CONSTANTINA RAVECA BULEU

ROMANUL HAIDUCESC AL BUCUREI DUMBRAVĂ

Lucrarea de față se concentrează asupra unui tip de roman regional derivat din romanul istoric, și care suportă o declasare paralelă cu specia matcă – romanul haiducesc. În The True Story of the Novel, Margaret Anne Doody observă că, deși multe dintre marile romane ale secolului al XIX-lea sunt romane istorice, secolul următor a depreciat acest tip de roman, acuzând falsitatea în raport cu istoria și senzaționalismul, accentuat în cazul romanului haiducesc, care demonstrează, din această perspectivă, puternice afinități cu romanul de aventuri (Doody 1997, p. 295). Mai mult decât atât, atașamentul cinematografiei pentru scenele și efectele roma- nului istoric nu face decât să confirme în ochii multora deprecierea genului. Pe de altă parte, spune Margaret Anne Doody, orice roman istoric (chiar și unul destinat unui public mai puțin elevat) oferă un anumit mod de interpretare a istoriei și dez- văluie adevărul primar și chiar șocant că oameni cât se poate de reali au trăit într-un alt mod și într-un alt timp decât cele acreditate de către discursul istoric oficial. Ea invocă opera lui Walter Scott și a unor scriitoare precum Jane Porter (predecesoarea lui Scott), pentru a exemplifica romanul istoric, în care forța epică se reunește cu respectabilul roman realist, mediind între viața publică și viața privată, pentru a desena viața de zi cu zi a poporului, istoria oamenilor obișnuiți. Potrivit Dicționarului cronologic al romanului românesc, între 1855, când apare Aldo și Aminta sau Bandiții, de Costache Boerescu, și 2000, sunt publicate aproximativ 80 de romane haiducești sau romane istorice cu haiduci la noi, două momente fiind mai accentuate editorial1: ultima decadă a secolului al XIX-lea, până în 1916, respectiv, anii ’70 ai secolului XX. Sunt epoci de construcție și/sau de potențare a sentimentului identității naționale, de „domesticizare” a romanului, în sensul secund alocat termenului de către Margaret Anne Dooddy, adică cel orientat înspre perimetrul național (ibidem, p. 292). Entități socio-istorice tipice Europei Centrale și de Sud-Est, atestată între secolele XVI-XIX, haiducii, ca membri ai unor grupări paramilitare, de tip gherilă se convertesc rapid în Balcani într-un simbol de eroism, de agresivitate și mascu- linitate (andrismos, vezi Frary 2015, p. 69). Etimologic, termenul ancorează în universul militar, provenind din maghiarul hajdú (pl. hajdúk), adică soldat mercenar2, de unde și termenul turc haĭdud, care denumește un mercenar de origine maghiară. Dicționarele mai consemnează: gaĭdúk în rusă, hajduk, în bulgară, polo- neză, sârbă și cehă sau haĭdút în albaneză.

1 30 în perioada 1892–1916 și 11 între 1970 și 1978. 2 Cu o etimologie incertă, cuvântul desemnează inițial conducătorul de vite, responsabil de mutarea sigură a animalelor dintr-un loc în altul.

Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 364‒376 Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 365

Din aceeași familie de eroi populari care se revoltă împotriva privilegiilor feudale și a stăpânirii otomane fac parte și klephții greci. Comentând, de pildă, rolul minor al fanarioților (figuri antagonice fundamentale în economia acțiunilor haiducilor din Principatele Române) în războiul grec de independență, Nikos Svoronos ajunge la concluzia că aceștia și-au subordonat identitatea națională identității de castă (Svoronos 2004, p. 91), creând astfel premisele afirmării altor grupuri – klephții și armatoloii –, cei dintâi fiind, în viziunea unui autor de la mijlocul secolului al XIX-lea, George Finlay, briganzii patrioți care luptă împotriva turcilor și a nedreptăților (Finlay 1861, p. 28). Faptele lor eroice sunt accelerat asimilate și gonflate folcloric, așa cum se întâmplă cu haiducii peste tot în Balcani. Prin comparație, armatoloii reprezintă un corp de armată existent încă de pe timpul Imperiului Bizantin, el fiind convertită treptat, de-a lungul secolelor, într-o castă cu privilegii ereditare, motiv pentru care implicarea lor în orice luptă era condiționată de precauții deosebite. Analizarea anilor tulburi care au urmat Păcii de la București (1812), adică miezul epocii lui Ioan Vodă Caragea, îl determină pe Neagu Djuvara să se întrebe retoric: „Se mai putea oare face deosebirea între haiduc, «hoțul respectabil», revol- tatul împotriva acestei societăți nedrepte și absurde, și tâlharul de drumul mare?” (Djuvara 2002, p. 289–290). În centrul fenomenului vizat de către Neagu Djuvara se află faimosul haiduc Iancu Jianu, deloc unic în epocă, dar extrem de agreat în cultura populară – care-i consacră o suită de balade, povestiri și legende – și în exerciții ficționale ulterioare. Avându-și originea în formele dramatizate ale baladei, Haiducii sau Jienii devin reprezentații constante ale teatrului popular profan, articulate unitar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (vezi Rece 2014, p. 72–76). Ele încorporează cân- tece, presupun costumații și funcționează ca un simulacru de revoltă, bazat pe iden- tificare și simpatie, ce coagulează atât resursele reprimate de violență ale specta- torilor, prin pedepsirea exemplară a răului, cât și fantasma de înlocuire a răului social omniprezent din jur cu binele compensativ. În trena acestei mode populare, apar o serie de creații culte, al căror personaj principal este Iancu Jianu, Jianul, căpitanul de hoți, scrisă pe la mijlocul veacului al XIX-lea de și Ion Anestin, fiind un exemplu în acest sens. Ca și în cazul lui Robin Hood, care e referința arhetipală proximă pentru acest tip de bandit-erou (deși discutabilă și supusă multor teorii divergente, după cum o demonstrează Robin Hood. An Anthology of Scholarship and Criticism – Knight 1999, p. XIX), un motiv al popularității lui Iancu Jianu e legat de background-ul aristocratic al personajului, de faptul că este fiul unui boier din . O coincidență interesantă o reprezintă integrarea amândurora atât în cântecele, baladele și legendele populare, cât și în ritualurile spectaculare populare, legate de cultele de fertilitate. Dacă, la sfârșitul secolului al XV-lea, Robin Hood era deja o figură proeminentă a spectacolelor populare de fertilitate, la curtea regelui Henry VIII (ibidem, p. 8) fiind consemnate o serie de așa-zise „jocuri de mai” (May

366 Constantina Raveca Buleu

Games) construite în jurul figurii lui Robin Hood, spectacolul Jienilor se joacă de obicei între Crăciun și Bobotează, ceea ce-l leagă în mod simbolic pe erou de schimbul sacrificial dintre anul vechi și anul nou. Banditul-erou sau „criminalul nobil”, așa cum apare el catalogat în Bandits, cartea din 1969 a lui Eric J. Hobsbawm (precedată, la rândul ei, de Social Bandits and Primitive Rebels: Studies in Archaic Forms of Social Movement in the 19th and 20th Centuries al aceluiași autor, care fusese publicată în 1959), este o pre- zență literară universală multifațetată, semnalată de lucrările de referință. În Dictio- nary of Literary Themes and Motifs, de pildă, Paul F. Algiolillo îl menționează pe Robin Hood ca prototip imaginar, ale cărui trăsături sunt curajul deosebit, senti- mentul justițiar și coregrafia comportamentală nobilă, capabilă să magnetizeze femeile și să-i impresioneze chiar și pe cei pe care eroul îi pedepsește, adică pe cei bogați (Algiolillo 1988, p. 915–918). Circulația motivului e legată de transformările sociale și economice ale secolelor XVIII și XIX (deși figura proscrisului apare mult mai devreme, în Decameronul lui Boccaccio, la Shakespeare sau la Cervantes), când clivajul dintre cei bogați și cei săraci generează, la nivel imaginar, necesitatea apariției unui jus- tițiar punitiv, cu care cei săraci și nevoiași simt nevoia să se identifice. În mod invariabil – precizează Paul F. Algiolillo –, motivația inițială a criminalului nobil e legată de propria sa supraviețuire, din moment ce el este un proscris aflat în afara legii, însă, cu timpul, el înțelege că, devenind un apărător al săracilor, își poate asigura cea mai puternică dintre armele de care va dispune, și anume transformarea sa în legendă („legendificarea”). De aici derivă și insistența pe noblețea de caracter și de comportament a proscrisului, coregrafia rafinată a personajului sugerând, la modul revanșard sub aspectul proiecției sociale colective, că și cei „de jos” pot fi capabili de gesturi elevate, de eleganță, nu doar aristocrații. Toate acestea se veri- fică și în cazul haiducului. În contrast cu geneza difuză și controversată a referințelor livrești britanice referitoare la Robin Hood, haiducul Iancu Jianu beneficiază de o identificare isto- rică precisă (1787–1842), ceea ce îl transformă în epicentrul ficționalizat ideal al reconstrucției epocii fanariote realizate în romanul Haiducul de către Bucura Dumbravă (pseudonimul lui Fanny/Stefanie Szekulicz, adică Františka Jozefiny Szekuliszovej, potrivit certificatului de naștere, furnizat recent de către Luiza Marinescu prin consultarea arhivelor slovace – Marinescu 2019, p. 159), una dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta a României. Membră a Societății Teoso- fice, pasionată de alpinism, folclor, istorie și literatură, Bucura Dumbravă publică în limba germană două romane istorice, dintr-o proiectată trilogie intitulată Spărgă- torii de valuri, Haiducul (1907) și Pandurul (1910), traduse în limba română de Teodor Nica, respectiv Elisa I. Brătianu. Dacă protagonistul celui dintâi roman este Iancu Jianu, eroul celui de-al doilea este , personajul central celui de-al treilea roman fiind proiectat să devină învățătorul Gheorghe Lazăr. Altfel spus, trilogia viza o meta-

Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 367 morfoză graduală, în care protagonistul este mai întâi răzvrătitul stihial, apoi mili- tarul revoluționar, pentru a deveni în cele din urmă intelectualul, heraldul latinității și unității poporului român, adică figuri emblematice pentru identitarul național dezvoltat programatic de Bucura Dumbravă. Trilogia este totodată traversată de un mesianism tipologic progresiv, sistemic și etapizat, ca reflex al preocupărilor de ordin spiritualist ale autoarei, potrivit cărora inițierea presupune un scenariu evo- lutiv marcat de parcurgerea câtorva stadii intermediare. În prefața primei ediții, Bucura Dumbravă listează sursele care au stat la baza romanului ei: „Aricescu, Ion Ghika, Heliade Rădulescu, Hurmuzaki, Ionescu-Gion, Poboran (istoria orașului Slatina), Tocilescu, Rangabe, Xenopol, Zallony” (Dumbravă 1919, p. I). O sursă documentară esențială este Ion Șt. Cezianu, strănepotul lui Iancu Jianu, care oferă o serie întreagă de informații biografice impor- tante. La detaliile privind viața și obiceiurile poporului în epoca fanariotă, o contri- buție majoră a avut-o și traducătorul Haiducului, Teodor Nica. Interesant este că, la elaborarea Pandurului, nepoata lui Dumitru Jianu, fratele mai mare al haiducului, contribuie cu informații și documente privind biografia acestuia. Lor li se alătură material folcloric datorat cărților lui S.F. Marian și N.D. Popescu. Cel din urmă, N. D. Popescu, este autorul unei serii de romane haiducești extrem de populare în a doua parte a secolului al XIX-lea, multe dintre ele fiind consacrate lui Iancu Jianu. Potrivit DCRR (2004, p. 35), cel dintâi roman al seriei îl constituie Iancu Jianul, căpitanul de haiduci, publicat mai întâi în foileton în paginile „Calendarului pentru toți” (1869, nr. 1–51) cu titlul Iancu Jianu, și apoi în volum de către Editura Librăriei H. Steinberg (1873). El este urmat de Iancu Jianu, zapciu de plasă. Nuvelă originală (1887, ediția a IV-a, potrivit paginii de titlu), Moartea lui Iancu Jianu, căpitan de haiduci. Nuvelă originală (1894, ed. a V-a „adăugită și corectată” potrivit paginii de titlu), Tinerețea lui Iancu Jianu, vestit căpitan de haiduci (1909), Jancu Jianu, polcovnic de poterași (1910), Scăparea lui Jancu Jianu din ocna părăsită (1911), Dragostea lui Iancu Jianu cu Smaranda Gălășeasca. Nuvelă originală (1916), Prinderea lui Iancu Jianu căpitanul de haiduci. Nuvelă originală (1916). În evoluția acestei serii romanești, N.D. Popescu aglutinează un rețetar de succes, bazat pe rescrierea într-o cheie senzaționalist-eroică a unui episod din isto- ria națională nu prea îndepărtată de perioada în care autorul a trăit. Fundamental hagiografice, edițiile succesive ale acestor romane devin din ce în ce mai bine documentate și mai exigent construite, chiar dacă ele nu ajung la nivelul de calitate al romanelor haiducești scrise de către Bucura Dumbravă sau Panait Istrati. Însă, dincolo de valoarea literară oscilantă a acestor romane și de profilul lor de work-in- progress, impactul lor în epocă poate fi considerat maximal, dacă, de pildă, luăm în calcul faptul că numai Iancu Jianul, căpitanul de haiduci a beneficiat de șapte ediții diferite, cu masive intervenții în text (Patraș 2019), de câte 5 000 de exem- plare fiecare. Dincolo de cifre, nume mari ale culturii române au apreciat relevanța acestor romane în epocă: („cel mai citit scriitor român, […] părintele

368 Constantina Raveca Buleu literaturii noastre poporaniste, amestec de epică populară și de idealizare patrio- tico-istorică” – apud DCRR, p. 35), Gala Galaction („Pe vremea aceea, Iancu Jianu, Graur Vulpoi, Bostan, Mina haiduceasa erau cele mai fermecătoare cărți din lume” – ibidem). Iancu Jianu se convertește în eroul unui număr destul de mare de romane, șaisprezece, dacă luăm în calcul și Pandurul Bucurei Dumbravă, în care personajul nu ocupă, însă, prim-planul acțiunii. El captează, de pildă, atenția lui Paul Constant, care publică în 1940 romanul Iancu Jianu, din care apăruseră anterior câteva fragmente în „Familia” (nr. 8 din 1938) și „Universul literar” (nr. 21 din 1939), me- lanj de perspectivă romantică și document istoric intarsiat în corpusul romanesc. Autorul revine la subiect în 1957, când apare romanul Haiducii, concentrat asupra vieții lui Jianu din anii premergători revoluției lui Tudor Vladimirescu. De asemenea, Torța vie de Mihai Nicola (1981) și Auzit-ați d-un Jian? de Mihai Opriș și Vasile Chiriță (1989) creează, în siajul biografiei lui Iancu Jianu, romane de aventuri reela- borate, cu semnificative abateri de la adevărul istoric. Între succesul serial al lui N.D. Popescu și resuscitarea figurii lui Iancu Jianu de către Paul Constant, Bucura Dumbravă creează un roman cu puternice mărci idealizante, romantic-sămănătoriste, care elogiază patriotismul și creațiile spirituale românești, ceea ce explică într-o oarecare măsură imensul succes editorial și ecoul cultural însemnat al Haiduculului. Romanul a fost ulterior dramatizat de către Const. N. Mihăilescu, sub titlul Iancu Jianul, pus în scenă de Ion Șahighian, în 1942, ecranizat de Horia Igirosanu în 1928, dar și în 1981–1982, în regia lui Dinu Cocea, cu Adrian Pintea în rolul principal. Plasată în preambulul revoluției lui Tudor Vladimirescu, acțiunea din Haiducul îl are în centru pe Iancu Jianu, boier din Romanați, convertit într-unul dintre cei mai puternici căpitani de haiduci din spațiul românesc. Se pare că, la apogeul puterii, el dispunea de două-trei mii de haiduci, forță deloc de neglijat în contextul politic și administrativ destul de haotic și marcat de nesiguranță al epocii fanariote. Accentuatul caracter național al acțiunilor sale militare îl transformă pe erou – după cum am arătat mai sus – într-unul de legendă, cântat de popor. Captu- rat, el se salvează grație unui obicei al pământului, prin căsătoria cu una dintre jupânițele de la curtea domniței Ralu Caragea, Sultana Gălășescu. După aceasta, eroul renunță o vreme la haiducie, dar revine pe câmpul de bătălie odată cu izbuc- nirea revoluției lui Tudor Vladimirescu. După eșecul acesteia, este închis, apoi eli- berat, moartea (din cauze naturale) găsindu-l departe de vârtejul istoriei. Romanul Bucurei Dumbravă urmărește traseul lui Iancu Jianu până în mo- mentul salvării sale prin căsătoria cu Sultana Gălășescu, însă Pandurul continuă în plan secund istoria acestuia, cu accent pe implicarea în mișcarea revoluționară a Tudor Vladimirescu. În Precuvântarea la romanul Pandurul, Carmen Sylva elo- giază iubirea Bucurei Dumbravă pentru România, ale cărei valori istorice, spiri- tuale și materiale ea însăși le subliniază în paginile prefeței. „Dacă s-ar fi născut în România, ea n-ar fi putut-o iubi cu mai mare dragoste. Țara românească este pentru

Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 369 ea fără de cusururi. Totul e frumos aici, și când am citit că chiar praful i se pare argintiu, atunci am înțeles cât de nemărginită îi este iubirea” – scrie regina (Dumbravă 1912, p. 3), continuând cu o explicație a pseudonimului literar al Ștefaniei Szekulicz, Bucura Dumbravă, reflex desăvârșit al talentului autoarei de a descrie această țară. În cărțile Bucurei Dumbravă, regina simte „farmecul pământului, puterea strămoșească a poporului, creșterea și propășirea lui, împotriva vijeliilor și a asupririlor prin care a trecut. Va veni și vremea când vechea tulpină Dacă sau Thracă va înlătura tot puhoiul care a năpădit-o, și atunci vor arăta Românii de ce soiu sunt și ce putere a stat pitită într-înșii” (ibidem, p. 7). Atent documentate, romanele Haiducul și Pandurul, precum și multe alte texte de sorginte spiritualistă scrise de către Bucura Dumbravă (precum Steagul albastru) confirmă această perspectivă utopic-patriotică: „Ar fi fost poate mai nimerit să-i alegem numele de izvor al pădurii” – scrie Carmen Sylva (ibidem, p. 9), justificându-și rebotezarea virtuală prin spiritul vital și independent al marii iubi- toare de munte și drumeții care a fost Bucura Dumbravă. În romanul Haiducul, într-un dialog cu Tudor Vladimirescu, înțeleptul boier Moangă definește structura psiho-comportamentală a haiducului în felul următor: „voinici, care din desnădăjduire se înfrățesc cu codrul, străvechiul prieten al Rumânului. Nici un țăran nu-i un dușman al haiducului, și aceasta este un semn bun, poți să fii încredințat. Haiducul nu este un tâlhar, el este un răsbunător. Firește că nu e un om de stat sau un stratig. Pentru aceasta n’are răbdare destulă. Dar trăiește în el încă sufletul cel vechiu războinic, și mai presus de toate să nu uiți, fiul meu, că în el arde iubirea de dreptate, această scânteie tainică așezată de Dumnezeu în sufletul omului! Haiducul nu vrea dreptate numai pentru sine, o vrea și pentru ceilalți frați ai lui în suferință. El ia dela cel bogat ca să dea celui sărac. Ia însă numai dela acela bogat, care este totdeauna și un dușman al țărei. Tudore, cei mai buni ostași ai tăi îi vei găsi odată printre haiduci!” (Dumbravă 1919, p. 78). Ultima afirmație deschide perspectiva proximului roman al seriei, în care haiducii lui Jianu se alătură revoluției de la 1821. Definiția canonică furnizată de către boierul Moangă atrage atenția asupra unui element indisolubil legat de persoana haiducului, și anume pădurea. Ca și în corpusul englez de texte dedicate lui Robin Hood, în romanul haiducesc și în ma- terialul folcloric consacrat faptelor haiducilor, lumea celor aflați în afara legii gă- sește în pădure un aliat, un perimetru relativ sigur, unde grupul de proscriși reu- șește să configureze o existență pură, armonioasă, care, prin antiteză, accentuează limitele și eșecurile lumii „civilizate” din afara pădurii. E o existență nemarcată de legi nedrepte, o lume în care fraternitatea și prietenia – reziduu al unui ideal cava- leresc străvechi – guvernează comunitatea exclușilor. „Codrul nu minte, codrul nu înșală, și în codru-și pierde afurisitul de ban purtarea lui Drăcească. De aceea, negreșit, codrul nu este loc căutat de oameni” (ibidem, p. 9) – afirmă, justificân- du-și aprioric opțiunea pentru o existență haiducească, tânărul boier Iancu Jianu, pe

370 Constantina Raveca Buleu care îl găsim din start într-o fază abisală a existenței sale, ce anunță emergența naturii sale stihiale. În cazul Bucurei Dumbravă, nu putem ignora transferul în figura haiducului clorofilizat al propriei sale pasiuni pentru munte, potențată de ideile de extracție teosofică ce leagă răul de interesele materiale, discursul lui Iancu Jianu din roman fiind subtil impregnat de aceste idei. Din aceeași sferă spiritualistă vine și stihiali- zarea în contactul cu natura, explicită în descrierea unei furtuni: „Sufletul lui se descătușase și se răsfăța acuma în lupta elementelor, cu care el se simțea înrudit. Vântul și cu apa îl spălau de prefăcătorie, ce trebuise s-o îmbrace, și de comedia, ce trebuise s-o joace” (ibidem, p. 166). Departe de tiparul nelegiuitului comun, haiducul se revelează unor spirite luminate, precum boierul Vasile Moangă (din cercul de boieri patrioți ai banului Dumitrache Bibescu), drept un războinic răzbunător, motivat de voința de dreptate, „această scânteie tainică așezată de Dumnezeu în sufletul omului” (ibidem, p. 78). În expresia sa maximală, ecou al unei superiorități spirituale indiscutabile, ilustrată aici de titlul de Căpitan (așa cum Vladimirescu este Domnul), el ține de categoria mântuitorilor, în care impulsul de viață și nevoia de dreptate confluează eroic. Din portretul unui mântuitor nu poate lipsi investirea divină: „pedeapsa și ajutorul, atributele Dumnezeirii, acuma le împărțea și el” (ibidem, p. 146), și făcea acest lucru prin apelul la o logică teosofică avant-la-lettre, lipsită însă de perspectiva reîncarnării: „Logica dreaptă, copilărească, a lui Jianu nu cunoștea nici o faptă fără cauză, nici o greșeală fără pedeapsă, nici o faptă dreaptă și bună fără răsplata ei cu bune urmări” (ibidem, p. 162–163). Profilat din start ca dușman al fanarioților, Iancu Jianu nu adoptă portul oriental inspirat de curtea fanariotă, ci se îmbracă în straie țărănești, ceea ce nu indică neapărat o simpatie organică față de țărani. Neconcesiv, într-o dispută ami- cală cu Vladimirescu despre arta puterii, a conducerii de oameni, Iancu formulează o reflecție demnă de Frica de libertate a lui Erich Fromm: „Dar pe cine vrei să conduci în țara asta? Îi răspunse Iancu cu dispreț, pe țăranii hămisiți de foame? pe târgoveții stricați? pe boierii cărora otrava Grecească le-a pătruns sufletul și le-a molipsit de putreziciune? Și mai ales pe boierii cei mari, cei din plămada nouă, ale căror merite, isvorâte din vreun butoi de scrumbii, pe lângă vreo tighea de căsăpie, sau de pe vreun scăunel de pantofar, sunt acuma răsplătite de Vodă Caragea, aproape zilnic, cu caftane de boieri mari. Aceste lepădături vrei să le conduci? Apoi toată această leotă nu vrea și nici nu poate să fie slobodă!” (ibidem, p. 12). Contraragumentul vine de la Vladimirescu: „Uită-te la ei, necredinciosule, un popor care joacă așa nu piere!” (ibidem, p. 30). Lumea din care Iancu Jianu și haiducii săi se retrag în pădure este în primul rând lumea guvernată de fanarioți. Mai exact, Țara Românească din timpul dom- niei lui Ioan Vodă Caragea (1812–1818), receptivă la idealurile și programul „Soci- etății Prietenilor”. În plus, pe fundal se profilează situația europeană, puternic mar- cată de spectrul napoleonian și de Congresul de la Viena, ultimul punând capăt nu

Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 371 numai avânturilor patriotice ale Eteriei, ci și tuturor mișcărilor de eliberare națională din epocă. Găsim în roman o grupare pro-elină, eteristă, de boieri, cu Samurcaș în frunte, unul dintre idolii acestuia fiind poetul Rigas Feraios Velestinlis, „prorocul lor” (ibidem, p. 17), cum îl numește cu o oarecare ironie boierul Crețescu. Cântecul de dezrobire al aceluiași Rigas, „întemeietorul Eteriei” (ibidem, p. 229), îi asigură lui Iancu o cale de scăpare din ocnele de la Telega, fiindcă el le cântă grecilor patrioți „Fili mu simpatriote, / Dulinametha, os pote, / Ton achrion Musulmanon / Tis Elados ton tyranon?” (ibidem, p. 230). Posibilitatea ralierii lui Tudor Vladimirescu la Eterie este și ea consemnată în roman: „Tudor, adică, istorisise, că prințul Capodistria, un grec în slujba Rusiei, primise să fie capul Eteriei, și că însuși Țarul, precum și craiul Bavariei și al Virtimbergului intraseră, ca mădulări, în această însoțire. Că Eteria ar lupta pentru slobozenie, că prin urmare ar fi un lucru bun, și că ar trebui să fie aju- tată” (ibidem, p. 352). Intransigent, în ciuda prieteniei cu Vladimirescu, Iancu Jianu nu subscrie la acest plan de alianță cu Eteria, deoarece, pentru el, toți grecii trebuie să fie expulzați din țară. Percepția boierilor pământeni în privința fanarioților rămâne invariabil una negativă, ceea ce corespunde execrației în care memoria comună a fixat epoca fanariotă, redusă deseori la jaful fiscal, la corupție, la orientalizarea accentuată a moravurilor și a regimului existențial, la asuprirea nemiloasă a țăranilor de către un grup de boieri străini de neam și, să nu uităm, la teribila ciumă a lui Caragea. În roman, cel care dă glas aversiunii xenofobe e Dumitru Jianu: „Ori șade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilanti în scaunul domnesc al Țării Rumânești [...], tot aceea e, tot din Fanar sunt cu toții la urma urmelor” (ibidem, p. 5). Introducerea lui Constantin Hangerliu în serie nu este deloc gratuită. Spolia- tor notoriu (ca și Ioan Vodă Caragea, de altfel, care reușește să adune o avere im- presionantă, estimată la 18 milioane de piaștri în momentul în care fuge din Valahia), Hangerliu este executat în 1799 la București. Spre deosebire de el însă, Ioan Vodă Caragea reușește să fugă în 1818, chiar înainte ca trimișii sultanului să ajungă la București. Romanul denunță foamea de bani a domnitorului: „fiecare Domnitor cerea biruri cum vroia, și Vodă Caragea era un geniu în această privință” (ibidem, p. 121). Nu o dată, insațietatea financiară e justificată prin logica suprali- citării concurențiale: „Ion Gheorghe Caragea mai întrecea încă și pe celălalt Caragea, tizul lui, care domnise cincisprezece luni, și despre care ambasadorul franțuzesc din Țarigrad făcuse un raport astfel: «Singurul scop pe care-l urmărește prietenul meu, Vodă Caragea, cât va sta în tronul său, este: să adune cât mai mare zestre la fiecare dintre fetele sale»” (ibidem, p. 470). Poreclit Scotocilă, Vodă Caragea joacă la două capete: pe de o parte, alimen- tează Poarta cu galbeni pentru a-și păstra tronul și capul, și, pe de altă parte – lucru confirmat de documentele diplomatice ale epocii –, ține legătura constantă cu Occidentul, purtând o corespondentă susținută cu Cavalerul de Gentz, secretarul lui Metternich.

372 Constantina Raveca Buleu

Elementul catalitic al transformării lui Iancu în haiduc îl reprezintă Pervanoglu (fanariot, evident), figura negativă canonică a romanului, caricatural și malefic în toate acțiunile sale. Când acesta o răpește pe Ileana Golfineanu și încearcă să-l asasineze pe Iancu, provocând uciderea arnăuților trimiși după Jianu, el accelerează transformarea boierului în haiduc, în Mereanu (haiduc notoriu în epocă). Mai întâi, ascultând sfatul boierului Moangă, Jianu devine zapciu în județul Romanați, ceea ce îi dă prilejul de a cunoaște îndeaproape felul în care funcționează sistemul admi- nistrativ și polițienesc fanariot. E, de altfel, funcția care va genera ulterior unul dintre supranumele sale, și anume „zapciul codrilor”. Sursă documentară esențială pentru romanul haiducesc în general și pentru Haiducul în particular, materialul folcloric generat de figura lui Iancu Jianu este inserat masiv în corpul romanului. Lui Iancu Jianu i se pune în față imaginea sa deja legendară în ocnele de la Telega, unde el este dus după ce Pervanoglu îl capturează. Imaginea e deja hipertrofiată, derivată din regimul cvasi-magic al bala- delor haiducești. Haiducului i se atribuie, de pildă, posesia unei plante miraculoase, iarba fiarelor, care ar dezlega orice zăvor. Tot la Telega Iancu aude „un fel de cântec sălbatic, cu vorbe apăsate și cu ritm pătimaș”: „Ciocoiul dacă te-asuprește, / Și din vatră te gonește, / Ciuma dacă pustiește, / Ila, Ilala, / Turcul dacă năvălește, / Pe neveste le răpește, / Dumnezeu dacă mijește, / Ila, Ilala, / Chiamă, frate, pe Jianu, / Pe Haiducu, Căpitanu, / Să ne scape de ciocoi, / De hoții și de nevoi! / Ila, Ilala-haha!” (ibidem, p. 215)3. Deloc întâmplător, sugestia soteriologică a cântecu- lui, echivalentă cu ipostazierea lui ca mântuitor, îl recentrează pe Iancu pe versan- tul afirmativ al vieții și al responsabilității față de ceilalți, îl readuce la viață și la rolul de mântuitor al poporului, după ce renunțase, abandonându-se morții. Așadar, Iancu Jianu apare, asemenea lui Isus, ca o ființă iscată din moarte. Scrierile teosofice ale Bucurei Dumbravă mai insistă în mod pedagogic asupra responsabilității celui mai evoluat față de ceilalți, a individului elevat față de masa amorfă. Pentru Iancu Jianu, asumarea responsabilității înseamnă într-o primă in- stanță evadarea din ocnă, din întuneric, echivalentă metaforic cu intrarea într-un regat al luminii, o lumină filtrată de pădure, de Munții Bucegi, cărora romanciera le închină pagini de-a dreptul poetice. Sensul mântuirii neamului ca necesitate istorică îi parvine lui Iancu prin intermediul povestirilor părintelui Damaschin despre Horia și răscoala sa, iar cuvintele preotului devin materia din care Haiducul construiește „icoana” (ibidem, p. 346) interioară a „fratelui” Horia. Caracterul stihial al Căpitanului de haiduci se manifestă pregnant în crizele de mânie: „Mânia Căpitanului său [perspectiva îi

3 Romanul citează și versiuni canonice ale baladei în care istoria și faptele lui Iancu Jianu sunt eroizate: „Ați auzit de un Jian, / De un hoț de Căpitan, / I-e murgul cam nebun / Trece Oltul ca pe drum” sau „N’ați auzit de un Jian, / D’un Oltean Românățean, / De un hoț de căpitan, / Care umblă prin păduri, / Cu doisprezece Panduri, / Cu ghebe și cu poturi / Și în brâu cu sburături, / Cu pistoale într’armați, / Cu puști, flinte, încărcați, / Umblă ca niște turbați. / Seacă lumea la ficați! / El ia miei dela ciobani / De la stâne cârlani, / Armăsari de la Mocani. / Fără plată, fără bani! / Și pândște la strâmtori, / De despoaie negustori, / Și tot prinde la Boeri, / De-i curăță de averi!” (ibidem, p. 434).

Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 373 aparține lui Mereanu] avea o putere pe care n-o mai văzuse la nici un alt om. Unii oameni, la mânie, se fac de râs, pentru că strigă peste puterile lor, sau se îneacă de harțag. Dar mânia lui Iancu izbucnea și tuna ca o groaznică furtună” (ibidem, p. 332). Pe o logică similară de transfer, o voce sintetizează personalitatea lui Iancu înaintea eșafodului: „Ăsta n-a fost un om, a fost o vijelie” (ibidem, p. 489). Aceeași irepre- sibilă forță se regăsește și în intransigența lui Tudor Vladimirescu din Pandurul. O confirmare a stihialității Haiducului aduce și compararea sa cu Hercules („... dar acel Jian, acel haiduc, săvârșește fapte ca ale lui Hercules” – ibidem, p. 378) de către arhimandritul Ilarion (prezență sapiențială și în Pandurul), urmată de o deta- liată prezentare a mitului grec. Stihialitatea lui Iancu Jianu apare și mai accentuat în episoadele din Pandurul, unde ni se spune că, în percepția lui Ion Urdăreanu, haiducul emana o „putere, care era una cu firea, cu iuțeala gerului, cu apusul de soare, una cu sfințenia munților, care-i fuseseră adăpost ani de zile” (Dumbravă 1912, p. 118). Ion Urdăreanu este tâ- nărul care, poate chiar în virtutea frumuseții sale fizice și a purității valorilor pe care le nutrește, devine victima sacrificială care anunță căderea lui Tudor Vladimirescu. O altă sugestie sacrificială legată de el vine dinspre compararea lui Ene Enescu și a sa cu arhanghelii, dar și cu noaptea (Enescu), respectiv Ziua (Urdăreanu), lumina fiind elementul sacrificat simbolic odată cu căderea lui Vladimirescu. Descriind repartizarea rolurilor de gen în societatea românească a epocii fanariote, traversate de idealurile Eteriei și de spiritul Luminilor ( fiind ido- lul intelectualilor români ipostaziați în roman), Bucura Dumbravă insistă pe tăcerea supusă a femeilor din aristocrația pământeană, bulversată, vremelnic și indezirabil, de ocupația rusă. Autoarea le recunoaște însă femeilor impactul cathartic asupra spiritelor neliniștite masculine, un exemplu în acest sens reprezentând-o influența pozitivă exercitată de către Sultana Gălășescu asupra lui Iancu Jianu. Prin opoziție, femeile de obârșie străină (greacă în general) apar mult mai liberale în acțiuni și idei, ele fiind, nu de puține ori, subsumate unei logici funeste. În Pandurul, de pildă, Sofiana Pantas este un asemenea geniu funest, fără a-i lipsi însă o înțelegere profundă și empatică a valorilor românești. Partitura spiritului cu o accentuată funcție benefică îi revine în Haiducul Domniței Ralu Caragea. În versiunea ficționalizată a Bucurei Dumbravă, ea apare claustrată în perimetrul idealurilor sale, interesată de muzică (aduce muzicieni din Apus ca să-l interpreteze pe Beethoven), literatură și teatru. Romanul reține deta- liul, confirmat de documente, că singurul pianoforte din București, și poate din toată Valahia, îi aparținea la vremea respectivă Domniței Ralu. La acest instrument cântă Appassionata lui Beethoven Steinmoser, un artist surprins de germana excelentă și de cultura prințesei. Descrisă drept „fermecătoare” (ibidem, p. 375) și „bună” (ibidem, p. 297), Ralu aduce în teatrul său o trupă vieneză (în realitate nu în 1816, cum pare a sugera ficțiunea romanescă, ci mai târziu) „și se joacă și se cântă tragedii, comedii, opere, toate pline de iubire de Țară, de credință, de fapte vitejești și de dragoste pentru dreptate” (ibidem, p. 375).

374 Constantina Raveca Buleu

Ambivalența beneficiilor civilizaționale aduse de către fanarioți e subliniată de către Arhimandritul Ilarion: „Deși ei le fac toate acestea mai ales pentru ei înșiși, pentru Eteria lor, dar tot va rămânea, poate, ceva folos și pentru noi” (ibidem, p. 376). Cu Eteria, Ioan Vodă Caragea simpatizează tactic, dar, din prudență, nu i se alătură: „ca Grec, cunosc starea lucrurilor foarte de aproape. Cine a trăit supt stăpânirea Turcilor, adică supt jugul celei mai silnice desfrânări și a lipsei de orice lege, acela are măduva sdrobită pentru vecii vecilor! Stihuri, cântece, drame [...], un fel de flacără se poate face, niciodată însă o renaștere. De aceea, sipetul cu bani, aceasta trebuie să fie, de aci înainte, patria Fanarioților!” (ibidem, p. 406). Costache Aristia, figură fascinantă grație atât implicării lui în „Societatea Prietenilor”, cât și datorită contribuției sale ulterioare la crearea teatrului național, apare și el în ficțiunea Bucurei Dumbravă. Abia întors de la Paris, el joacă, împre- ună cu Domnița Ralu, Cinna de Corneille, spectacol cu impact sensibil în mediul patriotic al curții. În roman, asistăm la reprezentația Hoților lui Friedric Schiller (fără incidentul cu hoții reali, istorisit de Alexandru Rizo-Rangabé în Memoriile sale4), prilej de comparare a lui Iancu Jianu cu un alt criminal nobil paradigmatic, personajul schillerian Karl Moor, admirat de Domniță pentru idealismul, iubirea și forța sa. „Amestecătura de mare visător și de o sălbatică bărbăție este ceea ce ne face să fim așa încântate de Karl Moor” (Dumbravă 1919, p. 390) – afirmă Ralu, încercând să explice fascinația exercitată de eroul lui Schiller și, prin contagiune, de reflexul său „real”, Iancu Jianu. Nu-i scapă prințesei nici asemănarea cu klephții: „mă mir că Schiller a scris Hoții lui, acest strigăt, amărât pentru dreptate și al mân- driei de bărbat. Cum a putut el să născocească acest chip al lui Karl Moor? Se poate înțelege că supt asuprirea turcească cei mai vrednci bărbați se duc în codri, ca haiduci și ca Klefți” (ibidem, p. 402). Asemănarea haiducilor cu klephții în lupta pentru libertate devine un argu- ment puternic în momentul în care Ralu pledează în fața tatălui ei pentru a-i salva viața lui Iancu Jianu: „... adu-ți aminte că și fiii cei mai buni ai Eladei se retrag la munte, se fac clefți și că zăngănesc și ei, cu mânie, lanțurile în care omenirea s-a ferecat, pe sine însuși, din vremuri foarte vechi. Ei fac tot astfel în Elada, cum fac haiducii în Țara aceasta. Adu-ți aminte de cântecul despre vechiul Olimpos, cu acele patruzeci și patru de vârfuri și cu ale lui cincizeci și două de izvoare: «La fiecare vârf este un scut, la fiecare izvor șade un Cleft!» Nu lua în nume de rău Românului, tocmai aceea ce te umple pe tine cu mândrie vitejească, când o vezi la Greci, iubirea de slobozenie!” (ibidem, p. 485–486). Mai mult decât atât, Ralu dizolvă mefiența Sultanei Gălășescu de a rosti numele lui Iancu – inamic declarat al fanarioților –, afirmând: „aici, în Țara asta, eu sunt Domniță rumânească și patria pe care o port eu în sufletul meu este Vatra Cucului în nori – Nephelokokkygia” (ibidem, p. 392). Un ecou al acestei identități

4 „Îmi aduc aminte de asemenea că trupa, pregătind un loc potrivit într-o pădure în împrejuri- mile Bucureștilor, a jucat aici în aer liber, în fața curții și a numeroșilor spectatori, Hoții lui Schiller, și hoții au năvălit călare în piața care ținea locul scenei” (vezi Massof 1961, p. 93).

Romanul haiducesc al Bucurei Dumbravă 375 de adopțiune îl reprezintă asimilarea lecțiilor lui Gheorghe Lazăr referitoare la stră- moșii latini ai poporului român. Domnița laudă promovarea unei culturi în limba română și-i invocă pe această linie pe boierii Văcărești, mai cu seamă pe Enache (cel care se căsătorise cu fiica unui alt domn Caragea) cu al său faimos Testament: „Urmașilor mei Văcărești, las vouă moștenire / Creșterea limbii românești ș’a patriei cinstire!” (apud ibidem, p. 478). Luând în calcul originea sa străină, predilecția pentru viața spirituală și interesul pentru valorile naționale românești în mod discursiv eroizate, nu putem să trecem cu vederea un evident fenomen de transfer subliminal, Bucura Dumbravă proiectând asupra Domniței Ralu atribute care, în realitate, îi aparțin.

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Algiolillo 1988 = Paul F. Algiolillo, Noble Criminal, în Jean-Charles Seigneuret (ed.), Dictionary of Literary Themes and Motifs. Vol. II, New York – Westport Connecticut – London, Greenwood Press, 1988. DCRR 2004 = Dicționarului cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, București, Editura Academiei Române, 2004. Djuvara 2002 = Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne (1800–1848). Ed. a II-a. Traducere din franceză de Maria Carpov, București, Editura Humanitas, 2002. Doody 1997 = Margaret Anne Doody, The True Story of the Novel, London, Harper Collins Publishers, 1997. Dumbravă 1912 = Bucura Dumbravă, Pandurul. Tradus de Elisa I. Brătianu, București, Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, 1912. Dumbravă 1919 = Bucura Dumbravă, Haiducul. Ediția a IV-a. Tradus de Teodor Nica, București, Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, 1919. Finlay 1861 = George Finlay, History of the Greek Revolution, vol. I, William Blackwood and Sons, 1861. Frary 2015 = Lucien J. Frary, Russia and the Making of the Modern Greek Identity, 1821–1844, Oxford, Oxford University Press, 2015. Knight 1999 = Stephen Knight, Introduction, în Stephen Knight (ed.), Robin Hood. An Anthology of Scholarship and Criticism, Cambridge, D.S. Brewer, 1999. Marinescu 2019 = Luiza Marinescu, Bucura Dumbravă sur les routes de l’Inde (Pe drumurile Indiei) Journal de voyage en Inde d’une femme ecrivain et traductrice de la Roumanie au debut du XXe siècle, în „Journal of Romanian Literary Studies”, 2019, nr. 17, p. 159–168. Massoff 1961 = Ioan Massoff, Teatrul romînesc. Privire istorică. Volumul I (De la obârșie până la 1860), București, Editura pentru Literatură, 1961. Patraș 2019 = Roxana Patraș, Distant Reading Recommends: Iancu Jianu by N.D. Popescu, în https://www.distant-reading.net/distant-reading-recommends-iancu-jianu-by-n-d-popescu/. accesat în 10.09.2019. Rece 2014 = Alina Rece, Istoria teatrului românesc și a artei spectacolului. De la origini până la înființarea primelor teatre, , Editura Universitaria, 2014. Svoronos 2004 = Nikos Svoronos, The Ideology of the Organization and the Survival of the Nation. The Greek Nation, Edinburgh–London, Polis, 2004.

376 Constantina Raveca Buleu

BUCURA DUMBRAVĂ’S OUTLAW NOVEL (Abstract)

The Robin Hood type outlaw hero, as delineated by Eric J. Hobsbawm in his seminal Social Bandits and Primitive Rebels: Studies in Archaic Forms of Social Movement in the 19th and 20th Centuries of 1959, has a counterpart in the Romanian folklore and fiction, the outlaw (hajduk) Iancu Jianu, who lived between 1787 and 1842, becoming a folklore hero, and the protagonist of nonetheless sixteen novels, as well as a few movies. Apart from his English counterpart, Iancu Jianu has been traditionally associated both to the social and to the national struggle for justice and independence, because his insurgence, highly praised by the everyday people through various heroic representations disseminated in ballads and sayings, coincided in time with the Greek War of Independence, when the Romanian principalities were ruled by the hated “”, offspring of privileged families living in the Greek district of Constantinople, who used to pay heavily for the throne, deploying afterwards a bloody campaign to recuperate and increase the investment. It resulted in a cruel social and economical oppression, famine and even a plague, which fuelled within the poor and the dispossessed the myth of an outlaw hero, who lives in the woods, is chased by the authorities, but robs the rich and gives money to the needy. The paper analyzes Iancu Jianu’s literary representations within the patriotic novels published in the 19th century by the most prolific writer of the genre, N.D. Popescu, in order to reach its real subject, the outlaw hero’s presence in Bucura Dumbravă’s novels, who was, interestingly enough, both a lady in waiting for Queen Elizabeth (Carmen Sylva) and the acting president of the Romanian Theosophical Society. Bucura Dumbravă projected a trilogy, of which only the first two novels were completed, because the author unexpectedly died in Egypt when coming back from a theosophical reunion held in India. The paper scrutinizes both the patriotic imprints of the two novels and the spiritual symbols embodied in the plot, since Bucura Dumbravă’s noble intention was to illustrate the emergence of the Romanian identity as the gradual scenario of a heroic initiation whose final outcome is the emancipation of the mind represented by an intellectual end the final victory of the light against the darkness.

Cuvinte-cheie: bandiți, rebeli, Iancu Jianu, Robin Hood, haiduc, literatura și folclorul românești, Bucura Dumbravă, teosofie. Keywords: social bandits, primitive rebels, Iancu Jianu, Robin Hood, outlaw, Romanian folklore and literature, Bucura Dumbravă, theosophy.

Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române Cluj-Napoca, str. Emil Racoviță, 21 [email protected]