CONTRIBUȚIA OAMENILOR DE TEATRU LA EVENIMENTELE ISTORICE CE AU CONDUS LA CONSTITUIREA „ROMÂNIEI MARI” Corina ILIESCU1

Cuvinte-cheie: actori; dramaturgie; cultură; spirit național; sacrificiu; reîntregire națională. Keywords: actors; drama; culture; national spirit; sacrifice; national reunification.

Rezumat: De la primele spectacole în limba română, la începutul secolului al XIX-lea, până la înființarea României Mari în 1918, au trecut o sută de ani în care teatrul românesc a evoluat în strânsă legătură cu afirmarea și conștientizarea identității naționale. Oamenii de cultură din cele trei principate române au fost implicați în mod direct în dezvoltarea artei teatrale, înțelegând că aceasta este un mijloc important de propagare a aspirației naționale în rândul populației.

Abstract: It has been a hundred years since the first theatre performances in Romanian, at the beginning of the 19th century, until the establishment of the Great in 1918, a period of time when the Romanian theater has closely evolved in connection with the assertion and awareness of the national identity. The men of culture in the three Romanian Principalities have been directly involved in the development of theatrical art, understanding that this is an important means of spreading the national aspirations among the population.

Teatrul românesc a evoluat în directă legătură cu conștientizarea și dezvoltarea identității naționale. Personalitățile care au inițiat și sprijinit primele manifestări ale teatrului cult în Țările Române la începutul secolului al XIX-lea erau implicate totodată și în mișcarea de emancipare națională. Dintre acestea făceau parte: Ioan Heliade Rădulescu, Iancu Văcărescu, Gheorghe Asachi, , , Costache Negruzzi, Grigore Cantacuzino, C.A. Rosetti, C. Aristia, , , Mihail Pascaly și alții. Comparativ cu Europa, în Principatele Române, din cauze istorice conjunctural nefavorabile, spectacolul de teatru, chiar dacă se dezvoltă ceva mai târziu, stă sub semnul dorinței generale de afirmare a culturii naționale și de îmbogățire a limbii române. În Epoca fanariotă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, limba română era considerată un fel de „cenușăreasă”, bună doar „pentru vorbirea cu slugile”, așa cum observa în lucrarea sa, Istoria teatrului românesc, criticul de teatru Ioan Massoff. Așadar, este de înțeles de ce a fost nevoie de toată strădania intelectualilor vremii, de curajul, de patriotismul și chiar de sacrificiul lor astfel încât, în câteva decenii, să se ajungă la adevărate capodopere literare și dramaturgice.

1. Muzeul Municipiului Bucureşti; e-mail: [email protected].

https://biblioteca-digitala.ro 198

„Actul de naștere” al teatrului românesc nu are o dată certă. Dacă ar fi să coborâm mult în timp, forme incipiente de teatralitate găsim încă din antichitate, în ritualurile legate de ritmurile naturii practicate de vechii daci (Oprescu, 1971, pp. 24, 39). O parte dintre acestea le regăsim în Evul Mediu, îmbogățite cu tradițiile populare religioase dezvoltate în jurul sărbătorilor, al Crăciunului în mod special, așa cum sunt „Irozii”, „Vicleimul”, teatrul de păpuși, măștile și altele, păstrate și transmise până în zilele noastre. În ceea ce privește istoria muzicii românești, rădăcinile palpabile pot fi localizate în perioada Evului Mediu. În lucrarea sa de referință, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, marele patriot, om politic și istoric Nicolae Bălcescu nota că intrarea triumfală a domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia cu prilejul primei Uniri a Principatelor Române de la 1600 a fost însoțită „de 10 trâmbițași și de o bandă de muzică” alcătuită din fluiere, tobe și cobze. Un astfel de alai întâlnim și în alte împrejurări istorice, de pildă în momentul sosirii la București a pandurilor lui în 1821, când au fost întâmpinați cu chiote și cântece haiducești de libertate (Breazu, 1966, pp. 182-183). Revenind la paleta manifestărilor artistice ce au precedat teatrul propriu-zis, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, se conturează activitatea din cadrul instituțiilor de învățământ. Elevii liceelor reconstituiau „Misterele” Nașterii Domnului, în limba română, alături de piesele interpretate în limbile de circulație europeană ale vremii: franceză, germană sau greacă. Nu este de neglijat faptul că și în liceele din Ardeal (Blaj, Arad, Orăștie, Oravița, Brașov, Sebeș și în alte orașe) se juca în limba română, sub îndrumarea unor profesori români, deși se aflau sub opresiunea Imperiului Austro-Ungar. E important însă de remarcat că, în Ardeal, începuturile teatrale dovedesc o strânsă colaborare între cele trei etnii: română, maghiară și germană, care conviețuiau în general pașnic, astfel încât trupele de teatru pregăteau un repertoriu bogat și piesele erau traduse în funcție de public (Oprescu, 1971, pp. 185-200). Problemele românilor din Transilvania erau generate de aparatul administrativ și de faptul că ei nu aveau aceleași drepturi și libertăți cu celelalte etnii aparținând claselor politice conducătoare. Interesul ardelenilor pentru „frații” lor de dincolo de munți e demonstrat o dată în plus și de faptul că cel mai vechi text dramatic românesc este de origine transilvană (posibil creat de viitorul episcop greco-catolic de Oradea, Samuil Vulcan, pe atunci elev la Blaj) datând din 1778 și are subiectul inspirat din istoria Moldovei. Drama se intitulează: Occisio Gregorii in Vodae tragic expressa (Uciderea lui Grigore-vodă în Moldova – expusă în mod tragic) (Mihăilă, 2013, pp. 233-234). De altfel, prima editare a unui text dramatic în limba română a avut loc tot în Ardeal, la Sibiu, la inițiativa boierului Iordache Slătineanu, în 1797, fiind o piesă a unui italian, publicată în limba greacă și intitulată Ahiles la Skino. La 29 mai 1798, Hangerli Vodă a dat „hârtie la mână de liberă circulație, fără supărare” pe tot cuprinsul Țării Românești, „măscăricilor și comedianților”, știut fiind că aceștia erau artiști ambulanți ce străbăteau Europa, nordul Africii și Asia (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 12). Poporul, însă, avea rareori prilejul să se bucure de spectacolele

https://biblioteca-digitala.ro 199 de teatru propriu-zis, deoarece acesta era un privilegiu al „fețelor” boierești sau domnești. Mai târziu, pe la 1815, Vodă Caragea a permis sasului Mathias Brody să-și așeze o „panoramă” în curțile banului Manolache Brâncoveanu, în colțul străzii Edgar Quinet cu Academiei, la care „se înghesuiau și mojicii” ce uneori erau chiar loviți de arnăuți, dacă nu făceau loc „înaltelor obraze” (Massoff, Băiculescu, 1935, p.12). În vremurile acelea de început, societatea românească avea nevoie „să deschidă ușile saloanelor” pentru ca arta să poată fi dăruită publicului larg. În acest sens, la începutul secolului al XIX-lea se vor construi primele săli de spectacole, oarecum concomitent, în cele trei Țări Române. În 1817, s-a ridicat la Oravița prima clădire destinată teatrului, de către arhitectul macedo-român Ion Niuny, ca urmare a constituirii, în 1806, a „Clubului diletanților de teatru”. La început spectacolele se jucau în limbile maghiară, germană, franceză sau italiană, în funcție de trupele găzduite de teatru. La Brașov, în jurul anilor 1815, trupa lui Greger juca spectacole în trei limbi incluzând și limba română, datorită numerosului public românesc. Astfel, el tradusese în românește piesa Vecinătate periculoasă de August von Kozebue (Mândra, 1968, p. 14). Aproximativ în aceeași perioadă, pe la 1814, în Moldova, la Iași, fiii de boieri elevi la școala dascălului Kiriac țineau reprezentații în limbile franceză și greacă, pentru ca în 1816, în casele lui Costache Ghica, să se joace pentru prima oară în limba română Mirthil și Chloe în traducerea și montarea lui Gh. Asachi, acesta realizând un veritabil spectacol, „cu decor și cortină” (Mândra, 1968, p. 14). În 1817, la București, în capitala Țării Românești, se deschide primul teatru la dorința domniței Ralu, fiica lui Caragea vodă. Aceasta a dorit să aibă propria sală de spectacole, iar locul a devenit faimos numindu-se „La Cișmeaua Roșie”. Clădirea se afla la întretăierea actualelor străzi G-ral Berthelot și (numită pe atunci Podul Mogoșoaiei). Primele spectacole jucate au fost în limbile franceză, greacă și germană, fiind preferate tragediile antice. Jucau trupele europene poposite la Curtea Domnească, printre care era și trupa transilvană mai sus menționată, a lui Greger, venită de la Brașov. Astfel, în 1819 s-a jucat prima piesă în limba română, Hecuba de Euripide, în traducerea și la inițiativa lui Ioan Heliade Rădulescu, filolog, poet, dramaturg, editor și om politic. În acel context s-a remarcat , un tânăr și talentat profesor de origine greacă de la liceul Sf. Sava, care regiza tragediile antice și juca rolurile principale (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 13). După fuga lui vodă Caragea, noul domn Alexandru Suțu instaurează practic prima formă de „cenzură”. Acesta, deși recunoștea că teatrul „izbutește să înlăture faptele rele, totuși cineva trebuia să privegheze la alegerea pieselor” (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 15). La începutul secolului al XIX-lea, Țara Românească și Moldova se aflau sub dominația Imperiului Otoman, sub așa-zisul protectorat al Imperiului Țarist, fiind „încorsetate” de administrația fanariotă. În acest context, după Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, intelectualii munteni refugiați la Brașov se organizaseră în „Societăți secrete”. Reveniți la București, între 1822 și 1827, aceștia caută noi căi de realizare a năzuinței generale a românilor, libertatea națională. Întâlnindu-se în casele lui Dinicu Golescu, Nicolae

https://biblioteca-digitala.ro 200

Văcărescu, Constantin Câmpineanu, Ioan Heliade Rădulescu și Grigore Băleanu au înființat o „Societate literară” în al cărei program, alături de scopurile social-politice, se afla (la punctul 7) și „formarea unui teatru național”. Următorul pas pentru ca arta teatrală să capete o mai mare însemnătate socială a fost înființarea, în 1833-1834, a „Societății Filarmonice”. Unul dintre scopurile principale ale respectivei Societăți era înființarea unui Conservator de artă dramatică și muzică, pentru perfecționarea artiștilor, câștigarea respectului și recunoașterii unanime. Printre inițiatori îl regăsim pe fostul profesor de la Liceul Sf. Sava, Costache Aristia, protejatul domniței Ralu, cea care atât de bine îi intuise talentul, inteligența, dar și puterea de a aduna în jurul său „viitorul teatrului românesc”. Trimis de aceasta la Paris, Aristia adusese de acolo nu numai învățăturile celebrului actor Talma, ci și spiritul revoluționar al visului de libertate, care plutea în aer în întreaga Europă (Massoff, Băiculescu, 1935, pp. 16, 21, 25 și 26). În acele timpuri, din vestul Europei până în Balcani, precum și în Țările Române, aveau loc ample mișcări sociale având ca obiectiv principal independența popoarelor dominate socio-politic și economic de marile imperii. Astfel, se evidenția conturarea personalității fiecărei națiuni în privința exprimării artistice și culturale. Realizarea acestui deziderat a necesitat un proces lung și anevoios și o acțiune susținută pe parcursul întregului secol al XIX-lea. Conștiința unei singure națiuni și unirea ca obiectiv important s-au concretizat în timpul Revoluției de la 1848, printre participanți fiind, alături de politicieni ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, sau frații Golescu, și oameni de știință, scriitori sau artiști, precum: Ion Ghica, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Odobescu, C. Aristia, Matei Millo și Costache Caragiale. În perioada imediat următoare înfrângerii revoluției, lupta pentru identitate națională a continuat. A luat avânt brusc scrierea operelor literare și a primelor texte dramatice în limba română, la început traduceri, iar mai târziu, opere originale. În ciuda interdicțiilor, se cântă o prima formă a Horei Unirii. Se înființează primele coruri și fanfare în Transilvania și Banat, compunându-se muzică inspirată din folclorul românesc. Drumul spre o cultură națională a început, printre altele, și cu înființarea Teatrelor Naționale: la Craiova în 1850, la București în 1852 și la Iași încă din 1840. Costache Caragiale, unchiul viitorului dramaturg , a avut un rol determinant în toate aceste inițiative (Tornea, 1966, pp. 4-12). În Transilvania s-a jucat în limba română începând mai ales după 1847, la Lugoj, unde se constituise trupa lui Iosif Wolf Farkas, care avea în componență actori români și maghiari. În repertoriu, alături de autori străini ca Molière sau , erau piese scrise de autori români anonimi, cu subiect autohton, ca de exemplu Iancu Jianu sau Opincărița. Cu ceva timp înainte, în 1835, se puseseră bazele gazetăriei în limba română prin revista Foaie pentru inimă, minte și literatură la inițiativa lui Gheorghe Barițiu și a fraților Iacob și Andrei Mureșanu. În paginile acesteia, românii ardeleni își exprimau năzuințele de libertate, iar publicația era distribuită și în Muntenia și Moldova. În această revistă, Vasile

https://biblioteca-digitala.ro 201

Alecsandri a publicat poeziile Deșteptarea României și Hora Ardealului, texte ce vor sta la baza viitorului Imn al Unirii, așa cum istorisește muzicologul George Breazu în lucrarea sa, Pagini din istoria muzicii românești. Implicat în toate marile evenimente istorice ale epocii, poetul și dramaturgul Vasile Alecsandri este autorul primei piese originale românești, Chirița în provincie, în 1853, aceasta fiind o satiră socială. S-a jucat la Iași și București, avându-l pe marele actor Matei Millo în rolul principal, în travesti. Millo a fost un om de teatru complex, implicându-se în toate aspectele dezvoltării artei teatrale în cele trei Țări Române, organizând numeroase turnee cu propria sa trupă, jucând, compunând, regizând și promovând repertoriul național. În perioada Unirii Principatelor, de fapt în timpul dintre alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova și alegerea sa în Muntenia, actorii erau cuprinși de o veritabilă „febră patriotică”. Se scriau și se jucau poeme dramatice dedicate Unirii și domnitorului Alexandru Ioan Cuza, așa cum erau: Viitorul României de Mihail Pascaly și Cum îți așterni așa dormi de Costache Caragiale, având ca personaje simbolice țările române, îngeri și domnitori. Matei Millo compusese poezia Imn care a fost ulterior recitată cu ocazia sărbătoririi domnitorului la Iași. Să nu uităm, printre altele, că Matei Millo, fusese coleg de școală cu Vasile Alecsandri și cu marele om politic Mihail Kogălniceanu, la Academia Mihăileană din Iași. Lucrări dramatice, în care răzbătea fățiș dorința românilor pentru unire, s-au jucat și înainte de 1859. Vasile Alecsandri scrisese comediile Păcală și Tândală, Cinel-Cinel, iar C.C. Aricescu, Trâmbița Unirii. Sunt jucate și piese fantastice ale unor autori mai puțin cunoscuți astăzi, cum este P. Grădișteanu, care a scris O noapte pe ruinele Târgoviștei sau Umbra lui Mihai Viteazul (Eftimiu, Tornea, 1966, pp. 4-11). La Teatrul Național din București, ce fusese înființat în 1852 și se afla în acel moment sub direcția lui C.A. Rosetti, s-a sărbătorit Unirea, jucându-se piesa „ocazională” Unirea Țărilor de Mihail Pascaly. Poezia lui Vasile Alecsandri, Hora Unirii, a devenit imn, adăugându-i-se partitura marelui muzician Alexandru Flechtenmacher2, și a fost publicată, circulând în numeroase variante (Fig. 1). În anii ce au urmat, nume cunoscute ale muzicii, ca Eduard Caudella sau Eugen Carada, au avut ca sursă de inspirație acest „mare vis împlinit”, compunând muzica simfonică, marșuri și chiar cadriluri (Breazu, 1966, pp. 184-213). Dramaturgia originală a luat avânt după 1860, datorită scriitorilor Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Odobescu, Costache Negruzzi, Iorgu Caragiale, , Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale și alții, aceștia fiind creatorii primelor texte ale dramaturgiei românești de inspirație istorică, filozofică sau de satiră socială. S-a remarcat în mod deosebit poetul și dramaturgul Vasile Alecsandri, el devenind un veritabil simbol al patriotismului acelor timpuri. Marele actor Constantin I. Nottara, cel care va întrupa timp de 60 de ani, pe scenă, personajele istorice pline de măreție create

2. Flechtenmacher Alexandru Adolph (1823-1898), compozitor, violinist, dirijor și pedagog. A compus muzica imnului Hora Unirii pe versuri de Vasile Alecsandri, în anul 1855. A fost membru fondator al Societăţii Filarmonice.

https://biblioteca-digitala.ro 202

în acei ani entuziaști, reda în jurnalul său, momentul în care Alecsandri câștiga, în 1878, concursul de poezie de la Montpellier, dedicat unui „imn de slavă al gintei latine”. O dovadă în plus a preocupării la nivel european pentru afirmarea latinității: „Cântecul de slavă al Gintei Latine a fost tradus în toate limbile romanice și a fost împrăștiat în întreaga lume latină. Acestui imn i s-a făcut o muzică splendidă de compozitorul Marchetti de la Roma [...] și s-a cântat în fața unui public de peste 60.000 de oameni. Un astfel de poet, un astfel de Român a fost o fală pentru neamul nostru!” (Nottara, Massoff, 1936, p. 205). A urmat, ca o consecință firească, o perioadă a turneelor celor mai cunoscute trupe de teatru. Trupele lui Mihail Pascaly, Matei Millo și a actriței Fanny Tardini, călătorind în Moldova, Muntenia, Ardeal și Bucovina, au realizat practic un schimb cultural între toate țările române, menținând legătura între toți românii și ducând dincolo de granițe speranța Unirii celei Mari (Mândra, 1968, pp. 4-7). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de arte, se dezvoltă și științele, iar descoperirile arheologice, consemnate în lucrările lui și Alexandru Odobescu, nume pe care le-am mai întâlnit în importante momente istorice, aduc argumente noi ce vin în sprijinul conceptului de întregire națională: „vestigii arheologice ceramice similare ca formă, decor sau tehnică de lucru, […] aria lor de răspândire cuprinzând Moldova dintre Carpați și Nistru, inclusiv Bucovina de Nord, Muntenia, Oltenia și Banatul, precum și întinse zone din Transilvania”. (Dan, 2001, p. 89). După abdicarea silită a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a încercat o reconfigurare a clasei politice conducătoare, în dorința de a găsi un sprijin în marile puteri ale Europei. Aducerea la conducerea țării a tânărului Principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu toate casele regale europene, a dat o nouă speranță românilor: posibilitatea de a scăpa definitiv de suzeranitatea Imperiului Otoman. Au urmat anii grei ai Războiului de Independență, 1877-1878. Actorii și dramaturgii, oamenii de teatru, au fost alături de cei implicați direct. Teatrele au dat spectacole de binefacere în beneficiul Crucii Roșii sau al familiilor celor răniți, centralizând și transmițând tuturor știrile de pe front. Piesele compuse în acea perioadă, precum Visul Dochiei, Curcanii, Peste Dunăre și altele, suferă însă de o exagerare a exprimării sentimentului patriotic, ceea ce le-a adus un deserviciu, fiind ulterior uitate (Rusu, 1967, pp. 7-16). Câțiva ani mai târziu, ca un ecou al „istoriei trăite”, Constantin I. Nottara născut, poate nu întâmplător în 1859 – anul Unirii Principatelor –, a lucrat la scenariul și regia primului film românesc de lung metraj, Independența României, alături de Petre Liciu și Grigore Brezeanu. Filmul a fost ecranizat în 1912, Nottara interpretând rolul lui Osman Pașa, alături de o întreagă pleiadă de actori ai Teatrului Național din București (Mancaș, 1967, pp. 7-16). Ceea ce numim astăzi „perioada anilor 1900”, a adus un „aer” proaspăt, înnoitor, care a revitalizat toate domeniile vieții artistice. Desigur, o parte a societății a rămas tributară în continuare „modelor” occidentale . Acest lucru a condus printre altele, la un incident de genul celui din data de 13 martie 1906, consemnat de maestrul C.I. Nottara în jurnalul său, când un grup de studenți ai profesorului Iorga se răzvrătesc împotriva

https://biblioteca-digitala.ro 203 punerii în scenă, la Teatrul Național, a unei piese jucate exclusiv în limba franceză, protestând în Piața Teatrului. Piesa montată de o societate de binefacere a unor doamne din așa-zisa protipendadă bucureșteană, se joacă totuși, sub paza poliției: „Această dată are importanță în istoria socială a vechiului Regat, deoarece după aceea, actorii români nu au mai jucat în altă limbă pe scena Naționalului, iar în saloanele bucureștene a început o mișcare pentru limba și literatura română”. (Nottara, Massoff, 1936, p. 119). Primele decenii ale secolului al XX-lea se evidențiază și prin numeroasele turnee ale trupelor de teatru particulare în interiorul României, trecând dincolo de Carpați în Transilvania, Banat și Bucovina. Până prin 1913, Zaharia Bârsan, Agatha Bârsescu, Constantin Nottara și trupa Companiei de teatru a lui Victor Antonescu joacă în mai multe orașe din Ardeal, unde sunt întâmpinați cu entuziasm. Nottara, impresionat de tinerii din Blaj, notează în Amintiri: „Deviza noastră să fie apostolatul iar nu gheșeftul!” (Nottara, Massoff, 1936, p. 292). În timpul Primului Război Mondial, viața a fost zdruncinată din temelii. Ocupația germană a Bucureștiului din 1916 aduce, printre multele neajunsuri economice, și unele de ordin spiritual: cenzura culturii și implicit a spectacolelor de teatru. Mulți dintre actorii Teatrului Național se alătură unui grup larg de intelectuali munteni, refugiindu-se la Iași și Botoșani, urmând Casa Regală în exilul său. Practic, pe toata durata războiului, până în 1918, pe scena Naționalului ieșean vor juca reunite trupele a trei teatre: Iași, București și Craiova. Totuși, o parte a actorilor rămași în Capitală au jucat la sala Comedia, sub direcția lui Aristide Demetriad, acesta ocupându-se de „alegerea” unui repertoriu clasic (Documente-Mărturii-Evocări, 1968, pp. 8-16). Au fost și actori tineri, nevoiți să plece pe front sau care au ales astfel, convinși de îndemnurile entuziast-eroice din presa vremii. Din păcate, unii și-au pierdut viața, precum Cazimir Belcot sau Constantin Radovici, iar alții au fost răniți. Scriitorul și dramaturgul Camil Petrescu a fost marcat tot restul vieții de infirmitatea căpătată pe front, unde și-a pierdut parțial auzul. Emil, fratele scriitorului și cronicarului dramatic Liviu Rebreanu, a fost executat de austro-ungari pentru dezertare (Alexandrescu, 1967, p. 67; Iosifescu, 1963, pp. V-XVI). Romanul Pădurea spânzuraților, dedicat memoriei fratelui său, este scris imediat după război, în 1922, și este inspirat din drama românilor transilvăneni siliți să lupte împotriva fraților munteni sau moldoveni. Printre alți artiști înrolați se numără și Ion Manolescu, Zaharia Bârsan și Tony Bulandra. Unii dintre cei ce aveau studii și o vârstă ceva mai înaintată nu erau trimiși în „focul luptei”, dar erau îndemnați să alcătuiască mici trupe de teatru pentru ridicarea moralului soldaților (Fig. 2). Actrițele erau și ele implicate activ, precum Olimpia Bârsan, soția actorului Zaharia Bârsan, care, înscriindu-se în Crucea Roșie, a îngrijit răniții din spitale, dând astfel dovadă de o mare forță morală și fizică, după exemplul bine cunoscut al Reginei Maria. Există însă și împrejurări cu deznodământ fericit. Viitorul mare actor George Vraca și-a descoperit vocația actoricească datorită faptului că, fiind rănit undeva lângă Iași, a fost vizitat în spital de trei corifei ai artelor: George Enescu cu vioara sa, C.I. Nottara și Maria

https://biblioteca-digitala.ro 204

Ventura, care recitau versuri încurajatoare. Stând de vorbă cu el, aceștia i-au remarcat timbrul vocal deosebit și l-au îndemnat să se gândească la teatru, ceea ce s-a și întâmplat la sfârșitul războiului, în 1919, când a devenit elevul maestrului Nottara la Conservatorul din București (Năumescu, 1946, pp. 107, 108). În acei ani nu s-a scris mult, dar majoritatea lucrărilor dramatice erau inspirate din dramele războiului: Dezertorul de Mihail Sorbul, Răspântia cea mare de V.I. Popa, Pe aici nu se trece de Corneliu Moldoveanu (Fig. 3) și altele. Acestea se joacă pe scenele teatrelor din toată țara sau pe cele improvizate în spatele frontului (Mândra, 1967, pp. 8-16). În timpul războiului, în București, „supraviețuiește” o singură publicație exclusiv culturală, revista Scena. Războiul a adus multă suferință, dar „prețul” plătit cu greu a fost Marea Unire din 1918. Această concretizare a visului național vechi de peste trei secole „a rupt” granițele fizice dintre Țările Române. Alături de ceilalți intelectuali patrioți, oamenii de teatru au participat cu tot sufletul la toate evenimentele istorice succedate în prima parte a secolului al XX-lea. Unirea Transilvaniei cu România, dar și a celorlalte provincii ce au alcătuit împreună România Mare, s-a realizat pe parcursul unui an întreg. Data oficială pentru a celebra acest act istoric important a fost aleasă cea de 1 decembrie 1918. În 1919, sărbătorind un an de la Marea Unire, se inaugura Teatrul National din Cluj avându-l director pe același Zaharia Bârsan, cel care fusese atât de implicat în acțiunile reîntregirii naționale ale ultimelor două decenii (Alexandrescu, 1968, pp. 20-21). În seara deschiderii teatrului, după discursuri și recitaluri de poezie, s-a jucat piesa într-un act, cu titlu simbolic, Se face ziuă, a lui Zaharia Bârsan. Ulterior, această piesă a devenit libretul unui spectacol de operă, partitura fiind semnată de compozitorul Constantin C. Nottara (Sava, 1971, litera „N”). În toamna aceluiași an, Teatrul Național din București întreprinde un mare turneu oficial (Fig. 4), organizat de Tiberiu Brediceanu care era inspector general al teatrelor. Turneul s-a desfășurat pe parcursul a 40 de zile în diverse orașe: Cluj, Brașov, Sibiu și Blaj. În frunte cu maestrul Nottara, actorii sunt primiți cu entuziasm peste tot, evenimentul transformându-se într-o adevărată sărbătoare. Societatea ASTRA organizează diferite întâlniri între actori și personalitățile locale, iar informațiile asupra spectacolelor sunt consemnate în toate gazetele locale, cum era de pildă Renașterea română. La Cluj se joacă în deschidere piesa Ovidiu și apoi Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, urmate de Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea și Trandafirii roșii a lui Zaharia Bârsan – un poem al sacrificiului (Boșca, 1968, pp. 17-19). Implicarea oamenilor de teatru în evenimentele istorice și sacrificiul lor au fost răsplătite de către Regalitate cu recunoașterea anumitor drepturi, dar și cu numeroase diplome și distincții. Regele Carol I și Regele Ferdinand au oferit oamenilor de cultură și artiștilor numeroase „merite culturale”, așa cum sunt: „Coroana României”, „Steaua României”; medalii de onoare și jubiliare precum Medalia „Carol I / Al. I. Cuza – 1906”, „Răsplata muncii”, „Serviciu credincios”, „Bărbăție și credință” și altele. Ulterior Marii

https://biblioteca-digitala.ro 205

Uniri de la 1918, cu ocazia încoronării de la Alba-Iulia a Regelui Ferdinand, acesta a decernat artiștilor, printre care și lui Constantin Nottara, decorația „Încoronarea de la Alba Iulia – 1922”3. Perioada interbelică ce a urmat, deși a durat numai 22 de ani, a rămas în conștiința națională ca o perioadă „de aur” a culturii și societății românești. A dat României unele dintre cele mai importante nume din literatură, arte, dramaturgie, muzică, filozofie, sociologie, istorie, științe, medicină etc. Dincolo de interesele și luptele politice, pe care în final „memoria colectivă” le uită sau le trece în plan secund, acum urma să se dovedească potențialul unui popor străvechi, dar care avea în fața sa noi coordonate de țară, de fapt o „țară tânără”. Întorcându-ne la felul în care s-ar putea defini societatea secolului al XIX-lea, cu extensia sa spirituală din primele două decenii ale secolului al XX-lea, din punct de vedere istoric și prin lupta pentru desăvârșirea identității naționale, momentul Marii Uniri, dincolo de conjunctura politică europeană favorabilă, era de fapt urmarea dorinței milenare a celor trei Principate de a eluda din toate punctele de vedere granițele impuse românilor de marile puteri din jur. Toate acțiunile politicienilor, însă, nu ar fi avut sorți de izbândă dacă nu s-ar fi implicat întreaga societate și dacă intelectualii vremii, dintre care făceau parte și oamenii de teatru, nu ar fi fost devotați celei mai nobile cauze a unei națiuni: Reîntregirea Națională.

BIBLIOGRAFIE / BIBLIOGRAPHY

Alexandrescu, S., 1968, „Mult visata scenă românească”, în Revista Teatrul, anul XIII, nr. 11, noiembrie 1968, pp. 20-21. Boia, L., 2017, În jurul Marii Uniri de la 1918, Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București. Boșca, E., 1968, „Turneul de Onoare”, în Revista Teatrul, anul XIII, nr. 11, noiembrie 1968, pp. 17-19. Breazu, G., 1966, Pagini din istoria muzicii românești, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., București. Dan, Th., 2001, „Preliminariile culturii vechi românești”, în Revista Museios, nr. VI, Buzău. „Documente – Mărturii – Evocări”, 1968, în Revista Teatrul, anul XIII, nr. 11, noiembrie, 1968, pp. 8-16. Eftimiu, V., Tornea, F., 1966, „107 ani de la Unirea Principatelor Române”, în Revista Teatrul, anul XI, nr. 1, ianuarie 1966, pp. 1-3. Eftimiu, V., 1968, „1918-1968, Teatre vechi și noi în Transilvania”, în Revista Teatrul, anul XIII, nr. 11, noiembrie, 1968, pp. 1-4. Gheran, N., 1963, Gheorghe Brăescu, Editura pentru literatură, București. Gherman, J., 1933, Viața și operele compozitorului Iacob Mureșianu, Tipografia Națională, Cluj. Iorga, N., 1985, Istoria poporului românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Iosipescu, S., 1963, Prefața la romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, Editura pentru Literatură, București, pp. V-XVI.

3. Colecția C.I. și C.C. Nottara, Muzeul Municipiului București.

https://biblioteca-digitala.ro 206

Mancaș, M., 1967, „1877 o pagină de istorie vie”, în Revista Teatrul, anul XII, nr. 5, mai, 1967, pp. 7-16. Massoff, I., Băiculescu, G., 1935, Teatrul românesc acum o sută de ani, Editura Vremea, București. Massoff, I., Nottara, T., 1936,Amintirile din teatru ale lui C.I. Nottara, Editura Adevărul, București. Massoff, I., 1974, Teatrul Românesc, vol. V, Editura Minerva, București. Mândra, V., 1967, „Primul Război Mondial și dramaturgia română”, în Revista Teatrul, anul XII, nr. 8, august, 1967, pp. 14-21. Mândra, V., 1968, „Viața teatrală a Transilvaniei”, în Revista Teatrul, anul XIII, nr. 11, noiembrie, 1968, pp. 4-7. Mihăilă, I., 2013, Diaconia – Occisio Grigorii Vodae – între literatură și document, Editura Academiei, București. Năumescu, S., 1946, În lumina rampei, Imprimeria S.A.R., București. Oprescu, G., 1971, Istoria Teatrului în România, vol. I și vol. II, Editura Academiei R.S.R., București. Rusu, I., 1967, „Slujitorii scenei și publicul din 1877”, în Revista Teatrul, anul XII, nr. 5, mai, 1967, pp. 7-16. Sava, I., 1971, Ghid de operă, Editura muzicală, București. Theodor, D., 2001, „Preliminariile culturii vechi românești”, Revista Mouseios, nr. VI, Editura Alpha, Buzău. Tornea, F., 1966, „Spiritul Unirii și teatrul”, în Revista Teatrul, anul XI, nr. 1, ianuarie, 1966, pp. 4-11. Zweig, St., 1988, Lumea de ieri – Corespondență, memorii, jurnale, Editura Univers, București.

LISTA ILUSTRAȚIILOR / LIST OF ILLUSTRATIONS Figura 1. Coperta broșurii în care era publicat pentru prima dată imnul Hora Unirii pe versuri de Vasile Alecsandri. Melodia creată de Alexandru Flechtenmacher se intitula Marșul Unirii și a fost tipărită în 1855. (Colecția muzicologului G. Breazu, imagine reprodusă în Pagini din istoria muzi- cii românești, de G. Breazu, din Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.). Figure 1. The cover of the booklet in which was first published the hymn of the Hora Unirii , lyrics by Vasile Alecsandri. The song created by Alexandru Flechtenmacher was titled Marșul Unirii and was printed in 1855. (The collection of musicologist G. Breazu, image reproduced in Pages from the History of Romanian Music, by G. Breazu, from the C.I. and C.C. Nottara Collection, M.M.B.). Figura 2. Pagină din agenda de lucru a actorului Constantin I. Nottara: listă cu o parte dintre ac- torii ce jucau în zona frontului în Moldova, în timpul Primului Război Mondial. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.). Figure 2. Page from the workbook of Constantin I. Nottara, the actor: list of some of the actors who played in front area in Moldova, during the First World War. (C.I. and C.C. Nottara Collection, M.M.B.). Figura 3. Afișul spectacolelor Pentru Patrie și Pe aici nu se trece, reprodus în Revista Teatrul, nr. 8, august, 1967. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.). Figure 3. The poster for the shows Pentru Patrie and Pe aici nu se trece, reproduced in Theater Ma- gazine, no. 8, August, 1967. (C.I. and C.C. Nottara Collection, M.M.B.). Figura 4. Primul Turneu Oficial al Teatrului Național din București în Ardeal în anul 1919, cu oca- zia sărbătoririi unui an de la Marea Unire, imagine reprodusă din Revista Teatrul, nr. 11, noiem- brie, 1968. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.). Figure 4. The first Official Tour of National Theater of in Ardeal, in 1919, celebrating one year from the Great Union, image reproduced from the Theater Magazine, no. 11, November, 1968. (C.I. and C.C. Nottara Collection, M.M.B.).

https://biblioteca-digitala.ro 207

Fig. 1. Coperta broșurii în care era publicat pentru prima dată imnul Hora Unirii pe versuri de Vasile Alecsandri. Melodia creată de Alexandru Flechtenmacher se intitula Marșul Unirii și a fost tipărită în 1855. (Colecția muzicologului G. Breazu, imagine reprodusă în Pagini din istoria muzicii românești, de G. Breazu, din Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.).

https://biblioteca-digitala.ro 208

Fig. 2. Pagină din agenda de lucru a actorului Constantin I. Nottara: listă cu o parte dintre actorii ce jucau în zona frontului în Moldova, în timpul Primului Război Mondial. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.).

https://biblioteca-digitala.ro 209

Fig. 3. Afișul spectacolelorPentru Patrie și Pe aici nu se trece, reprodus în Revista Teatrul, nr. 8, august, 1967. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.).

https://biblioteca-digitala.ro 210

Fig. 4. Primul Turneu Oficial al Teatrului Național din București în Ardeal în anul 1919, cu ocazia sărbătoririi unui an de la Marea Unire, imagine reprodusă din Revista Teatrul, nr. 11, noiembrie, 1968. (Colecția C.I. și C.C. Nottara, M.M.B.).

https://biblioteca-digitala.ro