Trasee Instituţionale Şi Destine Politice În Arta Românească Postbelică
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
sincronizare durabilitate FONDUL SOCIAL EUROPEAN Investeşte în Modele culturale OAMENI EUROPENE 1945-1953: trasee instituţionale şi destine politice în arta românească postbelică Autor: Irina Gh. CĂRĂBAŞ-OLARU Lucrare realizată în cadrul proiectului "Cultura română şi modele culturale europene - cercetare, sincronizare, durabilitate", cofinanţat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Contract nr. POSDRU/159/1.5/S/136077. Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrial ă asupra rezultatelor obţinute în cadrul stagiului de cercetare postdoctorală aparţinAcademiei Române. * * * Punctele de vedere exprimate în lucrare aparţin autorului şi nu angajează Comisia Europeană şi Academia Română, beneficiara proiectului. DTP, complexul editorial/ redacţional, traducerea şi corectura aparţin autorului. Descărcare gratuită pentru uz personal, în scopuri didactice sau ştiinţifice. Reproducerea publică, fie şi parţială şi pe orice suport, este posibilă numai cu acordul prealabil al Academiei Române. ISBN 978-973-167-298-4 CUPRINS INTRODUCERE 4 COLECTIVIZARE ȘI INSTITUȚIONALIZARE 18 Prolog pictural I Colectivizare și kolektiv artistic 22 Sindicatul Artelor Frumoase: pe drumul sinuos al colectivizării 25 De la Sindicat la Uniune 34 SUPRAVEGHERE ȘI PEDAGOGIE 40 Prolog pictural II Niveluri ale supravegherii – o pedagogie a realismului socialist 46 În pepiniera realismului socialist 52 DISCURS ȘI RITUAL 60 Partidul vorbește 61 Artistul vorbește 67 Artistul răspunde 74 Artistul critică 91 EXPUNERE ȘI CANON 95 Continuități și discontinuități în sistemul expozițional. Câteva repere istorice 96 Triada de foc: Flacăra, Salonul oficial și Expoziția de Stat în 1948 103 Canon și muzeificare 109 1 UN REALISM SOCIALIST AVANGARDIST? 117 STUDIU DE CAZ: M. H. MAXY, JULES PERAHIM, HANS MATTIS TEUTSCH ÎN EPOCA POSTBELICĂ Poziționări politice în publicațiile avangardei 121 Revista Orizont: avangarda între glorificare și critică Atitutidini, opțiuni, tatonări interbelice M. H. Maxy: partea vizibilă a sistemului artistic 135 Recapitulări instituționale Cum să pictăm? Jules Perahim: „puterea ce depășește funcția” 143 Între Maiakovski și Maiakovski Inserții instituționale Grafica - o artă a propagandei Ilustrația de carte sub auspiciile realismului socialist Hans Mattis Teutsch: reformator al realismului socialist 156 Artistul angajat la marginile sistemului Incursiune în viața artistică brașoveană la începutul anilor 1950 Despărțiri și reveniri Omul nou înainte și după Bibliografie 169 2 TRASEE INSTITUȚIONALE ȘI DESTINE POLITICE ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ POSTBELICĂ 1944-1953 REZUMAT Istoriografia artei româneşti în secolul al XX-lea lucrează, în general, cu segmente cronologice vaste, delimitate, cel mai adesea, de evenimente politice. Al Doilea Război Mondial constituie o astfel de bornă, împărtăşită de metanaraţiunile culturale de aproape pretutindeni, peste care se suprapune, în România, precum şi în celelalte ţări ale fostului Bloc estic, instaurarea regimului comunist. Aceste două evenimente majore au făcut ca cele două jumătăţi ale secolului anterior să fie percepute şi problematizate diferit, ca entităţi istorice radical opuse. Schimbările instituţionale, dislocarea ierarhiilor, impunerea unor criterii artistice rigide, toate legate de sfera politică, justifică, pe deplin, această atitudine. În plus, realismul socialist, importat din URSS şi aclimatizat în România prin strategiile de mai sus, a fost, ulterior, considerat ca radical antimodern şi străin de o evoluţie firească a câmpului artistic local. Pe de altă parte, separarea netă între arta dinainte şi după Război a dus la fragmentarea carierei unor artişti, la marginalizarea etapelor postbelice sau la căderea în uitare a unor nume care s-au afirmat tocmai în primul deceniu după 1945. Mulţi artişti modernişti sau avangardişti consacraţi de canonul interbelic şi-au continuat activitatea şi şi-au construit varii forme de adaptare în cadrul noilor instituţii artistice. Cum schimbările din interiorul câmpului artistic nu au fost imediate şi nici subite, nu se poate vorbi despre reacţii uniforme sau simultane, ci de o pluralitate de răspunsuri la politicile culturale ale regimului în formularea cărora au contat, printre altele, prestigiul, ambiţia, orientarea politică şi dorinţa de supravieţuire. Se poate vorbi despre acest segment delimitat cronologic de 1944 şi 1953 ca despre o trecere graduală de la ideile şi practicile artistice configurate în perioada interbelică la realismul socialist prin aproprierea sociabilitaţii, instituţiilor şi pieţei artistice de către stat. Se produce, în fapt, o balansare între epurare – o violentă îndepărtare a trecutului şi a oamenilor consideraţi a-i aparţine din 3 punct de vedere ideologic – şi conservare – oameni şi practici ce aveau un statut construit în perioada anterioară care sunt incorporaţi în noul sistem. Tot astfel, într-un mod ce poate părea paradoxal şi este, în orice caz, creator de tensiune, propaganda ce anunţa ruptura totală de trecut şi ridicarea unei culturi cu totul noi convieţuia cu oameni şi practici neschimbate, aflaţi la un nivel mai mult sau mai puţin public, care dădeau exact impresia contrară, de continuitate şi chiar de securitate. Exista o nevoie concretă de profesionişti, dar şi de personalităţi care să servească procesului de legitimare a noului sistem, devenind exemple de transformare personală. Privirea retrospectivă şi mai ales auspiciile traumei istorice reţin, din perioada imediat postbelică, numai realismul socialist şi consecinţele lui, însă epoca poate fi, atunci când este investigată mai îndeaproape, mult mai diversă. Semnificaţia ei aparte nu decurge exclusiv din schimbări majore, ci dintr-o temporalitate densă în interiorul căreia convieţuiesc o multitudine de elemente aparent contradictorii. Pentru a releva felul în care modelele, practicile, canoanele artistice interbelice supravieţuiesc sau se transformă după Război şi mai ales în contact cu politicile oficiale comuniste, am ales ca limită inferioară a segmentului temporal studiat anul 1944 când încep primele reconfigurări ale sistemului artistic. Limita superioară fixată la 1953 nu se referă, în primul rând, la moartea lui Stalin şi începuturile relaxării ideologice ce va purta numele de „dezgheţ”. Deşi micile schimbări ce i-au urmat nu trebuie trecute cu vederea, în câmpul cultural românesc, realismul socialist își trăiește apogeul. Aşadar, 1953 reprezintă momentul de stabilizare a realismului socialist în care sistemul instituţional ajunsese la echilibru şi reuşise să înglobeze cea mai mare pare a artiştilor și să propună un canon al realismului socialist local. Lucrarea cuprinde patru capitole dedicate instituțiilor artistice reconfigurate după 1944 și un consistent studiu de caz care urmărește carierele a trei artiști de avangardă – M.H. Maxy, Jules Perahim și Hans Mattis Teutsch – în perioada postbelică. Există, astfel, o balansare între un cadru general care poate servi la regândirea istoriografiei artei românești postbelice și atenția față de destinul individual și de felul în care continuitățile cu trecutul mai îndepărtat sau mai recent pot fi detectate într-un corpus de opere. Introducerea prezintă jaloanele metodologice, pe de-o parte, diversele reevaluări ale studiului totalitarismului și ale artei totalitare, în speță ale realismului socialist, care au ghidat cercetarea, pe de altă parte, problemele și întrebările ce au decurs din sursele primare studiate. Astfel, sunt chestionate periodizările mai vechi ale istoriei artei în ceea ce privește perioada postbelică și articularea lor cu discursul Războiului Rece. În conjuncție cu aceasta, se discută motivațiile alegerii segmentului temporal studiat, având în vedere cronologiile și conceptualizările artei locale, precum și periodizările realismului socialist sovietic deoarece, așa cum întreaga lucrare se străduiește să demonstreze, acesta din urmă nu a fost preluat ca atare în spațiul românesc. Translarea realismului socialist din URSS în ţările Blocului estic nu s-a făcut fără ajustări, care au variat de la un context geografic la altul şi uneori de la o instituţie la alta. Adaptabilitatea la situaţii 4 culturale diferite îl prezintă ca o entitate mai degrabă fluidă, nesupusă unor definiţii sau cronologii fixe. În plus, în ciuda receptării sale ulterioare, realismul socialist poartă unele caractere ale modernității care au influențat adaptabilitatea unora dintre artiștii cu educație și carieră stabilă de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial la normele acestuia. Cercetarea se bazează pe studiul unor arhive puțin sau deloc cercetate anterior, aducând materiale inedite atât în ceea ce privește istoria unor instituții precum Sindicatul Artelor Frumoase, Uniunea Artiștilor Plastici, Muzeul de Artă al RPR, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (fonduri aflate fie la Arhivele Naționale, fie la instituțiile în cauză), cât și a carierelor instituționale, care fuseseră de mult uitate, ale unor artiști interbelici. Am lucrat, de asemenea, cu colecții de periodice și cataloage de expoziție de epocă, redescoperind texte de artist și reproduceri care nu au mai fost niciodată incluse într-o cercetare academică. Fondurile documentare ale Muzeului Național de Artă Contemporană și ale Institutului de Istoria Artei G. Oprescu au contribuit, și ele, la aceste recuperări. Ilustrația din lucrare reflectă, în bună măsură, această direcție recuperatorie, fiind, în mare parte, inedită (conține, inclusiv, reproduceri de lucrări