1 (31 5) / 2014

ISSN 1220 -6350

9 771220 635006

, Nicolae Breban 80

Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban Capcanele dosarelorş i etica demistifică rii de Paul Cernat Singur ă tatea prozatorului de curs ăă lung de Lucian Chiş u

Încotro se îndreaptă Europa? de Thierry de Montbrial Mihai CIMPOI Jacques De DECKER (Belgia) Serge FAUCHEREAU (Franţa) Valeriu IOAN-FRANC Jaime GIL ALUJA (Spania) Klaus HEITMANN (Germania) Radivoje KONSTANTINOVIC (Serbia) Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia) Nr. 1 (31 5) / 2014 Mihail METZELTIN (Austria) Thierry de MONTBRIAL (Franţa) Maurice NADEAU (Franţa) Eugen SIMION director Basarab NICOLESCU Dumitru ŢEPENEAG

ISSN 1220 -6350

9 771220 635006 Simona GALAŢCHI secretar de redacţie

, Nicolae Breban 80

Eugen Simion Mihaela PINTICĂ în dialog cu Nicolae Breban Capcanele dosarelorş i etica demistifică rii de Paul Cernat Singur ă tatea prozatorului E-mail: edituraexpert@ gmail.com de curs ăă lung de Lucian Chiş u

Încotro se îndreaptă Europa? ISSN (on-line): 2285-5041 de Thierry de Montbrial CUPRINS

1/2014

FRAGMENTE CRITICE Eugen SIMION: Cuvinte‑cheie Keywords ...... 3

A GÂNDI EUROPA Thierry de MONTBRIAL: Încotro se îndreaptă Europa? Où va l’Europe?/ Where is Europe Heading?...... 9 Ioan ROBU: L’église catholique et les défies culturels de l’Europe The Catholic Church and the Cultural Challenges of Europe...... 14

INTERVIU Eugen SIMION: Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban Eugen Simion in Dialogue with Nicolae Breban ...... 19

BREBAN ‘80 Paul CERNAT: Capcanele dosarelor și etica demistificării The Pitfalls of the Deeds and the Ethics of Demystification...... 32 Bogdan CREŢU: Breban după Breban Breban after Breban ...... 37 Lucian CHIŞU: Singurătatea prozatorului de cursă lungă The Loneliness of a Long Distance Prose Writer ...... 44

COMENTARII Caius Traian DRAGOMIR: Reîntoarcerea la teologie. Un manifest (I) ‑ Presiunea ştiinţei Back to Theology. A Manifesto (I): The Pressure of Science...... 50 Nicoleta SĂLCUDEANU: Ideea protocronistă şi avatarurile ei The Protochronist Idea and Its Avatars...... 54 Marian BARBU: Eminesciana. Punctul de întâlnire... Eminesciana ‑ The Meeting Point …...... 60.

1 Teodora DUMITRU: Mircea Dinescu, de la invocaţie la contestaţie Mircea Dinescu – From Invocation to Contest...... 63

CULTURĂ ŞI ECONOMIE Napoleon POP, Valeriu IOAN‑FRANC: Globalizarea – o realitate a timpului nostru Globalization ‑ a Reality of our Time ...... 70 Maria CERNAT: Informaţia – marfă sau bun public? Concentrarea capitalului pe piaţa informaţiei Information ‑ Commodity or Public Good? Concentration of the Capital at the Market of Information ...... 77

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Marcel Iancu (1895‑1984)

Acest numãr a apărut cu sprijinul Primăriei Sector 2 ‑ Bucureşti, primar Neculai Onţanu

2 Fragmente critice Eugen SIMION* Cuvinte‑cheie

Abstract

Articolul se constituie ca o încercare ambiţioasă de a selecta acele cuvinte‑cheie care îi caracterizează pe români (ca naţiune). Cum se defineşte spiritul românesc, identitatea românească în viziunea marilor scriitori români (filosofi, poeţi şi moralişti precum cronicarii) este ceea ce urmăreşte autorul să arate. Încercarea de a defini „modulromânesc de a fi în lume” se dovedeşte foarte dificilă, întrucât scriitorii preocupaţi de acest subiect oferă numai aproximaţii şi sugestii în contexte oferite de vremuri deopotrivă schimbătoare şi tulburătoare. Cuvinte‑cheie: românii, definiţii, literatura română, caracteristici esenţiale.

This article is an ambitious attempt to select the keywords that characterize the Romanians (as a nation). How to define the Romanian spirit, the Romanian identity as suggested by the great Romanian writers (philosophers, poets and moralists as the Chroniclers) is the focus of the present article. The research proves that it is a very difficult task to grasp “the Romanian way of being into the world” because the writers preoccupied with the subject offer only approximations or sugges‑ tions in contexts of overwhelming and changing times. Keywords: Romanians, definitions, Romanian literature, essential characteristics.

S‑a pus de mult problema dacă putem şi lămureşte lucrurile: constituţia este, într‑ caracteriza o naţiune, din punct de vedere adevăr, factorul esenţial al unităţiişi identi‑ fenomenologic, prin două‑trei trăsături sau tăţii americanilor, dovadă că n‑au schimbat‑ chiar prin unul sau două cuvinte‑cheie care o niciodată şi o respectă în toate circum‑ să sugereze modul de a fi şi, cum zic filoso‑ stanţele, în timp ce Franţa şi‑a modificat fii existenţialişti, modul de a se situa în constituţia de mai mult de 15 ori de la lume al unui popor. Chestionat de Thierry Revoluţia din 1789 până în prezent; în pri‑ de Montbrial asupra acestui lucru, sociolo‑ vinţa statului şi a limbii, acestea sunt, într‑ gul american Stanley Hoffman i‑a răspuns adevăr, cuvinte simbolice, reprezentative că termenii care ar defini mai bine identita‑ pentru spiritul galic: Franţa este un stat tea Statelor Unite ar fi „Constituţia”, iar în naţional unitar şi, pentru centralismul lui, s‑ ceea ce priveşte identitatea Franţei – cuvin‑ a vărsat mult sânge, catolicii s‑au bătut cu tele esenţiale sunt „statul şi limba”. Thierry protestanţii, nordul cu sudul etc., iar azi, în de Montbrial1 acceptă acest joc de societate comunitatea europeană, Franţa apără ideea

* Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of The "G. Călinescu" Institute for Literary History and Theory, e‑mail: [email protected]. 1 Thierry de Montbrial, Penser l’Europe / A gândi Europa, p. 185 şi urm., Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013. 3 Eugen Simion

unei Europe a naţiunilor. Sau aşa o gândea venté l’ennui” – sună ridicol; limba noastră Charles de Gaulle... În ceea ce priveşte e una dintre cele mai expresive”3. După limba, ei bine, francezii, crescuţi până acum scornit, în imaginarul moralistului Cioran cu ideea că ei sunt primul popor în univers, apare cuvântul păgân (regăsit într‑un vers suferă azi văzând că limba lor este margina‑ eminescian: „căci te priveam cu ochi pă ‑ lizată în lume şi că nu mai este limba diplo‑ gâni”) şi spiritul său explodează din nou: maţiei, comerţului, turismului etc. Ei conti‑ „păgâni” e tulburător şi nu are forţă decât în nuă, totuşi, să creadă că limba este elemen‑ româneşte; ce absurditate să scrii în limbile tul care coagulează excelenţiile, orgoliile, astea «civilizate», convenţionale4. Cioran frivolităţile, fineţurile, fantasmele spiritului părăsise de mult (în 1947) limba română şi galic, pe scurt: cuvântul care concentrează şi trecuse la altă limbă – o limbă „civilizată” sugerează spiritul geometric cartezian şi (franceză) – luptându‑se cu rigiditatea ei („o spiritul de fineţe al lui Montaigne, adică rigiditate de cadavre”, va scrie el mai târ‑ identitatea franceză... ziu). Câştigase pariul. Va fi socotit de criticii Intrând în acest joc şi păstrând rezervele francezi un mare stilist. În scrisorile către faţă de relativitatea oricărei soluţii în acest fratele său Aurel, laudă însă limba de care domeniu, m‑am întrebat adesea care ar se lepădase în tinereţe şi redescoperă pro‑ putea fi cuvântul care să definească spiritul funzimile metafizice ale cuvântului neno‑ românesc (identitatea noastră). Mulţi zic că roc... termenul – concept esenţial pentru noi şi Aşa dar: nu dorul, ci nenorocul ar fi, din pentru cei care vor să ne cunoască este dor. vocabularul limbii noastre, cuvântul carac‑ Un cuvânt care uneşte oximoronic suferinţa teristic pentru noi... Un exerciţiu ce merită a cu plăcerea, bucuria şi jalea, în fine, melan‑ fi continuat, pornind de la textele funda‑ colia unei dorinţe neîmplinite cu reveria mentale, pentru a vedea care sunt termenii unei suferinţe nedeterminate. Sentiment care se repetă şi au o mai mare încărcătură, complex pe care‑l aflăm greu în alte limbi şi să zicem, filosofică. O filosofie de viaţă şi o aproape niciodată în aceste forme comple‑ morală specifică. Am făcut acest exerciţiu xe. Poezia populară şi, apoi, Alecsandri şi recitindu‑i pe cronicarii noştri pentru a Eminescu şi, după ei, mai toţi poeţii români vedea cum definesc „feldeinţa”, ”hirea” vorbesc de dorul care îmbrăţişează toate do‑ românească. Primul lucru pe care îl remarc meniile spiritului şi ale sufletului, de la eros este faptul că ei sunt nevoiţi să inventeze la sentimentul de incompletitudine – funda‑ cuvintele de care au nevoie (mai ales cuvin‑ mental filosofic – al romanticilor. Toţi marii tele care definesc noţiunile abstracte) pentru critici, analizând poezia românească, au a numi identitatea lor sau, cum scrie tot subliniat profunzimile şi ambiguităţile aces‑ Cantemir, pentru a şti ce este un lucru sau o tui cuvânt‑cheie care deschide şi închide fiinţă, trebuie să căutăm mai întâi „ceinţa” sufletul / spiritul românesc, dominat, zice acelui lucru sau acelei fiinţe. Mă uit pe glo‑ un francez (Alain Guillermou, care l‑a stu‑ sarul extras din cronicile lui Ureche, Miron diat bine pe Eminescu), de o alianţă curioa‑ Costin şi Cantemir şi ce observ? Pe omul să, oximoronică, între tristeţe şi mesianism... străin, Costin îl numeşte, am semnalat deja, Vine însă un sceptic, Cioran, şi ne spune „nemernic”, un cuvânt pe care îl foloseşte şi că nu dor, ci nenoroc este cuvântul românesc Creangă („Mai stai şi nu te mai bucura aşa esenţial2 şi tot el, moralistul, care se îndo‑ degeaba, că încă eşti nemernică pe aceste ieşte de toate, descoperă într‑o zi cuvântul locuri”) şi care şi‑a schimbat între timp sem‑ scornit şi scrie fratelui său: „cuvântul scornit nificaţia, indicând azi o gravă deficienţă este extraordinar; în franţuzeşte: „qui a in ‑ morală. Cantemir îi spune celui de alt neam

2 Scrisoare către fratele său, 5 martie 1977, în Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor, Ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, Eikon, 2012, p. 311. 3 23 febr. 1979, ed. cit., p. 332. 4 23 febr. 1979, scrisoare reprodusă în vol. ed. cit., p. 332. 4 Cuvinte‑cheie

ieresc”, iar celui care este modest din fire i se spune „nemăreţ”. Pe duşman îl cheamă „neprieten”. Acesta are obiceiul de „a jecui” (a jefui), umblă cu „hicleşuguri”, nu are „întregie” la suflet şi în spirit. Este un om, care va să zică, de nimic, nu trebuie să te bizui pe el. Nestatorniciei îi zice „nestăto‑ rie”, „neticneală”, (nelinişte), un om bucu‑ ros este un om „liubovnic”, unul nesigur este „lunecos” (ca şi în limbajul de azi), cel care delirează este „frănetic” (un termen ce pare venit din „limbajul modernităţi”), „netocmeală” este neînţelegere, „zavistie” înseamnă, ca şi acum, invidie, iar un om zavistnic este un om, bineînţeles, patologic de invidios şi, din această pricină, scorneşte mereu câte ceva, bagă intrigi, bârfeşte, calomniază. Este bine să te fereşti de el. Dacă am căuta cuvintele reprezentative pentru cel care judecă şi, în acelaşi timp, pentru sistemul lui de judecată morală aces‑ tea par a fi a buigui, nestătorie, făţărie şi zavis‑ tnic. Dacă le punem laolaltă observăm că un om bun, un om plin de virtuţi este, întâi, un (străinului, deci) „innoplemenic”, cuvânt ce om care nu umblă cu vicleşuguri (făţării), un are, programatic, un sens peiorativ. În cro‑ om care este stătător în comportamentul său nica lui Ureche cuvântul care se repetă des şi, totodată, un om drept, nu‑i zavistnic este „hain”, urmat de, „ficlean” (trădător, (invidios), om bun este un om care ştie să viclean), nemernic – cu sens de vagabond, omenească pe cineva. Inclusiv pe „nemer‑ „price” (conflict), „năpaste” (şi „a năpăs‑ nic”, adică pe străin. A omeni exprimă arta tui”), „năsâlnic” (sălbatic), „neîngăduinţă”, politeţii la românii vechi. Mai este, apoi, a „scârbă” (supărare), mai rar: „a înfârtăţi” (a bâigui şi a nu bâigui, un verb esenţial, am se înfrăţi). Aşa dar, „hainul”, „vicleanul” se impresia, pentru gândirea şi scriitura lui poate în cele din urmă „înfrăţii” cu localni‑ Costin. Ca şi pentru firea, modul lui de a fi şi cul. Vocabularul este redus şi judecăţile de de a judeca pe alţii, priaten şi neprietin, măreţ valoare privind etica individului şi compor‑ şi nemăreţ… Ce le cere el, între altele, este să tamentul unei categorii mai largi sunt clare, nu fie mai ales bâiguitori şi zavistnici. fără mari subtilităţi. Ureche este om dintr‑o * bucată şi stilul lui de a judeca istoria şi pe Cantemir este deja un moralist profesio‑ oamenii istoriei are o dimensiune gravă şi nist. Are o concepţie morală şi, pentru a o profetică. exprima, îşi creează un limbaj mai complex Miron Costin foloseşte un limbaj mai din care au rămas în vocabularul filosofic şi variat şi mai nuanţat. Nu‑i plac, spune de la modern puţini termeni. Au rămas însă idei‑ început, „buiguitorii” şi pe cei care „buigu‑ le sale şi disocierile inteligente pe care le iesc”, încurcă adică lucrurile. Dezordinei îi face atunci când vrea să pună ordine în zice „desfrânare”, iar petrecerii, „desmier‑ lucruri şi în judecata asupra lor. Revăzând dăciune”. Un om evlavios este „dumnedză‑ glosarul extras din scrierile sale în limba

5 Vezi Dimitrie Cantemir, Opere, texte, introducere de Virgil Cândea, Stela Toma, Nicolae Stoicescu, Editura Academiei Române, 2003. 5 Eugen Simion

română5, încerc să selectez termenii care foloseşte termenul de cinteşie. O noţiune, pot da, ca şi în cazul lui Ureche şi Miron iarăşi, esenţială în analiza morală. În funcţie Costin, o sugestie despre criteriile (valorile) de ea poate fi stabilită firea omului şi tot după care şi prin care Cantemir judecă ceea ce ea acoperă. Când omul este super‑ omul în genere, morala moldovenilor şi stiţios, i se spune că suferă de disdimonie, morala (identitatea) străinilor (innoplemeni‑ este, adică, disdimonesc, iar dacă este linguşi‑ cilor). Vocabularul cantemiresc este, în sine, tor în faţă şi bârfitor pe la spate, atunci este o operă de creaţie ce poate să spună scepti‑ atins de ciocotniţie. Când individul este un cilor şi nescepticilor ceva despre spiritul om de vază, Cantemir îi spune că e „mai de‑ românesc (prin creaţie înţelegând şi dome‑ a firea”. Dacă e neserios, uşuratic în com‑ niul ştiinţelor filosofice şi filologice!). Noica portamentul său, asta înseamnă că hireşia l‑a cercetat şi a scris ceea ce a scris despre (trăsătura lui dominantă) este iuşorimea. rostirea românească şi filosofia ascunsă în Dacă este peste măsură de încăpăţânat, i se ea, pornind, în genere, de la Cantemir. zice că suferă de împietroşere, are, altfel spus, Câţiva termeni vin şi revin în Divan, Hronic o fire împietrită, lipsită de sensibilitate, este şi Istoria ieroglifică, s‑a putut constata, atunci un om inflexibil şi, cu aceste cusururi, este când autorul vrea să spună unele lucruri greu să comunici cu el. Când cineva este despre „feldeinţa” moldovenilor sau despre peste măsură de încrezut, fălos, este „înalt feldeinţa altor neamuri, cum am văzut că cu firea”, ceea ce poate să nu fie deloc bine face în cazul othomanilor în Adaosurile citate. şi nici frumos, deşi înalt cu firea ne sună azi Cea dintâi noţiune care sare în ochi în aceas‑ bine: defineşte cu un spirit, caracter supe‑ tă listă este aceea de „adevărăciune” (ade‑ rior şi comportament demn, nobil, detaşat văr, încredinţare), însoţit de o întreagă fami‑ de mizeriile existenţei. Omul trebuie să fie lie de cuvinte: „adevereală”, „a adeveri”, modest şi să‑şi dovedească firea aleasă, s‑a „adevericiune”, „adeverit”, „adeveritor”… văzut, prin cinteşie şi alte calităţi, cum ar fi Este probabil, termenul cel mai productiv isteciunea (iscusinţa), înţelepţia (înţelepciu‑ din limbajul lui Cantemir. Semn că terme‑ nea, prudenţa, cumpătarea), la nevoie chiar nul este fundamental în sistemul său de pocaania (pocăinţa, smerenia, evlavia). Este judecată morală. „Adeverinţă” înseamnă bine ca omul să sămăluiască înainte de a face mai multe lucruri, de la credinţă, loialitate la ceva sau de a judeca pe cineva, adică să obiectivitate, probă, dovadă. Istoricul precizea‑ cugete îndelung, să facă o bună socoteală a ză mereu că ceea ce scrie este „după adeve‑ lucrurilor şi numai după aceea să decidă ce rinţă”, adică în spiritul adevărului, şi că este se cuvine. adevărinţă în tot ce spune. Cele mai multe Omul socotit trebuie, apoi, să aibă priinţă noţiuni vin din limba greacă şi potrivite cu (bunăvoinţă), să fie priitor, să se ferească de spiritul limbi noastre. diavolie (mârşăvie), să nu se comporte în Cantemir are nevoie de ele pentru a fixa chip dihainesc (ca o dihanie, ca un animal caracterul (firea) unui individ sau ceea ce sălbatic), să nu fie lentos (leneş) în treburile mai târziu s‑a numit „trăsătura dominantă” lui, să nu vorbească fără rost (să nu mateolo‑ (la qualité maîtrese). În limbajul moralistului ghisească), să nu fie pizmaş (intrigant) şi, mai de la 1700 aceasta se cheamă hirişie, iar ales, să se ferească să devină pizmaşul de modul de a fi al omului, am precizat deja, obşte, cu alte vorbe: pizmaşul, intrigantul, poartă numele de feldeinţă. Hirişia şi fel‑ duşmanul, denunţătorul de serviciu, ceea deinţa pot fi de mai multe feluri şi se mani‑ ce, după Cantemir, este rău, josnic. Să evite festă în multe chipuri. Omul poate fi, de şi a dosădi (a ocărî) pe vecini şi pe oricine ar pildă, amăgelnic (înşelător) şi mai mult decât fi pentru că aceia care cad în acest păcat n‑ atât: poate fi afurisit, adică blăsătmăţesc sau au nume bun. Nici ipopsiia (bănuiala) nu‑i calicios (obraznic), buiguitor (confuz în ceea bună pentru că omul bănuitor îşi strică fi‑ ce vorbeşte) ori clevetnic (clevetitor, bârfi‑ rea. Poţi să probozeşti pe cineva, la supărare, tor). Pentru a marca cinstea, omenia, modul dar nu trebuie să exagerezi, căci a probozi (a corect şi frumos de a se purta, Cantemir mustra) pune piedici omoniei (armoniei) 6 Cuvinte‑cheie

dintre oameni. Poţi pune zel, pasiune (prot‑ reconstituie o istorie a poporului lor şi himie) în ceea ce faci, dar trebuie şi aici o modul de a fi a celor ce se trag de la Râm şi anumită măsură, este bine să ţii cumpăna felul de‑a fi al Celorlalţi (a „nemernicilor”?... dreaptă, altminteri cazi în distihie (nenoroci‑ Verbele esenţiale pentru toţi cronicarii mol‑ re). Scopul omului în viaţă este să ajungă la doveni sunt, cred, a izvodi, a întemeia, urma‑ fericinţă (fericire). În calea fericinţei se află te de altele, cum ar fi a descăleca, care suge‑ însă multe lucruri înşelătoare şi multe ispi‑ rează într‑o bună măsură aceeaşi idee sau te, cum ar fi avania (lipsa de omenie, cruzi‑ aceeaşi dorinţă: a întemeia, a aşeza, a pune mea), nedumnedzăirea (fărădelegea), nesămă‑ ordine, a crea… Un alt cuvânt ce revine des luirea (nechibzuinţa), siiala (frica) şi toate în Letopiseţul lui Ureche este, de pildă, cârmă celelalte… Când este melancolic, omul sufe‑ („de toată cârma”), urmat de altul (credinţă) ră de fiere niagră, când este confuz e scămos, care indică fidelitatea, adică ceva ce se află când umblă cu vorba, pârând şi calomniind, greu într‑o lume nestatornică şi se păstrează se cheamă că este sicofand şi schismuit (pre‑ şi mai greu. Opusul lui este, desigur, viclenie făcut) etc. sau ficlenie, termen productiv în toate croni‑ Capitolul cel mai bogat în acest dicţionar cile moldovene şi muntene. Am putea este, să se remarce, acela care formulează spune că viclenie şi trădare şi, din aceeaşi categoriile moralei şi, implicit, defineşte for‑ familie – făţărie, sunt cuvintele care mar‑ mele comportamentului uman. Ele indică chează o istorie şi o stare de spirit generală. sensul unei acţiuni, calităţi, însuşiri… Aşa Ele reprezintă spiritul veacului. Toţi ipochi‑ apar necuvintele în textele lui Cantemir după menii care se învârt în jurul puterii viclenesc, un procedeu relativ lesnicios. Pentru ceea ce uneltesc, umblă cu pâră (alt termen ce domi‑ este neîntrecut, nedepăşit, Cantemir zice nă frazele), spun una şi fac alta, trec dintr‑o necovârşit, pentru statornic – neclătitor, pen‑ tabără în alta etc. Toate acestea se întâmplă tru întreg, intact – nebetejit, omul cu o stare pentru că omul este prin natura (firea) lui bună de spirit sau o stare de suflet bună este nestatornic şi pentru că vremurile sunt un om nebântuit, veneticul, străinul este – schimbătoare. am citat mai înainte – nemernicul, iar un loc Ca să sugereze această idee – şi o suge‑ străin aparţine spaţiului nemerniciei, în fine, rează la tot pasul – cronicarii noştri inven‑ un om care nu‑şi schimbă caracterul şi tează o terminologie care în multe cazuri n‑ umblă frumos prin viaţă, este un om cu a rezistat timpului: Miron Costin se jeluieş‑ firea nesmintită. Cel care nu‑şi ţine gura şi te cu gândul la „nestătoria” istoriei şi a firii dezvăluie repede ce‑i spui în secret este o omeneşti. Într‑un stil mai uscat, Nicolae fiinţă netainică şi, dacă este aşa, este prudent Costin reia ideea de nestatornicie, numind‑ să nu‑i încredinţezi intimităţile vieţii tale. o „nesătorie”, opunând‑o, când e vorba de Imaginaţia lingvistică a scriitorului este timp, „văcuirii” (veşniciei). Păstrează şi el mare şi orice termen care sugerează o calita‑ verbul „a izvodi”, după cum păstrează şi te sau o slăbiciune (o nevoioşiie) omenească chiar îmbogăţeşte nuanţele „mişăliei” şi ale primeşte prin ataşarea unei simple particu‑ „ereticiei” (ereziei), „făţăriei” etc. Alt verb le (ne) adversarul cu care trebuie să se lupte. ce se repetă este „a se hăini”, întrecut în dis‑ cursul cronicarilor doar de adjectivul hain. Numai împreună, printr‑o luptă dreaptă, Acesta apare peste tot când se vorbeşte de pot stabili feldeşia, hirea cuiva… schimbarea domnilor şi de relaţiile ţărilor * române cu turcii. Suspiciunea este, în toate Acum, dacă parcurgem acest dicţionar taberele, mare. Teama de indivizi haini este moral şi căutăm termenii care se repetă şi, generală şi pedeapsa pentru acest tip de ştiind că ceea ce se repetă într‑un text indică cădere morală este crudă. De regulă, scurta‑ ceva, subliniază o trăsătură mai generală, ce rea capului sau, în cazul cel mai bun, sur‑ putem reţine? Care sunt cuvintele‑cheie, ghiunul când este vorba de clasa boierească. cuvintele reprezentative pentru aceşti cărtu‑ Pentru cei de jos sunt utilizate ştreangul sau rari care timp de două secole încearcă să ţeapa. Metode general europene în Evul 7 Eugen Simion

Mediu. La acest capitol, românii sunt sin‑ rului (martorului, memorialistului) este să cronici. A surghiuni este, de altfel, un verb depună mărturisire dreaptă (să giuruiască) şi esenţial în limbajul acestor cronicari care, pe să se plângă de ceea ce ştie şi spune, (întâm‑ măsură ce vor să înfiripe (să întemeieze) plări, în genere, întunecate). Naratorul are faptele dispărute, incomplete ale istoriei, se însă simţul umorului, de aceea jeluirea jeluiesc mereu de ororile istoriei. La loc de (plânsul) lui dă mereu în râs, se înveseleşte. cinste se află fuga, surghiunul, revenirea din Neculce, am scris la locul cuvenit, a inventat surghiun şi, bineînţeles, frica. Frica este, şi ea, râsu‑plânsul în literatura noastră, înaintea omniprezentă şi productivă. Nicolae Costin lui Nichita Stănescu (acesta s‑a inspirat şi de care n‑a moştenit vocaţia moralistică a tată‑ la poeţii munteni). lui, dar a preluat de la el ispita istoriei Venind vorba de spiritul muntenesc, să („vede‑sa dar ispita istoriei, aşea întru şcoa‑ observăm că în vocabularul celui mai talen‑ le de sfat […] că poate mai mult adeverit tat cronicar valah – Radu Popescu – dispare lucru iaste, decât o mie de întrebări soficeş‑ verbul a jeli şi, în genere, jeluirea, vaietul sunt te”), Nicolae Costin, care nu are, zic, geniul înlocuite de ipopsie (bănuială), de pâre şi reflecţiei morale şi nici geniul limbii, face, pârâşi, de amesticături (intrigă, uneltiri, com‑ totuşi, o remarcă plină de înţelepciune pri‑ ploturi) şi avanie (împilare, asuprire). vitoare la dragoste şi frică în exerciţiul pute‑ Cuvintele frecvente (împoncişaţi, pizmaş, rii: „Mare lucru şi temeinic iaste a sluji dom‑ obrăznicie mare, pizmă ascunsă, un om de nilor den dragoste, iar mişel acela domnu, nimic, ficlenie etc.) arată o veşnică iritare şi căruia slujăscu de frică. Frica dragoste nu vrăjmăşie în spiritul şi sufletul cronicarului. are, că unde‑i frică, nu‑i dragoste, unde Radu Popescu este un spirit partizan, tem‑ nu‑i dragoste, iaste ură, den care izvorăscu peramentul lui este violent şi limbajul lui nu multă risipă domnilor”. Frica atrage după mai caută nuanţe. Detestă în mod sincer şi sine numeroase alte răotăţi şi blăstămăţii şi vehement ciocotniţia (căria îi mai zice cola‑ opusul lor este „tocmala” (înţelegerea), chia, adică linguşirea, bârfa), dar este el încercarea, altfel zis, de a potoli nebuniile însuşi un mare bârfitor, un pizmaş fără pere‑ lumii şi de a pune lucrurile în ordine. O che (umblă, deci, cu „amesticături”) şi sufe‑ noţiune fundamentală în discursul lui ră de „ipopsie” (bănuială)... Are, totuşi, o Miron Costin, de pildă. Dacă aş fi nevoit să mare calitate, şi anume talentul de prozator aleg din letopiseţul său două‑trei cuvinte rapid şi colorat de a numi (a povesti, a nota) cheie, n‑aş ezita să reţin pe a tocmi (a pune în aceste amestecături ale istoriei şi ale firii ordine) şi pe a jelui (cu mai multe sensuri)… omeneşti. Ceea ce este începutul unei mari Spiritul cronicarului şi, în genere, spiritul virtuţi literare. moldav se jeluieşte şi visează orânduială în istorie, iar pentru acestea, se tocmeşte mereu. * Dincoace, în Ţara Românească, senti‑ Cu aceste noţiuni morale operează croni‑ mentul începutului este tot atât de puternic. carii români atunci când, în discursul lor Stolnicul Cantacuzino vorbeşte des de istoric, vorbesc de firea şi de feldeinţa noastră „începătura” istoriei româneşti şi voinţa lui şi a altora, adică de ceva ce este greu de este să stingă „neştiinţa şi nevrerea” din prins şi de definit cu exactitate. Altfel zis, cu ţara sa, mai precis: inerţia şi întunericul două‑trei biete verbe nesigure, dintre care minţii. Este supărat pe străinii care ne cel dintâi este a izvodi (a pune începătură) şi, hulesc şi, îndeosebi, pe greci care, comple‑ al doilea, a (se) jelui. Discursul lor reprezin‑ xaţi de turci, ne ponegresc şi ne jefuiesc pe tă o arhitectură de vaiete şi izvodiri, iscodiri, noi, românii. Spaima de „a fi de ocară” revi‑ în temeieri, statornicii într‑o uriaşă, continuă ne, obsedant, în frazele sale. În cronica, mult nestatornicie a istoriei şi a firii omeneşti. mai relaxată şi mai narativă a lui Neculce, Omul românesc se naşte greu din atâtea termenii simbolici mi se par „omilenic” aproximaţii, învăluituri, lucruri şi vremuri (omenos, binevoitor) şi „ţară”… după care nestătătoare, tocmeli şi buiguieli… Dar se vin a giurui şi a jelui. Aşadar: rolul cronica‑ naşte… 8 A gândi Europa Thierry de MONTBRIAL* Încotro se îndreaptă Europa? Résumé

De‑a lungul istoriei, societăţile umane au fost organizate în grupuri politice, adică în grupuri care îşi afirmau unitatea, mai ales în raport cu lumea exterioară. Naţiunea şi, în special, statul‑naţiune reprezintă doar un moment al istoriei umanităţii, un moment care, e drept, s‑a extins la câteva secole. În privinţa Uniunii Europene, veritabila semnificaţie a construcţiei europene este crearea, în etape, a unui nou tip de unitate politică.. Cuvinte‑cheie: naţiune, state‑naţiune, construcţie europeană, sistem autoorganizator, unitate politică, identitate europeană, cetăţenie europeană.

Tout au long de l'histoire, les sociétés humaines ont été organisées dans des groupes politiques, à savoir des groupes qui prétendaient l'unité, en particulier en relation avec le monde extérieur. La nation et, en particulier, l'État‑nation représente seulement un moment de l'histoire humaine, un moment qui, est vrai, s'est propagé à plusieurs siècles. En ce qui concerne l'Union Européenne, la signification réelle de la construction européenne est la création, par étapes, d'un nouveau type d'unité politique.. Mots‑clé: nation, États‑nations, construction européenne, système auto‑organisateur, unité poli‑ tique, identité européenne, citoyenneté européenne.

Vă voi propune câteva reflecţii care, în cifice vremii lor. Mai exact, vreau să spun completarea celor ale profesorului Simion, prin asta că naţiunea nu este câtuşi de puţin vor contribui, sper, la animarea dezbaterilor alfa şi omega organizării sociale omeneşti. noastre. Naţiunea şi, în special, statul‑naţiune repre‑ O primă remarcă se referă la noţiunea de zintă doar un moment al istoriei umanităţii, unitate politică. Dintotdeauna, oricât de un moment care, e drept, s‑a extins la câte‑ departe am urca pe firul istoriei, până în va secole. Destul de puţin, totuşi, dacă ne preistorie chiar, altfel spus până la puţinele raportăm la scara întregii evoluţii umane, şi cunoştinţe pe care le avem despre primii nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că oameni de pe pământ, societăţile umane au naţiunea, aşa cum o cunoaştem astăzi, con‑ fost organizate în grupuri politice, adică în stituie punctul final al organizării politice în grupuri care îşi afirmau unitatea, mai ales în societăţile noastre. Iar statul‑naţiune, aşa raport cu lumea exterioară. Aceste unităţi cum s‑a dezvoltat el progresiv de la revolu‑ politice au îmbrăcat de‑a lungul timpului ţia ştiinţifică şi până în secolele al XlX‑lea şi forme dintre cele mai diverse, în funcţie ‑ al XX‑lea, este rezultatul influenţei exercita‑ între altele ‑ de realităţile ştiinţifice şi tehni‑ te asupra organizării sociale de către cea de‑ ce (în sensul cel mai larg al termenului) spe‑ a doua mare revoluţie din domeniul infor‑

* Institutul Francez de Relaţii Internaţionale, Academia de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), e‑mail: roma‑ [email protected]. 9 Thierry de Montbrial

maţiei şi anume apariţia tiparului, prima nu apelăm la termeni adaptaţi trecutului, fiind descoperirea scrierii, iar a treia ‑ o dar incapabili să desemneze ceea ce suntem revoluţie contemporană nouă, pe care aş pe cale să realizăm ‑ pentru simplul motiv numi‑o, simbolic, internetul. Aceste state‑ că nu ştim încă unde vom ajunge cu această naţiuni s‑au dezvoltat până la a atinge realizare şi cum va arăta ea. Eugen Simion a uneori forme perverse. Naţionalis mele evocat câteva concepte, derivate din noţiu‑ secolului al XlX‑lea reprezentau, fără îndo‑ nea de complexitate şi întâlnite mai ales în ială, replica dată unor situaţii istorice parti‑ teoriile ideologice moderne. Un concept culare; exacerbarea lor a dus, însă, la apari‑ deosebit de pertinent este acela de sistem ţia unui naţionalism ce s‑a manifestat sub autoorganizator, al cărui prototip îl con‑ forme de‑a dreptul perverse, de o cruzime stituie sistemele vii. Sistemul autoorganiza‑ nemaiîntâlnită până atunci, un naţionalism tor este un sistem epigenetic, care se con‑ ale cărui consecinţe s‑au materializat în tra‑ struieşte fără să prevadă, la plecare, cu ce va gediile secolului XX. semăna la sosire, în stadiul său final. Noi Am convingerea că veritabila semnifica‑ suntem de‑abia la începutul unui asemenea ţie a construcţiei europene este crearea, în proces. Tratatul de la Roma datează din etape, a unui nou tip de unitate politică. Nu 1957; au existat, însă, şi înainte de 1957 schi‑ o numim ”federaţie” şi nici ”confederaţie” ‑ ţe ale unei construcţii europene, mai ales în 10 Încotro se îndreaptă Europa?

perioada interbelică, dar ele n‑au fost decât pene, că graba noastră este excesivă, dar n‑ surse de inspiraţie pentru ceea ce s‑a întâm‑ avem de ales. E o cursă contra cronometru, plat mai târziu. o constrângere temporală la care ne‑am Construcţia cu adevărat eficientă a înce‑ supus de bună voie, dar care comportă un put în 1957, adică acum 45 de ani. Într‑un mare risc, fiindcă dacă forţăm ritmul fără să fel, e ca şi cum abia acum începem. Cred că avem o idee clară despre identitatea obiecti‑ naţiunile nu vor dispărea, tot aşa cum n‑au vului ‑ţintă, ne‑am putea trezi în faţa unui dispărut în întregime nici unele oraşe din eşec. Şi ar fi tragic, căci, oricât de mari ar fi Evul Mediu. Numai că aceste naţiuni vor succesele obţinute în cursul ultimilor patru‑ trebui să fie sublimate într‑un nou tip de zeci şi ceva de ani, ele nu garantează succe‑ unitate politică. Iar dacă vom opune con‑ sul acţiunilor ulterioare. strucţia europeană realităţilor naţionale Am expus până acum un prim concept, vom greşi, dând dovadă de o gândire cel al naţiunii sublimate. Anul trecut, când paseistă rigidă, anchilozată, o gândire care am ţinut discursul de încheiere a mandatu‑ refuză noţiunea de evoluţie, aplicabilă nu lui meu, atât la Institut de France, cât şi la numai fiinţelor vii, ci şi, aşa cum ne arată Academia de Ştiinţe Morale şi Politice, mi‑ fizica din zilele noastre, întregii lumi mate‑ am luat ca temă „Viitorul Franţei”. Mi‑am riale. Prin urmare, suntem pe cale de a con‑ început discursul cu aceste cuvinte: viitorul strui ceva esenţialmente nou şi regret că mai Franţei este Europa. Am dezvoltat şi trans‑ ales tinerii din diferitele noastre ţări sunt pus celebra frază a lui Renan despre con‑ atât de sceptici în privinţa acestei aventuri struirea naţiunii, o naţiune constituită dintr‑ realmente pasionante. Şi mai cred că le revi‑ un element ţinând de trecut, adică de isto‑ ne intelectualilor, dar şi oamenilor politici, rie, şi dintr‑un proiect de viitor comun. persoanelor publice, în general, misiunea de Găsisem pentru final un citat extraordinar a găsi cele mai potrivite cuvinte pentru a din Victor Hugo: „Franţa e sortită să moară, face cunoscută această idee. Există, de altfel, dar să moară precum zeii”. Transfigurându‑ un cuvânt a cărui prezenţă o resimţim con‑ se, Franţa va deveni Europa. Victor Hugo stant, cuvântul ”responsabilitate”. Noi avea dreptate: nu va fi o moarte reală, ci o avem responsabilitatea nu de a defini ceea moarte ‑ renaştere. Ideea e fundamentală. ce va fi Europa viitoare, ci de a‑i da o orien‑ Europa este un proces. Ne întâlnim din nou, tare precisă. În această privinţă, însă, întâm‑ iată, cu conceptul de autoorganizare. Acest pinăm o dificultate majoră pe care ţin cu tot proces a început efectiv cu rezolvarea unor dinadinsul să o subliniez: cine zice „unita‑ probleme strict materiale. Comunitatea te” zice obligatoriu „identitate”. Nu există Europeană a Cărbunelui şi Oţelului s‑a ocu‑ unitate dacă nu există o identitate bine defi‑ pat de lucruri practice, teribil de prozaice. nită. Aşadar, adevărata problemă este cea a La baza construcţiei se afla o idee ‑ ideea identităţii europene. Eugen Simion ne‑a centrală a părinţilor fondatori: participanţii schiţat câteva trăsături ale acestei noţiuni. la această aventură vor fi obligaţi să trans‑ Referindu‑se la Paul Valéry, el a vorbit des‑ forme însăşi concepţia lor despre interesul pre spiritul european şi găsim aici, într‑ade‑ naţional prin alcătuirea unui set comun de văr, unele elemente fundamentale ale aces‑ funcţii importante pentru viaţa zilnică a tei identităţi, dar ea trebuie să se manifeste tuturor. Asta era ideea de bază. Urmau şi şi pe plan politic. Politica înseamnă viaţă altele, ca de pildă veritabila reconciliere colectivă. Când ne uităm la dezbaterile franco‑germană, dorinţa de a sfârşi o dată actuale despre viitorul Europei, ne dăm pentru totdeauna cu tot ceea ce otrăvise şi imediat seama că fiecare dintre noi, ca vii‑ pervertise relaţiile dintre cele două ţări (fapt toare elemente componente ale Europei cunoscut şi sub denumirea de „războiul unite, concepem în mod diferit această nouă civil european”) în cursul secolelor prece‑ Europă şi identitatea ei. Nu e mai puţin ade‑ dente. Toate aceste idei continuă să fie abso‑ vărat şi că, actualmente, ne aflăm într‑o fază lut corecte. S‑a modificat, însă, treptat, scara de accelerare fantastică a construcţiei euro‑ la care sunt aplicate. Începând de atunci, am 11 Thierry de Montbrial

asistat din zece în zece ani la o aprofundare crescut până la cincisprezece, iar situaţia a serioasă a elementelor concrete ale unificării devenit extrem de delicată din punctul de europene şi, totodată, la o extindere a aces‑ vedere al funcţionării instituţiilor, mai ales teia. De la şase ţări am trecut la cincispreze‑ în perspectiva trecerii de la cincisprezece ce, introducând unele elemente deosebit de membri la douăzeci si cinci. Ne aflăm, evi‑ eterogene, primul dintre ele fiind, evident, dent, în faţa unui challenge, a unei provocări Marea Britanie. Aşadar, am asistat la o considerabile în plan pur practic. Dar, ca dublă mişcare: aprofundare şi extindere, întotdeauna, în spatele practicii se ascund într‑un ritm decenal susţinut, şi am dezvol‑ mize mai profunde, în joc fiind însăşi func‑ tat la dimensiuni extraordinare setul comun ţionarea democraţiei. În această sferă se de funcţiuni. Eu nu încetez nici astăzi să mă înscriu, cu îndreptăţire, toate consideraţiile minunez că am creat moneda euro, căci fap‑ lui Eugen Simion asupra crizei reprezentati‑ tul de a fi izbutit să creăm o monedă unică vităţii, asupra complexităţii etc. La rândul este, istoriceşte vorbind, uluitor. Pentru meu, cred că scadenţa e îngrijorător de aceia dintre dumneavoastră care la începu‑ apropiată, căci, pe de o parte, avem obliga‑ tul acestui an, la întâi ianuarie, se aflau într ‑ ţia de a înfăptui rapid o nouă extindere una din ţările membre ale comunităţii euro, vizând alte câteva ţări, printre care, desigur, faptul că totul se petrecuse atât de bine în şi România, iar pe de altă parte, nu dispu‑ toate ţările noastre, de pe o zi pe alta, a fost nem de cadrul instituţional care îi va permi‑ de‑a dreptul impresionant, iar cetăţenii res‑ te maşinăriei să funcţioneze în mod satisfă‑ pectivelor ţări l‑au considerat absolut nor‑ cător. Aceasta este marea provocare căreia mal. În Franţa, singurul lucru care îi preo‑ trebuie să‑i răspundă Convenţia prezidată cupa atunci pe negustori era ideea bizară, de compatriotul meu, Valéry Giscard pe care o avusese cineva cu două luni înain‑ d’Estaing, Convenţie care ar trebui să elabo‑ te, de a face să circule cele două monede în reze până la mijlocul anului viitor, 2003, paralel, ceea ce complica efectiv practica. ceea ce s‑a convenit să se numească o Vreau să spun că acest exemplu arată că „Constituţie europeană”, chiar dacă în acest există elemente de identitate europeană caz noţiunea de „constituţie” nu trebuie care încep să se adune, dacă punem la soco‑ luată à la lettre, ca echivalând cu o constitu‑ teală euro, Schengen, libera circulaţie, tele‑ ţie naţională, pentru că noi construim cu fonul mobil, ca să nu mai vorbim de inter‑ totul altceva decât o naţiune. Totuşi, lucra‑ net. Există deja o serie de elemente comune rea în cauză va avea un pronunţat caracter larg răspândite în rândurile populaţiilor constituţional, în sensul că va fi o lege fun‑ europene, elemente cu un extrem de puter‑ damentală. Dacă nu vom izbuti să realizăm nic conţinut identitar. Deci, în unele privin‑ ceva care să fie pe înţelesul cetăţenilor noştri ţe, procesul unificării avansează mai repede europeni şi, în acelaşi timp, să fie şi eficace, decât statele înseşi, mai repede decât nego‑ aşadar dacă nu vom îmbina legitimitatea cu cierile, şi asta e foarte bine. Aşa se explică de eficienţa, ne vom afla într‑o mare dificulta‑ ce noţiunea de cetăţenie europeană, deşi te. Important rămâne faptul că nu avem altă pare încă de domeniul viitorului, începe să soluţie, trebuie neapărat să reuşim. Dacă nu aibă treptat un conţinut real. Acestea fiind reuşim, construcţia europeană riscă să se zise, nu e mai puţin adevărat că am ajuns la dilueze, căci viziunea pe care aş numi‑o limită pe planul funcţionării propriu‑zise a „britanică” riscă să triumfe, iar frumoasa maşinăriei. Mecanismul începe să dea aventură europeană riscă să primească o rateuri, deoarece maşina a fost concepută grea lovitură. Şi cred că acum se vede clar pentru şase locuri, iar între acestea şase legătura cu problema pe care o discutam la există un puternic dezechilibru. Sper că nu început, problema identităţii. Toate acestea supăr pe nimeni afirmând că Luxembourg sunt strâns legate între ele. Avem de‑a face, nu are aceeaşi importanţă ca, să zicem, evident, cu o concepţie tehnocratică. Ştiţi, Germania, chiar şi cea de dinainte de reuni‑ probabil, că în secolul al XIX‑lea, în momen‑ ficare. Astăzi, numărul ţărilor membre a tul construcţiei italiene, cineva a rostit aces‑ 12 Încotro se îndreaptă Europa?

te cuvinte: „O să facem unitatea italiană, o presiune, de luptă dusă cu felurite mijloace să facem Italia şi apoi o să‑i facem pe ita‑ belicoase, şi cred că e foarte posibil ca SUA lieni”. Găsesc că e o formulare foarte inspi‑ să obţină rezoluţia dorită, cadrul legal ce le rată, fiindcă şi eu cred că mai întâi trebuie să va permite să facă ceea ce vor să facă. În facem Europa şi că majoritatea europenilor cazul acesta le urez să reuşească şi ne urez vor merge apoi pe calea deschisă de noi. asta şi nouă, căci ar fi o dramă dacă lucruri‑ Trebuie ca europenii să se asocieze şi să con‑ le ar ieşi prost. Oricum, consecinţe tot vor fi, tribuie împreună la mersul înainte al con‑ şi chiar dacă vor fi amânate, nu vor fi mai strucţiei europene; nu trebuie, însă, să puţin grave. Nu vreau însă să insist asupra lăsăm în seama popoarelor rezolvarea pro‑ unei situaţii în curs de desfăşurare. Vreau blemelor foarte concrete, adică a acelora doar să spun că această criză ne arată că care vor permite construcţiei de ansamblu Statele Unite au nevoie de o contrapondere. să păstreze un soi de dialectică între Europa O contrapondere amicală, rezonabilă, căci şi europeni. nu e vorba de a ne opune lor şi de a rivaliza Bun, acum aş vrea să închei oprindu‑mă cu ele ca putere. O rivalitate de acest gen va asupra unei chestiuni punctuale, cu valoare apărea, poate, peste câteva decenii, dacă ilustrativă: ne aflăm, chiar în momentul în China, de exemplu, va deveni o superpute‑ care vorbim, în contextul unei crize politice re, ceea ce nu este cu totul imposibil. Noi, internaţionale majore, criza irakiană. mai ales noi, intelectuali şi lideri de opinie, Vedem că preşedintele George W.Bush, pre‑ trebuie să ne preocupăm de Europa, de şedintele Statelor Unite, are o viziune des‑ poziţia ei în lume şi aici intervine faimoasa pre lume datorată unei anumite ideologii şi, chestiune a puterii. Oare noi credem că de asemenea, imensei emoţii produse în neputinţa este o marcă a identităţii noastre? Statele Unite de evenimentele din 11 sep‑ Vrem oare cu adevărat să fim o Europă tembrie, care fac, de altfel, ca acestea să se molâie, lipsită de vlagă? Vrem să fim o simtă, din punct de vedere psihologic, gata Europă bună să plătească reconstrucţia de război, în vreme ce cei mai mulţi dintre când alţii au distrus, să plătească pentru aliaţii şi prietenii lor nu au aceeaşi percepţie construirea sediilor autorităţii palestiniene a lucrurilor, deşi nu subestimează gravita‑ pe care le va distruge apoi Israelul, ca să le tea a ceea ce s‑a întâmplat. Fapt este că, reu‑ reconstruim tot noi şi tot pe banii noştri? nind toţi aceşti factori şi adăugându‑le forţa Asta vrem? Cunoaşteţi cu toţii sindromul militară americană, mai puternică decât ori‑ aeroportului din Sarajevo, distrus în timpul când şi fără precedent în istorie, se poate războiului din anii ’90 şi inaugurat, după observa că SUA dezvoltă o concepţie com‑ reconstrucţie, de către Secretarul de stat plet unilateralistă despre lume, pregătind american de atunci, Warren Christopher, totodată, după cât se pare, pe fondul vicisi‑ deşi fusese finanţat de europeni. Asta ne tudinilor şi al manevrelor din sânul propunem să construim? Ce mai, se vede Organizaţiei Naţiunilor Unite, lansarea unei limpede că miza cea mare este o politică operaţiuni militare împotriva Irakului lui externă şi de securitate comună şi închei cu Saddam Hussein. Ce vreau să spun este că, această afirmaţie, căci în problema asta atunci când priveşte mai de aproape ceea ce avem de‑a face într‑adevăr cu lucruri foarte se petrece, lumea întreagă dezaprobă în pri‑ concrete, foarte urgente, strâns legate de vii‑ mul rând modul lor de a proceda, metoda torul acestei construcţii. Trebuie să ne deci‑ folosită. Există, aşadar, o formă de unilate‑ dem şi să optăm acum: vrem, cu adevărat, ralism ‑ termenul este adecvat ‑ realmente să construim o Europă dotată cu mijloacele gravă. Manevrele americane actuale, con‑ necesare pentru a‑şi exercita influenţa uma‑ stând în a determina Consiliul de Securitate nistă şi culturală ‑în sensul cel mai larg al să voteze o rezoluţie favorabilă, pot avea termenului ‑ în lumea întreagă, sau ne vom succes, pentru că Statele Unite au capacita‑ mulţumi să fim plapuma sub care sărmanii tea de a acţiona asupra fiecărui membru al acestei lumi vor fi fericiţi să vină să doarmă Consiliului de Securitate. E o problemă de din când în când? 13 Ioan ROBU* L’église catholique et les défis culturels de l’Europe

Résumé

Dacă se doreşte într‑adevăr întoarcerea spre cultură ca o posibilitate de a ne relua viaţa împreună ca europeni, atunci ar trebui să căutăm în însăşi nucleul moştenirii comune, care este identitatea noastră creştină. O nouă cultură pentru a ieşi din criză presupune o mare schimbare în modul de viaţă al fiecăruia dintre noi. A pune în aplicare o cultură a moderaţiei ne va da tuturor posibilitatea de a nu renunţa, în numele neoliberalismului care îşi croieşte drum, la cultura solidarităţii. Cuvinte‑cheie: identitate creştină, cultură creştină, umanism integral, cultura moderaţiei, cultura solidarităţii, diversitate.

Si on doit vraiment se tourner vers la culture comme possibilité de reprise de notre vivre ensemble en tant que Européens, alors il faudra chercher au cœur même de notre héritage commun, qui est notre identité chrétienne. Une nouvelle culture pour sortir de la crise suppose un grand change‑ ment dans la manière de vivre de chacun d’entre nous. Mettre en œuvre une culture de la modéra‑ tion nous donnera à tous la possibilité de ne pas renoncer, au nom d’un néo‑libéralisme qui se fraie chemin, à la culture de la solidarité. Mots‑clé: identité chrétienne, culture chrétienne, humanisme intégral, culture de la modération, culture de la solidarité, diversité.

Dans les vingt dernières années, j’ai eu À l’heure où l’Europe est meurtrie par la de nombreuses occasions de partager, en crise économique et financière, où elle n’est divers circonstances et milieux, des plus que l’ombre politique d’elle‑même, de réflexions sur la culture européenne. Ici nombreux dirigeants européens tablent sur même, dans cet établissement, à l’Académie la culture pour redonner un semblant Roumaine, nous avons évoqué maintes fois d’unité à l’UE. On parle souvent les derniers l’identité européenne de la culture roumai‑ temps de patrimoine culturel commun, de ne, en nous confortant avec l’espérance que, politiques culturelles européennes, de sti‑ finalement, notre pays retrouvera sa place mulation de la création contemporaine etc. perdue sur la carte culturelle européenne. Mais les moyens de soutenir ces initiatives Et pourtant, quelque chose a changé au sont de plus en plus faibles, à cause de la cours des dernières années dans notre vie crise, et on en voit mal l’issue. Les années de citoyens européens. Je ne peux pas des vaches maigres sont encore devant m’empêcher d’avertir à propos de ce chan‑ nous. gement et d’en tirer les conséquences, sans On voit bien d’ailleurs que le défi de la perdre de vue les mots de Chesterton: «Sur crise ne concerne pas exclusivement la cul‑ le mal nous sommes tous d’accord, c’est le ture européenne, en tant qu’instrument bien qui est plus difficile à observer». alternatif censé donner un sens d’unité à

* Mgr., Archevêque Métropolite de Bucarest. 14 L’Église catholique et les défies culturelles de l’Europe

notre vieux continent, quand l’unité poli‑ moins, et cela fait que le christianisme a été, tique et économique est en perte de vitesse. est et sera la réponse la plus satisfaisante à Si on doit vraiment se tourner vers la cultu‑ notre exigence de bonheur et de justice, per‑ re comme possibilité de reprise de notre sonnelle ou collective. C’est la seule raison vivre ensemble en tant que Européens, alors qui explique le progrès et le développement il faudra chercher au cœur même de notre de la société occidentale. La civilisation de héritage commun, qui est notre identité l’Europe est la seule qui soit devenue uni‑ chrétienne. Reconnue ou non par les res‑ verselle. Elle a pu le faire grâce à son ponsables européens, cette identité s’impo‑ caractère «complexe et multiforme» qui se de toute évidence pour la plupart d’entre s’oppose aux autres cultures, «monoli‑ nous, qui ne cessons de la répéter. De plus, thiques et homogènes». Sa complexité a per‑ ce rappel prend maintenant le sens d’une mis de séduire d’autres peuples, qui y pui‑ urgence radicale, car cette fois‑ci les enjeux sent ce dont ils ont besoin. Son universalité sont bien différents. Il ne suffit pas de pro‑ tient à son essence chrétienne, car l’univer‑ clamer, aussi souvent que l’occasion se pré‑ salisme – tous les hommes sont égaux – se sente, la richesse et la beauté du patrimoine trouve à la base de la philosophie chrétien‑ artistique chrétien que nous partageons de ne. Pensez à une comparaison simple: la la Grèce au Portugal, de Sicile en Finlande. Chine était technologiquement beaucoup Ce serait une erreur des plus regrettables plus avancée que l’Occident avant le XVe que de réduire le christianisme aux monu‑ siècle. Les Chinois ont inventé la boussole, ments et aux œuvres artistiques inspirés par la carte, l’imprimerie, la poudre à canon, la lui, fussent‑ils uniques au monde. Il ne sert porcelaine, les machines à filer et à tisser. à rien de le muséifier, en le transformant en Pourtant ils n’ont jamais développé une éco‑ un passé qu’on peut conserver et admirer, nomie de marché, ils n’ont pas réalisé de tout en espérant que la beauté puisse sau‑ révolution industrielle, ils n’ont pas trouvé ver, comme disait Dostoïevski, l’unité spiri‑ les moyens de partager d’une manière équi‑ tuelle de notre continent. Et pourtant, cette table les bénéfices de la richesse. tendance réductrice est trop évidente, Il faut reconnaître que tout le progrès de encouragée par la sécularisation progressi‑ notre civilisation repose sur une manière ve de nos sociétés européennes. spécifique et unique de concevoir l’homme Aujourd’hui, quand les solutions ne sont et sa place dans la création et surtout sur la pas à la hauteur des attentes, quand les capacité de cette conception de devenir cul‑ citoyens de nos pays expriment avec une ture, c’est‑à‑dire d’investir toutes les com‑ violence que seul l’espoir nourrit leur aspi‑ posantes de la vie: le travail, la famille, le ration vers une société plus juste, aujour‑ loisir, l’éducation, la politique. Pourquoi d’hui quand un très petit nombre décide en serons‑nous embarrassés de donner un nom effet l’avenir des nations, nous avons besoin à cet héritage européen? Pourquoi oblitérer du christianisme et de ses valeurs, nous et cacher le message de l’Évangile que les avons besoin de ce qu’il nous a appris sur Églises ne cessent de proclamer, pour qu’il l’homme et son âme, sur la manière de vivre soit la lumière de notre civilisation et de ensemble, sur l’usage de la raison, sur le tra‑ notre culture européenne, qui a été vrai‑ vail, sur la solidarité et la charité envers nos ment son berceau et son terroir? semblables. Si notre civilisation et notre culture Une culture européenne sera vraiment européennes sont maintenant en crise, c’est digne de ce nom quand elle sera prête à qu’une partie significative de nos sociétés et accepter, à côté de l’épanouissement spiri‑ de nos responsables politiques s’est déta‑ tuel qui est son but, un nouveau mode de chée de la source qui assurait l’équilibre et vivre, fertilisé par les valeurs de l’Évangi‑ l’harmonie de nos sociétés européennes. le. Jésus Christ est venu dans ce monde Quand le pape Benoît XVI s’adressait au pour nous apprendre à vivre d’une manière Bundestag en exhortant les dirigeants poli‑ pleinement humaine notre vie. Ni plus, ni tiques de prendre en compte l’éthique 15 Ioan Robu

comme base de toute action économique, de l’Église catholique pour une nouvelle financière et politique, il fit appel à cette cul‑ manière de vivre oppose à la culture de ture chrétienne qui a défini pendant des consommation une culture de la modéra‑ siècles les principes régulateurs de notre vie tion, orientée vers la solidarité avec les plus sociale. Il y a de plus. Ce serait injuste et démunis et respectueuse de la création, déraisonnable de laisser la responsabilité de c’est‑à‑dire de l’environnement. L’Europe cette culture uniquement à la charge de pourrait donner à l’Occident (y compris aux ceux qui sont appelés à diriger nos sociétés. États‑Unis) et à d’autres continents, Une nouvelle culture pour sortir de la crise l’exemple de cette modération, en l’occur‑ suppose un grand changement dans la rence un nouvel usage raisonnable des manière de vivre de chacun d’entre nous. choses que nous possédons, une ascèse bien Depuis un demi‑siècle, l’Église catholique tempérée dirigée contre le gaspillage des ne cesse d’être une instance morale critique ressources et des produits. De même, au envers les idéologies de tout azimut, mais lieu de diminuer la capacité d’achat et l’ac‑ également des théories économiques qui quisition des biens et des services par des tentent de réduire le désir de l’homme à la ajustements de salaires, il faut mettre en consommation des biens et des services. La place de nouvelles opportunités de travail. culture de consommation envahissante est Ainsi Dieu a dit à Noé qu’il serait sauvé des le pire ennemi de la culture, en tant que eaux, mais qu’il devait construire l’arche. En humanisme intégral, comme disait le pape ce sens, la création d’emplois est la plus Jean‑Paul II, car la culture c’est toute l’acti‑ haute forme de charité parce qu’elle fournit vité de l’homme, son intelligence et son aux personnes la dignité et la liberté de ne affectivité, sa quête de sens, ses coutumes et pas être à la charge des autres. ses repères éthiques (Conseil Pontifical de la Mettre en œuvre une culture de la Culture, Pour une pastorale de la culture). modération nous donnera à tous la possibi‑ Avec l’excuse qu’elle serait le moteur de la lité de ne pas renoncer, au nom d’un néo‑ croissance, la consommation a ouvert la libéralisme qui se fraie chemin, à la culture voie à un matérialisme pragmatique, à l’ins‑ de la solidarité. Elle se trouve au cœur de trumentalisation et à la réduction des exi‑ l’État social, exprime le mieux notre façon gences fondamentales de la personne: l’exi‑ de vivre ensemble, car cette culture repose gence de bonheur, de beauté, de justice. On sur le message de l’Évangile, sur la doctrine en voit aujourd’hui les risques et les consé‑ sociale de l’Église et sur les convictions des quences dans la révolte des citoyens aux‑ pères fondateurs Schumann, de Gasperi, quels on coupe brutalement les salaires, on Adenauer, Van Zeeland, tous des chrétiens supprime des allocations, on ferme des pratiquants. Le danger qui guette notre entreprises, comme si le fait de consommer modèle de société est réel. Nous voyons que moins était la solution à tous les maux dont au fur et à mesure que les États s’enlisent nous souffrons maintenant en Europe. dans des dettes publiques et des ajuste‑ D’autre part, ces mesures sont prises par des ments salariaux, le nombre des riches s’ac‑ gouvernements et assumées en tant que croît et, avec lui, le nombre des plus vulné‑ politiques publiques. La mise en pratique rables. Notre continent a été toujours fier de de ces mesures d’austérité met en danger le ses équilibres sociaux et de sa classe moyen‑ principe de la subsidiarité, restreint la capa‑ ne, de nos systèmes de solidarité en ce qui cité des corps intermédiaires et de la société concerne l’éducation, la santé, les retraites, civile d’exercer la liberté d’initiative. l’assurance maladie, le chômage. Ces On entend souvent ce discours: Nous ne systèmes de solidarité font partie à part pouvons plus nous permettre de vivre entière de notre culture européenne. Or comme auparavant, d’acheter, de voyager cette tradition héritée depuis un siècle n’a etc. etc., notre culture européenne, celle du jamais envisagé la privatisation de ces bien‑être et de l’aisance, est finie. Au lieu de systèmes, puisque ce serait mettre le profit se contenter de ces jérémiades, le message d’un petit nombre à la place des bénéfices 16 L’Église catholique et les défies culturelles de l’Europe

partagés par tous, sans discrimination éco‑ diversité qui rend possible les échanges. nomique. L’Église qui affirme la dignité de C’est également à cette diversité qu’on doit la personne humaine, peine à purifier la vie la multi‑culturalité de certaines régions de sociale des plaies que sont la violence, les notre continent: la Transylvanie en est un injustices sociales, les abus dont sont vic‑ bon exemple. Mais tout ce qui fait notre times les enfants des rues, le trafic des bonheur et notre identité ne semble plus un stupéfiants, etc... Dans ce contexte et en trésor auquel on peut puiser l’énergie vitale affirmant son amour préférentiel pour les de la créativité. Je rappellerai à ce sujet briè‑ pauvres et les exclus, l’Église se doit de pro‑ vement quelques chiffres concernant le mouvoir une culture de la solidarité à tous monopole de la production culturelle de les niveaux de la vie sociale: institutions nos jours: 85% (quatre‑vingt cinq pour cent) gouvernementales, institutions publiques et des films produits dans le monde sont issus organismes privés. des studios d’Hollywood; les quatre Depuis le Concile Vatican II, l’Église sociétés américaines qui se partagent le catholique proclame la nécessité d’une nou‑ marché de la musique représentent 77% velle évangélisation de l’Europe à travers sa (soixante‑dix‑sept pour cent) de la produc‑ diversité culturelle, dans laquelle l’Évangile tion des maisons de disques; 60% (soixante fut enraciné depuis des siècles, grâce aux pour cent) des œuvres de fiction sur le total missions. Sans doute, la mondialisation de des fictions diffusées à la télévision dans la culture est un fait acquis. C’est à la fois beaucoup de nos pays sont d’origine exclu‑ une chance extraordinaire pour la circula‑ sivement américaine. Le triomphe irréver‑ tion des idées et des personnes, des œuvres sible de l’anglais sur les autres langues de et des produits, c’est aussi un risque d’uni‑ communication est un autre motif de tris‑ formisation et de disparition de nos cultures tesse et d’appauvrissement, même si les ins‑ et de nos langues. La richesse culturelle de titutions européennes s’efforcent d’encoura‑ l’Europe repose essentiellement sur sa ger les langues nationales et le multilinguis‑ 17 Ioan Robu

me. nie sans pour autant renoncer à leur iden‑ À ce qu’on voit, l’Europe, dans son tité». Croyants et non‑croyants, dans notre ensemble, a bien compris tous les dangers Europe sécularisée et sceptique, se trouvent de ces évolutions, et nous saluons le fait que sur des territoires différents, mais ils ne doi‑ le projet de convention sur la diversité cul‑ vent pas s’enfermer dans un isolationnisme turelle, tel qu’il a été élaboré en juin 2004 par sacré ou laïque, ni s’ignorer mutuellement le comité d’experts intergouvernementaux ou, pire encore, se lancer des moqueries ou de l’UNESCO, ait suscité le consensus et des accusations, comme le voudraient les l’approbation de la totalité des États du fondamentalistes de chaque bord. Certes, il Conseil de l’Europe membres de l’UNESCO. ne faut pas aplatir les différences, se débar‑ Ce consensus de tout un continent a consti‑ rasser des diverses conceptions, ignorer les tué l’un des atouts majeurs qui ont permis discordances. Chacun se tient dans une de faire avancer cette difficile négociation. Il «cour» différente, mais les pensées et les n’y a là rien d’étonnant si l’on songe que l’un mots, les actions et les choix peuvent être des traits marquants de la civilisation confrontés et même se rencontrer. Espérons européenne tout au long de son histoire, que cette forme de respect mutuel de la c’est l’échange, l’ouverture, la curiosité du diversité soit un modèle pour d’autres monde. continents. J’aimerais bien évoquer le rôle assumé à Les pays qui ont recouvré une liberté si cet égard par le Concile Pontifical pour la longtemps jugulée par le marxisme‑léninis‑ Culture, dirigé par le cardinal Ravasi. Tout me athée au pouvoir, demeurent blessés par en reconnaissant la mission de faire une «déculturation» violente de la foi chré‑ connaître la culture catholique en Europe et tienne: les rapports entre les hommes artifi‑ dans le monde, le Conseil a été complète‑ ciellement modifiés, la dépendance de la ment réorganisé. Il a reçu tout récemment, créature par rapport à son Créateur niée, les de la part du Saint Père Benoît XVI une nou‑ vérités dogmatiques de la Révélation chré‑ velle vocation, celle de promouvoir le dia‑ tienne et son éthique combattues. À cette logue culturel avec les non‑croyants, connu «déculturation» a succédé une mise en déjà a Bucarest sous le nom de «parvis des question radicale des valeurs essentielles gentils». Dans l’Europe d’aujourd’hui, cette pour les chrétiens. Les effets réducteurs du tâche consiste à reconnaître d’abord la sécularisme répandu en Europe Occidentale diversité de nos cultures, chrétiennes ou à la fin des années soixante contribuent à non‑chrétiennes, et de faciliter leur contact déstructurer la culture des pays d’Europe et leur dialogue. Je vais rappeler les propos Centrale et Orientale. Il est difficile de du cardinal Gianfranco Ravasi, à l’occasion reconnaître cette séparation entre la culture de sa visite à Bucarest, dans le cadre des et la foi dans nos pays, marqués par le tota‑ dialogues avec les non‑croyants «dans la litarisme, mais elle n’est pas moins réelle. cour des gentils»: «Le dialogue suppose, de J’espère que nous saurons travailler pour par sa nature, deux visions différentes du refaire l’unité organique entre la foi et la monde; il ne peut donc pas y avoir une per‑ culture. Tâche difficile, sans doute, qui sup‑ sonne qui arrive avec une idée bien précise pose, à mon avis, deux actions majeures et et l’autre qui reste dans le vide. Le problème symétriques: 1. Redonner à la foi une de l’Europe actuelle, qui n’est capable dimension culturelle, en l’arrachant à la d’avoir que des réactions de peur et non de dimension purement dévotionnelle. 2. dialogue, est bien celui‑ci: elle a perdu son Abandonner les langages et les formes cul‑ visage, profondément marqué par le chris‑ turelles qui sont seulement autoréféren‑ tianisme. Nous devons passer de la logique tielles et amener une humanité trop souvent de duel, qui ne se justifie par rien et voit la penchée uniquement sur l’immédiat, la victoire du plus fort, à celle du duo, où la superficialité, l’insignifiance, à lever les basse et le soprano, des voix aux antipodes yeux vers l’Être dans sa plénitude. l’une de l’autre, réussissent à créer l’harmo‑

18 Interviu

Eugen SIMION* Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban Abstract

Dialogul dintre Acad. Eugen Simion şi prozatorul Nicolae Breban porneşte de la preferinţele literare ale contemporanilor noştri şi alunecă către opţiunile pe care Nicolae Breban le‑a făcut în privinţa tipului de proză pe care a scris‑o. Acad. Eugen Simion îşi provoacă partenerul de discuţie cu scopul de a obţine unele detalii autobiografice nemărturisite până acum de scriitorul aflat în pragul vârstei de 80 de ani. Relaţia cu Dumnezeu şi atitudinea pe care scriitorul o are faţă de moarte sunt puncte cheie ale dialogului care ia în vizor şi alte teme, precum opinia prozatorului în legătură cu atmosfera literară a momentului, ideile acestuia despre prietenie, despre caracteristicile românilor şi despre spiritul naţional. Cuvinte‑cheie: Nicolae Breban, literatură română, proză, interviu

The dialogue between the Academician Eugen Simion and the Romanian prose writer Nicolae Breban starts from the literary preferences of our contemporary and glides on the options Nicolae Breban made regarding the type of prose he has written. Acad. Eugen Simion challenges his part‑ ner of discussion to reveal certain autobiographical details as the writer reaches the age of 80 years old. The relation with God and personal attitudes concerning death are the key points of this dia‑ logue focused also on Breban’s opinion on the literary atmosphere of the moment, on the principles of friendship and general characteristics of Romanians and Romanian national spirit. Keywords: Nicolae Breban, Romanian literature, prose, interview

Eugen Simion: Nicolae Breban, mi‑ai spus anumit grad de expresivitate, propriile odată că nu‑ţi plac jurnalele intime, reguli. Cu alte vorbe, un bun jurnal intim memoriile și, în genere, că n‑ai încredere respinge, principial, convenţiile ficţiunii lite‑ (încredere estetică, bineînţeles) în literatura rare, dar, până la urmă, devine o ficţiune a confesivă. Iată, acum, îţi dau prilejul să‑ţi nonficţiunii. O formă de literatură pe care justifici pe îndelete opinia, amintindu‑ţi că postmodernitatea o cultivă... Este adevărat că mie nu‑mi displace acest gen subiectiv care se François Mauriac scrie undeva că nu jur‑ luptă de multă vreme (cam de două secole) să nalul intim spune esenţialul despre om, ci intre în literatura propriu‑zisă. Uneori romanul, adică ficţiunea, epicul pur. Și Sar‑ reușește. Vezi cazul Stendhal sau, mai aproa‑ tre, care a scris o autobiografie admirabilă pe de noi, cazul Gide sau Ernst Jűnger. Am (Cuvintele), zice că, dacă vrei ca o idee să se scris o carte despre această temă, încercând să impună, pune‑o într‑o naraţiune. Epicul dă dovedesc că, respingând regulile literaturii de pregnanţă ideilor, le individualizează și, ficţiune, jurnalul intim își creează, de la un astfel, le fixează în imaginaţia cititorului.

* Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of The "G. Călinescu" Institute for Literary History and Theory, e‑mail: [email protected]. 19 Eugen Simion

este următoarea: am citi noi cu atâta curiozi‑ tate paginile în care Lev Nicolaevici notează despre certurile zilnice cu Sofia Andreevna dacă n‑am ști că, în acest răstimp, Lev Nico ‑ la evici a scris Ana Karenina, Război și pace etc., iar Sofia Andreevna i‑a născut 13 copii? Nicolae Breban: Te salut, Eugen Simion, vechi amic şi camarad de luptă literară de nu puţine decenii şi‑ţi sunt recunoscător că profiţi cu gentileţe de pragul vârstei mele, “excesiv” de rotunde, pentru a dialoga des‑ pre firile, destinele noastre şi ale culturii pe care o servim. Sunt bineînţeles flatat, ba aş putea chiar zice onorat că un critic şi istoric literar de talia ta şi cu opera ta monumenta‑ lă în spate se apleacă asupra textelor mele. E ceva din lumina nobilă a profesorului tău, Tudor Vianu, ce se reflectă asupra reflexelor tale culturale din ultimele decenii, deşi el îşi lua izvoarele erudiţiei sale calde, umaniste, mai ales din zona şi din modelul culturii clasice germane, iar tu o faci, strălucit, din zona franceză. La prima şi la a doua întrebare mă întrebi de ce nu le consider, vorbesc de jurnalele scriitorilor fără operă semnificativă literară, interesante. Cheia tu o dai la a treia intero‑ gaţie, observând că singure demne de inte‑ Observ totuși un fapt curios: din Sartre se res sunt jurnalele celor ce au oferit o operă citește azi mai mult autobiografia lui decât viabilă. E fină observaţia lui Mauriac – pe romanele sale. Și nu‑i unicul caz. Gide a avut care am făcut‑o şi eu într‑unul din volume‑ un mare succes, cum știi, cu romanele lui în le mele memorialistice! – că scriitorul ade‑ prima jumătate a secolului al XX‑lea. Azi, în vărat se exprimă mai decis, mai franc şi mai atenţia criticii a rămas doar jurnalul său. substanţial, să spunem mai sincer, cu ade‑ Lectorul postmodern nu se mai bate să vărat sincer, în opera de ficţiune, despre el citească Falsificatorii de bani și Corydon însuşi. pentru a avea revelaţia „actului gratuit”. E un paradox, printre multele, ale crea‑ Altele sunt subiectele și titlurile care‑l intere‑ ţiei literare şi aici, după cum vezi, aparenta sează. Ce zici, Nicolae Breban, de această răs‑ contradicţie între ficţiune şi nonficţiune se turnare de ierarhii? Să pasioneze pe cititorul rezolvă cu o simplitate francă. (Într‑una din‑ postmodern mai mult documentul existenţial tre întrebările tale te referi la mult discutata decât romanul, adică opera de ficţiune? Nu operă a lui Paul Goma pe care, după unii fac eroarea să confund planurile. Niciun jur‑ critici, şi Ion Simuţ mi se pare a fi unul din‑ nal intim nu se poate substitui operei unui tre aceştia, îi consideră romanele, îmbibate, mare prozator. Dar, dacă jurnalul există, el s‑ar zice, excesiv şi furtunos de biografic, poate însoţi opera scriitorului, cum se întâm‑ drept ficţiune. În măsura în care biografia plă, de pildă, cu jurnalul lui Tolstoi sau chiar lui Goma este un spectacol formidabil al cu acela al lui Thomas Mann. Întrebarea pe unei jumătăţi de veac politic şi moral româ‑ care mi‑am pus‑o citind zeci, sute de jurnale nească şi o gravură în acvaforte a caractere‑ 20 În dialog cu Nicolae Breban

lor şi reacţiilor contemporane lui şi nouă, afirmaţia se poate susţine. Există cazuri notabile în literatură, de la Dostoievski, cu a sa Amintire din casa morţii sau epica masivă a lui C. Stere.) Părăsesc genul diaristic. Mă întorc la ceea ce voiam, în fapt, să te întreb de la început: împlinești zilele acestea 80 de ani. Nu te întreb ce simţi, te întreb doar cum primești această veste?! Că eu am primit‑o deja... acum vreo opt luni de zile. Vreau să măr tu ‑ risești. Cu alte cuvinte, să faci literatură confesivă, vrei, nu vrei. Cine știe, poate des‑ coperi interesul pentru acest gen pe care, repet, nu‑l preţuiești prea mult. Mâine, 1 februarie, voi trece pragul dece‑ niului nouă; mă întrebi care e starea mea de spirit? Păi bine, să zicem... confuză! Cum zice un personaj al lui Shakespeare, cu un ochi plâng şi cu celălalt râd. Oricum, o mini‑ mă decenţă umană mă obligă să fiu recu‑ noscător proniei care m‑a adus până la acest ţărm, da, bătrâneţea “înaltă”, cum spun nemţii, o vârstă, vorbesc de bătrâneţe, pe care o visează mai toţi, dar pe care o bleste‑ mă şi persiflează nu puţini. Bătrâneţea, senectutea mi‑a permis să‑mi întregesc opera, un concept pe care l‑am visat din adolescenţă. Nu “capodopera” spre care indiferent ce cred unii şi alţii, tema esenţia‑ tind nu puţini scriitori români sau francezi, lă sau “supratema”, dacă vrei, a întregii mai mult sau mai puţin contemporani, ci mele producţii literare în proză este una sin‑ “opera”, un concept mai apropiat spiritelor nordice, să spunem germane. Un “vis”, o gură – relaţia abisală şi tratată de nu puţini afirmaţie care le va părea, poate, unor spiri‑ giganţi ai culturii europene între călău şi te sarcastice ca un semn al orgoliului, dar victimă, cu variantele ei, iar în ultima mea pentru autorul care i se dedică, cum am fă ‑ tetralogie, Ziua şi noaptea, ea a luat forma, de cut‑o şi eu de‑a lungul unor decenii dificile, care e îmbibată întreaga operă a renaşterii, a un pariu superior, o probă continuă şi seve‑ conflictului, a relaţiei dramatice între maes‑ ră a propriilor sale posibilităţi volitive şi tru şi ucenic. culturale. Cei care, cum zici, că‑mi reproşea‑ Opui “modelul balzacian” celui “flau‑ ză “cantitatea”, de fapt tenacitatea aspră de bertian”, dar aici, cred, e vorba mai ales de a‑mi urma marile modele, uită, printr‑o două caractere, firi, temperamente artistice superficialitate tipic meditareniană, medite‑ diferite; unul, cel “flaubertian”, înclinat raneeană, ca să zic aşa, uită că e vorba mai spre un model de “esenţă stilistică”, tipul degrabă, în cazul operei mele, cât este, de a “artist”, cum se spune; cel “balzacian” care sesiza temele care o susţin. Motivele obsesi‑ se alătură giganţilor lui Michelangelo ve, cum le numesc, acestea, cu adevărat Buonarroti şi care, după propria, “arogan‑ orgolioase şi care necesită nu puţine pagini ta” sa afirmaţie, voia să refacă întreaga lume şi construcţii epice. Mai ales că, în fond, a anilor ‘830, cea a lui Louis‑Philippe, eveni‑ 21 Eugen Simion

menţială şi tipologică. Or, pentru acest pro‑ Arghezi și începe să scrie niște balade ludice iect, trebuie să concezi, ai nevoie de “spa‑ despre vidanjorii din orașul nostru... Pe tine, ţiu”. E inutil sau poate nu să adaug că, dacă fiul preotului greco‑catolic din Maramureș, autorii care se nasc într‑o cultură amplă, ce forţe secrete te‑au împins spre literatură, bogată în panorame epice vaste, cum sunt încât să‑ţi legi destinul de această himeră colegii noştri din Apusul Europei, se pot care, nu‑i așa?, ne poate aduce glorie, dar și o simţi liberi să urmeze tipul “artist” de crea‑ candidatură la eșec?! Am pus această între‑ ţie, precum Flaubert sau Matei Caragiale; bare tuturor scriitorilor importanţi pe care i‑ dar pentru noi, românii, iviţi târziu în crea‑ am cunoscut. Ţi‑o adresez, azi, când ai ajuns ţia europeană, nimeni nu o să înlocuiască şi la 80 de ani și ai în urma ta un număr mare nu o să ne înţeleagă sterilitatea, lenea crea‑ de cărţi. Mi‑ai spus într‑o zi că vrei să‑l toare, lipsa de “geniu”, când e vorba de a ajungi din urmă pe Sadoveanu, dacă nu descrie şi de a ne justifica istoria, destinul şi cumva l‑ai întrecut între timp. Ai o teorie în firea noastră. “Rolul nostru pe pământ”, acest sens. O teorie care, după cât îmi dau cum defineşte Th. Mann, lapidar, destinul. seama, este de sursă hegeliană: cantitatea de ‑ De altfel, mă cam irită confuzia răută‑ vine, după un anumit grad de relevanţă, un cioasă, extrem de diletantă, între “calitate” criteriu al calităţii. O idee bună, stimulativă şi “cantitate”. Ea a apărut încă din timpul în proza românească, unde idealul este să tinereţii noastre, la sfârşitul anilor cincizeci, scrii o carte unică, exemplară, pitorească, în plin stalinism, când, e drept, nu se puteau model de limbă și de imaginaţie epică. Opui publica opere ample, obiective tipologic şi acestui model (l‑am putea numi: modelul s‑a recurs la schiţă şi nuvelă, în cazul auto‑ flaubertian), opui – vehement și repetat – rilor care se ambiţionau să creeze chiar şi modelul prozatorului productiv (modelul, atunci texte de real interes valoric şi care ce în fond, balzacian) amplu, eseistic, reflexiv, se puteau strecura mai uşor printre ochiuri‑ analitic, în tradiţia, la noi, a romanului Hor ‑ le strâmte ale reţelei cenzurii comuniste. tensiei Papadat‑Bengescu. Unii îţi reproșea ‑ Unul dintre modele, atunci, era, în generaţia ză că scrii prea mult, tu le reproșezi altora că noastră, Cehov, cu schiţele şi nuvelele sale. scriu puţin și trăiesc, încă de tineri, ca niște Eu însumi, în acei ani, în polemică, chiar şi pensionari ai reputaţiei lor efemere. Ceri atunci cu genul scurt, am preferat lectura scriitorului român să‑și schimbe mentalitatea teatrului lui Cehov, atrăgându‑i atenţia şi de nuvelist și să adopte conștiinţa și practica amicului meu, Poetului, lui Nichita, asupra romancierului laborios, cu modelul Dosto ‑ “comediilor” sale; abia atunci, în anii aceia, ievski și Thomas Mann în faţă... Modele, englezii, mi se pare, au fost primii capabili probleme, mentalităţi... Păstrând proporţiile să le pună într‑o reală şi convingătoare și lăsând deoparte, pentru moment, pe marii lumină. Şi interes. Pentru mine şi acum mi scriitori, nu crezi că în epică criteriul esenţial se pare, pentru toată lumea, A.P. Cehov este este totuși va loarea și, din acest punct de “mare”, exemplar, prin teatrul său mai ales, vedere, putem accepta fără mari dileme mai puţin prin notele şi schiţele sale sarcas‑ interioare și pe Mateiu Caragiale, și pe Sadoveanu? Așadar, două interogaţii înfră ‑ tice, interesante şi ele, indiscutabil. ţite: a) cum de ţi‑a venit ideea să devii scriitor Ce te‑a determinat, Nicolae Breban, să devii și b) cum ţi se pare, N.B., la 80 de ani, scriitor? Cum ţi‑a venit gândul să faci biografia intelec tuală și existenţială? Ești literatură? Căci – nu trebuie să‑ţi mai spun mulţumit de ea? Jean‑Paul Sartre scrie – literatura nu‑i o profesiune ușoară și nu‑ţi despre Baudelaire o propoziţie pe care o citez aduce totdeauna succesul pe care ni l‑am dori adesea: Baudelaire n‑a avut viaţa pe care în viaţă. Este, pentru mine, un fapt misterios opera lui o merita. Se întâmplă, trebuie să ca fiul unui ţăran din Câmpia Dunării să se recunoaștem, și invers (mai ales invers): de decidă într‑o zi că el trebuie să devină scrii‑ multe ori, opera unui scriitor nu este la tor, iar copilul lui Nicolae Stănescu din Plo ‑ înălţimea vieţii sale, în sensul că viaţa este iești citește în adolescenţă pe Topârceanu și bogată, fascinantă, în timp ce opera rămâne, 22 În dialog cu Nicolae Breban

modest, în plan secund... Cum vezi, te întreb, degrabă ridicări din umeri sau sarcasme, în aceste cauzalităţi? Ce datorează opera ta timp ce unii, precum Fănuş Neagu sau D.R. literară biografiei tale și, dacă datorează ceva, Popescu, aveau deja volume de proză scur‑ este biografia ta pe măsura operei pe care ai tă prin vitrine şi cronici ample literare, ca şi scris‑o? Cum judeci toate aceste lucruri la 80 portrete în revistele importante şi, e drept, de ani? Căci, na!, cum ziceţi voi, ardelenii, i‑ puţine ale vremii. Nu, pe atunci, ca şi azi, nu ai făcut, i‑ai ajuns, te‑a ajutat Dumnezeu – și e nimeni vinovat de “neînţelegerea” care pe tine, ca și pe mine, de altfel... s‑a iscat în jurul meu, iar pe vremea aceea, când intrasem cam năuc (social vorbind!) în Nu ştiu, habar nu am, ce şi “cine” a făcut deceniul al treilea al existenţei mele sociale, din mine un scriitor. Un romancier. privind eu, de fapt, nici nu existam. Nu eram măcar în urmă, peste “balustrada”, uneori ameţi‑ un ratat! Şi când, cu un an doar înaintea toare a atâtor decenii, de timp, îmi dau cont debutului cu Francisca, în ‘964, fiind în spi‑ că tinerelul care am fost, în acel deceniu, tal cu o puternică pneumonie, şi când, după deceniu şi jumătate, adică între cincispreze‑ o criză de hemoptizie, m‑am crezut con‑ ce şi treizeci de ani, când se instalează şi se damnat, eram eu însumi sigur de “in‑exis‑ consolidează o profesiune, nu era capabil de tenţa” mea! Deoarece, pentru mine, ca şi aşa ceva, de a opta, vreau să zic, pentru o pentru singurul meu prieten adevărat pe meserie cât de cât standardizată, aptă de a‑ care‑l aveam atunci şi care credea cât de cât mi asigura un trai decent, aptă de a‑mi sus‑ în ceea ce azi numim potenţialitatea mea ţine o familie şi o stimă cât de cât onorabilă literară, Nichita, pentru noi a exista însem‑ printre contemporani. Talent, talent literar? na a fi apt de creaţie. De creaţie afirmată Nu, nu cred de a fi avut ceva care să seme‑ social, se înţelege, şi recunoscută ca atare. ne cu o aplicaţie asupra scrisului, textele Câtă creaţie, atâta existenţă! Or, eu atunci, mele din primele clase de liceu erau decis în zilele fierbinţi şi tulburi din spitalul mediocre, câţiva colegi mă întreceau rela‑ Caritas, eu nu “posedam” decât un manus‑ xaţi, stârnind admiraţia stupefiată a profe‑ cris al unui roman ce zăcea în sertarele sin‑ sorilor noştri de la liceul “Bredi ceanu” din gurei edituri din Republica Socialistă Lugoj. Un singur talent real am avut toată România, ESPLA. Respins nu o dată de viaţa – cel de lector. O foame pantagruelică redactorul‑şef Mihai Gafiţa, prieten al lui pentru textele scrise în forma prozei, a Marin Preda şi care, enervat de proza mea, romanului mai ales. Încă din primul dece‑ care i se părea că are asemănări cu fraza lui niu al existenţei, dacă vrei, o fugă în altă Proust, adică o dilataţie enormă a unor sen‑ realitate sau o incapacitate de a aprecia pro‑ zaţii şi asociaţii pe un fond “sărac epic”, porţiile şi sunetele realităţii din jur, ale coti‑ mi‑a declarat ritos că nu îi place nici Proust. dianului. Sau aerele şi dominarea cam Normal, era de curând autorul unei ample nenuanţată, uneori de‑a dreptul brutală a monografii a autorului Vieţii la ţară, Duiliu adulţilor de atunci. Un semn poate şi al Zamfirescu. Marin Preda şi Geo Bogza existenţei, în forme atipice, a unei sensibili‑ m‑au ajutat însă să “scot” romanul, uimiţi tăţi exacerbate şi “oarbe”. Îi spun “oarbe”, ambii, apoi, de succesul său. Ehe, pe vremea deoarece mi se pare şi azi că fantasmele şi aceea, părerea singurului redactor‑şef al sensibilitatea mea nu se potriveau cu nimic singurei edituri republicane era o adevărată din ce era în jur şi acceptat ca atare, făcând şi sângeroasă ghilotină pentru mulţi şi eu şi din mine aproape un “retardat” – cum, ha, azi mă minunez nu de faptul că, apoi, trei ha, mi‑a declarat‑o cu seninătate frumoasa ani la rând, cu o “obrăznicie” creatoare fără şi inteligenta scriitoare Georgeta Horodincă seamăn, am publicat trei romane, unul pe culoarele “Gazetei literare”, la începutul după altul, ci de “succesul” acestora, de pre‑ anilor şaizeci, când, cu eforturi dizgraţioase, miile, cronicile numeroase şi filiaţiile înalte probabil, încercam să public câteva schiţe în literare, semn că, poate, mai ştii, calităţile pe teribila revistă. “Aerele” şi pretenţiile, mo ‑ care mi le atribuiam şi de care sufeream în delele mele literare stârneau pe atunci mai anii lungi, interminabili şi seci ai labirintu‑ 23 Eugen Simion

lui tinereţii mele aveau totuşi un fel de rezo‑ Nimic sau aproape nimic. În decursul tim‑ nanţă în lumea din jur. Aşa cum era ea pe pului, a trebuit să răspund mereu negativ şi atunci, contorsionată şi pulsând la suprafa‑ puţin iritat la sumedenie de întrebări care ţă nu numai de false valori importate de mă iscodeau, după un clişeu curent, să aiurea, de la ruşii sovietici mai ales, dar şi devoalez care dintre numeroşii mei eroi de calomnierea groasă şi insistentă a mari‑ sunt luaţi din “realitate”. lor şi nobilelor nume, puţine de altfel, ale Niciunul, chiar dacă, să zicem, pe cel literaturii noastre clasice şi moderne. puţin unul dintre ei, cel care, se pare, a făcut Puţine, deoarece eram constituiţi într‑un şi face carieră, Grobei, l‑am încărcat cu toate singur stat nici de un secol, umiliţi până la păcatele, idiosincraziile penibile şi limitele os (vorbesc de “osul genetic!), cu universi‑ unui provincial sadea, bănăţean, par dessus tăţi tinere şi încărcaţi de toate bolile şi vicii‑ le marché, care puteau să fie sau să fi fost şi le ascunse sau nu ale celor trei imperii de ale mele, ale tinerelului ce fusesem, vag care, timp de secole, fuseseră lipite cele trei play‑boy, cu lecturi dezordonate, predispus provincii în care se vorbea idiomul nostru fatal unor situaţii subalterne, îmbibat însă latin. Şi unde câţiva “zănateci”, singulari de ambiţii faraminoase. (O variantă a lui corifei ai Şcolii ardelene ce umblau prin Grobei se află de altfel şi în tinerelul biblioteca Vatica nului, sau vreo doi‑trei Calistrat din ultimul meu roman, Singura tineri “literaţi” ce‑şi şlefuiau coatele pe băn‑ cale, apărut din fericire – sau, mai ştii, din cile universităţilor din Viena credeau că păcate, deoarece “azi nu se mai citesc roma‑ aparţinem, noi, Muntenii, Moldovenii şi ne groase!” – în libertate socială.) Nu con‑ Ardelenii, unui singur neam. În nepăsarea test că există o enormă literatură, franceză, şi dispreţul marilor cancelarii europene; engleză şi română, cel puţin, care “se inspi‑ poate cu excepţia celor franceze!... ră” dintr‑o tipologie acuzat socială, vezi Ce datorează opera biografiei mele? Dickens, Balzac sau Rebreanu. Fără nicio 24 În dialog cu Nicolae Breban

specificare valorică, pe mine m‑au interesat credinţei, dar şi al existenţei, cealaltă, cea mai ales modelele literare “fantaste”, de spirituală şi “dedusă”, cu aluzie, se înţelege, tipul Cervantes, Shakespeare sau Dosto‑ la marele “vostru” poet, al muntenilor, Ion ievski, poate Proust sau Faulkner, care au Barbu. ales să proiecteze mai degrabă tipuri umane Întrebarea despre “credinţa” cuiva, a în discordanţă flagrantă cu modelele curen‑ unui om public, mai ales, este, ai să convii, te sociale şi psihologice, aruncând pe piaţa Eugen, una dintre cele mai intime şi ea se literară a secolelor un Hamlet, Don Quijote aseamănă, în gradul ei ridicat de “risc”, cu sau “idiotul”, prinţul Mâşkin, Marcel din À cea despre “spaima de moarte”. Despre la recherche... sau Benji din Zgomotul şi furia. “Ea”, doamna care ne aşteaptă undeva la nemţi, cum o vedem şi la Durer, într‑o gra‑ Apropo de Dumnezeu: ești credincios (cre‑ vură ce i‑a impresionat enorm pe Dosto‑ dincios‑credincios)? N‑am uitat că ești fiu de ievski şi pe Nietzsche, “Ea” este un “El”, un preot din Maramureș, dar mai știu că nu bărbat! – am îndrăznit un voluminos eseu, totdeauna credincioșenia se moștenește. în care i‑am făcut un susţinut elogiu. În Vorbește‑mi, te rog, de această relaţie ce mi se şcoala maestrului meu Nietzsche care, la pare esenţială pentru un creator. Le‑am pus sfârşitul secolului XIX, face insistent elogiul aceeași întrebare și lui Augustin Buzura și existenţei, cea “de aici”, or Moartea face lui Virgil Tănase, doi prozatori care ne sunt parte din ea, din existenţa noastră fizică şi prieteni. Unul dintre ei are, ca și tine, mentală. O componentă esenţială, deoarece, rădăcini în Maramureș (Buzura). Așadar: credeam eu în eseul amintit, cam pe la mij‑ ești un spirit religios sau un credincios locul vieţii, când la mulţi se instalează ruti‑ necredincios (tăgăduitor, oscilant, căutător, na şi plictisul ce ne atrofiază întreaga senza‑ cârtitor) cum sunt, de regulă, intelectualii? ţie acută a viului, Ea apare şi ne redă, cu o L‑ai citit, desigur, pe Cioran – alt ardelean – dărnicie pe care puţini o înţeleg, emoţia și știi ce scrie el în Lacrimi și sfinţi despre indescriptibilă a existenţei. Prin frica, spai‑ acest subiect. Și el este fiu de preot. ma de Ea, se înţelege, prin darul inexprima‑ Nu ştiu dacă sunt credincios sau nu! bil al unicităţii şi al spectaculosului fără Termenul este, de altfel, trebuie să accepţi, margini al existenţei noastre. Uneori până la teribil de confuz. Da, sunt fiu, nepot şi stră‑ limitele unui ciudat tip, formă de “nebunie” strănepot de preoţi nord‑ardeleni, inşi ce l‑ de care s‑au făcut “vinovaţi” nu puţine spi‑ au asistat, învăţat şi ajutat cu slabele lor mij‑ rite creatoare de înalt nivel din multe arte şi loace pe bietul ţăran de‑a lungul lungilor ştiinţe. decenii şi secole de neînţelegere şi umilinţă Ştiu, după năravul meu epic, m‑am socială. Acel “valah puturos” al Imperiului depărtat de întrebare şi am profitat de ai cărei fii nu aveau dreptul să ocupe funcţii “temă” ca să spun altceva, ce mă interesea‑ importante administrative sau politice, buni ză cu adevărat, ceea ce vreau să ascund sau, doar de a da birul şi de servi drept cătană la mai ştii, să aflu eu însumi. O spun de altfel împăratul. Această filiaţie de care sunt mân‑ prin eroii mei în câteva texte, eu “aflu” dru nu m‑a făcut, în copilărie sau tinereţe, după ceea ce scriu sau descriu, după ceea ce să devin “credincios”, în sensul adânc şi am pretenţia că “ştiu”, ca orice scriitor adevărat al termenului, dar am avut noro‑ “onorabil”, “consacrat”, dându‑i dreptate cul, în slujbele oficiate în catedralele greco‑ lui Croce care ne învaţă că expresia nu pre‑ catolice de către clerici, doctori de Stras ‑ găteşte şi nu formează ideea, ci o premerge. bourg, Paris sau Roma, să aud fraze, idei şi Am scris aproape totdeauna, în momentele confesiuni ale unor părinţi ai Bisericii, de la esenţiale ale structurilor mele epice şi tipo‑ sfântul Augustin la Sfântul Ion al Crucii sau logice, ca să “aflu” eu însumi rezolvarea sau Ignaţiu de Loyola cu ale sale Exerciţii spiri‑ misterul unei situaţii sau al unui personaj, tuale şi să asist, copil fermecat cum eram de sufocant pentru mulţi, în sensul atipicităţii tot ce ţintea şi sugera o “ieşire din contin‑ sale extreme. Sau, mai ştii, aceasta se află în gent”. Mai ales “ritualul” mă fascina, cel al ordinea lucrurilor şi se pare că puţini lec‑ 25 Eugen Simion

tori, nu mulţi critici din sumedenia ce m‑a tesc prea bine, te‑au revizuit bine procurorii însoţit de‑a lungul existenţei mele publice morali și pe tine? Te‑au luat la refec, te‑au auctoriale au trăit acelaşi fenomen. Aceeaşi tocat mărunt și cu nesaţiu colegial? Cât de stare, convin, ce pare a se opune franca‑ corecte au fost și sunt aceste revizuiri (inevi‑ mente logicii curente, modului nostru coti‑ tabile după o schimbare de regim politic) și dian de a gândi şi rezolva multe probleme. cât de binefăcătoare sunt ele pentru viaţa lite‑ Şi atunci, “logic”, cei care nu m‑au înţeles, rară? Ce zici despre tenorii, procurorii aces‑ m‑au umplut, autorul care sunt, “firesc”, de tui proces care, după părerea mea, mai mult a ironii, nu rareori de sarcasm, iar când de încurcat decât a descurcat lucrurile? Nu ai partea lor se afla şi puterea, discreţionară, impresia că revizioniștii noștri caută nod în comunistă, eşecul textelor mele părea asigu‑ papură în biografia marilor scriitori și, în loc rat. Dar, atunci, ca şi acum, o ciudată pute‑ de o justă revizuire critică – așa cum preco‑ re, o extrem de interesantă răsucire a împre‑ niza, pe drept, E. Lovinescu –, ne‑am trezit jurărilor a făcut ca aproape de fiecare dată că de două decenii și ceva nu facem decât să să apară un “val” care să‑mi salveze şi să ne batem ca orbii și să ne urmărim ca “recupereze”, în sens valoric, ciudatele mele vardiștii cu infractorii? construcţii şi viziuni epice şi asta, dacă vrei, La începutul acestei sau al acestor cam‑ se poate numi noroc, un termen ce apare la panii de aşa‑zisă revizuire, am rămas uimit, sfârşitul chestionarului tău. Se va întâmpla neînţelegând prea bine, apoi m‑au iritat şi, asta şi după ce nu voi mai fi ca prezenţă fizi‑ în sfârşit, le dau nepăsător la o parte ca să‑ că? Mister, marea vamă a creatorilor, vor‑ mi pot vedea de ale mele. E o diversiune besc de cei care scriu nu numai pentru nor‑ politico‑culturală, dusă, adesea, cu armele mele, modelele curente, imediate, dar şi murdare ale politicii de la noi, mai grav e afrontând timpul și încercând să se apropie faptul că mai tinerele generaţii n‑o să înţe‑ cât mai mult nu numai de societatea şi de leagă mare lucru. Răul s‑a făcut imediat stereotipiile ce le stau sub ochi, dar şi de după revoluţie, cu manevrarea grosolană a ceea ce numim Istorie, Morală, Credinţă şi, manualelor şcolare, fapt ce ne‑a amintit, mai ales, de ceea ce numim Fiinţă. Poate şi nouă, veteranilor literaturii, de “Tezele pro‑ de ceea ce îndeobşte se numeşte Adevăr, vizorii” ale anului 1948, an cu care a început deşi aici, ştim, discuţia este infinită; dar, de fapt stalinismul, distrugerea şi calomnie‑ pentru a fi scurt, în cazul conceptului de rea valorilor şi tradiţiei româneşti şi instala‑ Adevăr, eu sunt un ferm platonician. Cred rea securităţii în locul justiţiei. în separaţia indiscutabilă între adevărul Încă o dată, noi, cei care am luptat pentru etern, imuabil, ce se află în afara contingen‑ continuitatea literaturii moderne şi a nume‑ tului, în acel topos Uranoi, şi cel proiectat şi lor nobile ce au ilustrat‑o, cred că va trebui iluzoriu, reflectat pe pereţii peşterii umane, să ne continuăm, încă o dată, în libertate sociale, psihologice, mundane. Un idealist socială, de data aceasta, misia. Cine ar fi cre‑ înrăit, un ucenic mă definesc, ce mai, de la zut, dragă Eugen Simion, că libertatea se va Parmenide, eleatul, până la Nietzsche şi abate asupra noastră, a neamului şi a şcolii maestrul său (ca şi al lui Titu Maiorescu şi româneşti ca un taifun, ca o tornadă, creând Eminescu!), Schopenhauer. o zăpăceală gravă în populaţie, care începe Acum, după ce ne‑am lămurit care sunt legă‑ să‑şi piardă încrederea în armele democra‑ turile tale cu Dumnezeu, să trecem la lucruri ţiei, şi confuzie în mintea celor tineri. Sau în mai lumești. Să începem, de pildă, cu lumea a celor mai slabi de înger, amăgiţi, cum se literară românească de azi. Cum ţi se pare? întâmplă, de mode şi criterii aduse din altă Am sentimentul că nu te răsfaţă... Nici pe parte, înţelegând prost sau oportunistic aşa‑ tine, dar nici pe alţii, de la G. Călinescu și zisa revizuire a valorilor. Nu cumva, apropo Arghezi până la Preda, Nichita Stănescu, de vechile clişee, din aceştia se va recolta Sorescu, victime, după 1990, ale procesului încă o dată o triumfătoare, briliantă genera‑ de revizuire morală și estetică. Nu‑mi amin‑ ţie pierdută?! Dumnezeu cu ei! 26 În dialog cu Nicolae Breban

Dacă am ajuns la acest subiect, te întreb: cum CNSAS extrem de dubios, ca să nu spun judeci cazurile Caraion și Doinaș, doi poeţi mai mult. O ilustrare, încă o dată, dacă vrei, importanţi? Dar pe acela al lui Noica, a Mioriţei, baladă la care tu ţii, ca şi mine, în inculpat și el, am remarcat, în ultima vreme? care cei doi baci români pun la cale, pe şop‑ Chiar Gabriel Andreescu – care a analizat cu tite şi mârşav, omorul blândului vrâncean. o uluitoare meticulozitate aceste cazuri și a În baladă e vorba de concupiscenţă, în vre‑ scris o carte remarcabilă – chiar el, zic, judecă mea noastră aceeaşi faptă şi intenţie vine aspru poziţia lui Noica în regimul comunist. mai probabil din străfunduri joase, înecate Nu m‑a convins în această situaţie. M‑a con‑ în invidie, oportunism şi sterilitate creatoa‑ vins în alte cazuri... re. Deşi m‑au lovit şi pe mine, ca şi pe alţi câţiva buni scriitori contemporani, eu arunc În legătură cu manipularea arhivelor se‑ peste umeri ticăloşia ce frizează în fapt ridi‑ curităţii de care vorbeşti, mă bucură ca şi pe colul şi neputinţa, aşa cum am făcut şi când tine cartea lui Gabriel Andreescu, spirit partidul comunist şi ziarele sale în frunte cu lucid, occidental, critic, extrem obiectiv şi “Scânteia” mi‑au atacat romanul “Buna ‑ din afara lumii literare, care s‑ar părea că şi‑ vestire”, un dar pe care l‑am făcut acestei a cam pierdut busola, singurul de altfel culturi, cu puterile câte mi s‑au dat. informat in extenso şi petrecând sute de ore Trăim cumva un nou, viguros proletcul‑ cu dosarele securităţii, din pletora de inşi tism, sub influenţa corectitudinii politice de care s‑au repezit precum uliii asupra unor tip american? Eu, în orice caz, n‑am să cad nume care au salvat, da, zic bine, au salvat, în deriziunea nu puţinilor care se tem deja creând operă durabilă, memoria culturii şi a de lucruri mai grave, cum ar fi dezmembra‑ tradiţiei româneşti – un Noica, Adrian rea statului naţional şi înecarea identităţii, a Marino, Doinaş. O altă diversiune, sprijinită limbii şi a istoriei noastre în uriaşul cazan al ani la rând de unii dintre colegii noştri, foşti intereselor financiare supracontinentale. Şi amici, care s‑au aflat în conducerea acestui pentru acest lucru, în ultimele mele texte, eu 27 Eugen Simion

ating problema, încă neelucidată până la şi operei? De la o vreme am aflat că şi unii capăt de un Drăghicescu, Rădulescu‑Motru, stimabili colegi, când mă atacă, cum au Iorga, Blaga sau Călinescu, a specificului şi făcut‑o de curând doi preopinenţi, o fac “pe a identităţii noastre. Mai român ca nicioda‑ sub mână”, ca să zic aşa; doi foşti amici, sub tă şi mândru de a fi, ca să răspund la che‑ cupola Ateneului Român, scuzându‑se că ei stiunea ta în legătură cu sângele meu ger‑ nu‑mi copleşesc de fapt opera mea cu fel de man. fel de insanităţi şi semicalomnii, adesea gro‑ solane, ci doar “persoana”! Oare nu cumva Întrebarea ce urmează vine de la sine: cum ai o fac pentru că nu le dă mâna să se atingă de primit și cum judeci azi imputările ce ţi‑au textele mele, unde le‑ar trebui o altă cunoaş‑ fost aduse de confraţi? Unii te‑au apărat și te tere literară, mai largă, mai profundă, o altă apără (mă număr printre ei), alţii te atacă pe putere de analiză, o cu totul altă radicalitate faţă sau la pe colţuri... Cum ai trecut și cum ce ar ţine de o minimă demnitate umană?! treci, în continuare, prin ceaţa lată și deasă a Dumnezeu şi cu aceştia! acestor interminabile polemici, hărţuieli, supo ziţii?... Să fie această gâlceavă continuă De ce românii nu se înţeleg între ei? De ce blestemul ce ne urmărește? confraţii noștri (unii dintre ei) consideră că spiritul naţional este un concept anacronic Imputările ce‑mi vin de la confraţi? Cu și că a vorbi azi de el, în plin europeism, interes şi nu rareori cu amuzament. Cei reprezintă o expresie a conservatorismului, o care‑mi fac critici se leagă, se pare, mai mult fugă din postmodernitate, o dovadă de reac‑ de stereotipurile şi măruntele manii ale ţio narism ideologic și moral?! Când, după omului şi mai puţin, vai, foarte puţin, de o 1990, am încercat să apăr ideea de autonomie analiză cât de cât pertinentă şi nuanţată, a esteticului (pe urmele lui Maiorescu și E. chiar şi critică a textelor mele. Convin, ele Lovinescu), am fost insultat și marginalizat. sunt aluvionare şi trebuie să‑mi cer etern În locul autonomiei esteticului, Monica Lo ‑ scuze pentru hărnicie, cultură, orizontul vinescu a propus conceptul de est‑estetică, extins asupra câtorva mari culturi europe‑ necesar, după ea, într‑o epocă de tranziţie. Ce ne, ca şi cultul asiduu al maeştrilor acestora, părere ai despre aceste schimbări de optică și unii neînţeleşi în profunzime nici la ei acasă, de concepte? cum a fost cazul cu Dostoievski şi Nietzsche. Cu o variantă a autonomiei esteticului Mă amuză cânt sunt asaltat din multe noi am luptat, aruncând totul în joc, genera‑ părţi de mici, mărunte manii, cum ar fi aşa‑ ţia noastră, care a fost, în fapt, o amplă miş‑ zisa mea megalomanie – ce ar trebui să fie care naţională, dezorientând politicul, şi a vanitatea care‑l însoţeşte pe cel care vrea să creat, sunt convins, un curent puternic de fie şi să pară mai mult decât este! – sau cultură, dar şi de ideaţie, prinzând câteva supărătorul meu tic de a nu accepta vreo promoţii de scriitori şi o multitudine de întrerupere în discursul meu, în fraza mea. opere şi de personalităţi ce vor rămâne, sunt E adevărat, aici sunt german, înţeleg să‑mi convins, neegalate nici pe departe şi azi, duc fraza, care uneori e o scurtă demonstra‑ după decenii şi în deplină libertate socială. ţie sau susţinere ideatică, cu argumente şi Dar o anume, aş zice, eternă “autonomie a exemple intuitive şi fac eforturi, de ani de esteticului”, adică un refuz ferm al ingerin‑ zile, să‑i las şi pe cei din faţa mea să‑şi ducă ţei oricărei morale în opera de creaţie litera‑ frazele la bun sfârşit, dacă au ceva de spus. ră, artistică şi chiar ştiinţifică îmi rămâne un Ţii minte, în tinereţea noastră, dacă cineva reper, un criteriu inflexibil în faţa nu impor‑ voia să te desfiinţeze, îţi arunca un nimici‑ tă căror presiuni politice sau mode, ca şi în tor: Dumneata nu ai nimic de spus! Dar, ce faţa altor şi atâtor mentalităţi mai mult sau ciudat, de ce se confundă omul, viu şi vor‑ mai puţin opresive care se abat asupra noas‑ băreţ, cu opera sa scrisă, de ce i se impută tră, a creatorilor reali, din varii orizonturi omului o meteahnă, cu aerul că ea se aplică sau din profundul nebulos al firii umane. 28 În dialog cu Nicolae Breban

“De te‑ating, să feri în laturi, pentru că o adâncă insatisfacţie sau furie De hulesc, să taci din gură; existenţială îl atinge, el îşi varsă năduful... o, Ce mai vrei cu‑a‑tale sfaturi, nu, nu pe tine, ci pe umbra ta şi a legăturii De cunoşti a lor măsură?” pe care aţi avut‑o, încercând, dacă nu să o distrugă, s‑o maculeze. Aproape re‑inven‑ Ai reputaţia unui om dificil, Nicolae Breban. tându‑te, atârnând de umbra ta brelocul nu Spune‑mi, cât de dificil ești? Ce crezi despre puţinelor bănuieli murdare şi pofte, altăda‑ prietenie? Barthes scrie undeva că i‑au reușit tă nemărturisite. Şi pentru prima oară în în viaţă mai bine prieteniile decât ideile? Ţie istoria frăţiei voastre splendide, privindu‑te ce ţi‑a reușit mai mult? Cum vezi și cum nu în faţă şi în ochi, ci prin gaura cheii! Şi judeci, la 80 de ani, destinul tău scriitoricesc vrând sărmanul să te coboare în ochii celor‑ și existenţial? Că toţi dorim, cum zice lalţi şi ai timpului, coboară el însuşi, cam Malraux, parafrazându‑l pe Rabelais, să dăm de‑a‑ndăratelea şi niţeluş bezmetic, uitând existenţei noastre un destin. Sau, mai exact, uneori să‑şi şteargă de la gură un fel de să facem din ea un destin și din experienţă o zeamă roz‑bombon, fals sângerândă, a conștiinţă... Cum vezi din interior aceste neputinţei sale momentane şi acaparatoare determinări în care intră, vrem, nu vrem, și sau, mai ştii, efect al unei invidii ciudate. noţiunea de nenoroc? Nenorocul nostru de Sau al unei revolte morale, zice el. Poate sin‑ care vorbesc cu obstinaţie memorialiștii gura revoltă a propriei sale existenţe. noștri, de la Miron Costin la Cioran. Cum Oricum, te asigur, nu voi cădea în capca‑ stai cu aceste fatalităţi metafizice? na nu ştiu cărui moralist francez care ne De amicitia...mă întrebi? Vaste sujet! avertiza să întâmpinăm cu o anume pru‑ Da, continui să cred în “prietenia bărbă‑ denţă orice fel de prietenie, ea putând cu tească”, moştenită, pare‑mi‑se, de la greci, uşurinţă ascunde un viitor inamic. Nu, vita‑ “din epoca loc tragică”, cum ar spune litatea mea, puţin cam debordantă, conced, Nietzsche. Dar, în ce mă priveşte, molipsin‑ se exprimă, cu siguranţă, şi într‑o anume du‑mă în tinereţile mele studioase, înecat în naivitate tonică ce aşteaptă încă şi e cu sigu‑ cărţi, şi de la nemţii romantici, poeţi, proza‑ ranţă pregătită să întâmpine un viitor prie‑ tori, filosofi şi muzicanţi de geniu, creând ten sau, ceea ce e mai dificil, să susţină, să după anticii greci poate cea mai mare şcoa‑ întreţină flacăra unei rare prietenii existente lă de gândire şi de creaţie postrenascentistă. şi care durează. În ciuda timpului şi aş zice, Prietenia m‑a şi salvat, în anii labirintici şi nu rareori, în ciuda noastră. cam dezorientaţi ai deceniului al treilea al Scopul este să afle lumea cine suntem în existenţei mele, când “credeam şi nu cre‑ realitate și ce să aștepte, dacă mai au răbdare deam”, speriat şi aproape zăpăcit eu însumi să aștepte, de la noi, generaţia ’60. Dacă nu, de impetuozitatea orgolioasă a temelor şi vorba cunoscutei anecdote, nu... Așadar: te‑ modelelor ce mi le propuneam. Prietenia am auzit de multe ori vorbind și ai scris, tot oarecum salvatoare cu cei câţiva excelenţi de multe ori, despre rădăcina ta nemţească. poeţi ce m‑au primit atunci în intimitatea Cu insistenţă chiar, cu orgoliu (a nu se con‑ ideilor şi pasiunilor lor, un Florin Mugur, funda orgoliul cu vanitatea), cu o notă pole‑ Cezar Baltag sau Nichita Stănescu. Dar mică, dacă pot zice. Parcă vrei să te detașezi moralistul care am devenit vrând‑nevrând, de Miticii valahi, care, știm din I.L. uzând cam prea insistent de recuzita amplă Caragiale, vorbesc mult, trăncănesc, sunt a instrumentarului marii proze, trebuie să oameni de vorbe, le place să petreacă și să nu constat că de prietenie, cu marile şi indiscu‑ facă nimic. Cel puţin aceasta este optica tabilele ei atuuri, se leagă şi trădarea. Clipa unora (mulţi transilvăneni) despre Mitică teribilă, ceasul sau anul când un prieten te valahul, care – trebuie să spun – mie îmi părăseşte şi rareori o face discret; adeseori, place și, nu vreau pentru ca să zic, găsesc că bietul de el se împiedecă în bandajele invi‑ este nedreptăţit, mă înţelegi... Te chestionez, zibile şi scrâşninde ale resentimentului şi, dar, acum, la sfârșit, pe tine, mare prozator 29 Eugen Simion

român, ce crezi despre românitatea din care tru şi ale firii sale, un neam atât de răbdător totuși faci parte (dovadă este că scrii în limba şi de iluminat prin timp, apt deci de o răb‑ română și, după cum bine știi, literatura este dare iluminată pe care mulţi nepricepuţi şi o creaţie a limbii!) și ce șanse dai naţiei noas‑ pripiţi s‑au grăbit s‑o taxeze drept o deri‑ tre în istorie și, evident, în cultura europea‑ ziune sau chiar o laşitate. Dar din pasivitate nă? Unii colegi de‑ai noștri sugerează că este sau din laşitate nu se va naşte nicicând un mai bine să ne mutăm în altă limbă. După ei, popor lucid de sine, apt de creaţia cea mai româna închide, nu deschide spiritul. Când înaltă în istorie, arte şi ştiinţe. scriu aceste rânduri, te afli la Paris. Cum se Ce ne lipseşte azi? Ştiu eu, poate îndrăz‑ vede de acolo această dilemă a scriitorului neala! O anume violenţă pe care psihologul român internaţionalist, globalist enragé, Drăghicescu crede că am cam pierdut‑o din dornic de recunoașterea umanităţii, com ‑ armele luptătorului roman, adică cutezanţa plexat – vizibil – de condiţia lui de român? şi tenacitatea de a ne apăra fruntariile. Locul La mulţi ani, Nicolae Breban! pe care vieţuim de milenii. Să fim deci Şansa pe care o dau culturii noastre na‑ deplin conservatori cu ce am primit, cu ce ţionale? Enormă. Splendidă, iscată din ma‑ am moştenit şi necruţători în aceasta! Iar tricea unui popor clocotind de energia atâ‑ dacă vrem să fim expansionişti cum au fost tor etnii care‑l compun, sub hlamida unui imperiile care ne‑au lins teritoriile şi care singur idiom, unul dintre cele mai vechi şi ne‑au năpădit nu arareori şi până nu mai nobile ale continentului. Dar şi animat, demult, s‑o facem prin spirit. Prin creaţie sunt convins, de “dreptatea” sa, cea de fiin‑ culturală, neuitând că limba noastră, cea pe ţă şi de istorie. Nu, nu vrem să ne răzbunăm care se sprijină memoria strămoşilor noştri, de uluitoarele umilinţe şi nedreptăţi pe care dar şi primele sunete ale eternei noastre le‑au suferit antecesorii noştri din toate cele copilării, limba română va fi scutul şi sem‑ trei sau patru mari provincii româneşti, nul biruinţei. Şi nu alta! includem şi Basarbia aici, se înţelege, ţara Paris, 1 februarie 2014 lui Ştefan! Nu, noi, împreună cu heraldul nostru, poetul naţional Mihai Eminescu, să‑ * i fie numele alduit, binecuvântat, cum E.S.: Discuţia noastră se oprește deocam‑ zicem noi nord‑ardelenii, noi vrem să fim în dată aici. Sper s‑o putem relua într‑o zi. sfârşit împreună şi respectaţi în rând cu Ţi‑am pus câteva întrebări și am multe naţiile europene. Să împlinim cu adevărat şi altele să‑ţi pun despre romanul românesc, plenar, harnici şi mândri ceea ce am năzuit despre noile generaţii de scriitori, despre prin secole şi prin gura atâtor cărturari, unii conflictul dintre bătrâni și tineri, în fine, sunt mari boieri şi nu puţini visători. Ca şi a atâ‑ atâtea subiecte care agită viaţa unor scriitori tor ţărani demni şi lucizi moşneni sau răzeşi care, iată, ating o vârstă venerabilă... Cioran ce au ridicat şi apărat ceea ce s‑a numit la scrie undeva că bătrâneţea este o rușine și, începutul secolului trecut “satul românesc”, în stilul lui, insultă nenorocul de a se naște. pe care un Goga, Nichifor Crainic sau Blaga Și, în această logică a eșecului, consideră că l‑au sanctificat aproape. scrisul este o sinucidere amânată. Paradoxul Da, să ne mutăm, cum ar fi zis iubitul este că moralistul Cioran și‑a amânat de atâ‑ nostru Nichita, dar în limba noastră latină, tea ori moartea voluntară încât a reușit să viguros ţărănească şi veche cum o vedem la scrie peste 3000 de pagini în limba română Arghezi, melancolică şi misterioasă la și zece cărţi în limba pe care a adoptat‑o în Blaga, tristă şi nobilă la Eminescu, sunândă 1947 (franceza). Nu mai pun la socoteală ca o muzică de‑o ciudată monotonie şi corespondenţa lui care este enormă și, de cadenţă nesfârşită ca la Bacovia. Să ne multe ori, esenţială pentru moralismul său mutăm la modul desăvârşit, adică pătrun‑ filosofic. Cioran este un mare epistolier. Un zând cu pricepere şi cu sfială în interstiţiile strălucit epistolier (vocaţia spiritelor singu‑ adânci, în cutele de geniu ale neamului nos‑ ratice). Să observăm că nihilismul și solitu‑ 30 În dialog cu Nicolae Breban

dinea se dovedesc a fi, în cazul Cioran, intervenţia mea, dar ideea că trebuie foarte productive... alungaţi de pe scena culturii „batrânii” pen‑ Îi reproșează prietenului său Mircea tru că sunt bătrâni mi se pare și azi cu totul Eliade că scrie prea mult și are un spirit primitivă, ca să nu spun altfel... Și chiar enciclopedic, ceea ce înseamnă că are dacă n‑au trecut la purificarea biologică, superstiţia amplitudinii. Observăm azi că mai tinerii noștri confraţi (mă gândesc la nici Cioran, care are superstiţia conciziei, n‑a „opzeciști”) s‑au năpustit pe „generaţia stat degeaba... Amintesc de cazul lui pentru ’60”... Și nu numai ei. Nichita Stănescu și că, mai înainte, ai vorbit de ambiţia ta de a Marin Sorescu – ca să mă refer numai la ei – face o operă și de faptul că nu ai reveria capo‑ le barează calea spre glorie. Din fericire, doperei (reveria spiritelor sterile). Accept opera lor rezistă. Mă bucur că nu ţi‑ai ideea că un prozator trebuie să‑și ducă la pierdut speranţa și nu intri în corul celor capăt opera. Ceea ce nu înseamnă că el nu care cred că literatura română nu are nicio poate să lase în urma lui o capodoperă sau șansă, decât aceea de a‑și plânge nefericirea, chiar mai multe. Dar, încă o dată, sunt de complexele, resentimentele, marginalitatea partea ta atunci când spui că rostul pe lume etc.... Cred și eu, ca și tine, că literatura al unui bun prozator este să‑și urmărească poate fi, în continuare, capabilă de surprize. tema și să‑și impună ideile epice. Astfel Ideea că nu suntem cunoscuţi în lume – și, spus, un prozator trebuie să tindă să creeze o ţară imaginară (o lume și o tipologie spe‑ dacă nu suntem cunoscuţi, trebuie ori să ne cifică) al cărei proprietar unic este. Nu‑ţi sinucidem ori să încetăm să scriem în limba plac sau, mă rog, nu‑i urmezi pe fragmen ‑ română – este inutilă și oţioasă. Ea exprimă tariști, pe autorii de schiţe, momente etc. Aici un complex pe care nu‑l găsim la marii scrii‑ ne despărţim... Într‑o literatură, nuveliștii, tori. Cioran, care neagă orice există și se fragmentariștii, povestitorii au locul și rolul plânge mereu de „fanatismul valah” și de lor. Și, desigur, farmecul lor care nu poate fi „neantul valah” din motive metafizice, măsurat cu acela al romancierului... Fiecare laudă, cum știi, limba română... Biblia și cu darurile lui... Când îi citesc povestirile lui Shakespeare, zice el, sună bine în această Cehov, nu mă gândesc la Dostoievski, iar limbă de ciobani și de călugări... când citesc Moartea lui Ivan Ilici (o capodo‑ Cum vezi, Nicolae Breban, trăim printre peră!), n‑o compar niciun moment cu Război fenomene. Spor la lucru! Scriitura nu‑i și pace... Să cădem de acord, împreună cu numai o sinucidere amânată, poate fi și o Voltaire, că orice gen literar este bun, afară bucurie a spiritului... Când este substan‑ de cel plicticos... Printre genurile literare ţială, poate fi expresia forţei spirituale a includ și genul diaristic, fără să‑i dau însă unei naţiuni. Cred cu tărie că literatura dreptate lui Eugen Ionescu care, prin anii română va exista cât timp va exista limba ’30, zicea că jurnalul intim poate înlocui română și un scriitor își poate da măsura romanul și că, în genere, este superior talentului (inclusiv măsura și profunzimea romanului sau oricărui alt gen literar. universalităţii sale) în această limbă. Cât Revin la generaţia ’60 (generaţia noastră) despre România, pe care scepticii autohtoni care s‑a rărit considerabil și este considerată o cred falimentară, le‑aș răspunde cu vorbe‑ de unii contemporani o generaţie expirată. le lui Victor Hugo despre Franţa: de este să S‑au făcut liste în acest sens. Am scris, îmi dispară, ea trebuie să dispară precum zeii, prin amintesc, mai demult un articol despre transfigurare. Și tot cu vorbele lui Victor‑ acest subiect cu titlul următor: Pleacă dino‑ Hugo, adaptate la circumstanţele și necazu‑ zaurii, sosesc tinerii rinoceri, cu ideea că, dacă rile timpului nostru: Viitorul României nu sunt alungaţi, exterminaţi dinozaurii și, în poate fi decât Europa. O Europă, bineînţeles, a locul lor, apar năvalnic răzbunătorii limbilor, culturilor, naţiunilor. rinoceri, jungla vieţii literare nu va deveni, fatal, mai atractivă. Nu știu ce efect a avut București, 15 februarie 2014 31 Breban ‘80

Paul CERNAT* Capcanele dosarelor şi etica demistificării** Abstract Eseul de faţă analizează, pornind de la mai multe studii de arhivă ale lui Gabriel Andreescu din volumul Cărturari, opozanţi şi documente, Iaşi, 2013, diferite modalităţi prin care dosarele de Securitate ale unor importanţi scriitori şi intelectuali publici din România comunistă au fost manipulate după 1989 în beneficiul unor agende ideologice partizane şi în vederea stigmatizării publice a adversarilor. Din acest punct de vedere, demersul lui Andreescu poate servi atât ca model de analiză instituţională, cât şi ca posibil reper de atitudine etică. Cuvinte‑cheie: intelectuali, etică, arhive, documente, poliţie politică

The present essay analyzes the different modalities of manipulation observed in the case of the Security deeds belonging to some important writers and public intellectual personalities in Romania, that was done for the benefit of few strong ideological agendas and aiming the public stigmatization of the rivals after 1989. The commentaries have as a starting point the volume that include many archive studies written by Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente [Scholars, Opponents and Documents], published at Iassy, 2013. From this point of view, Andreescu’s work may serve both as an institutional analysis model, and as a possible landmark of an ethical attitude.. Keywords: intellectuals, ethics, archives, documents, political police

Primul lucru care m‑a derutat în volu‑ un amestec de stupoare şi revoltă, la nume‑ mul lui Gabriel Andreescu despre „manipu‑ roase campanii de „lustrare” a unor intelec‑ larea Arhivei Securităţii” în România anilor tuali publici neafiliaţi grupurilor de presti‑ 2000 este chiar titlul. De ce „cărturari, opo‑ giu ce fac legea în mainstream‑ul nostru poli‑ zanţi şi documente” şi nu, să zicem, „cărtu‑ tic. Problema e că nici acuzatorii nu erau, de rari, informatori şi documente”? Mai ales multe ori, în măsură să dea lecţii de condui‑ că, nu‑i aşa?, ceea ce‑şi propune fostul disi‑ tă, nici metodele lor nu inspirau încredere, dent şi actualul intelectual critic este să nici acuzaţii nu‑şi meritau, în destule demonteze, pe baza unor laborioase cerce‑ cazuri, blamul şi stigmatul. Or, Gabriel tări de arhivă, abuzurile şi mistificările inte‑ Andreescu este unul dintre cei mai în măsu‑ lighenţiei anticomunist‑postcomuniste în ră, prin competenţa profesională şi prin judecarea realilor sau presupuşilor colabo‑ baza morală, să contracareze cât de cât ratori ai Securităţii din rândurile sale şi ale amintitul fenomen. Iar volumul de faţă o adevăraţilor opozanţi. Chestiunea mă preo‑ dovedeşte din plin. Ne putem întreba, ală‑ cupă. În ultimul deceniu am putut asista, cu turi de autor, de ce în rolul monştrilor de

* Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e‑mail: [email protected]. ** Gabriel Andreescu ‑ Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 304 p. 32 Capcanele dosarelor şi etica demistificării

publicat de curând o apărare persuasivă, deplin relevantă. Remarcabilă nu e atât expertiza analitică a autorului, evidentă pentru orice cititor onest, cât buna sa cre‑ dinţă, obligatorie în cazul oricărui demers de etică a memoriei. Această bună‑credinţă îl face ca, deşi liberal militant, să nu lanseze incriminări la adresa celor situaţi pe alinia‑ mente ideologice opuse. Faptul că un vechi ţărănist condamnat politic precum Vasile Vetişanu a fost apropiat al protocronismu‑ lui nu‑l determină pe Andreescu să‑l plase‑ ze în rândul informatorilor benevoli ai Securităţii, de vreme ce faptele o infirmă. Exemple la fel de concludente sunt poziţia faţă de adeziunea lui Noica la Mişcarea Legionară (interpretată ca „gest de frondă‑ prin‑solidarizare cu victimele represiunii sângeroase” din 1938) sau felul în care con‑ tracarează „operaţiunea de stigmatizare” a lui Mihai Botez instrumentată de un profe‑ sionist ca Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington. E adevărat, pe de altă parte, că Andreescu pare uneori prizonierul unei logici de „război rece”, îndeosebi cu privire la cuplul Monica Lovinescu‑Virgil Ierunca. Dar oare statutul serviciu ai regimului totalitar, „ilegitim şi de „agent de influenţă” al lui Noica (unde criminal” au fost distribuiţi în primul rând probele sunt, vai, incontestabile) discredi‑ colaboratorii poliţiei politice, cu precădere tează de plano îndreptăţirea opiniilor sale cei din elita intelectuală, nu ofiţerii de despre exilul anticomunist militant? Nici Securitate sau liderii aparatului de partid. măcar Gabriel Andreescu nu o afirmă – sau Înţeleg foarte bine de ce: pentru că aceşti cel puţin nu o face explicit. Un lucru e cert: opţiunile ideologice nu‑l împiedică să jude‑ intelectuali şi‑au ascuns colaborarea, erijân‑ ce drept şi nu‑l fac să ajusteze adevărul du‑se, retrospectiv, în standarde de integri‑ uman în diverse paturi procustiene. tate morală şi extrăgându‑şi din asta capita‑ Interpretarea psihologică prin prisma „sin‑ lul de autoritate şi influenţă publică. De la dromului Stockholm” a pactizării filosofu‑ ceilalţi, fireşte, nu era nimic „măreţ” de lui – fără îndoială, o victimă a regimului – aşteptat… cu poliţia politică se susţine totuşi doar în Cazurile de care se ocupă Andreescu în parte. O judecată globală a poziţiilor sale nu Cărturari, opozanţi şi documente… sunt, în poate fi separată, mă tem, de felul în care ordine, Adrian Marino, Constantin Noica, judecăm sistemul comunist în ansamblu şi Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Vasile naţionalismul ceauşist (cultural şi politic) în Vetişanu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi, mod special. Nu putem pune, de pildă, pe last but not least, Nicolae Breban, plus câteva acelaşi plan „umanizarea” comunismului analize de sistem privind (ne)funcţionarea de după 1964 cu represiunea anterioară, CNSAS şi hibele legislaţiei în domeniu. S‑ar chiar dacă nu acceptăm ideea unui comu‑ fi putut adăuga oricând pe listă şi o altă vic‑ nism care a avut nu doar costuri, ci şi bene‑ timă a lustrărilor de serviciu, Mircea Iorgu‑ ficii semnificative sau „părţi bune”. Prin lescu, despre care acelaşi Andreescu a urmare, nu cred că avem dreptul să mini‑ 33 Paul Cernat

malizăm speranţele lui Noica în a profita de „închiderea care se deschide” a întâlnirii dintre umanismul tradiţional şi noul naţio‑ nalism pentru a‑şi publica şi promova opera. Cu atât mai mult cu cât scrierile sale filosofice din anii ’60‑’80 sunt superioare celor precomuniste, iar statutul său public „îngăduit” – cu preţul cunoscut – a fost unul pe măsură. Chiar dacă neinstituţiona‑ lizat oficial (dar Universitatea era dominată de marxism‑leninism!), pedagogia nicasia‑ nă, nemarxistă, cadra cu utopia „şcolii de înţelepciune” pe care‑o schiţase încă din anii ‘40. Sunt, altfel, de acord cu Gabriel Andreescu atunci când conchide că „Felul în care oamenii s‑au comportat în situaţiile‑ limită ale totalitarismului nu a ţinut atât de simpatia‑antipatia lor faţă de instituţii, iar de multe ori nici de evaluarea raţională a unor interese personale, culturale şi de alt gen, ci de nenumăratele unghere ale fiinţei fiecăruia”. Şi încă: „Înţelegerea complexită‑ ţii raporturilor dintre populaţie şi gardienii regimurilor criminale cere multă (mult mai multă) empatie pentru situaţia fiinţelor supuse unui regim înzestrat cu puterea de a hotărî asupra vieţii fiecăruia dintre ele”. Deşi autorul nu‑şi ascunde simpatia ideologică faţă de „modelul” Marino, apă‑ rarea acestuia e convingătoare, dincolo de orice partizanat. Felul în care incomodul cărturar a fost linşat în efigie ca informator după apariţia postumă a memoriilor sale nu tua lilor „de dreapta” (Vladimir Tismă ‑ poate fi comparat decât cu imprecaţiile neanu, Gabriel Liiceanu & Co.), colportajele celor care l‑au „apărat” de criticile lui pe din lumea jurnaliştilor culturali aferenţi tabuizatul angelolog Andrei Pleşu, în 2004. (Cristian Pătrăşconiu, Cristian Ghinea, Ioan (Remember ultimele premii ASPRO.) Câte T. Morar), probele false vizând calitatea de invective murdare n‑au fost aruncate atunci „agent de influenţă”, dezinformările fla‑ de floarea intelighenţiei „dilematice” în grante sau insidioase. În ceea ce‑l priveşte obrazul bătrânului savant: „talentul de a da pe Nicolae Balotă – alt cărturar clujean stig‑ cu mucii‑n fasole”, „o flegmă”, „prostie bio‑ matizat public, cu contribuţia lui N.C. logică”. Din păcate (ştiu bine ce spun!), Munteanu şi a altora –, concluziile sunt sub‑ acest tratament i‑a provocat sfârşitul, iar stanţial diferite de ale procurorilor de servi‑ prezentul capitol arată amploarea şi diversi‑ ciu: potrivit documentelor disponibile, acu‑ tatea operaţiunii de compromitere din ulti‑ zatul a fost cel mult un informator benign şi mul deceniu. Sunt demontate, imparabil, sporadic, iar „grozăviile” sale „scârboase” pseudodocumentările de arhivă ale unor nu se confirmă defel. Lucrurile stau diferit juni detractori (Iulia Vladimirov), campanii‑ în cazul unui informator eficient şi bine plă‑ le diversioniste (orchestrate pe traseul tit precum Alexandru Paleologu, şi el iniţial CNSAS ‑ Mirela Corlăţean ‑ Evenimentul o victimă, dar menajat de „lumea bună”, cu zilei), solidarizările calomnioase ale intelec‑ „circumstanţe” livrate chiar de el însuşi; 34 Capcanele dosarelor şi etica demistificării

imaginarul etic al societăţii civile îl reţine şi postdecembrist rămâne emblematic pentru azi ca pe un „boier de viţă veche” şi ca pe un mecanismul „selecţiei cadrelor” în noul tip şarmant homo aestheticus. Sau, în termenii de societate. Felul în care Mihai Botez e scos lui Bedros Horasangian, ca pe un om care „a de sub incidenţa suspiciunilor mai vechi sau ştiut să trăiască frumos şi elegant în vremuri mai noi merită salutat: avem de‑a face cu o urâte şi neelegante”. Undeva între Marino şi veritabilă performanţă reconstitutivă, ca Paleologu se situează, ca tip de colaborare, într‑un bun policier intelectual. Însă, cu toate Constantin Noica, în cazul căruia „marea precauţiile şi justificările lui Andreescu, inte‑ surpriză a dosarelor de Securitate” este de rogaţii de genul „Cum să înţelegem apropie‑ a‑l dezvălui drept „unul dintre cei mai har‑ rea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu”? nici agenţi de influenţă care a emis enormi‑ puteau să lipsească: era oare obligatoriu ca tăţi în favoarea regimului şi a asumat un „oamenii oneşti”, i.e. nesuspectabili, să aibă discurs al docilităţii depline; şi, simultan, o altă opţiune după 1990? Nu riscăm, în drept un om de o corectitudine şi de o blân‑ această logică, să reactivăm vechi slogane deţe covârşitoare”. Aici, ţinta deconstrucţiei stupide ale anticomunismului postcomu‑ o reprezintă însă felul în care discipolii păl‑ nist, gen „Cine este fesenist ori e prost ori tinişeni au încercat să‑şi inocenteze maes‑ securist?” Le‑aş înţelege rostul dacă le‑aş trul nu pentru a‑i înţelege drama, ci pentru pune strict pe seama unei strategii de per‑ a se pune pe ei înşişi în valoare; cu atât mai suadare a incredulilor. mult cu cât parte din compromisurile lui Pentru a putea contracara rezonabil stra‑ Noica au fost comise şi pentru a le înlesni tegiile de compromitere, etica cercetătorului afirmarea şi bursele de studii în străinăta‑ trebuie, deducem, să se subordoneze unei te… hermeneutici a suspiciunii active; ceea ce Dacă secvenţe precum Eşecul instituţional înseamnă, printre altele, a nu crede fără a al deconspirării. Explicare şi semnificare sau cerceta până la capăt, a nu da necondiţionat Lumea informatorilor oferă câteva modele de crezare ideilor primite de‑a gata şi afirmaţii‑ analiză (critică) instituţională aplicată, cu lor unor prezumate „autorităţi morale”, a precădere, (ne)funcţionării şi disfuncţionali‑ identifica tehnicile de intoxicare şi camufla‑ tăţilor CNSAS sub guvernările ultimului re ale organelor represive, dar şi punctele deceniu şi jumătate, în capitolele despre unde supraveghetorii se trădează, a nu Mihnea Berindei şi, respectiv, Mihai Botez, acuza aprioric persoane catalogate, în opi‑ Gabriel Andreescu face dreptate unor opo‑ nia publică, drept „suspecte” etc. Un verita‑ zanţi de prim‑plan ai regimului comunist, bil tur de forţă în acest sens îl constituie victime ale dezinformărilor şi compromite‑ rezolvarea ultimului „dosar” din volum – rilor; în primul caz, sunt contrate abunden‑ cel al lui Nicolae Breban. Gabriel Andreescu tele acuze online ale unor simpatizanţi ai demontează aici câteva acuze majore şi Securităţii ceauşiste, de la Victor Roncea şi foarte rezistente cu privire la acţiunile redu‑ diverşi diversionişti ai discursului de extre‑ tabilului romancier, după demisia sa intem‑ mă dreapta la valorificatorii datelor opera‑ pestivă din CC al PCR după Tezele din iulie. ţiunii Meliţa şi eterul, dar şi „combinaţia” În primul rând, ideea – alimentată inclusiv vicioasă dintre argumentele lor şi cele ale printr‑un document trimis la CIA de Emil unui anticomunist din exil precum Ion Hurezeanu, ca angajat al „Europei libere” – Varlaam, antrenat în război din tot felul de cu privire la statutul privilegiat de rezident resentimente sulfuroase. În cel de‑al doilea, în RFG sau la Paris, liber să revină în ţară şi sunt dezactivate, punct cu punct, intoxicări‑ să‑şi publice cărţile. Nimeni n‑a contestat, le ce au dus la crearea unei imagini de sus‑ desigur, jocul dublu al scriitorului, abil con‑ pect (inclusiv în ochii unor foşti apropiaţi ca dus „pe muchie de cuţit”. Numai că docu‑ Dorin Tudoran). Pe traseu sunt devoalaţi, en mentele arată că, departe de a fi un agent passant, câţiva informatori autentici, în frun‑ stipendiat din surse oculte, Breban s‑a te cu istoricul militar Alex. Mihai Stoenescu. supus în străinătate unei existenţe „aproape Deloc gratuit de altfel, întrucât traseul lor mizere”, trăind literalmente pe spezele 35 Paul Cernat

soţiei. Compromisurile relaţiei cu generalul „salveze ce se poate salva” în relaţiile cu Pleşiţă l‑au ajutat să‑şi salveze, într‑o situa‑ Breban, scriitor dificil, dar nu ostil regimu‑ ţie‑limită, apariţia romanului Bunavestire, lui, atât timp cât oamenii partidului‑stat nu dar nimic nu probează vreo informaţie ver‑ se ating de proiectul său personal. Da, bală sau scrisă menită să creeze probleme Securitatea l‑a „neutralizat” politic pe prietenilor (Matei Călinescu) sau opozanţi‑ Breban, dar n‑a reuşit să‑l împiedice să‑şi lor momentului (Paul Goma). Din contră, publice romanele „cu probleme”: literatura chiar. Din nou, Evenimentul zilei serveşte sa de vârf a fost salvată cu fruntea sus. cercetătorului un exemplu de malpraxis Recunosc: nu am avut acces la arhivele detestabil: „În Evenimentul zilei, un jurnalist investigate de Gabriel Andreescu şi nu am sublinia ca probă acuzatoare cuvintele adre‑ (cu atât mai puţin) expertiză suplimentară sate de generalul Pleşiţă lui Nicolae Breban, în materie. Ceea ce pot să constat însă la lec‑ exhibate cu subtitlu cu litere îngroşate: tură, pe baza unei relative cunoaşteri a Nicolae Pleşiţă: «Era vorba să‑mi dai un lumii noastre politico‑intelectuale, este că nume». A cere şi a oferi un nume pare la argumentele investigatorului se susţin pe prima vedere o afacere poliţienească. Doar tot parcursul volumului de faţă. Ca şi tehni‑ că, în cazul dat, numele era al mamei criti‑ cile de lucru prin care autorul, prin labirin‑ cului literar Matei Călinescu, aflat în Statele tul interpretărilor, evită capcane de tot felul. Unite, şi fusese cerut pentru a se acorda Eu însumi, mărturisesc, am căzut acum câţi‑ doamnei Călinescu o viză. În gândirea zia‑ va ani într‑o cursă, comentând imprudent ristului de la Evenimentul zilei, intervenţia în volumul Eu, fiul lor al lui Dorin Tudoran şi favoarea eliberării unui paşaport reprezenta plasându‑l naiv pe Mihai Botez în rând cu un act de poliţie politică”. S‑ar putea totuşi alţi turnători ai poetului‑disident. Gabriel ca „malpraxis” să fie un cuvânt prea blând Andreescu nu mi‑a făcut din asta un reproş, şi, prin aceasta, inexact. „Securitatea a fost remarcând într‑o notă de subsol că, „în mod implicată în crearea sau cel puţin stimularea evident”, nu am „niciun fel de agendă disputei între Dorin Tudoran şi Nicolae ascunsă”. Aviz amatorilor de acuze grăbite Breban”, avertizează, suplimentar, Andre‑ şi gratuite: în absenţa cunoaşterii avizate, escu, reconstituind pas cu pas „ampla acţiu‑ reţinerea ar trebui să fie obligatorie. În fond, ne de compromitere” căreia i‑a căzut victi‑ cele mai eficiente arme ale Securităţii s‑au mă prozatorul. Explicaţia psihologică nu dovedit a fi suspiciunile generate şi întreţi‑ poate fi negată, cred, de nimeni: „Ansam ‑ nute, pe multiple filiere, între opozanţi de blul documentelor sugerează altceva decât Securitatea însăşi. Ca şi linşajele morale preluarea de către Breban a sfaturilor de orchestrate, din motive politico‑ideologice, acasă. Romancierul era invidios pe notorie‑ în opinia publică, inclusiv prin angrenarea tatea căpătată de scriitori precum Paul unor naivi de bună credinţă. Scrie Gabriel Goma şi Dorin Tudoran sau de exilaţii Andreescu: „Oamenii de cultură – desigur, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Era sin‑ nu doar ei – au fost prea simplu manipulaţi, cer când se declara mult superior literar au căzut prea uşor pradă intoxicărilor. acestora (…). Din perspectiva lui, colegii îşi Amprenta lăsată de Securitate îi manipulea‑ construiau o faimă literară abuzând de ză şi astăzi. Unii dintre ei au împrumutat acţiunea politică”. În totului tot, apărarea e chiar tehnicile toxice ale organelor de altă‑ pe cât de dreaptă, pe atât de exactă, culmi‑ dată. De ani de zile vânează cu prezumţia nând cu un excelent diagnostic de persona‑ colaboraţionismului fost victime ale regi‑ litate: „Devotamentul lui Breban pentru mului, lansează zvonuri împotriva unor literatura autentică rămâne constant viu, de oameni ale căror vieţi ar fi meritat empatie necontestat. Este linia majoră a acestei per‑ sau măcar curiozitate şi distrug fundamen‑ sonalităţi ireductibile, apolitică şi amorală. tul de fairplay al relaţiilor umane. Şi victi‑ Fără ideologia statutului de creator pe care mele, şi ei, şi noi, ceilalţi, merităm mai şi‑l asumă, nu i se pot înţelege contradicţiile mult”. Merităm şi avem, în orice caz, strin‑ comportamentului. Autorităţile încearcă să gentă nevoie de asemenea studii‑antidot. 36 Bogdan CREŢU* Breban după Breban

Abstract Cărţile publicate în ultimii douăzeci şi ceva de ani pierd mult dacă sunt citite „în sine”, fără a fi raportate la întregul operei brebaniene. Mai mult decât înainte, scriitorul a început să se întoarcă din ce în ce mai des la propriile creaţii, să le lege într‑un silogism epic nu întotdeauna facil de sesizat. Cel mai recent roman al său, Singura cale, reprezintă o importantă tentativă de a ataca un subiect încă sensibil, tratându‑l nu în alb şi negru, ci nuanţat: e vorba de epoca de teroare a instaurării comunismului în România. Una dintre mărcile scrisului lui Nicolae Breban este tocmai plasarea problemei într‑o zonă neutră ideologic şi moral; altfel spus, romancierul nu mai ţine cont de valorile tradiţionale, de prejudecăţile obişnuite şi regândeşte lucrurile pe cont propriu. Totul se înscrie într‑o dinamică a jocurilor de putere, de influenţe. Nu există doar bine şi rău, moral şi imoral, adevărat sau fals. Categoriile se amestecă fără a stârni confuzie, dând naştere unei imagini de o complexitate şi diversitate fidele vieţii, istoriei, cu toate nişele lor altfel invizibile. Cuvinte‑cheie: Nicolae Breban, comunism, putere, destin

Books published in the last two decades cannot be read per se, but connected to Breban`s entire work. The writer refers more often to his own creations than before, gathering them in an epic syl‑ logism that is not always easy to identify. His latest novel, Singura cale (The Only Way), appears like an attempt to approach a sensitive subject shown not just in black or white, but meticulously rendered: the dreadful period of installing communism in Romania. One of Nicolae Breban`s writ‑ ing features is placing the issue in an area that is ideological and moral neuter; in other words, the novelist dismisses traditional values and usual prejudices and reinterprets facts in his own man‑ ner. Everything leads to a certain dynamic of power games and influence. There is no such thing as good or bad, moral or immoral, real or fake. Keywords: Nicolae Breban, communism, power, destiny

Nu cred că poate contesta cineva cu mari teme: relaţia dintre ucenic şi maestru, argumente solide, demne de luat în seamă, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, faptul că Nicolae Breban este unul dintre cei amoralitatea pe filieră dostoievschiană. Prin mai importanţi romancieri ai literaturii urmare, fiecare nou roman pretinde o lectu‑ române din ultima jumătate de secol. În ră atentă şi un efort comprehensiv ceva mai plus, este singurul autor din generaţia ’60 special; încadrarea sa în corpus‑ul întregii care nu doar că n‑a suferit, în ultimele două opere a lui Breban devine aproape obligato‑ decenii, de pe urma unor blocaje de inspira‑ rie, întrucât există o anumită gradare ţie (termen care, de altfel, nu îi este pe plac), semantică, o dispunere silogistică a cărţilor. dar şi‑a înteţit ritmul scrisului. Breban Este acesta un motiv pentru care, în ultimii reprezintă cazul, atipic în literatura română, ani, autorul Buneivestiri pare a‑şi fi pierdut al scriitorului obsedat de propria operă, al nu doar cititorii (dar ce scriitor nu şi i‑a pier‑ celui care are ambiţia de a‑şi construi opera dut?), ci şi comentatorii. Critica nu a mai ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, căr‑ ţinut pasul cu debitul marelui scriitor, s‑a ţile sale comunică între ele, reiau aceleaşi consolat să se refere la capodoperele mai

* Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Litere, e‑mail: [email protected] 37 Bogdan Creţu

că există o anumită incontinenţă digresivă, dar toate acestea nu trebuie etichetate drept neajunsuri, căci ele ţin de o poetică explici‑ tă, de o opţiune estetică întru totul justifica‑ tă de cazurile atipice, de conflictele de idei pe care romanele le pun în pagină; pur şi simplu acestea nu permit, cel mai adesea, o rezolvare preponderent epică. În fine, înain‑ te de a trece la analiza celui mai recent roman al autorului, mai adaug un singur lucru: există, în literatura română, o anumi‑ tă reticenţă sau măcar o reţinere prudentă faţă de scriitorul care publică foarte mult. Ceva e în neregulă, grafomania stârneşte suspiciuni; criticul autohton apreciază doar capodoperele, iar acestea sunt rare. El nu are deschidere faţă de ideea de operă unita‑ ră, judecă piesele izolate şi acordă verdicte „estetice”, ignorând coerenţa ansamblului. Se uită că marii scriitori, de la Balzac la Tolstoi, Dostoievski, Proust ori Thomas Mann, au fost creatorii unor opere omogene şi că această omogenitate se poate obţine doar pe spaţii largi. Romanul care are ambi‑ ţia de a săpa adânc în psihologia umană, de a nu schematiza viaţa, încadrând‑o în rame gata confecţionate, depinde de întinderi vechi (În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, digresive poate antipatice sub raport epic, Îngerul de gips, Bunavestire, Drumul la zid, dar mereu câştigătoare în ceea ce priveşte Don Juan rămân mereu titluri de referinţă) profunzimea. Asta, în cazul în care romanul sau, şi mai grav, a mimat lectura, oferind este conceput, aşa cum o face Milan verdicte superficiale şi leneşe. Ilustrative Kundera (după mine, un eseist cu intuiţii sunt sintezele din ultimii ani, realizate de extraordinare, fine, dar un foarte bun Alex Ştefănescu sau Nicolae Manolescu, romancier de raftul al doilea), ca instrument care nu au mai ţinut pasul cu scrisul auto‑ de cunoaştere a omenescului, în straturile rului şi au preferat să expedieze facil cărţi sale de adâncime insondabile prin alte importante în câteva fraze încropite fugitiv. metode consacrate (filosofice, psihologice, Pe de altă parte, criticii de întâmpinare din psihanalitice etc.) noua generaţie au avut rareori răbdarea de Un roman precum Singura cale, apărut la a parcurge cu creionul în mână romanele finele lui 2011 la Editura Contemporanul, brebaniene, plecând urechea la opiniile pri‑ era cumva de aşteptat. Problematica operei pite ale celor din vechea gardă; a luat astfel brebaniene legată de tensionatele meandre naştere, la nivel de zvon, teoria unei drasti‑ ale puterii şi de manifestarea acesteia în ce scăderi a valorii scrisului lui Nicolae plan politic îl predispunea pe autor la ataca‑ Breban (asemănată de Manolescu, principa‑ rea unei teme dificile, cum este cea a primu‑ lul său susţinător în momentele dificile lui deceniu de comunism. Mai ales că, de dinainte de 1989, cu Niagara). regulă, prozatorii mai tineri au ocolit să Adevărul este că romanele lui Breban se atace tranşant această perioadă, cu câteva articulează diferit faţă de cele din anii ’70‑ excepţii (recent, a făcut‑o Lucian Dan ’80, că epicul suferă de o anumită inconsis‑ Teodorovici). Puţine dintre romanele apăru‑ tenţă, că divagaţiile ocupă un spaţiu amplu, te înainte de 1989 au putut privi obiectiv 38 Breban după Breban

către această perioadă de teroare (în primul chiar a autorului, care se raporta oricum, rând, Marin Preda, cu Cel mai iubit dintre doar neutru nu la personaje. De data aceas‑ pământeni, dar şi Petru Dumitriu, în excelen‑ ta, un tânăr ambiţios, sigur de calităţile sale tul Incognito, rămas, din păcate, doar în ver‑ încă netestate este pus în faţa propriei con‑ siune franceză, ori Constantin Ţoiu, cu a sa ştiinţe. Romanul începe ex abrupto, cu o Galerie cu viţă sălbatică). De regulă, perspec‑ rememorare a maturului din prezentul tiva, chiar şi cea narativă, este una acuza‑ povestirii, care nu ţine să falsifice nimic din toare, care înfăţişează lucrurile în alb şi dilemele, certitudinile, ipostazele arogante negru. Atitudinea narativă este mai mereu ori nesiguranţele tânărului din trecut: justiţiară, iar acest lucru periclitează reuşita „Lumea se învârtea încet în jurul meu. estetică. Comunismul transpus literar iese Uneori, părea că nu se învârte deloc. astfel schematizat, lipsit de nuanţe, cu toate Alteori, ceva mai repede. Încât părea că că şi răul sau mai ales răul este plin de ameţesc, dar... foarte puţin. Dar, totuşi, ea se nuanţe. Or, una dintre mărcile scrisului lui învârtea mereu şi‑mi dădea un soi de ame‑ Nicolae Breban este tocmai plasarea proble‑ ţeală. Era o părere de‑a mea şi eu ţin la păre‑ mei într‑o zonă neutră ideologic şi moral; rile mele; e tot ce am. Sunt ale mele şi, dacă altfel spus, romancierul nu mai ţine cont de e adevărat că omul are un adevărat instinct valorile tradiţionale, de prejudecăţile obiş‑ al posesiunii, ei bine, eu îl aveam pe acesta: nuite şi regândeşte lucrurile pe cont pro‑ al opiniilor, al... prejudecăţilor mele. Ale priu. Totul se înscrie într‑o dinamică a jocu‑ mele şi ale nimănui altuia.” Nu îmi scapă rilor de putere, de influenţe; în plus, discur‑ nici faptul, inedit şi el, că fraza amplă, nem‑ sul brebanian profită de o perspectivă dia‑ ţească, specifică romancierului lasă aici lectică (în sensul originar, de cercetare a locul uneia ţinute sub control, sincopate. Şi contradicţiilor, în căutarea adevărului) care totuşi tonul vocii trădează o siguranţă de face ca realitatea să nu aibă doar o faţă. Nu sine specifică unor personaje ale autorului, există doar bine şi rău, moral şi imoral, ade‑ după cum nu lipseşte nici o anumită „aro‑ vărat sau fals. Categoriile se amestecă fără a ganţă” a celui care are certitudinea propriei stârni confuzie, dând naştere unei imagini valori şi, mai ales, a dreptului său de a se de o complexitate şi diversitate fidele vieţii, manifesta pe măsura calităţilor de care nu istoriei, cu toate nişele lor altfel invizibile. se îndoieşte. Totul este semnul unei perso‑ Există în romanele lui Breban o gândire nalităţi accentuate, ceea ce, mutat în contex‑ mereu vie, care se manifestă acut şi suceşte tul politic şi istoric amintit, predispune la lucrurile pe toate feţele, până stoarce tot un traseu al devenirii complicat. Pentru ca mustul din ele. Nimic nu rămâne virgin, întregul caz să capete proporţii labirintice, anchilozat în tiparele clasice. Iată de ce o acest june genialoid ocupă o funcţie modes‑ atare metodă aplicată în „studierea” unui tă de funcţionar într‑o măruntă întreprinde‑ caz al unui tânăr ambiţios, care îşi caută re („Indaliment”) şi este nevoit să accepte propria cale (către sine) într‑o perioadă de umilinţele diverşilor mici ştabi comunişti. degringoladă istorică, cum este aşa‑numitul Ceea ce nu îl face să renunţe la marile sale „obsedant deceniu”, nu are cum să nu con‑ ambiţii. Valorile pe care le vântură par rupte ţină un potenţial epic dificil, dar pe măsura dintr‑o cu totul altă lume: el vrea să îşi caute forţei lui Breban de a fora adânc („abisal”, s‑ propriul drum, într‑o epocă dură, care culti‑ a spus încă de la prima carte) în conştiinţele vă valorile colective, vrea (nu doar că vrea, personajelor sale. dar este sigur că e şi capabil) să... salveze Ceea ce se observă încă de la primele lumea. Deocamdată cultivă o aparentă timi‑ rânduri ale romanului este că Singura cale ditate, amuzându‑se, superior şi cinic, pe este un roman scris la persoana I. Aspect seama impresiei pe care o lasă: „Şi această important, întrucât titluri de referinţă pre‑ stângăcie, care lui, noului meu şef, îi apărea cum Bunavestire sau Don Juan mizau pe efec‑ poate ca jucată sau doar ca o formă a polite‑ tele unui permanent joc ironic, intertextual, ţii, l‑ar fi speriat de‑a binelea dacă şi‑ar fi întreţinut de vocea naratorului, ba uneori dat seama de adâncimea ei teribilă.” 39 Bogdan Creţu

Personajul lui Breban, Calistrat (numele Şi astfel romanul se aşază pe linia consa‑ îl aflăm târziu, pe la pagina 50), gândeşte şi crată a întregii opere a lui Nicolae Breban: se comportă de parcă ar avea, de la bun relaţia dintre maestru şi ucenic. Fiind, apa‑ început, viziunea propriului destin. De rent, un tânăr propulsat doar de „voinţa de aceea afişează un calm imperturbabil, ba putere”, de o ambiţie energică, lipsit, la o chiar o anumită indiferenţă faţă de tot ceea privire superficială, de calităţi evidente, ce ţine de reuşita socială. Acest aspect îl face Calistrat B. Dumitrescu posedă însă un acut să nu devină un arivist, chiar dacă urcă simţ al nuanţelor: ştie că, într‑o asemenea rapid pe scara socială. Adolescentul inabil, perioadă, a reuşi înseamnă a supravieţui şi ridicol chiar, ascunde o mare ambiţie, dar mai ales ştie că are nevoie să‑şi acorde timp nu una pragmatică, superficială. El nu vrea şi să fie capabil de „supunere” pentru a‑şi să parvină, ci să devină. Are siguranţa de definitiva propria formare. E un adolescent nezdruncinat că undeva se va întâlni cu genialoid a cărui majoră calitate o constitu‑ propriul destin, că îşi va afla propria cale, ie răbdarea cu sine. Primul maestru de care bazându‑se pe „cei doi stâlpi ai existenţei” se simte dominat este iezuitul Tempfli, un sale: stângăcia şi forţa interioară. Ambiţia sa personaj rafinat, care acumulează experien‑ nu e de colo: „Deoarece, da, e adevărat, eu ţa unei imense tradiţii şi care reprezintă, de voiam să salvez umanitatea. Şi, la urma fapt, imaginea unei lumi a spiritului defini‑ urmelor, de ce nu? Au mai făcut‑o şi alţii!...” tiv îngenuncheate de comunism. Faţă de Atenţie, nu pretinde că ar putea salva acesta, Calistrat simte o atracţie irezistibilă, lumea, ci umanitatea. Şi nu în sensul de masă o fascinaţie pe care o califică, orgolios, drept atotcuprinzătoare, ci ca rezervor de valori. slăbiciune. Şi totuşi reuşeşte să deprindă de Doar că nu e vorba aici de valorile clasice, la el o lecţie de viaţă, un unghi potrivit de a căci junele anarhist îşi propune să dinamite‑ se plasa în lume, care îi permite o privire ze tot acest set de prejudecăţi: „am observat care decupează esenţa; iezuitul îi consoli‑ că lumea, lumea din jurul meu, dar şi aşa, dează ideea că adevărul cel mare, unicul, lumea, societatea în general, se baza pe o singurul important nu ţine de criteriile obiş‑ idee greşită: cea a căutării adevărului.” Prin nuite, de logică, de morală, de bun‑simţ; urmare, tânărul Calistrat manifestă, de la „adevărul nu înseamnă altceva decât bun început, o imensă voinţă de putere, Calea”, îi spune canonicul catolic, sugerân‑ ceea ce îi acordă o mare încredere în pro‑ du‑i că singura datorie o are faţă de poten‑ priile posibilităţi. Nu are niciun dubiu, deşi ţialul său, faţă de marele său destin. Ceea ce nu pare a avea nici calităţi vizibile, în afara presupune o ignorare a moralei comune şi încrederii în propriul destin. Este, sunt ten‑ situarea pe o poziţie care este cea a amorali‑ tat să spun, un Grobei cu o mai mare capa‑ tăţii. Iată atinsă o mare temă, care este şi cea citate de autoanaliză, unul care nu are nevo‑ a lui Nietzsche, şi a lui Dostoievski, autori ie de o revelaţie pentru a se descoperi pe care încep să fie frecventaţi de tânărul şi sine, ci doar de prilejul potrivit pentru a‑şi ambiţiosul funcţionar, alături de alţii, pre‑ manifesta întreaga personalitate. cum Igantiu de Loyola, Jacques Maritain, Nu m‑am referit, deocamdată, decât la Drieu la Rochelle, dar şi Merejkovski şi primul subcapitol; iată, în doar câteva Keyserling. Cu alte cuvinte, Calistrat îşi pagini, configurat cadrul ideatic al romanu‑ antrenează, sub influenţa acestui veritabil lui Singura cale. Cine mai poate spune că maestru, o anumită tărie de caracter care fri‑ Breban nu poate fi şi concis, când este zează, în anumite momente, cinismul. El cazul? Dar doar când este cazul. Or, cel mai contemplă istoria de la înălţime, o extrage adesea, nu este. Sigur, un astfel de personaj din grila moralităţii consacrate, fiind intere‑ se coace atunci când are norocul unor întâl‑ sat doar de marile energii care fac lumea să niri esenţiale, care descoperă în el însuşi se mişte. Din această perspectivă, devine un grăuntele de aur. Calistrat se află, de la bun admirator al lui Stalin şi al Uniunii Sovie‑ început, în căutarea premeditată a unui tice, acceptând că politica nu ţine cont de maestru. valorile comune, că puterea anulează inven‑ 40 Breban după Breban

tarul de valori funcţionabile în contexte nor‑ atât de rar, în forme mereu neaşteptate, male. aproape brutale, de aşa‑zisul eu al nostru, Sigur, calea lui Calistrat nu este lipsită de de fantasmagoriile noastre afirmate cu atâta asperităţi, de ezitări, de stângăcii. Până să patos; idei pentru care, în clipa când le atingă calmul şi înţelepciunea care i se reve‑ amintim, am fi capabili de a ucide şi de care lează către final, dă rateuri, caută, experi‑ ne jenăm apoi, după un timp, auzite în gura mentează. Se inventează, de fapt, pe sine altora sau, culmea, puse chiar în aplicare de însuşi, cel „adevărat”, plasându‑se în ipos‑ un altul.” Marea reuşită a romanului lui taze dificile şi paradoxale. Se joacă, într‑un Breban constă în radiografierea permanentă rând, de‑a maestrul, descoperind responsa‑ a conştiinţei personajului; confruntat cu bilitatea acestei posturi: îi cere unei femei efectul dezastruos, tragic al experimentului care îl iubea un fel de sacrificiu, o jertfă aptă său, acesta găseşte resurse să meargă mai să o purifice. Planul purificării, de care departe, în numele obligaţiei faţă de pro‑ Calistrat este mândru nevoie‑mare, constă priul destin, faţă de propria cale. Cinism? în atragerea într‑o capcană erotică a neştiu‑ Indiferenţă? Modelul Raskolnikov? Ca ‑ torului şi purului Andrei. Personajul nu are listrat nu ezită să privească exigent către însă suficientă experienţă pentru a prevedea sine şi să se autoanalizeze. Acel tinerel inge‑ riscurile unei astfel de înscenări, pe care ini‑ nuu, sacrificat dintr‑un moft, este o victimă ţial nici nu o ia cu totul în serios; pus în faţa a Elvirei‑Luiza sau a celui care a ticluit faptului împlinit, dă înapoi: „Era pentru totul? „Dar când şi în ce ore teribile, de prima oară că această femeie, ce, în aparen‑ noapte sau de zi, aş fi putut eu să accept ţă şi dincolo de ea chiar, îmi era atât de acest lucru, această responsabilitate enor‑ devotată, îmi făcea cumva silă. Silă şi de mă, această vină? Nu, recunosc că nu am propria mea idee, bineînţeles, silă şi un fel de avut această putere şi se pare că noua situa‑ panică faţă de o realitate când ea se îmbibă, ţie, ieşită absolut din comun, mi‑a arătat 41 Bogdan Creţu

încă o dată că nu sunt încă ceea ce se chea‑ toate uşile i se deschid. Dimpotrivă, savu‑ mă un adult. Un ins responsabil de actele rează marginalitatea în care sistemul îl exi‑ sale, chiar şi de cele doar sugerate, incitate, lează pentru o vreme şi percepe mereu într‑un mod sau altul, de el însuşi.” palimpsestul propriului destin chiar şi în Calistrat nu are, deocamdată, forţa de a con‑ ipostazele aparent anodine în care este trola acest joc periculos cu vieţile celorlalţi, aruncat; ştie, altfel spus, să asimileze, cu un trăieşte încă în pură teorie, crede în valori orgoliu nelezat, lecţia umilinţei. Şi mai are pe care nu le‑a testat asupra propriei vieţi luciditatea de a nu se lăsa sedus de modele‑ sau asupra vieţii altora. Dar nici nu este dis‑ le sclipitoare, dar sterpe. pus să renunţe la ideea marelui să destin Momentul‑cheie, cel al deplinei maturi‑ doar din cauza acestor victime... colaterale. zări, îl găseşte pe stângaciul, timidul Acumulează experienţă, se formează, indi‑ Calistrat B. Dumitrescu pregătit, în aştepta‑ ferent de preţul plătit. Se simte obligat doar re. În ciuda ambientului şi a anturajului, faţă de posibilităţile sale, nu şi faţă de cei tânărul funcţionar, când pedepsit, când rea‑ din jur. bilitat de partid, cu şanse reale de a ajunge Interesant este faptul că, deşi este roma‑ „sus” (în accepţia comună, adică în vârful nul unei deveniri, tocmai personajul‑cheie ierarhiei – ceea ce, spre lauda sa, nu îl inte‑ este cel care stă mai mereu în umbra altor resează), nu îşi pierde umanitatea. Ba chiar personaje; el adoptă o atitudine contempla‑ şi‑o şlefuieşte, observând lumea din jur şi tivă, filtrează faptele celorlalţi. Adesea, pare observându‑şi reacţiile cu o curiozitate un simplu observator al propriilor gesturi şi parcă de romancier. Adevărul este că epoca fapte. Manifestă, după cum singur acceptă, stalinismului îi oferă cu nemiluita lecţii de o anumită „lene de destin”, ceea ce se tra‑ viaţă. Unele dintre ele de‑a dreptul mon‑ duce, de fapt, prin răbdare cu sine însuşi. struoase, altele absolut fireşti. Există, ca în Situaţia sa este una delicată, dificilă: nu este, orice altă epocă, iubiri care se sfârşesc tra‑ după cum spuneam, un oportunist, cu atât gic, trădări, dezamăgiri, dar şi bucurii sim‑ mai puţin un arivist pursânge. Are marele ple. Nu totul este politizat în „obsedantul avantaj de a rămâne indiferent la beneficiile deceniu”; teroarea, pe care protagonistul nu pe care le‑ar putea obţine graţiei inteligenţei o ignoră, nu şterge memoria afectivă a şi lejerităţii de a folosi şi chiar de a înnoi oamenilor, disponibilitatea lor de a înscena limbajul de lemn al epocii. Are astuţia de a normalitatea sau de a căuta firescul. înţelege că acesta nu este semnul unei gân‑ Calistrat învaţă răbdător de la toţi aşa‑zişii diri rudimentare, ci un instrument de mani‑ „maeştri”, de la grobianul ştab Dobrinescu, pulare care înăbuşă gândirea liberă şi, în cu momentele sale de slăbiciune afectivă, de timp, împiedică puseurile de autocefalie să la naţionalistul Ştefan sau de la evreul se manifeste. Dar cel mai periculos aspect al Michael Steiner Sebastian, dar şi de la feme‑ atitudinii sale rămâne faptul că, spre deose‑ ia‑„operă de artă” Medeea. Dar mai ales se bire de majoritatea celorlalţi, el chiar crede formează definitiv atunci când are de ales în comunism. De aceea, nu vede anii ’50 ca între rafinatul Fritz Buzilă, cu teorii sclipi‑ pe o „eră a ticăloşilor”, ci ca pe o perioadă toare, care ascunde în trecutul său fapte de tranziţie, în care caracterele puternice au crâncene şi grotescul Const Buzilă, un beţiv posibilitatea şi chiar datoria de a ieşi la cu efuziuni sentimentaloide, dar care ascun‑ suprafaţă. Ba chiar, într‑un asemenea con‑ de o umanitate salvatoare. Calistrat deprin‑ text, vocaţia se poate manifesta mai bine. de de la toţi maeştrii săi certitudinea că poli‑ Prin urmare, Calistrat cel abia ieşit din ado‑ tica impune o nouă morală, care include, ca lescenţă judecă istoria de deasupra, are instrument de convingere, şi crima. Cade pe viziunea unei ciclicităţi a acesteia şi vânează gânduri atunci când pricepe că această permanent acele întâlniri esenţiale care l‑ar „nouă morală”, care e, de fapt, amoralitatea, putea modela în direcţia pe care o presimte. presupune un program gândit până la amă‑ Nu îşi doreşte funcţii, nu doreşte să facă o nunt de aceşti „profesionişti ai fricii” care carieră de activist, deşi la un moment dat sunt comuniştii, de a‑l smulge pe om din 42 Breban după Breban

sine însuşi. Romanul nu marchează ostenta‑ aceasta este cea mai potrivită soluţie epică: tiv acest moment, ba dimpotrivă, îl drapea‑ ingerând lecţia, Calistrat renunţă la orice ză în volute retorice, eseistice. Absolut avantaj şi se complace în eşec; îşi planifică firesc, căci tânărul Calistrat nu suferă o minuţios ratarea. Îşi spulberă, cu bucurie, metamorfoză explicită, ci o rotunjire logică, cu înţelepciune, toate punţile care îl legau treptată a propriului destin. Iar destinul de realitate, de istorie. Începe, altfel spus, să său, marele său destin constă în a salva ducă viaţa modelului său. De ce? Pentru că umanitatea. Reiau precizarea de la începu‑ acestuia îi datorează cea mai mare lecţie a tul acestui comentariu: nu omenirea, aşa vieţii sale: esenţialul este să rămâi viu în spi‑ ceva ar fi prea vag, ci umanitatea. Adică acel rit. Or, în comunism, acest lucru presupune set de valori tari, fără de care totul s‑ar pră‑ acceptarea degradării sociale, marginaliza‑ buşi. Lecţia esenţială este cea pe care i‑o rea benevolă. Remarc în treacăt că exact oferă, involuntar, necizelatul Const Buzilă, aceeaşi cale o alege şi personajul lui Petru cel care îşi înscenează o uriaşă farsă: îşi ia Dumitriu din Incognito, Sebastian Ionescu. un nume fals şi intră în puşcărie în locul Nu e o coincidenţă, ci o confirmare a faptu‑ unui deţinut politic. Vrea să cunoască, altfel lui că, de fapt, pentru a rămâne curat în vre‑ spus, şi cealaltă faţă a realităţii. Gustă muri crâncene, aceasta este „singura cale”. savoarea de a ajunge jos, cât mai jos. Eşecul Calistrat doreşte să rămână „viu”, ceea ce devine astfel semnul cert al reuşitei. „Sin‑ presupune „ratarea”. Una de faţadă, dar gura cale”, unica soluţie de a‑şi salva sufle‑ care are darul de a‑l salva în planul adânci‑ tul. Gestul acestuia are darul de a‑l trezi la mii. Aceasta este „singura cale de a‑mi înţe‑ realitate, de a‑i deschide ochii inteligentu‑ lege destinul, lumea, fiinţa, dacă, ha, ha, lui, stângaciului, orgoliosului Calistrat toate acestea existau şi dacă nu erau şi ele la Dumitrescu. Judecând peste ani lucrurile, urma urmei nişte grosolane clişee ale minţii pricepe că pilda adevăratului său maestru l‑ umane dintotdeauna”. Oricum, personajul, a „împins încă o dată în viaţă”. Ceea ce îi odată înşurubat în marginalitate, câştigă lipsea pentru ca destinul său să se împli‑ poziţia optimă din care poate observa nească era marea lecţie a suferinţei. „Ade ‑ modul cum se derulează istoria şi, odată cu vărul se află la puşcărie!”, realizează acesta, amuzându‑se parcă de această idee, pe care ea, propria existenţă. Or, această înţelegere însă nu ezită să o ia în serios. este, de fapt, destinul său. Unul pe care l‑a Experimentând, având curajul de a nu câştigat cu preţul unor experienţe deloc ocoli traiectoria logică a propriei vieţi, cobo‑ mătăsoase, în urma cărora a avut curajul de rând jos, cât mai jos posibil, Calistrat are a decide. De aceea, finalul cărţii poartă şi revelaţia faptului că adevărul, binele, ferici‑ morala sa: „Cine întârzie, vine la timp,/ Iar rea există, oricât de mult şi‑ar fi dorit să le cine nu vine deloc – întârzie!” ignore în numele unei morale a puterii, a Singura cale nu este un roman care să politicii. Fericirea este banală, descoperă cucerească un succes de public şi nici măcar deja maturul Calistrat, care renunţă la unul de critică. Nu e o carte care să se citeas‑ măreţele sale planuri de destin, la romantis‑ că lejer, „cu plăcere”, ci cu încordarea la care mul lor puţin caraghios, realizând că împli‑ te obligă puţini scriitori. Aşa îmi explic că nirea sa este, de fapt, ceea ce alţii ar putea cele două‑trei cronici care au apărut până numi eşec, ratare. acum mi se par superficiale (nu neg că nu ar În acest mod, asimilând lecţia zurbagiu‑ fi şi cazul celei de faţă). Nicolae Breban lui şi chefliului Const Buzilă, Calistrat ia rămâne acelaşi scriitor de mare forţă, capa‑ marea hotărâre de a‑şi căuta împlinirea des‑ bil să sape adânc în materia dificilă, parado‑ tinului prin suferinţă. „Singura cale” de a‑şi xală a omenescului. Astfel de cazuri de con‑ salva umanitatea este dură, dar o acceptă cu ştiinţă fac ca marile sale teme să nu rămână maximă linişte: „să te transformi într‑un fel simple abstracţiuni rezolvate tezist, ci să se de sfânt, da, ăsta‑i cuvântul?!” Deznodă‑ transforme în tipare epice din care viaţa dă mântul romanului pare precipitat, dar pe dinafară. 43 Lucian CHIŞU* Singurătatea prozatorului de cursă lungă

Abstract

Împlinirea vârstei de 80 de ani de către Nicolae Breban, unul dintre cei mai importanţi prozatori români din toate timpurile, este un prilej de sărbătoare în cultura română şi în rândul cititorilor săi. Autorul textului se opreşte asupra unor momente din viaţa şi creaţia sărbătoritului, insistând asupra faptului că Nicolae Breban a fost şi este un scriitor orgolios, care şi‑a luat propriul destin artistic în mâini, sacrificându‑şi – s‑ar putea spune – cariera socială şi politică pentru a se împlini prin creaţie. Reprezentant al realismului psihologic, autor de largă respiraţie, Nicolae Breban a creat o tematologie şi o galerie de personaje puternic marcate de stilul său inconfundabil, caracterizat de o mare forţă analitică şi ades însoţită de eseuri digresive. Romanele sale sunt de mari dimensiuni şi se constituie într‑un ansamblu de opere contigue, scrise în consonanţă cu evoluţia romanului modern european şi cu adânc respect arătat unor maeştri precum Dostoievski, Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Friedrich Nietzsche. Graţie întinsei sale opere, din care amintim În absenţa stăpânilor, Francisca, Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid, Pândă şi seducţie, Amfitrion, Ziua şi noaptea, Singura cale, Nicolae Breban şi‑a binemeritat un loc al său, distinct, în literatura română.. Cuvinte‑cheie: Nicolae Breban, biografie, roman, analiză, psihologie, construcţie

Reaching the age of 80 years old, Nicolae Breban, one of the most important Romanian novelist of all times, is celebrated in Romanian culture and among his readers. The author of the article dwells on some elements belonging to the life and works of Nicolae Breban, insisting on the fact that he is a vainglorious writer who took his artistic destiny in his own hands sacrificing, we may say, his social and political career in favour to his fulfilment through creation. As a representative of the psychological realism and as a writer of large respiration, Nicolae Breban created a thematic and a characters gallery strongly marked by his style, characterized of a great analytical force and often accompanied by digressive essays. Breban’s novels have ample dimensions and constitute them‑ selves in an aggregate of contiguous works written in accord with the European modern novel evo‑ lution and with devout respect for few great masters, such as Dostoyevsky, Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Friedrich Nietzsche. Due to his vast creation, Nicolae Breban won a well deserved and distinguished place in Romanian literature. Keywords: Nicolae Breban, biography, novel, analysis, psychology, construction.

Unul dintre cei mai importanţi și românească are de ce să se bucure, mai ales consecvenţi – cu sine, dar și cu ceilalţi – pro‑ atunci când marii ei artiști ating vârsta tutu‑ zatori români, Nicolae Breban împlinește 80 ror împlinirilor, inclusiv prin scris. Pe de de ani. Chiar dacă viaţa noastră literară nu altă parte, momentul auroral este un prilej mai este o Arcadie, prilejurile sărbătorești de satisfacţie în rândul cititorilor săi, iar fiind tot mai puţine, comunitatea culturală pentru Nicolae Breban, unul de retros ‑

* Prof. univ. dr., Universitatea “Spiru Haret”, e‑mail: [email protected]. 44 Singurătatea prozatorului de cursă lungă

pecţie, având în vedere deceniile scurse de când scriitorul pornise, ca membru al unei generaţii de excepţie, să‑și cucerească „locul său” în literatură. Format în climatul cultu‑ ral atât de controversat al primilor cinci‑ sprezece ani de dictatură a proletariatului, dar mai ales ca autodidact, aparţinând gru‑ pului din jurul revistei „România literară” (Nicolae Breban nu crede în generaţii, ci în grupări literare, a spus‑o într‑o carte relativ recent tipărită), romancierul a făcut mereu figură aparte, ambiţia de a‑și lua soarta în propriile mâini însoţindu‑i cu obstinată perseverenţă parcursul biografic. Nicolae Breban a fost și este integrabil sferei celor foarte puţini, atât de diferiţi caracterologic de ceilalţi profesioniști ai scrisului, încât aceștia nu constituie o categorie distinctă, dar o prefigurează, ilustrând perfect excep ‑ ţia. Mulţi dintre contemporanii săi împăr‑ tășesc ideea că prozatorul și‑a provocat des‑ tinul, riscând în nume personal, uneori chiar împotriva lui însuși. Inclusiv biografia lui Nicolae Breban pare a fi fost luată în stăpânire de romancier, care și‑a constrâns existenţa și, odată cu ea, celelalte activităţi, politică, socială, internaţională – acestea deloc comune –, subordonându‑le opţiunii de a servi un singur crez, pe cel artistic. În toa te aceste domenii, numele său este înso ‑ ţit de surprize colosale. Primele romane, În absenţa stăpânilor (1966), Francisca (1967), Animale bolnave (1968), atrăgeau atenţia asupra particularităţilor auctoriale cu totul neobișnuite, dominând cu o forţă posesivă nemaiîntâlnită toate nivelurile lecturii, de la frazarea puternic individualizantă, impre‑ vizibilă, până la planurile de adâncime, din al căror conţinut dens, analitic, se degaja o atmosferă aparte, neconvenţională, surprin‑ zătoare. Succesele i‑au fost recunoscute în jurul vârstei de 30 de ani, aducându‑i, odată cu meritele evidenţiate de critică, introducerea operei în manuale școlare și, de timpuriu, clasicizarea. Înainte ca Nicolae Breban să fi pronunţat celebrul enunţ despre Nichita Stănescu („Ce greu este să vorbești despre un prieten care a devenit statuie”), în mediul literar se oficializase faptul că pro‑ zatorul devenise un om cu „greutate”, că își 45 Lucian Chişu

împlinise, la vârsta primei maturităţi, toate dorinţele. Și, poate, de aceea, a trecut, altfel decât Bacovia, la împlinirea profeţiilor. Aflat, tot din acea perioadă, la conducerea celei mai importante reviste literare românești, devenit, atât de tânăr, membru supleant în CC al PCR, Nicolae Breban abandona în mod neașteptat, în 1971, o carieră netezită de multiple succese și prefi‑ gurată pe termen lung, dând multora sentimentul că, în ceea ce‑l privește, para‑ doxul hamletian era o stare de spirit. Pentru gestul de atunci a curs multă și învolburată cerneală. Decizia sa de a părăsi România și de a se stabili în străinătate într‑un moment când gloria îi devenise un însoţitor fidel, când învestirea politică echivala cu puterile discreţionare, nu poate fi egalată decât de cealaltă hotărâre, tot a sa, dorinţa de a‑și publica noile scrieri la editurile din ţară, deși, între timp, în mediile politice și cultu‑ rale era considerat indezirabil. Folosindu‑se de avantajele dublei cetăţenii, după ce a locuit un timp în Germania, a rămas la Paris, unde și‑a propus să‑și (re)cucerească poziţia de scriitor și de opozant politic. Stabilit în capitala tuturor intrigilor, dar și a celei mai intens active diplomaţii a literelor în ceea ce privește promovarea artiștilor străini – consacrată ca atare prin sintagma „ca să fi recunoscut pretutindeni, trebuie să reușești la Paris” –, Nicolae Breban a trăit, în toţi acei ani, lucrând la cărţile sale, editate rând pe rând și cu mari eforturi în România, unele dintre ele și în ţara și limba lui Racine. Prozator cu „cotă” în rândul autorilor din Est (i‑au fost editate în franceză romanele În absenţa stăpânilor, Bunavestire și Don Juan), Nicolae Breban făcea dovada statorniciei și încrederii în forţa literaturii, fapt care îl apropie nuanţat de grupul românilor din orașul‑lumină, în care străluceau la acea vreme celebrităţi de talie mondială precum Ionescu, Cioran, Eliade. Disidenţa sa, deși făţișă, n‑a fost recunoscută, academia de acest tip având toate locurile ...ocupate și reproșându‑i‑se, în plus, că „n‑a mers până la capăt”. Nu a fost un integrat al cercului cultural românesc de la Paris, nu a făcut parte nici din cercurile cu aspiraţii elisee‑ iste, pentru că viaţa și activitatea sa, cum se 46 Singurătatea prozatorului de cursă lungă

spune cu un truism, corespundeau mode ‑ lului asumat cu obstinaţie, acela al singu‑ rătăţii scriitorului de cursă lungă. În tot acest răstimp, în ţară i‑au apărut mai multe romane, Îngerul de gips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), care au reprezentat tot atâtea succese. Prezenţa sa literară, impetuoasă și intempestivă, a creat mai degrabă breșe în orizontul de așteptare al cititorilor săi, fiind mai mult susţinut de aceștia, care contribu‑ iau la epuizarea tirajelor în câteva zile de la apariţie. În schimb, critica literară a fost mai degrabă ezitantă și evazionistă cu fenome‑ nul receptării romanelor lui Nicolae Breban în ţară, păstrând distanţa necesară faţă de statutul de rebel al autorului. În privinţa scrierilor sale, nu‑i puteau fi ignorate „rătăcirile” faţă de o credinţă în care nu mai credea. Romanele sale au fost supuse unui tratament neadecvat, în care frazele de circumstanţă și reticenţa analitică erau de o transparenţă vinovată. În aceste cărţi groa‑ se, de dimensiuni tot mai mari, cu metabo‑ lism greoi, încetinit cu bună intenţie, își făcea simţită prezenţa lecţia zeilor săi pro‑ tectori – Dostoievski, Thomas Mann, Nietzsche – proveniţi din culturile la care Nicolae Breban avea acces direct. Despre aceste cărţi, bântuite pe zeci, chiar sute de pagini, de demonul teoriei, se făceau nesă‑ rate glume pe seama dimensiunii lor, invo‑ cându‑se raportul invers proporţional dintre mărime și apetitul pentru lectură al cititorului de ieri și de azi. Întors după 1990 în ţară, Nicolae Breban se confesa, în buna manieră a tipului carac‑ terial căruia îi corespunde personalitatea sa: ,,La întrebarea dacă am avut sau nu succes, răspund mereu că succes nu am avut nici în România cu prea mare claritate, ceea ce e foarte bine, continuu să am denigratori sau şi unii admiratori, e adevărat, însă, pe lângă atâtea reale suferinţe şi incomodităţi, ca să zicem aşa, cum ar fi singurătatea sau faptul că nu‑ţi poţi vorbi limba maternă, dar poţi să înveţi o limbă străină, să te exersezi în frumoasa şi formidabila limbă franceză, în comoditatea de a nu mai fi un nume, de a nu mai fi un om cunoscut, renunţând deci la un lucru câştigat, la acea stimă exagerată 47 Lucian Chişu

care se cheamă celebritate. Recazi în anoni‑ giile abisale, „pasionat de analiză – cum mat. E o suferinţă asta, pentru un om care a afirmă Eugen Simion – până la beţia ei”, cunoscut odată stima aceea de care vor‑ Nicolae Breban a scris excepţionale pagini beam. Dar şi asta e o nouă aventură şi, după de introspecţie și de fineţe a observaţiei. La aceea, anonimatul la Paris e altceva decât un rândul lor, eroii săi fac bună carieră de pro‑ simplu anonimat. Parisul e atât de mare, de povăduitori ai ideilor demiurgului de copleşitor, de august, de populat de atât de hârtie, fiinţa imaginară care prinde chip mari, atât de mari stafii culturale încât după înfăţișarea ...psihică a lui Nicolae aproape oricine, oricât de glorios, ar fi Breban, etalându‑se când scăpărători și anonim acolo.” În aceeași mărturisire, pro‑ viguroși, când adepţi ai unei morale insi‑ zatorul confirma că rămânea ,,un partener dioase, pătrunse de hedonismul pulsiunilor al romanului“, fapt probat, în continuitatea secrete, cu descinderi în straturile insonda‑ liniei tematice a începuturilor, de apariţia bile care se extind monstruos, ades întretă‑ volumelor Pândă și seducţie (1991), a tetralo‑ iate de eseuri dense în idei, unele de o giei Amfitrion (1994), a trilogiei Ziua și noap‑ clasică și muzicală limpiditate, altele tea (2001‑2007), a romanului Singura cale dându‑și transparenţa pe Apa Sâmbetei sau (2011), care aduc în prim‑plan aceeași a paradoxului formulat memorabil. Toate strălucită proză de observaţie și analiză, acestea sunt atuuri ale unui prozator devo‑ dublu direcţionată, adică asupra formelor tat formulei romanului total, de amplă de manifestare plurivalentă ale puterii, respiraţie și perpetuitate. Tema și eroul inclusiv în viaţa de cuplu, dar și în privinţa generic călătoresc mai departe, tot mai solului prozastic, proză îmbogăţită cu departe, în timp ce, printre trăiri, concepte experienţe narative noi în care aportul și discursuri analitice, cele două constante autorilor înainte amintiţi, ca și cel al roma‑ reapar obsesional ca un alter ego, dar cu nului european modern sunt evidente. Un aceiași indici matriciali, în toate ipostazele rafinat al analizei eului, tentat de psiholo‑ lumii – reale, psihice, relaţionale – din uni‑ 48 Singurătatea prozatorului de cursă lungă

versul înconjurător. În plus, opera lui astfel de situaţii pe marii învinși ai vieţii, Nicolae Breban se manifestă printr‑un fel de dar cel mai important fapt este că și aceștia fascinaţie, de fapt autofascinaţie a scrisului, impun, în timp, mai mult respect decât, să generatoare de logos până spre ultima zicem, au parte vânătorii de recompense Thule care, adăugată prezenţei autorului în ai/ale momentului, care își asociază, prin familia prozatorilor ardeleni reci și obiec‑ lobby, eficienţa trecătoarei lor celebrităţi. tivi, caracterizează cel mai fidel formula sa Nicolae Breban s‑a abandonat unei auctorială. aspiraţii pe care și‑o vede împlinită, aș Cei 80 de ani de viaţă aventuroasă îl spune, datorită eroismului său, manifestat găsesc pe Nicolae Breban aproape neschim‑ printr‑un uriaș efort de creaţie, prin bat biologic și spiritual. Adică foarte activ, perseverenţa cu care și‑a urmat vocaţia „în vână”, cum se mai spune, și îmbogăţit, artistică. Cu o tenacitate ades greșit cu trecerea timpului, de experienţele și înţeleasă, cu o încredere neţărmurită în datoriile vieţii, stând drept în faţa timpului propriile forţe și, de aceea, demnă de atenţia și a memoriei, ca un ultim reprezentant al generală, ambiţionare pe care am numit‑o seriei de nume ilustre exilate în lumea eroică, Nicolae Breban a oficiat în templul amintirilor. Părăsit de comilitonii și marii său cultul scrisului cotidian. El este săi prieteni de odinioară (Nichita Stănescu, romancierul prin excelenţă, teoreticianul Matei Călinescu, Grigore Hagiu, Cezar întors cu faţa spre lumea lăuntrică, univers Baltag, Ștefan Bănulescu, Gheorghe artistic din care vine spre contemporani cu Tomozei, Leonid Dimov, I. Negoiţescu), o singură preocupare, aceea a demnităţii obligat să consemneze atât de alarmanta literaturii, devotat slujită și explicată strângere a rândurilor, Nicolae Breban ni i‑a teoretic până la saţietate. Printre cei care readus în actualitate adeseori prin vocea cultivă aceleași idealuri, s‑a încetăţenit sau scrisul său, evocându‑le cu căldură și aproape impresia că toate discursurile lui comprehensiune existenţa de fiinţe, de Nicolae Breban se întorc asupra propriei oameni vii, „pipăibili cu mâna”. Articolele persoane, că orice subiect propus spre dez‑ și unele dintre volumele sale impregnate de batere ia turnura, în cazul lui Nicolae fapte, întâmplări, situaţii și evenimente con‑ Breban, a unei pledoarii orgolioase despre stituie texte de o autentică valoare memo‑ sine. La o privire mai atentă, acest „defect” rialistică. La fel, digresiunile din ultimele se referă la căutările perpetue ale prozato‑ sale apariţii editoriale, tot mai încărcate de rului de a stabili strategiile scriiturii în evocări și amintiri, readuc în prim‑planul raport cu marile modele pe care și le‑a actualităţii pleiada de personalităţi ale ani‑ asumat și în preajma cărora reflectează. lor ’60, acel grup de tineri frumoși și Discursurile sale conţin, în totalitatea lor, în inteligenţi, cum se văd în fotografii, alături subsidiar, dezbaterea despre cum se scrie de care și împreună cu ei, cu mulţi alţi un roman, cu trimiteri la șantierul Nicolae Breban puneau bazele unei noi contemplaţiilor și elaboraţiilor prozastice modernităţi și reluau ștafeta adevăratelor însoţite de acel suflu faustic specific creato‑ valori literare naţionale, despărţindu‑se rilor operelor de mari dimensiuni, în a căror tranșant de ideologia literară proletcultistă. desfășurare panoramică riști să te pierzi De aceea, în încheiere, s‑ar putea trage dacă nu urmezi liniile trasate cu mult timp concluzia că existenţa și creaţia lui Nicolae înainte, ale planului arhitectonic. Văd în Breban aparţin altui tipar decât cel augural această îndârjită pledoarie consacrată care însoţește și prefaţează orice naștere. esenţei artei literare, extinsă de‑a lungul Este, în plus, un adevăr că viaţa fiecăruia mai multor decenii, un gest apropiat de dintre semeni are, pe lângă propriul ei curs, eroismul acelora dispuși să renunţe la o reprezentare socială, constituită din ceea confortul existenţial moștenit ori dobândit ce cred și judecă alţii despre ea, în confor‑ și să‑l recuze în favoarea unei alte cauze, mitate cu atitudinile publice exemplare. Și alese de ei. Acestea fiind spuse, Nicolae arta își recrutează învingătorii și tot din Breban a câștigat, neîndoios, pariul cu sine. 49 Comentarii

Caius Traian DRAGOMIR* Reîntoarcerea la teologie Un manifest (I) Presiunea ştiinţei Abstract Dezvoltarea ştiinţei a complicat infinit lumea concretului empiric. În această condiţie, credinţa şi viziunea teologică devin modalităţi obligatorii ale elaborării unei autentice înţelegeri a lumii. Cuvinte‑cheie: teologie, revoluţia ştiinţifică, iluminism, religie, ateism

The development of the science has created an enormous complexity of the world of the immanent reality. In this condition the belief and the theological horizon become compulsory forms of the cre‑ ation of a true understanding of the empirical physical nature. Keywords: theology, scientific revolution, enlightment, religion, atheism

Hegel scria că, dacă toţi oamenii ar fi fără a se mai întrebuinţa în niciun alt dome‑ fost, fără excepţie, buni sau poate, mai niu şi fără a‑şi extrage temele gândirii din exact, perfecţi, ei s‑ar fi dovedit, în mod nicio altă sursă, atunci teologia ar fi fost un absolut, identici – nicio deosebire nu ar fi nonsens – textele Vechiului şi Noului Testa ‑ fost sesizabilă între ei. Lucrurile stau la fel ment ar fi reprezentat întregul grup de ele‑ în mai toate privinţele; dacă toţi apostolii ar mente ale cunoaşterii fiinţării celei mai înal‑ fi fost credincioşii lui Iisus în acelaşi mod şi te, de care omul avea nevoie şi prin care la un nivel de aliniere invariant, prea puţine avea atât semnificaţie, pe cât şi valoare, în lucruri ar fi fost de spus despre mărturiile actul de a şi‑l face propriu. Existenţa umană lor privind caracterul divin al lui Iisus. înseamnă atât contactul cu credinţa ce ne Nerecunoştinţa lui Petru, istoria vieţii de parvine de la profeţi şi apostoli – în calitate evanghelizare a popoarelor a lui Pavel, por‑ de creştini vom spune: prin intermediul tex‑ nind de la o condiţie aproape inacceptabilă tului biblic, în calitate de mărturie şi inspi‑ în lumea oamenilor, necredinţa lui Toma, raţie, datorate Duhului Sfânt –, cât şi cu‑ aspiraţia altora de a dobândi conducerea noaşterea pornită din trăiri, învăţăminte şi grupului ce a avut experienţa şi binecuvân‑ îndreptări omeneşti, datorate perceperii tarea apropierii de Maria, pentru a nu mai empirice a lumii, raţiunii ordonatoare a con‑ aminti de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, pe ceptului, intelectului şi imaginaţiei creatoa‑ când se întâlnesc în recunoaşterea Învierii – re a spiritului. Punerea în corelaţie a credin‑ inclusiv prin sinuciderea anticipată a lui ţei, venind prin îndrumarea şi îndreptarea Iuda –, confirmă actul divin suprem al cre‑ divină cu ansamblul conţinutului mintal, din ţei creştine şi al aplecării către omul că ‑ dat de prezenţa în lumea creaţiei – sau a ruia i s‑a promis salvarea de către Dum ne ‑ naturii – a fiinţei umane a făcut necesară zeul nostru ”a lui Abraham, Isac şi Iacob”. teologia. Apostolul Ioan, cel ce a aşezat în Dacă existenţa întru conştiinţă a oame‑ scris, în Noul Testament, a patra Evan ‑ nilor s‑ar fi redus la credinţa în textul biblic, ghelie, trei dintre Epistolele apostolice şi

* Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franţa, e‑mail: [email protected]. 50 Reîntoarcerea la Teologie

Apocalipsa, a fost supranumit Teologul, tocmai printr‑o creştere cantitativ enormă, între altele, şi spre a fi deosebit, în referirile dar deficitară ca bază a formei şi capacităţii curente, de Ioan Botezătorul. Teologia are de a descoperi adevăruri, grave goluri în nu doar un rol cognitiv, ci şi unul normativ. sistemul de ansamblu, pe care orice modali‑ Părinţii Bisericii, în perioada de la început a tate complexă de organizare intelectuală a creştinismului, mai exact, în primele secole conţinutului cunoaşterii trebuie să îl deţină care succed întrupării, învierii, precum şi şi să îl utilizeze. predicării lui Iisus, interpretează mărturiile În anii în care Biserica catolică a avut, în evanghelice, le dau semnificaţia, valoarea calitate de papă, pe Benedict al XVI‑lea, lor etică şi de cult. Iată dar că, în contactul acesta a publicat un volum amplu, apărut credinţei omeneşti cu lumea umană, nu iniţial în italiană şi franceză, apoi foarte doar înţelegerea textului biblic are de par‑ mult tradus, intitulat ”Iisus din Nazaret”. curs experienţa asocierii, dar şi a confruntă‑ Am simţit o reţinere în a citi acel studiu, rii ideilor, principiilor şi conceptelor, ci şi socotind că misiunea unui conducător al sistemul regulilor comportării, atitudinea Bisericii creştine, nu neapărat doar catolică, etică, forma exprimării atitudinii omului în nu este aceea de a face istorie, fie şi istorie faţa Divinităţii. christică; ea constă în faptul de a‑L mărtu‑ În cele ce urmează nu se va face nici apo‑ risi pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum logia teologiei, precum nici critica acesteia – ne parvine El, prin întruparea, predicarea, se va arăta doar că, la capătul unei evoluţii actele Sale, Sacrificiul Său pe Cruce şi Învie‑ lungi de milenii, epoca actuală este obligată rea Sa. Am început totuşi lectura cărţii, care la o reflecţie teologică, din perspectivă creş‑ m‑a convins, pe măsură ce am parcurs‑o, tină, din perspectivă monoteistă în general încheind‑o cu surpriza de a mă fi găsit în sau venind dinspre orice credinţă deistă ori, relaţie cu una dintre cele mai elevate, mai la limită, chiar şi ateistă –, pentru că toate nobile, mai exacte lucrări de teologie din celelalte domenii ale cunoaşterii prezintă, toate timpurile. Consider că de la scrierile 51 Caius Traian Dragomir

Sf. Augustin nu sunt multe realizări în teo‑ funcţie de condiţia şi charisma sa. Olivie logie de nivelul operei lui Benedict al XVI‑ Clement pune în evidenţă remarcabile con‑ lea. Pătrunderea reflecţiei marelui papă în tribuţii la concepţia teologică ortodoxă semnificaţiile cuvintelor lui Iisus, aşa cum aparţinând patriarhului român Iustinian ne apar acestea în Evanghelie, este incom‑ Marina – iată deci cum Dumnezeu, când parabilă – în plus însă, este corelată viaţa şi transmite oamenilor harul, nu ia în seamă predicarea lui Iisus Christos nu doar cu spaţiul politic în care se mişcă alesul său. spusele şi faptele profeţilor Vechiului Charisma patriarhului Teoctist, ca şi deschi‑ Testament, ci şi cu întreaga tradiţie cultura‑ derea sa empatică în relaţia umană – am lă a Orientului Antic – în această privinţă, trăit aceasta prin propria mea experienţă – a Benedict al XVI‑lea a mers pe un drum care fost infinită. Patriarhul Daniel este un mare putea fi extrem de periculos, permiţând să teolog, a cărui capacitate se constată în pară întreaga glorie a lui Iisus doar simplă aproape fiecare cuvânt al predicilor şi pas‑ modelare a unei istorii personale după toralelor sale. Papa Ioan‑Paul al II‑lea a reu‑ forma imaginară a unor simboluri generali‑ şit mai bine poate decât toţi predecesorii săi zate în cultură; în realitate însă, Benedict al din ultimele câteva secole să cupleze ideea XVI‑lea a arătat că Iisus a împlinit, prin teologică şi principiul umanist, politic şi misiunea Sa imanentă, terestră, nu numai istoric. cuvântul Duhului Sfânt, ”care a vorbit prin Cred totuşi că, excepţie făcând pentru fi ‑ proroci”, ci şi întregul aspiraţiei omeneşti neţea şi pătrunderea, fabuloase, ale lui către Dumnezeu, cu voinţa şi faptele Sale, Benedict al XVI‑lea, cel mai mare teolog al repetat dezvăluite oamenilor şi repetat modernităţii, în sensul cel mai larg al aces‑ neînţelese. tui ultim termen, a fost, prin capacitatea sa A face să avanseze teologia este, iată, o creativă, Pierre Teilhard de Chardin; poţi să sarcină a marilor conducători religioşi de fii sau să nu fii de acord cu tezele sale, dar care fiecare se achită aşa cum reuşeşte, în nimeni nu a dispus, din unghi teologic, de o 52 Reîntoarcerea la Teologie

integrare a întregii cunoaşteri aşa cum a întregul mod al raportării conştiinţei la făcut‑o el. lume. Se întâmplă însă că adevăratele pro‑ Ce a însemnat însă teologia de‑a lungul bleme rămân fără soluţie, în mult mai mare veacurilor? În textele părinţilor Bisericii, în măsură decât putea fi imaginabil din epoca ”Filocalie” şi în alte surse, în volumele milesiană a lui Thales ori pitagorică, preso‑ Sfântului Augustin, ceea ce se constată este cratică. Lumea văzută de filosofii greci, efortul de punere în acord cu Evangheliile a inclusiv de Aristotel, lumea lui Darwin, ideilor filosofiei etice elene şi greco‑latine. Galilei, Newton, Vesalius, în ultimă instan‑ La Conciliul din Niceea, din 325, convocat la ţă, chiar lumea lui Pasteur sau Edison avea iniţiativa şi după dispoziţia lui Constantin în vedere lumi simple; teoria ştiinţifică era cel Mare, actul teologic este unul de aşezare uşor de elaborat şi nimic nu împiedica în deplină conexiune a divinului şi umanu‑ imaginea unor determinisme deosebit de lui – Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, stricte. Ceea ce nu era totuşi uşor de stabilit deci Dumnezeu întrupat ca om şi Sfântul se dovedea a fi originea existentului, dar Duh sunt un singur Dumnezeu. Prin Toma acest subiect era ocolit prin valul enorm de d’Aquino şi scolastici, până la un William noutăţi concrete privind natura. În prima Ockham, între principiile credinţei creştine jumătate a secolului XX apar două dezvol‑ şi cele ale filosofiei aristotelice se stabileşte o tări, ambele spectaculoase, în ştiinţe: în pri‑ punte. Aristotelismul – până la dezvoltarea mul rând, datele experimentale mai sunt în Renaştere şi postrenaştere a ştiinţei, prin explicate doar pe seama unor teorii al căror Copernic, Galilei, apoi prin filosofie carte‑ aspect paradoxal şi straniu este deosebit de ziană, prin Francis Bacon – este considerat, pronunţat – apare teoria cuantică şi relativi‑ şi pe bună dreptate, ştiinţa însăşi a vremii, tatea, inclusiv în forma generală, a relaţiei aşa cum putea fi aceasta. Filosofia este con‑ materie‑spaţiu. În al doilea rând, complexi‑ siderată servitoarea teologiei – în aparenţă, lucrurile stăteau astfel, dar, în realitate, ceea tatea naturii şi, implicit, a materiei este ce se încerca era tocmai efortul de a nu lăsa fabuloasă şi nestăpânită. Pentru biologul teologia, reflecţia asupra Divinităţii realiza‑ sau medicul de astăzi, complexitatea unei tă pe seama Bibliei, să fie, să fi fost depăşită singure celule hepatice sau a unui neuron de filosofia şi ştiinţa Antichităţii elene şi ori fibră musculară depăşeşte complexitatea greco‑latine. Teologia se manifestă istoric pe care o percepea Darwin în întregul orga‑ prin protestantism – deci prin Martin nism uman, aşa cum putea fi acesta investi‑ Luther în prima jumătate a secolului XVI şi gat cu mijloacele epocii sale. Rezultatul a Jean Calvin, în aceeaşi perioadă. Problemele fost că, dacă oamenii de ştiinţă deveneau protestantismului sunt în esenţă etice, dar atei în mijlocul secolului XIX, în secolul XX, tind să nu accepte alte fundamentări decât îndeosebi fizicienii au devenit credincioşi, cele biblice. Într‑o anumită măsură are loc o religioşi. Nu orice formă de complexitate separare a gândirii teologice de toate cele‑ poate fi explicată prin întâmplare. Pe de altă lalte resurse ale raţionalismului. Acest pro‑ parte totuşi, în fizica teoretică, orice a deve‑ ces este reluat în neoprotestantismul elabo‑ nit posibil – teoriile acesteia au caracterul rat teologic şi, astfel, doctrinar îndeosebi în evident al unor deliruri voluntare. Ştiinţa secolul XIX. pare să eşueze în inexplicabil, pe de o parte, Începând din perioada Iluminismului, şi în fantasmagoric, pe de altă parte. din secolul XVIII şi până în prima jumătate Suntem în faţa obligaţiei de a prelua a secolului XX, ştiinţele fac progrese revolu‑ abordarea lumii de către Teilhard de ţionare. Tehnologiile noi evoluează încă mai Chardin într‑un mod nou, cu o mai profun‑ rapid. Ce se întâmplă în această ambianţă? dă aplicaţie asupra fenomenului natural, în Începând îndeosebi din perioada difuzării care însă ideea creatoare, fără să anuleze operei lui Charles Darwin şi, totodată, a ceea ce s‑a câştigat în ştiinţă, să nu fie negli‑ pozitivismului lui Auguste Comte, se ajun‑ jată, precum nici simplist, primitiv sau ge a se crede că ştiinţele pot rezolva nu doar inabil utilizată. Teologia, filosofia şi ştiinţa toate problemele practice ale omului, ci şi nu mai pot fi reciproc izolate. 53 Nicoleta SĂLCUDEANU* Ideea protocronistă şi avatarurile ei

Abstract Protocronismul reprezintă un concept lansat de comparatistul şi istoricul literar Edgar Papu, ce se înscrie în zona de idei şi ideologii estetice autohtoniste, indigeniste, cu accent pe precursoratul cultural. Ideea protocronismului este lansat de Edgar Papu, în 1974 , în revista "Secolul XX" , printr‑ un articol intitulat Protocronismul românesc, iar apoi este crescut și nuanţată , în cartea sa , Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (1977) . Conceptul demonstrat de Edgar Papu, în alt mod strălucit, susţine că protocronismul ia substanţă de la tensiunea dintre "forţele creative" ca "vectori de așteptări " și " forţele receptoare" ca vectori de "sincronizare prin imitaţie". Dacă prima idee este susţinută de intelectuali autentici, din păcate, mai târziu, acesta este confiscat de propagandiști ai regimului comunist, care, în ultima sa poziţie era de o coloraţie naţionalistă. Deci, protocronismul va extinde scopurile sale iniţiale care se încadrează în ridicol , transformarea de la un construct cultural într‑o caricatură ideologică, utilizat din motive de propagandă de regimul Ceaușescu, a fost în continuă căutare de legitimitate naţională. Cuvinte‑cheie: protocronism, Ceauşescu, comunism, propagandă

Protochronism represents a concept launched by the literary historian Edgar Papu, being part of the autochthonous, indigenist aesthetic ideas and ideologies, focusing on cultural forerunning events. The protochronist idea is launched by Edgar Papu, in 1974, in the „Secolul XX” magazine, through an article entitled Protocronismul românesc, and then it is augmented and nuanced in his book, Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (1977). The concept in otherwise brilliantly demonstrated by Edgar Papu, claiming that protochronism takes its substance from the tension between "creative forces" as "vectors of expectations" and "receivers forces" as vectors of "synchronization through imitation." If at first the idea is supported by gen‑ uine intellectuals, unfortunately later it is confiscated by propagandists of the Communist regime that in its last stance was of a nationalist coloration. So protochronism will expand its initial pur‑ poses falling into ridicule, turning from a cultural construct into an ideological caricature, used for propaganda reasons by the Ceausescu regime, which was in continuous search for national legiti‑ macy. Keywords: protochronism, Ceauşescu, communism, propaganda

Protocronismul reprezintă un concept tistă şi se înrudeşte cu întreaga constelaţie lansat de comparatistul şi istoricul literar tradiţionalistă interbelică ce cuprinde popo‑ Edgar Papu, ce se înscrie în zona de idei şi ranismul, sămănătorismul, gândirismul sau ideologii estetice autohtoniste, indigeniste, extrema dreaptă culturală interbelică. Insta ‑ cu accent pe precursoratul cultural. Pe linie u rarea regimului comunist de tip sovietic va istorică, se trage din ideea specificului zădărnici, timp de mulţi ani, orice referire la naţional promovată încă din epoca paşop‑ ideea naţională, lucru ce va deveni posibil

* Institutul de Cercetări Socio‑Umane “Gheorghe Şincai” din Târgu Mureş, Academia Română, e‑mail: [email protected] 54 Ideea protocronismului şi avatarurile ei

doar în urma dezgheţului ideologic, după turile mari ale lumii. Resimţind sincronia ca cum remarcă Mircea Martin în substanţialul vector insuficient pentru propulsia culturii său studiu, Cultura română între comunism şi române către cea universală, vorbind des‑ naţionalism. Acesta indică reluarea, din par‑ pre „blestematul complex de inferioritate”, tea autorităţilor, a discursului de tip naţio‑ Papu se referă la „conştiinţa retardatară” ce nal, odată cu emanciparea statului român ar plasa cultura română într‑un raport anci‑ de sub tutela sovietică directă. Revenirea lar cu celelalte culturi. Demonstraţia sa este discursului naţional în intervalul aprilie una seducătoare, Edgar Papu – discipol al 1964‑iulie 1971 e înregistrată de critic ca „o lui Tudor Vianu – fiind unanim recunoscut detensionare, ca o slăbire a teribilei «vigi‑ pentru înalta sa erudiţie şi fineţe intelectua‑ lenţe» revoluţionare, ca o liberalizare şi lă. Un foarte nuanţat şi subtil portret îi face chiar ca un început de eliberare”, iar reveni‑ fiul maestrului său, Ion Vianu, în volumul rea ideii naţionale „a reprezentat o deschi‑ memorialistic Amor intellectualis. Ideea anti‑ dere nesperată (...) a orizontului intelectual, cipaţiei şi precursoratului în cultura româ‑ cultural, social”. Un prim semnal pe linie nă, înainte de a căpăta proporţiile groteşti, protocronistă – după cum şi‑l arogă autorul caricaturale din faza lui ultimă, nu este însă său, consemnat ca atare în substanţialul său exclusiv monopolul protocroniştilor. Se ştie „dosar” dedicat fenomenului de către că critici din tabăra antiprotocronistă au Alexandra Tomiţă – îl reprezintă articolul practicat asemenea racursiuri. Pe lângă lui Dan Zamfirescu, Tradiţia ca „durată” a moda structuralismelor şi altor „isme”, exis‑ istoriei şi culturii naţionale, apărut în noiem‑ ta în istoria literară şi o tendinţă speculati‑ brie 1967 în „Contemporanul”. La reedita‑ vă, un joc intelectual eseistic estetizant, în rea articolului din 2003, autorul său pretin‑ care libertatea interpretării putea duce la de că „a dat semnalul reintroducerii noţiu‑ lecturi retroactive care aşezau operele mai nii şi ideii de «tradiţie», tratate cu adversita‑ vechi într‑o aură specială, nouă, din per‑ te implacabilă sub dictatura «realismului spectiva timpului prezent. Din tabăra socialist»”. Un alt semnal identificat de adversă, lecturi de asemenea speţă au prac‑ Alexandra Tomiţă ca „foarte aproape, cro‑ ticat nu doar Eugen Negrici, postulând nologic, de anul de naştere al protocronis‑ „expresivitatea involuntară”, sau Nicolae mului” a fost articolul din „România litera‑ Manolescu, prin metoda sa de lectură din ră” (1973), Pe când ora literaturii române?, Istoria critică.... În prima sa etapă, girat de publicat de Paul Anghel, în care se „prefi‑ anvergura intelectuală a părintelui său, gurează câteva accente pe care le vom regăsi ideea protocronistă va atrage de partea sa în retorica protocronistă”. Ideea protocro‑ un număr semnificativ de intelectuali „inte‑ nistă în sine este lansată de Edgar Papu prin resaţi – după cum remarcă Alexandra articolul Protocronismul românesc din revista Tomiţă – de noua perspectivă”, printre care „Secolul XX” (1974), reluat şi nuanţat prin Al. Duţu, Mihai Drăgan, I. Constantinescu, studii de caz, nu întotdeauna convingătoa‑ Adrian Marino, Nicolae Balotă, M. re, în volumul Din clasicii noştri. Contribuţii Ungheanu, Marin Mincu, Dan Zamfirescu, la ideea unui protocronism românesc (1977). Ovid. S. Crohmălniceanu, care vor comenta Conceptul, în demonstraţia altfel strălucită sau chiar îmbrăţişa această viziune. Trebuie a lui Edgar Papu, îşi edifică substanţa pe remarcat că toţi aceştia sunt oameni ai scri‑ tensiunea dintre „forţele creatoare” ca „vec‑ sului sau/şi universitari. De altfel, în paralel tori ai anticipărilor” şi „forţele receptoare” şi deloc în ostilitate cu teoria protocronistă, ca vectori ai „sincronizării prin imitaţie”. Constantin Noica se lansează în recuperarea Fără să se opună până la urmă sincronismu‑ superiorităţii autohtone faţă cu valorile lui, aşa cum a fost postulat de E. Lovinescu, occidentale, dezvoltând o retorică înrudită considerat în final ca fiind chiar în comple‑ ideii protocrone promovate de Papu. Cei mentaritate cu acesta, protocronismul ca doi erudiţi împărtăşesc idei apropiate, o precursorat cultural ar reprezenta o mai amiciţie împărtăşită şi un destin comun, justă raportare a culturii române faţă de cul‑ ambii fiind victime ale puşcăriei comuniste. 55 Nicoleta Sălcudeanu

Aşa cum remarcă Alexandra Tomiţă, în etapa inaugurală, protocronismul manifestă „tendinţa de rafinare a discursului” prin speculaţii lingvistice şi metaforice, „prin «captarea» şi prelucrarea unor elemente de filosofia limbajului (posibil sub influenţă noiciană, model apropiat şi revendicat intens de autohtonişti)”. Cercetătoarea remarcă anumite puncte de apropiere şi cu Mircea Eliade, fiindcă nici Papu, nici Noica, nici Eliade nu sunt insensibili la cântecul de sirenă naţionalist, subiectul prezentând „încă numeroase puncte de tensiune”, făcând parte din tabuurile ce ţin de „rubrica «subiecte delicate»”, din cauză că, „pentru marea majoritate a publicului mediu culti‑ vat din România, cele două figuri emană consistenţa şi aerul de intangibilitate ale unor brand‑uri culturale”. Ideea de exem‑ plaritate a savantului Eliade este atent între‑ ţinută, iar „Noica, deşi mai puţin cunoscut în exterior, se bucură la noi de o senină pos‑ tumitate, graţie curentului de opinie creat şi menţinut mai ales de unii dintre foştii săi de Adrian Marino într‑un eseu din 1992 sau discipoli”. În privinţa acestora, A. Tomiţă de Gheorghe Grigurcu în eseul publicat în subliniază faptul că, „Deşi oponenţi ai „Convorbiri literare” şi preluat în revista naţionalismului şi autarhizării culturale a „22” în 2003. În aceeaşi ordine de idei, inte‑ ţării, noicienii nu au fost totuşi antiproto‑ resantă este şi demonstraţia lui Gabriel cronişti propriu‑zişi; disputa dintre ei şi Andreescu din cartea sa Cărturari, opozanţi partizanii autohtonismului viza mai ales şi documente. Manipularea arhivei securităţii. pretenţiile acestora de a şi‑l anexa pe Cert este că protocronismul a stârnit nu Constantin Noica”. Fără să‑şi propună să doar în epocă, dar şi după căderea comu‑ tranşeze „chestiunea anexării sau adeziunii nismului, controverse aprinse privind aria lui Eliade şi a lui Noica la teza indigenistă”, sa de influenţă şi capilaritatea sa. În orice Tomiţă nu poate nega că „protocronismul caz, din momentul în care se îndepărtează avea şi mari prieteni – iar nume precum tot mai mult de speculaţia filosofică şi îşi Noica şi Eliade, încă de pe atunci cristali‑ părăseşte aparenţa şi substanţa culturală, în zându‑se în mituri culturale identitare, nu „etapa matură” sau „faza doctrinară”, cum puteau să lipsească de pe lista amiciţiilor o denumeşte Alexandra Tomiţă, ideea pro‑ onorante, invocate cu stăruinţă”. Apoi, „Din tocronistă îşi va lărgi nepermis aria de apli‑ partea amândurora au existat (cel puţin) cabilitate, căzând în ridicol, devenind, ambiguităţi de angajament şi raportare la dintr‑un construct cultural, un instrument regimul comunist din România, care lasă ideologic caricatural, confiscat şi folosit din încă destul spaţiu pentru interpretări con‑ raţiuni de propagandă de către regimul tradictorii”. Ilustrativ în acest sens, prin ceauşist, aflat în continuă căutare de legiti‑ amploarea pe care au căpătat‑o ecourile lui, mitate naţională. Grupului iniţial sau, mai este serialul Cultura română între comunism şi degrabă, la ceea ce mai rămâne din el, se vor naţionalism, publicat în revista „22” de alătura o serie de indivizi din presa aservită Mircea Martin (2002‑2003), care a stârnit o regimului care vor trivializa şi vor compro‑ dezbatere aprinsă iniţiată de discipolii noi‑ mite orice valenţă culturală a ideii de proto‑ cieni, dar şi punctele de vedere exprimate cronism. Nu se ştie dacă sau în ce măsură 56 Ideea protocronismului şi avatarurile ei

Edgar Papu a fost conştient de deturnarea (vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi acestui demers cultural, legitim ca oricare membru al Comitetului Executiv al Comite ‑ altul, către unul propagandistic. Un even‑ tului Central al PCR), a lui Gogu Rădulescu. tual răspuns l‑ar putea da portretul realizat Scriitorii par a fi fost folosiţi ca instrumente de Ion Vianu, cel care extrage imaginea ale reglărilor de conturi din interiorul comparatistului din negura unor descifrări Partidului Comunist. De altfel, Rădulescu improvizate, nedocumentate, schematice se va implica direct în acest război, prin sau pur şi simplu răuvoitoare. În această publicarea unui articol incendiar în „fază doctrinară”, ideologii fervenţi şi „România literară”, nr. 42 din 16 octombrie uneori furioşi ai protocronismului vor fi 1986, intitulat Profesorii mei de limba şi litera‑ Dan Zamfirescu, Artur Silvestri, Corneliu tura română, în care, evitând cu diplomaţie Vadim Tudor, Eugen Barbu, Dan Ciachir, punerea în discuţie a naţionalismului pro‑ Constantin Sorescu, Ilie Bădescu, Paul movat de către regimul ceauşist, critică Anghel, Dumitru Bălăeţ, Ion Coja, Mariana virulent poziţiile indigeniste, vizând, pe de Brăescu, Fănuş Băileşteanu, Ioan Alexan ‑ o parte, aripa protocronistă externă, repre‑ dru, Eugen Florescu, Ion Lăncrănjan, Ion zentată de grupul de la Roma al lui Iosif Gheorghe, Nicolae Dragoş, Ilie Purcaru, Constantin Drăgan, coagulat în jurul publi‑ Vasile Vetişanu, Pompiliu Marcea ş.a. caţiei „Noi, tracii”, iar pe de altă parte, pe Principalele publicaţii unde aceştia îşi expri‑ neaoşiştii de la „Luceafărul” şi „Săptă ‑ mau opiniile şi doctrina erau „Luceafărul”, mâna”. El opune imaginea luminoasă a iluş‑ „Săptămâna”, „Scânteia tineretului” şi trilor săi profesori din liceu „năstruşnicelor „Suplimentul literar şi artistic al Scânteii teorii ale diletanţilor”, acuzând provinciali‑ tineretului”. De la aceste tribune vor lansa zarea culturii române prin constructul ridi‑ atacuri la adresa scriitorilor, oamenilor de col al protocroniştilor, nu altceva decât rod cultură „europenişti”, afiliaţi celorlalte al „imaginaţiei nesăbuite a unor ipoteze reviste de cultură, în special arondaţi revis‑ niciodată verificabile ştiinţific”. G.R. consi‑ tei „România literară” şi sprijiniţi, în bună deră că „Această anexare precursoare” parte, de Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Cele apare ca „scandalos frauduloasă, consti‑ două tabere se vor aşeza în poziţie de beli‑ tuind o tratare în diviziune a unor mari per‑ geranţă, iar ca „mediator” este chemat, în sonalităţi tutelare”. La rândul său, Edgar câteva rânduri, însuşi şeful statului, Nicolae Papu va răspunde atacului din „România Ceauşescu. Precum se vede, concurenţa nu literară”, dar i se refuză tipărirea acestui se limitează la diferende de ordin cultural, răspuns, cum reiese dintr‑o scrisoare a sa estetic, ci vizează mai ales poziţiile de pute‑ din decembrie 1986, adresată Suzanei re din interiorul breslei scriitoriceşti, cău‑ Gâdea, ministru al Culturii pe vremea tând să acapareze pârghiile instituţionale. aceea, scrisoare ce va fi făcută publică abia Protocroniştii vor ataca cu furie mai ales după 1989, în „Noua revistă română”, serie conducerea Uniunii Scriitorilor, unde nu nouă, nr. 5 din august 1996. Papu acuză reuşiseră să acceadă şi care era reprezentată caracterul „fantezist” şi „arbitrar” al critici‑ de aripa europenistă, sincronistă a lumii lor aduse de Rădulescu şi reclamă refuzul literare. Aceasta era socotită, în tabăra pro‑ publicării dreptului său la replică. Acesta va tocronă, încarnarea cea mai evidentă a con‑ apărea totuşi, dar nu în ţară, ci la Editura ştiinţei retardatare, animată de un păgubos Nagard a lui Iosif Constantin Drăgan, sub reflex mimetic fanariot şi de oportunism forma unui grupaj de răspunsuri la atacuri‑ cosmopolit. E de observat aici că ambele le antiprotocroniste, purtând un titlu lung şi tabere se bucurau de sprijin din partea auto‑ bombastic: Originea limbii şi a neamului româ‑ rităţilor comuniste. Dacă despre tabăra pro‑ nesc. Răspunsul generaţiei tinere la recrudes‑ tocronistă se presupunea că este protejată cenţa vechii gărzi dogmatice din ţară. O undă de de cabinetul Elenei Ceauşescu, celebrul şoc produsă în cultura noastră la 2500 de ani de „cabinet 2”, tabăra antineaoşistă e patronată la prima atestare documentară a traco‑geto‑daci‑ de figura importantă, prin funcţiile deţinute lor. Câteva articole şi scrisori din portofoliul 57 Nicoleta Sălcudeanu

redacţiilor „Luceafărul”, „România literară”, cordiei în lumea culturală, chiar de trădare „Convorbiri literare” şi „Săptămâna”. Opiniile şi «terorism cultural»”. Dacă disputa tradi‑ lui G. Rădulescu sunt combătute de pe pozi‑ ţie‑modern, în faza sa de degenerescenţă ţiile tracomaniei, invocate fiind spiritele propagandistică, nu reprezintă altceva tutelare ale lui B.P. Hasdeu şi Vasile Pârvan. decât trivializarea oricărei forme de dialog Dacă teoria neaoşistă beneficia de sprijin cultural, nu este mai puţin adevărat că, în din afară prin I.C. Drăgan, partida europe‑ etapa sa de cristalizare teoretică, beneficia nistă îşi găsea sprijin extern în vocile autori‑ de o anume legitimitate culturală. Cert este zate ale postului de radio Europa Liberă, că nu se poate trage o linie care să despartă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Există negrul de alb. Protocronismul, dar mai ales astfel o simetrie atât în ce priveşte sprijinul constructul cultural iniţiat de Edgar Papu extern, cât şi în privinţa unei anumite pro‑ trebuie judecate în toată complexitatea lor, tecţii din partea autorităţilor comuniste. iar în această ordine de idei, observaţia lui Între Europa Liberă şi revistele „Lucea‑ Mircea Iorgulescu din volumul Critică şi fărul” şi „Săptămâna” au loc schimburi de angajare, privind o realitate generică, este de replici extrem de dure, unele intervenţii reţinut: „«Tradiţionaliştii» din cultura protocroniste depăşind cu mult pragul tri‑ română – personalităţile, nu epigonii – sunt vialului. Aici trebuie menţionat atacul lui departe de a fi fost partizanii stagnării, ai Artur Silvestri, publicat în serial în încremenirii în forme de viaţă socială şi spi‑ „Luceafărul” sub titlul Pseudocultura pe unde rituală dispărute ori pe cale de dispariţie, scurte, preţ de 130 de numere, în intervalul după cum «modernizatorii» nu proclamă decembrie 1982‑noiembrie 1985, precum şi ruptura absolută cu ceea ce i‑a precedat, în campania din „Săptămâna”, din prima numele unui «nou» irealist, utopic, iluzoriu; jumătate a anului 1982, folosindu‑l ca pre‑ deosebirile ţin mai mult de soluţiile preco‑ text pe Ion Caraion. Ar mai fi de menţionat nizate, dar şi acestea au un numitor comun abjectul atac din „Flacăra” al lui Ion în existenţa nemulţumirii faţă de starea pre‑ Lăncrănjan, Căţeaua, îndreptat asupra zentă şi în raportarea la o realitate pe care şi Monicăi Lovinescu, dar şi numeroase ata‑ unii, şi alţii o consideră aptă de transfor‑ curi publicate de Eugen Barbu, C.V. Tudor, mări. Este vorba şi acum de personalităţile Ion Dodu Bălan, Dan Ciachir, Vasile proeminente ale celor două tendinţe, nu de Nicolescu, Dan Zamfirescu, Pompiliu spiritele diletante, de mărunţii însoţitori fra‑ Marcea ş.a. O particularitate demnă de sem‑ zeologici, bombastici şi găunoşi, de Miticii nalat, observată de Alexandra Tomiţă, este oricărei dispute culturale, gata oricând fie aceea că atacurile protocroniştilor sunt să excomunice, fie să pactizeze”. împănate cu texte apărute în publicaţii din străinătate sau cu citate din emisiunile Repere bibliografice: Paul Anghel, Pe când ora Europei Libere, fapt ce ridică o anumită sus‑ literaturii române?, „România literară”, 6 sep‑ piciune privind provenienţa acestora din tembrie 1973; Edgar Papu, Protocronism româ‑ nesc, „Secolul 20”, nr. 5‑6, 1974; I. Con ‑ arhivele poliţiei secrete. Potrivit observaţii‑ stantinescu, Caragiale şi începuturile teatrului lor Alexandrei Tomiţă, preluând ipoteza lui modern, Bucureşti, 1974; I. Constantinescu, Katherine Verdery, „Pe măsura adâncirii cri‑ Moştenirea modernilor. Eseuri de literatură com‑ zei economice, politice şi sociale a României parată, Iaşi, 1975; Dan Zamfirescu, Istorie şi ceauşiste, în anii ´80 sporeşte violenţa lin‑ cultură, Bucureşti, 1975; Paul Anghel, Nouă gvistică din discursul autohtonist”, iar arhivă sentimentală, Bucureşti, 1975; Pompiliu argumentele sale părăsesc definitiv terenul Marcea, Naţional şi universal, Bucureşti, 1975; polemicii culturale, recurgând la „arme pre‑ Ilie Purcaru, România – convergenţe la univer‑ sal, Bucureşti, 1975; Solomon Marcus, Din cum calomnia, culpa de natură politică, ata‑ gândirea matematică românească, Bucureşti, curile la persoană, răstălmăcirea unor afir‑ 1975; Edgar Papu, Din clasicii noştri. maţii ale adversarilor, acuzaţiile de nepa‑ Contribuţii la ideea unui protocronism românesc, triotism, de promovare a nonvalorii, de eli‑ Bucureşti, 1977; Protocronism şi sincronism, tism, de diversionism, de întreţinere a dis‑ masă rotundă, partea a doua, cu P. Anghel, 58 Ideea protocronismului şi avatarurile ei

Ov. S. Crohmălniceanu, Pompiliu Marcea, Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, Edgar Papu, M. Ungheanu, „Luceafărul”, I şi 1993; Katherine Verdery, Compromis şi rezis‑ II, 8 şi 15 octombrie 1977; Protocronism şi sin‑ tenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucu‑ cronism, masă rotundă, P. Anghel, Ov. S. reşti, 1994; Monica Lovinescu, Posteritatea Crohmălniceanu, Nicolae Dragoş, Pompiliu contemporană. Unde scurte III, Bucureşti, 1994; Marcea, Solomon Marcus, Edgar Papu, M. Monica Lovinescu, Est‑Etice. Unde scurte IV, Ungheanu,”Luceafărul”, I şi II, 4 şi 11 noiem‑ Bucureşti, 1994; Virgil Ierunca, Dimpotrivă. brie 1978; Petru Poantă, Protocronism sau sin‑ Polemici, Bucureşti, 1994; Gabriel Liiceanu, cronism?, „Steaua”, nr. 10, octombrie 1977; Epistolar, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Marin Mincu, Pentru o nouă conştiinţă de sine Bucureşti, 1996; Adrian Marino, Politică şi a literaturii române, I şi II, „Viaţa studenţeas‑ cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, că”, 4 octombrie 1977; I. Constantinescu, 1996; Norman Manea, Despre clovni: dictatorul Implicaţii în istoria literară românească, Al. şi artistul, Cluj‑Napoca, 1997; Gheorghe Duţu, Compararea culturilor, „Luceafărul”, 29 Grigurcu, E. Lovinescu între continuatori şi octombrie 1977; Nicolae Balotă, Sincronism‑ uzurpatori, Bucureşti, 1997; Alexandra protocronism, idei forţă, „Luceafărul”, 12 Laignel‑Lavastine, Filozofie şi naţionalism. noiembrie 1877; Al. Dima, De la universalis‑ Paradoxul Noica, Bucureşti, 1998; Cezar Paul‑ mul lui Heliade..., „Luceafărul”, 19 noiembrie Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, 1977; I. Constantinescu, De ce protocronismul?, reacţii din presa anului 1998, antologie, Piteşti, „Ateneu”, nr. 12, 1977; Adrian Marino, 1999; Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Protocronism, pancronism, sincronism, Paul 1960‑1980, 2, Bucureşti, 2001; Ştefan Aug. Constantin, Pentru o istorie generală a culturii Doinaş, Protocronismul recurent, „22”, nr. 35, româneşti, Mihai Drăgan, Contribuţie reală la 2001; Paul Anghel, O istorie posibilă a literatu‑ valorile umanităţii, „Luceafărul”, 17 decem‑ rii române. Modelul magic, Timişoara, 2002; brie 1977; Personalitatea culturii române, sem‑ Florin Mihăilescu, De la proletcultism la pos‑ nează Gh. Achiţei, Al. Duţu, Solomon tmodernism (o retrospectivă critică a ideologiei Marcus, Mihai Milca, Vladimir Tismăneanu, literare postbelice), Constanţa, 2002; Dan „Amfiteatru”, nr. 11, 1977; Colocviu naţional Zamfirescu, Cultura română – sinteză europea‑ de critică, Dan Hăulică, Când a propus acest nă, Chişinău, 2002; Mircea Martin, Cultura colocviu..., „România literară”, 22 decembrie română între comunism şi naţionalism, revista 1977; I. Buduca, Protocronismul o falsă polemi‑ „22”, septembrie 2002‑iunie 2003; Monica că, „Convorbiri literare”, 2 februarie 1978; Al. Lovinescu, Jurnal 1990‑1993, Bucureşti, 2003; Dobrescu, Critică şi fantezie, „Cronica”, 28 Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură (1955‑2003), aprilie 1978; Alexandru Duţu, Cultura română Bucureşti, 2003; Ilie Bădescu, Sincronism euro‑ în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, pean şi cultură critică românească, Cluj‑Napoca, 1978; Al. Dobrescu, Foiletoane, Bucureşti, 2003; Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi rea‑ 1979; Dan Zamfirescu, Via Magna, Bucureşti, lităţi europene. Jurnal intelectual, ediţia a doua, 1979, p. 109‑294; Andrei Pleşu, Rigorile ideii Iaşi, 2004; Edgar Papu, Interviuri, ediţie îngri‑ naţionale şi legitimitatea universalului, „Secolul jită de Ilie Rad şi Graţian Cormoş, Cluj‑ 20”, 1981, 1‑3; Mircea Iorgulescu, Critică şi Napoca, 2005; Denis Deletant, România sub angajare, Bucureşti, 1981, 28‑29; Mihai regimul comunist, ediţia a doua revăzută, Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 2006; Alexandra Tomiţă, O istorie Bucureşti, 1982; Edgar Papu, Motive literare „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, româneşti, Bucureşti, 1983; Corneliu Vadim Bucureşti, 2007; Ion Vianu, Amor intellectua‑ Tudor, Istorie şi civilizaţie, Bucureşti, 1983; lis. Romanul unei educaţii, Iaşi‑Bucureşti, 2010; Dan Zamfirescu, Accente şi profiluri (1963‑ Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă 1983), Bucureşti, 1983; Mihai Ungheanu, (O cercetare transdisciplinară a civilizaţiei româ‑ Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985; Adrian ne moderne), ediţia a doua revăzută şi adăugi‑ Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei. Eseuri asupra tă, Bucureşti, 2013; Adrian Dinu Rachieru, spiritualităţii româneşti, Timişoara, 1985; Literatură şi ideologie (eseuri), Timişoara, 2013; Gheorghe Rădulescu, Profesorii mei de limba şi Alte dezbateri în presă privind protocronis‑ literatura română, „România literară”, nr. 42, mul: ”România literară”, nr. 10, 32, 35, 51, 16 octombrie 1986; Corneliu Vadim Tudor, 1977, „Luceafărul”, nr. 41, 42, 44, 46, 47, 51, Mândria de a fi român (eseuri, recenzii, medalioa‑ 1977, 43, 44, 1978, „Amfiteatru”, nr. 11, 1977; ne), Bucureşti, 1986; Ilie Purcaru, Literatură şi „Săptămâna”, nr. 574, 1981, 593, 1982, naţiune, Bucureşti, 1986; Solomon Marcus, „Flacăra”, nr. 3, 5, 1982, SLAST, nr. 26, 27, Invenţie şi descoperire. Eseuri, Bucureşti, 1989; 1982, „Scânteia”, nr. 5, 1984. 59 Marian BARBU* Eminesciana Punctul de întâlnire … Abstract Autorul comentează volumul lui Tudor Nedelcea, Eminescu..., care reuneşte studii despre creaţia eminesciană mai puţin cunoscută: cugetarea sacră, istoricul, socialismul, relaţia sa cu Macedonski, realsemitismul, Shakespeare în viziunea sa, avatarele tipăririi manuscriselor eminesciene de către Eugen Simion etc. Cuvinte‑cheie: Eminescu, Macedonski, E. Simion, Shakespeare, realismul, manuscrise emines ‑ ciene, naţional şi universal, confluenţe spirituale.

The author comments on the volume Tudor Nedelcea, Eminescu..., which brings together studies about Eminescu's work less known: tantric contemplation, history, socialism, its relationship with Macedonski, the realsemitism, Shakespeare in his view, the avatars of Eminescu’s printing by Eugen Simion etc. Keywords: Eminescu, Macedonski, E. Simon, Shakespeare, realism, Eminescu’s manuscripts, national and universal, spiritual confluences

Anul 2013 a reprezentat pentru cercetă‑ cele 28 de referinţe privitoare la cugetarea torul craiovean Tudor Nedelcea o împlinire marelui scriitor, deopotrivă gânditor şi crea‑ editorială deplină, nu în spaţiul Olteniei, în tor, vizionar european. Ele zăbovesc, în care s‑a aşezat de câteva decenii, ci în acela văzul tuturor, tematic şi ideatic, pentru ca al Bucureştiului şi al Iaşului. Eminescu să rămână o permanenţă nedis‑ În Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru torsionată, oricâte priviri chiorâşe l‑ar Ştiinţă şi Artă (sub diriguirea ştiinţifică a însoţi. acad. Eugen Simion) i‑a găzduit un periplu Cel de al doilea volum are ca referent ofi‑ de comentarii eminesciene, în format B5, cial o oglindă retrovizoare a istoricului lite‑ reunind 630 de pagini şi intitulat (cum alt‑ rar care este Tudor Nedelcea. Textelor din fel?) Eminescu (prefaţă: acad. Mihai Cim‑ volumul ieşean, Confluenţe spirituale, edito‑ poi; cuvânt înainte: Theodor Codreanu; rul i‑a aplicat sintagma „publicistică şi eseu postfaţă: Victor Crăciun), ediţia a II‑a apă‑ contemporan”. Aşa se explică prezenţa unor rând la doar câteva luni, în 2014, la Iaşi, referinţe, studii de caz tematic, care se regă‑ revăzută şi adăugită, la TipoMoldova sesc sub acelaşi limbaj în ambele volume. (colecţia „Opera Omnia. Patrimoniu”). Noi socotim că atunci când vrem să‑l Iar în Iaşi, sub oblăduirea unui preţuitor ferim pe Eminescu – Omul şi Opera lui de de valori naţionale, Aurel Ştefanachi, s‑a intemperiile timpurilor, mai ales politice, de tipărit, în acelaşi format B5, 312 pagini. toate culorile, textele critice despre creaţia În primul volum, indicat prin simbolul eminesciană trebuie să circule fără zăbavă, tutelar Eminescu, se desfăşoară exclusiv ca o redeşteptare naţională.

* Prof. dr. , critic şi istoric literar craiovean 60 Eminesciana

În 2005, Tudor Nedelcea a publicat cartea evreilor a reprezentat, pentru români, un intitulată ca un avertisment dat tuturor permanent model de chibzuinţă în existenţa celor care insinuau risipirea istoricului lite‑ lor; datorită organizării judicioase în bresle rar în varii preocupări mai ales olteneşti că, negustoreşti, ei au rămas tot pe atât de suciţi pentru aprofundarea Operei eminesciene, se în relaţiile omeneşti. cuvin alte metode de lucru şi din altă per‑ Tudor Nedelcea avea în Eminescu discul spectivă, cel puţin europeană şi, în final, de foc al bunei‑voinţe şi al toleranţei popo‑ universală. Numai că Tudor Nedelcea înce‑ rului român, pe principiul ferm, inalienabil, puse mult mai devreme să‑şi dezvolte foaia însă al nostru – în ţara mea te respect, până de parcurs a vocaţiei sale pentru viaţa şi la a te face egalul meu, în toate cele ale vie‑ opera lui Eminescu. ţii terestre, dar nu mi te sui în cap, nu‑mi Cum în 1990 libertatea de gândire des‑ atenta la credinţa ortodoxă ca tu să‑mi fii pre Eminescu se instalase peremptoriu, nu stăpân. Lasă‑mă să‑mi moştenesc vatra stră‑ numai în România, ci şi la fraţii noştri de moşească, păstrată în cultura de veacuri. peste Prut, în ciuda mai multor piedici Cum Eminescu s‑a născut şi a crescut în văzute şi nevăzute, profesorul Nedelcea a vecinătatea evreilor, atât în ţară, cât şi în îndemnat (olteneşte) şi a publicat (în 1991) o Imperiu, observând din interior mişcarea excelentă carte de atitudine... politică, inti‑ literelor în Iaşi, s‑a simţit vexat când a con‑ tulând‑o tranşant: Eminescu împotriva statat devieri de la realitatea înţelegerii, fie socialismului. şi tacite. Ba, stăruind avizat în arhive şi în Fondul Dacă în poezie se găsesc doar fulguraţii Eminescu, informându‑se în multe biblioteci de atitudine – specia literară ca atare nu per‑ din ţară, Iaşi, Cluj, chiar Craiova, dar mai mitea, mai cu tărie se „calmează” odihnitor ales în bibliotecile din Bucureşti, din spaţiul în Doina –, în gazetăria de la Timpul, stilul Bibliotecii Academiei Române, vor lua dru‑ publicistic zburdă în voie, în unele articole, mul tiparului cele 17 volume ale operei de chiar cu nonşalanţă. aur eminescian. De la aceste surse, unele Omul de reală cultură, orientat cu stăpâ‑ existente în biblioteca sa,Tudor Nedelcea şi‑ nire în limba germană, din fragedă şcoală, a brevetat (în creştere) eseurile şi comenta‑ sporindu‑şi nemilos gândul prin studiile de riile următoare, de mare cinste morală, pil‑ la Viena şi Berlin, Eminescu s‑a apropiat duitoare: în 1994 – Eminescu şi cugetarea convins de savantul Mozes Gaster (1856‑ sacră (două ediţii), Eminescu – apărătorul 1939). În ceasuri târzii, ambii citeau şi desci‑ românilor de pretutindeni (1995), frau manuscrise vechi româneşti, multe Eminescu – istoricul (1998) și abia în 2005 pasaje fiindu‑i de folos marelui cărturar punctul pe un i a venit înflorat şi greu, pentru Crestomaţia sa. nedezminţit sau cumva şovăielnic. Deloc Prietenia celor doi a căpătat o linie con‑ declarativ, după atâtea însemne de evaluare secventă („Am devenit foarte intim cu a creaţiei eminesciene – politic, istoric, de uni‑ Eminescu şi l‑am vizitat adesea”), încât Poetul tate a tuturor românilor, de reliefare a orizontu‑ i‑a împrumutat unele manuscrise. Zice lui de gândire eminesciană –, fiind în cunoş‑ Mozes Gaster: „Odată mi‑a dăruit unul, conţi‑ tinţă de cauză dreaptă nu numai pentru nând toate minunile Fecioarei Maria şi altele”. Eminescu, ci pentru toţi românii răspândiţi Continuând destăinuirea despre întâlni‑ în întreaga lume, istoricul literar Tudor rea cu Eminescu, Moses Gaster scria: „El Nedelcea s‑a aşezat confortabil în postura încă ştia citi foarte bine vechile slove cirilice, dar cercetătorului decident, rezultând, în 2010, eu ştiam mai bine, aşa că şedeam împreună şi un studiu care i‑a alarmat pe unii ctitori de citeam, în special cronicile vechi. Acestea îi plă‑ goluri istorice, autorul intitulându‑l ceau cel mai mult şi au avut o mare influenţă Eminescu şi realsemitismul (2010). asupra stilului şi purităţii limbajului O zăbavă măcar de un ceas în decripta‑ său”(apud T. Nedelcea). rea sui‑generis a acestui studiu, de interes Concluzia marelui filolog şi lingvist: „Se aparte. Fiindcă, deşi minoritară, lumea zicea că era antisemit. Pe atunci, antisemitismul 61 Marian Barbu

era foarte răspândit, dar el n‑a fost contami‑ aflat în Ucraina. nat de acel virus, foarte rar a abordat chestiu‑ Trebuie precizat pentru totdeauna că lui nea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două Tudor Nedelcea, în exclusivitate, i se datorează ori în poemele sale, unde i‑a satirizat pe greci şi apropierea de valorile literare afirmate în spaţiul a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre Basarabiei, pentru reîntregirea limbii române evrei”. vorbite, cu acelaşi temei în comunicarea fraţilor Alt savant evreu, Heimann Tiktin (1850‑ noştri de peste Prut. 1936), se rostea în aceeaşi direcţie a unor Lui Tudor Nedelcea i‑au fost lângă pro‑ afirmaţii în cunoştinţă de cauză: „Am petre‑ pria‑i tâmplă ardentă Victor Crăciun, ca cut cu Eminescu ore minunate în discuţii filolo‑ preşedinte al Ligii Culturale pentru gice şi filozofice şi a fost o mare pierdere pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, neuita‑ mine când el a părăsit Iaşul, pentru a intra în tul poet Adrian Păunescu prin cele peste redacţia unui jurnal din Bucureşti. El m‑a ini‑ zece ediţii ale Congreselor Spiritualităţii de la ţiat în literatura română, de la începuturile Alba Iulia. Lângă ei, girul prestigiului ei, şi prin el am cunoscut limba poporului, a Academiei Române, reprezentată perma‑ cărei importanţă încă nu era apreciată pe nent de academicianul Eugen Simion, ca şi atunci decât de puţini. forurile de stat din România ce s‑au aliniat Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi trebuitor de fiecare dată când s‑a adus explicaţiile pe care mi le‑a dat acest excelent vorba de fraţii noştri de peste Prut. cunoscător al limbii materne mi‑au prilejuit o Şi la Craiova, unde au poposit în nenu‑ mulţime de constatări lexicografice, gramaticale, mărate rânduri fie cei de la Chişinău, fie cei literare şi istorice, pe care le‑am înregistrat pe de la Cernăuţi, personalitatea şi prestigiul fişe, la care s‑au adăugat apoi extrase din gazete, lui Tudor Nedelcea s‑au arătat ca factori astfel că am realizat o bogată colecţie de fişe. În decizionali în asemenea împrejurări, iar modul acesta, am ajuns la convingerea că limba prin imensul prestigiu internaţional al acto‑ şi literatura română reprezintă un câmp pentru rilor de la Teatrul Naţional „Marin a cărui desţelenire se făcuseră primele încercări Sorescu”, s‑a obţinut o cotă de piaţă a modeste, aşa că aveam în faţa mea un teren vast audienţei de mult aşteptată. pe care puteam desfăşura o activitate rodnică...” (apud. Tudor Nedelcea, p. 228, Confluenţe Ce se înţelege din aceste semnalări (şi ele spirituale). selectate!)? Că prof. dr. Tudor Nedelcea nu Cu aceeaşi acribie filologică din spaţiul este captivul clipei, ci al faptei pe deplin ma nuscriselor eminesciene, Tudor Nedelcea realizate. Că dinamismul personalităţii sale a tratat şi creaţiile de vârf ale altor scriitori este de neostoit, impunându‑se vizibil şi români: Nicolae Iorga, N. Batzaria, Nestor prin cărţi de referinţă. Omul care s‑a născut Vornicescu (învăţatul prelat care a poposit la 23 martie 1945 în comuna Tâmna cu mare cinste şi osârdie pe meleagurile Mehedinţi îşi onorează corect, loial, cu oltene ca să împlinească nu numai chemarea devoţiune matricea care l‑a format. Iar cul‑ de arhiereu bisericesc, ci şi să continue tura care şi‑a adăugat‑o ca un studios, la înmulţirea argumentelor de confirmare a chemările timpului înconjurător, i‑au poli‑ străromânilor noştri daci), Gh. Calciu zat fiinţa până la a‑i fi recunoscută şi aşeza‑ Dumitreasa, P.F. Patriarh Teoctist, Eugen tă în spaţiul determinant al specificului Ionescu, Constantin Virgil Gheorghiu, naţional. Marin Sorescu ş.a. Iată, aşadar, cum peste timp scrisul lui Nu puţine sunt revenirile, nu numai în Mihai Eminescu încă mai remodelează spi‑ aceste două cărţi, la oamenii de cultură din ritualitatea cuiva, atunci când punctul de Basarabia. întâlnire al lor devine consonant. Tudor Nedelcea s‑a arătat fără limite în O biruinţă editorială eminesciană, iniţia‑ stabilirea relaţiilor colegiale cu Mihai tă şi promovată consecvent de către Tudor Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, cu Nedelcea. Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, oraş astăzi 12‑16 ianuarie 2014 62 Teodora DUMITRU* Poezia lui Mircea Dinescu, de la invocaţie la contestaţie Résumé Studiul de faţă îşi propune să urmărească evoluţia lirică a poetului Mircea Dinescu, de la debutul său prin Invocaţie nimănui (1971), situat în descendenţă modernistă, spre o poezie de tip contestatar, interesată de contextul sociopolitic imediat, vizat prin expresia directă sau prin aluzia transparentă la realităţi familiare trăitorilor în comunismul şi apoi în postcomunismul românesc, aşa cum se poate remarca începând cu volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979) şi până la O beţie cu Marx (1996). Cuvinte‑cheie: Mircea Dinescu, poezia modernă, poezia politică, lirism comunism subversiv, post‑comunism.

L’étude ci‑dessous suit l’évolution lyrique du poète roumain Mircea Dinescu, dès son début avec Invocaţie nimănui [Invocation à personne] (1971), descendant de la poésie moderne, jusqu’à une poésie de la contestation, ciblée vers le contexte sociopolitique immédiat. C’est une poésie marquée par l’expression directe ou par l’allusion à des réalités familières à ceux qui ont vécu dans l’époque du communisme et puis dans le post‑communisme roumain, ainsi qu’on peut le remarquer dès La dispoziţia dumneavoastră [À votre disposition] (1979) jusqu’à O beţie cu Marx [Une soûlerie avec Marx] (1996). Mots‑clé: Mircea Dinescu, poésie moderne, poésie politique, lyrisme subversif, communisme, post‑ communisme

Debutul lui Mircea Dinescu cu Invocaţie desacralizată, şi o instrumentare de tip nimănui (1971) se petrece în contextul recu‑ neoromantic, încrezătoare încă în capacita‑ perării modernismului iniţiat, în anii ‘60 ai tea de a semnifica legătura cu un transcen‑ secolului trecut, de poezia lui Nichita dent neieşit din uz. Apar metaforele‑simbol Stănescu. Formula preponderent metafori‑ ale unui biologic juvenil şi fertil, euforic şi că, din zona miturilor şi a simbolurilor înal‑ exploziv pentru că se ştie perisabil (sângele te, spiritul liber, din spiţa dionisiacului vita‑ consubstanţial vinului, aripa, ochiul, trupul, list, marcat de o febră a autoafirmării uni‑ carnea) sau ale unui continuum mineral‑ versal ofensive, aduc, în acest prim volum şi organic‑cosmic (soarele, stelele, zăpada, în următorul, Elegii de când eram mai tânăr cometa, „bulgări de lumină” etc.), precum şi (1973), un tribut liricii româneşti din prima o serie de identităţi şi acţiuni simbolice, cu jumătate a secolului trecut, dar şi tradiţiei valoare rituală, marcând primordialul rela‑ rebele a Franţei – de la François Villon la ţiei dintre om şi divinitate sau natură (vână‑ Arthur Rimbaud. Paradigma acestei poezii toarea, biciul, hăţul, păcatul, şarpele, vier‑ cuprinde un set restrâns de locuri comune mele, naşterea, sacrificiul, edenul, infernul curente în imaginarul liricii moderne, osci‑ etc.). Alături de câteva mituri fundamenta‑ lând între asumarea lor modernistă, cinic‑ le, creştine sau păgâne (de la Sisif la Christ),

* Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; [email protected]. 63 Teodora Dumitru

tot acest arsenal simbolistic, recurent în imaginarul romantic clişeizat până la kitsch, situează poezia lui Mircea Dinescu în sfera ofensivei spiritualiste prin care primii modernişti europeni semnalau alienarea tehno‑pozitivistă a lumii. Metafora centrală a tinereţii fără alt obiect în afară de sine, crescută în linia angelic‑satanicului arghe‑ zian şi villonesc („Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost/ şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge”), dar şi eul extrem de prezent, care afirmă, invocă, aruncă imprecaţii sau îşi declară neliniştea în tonul psalmistului ori al zicerii folclorice, scot însă această poezie din sfera modernis‑ mului înalt, impersonal. Emfaza juvenilă autentică e, de altfel, greu de disociat de ire‑ verenţa arătată tradiţiei (romantice) printr‑o formulă lirică (modernismul) devenită ea însăşi tradiţie, respectiv de scrisul sub influ‑ enţa unei poezii anterioare celui de‑al Doilea Război Mondial. „Vulgarizarea” argheziană a clişeului înalt („Intră‑n mine steaua până‑n subţiori/ şi‑mi împinge parcă sufletul cu botul”, Şah; „un Dumnezeu ere‑ tic se oglindeşte‑n smoală/ iar Christ pe cruce are şi pernă şi cearşaf”, Hidalgo) stă lângă poza şi cantabilitatea convenţională, ironică sau decorativ‑parnasiană a unor Ion Minulescu, Adrian Maniu sau Ion Barbu dimpotrivă, purificatoare („bate vânt din („Provincie prin care‑mi fluier paşii/ din lucruri…”) ori în geometrii fundamentale blăni de vulpi s‑aprind un foc bengal,/ când („Eden cu pârghii şi cu sfere”) aminteşte de trec spre lucruri rătăciţi hăitaşii/ privirii poetica epurată a lui Nichita Stănescu. Însă mele (toţi greşim egal)”, Vânătoare inversă) şi evazionismul fără obiect („sufletu‑i o lun‑ lângă tonul grav, autentic angoasat, al unor tre”, „carnea dulce vâslă”), rebeliunea iarăşi Lucian Blaga sau, din nou, Arghezi („aceas‑ fără obiect („ghimpii de îndrăzneală”, tă putrezire mă‑mbată ca un vin/ căci simt „sămânţa rea în oase”) îşi vor abandona curgând printr‑însa bunicile şi unchii”, Sunt aura ambiguu metafizică în volumele urmă‑ tânăr, Doamnă…; „Cum mi se face înăuntru toare, convertindu‑se într‑o revoltă antisis‑ frică/ îmi izbucneşte iarna dintr‑o mână,/ tem tot mai pronunţată spre finele regimu‑ trupul coboară, ochiul se ridică/ şi fructul lui comunist. Din haiduc al neantului, temă‑ verii încă se amână”, Înserare). Formele retro tor sau nu de „gheara timpului” în accepţie ale sintaxei şi prozodiei, precum şi metafora etern umană („Tânjesc departe şi nu am pe structură genitivală, de tip antropomorfi‑ casă/ piatra‑nfloreşte dinspre genunchi/ şi zant, preferată şi în volumele ulterioare n‑am iubită şi n‑am mireasă,/ numai cuţitu‑ („dantura toamnei”; „genunchii iernii”; nfipt în rărunchi”, Baladă de pierdere), eul „dinţii” istoriei, „fructul verii”, „trompetele liric din poezia lui Mircea Dinescu va nimicului”), par prelucrări, la limita dintre deveni denunţătorul cu adresă precisă al jocul conştient şi kitsch, din lirica unor unui timp şi al unui loc anume din La dispo‑ minori (post)simbolişti. Contragerea lumii ziţia dumneavoastră (1979) sau din Democraţia în „lucruri” insurgent minimalizatoare sau, naturii (1981). Germenii angoasei şi ai revol‑ 64 Mircea Dinescu – de la invocaţie la contestaţie

tei – chiar la nivel stilistic elementar, al tipa‑ a retras/ pe eticheta cutiilor de conserve […] rului generativ al metaforei – există încă din Noi stăm înghesuiţi ca vitele pe câmp/ şi volumul de debut. O imagine ca „subţire‑n parcă pacheboturi elegante/ pe care nervii sânge o să‑mi desenez/ un animal cu nările mărilor nu le mai suportă/ plutesc prin frumoase” (Teamă cu ospăţ) va face, de pildă, lanurile verzi lăsând/ doar urme de petrol şi pandant cu blănile fictive, „desenate” pe de petreceri.// Astfel ca nişte peşti fricoşi trupurile săracilor lăsaţi pradă iernii, în pândim/ sub paradisul curgător frânghia/ Rimbaud negustorul, 1985 (v. Peron); scându‑ ce‑o să ne salte şi pe noi pe punte.// Dar nu‑ ra‑„luntre” sau „vâslă” a trupului („ci mai i nimic:/ o altă lume trece/ prin dreptul altei atârni pe mările rebele/ de scândura acestui lumi şi nu se‑ating” (Peşti). Vinul şi zarul trup ce‑l port”, Mai mult pământ) va ţinti semnalează irosirea villonescă (justiţiară) posibilitatea unei treceri‑evadări cu o geo‑ sau plictisul baudelairian (fără obiect), dar grafie mult mai exactă. Pe măsură ce‑şi pier‑ şi oraşul tentacular al simboliştilor, abjurat de generalitatea şi devine mai corpor(e)ală, de sămănătorişti. Obsesia etic‑radicală a mai limitată referenţial şi mai explicit socio‑ biciului sau a nuielei, dublată de sentimen‑ politică, poezia lui Mircea Dinescu câştigă tul băltirii în „oul impur şi fără foc” al lumii, în identitate, originalitate, forţă. Dacă în nu e incompatibilă cu obsesia beţiei, cu alie‑ Elegii de când eram mai tânăr (1973) sensul narea euforică sau cu euforia alienantă cău‑ revoltei apostrofante se distribuie egal către tate de adolescentul strivit de perspectiva instanţa feminină etern‑destabilizatoare scadenţei („Stau anii tunşi în mine precum („Sub paşii tăi cad viermii în extaz/ se bâl‑ recruţii‑n tren”). Trecerea de la un poem la bâie salcâmii şi fac spume”, Când treci) sau următorul se face, de altfel, prin rotirea spre condiţia universal precară a umanităţii imaginilor cu potenţial naiv‑subversiv, cum („Noi atârnăm de sfârcul unei sfori/ mişcân‑ se întâmplă cu figura tunsului, de pildă du‑ne în teatrul sfintei glume”, Spectacol), în („anii tunşi” dintr‑un poem devin în urmă‑ Proprietarul de poduri (1976) angoasa se cris‑ torul „lămpi tunse” mânate de nebunul talizează etic, mesianic sau oracular, cerând satului „cu‑o nuia”). Sentimentul trecerii se îndreptarea societăţii sau profeţind pieirea preface într‑un sentiment al degradării nu ei. Sunt semnalate alienarea industrial‑teh‑ lipsit de fibră etică, deşi exprimat în metafo‑ nologică, în tonul unui Marin Sorescu, dar re clişeizate, de folclor semiurban (metafora şi al tradiţionaliştilor interbelici („Doamne‑ trenului sau a tramvaiului, a navigatorului al maşinilor mai ai răbdare,/ lasă bătrânilor minulescian), cu recuzita standard a simu‑ noştri să are/ măcar prin moarte c‑un plug lacrului: actorul, circul, iluzia, spectacolul, de brad”, Plug de lemn), (de)căderea mituri‑ paiaţa, claunul, nebunul sau recrutul – lor („Maria îşi va vinde copilul în biserici/ înstrăinatul prin excelenţă, în folclor. minţindu‑se de‑a pururi c‑un Dumnezeu Teatrul se radicalizează: apar abatorul, bărbat”) şi chiar alienarea divinului („o măcelăria, ghilotina şi o natură ambiguă, mână scoate‑n ceruri un înger de reclamă/ o corcită cu tehnologia, ca un „fierăstrău de alta zvârle molimi pe turmele de miei”, maci”. Instanţa lirică se pronunţă agresiv, în Actorul). Extazul şi eroarea, mărul şi vier‑ faţa unui public de „mamifere surde”. mele se nasc şi se confundă, cerul e „îmbâc‑ Amestecul de melancolie, de nesaţiu fără sit de vină”, „gloria‑i vândută şi stârvul nume şi de revoltă tot mai precis direcţiona‑ poartă bici”. Elegiacul blagian al unui para‑ tă trimite la un personaj neoromantic cu dis în destrămare e străbătut la Mircea tuşe de Villon, Eminescu şi Esenin. Eul liric Dinescu de gestul saltimbanc, care pare încă îşi împrumută vocea unui Christ confruntat dezmăţ juvenil faţă de un dumnezeu oţios cu derizoriul, cu inutilitatea sacrificiului pe („Dumnezeu îşi trăsese pălăria peste urechi/ „crucea socială”: „Voi confundaţi norocul în locul aureolei avea un ceainic sub presiu‑ meu olog/ cu mânzul beat în ieslele divine/ ne”, Bună seara) şi o moştenire culturală de dar undeva se moare de ruşine/ şi se consu‑ prisos şi derizorie, în care mai persistă, iner‑ mă pâinea ca un drog.// […] E timpul să ţial, iluzia salvării: „Chipul zeilor demult s‑ cobori bunule tată/ nu lebădă ci călărind un 65 Teodora Dumitru

tun” (În piaţa unde plâng maşinării). Când nu biciului christic din Templu funcţionează adună ţăndările mitului întoarse împotriva însă şi în decodaj eminamente politic şi emi‑ lui, eul liric rămâne insurgentul pur vocal namente local, într‑un context în care poezia („când eu nu tac tu mâine n‑ai niciun drept renunţă să mai fie în primul rând artă, deve‑ să taci”, Grâu păzit de maci) şi inamicul filis‑ nind discurs civic. Angoasa difuză a eului tinilor („Eu sunt o pată de ulei pe geamuri‑ juvenil din primele volume se converteşte le înalte/ pe viaţa voastră scrobită zilnic”, aici în presiunea relaţiei cu materialul des‑ Soare închiriat). piritualizant, dar şi a lipsei de relaţie cu un La dispoziţia dumneavoastră (1979) atestă anume material, necesar subzistenţei: coborârea poeziei în stradă şi în politicul „Când catedrale vechi produc şuruburi/ concret. Miza recuperării modernismului când bunătatea e un fel de câine/ de coama antebelic elitar şi ermetic ajunge aici la leului atârnă struguri/ Venus din Millo ne inversiune completă: a spune „cu cuvintele împarte pâine” (Dresaj); „Niciun vis!... Vis‑ tribului” ceea ce tribul nu poate să comuni‑ à‑vis mai degrabă/ unii schimbă viori pe ce a devenit principalul interes al discursu‑ cartofi/ alţii fluturi din cap la tarabă/ nebuni lui liric. Incriminarea unui Occident esen‑ gri nebuni verzi nebuni movi.// Ce extaz? ţialmente mercantil („Sinuciderea nu mai Ce lichele mioape/ îmi citesc de pe limbă rentează./ Ca să ajungi scriitor celebru în scrisori? Mâna‑ţi cade ca paiul pe ape/ crezi Europa/ trebuie să fii cel puţin canibal […] că mori şi deodată chiar mori” (Interoga ‑ ţelul suprem e să te‑nrudeşti cu petele de toriu). grăsime/ din supă,/ adică să stai totdeauna Democraţia naturii (1981) accentuează deasupra”, Călătoria) face loc şi altor aluzii mesajul mobilizator, în aceeaşi formulă sti‑ politice, ancorate în prezentul local, est‑ listică servită de metafora larg accesibilă şi european: „aminteşte‑ţi de şahul absurd/ în exponenţială („găinile n‑aveau simţul poli‑ care nebunul muta satele/ sacrificând mai tic prea dezvoltat/ cârâiau în surdină şi‑ întâi caii/ şi‑o mie de inşi s‑au grăbit să‑i nchideau ochii la ce se‑ntâmpla […] revolu‑ laude jocul” (Şah absurd); „presimt că zăpa‑ ţia mirosea a cartof copt/ megafoanele înlo‑ da ni se va distribui pe cartelă” (Evoluţia cuiseră arta”) şi scandarea cu impact în visului). Ora funcţionarilor şi Şansa melcilor mentalul colectiv, sintetizabilă într‑o critică arată un poet care nu doreşte să livreze a cartofului „moale şi civil”. Indulgenţă de „artă pentru ceai”, adică pentru îndulcirea iarnă numeşte direct sursele angoasei, care realităţii, angajat aparent în lupta realist‑ nu mai e angoasa omului în raport cu moar‑ socialistă contra imperialismului, denotativ tea sau cu hybris‑ul condiţiei moderne, ci şi fără jocuri de metafore: „marinarii nu mai una a cetăţeanului strict conţinut de sistem: aruncă mesaje peste bord/ ci prezervative/ „Fereşte‑mă Doamne de cei ce‑mi vor bine‑ iar cei cu iahturi/ cei cu stridii în burtă […] le/ de băieţii simpatici/ dispuşi oricând la o apoi cei lipiţi ca nişte gume de mestecat/ pe turnătorie voioasă/ de preotul cu magneto‑ banchetele din clasa a treia […] cu toţii eta‑ fonul sub sutană/ de plapuma sub care nu jaţi în spuma cocktailului/ după binecunos‑ poţi intra fără să dai bună‑seara/ de dictato‑ cuta reţetă a lui Marx/ cer câte‑o fărâmă din rii încurcaţi în strunele harfei/ de cei supă‑ Statuia Libertăţii drept suvenir” (Şansa mel‑ raţi pe propriile lor popoare/ acum când se cilor). Însă Inventar pentru lumea a patra reve‑ apropie iarna/ şi n‑avem gâşte pe Capitoliu/ lează gunoiul, impostura şi barbaria fără doar mari provizii de îngăduinţă şi spai‑ graniţe: „Cei ce‑n faţa războaielor fac garga‑ mă”. Răul cu aparenţe metafizice („Dar din ră cu muşeţel […] nu văd cum oraşul se‑ senin mă duşmăneşte sarea”, Revelaţia scri‑ nalţă‑n văzduh/ şi urinează în mare […] bului bolnav) sau inapetenţa organică, o acce‑ cum trec păduri nevrotice spre sanatorii/ la dia urbană, ca la Bacovia („Afişe cad. ora micului comerţ cu fericirea popoarelor/ Economii de clei. […] Mă sprijin de‑un pere‑ când acţiunea papă cântecul/ când noi te – plouă var”, Psalmul beţivului), sunt per‑ murim aplaudând”. Astfel de diatribe cu manent deconstruite prin vocea unei instan‑ forţa incriminatorie a profetului biblic sau a ţe civice ultragiate de pasivitatea semenilor. 66 Mircea Dinescu – de la invocaţie la contestaţie

„Vinul” devine tot mai mult „spirt” – for‑ în acest sens, o deconstruire transparentă a mol, conservant al unor entităţi inerte. Vag Isarlîk‑ului lui Ion Barbu). Imaginea fluidu‑ metafizică în primele volume, se acutizează lui acvatic, curgător, poartă a evadării, dar aici obsesia rotirii anotimpurilor, a sorocu‑ şi smârc al inacţiunii, domină acest volum: lui care se‑amână, a langorii, a spleen ‑ului „Pe dealuri ară proştii. Bolnavii mai la vale/ fără acţiune şi profit: „Mai jos de viermi cotrobăie‑n femei şi‑n portocale./ Verzi de unde se‑mbracă/ focul în stamba din vul‑ venin pe şanţuri stăm priponiţi. La anuʼ/ cani/ curge o ţară mai săracă/ şi‑o briză fără stârvu pisicii va‑ntâlni oceanuʼ/ sau va damf de bani” (Joaca zugravului); „Se‑amână rămâne‑n port să‑l lingă peştii/ în timp ce revolta din cauza ploii/ se‑amână copilul ne‑ngrăşăm la ţâţa veştii” (Panta rhei). din pricina pâinii/ deşi pe Maria n‑o latră Departe de langoarea decorativă a exoticu‑ doar câinii/ deşi coaptă‑i steaua deşi calzi‑s lui simboli(sti)c, ca la Minulescu sau ca la boii” (Se‑amână). Neconsolat‑tenebrosul Baudelaire, obsesia „portuară” a lui Mircea nou Nerval al noii epoci („fii cioara cu scrip‑ Dinescu are deci o bătaie imediată: „Daţi‑mi ca nebunul hamalul/ ce cară‑n decembre mie pe mână un ziar de provincie/ şi‑o bara‑ spre mugure clei”, Exil pe‑o boabă de piper), că de scânduri cu o firmă soioasă/ şi‑n trei mizează pe combinaţia simbolicului arhaic zile oraşele vor duhni a vanilie/ şi a porturi (prispa, streaşina) cu „tehnologiile” asocia‑ deschise” (Ei?!). Spiritul întreprinzător cade bile regimului politic (conserva, stamba, uneori în păcatul deznădejdii, semnând ver‑ conducta, betonul, metalul, biserica „ambu‑ suri care amintesc de Goga („Ţară cu mierea lantă” etc.). Albatros rizibil („şi mă arată migrând pe nouri/ lemn de corabie bun lumea cu degetul: «săracul/ el crede c‑are pentru jug/ iată ţăranii ies din tablouri/ cu aripi daʼ‑i bate parpalacul»”, Nedumiritul), patefoane din os de cuc”, Ţară) sau de aste‑ poetul constată că pricina tenebrelor nu stă nicul bacovian: „Focul astenic şi ud/ intră‑n – ca la Arghezi sau Blaga – în dilatarea nop‑ chilia cenuşii/ unde pun capul aud/ morţii ţii cosmice asupra individului rupt din bârfind ca neduşii.// Toţi îmi sunt rude şi „zariştea cosmică”, ci în criza petrolului, vor/ lemne făină şi arme./ Taci fiindcă trece care afectează lumina lămpii. Trag la jugul un nor./ Plângi că niciunul nu doarme” (La tendinţei civice toate clişeele şi simbolurile vestitori). Volumul Rimbaud negustorul conti‑ gândirii mitice şi ale transcendenţei goale nuă lupta cu moartea mitului. Transcen ‑ moderniste, „biciuite” să semnifice azi şi denţa e industrializată, meschină „sub apă‑ acum, ca în acest pitoresc şi sarcastic pasaj sarea materiei” („maistrul Ioan Botezătorul/ bacovian: „Dosarul meu creşte ca pâinea sparge norma la barajul lacului de‑acumu‑ bună/ se umflă, pârâie, dospeşte lin,/ iubito lare”, Vârsta zeilor); arta e trădată şi trădă‑ vom petrece împreună/ sub streşinile lui de toare („doamnă cerneală du‑te‑n pâraie/ fă‑ vinilin” (Vila artistului). Bacovian e şi „aba‑ te pădure, doamnă hârtie”; „Sub morminte torul”, care‑şi păstrează potenţialul maca‑ Doamne iartă/ numai artă pentru artă”). bru postromantic („Seara se‑ncheagă‑n Fluvialul, pluvialul, flegma se întâlnesc ca arbori ca sângele în vită …”), dând imagini medii ale evadării („Mai scobiţi un canal de forţă independente de context, dar priza mai lărgiţi câte‑un şanţ/ flegmei noastre nu‑ adâncă la coordonatele hic et nunc nu dău‑ i sece izvorul”, Rimbaud negustorul). Retoric, nează câtuşi de puţin acestei poezii emina‑ se mizează pe locul comun, pe detonarea mente concepute pentru impact asupra pre‑ imediată a semnificaţiei, pe consens, într‑un zentului său. O notă în plus este adusă de stil de o oralitate ritmată, antrenantă („Păi exploatarea balcanicului, care, prin deschi‑ doctoraşi la Academia Struţului/ n‑avem derea către mai multe zări, alimentează noi nisip câte capete putem ascunde”, obsesia evadării. Dar e o exploatare în ace‑ Epistolă despre acceptarea realităţii cu post laşi regim al derizoriului sau al fantomati‑ scriptum uşor metafizic) sau – câtă vreme cului („turcul mucezit sub fes”), căci joviali‑ îngerul e schilav, iar Dumnezeu, „reumatic” tatea balcanică stă lângă delăsare şi proasta –, pe soluţia alogenului terestru: „un neamţ modernizare (Martor la porţile orientului este, de‑ar fi să vină, un meşter chiar şi‑n bube” 67 Teodora Dumitru

(Viziunea convalescentului privind în oglindă). înseamnă a‑l ţine într‑o continuă stare de Moartea e „o patrie fără ziare”, iar exoticul provocare”2, însă „fără multă filozofie, fără e conotat politic: „ţara cea vestită şi rece de obişnuitul stil esopic”3 – interpretare ce‑l sub votcă/ cu turlele înfipte în nori până‑n îndreptăţeşte pe Nicolae Manolescu să dis‑ prăsea”; „copii din rasa galbenă călare […] tingă în poezia lui Dinescu o precursoare a vestesc cam din senin un soi de toamnă” liricii optzeciste4, mai apropiate de real (Ciornă). Starea de „ambulanţă” sau de decât ermeticii descinşi din poezia şaizecis‑ neaşezare (poetul e ambulant, dar şi biseri‑ tă şi, în acelaşi timp, mai puţin grave, o poe‑ cile sunt ambulante) face o curioasă pereche zie care, de la un punct încolo, nu se mai „ia cu starea de evadare, ca în Peisaj cu actor în serios”5. Într‑un cadru argumentativ ambulant hălăduind prin nesfârşitele maţe ale similar, Eugen Negrici susţine că revolta lui câmpiei. Corabia salvatoare – vasul care te Dinescu ar fi o chestiune de „imagine” sau duce dincolo – intră şi ea într‑un ciudat izo‑ de temperament: poetul „nu avea cum să nu morfism cu „vasul cu spirt” – vasul din care fie contrariat”, „Mircea Dinescu are nevoie nu te mai duci nicăieri („Într‑un vas cu de inamici”6, i.e. nu realitatea hrăneşte spirt/ v‑aş fi putut întoarce spatele pentru revolta poetului, ci invers, hipersensibilita‑ totdeauna”), cu „Chitul”, decodabil şi ca tea poetului este cea care găseşte – în datele monstru al urbanizării forţate („oraşul oricărei realităţi, de oriunde şi de pretutin‑ duduia ca o batoză cu ţăranii în pântec”) deni – pricini de revoltă. Ideea era să se dis‑ sau cu „burta istoriei”. Revolta ancestralu‑ tragă atenţia de la previzibila relaţionare a lui sau a atavicului nu mai există („morţii revoltei lui Dinescu cu o realitate de aici şi noştri mult prea plictisiţi”), apare iar meta‑ de acum. În ordine psiho‑morală, mentalita‑ fora cartofului, ezitând între inert şi germi‑ tea „aristocratică”, antifilistină, dar şi anti‑ nalul lent, dar cert. decadentă, mesianismul „neiertător şi Schimbarea viziunii şi a „metodei” lirice arab”, prototipul cavaleresc, aflat în căuta‑ de la Invocaţie nimănui până la Rimbaud rea Purităţii7, ori dublul parodic şi alienat al negustorul s‑a reflectat şi în discursul criticii, acestuia, un Don Quijote8 sensibil „ca o obligând‑o la soluţii de o subversivitate mimoză” sau, în ordine estetică, „nonsen‑ comparabilă, dar care să păstreze totuşi sul” avangardei9, cunoscute pentru lipsa această poezie în marja acceptabilă cenzurii. logicii ca principiu generativ – acestea au Remarcând singularitatea formulei lirice a fost soluţiile interpretative ale unei critici lui Mircea Dinescu în contextul liric predo‑ pentru care editarea unei astfel de poezii minant intelectualist al anilor ‘70, Eugen radical contestatare, date fiind condiţiile Simion observă că aceasta „deschide imagi‑ cenzurii, constituia o victorie în sine, ce nu naţia lirică spre social şi comentează, în stil trebuia „deranjată” prin interpretări prea când grav, când aluziv şi sarcastic, istoria directe, textuale. Ca atare, lecturile criticilor care îl asumă”, în poeme de un „imagism converg către devierea centrului de greuta‑ turbulent”1, ilustrând „tipica stare a revol‑ te al liricii lui Dinescu de la calitatea emina‑ tatului existenţialist exprimată printr‑o mente subversivă, sociopolitică, spre fronda paradoxală dialectică: a proteja realul gratuită, bufonescă şi aproape narcisistă,

1 Eugen Simion, „Un nou pact cu realul: Mircea Dinescu”, Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 399. 2 Ibidem, p. 407. 3 Ibidem, p. 404. 4 Nicolae Manolescu, „Rimbaud negustorul”, „România literară”, nr. 49, 1985; reprodus în Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, vol. I, Poezia, Editura Aula, Braşov, 2001, p. 324. 5 Ibidem, p. 327. 6 Eugen Negrici, Introducere în poezia contemporană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 80, 81. 7 Ibidem, p. 79, 80. 8 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 325. 9 Ibidem, p. 326. 68 Mircea Dinescu – de la invocaţie la contestaţie

exercitată pentru propria plăcere (v. revolta te crima/ şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,/ contra revoltei), din teribilism juvenil, sau când ne e foame desenează peşte,/ când ca revizitare a unor formule lirice extremis‑ vine frigul arestează clima” (Doamne‑fereş‑ te, asumat negativiste, precum poezia avan‑ te). După 1989, O beţie cu Marx (1996) con‑ gardei – formule ce nu trebuie „crezute pe servă retorica şi recuzita revoltei, întrebuin‑ cuvânt” sau „luate în serios”, căci distorsio‑ ţată acum într‑un alt tip de dezvrăjire: nează puternic relaţia cu realitatea. „Bine‑ai venit Societate de consum/ fă‑ne şi Paradoxal, validarea poetului pare să tu felul,/ ia‑ne de proaspeţi” (Discurs la depindă, în exegeza anilor 1980, tocmai de intrarea unei ţări estice în Europa). Se reţine clauza „nebuniei” sale. din acest volum Scrisoare către Václav Havel, Moartea citeşte ziarul (apărut într‑o primă aruncată la coş („Revoluţiile şi‑au mâncat ediţie în 1989, la Amsterdam) continuă cu copiii,/ disidenţii şomează,/ protestatarii mai multă vehemenţă, dar şi cu sentimentul stau spăsiţi/ la coada chitului MacDonalds”), uzurii avansate, balansul între înfierarea care arată că forţa contestatară a poetului blazării („Experienţa nu a reuşit./ Omul e‑ rămâne la post, chiar dacă referentul a sufe‑ un câine. Chiar dacă nu latră”, Scrisoare către rit, cel puţin în aparenţă, prefaceri impor‑ domnul Mihail Bulgakov; „71 de picioare tante. Antologiile de publicistică (Pamflete numărai în vâltoarea metroului […] 71 de vesele şi triste, 1996; Nelu Santinelu, căprar la picioare sincere, Dumnezeule,/ şi‑un obraz Cotroceni, 1998; Corigent la cele sfinte, 2003) şi general/ în care n‑am putea desluşi mai volumul de versuri Femeile din secolul trecut nimic”, Obrazul general) şi constatarea (2011) atestă o disociere a instanţelor până nemişcării, ca decrepitudine iremediabilă. atunci solidare: poetul nu mai scrie despre Decrepitudine a omului („între Dumnezeu prezent, lăsând gazetarului şi omului de şi Genetică/ oasele,/ mă dor oasele”, Uşă cu televiziune dreptul de a‑şi exercita liberta‑ mort) şi a istoriei, „unde Nebunul îşi cloceş‑ tea de exprimare. 69 Cultură şi economie Napoleon POP* Valeriu IOAN-FRANC** Globalizarea – o realitate a timpului nostru

Abstract

În al treilea volum dedicat monedei globale – concept filosofic, şi nu în mod necesar unul monetar – autorii încearcă să prezinte tema realităţii actuale, considerată o condiţie pentru abordarea viitorului în sensul realizării unui asemenea obiectiv. Întrebarea este dacă realitatea, dominată de constrângeri temporale, poate fi un sprijin, în speranţa că omenirea va putea înţelege mai bine sensul conceptului de cooperare generală în faţa provocărilor determinate de pierderea încrederii din cauza lipsei moralităţii şi eticii în economia reală. Confruntându‑ne cu creşterea sărăciei şi tot felul de violenţe, toate considerate ca efect al proastei guvernări, cooperarea trebuie să răspundă tot mai mult nevoilor oamenilor, ca indivizi, adică prin politici publice în care grija şi iubirea faţă de vecin să primeze în raport cu o colectivitate nedefinită care votează. Pentru aceasta, trebuie să ţinem seama de dualitatea omului ca spirit şi corp material, care va fi principiul de conduită atât al politicienilor acestei abordări evocă câteva dintre ideile principale ale primelor două volume, judecăţile continuând să se bazeze pe noua paradigmă care leagă spiritul omului de corpul material, iar ambele de Natură.. Cuvinte‑cheie: globalizare, cooperare generală, politici publice, morală, etică, realitate, respons‑ abilitate

In preparing the third volume dedicated to Global Currency – as philosophical concept and not necessarily as a monetary one – the authors are trying to submit the subject of the do‑day reality, as a prerequisite in arguing the future in the achieving such a goal. The question is if the reality, full of temporarily constraints, can provide a support for the hope that the mankind can under‑ stand better the meaning of the general cooperation concept in face of the tough challenges of a lost trust produced by the lack of morality and ethics in real economy. In front of increasing poverty and all kind of violence, all of them seen as an effect of bad gover‑ nance, the cooperation has to respond more and more to the people’s needs, individuals, in terms that public policies to be seen more as taking care and loving rather of your neighbor than an undefined collectivity casting a vote. For that, someone has to observe the duality of the man in spirit and material body which should be the principle of the conduct either of policy makers, or of the mere citizen obeying to. The construct of the approach is evoking some of the main ideas of the previous two volumes, the judgments continuing to be based on the new paradigm putting togeth‑ er the human spirit with material body and both with the Nature. Keywords: Globalisation general cooperation, public policy, morals, ethics, reality, respon ‑ sibility

* * Institutul Naţional de Cercetări Economice “Costin C. Kiriţescu”, Academia Română. ** Institutul Naţional de Cercetări Economice “Costin C. Kiriţescu”, Academia Română, e‑mail: [email protected]. 70 Globalizarea – o realitate a timpului nostru

”Reality is the leading cause of stress cealaltă, relevă tentaţia individului de a amongst those in touch with it”. depăși perfecţiunea divină, așezată în spirit, Jane Wagner, Lily Tomlin prin aducerea mereu în faţă a necesităţilor corpului fizic, urmată de trezirea brutală în Între tratarea ideatică a unui posibil faţa adevărului, a prea intensei căutări a drum spre moneda globală și realitatea res‑ perfecţiunii materiale şi, din această pricină, pectivului parcurs posibil este o provocare greu, dacă nu imposibil de atins. în care ne‑am angajat nu fără a fi conştienţi A privi cu obiectivitate realitatea pentru de contrapunerea zilelor de azi cu restric ‑ a o putea confrunta înseamnă a o judeca ţiile care nu ne îngăduie decât să voim a le prin valorile și principiile fundamentale, face aliate lucrării noastre. Încercăm, atunci, perene, și nu interpretarea lor după interese adică acum, o abordare sugerată de mult prea individuale (am spune chiar Garrison Keillor (romancier și dramaturg după ureche), uitând de semeni. Pulsaţia american), respectiv de a privi realitatea cât dominaţiei – ziceam – între cele două laturi mai obiectiv pentru a avea curajul de a o omeneşti produce o realitate în care ne demonta: ”I believe in looking reality straight putem complăcea, ne putem simţi conforta‑ in the eye and denying it”. bil (din păcate, după criterii foarte Pentru a evita din capul locului între‑ subiective, de pură percepţie și/sau trăire), barea cum poţi privi realitatea cu obiectivi‑ dar poate să ne și supere major, să ne sperie tate, răspundem imediat că obiectivitatea până la panică, să ne dea imens de lucru nu ne aparţine, nu o inventăm noi, autorii, (vezi criza financiară), să ne oblige la un ci este continua noastră pledoarie pentru a consum imens de resurse tocmai pentru a privi la tot ce ne înconjoară prin prisma redescoperi – pentru a câta oară în mersul valorilor și principiilor care definesc morali‑ vieţii – ceea ce este, de fapt, un dat. tatea ca un dat al lumii în care trăim. Nimic Mai există o problemă legată de realitate, nu s‑a schimbat în moralitatea tratată de cea a modului cum o privim ca produs al filosofii antici (Platon, Aristotel,...) și nici în unui proces de acţiune umană, ceea ce o modul în care a fost descrisă în Cartea particularizează faţă de realitatea așa cum Cărţilor. Ceea ce s‑a schimbat, de regulă, în este văzută de alte specii vii sau faţă de rea‑ ciclurile istorice care au definit suita ordine‑ litatea Naturii în care suntem plasaţi. Acest lor planetare a fost mereu comportamentul mod ni se pare că este cel mai bine explicat, uman, expus celor mai variate capcane, iertată fie‑ne mereu întoarcerea la spusele începând cu fructul oprit al raiului. altora mai înţelepţi ca noi, de o zicere a lui Evoluţia comportamentului uman poate Henry Kissinger: ”The real distinction is fi interpretată tot ciclic, în funcţie de conto‑ between those who adapt their purposes to reali‑ pirea sau laxitatea fibrelor înfășurătorului ty and those who seek to mold reality in the light care dau Omului definiţia supremă a crea ‑ of their purposes”. ţiei, reprezentată de dualitatea spirit uman Necesitatea distincţiei în modul în care și trup fizic în care sălășluiește primul. vedem obiectivitatea realităţii creează o altă Această variabilitate ciclică, demonstrând realitate, un alt argument al existenţei modificarea dominaţiei unei laturi asupra pulsaţiei dominaţiei între cele două laturi alteia în comportament – fie spiritul asupra aflate într‑unul şi acelaşi om. trupului, fie trupul asupra spiritului –, a Acceptând ceea ce este un dat, realitatea relevat evoluţia calităţii caracterului uman produsă de noi poate fi confruntată cu între extreme, cu afectarea mediului, a obiectivitatea, odată ce avem – spre a o Naturii în care a fost plasat Omul și pentru judeca – reperul din afara intervenţiei noas‑ care omenirea a plătit mereu cu preţul tre, chiar dacă paradigma moral‑filosofică vieţii. în care trăim are ca autori semeni ai noștri, Pulsaţia dominaţiei între cele două laturi cunoscuţi sau anonimi. Noi tratăm proble‑ ale speciei umane, iniţial aşezate în echili‑ matica temei noastre de cercetare financiar‑ bru, suport continuu al uneia pentru monetară prin prisma tezei că umanitatea 71 Napoleon Pop & Valeriu Ioan‑Franc

nu este rodul hazardului universal, ci este însă unicitatea ca manifestare a spiritului și voit creată, are un scop, iar aflarea acestuia corpului fizic uman. Aici şi acum intervine a fost pusă în zicerea sau în scriitura unor cooperarea, un termen care subsumează semeni ai noștri, la începutul timpurilor discret – pentru a nu aduce prejudicii –, cu lumii. completitudine și subtilitate grija faţă de Configurând din nou fundamentul semeni și îi dă o dimensiune variabilă între cadrului în care abordăm tema monedei comunităţile‑entităţi stabilite după diferite globale, mai ales ca un concept filosofic, și criterii, tocmai pentru a le da șansele de nu neapărat unul monetar (deși ne sprijinim apropiere, de a‑și vorbi, de a se adresa, mult și pe el tocmai pentru a‑l evidenţia pe înţelege, conlucra pentru ţeluri comune. primul), să reamintim de unde plecăm în Poate cel mai pregnant, recent și repetat noul demers. În primul rând, necesitatea mesaj al necesităţii revenirii la cooperarea repunerii accentului pe subiectul știinţelor autentică pornită din iubirea aproapelui socioumane, respectiv omul şi relaţionările este cel dat de Etienne Davignion, un sale, ca o interesantă omisiune – credem contemporan și făuritor al unei Europe involuntară – în știinţa economică. Ultima Unite. Domnia sa evidenţia, nu demult, criză financiară a fost o bruscă trezire la cum doar cooperarea dintre două ţări – recunoașterea că principala ei cauză a fost Franţa și Germania – a putut pune capăt comportamentul uman (prime rate‑ul ame‑ unei aversiuni istorice ireconciliabile dintre rican fiind doar o amorsare), o erodare semenii celor două ţări, devenite și recunos‑ extremă a capitalului spiritului uman în cute azi motoarele dezvoltării europene. Ca avantajul trecător al necesităţilor corpului urmare, eficienţa cooperării la nivel global fizic. înseamnă, în prezent, un numitor comun În al doilea rând, subliniem necesitatea cât mai mare și cuprinzător de elemente re‑ de a reveni la ideea manifestării autentice a recunoscute de unicitatea omenirii în grijii faţă de semenii noștri, idee în care ansamblul ei și a indivizilor între ei. regăsim conceptul biblic al iubirii și esenţa În funcţiile și demnităţile avute și exerci‑ comandamentelor tăbliţelor făcute cunoscu‑ tate încă, Etienne Davignion a aplicat prin‑ te omenirii de către Moise. Am spus grija cipiul filosofic al unui stoic – Epictetus autentică faţă de semeni, pentru că ne con‑ (secolul I d.Ch.) – ”nimeni nu este capabil de fruntăm tot mai puternic cu falsificarea ei în progres rătăcind între lucruri contrare”, mesajul politic, în accepţiunea recunoașterii principiu care ne forţează, la rându‑ne, spre legitimităţii semenului care vrea să‑și asu ‑ alegerea corectă, aceea de a elimina cât mai me responsabilitatea pentru ceilalţi semeni mult contrariile între semeni prin propo‑ ai săi. văduirea beneficiilor înţelegerii reciproce. Oare care este mesajul de fond al politi ‑ Aceasta din urmă – înţelegerea reciprocă – cului în faţa electoratului (oameni asemenea are nevoie de cunoaștere, educaţie și şi ei, de altfel)? Evident, de a avea grijă de el instrucţie spirituală – după capacitatea sui generis, făcând promisiuni prea puţin unică a minţii umane – înainte de foloasele onorate. Ca urmare, insatisfacţia în creștere aduse de cooperare pentru existenţa faţă de onorarea din ce în ce mai puţină a lumească. promisiunilor face ca recu noaște rea legiti ‑ Recunoaștem, încă, forţa educaţiei în mităţii menţionate să devină tot mai grea modelarea societăţii, avându‑l pe Om în emoţional, dar și tot mai costi sitoare ca centrul ei, și sperăm ca această recunoaștere investiţie în bani pentru fi convingătoare. În să nu devină o simplă lozincă. Peste secole, consecinţă, asistăm la decăderea democraţiei tot Epictetus ne spune ”să fim grijulii ca fiii în ochii electoratului. noștri să fie bine educaţi înainte de a fi bogaţi, Conceptul biblic de iubire aflat în pentru că speranţele vor fi mai mari în cei credinţă în limbajul comun al umanităţii educaţi decât în bogăţia ignoranţilor”. este privit în diversitatea sa culturală gene‑ Reiterăm, de asemenea, noua triadă a co ‑ rică (religii), diversitate care nu‑i alterează nexiunilor care ni se par mai cuprinzătoare 72 Globalizarea – o realitate a timpului nostru

pentru soluţia la tema abordată – o nouă valorilor și principiilor fundamentale. Capi‑ monedă globală – și reflectând o sinergie talul uman este singurul care are avantajul adecvată în interiorul paradigmei spre care unic al creativităţii, instrument al creșterii ar trebui să ne îndreptăm. Este vorba de a infinite a valorii adăugate la Natura dată înlocui ecuaţia norme – economie – resurse nouă şi prin care corpul fizic trăiește. Trăi ‑ (rare), care caracterizează paradigma rea morală a corpului nu poate fi despărţită actuală dominată de economie și devenită de spirit, decât cu consecinţele pe care le un paravan prin care am ajuns să ascundem vedem (ne tulbură!), de care ne plângem limitele prin priorităţi amputate, cu ecuaţia (cui?) și a căror gestionare (de cine?) ne con‑ spirit uman – corp fizic – Natură, care sumă anapoda resursele (care?). readuce în atenţie dualitatea umană (spirit Tentaţia de a filosofa despre triada unei și corp), așa cum a dorit‑o Creatorul, și noi paradigme a vieţii care include și eco no ‑ manifestarea ei practic fără limite, dar în mia, și nu a economiei în sine cu care am spaţiul ”Naturii” – presupus Eden – în care fost prea mult obișnuiţi, pune în inferiorita‑ am fost așezaţi. Constrângerea temporală a te modul în care se percepe economia și Naturii (Planeta Pământ), tocmai datorită interpretăm dominaţia ei în viaţa noastră de spiritului creator uman, s‑a extins deja zi cu zi. Suntem prea ocupaţi cu folosirea Universului, prin cunoașterea dată de economiei pentru a ne satisface instinctele curiozitatea aflării gustului fructului oprit. automate de conservare a speciei cu care am Credem că trebuie stăvilită erodarea fost dotaţi, trăind mereu în confuzia dintre capitalului uman în latura sa depozitară a confortul vieţii materiale și bogăţia spiritua‑ 73 Napoleon Pop & Valeriu Ioan‑Franc

lă. Aici ar trebui poate căutată cauza crizei generalizate de azi a omenirii, accentuată de criza financiară. Ne surprind reacţiile la micimea satisfacerii instinctelor de conser ‑ vare exclusiv prin acţiunea economică, evident umană, faţă de puterea spiritului uman care a ajuns (din ce cauze oare?) să servească economia care merge așa cum o vedem. Avem însă argumente pe această linie, expuse de personalităţi mult mai aplecate asupra subiectului uman și trăirea lui lumească, cum sunt René Guénon (meta‑ fizician, 1886‑1951), Vladimir Soloviov (teo‑ log, 1853‑1900) sau Oswald Spengler (filo‑ sof, 1880‑1936). O referire recentă la ei o face Gheorghe Buluţă, bibliolog și istoric literar, în lucrarea Criza lumii moderne, apărută recent în volumul Guénon, criza şi domnia cantităţii, coordonat de Ahile Z. Verescu (Editura Civitas, București, 2013). Să‑l citim şi să‑l descifrăm pe autor. Întrebându‑se care sunt caracteristicile cri‑ zei Occidentului (interpretat ca leagănul valorilor umane care transcend prin globali‑ zare), semnele şi elementele ei, Gh. Buluţă spune, citându‑i pe Oswald Spengler și Petre Andrei (sociolog, 1891‑1940): ”a) o Demersul nostru asupra mersului spre o inversare a raportului dintre mijloace şi scopuri‑ monedă globală este încurajat, așadar, de le vieţii («Bogăţia materială nu mai are acum o realitatea momentului, definită ca o criză valoare relativă şi tranzitorie, ea nu mai este în societală în desfășurare, o criză a funda‑ serviciul unor scopuri superioare ale vieţii, ci a mentului ei moral, criza fiind, poate, și înce‑ devenit ea însăşi un scop»); b) un conflict între putul vindecării. De data asta, așa cum se cultura subiectivă şi cea obiectivă (adică «între afirmă de către economiști că nimic nu va idealurile, aspiraţiile, concepţia filosofică a indi‑ mai fi ca înainte, avem speranţa ca vindeca‑ vidului creator de valori şi între produsele cul‑ rea să nu se rezume a fi (tot sau mereu) noi, turale create..., supuse acum unor aprecieri şi mai ales ca spirit, cei dinaintea crizei, întru‑ norme inferioare»); c) procesul de perfecţionare a cât noi am produs‑o. Sau, referindu‑ne la omului a rămas în urma perfecţionării lucruri‑ ciclicitate, întoarcerea ar trebui să se rapor‑ lor («Cultura trebuie să dezvolte conştiinţa valo‑ teze, să se aşeze la un alt ciclu, poate cu rii personalităţii umane»). Drept concluzie celor mult anterior decât cel care a deschis de mai sus, Petre Andrei crede că spiritul tim‑ actuala criză. pului nostru este practic‑analitic, nu ştiinţific‑ Mulţi afirmă că acumulările despre care sintetic”. spunem că au dat profunzimea crizei finan‑ Acelaşi autor ne oferă și o confirmare a ciare recente nu sunt de natură liniară, ci crizei societale care se manifestă cu ciclicita‑ structurală, a mai multor cicluri anterioare te, descrisă de noi ca fiind acea pulsaţie a scăpate de ordine, ultimele cicluri dualităţii spirit și corp uman: ”Conştiinţa încheindu‑se cu reparaţii sau vindecări unei stări de criză a societăţii, a gândirii şi a cul‑ parţiale care n‑au făcut decât să le pregă‑ turii este comună în epocă şi ea reapare cumva tească pe cele viitoare. Cu alte cuvinte, ciclic; în gândirea contemporană se manifestă migrarea de la disciplina morală și/sau de aceeaşi tendinţă”. manual prin inovaţie, ultima ca o scuză 74 Globalizarea – o realitate a timpului nostru

pentru a evita disciplina, reflectă micimea zul tatului ei scade brutal (spargerea bulei). actuală a spiritului uman. Astfel, simpla Florian Neagu, un alt contribuitor la viaţă pământească plăcută a unora în detri‑ volumul citat mai sus (Guénon, criza şi dom‑ mentul altora – interpretată fără greș ca o nia cantităţii), cu lucrarea Criza lumii moder‑ lipsă de respect faţă de semeni – nu mai ne dintr‑o perspectivă pe termen lung, reia din servește niciunui scop superior al vieţii, Guénon reflecţia extrem de actuală, chiar respectiv îmbogăţirii spiritului. dacă a spus‑o cu o jumătate de secol înainte, Trăim ceea ce ne‑a spus Albert Eistein – că situarea lumii occidentale moderne în ”realitatea este o simplă iluzie, cu toate că este criză este ”consecinţa mentalităţii occidentale una foarte persistentă” (reality is merely an de a reduce totul la cantitate, de a construi o illusion, albeit a very persistent one). lume fără Dumnezeu prin negarea suprauma ‑ Important, în prezent, este să nu fim sau să nului. În esenţă, «domnia cantităţii», în detri‑ rămânem amăgiţi de actuala realitate, care mentul unui echilibru între cantitate și calitate, confirmă zi de zi ”tendinţa către o viaţă exten‑ este elementul care a generat criza și care în pre‑ sivă, către superficialitate şi variaţie” (Băluţă, zent o accentuează. Are loc o îndepărtare tot mai op. cit., p. 10), fără rădăcinile primare date accelerată de la «Principiu», spre punctul cel nouă. Cercul iluziei realităţii ni‑l închide mai de jos, care reflectă noţiunea de cantitate peste timp tot Guénon: “…dacă vrem să mer‑ pură”. gem până la realitatea cea mai profundă, putem Ne bucură că, prin acest citat, ne regăsim spune cu toată rigoarea că «sfârșitul unei lumi» practic în esenţa ultimei fraze cu care am nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât încheiat volumului 2 al lucrării noastre, Spre sfârşitul unei iluzii.” o monedă globală – Calea posibilă2: ”Ne este mai Derapajul de la valorile paradigmei filo‑ mult decât clar că prosperitatea pentru noi toţi sofice în care trăim prezintă pericolul con‑ este mai mult decât statul de drept, mai ales solidării falselor valori în expansiune, care când el este și excesiv ateu”. O lume fără întreţin criza societală, chiar dacă vom Divinitate și un stat ateu nu face decât ca reveni la o creștere economică sustenabilă. ”epoca modernă... să coboare, etapă cu etapă, A asigura această revenire este cel mai mare până la aspectele inferioare ale omului și a sfârșit chin al economiștilor timpurilor noastre, prin a nu mai căuta decât satisfacerea nevoilor întreţinut în mare parte de obsedante inerente laturii materiale a firii sale, o căutare cu supermeme1. Aflat la București (noiembrie, totul iluzorie, de altfel, căci creează neîncetat 2013), Michel Camdessus, fost director mai multe nevoi artificiale, decât poate satisface” general al FMI, ne lăsa să înţelegem că nimic (Guénon, René – Criza lumii moderne, nu va mai fi cum a mai fost, atunci când afir‑ Editura Humanitas, 2008, p. 42). ma că pentru următorii 20 de ani să nu ne Realitatea, fie ca iluzie, fie ca persistenţă mai așteptăm la creșteri economice înalte iluzorie, ne așază în faţă lucruri grave, mai ori la aceeaşi exuberanţă a creditării, întru‑ ales pentru economiști. Să credem că eradi‑ cât refacerea încrederii (la urma urmelor, carea sărăciei – o imagine a decăderii între cine?) are nevoie de timp îndelungat. umane – are ca soluţie statală simpla satis‑ Încrederea nu poate exista decât între facere a nevoilor inerente laturii materiale a oameni interacţionând, să zicem, ca agenţi firii celui aflat în sărăcie? Evident, nu ne economici pe o piaţă. Resortul intim al aces‑ putem opri aici, dacă pretindem că respec‑ teia nu poate fi în afara fiinţei umane. Încre‑ tăm omul, semenul nostru! derea se alimentează din afara fiinţei umane Putem preveni, remedia sărăcia, o faţetă și numai atunci când a produs deja rezultate extremă a omului aflat în necaz existen‑ în lumea pământească. Dar să nu uităm că, ţial/biologic numai prin formula accesului atunci când încrederea dispare, valoarea re ‑ corpului fizic la materialitate? se întreabă

1 Am expus pe larg tema supermemelor în secvenţa 6.1.6. „… dar să vedem şi binele adus de rău” din volumul 2 al lucrării noastre, p. 291, Editura Expert, 2014. 2 N. Pop, V. Ioan‑Franc, 2014, Spre o monedă globală ‑ Calea posibilă, Editura Expert.

75 Napoleon Pop & Valeriu Ioan‑Franc

un grup de autori (Pr.dr. Mihai Valică, zent, ceva mai mult de 3% din ţările și Prof.univ.dr. Pavel Chirilă, Ec.drd. Cristian teritoriile din lume, cu puţin peste 10% din George Popescu, Asist.soc.drd. Andreea teritoriul locuit și din populaţia planetei Băndoiu) ai lucrării Teologie socială, Editura produce aproximativ 50% din PIB‑ul global. Christiana, 2007, p. 22 și 175. Ei ne confirmă Ţările în curs de dezvoltare, care reprezintă că da: „privind societatea în ansamblul ei, este aproape 9%, acoperă un teritoriu de 40%, cu totuși posibil: prin educaţie și îndrumare spre o populaţie de peste 50%, produc puţin afirmarea în societate a valorilor spirituale și peste 30% din PIB‑ul global. Ţările subdez‑ morale autentice”, desigur, purtate de corpul voltate, reprezentând numeric 88%, ca fizic. teritoriu aproape 50% și cu o populaţie Ajungem, astfel, la limita performanţei aproape de 40%, produc 15% din PIB‑ul glo‑ democraţiei, atunci când încercăm să‑i pro‑ bal (date preluate de la Marin Dinu, Lumea iectăm avantajele pentru viaţa materială. Ne este la fel? Despre violenţa mâinii invizibile, vom îndepărta tot mai mult de aceste avan‑ conferinţă la Universitatea Babeș‑Bolyai, taje care ar trebui să‑i servească pe toţi cu Cluj‑Napoca, noiembrie, 2013). cât, prin politici publice, aducem pe cei mai Totuși, este bine să nu facem loc senti‑ mulţi dintre semenii noștri la o condiţie tot mentului că suntem captivi unei dinamici mai joasă. Prin ce? Prin renunţarea la valori‑ fataliste a realităţii, ceea ce ar fi adevărat le spirituale care ar trebui regăsite în politi‑ dacă vom continua de aceeași manieră. În cile publice. domeniul economiei, spune M. Dinu în Vorbind mai brutal de limita precizată de lucrarea menţionată, o astfel de fatalitate noi, dar noi preluând numai logica raţiona‑ ”nu ne lasă răgazul pentru dezbateri pe mentului, Guénon spune că: „superiorul nu marginea coerenţei și consistenţei conceptuali‑ poate emana din inferior, pentru că din «mai zării sau despre calitatea conceptelor” cu care puţin» nu poate ieşi «mai mult» – un enunţ de operăm, în timp ce ”dezbaterea publică este o rigoare matematică absolută pe care nimic nu‑ tutelată de semnele de crizialitate cronică”, l poate infirma […]. E limpede că poporul (adus având consecinţa agresiunii ”problemelor în condiţie precară – n.n.) nu poate conferi o realităţii configurată după un model conceptual putere pe care nici el nu o posedă (fiindu‑i redu‑ predispus la experiment” mereu aplicat unei să permanent prin sărăcire – n.n.); adevărata societăţi care are memoria experimentului. putere nu poate veni decât de sus şi de aceea, în Admitem ciclicitatea în evoluţie, iar treacăt fie spus, ea trebuie legitimată întotdeau‑ privirea ei spaţială spre ceea ce este bine ar na de un element superior ordinii sociale” (René trebui să fie o spirală cu sensul în sus. Acest Guénon, Criza lumii moderne, 2008, p. 114). sens în sus – sugerând dezvoltare, progres, Atenţie deci la sensul așteptărilor privind străpungerea necunoscutului – poate fi globalizarea. Dacă şi când conotaţia ”unifor‑ asigurat numai în condiţiile în care pulsaţia mizării”, a globalizării se face înspre ”mai spirit‑corp uman este consistentă cu limitele rău”, atunci evoluăm spre eliminarea dife ‑ moralităţii, ale cooperării dintre semeni, în renţierilor calitative, în final a preeminenţei sensul grijii unora faţă de alţii, după spiritului ca motor al dezvoltării și progre‑ responsabilităţi. Credem că esenţa ciclurilor sului. Aici trebuie să facem mereu distincţie economice admise ca realitate, fiind un efect între uniformizare și unificare, chiar pentru sco‑ al acţiunii umane, constă în ceea ce pul lucrării noastre – moneda globală –, întru‑ încercăm să susţinem și noi: echilibrul și cât a pune semnul de egalitate între ele ne perfecţiunea și mai ales înlănţuirea lor spre plasează în iluzia periculoasă că uniformi‑ trepte superioare au nevoie de interacţiunea zarea, mai ales dacă se face înspre mai rău, dintre respectul valorilor și propensiunea în loc să ne unească la nivel planetar, ne va de a‑ţi crea un confort material fără excese. separa și mai mult la nivel de indivizi (vezi Crizele de orice fel sunt o răzbunare împo‑ tot René Guénon, op.cit., p. 59). triva exceselor. Să fie ele un semn divin în Iată ce ne spune statistica internaţională aplecarea noastră spre perfecţiunea econo‑ legat de uniformizarea spre mai rău: în pre‑ micului? 76 Maria CERNAT* Informaţia – marfă sau bun public? Concentrarea capitalului pe piaţa informaţiei Résumé Acest articol privește o chestiune îndeobște foarte cunoscută: care este statutul informaţiei: este ea o simplă marfă sau un bun public? Aproape toţi studenţii de la facultăţile de jurnalism și comunicare sunt familiarizaţi încă din primul an de studiu cu natura duală a informaţiei. Deși multora le‑ar plăcea să creadă că este vorba despre un bun al publicului, realitatea este că economia de piaţă o transformă într‑o marfă ca oricare alta. Cartea pe care urmează să o discut prezintă o perspectivă inedită asupra modului în care piaţa informaţiei este structurată la nivel global. În lucrarea sa, Foundations of Critical Media and Information Studies , Christian Fuchs analizează problemele care apar pe piaţa informaţiei atunci când se formează trusturi media gigant, dintr‑o perspectivă mai puţin cunoscută în literatura de specialitate din ţara noastră. Este vorba despre economia politică a mass‑media. Teoriile critice privind mass‑media au fost de multe ori respinse, ca urmare a pretinsei lor structuri speculative. Este meritul incontestabil al lui Christian Fuchs de a fi revitalizat teoria critică a mass‑media, folosind totodată o cantitate impresionantă de date empirice pentru a‑și susţine ipotezele. Lucrarea sa este o încercare provocatoare de a oferi un suport factual solid pentru a demonstra ceea ce unii critici ai mass‑media, ca Herbert Marcuse, Theodor Adorno sau Jurgen Habermas, au spus despre sistemul mass‑media. Folosind drept suport teoretic pentru teoria critică ideile exprimate de gânditori precum Karl Marx, David Harvey, Michael Burawoy, precum și pe ale altor importanţi filosofi, sociologi și teoreticieni ai mass‑media, Christian Fuchs insistă asupra unei valenţe adesea ignorate în spaţiul academic românesc: rolul critic al cercetării academice. O definiţie foarte îngustă a conceptului de libertate a transformat media la nivel global într‑o piaţă dereglementată, dominată de trusturi în continuă creștere. Lucrarea lui Christian Fuchs inventariază toate efectele negative care decurg de aici. Cuvinte‑cheie: teoria critică, studii despre informaţie, corporaţii media, piaţa informaţiei

This article is about a very common issue regarding the status of information: is it a commodity or a public good. Most students enrolled in communication academic programs are familiarized right from their first year of study with the dual nature of information. While many would like to believe it is a public good our current market economy transforms it into a mere commodity. The book I am about to present tries to offer a different perspective and explanation to the way our information system is structured globally. In his book, Foundations of Critical Media and Information Studies , analyzes the problems that arise when huge media trusts arise in the information sector from another perspective: the political economy of the mass‑media. The critical theory of the media has been often dismissed due to its supposed highly argumentative structure. It is the indisputable merit of Christian Fuchs the reviving of the critical theory of the media using a huge amount of empirical data to sustain all his claims. His book is a provocative attempt to give more pertinent and clear empirical data in order to prove what the critics of the media such as Herbert Marcuse, Theodor Adorno or Jurgen Habermas have been saying about the mass‑media system for decades. Using the ideas of Karl Marx, David Harvey, Michael Burawoy and other important sociologists and philosophers Fuchs is emphasizing the critical role of his academic research. A very narrow concept of freedom has transformed the glob‑ al media into a deregulated market dominated by fewer and constantly growing trusts and Christian Fuchs is trying to investigate all the negative effects resulting from this fact Mots‑clé: critical theory, information studies, media corporations, information market

* Universitatea “Spiru Haret” Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, e‑mail: [email protected] 77 Maria Cernat

Pentru aproape orice absolvent de jurna‑ tări care să protejeze jurnaliştii împotriva lism, o asemenea întrebare ar putea părea ingerinţelor editoriale ale patronatului n‑au plicticoasă şi inutilă. Toate programele de sensibilizat foarte multă vreme pe nimeni. pregătire academică au un curs de introdu‑ Pe acest fundal al entuziasmului postde‑ cere în sistemul mass‑media prin care stu‑ cembrist, însoţit de asumarea fără rezerve a denţii sunt familiarizaţi cu această proble‑ dereglementării presei chiar de către cei mai mă. M‑am gândit totuşi că ar fi cazul să dis‑ importanţi jurnalişti, au apărut aceste trus‑ cutăm despre aceste aspecte dintr‑o per‑ turi mamut şi, odată cu ele, o serie întreagă spectivă foarte rar prezentată în manualele de abuzuri. Să nu uităm vorba unui celebru de gen din România: cum putem ilustra patron de trust de presă: „Libertatea de ameninţările la adresa libertăţii de exprima‑ exprimare înseamnă că eşti liber să pleci re şi a integrităţii profesionale a jurnaliştilor dacă nu scrii ce vreau eu”. prin critica economiei politice a mass‑ Cum s‑a ajuns aici? Unul dintre motive l‑ media? Christian Fuchs este autorul uneia am expus: teama de reglementare. Cel de al dintre cele mai indicate lucrări în acest sens. doilea, la pachet cu primul, încrederea în Foundations of Critical Media and Information economia de piaţă care ar fi urmat să regle‑ Studies1 este o lucrare care îşi propune, aşa menteze totul pe piaţa informaţiei. Din bun cum lesne putem deduce încă din titlu, să public, informaţia a devenit, fără rezerve, o facă o analiză critică a modului în care capi‑ marfă. Ca urmare a competiţiei între furni‑ talul evoluează pe piaţa informaţiei. Aşa zorii acestui tip de marfă, ar fi rezultat, teo‑ cum arată şi Sonia Cristina Stan2, încă din retic, o mai bună informare a publicului, o timpul revoluţiei industriale, presa s‑a pro‑ creştere a standardelor profesionale şi a fesionalizat şi a început, şi în acest domeniu calităţii produselor media. al informaţiei, producţia pe bandă rulantă. Ce s‑a petrecut în realitate? Un dezastru. Presa de un penny bazată pe ştirile de fapt Fără legi care să limiteze într‑un fel proprie‑ divers a dat startul unei afaceri foarte profi‑ tatea, se ajunge la situaţia în care o persoa‑ tabile, dar şi al unui nou mod de a face nă poate deţine toate mijloacele mass‑me ‑ presă. Suntem adesea oripilaţi de senzaţio‑ dia. A se vedea în acest sens cazul Berlus ‑ nalismul grobian al emisiunilor TV actuale, coni. Şi nici Antenele autohtone nu sunt dar nu îndrăznim să criticăm prea vocal nici prea departe. Cum poate un jurnalist să îşi măcar la nivel academic ceea ce se petrece. facă meseria onest într‑o asemenea institu‑ Eu una am studiat timp de şase ani într‑una ţie, neprotejat de niciun fel de reglementări? dintre cele mai bine cotate facultăţi publice Cu alte cuvinte, cine ar fi îndrăznit să‑şi cri‑ de profil şi rar mi‑a fost dat să aud critici de tice patronul? Unde mai e competiţia pe substanţă la modul în care a evoluat presa piaţa informaţiei, când toate emisiunile actuală. Şi asta, din cel puţin două motive. arată la fel, importând modele standard de Aşa cum arată mulţi cercetători, a existat o la filialele trusturilor media din străinătate? adevărată oroare faţă de reglementarea pre‑ Ca de obicei, în buna noastră tradiţie sei. Jurnalismul postdecembrist a fost domi‑ neoliberal‑dâmboviţeană, avem un singur nat de o reală repulsie faţă de tot ceea ce vinovat: corupţia. Noi, aşa răi şi corupţi înseamnă reglementare. Într‑una dintre cer‑ cum suntem, împiedicăm realizarea idealu‑ cetările recente3 se arată faptul că doar 3% lui presei profesioniste rezultate din libera dintre jurnalişti considerau o prioritate creş‑ concurenţă pe piaţa informaţiei. Aduc în terea salariilor în anii imediat următori discuţie lucrarea lui Christian Fuchs din revoluţiei. Preocupările legate de reglemen‑ mai multe motive:

1 Christian Fuchs (2011), Foundations of Critical Media and Information Studies, Routledge, London and New York, p. 206. 2 Sonia Cristina Stan, Particularităţi ale faptului divers interbelic în cotidianul Curentul (martie‑iunie 1937), p. 186, Congresul Naţional de Istorie a Presei, ed. a VI‑a, Bucureşti, 18‑20 aprilie 2013. 3 Raluca Petre (2012), Journalism in Times of Major Changes, Ed. Tritonic, Bucureşti. 78 Informaţia – marfă sau bun public?

‑ bazată pe date empirice concludente, lucrarea ne arată că problema concentră‑ rii de capital pe piaţa informaţiei nu este una specific românească; ‑ ameninţările la adresa libertăţii de expri‑ mare şi a integrităţii profesionale a jurna‑ liştilor vin din zona economică: ai voie să critici orice politician, dar să te ferească sfântul să critici Coca‑Cola4; ‑ într‑o economie de piaţă a mass‑media, apar grave ameninţări la adresa pluralis‑ mului: singura voce care se va auzi în agora mediatică va fi cea care aduce pro‑ fit, indiferent de costurile sociale.

Teorii privind efectele mass‑media De ce e importantă lucrarea lui Fuchs? Cei familiarizaţi cu studiul mass‑media cunosc prea bine faptul că, în ceea ce pri‑ veşte efectele mesajelor mediatice asupra publicului (lor), există cel puţin două mari clase de perspective teoretice. Prima dintre ele, inaugurată de reprezentaţii şcolii de la Frankfurt, este aşa‑numita şcoală critică. Încă de la începutul secolului trecut s‑a insistat în cadrul acestei perspective asupra arăta corporaţiilor care e cea mai bună potenţialului malefic al mesajelor media, metodă de persuasiune. Fireşte, nu trebuie care tind să uniformizeze şi să aplatizeze să generalizăm. Despre efectele mass‑media conştiinţa cetăţeanului, transformându‑l în s‑a scris enorm şi nu întotdeauna cu scopuri consumator şi elector obedient. meschine. Dacă am considera că toţi cerce‑ Acestor teorii li s‑a reproşat adesea tătorii care au studiat empiric fenomenul caracterul speculativ şi lipsa datelor empiri‑ efectelor mass‑media asupra publicurilor ce care să fundamenteze ipotezele lor. O altă au avut scopuri comerciale, am face o mare mare clasă de teorii asupra efectelor mesaje‑ nedreptate unor cercetători reputaţi ai lor mass‑media este reprezentată de teoriile domeniului. empirice. Din această perspectivă, nu e Ceea ce trebuie totuşi subliniat este fap‑ important să vedem ce fac mass‑media cu tul că se investesc anual sume enorme pen‑ publicul. Dimpotrivă, e mult mai important tru a testa puterea de persuasiune a mesaje‑ să vedem ce face publicul cu mesajele mass‑ lor comerciale (clipuri publicitare, jingle‑ media. Fireşte, aici există numeroase discu‑ uri, logo‑uri etc.). În acelaşi timp, problema ţii de ordin etic. Ernest Dietrich fonda la costurilor sociale ale receptării acestor jumătatea secolului trecut The Institute for mesaj nu se bucură nici pe departe de ace‑ Motivational Research, pentru a vedea exact laşi nivel al finanţărilor şi nici chiar al inte‑ cum percep oamenii mesajele media. Scopul resului. Cu alte cuvinte, cercetarea aplicată – său era departe de a fi unul teoretic: el dorea cum vindem ceaiul de slăbit X – a luat‑o cu pur şi simplu să se îmbogăţească, folosind mult înaintea cercetării fundamentale cu miză cunoştinţele sale de psihanaliză pentru a socială – cum influenţează imaginea de sine

4 http://voxpublica.realitatea.net/politica‑societate/sarbatoare‑fara‑libertate‑de‑exprimare‑coca‑cola‑la‑ aniversarea‑celor‑125‑de‑ani‑62494.html. 79 Maria Cernat

a adolescentelor promovarea modelelor Concentrarea capitalului în sectorul subponderale? informaţiei În plus, cercetările care atrag atenţia asu‑ În ceea ce priveşte legătura dintre impe‑ pra potenţialului malefic al mass‑media au rialism şi sectorul informaţiei, Fuchs remar‑ o faimă proastă. Se pretinde adesea că nu că faptul că, încă de la începutul secolului poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate trecut, s‑au pus bazele unui sistem al infor‑ directă între expunerea la un anumit tip de maţiei‑marfă dominat de jucători‑cheie – mesaj şi un anumit comportament. Fireşte, marile agenţii de ştiri (Reuters, Havas) şi‑au aceasta ar impune o discuţie mai amplă des‑ început de mai bine de un secol activitatea. pre conceptul însuşi de cauzalitate, însă nu Cum era de aşteptat, un secol mai târziu ne acesta este scopul articolului. găseşte în situaţia în care un foarte mic Am prezentat cele două mari clase de număr de companii deţine o mare parte din teorii asupra efectelor mass‑media pentru a piaţa informaţiei (cei mai mulţi angajaţi, înţelege de ce este importantă lucrarea lui cele mai mari profituri). Industriile informa‑ Christian Fuchs. Răspunsul este unul sim‑ ţiei sunt printre cele mai concentrate. De plu: Christian Fuchs îmbină cele două pildă, la nivelul Uniunii Europene, în secto‑ moduri de analiză a sistemului mass‑media. rul producţiei de echipamente media, com‑ Asumându‑şi declarat o perspectivă critică, paniile mari reprezintă doar 1,6% din tota‑ Fuchs dublează toate afirmaţiile sale de lul companiilor şi deţin 65% din angajaţi şi date empirice cât se poate de concludente. 76,8% din profituri. În Statele Unite, între‑ Teoriile critice au fost expediate de multe gul sistem media, fie că vorbim de edituri, ori ca făcând dovada unor regretabile încli‑ software, case de discuri, producţie video naţii paranoice care identifică peste tot exis‑ sau servicii de internet, există 330 de com‑ tenţa unui imperiu global menit să promo‑ panii care reprezintă 0,01% din totalul com‑ veze agenda celor puternici în detrimentul paniilor, dar în 2002 controlau 78% din tota‑ celor slabi. Ei bine, voi insista asupra unui lul profiturilor realizate în acest domeniu.5 singur capitol din ampla lucrare de 384 de Fireşte, acest lucru poate să nu însemne pagini, pentru a demonstra faptul că există nimic prin el însuşi, însă valorile democrati‑ date concrete care susţin ceea ce studenţii ce sunt serios ameninţate în clipa în care de anul I la jurnalism au învăţat că este doar vocea profitabilă se mai poate auzi modelul hegemonic al mass‑media. într‑un spaţiu public privatizat. Nu am vrut Astfel, în capitolul Theories of New economie centralizată, dar iată cum, por‑ Imperialism and Global Capitalism, Christian nind de la o interpretare foarte naivă a liber‑ Fuchs se opreşte asupra definiţiei imperia‑ tăţii, am ajuns la o concentrare fără prece‑ lismului propuse de Lenin încă din 1917, dent a mijloacelor mass‑media în câteva pentru a arăta, folosind date concrete, că fie‑ mâini. În aceste condiţii, mai poate fi econo‑ care dintre cele cinci elemente caracteristice mia de piaţă dereglementată un garant al ale imperialismului se verifică la nivelul libertăţii de exprimare, al pluralismului sau datelor empirice. al altor valori democratice? Bibliografie ‑ Document online disponibil la: http://voxpubli‑ ‑ Petre, Raluca (2012), Journalism in Times of ca.realitatea.net/politica‑societate/ sarbatoare‑ Major Changes, Ed. Tritonic, Bucureşti. fara‑libertate‑de‑exprimare‑coca‑cola‑la‑ani‑ ‑ Stan, Sonia Cristina (2013), Particularităţi ale versarea‑celor‑125‑de‑ani‑62494.htm.l ‑ Fuchs, Christian (2011), Foundations of Critical faptului divers interbelic în cotidianul Curentul Media and Information Studies, Routledge, (martie‑iunie 1937), p. 186, Congresul Naţional London and New York. de Istorie a Presei, ed. a VI‑a, Bucureşti.

5 Christian Fuchs (2011), Foundations of Critical Media and Information Studies, Routledge, London and New York, p. 206. 80