul de pleca‑ ragiali, un adevărat concentrat de teatru. Constantin, Vasile V. Toneanu, a fost tea‑ re în rivalitatea nedeclarată dintre primul Începe cu un actor‑dramaturg, căsătorit cu trolog, dedicînd o monografie tatălui său şi Nicolae şi Ion Luca („vinovat“, pe deasu‑ o actriţă (binecunoscută şi ea la vremea ei). dîndu‑ne, în acelaşi timp, informaţii şi pra, şi de împingerea în uitare a unchiului Din mariajul lor supravieţuiesc două fete. despre Iorgu, Elena şi Virginia Caragiali. său Costache). Aşa că mi se pare important Una dintre ele, „frumoasa Virginia“, se că‑ În fine, Rodica, fiica lui Constantin To‑ neanu şi a actriţei Nunuţa Hodoş, este ea Surse documentare: 7 V.V. Toneanu, Vasile Toneanu, Bucureşti, Editura însăşi actriţă. Prin Nunuţa Hodoş – fostă 1 B. Jordan – Lucian Predescu, Caragiale. Tragicul Meridiane, 1966. elevă, la Conservator, a lui Vasile Toneanu destin al unui mare scriitor, Bucureşti, Editura „Cu‑ 8 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Institutul de Is‑ – rămînem tot în lumea autorului Scrisorii getarea“, 1939. Conţine primul „Arbore genealo‑ torie „Nicolae Iorga“, 1972. pierdute. Ea este fiica lui Alexandru Hodoş, gic al familiei Caragiale“, unul lacunar, cu erori, 9 Mihai Apostol, Iorgu Caragiale, Bucureşti, Editu‑ cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Ion dînd, pe deasupra, crezare fanteziilor „epice“ ale ra Meridiane, 1986. mistificatorului Octav Minar. 10 Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor Gorun, şi a Constanţei Hodoş, autoare 2 Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Bu‑ evrei de limbă română, I, Tel Aviv, Minimum, 1986. dramatică. Pe unchiul ei, Nerva Hodoş, l‑a cureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Rege‑ 11 Marin Bucur (coord.), Mioara Apolzan, Geor‑ „nemurit“ faimoasa replică a spectatorului le Carol II“, 1940 (de asemenea, ediţia a doua, geta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ion Luca Caragiale, care sare de pe scaun şi 1969). Apoi, Şerban Cioculescu, Caragialiana, Ilin, Dan C. Mihăilescu, Bibliografia I.L. Caragia‑ Bucureşti, Editura Eminescu, 1987. le. În periodice (1852-1912), I, Institutul de istorie exclamă în timp ce urmăreşte „agonia“ ac‑ 3 Ion Diacu-Xenofon, Viaţa şi opera unui nedreptăţit: şi teorie literară „G. Călinescu“, Bucureşti, Editura torului Novelli în Moartea civilă: „Mă Costache Şt. Caragiale. Primul director al Teatrului „Grai şi suflet – Cultura Naţională“, 1997. Nerva! Ăsta moare... Frate Nerva, ăsta nu Naţional din Bucureşti, Biblioteca Teatrului Naţi‑ 12 Mihai-Sorin Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bu‑ joacă, moare, moare, mă!...“. onal [din Bucureşti], nr. 10, 1940 (seria „Teatru cureşti, Editura Albatros, 2002. Pe scurt, din analiza arborilor genealo‑ vechi românesc. Pagini inedite“). 13 Barbu Cioculescu, De la Mateiu citire..., Târgo‑ 4 Lucian Predescu, Enciclopedia României, Bucu‑ vişte, Editura Bibliotheca, 2005. gici ai Caragialeştilor reiese limpede că fie‑ reşti, „Cugetarea – George Delafras“, 1940. 14 C. Popescu-Cadem, Document în replică, Editura care are coerenţa lui proprie, cu atitudini şi 5 Ioan Massoff, I.D. Ionescu de la „Iunion“, Bucu‑ Biblioteca Bucureştilor, 2007. aptitudini care se transmit de la ascendenţi reşti, Editura Muzicală, 1965. 15 ***, Strănepotul lui Caragiale riscă să ajungă în la descendenţi şi care dau fiecăruia în parte 6 G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, stradă, în Libertatea, 28 octombrie 2011. text îngrijit de Eugenia Oprescu, Bucureşti, Edi‑ 16 ***, Strănepotul lui Caragiale, în Evenimentul o notă dominantă, diferită de a celorlalţi. tura Tineretului, 1966. De asemenea, G. Căli‑ zilei, nr. 7153, 12 iulie 2014. Ceea ce îi uneşte pe membrii celor trei fa‑ nescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în 17 Anca Haţiegan, Apariţia actriţei profesioniste: milii este punctul de plecare, adică strămo‑ prezent, ediţia a doua revăzută şi adăugită, ediţie elevele primei şcoli româneşti de teatru, în Caietele şul Stefanos, care ascunde o rană narcisiacă îngrijită de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, Festivalului Naţional de Literatură, ediţia a treia, originară. Dar aceasta este o altă poveste. 1982. Cluj, Editura Şcoala Ardeleană, 2017.

18 • APOSTROF DOSAR n

DOSAR Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 19 pe care explorarea vieţii nocturne le atrage petrecute sub ochii mei nu mă (mai) pără‑ după sine, în măsura în care visele, produse seşte“). Ficţionalizate oniric, ororile îşi ale creierului uman, se recomandă ca aven‑ atenuează forţa malefică, îşi eufemizează turi solitare într‑un univers labirintic, inso‑ contururile, iar atrocele se îmblânzeşte. lit, ele putând fi percepute ca „materia „Fragmentele onirice“ ale Irinei Petraş stau neagră, partea copleşitor de importantă a mărturie a unei vieţi de noapte redutabile universului personal la care accesul e limi‑ („Lucrez de dimineaţa până seara, iar tat şi alunecos“. De altfel, Irina Petraş re‑ noaptea intru în slujba onirică“), edificând curge, cu îndreptăţire, la o abordare „per‑ o lectură atentă a viselor, înscenată prin sonalizată, subiectivă, liberă şi dezinhibată“ „mici poveşti cu sens“. Călătoria la capătul a visului, cartea sa nepropunând metode, visului pe care o întreprinde Irina Petraş teorii, instrumente de raţionalizare a uni‑ este o transpunere erudită şi fascinantă a versului oniric: „Cartea mea nu urmăreşte unui itinerar oniric în care prevalentă pare să propună o metodă, o teorie, nici măcar să fie neîncetata bifurcare a mirajului şi a un rezumat de metode şi teorii asupra visu‑ cotidianului, într‑o alternanţă a ficţiunii lui. E o situare strict personalizată, subiec‑ onirice şi a percepţiei lucide. Simulările tivă, liberă şi dezinhibată. Mă minunez în onirice de aspect narativ accentuează ideea faţa unora dintre vise tot aşa cum mă mi‑ arhitecturii halucinante a edificiului noc‑ nunez în faţa unor întâmplări ale zilei. Câ‑ turn, un edificiu care nu poate fi descris teodată, uimirea îmi ajunge“. decât printr‑un limbaj care îi este exterior şi Între veghe şi vis „Liberă şi dezinhibată“, cartea Irinei impropriu, acela al stării de veghe, liniar, Petraş se situează la limita dintre exerciţiul metodic, riguros. Iulian Boldea autobiografic şi eseu, ea fiind „poveste şi În fapt, cartea Irinei Petraş urmează încercare“ a acestui joc al minţii în care logica fragmentarului şi aleatoriului din vis, apelând la retorica autobiograficului, entru cel care visea‑ delirul şi realitatea se intersectează. Veghea Pză, visul este, în mul‑ şi visul au aspectul unor oglinzi paralele, la modelele scrisului eseistic, la exerciţiul te privinţe, o oglindă amăgitoare şi iluzorii; „truda de noapte nu anamnetic sau la empatia cu lumea. Sunt profundă a propriului si‑ lasă urme pipăibile“ deoarece „visele au configurate astfel repere identitare funda‑ ne, dar şi o punere în abis continuitate în interiorul aceluiaşi vis, dar mentate prin corelaţii multiple şi nuanţate a conştiinţei sale „diur‑ suportă şi comutări bruşte între două vise“. între starea de veghe şi cea de vis, care ne“. Scriitorii romantici Conform unor cercetări contemporane, desenează, cu nesaţ al metaforei şi vervă percepeau visul ca o „a spaţiile insolite, figurile paradoxale din fantezistă un „versant oniric al existenţei“, doua viaţă“ (Nerval), o fantasmele onirice facilitează crearea unor în pagini epice de intensă vibraţie şi pro‑ alternativă nocturnă la conexiuni la nivelul creierului, prin care se funzime. Revelaţiile confesiunii şi timbrul metamorfozele cotidianului, un spaţiu consolidează amintirile semantice, ele asam‑ raţional al frazei se întretaie, revelând, ca fluctuant, cu reverberaţii magice, un palia‑ blând o tectonică narativă ce poate fi perce‑ în dinamica unor vase comunicante, co‑ tiv, dar şi o formă de evaziune, de compen‑ pută ca formă ficţională de răspuns la sti‑ muniunea între prezent şi trecut, între eu sare a precarităţilor realului. Dominată de mulii realului („Visele ajută şi la a ţine şi lume, între ficţionalitate şi referent. ambianţa oniricului, opera lui Novalis e departe creierul, prin fantezii satisfăcătoa‑ Deloc întâmplătoare este atracţia tainelor, revelatoare în privinţa cultivării cu metodă re, de probleme şocante. Ele pot împăca a catifelărilor umbrei, a neştiutului şi alea‑ şi obstinaţie a visului, care îi pare poetului lucruri incompatibile, pot fi compensatorii toriului, a încă nenăscutului, a destinului „o armă cu care ne apărăm de neregularita‑ pentru acţiuni ţinute în frâu în stare de ve‑ ca virtualitate: „Îmi plac podurile pline de tea şi obişnuitul vieţii, o înzdrăvenire în li‑ ghe“). Demne de interes sunt analogiile obiecte uitate cu poveştile lor cu tot, cufe‑ bertate, a fanteziei încătuşate“. Pe de altă între vis şi computer (cu funcţiile regulari‑ rele vechi, prăfuite, târgurile de vechituri parte, principiile arhetipale ale visului, me‑ zatoare delete şi undo), între vis şi selecţia în care poţi descoperi minunăţii. Minună‑ canismele şi articulaţiile sale sunt alimenta‑ naturală (unele vise putând provoca mutaţii ţiile sunt mereu nu averi în sensul bogăţiei te, în adâncul lor, de reminiscenţe ale gân‑ în gândire prin dezvoltarea unor idei utile materiale, ci istorii aţipite sub uitare. Ca‑n dirii arhaice, ale practicilor magice sau şi abolirea ideilor „greu adaptabile“), dar şi Scrinul negru. Sau lucruri care acceptă in‑ mitice. consideraţiile despre visele cu rol psihotera‑ tervenţia mea modelatoare, pe care le pot Cartea Irinei Petraş Viaţa mea de noap‑ peutic, care activează şi consolidează func‑ face din nou să strălucească“. Amestec de te. Fragmente onirice (Cluj‑Napoca: Şcoala ţia integratoare a eului. Irina Petraş observă evocare, sugestie şi irizare melancolică, de Ardeleană, 2017) are ca puncte de plecare, rolul unor vise în contextualizarea emoţii‑ cult al nuanţei şi construire a sinelui prin cum mărturiseşte autoarea, două adevă‑ lor, ca „metafore explicative“, ce stimulează ceea ce aparent îl contrazice, naraţiunile ruri: „Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, creativitatea, fiind înzestrate, în acelaşi onirice ale Irinei Petraş sunt transcrieri ale pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul vi‑ timp, cu un statut misterios şi emoţional, unor experienţe revelatoare, „interpretări selor este o experienţă de consistenţă şi în‑ nelipsit de „valoare estetică şi putere expre‑ subiective“, „ficţiuni la distanţă egală de semnătate egale cu ale experienţei diurne, sivă“. Visele favorizează, de asemenea, scrie Adevărul absolut, niciodată nouă la înde‑ în stare de veghe. Şi visele intră în definirea Irina Petraş, exerciţiul hermeneutic, dez‑ mână“. de sine, şi ele lasă urme, şi ele te constru‑ voltând o ştiinţă a simbolurilor şi a semne‑ n iesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-sta‑ lor. Visul, cel care „se strecoară pe sub ţesă‑ re-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi tura stării de veghe“, are posibilitatea de a face această distincţie între zi şi noapte fi‑ facilita în mod substanţial înţelegerea de indcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar sine, printr‑un soi de vorbire indirectă, cartea e a viselor mele) sunt ambele inter‑ mediată, arhitectura halucinatorie noctur‑ pretări subiective şi larg condiţionate de nă fiind înzestrată cu câteva toposuri pre‑ contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de dilecte („Cele mai multe dintre vise îmi Adevărul absolut, niciodată nouă la înde‑ sunt despre case, locuri, aşezări“). mână“. Cele două versiuni ale adevărului Autoarea cărţii efectuează şi un inven‑ fiinţei (diurnă şi nocturnă, raţională şi tar al temelor sale onirice: cititoarea („E onirică) se disting prin existenţa sau inexis‑ plin de scriitori din toate zonele ţării şi de tenţa „martorilor“. Dacă faptele, gesturile, toate vârstele“), zborul („Nenumăratele re‑ vorbele de zi cu zi sintetizează experienţe, veniri ale visului în care îmi ridic uşor ge‑ visele instaurează insperienţe, astfel încât nunchii la piept şi încep să plutesc razant cu relatările despre universurile onirice nu pot pământul“), casele din vis („Încerc să‑mi fi probate, neputându‑se stabili o diagramă explic de unde frecvenţa caselor din vis“), veridică, autentică a „lecturii“ avatarurilor umorile („În visele mele se amestecă toate halucinaţiilor nocturne. Irina Petraş mi‑ umorile“), moartea („Mama şi Tata au mu‑ zează, în cartea sa, pe rescrierile, remanie‑ rit de ani mulţi. În 1996, mama, în 2000, rile, mutaţiile şi schimbările de perspectivă tata. Ei, bine, imaginea celor două morţi

20 • APOSTROF Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară (fragment)

de Ruxandra Cesereanu

şopteşte-mi pe chat cum mai eşti în timp ce ţara se duce tabla e arsă de la afumătura rugăciunilor şi va fi arsă ani de râpă! întregi de-acum înainte. îţi aminteşti cum Dumnezeu îl întreabă pe Hristos, vin vărsat în butelii de plastic pentru săracii din cartierul într-una din evangheliile imposibile, Mănăştur, dacă i-a vestit pe cei adormiţi? jumătăţi tăiate de coca cola şi resturi de covrigi sfărâmaţi ţara e ca o jupuitură acum, pe jos, dar dincolo de piele nu se mai vede carnea, ci doar un asta e rapsodia română de-acum, slujitori ai Domnului! drapel găurit şi iată cum depresia personală se face portal pentru care miroase a vechi şi bătrân. depresia de ţară tu eşti captiv în oasele tale craniene iar ţara stă lângă noi în vremurile în care femei oficiale se coafează ca nişte ca un căţel părăsit. cratiţe, depresia personală şi depresia de ţară sunt nişte azilante iar bărbaţii au încă miros rău de cal. în poarta casei, pe o bancă, sub un cireş jerpelit, regretul celor mahmuri dis-de-dimineaţă e acelaşi: în vreme ce pe drum trec camioane şi autobuze prăfuite, chefuitorii s-au dus, nu mai sunt taxiuri, nici trăsuri. pe geamurile lor un copil călător a scris cu arătătorul asta e rapsodia română dintre blocuri, mami te iubesc tati mi-e dor de tine. dar noi vom zidi o fântână în Samaria, depresia de ţară se poate preschimba oricând în depresie personală, iar apa va fi iute ca să ne ardă gâtlejurile în grădinile deci i-ai vestit pe cei adormiţi aşa cum scrie într-o cu mutanţi. evanghelie interzisă? sau ţara noastră e chiar substanţa noi vom zidi o fântână în Samaria cu vrejuri din stâncă, din care somnul cleios îşi confecţionează notele muzicale? nu e nevoie de erotism ca să scrii o poezie patriotică fiindcă poeţii sunt înaintemergători ai îndurării. aşa cum nu e nevoie de o faţadă ca să dărâmi un zid şi iată cum şoapta mea s-a făcut verset, de gelatină. şi iată cum depresia colectivă între oasele craniene ale ţării misionarii ne salută prin mailuri în numele lui Iisus, a devenit depresia noastră personală, din toate colţurile pământului, în vreme ce rapsodia română e o fetiţă handicapată ca să ne preschimbăm în slujitori vestiţi, în scaunul cu rotile. dar numai dacă izbutim să spargem puşculiţele ascunse n în gânduri. din stradă, ţara se vede uşoară ca fulgul în iarna cu miros de plăcintă. să-ţi povestesc acum o scenă dintr-o duminică printre blocuri. un porumbel cu chips în clonţ, dintr-o pungă spartă, botinele murdare ale unei fete în drum spre biserică şi un automobil care claxonează fiindcă o bătrână trece prea încet strada. peste drum, un magazin cu haine second-hand de care stau lipiţi cerşetorii-copii, cu câte o crenguţă de vâsc pusă peste căciulă. farmacia e deschisă şi-n ziua oficială de odihnă, oamenii-s viermişori bolnavi mai toată viaţa lor. poliţiştii stau la troiţa de lemn a celor morţi în decembrie 89,

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 21 Letiţia Ilea

eta pe care o iubeam mă îngăduia pe lângă M.P.: Irepresibila tristeţe a versurilor tale… ea, citindu‑mi textele şi ascultându‑mi pros‑ Hm? tioarele adolescentine. Am fost o elevă bună la toate materiile – până când am început să L.I.: Îşi are sursa într‑o inadecvare funciară scriu. Atunci atenţia mea s‑a îndreptat exclu‑ la lumea în care trăim, în al cărei set de va‑ siv spre literatură. Opţiunea pentru franceză lori curente, idealuri etc. îmi e tot mai greu a venit cumva de la sine, dată fiind iubirea să mă regăsesc. Într‑un poem mai vechi mă mea pentru această limbă, care se împleteşte refeream la mine ca la un extraterestru şi azi cu dragostea pentru tata, de la care am aruncat aici din întâmplare, într‑o perpetuă învăţat‑o foarte devreme, pe la cinci‑şase ani. aşteptare a navei‑mamă care să îl recupere‑ Pe atunci, tata citea „L’Humanité“, unul din ze... puţinele ziare franceze autorizate în Româ‑ Marta Petreu: Draga Letiţia, terase, ca‑ nia. Mă lua pe genunchi şi mă punea să sila‑ M.P.: Dragă Letiţia, poemele tale sînt tra‑ fenele, poeme... Poţi compara terasele din bisesc. Aşa că am învăţat franceza cam tot duse în franceză şi în spaniolă, după cîte Marsilia cu acelea de‑aici, de ce nu? când am învăţat să citesc. În 2004, la Salonul ştiu eu. Spune‑mi, te rog, cum ai trăit apa‑ de Carte de la Paris, mi‑au dat lacrimile la riţia volumelor tale de poeme în alte limbi? Letiţia Ilea: Sigur că sunt comparabile, standul „L’Humanité“, amintindu‑mi de ta‑ Ai avut cronici, comentarii? Care e ţara, dar starea pe care am avut‑o în 2004 la ta. El nu mai era deja de câţiva ani. europeană, presupun eu, în care îi merge Marsilia nu o voi mai regăsi, probabil, nici‑ cel mai bine poeziei tale? odată. Pe scurt: eram pe atunci profesoară M.P.: Ai fost, ca mine, nu numai elevă la la un liceu din Ploieşti şi am câştigat o rezi‑ Racoviţă – ci apoi profesoară de liceu în L.I.: Mi‑au apărut patru cărţi în Franţa şi denţă de trei luni la Centrul Internaţional Cluj. Şi în Ploieşti. Cum ai trăit tu perioada una în Spania, plus câteva antologii, fiecare de Poezie din Marsilia. Dacă până atunci în care erai profesoară la Eminescu? Poves‑ fiindu‑mi prilej de mare bucurie şi ocazio‑ statutul meu pendula, cu îndoielile de ri‑ teşte‑mi o întîmplare cu elevi. Ca să te nând cronici favorabile. În Franţa, una din goare, între acela de profesor şi cel de poet ademenesc, îţi mărturisesc că pe mine elevii cărţile mele a luat un premiu. Totuşi, poezi‑ (ce‑i drept, cu două cărţi şi membră a Uni‑ mă iubeau şi că la un 8 Martie, în loc să îmi ei mele se pare că îi merge mai bine în unii Scriitorilor), la Marsilia am dobândit dea cine ştie ce lucru oribil – era moda, Spania, şi asta datorită traducătorului meu, conştiinţa faptului că eram scriitor profe- pentru mine detestabilă, probabil socialistă, sionist, selectat pentru calitatea textelor şi a cadourilor – mi‑au dat o libelulă verde, de plătit pentru textele pe care trebuia să le mătase, producţia lor. Mi se zicea Libelula. produc în cele trei luni. Asta s‑a însoţit cu o Ţie ce ţi‑au dat elevii tăi? senzaţie de libertate extraordinară, ba mai mult, mi‑a dat putere să îmi pun ordine şi L.I.: Am fost patru ani de zile profesoară la în viaţa personală. Să explic cum funcţiona ţară, făceam naveta. Elevii din Chinteni îmi acea rezidenţă: mi s‑a asigurat drumul din puneau nuci şi mere pe catedră, cu îndemnul România şi retur, cazarea şi o sumă lunară „Na şi mâncă“. Odată mi‑au dat un căţel de care să îmi permită să trăiesc în Franţa, în vreo şase săptămâni, negru, însoţit de un li‑ schimbul obligaţiei de a scrie o carte în trei tru de lapte. Din păcate, nu l‑am păstrat prea luni de zile. Presiunea a fost destul de mare; multă vreme, fiindcă avea un spirit de inde‑ ca un Rac tipic ce sunt, îmi spuneam mereu pendenţă nativ. Peste ani de zile, la Ploieşti, că nu voi reuşi. Totuşi, am scris cartea în la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, ţineam două săptămâni, o suită de proze poetice cu un fel de lecţie finală la o clasă de a opta. La titlul „terase“, întrucât scrise fără excepţie sfârşit, după asemenea lecţii, profesorii pri‑ pe terasele cafenelelor din Marsilia. meau flori. Când mi‑am încheiat discursul, care în esenţă îi îndruma să‑şi urmeze visul, M.P.: Există cîteva cafenele simpatice în s‑au apropiat de mine o fată şi un băiat, cu care îţi bei cafeaua – cîteodată cu mine. Şi o un ghemotoc roşcat în mână. „Din partea pajişte înclinată unde îţi duci cîinele la clasei“, au zis, şi eu am văzut că ghemotocul plimbare. În rest, eşti o persoană scumpă la era o pisicuţă de câteva săptămâni... Nu m‑a vedere, cum se zice. De ce? lăsat inima să‑i refuz şi am luat pisica şi am dus‑o acasă, unde Nino a botezat‑o imediat L.I.: Pentru că mă simt foarte bine cu mine „Pârnaie“, fiindcă provenea de la şcoală. Nu însămi. Singurătatea mea, pe care ar pu‑ am păstrat‑o, a ajuns la naşii noştri, care tea‑o constata cineva din afară, nu e deloc o aveau casă cu curte, şi a primit un nume mai povară pentru mine. Cu timpul, mi‑a deve‑ pisicesc, Steffi, după tenismena Steffi Graf. nit tot mai greu să o schimb pe o socializare Bănuiesc că mă iubeau şi pe mine elevii, dar superficială, alcătuită în majoritate din rela‑ din perioada în care am predat în învăţă‑ ţii interesate şi de suprafaţă. mântul secundar predomină amintirile ne‑ plăcute, legate de directori şi colegi absurzi. M.P.: Dragă Letiţia, nu de mult – sau de‑ • Letiţia Ilea în faţa porţii lui Cioran de pe rue de mult? – eram amîndouă în clădirea galbenă M.P.: Scrii poezie. În română şi în france‑ L’Odéon, 2005. Foto: M.P. a Liceului Racoviţă, pe strada Kogălnicea‑ ză. Cum te simţi cînd nu scrii? nu, în aripa laboratoarelor, nu mai ţin min‑ Xavier Montoliu Pauli, care face, în favoa‑ te exact dacă pe lîngă laboratorul de chimie L.I.: Parcă înaintez prin lume legată la rea literaturii române, munca unei veritabi‑ sau de fizică… şi povesteam. Îţi aminteşti? ochi, adormită. Lumea nu dobândeşte con‑ le instituţii. Datorită lui, am avut cronici, Tu erai elevă, eu, profesoara ta. Spre surpri‑ tur, culoare, miresme, decât atunci când lansări, lecturi etc. Îi exprim şi pe această za mea, eleva strălucită de la ştiinţe exacte a scriu. Din nefericire, sunt destul de lungi cale recunoştinţa mea. făcut franceză. perioadele în care nu scriu, dar am învăţat să am încredere, ştiu că acea clipă unică va M.P.: Pentru tine a fost cu folos festiva‑ L.I.: Eram la parter, pe o băncuţă de lângă veni. În ultima vreme, nu scriu prea des în lul‑turneu Les Belles Étrangères? laboratorul de chimie, şi nu numai că poves‑ franceză, asta se întâmpla mai ales când team, dar şi fumam împreună. Eu eram tare stăteam în Franţa multă vreme. L.I.: Desigur. Datorită lui, mi‑au apărut mândră că profesoara mea de filosofie şi po‑ nişte cărţi în Franţa şi a fost o ocazie de a

22 • APOSTROF testa pe viu, într‑un alt spaţiu, prin lecturile trecut. În ce‑i priveşte pe studenţi, există în şi dialogurile cu cititori foarte diverşi, viabi‑ fiecare generaţie câţiva care îmi scriu sau litatea a ceea ce scriam la vremea respectivă. îmi telefonează de sărbători şi cu alte oca‑ zii. Şoferii de taxi? Apelez des la serviciile M.P.: Şi‑acum – de ce nu mai călătoreşti? lor, din lipsă de timp şi fiindcă nu am voie să ridic greutăţi mari. Aşa am cunoscut o L.I.: Dintr‑un fel de inerţie păguboasă, persoană de mare calitate, Alex, care de care sper să nu se fi înstăpânit definitiv. câţiva ani e „taximetristul meu preferat“, cu care pot discuta absolut orice, politică, lite‑ M.P.: Opinii despre literatura română azi? ratură, muzică, şi la care apelez săptămânal. Îl pot numi prieten cu mâna pe inimă. O L.I.: Că nu e deloc o „literatură mică“, am să‑ţi spun acum şi ce nu m‑ai întrebat, des‑ avut ocazia să constat asta cu mai multe pre prietenii‑scriitori. Viaţa i‑a triat şi în ocazii, la diverse festivaluri internaţionale la clipa de faţă se pot număra uşor pe degetele care am participat, în Franţa, Spania, Cana‑ unei singure mâini: Marta, Andrei şi Fran‑ da... Cei cu care am vorbit ştiau multe des‑ cisko. Ei îmi citesc textele, sunt lângă mine pre noi şi opiniile lor erau extrem de favo‑ când sunt mai tristă decât de obicei sau • Foto: Alexandru Vlad rabile nouă. Cum ne promovăm noi, asta e bucuroasă peste măsură, ce mai, tot timpul. altă poveste... Sunt, fiecare în felul său, nişte oameni mi‑ L.I.: Cei pe care îi recitesc des sunt poeţii nunaţi şi ei mă fac să mă simt, prin prezen‑ americani ai generaţiei beat şi poeţii noştri M.P.: Vorbeşte‑mi despre prietenii tăi – co‑ ţa lor, fizică sau pe mail, o norocoasă fără optzecişti. Dintre clasici, Rilke, Whitman, legi de facultate, studenţi, şoferi de taxi şi pereche. Prietenii au un rol capital în viaţa Sylvia Plath... Romancieri: Scott Fitzge‑ aşa mai departe… despre locul prietenilor mea, înfloresc atunci când mă caută şi mă rald, sud‑americanii... În ultima vreme, ci‑ în viaţa ta, despre cel al duşmanilor… ofilesc dacă vreunul uită de mine mai multă tesc multe cărţi legate de Orient, budism, vreme. Duşmanii? Nu cred că am prea zen, meditaţie... sper să fie o fază trecătoare L.I.: Colegii mei de liceu şi de facultate mulţi, poate vreun student căzut la examene, şi să revin deplin la literatură. sunt în proporţie de peste 90% stabiliţi în poate vreun literat invidios pur şi simplu... străinătate, iar eu nu mai ştiu prea multe M.P.: O zi perfectă din viaţa cîinelui tău. O despre ei. Păstrez în schimb legătura cu M.P.: Vorbeşte‑mi despre autorii care‑ţi zi perfectă din viaţa Letiţiei. colegii de la a doua facultate, Limbi Mo‑ plac ţie – nu sunt neapărat cei care îmi plac derne Aplicate, pe care am terminat‑o anul şi mie, poate. L.I.: O zi perfectă din viaţa noastră? Când nimeni, nici mama, nici câinele, nici eu nu suntem bolnavi şi stăm toţi trei în camera mea. Ţuţu mai fură câte un ziar şi îl face praf şi noi nu îl certăm. E un cocker spaniol nărăvaş, dar extrem de afectuos. Tandreţea şi iubirea lui fără margini ne împlinesc viaţa mie şi mamei. Spunem amândouă că el nici nu e câine, ci îngeraş... Mama mă întreabă ce mai citesc pe internet sau ce a mai fost pe la slujbă. Am momente privilegiate cu ea, de multe ori ne ghicim gândurile, eu mă pregătesc să fac sau să spun ceva şi exact atunci ea face sau spune acelaşi lucru. Ma‑ ma e nemaipomenită. De o bunătate ieşită din comun, generoasă, plină de farmec... sunt binecuvântată că o am lângă mine. O zi perfectă? O zi care trece lin, fără eveni‑ mente nedorite. O zi în care citesc sau scriu un poem bun. O zi în care ascult Leonard Cohen sau Mark Knopfler pe săturate. Vezi deci, nimic special. Am multe zile perfecte.

M.P.: Care este cea mai secretă şi plăcută operaţiune la care te dedai pe computerele altora?

L.I.: Lucrând cu cuvintele de când mă ştiu, am avut mereu nostalgia unei meserii „ma‑ nuale“. S‑a întâmplat să fie lucrul cu com‑ puterele, fiindcă acum mulţi ani aveam un calculator care mereu dădea rateuri şi, de voie, de nevoie, am învăţat să îl dreg singu‑ ră. Apoi, cum spui, am trecut la calculatoa‑ rele prietenilor. Cu timpul, a devenit o pa‑ siune. Când am puţin timp, citesc articole despre computere sau, pur şi simplu, insta‑ lez câte un program nou ca să văd ce ştie să facă. Îmi place că se vede din asta un rezul‑ tat imediat, faptul că, după intervenţia mea, computerul merge. Uneori nu merge.

M.P.: La mine merge. Îţi mulţumesc.

L.I.: Şi eu, dragă Marta. n Interviu realizat de Marta Petreu

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 23 direct de la sursă: să ne amintim că Emi‑ băm dacă această supraabundenţă a puterii nescu nu cunoştea temeinic sanscrita. Ana‑ nu ascunde, de fapt, o nelinişte privind liza romanului Pontiful de H. Yvonne Stahl pierderea ei (inclusiv a puterii poetice), ceea (din „Zigzag în ceaţă şi foc“) ar fi putut fi ce ar constitui o anxietate teribilă pentru mai succintă, deoarece însăşi S. Grazia‑Di‑ un creator însemnat. Această tensiune din‑ ma recunoaşte inconsistenţa prozei comen‑ tre grandoare şi inferioritate dă o profunzi‑ tate. Dimpotrivă, recenziile dedicate stu‑ me tenebroasă şi electrică volumului, indi‑ diului Versiune şi subversiune de Dan Cristea când faptul că megalomania este doar o sau volumului privind realismul magic de mască sub care se ascunde un soi de sapien‑ Rodica Grigore (şi ar mai fi exemple...) tia şamanică şi că pulsiunea puterii este sunt prea lapidare, sunt mai degrabă intro‑ neinteligibilă dacă o privim dintr‑o per‑ duceri (fără continuare). spectivă sociopolitică: „Evenimentul azi În ciuda acestor aspecte, cartea are câte‑ este o// Încordată teroare, un soi de catifea va reuşite certe. E inedit articolul unde se cacă musca, grandoarea/ Unui cen‑ „Al‑Hallāǧ, poetul inimii spirituale“, o in‑ taur obosit care se întinde să doarmă în cursiune izbutită în mistica persană. Apre‑ groapa tatălui său.//“ (9); „Am văzut oa‑ ciez şi textul dedicat poetului William meni tăcuţi care credeau că pot stăpîni lu‑ Ross, deşi poemul „Òran eile“ este palid în mea în vis/ O mînă de oase la umbra celui română (probabil şi în engleză). Foarte in‑ mai uscat copac din Paradis.//“ (11) teresante incursiunile în critica lui T.S. Or, megalomania ascunde melancolie şi Intra muros Eliot şi în inspirata sa revalorizare a poeţi‑ aici Coande se apropie, prin ton, nu prin lor aşa‑zişi minori. Mi‑a plăcut, de aseme‑ formă, de pesimismul lui Eminescu din Ştefan Bolea nea, textul dedicat lui Delacroix, unul din‑ Memento mori, poem care este şi evocat în tre cele mai „vii“ ale volumului. În pastişa „Apus de zeitate...“ (76): „Începe imona Grazia‑Dima concluzie, cartea Copac în cetate ar fi avut atunci cînd uiţi oamenii toţi iar vocea li se Seste poetă (autoarea a de câştigat dacă ar fi fost mai alertă şi mai păstrează/ Într‑o frază latină pe care am 14 volume de poezie), „subiectivă“ în sens kierkegaardian: de alt- auzit‑o cîndva în impecabila/ Pronunţie a eseistă, critic literar şi tra‑ fel, şi structura e puţin prea previzibilă, gurii tale .../ ... mortalia facta peribunt//“ ducătoare. În volumul prea „cuminte“. Dar calitatea scriiturii este (56‑7). Poetul resimte oboseala secolelor Copac în cetate (Bucu‑ incontestabilă, după cum e lăudabilă varie‑ de nimicnicie, persiflarea unei eternităţi reşti: Editura Academiei tatea subiectelor abordate de autoare. care nu are respect (ca să folosim un eufe‑ Române, 2017), autoarea n mism) pentru demnitatea sau valoarea ne propune o serie de ar‑ umană (fie ea şi auctorială): „… patul/ ticole dedicate deopotri‑ Unde cuminţi dormim pînă la capăt nici vă unor creatori români – canonici ori con‑ morţi nici vii nici părăsiţi nici îmbrăţişaţi/ temporani – (Eminescu, Cioran, Bacovia, Surfer pe Styx Estropiaţi şi caduci cum ar fi spus un rege Ion Pop, Gh. Grigurcu, G. Chifu etc.) şi războinic despre soldaţii supravieţuitori/ străini (Joyce, T. S. Eliot, Borges, P. Spălaţi doar de flegma secolelor în care nu Ackroyd etc.). Analizele sunt limpezi şi Ştefan Bolea vom exista...“ (18‑9) Tonul său aminteşte, pertinente, condeiul – sigur şi exersat, iar uneori, de poezia Ozymandias a lui Shelley cartea se citeşte cu profit. Totuşi, ca o ob‑ lagiator. 1962 (Tg. (sau de formula celebră a lui Foucault din servaţie generală, persistă impresia că eseis‑ PJiu: Ed. Măiastra, Cuvintele şi lucrurile): „Vino peste noi nisi‑ ta este prea respectuoasă faţă de obiectul 2017), noul volum al lui pule în valuri cît un om fără cap...“ (60) analizei sale (remarcăm şi preponderenţa Nicolae Coande, repre‑ Coande devine atunci un fel de Macbeth autorilor canonici, dar asta nu e neapărat o zintă o rupere, prin vio‑ care contemplă „sfârşitul sfârşitului“, ob‑ scuză – şi aceştia pot fi demitizaţi). Mai lenţele expresive şi direc‑ servând cum moartea creşte ca o iederă mult, lipsesc inserţiile personale: o mare teţea stilului, faţă de peste cavoul umanităţii care nu poate înţe‑ parte din eseuri sunt self‑explanatory, în concepţia meta‑poetică lege că lipsa de sens este temelia existenţei: sensul că romanele sau volumele de poezie din Nu m‑au lăsat să conduc lumea, dar şi o „Life’s ... a tale/ Told by an idiot .../ Sig‑ comentate sunt considerate, datorită consa‑ continuare a vechilor obsesii sub altă for‑ nifying nothing.“ crării lor, ca posedând o validitate automa‑ mă. De pildă, tema megalomaniei este Totuşi, esenţa volumului nu se ascunde tă. Or, atunci când sunt în prezenţa unor schiţată cu ajutorul mitologiei solare: „... se în deviaţia spre eroism, în grandoare sau opere de artă, nu mă interesează numai au‑ face că sînt tocmai eu cel care câştigă la autoritate, ori în evidenţierea melancolică a ra autorului, ci şi resemnificarea de critic a sfârşitul minunatei/ Aventuri premiul – o nimicniciei şi a imposibilităţii întemeierii importanţei lor imanente: ce înseamnă ele călătorie pe viaţă către soare ...“ (16); „trag unui sens, ci, încă din titlu şi din prima pentru mine aici şi acum? soarele cu sfoara – ca pe balon.//“ (15) poezie („Gesturi de curvă“), în exploatarea În afară de această observaţie generală, „Grandoarea superioară omului“, de care temei existenţialiste a autenticităţii. Para‑ mai am nişte constatări punctuale. Comen‑ vorbea Jung într‑un context similar, se po‑ frazând faimoasa „Au Lecteur“ de Baude‑ tariul dedicat interviului cioranian luat de triveşte eului liric al lui Coande, care nu laire, Coande notează: „Sînt un plagiator al G. Liiceanu ar fi trebuit să fie succedat şi de încape în cămaşa de forţă a măsurii, care morţii dar şi tu eşti un copist, cititorule“ o analiză psihologică mai amănunţită (a se sfâşie norma procustiană cu dispreţ. Mega‑ (8). Sentimentul pe care ni‑l dă societatea vedea, de pildă, remarcile lui W. Kraus). lomania este un simptom al inflaţiei şi de contemporană masificată este că toţi sun‑ Respingerea schopenhauerismului lui Emi‑ multe ori Eul este ridicat la nivelul Sinelui. tem cópii fără model, suprafeţe fără pro‑ nescu în favoarea Vedantei dintr‑un articol Ceea ce are totuşi un preţ, pentru că eleva‑ funzime, măşti fără chip. Repetând „ges‑ este cel puţin discutabilă şi aici eseistei i se ţia la care este plasat Eul ridică problema turile ieftine ale viului“ (9), pare că suntem poate imputa critica pe care ea o aduce puterii: chiar sunt puternic, sau îmi imagi‑ consemnaţi într‑un ţarc al conformismului, Amitei Bhose din „Proza eminesciană prin nez asta? într‑un lagăr de concentrare al mediocrită‑ filtrul filosofiilor Indiei“: că vede o influ‑ De pildă, în poezia „Domnul Turner“, ţii. Identificarea cu masca este premiată, enţă indiană directă, nemijlocită în emine‑ Coande notează: „Mana, orenda, dinamys, originalitatea sau excepţionalitatea – pena‑ scianism. Cu posibila excepţie a lui Hume, charis m‑au însoţit tăcute pe oriunde“ (10). lizată. Există, după cum arată Sartre, „nu‑ Schopenhauer este primul filosof care in‑ Mana înseamnă putere, influenţă sau auto‑ meroase precauţii pentru a închide omul în troduce indianismul în filosofia occidenta‑ ritate în cultura polineziană. Orenda este ceea ce este. Ca şi cum am trăi în teama lă. Aşa cum arată Nietzsche, filosofiei sale i un termen irochez pentru putere spirituală. continuă să nu scape, să nu‑şi depăşească şi se potriveşte titlul de budism european Dinamys (grafiat greşit, forma corectă fiind să nu‑şi înlăture dintr‑o dată condiţia.“ (potrivit pentru a caracteriza şi concepţia dýnamis sau δύναμις) înseamnă putere şi Conform lui Heidegger, avem la dispo‑ discipolilor săi, Eminescu ori Mainländer). abilitate, iar charis – graţie şi har. Punând ziţie o modalitate privilegiată de a trans‑ E mai rezonabil să credem că Eminescu şi‑a între paranteze semnificaţia spirituală a gresa dictatura cotidiană a „impersonalului împrumutat de la Schopenhauer Wel‑ celor patru termeni şi ţinând cont de faptul se“ şi aceasta este înţelegerea autentică a fi‑ tanschauung‑ul şi nu, precum indianiştii, că trei dintre ei semnifică putere, ne între‑ inţei‑întru‑moarte (Sein‑zum‑Tode). Sau, în

24 • APOSTROF exprimarea lui Gary Cox, un exeget al cărilor ori a etichetărilor superficiale şi rea înfrânge uitarea“. Există secvenţe în existenţialismului: „Doar atunci când îşi dă partizane. care demersul criticului lasă impresia unei seama că ea este posibilitatea unică a pro‑ Într‑un pseudo‑jurnal de călătorie (Lu‑ radiografii ce surprinde scheletul ca garan‑ prei morţi, o persoană încetează să se trate‑ mini călătoare), pe care autorul nu este de‑ ţie a solidităţii corpului fragil, uitând, cel ze pe sine însăşi drept copia celorlalţi se‑ loc dispus să‑l accepte ca pe un „simplu şi puţin pentru un moment, prezenţa cărnii. meni.“ Coande a asimilat toate aceste grăbit itinerar“, Ion Vlad asociază spaţiul Totul, însă, pentru a pregăti sau pentru a precepte existenţiale şi foloseşte figura lui geografic spaţiului cultural, în pagini ce amâna nereţinuta plăcere a comentariului Semyaza, îngerul căzut din Cartea lui trădează ispita caligrafiei literare. Profeso‑ ce trădează un subtil eseist. Ion Vlad des‑ Enoh, pentru a le sublima: „Doresc să mor rul optează de fapt pentru o călătorie iniţi‑ chide atent perspective spre profunzimea cu totul. Nu sînt o copie a nimănui şi nici atică, având particularităţi cu totul aparte, operei, descoperind sau inventând creator măcar/ Tu care spui că ne‑ai făcut n‑ai câtă vreme spaţiul este aproape de fiecare (printr‑o legitimă complicitate cu textul) dreptul să ne judeci apoi – măcar//“ (37). dată descoperit în lumina Cărţii, a Operei semnificaţii pe care le fixează printr‑o ex‑ Plagiatorul care s‑a „născut într‑o vreme ca univers autarhic, a acelei opere mereu presie adecvată: „Eroii lui Faulkner din cînd toţi erau morţi“ (80) este de fapt insur‑ aşteptate şi mereu dorite pentru a demateri‑ Absalom! Absalom şi din Zgomotul şi furia gentul care se revoltă împotriva clonării aliza o realitate prozaic geografică. În cuta‑ sunt anticipaţi în Sanctuar (1925), unde generalizate, împotriva conformismului re loc, „soarele ne învăluia avertizându‑ne bordelul e spaţiul stigmatizării şi al ispăşirii automat, împotriva naţiei aplecate „demn precum în Deşertul tătarilor, opera lui Dino păcatului; dostoievskianul faulknerian se spre plăcinte“ (13), împotriva unui „viitor Buzzati, că – poate – primejdia unor noi metamorfozează în experienţe epice de o clădit din oase“ (75), împotriva cazanului valuri de călăreţi n‑a încetat“. Fascinat de mare intensitate (Temple din Sanctuar e literar şi mediatic „unde se fabrică vise pen‑ „luminile magice“ şi necunoscute de cei obligată, în virtutea unei erori tragice, să tru cretini delicaţi“ (8). Asemenea lui Max neiniţiaţi, călătorul trece de la spaţiul real accepte recluziunea într‑un bordel.). În Stirner, eul liric al lui Coande poate să la cel imaginar, al Cărţii, acolo unde, după Casa verde, Llosa imaginează un bordel, spună: „Eu sunt propria mea specie, sunt cum intuia un Georges Poulet, nu mai ră‑ teritoriu al alienării şi al sacrificiului; e un fără normă, fără lege, fără model.“ mâne nimic valabil din experienţa realului. spaţiu mitic, dizolvant pentru fiinţe con‑ n Scriitorului Ion Vlad îi place starea de reve‑ damnate“. Observaţiile sunt valabile şi rie, care temperează contururile geografi‑ pentru felul în care autorul citeşte proza lui ce, abandonându‑se cu o reală voluptate Faulkner (În ţinuturile dăruite lumii de acesteia. Semnificativă în sensul acesta este William Faulkner), unde ispita teoretizării Intelectualul vizita la castelul Kronborg (Elsinore): „Aş‑ şi supralicitarea povestirii ca nucleu se aso‑ tept cu înfrigurare întâlnirea cu semnele ciază deosebitei capacităţi a autorului de a sub vremi indelebilei istorii tragice a prinţului Ham‑ descifra semne şi de a transcrie sensuri pro‑ let. Suntem la Helsingor, Castelul funde ale operei marelui prozator. Kronborg (Elsinore), iar portul vibrează Criticul literar este prezent în volum în Mircea Moţ printre culorile irizate ale apelor, transmi‑ primul rând prin intuiţia valorii, fiind per‑ ţând, parcă, un zvon îndepărtat; treptat fect îndreptăţit să scrie despre Ileana Mă‑ ecentul volum al castelul se metamorfozează în istorie şi în lăncioiu ca despre un „mare creator“. Ion Rcriticului şi teoreti- mişcarea santinelelor; noaptea pregăteşte Vlad este pe deplin conştient, însă, de cianului literar Ion Vlad, apariţia lui Hamlet“. Intelectualul de mare condiţia severă a comentariului critic, ce Dreapta şi necruţătoarea fineţe Ion Vlad este sedus de felul în care presupune anumite canoane şi care pretin‑ magistratură a timpului. Cartea recuperează spaţiul real. Locurile de o supunere necondiţionată: „Am dorit Scriitori, cărţi, confesiuni asupra cărora cartea şi‑a pus definitiv am‑ să mă supun condiţiilor consacrate ale co‑ (Cluj‑Napoca: Şcoala prenta în timpul de graţie la care autorul mentariului critic“, mărturiseşte Ion Vlad, Ardeleană, 2017) însu‑ are un privilegiat acces cuceresc şi capătă care nu pare să se simtă tocmai în largul său mează pagini confesive, ceva magic, sfidând, până la urmă, timpul în această constrângere: „Mi‑e greu să ur‑ un pseudo‑jurnal de că‑ şi necruţătoarea sa magistratură: „Privim mez în totul acest statut“, motivul fiind lătorie şi comentarii per‑ cuceriţi de magia locurilor, retrăim treptat prietenia, pe care un critic consacrat şi tinente la cărţi de poezie, critică literară sumbra desfăşurare a «spectacolului». Tra‑ „profesionist“ nu are deloc dreptul să o in‑ sau de proză publicate în diferite reviste gedia s‑a petrecut parcă aici, suntem defi‑ voce. Tocmai de aceea autorul preferă să literare. nitiv cuceriţi de mişcarea (ritmurile) trage‑ scrie „dincolo de natura discursului critic“, Deşi stă sub semnul timpului înţeles ca diei shakespeariene, ascultăm înfioraţi dar pe care‑l are totuşi în vedere. Dacă pri‑ sever judecător al evenimentelor şi al scri‑ ritmurile unor opere nemuritoare unde etenia Ilenei Mălăncioiu pare să pună sub sului, volumul profesorului Ion Vlad nu hybrisul urmează preceptele tragediei anti‑ semnul întrebării specificul demersului conţine ceea ce se înţelege în mod curent ce“ (s.n.). critic, nu este cazul în situaţia paginilor prin pagini cu caracter memorialistic. Au‑ Dreapta şi necruţătoarea magistratură a dedicate lui Horia Bădescu (unde demersul torul mărturiseşte, de altfel, că refuză să timpului este, în egală măsură, cartea unui critic acceptă, generos, spectacolul specific scrie memorii absolut convins fiind, pe autor a cărui vocaţie a construcţiei teoreti‑ comentariului lui Ion Vlad), ori lui Ştefan urmele unui G. Călinescu, că „memorii ce se concretizează (şi) aici în pagini abso‑ Manasia, în acest caz profesorul Ion Vlad scriu numai cei care vor să fie văzuţi sub lut notabile. Ion Vlad citeşte cărţile cu dovedind o mobilitate cu totul deosebită, lumina favorabilă a lustrelor“. În aseme‑ ochiul unui teoretician al literaturii, ceea ce ce‑i permite să recepteze poezia dincolo de nea situaţie, lui Ion Vlad nu‑i rămâne de‑ nu înseamnă, însă, că este dispus să sacrifi‑ „mode şi timp“. cât să caute esenţialul unei epoci încer‑ ce opera, reducând‑o la un tipar ce trimite Dreapta şi necruţătoarea magistratură a când, obiectiv, să‑i fixeze reperele. Autorul spre momentul ei generic. Exemplar în timpului (a şaptesprezecea carte publicată trece peste evenimente nesemnificative ori acest sens rămâne scurtul studiu despre de autor, după cum aflu dintr‑o recenzie) peste gesturi de circumstanţă, pentru a Mario Vargas Llosa, Mario Vargas Llosa – devine cu atât mai semnificativă cu cât face din ideea de valoare autenticul reper eterna magie a povestirii, unde conceptul constituie un argument în plus pentru pro‑ al unei existenţe. Poate că ar trebui nu atât tinde să ia iniţiativa şi să‑şi aroge rolul de funzimea şi complexitatea unei personali‑ să rememorăm, consideră pe bună drepta‑ protagonist în text. Povestirea devine une‑ tăţi literare de referinţă. te profesorul Ion Vlad, cât, mai ales, să ori orgolioasă, autoritară, pretinzând să i se n retrăim, după mai bine de două decenii, acorde toată atenţia, cu convingerea, moti‑ „un timp al conspiraţiei în favoarea valo‑ vată de altfel, că substanţa romanescă se rii“. O conspiraţie, subliniază autorul, care organizează în ultimă instanţă după pro‑ a implicat în acelaşi timp scriitori, editori pria ritmică. („Proza e compusă după rit‑ şi, de ce nu?, chiar cenzori. Şi exemple mica implacabilă a povestirii“.) Conceptul sunt destule! Tocmai de aceea, Ion Vlad este plin de dinamism în scrisul lui Ion insistă nu atât asupra consemnării unor Vlad, cel care, după cum bine se ştie, în fapte, inevitabil subiective, cât, mai ales, urmă cu ani a publicat o carte de referinţă asupra nevoii de a se reexamina lucid şi despre destinul acestei structuri epice. La echidistant realitatea Timpului (majuscula Faulkner, „povestirea e un frecvent recurs îi aparţine Profesorului), în afara simplifi‑ la Memorie“, în vreme ce la Llosa „povesti‑

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 25 programatic interpretări‑ Societatea Academică Română şi Academia Vorpal x 2 lor sau încadrărilor; este o Româno‑Americană de Arte şi Ştiinţe. poezie ce se declară „umi‑ Aceste organizaţii l‑au avut ca preşedinte şi Dan Gulea lind mantalele middle- fondator pe monseniorul Octavian Bârlea, classului“, îmbibată de ex‑ prelat greco‑catolic care s‑a identificat, în‑ ombinând discursul perimente lexicale (cu să, cu destinul întregului exil, aşa cum su‑ Cjurnalistic cu alte câ‑ ajutorul englezei internaţi‑ gerează şi titlul volumului realizat de teva tipuri de discurs, în onale) şi de calcuri (vărză‑ Ioan‑Irineu Fărcaş, lansat la salonul Gau‑ special din spaţiul public, luiţi, lumina hiperturată, deamus din noiembrie 2017 – Omul tutu‑ Elena Vlădăreanu (bani. superbine, ajustând codurile tuturor – exemple ror. Monseniorul Octavian Bârlea şi pătimiri‑ muncă. timp liber., Bucu‑ dintr‑un singur text, „…din adorată la curs le exilului românesc, 1946‑1978 (Editura reşti: Nemira, Colecţia despre Confesiuni“). Vremea, Bucureşti, 2017, 464 p.). Vorpal, 2017) scrie cu Aerul avangardei este aproape irecog‑ Cu toate că a fost vorba despre o muncă patos despre condiţia ar‑ noscibil; totuşi, în „Hâda“, poemul din fi‑ de mai bine de 10 ani, uneori de detectiv, tistului în societatea de consum, obligat să nal, autoconfesiv, autoarea se mărturiseşte de reconstituire a unui puzzle, onestitatea trăiască mai degrabă umil decât normal, „o Moma de la Dorohoi“, pentru a spune academică a părintelui Ioan‑Irineu Fărcaş îl mai degrabă modest decât decent. apoi, ironic: „Alege avangardu, / cuminţeşte determină să afirme că nu îşi asumă merite‑ În ciuda a nenumărate sentimente şi leopardu“. Dorohoi – locul unde au apărut le desăvârşirii unei monografii complete. încercări, gata să facă acele compromisuri primele numere din revista unu (cu Saşa Este însă o carte esenţială despre o perso‑ necesare, gata să renunţe, deci, la părţi bu‑ Pană, Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bog‑ nalitate (nu doar ecleziastică, ci şi cultura‑ ne din identitatea sa, vocea lirică realizează za, Brauner sau Maxy) – dar şi oraşul natal al lă), o Biserică, despre exil şi infrastructura că aceste cedări nu valorează mare lucru: autoarei; sau „leopardu“, o posibilă trimitere sa culturală şi de cercetare, cu referiri la „Şi ce pot face eu cu un compromis? / Pot la „limba leopardă“, în care Virgil Teodores‑ publicaţii importante, precum şi la polemi‑ să‑mi umplu frigiderul cu bunăstare? / Pot cu, din Grupul suprarealist român, îşi desfă‑ cile şi frământările din sânul comunităţilor să văd un spectacol la naţional sau să‑mi iau şura experimentele sale poetice. Nu poate fi diasporei româneşti. Cele şase capitole ale o pereche de pantofi? / Ce se poate face în însă negat tonul ironic al acestui distih, lucrării urmăresc reconstituirea biografiei general cu un compromis?“ chiar autoironic, din moment ce ultima pro‑ lui Octavian Bârlea de la primii ani ai for‑ În cuvinte nervoase, însă cu o alură mai poziţie din „octogonul beatitudinii“, ce în‑ mării spirituale (în satul natal, la Blaj şi degrabă teoretică (în raport, de pildă, cu cheie volumul, proclamă fără drept de apel: Roma) până în 1978 (atunci când prelatul discursul Medeei Iancu, mult mai vitriolant „Niciodată odihnă, niciodată entertaiment“. a revenit la München, în calitate de condu‑ faţă de zona de confort a societăţii), Elena Poemele Cosminei Moroşan scriu un text cător al Misiunii Române Unite din RDG). Vlădăreanu face portretul unei familii dificil, aproape hermetic, la care cititorul tre‑ Rând pe rând, sunt analizate peregrinările standard, aşa cum este perpetuată de socie‑ buie să participe intens; poate fi uneori inutil, monseniorului Bârlea de la Roma în Aus‑ tate: „La grădiniţă, printre altele, fiică‑mea după cum spune Svetlana Cârstean (coordo‑ tria şi Germania, în Franţa, precum şi învaţă: / Tata merge la birou de dimineaţa natoarea colecţiei în care a apărut volumul): pendulările între Roma şi München, între până seara / El face banii. / Bunica îmi ci‑ „în era post, nu căutaţi sensul, mai ales nu că‑ Europa şi America de nord (între 1973 şi teşte poveşti şi desenează cu mine. / Ea îmi utaţi să înţelegeţi“. Între „alură unknown“, 1977 Octavian Bârlea a fost vizitator apos‑ face educaţia. / Mama poartă şorţ şi stă la „pândesc un bigger plan şi‑s better“, „la gară tolic pentru românii uniţi din Statele Unite bucătărie. / Ea îmi face mâncarea şi îmi te întâmpină low‑ul“, „dialoguri între pasti‑ ale Americii). Este lucrarea unui erudit, spală vasele. / Eu sunt o prinţesă, când mă laţi“, „smoothnessul pervers al gândurilor“, care se întâmplă să fie şi cleric, paroh la fac mare nu vreau să fiu ca mama.“ „samples de bucătărioară“, „cel mai dark München în cadrul Misiunii Române Uni‑ Astfel, bani. muncă. timp liber., inevitabila personaj“ – pentru a da câteva exemple de ti‑ te, succesor al monseniorului Octavian triadă a veacului, este o colecţie de discursuri tluri de poeme – nişte „insights de la florărea‑ Bârlea. Ioan‑Irineu Fărcaş a cercetat cel publice despre muncă la feminin, care se re‑ să“ joacă pe unele dintre rolurile pe care poe‑ puţin patru‑cinci arhive importante din duc inevitabil la discursul misogin din lumea ta le poate avea: „Sunt infirmiera ta artistă. / exil şi din ţară reuşind să ducă la bun sfârşit românească: despre anumite meserii la care Magiciana de grotă. / Alchimista trashy.“ o operă de restituire în care şi‑a folosit abi‑ femeile nu pot accede (neurochirurgia, a Urmele scepticismului („Nu există viaţă pri‑ lităţile de istoric, teolog şi chiar sociolog al afirmat recent un senator român), despre vată, «probleme de familie», / toţi suntem religiilor atent atât la schimbările din lumea câştigurile din tenisul feminin, mai mici de‑ oarecum conectaţi“) gripează din când în ecleziastică (Conciliul Vatican ii), cât şi din cât cele din cel masculin (controversa Halep), când poemul, parte a unui scenariu unde ni‑ societatea occidentală. despre Artist şi casnica cu copii, despre tim‑ mic nu este lăsat la întâmplare. Ne‑a atras atenţia mai ales capitolul 4, pul liber, războiul elite (care muncesc ) vs Variantă de videodiscurs, actuala beati‑ care tratează pe larg istoria Societăţii Aca‑ asistaţi sociali (care nu muncesc) – de multă, tudine este o alternativă şi un pas sau, mă‑ demice Române (sar), înfiinţată la Roma prea multă vreme clişee ale discursului pu‑ car, o jumătate de pas către lumea academi‑ în anul 1957, poate unul dintre cele mai blic. Un discurs care invadează intimitatea – că, din afara youtube‑ului, cu atât mai importante foruri culturale ale exilului, o arată ready‑made‑urile în care autoarea interesantă cu cât artiştii de avangardă nu despre care autorul scrie că „în intenţiile decupează din propriile texte funcţionale cu ies decât rareori din enclavele lor. fondatorului, sar nu trebuia să fie doar o care s‑a confruntat de‑a lungul timpului: n formă de «rezistenţă prin cultură» la regi‑ aplicaţii pentru burse, rezidenţe, invitaţii la mul comunist din România, ci şi un punct evenimente culturale, la scrierea unor volu‑ de întâlnire al celor două Biserici româ‑ me colective. Gestul nu e asumat până la ca‑ neşti, în vederea refacerii comuniunii de‑ păt, pentru că ultima pagină a volumului Monseniorul pline. După părerea monseniorului Bârlea, este un disclaimer, unde se poate citi: întâlnirea pe tărâm cultural avea rolul de a „Această este o carte de literatură. În carte Octavian Bârlea pregăti întâlnirea pe tărâm teologic. Con‑ sunt situaţii asemănătoare unor întâmplări ciliul Vatican ii [desfăşurat între 1962 şi reale, dar scopul folosirii lor este din motive şi exilul românesc 1965, n.n.] l‑a întărit în această convingere“ strict literare“. Cu alte cuvinte, autoarea în‑ (p. 17). Pribegia lui Octavian Bârlea în anii cearcă să ghideze lectura, să salveze, pe cât 1950 şi 1960 de la Paris la Roma şi de la posibil, interpretarea, să evite posibile colizi‑ Cristian Vasile Roma la München a fost provocată îndeo‑ uni juridice, fapt perfect justificabil. sebi din cauza marii neîmpliniri reprezen‑ ine răsfoieşte im‑ tate de eşecul instituirii în „lumea liberă“ a osmina Moroşan, aka Morfolina pe ca‑ Cpresionanta enciclo‑ unei adevărate episcopii, păstorită de un Cnalul său youtube, este un artist experi‑ pedie a exilului literar episcop (p. 16), nu doar de un „vizitator mental, în felul în care Chris Tanasescu românesc datorată regre‑ apostolic“. (Margento) îşi interpreta, acum 10‑15 ani, tatului Florin Manolescu Cel mai delicat subiect abordat în vo‑ poemele cu muzica de la Abis sau Einueia. întâlneşte frecvent în pa‑ lum este acela al „colaboraţionismului“ pă‑ „Eseul politic“ beatitudine al Cosminei ginile sale referiri consis‑ rintelui Octavian Bârlea (v. capitolul 5, În‑ Moroşan (beatitudine (eseu politic), Bucureşti: tente la instituţii cultura‑ tre Ostpolitik‑ul vatican şi Biserica Română Nemira, Colecţia Vorpal, 2017) scapă însă le prestigioase precum Unită), inserat deja în unele lucrări de isto‑

26 • APOSTROF rie – o temă care a apărut, însă, mai demult, stăruit şi asupra fratelui său, un cărturar cu picanterii, din care vor rezulta câteva fiind alimentată şi de vizita monseniorului cumva neglijat de istoriografia românească, (nu puţine) poeme pitoreşti, cu tentă bala‑ în România comunistă, în martie 1977 la poate mai generoasă cu marele rival folclo‑ descă, incluse în ciclul Şaisprezece ani ochi invitaţia controversatei Asociaţii „Româ‑ rist, profesorul Mihai Pop. Cartea părinte‑ negri: „Lăudaţi pe cântăreaţa Iosefina,/ vie nia“ (atunci când prelatul român unit şi‑a lui Fărcaş scoate la lumină într‑un mod ieri,/ rea şi surdă la‑mbieri/ călca în local/ reîntâlnit – după decenii – fratele, reputatul documentat un personaj fascinant – inte‑ cu zulufii de zambilă/ peste greaţa voastră, folclorist Ovidiu Bîrlea). Delimitându‑se de lectual şi cleric deopotrivă – cu merite cul‑ peste silă.// Ca un măr pe o tipsie/ venea unii cercetători precum Carmen Ionela turale excepţionale în exil, fără a ocoli legănându‑şi/ bucile de iasomie,/ voalul fis‑ Banţa, Ioan‑Irineu Fărcaş este de părere că controversele din jurul său. ctichiu cădea/ de pe umeri ca un leş/ lenea acţiunile monseniorului Octavian Bârlea n ei purta/ picioarele cu meşi.//“ (Cântăreaţa din anii 1968‑1978 nu ar trebui privite Iosefina), rezonând tematic şi melodic cu numai prin prisma dosarelor de la Securita‑ Cânticele ţigăneşti ale mentorului. În 1964, te – unde apare drept sursa „Barbino“, do‑ o întâlneşte Nichita Stănescu, între ei înce‑ cumente ce fac din el un soi de trădător al Descoperirea pând (şi va dura aproape un deceniu) o dra‑ cauzei greco‑catolice –, ci şi din perspectiva matică, dar fericită relaţie erotică, reflectată Ostpolitik‑ului vatican care a încurajat anu‑ expresionismului benefic în evoluţia poetică a Gabrielei Me‑ mite încercări de a recupera un „spaţiu vital linescu. Nu scrie în maniera stănesciană, suficient, dacă nu satisfăcător“ pentru Bise‑ dar creaţia sa dobândeşte o altă altitudine, rica Română Unită în condiţiile represive Constantin Cubleşan încercând abstractizări în expresie şi mi‑ existente în ţară (p. 376). zând pe o spiritualizare a atitudinilor, an‑ Orientarea conciliantă de politică exter‑ u toate că se vorbeş‑ corând – spune Ion Pop – „într‑un teritoriu nă a Sfântului Scaun l‑a silit şi pe Octavian Cte azi de o generaţie esenţial (…) îmbogăţindu‑se cu un fel de Bârlea la ajustări de poziţie faţă de autorită‑ şaizecistă, judecată oare‑ aură tragică“. E, de fapt, metaforizarea an‑ ţile comuniste de la Bucureşti. Această cum în bloc, avându‑se în gajată pe linia expresionismului, manieră aparentă pliere pe interesele puterii – inclu‑ vedere impulsul puternic pe care şi‑o apropie din ce în ce mai mult, siv prin acceptarea implicării în acţiunile de (nu putem vorbi, totuşi, simţind‑o ca rezonând propriilor înclinaţii combatere a iredentismului maghiar – nu a de un program estetic) de emoţionale şi viziunii în care percepe condus la rezultate notabile pentru Biserica înnoire a mijloacelor de de‑acum universul misterial al umanităţii. Română Unită din ţară, condamnată în expresie artistică, debor‑ Fantasticul şi grotescul îşi fac tot mai mult continuare la o existenţă subterană; de dând metoda realismului loc în poemele sale:„Numai foarte galbena altfel, în România, între 8 şi 23 martie socialist, avem de‑a face cu o tânără pleiadă faţă/ cu două bile ude fixată/ în pielea nea‑ 1977, cât a durat vizita sa, lui Octavian de scriitori care impuneau, fiecare în parte, gră care se mişcă/ ştie că vine vremea în Bârlea nu i s‑a permis nici măcar să se întâl‑ în felul său, o individualitate marcantă. trupul meu dublată/ când calului îi vine să nească cu episcopii greco‑catolici din clan‑ Deşi – mă refer la poezie – aceştia se cunoş‑ se spânzure…// Stăpânul umblă pe maluri destinitate. Singurul rezultat palpabil a fost teau între ei, îşi cunoşteau creaţiile, unii mut/ cu umbra calului lovind în gând/ îm‑ revederea fratelui său, folcloristul Ovidiu erau chiar prieteni, buni tovarăşi de barica‑ pins de nimeni trupul său/ se‑aude‑n urma Bîrlea, personaj secundar al cărţii, pentru dă (ca să preiau o expresie tipică acelor ani, lui căzând.// Şi se preface că există/ în lem‑ ani buni aflat în prizonierat în urss şi deve‑ a limbajului de lemn), fiecare se individua‑ ne şi în frunze nechezând/ tulbure calul îl nit ulterior, în deceniul şase, şef de secţie la liza diferenţiat, raportat la restul congene‑ ţesală şi‑l loveşte/ şi vine deodată vremea Institutul de Folclor. rilor. Ilustrativă în acest sens este Colecţia când/ calului îi vine să se spânzure“ (Când Ovidiu Bîrlea a ascuns în autobiografii‑ „Luceafărul“ a E.P.L., în care au debutat vine vremea). Lirismul devine evocator, in‑ le sale din anii 1950 faptul că este frate cu editorial aproape toţi aceştia, critica literară sinuat biografic, poeta sondând zone ale prelatul de la Vatican (probabil şi ortogra‑ acordându‑le atenţie aparte, entuziasmată unor trăiri mistice într‑o ritualică religioa‑ fierea numelui, cu î, a făcut parte din aceas‑ de‑a dreptul. Dar, Nichita Stănescu scria să: „Îţi mai aduci aminte/ cum veneai cu tă strategie de camuflare menită să prevină într‑un fel, Cezar Baltag în alt fel, Ilie Con‑ mama în biserica frumoasă,/ pe când erai o intrare în colimatorul comunist al repre‑ stantin de asemenea, Grigore Hagiu, Petre nevinovat copil/ îngânând rugăciuni din‑ siunii). Deşi fusese foarte discret, Securita‑ Stoica, Ion Gheorghe, Florin Mugur, Ma‑ tr‑o carte roasă…// Şi se roteau în umbră tea a aflat totuşi de relaţia de rudenie şi a rin Sorescu, Constanţa Buzea ş.c.l. impu‑ mirodenii/ şi o durere zburătoare sferic,/ considerat extrem de suspect faptul că cer‑ nând trasee lirice diferite, distincte. Între un dialog nepăsător purtam/ cu cineva din cetătorul de la Institutul de Folclor a tăinu‑ aceştia o aflăm şi pe Gabriela Melinescu, întuneric.// Şi rezemată de peretele pictat/ it acest element de biografie. După cum se care debuta, ca elevă, în revista „Luceafă‑ fragedă, scoasă din minţi, aproape nebună/ ştie, odată cu înstăpânirea regimului co‑ rul“ (1959) şi editorial, ca studentă la Filo‑ plângând, că pentru mine niciodată/ nu va munist şi a legislaţiei sale represive, în logia bucureşteană, în 1965 (Ceremonie de veni o veste bună.// Şi‑n locul gurii un plisc 1948, a intra în contact cu străinătatea, cu iarnă). Exultând trăiri erotice, oarecum roşu mişcam/ în locul braţelor o gheară ră‑ Vaticanul, fără medierea autorităţilor, de‑ infantile, cu o pasionalitate nonşalantă, ti‑ coroasă/ pe când eram nevinovat copil/ în‑ venise o culpă penală, ce se putea uşor midă totuşi, se impune prin discursul frust, gânând rugăciuni dintr‑o carte groasă“ transforma în acuzaţie de spionaj, de trăda‑ caracterizat în totul de timbrul candid al (Capul negru, dinţii ascuţiţi). Halouri reli‑ re ş.a.m.d. Poliţia secretă a elaborat planuri sincerităţii (Un paralelism cu versurile de gioase învăluie simboluri mistice, evocarea de măsuri privind interceptarea oricăror debut ale Mariei Banuş, înainte de război, unor teme mitologice se cuplează spectacu‑ posibile legături între cei doi fraţi, în pri‑ n‑ar fi lipsit de interes, punându‑se astfel în los într‑un univers fantastic, raţional to‑ mul rând a corespondenţei. A urmat şi un evidenţă tocmai diferenţa fundamentală a tuşi, emoţia poetică vine dintr‑o receptare efort considerabil al Securităţii atât pentru celor două poete în denunţul primilor fiori lăuntrică, profundă, a realităţilor lumii în‑ a infiltra pe cineva (un agent trimis de la emoţionali feminini, mai insinuat, ca să zic conjurătoare descrisă oarecum mărturisi‑ Bucureşti) în preajma lui Octavian Bârlea, aşa, din lirica Gabrielei Melinescu, mult tor, retrăind înfiorată experienţe ancestrale cât şi pentru a testa loialitatea faţă de orân‑ mai discretă şi de aceea mai elegant‑copilă‑ din umanitate: „Te cheamă aşa şi aşa, pot duirea politică a lui Ovidiu Bîrlea. Totuşi, rească: „Eu nu‑i vedeam, îi auzeam râzând/ să‑ţi spun oricum,/ în fiecare zi faci un ou atunci când a fost încercat, adică „testat“, Băieţii fluierau frumos pe stradă./ Rufe de diamant./ Din pântecul tău ies profeţii/ ademenit de Securitate să îşi contacteze spălam, în curte, sub un pom/ şi frică îmi în fiecare dimineaţă/ spunându‑ne că s‑a fratele, prin agenţii special pregătiţi, folclo‑ era c‑or să mă vadă./ Simţeam cum înfioară născut lumea.// Dacă văd într‑un copac un ristul Ovidiu Bîrlea a refuzat în mod pru‑ drumul,/ iubeam şi pietrele pe care ei căl‑ cuib de pasăre/ ştiu că eşti tu, tu!/ Aşa lu‑ dent să ia legătura cu ruda sa de la München cau./ Pe garduri aplecaţi ca peste umeri/ cios e oul tău/ încât mi‑e milă să pun mâna şi Vatican. Prin urmare, poliţia secretă nu a abia‑nfloriţii trandafiri ardeau./ Umezi pe dânsul,/“ (Eva, adică viaţa). avut nicio dovadă palpabilă că Ovidiu Bîr‑ mi‑erau ca la sălbăticiune ochii…/ Pe sârmă Cu oarecare brutalitate se rupe relaţia, lea ar înlesni acţiuni de „spionaj“, realitate vântul cuprindea în dans/ mijlocul strâmt ce părea atât de durabilă, cu Nichita care l‑a salvat pe reputatul savant umanist al unei rochii“ – Cenuşereasa). Întâmplarea Stănescu, cunoscându‑l pe René Coeckel‑ de un previzibil sfârşit în universul concen‑ a făcut ca în acei ani ‘60 să‑l întâlnească pe berghs, un editor din Stockholm („A fost o traţionar. Miron Radu Paraschivescu care, ambiţio‑ întâlnire fericită, un hazard fericit că l‑am Este meritul lui Ioan‑Irineu Fărcaş că, nat în a patrona tinerele talente, o tutelează cunoscut – spune Gabriela Melinescu evocându‑l pe mons. Octavian Bârlea, a oarecum, stimulându‑i verbul frust, colorat 

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 27  nalitatea sacră din Cântarea Cântărilor Titlul volumului nu reia niciunul din într‑un interviu acordat Martei Petreu, („Sfânt e câmpul cu meri/ unde Mirele şi titlurile care îl compun, ci este justificat de pentru revista „Apostrof“ /nr. 10, 1997/ – Mireasa trec/ imponderabili, dansând şi predilecţia autoarei pentru natură şi amă‑ Cred că eu n‑aş putea iubi niciodată o per‑ cântând în drumul spre casă,/ spre bucuria nuntul plin de culoare. Volumul este apa‑ soană care nu are legătură cu literatura. noastră cea mare, Jerusalim /…/ Mirosul rent lăsat la voia întâmplării, fluxul memo‑ Viaţa mea trebuie – viaţa mea intimă, deci Miresei/ îmbată aleile câmpului cu meri/ riei sau dicteul automat par să guverneze – trebuie să fie implicată în pasiunea pentru unde muzicanţii s‑au strâns.// Puterea rău‑ nestingherite. Remarcabil este textul de literatură“). Pleacă în Suedia, unde conti‑ lui dispare/ şi demonii sunt puşi în lanţuri/ evocare a mamei cu valenţe taumaturge, nuă, o vreme, să scrie în limba română, când pe sfântul câmp al merilor/ Mirele şi precum odinioară femeile înţelepte ale sate‑ învăţând apoi pe‑ncetul şi limba suedeză Mireasa trec/ imponderabili, dansând şi lor noastre, text scăldat în amărăciunea de („citeam, de exemplu, citeam Biblia /…/ cântând/ în drum spre/ bucuria noastră cea a avea prea puţine amintiri cu ea. pentru că era un text cunoscut de mine. mare, Jerusalim“ – Câmpul cu meri al kaba‑ Talentul pentru metaforă, bine strunit Unele părţi din el le ştiam pe de rost. liştilor). în versuri, este utilizat cu iscusinţă şi în Aveam impresia că ştiu suedeza pentru că Atmosfera de basm nordic a Suediei nu povestiri, în care notaţia atentă defineşte înţelegeam din context cuvintele necunos‑ îi rămâne străină („Pământul începe să se cadrul natural pentru câte un decupaj din cute /…/ Biblia este modelul meu literar“ – limpezească,/ zăpada cade uşoară./ În Sue‑ biografia naratoarei, încă de la momentul din acelaşi interviu), devenind curând o dia, de la nord la sud,/ cade zăpada şi tăce‑ naşterii sale, jalonând apoi un traseu în scriitoare bilingvă. rea,/ singurătatea creşte/ la fel ca nisipul contra curentului, prin trecutul mamei, în În România publicase mai multe volu‑ singurătăţii în deşert“ – Împărăţia zăpezii), căutarea momentului zero. Primele texte me de poezie (Ceremonie de iarnă, 1965; cum nici, însorita ţară de baştină nu se prozastice sunt cu accente autoreferenţiale; Fiinţele abstracte, 1966; Interiorul legii, pierde în orizontul uitării, amintită oare‑ ele au şi un set de sfaturi din universul rea‑ 1968; Boala de origine divină, 1970; Jură‑ cum în pandant („Floare a soarelui mereu lismului magico‑rural. După un ultim text mântul de sărăcie, castitate şi supunere, 1972, arzătoare/ văzută de mine pe nesfârşitele de evocare a unei amintiri pline de culoare la care se adaugă Împotriva celui drag, 1975; câmpuri/ din ţara mea veche./ Floare des‑ alături de mamă, volumul rămâne pentru Casa de fum, 1982; Oglinda femeii, 1985, chizând corola numai pentru soare/ cu ca‑ 75 de pagini pe tărâmul poeziei, în câteva apoi, după 1989, Lumină din lumină, pul mereu aplecat/ sub săgeţile roşii ale poeme, dicteul fiind întrerupt de scurte 1993), devenind cunoscută şi ca poetă de amurgului“ – Floarea soarelui). momente prozastice. limbă suedeză prin volumele: Den be‑ Creaţia lirică a Gabrielei Melinescu are Volumul recurge la câteva regionalisme fruktande guden (Dumnezeul fecund), în fiorul său intim o emoţionalitate stranie, ce vin să contureze o geografie interioară 1977; Lögnens fader (Tatăl minciunii), cultivată cu delicateţe şi ingeniozitate femi‑ care valorifică abil şi cu dozaje atente baga‑ 1977; Tålamodets barn (Copiii răbdării), nină, aflată în faţa miracolelor lumeşti. jul lexical rural. Acest element biografic 1979; Vargarnas himlafärd (Lupii urcă în Poeta e copleşită de singurătatea ce pare a‑i circumscris unei copilării la ţară este asu‑ cer), 1981; Gatans drottning (Regina stră‑ frisona orice trăire aevea, în contact direct mat şi identificabil ca premisă pentru an‑ zii), 1988; Fågelmannen (Omul pasăre), cu realitatea de care se apără evadând spec‑ trenarea unui spirit de observaţie lucid şi 1991; Ljus mot ljus (Lumină spre lumină), taculos într‑un abstract senzorial fabulos. sensibil. Tonul este dat de apropierea orga‑ nică de natură, autoarea făcând o trecere 1993; Ruggningar (Schimbarea penelor), n 1998 şi două romane: Hemma utomlands prin diverse momente din an, negustorind (Acasă în străinătate), 2003. În acelaşi an, amintiri cu peisajul şi copilăria, fără accen‑ Gabrielei Melinescu i se decernează pre‑ te patetice. miul „De Nio“ al Academiei); Mamma som Amintiri cu ţara de Trecerea spre zona biografică urbană e Gud (Mama ca Dumnezeu), 2010, roman ilustrată de utilizarea unor titluri sau ver‑ pentru care este distinsă cu Premiul „Al‑ suri în limba engleză şi de schimbarea de‑ iasomie corului rural cu cel punctat de elemente ci‑ bert Bonniers Stipendiefond“. tadine, de referinţe culturale din muzică, Pe lângă scriitorii francezi preferaţi, literatură, religie, de lexicul explicit al unor cunoscuţi încă din ţară: Rabelais, Baude‑ Alice Valeria Micu titluri, cum e „Manierism decadent”, un laire ş.a., descoperă acum tulburătoarea poem care utilizează toate aceste elemente. operă expresionistă a lui Strindberg („Par‑ iecare domeniu de Tentaţia poeziei de factură contempora‑ tea de mister care va fi elucidată cu tim‑ activitate vehiculează F nă dezvăluie o autoare capabilă să „cânte” pul“), şi care va deveni un veritabil reper propriile delimitări între şi după aceste partituri, însă impresia gene‑ pentru creaţia sa. două categorii antonimi‑ rală este, mai degrabă, de căutare a vocii, O extrem de bine articulată selecţie din ce. Pentru medicină exis‑ chiar dacă ea ne demonstrează pe parcursul opera poetică a acesteia, realizează Ileana tă bolnavi şi sănătoşi, volumului că poate aborda arii diferite, ca strategii vorbesc de civili Mălăncioiu pentru o colecţie de sub egida să duc mai departe metafora muzicală. Dar şi militari, iar economiş‑ Editurii Academiei Române: Gabriela Me‑ acesta nu este neapărat un element în favoa‑ tii consideră că oamenii linescu, O sută şi una de poezii (Antologarea rea volumului, mult mai interesant în par‑ sunt ori negustori, ori poeziilor şi selecţia reperelor critice de tea de proză. cumpărători. Dacă aici etichetele sunt re‑ Ileana Mălăncioiu. Cu un text introductiv Remarcabilă este capacitatea de a fraza lativ limpezi, în cazul literaturii există au‑ de Mircea Martin, două convorbiri ale au‑ în maniere mereu diferite, mereu surprin‑ tori care pun la încercare tentativele de a toarei cu Marta Petreu şi o postfaţă de Ion zătoare, uneori eliptice de predicat, precum utiliza sertare bine definite în demersul Pop. Editura Academiei Române, Bucu‑ şi creionarea din câteva cuvinte a unui spa‑ reşti, 2016). hermeneutic. ţiu, a unui tablou cu valenţe sinestezice. Un Poezia Gabrielei Melinescu are „o miş‑ Ileana Urcan vine cu o astfel de propu‑ volum interesant, deci. care ceremonioasă, o feminitate firească, o nere în volumul Negustorul de anotimpuri, nobleţe nelipsită de şăgălnicie“ (Mircea (Bucureşti: Tracus Arte, 2014). Suntem n Martin). E puţin nostalgică însă, mai mult avertizaţi încă de la început că este vorba de discursivă în denunţul emoţionant al trăirii versuri şi povestiri, iar asta, trebuie să recu‑ stărilor/ideilor metafizice, interogativă în nosc, m‑a pus pe gânduri. Volumul este faţa marilor dileme existenţiale („Am construit aparent din două părţi: Time over onoarea de a trăi în splendoarea lumii/ şi (2010‑2014) şi Intermezzo (1995‑2014). Ele nu am frică de răul gust./ Diavole, mă iu‑ nu urmează o ordine cronologică, ci mai beşti tu?“ – Diavole, mă iubeşti tu?), culti‑ degrabă se împletesc, urmând cursul natu‑ vând imagini metaforizate în regim fantas‑ ral al rememorării. Versurile sunt aşezate în tic, cu apel la o mitologie arhaică, a braţele prozei, căci volumul debutează cu fatalităţii sacrificiale. Presentimentul mor‑ câteva povestiri ce trasează rădăcinile nara‑ ţii devine motiv predilect („Mă întreb dacă torului, apoi poemele se înşiruie, punctate voi mai trăi până la noapte“; „ce poate fi de texte cu caracter biografic şi de poeme mai frumos decât/ morţii purtaţi în braţe mixate cu fraze de proză, pentru ca Inter‑ de cei vii?“ etc.), în ciuda exultării constan‑ mezzo‑ul să fie luat în stăpânirea exclusivă a te a unei vitalităţi erotice, amintind pasio‑ povestirilor.

28 • APOSTROF Ivan Brull

Ivan Brull (València, 1978) este inginer, tului Peter Balakian, publicând o scurtă poet, compozitor şi cântăreţ catalan. biografie a lui în revista „Characters“ unde A publicat trei volume de poezie şi două este frecvent prezent ca publicist. cd‑uri cu muzica pe propriile versuri. A tradus din engleză Earthly Spring a poe‑

X.M.P.: Ai publicat până acum trei cărţi: mi se pare fascinantă frumuseţea căilor pe Incantaţii (2010), Călăuza rătăciţilor n‑o să le străbat niciodată. (2010), Despre unicorn (2015), din care Dar aş vrea să‑i amintesc aici pe Omar sunt selectate poemele traduse acum în româ‑ Khayyam, Rimbaud, M. Tsvetaieva, nă, dar este în curs de apariţie un al patrulea Basho, Rumi, Hölderlin, Szymborska, Xavier Montoliu Pauli: Eşti un poet răb‑ volum. Pe ce căi mergi în acesta? Brodsky, Kavafis, Amikhai. dător, nu te‑ai grăbit să publici, poate fiindcă eşti un mare cititor de poezie. Când ai început, I.B.: Noua plachetă, Scara griurilor, mizea‑ de fapt, să scrii? Cum decurge relaţia ta cu ză mai mult pe formă şi pe ironie. Este mai poezia? complexă, mai provocatoare, mai inteligi‑ bilă şi cu o unitate surprinzătoare, pe care Ivan Brull: Înţeleg tot mai puţin relaţia n‑o bănuiam. Într‑un fel, urmez drumul mea cu poezia. Am început să scriu de mic, început cu Incantaţii. Sunt 50 de poeme dar atunci citeam mai mult proză. Am fost care recapitulează activitatea mea poetică (încă sunt) un mare cititor de proză. Şi de din ultimii trei ani. poezie, evident, dar tot ce ţine de poezie depăşeşte, cred, la mine pasiunea literară. X.M.P.: Îmbini poezia cu compoziţia şi inter‑ Totdeauna am văzut în poezie o dimensiu‑ pretarea muzicală. În 2015, ai editat prima ne străină artei, foarte legată de absoluturile ta lucrare discografică, Schimbarea îngerilor, şi relativele conştiinţelor noastre, locul un‑ urmată, în 2017, de o a doua, Proprietăţi de, poate, se rezolvă sensul vieţii. Poezia îţi medicinale. Cum ţi‑ai prezenta muzica pu‑ permite să‑ţi spui totul şi din toate unghiu‑ blicului român şi unde începe scrisul poeziei şi rile. Asta o face un drum posibil şi demn, al muzicii, dacă există graniţe între ele? fiindcă mă implică total. • Ivan Brull Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt un I.B.: Compunerea unui cântec, chiar trist, poet răbdător. Presupun că depinde de se naşte dintr‑o bucurie intimă, profundă. mulţi factori, dar nu e ceva care să mă pre‑ Aş spune că muzica presupune întotdeauna X.M.P.: Ai vorbit, nu o dată, despre interesul ocupe. o victorie anterioară, o lipsă de conştiinţă a tău pentru autori de origine română, ca Paul eşecului sau chiar impulsul vital, de neoprit, Celan şi Oskar Pastior, două figuri de primă X.M.P.: Ai studiat ingineria chimică la Uni‑ de a merge înainte cu recunoştinţă, în pofi‑ mărime ale literaturii sec. 20. Ce anume te versitatea Politehnică din València. Acolo ai da răutăţilor. În plus, o parte a mesajului atrage la ei? organizat un atelier de poezie, „Vers“, nu? cântecelor este muzica şi asta influenţează Cum a mers proiectul? forma şi mijloacele pe care le poţi folosi. I.B.: Nu de mult, am parcurs din nou ope‑ Când scriu poezie, am o atitudine dife‑ ra lui Celan, căci trebuia să prezint la Uni‑ I.B.: A mers bine. Nu era prima oară când rită; de fapt, pentru mine cele două nu au versitatea din València o conferinţă a lui Arnau Pons (poet şi traducător al lui Celan) la Politehnica din València exista un aseme‑ nicio legătură. Poezia este încercarea de a despre el. Este, fără îndoială, un poet im‑ nea curs. L‑am luat în serios, dar şi cu re‑ mă construi distrugând secretele sau lăca‑ portantisim, cu un radicalism extraordinar, zerve, fiindcă ideea mea despre poezie nu şurile simbolurilor. care ne duce dincolo de limitele limbajului. încăpea în niciun program. Voiam nu atât Frumuseţea lui Celan vine din tratarea min‑ să transmit cunoştinţe, cât să comunic pasi‑ X.M.P.: Să vorbim acum despre reperele tale literare şi muzicale: care îţi sunt autorii de ţii umane ca o realitate non‑individuală. unea mea pentru poezie. Cred că studenţii Este primul poet care o face sistematic. au înţeles şi au fost foarte receptivi. Unii căpătâi? Şi faţă de cine te simţi dator în crea‑ ţia ta? Trebuie ţinut seama că nu întreaga minte dintre ei îmi sunt acum prieteni, au publi‑ umană este lingvistică, şi poezia nu poate cat şi au câştigat premii importante. I.B.: Nu ştiu să răspund la această întreba‑ ignora asta. Mai complicaţi sunt interpreţii Pe de altă parte, am reuşit să facem din re. Îmi plac poeţii care se oferă cu sincerita‑ lui sau cititorii cu prejudecăţi. Cartea Roşie curs o materie facultativă pentru întreaga te, fără rezerve. Îmi place adevărul, iar a lui Jung, de exemplu, nu ar fi nimic dacă comunitate universitară. Oricum, o socie‑ adevărul este întotdeauna greu de spus, că‑ o explicăm. tate care a surghiunit unitatea cunoaşterii ci, chiar dacă perspectiva este simplă, tre‑ Cazul lui Pastior este, pe undeva, simi‑ în favoarea pragmatismului capitalului buie străbătute multe drumuri, multe lo‑ lar. Am cumpărat câteva cărţi la Baltimore, poate privi cu surprindere prezenţa poeziei curi, spre a nu o pierde din vedere sau spre în 2012. L‑am citit în engleză, dar m‑a se‑ într‑o universitate politehnică. Este o pa‑ a fi o perspectivă interesantă, utilă, energi‑ dus imediat. Este un alt autor care înţelege noramă tristă, care trebuie schimbată în‑ că. Se întâmplă uneori să ajungem la adevă‑ falimentul mecanismului comunicării. Co‑ cet‑încet, spre a nu pierde din vedere larga ruri care nu sunt ale noastre, dar trebuie municarea nu este suficientă. Cuvântul care dimensiune a umanităţii şi necesitatea de a rostite şi ele, fiindcă aşa se experimentează nu se reîntemeiază va fi mereu sclavul voin‑ lega toate astea. şi se trăiesc, căci sunt fapte. ţei, nu va ieşi niciodată din dialectica stăpâ‑ Din cauza crizei economice, a rămas Primele mele lecturi au fost doi maeştri, nului şi sclavului. Mişcarea constă, evident, încă de realizat un alt proiect la a cărui César Vallejo şi Jorge Manrique. De atunci în a găsi ce poate fi aprioric şi fundaţional construcţie la Universitatea Politehnică vo‑ am citit nediscriminat şi presupun că toţi în cuvânt, totdeauna obişnuit să scrie actele iam să ajut: instituirea unei burse internaţi‑ poeţii mi‑au lăsat câte ceva. Şi unii proza‑ alegerilor noastre. Opţiunea lui Pastior este onale pentru poeţii rezidenţi. Cred că este tori: e multă poezie în Proust, în Joyce, în demnă şi, uneori, splendidă. ceva interesant şi foarte puţin frecvent în Pynchon. Dar cred că sunt un om simplu şi n Europa, care vrea să fie nucleul cultural al foarte puţin mitoman. În general, pot spu‑ Prezentare şi interviu realizate planetei. Poate în viitor lucrurile se vor ne că admir frumuseţea în lucrurile pe care de Xavier Montoliu Pauli schimba. nu le‑aş face niciodată. Admiraţia nu îmi dă nicio dorinţă de imitaţie, dimpotrivă,

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 29 Poeme de Ivan Brull

Nume redescopăr originea, mi‑nchipui apucă‑te de misiunea alchimică ca pe‑un rest de îngeri timpul meu a toarcerii de versuri Trec prin cap ca năluci şi pacea lui prematură, clipele exacte, invidioase. Parazitezi glasurile familiei. când n‑aştept nimic limba, iar cuvântul Se strigă pe scări, în veri fiindcă a trecutul totul, încă. e creatorul sorţii. Oh! Tot în trecuturi prăfuite, în frică, ce spui în mare, în balcoane. va modera viitor. Ce simţi Ieşire în stradă ordonează! Nume şi iar nume coagulează în coridoarele blindate Deschizi uşa spre stradă ale timpului tot ce sunt eu şi treapta ce trebuie coborâtă Pomerania mă‑mping din depărtări până unde mă pare o trambulină ce te poate arunca aflu. drept în mare. Sosesc vânturi şi destine din Pomerania În încăperi, pe‑acoperişuri, Strada, excesivă. căscături disimulate, ţări pustii. şapte vocale se combină, abia de‑ţi spune ceva. Cu mâna pe sub palton, pipăi piatra sar în săptămânile de şapte zile, Opac, se‑afundă într‑un autism pe care ea ţi‑a pus‑o la gât. Era o lună. în grădini, şuri, dimineţi, care‑i o lume‑ncheiată ce nu se încheie. Urzeşti peşti de lumină. Te gândeşti la destramă data fixă, fac, Nu există viaţă, poate mişcarea ţestoase prin pieţe, pe străzi, în fundături, e un hazard de celule în probă, din Tobruk şi din Gata. Încă trăiesc anonimul calendar al amintirii. un lux al căldurii atomice toţi monştrii şi pe toate scările adunate, ce‑ajunge să dezvolte minuni. sunt ascunşi franctirori. Să ne oprim aici Când cobor în stradă mă lămuresc Cu metalele grele ale idolatriei, vitrina nu ştie N‑am descins din înger, am rămas cu instrumentele şi viermii tristeţii, greutatea istoriilor lângă vălul lui. Aş putea spune trebuie să‑mblânzeşti zăpada ce te‑nfăşoară pe care, blajină, le‑ndură. că trăiesc din aer, din slavă. inocent, atârnată de furci. Ai o inimă ce bate departe de casă, un câine însoţitor de orbi şi o pastişă de Cădere Ameninţări iluzii semicaste semiingenui: lumina înaltă Îi cade omului trandafirul Lacrima din ziua când ai pierdut iubirea, este mereu inamicul nenorocirilor. în gol şi Galilei numără mulţimile sinucigaşe Mi‑e cântecul clar şi el luptă în întunericul toate secundele visului. pe străzi ca enumerare ce‑ţi va urzi credinţa. Mâine e mâine Şi totuşi cade, de carne absentă, şi nu‑ţi mai rămâne nimic: viaţa e nouă trandafirul veşnic cade, biciul întâmplător al tragediei, acum, că ai premiul vieţii. ca pleoapa Evei, misterul de pe chipul iubit, (inedit) cu lenta parcimonie a amintirea bucuriei. n eşecului asumat. Traducere din catalană Cuvântul coapsă, de Jana Balacciu Matei Cuvântul placebo, Memoria visele fabricate, hipnoza speciei, Memoria, busola oxidată a timpului ce urmează să rezonator nerezolvat de unde oscilează vină. altitudinea în creştere Totul arată spre tâmpla ta. spre‑a deveni zguduire şi vis. Dar pe dinăuntru.

Fereastră Ecouri

Sub balcoane erau Câmpurile aurite (celebre, obsesive) perechi de amanţi, pisici încinse de aşchia focului căreia‑i zicem lumină de fierbintea hidrofobie, resturi încremenite ale recentei Toate cristalele apei ce‑mbrăţişează petreceri, îmbibate petale, fructe, lunecă suav de ploaia neaşteptată. spre vizuinile din pământ. Vor să dispară.

Şi tu străbătând noaptea neagră, Sfera mierlelor serbează, atroce, udă leoarcă, păşind, demnă şi sigură. înalta ivire a distanţei. Te întorceai acasă, unde părinţii tăi migăleau ceva ca să te‑aştepte Doar în ochii mei, ce revin încă Mi‑ai zis adio şi nu voiai. reverberează o altă lume, la fel de sigură.

Încă Atenţie...

Fără amplitudine, fără aripi, Ai înţeles? fără să tânjesc după spaţiu, Acum întoarce‑te, re’ntemeiază‑te

30 • APOSTROF Revista Apostrof se poate cumpãra Talon de abonare în urmãtoarele puncte de difuzare: începând cu REDACÞIA:

Librãriile Humanitas ______Marta Petreu • Bucureşti, Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea (redactor‑ºef) Victoriei, nr. 45. Irina Petraş • Cluj‑Napoca, Librãria Humanitas, str. Universitãþii,  abonament trei luni (3 numere) – 15 lei (redactor‑şef adjunct) nr. 4.  abonament şase luni (6 numere) – 30 lei Alice-Valeria Micu • Iaşi, Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6. (secretar general de redacţie)  abonament un an (12 numere) – 60 lei • Sibiu, Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu, Ştefan Bolea nr. 16. (redactor) Nume ______Radu Constantinescu (corector) Librãria de Artã Gaudeamus Prenume ______Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. Tehnoredactare: str. ______Czégely Erika

Librãria Book Story nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____ Cluj‑Napoca, Piaţa Unirii nr. 8. Vignetele revistei reprezintã sector ______localitate ______variaþiuni grafice de Mihai Barbu dupã desene de Franz Kafka. Reţeaua centrului de difuzare a presei cod poştal ______judeţ ______Inmedio telefon______EDITORI: din marile centre comerciale din ţară. q Uniunea Scriitorilor din România q Fundaþia Culturalã Apostrof Cãtre cititorii revistei Apostrof Revistă finanţată Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane cu sprijinul: la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de: Circulara Uniunii plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni, Scriitorilor din România prin: • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Conform prevederi‑ lor Statutului,­ Uniunea 1. mandat poºtal, pe adresa: Scriitorilor din România­ Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere. nu este responsabilã cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din pentru po­litica editorialã strãinãtate este de: a publicaþiei ºi nici pen­ • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, ministerul culturii tru conþinutul materia‑ 2. virament bancar, pe adresa: • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, şi identităţii naţionale lelor publicate. Uniunea Scriitorilor din România • 48 euro sau 60 usd pentru un an. Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, Certificat de înregistrare fiscală (CIF): Comitetul Director ADRESA REDACÞIEI: al Uniunii Scriitorilor 2786991 Preþul abonamentului include taxele 5 iunie 2003 Cont bancar: poºtale de expediere par avion. Cluj‑Napoca RO65RNCB0082000508720001 Str. I. C. Brătianu, nr. 22, Deschis la: Banca Comercială Română, cod 400079 Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Tel., fax: 0264/432.444 nr. 5 sector 3, Bucureşti e‑mail: [email protected] www.revista‑apostrof.ro

Pentru corespondenţă: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cuprins Cluj‑Napoca, 400750 • Café Apostrof Intelectualul sub vremi Mircea Moţ 25 Manuscrisele primite la redacþie Premiile Uniunii Scriitorilor Vorpal x 2 Dan Gulea 26 nu se înapoiazã. din România pe anul 2017 2 Monseniorul Octavian Bârlea Revista revistelor 2 şi exilul românesc Cristian Vasile 26 Descoperirea expresionismului Constantin Cubleşan 27 ISSN 1220‑3122 • Lecturi Amintiri cu ţara de iasomie Alice Valeria Micu 28 Revista este înregistratã la Despre revoluţia noastră Marta Petreu 3 osim cu nr. 45630/22.05.1996. • Conversaţii cu... • Puncte de reper Letiţia Ilea 22 Aberaţii istorice şi culturale Revista apostrof este membrã în anul Centenarului Ioan‑Aurel Pop 4 (interviu realizat de a Asociaþiei Revistelor, Marta Petreu) Imprimeriilor ºi Editurilor • Cronica literară • Biblioteci în aer liber Literare (ariel), asociaþie cu Oamenii Unirii Irina Petraş 6 Conversaţii cu... Ivan Brull 29 statut juridic, recunoscutã • Poeme (interviu realizat de de Ministerul Culturii. Poem Angela Marcovici 7 Xavier Montoliu Pauli) Tiparul: Scrisoare către un prieten Poeme de Ivan Brull 30 Centrul de Presã Reformat şi înapoi către ţară (fragment) Ruxandra Cesereanu 21 (traducere de Jana Balacciu Matei) • Ospăţul filosofilor Unica responsabilitate Dorul la Blaga, Cioran şi Noica Giovanni Rotiroti 10 a revistei Apostrof este de a găzdui opiniile, • Dosar: Caragialeştii oricît de diverse, „Ultimul Caragiale“. Ramificaţiile ale colaboratorilor. unei neînţelegeri Ion Vartic 13 Responsabilitatea pentru • Cu ochiul liber conţinutul fiecărui text Între veghe şi vis Iulian Boldea 20 îi aparţine, Intra muros Ştefan Bolea 24 în exclusivitate, autorului. Surfer pe Styx Ştefan Bolea 24 Apostrof

Anul XXIX, nr. 2 (333), 2018 • 31 0 9 x
x ”
”

anul XXIX, nr. 2 i e

l (333)

2 2018

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

9 771220 312105 0 2