Niște Nostalgici (II)
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
148 ROMÂNĂ Mircea DRUC Niște nostalgici (II) Nostalgie moldovenească Actuala pandemie de „gripă nostalgică” îmi aduce aminte de o întâmplare trăită prin anii ’90. Regretatul Iacob Burghiu, consilier în probleme de cultură al președintelui Petru Lucinschi, convocase o întrunire de suflet M.D. – om politic, adept al – „Fiii Zăicanilor risipiți prin lume”. Iacob Reunificării României. Născut m-a invitat și pe mine, fiind născut în satul la 25 iulie 1941 în Pociumbăuți, județul Bălți. A absolvit Facultatea Pociumbăuți, comuna Zăicani. Întâlnirea a de Filologie a Universității din avut loc în incinta Teatrului Național „Mihai Leningrad (1964) și Facultatea Eminescu” din Chișinău. M-am bucurat de de Psihologie a Universității din Moscova (1980). Studii doctorale prezenţa colegilor de școală, stabiliți prin la Institutul Americii Latine al orașele Basarabiei și pe alte meleaguri. Eram Academiei de Științe a URSS curios să revăd și elita satului: foști învățători, (1970). A lucrat la Moscova, Chișinău, Cernăuți, București în: secretari de partid, milițieni, președinți de învățământ superior, cercetare colhoz, brigadieri și fruntași ai muncii so- științifică, producție, diplomație. cialiste, care odinioară decideau destinele Distins cu Ordinul Național moldovenilor sovietici. Acum se felicitau „Steaua României" în grad de Mare Ofițer. Activist al mișcării de între ei și-mi părea că jubilează. La alegerile renaștere națională a românilor parlamentare din 28 februarie 1994 Partidul din Basarabia și Nordul Bucovinei Democrat Agrar ieșise învingător. Clanul (1959-1991). Președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM agrarian revenise la putere in corpore: Mircea (1990-1991). La alegerile Snegur avea președinția, Dumitru Moțpan prezidențiale din România, în domina parlamentul, Andrei Sangheli con- septembrie 1992, a fost primul candidat independent cu o ducea guvernul. De fapt, acești trei lideri platformă unionistă declarată. În stataliști moldoveniști au pus bazele actualei prezent este pensionar, locuiește cu familia la București. Partea I, vezi „Limba Română”, nr. 1 (251), 2019, p. 238-345. STARE DE VEGHE 149 situații din „Casa noastră – Republica Moldova”. Trăiam pe atunci pre- ludiul victoriei lui Petru Lucinschi, succedat de Vladimir Voronin – un pseudosimbol al recidivei comuniste, propulsat de către mafia econo- mică transnațională, dar deghizat inițial în „omul Moscovei”. Intrigat, urmăream cum fiii Zăicanilor urcau câte unul la tribună, în ordi- nea stabilită de Iacob. Unii se complăceau în rolul de „veterani, făuritori ai vieții noi”. Evocau euforic primii ani ai puterii sovietice. „Cum am învăţat rusește! Cum am intrat în comsomol, în partid! Cum am organizat colho- zul! Cum am făcut ferma, grădinița și școala nouă!” Niciun cuvânt despre „Красное колесо” („Roata roșie”) – deportări, foamete, strămutări, ares- tări, condamnări la moarte și alte crime ale „eliberatorilor”. Mesajul lor era clar: tânăra generație n-are decât să revină urgent la gama de valori abando- nată odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov și dispariția URSS. În cei doi ani de școală la Zăicani am înțeles un lucru: comuna aceea basa- rabeană nu era una oarecare. Comparativ cu altele, avea foarte multe familii refugiate peste Prut. Și la fel de multe deportate în Siberia. Tot acolo era colhozul cel mai lăudat în presa raională și cea mai numeroasă organizație de partid. În copilărie, oamenii îmi păreau orgolioși, se voiau „fruntea” în toate. Aveau școală medie. Adeseori, elevii din internat, veniți de prin sa- tele învecinate, erau porecliți sau chiar agresați de colegii lor din comună. În clasa a opta, am stat într-o bancă foarte veche. Era probabil de la celă- lalt rus, de când s-a făcut școala primară cu predare în limba rusă. Pe un colţ, se distingea o tăietură înnegrită de timp: Г. П. – două litere rusești. Am decis că-i banca lui Gherman Pântea, fost elev între anii 1901-1904. Aș fi vrut să fie banca lui, fiindcă în casa rudelor mele din Zăicani auzisem vorbă despre feciorul avocatului Vasile Pântea. Unchiul Jorj își amintea: „Ghermănaș, o știu de la tata, dacă nu citea, cânta la vioară. La școală a fost premiant. Se trăgea la carte, nu-i plăcea la coarnele plugului. De copil, par- că presimțea că o să ajungă om mare…”. I-am întrebat pe cei cu numele de familie Pântea dacă sunt rude, dacă mai știu ceva despre omul acesta. Unul, cam rânzos, m-a repezit: „Vezi-ți de treabă, băiețele! Uită de al lui Pântea, dacă nu vrei s-o pățești!”. Ulterior, la școala din Zăbriceni, am aflat despre Vasile Stroiescu din Trinca, un alt personaj enigmatic, și aveam să constat o tăcere similară la întrebările mele. Astăzi putem afla adevărul deplin des- pre aceste mari personalități basarabene din studiile istoricilor Ion Negrei, Iurie Colesnic și Ion Constantin. 150 ROMÂNĂ Iacob m-a invitat pe scenă; ținea neapărat ca „fostul prim-ministru din comuna Zăicani” să spună ceva. Primul impuls a fost să refuz. Dar m-a luminat un gând: „Cam tardivă, dar este o bună ocazie să le vorbesc despre Gherman Pântea”. Am evoluat laconic: „Nu sunt nostalgic. Nu văd nimic romantic în perioada ocupaţiei sovietice. Mă mândresc doar pentru faptul că am fost elev la școala din Zăicani, în care a învățat Gherman Pântea. Poate că mulți dintre domniile voastre nici n-aţi auzit de această mare personalitate din comuna noastră. Gherman Pântea! Deputat în Sfatul Țârii. Deputat în Parlamentul României din partea judeţului Bălţi. Primar al Chișinăului în trei mandate, primar al orașului Odessa 1941-1944… Regret că școala din Zăicani nu-i poartă numele, că nu există nicio stradă, niciun bust, nicio placă comemora- tivă”. Nu mai știu cum a fost receptată și interpretată intervenţia mea. N-am mai stat și la banchetul care urma după partea solemnă. Am aflat ulterior că Iacob Burghiu, la Chișinău, a reușit să pună o placă come- morativă pe casa în care a locuit un eminent edil al capitalei basara- bene… La Zăicani însă, gâștele colhoznice au deținut în continuare puterea și Gherman Pântea rămânea tabu. La București, la 11 noiembrie 2010, comemoram 165 de ani de la nașterea lui Vasile Stroescu, primul președinte al Parlamentului României după Marea Unire de la 1918. O prezență sobră, modestă și niciun reporter TV. Părea o consemnare a unui simplu eveniment, într-un cadru de familie săracă. Iniţiativa comemorării venise din par- tea „Asociației Vasile Stroescu” din Brânzeni (fostul județ Hotin). Regretata Maria Andronache, președinta Asociației ne-a încurajat: „Atunci când oamenii vor tăcea, pietrele vor vorbi – zice un psalm. Intransigenţa basarabenilor reîmprospătează memoria. La Chișinău, uitarea impusă de regimul sovietic și de actualii nostalgici ai Imperiului nu se va așterne la infinit peste marile personalități unioniste”... În 2019, constat că degeaba mă indignase nostalgia după comunism afișată de unii fii ai Zăicanilor. Dar n-avem de unde să știu că vor trece anii și între Nistru și Prut va mai exista partid comunist. Și că aripa sa tânără va declara că Ivan Bodiul reprezintă un simbol „al înfloririi Moldovei” și un exemplu de urmat pentru actuala clasă politică. Iar Igor Dodon și Zinaida Greceanîi vor cere să i se pună un monument la Chișinău. Generația mea știe ce a însemnat epoca bodiulistă (1961-1980) pen- tru destinele intelectualilor basarabeni. STARE DE VEGHE 151 Astăzi, o altă surpriză din aceeași operă: în campania electorală din 2019, Partidul Politic „Șor” avea în program „restabilirea colhozurilor”. Probabil, partidul cu ideologie personalizată se inspiră din epopeea chibuțurilor, o formă de colectivism mai performantă decât cea sovietică. Știu însă că puțini evrei, repatriați din fosta Uniune Sovietică și România, au rezistat în colhozurile din Israel. Pe unii i-am întâlnit tocmai în Brazilia. Poate că descendenții arcașilor lui Ștefan cel Mare din ținutul Orheiului se vor adapta mai ușor și nu vor abandona chibuțul lui Șor... Nostalgia pentru URSS arată că mulțimile, în loc de creier, au în cap televizor. Aspirațiile unei bune părți a „molotovenilor” se reduc strict la bunuri materiale. Libertatea, identitatea națională, limba, credința par niște noțiuni demne pentru fraieri. Tot ce contează sunt promisiunile și pomenile electorale. O populație având memoria mai scurtă decât distanța de la mână până la gură, este incapabilă să facă niște conexiuni logice, legate de interesele stră- inilor în Basarabia. Scrutinul prezidențial din Ucraina a demonstrat că „to- tul se poate”. Probabil, cei din spatele deputatului din Republica Moldova Ilan Șor se vor gândi serios la selectarea și promovarea unei candidaturi pentru funcția de președinte al țării... Descendenții „eliberatorilor” Basarabiei și Nordului Bucovinei fabu- lează nonșalant. Majoritatea sunt niște nostalgici ipocriți (comuniști, socialiști, internaționaliști, multiculturaliști, stataliști, moldoveniști). Se opun procesului ireversibil de reîntregire a României și dezorien- tează tineretul care nu a trăit în „paradisul” sovietic. Gândirea, vorba și faptele acestor uzurpatori ai Moldovei medievale, alias „urmași ai lui Ștefan”, sunt împânzite de ideologeme și demersuri din perioada impe- riului ideocratic bolșevic. De exemplu: „Вековая молдавско-русско- украинская дружба”, „Солнечная и цветущая Молдавия”, „МССР – сад Советского Союза”, „Русский – язык межнационального общения” etc. Eu am trăit din plin realitatea elogiată de homo sovieticus și nu-mi mai este dor de trecut niciun pic. În vara lui 1957, după terminarea școlii de zece ani, am văzut întâia oară capitala „însoritei și înfloritoarei Moldove”. Adică „Chișinăul lor”, propagat obsesiv de niște ruși de profesie de la www.kp.md („Комсомольская правда”), precum și de nostalgicul Mark Tkaciuk – un arheolog-antropolog în căutarea urmelor lăsate de marea migrațiune a popoarelor și ideolog al recidivei comuniste. Iar capitala 152 ROMÂNĂ Bucovinei sovietice am cunoscut-o de mic, când bunicii și părinții mă luau cu ei la piață. La începutul anilor ’60, din Leningrad, recte „Veneția nordică” și orașul nopților albe, veneam în vacanță, la părinţi, în satul meu basarabean. În octombrie 1964, mi-am început cariera profesio- nală în capitala Imperiului. În anii ’70, îmi petreceam luna de concediu în Basarabia sau Nordul Bucovinei. Veneam acasă cu familia, soţia și două fiice.