CONTRIBUȚIA OAMENILOR DE TEATRU LA EVENIMENTELE ISTORICE CE AU CONDUS LA CONSTITUIREA „ROMÂNIEI MARI” Corina ILIESCU1
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
CONTRIBUȚIA OAMENILOR DE TEATRU LA EVENIMENTELE ISTORICE CE AU CONDUS LA CONSTITUIREA „ROMÂNIEI MARI” Corina ILIESCU1 Cuvinte-cheie: actori; dramaturgie; cultură; spirit național; sacrificiu; reîntregire națională. Keywords: actors; drama; culture; national spirit; sacrifice; national reunification. Rezumat: De la primele spectacole în limba română, la începutul secolului al XIX-lea, până la înființarea României Mari în 1918, au trecut o sută de ani în care teatrul românesc a evoluat în strânsă legătură cu afirmarea și conștientizarea identității naționale. Oamenii de cultură din cele trei principate române au fost implicați în mod direct în dezvoltarea artei teatrale, înțelegând că aceasta este un mijloc important de propagare a aspirației naționale în rândul populației. Abstract: It has been a hundred years since the first theatre performances in Romanian, at the beginning of the 19th century, until the establishment of the Great Romania in 1918, a period of time when the Romanian theater has closely evolved in connection with the assertion and awareness of the national identity. The men of culture in the three Romanian Principalities have been directly involved in the development of theatrical art, understanding that this is an important means of spreading the national aspirations among the population. Teatrul românesc a evoluat în directă legătură cu conștientizarea și dezvoltarea identității naționale. Personalitățile care au inițiat și sprijinit primele manifestări ale teatrului cult în Țările Române la începutul secolului al XIX-lea erau implicate totodată și în mișcarea de emancipare națională. Dintre acestea făceau parte: Ioan Heliade Rădulescu, Iancu Văcărescu, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Negruzzi, Grigore Cantacuzino, C.A. Rosetti, C. Aristia, Costache Caragiale, Matei Millo, Mihail Pascaly și alții. Comparativ cu Europa, în Principatele Române, din cauze istorice conjunctural nefavorabile, spectacolul de teatru, chiar dacă se dezvoltă ceva mai târziu, stă sub semnul dorinței generale de afirmare a culturii naționale și de îmbogățire a limbii române. În Epoca fanariotă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, limba română era considerată un fel de „cenușăreasă”, bună doar „pentru vorbirea cu slugile”, așa cum observa în lucrarea sa, Istoria teatrului românesc, criticul de teatru Ioan Massoff. Așadar, este de înțeles de ce a fost nevoie de toată strădania intelectualilor vremii, de curajul, de patriotismul și chiar de sacrificiul lor astfel încât, în câteva decenii, să se ajungă la adevărate capodopere literare și dramaturgice. 1. Muzeul Municipiului București; e-mail: [email protected]. https://biblioteca-digitala.ro 198 „Actul de naștere” al teatrului românesc nu are o dată certă. Dacă ar fi să coborâm mult în timp, forme incipiente de teatralitate găsim încă din antichitate, în ritualurile legate de ritmurile naturii practicate de vechii daci (Oprescu, 1971, pp. 24, 39). O parte dintre acestea le regăsim în Evul Mediu, îmbogățite cu tradițiile populare religioase dezvoltate în jurul sărbătorilor, al Crăciunului în mod special, așa cum sunt „Irozii”, „Vicleimul”, teatrul de păpuși, măștile și altele, păstrate și transmise până în zilele noastre. În ceea ce privește istoria muzicii românești, rădăcinile palpabile pot fi localizate în perioada Evului Mediu. În lucrarea sa de referință, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, marele patriot, om politic și istoric Nicolae Bălcescu nota că intrarea triumfală a domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia cu prilejul primei Uniri a Principatelor Române de la 1600 a fost însoțită „de 10 trâmbițași și de o bandă de muzică” alcătuită din fluiere, tobe și cobze. Un astfel de alai întâlnim și în alte împrejurări istorice, de pildă în momentul sosirii la București a pandurilor lui Tudor Vladimirescu în 1821, când au fost întâmpinați cu chiote și cântece haiducești de libertate (Breazu, 1966, pp. 182-183). Revenind la paleta manifestărilor artistice ce au precedat teatrul propriu-zis, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, se conturează activitatea din cadrul instituțiilor de învățământ. Elevii liceelor reconstituiau „Misterele” Nașterii Domnului, în limba română, alături de piesele interpretate în limbile de circulație europeană ale vremii: franceză, germană sau greacă. Nu este de neglijat faptul că și în liceele din Ardeal (Blaj, Arad, Orăștie, Oravița, Brașov, Sebeș și în alte orașe) se juca în limba română, sub îndrumarea unor profesori români, deși se aflau sub opresiunea Imperiului Austro-Ungar. E important însă de remarcat că, în Ardeal, începuturile teatrale dovedesc o strânsă colaborare între cele trei etnii: română, maghiară și germană, care conviețuiau în general pașnic, astfel încât trupele de teatru pregăteau un repertoriu bogat și piesele erau traduse în funcție de public (Oprescu, 1971, pp. 185-200). Problemele românilor din Transilvania erau generate de aparatul administrativ și de faptul că ei nu aveau aceleași drepturi și libertăți cu celelalte etnii aparținând claselor politice conducătoare. Interesul ardelenilor pentru „frații” lor de dincolo de munți e demonstrat o dată în plus și de faptul că cel mai vechi text dramatic românesc este de origine transilvană (posibil creat de viitorul episcop greco-catolic de Oradea, Samuil Vulcan, pe atunci elev la Blaj) datând din 1778 și are subiectul inspirat din istoria Moldovei. Drama se intitulează: Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragic expressa (Uciderea lui Grigore-vodă în Moldova – expusă în mod tragic) (Mihăilă, 2013, pp. 233-234). De altfel, prima editare a unui text dramatic în limba română a avut loc tot în Ardeal, la Sibiu, la inițiativa boierului Iordache Slătineanu, în 1797, fiind o piesă a unui italian, publicată în limba greacă și intitulată Ahiles la Skino. La 29 mai 1798, Hangerli Vodă a dat „hârtie la mână de liberă circulație, fără supărare” pe tot cuprinsul Țării Românești, „măscăricilor și comedianților”, știut fiind că aceștia erau artiști ambulanți ce străbăteau Europa, nordul Africii și Asia (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 12). Poporul, însă, avea rareori prilejul să se bucure de spectacolele https://biblioteca-digitala.ro 199 de teatru propriu-zis, deoarece acesta era un privilegiu al „fețelor” boierești sau domnești. Mai târziu, pe la 1815, Vodă Caragea a permis sasului Mathias Brody să-și așeze o „panoramă” în curțile banului Manolache Brâncoveanu, în colțul străzii Edgar Quinet cu Academiei, la care „se înghesuiau și mojicii” ce uneori erau chiar loviți de arnăuți, dacă nu făceau loc „înaltelor obraze” (Massoff, Băiculescu, 1935, p.12). În vremurile acelea de început, societatea românească avea nevoie „să deschidă ușile saloanelor” pentru ca arta să poată fi dăruită publicului larg. În acest sens, la începutul secolului al XIX-lea se vor construi primele săli de spectacole, oarecum concomitent, în cele trei Țări Române. În 1817, s-a ridicat la Oravița prima clădire destinată teatrului, de către arhitectul macedo-român Ion Niuny, ca urmare a constituirii, în 1806, a „Clubului diletanților de teatru”. La început spectacolele se jucau în limbile maghiară, germană, franceză sau italiană, în funcție de trupele găzduite de teatru. La Brașov, în jurul anilor 1815, trupa lui Greger juca spectacole în trei limbi incluzând și limba română, datorită numerosului public românesc. Astfel, el tradusese în românește piesa Vecinătate periculoasă de August von Kozebue (Mândra, 1968, p. 14). Aproximativ în aceeași perioadă, pe la 1814, în Moldova, la Iași, fiii de boieri elevi la școala dascălului Kiriac țineau reprezentații în limbile franceză și greacă, pentru ca în 1816, în casele lui Costache Ghica, să se joace pentru prima oară în limba română Mirthil și Chloe în traducerea și montarea lui Gh. Asachi, acesta realizând un veritabil spectacol, „cu decor și cortină” (Mândra, 1968, p. 14). În 1817, la București, în capitala Țării Românești, se deschide primul teatru la dorința domniței Ralu, fiica lui Caragea vodă. Aceasta a dorit să aibă propria sală de spectacole, iar locul a devenit faimos numindu-se „La Cișmeaua Roșie”. Clădirea se afla la întretăierea actualelor străzi G-ral Berthelot și Calea Victoriei (numită pe atunci Podul Mogoșoaiei). Primele spectacole jucate au fost în limbile franceză, greacă și germană, fiind preferate tragediile antice. Jucau trupele europene poposite la Curtea Domnească, printre care era și trupa transilvană mai sus menționată, a lui Greger, venită de la Brașov. Astfel, în 1819 s-a jucat prima piesă în limba română, Hecuba de Euripide, în traducerea și la inițiativa lui Ioan Heliade Rădulescu, filolog, poet, dramaturg, editor și om politic. În acel context s-a remarcat Costache Aristia, un tânăr și talentat profesor de origine greacă de la liceul Sf. Sava, care regiza tragediile antice și juca rolurile principale (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 13). După fuga lui vodă Caragea, noul domn Alexandru Suțu instaurează practic prima formă de „cenzură”. Acesta, deși recunoștea că teatrul „izbutește să înlăture faptele rele, totuși cineva trebuia să privegheze la alegerea pieselor” (Massoff, Băiculescu, 1935, p. 15). La începutul secolului al XIX-lea, Țara Românească și Moldova se aflau sub dominația Imperiului Otoman, sub așa-zisul protectorat al Imperiului Țarist, fiind „încorsetate” de administrația fanariotă. În acest context, după Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, intelectualii munteni refugiați la Brașov se organizaseră în „Societăți secrete”. Reveniți la București, între 1822 și 1827, aceștia caută noi căi