Abdicarea Domnitorului Cuza – Vodă Și Venirea Pe Tronul Principatelor a Lui Carol I
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Abdicarea domnitorului Cuza – Vodă și venirea pe tronul Principatelor a lui Carol I Mihail Țăpârlea Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir” 1. „Camarila cuzistă” și „Monstruoasa Coaliție” În cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Române - ulterior denumite România - au cunoscut transformări radicale, care au constituit temelia statului român modern. Domnia lui Cuza a fost perioada cu cele mai bogate și profunde transformări din societatea românească. Alături de domnitor se aflau personalități marcante ale culturii și vieții politice românești și europene, cum au fost: Vasile Alexandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Arthur Baligot de Bayne și alții. Transformările structurale modernizatoare s-au petrecut într-un ritm alert, ceea ce a indus anumite nemulțumiri din partea unor oameni politici, a unei părți a populației, dar și din partea Puterilor garante. Acțiunile ferme ale domnitorului erau rezultatul unui stil de lucru autoritar, ceea ce nu convenea unor politicieni și unor colaboratori apropiați ai săi. De aceea, Cuza a avut și opozanți. La 2 mai 1864 A. I. Cuza a dizolvat Adunarea legislativă, actul fiind considerat lovitură de stat. Adversarii săi politici îl acuzau că se înconjurase de o „Camarilă”, denumită „domnească” sau „cuzistă”. Membrii „Camarilei Cuziste” erau implicați în rezolvarea celor mai importante probleme cu care se confrunta țara. În același timp, sub aripa protectoare a domnitorului, „camarila domnească” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la tensiuni sociale. În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Din camarilă, adversarii lui Cuza afirmau că mai făceau parte: verișorii săi primari Panait și Ion Docan; Cazarini, locotenent - colonelul Pisoţchi, Arthur Baligot de Bayne, şeful Cabinetului domnesc, Prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Librecht în afaceri oculte - Nicolae Bibescu; Alexandru Cantacuzino - fost ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, precum și agentul României la Paris - Iancu Alecsandri. 1 Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Române Unite (1859-1866) Pictură de Carol Popp de Szathmary 2 Costache Negri Vasile Alecsandri Mihail Kogalniceanu Pentru ca forțele ce se opuneau stilului cuzist autocratic de conducere să acționeze în mod unitar, s-a încercat armonizarea acțiunii celor două forțe politice dominante, respectiv radicalii liberali și conservatorii, care până atunci erau diametral opuse și considerate ireconciliabile. Aceștia cănsiderau că răsturnarea d lui Cuza reprezenta un obiectiv comun și de mare importanță pentru țară. În iunie 1865 constituiriea unei societăți secrete, care mai târziu avea să fie numită „Monstruoasa Coaliție”, care avea menirea principală de a înlătura de la guvernare „Camarila Domnescă”. Membrii fondatori ai acestei coaliții au fost de 8 importanţi lideri politici: Gr. Brâncoveanu, I. C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C. A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu. Semnatarii se obligau să acționeze pentru ca, în caz de vacantare a tronului, să aducă un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. 2. Abdicarea lui A. I. Cuza Pentru a-l defăima pe Cuza și a-l determina să abdice, opozanții acestuia- membri ai Monstruoasei Coaliții - au creat și lansat multe intrigi. I s-a reproşat relaţia cu prinţesa Maria Obrenovici (fiica fostului Ministru Catargiu şi a văduvei prinţului sârb Obrenovici) cu care, în afara căsătoriei - dar cu acceptul soției sale - a avut doi fii, pe Alexandru şi Dimitrie. Ambii copii au fost adoptaţi de A.I. Cuza şi soţia sa Elena, care s-a ocupat, în mod excepțional, de educarea acestora. 3 Elena Cuza - soția domnitorului Importanți politicieni români, doreau ca prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, adoptată de Puterile garante, să fie respectate întocmai. Convenția prevedea ca domnitor al Principatelor Române să fie un principe aparținând unei monarhii europene. Astfel, Marile Puteri europene doreau să-și păstreze privilegiile de care se bucurau în spațiul românesc. Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti Unii opozanţi l-au trădat pe Cuza nu numai în țară, dar și la Paris, Constantinopole sau Viena. Complotiştii nu au avut sprijinul poporului, dar prin minciună şi diversiune au arătat că „naţiunea întreagă s-a revoltat”. 4 Alexandru Ioan Cuza a fost trădat de unii dintre colaboratorii cei mai apropiați aflați sub influența unor Puteri garante sau a unor organizații masonice. Unul dintre trădători, care a adus mari prejudicii domniei și, implicit, țării, a fost Dimitrie (Mitiță) A. Sturdza, secretar al lui Cuza, care era b verișor primar cu Prima Doamnă a Țării. Sturdza, având calitatea de secretar al lui Cuza, a divulgat secretul trecerii pe teritoriul românesc a unui transport de arme și muniții „pentru o mare revoluție pe care o preparau polonezii. El mai săvârșise și alte asemenea acte de trădare. A fost eliberat imediat din funcție, dar a manifestat o ură neîmpăcată față de Cuza-Vodă”. Nicolae Haralambie Monstruoasa Coaliție nu putea să-și realizaze scopurile fără sprijinul unor militari. Reprezentanți de seamă ai armatei au fost atrași de partea conspirației: maiorul Dimitrie Leca, şeful Gărzii Palatului Domnesc, fără permisiunea căruia nu se permitea accesul. O listă întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D. Creţulescu, Berindei, I. Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano - Popescu, Constantin Pilat. Ei au fost atrași, de-a lungul timpului, de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului”. Colonelul Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, a respins, de fiecare dată, propunerile de participare la conspirație. Pentru a-l atrage de partea lor, politicienii l-au șantajat, folosindu-se de puternică pasiune, fiind îndrăgostit de o doamnă ce aparținea marii aristrocații bucureștene, de orientare politică liberală. 5 Constantin Bacalbașa, în mod enigmatic, a numit-o pe iubita colonelului Haralambie, doamna C. De aceea, s-a solicitat doamnei C. să folosească toate farmecele ei, pentru a-l determina pe colonel să iasă din pasivitate și să treacă de partea „Monstruoasei Coaliţii”. Strădaniile doamnei C. au fost încununate de success, comandantul artileriei întrând în conspirație. Cuza nu a putut să admită faptul că va fi trădat de militarul pe care-l aprecia, nici atunci când, printr-o scrisoare anonimă, a fost înștiințat că Haralambie a intrat în conspirație și îl va trăda. Se pare că scrisoarea a fost redactată de N.T. Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele”. Domnitorul nu putea concepe faptul că va fi trădat de „militarii săi”, cerându- le acestora ca pentru noaptea de 10/11 februarie 1866 “să îndoiască“ santinelele la toate posturile. Orbit de patimă pentru femeia iubită, colonelul Haralambie a dat ordin ca Palatul să fie înconjurat de tunurile Regimentului de Artilerie. În noaptea de 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a jucat cărți după care a fost răsfățat de dragostea Mariei Obrenovici. La ora 4, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili, care-l obligă să semneze Actul de abdicare, în care se scria „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”. Actul de abdicare al lui Alexandru Ioan Cuza „Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici - afirmă istoricul Stelian Neagoe - a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. 6 Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!” Este de subliniat faptul că nu întreaga armată a dorit abdicarea lui Cuza. Este edificator faptul că, la câteva zile după ce Carol I a devenit Domnitor, 103 ofiţeri în frunte cu generalii Ioan Emanoil Florescu şi George Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea Jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de 10 - 11 februarie 1866, lucru pe care Carol nu l-a făcut niciodată. La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din Puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. „Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui”(Nicolae Iorga). Pentru sprijinul acordat în reușita loviturii de palat, aceștia au primit recompense pe măsură, fiind numiți în funcții de demnitate publică și primind grade militare. 3. Carol I, domnitor și rege al României După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a format un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica ce era și ministru de externe. Puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și colonelul Nicolae Haralambie,