ÎNTRE VIENA ŞI MOSCOVA. PROTOPOPUL ŞI VICARUL GENERAL NICOLAE POP BALOMIRI (CCA. 1710-CCA. 1764)∗

Cristian Ioan POPA∗∗

Between Vienna and Moscow: The Protopope and the General Vicar Nicolae Pop Balomiri (c. 1710 to c. 1764) Abstract. This article explores the life of Nicolae Pop Balomiri, a Greek-Catholic Protopope and Orthodox Archimandrite. Appointed General Vicar by the exiled Bishop Inochentie Micu- Klein in 1747, Balomiri fled Transylvania shortly afterwards when the Court in Vienna refused to acknowledge his appointment, instead supporting his predecessor, Petru Pavel Aaron. Early on in his exile, Balomiri converted to Orthodoxy, and was later made Archimandrite of the Monastery of Curtea de Argeş. From exile in Wallachia, he continued to campaign for the rights of Romanian Orthodox Christians in Transylvania, lobbying Russian Empress Elisabeta Petrovna to intervene with the Viennese to request a non-United bishop for Transylvania. Many historians have glossed over Balomiri’s importance, possibly because of his controversial role as an apostate priest. Keywords: Nicolae Pop Balomiri, Nicolae Balomireanul, protopope, Greek-Catholic Church, Moscow, Empress Elisabeta Petrovna. Cuvinte-cheie: Nicolae Pop Balomiri, Nicolae Balomireanul, protopop, biserica greco-catolică, Moscova, împărăteasa Elisabeta Petrovna.

Preambul O figură de seamă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea a fost protopopul Nicolae Pop, care, originar fiind din localitatea Balomir (azi judeţul Alba), era cunoscut şi ca „Balomiri”, „Balomireanul” sau „din Balomir”. Preocupările privind persoana acestuia nu sunt deosebite. S-au publicat doar două studii care i-au fost dedicate în mod special, unul în urmă cu peste şapte decenii1, celălalt de dată recentă2, ambele scrise însă din perspectivă confesională şi nu istorică. Întrucât aproape nicio discuţie pe marginea disputelor confesionale dintre uniţi şi neuniţi, de la mijlocul secolului al XVIII-lea din Ardeal, nu poate să nu îi amintească numele, istoriografia românească îi subliniază rolul şi activitatea, importante în istoria confesiunilor românilor, iar uneori îi recunoaşte şi meritele. Cu toate

∗ O variantă în limba engleză a prezentului studiu, cu titlul Between Vienna and Moscow: The Protopope and the General Vicar Nicolae Pop Balomiri (c. 1700 to c. 1764), a fost publicată în Bylye Gody. Russian Historical Journal, 42, 2016, 4, p. 1094-1109. ∗∗ Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, România; e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Badiu 1943. 2 Dobrei 2010.

Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 11, 2019, p. 335-366. Cristian Ioan Popa acestea, istoricii s-au ferit să-i creioneze un profil complet, pe măsura complexităţii sale. Probabil un rol nefast în această nedorită situaţie l-a jucat şi apostazia de care Balomiri este acuzat. Astfel, atitudinea unei părţi a istoriografiei este explicabilă, deoarece din punct de vedere confesional, acesta nu reprezintă niciun model, dar niciun subiect uşor de digerat. Noi îl vom privi însă din punct de vedere istoric. De la Nicolae Pop Balomiri la Nichifor Balomireanul, vorbim de aceeaşi persoană care, prin prisma istoricului, surprinde prin complexitate, ambiţie şi putere de influenţă care, în cele din urmă, se vor dovedi a fi spre folosul naţiunii române, căreia i-a servit în calitatea de prelat.

Începutul carierei, în protopopiatul unit al Balomirului (1739?- 1747) Nicolae Pop Balomiri trebuie să se fi născut în jurul anului 1710, probabil în satul Balomir, de al cărui nume se va lega. Franciscanul Iosef Michaud ni-l descrie ca fiind un om de statură înaltă3. Poziţia deţinută în sânul protopopiatului, iar ulterior în cea a bisericii unite din Transilvania – prin scaunul de vicar general ocupat pe timpul exilului lui Inochentie Micu- Klein –, credem că sunt şi rezultatul apartenenţei sale la pătura nobiliară transilvăneană. Numele cu care este consemnat adesea în documente, cel de Nicolaus Balomiri/Balameri, îi sugerează calitatea de nobil, probabil armalist, aşa cum o observă şi Francisc Pall, care îl traduce, sub forma Nicolae Pop de Balomir4. Data intrării preotului Nicolae Balomiri în rândul clerului nu este consemnată nici ea. Cert este că în conscripţia lui Inochentie Micu-Klein din 1733, numele acestuia nu apare în rândul preoţilor uniţi din localitatea Balomir5. Fl. Dobrei afirmă că hirotonirea s-ar fi făcut prin 1733–17346, însă acestea sunt simple presupuneri. La această dată sunt menţionaţi, în schimb, preoţii Popa Groza, Popa Ionaşc, Popa Petru, Popa Vasile şi un număr de 66 de familii greco-catolice. Tot acum cunoaştem şi numele primului protopop de Balomir, Popa Ion, şi existenţa unui Archi-diaconatus Bálomiriensis7. Protopopiatul unit al Balomirului îl continuă pe cel al Cugirului şi are o existenţă certă între anii 1733 şi 1750, după care sediul se mută definitiv în alte localităţi ale scaunului săsesc Orăştie. În ierarhia protopopiatelor transilvănene din anul 1733 era pe un loc codaş, cu doar 15 localităţi aparţinătoare, dar toate având biserică8.

3 Chindriş 2005, p. XXV; Chindriş, Iacob 2009, p. 37. 4 Pall 1997a, p. 67. 5 Bunea 1900, p. 387. 6 Dobrei 2010, p. 56. 7 Togan 1898, p. 203. 8 Miron 2004, p. 120, nota 6, p. 322. 336 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri Prima informaţie despre Balomiri stă sub semnul incertitudinii. Printre cei participanţi la sinodul de la Blaj, ţinut sub preşedinţia episcopului unit Inochentie Micu-Klein, în data de 25 mai 1739, apare şi un anume protopop Ion. Acesta a fost identificat cu protopopul din Balomir9, însă Greta M. Miron îl ia în calcul pe Ioan Szabo, protopopul de Căşeiu10. Însă, rămâne cert că la 1733 este menţionat Popa Iuon Archidiaconus, cu siguranţă avându-şi sediul în Balomir11. Abordarea lui Dănilă, deşi nemărturisită, sugerează, în opinia noastră, o posibilă legătură de familie între protopopul Popa Iuon din Balomir şi Nicolae Balomiri (fiul celui dintâi?), care ar putea explica şi ascensiunea sa pe scaunul protopopesc, precum şi numele de Pop, ce indica descendenţa sa dintr-o familie de preoţi. În anul 1741, Micu-Klein îi încredinţează lui Balomiri prima misiune pe care o cunoaştem. Protopopul de Balomir trebuia să colecteze din protopopiatul de Sovaroş (Suarăş), alături de protopopul George de Juc, bani pentru ridicarea mănăstirii de la Blaj, „dăjdii, pominoace şi birşaguri”, misiune în urma căreia episcopul îi numeşte pe cei doi „visitatori circăluitori”, „pentru galbinii adunaţi spre zidirea s. Mănăstiri”12. În 3 mai 1742, Nicolae Pop Balomiri şi Matei din Armeni au fost desemnaţi de soborul greco-catolic pentru a cere vlădicii prezentarea originalului celei de-a doua Diplome Leopoldine13. Un an mai târziu, la 1743, îi trimite superiorului său, Micu-Klein, o informare privitoare la problemele confesionale din satele Romos şi Turdaş, pentru care peste un an episcopul unit cerea Cancelariei Aulice a Transilvaniei eliberarea unor copii14. În anul 1744 au loc mai multe evenimente în sate din scaunul Orăştiei, aflate sub jurisdicţia protopopului din Balomir. Este anul mişcării antiunire purtate cu succes prin părţile Hunedoarei şi ale Orăştiei de către Visarion Sarai. Presat de numeroasele plângeri ale clerului unit aflat sub ascultarea sa, protopopul Balomiri a fost nevoit să ceară urgent intervenţia armatei, generalul Theobald von Czernin punându-i la dispoziţie un locotenent şi patru soldaţi pentru calmarea spiritelor în satele din zonă. Un caz special s-a petrecut în Şibot, unde Balomiri a fost nevoit să apeleze la armată împotriva judelui satului, fapt petrecut în 24 noiembrie 1744, când protopopul a cerut, îngrijorat, alte ajutoare. Situaţia degenerase, întrucât judele din Şibot a ocupat biserica din sat, a despodit-o, a scos pământul de sub ea, înlocuindu-l cu altul nou, pentru purificare, şi a instituit un preot ortodox în locul celui greco-catolic, hirotonit „peste munţi”. Acesta este doar un caz din multele

9 Dănilă 1998, p. 17. 10 Miron 2007, p. 370. 11 Bunea 1900, p. 387. 12 Ibidem, p. 22, 138; Pâclişanu 1924, p. 114; Meteş 1936, p. 11; Bunea 2012, p. 65, 152. 13 Bunea 1900, p. 151; Bunea 2012, p. 162; Bodale 2012, p. 392. 14 Stanciu et alii 2009, p. 188, doc. nr. 65, foto 0321-0322. 337 Cristian Ioan Popa petrecute în Transilvania acelor timpuri. Balomiri, deşi a primit promisiunea locuitorilor din satele protopopiatului său că vor cerceta bisericile unite, avertiza că fără măsuri drastice, în zona Orăştiei preoţii uniţi vor fi alungaţi („Hic uniti sacerdotes subsistere non valemus”)15. Cel mai probabil cu acest prilej şi-a dovedit în faţa lui Micu-Klein curajul şi, mai ales, priceperea în a gestiona o astfel de situaţie de criză. Din anul 1739 datează o ridicare topografică a satului Balomir, acolo unde se afla în acel moment casa protopopului. Harta este importantă întrucât ilustrează vechi realităţi (fig. 1/1), dispărute la scurt timp, deoarece la 1769 şi 1773 satul era deja strămutat în actuala vatră, locul vechii aşezări fiind marcat doar de toponimul Satu Vechi, aici fiind identificată o aşezare medievală, cunoscută prin toponimul Polgradia16 (fig. 1/2). În vecinătatea pieţei se observă biserica de zid, probabil medievală, de mari dimensiuni, înconjurată de un gard. Alături de colţul dreapta-sus, se remarcă o curte mare în care se intra pe o poartă între două clădiri cu faţada pe frontul stradal principal. Corp comun cu aceasta făcea o construcţie, interpretată de noi ca fiind o posibilă curie nobiliară. Întrucât Balomirul nu avea casă parohială nici la 1733, nici la 1750, cel mai posibil aici se găsea casa protopopului Nicolae Balomiri17 (fig. 3). Nu a existat nicio biserică din lemn la Balomir care să fie datată în anul 1703, după inscripţia unui clopot mic ce i-ar fi aparţinut, aşa cum afirmă Fl. Dobrei18, citarea la lucrarea indicată19 fiind cu totul eronată. Respectivul clopot păstrează o inscripţie cu chirilice, având însă un alt conţinut.

„Am numit vicar general pe prearespectatul Nicolae Pop …”. De la protopop la vicar general greco-catolic (1747-1748) Tulburările confesionale din Transilvania anului 1744 au impus exilul episcopului greco-catolic Inochentie Micu-Klein la Roma. Începând cu 1745, între episcop şi protopopul Nicolae Pop Balomiri debutează o lungă corespondenţă. În primul an de exil, din scrisorile trimise de la Roma reiese legătura de încredere dintre cei doi20. O primă epistolă o cunoaştem din 23 martie 1745, în care episcopul îi relata că „zi şi noapte lucrează la Roma pentru naţiunea sa mizeră şi părăsită”21. După ceva timp, dintr-o altă epistolă, din 10 septembrie 1746, având acelaşi destinatar22, reiese dorinţa

15 Lupaş 1943, p. 216-217; Săsăujan 2002, p. 226. 16 Popa 2011, p. 406, 417, 420, 423, 441, 488-489, 673, nr. 8, fig. 51/1, pl. 190-191. 17 Ibidem, p. 442, 473, 562, fig. 51/4; 58. 18 Dobrei 2010, p. 56. 19 Fleşer et alii 2005, p. 8-9. 20 Prodan 1998, p. 213. 21 Ibidem, p. 213; Stanciu et alii 2009, p. 132, doc. nr. 99. 22 Pâclişanu 1924, p. 28, XII; Ghitta 2007a, p. 185. 338 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri episcopului de a-şi pregăti revenirea în fruntea Bisericii sale, prin convocarea unui sinod în care să fie citit decretul de excomunicare a iezuitului Josephus Balogh. În acelaşi timp, prin scrisoarea din 19 noiembrie 1746, atât Balomiri, cât şi protopopii Avram Pop de Daia şi Gheorghe Dimandi de Juc primesc însărcinarea de a-l înştiinţa la Roma despre activitatea lui Petru Pavel Aaron, rămas vicar la Blaj, în locul său23. La 17 decembrie 1746, Micu- Klein îi scria din nou lui Balomiri, motivându-şi oprirea ţinerii unui sinod convocat de Petru Pavel Aaron24. În primăvara anului viitor, la 9 aprilie 1747, în epistola trimisă lui Balomiri, episcopul îşi revărsa ura faţă de vicarul general Aaron şi de iezuiţii ce-l susţineau25. Toată această corespondenţă este o oglindă fidelă a tensiunii care se acumula la nivelului clerului unit transilvănean, al curiei pontificale şi al autorităţilor imperiale austriece, justificând acţiunile care vor urma, în mod inevitabil. Pe fondul exilării episcopului unit, în anul 1746, în satele din protopopiatul Balomirului au loc agitaţii ale „plebei”, care, prin preoţii trecuţi la greco-catolicism, acceptă în continuare această confesiune, doar cu condiţia întoarcerii pe scaunul episcopal a lui Inochentie26. În protopopiatul învecinat, românii din jurul Sebeşului suportau presiunea saşilor, sub ameninţarea că dacă nu se vor declara uniţi, „vor veni asupra lor germanii şi- i vor despoia, şi-i vor tăia pe toţi în bucăţi”27. Nicolae Pop Balomiri face orice pentru a menţine satele sale în unire. De pildă, ştim că emite în data de 16 aprilie 1747 un permis preotului ortodox Vasile ca să ţină slujbă două zile la o biserică unită din Orăştie, sub promisiunea celui din urmă că va trece la uniţi28. Elita confesională greco-catolică a răspuns în mod diferit situaţiei cauzate de exilul lui Inochentie. Cei mai mulţi, adepţi ai programului naţional i-au stat în continuare alături fostului episcop (Grigore Maior, Silvestru Caliani, Gheorghe Pop din Dobra, Ioan Săcădate, Gheorghe Timandi ş.a.), în fruntea lor situându-se, din dorinţa lui Inochentie, protopopul Nicolae Pop Balomiri. De cealaltă parte, partida lui Petru Pavel Aaron ilustra compromisul pe care erau dispuşi să-l facă uniţii ardeleni

23 Hurmuzaki 1900, p. 158; Pâclişanu 1923, p. 158; Pâclişanu 1924, p. 56-57, XXII; Pall 1997a, p. 65; Chindriş 2005, p. XXI-XXII; Chindriş, Iacob 2007, p. 27-29; Dobrei 2010, p. 57. 24 Pâclişanu 1923, p. 158; Pâclişanu 1924, p. 61, XXVIII. 25 Pâclişanu 1923, p. 158, nota 2; Pâclişanu 1924, p. 65-66, XXXIV; Chindriş 2005, p. XXII, nota 133; Chindriş, Iacob 2007, p. 30, nota 133; Stanciu et alii 2009, p. 157, doc. nr. 150, foto 027-029. 26 Pall 1997a, p. 54, nota 3. 27 Lupaş 1943, p. 226. 28 Pall 1997b, p. XVIII, 212, 315; Miron 2004, p. 481; Stanciu et alii 2009, p. 167, doc. nr. 180. 339 Cristian Ioan Popa pentru a-şi câştiga drepturile ca naţiune29. Dintr-un alt punct de vedere, Balomiri trebuie situat, împreună cu administratorul episcopiei, Marsinai, într-un grup distinct de cele două partide30. Cert este că fidelitatea dovedită de Balomiri este răsplătită prin numirea sa ca vicar general, urmare a afurisirii de către Inochentie Klein a vicarului Petru Pavel Aaron. Numirea lui Balomiri în noua funcţie s-a realizat printr-un decret primit de la Inochentie, cu data de 25 august 1747, în care îi erau prezentate atribuţiile, cum ar fi cele de cercetare şi decizie în litigiile ce ţineau de forul episcopesc de judecată, înfiinţarea de noi parohii, numirea de preoţi în posturile vacante şi executarea ordinelor episcopale31. Noii sosiţi de la Roma, Silvestru Caliani şi Gregorie Maior, sunt solicitaţi şi ei de episcopul exilat să-l sprijine pe Balomiri32. Iată un fragment elocvent din scrisoarea către Caliani: „Pe Petru Aaron l-am depus din slujbă din cauză că este incorigibil, l-am suspendat de la slujbele sfinte şi l-am excomunicat. Poruncesc ca acesta să fie chiar canonic evitat. Am numit vicar general pe prearespectatul Nicolae Pop, arhidiacon de Balomiri; poruncesc ca acestuia să-i fie încredinţate toate pentru executare şi informare”33. În paralel, Inochentie trimite alte două scrisori, una adresată clerului greco-catolic, cealaltă lui Petru Pavel Aaron34. Pentru siguranţa corespondenţei, „vlădica” Inochentie îl roagă pe Balomiri să-i scrie pe adresa rectorului bisericii Madonna del Pascolo35. Din scrisorile datate 9 şi 30 septembrie 1747 reiese ajutorul de care Inochentie avea nevoie pentru a-şi asigura mijloacele de existenţă, cerându-i lui Balomiri să facă, în acelaşi timp, orice pentru împiedicarea noului episcop rutean să treacă peste autoritatea diecezei Făgăraşului36. După o întrunire desfăşurată la Sebeş, în luna august, în data de 12 septembrie 1747, cu prilejul adunării unui număr important de protopopi la Daia Română, se hotărăşte destituirea lui Petru Pavel Aaron din vicariat, decizie ce îi va fi prezentată acestuia de către Nicolae Pop Balomiri şi de protopopul Dragoş de Turda37. Participanţii vor emite, cu aceeaşi dată, o scrisoare către

29 Câmpeanu 2009, p. 191-200. 30 Stanciu 2012, p. 230-231. 31 Bunea 1900, p. 223, 225; Pâclişanu 1924, p. 99-101, LVI-LVII; Stăniloaie 1973, p. 92-93, 95; Bârlea 1983, p. 87; Mureşanu 1996, p. 139; Pall 1997a, p. 97-99, 240; Pall 1997b, p. 291- 292; Prodan 1998, p. 214; Damşa 1994, p. 132; Chindriş 2005, p. XXIII; Chindriş, Iacob 2009, p. 31; Stanciu et alii 2009, p. 47, 165, doc. nr. 174, foto 0001-0004; Dobrei 2010, p. 58; Stanciu 2011a, p. 222, 225; Bunea 2012, p. 215-216. 32 Pâclişanu 1923, p. 161; Pâclişanu 1924, p. 96-97, 101, LV, LVIII. 33 Albu 1983, p. 205. 34 Bunea 1900, p. 223. 35 Ibidem, p. 226, nota 1; Pall 1997a, p. 151. 36 Bunea 1900, p. 227; Bunea 2012, p. 217. 37 Pall 1997a, p. 110; Stanciu et alii 2009, p. 170, doc. nr. 188. 340 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri Inochentie, în care îi cer să nu demisioneze, ci să revină cât mai curând între oile sale pentru a le păstori, epistolă semnată, între alţii, şi de Nicolae Pop Balomiri, sub forma Nicolaus Pop archidiaconus Ballamirensis38. La finele lui septembrie 1747, în corespondenţa purtată cu Nicolae Balomiri, Inochentie îi cere acestuia să păstorească cu linişte şi tărie biserica, deoarece „Dumnezeu în curând îi va trimite apărător” (jam Deus mittet defensorem)39, episcopul în exil sperând mereu că lucrurile se vor îndrepta, iar revenirea sa în Transilvania spera să fie doar o chestiune de timp. Prin numirea sa ca vicar general, Nicoale Balomiri forma o a doua autoritate bisericească, nerecunoscută de curtea vieneză, ceea ce a produs derută nu doar în forurile administraţiei austriece, ci şi în sânul bisericii unite40. Practic, Transilvania avea acum trei capi ai Bisericii Greco-Catolice, dar niciunul în funcţie (!)41. Astfel, lucrurile cereau o rezolvare imediată şi de durată. Deja la data de 4 octombrie 1747, vicarul Aaron aflase că Inochentie îl excomunicase şi-l înlocuise cu Balomireanul42, iar o zi mai târziu îl înştiinţa pe guvernatorul Transilvaniei, Ioannes Haller, despre depunerea sa43. La scurt timp, Haller o informează pe împărăteasă de situaţia creată şi de iminenta convocare a unui sinod la Blaj, în care lui Balomiri îi revenea rolul de a anunţa „depunerea” lui Aaron44. În aceeaşi zi de 18 octombrie, Balomiri îi răspunde lui Haller, spunând că îşi doreşte doar liniştea poporului şi a bisericii sale45. Grăbind lucrurile cât a putut de mult, pe data de 8/19 octombrie 1747 Nicolae Pop Balomiri convoacă la Blaj, fără ştirea lui Aaron, un sinod („săborul cel mare)”46. Din scrisoarea trimisă de Balomiri către protopopul Laţcu din Colun reiese limpede că neparticiparea la sinod era pedepsită „supt oprire de preoţie”47. De aici reiese limpede importanţa pe care „partida” lui Micu-Klein o acorda acestei întruniri. Sinodul a ţinut trei zile (19-21 octombrie), „cerut fiind de necesitatea absolută a clerului”. După terminarea liturghiei, Balomiri îi chemă pe toţi protopopii în biserică, pentru a le da citire scrisorii episcopului de numire a noului vicar general. În pofida unor reţineri justificate, sinodul îl va

38 Pall 1997a, p. 110-111; Pall 1997b, p. 304-305; 320, nota 5. 39 Bunea 1900, p. 227. 40 Ibidem, p. 231-232; Bunea 2012, p. 221. 41 Miron 2004 p. 94, 120; Chindriş, Iacob 2009, p. 32. 42 Pall 1988, p. 313; Pall 1997b, p. 316. 43 Pall 1997b, p. 319. 44 Stanciu et alii 2009, p. 167-168, doc. nr. 181. 45 Ibidem, p. 168, doc. nr. 182. 46 Pâclişanu 1924, p. 106, LXIV; Ghitta 2007b, p. 54; Stanciu et alii 2009, p. 169, doc. nr. 186, foto 0014-0026. 47 Miron 2004, p. 110, nota 192; p. 173, nota 95. 341 Cristian Ioan Popa recunoaşte pe Balomiri (cu doar trei excepţii), în noua sa postură de vicar general, în primul rând ca reprezentant al lui Inochentie Micu-Klein. A urmat apoi depunerea jurământului. Ulterior, s-a format o delegaţie, constituită din Nicolae Balomiri şi protopopii Gheorghe de Dobra şi Maniu de Ormeniş, având misiunea de a-l informa pe guvernatorul Transilvaniei despre deciziile sinodului. În acelaşi timp, răspunzând dorinţei lui Inochentie, Balomiri îi va expedia 200 de florini, o parte din suma cerută de acesta, obţinută din donaţiile protopopilor prezenţi la Blaj. Printr-o scrisoare din 19 octombrie, Balomiri îl informează pe episcop despre hotărârile sinodului şi îl îndeamnă să nu demisioneze48. Un ultim pas important făcut cu acel prilej a fost trimiterea protopopului Gheorghe de Dobra la Viena cu un memoriu, în care se cerea întoarcerea episcopului exilat în dieceza sa49. Numirea lui Balomiri ca vicar unit nu a obţinut însă acceptul guvernului şi nici pe cel al papei de la Roma. Aaron se plânge instanţei imperiale de faptul că a fost trădat de protopopi, şi mai cu seamă de Balomiri50. Acesta din urmă, care în data de 17 septembrie, alături de protopopul Ioan Dragoş din Turda, i-au citit actul de revocare din funcţie51, ar fi coalizat cu schismaticii; dovadă ar sta şi permisul dat acelui preot ortodox ca să predice în biserica greco-catolică din Orăştie52. Ca urmare, situaţia lui Balomiri a făcut obiectul unei luări ferme de poziţie din partea autorităţilor habsburgice, dr. Nilles numindu-l pe acesta pseudovicar şi, mai grav, apostat şi trădător53. Mai mult, excomunicarea lui Aaron a produs unele tulburări în rândul uniţilor54, fapt ce denotă că punctele de vedere asupra numirii sale ca vicar erau departe de a fi convergente. Împărăteasa Maria Tereza, neputincioasă în zona sa de autoritate, încearcă o rezolvare la Roma, prin trimiterea unei epistole către nunţiul papal Serbelloni, în care constată cu îngrijorare scindarea bisericii unite în două partide, cea mai mare şi mai influentă fiind cea aflată la dispoziţia lui Nicolae Pop Balomiri55. Ca ultimă soluţie, pentru Aaron se instituie funcţia de vicar apostolic, o funcţie necunoscută de români56, care ar fi trebuit să îi redea autoritatea pierdută. Pe aceiaşi linie, în 18 noiembrie 1747, Serbelloni îi va trimite lui Balomiri o scrisoare în care îi cere imperativ „să te abţii de la exercitarea

48 Bunea 1900, p. 225-226; Iorga 1902, p. 244; Pâclişanu 1923, p. 162; Pall 1997b, p. 324; Chindriş 2005, p. XXIII. 49 Pall 1988, p. 315; Pall 1997a, p. 114. 50 Micu 1995, p. 295r; Stanciu 2011a, p. 227, nota 130. 51 Stanciu et alii 2009, p. 168-169, doc. nr. 184. 52 Ibidem, p. 47, 167, doc. nr. 180. 53 Nilles 1885, p. 593-594, 600. 54 Pall 1997b, p. 328. 55 Bunea 2012, p. 227. 56 Stăniloaie 1973, p. 103-104; Damşa 1994, p. 134. 342 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri vicariatului şi să recunoşti pe vicarul apostolic!”57, la care cel din urmă îi va da un răspuns negativ, invocând îndeosebi legătura jurământului faţă de Inochentie, precum şi faptul că recunoaşterea lui Aaron în funcţie va conduce la ruina unirii în „această plebe necioplită”58. După numirea oficială a lui Aaron ca vicar apostolic, Balomiri va cădea treptat în dizgraţie. Într-o scrisoare către Serbelloni, Petru Pavel Aaron îi va prezenta acestuia, cum era firesc, amănunte defavorabile lui Balomiri59. La mijlocul lunii decembrie 1747, Deputaţia Aulică pentru Treburile Transilvaniei, împreună cu Cancelaria Aulică a Transilvaniei vor hotărî, într-un referat comun, audierea principalilor vinovaţi pentru situaţia delicată în care se găsea clerul greco-catolic. Anchetarea lui Nicolae Pop Balomiri, S. Caliani şi Gr. Maior va avea loc la 15 decembrie 1747, în faţa guvernatorului Haller, a iezuitului Pallovics şi a lui Aaron60. Ca ultime arme de atac, Balomiri va încerca să mizeze pe ideea compromiterii Unirii, intenţie pe care i-o transmite şi lui Serbelloni, într-o scrisoare pe care o redactează chiar în reşedinţa sa de la Balomir, în 18 decembrie 174761. În tot acest timp, confuzia stăpânea întreaga comunitate religioasă greco-catolică. Pe fondul deselor neînţelegeri, vicarul Aaron îi va scrie şi el lui Serbelloni, la 20 decembrie, nemulţumit fiind de faptul că atât Balomiri, cât şi călugării basilitani nu vor să i se înfăţişeze pentru a-l recunoaşte drept vicar apostolic62. Începutul de an 1748 poate fi reconstituit prin prisma corespondenţei cunoscute. În cursul lunii februarie aflăm, pe de o parte, de continuarea legăturilor între Balomiri şi Micu-Klein, cu toate interdicţiile puse de autorităţile austriece63, iar pe de altă parte, observăm colaborarea sa cu episcopul unit rutean Manuel Olsavszky, căruia îi promite o situaţie a bisericilor din sudul Transilvaniei64. Cazul „Balomiri” continuă să reţină atenţia autorităţilor austriece şi la începutul primăverii. Deputăţia Aulică pentru Treburile Transilvaniei, Cancelaria Aulică Transilvăneană şi conferinţa ministerială informează despre starea fragilă în care se găsea dieceza unită, elaborând o serie de măsuri de îndreptare a ei, printre cei acuzaţi de situaţia în care s-a ajuns fiind Inochentie Micu-Klein, Balomiri,

57 Pall 1997a, p. 116; Pall 1997b, p. 346; Chindriş 2005, p. XXIII. 58 Bariţ 1993, p. 437; Pall 1988, p. 317; Pall 1997a, p. 116; Pall 1997b, p. 400-401; Miron 2004, p. 120, 95. 59 Pall 1997b, p. 367-368. 60 Pall 1988, p. 319; Pall 1997a, p. 117, 375-384; Ghitta 2007a, p. 185; Ghitta 2007b, p. 54- 55; Stanciu et alii 2009, p. 171, doc. nr. 191; p. 173, doc. nr. 196, foto 0150-1053. 61 Pall 1997b, p. 400. 62 Pall 1997c, p. 5. 63 Stanciu et alii 2009, p. 174, doc. nr. 200, foto 0531-0538. 64 Ibidem, p. 174, doc. nr. 202, foto 0042. 343 Cristian Ioan Popa Caliani şi Maior65, întrunirile culminând cu conferinţele ministeriale din 2 martie 174866. În încercarea de rezolvare a problemelor, din dispoziţia Mariei Tereza, între 15 şi 17 mai 1748, Sibiul a găzduit un sinod general, în cadrul căruia se dorea ca „protopopul Balomir să fie destituit”, deoarece „se dovedeşte ataşat mai mult episcopului decât Sfântului Scaun”. Lucrările sinodului au fost de importanţă majoră prin deciziile luate şi prin poziţia fermă pe care s- au situat protopopii uniţi. Printre aspectele dezbătute se numărau: – revenirea din exil, la Blaj, a episcopului Inochentie Micu-Klein; – egalitatea Bisericii Române Unite cu Biserica Romano-Catolică; – recunoaşterea naţiunii române; – accesul nobililor români la funcţii. Demersul, cuprins într-un memoriu ce urma să fie trimis la Viena, se situează între acţiunile cele mai importante ale românilor ardeleni în lupta pentru emanciparea lor naţională67. Cu toate acestea, pentru Balomiri, sinodul de la Sibiu a constituit „cântecul de lebădă”. Acuzele care i-au fost aduse, dar şi lipsa de sprijin din partea unor protopopi, l-au determinat pe Balomiri să-şi anunţe abdicarea, la finalul unui lung discurs68, venită în acelaşi timp cu recunoaşterea lui Petru Pavel Aaron ca vicar, atât de către cler, cât şi de episcopul din exil69. Cum, la nivelul cel mai înalt în imperiu, Nicolae Pop Balomiri „beneficia” de antipatia Mariei Tereza, aceasta a încercat să ia repede atitudine pentru liniştirea spiritelor din rândul clerului superior unit, citându- l pe Balomiri la Viena. Atitudinea ostilă a împărătesei în chestiunea vicarului Balomiri se poate regăsi, într-un mod elocvent, în textul unei scrisori, din data de 28 martie 1748, în care Maria Tereza îi comunică episcopului Olsavszky necesitatea de a-i chema la Viena pe Balomiri, Caliani şi Maior, împotrivirea lor trebuind pedepsită cu închisoarea70. Poziţia sa este întărită printr-un decret emis în luna mai 1748, în care aceasta nu îl recunoaşte în funcţia pentru care a fost numit de Inochentie Micu-Klein71. Ironia sorţii a fost că Balomiri trebuia să facă parte din deputăţia uniţilor din anul 1748 ce urma să înainteze la Viena memoriul ce conţinea doleanţele clerului unit din

65 Pall 1997c, p. 46-51, 54; Stanciu et alii 2009, p. 175, doc. nr. 203, foto 0076-0099. 66 Stanciu et alii 2009, p. 175-176, doc. nr. 204-205. 67 Bârlea 1983, p. 91-92; Prodan 1998, p. 217-218; Chindriş 2005, p. XXV; Chindriş, Iacob 2009, p. 35-36; Bunea 2012, p. 232. 68 Ghitta 2007a, p. 193; Ghitta 2007b, p. 59; Dobrei 2010, p. 59-60. 69 Miron 2009, p. 79; Stanciu et alii 2009, p. 183, doc. nr. 222, p. 185, doc. nr. 229, p. 186, doc. nr. 230; Bunea 2012, p. 244. 70 Damşa 1994, p. 136; Stanciu et alii 2009, p. 180, doc. nr. 215, foto 0100-0109. 71 Bunea 1900, p. 247. 344 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri Transilvania. În noua situaţie apărută a fost însă înlocuit cu protopopul Gheorghe Pop de Dobra72.

Apostazia (1748) Pentru Balomiri, Viena s-a transformat, pe neaşteptate, din capitala speranţelor, în cea a deziluziilor. Rănit în orgoliul propriu, mai ales de gestul făcut de Inochentie Micu-Klein, Balomiri abandonează unirea religioasă73. Dezamăgit şi deja vânat de autorităţi este nevoit să părăsească Principatul, trecând munţii prin una din aşa-numitele „vămi ale cucului”, autoexilându- se în Ţara Românească, alături de câţiva susţinători ai cauzei sale. Acest moment s-a petrecut, după unii, la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie 174874, după alţii în august75 sau în toamna aceluiaşi an76. Textul unui interogatoriu la care a fost supus Ion Chirilă din Sibiu ne lămureşte însă în două chestiuni importante legate de momentul plecării lui Balomiri. Respectivul afirma că s-a întâlnit cu Balomiri în Râmnic, de ziua Rusaliilor, unde cei doi s-au întreţinut într-o convorbire. Importantă aici este şi acuzaţia adusă lui Chirilă, care era colportor în Transilvania de cărţi religioase ortodoxe tipărite la Râmnic77. Ioan Maxim, un locuitor din Sibiu, interogat fiind, confirmă întâlnirea dintre Balomiri şi Chirilă, amintind şi de existenţa unor scrisori instigatoare, împotriva lui Aaron şi favorabile lui Balomiri78. Prin urmare, cele două anchete reconstituie în chip fericit un parcurs până acum neştiut al plecării lui Nicolae Pop Balomiri. Acesta a luat mai întâi drumul Olteniei, ajungând la Râmnic, cu siguranţă la mănăstirea episcopală de aici, unde probabil şi-a primit viitoarea misiune, fiind îndreptat către mănăstirea de la Curtea de Argeş. Fuga fostului vicar credem că trebuie să fi avut loc în luna iunie, întrucât în 28 iunie, respectiv în 7 iulie 1748, Curtea vieneză apostrofa deja Guvernul pentru lipsa de vigilenţă în cazul trecerii munţilor79. În acest mod, asemeni celui care l-a numit în funcţia de vicar, Balomiri va cunoaşte gustul amar al înstrăinării şi exilului80. Una dintre atribuţiile sale, în scurtul mandat de vicar, a fost şi aceea de atragere a clerului ortodox către unire, fiind cunoscute confirmările a doi

72 Dragomir 1920, p. 197; Pall 1988, p. 328; Pall 1997a, p. 130, 138; Pall 1997c, p. 91, nota 2; Stanciu et alii 2009, p. 182, doc. nr. 219. 73 Miron 2004, p. 174. 74 Bârlea 1983, p. 92. 75 Bunea 1900, p. 249. 76 Lupaş 1918, p. 118. 77 Stanciu et alii 2009, p. 199, doc. nr. 255, foto 0051-0060; p. 208-209, doc. nr. 272. 78 Ibidem, p. 201-202, doc. nr. 258, foto 0100-0107. 79 Ibidem, p. 186, doc. nr. 232. 80 Bariţ 1993, p. 437; Dragomir 1920, p. 177-178, 198; Pall 1997a, p. 138-139, 241; Pall 1997b, p. 386, nota 39; Pall 1997c, p. 90, 93. 345 Cristian Ioan Popa preoţi hirotoniţi de episcopi ortodocşi ca membri ai clerului greco-catolic81. În mod paradoxal, toate acţiunile lui Nicolae Pop Balomir, ce vor urma verii lui 1748, vor fi misiuni antiunire, menite să slăbească Biserica Unită şi să determine întoarcerea populaţiei româneşti greco-catolice a Transilvaniei la ortodoxie. Nivelul atins de mişcările împotriva Unirii, generate de plecarea lui Balomiri, a depăşit chiar pe cel cauzat de predicile lui Visarion Sarai82. Trecerea sa la ortodoxie nu înseamnă o revenire la această confesiune83. Chiar dacă naşterea sa într-un mediu deja greco-catolicizat este doar de bănuit, el este parte a primilor teologi blăjeni şi nu avem date să fi cunoscut, anterior, o preoţie ortodoxă. În descrierea sa, guvernatorul Haller ni-l prezintă, în 1750, când habsburgii vor avea de-a face din nou cu acţiunile sale, ca pe un bărbat ambiţios, căruia îi plăcea doar să poruncească, nu şi să asculte: „Acta enim omnia illius satis ostendere, inquietum ingenii hominem fuisse, qui praeesse semper, non parere cupiebat, et ideo etiam profugit, quod alter vicarius apostolicus declaratus, ille vero renunciare coactus fuerit. Vereri ergo eundem, qui jam in juventute majora ambiit, Graecumque etiam fermentum jam imbibit, in Transylvania vix contentum futurum, qui forte superioribus continuo negotium facesseret, imo plebeculae venenum propinaret”84. Pe seama acestei atitudini, dar şi pentru încercarea de a-l readuce pe Klein în ţară, prin agitarea credincioşilor uniţi, pune A. Bunea acţiunea lui Balomiri de abandonare a unirii85.

Arhimandrit ortodox la mănăstirea Curtea de Argeş (1750-1764) şi un nou nume: Nichifor Balomireanul Nicolae Pop Balomiri, trecut la ortodoxie, s-a refugiat probabil în iunie 1748 la Râmnic. De aici credem că a fost îndrumat să ocupe o funcţie la mănăstirea Curtea de Argeş, unde devine egumen şi arhimandrit. În anul 1750, episcopul Grigorie Socoteanu al Râmnicului îl numeşte archimandrita et hegumenos Dominialis monasterii Argis86. Acum îşi ia numele de călugăr Nichifor Balomireanul87. Tradiţia consemnează exilul său alături de rude şi adepţi ai săi, întemeind şi o aşezare nouă, cătunul Ungureni din satul Flămânzeşti,

81 Laslo 2000, p. 118. 82 Chindriş, Iacob 2009, p. 37. 83 Nistor 2002, p. 583; Dobrei 2010, p. 60. 84 Bunea 2012, p. 233, nota 352. 85 Bunea 1900, p. 248; Bunea 2012, p. 233. 86 Dobrei 2010, p. 62. 87 Ionescu 1893, p. 4; Hurmuzaki 1900, p. 173; Bunea 1900, p. 252; Iorga, 1908, p. 130; Iorga 1932, p. 127; Bodogae 1944, p. XXIII, nota 3. 346 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri aproape de Curtea de Argeş88. N. Iorga afirma că Balomiri a fost însoţit peste Carpaţi de administraţia sa, lucru incorect89. Curând însă, în luna octombrie 1748, Balomiri, mizând pe o ultimă carte în abilul său joc devenit deja unul diplomatic, ajunge în Moldova, de unde va trece în Rusia, probabil în anul 174990. În acest moment, conflictul interconfesional românesc din Ardeal îşi extinde aria de dispută în afara graniţelor. În perioada respectivă, la ruşi se vor refugia şi protopopii de la Braşov. Balomiri a fost primit în audienţă la Moscova de însăşi împărăteasa Rusiei, Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare. Există şi opinii, greşite, că audienţa lui Balomiri s-ar fi făcut la [Santkt] Petersburg91. Locul cu pricina rezultă însă cu claritate dintr-o variantă de traducere a scrisorii trimise de Elisabeta către Viena: „S-a arătat aici la Moscova […]”92. Nemulţumit de situaţia neuniţilor din Transilvania, Nicolae Balomiri se va adresa ţarinei, deplângând persecuţiile îndurate de neuniţi. Acesta, prezentând privilegiile dobândite de ortodocşi de la calvini, cerea, printre altele, un episcop neunit în Ardeal93. Ca reacţie imediată la cele dezvăluite de Balomiri, se cunoaşte o intervenţie diplomatică, din anul 1750, a împărătesei Elisabeta către Mihail Petrovici Bestuzev-Riumin (Pretlach, după alte surse), ambasadorul rus la Viena94, în care erau rezumate cererile lui Balomiri95 (anexa 1). Ambasadorul Rusiei se afla în faţa unei misiuni grele. Totuşi, acesta a cerut detalii curţii vieneze, interesându-se de soarta ortodocşilor din Transilvania. Viena a formulat un răspuns, ce urma să îi fie înmânat96. Ajuns în Bucureşti, precum reiese dintr-o scrisoare a franciscanului Iosef Michaud, Nicolae Pop plănuia şi „o afacere” la Constantinopol97, probabil pentru a depune la patriarhia ortodoxă o plângere asemănătoare celei prezentate la Moscova.

88 Mateescu 1909, p. 7, nota 3. 89 Iorga 1969, p. 60. 90 Hurmuzaki 1900, p. 171; Dragomir 1920, p. 198; Ionaşcu 1943, p. 365; Bezviconi 1962, p. 146; Pall 1997b, p. 386, nota 39. 91 Hurmuzaki 1900, p. 172; Iorga 1932, p. 127; Lupaş 1933, p. 301; Bezviconi 1962, p. 145- 146; Iorga 1969, p. 60; Popa-Andrei 2009, p. 148 şi nota 65. 92 Bariţ 1993, p. 724. 93 Ionescu 1893, p. 3; Hurmuzaki 1900, p. 172-173; Iorga 1902, p. 248; Iorga 1916, p. 140- 141; Lupaş 1918, p. 118-119; Dragomir 1920, p. 178; Meteş 1936, p. LXXXIV; Ionaşcu 1943, p. 366; Albu 1983, p. 212; Bârlea 1983, p. 92; Chindriş 2005, p. XXV; Buzalic 2006, p. 84. 94 Iorga 1917, p. 149-150; Stanciu et alii 2009, p. 54, 231, doc. nr. 314; Câmpeanu 2009, p. 199; Stanciu 2011a, p. 229. 95 Bariţ 1869, p. 273-274; Soloviev 1963, cartea XII, tom 23-24, p. 55-56. 96 Stanciu et alii 2009, p. 233, doc. nr. 314. 97 Bunea 1900, p. 252; Bunea 2012, p. 235. 347 Cristian Ioan Popa Unii istorici consideră acţiunea Elisabetei, venită la solicitarea lui Balomiri, ca o ingerinţă a Rusiei în politica etnică şi confesională a Principatului. Pe cheltuiala sa, ţarina a ridicat biserica Sf. Nicolae din Şchei (Braşov)98, văzută ca un rezultat al insistenţelor lui Balomiri99. După anul 1746, Elisabeta cere protecţia asupra ortodocşilor din Transilvania, S. Dragomir apreciind că un rol decisiv în implicarea Rusiei, la un moment dat, l-a avut călătoria lui Balomiri în 1750 la curtea sa100. Pe de o parte, intervenţia ţarinei Rusiei este văzută drept cel mai mare sprijin primit de ortodocşi, alături de cel venit de la Karlowitz101, dar pe de altă parte, Gh. Bariţ o numeşte „amestecul Rusiei în afacerile religioase ale românilor din Transilvania”, care, asociat celui sârbesc, ar fi dus, ulterior, la înrăutăţirea stării ortodocşilor ardeleni102. În acelaşi an, pe alt front, ortodoxul Nicolae Oprea din Sălişte, petiţionar la Viena, refuzat pe rând de autorităţile imperiale, cere la un moment dat protecţia ministrului rus de acolo103. Din cauza rolului asumat, ca reprezentant al românilor ortodocşi din Transilvania, dar şi ca urmare a relaţiilor avute cu Rusia, Nicolae Oprea a fost arestat şi închis104. Gestul lui Balomiri vine însă în continuarea unei practici deja cu vechime. Înaintea sa doi dintre mitropoliţii ortodocşi ai Ardealului, Iorest şi Sava Brancovici, în cursul secolului al XVII-lea, şi-au îndreptat plângerile către împărăţia Rusiei105. Practic, atunci când căile de soluţionare a doleanţelor ortodocşilor către autorităţile Principatului se epuizau era cerut şi sprijinul rusesc106. De asemenea, mai târziu, prin 1758, unul dintre preoţii ortodocşi, Popa Iuon din Aciliu, ar fi fugit în Rusia, existând temerea, alimentată de ameninţările mitropolitului, că va urma o emigraţie în masă a ortodocşilor din Ardeal în Rusia. Mai mult, călugărul Nicodim, ajuns în Rusia în 1757, a cerut ţarinei Elisabeta chiar atârnarea bisericilor ortodoxe ardelene de „Sf. Sinod al bisericii ruseşti”107. Raportul Ulfeld, întocmit de austrieci în 1758, în urma acestor acţiuni, sublinia necesitatea cunoaşterii de către Rusia a adevărului din Ardeal, unde ortodocşii aveau alt statut, de toleraţi, faţă de alţi schismatici din Ungaria, ale căror drepturi se confundau adeseori de către ţari108.

98 Bariţ 1869, p. 273; Iorga 1932, p. 127. 99 Nistor 2002, p. 583. 100 Dragomir 1920; Popa-Andrei 2009, p. 148, nota 65. 101 Ionescu 1893, p. 3-4. 102 Bariţ 1869, p. 273. 103 Lupaş 1927, p. 265; Popa-Andrei 2009, p. 147, nota 62. 104 Popa-Andrei 2009, p. 148. 105 Bunea 1910, p. 154. 106 Popa-Andrei 2009, p. 148. 107 Ionaşcu 1943, p. 368-381; Lupaş 1927, p. 265; Săsăuşan 2002, p. 193-194. 108 Bunea 1902, p. 140-147. 348 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri În realitate, datorită intervenţiei ruseşti, într-unul din cele două decrete pe care Maria Tereza le emite la 7 noiembrie 1750 (dar publicat pentru români abia în anul 1759), împărăteasa dă dovadă, în mod tacit, de toleranţă religioasă, prin libera practicare a cultului ortodox în unele biserici aflate în sudul Transilvaniei109. Cel de-al doilea decret al Mariei Tereza ilustrează un plan ascuns pus la cale de curtea vieneză, iezuiţii căutând o cale prin care N. Balomiri să fie atras în Transilvania, unde să fie încarcerat, pe capul lui fiind pusă recompensă suma de 200 de galbeni110. Cu toate acestea, fostul vicar nu a fost trădat. Uneltirea este relatată şi într-o notă a Cancelariei Aulice din decembrie 1750111. Totul trebuia însă bine pus la punct, astfel încât relaţiile cu Rusia să nu aibă de suferit de urma acestei intervenţii. Despre modul cum suna acel plan, ce folosea mijloace machiavelice, stă mărturie o rezoluţie a conferinţei în care s-a dezbătut la Viena scrisoarea împărătesei Rusiei, text sintetizat de Gh. Bariţ în următorul mod: „Spre acest scop să se formuleze un rescript aşa, încât guvernul Transilvaniei să poată răspunde la acela cu enumerarea unui mare număr de blăstămăţii şi fărădelegi, ca comise toate de românii neuniţi […]. Guvernul să se îngrijească cu agerime, ca nu cumva Balomiri sau emisarii săi să poată pune mâna pe astfel de acte secrete. Din contră, protectorii unirii încă să facă tot ca doară ar pune mână pe Balomiri, sau măcar pe corespondenţele lui”112. Intenţiile lui Balomiri, imediat după decizia sa de a fugi din Transilvania, au fost în primul rând de ameninţare şi răzbunare. În tot acest timp, asemenea episcopului exilat la Roma, egumenul de la Curtea de Argeş credea că presiunea pusă pe autorităţile ardelene şi ameninţarea cu întoarcerea românilor la ortodoxie, vor da, în cele din urmă, rezultatele mult aşteptate. În fapt, Balomiri nu făcea altceva decât ceea ce ştim că însuşi episcopul Micu-Klein ar fi promis-o în cadrul sinodului de la Blaj, din 1744 pentru care Ţara Românească nu era doar locul unor iscusiţi zugravi de biserici unite transilvănene, ci şi loc de exil113. Autenticitatea acestei ameninţări este pusă la îndoială, ea fiind la baza unor speculaţii privitoare la „ortodoxismul” episcopului Micu-Klein care s-a dovedit un mai bun catolic decât urmaşii săi pe scaunul de la Blaj114. Păstrarea ritului răsăritean

109 Bunea 1900, p. 253-255; Lupaş 1918, p. 120-121; Săsăuşan 2002, p. 165, 170; Bunea 2012, p. 236-238. 110 Hurmuzaki 1900, p. 173-174; Bunea 1900, p. 253; Lupaş 1918, p. 119; Dragomir 1920, p. 207; Ionaşcu 1943, p. 366; Albu 1983, p. 211; Dobrei 2010, p. 62; Bunea 2012, p. 236- 237. 111 Stanciu et alii 2009, p. 237, doc. nr. 321. 112 Bariţ 1869, p. 273-274; Ionescu 1893, p. 3-4; Bariţ 1993, p. 437. 113 Lupaş 1927, p. 257; Lupaş 1943, p. 217, 237-238; Chifăr 2007, p. 88 şi nota 83. 114 Nedici 2013. 349 Cristian Ioan Popa (bizantin) de către greco-catolici a fost o constantă a acestei confesiuni, inconstanţa fiind dată însă de cât de latin era înţeleasă dogma. În scenariul său, Balomiri se baza şi pe o migrare în masă a românilor transilvăneni în Muntenia. Situaţie care ar fi putut constitui un bun argument pentru a crea noi presiuni asupra austriecilor, în vederea rechemării din exil a lui Inochentie Micu-Klein115. Însă, în niciun caz, decizia sa nu s-a datorat mişcărilor antiunioniste, precum cea a lui Visarion Sarai, aşa cum afirma Şt. Meteş116, episodul din anul 1744, când chiar Balomiri cere intervenţia armatei pentru calmarea spiritelor în protopopiatul său, împotriva ortodocşilor, fiind relatat de noi mai sus. Probabil din vara anului 1748, datează un document adresat Cancelariei Aulice a Transilvaniei de către Guberniu, prin care autorităţile semnalează plecarea lui Nicolae Balomiri în Muntenia. Acest organism vine cu propunerea ca, în cea mai mare grabă, să îi fie găsit un înlocuitor. Cei vizaţi pentru ocuparea postului erau protopopii Avram din Daia, Gheorghe de Dobra, Zacharias Csóka Hunyadiensis, Basilius Fogorasiensis şi Mány Őrmény Szebesiensis117. Actul dovedeşte intenţiile Vienei de rezolvare rapidă a situaţiei. În primele luni ale lui 1749, din corespondenţa purtată între Consiliul Aulic de Război şi generalul Platz aflăm despre iniţierea unor acţiuni ferme pentru stoparea oricărei acţiuni venite dinspre Balomiri către poporul român din Ardeal118. Prin plecarea lui Balomiri din Transilvania s-a provocat o nouă derută şi agitaţie antiunionistă în rândul maselor largi, modelul său contribuind, alături de vidul de preoţi noi hirotoniţi, la o scădere importantă a numărului clerului unit. Mai mult, urmările intervenţiei neprevăzute a lui Balomiri la curtea moscovită a generat, prin răspândirea conţinutului scrisorii împărătesei Rusiei în unele sate din sudul Transilvaniei, reacţii antiunire119. Oricum, deja la 25 aprilie 1750, Maria Tereza deplângea starea unirii religioase din Transilvania („uniunea scade din zi în zi”), la care episcopul Aaron cu greu mai putea face ceva, vinovat fiind arătat Balomiri, care a apostat şi îi agita din Muntenia pe românii ardeleni120. Prin aceeaşi prismă a privit lucrurile şi clerul reformat din Ardeal. În memoriile sale, nobilul Gheorghe Rettegi îşi nota, pentru anul 1760, numirea unui episcop ortodox al „schismaticilor” ardeleni, fapt pus de acesta pe seama influenţei

115 Bunea 1900, p. 251. 116 Meteş 1971, p. 158. 117 Stanciu et alii 2009, p. 194, doc. nr. 250. 118 Ibidem, p. 200, doc. nr. 256, foto 84-87; p. 208, doc. nr. 271. 119 Hurmuzaki 1900, p. 173; Bunea 1900, p. 252; Dragomir 1920, p. 199-204; Pall 1997a, p. 139, 169; Stanciu et alii 2009, p. 226, doc. nr. 309, foto 0306-0309. 120 Bunea 2012, p. 242, 248-249, anexa II. 350 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri ţarinei Rusiei, care a dat curs plângerilor prezentate de Balomiri121, desigur cu ceva timp înainte. Şederea lui Balomiri în Rusia a durat peste un an de zile, plecarea sa de aici fiind înregistrată în data de 17 noiembrie 1749122. După reîntoarcerea de la Moscova, fostul protopop şi vicar general va sluji ca arhimandrit şi egumen al mănăstirii Argeş. În această nouă postură îl vom întâlni între anii 1750 şi 1764, odată cu primirea statutului monahal ortodox luându-şi numele de Nichifor123. De aici va cultiva o corespondenţă secretă cu oamenii săi de încredere din Ardeal124, întreruptă în cele din urmă, ca o singură măsură eficientă a curţii de la Viena îndreptată împotriva sa125.

Urmările acţiunilor sale Din grupul pe care Micu-Klein l-a numit la Blaj în jurul vicarului Balomiri, trei au părăsit oraşul, unii chiar şi Unirea. Calea cea mai apropiată de cea a lui Balomiri a urmat-o Daniil Marsinai (Marginai), nobil armalist, care a trecut la ortodoxism, undeva în ultimii ani ai deceniului cinci. Acesta a fost membru în echipa fostului vicar general de la Blaj, ca administrator al curţii episcopale. Din Karlowitz, Marsinai îi instiga pe românii ardeleni să îşi numească un episcop neunit126, T. Bodogae numindu-l „un al II-lea Nicolae Balomireanul”127. Nicolae Pop Balomiri, „omul de cea mai mare încredere al episcopului” Inochentie Micu-Klein, cum a fost caracterizat de Fr. Pall128, şi- a petrecut ultimii ani ai săi fără să îi ştim îndeajuns destinul. Informaţiile sunt tot mai sărace, probabil şi pe măsură ce activitatea sa se „desprinde” de dezideratele sale transilvănene. Astfel, acţiunile acestuia pe tărâmul disputelor confesionale ale românilor ardeleni nu ne mai sunt cunoscute. Izolarea sa în Ţara Românească este una relativă, fiind de pus mai mult pe seama ieşirii din prim-planul vieţii religioase, în antiteză cu obişnuinţa cu care numele îi apărea consemnat în corespondenţele vremii în Transilvania. Unul dintre planurile lui Balomiri, în momentul plecării din Transilvania, a fost cel al destabilizării demografice a zonelor cu populaţie

121 Sipos 2007, p. 197. 122 Dragomir 1920, p. 198. 123 Bariţ 1869, p. 273; Ionescu 1893, p. 4; Bunea 1900, p. 252; Lupaş 1918, p. 119; Dragomir 1920, p. 207; Lupaş 1933, p. 302; Ionaşcu 1943, p. 366-367; Bârlea 1983, p. 92; Dobrei 2010, p. 62. 124 Bariţ 1869, p. 273. 125 Dragomir 1920, p. 207. 126 Stanciu 2009, p. 169, 174; Stanciu et alii 2009, p. 49-50, 54; Stanciu 2011a, p. 229; Stanciu 2011b, p. 18-25; Stanciu 2012, p. 231. 127 Bodogae 1944, p. XLIII. 128 Pall 1997a, p. 169. 351 Cristian Ioan Popa românească din sudul Principatului, printr-o emigrare la sud de Carpaţi. În acest sens, în 1748, îi propune domnitorului Ţării Româneşti un târg, în urma căruia, în schimbul primirii unor asigurări, se angaja să-i faciliteze trecerea în Muntenia a unui număr de 16000 de români transilvăneni129. Domnitorul a refuzat pe moment să îşi pericliteze situaţia faţă de Casa de Habsburg, chiar dacă ar fi avut beneficii de pe urma aşezării catolicilor în Ţara Românească130. Demersul bucureştean s-ar fi concretizat în textul unui hrisov din data de 14 mai 1750, atunci când Balomiri primeşte de la Grigore II Ghica îngăduinţa stabilirii românilor transilvăneni în Muntenia, pe locurile fără stăpân, alegându-şi jude şi plătind dările locului131. Strămutarea nu ştim să se fi realizat atunci, dar în deceniul şapte există informaţii în acest sens, calculele ilustrând pentru intervalul 1761-1767 o cifră apropiată celei propuse de Balomiri132. Înfiinţarea regimentelor grănicereşti în sudul Transilvaniei va fi consecinţa acestei situaţii. Puţinele ştiri din ultimii săi ani de viaţă, provenite exclusiv din Ţara Românească, ne arată un personaj dornic să ocupe o funcţie ierarhică importantă în cadrul ierarhiei ortodoxe. Dar, în egală măsură, era disponibil să sprijine proaspăt înfiinţata biserică ortodoxă din Ardeal. Din această ipostază, sub numele de Nichifor Balomireanul, va candida în anul 1763, chiar dacă fără succes, pentru scaunul episcopal de la Buzău, contracandidaţi fiindu-i stareţul Partenie al mănăstirii Tismana şi protosinghelul Mitropoliei din Bucureşti, Cosma Popescu133. Este anul ultimei tentative de reîntoarcere a sa în Transilvania, acolo unde românii ortodocşi au primit un episcop al lor, pe sârbul Dionisie Novacovici. La acesta din urmă, episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanu, intervine pentru ca Nicolae Pop Balomiri/ Nichifor Balomireanu „să-şi vie în locul şi neamul său”134. Refuzat însă, Balomiri va rămâne în Muntenia. La egumenul de la Curtea de Argeş vor poposi în aceşti ani reprezentanţi de seamă ai ortodoxiei, precum călugărul Sofronie din Cioara, care în 1761 se refugiase la el135, şi căruia în 1764 îi va încredinţa egumenia mănăstirii Robaia136. Tot din anul 1761, în calitatea sa de egumen la Argeş,

129 Hurmuzaki 1900, p. 170; Iorga 1902, p. 248; Meteş 1936, p. LXXXIV; Meteş 1971, p. 159; Roman 1971, p. 903; Stoicescu 1983, p. 55; Prodan 1998, p. 220; Stanciu et alii 2009, p. 200, doc. nr. 256; Dobrei 2010, p. 62. 130 Hurmuzaki 1900, p. 170-171; Albu 1983, p. 207. 131 Dragomir 1920, p. 89-90; Lupaş 1927, p. 265; Ionaşcu 1943, p. 366; Prodan 1998, p. 220 şi nota 80; Stanciu et alii 2009, p. 226, doc. nr. 309, p. 227, doc. nr. 311. 132 Meteş 1936, p. LXXXIV; Roman 1971, p. 903. 133 Ionaşcu 1943, p. 366, nota 2; Dobrei 2010, p. 62. 134 Dobrei 2010, p. 62. 135 Bunea 1902, p. 221; Iorga 1908, p. 136; Mateescu 1909, p. 7; Iorga 1932, p. 132; Meteş 1971, p. 154-155; Dobrei 2010, p. 62. 136 Ionaşcu 1943, p. 366-367. 352 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri va renova mănăstirea, fiind păstrate numele zugravilor transilvăneni Iacov şi Stan din Răşinari137. Întâlnirea celor doi pictori cu Balomireanul era posibilă, întrucât argumentul invocat în defavoarea acestei ipoteze, în jurul dilemei dacă fostul vicar mai trăia sau nu la 1761138, cade în faţa evidenţei informaţiilor, care îl amintesc pe acesta până în anul 1764. Graţie unei însemnări pe un manuscris („Cuvintele prea cuviosului Efrem Sirul”) din anul 1762, ştim că acesta a fost realizat „Cu cheltuiala iubitorului de Dumnezeu Chir Nichifor Arhimandrit, nastavnicul sfintei mânăstiri Argeş”139, desigur nimeni altul decât Nichifor Balomireanul. Din luna iunie 1764 avem ultima informaţie despre fostul vicar, ajuns egumen, consemnată în vechea condică a mănăstirii Argeşului. Este probabil şi anul decesului său140. Mai rămâne totuşi de menţionat o ultimă însemnare care îl aminteşte pe Nichifor. În calitate de arhimandrit al mănăstirii Argeşului apare în pomelnicul acesteia, astfel: „Au făcut o sfită de stofă cu stihar, cu poias, cu paftale de argint [ş]i alte multe odoară”, acum fiindu-i consemnaţi şi munţii de la Nucşoara141, aflaţi nu departe. Informaţia este inserată între pomelnicul nedatat al arhimandritului Sofronie („care a fost egumen”) şi cel al egumenului de Argeş, Isaiia, ultimul datat la 8 decembrie 1766142. Aşadar, anul 1766 este cert un terminus post quem al morţii sale ori, şi aici nu avem nicio ştire, doar a părăsirii funcţiei. Alte informaţii le considerăm eronate, fiind greşit puse pe seama lui Balomiri. Un exemplu este cel al vizitei pe care celebrul maior rus Nazarie Karazin, travestit în călugăr, ar fi făcut-o la mănăstirea Argeş, în vederea pregătirii războiului împotriva Turciei143 şi care ar fi condus la intrarea ruşilor în Bucureşti, în decembrie 1769144. Cum această campanie s-a petrecut în anul 1769, trebuie să admitem că Balomireanul nu mai trăia la acea dată, fapt susţinut şi de implicarea unui alt prelat, Damaschin, ca egumen al Curţii de Argeş, în chestiunea rusească respectivă145. Chiar Iorga acceptă că în funcţia de la Argeş, la momentul izbucnirii războiului în 1769, era Damaschin, acelaşi care alături de Sofronie din Cioara intrase cu ruşii în Bucureşti146. O altă confuzie s-a creat, tot în jurul problemei „ruseşti”, cu acţiunea pusă pe seama lui Balomiri de grupare a bisericii moldovene în

137 Dumitran et alii 2010, p. 20-21. 138 Ibidem, p. 21, 59. 139 Mateescu 1909, p. 7, nota 4. 140 Ionaşcu 1943, p. 366, nota 2. 141 Sacerdoţeanu 1965, p. 307 şi nota 32; Dobrei 2010, p. 62. 142 Sacerdoţeanu 1965, p. 306-307. 143 Iorga 1995, p. 228, nota 2; Nistor 2002, p. 601. 144 Iorga 1909-1910, p. 591-592. 145 Mateescu 1909, p. 7. 146 Iorga 1995, p. 215, 218. 353 Cristian Ioan Popa jurul Rusiei147; este evident că aici este vorba despre un alt Nichifor, mitropolitul de atunci al Moldovei, cunoscut prin simpatiile sale filoruse. Deşi poate mai puţin important, dar măcar demn de amintit, este faptul că Balomiri nu a lăsat nicio operă scrisă în urma sa, cu toate că cei din generaţia sa de primi teologi ai Blajului o fac. Aceasta dacă nu cumva, manuscrisul nesemnat şi redactat în esenţa sa imediat după 1750, ca răspuns la „Floarea Adevărului”, scrisă de P. P. Aaron şi apărută în 1750, nu este, măcar parţial, opera lui Balomiri, cel mai îndreptăţit atunci, ca proaspăt refugiat în Muntenia, şi bun cunoscător din „interior” al teologiei catolice, să dea un răspuns lucrării episcopului unit din Ardeal. Este vorba de lucrarea manuscrisă publicată de către Teodor Bodogae, care subliniază dificultatea precizării autorului textului148. Desigur, unele argumente susţin o astfel de paternitate, altele se opun, cum ar fi anul finalizării sale, plasat în jur de 1765, deci după 1764, anul ultim din care avem date despre viaţa lui Balomiri. Nichifor Balomireanul a rămas mai cu seamă în conştiinţa colectivă a lumii ortodoxe. În anul 1763 numele îi apare în cronica rimată a ieromonahului Efrem din Prislop, în care sunt accentuate apropierea de Inochentie şi gonirea sa din Ardeal149. Preotul Mihail Popovici din Banat, ajuns în anii 1770-1771 în Rusia, aminteşte acţiunile lui Balomiri la ţarina Elisabeta150. Peste ani, în 1773, mai mulţi boieri munteni, într-o plângere, recurg la memoria faptelor în relaţiile cu curtea imperială a Rusiei, în care au fost slujiţi de cei doi arhimandriţi ardeleni, „care au dobândit şi decoraţii împărăteşti”: Nichifor Balomireanul („Argeşanul”) şi Sofronie din Cioara („Vieroşanul”)151. În Transilvania de origine, după plecarea sa din localitatea Balomir, satul avea la 1750 trei preoţi uniţi. Aşa cum o ilustrează conscripţia clerului unit a lui Petru Pavel Aaron, în acel an Balomirul nu mai găzduia „scaunul” protopopial, care se mută la Vaidei152, prin alegerea preotului de aici ca protopop. O afurisenie scrisă în anul 1752 cu caractere chirilice pe un Octoih tipărit la Râmnic (1750), ne dezvăluie existenţa unui preot ortodox în Balomir, pe numele său Popa Mihail153. Zona din care făcea parte şi acest sat a fost cuprinsă de amplele mişcări antiunioniste. Din localitatea vecină Cioara provenea călugărul Sofronie, celebru pentru lupta sa împotriva unirii religioase. Pe linia aceloraşi observaţii, remarcăm în plângerile înaintate de

147 Boicu 1986, p. 128. 148 Bodogae 1944, p. II-XXXII. 149 Efrem 1898, p. 2-5; Dobrei 2010, p. 60. 150 Dobrei 2010, p. 61. 151 Ibidem, p. 63. 152 Josan et alii 1996, p. 77. 153 Dreghiciu 1997, p. 374, poz. 28. 354 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri ortodocşii din scaunul Orăştie mitropolitului sârb Nenadovici, din anul 1759, că aceştia „de 15 ani, se bat cu Uniţii ca cu nesce fiară sălbatice”154, menţiune din care ne dăm seama că neînţelegerile au fost mult mai vechi şi ele nu se leagă strict de mişcările antiunioniste de la începutul deceniului şase. Din anul 1744, comisar „protector al Unirii” peste scaunele săseşti, fusese numit zelosul Petru Dobra155. În încercarea de temperare a acestor acţiuni reprobabile, în anul 1748 se emite un ordin imperial prin care românilor ortodocşi din districtul Orăştiei li se permite ca, în cazul în care nu doresc trecerea la confesiunea greco-catolică, să îşi păstreze în continuare credinţa ortodoxă156. În acelaşi protopopiat, la 1757, „preoţii schismatici” Stan şi Toma din Cugir, preotul Mihăilă din Şibot şi preotul Avram din Vinerea sunt hirotoniţi „în provincii străine”, se pare în Muntenia sau chiar în Serbia157. Agitaţia produsă de mişcarea preotului Ioan din Aciliu a cuprins şi fostul protopopiat al lui Balomiri, unde populaţia românească va lua cu forţa, în 1758, bisericile din Cugir, Şibot, Vinerea şi Balomir158. În acelaşi an însă, bisericile din Cugir şi Balomir sunt redate uniţilor159. Scenariul se repetă peste doi ani, împărăteasa Maria Tereza fiind nevoită să recunoască faptul că în unele sate, între care şi Balomirul, masele populare instigate de Sofronie din Cioara au luat cu forţa bisericile uniţilor160. La 1759, Ivan Demian şi Mihul Băluş din Balomir opresc sătenii să mai meargă la biserica unită, ce fusese luată de ortodocşi161. Abia în anul 1767162 cunoaştem ca preot în Balomir un alt reprezentant al familiei Balomiri, anume pe George / Georgius Bálomeri / Popa Gheorghe ot Balomir, hirotonit de Dionisie pe 22 mai 1767, pentru biserica cu hramul Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare din Balomir163, făcând parte din clerul ortodox, alături de Mihai Samoilescu (Samuel Balomiri), tot ortodox şi el. Prezenţa numelui său în matricolele şcolii de la Blaj la 1760164, ne arată că şi el fusese unit. Aceste nume pot reflecta fie o trecere a membrilor familiei Balomiri în rândul ortodocşilor, odată cu Nicolae, cum pare probabil, fie existenţa unor familii purtătoare ale aceluiaşi nume, fără legătură cu familia protopopului, sau

154 Bunea 1902, p. 144-145. 155 Lupaş 1943, p. 225. 156 SJAANR, fond Mitropolia Greco-Catolică Română de Alba Iulia şi Făgăraş-Blaj. Arhiva generală. Acte neînregistrate, nr. 1/1748; Lupaş 1943, 227. 157 Bunea 1902, p. 122. 158 Ibidem, p. 140. 159 Ibidem, p. 143. 160 Bunea 1902, p. 176; Pâclişanu 1993, p. 33. 161 Lupaş 1944, p. 474, 483. 162 An în care Balomirul încă mai avea doi preoţi uniţi, pe Ion şi Oprea, hirotoniţi de Patachi (Dumitran et alii 2009, p. 128). 163 Hitchins, Beju 1974, p. 45, poz. 495. 164 Chindriş 2005, p. LV, nota 437; Chindriş, Iacob 2009, p. 106, nota 437. 355 Cristian Ioan Popa provenind din înrudiri prin alianţă. Cazul preotului Mihai Samoilescu lasă deschisă această ultimă posibilitate, întrucât deşi acesta poartă un nume de familie (Samoilescu), el se transformă în prenume, devenind Samuel Balomiri. Nu ştim dacă preotul George Balomiri, atestat în clerul greco-catolic în anul 1800165 este acelaşi cu George din anul 1767 (cum pare puţin probabil) şi dacă reflectă alte migrări ale familiei dinspre un cult spre altul. Putem spune doar că în cursul secolului al XVIII-lea, familiile Balomiri sunt greco- catolice şi îşi desfăşoară o activitate prolifică în oraşele săseşti Orăştie şi Sebeş, unde ocupau funcţii importante (senator, jude regal, primar, crâsnic etc.). La nivelul Transilvaniei însă, acţiunile fostului protopop şi vicar greco-catolic Nicolae Pop Balomiri au lăsat urme adânci. Cert este că trecerea de la o confesiune la alta nu s-a realizat din cauza nedreptăţilor şi persecuţiilor la care erau supuşi confraţii săi ortodocşi, aşa cum afirma Şt. Meteş, de pildă166, uitând că Balomiri a înăbuşit cu ajutorul armatei mişcările antiunioniste din protopopiatul său. Luptele intestine purtate între românii ortodocşi şi uniţi au atras în dispută şi Rusia. Modul în care aceasta a fost implicată de Balomiri, prin intervenţia sa directă la ţarina Elisabeta, din dorinţa formării unui protectorat asupra ortodoxiei şi pentru românii ardeleni, a atins un nivel dificil de gestionat de către Casa de Habsburg. Prin urmare, deloc de neglijat în judecarea evenimentelor ce au urmat, trebuie să fi fost atitudinea afişată de Balomiri, care din unul dintre cei mai fervenţi susţinători al unirii religioase s-a transformat, pe neaşteptate, în cel mai înfocat partizan al ortodoxismului. Trecerea sa în Muntenia sau primirea sa de către ţarină au avut menirea să agite regulat spiritele românilor, fie ei ortodocşi, fie greco-catolici167. Spre exemplu, unul dintre aceştia, Nicolae Oprea din Sălişte, mandatar la Viena al românilor din câteva districte sud- transilvănene, avea împuternicire şi din partea celor din scaunul Orăştie pentru a cere revenirea lor la ortodoxie168. Credem astfel că apostazia lui Balomiri, generatoare de numeroase confuzii şi disensiuni, ce au culminat în sudul Transilvaniei cu preluarea şi purificarea de către ortodocşi a unor lăcaşuri de cult, deshumarea şi reînhumarea cu slujbă ortodoxă a unor persoane îngropate de preoţii greco-catolici169, poate constitui adevăratul punct de plecare al amplei mişcării antiunioniste din perioada 1751-1761 în sudul Transilvaniei. Strămutarea unui număr important de credincioşi în Ţara Românească a condus, desigur, la o destabilizare confesională, dar şi

165 Josan et alii 1996, p. 77, 226. 166 Meteş 1936, p. LXXXIV. 167 Bunea 1900, p. 248-249; Miron 2004, p. 174. 168 Bunea 1900, p. 250, 261; Lupaş 1943, p. 241-252; Popa-Andrei, 2009, p. 147-148; Bunea 2012, p. 234. 169 Bunea 1900, p. 249; Bunea 2012, p. 233. 356 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri demografică a Marelui Principat al Transilvaniei. Ca rezultat al acestui cumul de factori, dar şi ca o dovadă de cedare din partea autorităţilor austrice, în anii 1761-1762 românii ortodocşi din Ardeal primesc recunoaşterea oficială a Bisericii lor170. Chiar şi cei care au făcut parte din gruparea condusă de Balomiri în Transilvania au avut de suferit, în timp, de pe urma politicii duse de ei în conflictul deschis cu oficialităţile. Petru Maior, Gheorghe Cotore, Silvestru Caliani sau Ioan Săcădate vor suporta, în anul 1764, consecinţele încercării de a-l repune pe Inochentie Micu-Klein pe tronul episcopal de la Blaj171. Un echilibru în discursul istoric şi confesional privitor la viaţa şi activitatea lui Nicolae Pop Balomiri este greu de regăsit, atât la generaţiile ce-i vor urma de la Blaj, cât şi în cel ortodox. Depinde, desigur, din care tabără sunt privite faptele. Resentimentele au excedat unei rigori în analiza faptelor, lăsând pe nedrept în afara panteonului românesc o figură marcantă a epocii sale. Cu toate că, paradoxal, destinul său se împleteşte, până la un punct, cu cel al lui Inochentie Micu-Klein, pe care l-a slujit cu devotament până în ultima clipă. Şi ale cărui planuri, în parte, le-a dus el mai departe, forţând prin toate mijloacele revenirea la Blaj a episcopului exilat, cu toate că, astăzi, acţiunile sale de „apostat” sunt văzute doar prin prisma hainei noi îmbrăcate odată cu trecerea sa în Muntenia. Dar, aşa cum remarcau chiar contemporanii evenimentelor în cauză, „de unde în anii precedenţi răzvrătirea contra unirii o aprinsese Visarion […] acum răzvrătiţii erau chiar fruntaşii preoţimii unite, protopopii”172. În realitate, Balomiri încă îşi juca ultima carte în efortul său şi al generaţiei din care făcea parte, de recunoaştere a unor drepturi, adeseori încălcate, pentru românii ardeleni de sub coroana habsburgică. În mod greşit judecarea personalităţii sale complexe, încă se face într-o cheie confesională. Nevoia de reabilitare morală a lui Nicolae Pop Balomiri este cu atât mai mare, cu cât spiritul său a depăşit nevoia unei dezbateri purtate strict pe tărâm religios, fiind ignorată adeseori componenta sa naţională. Că este aşa, o dovedeşte şi activitatea membrilor familiei Balomiri care s-au dedicat în secolul al XIX-lea cauzei româneşti, ajungând prin Simeon Balomiri şi Ioan Balomiri inclusiv în Dieta sau în Parlamentul de la Budapesta173. Parte a primei generaţii de teologi de la Blaj şi luptători pentru drepturile românilor ai Şcolii Ardelene, protopopul Balomiri a ales o altă cale în ultimii săi ani de viaţă, diferită de cea a supravieţuitorilor pentru privilegii. Cea a luptei din exterior, dar şi a schimbării din interior.

170 Săsăujan 2002, p. 72. 171 Câmpeanu 2009, p. 199. 172 Chindriş, Iacob 2009, p. 33. 173 Salceriu 1977, p. 594; Dănilă 1996, p. 133. 357 Cristian Ioan Popa

Anexa 1 Ordin dat de către Elisabeta, împărăteasa Rusiei, către ambasadorul său la Viena ca, în urma plânsorilor relative la goanele religioase, ajunse la dânsa, mai de aproape, din partea protopopului Nicolae Balomir, să se informeze bine despre starea lucrului şi să i se raporteze: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Elisabeta, întâia împărăteasă şi singura stăpânitoare a toată Rusia şi Prusia. S-a arătat [a venit], aicea, la Moscu [Moscova], protopopu[l] Nicolae Balomireanul, din Ardeal, ce este sub stăpânirea Măriei sale, Împărăteasa Râmului [Romanilor] şi Crăiasa ţărilor ungureşti şi Boemiei, şi a [a]dus, la sinodul nostru, memorial [memoriu] arătând că el s-a trimis, aici, de clerul şi norodul românesc din Ardeal, pentru ca să se roage de milostiva apărare [a] pravloslavnicilor creştini care se află acolo, care creştini pătimesc prea mari nevoi şi izgoniri, pentru că nu vor să primească unirea cu biserica Romei. Deci, fiindcă ei se nevoiesc pentru pravoslavie, cu aceasta a noastră apărare care noi asupra noastră o luăm, vor putea fi păziţi şi apăraţi ca să rămâie, după dreapta poftă a inimii lor, ca mai înainte, în legea cea pravoslavnică a răsăritului fără de nici o împiedicare şi necaz. Ori câte, dar, strâmtori şi izgoniri acestui norod, căruia, pentru credinţă, i se fac, de[spre] acestea mai luminată înţelegere vei lua din scrisorile tălmăcite, date de la numitul protopop la cancelaria noastră, care ţie ţi se trimit; peste acestea a adus încă numitul protopop, la sinodul nostru, multe documente, atât despre comisia [misiunea] aceasta ce i s- au încredinţat lui de la norod, ca şi privilegiile [pe] care [le] au ei de la Craii Ardealului şi osebi de la însuşi Cesariul Leopold, şi iarăşi ce fel de lipsă [necaz] s-au făcut acestui norod în trebile bisericii şi în episcopia lor, din partea uniţilor, alţii îndesându-se, precum şi acum, în stăpânirea acestei împărătese şi crăiese, s-au făcut. Pentru aceasta, din toate acele documente, pe limba latinească, copii, aşa şi tălmăcirea scrisorilor, se adaugă aici. După toate acestea vei putea vedea în ce fel se arată că acest norod românesc din Ardeal, precum de mult, aşa şi pe urmă, când a venit sub stăpânirea casei de Austria, până la Cezarul Leopold, şi de la el, totdeauna, încât este [privind] lucrul credinţei şi rânduiala slujbei dumnezeieşti, a avut deplină slobozie şi, asemenea episcop şi preoţi ai săi de legea grecească fără nici o tăiere, scurtare sau silă la unie [unire], până ce, mai pe urmă, prin oarecari bisericeşti oameni, despre [din] partea Papii Râmului [Romei], cu nume de teologi, acolo îndesaţi [trimişi], au tăiat [luat] o parte din voea [dreptul] şi slobozirea [pe] care [le-] au avut, mai înainte, episcopii şi soboarele cu bisericile lor şi au făcut acest fel de obiceiuri ca să tragă nordul la unire. Aşişderea, cu asemenea gând, şi de la Măria Sa, stăpânitoarea de acum, împărăteasă şi crăiasă, oarecare rânduială, ca acestea se fac. Deci, luând seama de toate acestea, vei avea, întâi, pentru adeverinţa [adeverirea] trebii [faptului], prin cine şi cum va fi mai cu cinste şi mai bună mijlocire despre toate să te ştiinţezi că adevărat este, că numitul protopop, Nicolae Balomireanul, de la acel norod, aici, la împărăţiea noastră, cu acest fel de rugăciune [rugăminte], pentru apărarea lor, s-a trimis, şi [că] drept este că acest norod din Ardealul românesc se află în aceste nevoi, şi precum se arată că acel norod de demult a fost slobod a ţinea legea grecească, iar, de la oarecare mai după urmă vreme, [i] se face strâmtoare şi silă de unire. Şi dacă vei afla că aşa este adevărat, atunci vei scrie memorial [memoriu], întemeindu-l, în numele nostru, arătând aceste pricini şi dându-l la ministerul Măriei sale împărătese şi crăiese, să te sileşti a isprăvi ca să aibă acel, de mai multe ori pomenit norod românesc din Ardeal, încât este [privind] lucrul credinţei, deplină slobozie ca să rămâie iar, precum şi mai înainte, lângă ţinerea legii lor celei greceşti, fără de nici o împiedecare sau supărare, şi să aibă voie să ţie bisericile lor şi preoţii de legea grecească şi nici un fel de strâmtoare să nu li se facă. Lângă acestea vei descoperi în ce fel noi, de o parte, să aflăm, întru neîndoită nădejde, a prieteneşiugului [prieteniei] Măriei sale cătră noi. Şi iarăşi, ca, pentru una şi aceeaşi credinţă în care şi noi, ca românescul norod din Ardeal, ne aflăm, n-

358 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri am putut, altminteri, a face ca să nu stăm pentru ei, şi să le isprăvim rugăciunea lor. Iar, de altă parte, nădăjduim că bunătatea şi iubirea de dreptate a Măriei sale împărătesei şi crăiesei nu va lăsa ca să fie mai mult la strâmtoare şi în nevoie norodul acesta, ce se află sub stăpânirea Măriei sale şi într-alte împărăţii, în toate, precum şi într-a noastră împărăţie, se află oameni şi biserici de multe feluri de oameni şi de lege şi nu sunt siliţi sau în strâmtoare [nevoiţi], ca să schimbe legea. Iar de ar fi oricare pricini, care aici nu se ştiu, şi ţi s-ar vedea [părea] că nu cu memorial [memoriu] scris, pentru această treabă [chestiune], şi mai bine şi mai cuvios ţi s-ar părea cu cuvântul a sili, la ministerul de acolo, ca să isprăveşti acest lucru. Aceasta înţelepciunii tale se lasă, cum se va vedea acolo mai bine, cu gura, [s]au cu scrisoare vei isprăvi, însă noi această treabă [chestiune] o încredinţăm, milostiveşte, râvnitoarei şi sârguitoarei nevoinţei tale, ca în tot chipul, nevoinţă şi sârguinţă să faci, şi cu orice fel de mijlocire vei putea găsi, să te învoieşti ca să se isprăvească lucrul acestor [oameni] de o credinţă cu noi spre folosul lor”.

(tradus din ruseşte în veacul trecut) [Nota lui G. Bariţ] (Bariţ 1993, p. 724-726)

Explanation of Figures

Fig. 1. The medieval and premodern location of Balomir village on a map from 1739, possibly representing the church of the Archbishop Nicolae Pop Balomiri, as well as the nobiliary curia (Plan des Lagers auf dem Rück March aus dem Bannat bey Ballomir, 1739, private map collection „Ovidiu Şandor”, Timişoara) (1); Josephine map (1769–1773) of the village moved to the present location (after Popa 2011). Fig. 2. The Greek-Catholic Archbishop Inochentie Micu-Klein (1) and the Greek- Catholic Cathedral of Blaj, around the year of 1900 (2). Fig. 3. The church (1) and a probable location for the house belonging to the protopope (2) in Balomirul de Câmp, where Nicolae Balomiri was priest and protopope (1739 map). Fig. 4. Document from 1748, issued in Balomir village, signed by the general vicar Nicolae Pop Balomiri (after Stanciu et alii 2009, foto doc. nr. 0042). Fig. 5. Empress Maria Theresa of the Holy Roman Empire, Great Princess of Transylvania (1), Empress Elisabeth of Russia (2).

Abrevieri bibliografice

Albu 1983 – Corneliu Albu, Pe urmele lui Ion-Inocenţiu Micu-Klein, Bucureşti, 1983. Badiu 1943 – Ioan Badiu, Un luptător pentru ortodoxie: protopopul Nicolae din Balomir, în Solia dreptăţii, 13-14, 1943. Bariţ 1869 – George Bariţ, Documente pentru istori’a eclesiastica a romaniloru, în Transilvania, 22, 1869, p. 273-274. Bariţ 1993 – George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe 200 de ani din urmă, vol. I, ediţia a II-a, Braşov, 1993. Bezviconi 1962 – G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse, Bucureşti, 1962.

359 Cristian Ioan Popa

Bârlea 1983 – Octavian Bârlea, Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, în Perspective, 3-4, 1983, p. 1-242. Bodale 2012 – Arcadie M. Bodale, Câteva documente privitoare la istoria bisericească şi la etnografia românească din Transilvania şi Bucovina păstrate la arhivele din Viena (1675-1785), în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XII, 2012, p. 357-408. Bodogae 1944 – Teodor Bodogae, Despre cunoştinţele teologice ale preoţilor români de acum 200 de ani. Semnificaţia unui manuscris, Sibiu, 1944. Boicu 1986 – Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986. Bunea 1900 – Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inochenţiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900. Bunea 1901 – Augustin Bunea, Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicariul episcopesc Petru Aron, Sibiu, 1901. Bunea 1902 – Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902. Bunea 1910 – Augustin Bunea, Desvoltarea bisericii româneşti, în Transilvania, 4, 1910, p. 145-162. Bunea 2012 – Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728–1751), ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2012. Buzalic 2006 – Alexandru Buzalic, Particularităţi în gândirea greco-catolică la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historia, 10/II, 2006, p. 71-92. Câmpeanu 2009 – Remus Câmpeanu, Note la recitirea unei biografii: ambiţiile nobiliare ale lui Inochentie Micu, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, XLVI, 2009, p. 191-200. Chifăr 2007 – Nicolae Chifăr, Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale ale episcopului Inochentie Micu-Klein, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historia, 11/II, 2007, p. 68-92. Chindriş 2005 – Ioan Chindriş, Testamentul lui Petru Pavel Aron, studiu introductiv. Biblia Vulgata, Blaj 1760-1761, vol. I, Bucureşti, 2005, p. XI-LXXVIII. Chindriş, Iacob 2007 – Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Petru Pavel Aron, Blaj, 2007. Damşa 1994 – Teodor V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994. Dănilă 1998 – Nicolae Dănilă, Protopopul Petru Pop de Sebeş, un cărturar din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Unirea, 7, 1988, p. 16- 17. Dobrei 2010 – Florin Dobrei, Protopopul Nicolae Pop din Balomir – repere biografice, în Perspective istorice, 2, 2010, p. 56-63. Dragomir 1920 – Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920. Dreghiciu 1997 – Doina Dreghiciu, Pagini din istoria învăţământului în judeţul Alba, oglindite în însemnări de carte (sec. XVIII-XIX), în Apulum, XXXIV, 1997, p. 367-377. Dumitran et alii 2009 – Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (ed.), „... virtuti decreti tollerantiae beneficia clero Graeci restituenda...”. Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767, Alba Iulia, 2009.

360 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri

Dumitran et alii 2010 – Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Elena Mihu, Saveta- Florica Pop, Iacov Zugravu, Alba Iulia, 2010. Efrem 1898 – Efrem, Plângerea Sântei mănăstiri a Silvaşului din eparhia Haţegului din Prislop, în Foaia Diecesană, 15, 1898, p. 2-5. Ghitta 2007a – Ovidiu Ghitta, Bishop Manuel Olsavszky and the Unrest in the Romanian Uniate Church of Transylvania, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007, p. 180-194. Ghitta 2007b – Ovidiu Ghitta, Episcopul Manuel Olsavszky şi Sinodul de la Blaj din 15-17 mai 1748, în Sorin Mitu, R. Gräf, A. V. Sima, I. Cârja (ed.), Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan, Cluj- Napoca, 2007, p. 51-64. Hitchins, Beju 1974 – Keith Hitchins, Ioan N. Beju, Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după 1761, în Mitropolia Sibiului, 1-3, 1974, p. 13-46. Hurmuzaki 1900 – Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria romănilor, tom II, Bucureşti, 1900. Ionaşcu 1943 – I. Ionaşcu, Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească, în Omagiu lui Ioan Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 365-385. Ionescu 1893 – Petru Ionescu, Istoria bisericei gr. or. române din Transilvania şi Ungaria dela „unire” până la anul 1810, în Foaia Diecesană, 17, 1893, p. 1-4. Iorga 1902 – Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902. Iorga 1908 – Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908. Iorga 1909-1910 – Nicolae Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţerile noastre după corespondenţe diplomatice străine. II. 1750-1812, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, XXXII, 1909-1910, p. 569-640. Iorga 1916 – Nicolae Iorga, Historie des Roumains de Transylvanie et de Hongrie. II, Bucureşti, 1916. Iorga 1917 – Nicolae Iorga, Histoire des relations russo-roumaines, Iaşi, 1917. Iorga 1932 – Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti, 1932. Iorga 1969 – Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821). II. Epoca lui Petre Maior – excursuri, Bucureşti, 1969. Iorga 1995 – Nicolae Iorga, Istoria relaţiilor române. Antologie, Bucureşti, 1995. Josan et alii 1996 – Nicolae Josan, Gheorghe Fleşer, Ana Dumitrean, Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor, BMA, III, Alba Iulia, 1996. Laslo 2000 – Florean-Adrian Laslo, Conscripţia confesională a clerului greco- catolic din anul 1767. Consideraţii preliminare, în BCŞS, 6, 2000, p. 113-123. Lupaş 1918 – Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918. Lupaş 1927 – Ioan Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. I, Sibiu, 1927. Lupaş 1933 – Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania – Şcoala Ardeleană, vol. II, Craiova, 1933.

361 Cristian Ioan Popa

Lupaş 1943 – Ioan Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. IV, Sibiu, 1943. Lupaş 1944 – Ioan Lupaş, Doi precursori ai lui Horea în audienţă la curtea împărătească de la Viena, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, XXVI, 1944 (1943-1944), p. 395-486. Mateescu 1909 – C. N. Mateescu, Acte şi scrisori din trecut, în Luminătorul. Foaie bisericească, 6, 1909, p. 6-8. Meteş 1936 – Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936. Meteş 1971 – Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de demografie istorică), Bucureşti, 1971. Micu 1995 – Samuil Micu, Istoria românilor, Bucureşti, 1995. Miron 2004 – Greta M. Miron, „Porunceşte, scoală-te, du-te, propovedueşte…”. Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004. Miron 2007 – Greta M. Miron, Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului al XVIII-lea. Nobili uniţi, în Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Ana Sima, Ion Cârja (ed.), Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, p. 367-375. Miron 2009 – Greta Miron, Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului, în Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, Attila Varga, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei, Anton Dörner (ed.), În spiritul Europei moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului terezian şi iosefin (1740-1790), Cluj-Napoca, 2009, p. 77-129. Mureşanu 1996 – Camil Mureşanu, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1996. Nedici 2013 – Radu Nedici, Credinţa episcopului Ioan Inocenţiu Klein, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, LII, supliment, 2013, p. 139-158. Nilles 1885 – Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani, I, Ceniponte, 1885. Nistor 2002 – Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 2002. Pall 1988 – Francisc Pall, Conflictul lui Inochentie Micu-Klein cu Petru Aaron (II). B) Promulgarea excomunicării lui Aaron şi revocarea ei, în 1747- 48, în Apulum, XXV, 1988, p. 311-331. Pall 1997a – Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745- 1768), vol. I, Cluj-Napoca, 1997. Pall 1997b – Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745- 1768), vol. II/1, Cluj-Napoca, 1997. Pall 1997c – Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745- 1768), vol. II/2, Cluj-Napoca, 1997. Pâclişanu 1923 – Zenovie Pâclişanu, Din istoria bisericească a românilor ardeleni. „Teologul” vlădicilor uniţi (1700-1773), în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, I, 1923, p. 147-190. Pâclişanu 1924 – Zenovie Pâclişanu, Corespondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu Klein 1746-1768, Bucureşti, 1924. Pâclişanu 1978 – Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, în Buna vestire, XVII/1, 1978.

362 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri

Popa 2011 – Cristian I. Popa, Valea Cugirului din preistorie până în zorii epocii moderne. Monumenta Archaeologica et Historica, Cluj-Napoca, 2011. Popa-Andrei 2009 – Mirela Popa-Andrei, Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului austriac, în Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, Attila Varga, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei, Anton Dörner (ed.), În spiritul Europei moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului terezian şi iosefin (1740-1790), Cluj-Napoca, 2009, p. 131-195. Prodan 1979 – David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, Bucureşti. 1979. Prodan 1998 – David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1998. Roman 1971 – Louis Roman, Aşezarea statornică a românilor transilvăneni în Ţara Românescă (1739-1831), în Studii. Revistă de istorie, 24, 1971, 5, p. 899-929. Sacerdoţeanu 1965 – Aurel Sacerdoţeanu, Pomelnicul mînăstirii Argeşului, în Biserica Ortodoxă Română, 3-4, 1965, p. 297-330. Salceriu 1977 – Maria Salceriu, Figuri reprezentative ale culturii hunedorene la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Sargetia, XIII, 1977, p. 591-595. Săsăujan 2002 – Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca, 2002. Săsăujan 2007 – Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de românii ortodocşi din Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului Aulic de Război şi a rapoartelor conferinţelor ministeriale de la Viena, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007, p. 224-251. Sipos 2007 – Gábor Sipos, Opinia publică reformată despre bisericile româneşti din Transilvania (mijlocul secolului al XVIII-lea), în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007, p. 195-200. SJAANR – Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale ale României. Soloviev 1963 – S. M. Soloviev, Istoria Rossii s drevneişih vremen, Moscova, 1963. Stanciu 2009 – Laura Stanciu, Despre efectele politicii reformismului terezian. Pionierii Blajului la studii, în Roma (1736-1754), în StudiaUBB. Theologica Catholica, 2, 2009, p. 159-176. Stanciu 2011a – Laura Stanciu, Travelling in a Wound. The Transylvanian Romanians’ Church in the Middle of the 18th Century, în Historia Ecclesiastica, II/2, 2011, p. 200-238. Stanciu 2011b – Laura Stanciu, Cazul Daniel Marsinai (Marginai) şi toleranţa religioasă, în StudiaUBB. Theologica Catholica, 1, 2011, p. 15-27. Stanciu 2012 – Laura Stanciu, Pionierii Blajului sau despre prima generaţie a Şcolii Ardelene, în AII „A. D. Xenopol”, XLIX, 2012, p. 225-242. Stanciu et alii 2009 – Laura Stanciu, Keith Hitchins, Daniel Dumitran (ed.), Despre biserica românilor din Transilvania. Documente externe (1744-1754), Cluj-Napoca, 2009. Stăniloaie 1973 – Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973. Stoicescu 1983 – Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, 1983.

363 Cristian Ioan Popa

Togan 1898 – Nicolae Togan, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în Transilvania, IX-X, 1898, p. 169-213.

1

2 Fig. 1. Vatra medievală şi premodernă a satului Balomir pe o hartă din anul 1739, cu posibila biserica protopopială în care a activat Nicolae Pop Balomiri, precum şi posibila curie nobiliară (Plan des Lagers auf dem Rück March aus dem Bannat bey Ballomir, 1739, colecţia particulară de hărţi „Ovidiu Şandor”, Timişoara) (1); hartă iosefină (1769-1773) cu satul strămutat în actuala vatră (apud Popa 2011)

364 Între Viena şi Moscova. Protopopul şi vicarul general Nicolae Pop Balomiri

1 2 Fig. 2. Episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein (1) şi Catedrala Greco- Catolică din Blaj în jurul anului 1900 (2)

Fig. 3. Biserica (1) şi unul dintre loturile probabile ale casei protopopului (2) din Balomirul de Câmp, unde a fost preot şi protopop Nicolae Balomiri (hartă în anul 1739) (apud Popa 2011)

Fig. 4. Document din anul 1748, emis în satul Balomir, cu semnătura protopopului şi vicarului general Nicoale Pop Balomiri (apud Stanciu et alii 2009)

365 Cristian Ioan Popa

1

2 Fig. 5. Cele două talere ale balanţei lui Balomiri: împărăteasa Maria Tereza a Sfântului Imperiu Roman şi Mare Principesă a Transilvaniei (1) şi împărăteasa Elisabeta a Rusiei (2)

366

LISTA ABREVIERILOR DE PERIODICE

AAH – Acta Archaeologica Hungarica (actualmente Acta Archaeologica). Budapesta. ABLR – Archäologische Berichte des Landkreises Rotenburg. Wümme. ACMI – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania. Cluj-Napoca. Acta – Acta (Siculica). Muzeul Naţional Secuiesc. Sfântu Gheorghe. ActaArch – Acta Archaeologica. Budapesta. ActaMN – Acta Musei Napocensis. Muzeul de Istorie a Transilvaniei. Cluj-Napoca. ActaMP – Acta Musei Porolissensis. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Acta Theriologica – Acta Theriologica. Mammal Research Institute PAS. AÉ – Archaeologiai Értesitö a Magyar régészeti, müvésyt- történeti és éremtani társulat tudományos folyóirata. Budapesta. AIIAI/AIIX – Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi (din 1990 Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi). AIICCMER – Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Bucureşti. AIIGB – Anuarul Institutului de Istorie ,,George Bariţiu”. Series Historica. Institutul de Istorie ,,George Bariţiu” din Cluj-Napoca. AIP – Аrheološki institut Posebna izdanja. Belgrad. AISC – Anuarul Institutului de Studii Clasice. Cluj-Napoca. Altertum – Das Altertum. Deutsche Akademie der Wissenschaften zu Berlin. Alt-Thüringen – Alt-Thüringen. Museum of Prehistory and Early History of Thuringia. AM – Arheologia Moldovei. Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi. AMET – Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Cluj-Napoca. AMM – Acta Moldaviae Meridionalis. Muzeul Judeţean Vaslui. AnA – Analele Aradului. Societatea Culturală „Asociaţia Naţională Arădeană pentru cultura poporului român”. Arad.

532 Lista abrevierilor de periodice

AnB – Analele Banatului (serie nouă). Muzeul Naţional al Banatului. Timişoara. AnBr – Analele Brăilei. Muzeul Brăilei „Carol I”. Brăila. AnD – Analele Dobrogei. Revista Societăţii Culturale Dobrogene. Constanţa (1920-1923). Cernăuţi (1924- 1938). Din 1995, seria nouă a publicaţiei este editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Angustia – Angustia. Muzeul Carpaţilor Răsăriteni. Sfântu Gheorghe. Antiquity – Antiquity. A Quartely Review of World Archaeology. York. AO – Arhivele Olteniei (serie nouă). Institutul de Cercetări Socio-Umane. Craiova. Apulum – Apulum. Acta Musei Apulensis. Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia. ArcheoSciences – ArcheoSciences, revue d’archéométrie. Groupe des Méthodes Pluridisciplinaires Contribuant à l’Archéologie. ArchHist – Archaeologia historica. Masarykova univerzita, Filozofická fakulta. Brno. Argesis – Argesis. Studii şi comunicări. Seria Istorie. Muzeul Judeţean Argeş. Piteşti. ArhMed – Arheologia Medievală. Reşiţa, Cluj-Napoca. ArhSom – Arhiva Someşeană. Muzeul Năsăudean. Năsăud. ASC – Archeologie ve středních Čechách. Praga. Astra Salvensis – Astra Salvensis. Cercul Salva al ASTRA. Salva. ASUAIC – Annales Scientifiques de l’Université „Al. I. Cuza”. Iaşi. ATS – Acta Terrae Septemcastrensis. Sibiu. AUASH – Annales Universitatis Apulensis. Series Historica. Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. AUASJ – Annales Universitatis Apulensis. Series Jurisprudentia. Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. AUDJG – Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi. Seria Istorie. Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi. AVSL – Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde. Sibiu. BAM – Bibliotheca Archaeologica Moldaviae. Iaşi. Banatica – Banatica. Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin. Reşiţa. BAR – British Archaeological Reports (International Series). Oxford. BB – Bibliotheca Brukenthal. Muzeul Naţional Brukenthal. Sibiu. BCŞS – Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

533 Lista abrevierilor de periodice

Bergbaukunde – Bergbaukunde. Leipzig. BHAUT – Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis. Universitatea de Vest. Timişoara. BMA – Bibliotheca Musei Apulensis. Muzeul Naţional al Unirii. Alba Iulia. BMB – Berliner Münzblätter. Berlin. BMJT – Buletinul Muzeului Judeţean Teleorman – seria Arheologie. Alexandria. BMN – Bibliotheca Musei Napocensis. Muzeul de Istorie a Transilvaniei. Cluj-Napoca. BMÖ – Beiträge zur Mittelalterarchäologie in Österreich. Österreichische Gesellschaft für Mittelalterarchäologie. Viena. BMP – Bibliotheca Musei Porolissensis. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. BMS – Bibliotheca Musei Sabesiensis. Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş. Brukenthal – Brukenthal. Acta Musei. Muzeul Naţional Brukenthal. Sibiu. BS – Bibliotheca Septemcastrensis, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române. Bucureşti. BTh – Bibliotheca Thracologica. Institutul Român de Tracologie. Bucureşti. BUA – Bibliotheca Universitatis Apulensis. Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. BudRég – Budapest Régiségei. Budapesti Történeti Múzeum. Budapesta. Bulletin – Bulletin de l’Association Pro Aventico. Lausanne. Bylye Gody – Bylye Gody. International Network Center for Fundamental and Applied Research. Washington. CA – Cercetări arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României. Bucureşti. Caietele ARA – Caietele ARA: arhitectură, restaurare, arheologie. Bucureşti. Caietele CNSAS – Caietele CNSAS. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Bucureşti. CAH – Communicationes Archaeologicae Hungariae. Budapesta. Carpica – Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău. Carinthia I – Carinthia I. Zeitschrift für geschichtliche Landeskunde von Kärnten Verlag des Geschichtsvereines für Kärnten. Klagenfurt. CCA – Cronica cercetărilor arheologice. cIMeC. Bucureşti.

534 Lista abrevierilor de periodice

Celticum – Celticum. Supplément à OGAM-Tradition celtique. Rennes. CMA – Concilium medii aevi. Zeitschrift für Geschichte, Kunst und Kultur des Mittelalters und der Frühen Neuzeit. CNRS – Centre national de la recherche scientifique. Paris. CollMed – Collegium Mediense. Comunicări ştiinţifice. Colegiul Tehnic „Mediensis” Mediaş. Cumania – Cumania. A Bács-Kiskun Megyei Önkormányzat Múzeumi Szervezetének Évkönyve. Kecskemét. Cumidava – Cumidava. Muzeul Judeţean de Istorie Braşov. Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. Bucureşti, I, (1924) - XII (1948). Nouvelle série: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Bucureşti. Dacia Magazin – Dacia magazin. Dacia Revival International Society. New York. DAMN.SRD – Din activitatea muzeelor noastre. Studii, referate, documente. Sfatul Popular al Regiunii Ploieşti. Muzeul Regional de Istorie Ploieşti. Danubius – Danubius. Muzeul de Istorie. Galaţi. DR – Dacoromania. Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca al Academiei Române. Cluj-Napoca EJA – European Journal of Archaeology. European Association of Archaeologists. EphNap – Ephemeris Napocensis. Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca. FI – File de Istorie. Muzeul de Istorie Bistriţa (continuată de Revista Bistriţei). FolArch – Folia Archaeologica. Magyar Történeti Múzeum. Budapesta. FVL – Forschungen zur Volks- und Landeskunde. Sibiu. Gând românesc – Gând românesc. Asociaţia culturală ,,Gând Românesc, Gând European”. Alba Iulia. Germania – Germania, Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen Archäologischen Instituts. Frankfurt pe Main. Godišnjak – Godišnjak grada Beograda. Belgrad. Hierasus – Hierasus. Muzeul Judeţean Botoşani. Hileya – Hileya: naukovyy visnyk. Natsional’nyy pedahohichnyy universytet imeni M. P. Drahomanov. Kiev. HU – Historia Urbana. Academia Română. Comisia de Istorie a Oraşelor din România. Bucureşti.

535 Lista abrevierilor de periodice

IJMP – International Journal of Modern Physics: Conference Series. Istros – Istros. Muzeul Brăilei. Brăila. JAS – Journal of Archaeological Science. Elsevier. JASREP – Journal of Archaeological Science: Reports. Elsevier. JKK – Jahrbuch der Kaiserlich-Königlichen Central- Commission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale. Viena. JRA – Journal of Roman Archaeology. Editorial Committee of the Journal of Roman Archaeology. JRLS – Journal of Romanian Literary Studies. ALPHA Institute for Multicultural Studies. Târgu Mureş. JSKV – Jahrbuch des siebenbürgischen Karpathen-Vereins. Hermannstadt (Sibiu), I-XXX (1881-1922). JSRI – Journal for the Study of Religions & Ideologies. The Academic Society for the Research of Religions and Ideologies. Cluj-Napoca. Közlemények – Közlemények az Erdélyi Nemzeti Múzeum Érem - és Régiségtárából. Cluj-Napoca. Kühn-Archiv – Kühn-Archiv. Berlin. LIUGC – Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj. Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj. Cluj-Napoca. Limba română – Limba română. Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”. Bucureşti. LSCMIB – Lucrările Staţiunii de Cercetări Marine „prof. Ioan Borcea” Agigea. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Marisia – Marisia. Muzeul Judeţean Târgu Mureş. MAQ – Medium Aevum Quotidianum. Krems. MCA – Materiale şi cercetări arheologice. Bucureşti. MI – Magazin istoric. Bucureşti. MKKCC – Mittheilungen der K. K. Central-Commission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmäle. Viena. Mousaios – Mousaios. Muzeul Judeţean Buzău. MN – Muzeul Naţional. Muzeul Naţional de Istorie a României. Bucureşti. Münzen Revue – Münzen Revue. International Coin Trend Journal. NAC – Numismatica e Antichità Classiche - Quaderni Ticinesi. Lugano. Naukovi zapysky – Naukovi zapysky Ternopilskoho natsionalnoho pedahohichnoho universytetu im. V. Hnatiuka. Ser. Istoriia. Ternopil’s’kyy natsional’nyy pedahohichnyy universytet imeni V. Hnatyuka. Ternopil’.

536 Lista abrevierilor de periodice

NIMPR – Nuclear Instruments and Methods in Physics Research Section B: Beam Interactions with Materials and Atoms. Elsevier. Notae Numismaticae – Notae Numismaticae. Zapiski numizmatyczne. Cracovia. NZ – Numismatische Zeitung: Blätter für Münz-, Wappen- und Siegel-Kunde. Weissensee. ONS – Obshchestvennye nauki i sovremennost’. Rossiyskaya Akademiya Nauk. Moscova. PA – Patrimonium Apulense. Direcţia Judeţeană pentru Cultură Alba. Alba Iulia. PB – Patrimonium Banaticum. Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş. Timişoara. Pferdeheilkunde – Pferdeheilkunde. Equine Medicine. Official Organ of the German Veterinary Association, Section – Equine Medicine. Baden-Baden. PHN. Istoriia – Problemy humanitarnykh nauk. Ser. Istoriia. Drohobych State Pedagogical University named after Ivan Franko. Drohobîci. Plural – Plural. Revista Departamentului de Istorie şi Geografie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” Chişinău. PRA – Proceedings of the Romanian Academy, Series A: Mathematics, Physics, Technical Sciences Information Science. Academia Română. Prilozi – Prilozi. Instituta za arheologiju u Zagrebu. Zagreb. Problemy istorii – Problemy istorii i istoriografii. Sbornik dokladov mezhvuzovskoy nauchnoy konferentsii. Federal’noye gosudarstvennoye avtonomnoye obrazovatel’noye uchrezhdeniye vysshego obrazovaniya Sankt- Peterburgskiy gosudarstvennyy elektrotekhnicheskiy universitet LETI imeni V. I. Ul’yanova (Lenina). Sankt Petersburg. QFA – Quaderni Friulani di Archeologia. Società Friulana di Archeologia onlus. Udine. RA – Revista arhivelor. Arhivele Naţionale ale României. Bucureşti. RAE – Revue Archéologique de l’Est. Société archéologique de l’Est. Dijon. RAN – Révue Archéologique de Narbonnaise. Paris. RAP – Revue Archéologique de Picardie. Societe des antiquaires de Picardie. RB – Revista Bistriţei. Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Bistriţa.

537 Lista abrevierilor de periodice

REF – Revista de Etnografie şi Folclor. Institutul de Etnografie şi Folclor ,,Constantin Brăiloiu”. Academia Română. Bucureşti. RevArh – Revista Arheologică. Centrul de Arheologie al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Chişinău. RHSEE/RESEE – Revue historique du sud-est européen. Academia Română. Bucureşti, Paris (din 1963 Revue des études sud-est européennes). RI – Revista de Istorie (din 1990 Revista istorică). Academia Română. Bucureşti. RITL – Revista de Istorie şi Teorie Literară. Academia Română. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Bucureşti. RJP – Romanian Journal of Physics. Bucureşti. RMNK – Rocznik Muzeum Narodowego w Kielcach. Kielce. RMV – Rad Muzeja Vojvodine. Novi Sad. RN – Revue Numismatique. Société française de numismatique. Paris. ROB – ROB. Berichten van de Rijksdienst voor het Oudheidkundig Bodemonderzoek. Amersfoort. RP – Revista pădurilor. Societatea „Progresul silvic”. RRH – Revue Roumaine d’Histoire. Academia Română. Bucureşti. RRS – Revista Română de Sociologie. Institutul de Sociologie al Academiei Române. Bucureşti. Rusin – Rusin. Ob’yednannya “rus’”. Toms’kyy derzhavnyy universytet. Kyshyniv. Tomsk. SAI – Studii şi articole de istorie. Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice a RPR. Bucureşti. Sargetia – Sargetia. Acta Musei Devensis. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. SCA – Studii şi Cercetări de Antropologie. Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer”. Academia Română. Bucureşti. SCIV(A) – Studii şi cercetări de istoria veche (din 1974, Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie). Bucureşti. SCN – Studii şi Cercetări de Numismatică. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti. Skhid – Skhid. Ukrainian Cultural Centre. Institute of Industrial Economics of National Academy of Sciences of Ukraine. Institute of Philosophy named after G. S. Skovoroda of National Academy of Sciences of Ukraine. Zaporizhzhya National University. SlovArch – Slovenská Archeológia. Nitra.

538 Lista abrevierilor de periodice

SP – Studii de Preistorie. Asociaţia Română de Arheologie. Bucureşti. SprArch – Sprawodzania Archeologiczne. Instytut Archeologii i Etnologii PAN, Ośrodek Archeologii Gór i Wyżyn w Krakowie. Cracovia. SS – Siebenbürgische Semesterblätter. Arbeitskreis für siebenbürgische Landeskunde. München. Studii Clasice – Studii Clasice. Societatea de Studii Clasice din R.S.R. Bucureşti. ST – Studii teologice. Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română. Bucureşti. StComCaransebeş – Studii şi Cercetări de Etnografie şi Istorie Caransebeş. Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş. StComSibiu – Studii şi comunicări. Arheologie-istorie. Muzeul Brukenthal. Sibiu. StComSM – Studii şi comunicări. Muzeul Judeţean Satu Mare. SUCSH – Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica. Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. SympThrac – Symposia Thracologica. Institutul Român de Tracologie. Bucureşti. Terra Sebus – Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis. Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş. TMNHN – Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle. Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa. Bucureşti. Transilvania – Transilvania. Complexul Naţional Muzeal ASTRA. Sibiu. Universul Juridic – Universul Juridic. Revistă lunară de doctrină şi jurisprudenţă. Bucureşti. VAH – Varia Archaeologica Hungarica. Budapesta. Vestnik Nizhegorodskoy – Vestnik Nizhegorodskoy akademii Ministerstva vnutrennikh del Rossii. Nizhegorodskaya akademiya Ministerstva vnutrennikh del Rossiyskoy Federatsii. Nizhniy Novgorod. Vestnik Voronezhskogo – Vestnik Voronezhskogo gosudarstvennogo universiteta. Seriya Gumanitarnye nauki. Voronezhskiy gosudarstvennyy universitet. Voronej. Vestnik Tomskogo – Vestnik Tomskogo gosudarstvennogo universiteta. Seriya Istoriya. Tomskiy gosudarstvennyy universitet. Tomsk. Vestnik Tverskogo – Vestnik Tverskogo gosudarstvennogo universiteta. Seriya Istoriya. Tver. Veterinarski glasnik Br – Veterinarski Glasnik Br. University of Belgrade. Belgrad.

539 Lista abrevierilor de periodice

Vіsnyk – Visnyk Kyyivs’koho natsional’noho linhvistychnoho universytetu. Serіya: Іstorіya, ekonomіka, fіlosofіya. Kyyivs’kyy natsional’nyy movnyy universytet. Kiev. Vjesnik – Vjesnik za arheologiju i povijest dalmatinsku. Arheološki muzej Split. VTT – Veszprémi Történelmi Tár. Veszprém. WA – Wiadomości Archeologiczne. Państwowe Muzeum Archeologiczne w Warszawie. Varşovia. ZfAM – Zeitschrift für Archäologie des Mittelalters. Bonn. ZfTZ – Zeitschrift für Tierzüchtung und Züchtungsbiologie: Organ der Reichsarbeitsgemeinschaft Tierzucht im Forschungsdienst (continuă: Zeitschrift für Züchtung. Reihe B, Tierzüchtung und Züchtungsbiologie). Berlin, Hamburg. Ziridava – Ziridava. Muzeul Judeţean Arad. ZISP – Zhurnal issledovaniy sotsial’noy politiki. Natsional’nyy issledovatel’skiy universitet “Vysshaya shkola ekonomiki”. Moscova. ZSL – Zeitschrift für siebenbürgische Landeskunde. (Arbeitskreis für siebenbürgische Landeskunde). Heidelberg. ZVHGL – Zeitschrift des Vereins für hessische Geschichte und Landeskunde, Neue Folge. Kassel.

540