ÎNCEPUTURILE EMANCIPĂRII FEMININE ÎN TRANSILVANIA ŞI ÎN CELELALTE TERITORII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA – PREMISE ALE EGALITĂŢII DE ŞANSE ÎN SPAŢIUL ACADEMIC ROMÂNESC* Ioana Elena Frunzescu Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu Abstract: THE BEGINNING OF WOMEN’S EMANCIPATION MOVEMENT IN TRANSYLVANIA AND IN OTHER ROMANIAN TERRITORIES IN THE NINETEENTH CENTURY – PRECONDITIONS FOR EQUAL OPPORTUNITIES IN ROMANIAN ACADEMIC SPACE. The Beginning of Women’s Emancipation Movement in Transylvania and in other Romanian Territories in the Nineteenth Century – Preconditions for Equal Opportunities in Romanian Academic Space is a study that deals with the beginning of Women’s Emancipation Movement in Transylvania and in other Romanian territories in the Nineteenth Century and with its crucial impact on the Feminist Movement in Romania’s history. This study also underlines the idea that this movement represents one of the major preconditions for equal opportunities in nowadays Romanian academic space. There were numerous female personalities that coordinated the struggle for recognition and acquisition of women rights, at that time, such as: Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Elena Cuza, Pelaghia Roşu, Sevastiţa Bălcescu, Zoe Golescu, Elena Ghica (Dora d’Istria), Sofia Cocea Chrisoscoleu, Constanţa Dunca Schiau, Maria Flechtenmacher, Adela Xenopol, Ella Negruzzi, Sofia Nădejde, Eugenia de Reuss Ianculescu, Nelly Cornea etc. They founded and coordinated various publications, associations and societies in order to awake from lethargy and activate a great mass of women, in urban areas. Through their studies, speeches, diplomatic actions and activities, they have succeeded in convincing a great number of women about the importance of their social movement. They tried to define, establish and defend equal social, economic and political rights for women in Transylvania and in The Romanian Principalities. Keywords: The nineteenth century, Women’s Emancipation Movement, Transylvania, The Romanian Principalities, preconditions, equal opportunities, * Studiu realizat în cadrul proiectului „PECAFROM – Promovarea egalităţii de şanse în cariera universitară şi academică pentru femeile din România” POSDRU/144/6.3/S/127928. An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XIV, 2016, p. 333-341 334 Ioana Elena Frunzescu 2 Romanian Academic Space nowadays, women status, women rights, the concept of feminism. În secolul al XIX-lea, când în Europa prind contur burghezia şi muncitorimea – clase ale unei noi civilizaţii, „subiectivitatea umană trăieşte elanul emancipării individului, parcurgând rapid drumul de la afirmarea independenţei acestuia până la proclamarea autonomiei lui, în raport cu societatea şi istoria” (Brăteanu, 2000, p. 7). În acest context, este interesantă şi utilă pentru studiul nostru descoperirea multiplelor roluri sociale pe care femeia romantică le joacă pe scena istoriei, în pofida restricţiilor juridice prin care i se impune statutul de fiinţă [...] veşnic ţinută sub tutelă, dependentă, în ciuda frivolităţii sau a vanităţii sub care se ascunde deseori şi departe de imaginile stereotipe, reducţioniste ce i-au fost făurite, uneori, cu mijloace literare (Brăteanu, 2000, p. 9). Femeia are, în perioada revoluţiilor, apoi în cea romantică, mai ales în Franţa, Germania şi Anglia, un rol activ pe scena politicului, a moralei, religiei şi literaturii – chiar dacă nu are un statut anume, recunoscut în viaţa publică. În Transilvania şi în celelalte teritorii româneşti, în ciuda discordanţei dintre masculin şi feminin, tipică pentru epocile de criză, de tranziţie, semnalul de iniţiere a acestei lupte ideologice, organizată şi revendicativă, l-au dat tocmai bărbaţii: scriitori, oameni politici de excepţie. Astfel, în 1837, Ion Heliade Rădulescu întemeiază revista de literatură şi ştiinţă „Curier de ambe sexe”, iar în reviste precum „Albina Românească” sau „Icoana Lumii” au apărut articole despre meni- rea femeii, care au pregătit acceptarea ideilor avansate ale vremii (Mihăilescu, 2002, p. 12). Ion Heliade Rădulescu afirma, în al său „Curier de ambe sexe”: „Părintele ce-şi creşte băieţii şi lasă în neîngrijire creşterea fetelor, stăpânitorul ce face şcoli pentru un sex şi uită pe celălalt, mie mi se pare... un despărţitor de familii” (Heliade-Rădulescu, 1837, p. 43-44). Au existat preocupări în această direcţie şi în rândul paşoptiştilor. George Bariţiu a scris articole pe această temă în „Gazeta de Transilvania”, în care deplângea diferenţele de educaţie dintre fiii şi fiicele românilor. Nicolae Bălcescu, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, apoi C.A. Rosetti ş.a. au luat atitudine şi au impulsionat mişcarea de conştientizare, în rândul populaţiei de la oraşe, dar şi din mediul rural, a rolului esenţial pe care îl are femeia în societate, rol care trebuie să-i fie recunoscut. În 1853 iese de sub tipar, la E. Soye, Paris, Prima epistolă către femeile claselor privilegiate (Mihăilescu, 2002, p. 18), un document revendicativ, care chema la implicare socială în special pe acele femei care, financiar, datorită familiilor din care proveneau, îşi permiteau să o facă. 3 Începuturile emancipării feminine ... 335 În secolul al XIX-lea, în teritoriile româneşti, foarte multe femei făceau parte din populaţia activă, lucrând atât la domiciliu, cât şi în agricultură (economia era preponderent agricolă, iar rolul gospodăriei ţărăneşti – fundamental), în industrie, în sistemul bancar, în comerţ, transporturi şi în alte servicii publice. Cu toate acestea, salariile femeilor erau mult mai mici în comparaţie cu ale bărbaţilor, iar numărul femeilor angajate era scăzut raportat la numărul bărbaţilor angajaţi. Gradul de şcolarizare şi de cultură al femeilor era scăzut, iar statutul juridic al acestora – umilitor. Legea lui Calimachi (1817) şi cea a lui Caragea (1818) „statuează starea de subordonare a femeii măritate, dar cu anumite îngăduinţe [...] Codul civil românesc din 1866, sub influenţa codului lui Napoleon, a făcut un pas înapoi, declarând incapacitatea femeii măritate în întocmirea actelor publice” (Mihăilescu, 2002, p. 18). Acel Cod civil consfinţea, în mod ruşinos, lipsa oricăror drepturi juridice ale femeii, pentru că aceasta nu avea dreptul să dea în judecată pe nimeni fără acordul soţului, nu putea retrage bani din bancă fără avizul soţului, iar dacă soţul deceda înainte de împlinirea a cel puţin 15 ani de căsnicie, atât soţia, cât şi copiii rămâneau fără pensie de urmaş, adică, pe drumuri etc. În privinţa drepturilor politice ale femeii, lucrurile nu stăteau deloc mai bine, pentru simplul motiv că exista o legislaţie anacronică privitoare la femei, care nu îi dădea femeii niciun drept politic, Constituţia din 1866 excluzând dreptul de vot, printre alte categorii, şi al acesteia. În acest context, generaţia paşoptistă nu a încetat să îndemne femeile să se alăture bărbaţilor în mişcarea de înnoire şi de restructurare (Mihăilescu, 2002, p. 19) a ţării. Numeroase documente atestă implicarea femeilor în revoluţia de la 1848 din Ţările Române, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1855–1859), în Războiul de Independenţă (1877–1878): Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Elena Cuza, Pelaghia Roşu, Sevastiţa Bălcescu, Zoe Golescu, Elena Ghica (publicist redutabil din Florenţa, care semna Dora d`Istria), Sofia Cocea Chrisoscoleu (una dintre primele feministe din Moldova) fiind doar câteva dintre figurile feminine intrate în istorie. O figură remarcabilă – a luptei femeilor din acele vremuri pentru câştigarea drepturilor elementare – rămâne Constanţa Dunca Schiau, care a prezentat domni- torului ţării şi Camerei deputaţilor, în 1863, un proiect de organizare a învăţă- mântului pentru fete, precum şi de reformă a orfelinatelor. Unele dintre soluţiile propuse de ea au fost incluse în Legea Învăţământului din 1864, care prevedea crearea primelor şcoli secundare de fete, deschizând astfel drumul spre educaţie prin învăţământul de stat, cu acces pentru cât mai multe fete, din diferite pături sociale. Maturizarea mişcărilor de emancipare a femeii în teritoriile româneşti are ca punct de reper apariţia unei publicaţii dedicate femeii, „Femeia Română”, aflată sub directa îndrumare a unei femei – Maria Flechtenmacher. Această revistă (care a 336 Ioana Elena Frunzescu 4 apărut între anii 1878–1881) avea abonaţi în ţară, în Austro-Ungaria, în Italia şi în Franţa, iar subiectele dezbătute erau departe de a fi facile, ele vizând (cu seriozitate şi deosebit de documentat) starea socială şi statutul femeii în teritoriile româneşti, precum şi nevoia şi căile de schimbare a acestei situaţii. Opiniile Mariei Flechtenmacher erau răspicat exprimate: „Nu înţelegem de ce devine atât de vag spiritul bărbaţilor noştri inteligenţi, când e vorba de fiicele şi surorile noastre? Când e vorba de îmbunătăţirea soartei femeii...” (Flechtenmacher, 1880, p. 165-171). Aceste câteva repere istorice desprinse din documentele vremii înfăţişează o societate românească a secolului al XIX-lea în care femeia era privită ca un obiect, neavând niciun drept de decizie sau de afirmare în vreun domeniu al vieţii sociale sau, chiar mai mult decât atât, neavând dreptul la educaţie, la muncă în anumite domenii. Femeia acelei epoci avea, în genere, statut de casnică sau de rentieră, în sensul mai clar, de întreţinută financiar de familie (de tată şi, mai apoi, de soţ). De aceea era atât de importantă – în acea vreme – zestrea fetei în momentul căsătoriei, aceasta asigurând un sprijin financiar pentru soţ la începutul convieţuirii familiale. În acele vremuri vitrege pentru statutul