Literatura Ca Biblioterapie
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Literatura ca biblioterapie Reală sau nu, criza cărții se menține dinamică pe agenda discuțiilor despre fenomenul literar actual. În această realitate scriitorii se comportă ezitant, nu și cartea. Cartea, ca o ființă vie, își promovează în continuare o condiție autonomă și funcțională. Autonomă chiar față de propriul autor – pe care îl poate ignora sau îl poate include în cele mai neașteptate referințe ale ei –, cartea se menține stăpînă pe propriul destin, situație probată de altfel prin secole de izbînzi și restriști. Ca obiect de suport al scrisului, înveșmîntată în atîtea mitologii, poate să-și schimbe unele caracteristici, poate să se metamorfozeze, dar nu-și falsifică rostul și nu-și oprește înaintarea prin lume. Cartea-obiect tipărit mai are multe legături cu lumea noastră. Își descoperă rosturi pe care nu-i sînt bănuite întotdeauna. Și poate dovedi că lectura este, totuși, salvatoare. Dincolo de discuțiile despre criza în care s-ar afla, cărții i se recunoaște – deschis și explicit – un rol sanogen, terapeutic. Prin lectura pe care o mijlocește, cartea poate să vindece. Scriitorii și cititorii cunosc (și exprimă) de multă vreme rolul terapeutic și salvator al scrisului și al cititului, dar numai din secolul trecut actul cititului, al cititului cărții de imaginație literară, a fost așezat, desigur încă timid, într-un cadru să-i zicem formal. Recunoașterea funcției sanogene a literaturii nu se consumă doar într-un spațiu metaforic printr-un demers ce ține de orgoliul scriitoricesc, ci și într-un spirit strict științific, printr-o practică medicală. Vorbim în acest sens de biblioterapie, adică de vindecarea unor maladii cu ajutorul cărții, al lecturii „dirijate”, ajungîndu-se, în unele cazuri medicale, la prescrierea, pe rețetă, de către „doctori” (în înțeles strict „biblioterapeuți”) a unor titluri de cărți. Începutul unor asemenea preocupări e situat în anul 1916, cînd, în plin Prim Război Mondial, la un spital militar din Alabama (S.U.A.), medicii și librarii au folosit cărțile pentru a ameliora tulburările post-traumatice ale soldaților aduși de pe cîmpurile de luptă. Prin anii 50 se dezvoltă preocupări de aplicare a biblioterapiei în domenii diverse, precum îngrijiri medicale, asistență socială, școală, în care sunt implicați și bibliotecarii, în America de Editorial Nord, Anglia, în unele țări europene. În 1961, Webster International dă o definiție a biblioterapiei, formulînd că „Biblioterapia este utilizarea unui set de lecturi selectate ca instrumente terapeutice în medicină și psihiatrie; și o modalitate de a rezolva problemele personale printr-o citire dirijată”. Un asemenea „instrument” terapeutic va fi aplicat unor persoane de vîrste diferite, care suferă de tulburări dintre cele mai variate. Textele literare sunt alese în funcție de anumite stări emoționale, iar bolnavul este implicat „activ” în lectură. Olimpiu NUŞFELEAN Mişcarea literară ♦ 1 Cei preocupați de biblioterapie își vor publice decît la farmacii. Dr. Perri Klass (re)aminti desigur că, pe vremea lui Epictet, vorbește despre relația copilului cu cartea- Platon sau Epicur, „practica” filosofiei era obiect, de la cea mai fragedă vîrstă, cînd asociată cu asigurarea unei bune sănătăți încearcă să o „guste”, să arate cu degetul mentale, sau cum cărțile sacre (Biblia, Coranul) desenele din ea, pînă începe să asculte poveștile contează în sprijinirea vindecării unor maladii. citite… Doctorul francez Pierre-André Bonnet, E invocată însă inscripția aflată deasupra intrării medic generalist, realizează în 2009 o lucrare în camera unde regele Ramses al II-lea al solidă pe tema biblioterapiei, el clasificînd și Egiptului își păstra cărțile, și anume „casa cărțile folosite în domeniu. În 2008, filosoful, vindecării sufletului”, socotită a fi cel mai vechi jurnalistul și scriitorul Alain de Botton deschide motto de bibliotecă cunoscut în lume. În School of Life în cartierul Bloomsbury din argumentarea rolului cărții se face trimitere și la Londra, cu programe și ateliere axate pe eseul lui Marcel Proust Sur la lecture (1905), cunoașterea de sine și unde dezvoltă și un unde scriitorul francez afirmă că „Ce qu’il faut serviciu de biblioterapie. Régine Detambel, donc, c’est une intervention qui, tout en venant scriitoare, maseur-fizioterapeut și lector la d’un autre, se produise au fond de nous-mêmes, Facultatea de medicină din Montpellier, prinsă, c’est bien l’impulsion d’un autre esprit, mais în treacăt fie zis, și într-o poveste de plagiat reçu au sein de la solitude.” Este vorba deci de (!…), ține cursuri de formare în biblioterapia ajutorul dat de impulsul unui spirit „exterior”, creativă la care participă librari, bibliotecari, care își produce efectul în străfundul ființei animatori de ateliere de scriere, psihologi, noastre și cu care relaționăm într-o strictă psihiatri, profesori ș. a. Régine Detambel spunea singurătate. Potrivit lui Proust, cu ajutorul unui că, pentru un bolnav spitalizat, o lectură cu voce impuls exterior, dat de un „autre esprit” oferit tare, seara, înainte de culcare, este ca o plimbare de lectura cărților, învingem inerția interioară, în parc. Bibliografia temei se îmbogățește care ne stăpînește, și ne stimulăm voința. Putem mereu, „ședințele” de biblioterapie se spune că, înaintînd într-o lectură, înaintezi în diversifică și se extind continuu. La noi, cunoașterea și vindecarea bolii sprijinit și de domeniul e abordat timid, dar există șanse de forțe proprii, dar ajutat în același timp de forțe dezvoltare. spirituale puternice. Citind, te citești pe tine Am făcut acest foarte scurt itinerariu prin însuți, cum ar spune Paul Ricoeur. Lectura te informațiile legate de biblioterapie pentru a coboară în sine și în același timp te smulge din semnala exercițiul, poate fenomenul, prin care anxietate. Dar există părerea specialiștilor că cartea are inițiativa de a-și demonstra – pe o biblioterapia nu se adresează doar bolnavilor, ci cale inedită – rolul și puterea. Da, fenomenul tuturor acelora care înțeleg ca, asistați de lecturii vindecătoare e în continuă creștere. lectură, să plece în cucerirea sinelui, a celorlalți, Persoanele care se ocupă de biblioterapie a lumii. trebuie să aibă o pregătire filologică, dar și De prin anii 2000 se consideră că medicală. Cărțile nu pot fi alese la întîmplare, biblioterapia a început să cunoască forme iar „rețeta” trebuie alcătuită pentru fiecare instituționalizate, mai ales prin apariția unor consiliat în parte. Specialiștii își îndreaptă „cabinete” de consultanță biblioterapeutică, atenția spre biblioteca de spital sau biblioteca unde se practică o terapie de sprijin, pentru publică, unde bibliotecarul nu se ocupă doar cu persoane care urmează o terapie specializată, împrumutul de cărți, el se poate specializa sau lărgind astfel practica medicală și relația cu poate colabora cu terapeutul. Puterea cărții este, pacientul. S-au stabilit și trei categorii de cărți în cele din urmă, demonstrată medical, științific care susțin o asemenea activitate și care și angajată într-o practică specifică. Oamenii de dovedesc o mare putere terapeutică: cărțile de azi, trăitori într-o lume modernă sau, mă rog, literatură (romane, povestiri, poezii, BD), lucrări postmodernă, peste care apasă atîta stres, au de psihologie și cărțile de „auto-tratament” nevoie de o asemenea putere. Și, cum spunea (self-help books, cum li se spune). Navsaria, cineva, un bun roman face cît toate cărțile de directoarea unui proiect, Reach Out and Read, dezvoltare personală, cu toate rețetele lor, pediatră și bibliotecară pentru copii în adesea simpliste. Colosala energie sufletească Wisconsin, spune că le propune părinților rețete latentă în cărți, la care se referea cîndva Mircea pentru copii, care în realitate sunt liste de Eliade, rămîne la dispoziția noastră. lectură, apelînd mai degrabă la bibliotecile 2 ♦ Mişcarea literară Akheronule! Akheronule! Ioan HOLBAN Până în 1985, de când, după „rețeta” ori „nemților” I. Negoițescu, Pavel Chihaia, cunoscută a despărțirii românilor de români, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, din generații n-a mai fost voie să se scrie nimic, în țară, diferite, dar colegi în ultimul val al exilului despre Dorin Tudoran, nici măcar să i se românesc, acela al anilor ’80, „americanul” pomenească numele în vreo înșiruire oarecare Dorin Tudoran a fost o prezență reconfortantă de autori români contemporani, volu- pe unde scurte sau medii, în revistele mele Mic tratat de glorie (1973), „Agora” și „Meridian” pe care le-a Cântec de trecut Akheronul condus și editat în S.U.A. (1975), O zi în natură (1977), Pentru spațiul literar ro- Uneori, plutirea (1977), Res- mânesc, însă, Dorin Tudoran a pirație artificială (1978), fost, vreme de aproape un Pasaj de pietoni (1979) și deceniu, la fel ca toți cei ce Semne particulare (1979) și-au retras, de la fostul re- fixaseră în lirica noastră de gim, scrisorile de acreditare, azi profilul unuia dintre cei o prezență prin absență, ast- mai importanți poeți ai noii fel încât apariția, în 1992, a generații, alături de Mircea antologiei Ultimul turnir tre- Dinescu, Ion Mircea, Adrian buia să răspundă unei între- Popescu, Dinu Flămând, bări tranșante pe care autorul Virgil Mazilescu: „Poezia lui prefeței, Mircea Mihăieș, n-o Dorin Tudoran e paradigmatică ocolește: „Părăsind România pentru acest proces de trecere de (și, totodată, creația poetică) la la exultanță la intransigență și de la mijlocul anilor ’80, Dorin Tudoran candoare la exasperare. Ea este chiar rămâne, fatalmente, poetul acelei peri- un grafic al transformării unui limbaj de oade. Însă adevărata întrebare la care răs-