ALMANAHYL LITERAR

------

Anul II. Nr. 5 (18) M ai 1951

CUPRINDE

VERSURI

Aurel Covaci), Alexandru Puşchin (de G. Georgescu). PROZA

Mina din vale — nuvelA — de Teofil Buşecan. PENTRU O LARGĂ DISCUŢIE IN JURUL PROBLEMELOR DE BAZĂ ALE POEZIEI NOASTRE NOI 3 Spiritul de partid, baza succeselor poeziei noastre de George M unteanu CRONICA

Poezia lui Anatol Baconsky de Aurel Martin

DIN PROBLEMELE O merituoasă restitu­ MOŞTENIRII ire folclorică (Ion Bu- L IT E R A R E rada), O antologie din literatura antimonar­ Un luptător pentru ca uza p o p o ru lu i: loan D, hică (D. Drumaru), Vi­ aţa lui Inlius Fucik,pe Negulici de 1. Pervain scena Teatrului Ma- CARNET SOVIETIC gliiar de Stat din I luj (A. K.). Dt-spre teatrul Despre ,,secietul“ de păpuşi (Andrei R« ?h) poeziei de M.lsacovschi Szentgyărgyl Istrân (I. Clierejan), Pentru RECENZII, NOTE, COMENTARII o Interpretare mai adâncă în teatrul de I n meşteşugar al ver­ operă (I. Văleanu), Doi sului (George Barbu), m orţi vil (1. Panait).

REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R FILIALA CLUJ ALMANAHUL LITERAR REYISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

Anul I I , Numărul 5 (18) Mai 1951

CUPRINDE

VERSURI şi PROZĂ

ZIARELE GBĂDIN AR do Ion MotparcS ...... • ...... J____ 3 TA 8ILB BOAITĂ de Aurel Bău ...... A . . . ' 1 •CÎNTECE DE PRIMĂVARĂ de Alexandru'Cdprariu...... 8 CÂNTEC DESPRE NOI DOI do Ilie Purcaru ...... ' ...... & «CASA SCÂNTEII de Victor Felea ...... to ■ULTIMA NOAPTE LA DQFTANA do Ion Loonto ...... Ii PI N ZORII ALBI AI Z I L E I Hervâth Imre (trad. de P. Cita) ... 12 TU PĂCIIfl EŞTI SOLDAT de Horvâth nnre (trad. de Aurel R4u) ...... 15 HINA DIN VALE — nuvela — de Teofil Buşoean ...... 13 TEU A M V ĂZ U T do losil IRchin (trad do Al x, Andriţuu şi Aurel C o v a c i)...... I . . . 63 ■CA NTECJJL M A M E ! G ERM AN E do Berthold Brodit (trad. do D Florea Ranşte) ...... 6 i ■EVGHENII ONEGHIN — cântul al 11-lea — de Alexandru Puşohln (trad. de G. Georgesen) 63

PENTRU 0 LARGĂ DISCUŢIE IN JURUL PROBLEMELOR DE BAZĂ ALE POEZIEI NOASTRE NOI;

JSPIRITnj.-IJE'PARTID, BAZA SUCCESELOR POEZIEI NOASTRE de George Munteanu.. 89 CRONICA

PPOEZIA LU I ANATOL BACONSKY de Aurel Martin...... 83

DIN PROBLEMELE MOŞTENIRII LITERARE :

■UN LUPTĂTOR PENTRU CAUZA POPORULUI: 10AN D, NEGULICI de losif Pervain .. 109 CARNET SOI I m c

DESPRE ,, SECRETUL** POEZIEI da M. Isacovschi ...... 121

RECENZII. NOTE, COMENTARII

■UN MEŞTEŞUGAR AL VERSULUI (Georgs Barbu),’ O MERITUOASĂ RESTITUIRE FOLCLO­ RICW (Ion Butada), OANTOLOGIE DIN LITERATURA ANTIMONARHICĂ (D. DrumaruLVTAî’A LUI PULIUS FU CUC, PE SCENA TEATRULUI MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ (A. K.), DES­ PRE TEATRUL DE PĂPUŞI (Andrei Rotii), SZENTGTâRGYI ISTYĂN (1. Chorejan), PENTRU O INTERPRETARE MAI ADÂNCĂ IN TEATRUL DE OPERĂ (*. Vâleanu), DOI MORŢI VII <{I. Panait). ■ Cititorii şî colaboratorii noştri sunt rugaţi 'să ne comunice observaţiile lor critice în legătură cu materialul publicat în revista „Almanahul Literari ‘ . Le asemenea îi rugăm să împărtăşească redacţiei acele probleme, pe care ar dori ca revista să le cksbată în cuprinsul ei. | MARELE GRĂDINAR

In primăvara asta, într'o zi, un glas, vorbind deasupramă trezi din 'hoinăreala mea, ca dintri un vis. La dreapta, lgeamul unei şcoli, deschis, lăsa să se împrăştie în soare o voce limpede, pătrunzătoare. In jurul meu, pe stradă, niciun om. Trei vrăbii se ’ncinseseră ’ntriun pom. Iar vocea 'blândă năvălea afară în.vântul parfumat de primăvară. Şi m’am oprit acolo, s’o ascult. . Adesea, se pierdea intri un tumult, în iureşul de glasuri de copii ca ’ntriun frunziş cu frunze argintii. Eu n’am uitat de-atunci niciun cuvânt, le-ascult şi astăzi ca un jurământ: — „Copii, vă ’ntreb acuma prima oară: Ştiţi voi cu ce se-aseamănă o ţarăT Tăcere. Dar deodată-o voce lină a spus şovăitoare: — „Cu-o grădmăa. .. — „Da. Patna-i asemenea grădinii în care cresc cireşele şi crinii. Cum staţi în bănci, stau plantele în strat. Aşa stă omu °n'muncă încordat, iar floarea, fructul, cântecul naturii, surii zâmbetul ce-l poartă ’n colţul gurii. Voi râdeţi şi priviţi senini pe geam: aşa zâmbeşte floarea de pe ram. Crescând, munciţi la câmp, la apeducte; aşa dau pomii tuturora fructe. Iar dacă vântu-i bate, cântă ’n vânt înfipţi cu rădăcinile ’n pământ, aşa dau pomii tuturor fructe. Tot ce ’nfloreşte e ’nfrăţit prin spor de prieteni, de tovarăşi şi de fraţi, iar munca-l înfrăţeşte pe popor. Căci ifloarea, când dă rod şi cade roi, ne aminteşte pururi de eroi. Da. Patna-i asemenea grădinii în care cresc tcireşele şi cnniT. . . Şi glasul tace. Insă glasuri mici şoptesc mărunt ca zeci de pitulici. — „N oi nu avem cireşi!" — „Dar voi aveţi?" — „Noi, nu!K — „Noi, da. . — „Ia, ascultaţi, băieţi! Cireşe are acela ce-a \sădit cireşi de soi, înalţi şi i-a ’ngrijit. Acel ce ’ndrăgostit, cu pasul rar, a fost grădinii sale grădinar. Cel care ia omida de pe ramuri, care cunoaşte plantele pe neamuri, care le, altoieşte ne’ncetat făcând pe trunchiul lor un semn crestat, cel care le ridică ţi le sapă, ducându-le lumină, tfîeri apă. Acela care, cunoscâmŞ adună în toamnele târzii sămânţa buna, iar primăvara, bucuros de muncă, în huma roditoare o aruncă.. .“ Din nou, tăcere. Parcă-i văd: subţiri, sfioşi ca un buchet de trandafiri, îmbujoraţi de flacăra mirării. — „Dar cine este grădinarul ţării?" încremeniţi rămân acum o clipă. Pe urmă, fără veste, se ’nfiripă un svon interior, zglobiu, fierbinte, ţâşnit pe lângă şoapte şi cuvinte. — „Cine cunoaşte suferinţa lumii durerea tatei, oboseala mumii întunecimea de cuptor a minei, văpaia purpurie a uzinei? Cine alungă mârşavii duşmani bancheri, industriaşi şi chiaburani? Cine ridica, din popor, de jos, pe omul priceput şi curajos? Cine şi-a dat pe cei mai buni copii morţi pentru fericirea celor vii?.,. Un strigăt repetat izbeşte zidul ca un ecou înflăcărat: — „Partidul!.. — „Partidu-i grădinarul ţării mele. In zi cu soare şi în nopţi cu stele, el urcă peste ţară aurora veghind puternic munca tuturora. Sămânţa ’nvăţăturii lui a dat un rod atât de mare şi bogat. In vremi de cumpănă şi de restrişte când nu ’ndrăznea poporul să se mişte, el a udat pămâtul sfânt cu sârige şi-a desvăţat- mulţimile a plânge. Cum cad copacii care nu şe ’ndoaie Aprinşi de trăznete şi stinşi de ploaie, aşa căzură comuniştii sute . . . Cunoaşteţi voi mlădiţele căzute?“ Din nou un murmur cald, o vijelie: Vasde Roaită, Sârbu, Pintdie şi alte nume, ca mşte petale căzură de pe buze mici, cu jale. In jurul meu grădina se ’nălţa deşt nu dase rodul încă ’n ea. Dar vântul primăverii, caldă boare, făcea pe geam cuvintele să sboare în aerul ca ’mbălsămat cu mosc. Atunci, voind deodată să-i cunosc m’am întrebat: ah! Când o să rodească pepiniera asta omenească? Cum mă ’ntrebam aşa, în gând, deodată deasupra mea profesorul se-arată. Acelui ce grăise adevărul eu i-am uitat figura, fruntea, părul dar am păstrat pe veci în amintire văpaia care-i izbucnea 'n privire: un foc adânc şi limpede, în care se răsfrângea lumina viitoare. O clipă — doar o clipă ce mi-a dat tăria unui ceas îndestulat. Copiii nu-i vedeam. Dar i-am simţit ' în ochii lui crescând la nesfârşit, aşa cum le spunea că urcă ’n soare vlăstarele oştirii muncitoare. Nu i-am văzut. Dar dascălul vorbea despre Partid şi vocea lui curgea pierzându-se departe în vibraţii, — o flacără-i lega prin generaţii. Nu i-am văzut. Dar m am gândit atunci: aşa se naşte viaţa care vine ca înţelegerea acestor fragezi prunci în boarea primăverilor senine. Da. Patria-i asemenea grădinii în care cresc cireşele şi crinii. Zadarnic cearcă pas viclean de câine să calce huma noastră, azi şi mâine un grădinar în fiecare ţară va obliga omizile să moară. Zadarnic, monstru gras de aur latri:' nu vei lovi grădina scumpei Patrii! Căci grădinarul nostru azi, matur, veghează cu lummă împrejur: în raza lui noi comunişti se coc, ca nişte roşii lujere de foc.

Ion Motoare VASILE ROA1TĂ

Creşteau. în rând. . . şi'n ceafă izbucnea O voce ca un vaier de metale, Un clocot ce în vânt se răsucea.

Vocea chema, tăia prin inimi cale. .

De-aceea toţi se avântau la fel, De-aceea neîntrerupt trăgea sirena, Cu toate ca un glonţ trecu, prin el.

Cum să-ţi explici, că moartea vru s’o ’nfrunte Nepreţuind al sângelui şuvoi, De nu, că ochiuri de sub' aspra frunte, Privea prin ceaţa groasă pan’ la noi?

Aurel Rău

7 CÂNTECE DE PRIMĂVARĂ

PR IMĂVARA Patru anotimpuri sunt răsadul anilor dm care veacul creşte — multe s’au schimbat şi se mai schimbă: mersul vremii nu se domoleşte.

Iar la noi, de când aleargă timpul mult mai sprinten ca odinioară, a rămas un singur anotimp: anii noştri, toţi, sunt primăvară.

FURTUNA Vântul sboară, ’ntins ca un arcuş, Creanga se frământă parcă-i strunăr abătură pale de furtună, norii de pe zare, în urcuş.

Răbdător, pământul îşi întinde pieptul însetat în ploaia rece: ştie că furtuna, care trece, (ţrc de curcubeu, curând, aprinde.

'MUGURUL Abia crescut pe creangă, eşti sol prospeţimii care-şi taie drum harnic — şi te împlineşti în soarele arzând văpaie.

Din tine va miji curând mlădiţă tânără — şi-mi pare că viaţa noastră, fremătând, te creşte şi te face floare. Alexandru Căp - # w < : ■>

CÂNTEC DESPRE NOI DOI Lui Yirgil Săngereamr

Ne-a legat pe amândoi prietenia, ■într’o toamnă cu zări vişinii. , Unu-i flacăra Tâmpei semeţe, ■ altul tânăr haiduc de pe Jii.

Au vi sat-am vreodată, visat, în cetatea cu văluri de cetini, sau pe malul cu plopi argintaţi, c’o să fim scriitori şi prietini?

. . . Anii grei, cum cenuşa pnn vânturi s’au sbătut tânguios, au pierit. Peste latele, arse întinderi, zile libere bat repezit...

Ne-am văzut prima oară la şcoală, într'o toamnă cu zări vişinii. Unul — flacăra Tâmpei înalte, altul — tânăr haiduc de pe J n . . ,

întâlnirea, Partidul a vrut-o, cine ştie? .. cu am îndărăt, când umblam după melci, primăvara, sau plângeam, îngheţaţi, pP omăt. Suntem tmeri, cu sclipete ’n râs; — treizeci'şase de am laolaltă. . . — • . . . stăm în faţa caietului alb . . . şi stiloul, sub degete, saltă.

Cum să nu cânţi Partidul în vers, când Partidul, părintele bun, ne-a’nvăţat să iubim_ prietenia, tinereţea şi patria . . . Cum?

Hie Purcaru

9* CASA SCÂNTEII

Palatul luminii. Curând îl vom sfârşi. II văd de-acum sumdu-şi turla plină. Ca stol de păsări albe vor ieşi dc-aicea mii de cărţi purtând lumină. Puternic, maiestos, acest palat va străluci pe-al patriei pământ. Mereu, aci domni-va’n ne’nfricat muncitorescul, ne’ntrerupt avânt. Furtunile nu-l vor surpa nicicând; Mai trainic el prin veacuri ne va fi. Noi îl zidim. Şi străbătând, deplină, Lumma-i în urmaşi va dăinui.

Victor Felea.

10 ULTIMA NOAPTE L A DOFTANA

’Nainte de cutremur, către seară Murea întră celulă asfinţitul. Cânta un comunist dmtr’o vioară Şi cântul lui izbea adânc granitul.

Dm piepturi izvora o voce ruptă Şi răsuna întreaga închisoare ... Prin gratii, către prima stea, în zare Purta Doftana cântul ei de luptă.

In noaptea ceea grea şi sbuciumată Vioara, ca pe-o mierlă ’n colivie, O asculta Ilie Pintilie .. . Şi nu ştia că-i cea dm urmă dată.

A doua zi, sub ziduri dărâmate, Ca mulţi tovarăşi ,tăcuta vioara! Prin miile de voci eliberate, Azi cântul ei răsună ’n toată ţara Ion L,eonte « V i

HORVÂTH 1MRB

DIN ZORII ALBI AI ZILEI

O mie de-avioane peste oraş se lasă Şi a căzut o bombă alăturea pe-o casă, funinginea şi fumul pe cer se destrămară şi văd cămaşa ’n flăcări arzând pe o fugară ce-aleargă ’nnebunită pierzându-se pe drum. — Pompeiul fu odată tot prefăcut în scrum asemenea acestui oraş şi-a altor mii. — Dar lagărele morţii şi-a! luptelor câmpii.. .?

Ce este pacea? Cum ţi-aşi spune oarei Să înţelegi, eu ţi-am reamintit aceste întâmplări tulburătoare, ca ’n umbra lor lumina s’o măsori şi strălucirea păcii să o vezi. — Acum în pivniţi reci eu nu mai tremur lăsând pe masă supa în amiezi, şi nici tavanul noaptea nu mă frânge. Da! am trecut prin anii grei cu sânge. Armatei salvatoare mulţumeşte de mai trăeşti şi soarele te arde! Pacea iubind-o, moartea o urăşte şi Capitalul sângeros şi-avar, şi-ascultă ce Partidul te învaţă. Fit pregătit în ori ce clipă dar, păzeşte-ţi viaţa de tâlhari de rând, lucrează pentru pace; să vegheze copiii, tinerii; chiar pe bătrâni cuvântul tău să îi îmbărbăteze!

12 Tu porţi cuvântul păcii ne’ntrerupt, fă'deci' săr crească 1 tabăra aceasta în fiecare zt cu ’n om mai mult. Te bucură că pacea o ’ntăreţti; noi mergem împreună, haide frate, fă tot ce poţi, din zorii albi ai zilei — . nu aştepta să vină neagra noapte.

In româneşte de Petre Citai

13 oeoo©©coo©coococococ©c©©©co<>ccooc©ooo©oo©c«t#îy^5sza

TU PĂCIl-I EŞTI SOLDAT . . .

Te ’ntreb ca pe-un tovarăş, vajnic: Eşti treaz? Eşti oare bun de paznic? S’o aperi îndârjit, vei şti, In munca ta din orice zi? Să lupţi în frontul ei primeşti? Azi ce-ai făcut ca s’o ’ntăreşti? Luptat-ai prin cuvânt, prin muncă Subt astă straşnică poruncă In care-i scris al vieţii drum Şi pentru care, mii, acum Popoare ’n luptă se aruncă? De eşti la muncă sau odihnă Un gând să nu te lase ’n tihnă: Tu păcii-i eşti soldat. Noi, ţie Iţi stăm alături pe vecie. Pe plaje sau sub brazii reci, Oriunde vara ţi-o petreci, La orice pas, pe orice plai, In orice casă ai să stai Să simţi: prin tot ce ’nfăptueşti Câştigă pacea, o ’ntăreşti.

Ca ale inimii bătăi Aşa e lupta pentru pace Şi ’n somn svâcneşte ne’ncetat Noi totul pentru ea vom face, Cum azi, la fundamentul ei Zidind, nu ştim răgazul ce-i. Tu, ca să nu te’mpotmoleşti Din drum, să nu te rătăceşti, Să-ţi spui mereu, în orice zi: — Azi şi mai bine-o voi păzi!

14 Astfel ne creşte triumfând Pacea pe drumurile lumii De ea, să ştii, răspunzi oricând In faţa fiului şi-a mumii. Să nu spui:, azi îi sărbătoare, - Să nu spui încă n’am prânzit, Să nu spui: azi nevasta-mi naşte, Să nu spui:, tânăr sunt, iubit, Să nu spui: am înmormântat, Să nu spui: anii mulţi mă curmă, Să nu spui: n’am timp, grip m’abat; €u scuzele rămâi în urmă! Nu-i timp în somn să poposeşti, Grăbeşte-te şi să loveşti Neiertător, cu iscusinţă! încât şi tu care porneşti, Şi sutele de milioane, Mâme, să fiţi în biruinţă.

In româneşte de Aurel Răis

15- MINA DIN VALE

Plutea încă întunericul -peste Valea Borcutului, când, din' zeci de 'părţi, s’au desprins, rând pe rând, luminile tremurătoare ale lămpilor de carbid. In noapte, păreau stele călătoare, apărând strălucitor 51 stingându-se, ca sa reapară apoi, după cine ştie ce obstacole din drum. Luminile se îndreptau toate spre aceeaşi ţintă, ca atrase de o putere .nevăzută, um-ndu-se într’un cerc luminos, în jurul cramei dela mina Francisca. Deodată, în liniştea acelei dimineţi timpurii, începu să vuiascâ sirena dela flotaţie, ca o chemare, răsunând prelung peste împrej'urimi, înfiorând codrul şi apele de munte. Băieşn începură să se grăbească; mai era o jumătate de ceas până la începerea lucrului, când din mărun­ taiele pământului vor scoate la lumina vie a zilei, aurul galben şi stră­ lucitor. 'In fiecare dimineaţă, iarna sau vara, de sute de ani, minerii cobo- 'rau pe Vale, unii venind din satele de miazănoapte, din inima codrilor, .alţii din câmpia Lapuşului. In dimineţile cu zile scurte îşi aprindeau lămpile, pentru a-şi lumina drumul sau pentru a înspăimânta haitele de lupi ce cutreerau în voie pădurile nesfârşite ale Ţării Oaşului. Spre răsărit, de după dealul ce taie cerul de-a-curmezişul, se furişa dunga plăpândă a zorilor. Dincolo de deal, în bazinul Băii-Mari, de -după munţii Igmşului şi ai Gutinului, au şi apărut pe semne primele raze ale soarelui, dar aici, pe Vale, între coamele înalte ce gâtuie satul alungit pe marginea râului, cu căsuţele înşirate sub coaste, lumina dimi- . neţii n’a pătruns încă. Ultima băieşi se îndreptau spre cramă, unde începuse apelul. Pe lăiţile înşuuite pe margini, şedeau minerii, discutând în tihnă, parcă n’ar aştepta decât să audă numele şefului de echipă -şi să pornească spre băi. Lămpile de carbid sfârâiau mânioase, clipind, răspândind peste podelele ude de omătul topit, a-dius de afară, umbre ciudate de picioare

:16 uriaşe şi mâini lăbărtaţe. In sală era un fum gros, de-1 puteai tăia cu mâna şi un miros păitrunzător de carbid şi dhiz. Cei dm urmă veniţi mtrau scuturându-şi bocancii sau opincile, afurisind vremea de afară. Se amestecau apoi printre ceilalţi, căutând loc de şedere, sau intrând 'în vorbă cu cei care se aflau mai demult :în sală. Prin murmurul glasurilor răzbătca puternic vocea maistrului de ;şut, care făcea apelul: — Bălan? — Gata de lucru! — Badea? — Gata! .. Oamenii strigaţi îşi ridicau lămpile în dreptul obrazului, învârtind •şurubul care slobozea apă peste carbid şi porneau apoi spre ieşire. Cei­ lalţi stăteau mai departe, liniştiţi; unu tocmai îşi terminau mucurile de ţigară, aruncându-le pe podele, unde se stingeau sfârâind în băltoace, -alţii schimbau în tihnă câteva cuvinte între ei, dând dm cap cu gravitate. Intr’un colţ, înconjurat de câţiva mineri, şedea cu lampa pe genunchi Opriş, un om între două vârste, îndesat ca minerii care luciează de ani îndelungaţi în mină. Se^uzeau, din când în când, câteva frânturi dm cele spuse de el: — Combinatul nostru . . . aur, . . . steril, .. . plumb, zinc .. Unii din băieşii din apropiere dădeau dm cap afirmativ, alţii nu-1 .aprobau. — Dragomir! se auzi clar vocea maistrului. — Gata, strigă unul dm minerii de lângă Opriş, ridicându-se în •grabă, întors încă spre cel ce vorbise mai înainte, parcă i-ar fi rămas •dator cu câteva cuvinte. — O să vezi, măi Aurel, vom găsi atâta aur, de nu vom avea cu -ce să-l transportăm! Un hohot de râs izbucni din pieptul lui Opriş, parcă ar fi auzit «o, glumă rară. — • N ’ar fi rău, Dragomire, dar . . . îi răspunse acesta, neîncrezător, ■ridicându-se şi el, căci îi venea rândul să plece. Sala se golea tot mai mult. Printre siluetele puţinilor mineri rămaşi se zărea într’un colţ soba dJe tablă, înroşită, în care sfârâiau alene lem­ nele ude. Afară se făcea ziuă. Cerul era mohorît, doar spre răsărit, printre .zdrenţele de nori, răzbea o frântură roşiatică de cer. In. curtea minei, lângă şmele ce tăiau în cruciş cărările, pe stâlpi, ardeau câteva becuri, .răspândind peste zăpada murdară o lumina gălbuie, bolnavă. Mai în jos, lângă vale, se vedea flotaţia, cu clădirile mari, albe, cu ferestrele luminate, scufundate în linişte. Lângă flotaţie, ca nişte jucării, se înşi­ ruiau vagonetele. pline de minereu, aşteptând să le vină rândul ca să-şi

Almanahul literar, 2 — 1D61 - ţ y descarce povara în concasoarele flotaţiei. în fund, sub coasta dealului*, se deschidiea ca o gaură de balaur, mina, înghiţind necontenit la mineri. Peste vârfurile pleşuve ale dealurilor, dar mai ales peste culmea Măgurii, pluteau greoi negurile. Zo—1— - crepau din întuneric, se întin­ deau peste sat, făcând să se vada căsuţele"minerilor, ascunse printre copaci, cu acoperişurile ascuţite, ca nişte căciuli ciobăneşti de prin Maramureş. Ferestrele cât pumnul, abia se vedeau de sub streşinile late, sprijinite de grinzi sculptate. Satul părea fără de sfârşit. Printre- cotiturile râului, pe lângă drumul negru ca o curea, acoperit cu zgura adusă dela topitoriile dm Ferneziu, casele şerpuiau până departe, până la deschiderea văii, spre drumul cel mare ce duce la Baia. Nici nu intraseră încă în mină toţi băieşii, când, ca la o poruincă,. a pornit flotaţia, umplând valea cu un zgomot asurzitor. Rând pe- rând, vagonetele încărcate au fost împinse spre flotaţie, unde apoi au> fost ridicate de un ascensor, ce-şi vărsa piatra între dinţii de oţel ai. concasoruiui. Pe uliţele satului viaţa se trezea urmându-şi cursul ei obişnuit;, câte o femeie îeşia grăbită din casă, traversa drumul, intrând pe la vecini, alta pornea spre pădure, după lemne. Din spre câmpie, trecea încet o căruţă, îndreptându-se spre piaţeta bisericii, unde se adunau- femeile ca să cumpere alimente. în acest timp, minerii se afundau tot mai mult în adâncul pămân­ tului. Mergeau tăcuţi, călcând cu grijă pe traversele liniei, ferindu-se să nu nimerească în băltoacele dintre ele. De pe pereţii galeriei picura necontenit apă, trecând prin hainele minerilor, ajungându-le până la piele, ceeace-1 făcea pe câte unul să înjure năprasnic, Lămpile de car­ bid croiau fâşii de raze pe pereţii întunecaţi ai galeriei, întinzând um­ bre ciudate, tremurătoare. Băieşii înaintau în rând, unul după altul,, cu privirile aţintite în pământul galben şi clisos. Dacă se oprea vre­ unul ca să-şi scuture lampa, ceilalţi din urmă izbucneau zgomotos,. zorindu-1 : ' — Fîai, tu de colo, grăbeşte-te, ne apucă amiaza şi încă n’am. început lucrul! — Amu te-a apucat cu afurisita aia de lampă? Până acum n’aî avut, vreme? Porneau apoi din nou, parcă nu s’ar fi întâmplat nimic, în tăcere. Cu cât se adânceau mai mult în mină, aerul devenea mai încărcat. Se simţea în jur un miros de putregai şi de pământ, mirosul specific al băilor, după care se pot recunoaşte uşor oamenii care lucrează. în mine.. Cei din faţa convoiului au şi ajuns între timp la sala de maşini, spaţioasă ca o biserică, pe jos cu mozaicuri de faianţă, colorate. Pereţii netezi, tencuiţi în alb, tremurau de zgomotul compresoarelor, caro alimentează zi şi noapte galeriile cu aer, şi de hărnicia pompelor cen­ trifugale, care scot pe minut sute şi sute de litri de apă. Fără ele, mina

18 s’âr umplea, încet, încet, de apa izvoarelor subterane, ducând-o la pieire. Minerii din faţă se îmbulziră în cele două colivii, ca să ajungă mai repede în orizonturi, la locurile de muncă. Câţiva o luară în jos pe scări, mai ales cei tineri, atârnându-şi lămpile de umăr şi strângând cu putere fuşteii subţiri de stejar, fără să clipească la gân­ dul că ar putea cădea în adânc. In faţa puţului Nr. 1, Opriş dădu cu ochii de Dragomir, care toc­ mai se pregătea să coboare. . — Vezi că te-âm ajuns? — Păi, de, ai picioare mai bune ca ale mele, pe semne, eu am cam îmbătrânit. — Cum? Doar nu-i fi tu mai bătrân ca mine, că doar .. . Dragomir începu să râdă cu hohote, gândmdu-se la vremurile când amândoi, aproape nişte copii, începuseră să lucreze la şteampul dela Borzaş, acum vreo -treizeci de ani. Erau de aceeaşi vârstă şi de mici s’a-u legat prieteni. Au lucrat mai întâi în şteamp, după o regulă veche la minerii de pe Vale, apoi au intrat ca vagonetari în mină. Aici şi-au petrecut o bună parte dm viaţă, scoţând aur şi îmbogăţind stăpânii, ca să-şi poată asigura pâinea amară a vieţn, de pe o zi pe alta. — Ei, nimereşti astăzi filonul, Dragomire? întrebă Opriş, bătân- du-1 prieteneşte pe umăr, în timp ce intrau în colivie. — Gata! strigă unul din mineri, făcând semn maşinistului care apăsă manivela. Cu un huruit asurzitor, uriaşa roată în jurul căreia era încolăcit cablul coliviei, se puse în mişcare. ' Porniră îtn jos cu o viteză ameţitoare, de li se înfundau urechile, ceea ce îi făcea să înghită în sec ca să audă din nou hâţâitul coliviei ce trecea printre grinzi. Deodată, un gong răsună şi colivia îşi încetini mersul, atât de brusc, de parcă ar fi început să urce iarăşi. — Doi! tună o voce puternică, deschizând uşiţa de leţuri. — Am ajuns, zise Opriş, făcând semn cu ochiul spre Dragomir. Să te vedem! Poate astăzi ne anunţi vestea cea mare. Aştept acest ceas cu nerăbdare; altfel, abia mai avem de lucru. Filonul s’a subţiat rău de tot. Uite, numa’ atâca-i — şi arătă cu mâna grosimea a trei degete împreunate. — Să vedem! Dacă reuşesc, apoi să ştii că va fi o adevărată sărbătoare pe Vale. Minerul de la puţ dădea din" cap, exprimându-şi astfel dorinţa ce ardea în inima fiecărui miner de pe Vale: să se nimerească noul filon, bogat, că de nu, rău va fi: nu vor mai avea ce lucră. Colivia se opri dm nou la orizontul trei, unde coborî Dragomir şi echipa sa, prefirându-se câte unul dtealungul galeriei, spre locul de muncă.

19 Minerul mergea îngândurat, ferindu-se mecanic de pietrele din drum căzute dm vagonete. In urma lui venea Nicoară, ajutorul său, cu un mănunchi de burghie pe umăr, vorbind în şoaptă cu vagoneta­ rul, un băiat tânăr de prin părţile Cavmcului. Ca de departe, Dragomir auzea frânturi din cele ce vorbeau, fără să le dea vreo importanţă. Deodată, deveni mai atent. Auzise nişte vorbe ce-1 loviră drept în mimă. — A plecat şi Iosif! A fost mutat la Cavnic. — Pe David l-au transferat la Ferneziu, la minele dela Herja. —• Asta nun nimic, adăogă Nicoară, în săptămâna asta vor mai pleca vreo zece familii! Se făcu dm nou tăcere, parcă fiecare căuta între timp să deslege tâlcul unei ghicitori. Se auzea numai botorcăitul bocancilor şi răsufla­ rea cadenţată a oamenilor. Flăcările lămpilor împrăştiau în jur o lumină puternică, făcând să danseze pe căptuşeala galeriei umbrele celor trei oameni. Legăturile galeriei erau încă noi: mai răspândeau mirosul stejarului, ce 'amintea stăruitor de pădure. Dragomir îşi iuţi deodată pasul. î i mai auzea slab pe cei doi ortaci ai săi. Simţea că îl înăbuşe ceva. O chemare fu aruncată în urma lui. Tresări: — Nu ştii, Dragomire, oare de ce sunt mutaţi oamenii dela băi? Nu-i ce lucra? Se spune că ne vor muta pe toţi. — Pe dracu, izbucni furios Dragomir, oprindu-se, umblaţi şi voi cu veştile ca babele! Şi ce-i dacă pleacă! Ei s’au cerut. Li-e mai uşor în altă parte! — Mai înainte nu i-ar fi lăsat ou niciun preţ!. . . — Lasă, vom lovi noi vâna şi apoi să vedeţi! ... — O s’o nimerim? — Trebuie s’o nimerim! Trebuie! Porni cu hotărâre mai departe, murmurând mereu: trebuie! tre­ buie! Au ajuns în fundul galeriei. Fără să mai scoată vreun cuvânt, s’au apucat de lucru. Dragomir potrivi la repezeală, cu pricepere, un burghiu în perforator, făcând semn ajutorului ca să-l fixeze în piatră. Dădu drumul aerului, apoi se aplecă asupra maşinii. întreaga galerie fu pătrunsă de cutremurătun, în jur, un nor gros de praf întunecă repede luminile lămpilor. Ţinea cu atâta hotărîre perforatorul în mână, parcă ar fi vrut să-î insufle tot impulsul dm sufletul său, îngrămădit dm ziua când şi-a luat angajamentul că va lucra la înaintare. Dar ziua aceea a rămas undeva departe, în urmă, iar semnul noului filon întârzia să se arate. Zadarnici erau cei peste o sută optzeci de centrunetri cât înainta Dra­ gomir zilnic, cu mult peste norma stabilită. Toţi se mirau de rezulta­ tele astea, de bătălia năprazmcă a lui Dragomir cu stânca. Dar piatra rămânea mută, sură, nici urmă nu se vedea dm dunga alburie atât de aşteptată. Erau acum în a doua lună de când lucrau în galeria

20 aceasta, două luni de zadarnice frământări. Cu o îndârjire disperată privea Dragomir la oamenii săi şi cum vedea la ei semnele descura­ jării, îi îmboldea în fel şi chip. Câtva timp tovarăşii săi lucrau iarăşi cu tragere de inimă. întindeau şinele, căptuşeau galeria şi umpleau vagonetele cu piatră, împmgându-le până la colivie, care le căra afară. Trăgea căluţul orb, zilnic, zeci de vagoane de minereu şi piatră. Multe din ele erau scoase de echipa lui Dragomir. La ieşirea dm mină, pe tabla de onoare, echipa lui era mereu în frunte. Cu toate acestea nu era mulţumit. îşi dădea seama că munca lui încă nu aduce folos. In loc să scoată aur, scormonea piatra, fără rezultat. De multe ori, în timpul lucrului, Dragomir îşi amintea de anii când se scotea de aici atâta aur, încât stăpânul, nemernicul de Pocol, înhăma la trăsură patru cai şi aşa transporta lăzile cu aur în Baia- Mare. Trei măji de aur s’au scos numai într’o lună. N u ştia Pocol ce să mai facă cu atâta bogăţie. Şi-a clădit în sat coşcogeamite castel, încât veneau boierii dm străinătate să-l viziteze. Se spunea prin sat că toate clanţele dela cele peste optzeci de uşi erau din aur. Şi cande­ labrele, toate, erau îmbrăcate în aur. Aşa era pe vremea lui Pocol: bogăţie la castel, iar în sat aproape mureau copiii de foame. Faţa lui Dragomir devenea aspră, iar ochii h sticleau plini de mânie când îşi aduce aminte de vremurile acelea. Astăzi, toate sunt ale noastre, se gândea el de nenumărate ori, totul, totul; în schimb aurul nu se mai iveşte aici. Femeile dm sat spuneau că-i făcătură, dar Dragomir pufnea într’un râs înciudat auzind asemenea poveşti. Simţea că piatra ascunde o bogăţie imensă, care trebuia găsită cu orice preţ. Apăsa perforatorul cu mai multă grijă, pătrunzând cu privirea piatra dm faţă, de parc’ar fi vrut să ghicească ce se ascunde în măruntaiele ei. Aceleaşi gânduri îl frământau şi astăzi, dar ele îi ţâşneau în minte, otrăvite de vorbele spuse mai adineaori de ortacii săi. O nelinişte îl cuprmse, împungându-1 ca un ghimpe. Simţea că se apropie de el o întâmplare mare şi nedorită, dar nu-şi dădea încă seama ce poate fi şi de unde vine. Ceasurile se scurgeau în grabă. După găurile făcute, socoti că trebue să fie pe la unsprezece. După a cmcea gaură, se oprit, închise aerul şi-şi şterse sudorile de pe frunte. Ortacii săi încărcau ultimele grămezi de piatră. Nu peste mult trebuia să urmeze căptuşitul. — • Straşnici oameni, gândi în sine, privmdu-i cum muncesc. O căldură lăuntrică îl năpădi pe neaşteptate. Deodată deveni atent. Nicoară, îndreptat din şale, privea cu luare aminte în lungul galeriei. — Ce-i, Nicoară? întrebă Dragomir. —■ Se aud paşi, dar nu văd încă nimic.... a, adică vine, vine cineva. îs mai mulţi. După glas, mi se pare că-i inginerul. Mai sunt cu el încă doi. Dragomir auzea acum şi el1, distinct, un murmur de voci. N u

21 ştia de ce, dar nu-i erau pe plac aceste vizite. De fiecare dată aceleaşi întrebări la care el nu poate răspunde nimic. Glasurile se apropiară; de după o cotitură a galeriei, apărură deodată trei oameni. Se miră mult când printre ei .îl zări şi .pe Opriş. Mergea alături de inginerul minei şi de un alt om, într’o salopetă. î l recunoscu şi .pe acesta. Era directorul adjunct al Combinatului Metalurgic din Baia-Mare, _un fost lăcătuş dela uzinele „Phoenix“. — ■ Noroc tovarăşi! Cum merge treaba? se adresă' directorul Ghi- rnan, apropii ndu-se d'e< Dragomir, căruia-i întinse mâna. — Apoi, iată, arătă minerul cu mâna stângă piatra găurită în cinci locuri. Mai fac o gaură şi le astup cu dinamită. Cei trei oameni cercetau piatra cu atenţie, în tăcere. S’au uitat apoi unul la altul, cu înţeles. Inginerul îşi scoase dm buzunar un car­ neţel şi începu să socotească. •—■ Iată, tovarăşe director. Acuma e clar. O înclinare dt 4 0 % spre miazănoapte. — Asta cât îi? — Vreo douăsute de metrii — Două sute... două sute, îngână gânditor directorul, uitându-se Ia Opriş. Acesta stătea nemişcat, fără să scoată niciun cuvânt. Faţa îi era ciudat de schimbată. Cutele din jurul gurii i se făcuseră mai adânci, iar ochii ascunşi sub sprâncenele stufoase, cărunte, păreau nespus de trişti. Dragomir îi întâlni privirea şi deodată începu să simtă o strân­ gere ciudată în piept. Oare ce s’o fi întâmplat? ■—• Sus, pe trei, filonul nu-i decât de şapte centimetri? — Nu-i mai mult, răspunse încet Opriş, aplecându-şi privirea. — E clar, atunci, spuse directorul grav, nu ne-am înşelat. N ’avem încotro. Dragomir aşteptă descumpănit. Se uita la cei din faţa lui, neîn- ţelegând nimic. Ca să scape din încurcătură, ridica la repezeală per­ foratorul şi vru să dea drumul aerului. Dar directorul îi atinse braţul: — Lasă, tovarăşe. . . pe mai târziu! Fă mai bine ordine între scule. — Şi cu galeria, tovarăşe di... . — O să vedem noi ce-o să mai fie! •— Cum? — O să vedem noi! Minerul simţea că începe să ameţească. I se făcu negru în faţa ochilor; fu nevoit să lase din mână perforatul, care căzu cu zgomot la pământ. — Să plecăm, zise încet inginerul, pornind înainte ca să lumi­ neze drumul. Opriş rămase în urmă, neştiind ce să f'acă. Se apropie de Drago­ mir şi1! spuse în şoaptă:

22 — Anunţă oamenii: la două avem şedinţă generala la cramă! N e­ apărat să vină toţi! Iar tu, ca membru în biroul organizaţiei noastre ■de bază, tu trebuie să fii în frunte. Vom avea multe de făcut în zilele ■ce vin! Dragomir se lumină la faţă. Poate vor începe în altă parte o nouă galerie. Oricum o fi, numai să dea de aur! — Vom trece în altă parte? — încă nu ştiu! — ■ îi răspunse Opriş întunecat. Principalul e ca să vină toţi la şedinţă. Vor veni şi tovarăşi dela plasă! —• E ceva rău? Opriş nud răspunse, ci-1 bătu încetişor pe umăr, pornind apoi după cei doi oameni care se îndepărtaseră binişor. —■ Măi Opriş, ascultă .... Nui-1 mai auzea nimeni, căci omul dispăruse după cotitura gale- _riei, lăsând în urma lui un întuneric de nepătruns. A stat aşa mult timp, neştiind ce poate fi. Nici cum nu-şi putea da seama despre cele ce se petrec în jurul său. — Şi Opriş, el e secre­ tar de organizaţie de bază, lui cred că l-au spus. Dece n a scos niciun • cuvânt? Şi doar erau prieteni de atâţia am . . . •—- Ce s’a întâmplat, Dragomire? — auzi deodată vocea lui Pamfil. — Da’ ce-s eu, vrăjitor, ca să ştiu? îi răspunse mânios acesta, dar ui păru îndată rău de vorbele înţepate. Nu ştiu, Pamfile, nu ştiu, mi-au sspus doar atâta, că astăzi la două să mergem 'la şedinţă. — La şedinţă? ' — Da! — Şi ce-o fi acolo? —- Nu ştiu. S’au adunat toţi trei, privindu-se unul pe celălalt. —■ Nu începem? întrebă Pamfil, arătând spre perforator. — Nu, mi-au spus să nu săpăm mai departe. Să ne adunăm .sculele. Să facem rânduială pe aici. Poate începem să lucrăm în altă parte. Cei trei oameni s’au apuoat de lucru, fără suflet. Lucrau ca Ia .săpatul unei gropi, în care ar fi urmat să bage pe cel mai bun prieten. _Au adunat uneltele într’un colţ, au rânduit grinzile aduse pentru căp­ tuşit, încărcând ultimul morman de piatră în vagonetele goale. In acelaş timp, în mină, lucrul continua obişnuit. Cu toate aces­ tea, vestea şedinţei dela două ajunsese cu iuţeală.până în cele mai în­ depărtate galerii laterale. Vagonetarii, ce cărau minereul până la puţ .sau până la silozul de colectare, de unde era transportat afară de cai, purtaseră vestea pe la toţi băieşu. Membrii de partid au fost şi ei anun­ ţaţi, în mod special, ca niciunul să nu lipsească dela şedinţă. — Oare ce-o să fie la şedinţă? — De ce atâtea pregătiri?

23 — Am auzit că a coborît în mină şi directorul Combinatului. întrebările treceau dela om la om, fără ca cineva să poată spune ceva în chip sigur. In sala de maşini, după plecarea inginerului şi a directorului, mecanicul şef Boldan fu asaltat de întrebările celor dela compresoare şi pompe, dar el ridica dm umeri: — Nu ştiu nimic, de unde să ştiu? Ceasul amiezii era trecut demult. Minerii se pregăteau de ieşire. Pentru prima oară de atâţia ani, n’au răsunat în ziua aceea puşcătu- rile dinamitei. Ca şi înainte cu şase ani, când s’au cărăbănit din sat fasciştii, lăsând totul în mâinile minerilor. Au intrat şi atunci oamenii în băi, mai mult din obişnuinţă, cercetând fiecare ungher, să nu se fi întâmplat cumva ceva şi vrând să ştie dacă pompele de apă funcţio­ nează cum trebuie. . . Afară, vremea se schimbase pe neaşteptate şi cu ea, între­ gul cuprins. Intr’adevăr, nu se făcuse bine ziuă când se porni o ploaie deasă, călduţă, de primăvară. Zăpezile de pe muchiile dealurilor se mistuiau văzând cu ochii. Şuvoaie de apă ţâşneau de peste tot, repe- zindu-se năvalnic spre vale. Pe la unsprezece ceasuri, nourii s’au destră­ mat ca o ţesătură coaptă. Apăru soarele. Atunci se porniră cu adevă­ rat puhoaiele, umflând valea ce-şi căuta la rându-i loc de scăpare, în răbufniri mânioase, cu o grabă de fiară încolţită. De peste tot apăreau femei în uliţă, cu privirea aţintită îngrijorat la pata albă de omăt de pe Măgura, ce-şi schimba încet, dar fără con­ tenire coloarea. Spre miază-noapte, văile prăpăstioase dinspre Bălţa erau împresurate de fuioare de negură, -care râvneau greoi spre piscu­ rile pleşuve, scăldate în raze, pentru a se pierde apoi neputincioase în nemărginirea sinilie. Aproape de ora unu se auzi deodată, din depărtare, mai tare de­ cât clocotul apei, duduitul unei maşini. Se căznea din greu să urce- drumul şerpuitor. — Maşina Partidului, izbucni femeia lui Dragomir, privind-o cum se apropie. Maşma trecu în viteză de flotaţie, străbătu uliţa spre şcoală şi se opri în cele dm urmă în faţa castelului lui Pocol, unde era acum se­ diul orgamzaţiei de partid din Valea Borcutului. In clipa aceea, primele grupuri de băieşi se iviră la gura minei. Prin poarta acesteia, până departe, în întunericul subpământului, se înşiruiau zeci de luminiţe tremurătoare, ce se apropiau legănat de ieşire, pentru a se topi apoi în belşugul de raze de afară. Ultimul pă­ răsi 'mina maistrul de şut, care făcu semn cu mâna portarului că n’a. rămas nimeni înlăuntru, după care porţile de fier zăngăniră prelung. Cu o surprindere zgomotoasă şi aproape copilărească luau act minerii de prefacerile petrecute în lipsa lor, arătându-şi unul altuia ba un pârâiaş nou născut, ba o movilă de zăpadă asupra căreia soarele opera necruţător. Doar răbufnirile furioase ale valurilor care se înte­

24 ţeau, le trezeau în suflete nelinişti gospodăreşti, şi odată cu ele, corte­ giul de întrebări de mai înainte, la care nu găseau încă răspuns,

Dragomir porni printre ultimii spre cramă. Păşea încet, îngându­ rat. Lumina zilei îl făcea să se încrunte, împreunându-şi sprâncenele: negre într’o cută adâncă. Alături de el mergeau vreo zece mai tineri, vorbind tare şi izbucnind în hohote de râs. Dragomir îşi ridică de câ­ teva ori privirea, căutând să înţeleagă de ce râd băieşii. Fără voie îi apăru şi Iui un surâs pe buze, dar repede îi pieri. In mijlocul grupei de (mineri, ca un câine hărţuit, ferindu-se parcă de cuvintele înţepătoare ale minerilor, botorcăia prin noroi Mândruţ,, un flăcău cât o prăjină, lung şi subţire, cu mâinile ca nişte ramuri, cu care niciodată nu ştia ce să facă: ba le împreuna la piept, ba le ascun­ dea la spate, sau când nu avea ce să mai facă, le răzima de orice-1 că­ dea în cale. — - Ei, măi Mândruţ, ai hotărît deci să te însori? Bună treabă. Alt hohot de râs. Mândruţ se uita speriat în jurul său, căutând o putinţă de scă- - pare. Se silea să surâdă, pentru ca oamenii să nu observe cât este de turburat. — Şi când faci nunta? —- întrebă un altul, apropundu-se_de lun­ gan şi punându-i mâna pe umăr, într’o încercare de a-1 imita. Mândruţ îşi îndreptă privirea către minerul de lângă el1, privin— du-1 cu un reproş, dureros, îzvorîhdin adâncul inimii sale chinuite. Oamenii Începură să se domolească; înţeleseră că au întins prea. mult coarda, iar cei mai drăcoşi s’au ruşinat un pic. De altfel, Mândruţ era un muncitor bun, îl cunoşteau bine cu toţii. Mai avea un frate, care colinda satul în fiecare amiază, aşteptând copiii la ieşirea din şcoală, pentru a le cere să-i arate ilustraţii din cărţile lor. Se aşeza la marginea drumului, înconjurat de prichindei, privind cu gura căscată pozele colorate din cărţi. Se simţea fericit de fiecare dată şi numai cu greu reuşeau copiii să-i scoată cartea dm mână. După ce plecau, rămânea singur pe marginea drumului cu ochii pierduţi, înlăcrimaţi. Oamenii treceau pe lângă el fără să-l ia în seamă, le era aşa de cunoscut. Cei doi fraţi se iubeau nespus de mult. Când, ieşia'Mândruţ din băi, fratele îi aţinea drumul la ieşire. Porneau apoi amândoi spre casă, unde-i aştepta mama, cu mâncarea pe masă. Erau . gemeni, se asemănau ca înfăţişare, dar Mândruţ avea o minte mai ageră şi înţelegea lucrurile mai uşor. In mină lucra la vagonete; îm­ pingea deodată 5— 6 vagonete încărcate până’n vârf. Băieşii mai fă­ ceau glume cu Mândruţ, dar în adâncul inimii lor ţineau la el, ştiindu-1 cinstit şi muncitor şi necăjit dm cale-afară. Apropundu-se de cramă, râsetele se răriră simţitor, astfel că Mân­ druţ se simţi scăpat de înţepăturile oamendor. Intră în sală cu inima

25- ■uşoară, rotindu-şi privirile împrejur şi răzimându-şi apoi imâna de pe­ rete. Dragomir se opri lângă fereastră. — Mai este aici un loc, măi Dragomire, i se adresă Pamfil, în- ghesuindu-se ca să-i facă loc. Dragomir se aşeză, îşi scoase o ţigară şi ceru Foc. — Ce zici, Dragomire, începu Pamfil, în timp ce-i dădea foc, ■oare vor închide mina5 — Cum? Nu’nţeleg! Să închidă mina? Eşti nebun? — izbucni fu­ rios Dragomir. — Se prea poate, interveni unul din spate. N ’au închis băile şi la Valea Roşie? Ai auzit, nu? — Asta-i altceva, îl întrerupse Dragomir, uitându-se înapoi să privească pe omul care-i vorbise; era Varga, miner dm orizontul II. — Tu ştii bine Dragomire, continuă Varga, că nu mai avem atâta lipsă de aurul pe care-1 găsim aşa de greu, ne trebuie acum altceva, ne trebue plumb, zinc, cupru, pirită. La noi în băi nu se află astfel de minereuri. Doar ştii şi tu ce zice planul de stat, planul de... — Ce tot vorbeşti, îl întrerupse Dragomir cuprins de mânie, .asitea^s poveşti. Ce crezi, regimul socialist nu are nevoie de aur? Crezi că am lucrat degeaba până acuma? — De geaba n’am lucrat, asta-i adevărat, dar începem să lucrăm de acum înainte. Nu vedeţi că nu mai este aur? Tu de când tot scor­ moneşti pământul? Ce-ai găsit? 'Hai, spune! Ai găsit ceva? — încă nu, dar voi găsi, voi lovi vâna să ştiu că acolo îmi las -oasele, în galerie. Şi o să fie aur, mai mult ca pe vremea lui Pocol! — Mai crezi că vei găsi? — intră în vorbă un miner dm faţă ■care ascultase convorbirea lor. — Trebuie să găsesc! Dbar este atâta aur aici pe Vale! — Au trecut atâtea săptămâni şi... Dragomir simţi că-1 înăbuşe mânia şi se sculă deodată de pe laviţă. — Vorbiţi ca nişte babe, nu oa membri de partid sau ca oameni .ataşaţi par,titlului! Nu găsim aur? Apoi să ştiţi că vom găsi! Cc dracu, un trecut a fost? Astăzi nu mai este? Faţa îi devenise roşie, buzele îi tremurau de furie. — Linişteşte-te, Dragomire, îi şopti Pamfil, trăgându-1 de mâ- .necă şi silmdu-1 să se aşeze. Las’ c’o să vedem, nu te nelinişti! — Cum dracu să nu te apuce mânia când vezi astfel de oameni! Să .ştie toţi că vom reuşi! Vom găsi aur, flotaţia va avea ce lucra şi satul va creşte, va deveni un adevărat oraş. — Sss!, sss, se auzi deodată din mai mult părţi. Vin... In sală se făcu deodată linişte. Băieşu se potoliră, cu privirile .aţintite spre uşiţa din faţă care se deschisese. Dragomir se linişti şi el, se îndreptă din şale şi privi la tovarăşii

.26 «are intrau şi se îndreptau spre masă. Erau patru. Directorul Combi­ natului, inginerul care coborîse de dimineaţă în- mină, un alt tovarăş, mic de statură, îndesat, pe care-1 recunoscu — era secretarul comitetu­ lui de plasă de Partid, tovarăşul Popovici — şi la urmă, tovarăşul Vereş, secretarul organizaţiei de .partid. S’au aşezat toţi la masă. In sala mare a cramei s’a făcut o linişte ciudată, plmă de încordare. De afară se auzea clar clipocitul apei, întc- ţindu|-se şi slăbind succesiv ca o rafală de vânt peste păduri. Dela masă se ridică Vereş, secretarul organizaţiei de partid, care după ce-şi aruncă ochii pe o hârtiuţă din faţa sa, începu să vorbească: — Deschid şedinţa noastră generală extraordinară şi dau cuvân­ tul tovarăşului director Ghiman care . . . In.sală se produse deodată un freamăt nervos, laviţele scârţâiră; se auzeau clar mai multe voci: — Ce-a zis? Nu înţeleg! Despre ce ne vorbeşte? Directorul Ghiman se ridică, petrecându-şi privirea peste oameni. La început, minerii nu ştiau despre ce vorbeşte şi ce vrea să le spună. Vorbea despre. Combinatul Metalurgic din Baia-Mare, de avân­ tul pe care Pa luat dela înfiinţare, de viitorul mare care-1 aşteaptă. A pomenit de mai multe ori de plumb, de cupru. . . — .. .Aveam astăzi mai multă nevoe ca oricând de aceste metale. Socialismul înseamnă lumină, fără aceste metale nu-i lumină. . . Aurul este şi el necesar, dar mai puţin . . . Dragomir simţi că-i pătrunde un pumnal drept în inimă. Pieptul i se strângea ca doagele în cercul de fier, broboane de sudoare îi apă­ reau pe frunte. Zărea ca printr’o sită pe minerul din faţă cu care vor­ bise mai înamte; acesta dădea încet din cap, în semn de aprobare pen­ tru spusele directorului. ' Directorul făcu o mică pauză, în timp ce învârtea în mână o hâr­ tiuţă goală pe care o mototoli în cele din urmă într’un ghem, mult frământat în palmă. ' Deodată, îşi reîncepu cuvântarea. — Tovarăşi, aici pe Vale, de sute de ani se scoate aur! Locurile cele mai bune au secat._ încercările noastre de a găsi noi izvoare n’au dat rezultatele dorite. Nu mai este aur destul. Statul are pierderi mari cu mina de pe Vale. In acelaş timp, în alte părţi e lipsă de mineri pricepuţi pentru a scoate alte minereuri, astăzi cu mult mai preţioase ca aurul. De aceea, Direcţiunea Combinatului, de acord cu Partidul, a hotărît ca să închidă minele din Valea Borcutului. — Nu se poate! izbucni deodată un glas puternic în sală. Se produse atunci o zarvă nemaiîntâlnită. Aproape toţi minerii s ’au surprins vorbind, fiecare căuta să se facă înţeles. — Nemaipomenit! ■—rEra de aşteptat. — Nu se poate, nu plecăm de aici!

27 — Linişte tovarăşi, vă rog linişte, interveni Vereş, ridicându-şi mâna. Incet-încet se făcu linişte. Directorul se pregăti să reînceapă, când! se auzi un glas răguşit: — Ce fac eu cu frate-meu şi cu mama? Minerii se uitară cu toţii spre Mândruţ care, răzimat de perete,, aştepta stingherit un răspuns. Izbucni un ropot de râsete în întreaga sală. — Da’ ce-o să faci cu nevastă-ta? — întrebă unul din fund. Mândruţ îşi îndreptă privirea spre cel care vorbise, roşmdu-se până la urechi. — Linişte, linişte, tovarăşi, strigă Vereş, tovarăşul director o să. vă lămurească pe toţi. Nu vă alarmaţi! Liniştea se închegă greu. — Tovarăşi, continuă directorul, emoţionat, direcţia Combinatu­ lui a avut de grijă ca fiecare să-şi găsească un loc potrivit de muncă în altă parte. La Ferneziu, la Cavnic, Baia Sprie, Băiţa... Niciunul nu va rămânea fără lucru... Se vor construi, de altfel, noi locuinţe.. La Ferneziu au şi început. Dragomir simţi că-1 apucă ameţelile. Asculta cuvintele directoru­ lui, cu inima strânsă. îşi duse mâna la frunte, ştergându-şi năduşala, îu - dreptându-şi capul spre Pamfil. — Auzi, măi Pamfil, să se închidă băile, acum, chiar acum? — Era de aşteptat. . . îi răspunse acesta, ca din altă lume. îşi întoarse capul spre sală.' Băieşii stăteau acum nemişcaţi, cur feţele aţintite spre director. Nu-ţi puteai da bine seama ce se ascunde în inimile oamenilor. Plutea însă în întreaga sală o atmosferă încăr­ cată de aşteptare şi încordare. Dragomir îşi aplecă privirile, uitându-se- abătut la un muc de ţigară ce slobozea un firişor de fum. II strivi în­ cet cu bocancul, în timp ce-i răsunau nefiresc în urechi, cuvintele di­ rectorului r ^ — Acţiunea de evacuare a minei va începe chiar de mâine. VeţL primi instrucţiuni în această direcţie, dimineaţă. A luat cuvântul după director şî secretarul de plasă al Partidu­ lui. Cuvintele acestuia i-au rămas adânc întipărite în minte lui. Dragomir: „Comuniştii trebuie să fie în fruntea acestei mari acţiuni,, ei trebuie să dea dovadă de spirit de sacrificiu, aşa cum au făcut în trecut." După aceasta se făcu linişte în toată sală. In cele din urmă s’au anunţat înscrierile la cuvânt. Minerii aştep­ tau să înceapă careva. — Numai o vorbă vreau, se auzi glasul1 răguşit, de mai înainte, al lui Mândruţ. Ce fac eu cu frate-meu şi cu maica? Nimeni n’a mai râs. Aceleaşi erau întrebările pe care şi le punea, fiecare miner.

28 —- Şi eu cusn să-mi las casa? — se auzi din fund. — Eu am patru copii mici şi o capră. Ce fac acum? — Tovarăşi, pe rând, înscrieţi-vă la cuvânt, interveni din nou Vereş. Ceru cuvântul apoi, Opriş. Se ridică de pe laviţă cu hotărîre, îşi zocmi surtucul lucios şi spuse tare, adresându-se minerilor: — Eu voi pleca de aici. M ’am săturat să scobesc fără rost adân- 'cul băilor. Nu avem astăzi timp ca să ne tânguim. Avem multe de făcut. Am fost mai zilele trecute la Ferneziu. Am văzut ce se lucrează acolo. Se ridică un întreg, oraş. Nu vedeţi, oameni buni, că nu mai avem ce lucra? Bine a făcut Partidul că a adus această hotărîre. E greu, dar o s’o îndeplinim cu cinste. Secretarul de plasă începu să aplaude. Din diferite părţi ale sălii răpăiră aplauze din ce în ce mai multe. S’a pornit o mişcare deose­ bită, mulţi parcă se trezeau dintr’un somn. — Şi eu cred că hotărîrea e bine chibzuită! — Să nu ne lăsăm amăgiţi de babe. — Vom începe o nouă viaţă. — Să ştergem amarul ce s’a ascuns în'această Vale. Vereş a renunţat să mai însemne pe cei ce-şi ridicau mâna ca să ■ceară cuvântul. Glasurile se înmulţeau. Au izbucnit din nou aplauze. Apoi s’au ridicat cu toţii în 'picioare, Vereş făcu semn că şedinţa s’a terminat. Dragomir s’a ridicat şi el, fără să-şi dea seama. Aplauzele îl striveau ca pe o râmă. Clocotul dm pieptul lui se înţeţea dm ce în ce. îşi frământa nervos şapca în mâini, pierdut în gânduri chinuitoare. Abia şi-a revenit în momentul când dm piepturile oamenilor a izbuc­ nit Internaţionala: „Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..." In ochii lui au apărut deodată lacrimi. Demult nu şi-a mai simţit ■el ochu umezi... Câte vise nu au urzit ei în nopţile acelea de demult, când adunaţi în casa lui Pmtea de pe And'onca, murmurau în taină acest cântec. Cum dorea atunci ca să nu mai scoată aur pentru Pocol, sau pentru Franţuji, ci pentru cei trudiţi de pe Vale. Acum însă . . . Deşi şedinţa se terminase, minerii n’au pornit spre ieşire, ci au continuat să discute cu aprindere, înconjurându-1 pe Vereş, pe tovară­ şul dela plasă şi pe ceilalţi. Intr’un grup, Opriş explica ceva, gesticu­ lând. Dădu cu ochii de Dragomir şi-i făcu semn să se apropie. — Hai, Dragomire, avem mult de lucru începând de astăzi. Mai ales tu, cu agitaţia şi propaganda în biroul organizaţiei de bază... •Ce stai aşa bosumflat? Cuvintele lui Opriş l-au străbătut dureros. Ii era cald. îşi descheie ■cămaşa la gât şi murmură mai mult pentru sine: — Ştiu, ştiu, ce am de făcut, dar,... — Ce dar, nu avem timp să ne sfătuim!

29 — Nu ’nţeleg, stărui Dragomir. Se spune că nu mai este auri Apoi aici pe Vale atâta aur este, de-ai putea sute de am să lucrezi. — Vezi că nu găsim? — Ce dracu vrei, dintr’odată? Am' putea încerca pe orizontul cel vechi, unde s’a lucrat pe vremea lui Pocol. Acolo vom găsi! — Măi Dragomire, tu nu înţelegi? O fi fiind aur, dar nu-i destul. N u putem să scoatem numai atâta cu cât să plătim pe mineri. Ne tre­ buie mai mult! Mult, mult aur! aşa cum se scoate la Săsar! — Este şi aici! Trebuie să avem puţină răbdare. — Nu avem timp pentru asta! — Cum nu avem? Am aşteptat atâtea zile până astăzi şi acuma nu avem timp? Eu nu sunt de părere să se închidă mina! Dacă ai şti tu cât aur se ascunde în dealurile acestea! Opriş se uita cu mirare la Dragomir. — Ce te-a apucat, Dragomire? Nu-ţi dai seama că nu se poate altfel? — De ce nu se poate? Ni s’a spus că nu este aur pe Vale. Asta-i o (minciună! Chiar la mine, la înaintare, cu toate că n’am lovit filonul,, dar începe să se vadă un fir alb. Cine ştie ce bogăţie de aur se află la capăt! Să ştii asta, măi Opriş! Se desprinde cu mânie din apropierea lui Opriş şi se- amestecă printre băieşi. Unul câte unul, oamenii părăseau sala, discutând cu înflăcărare. Nici n’au mai avut vreme să se uite la ceeace se petrece afară, nici n’au mai luat în seamă vuietul râului. — Ţi-am spus eu ţie! se adresă Nicoară către Pamfil, era de aşteptat. De mult, aurul nu se mai găseşte decât cu ţârâita. Şi să vezi ce se face la Ferneziu, unde se scoate plumb şi alte cele. Nu-ţi vine să crezi... — Şi ce faci cu femeia? — O să vină şi ea. Socrii o să locuiască aici. Primesc pensie şi-o să le meargă bine. Cei doi mineri au trecut prin curtea minei, peste şine, au trecut apoi dincolo de zidurile flotaţiei, ieşind în uliţă. Curtea minei era toată împestriţată cu mineri. Parcă nu se mai grăbeau spre casă, ca alteori. Uitaseră de mâncare şi de soţiile care-i aşteptau. Din toate părţile se auzeau frânturi de cuvinte, unele mai înflă­ cărate, iar altele domoale, amărîte. Cu toţii se gândeau că are să înceapă pentru ei o nouă viaţă, că vor trebui să-şi schimbe rosturile de până acum. — Eu nu mă duc nicăieri, gesticula Bindiu, unul dintre cei mai bătrâni mineri ai băii. Mai am un an şi ies la pensie. Cum dracu să plec acuma, la bătrâneţe. Aici atn crescut şi aici vreau să mă şi îngroape. Aici, între dealuri.

30 — O să întinereşti şi tu, îi răspunse şeful de echipă Munteanu, un miner tânăr, negricios, cu nişte ochi cade cărbune. — Nu-ţi bate capul — o să fie cumva, îi răspunse un altul. — Hei, nu mă îmbătaţi de cap. Nu plec şi gata! Din mulţime, se apropie de el un miner voinic, cu umerii obraji­ lor bine întinşi pe os. şi lucioşi. — Bine zici, măi Bmdiu! Cum să părăsim noi satul, pământul. Şi tu ai la „Bărărie“ “ un petec de pământ. Dacă te duce la Cavnic? II laşi în părăsire? Acuma, la bătrâneţe? — Nu-1 las. Nu mă duc nici în ruptui capului. Minerul deschise spre Bmdiu un zâmbet lătăreţ, încurajator. Acesta se simţi şi mai la largul lui, reluând: — Să ştii, Pitic, eu cel puţin, nu merg! In ruptul capului! Pentru ceilalţi îi uşor. In preajma porţii, Pamfil îl aştepta pe Dragomir. ' — Tu ce zici Dragomire, de toate astea. Ai văzut? Ţi-am spus eu că e ceva la mijloc. Dragomir nu-i răspune. Aproape nici nu-1 luă în seamă. Fruntea lată, acoperită pe jumătate de cozorocul şepcii i se brăzdase de dungi, iar în colţul gurii, cu buze mari, cărnoase, i se accentuase cuta mai veche a amărăciunii. 1 — N ’auzi? — Dă-mi pace, omule! îi răspunse morocănos. Ce vrei dela mine? — Da, măi Drago . . . —- Lasă-mă! Pamfil se simţi jignit şi-şi încetini mersul, lăsându-1 să se înde­ părteze. Se uită după el cu mirare. Corpul îndesat al minerului se ţinea greu pe picioare. — Ce are Dragomir, îl întrebă mecanicul şef Boldan, carerî ajunsese din urmă pe Pamfil. — Ce să aibă! Ii necăjit. Nu vrea să plece, pe semne! — Toţi se interesează numai şi numai de ei, parcă toată lumea s’ar învârti în jurul lor. — Dragomir? — Se vede că şi el... — Asta nil cred, Dragomir nu-i un astfel de om... — Şi astăzi nici n’a luat măcar cuvântul. Altădată el era printre primii. — Nu, nu se poate .... Cei doi mai aruncară o privire spre Dragomir, care tocmai cobora spre casă, deschizând larg portiţa, fără s’o tragă după el. Oamenii de pe uliţă se răreau dm ce în ce. Când a trecut din nou maşina mică a Partidului pe drum, abia mai erau câţiva mineri de prin Lăpuş, care se îndreptau spre casă. Din ferestrele mici ale caselor,

31 de după perdelele colorate, ochi curioşi de femei şi copii urmăriră pe

Când a intrat Dragomir în casă, nevastă-sa nu l-a mai întâmpi­ nat ca de obiceiu. Nu l-a întrebat cum î-a mers lucrul şi nici n’a înce­ put să-i povestească despre cele întâmplate în sat, în timpul zilei. Şedea într’un colţ al mesei, cu faţa sprijinită în palmă. Pe masă stătea un -castron de supă, cu unsoarea sleită la suprafaţă. Alături, o pâine mare, abia începută şi un cuţit stătea înfipt într’o felie pe jumătate tăiată. Dragoamr îşi atârnă mecanic lampa după uşă, la locul obişnuit de -atâţia ani. îşi petrecu privirea prin cameră, parcă le-ar vedea toate pentru prima oară. Nimic nu era schimbat. Patul era aşternut ca de -obiceiu, acoperit cu covorul roşu cu clopoţei negri, alături de pat, acelaş scaun de nuiele, cu perniţa pe el şi imediat lângă pat, credenţul cu diferite farfurioare şi figuri de porţelan, cumpărate de pe la târ- .gun sau rămase dela socri. In soba de cărămidă abia mai ardea un lemn umed, sfârâind ciudat în linişte. Dragomir îşi scoase căputul, atâr- nându-1 în cui, căutând apoi după uşă lavoarul cu apă. — Unde-i apa, începu cu glas potolit, pătruns de o falsă obiş­ nuinţă. .-Femeia tresări, aducându-şi aminte că a uitat de apă. — Te-ai boierit? Nu ştii că trebue să mă spăl? — Nu te’nfuna Ioane, îaca-ţi pun apă. Da ştii, mi-a spus femeia lui Munteanu că îi bai cu noi. .. — Lasă-mă şi nu mă mai bate la cap. Bine că ai auzit.. . — Mănânci? — Dar nu vrei să mă laşi flămând? — Bine, bme, nu te . . . — Ţi-am spus să taci! Unde-i Pavel? — Are la şcoală o şedinţă cu U.T.M.-ul. — Da, da, desigur, la şedinţă . . . Dragomir se aşeză la masă, îşi puse în farfurie câteva linguri de -supă şi începu să mănânce încet, îngândurat. Nevastă-sa stătea lângă masă, uitându-se la el. —• Tu nu mănânci? o întrebă, ridicându-şi privirea. ! — Nu-s flămândă. Dragomir dădu din umeri, continuând să mănânce. In casă lini­ ştea se restabili desăvârşită. Abia acum percepu Dragomir clar furia apelor de afară. Z,baterea monotonă a râului îi strecura în suflet un simţământ nesuferit de înăbuşire care creştea, ameninţând să năboiască. - —- Ai auzit şi tu că trebue să plecăm? răbufni într’un târziu. — Am auzit! Ce-o să facem, Ioane? Ce ne facem? —• Ce-o să faci, ce-o să faci, ce întrebi şi tu aşa? Iţi iei catrafu­ sele şi pleci, cine ştie unde, la Ferneziu, la Cavmc, Baia-Sprie,.sau aiu-

-32 ffea. începem o nouă viaţă. începem totul din nou! Plecăm de aici, dela aur; ne duc cine ştie unde! La plumb 1 1 Femeia îl ascultă fără să scoată vreun cuvânt. Numai ochii, de un ■verde deschis, priveau trişti, pierduţi. îşi netezi părul albit, involuntar. I i treceau prin minte, poate .frânturi- din începutul căsniciei lor. Deodată .tresări. Se auzeau paşi pe afară. .Dragomir îşi ridică şi ţel privirea. Apăru în prag Varga, din biroul organizaţiei de bază. _— Tovarăşe Dragomir, se adresă omul în grabă, uitând să salute, să vii la Partid, avem o şedinţă extraordinară. Da’ imediat, căci trebue să. primim sarcini în legătură . . . ~ — Chiar acum? — Chiar! Dragomir se ridică dela masă şi cu gura plină'încă de mâncare ;se apropie de uşă, îşi luă căputul şi-l îmbrăcă. Mormăi ceva neînţeles. INevastă-sa se uita la el, în tăcere. înainte de a pleca, bărbatul deschise ţuşa camera din faţă, uitându-se înlăuntru. II izbi în faţă o mireazmă ■răcoroasă. închise uşa încet, cu gândul la ceva nedesluşit. Se părea că «a uitat undeva un'lucru şi nu-şi aduce aminte. Se întoarse către Varga: — Să mergem! . In Vale începea să se facă frig. Soarele se ascunsese demult după sdeal, numai pe coasta din faţă se mai vedea o linie vagă de pădure luminată în raze. In Valea Borcutului seara se lasă de cu vreme. Şi -pne mult, mai multe ceasuri de-a-rândul. Iarna, frigul se face în cea­ surile astea tăios din cale-afară; dar' vara, întreaga vale este adân­ cată într’o răcoare molcomitoare. Cei doi se îndreptară spre Partid. Pe uliţă nu era aproape nimeni. "Vuietul apei se mai domolise parcă. Se simţea, de undeva, un miros plăcut de ceapă prăjită în ulei. Aproape de pod, le apăru în faţă Mân- -druţ care pleca spre pădure. Aduna de cu vreme lemne pentru un an Întreg. Se legăna ca o sperietoare înfiptă într’un par, suflată de vânt. l i văzuse şi el. îşi întoarse privirea. Părea speriat.- Faţa-i albă, pistruiată, fără pic de barbă, avea o expresie întrebătoare. Porni mai ‘departe şi mai nehotărît, luând-o spre deal, pe o cărare îngustă pe care- .se prelingeau fuioare de apă. Au ajuns în faţa Partidului. Geamurile erau luminate. Cetinele de 5brad din grădină fremătau. Se pornise din spre deal un vânt rece. In faţa intrării se întâlniră-cu Opriş. Avea o privire faotărîtă, iochii, chiar în umbra înserării timpurii, păreau că scânteiază. — Bine. că ai sosit," Dragomire. Trebuie să-punem multe la punct. Începe pentru noi -o nouă fază în munca. Nu va fi uşor. — Ştiu, ştiu că nu-mi va fi uşor. Şi pe mine tare mă "mistuie gân­ durile. Cum, aşa, - deodată. Dimineaţa mai lucram la filon, astăzi... '— Nu prea avem timp să ne tânguim. Drumul nostru trebuie să -.fie cât mai scurt. Trebuie să fim primii şi fără şovăială.'Tu ştii bine d e altfel. 1

«Almanahul literar, 3 — 1951 33 — Dar , . . — Ce dar... îl întrerupse Opriş, intrând în coridorul ce dădeai în sala mică de şedinţă. In sală mai erau câţiva tovarăşi adunaţi, vor­ bind în grupuri, încet, cu gravitate. Trei ceasuri a ţinut şedinţa aceasta. Membrii de partid primiri ,toate instrucţiunile pentru cele ce aveau de îndeplinit. Şi-au dat seama cu toţii că lucrurile nu mai par un vis, că e nevoe de acţiune. Puţina1 fărâmă de speranţă din inima lui Dragomir, că totul se va aranja, se- spulberă. Nimic nu mai putea fi oprit. . Se întunecase deabinelea când au pornit -din nou spre casă. Până- departe se vedeau luminiţele ferestrelor. Din spre Baia-Mare, cerul erai mai luminos, parcă undeva s’ar fi aprins o pălălae, ca în timpul răz­ boiului. Pe cer, stelele tremurau înfiorate, reci, fără puterea de a. linişti sufletul, ca altădată. Dragomir rămase mai în urmă. Simţea îns inimă o durere amară, înecându-1 din toate părţile. Ajuns la poduE de peste râu, se rezemă de un stâlp de telegraf, pierzându-şi ochii îm clocotul ascuns în întuneric al apei. Rar, scânteia în adânc o stea furată ide pe cer. Simţi deodată nevoia ca să stea cu cmeva de vorbă. „Oare- a venit acasă Pavel?“ — se gândea la fecioru-său mai mic, singurul care mai locuia cu ei. Ceilalţi plecaseră de mult din sânul familiei- Unu~i mecanic în Baie, iar fata s’a măritat şi ea... Cum trece vremea..- , Se auzi unxlincăt de vase dintr’o casă. Apoi, un behăit de capră- In fine, linişte; linişte deplină. Dragomir porni încet spre casă. A intrat. Nevasta îl aştepta- In sobă ardea focul. Era plăcut. La masă citea Pavel. Când a intrat„ băiatul şi-a întrerupt cititul şi şi-a ridicat faţa, întrebătoare. N ’a scos nici o vorbă. S’a desbrăcat şi sja aşezat în faţa sobei- Şi-a îngropat capul în-palme, uitându-se în foc. Minutele se scurgeam chinuitor de încet. Lui Dragomir îi pierise demult pofta să mai vor­ bească. Se simţea obosit, zdrobit. Era însă atât de bine să stai în linişte,, aproape, aproape de ai tăi. Rar, palmele i se strângeau în pumni, pentru a se desface apoi din nou. Se pierdu în gânduri. Gânduri fără sfârşit. Niciodată, parcai nu i-au venit- în cap atâtea gânduri... Imagini fugitive, de o clipă,. tea nişte vechi fotografii răscolite deavahna. Una i se fixă mai multr în minte...... 'Era copil. Lucra la steamp. Iarnă. Prin crăpăturile pereţilor de scânduri ai şteampului trecea în voie vântul abătut dinspre miază­ noapte, din codru. Lucra la ludne, scutura obosit covata cu minereu,, alegând aurul. Lângă el lucra şi.Carci. Era atât de slab Carci ăsta, cm mâinile goale, ca nişte beţe! Intr’o seară, cu câteva zile înainte de Crăciun, Carci se oprea parcă tot mai des din lucru. Cele patruspre­ zece oră de muncă îl sleiseră, iar apa care-1 stropea necontenit pe haine i se legase de zdrenţe în ţurţuri sticloşi. In ochi i se putea citi atâta amar, încât Dragomir se apropie de el şi-l mângâie pe umăr:

34 — Lasă, Carci, îi spuse în ungureşte, să-i pară cuvintele mai calde, va trece şi asta. Du-te la aurar şi te încălzeşte. Carci lăsă jos covata cu aur şi cu paşi nesiguri, împleticiţi, se îndreptă spre cămăruţa încălzită a aurarului Schmidt, mâna dreaptă a lui Pocol, stăpânul minelor de pe Vale. După câteva clipe auzi glasul tunător al aurarului: — Hoţule vrei aur, afară, să-mi piei din faţa ochilor! Uşa cămăruţei se deschise şi Carci ţâşni afară, urmărit de mata­ hala de neamţ. — Banditule, banditule! răcnea aurarul scos din minţi, căutând ceva în jur ca să-l lovească. Carci sărea îngrozit, căutând să iasă din şteamp. Ajunse în faţa morii. Deodată un strigăt sfâşietor străpunse pereţii şteampului. Impie- decându-se de o roabă, Carci alunecase între dinţii de fier care zdro­ beau bolovanii cu aur. Până să se oprească moara, trupul firav al lui Carci se făcu de nerecunoscut. Capul îi era zdrobit, părul roşu de sânge. In seara aceea s’a oprit şteampul, iar muncitorii s’au adunat în faţa cămăruţei în care s’a închis aurarul. Atunci l-a văzut pe Opriş cum a început să lovească uşa cu un topor, suduind ca un bărbat, cu toate că nici mustaţa nu începuse să-i mijească. Asta s’a întâmplat cu vreo doi ani înainte de începerea primului război. Dragomir se ridică brusc, înjurând năprasnic: — Auziţi voi, trebuie să plecăm, se închid băile! După atâta amar! Acuma, când sunt ale noastre, acuma să plecăm! — Linişteşte-te, linişteşte-te, Ioane, va fi cumva. Ne va ajuta Dumne... — Lasă, nu mă îmbăta de cap, ştiu cu! Spun că nu este aur! Aici pe Vale? Auziţi voi? Aici? Se linişti cu mare greu şi într’un târziu spuse aproape şoptit: — Fă patul, tu femeie, e târziu şi mâine ne aşteaptă lucrul!

Un 'huruit înspăimântător a trezit satul pe neaşteptate. Oamenii, buimăciţi de somn, s’au repezit la ferestre. In dimineaţa timpurie s’au văzut peste păduri străbătând fâşii de lumină. Treceau pe drum patru camioane grele ale Combinatului. Nu peste mult, sirena străpunse văz­ duhul. Au început să se aprindă luminile. Opriş s’a trezit şi el; se îm­ brăcă grăbit, cuprins de un fior de aşteptare. Nevastă-sa mai dormea, îşi luă lampa de sub masă, stinse lumina şi ieşi afară. Pe drum se legă­ nau în ceaţa întunericului sumedenie de luminiţe. Se alătură şi el. — Noroc, măi Opriş! ‘ 1 — Care eşti tu? Nicoară, tu eşti? — Io! — Au şi sosit camioanele! începe lucrul! Până la 1 Mai trebuie să terminăm cu demontatul minei şi al flotaţiei. — Şi nu te doare?

36 — Ce crezi, că sunt de piatră? Dar tot aşa e mai bine. Trebuia să se întâmple odată. Tu ştii doar bine cât aţi lucrat cu Dragomir fără niciun rezultat. — Aşa-i! Dar, dece n’am mai aştepta, la urma urmelor?... Am găsi desigur. . . — La d’racu! Nu-i păcat să ne pierdem vremea? — Dar vezi, aici ne avem noi rosturile. Eu sunt tânăr, nu-i-vorbă, dar alţii... — Ei şi, ce crezi, n’o să avem noi de lucru şi în altă parte? De ce lucrăm noi? N ’o să ne fie bine şi acolo? Poate chiar mai bine. Se apropiau de mină. Ceata băieşilor se îngroşa. Coborau oamenii (de pe deal, din Bălţa, alţii soseau dela Lăpuş. Crama s’a umplut repede de oameni. Aşteptau ca de obiceiu apelul. Dar parcă ceva era schim­ bat. Oamenii de ieri parcă nu mai erau aceiaşi. Nu se auzeau râsete ca altădată, ca ieri dhiar, ci numai conversaţii în şoaptă. Feţele oame­ nilor trădau o frământare neobişnuită. Când apăru conductorul Brânzei, urmat de inginerul şef şi de" Vereş, secretarul organizaţiei de partid, se făcu o linişte de mormânt. Brânzei luă lista, ca- de obiceiu, dar întârzie să citească numele oame­ nilor. Se sfătui puţin, cu cei doi şi apoi făcu semn inginerului. Acesta ridică mâna. — începem lucrul, astăzi, an noi condiţii. Trebuie să depunem o pruncă ,grea, să scoatem din mină tot c,,ue preţ. Vom repartiza echi­ pele la lucru şi vom arăta ce-i de făcut. Eu o să fiu în sala de maşini. Dacă aveţi ceva de întrebat, mă găsiţi acolo. înainte de a împărţi sarcinile, tovarăşul Vereş vrea să vă spună câteva cuvinte. Oamenii şi-au aţintit privirile spre omul1 de lângă inginer, înalt, uscăţiv, cu buzele subţiri, abia vizibile. II ştiau cu toţii, încă'demult, fusese unul dintre conducătorii grevei din 1933 de pe Vale. A fost închis pentru asta aproape trei ani. Şi~a zdruncinat şi sănătatea prin pele temniţe. Minerii aşteptau să-l audă. Ştiau că nu spune vorbe goale. Fiecare cuvânt al său avea greutate. — Tovarăşi, e greu ceeace facem noi! E nespus de greu. Atâta amar de vreme ne-am sbătut în această vale, atâta aur am scormonit încât am fi putut trăi cu toţii în belşug până la adânci bătrâneţe. Dar voi mai sunteţi încă zdrenţuroşi, cu tot aurul. A venit vremea să ne clădim noua viaţă pentru care am suferit. Şi o vom clădi! Glasul îi deveni din ce în ce mai puternic, faţa primind o lumină izvorâtă din adâncul inimii. — .Ştiţi bine că .vom clădi această lume. — Aici pe Vale, însă, dela o vreme, nu mai găsim atâta aur ca mai înainte. Scormonim doar pietre, tot căutând1. Ştăm cu mâinile în sân, când în altă parte se munceşte din plin. Aţi'văziut la Săsar cât aur pe scoate. Aici? Nici atâta aur nu-i cât se scotea pe vremea lui Pocol. Şi ar trebui să fie mult mai mult. Au secat băile. A sosit ceasul pentru noi, oameni buni, să scoatem aur mai preţios. O să scoatem plumb,

36 zinc, cupru.-Metale pentru'viaţa noastră. Aurul? Ne trebuie ,şi aur, dar nu de aici, de pe Vale, unde nu este. Dragomir îl asculta cu pumnii strânşi. De ieri numai asta aude, că nu este aur îndeajuns. Nu cunosc oamenii adâncul băilor. Mina de pe Vale este .de nesecat, fără fund. Atâta'aur. este. Şi tocmai acuma să zici că nu este? Acuma? . . . . Nici o mişcare nu se produse în sală. Cei peste două sute de mineri îşi aveau aţintite privirile asupra lui-Vereş. “Opriş îl asculta cu ardoarea de odinioară, când- se adunau în casa -lui Pintea -de pe Andonca. îşi aduse aminte că . mergea adesea pe acolo cu Dragomir. II zări şi pe acesta. Dragomir. asculta nemişcat. — Acum vom începe să ne demontăm mina. E greu şi spun încă. odată, nespus de greu. Trebuie s’o facem. Gospodarul bun- îşi strică grajdul vechi şi-şi construeşte unul nou. Şi noi aşa facem! Partidul ne cere ca să facem acest lucru. A chibzuit mult, dar alt drum n’a fost! Să avem încredere în ceeace face Partidul, nemărginită încredere. Şi să nu ascultăm de şoapte, să nu- fim slabi. Astăzi, întreaga ţară este a noastră. Oriunde vom lucra,.trebuie să fim acasă! Să pornim deci, tovarăşi!... " — Are dreptate, se-auzi un glas răsunând în linişte. . — Trăiască Partidul nostru, strigă un .altul. . - Oamenii aplaudară- sgomotos, îndelungat. După ce s’a făcut linişte, inginerul trecu la repartizarea oamenilor. — Butuza trece dela orizontul I, în sala de maşini, iar Bălan, cu Bodea, vor căra minereul din I I . . . Dragomir va evacua galeria nouă. Vor scoate şi armăturile, sunt încă n o i.. r , După ce fiecare echipă primi sarcinii, minerii se îndreptară spre ieşire. Dragomir .fi ortacii săi,-Nicoară şi Pamfil,- au păşit în băi, ca de obieeiu, parcă nimic nu s’ ar fi schimbat. Numai în inima lui Drago­ mir sălăşluia un. simţământ de suferinţă. Când l-a auzit pe Vereş vor­ bind, i-au trecut prin minte toate acele nenumărate seri de pe Andonca şi apoi greva. Ce zile'măreţe au fo s t. . . Atunci ş’au pregătit zilele de astăzi. Şi câtă jale n’a urmat după grevă! Eranţujii, cărora le-a vândut Pocol mina, înainte de a pleca în Elveţia, au dat afară din lucru pe toţi aceia care au aţâţat pe mineri la grevă. Doi ani a colindat chiar el, Dragomir, fără lucru. Şi acum . .. acum s’a sfârşit cu mina. — Cât e d!e greu, cât e de greu, murmura în sine Dragomir, repe­ tând cuvintele lui Vereş. 'Ii venea să mângâie pereţii galeriei. II durea ca o-despărţire fără întoarcere. Au ajuns în sala maşinilor. Totul tremura de sgomotul asurzitor al motoarelor. Tocmai atunci sosi şi inginerul. Un băiat tânăr, îmbrăcat în salopetă, să fi avut douăzeci şi şase de ani. Era proaspăt ras, cu părul pieptănat lins. Avea în mâna dreaptă un teanc de hârtii, iar în cea stângă ţinea plănui minei. Se apropie de Boldan,

37 mecanicul şef, şi-i strânse mâna. Au cercetat amândoi îndelung maşinile. — Nu va fi uşor, repetă inginerul de câteva ori, cercetând fiecare şurub în parte. S’au cam învechit maşinile astea. Băieşii întârziau prin sala maşinilor, căutând să audă ce spune inginerul, dar au pornit apoi spre puţuri, la muncă. Şefii de echipă începură să dea oamenilor îndrumări. Dragomir explică şi el celor doi ortaci ce au de făcut. Trebuia să scoată căptu­ şeala pe care chiar ei o făcuseră. S’au apucat de lucru. Dragomir căuta să fie indiferent, dar ochii i se pierdeau necontenit în gol. Se gândea la filonul pe care nu l-a nimerit şi pe care nu-1 va mai mmeri. îşi apropie mâna de piatră umidă a galeriei. Două sute de m etri. . . Ar mai fi două sute. Oare cât aur o fi acolo? In tot cazul minerii ar avea dm plin de lucru!. . . Simţi că este privit. îşi retrase grăbit mâna. Ii era ruşine de slăbiciunea lui. Am îmbătrânit — se gândea în sine cu amărăciune. începu apoi să lucreze, uitând de toate gândurile. Demon­ tatul căptuşelii decurgea cu repeziciune. Vagonete după vagonete erau transportate la puţ. Până la terminarea şutului au scos atâtea bârne, câte n’ar fi reuşit să clădească nici în două săptămâni. La ieşirea din mină se întindea un morman imens de materiale scoase. O forfotă ne mai întâlnită domnea în întreg satul. Camioanele treceau din ceas in ceas, încărcate. Băieşii discutau cu aprindere eve­ nimentele. T ot mai multe întrebări se iveau. — Oare ce-o să se întâmple cu noi? — Unde o să fim repartizaţi? Erau întrebări la care mulţi nu ştiau să răspundă precis. Dar despre plecare mai fiecare vorbea. Nu se întâlneau doi oa­ meni pe uliţă, sau la cramă, fără să nu pornească vorba despre aceasta. In sat îşi făcuseră loc tot mai mult, în'acelaş timp, şi vorbe de împo­ trivire. Băieşii din Lăpuş nici nu voiau să audă de plecare. Nu şi-ar fi îăsat pământurile nici în ruptul capului. Băieşii dela „Barărie“ , nici ei nu primeau bucuroşi să plece. Aproape după fiecare zi de lucru, (se adunau doi-trei la Bindiu şi discutau în fel şi chip. La Partid nu era zi să nu se ridice problema împotrivirii unor mi­ neri. Intr’o seară, la o şedinţă, când veni vorba din nou de svonurile ce s’au răspândit prin sat în legătură cu transferările, Dragomir nu se putu rabda şi ceru cuvântul: — Cum nu s’ar împotrivi, când trebuie să plece de pe Vale. Se spune că nu,este aur! Asta nu-i aşa! Este aicea aur! Cine cunoaşte mina, acela ştie! Eu n’am aflat încă filonul. Dar l-aş fi aflat! Simt eu că l-aş fi aflat! Şi am fi putut scoate aur din spre intrarea din dos. Acolo este!. Vereş deveni atent. îşi şterse ochii, parcă ar fi vrut să-şi alunge oboseala. Se ridică deodată: — Poate că ar fi aur! Dar noi avem nevoie de altceva. Asta

38 s ’o ştii, tovarăşe Dragomir! Ne trebue plumb, zinc, cupru. . . pentru -asta o să muncim. Aista trebue s’o ştie oamenii. Şi noi trebuie să le .arătăm... • ' Dragomir îşi coborî privirea fără ca să-i fi pierit din inimă îm­ potrivirea. Ştia că în altă parte se mai scoate aur. De ce tocmai de pe Vale să nu se mai scoată? Chiar de pe Vale! Şi cât a aşteptat el ziua asta: să scoată aurul lor, mult, cât mai mult. Cum visa el că va ve­ rdea odată satul! După terminarea şedinţei, Dragomir porni spre casă, cuprins de amărăciune. L-a ajuns din urmă Opriş. — Mă Dragomire! — Ce-i? — Măi Dragomire, da’ cum poţi tu să vorbeşti aşa? Nu-i de mi- ±rare că ceilalţi băieşi vorbesc la fel. —- Nu mă băga pe mine în aceeaşi oală cin ei! Asta s’o ştii! Da mu înţeleg o hotărîre atât de nechibzuită, când aic pe Vale . este atâta «de lucru. — Cum, atâta? — Cum zic. Ce, nu ştiu eu? Toate dealurile sunt pline de aur. — Nu mai este ca pe vremuri. — Ce tot vorbeşti, îi răspunse EXragomir, cuprins1 de mânie, p e vremea lui Pocol a fost, acum nu-i? Ori suntem din cârpă? N u .avem mâini? Să te laşi aşa, păgubaş!... •—- Şi dac’ ar fi, n’ai auzit că trebuie să scoatem altceva? — Să scoatem şi plumb şi zinc, dar şi aur. Tu ştii doar bine cât am aşteptat să scoatem aur pentru noi, pentru noi ăştia. .. Ştiu asta, ştiu, Dragomire, dar astăzi s’a schimbat. . . — Ce, ce s’a schimbat? Dragomir se înfurie peste măsură. întoarse spatele lui Opriş şi porni. II auzi cum îi spune: -—- Măi Dragomire, nu-i bine ce faci tu. Nu înţelegi c ă . . . — Cum dracu să nu înţeleg, murmură în sine, iuţindu-şi paşii. D a r dece tocmai aici pe Vale să închidem băile? Acasă, nevastă-sa începu din nou să-l întrebe despre cele petre­ cute la şedinţă. Dragomir se înfurie şi mai mult. — Ce dracu mă tot întrebi? O să ne ducă, şi ce-i! O să ne dea locuinţă. N a i auzit că la Ferneziu se clădesc locuinţe? Numai la boar- rfele tale te gândeşti. « — Ştiu eu ce locuinţe! Barăci, bărăci de scânduri. Mi-a spus mie jnevasta lui Pitic dela „Bărărie“, c’ă văzut ea la Baia-Sprie astfel de sbărăci, când a fost la târg. — Cine ţi-a spus? Nevasta lui Pitic? — Fa. Dragomir se înfurie din nou. Nu-i plăceau nici vorbele ce-au în­

39 ceput să se răspândească prin sat. Ştia că-s minciuni, dar nu-i veneai cu toate acestea, să plece din sat. Se simţea lovit din două părţi..

Zilele treceau,' primăvara devenea stăpână peste păduri. La' mar­ ginea dealului, pe malurile râului, apărură florile de primăvară. Iar Măgura era mereu scăldată în soare. Valea şi-a mulcomit valurile, şu murmura acuma printre tufişurile dese, abia auzit. 7 . Luna lui April i-a găsit pe minerii din vale- în plină fierbere:. Lucrările de evacuare "continuau cu intensitate crescândă. Flotaţia care: de peste zece ani lucra necontenit, amuţi într’o zi definitiv. Uriaşele- maşini, concasoarele, morile cu bile au început să fie demontate. In sat au apărut oameni necunoscuţi, mecanici aduşi de prin uzinele Băii- Mari. La începutul lui Aprilie fură transferaţi primii mun­ citori. Cu cât se intensificau lucrările de demontare, tot mai mulţi de­ veneau de prisos aici.- Cea mai mare parte dintre ei au fost mutaţi la_ Ferneziu, la minele de plumb şi cupru dela fier ja.'Dimineaţa Veneam camioane pe Vale, duceau minerii şi-i aduceau apoi seara acasă. Minerii povesteau pe larg de mina nouă unde au început să lucreze şi unde- pentru prima oară. în viaţa lor scot altceva decât aur. Povesteau că se- . clădeşte acolo un adevărat oraş, dar că'mai trebuie să treacă timp până- 's’o termina. Se clădesc şi locuinţe;, se spune că pentru muncitori, dar* nimănui nu-i venea să creadă că minerii ar putea locui vreodată în ” case atât de frumoase. — Cine ştie pentru cine se fac, murmurau unii pe ascuns, printrer mineri. _ - Viaţa celor transferaţi a devenit mai grea. Soseau obosiţi, târziu*, dela lucru şi înjurau de câte ori vedeau trecând pe uliţă câte un ca­ mion.' — Ne-am săturat de camioane — spuneau oamenii. — Asta nu-i viaţă. Eşti mai rău ca ţiganii cu şatrele. Că, ne dud cu - ijina, tot atâta-i. - — Oare nu s’ar putea face nimic? încă nu e târziu. Vom reface.: totul. , . . . — Dece să nu facem din Valea Borcutului un adevărat oraş? ' Astfel de cuvinte-au .devenit tot mai dese în sat. BătrânulBinditE cel-.puţin, a rămas neînduplecat. — De-mi voi pierde şi pensia, nici atunci nu voi pleca de aici,, spunea oricui îl asculta. s. La Partid sosea zilnic maşina din Baie. De mai multe ori l-au văzut pe secretarul de plasă-trecând prin sat. Şedinţele şi consfătuirile se ţineau lanţ. Dragomir auzea tot mai mult de duşmanul de clasă, dar nu putea înţelege unde pot exista astfel de duşmani. Bătrânul Bindiu?:- Căci el se împotriveşte parcă mai mult... 1 In aceste zile, pline de clocot, Opriş a devenit mai tăios ca ori­

49 când.El cu alţi câţiva tovarăşi treceau din' casă în casă şi vorbeau cir oamenii. Le spunea că toate se vor aranja cât se poate de bine,'- că* mutarea aceasta e o datorie patriotică, că numai aşa se construeşte so­ cialismul. ' Altădată, când erau stăpâni franţujii, sau chiar pe vremea luî Pocol, oamenii de pe Vale ar fi murit pentru cuvântul de socialism. Acum însă nu înţelegeau dece nu poate fi socialism şi pe Vale. - — O viaţă are omul, fi răspunea Bindiu. Trebuie ca s’o trăieşti. Eu, acum la bătrâneţe să mă văd pe drumuri. N ’am eu casă nu ştiu ce! Ia,-o căsuţă!... Dar aşa cum e, o am. Şi n.şte pământ... — Dar,' tovarăşe Bindiu, căuta să-i explice Opriş, nu te gândeştr la copii? _ ' — Să .muncească şi ei, ca mine, răspundea, bătrânul neînduplecat.- Dragomir nu înclina să dea dreptate minerilor care vorbeau ca bătrânul Bindiu, dar se simţea totuşi mai uşor la suflet gândindu-se că mai sunt oameni care nu vreau să plece. Şi cu cât se făcea mai primă­ vară, cu atâta îi venea mai greu să se gândească la plecare. Acasă, el' cu nevastă-sa a început să se certe cu. Pavel, care ţinea morţiş că vrea să lucreze la Herja. - — Eşti nebun, cum vrei să pleci de. aici? Nu ţi-am lăsat ţie toate câte le-am agonisit? - — Nu-mi trebuie, nu-mr trebuie! Te-au ameţit şi pe dumneata' la cap. Aşa se scurgeau zilele. In acest timp, lucrările de evacuare conti­ nuau. Dragomir cu echipa sa scotea ultimele bârne din mină. Au înce­ put după aceasta să demonteze .şinele. Nu punea suflet în munca lui.' Nicoară şi Pamfil,. în schimb, s’au împăcat cu gândul plecării. îşi dă­ deau seama că nu se putea altfel. Intr’o zi, -când scoteau ultimele tra­ verse de lângă puţ, Nicoară îl.anunţă că asta este ultima dată când" mai lucrează în mina de pe Vale! S’a cerut ca să plece la Ferneziu. Dragomir îi primi cuvintele fără să-i răspundă. Dar simţea în suflet o - durere, tăioasă. De trei ani lucrează în aceeaşi echipă. In acest timp i-a îndrăgit pe aceşti oameni. 'Acum se despart... Valea Borcutului, după ce plecau minerii la Ferneziu, devenea- pustie. Cu greu se obişnuiră cei rămaşi cu liniştea ce se lăsase dintr’o- dată peste sat. Clădirile -uriaşe ale -flotaţiei au rămas pustii.' Numai., loviturile de ciocan ale muncitorilor care demontau maşinile răsunau-i prin hale, ca un ecou îndepărtat. Steagul mare de pe turnul de apă a: fost scoborît.. . - ■ Dela un timp, Dragomir-începu să nu mai meargă regulat la şe­ dinţele Partidului. Nu mai avea curajul să se întâlnească cu Opriş. - Acesta, în ultimul timp semita la el întrebător, ciudat. A mai auzit dela cineva,- că într’u'n activ de bază; Opriş a criticat pe unii membri: de partid că nu depun o muncă suficientă pentru lămurirea mineri­ lor. L-a. pomenit în primul rând pe Dragomir.

41 Minerii câre murmurau împotriva evacuării minei au simţit că _Dragomir nu mai este omul de ieri. Nu mai este fruntaşul în muncă . -de odinioară. Unii au început să-i dea târcoale. Se vorbea printre aceş­ tia tot mai mult de o scrisoare pe care s’o adreseze Comitetului Cen­ tral, prin care să se ceară reînceperea lucrului în Valea Borcutului. Intr’o seară,'când Dragomir şedea îngândurat pe prispă, auzi por­ tiţa. Era singur acasă. Nevastă-sa era prin vecini, iar Pavel, care învă­ ţase meseria de mecanic, lucra voluntar într’o brigadă U. T, M., la de­ montarea morii cu bile dela flotaţie. Când a văzut cine intră, s’a mirat mult. Se apropie de el Pitic Pavel, minerul dela „Bărărie", despre care se spunea printre băieşi, că -pe vremuri, a fost gozar şi că s’a îmbogăţit din furatul aurului. Acum -are pământ şi gospodărie mare şi lucra şi în băi. Se vorbeau multe -despre Pitic. Se spunea că pe vremea lui Pocol, colinda dealurile şi in­ tra prin vechile mine părăsite, scotocind pietrişul cu aur. — Noroc, Dragomir! Nu eşti la şedinţă? Am auzit că iar e şe­ dinţă la Partid. Tu, ca un vechi comunist, ar trebui să fii acolo... Nu? —- N ’am avut vreme, îi tăia Dragomir vorba, cu o undă de ciudă 'în glas. N ’am avut vreme! Pitic se aşeză lângă -Dragomir aprinzându-şi o ţigară. Slobozea Tumul pe nas, suflându-1 apoi în faţa omului de lângă el. Se uita în -depărtare, fără să rostească un cuvânt.- In faţa lor se deschidea valea, strâmtorată de dealuri. In depărtări, plutind în negura înserării, scli­ peau în ultimele raze ale soarelui geamurile caselor dela „Bărărie“. Sufla un vânt cald, tremurând printre frunzele nucului din gră­ dină.- — Frumoasă seară, Dragomir! Ce zici? — M ’da, frumoasă! ^ — Şi-i de plecat de pe aici... adaogă cu nepăsare prefăcută Pi­ tic, slobozindu-i în faţă un nou voi de fum. Dragomir nud putea suferi pe omul acesta, dar când îi auzi cu­ vintele, toate rănile din ultimul timp i se deschiseră. Se cuibări pe -prispă, scărpinându-se la ceafă. — Şi ce-i dacă plecăm? N ’o să avem unde trăi? — îi zise înciu­ dat, ridicându-şi ochii întunecaţi. -—- Oricum, să lăsăm satul? Dragomir nu-i răspunse. Gândurile amare nu-1 părăseau însă. îşi dădea totuşi seama că Pitic nu umblă cu lucruri curate. îşi ridică pri­ virea, ţintindu-1 pe Pitic. Acesta îi înfruntă sclipirea ochilor şi începu „să surâdă, punându-i mâna prieteneşte pe umăr. ■—■ Ştiu că vrei să pleci, ţi-e greu. Mi-e greu şi mie. Ar trebui să Tăcem ceva! Mai este “mult aur aici pe Vale. Şi-i păcat demină... -— Da’ ce? Dragomir văzu deodată în ochii-lui Pitic o sclipire -şireată şi-i păru îndată rău de cele spuse, căutând s’o îndrepte: Vom găsi de lucru şi la Ferneziu şi poate va fi dhar mai bine.

■42 — Eşti sigur de ce spui? O să-ţi laşi casa, grădina? Văd că ai o grădiniţă. Vara cred că ai prune pe aici... Dragomir nu scoase niciun cuvânt. îşi simţea numai inima grea c a o piatră. , ' Deodată Pitic se trase mai aproape de Dragomir, privindu-1 drept an faţă. — Ce comunist eşti tu, stai ca o momâie, când în jurul tău se în­ tâmplă atâtea! Stai cu mâinile în sân. Dacă am auzit bine, eşti mem- ' ebru într’un birou de organizaţie. Tu ai putea face multe. Trebuie nu­ m ai să le spui oamenilor câteva cuvinte. Pe tine te cunosc. Ai luptat pentru ei, te vor înţelege. Şi-s mulţi cei care n’ar vrea să plece. Aurul, aurul e şi el folositor. Se îmbogăţeşte ţara. Vor avea şi minerii po­ doabe. .. — Pe dracu! ce-mi trebuie mie podoabe? Am scos toată viaţa .aur, dar de abia Dam văzut la lumina, zilei. Nu-mi trebuie podoabe. iNumai că . . . — Totuşi, să pleci aşa?.. . Ascultă, Dragomir, poimâine să vii până la Bărărie. Vor veni şi alţi băieşi. Vor să facă o cerere la gu- -vern. Dacă nu se aprobă. . . Vii? — Nu mă amestec, lasă-mă, m’am săturat. Fie ce-o fi! — Aşa vorbesc comuniştii, măi Dragomire? — Lasă asta şi du-te. Pjeacă cât mai repede, de n u ..-. nu mâ amestec eu într’o zamă cu tine! — Cu mine? Apoi eu ce am cu toate astea? Eu numai aşa, pentru ibăieşi Omul se ridică în grabă, îşi strânse sumanul şi dădu să plece. — Te aşteptăm... Trebuie să vii! Pitic porni spre portiţă. Paşii i se auzeau până departe. Dragomir rămase singur. Se simţea scârbitt de lume. îşi dădea sea­ m a că nu este pe calea cea bună, dar nu avea putere să se oprească. ^Cuvintele lui Pitic îi rămaseră multă vreme în suflet. O fărâmă de îndoială îi încolţi în suflet. Oare nu s’ar putea face totuşi ceva? Să lă­ săm satul aşă, cu una, cu două? Se ridică de pe prispă şi dădu să >n- -.tre în casă. Se răsgândi. Porni încet spre portiţă, ieşind pe uliţă, îndreptându-se spre flotaţie. In sala clubului se zărea lumină. Prin ^geamurile mari' se vedeau şezând la nişte mesuţe câţiva mineri. Ci­ teau, jucau şab. Intră în sală, aşezându-se pe primul scaun ce-1 găsi în cale şi-şi aprinse o ţigară. îşi roti privirile prin încăpere. La o masă din fund, ascuns după o carte, citea Opriş. Deodată, lăsă cartea_ .să-i cadă pe masă, cufundat în gânduri. Atunci îl zări şi el pe Dra­ gomir. Se ridică brusc dela masă, apropiindu-se de miner. Ii puse mâna" uşurel pe 'umăr, privindu-1 ciudat, cu înţeles. -— Citesc Dragomire o carte. Despre nişte mineri sovietici. Ce oameni! Când se apropiau nemţii, au demontat toate minele, N ’ău

43 lăsat nimic în mâinile duşmanului şi le era şi lor greu. Au lucrat atâta în ele . . . . Dragomir simţea, că Opriş a adus vorba înadins despre aceasta,, pentruca să-i poată vorbi. Se făcu a nu înţelege, cerând să-i explice mai pe larg. — Vezi, noi am pornit să construim. Combinatul nostru creşte în fiecare ceas. Am fost ieri la Ferneziu. Dacă ai vedea ce se înalţă acolo. Şi ce locuinţe! Se naşte un oraş întreg! — La. Ferneziu? — Da, şi la Baia-Sprie, la fel, ba şi la Cavnic. Ar trebui să vezi! Ce zici? Dragomir nu ştia ce să-i răspundă. II privea pe Oipriş pe jumă­ tate, fără să îndrăznească să i se uite în ochi. - Opriş îl privea însă ţintă, cu ochi pătrunzători, în- tăcere, parcă ar fi vrut să-i citească gândurile ascunse. Intr’un târziu îi. zise încet,, aproape şoptit: - ' - ; - " — Măi, măi Dragomire! Pe ce căi străine umbli tu? N u te mai recunosc! Ai fost în fruntea oamenilor, acum eşti o cârpă. Nu-i destul să alegi-calea cea mai uşoară ca să-mi dovedeşti că eşti cu noi! Tre­ buie să treci şi prin sânge, prin sacrificii, să-ţi dai şi viaţa pentru; cauză. ~ — Te îndoieşti de mine? Tu? cu care am luptat atâta împreună?' Da, mă îndoiesc! Am auzit că te-ai întâlnit cu Pitic mai adi­ neaori. Ştii ce înseamnă asta? _ ' x _ Dragomir se ridică brusc dela masă, uitându-se drept în oohii lui Opriş. — Ascultă, n’am să-ţi dau socoteală ţie despre ce fac! Cu ce. drept? Lasă-mă în pace! — Dragomir! Nu uita! Sunt secretarul organizaţiei de bază. Şi tu eşti membru în birou! Ar trebui să'fii în frunte... E ruşine . . . — Bine! Am auzitL Lasă-mă! Vă îndoiţi cu toţii de mine, parcă aş fi o lepră. Mi-a fost destul! Auzi? Auzi? Se desprinse mânios din sţrânsoarea lui Opriş, pornind cu paşi grăbiţi spre ieşire. , — Nici pe aici n’o să mai viu, murmură Dragomir cu amără­ ciune în suflet. " Se .poticni de o piatră, înjurând năprasnic. Se îndreptă spre: casă. Când ajunse aproape'de portiţă, trecu pe lângă el maşina mică. a Partidului, gonind nebuneşte în susul drumului. Se opri." Se uită după maşină, îngândurat. îşi ridică o mână în. semn de neputinţă, pornind spre casă. — Ce să fac? Ce să fac? Mi se rupe inima în două, îşi zicea cuprins de simţăminte ciudate. Chiar acum la bătrâneţe să am astfek de chinuri?

U Intră în casă, trântind după sine uşa cu putere.

A doua zi,. Nicoară n’a m,ai venit la lucru. Plecase de dimi­ neaţă cu camionul la Ferneziu.,, ' . E adevărat, în noua galerie nu mai era nimic de scos. Ultimele ;şine au fost transportate dimineaţa. Pereţii galeriei păreau ciudat de, pustii fără bârnele de legătură. Colţii de piatră parcă rânjeau si- nistru la Dragomir. II durea pe Dragomir mai mult ca orice în lume această pustietate. Nu putea să se desprindă de aici. Atâta suflet a pus el în munca de înaintare încât nu putea să uite. — Măi Pamfil. Mai. trec odată până’n fund. Poate am lăsat ceva pe acolo! Vagonetarul se uita mirat la el, fără să înţeleagă; Ştia că toate au fost scoase, dar nu-i răspunse. Ridică doar din umeri a nepăsare. Dragomir străbătu pentru ultima oară galerie. In locul traverse­ lor scoase, sclipeau în razele lămpii băltoace de apă. In fund, apa se strecura în voie. Dragomir se opri în faţa stâncii. Auzea distinct cum se prelinge apa. Se răzimă de piatra udă a galeriei, privind pier­ dut băltoacele de apă. — Totul, totul s’a sfârşit — şopti Dragomir. îşi dădea seama că nu mai este întoarcere. Pompele fuseseră de­ montate. Apa va creşte mereu. Se va prelinge câteva săptămâni, va ajunge până la glezne, iar peste câteva luni, totul se va prăbuşi. Piatra va slăbi, se va prăbuşi şi nici urmă n’o să rămână din galerie. Se desprinse încetişor şi porni spre ieşire. Auzi deodată în jurul puţului o gălăgie neobişnuită. Mai mulţi mineri, se căzneau să bage calul în colivie. L-au legat de picioare şi aşa l-au târît în cuşcă; Dra- ;gomir se apropie de colivie. La lumina lămpii de carbid, ochii ani­ malului sticleau trist. — Precista -mă-sii de lume, înjură Dragomir, uitându-se cu milă la cal. Totul se linişti apoi. Colivia se ridică, dispărând. A rămas sin­ gur cu Pamfil. Se uitau unul la altul în tăcere. Pamfil a început să ■surâdă stingherit. — Ce facem? — Ce să facem, aşteptăm colivia! Nu peste mult se auzi din nou scârţâitul coliviei, care se opri Ia ■orizontul III. Cei doi mineri au intrat, după ce au aruncat o ultimă privire spre locul unde munciseră, apoi s’au ridicat cu repeziciune. ■ .. Sala maşinilor era de nerecunoscut. Aparatele' de precizie erau •demontate. Pe pardoseala de mozaic erau împrăştiate în toate părţile diferite piese. In jurul coliviei şi mai ales în jurul uriaşei roţi care mâna colivia erau adunaţi un mare număr de mecanici, montatori ,şi muncitori. Se pregăteau să demonteze ultimele maşini. In mină numai arar mai întâlneam cunoscuţi. Au pornit spre

45 ieşire. Conductele de aer comprimat din galeria principală, precumşe conducta electrică erau demontate. Nişte electricieni' strângeau firele rămase prin galerie. In curtea minei se încărcau două camioane. Liniştea,din împre­ jurimi era atât de neobişnuită, încât toate dm jur produceau impre­ sia unei imense pustietăţi. Trecu pe lângă cramă. Pamfil rămăsese în urmă să^şi şteargă- bocancii de noroi. Se opri deodată. II zări pe Opriş ieşind dela con­ ductor. Se retrase puţin după un colţ al zidului, urmărindu-1 cum se îndepărtează. Porni apoi mai departe, îndreptându-se spre clădirile ale flotaţiei. — Tovarăşe Dragomir! Stai puţin! — se auzi din geamul birou­ lui, vocea conductorului Brânzei. îşi întoarse brusc privirea, oprindu-se. In uşa biroului apărut Brânzei, strigându-1 din nou. Părea îmbătrânit. In jurul ochilor, i se roteau cearcăne negre, sbârcite. — Trebuie să-ţi comunic ceva! — i se adresă încă înainte de at ajunge lângă el. Dragomir îşi încruntă sprâncenele. — Ce s’a mai întâmplat? — întrebă morocănos. Brânzei îi întinse prieteneşte mâna. — Vă trebui să pleci, tovarăşe Dragomir, pentru câteva zile- La Herja ni se cer câţiva mineri pricepuţi la lucrările de înaintare- M ’am gândit la dumneata. — La mine? — Da. — ISTar fi trebuit să vă. gândiţi! îi răspunse Dragomir înţepat- — De ce? — Eu nu plec niciunde! Rămân aici! — Ce vorbeşti, tovarăşe Drago . . . — Aşa cum spun! .N u plec. M ’am săturat de băi. O să mă duc lă pădure, la gatere. M ’am săturat, m’am săturat de băi. Auzi? — Dar, tovarăşe . . . — O să-mi găsesc eu de lucru... Mai am atâta putere... La aceste cuvinte, Dragomir simţi că-1 năpădeşte o durere aprigă,, dar gândul de împotrivire îi crescu şi mai mult. Zilele care au trecut au fost pentru el un chin nesuferit. Toate se năruiau în jurul lui. Se destrămau — cu fiecare bârnă scoasă din mină, cu fiecare şurub de­ montat — toate acele vise pentru care a trăit o viaţă întreagă: să-şi vadă satul crescând, înfrumuseţându-se. îşi aduse aminte de ne­ vastă-sa. — • Nu merg! — Numai câteva zile, după aceasta faci ce vrei, tovarăşe. — Nu pot să plec. Mi se sfâşie inima la gândul plecării.

46 — Vrei să renunţi la minerit? — îi puse Brânzei întrebarea der care se temea mai mult Dragomir. Ochii blânzi ai conductorului îl priveau- cu prietenie, aşteptând, răspunsul la întrebare. II cunoştea conductorul pe Dragomir, ştia el că n’ar putea trăi fără mină. S’ar usca încet, ca o plantă de baltă fără apă. S’ar mistui încetişor, ros de- dorul minei. Privirea lui Dragomir deveni-mai tristă. îşi aplecă ochii în păr mant. Era la o cumpănă. Acum trebuia să-i spună, să-i răspundă^ I-a fost teamă tot -timpul de această întrebare. In apropiere răsună deodată un grangur. întreaga vale se umplu de voioşia păsării. Brânzei zâmbea. — Nu, nu plec. Cu toate că... Nu! Nu plec! — Dar eşti membru de partid. Şi-i ruşine că dumneata, printre- cei mai cu cap, să nu-ţi dai seamă. Tovarăşii din organizaţia, dă partid mi-au spus că trebue să pleci.' La Herja avem nevoie de câţiva- mineri pricepuţi. Numai câteva zile. Cei de acolo sunt noi veniţi, nu. se pricep. La aceste cuvinte faţa lui Dragomir îşi pierdu bruma, de coloare- ce-o mai avea. 1 . — Ce? — Chiar şi tovarăşul Vereş mi-a spus... şi Opriş.., — Opriş? Ce se bagă el în treburile mele? — Nu el, Partidul! îşi schimbă greutatea corpului de pe un picior pe altul. Trecu»; pe lângă ei Pamfil, fără să dea bineţe. — Mi-a spus că pleacă şi el — se gândi Dragomir. O să rămân singur. Ca o străfulgerare îi trecu_ prin minte, o dimineaţă ploioasă de primăvară. Jandarmii îl duceau pe- Brânzei la -oraş. Capul îi era tot vânăt de bătăi. Jandarmii culegeau oamenii care luaseră parte la grevă. A doua zi a fost prins şi el. A fost purtat împreună cu Vereş prin beciurile poliţiei. Au fost apoi- despărţiţi. Vereş a fost întemniţat... — Şi Vereş a spus?... 1 — Şi el... — E vorba de câteva zile?... — Da, numai de câteva zile... Ei, tovarăşe? — Pentru câteva zile... — Bine, bine, îi răspunse Brânzei, iar pe buze îi înflori uns zâmbet cald. 1 — Ar fi bine să pleci chiar astăzi! Ai putea pleca cu maşina.- Partidului. Este aici. Pleacă goală la Ferneziu, după secretarul de­ plasă. — Chiar acuma? — Ca să cunoşti locurile! — Acuma e tot una când plec, încuviinţă Dragomir ca un în—/

477 -vins. Dar să ştii. tovarăşe că mă reîntorc. Nu părăsesc Valea. Aşa să-i -spui la Vereş şi lui Opriş. . . — O să le spun. Dar să mergem. Nu cumva să plece maşina. Peste o jumătate de ceas şedea în maşina mică a Partidului, p.e .care o văzuse de atâtea ori trecând în.goană pe uliţele satului. A trecut mai înainte pe acasă şi-La spus nevestei că pleacă. Aceasta îl privi cuprinsă de spaimă. — Plecăm şi noi? ~ — Numai eu o să plec pentru câteva zile. E nevoie acolo de -mine, dar mă reîntorc. Poate nu vom pleca. . . ' — Eu nu mă mişc din sat, îi spuse hotărît nevastă-sa. Rămânem ringuri. Se mută şi şcoala. Pleacă şi Pavel. . . - — Pleacă şi el? întrebă Dragomir, simţind că nu mai poate să ' Îndure toate acestea . . Fără să-şt ia rămas bun, îşi luă lampa şi porni spre Partid. Peste câteva minute trecea. în goană pe lângă casă. Pe prispă o mai văzu în fugă pe nevastă-sa cu mâna la gură. Poate plângea?..'. Maşina ajunse în câteva minute la drumul ce. ducea spre Baia-, Mare.-Trecură pe lângă „Bărărie“. Cam aici şade Pitic — îi trecu prin minte în fugă . . . - De pe' drum se vedeau în -soare turnurile oraşului. Era o după -masă caldă de sfârşit de Aprilie. Dealurile ce împrejmuiau oraşul .-erau toate îmbrăcate în verde. In depărtare, învăluită într’o ceaţă stră­ vezie se ridica spre cer Creasta Cocoşului de pe Gutin, iar lângă el Ig- -nişul îl întovărăşea în singurătate. Au trecut în goană pe lângă flota- ţia uriaşă a minelor din Săsar, cu clădirile albe, curate. Nu răzbea ..afară niciun sgomoţ de maşini, cu toate că aici se. lucra din plin. Aici se scotea aur! Mult, nespus de mult aur! Aici se alegea tot aurul din regiune. — Ce zici, tovarăşe, frumoase uzine, nu? — întrebă şoferul su­ râzând către Dragomir. Pe vremuri aici se întindeau şandramelele de scânduri ale şteampului dela Borzaş. Dragomir dădu din cap, amintindu-şi de şteampurile lui Petrovan în care a lucrat şi el câteva săptămâni. — Aşa uzine se ridică şi la' Ferneziu! — La Ferneziu? — Da. N ’ai fost pe acolo? — N ’am mai fost de mult. N ’ am avut/când. Se apropiau de Baia-Mare. La marginea drumului se înălţau clă­ dirile neterminate ale unor blocuri- muncitoreşti. Pe schele forfoteau zidarii, iar pe acoperişuri fluturau steguleţele roşii._ -— Parcă-i. altă lume — simţia Dragomir. E mai multă lumină . aici. Baia-Mare, de când nu mai fusese pe aici, din toamna trecută, parea aproape, schimbată. Pe strada ce ducea spre centru treceau ne-

-48 contenit camioanele Combinatului. S’au înmulţit parcă şi oamenii. .Abia mai putea să treacă mulţimea prin străzile strâmte, medievale. Pe turnul mare de piatră, din mijlocul oraşului se ridica un tablou uriaş al tovarăşului Stalin. Oraşul se pregătea de 1 Mai. Străzile erau curate, iar în centru parcul era înflorit. Pe vremuri, în zorii lui 1 Mai, se înmulţeau poliţiştii-, în timp ce băieşii se adunau tot mai' numeroşi în piaţă. La 1 Mai piaţa era plină. Veneau în coloane. Cântau Inter­ naţionala. A fost şi Dragomir de atâtea ori printre ei. Maşina coti spre răsărit, ieşi din oraş şi se îndreptă spre Ferne- -ziu. Coşurile svelte, înalte ale .uzinelor chimice slobozeau în văzduh fuioare de fum, iar funicularul dela Herja, ce străbătea peste dealuri ş: văi ameţitoare, transporta minereul greu de plumb. Dragomir avu impresia tot timpul că a scăpat dmtr’o strânsoare. .Forfotul şi viaţa din jur îl ameţeau! ; Se apropiau de Ferneziu. De când n’a fost pe aici nu mai re­ cunoştea nimic din vechiul sat. Alături de căsuţele asemănătoare cu cele din Vale, se clădeau blocuri cu etaje, măreţe. La poalele Ignişului, se înălţa o pădure de coşuri înalte. In jurul lor mai erau schele. Ma­ şina abia putea străbate uliţa îngustă. Camioane şi căruţe se îndrep­ tau spre mină, încărcate cu-saci de ciment. Pe lângă ei trecu un ca­ mion" cu o betonieră. Pe margini, pe trotuarul pietruit cu bolovani, forfotea o lume pestriţă. Mineri, mecanici, zidari şi femei, femei multe, stropite cu var. . Maşina se opri în faţa biroului Combinatului. Ii întâmpină un tânăr .îmbrăcat într’o salopetă albăstruie. Parcă îl aştepta. — Tovarăşul Dragomir? - — Eu sunt! . =— îmi pare bine că ai sosit. Ii strânse mâna cu putere. —- Sunt inginerul minelor Herja. Am auzit de dumneata, ştiu că eşti un miner priceput. Avem nevoie de astfel de oameni. Dragomir părea stingherit. Ar fi vrut să-i spună că a venit nu­ mai pentru câteva zile, dar gândurile nu i se- mai potriveau cu cele din Vale. A c i n’ai timp nici să te gândeşti, atâta forfot şi muncă! — Nlai vrea să vezi mina? îl întrebă inginerul,- privindu-1 drept în ochi. Ridică din umeri, fără să vorbească, ameţit de toate cele din ju- , rul său. Din.birouri se auzea ţăcănitul maşinilor de, scris, iar pe uşi, intrau şi ieşiau, cu hârtii în mână, zeci de funcţionari, ingineri, mun­ citori şi mirieri. ’ — Ce" faci pe aici Dragomire? — auzi pe cineva în spate. Se întoarse brusc. In faţa lui stătea răzând Nicoâră, cu- o lampă de carbid nouă,- strălucitoare în mână. — _ Te-ai hotărît? Eine-ai făcut. Vom fi. iar împreună, ca pe ■'Vale. Acum însă sunt şef de echipă! E minunat aici. Nu-i ca pe Vale.

^Almanahul literar, 4 — 1951 49 Uite colo, sub deal, în casa aia mare. Acolo o să primesc locuinţa» Ce zici? He? Dragomir nu-şi putu stăpâni bucuria că a întâlnit pe un cunos­ cut. Ii întinse mâna surâzând din inimă. Se simţea mai uşor. — încotro o luaţi? — întrebă Nicoară pe inginer. — Spre mină! — Ei, cu bine! Eu plete până la magazie, după carbid. Când ne: întâlnim Dragoniire, să mai stăm xde vorbă? Pamfil ce mai face?" Mi-a trimis vorbă că vine şi el. S’au despărţit. Dragomir şi inginerul au pornit spre mină. Au urcat pe un drum îngust, trecând peste râu şi peste conductar de apă care alimenta uzina electrică dela Săsar. Pretutindeni, se vedea* urma proaspătă a mânii omului. Sus, în deal, la mina Herjaj de under porneşte funicularul, se năştea o nouă aşezare omenească. Nenumăra­ te case prefabricate erau instalate sub coastă. Femeile sădiseră flori de: primăvară în faţa caselor, iar din camerele îngrijit mobilate răzbeam până departe melodii vesele transmise de radio. • — Câte nu s’au schimbat de când n’am mai fost pe aici! ser adresă Dragomir însoţitorului său. Parcă-i altă lume. Pe aici nu eram; decât tufişuri şi iar tufişuri. Inginerul râdea din toată inima, luându-1 pe Dragpmir de braţ şi. povestindu-i despre munca ce se desfăşoară aici. Ajunşi pe deal, tânărul inginer se opri, arătând cu mâna Valea: Ferneziului. , ! — Acolo, pe câmpul acela de lângă canal, unde se văd săpă­ turile, se vor clădi noi locuinţe. La 7 Noembrie trebuie să fie gata. —- Vor fi? — Fără îndoială, cred că şi mai repede, îi răspunse inginerul zâmbind şi porni mai departe. Dragomir se luă după el, nu fără a-şi mai întoarce odată privi­ rea peste vale, îmbrăţişând dmtr’o ochire întregul şantier. In soarele după amiezii târzii, clădirile noi ale topitoriilor, cir acoperişurile de tablă, scânteiau neobişnuit de măreţ. Din coşurile- topitoriilor vechi se ridicau greoi rotocoale negre de fum. — Asta-i treabă, nu glumă, zise cu glas tare, cuprins de-un fior de invidie. Dacă ar fi aşa şi pe-Vale. r. Au sosit la mină. Inginerul intră la cramă şi se întoarse apoii după Dragomir. Au primit lămpi delă magazioner, iar inginerul şi-a: îmbrăcat peste salopeta-i curată, una murdară, anume pregătită pen­ tru ingineri. Sala cramei avea cu totul altă înfăţişare ca cea de pe: Vale. Era mai luminoasă, cu geamurile mari, prin care treceau dia belşug razele soarelui. Au ieşit apoi din cramă pornind dealungul şinelor, până se- adânciră în coasta dealului, în mină. II lovi în faţă un miros cunoscut. Trase. în. piept .aerul acesta*,

50 parcă ar fi fost într’o pădure de brad. De departe se auzea glasul minei. De mult n’a mai auzit el acest glas. Vagonetele treceau des, încărcate cu minereu negru, neobişnuit pentru Dragomir, dar totuşi minereu din băi; Pretutindeni se simţea o încordare neobişnuită a muncii. Deodată se opri. Ascultă cu atenţie., — Ce-i — întrebă mirat inginerul. — Auzi tovarăşe . . . perforatoarele . . . grozav .... — Da, aici se lucrează în două schimburi. . . — Perforatoarele . . . Demult nu le-am auzit. . . Un hohot nestăpânit de râs izbucni din pieptul tânărului. II cu­ prinse de umăr, cu entuziasm. — Semeni cu tata. Şi el trăia numai pentru mină. Acolo şi-a găsit şi moartea.' A lucrat la Valea Roşie. I-a căzut în cap o coptură. Pe acea vreme nu se prea făceau legăturile cu grijă. Stăpânii nu adu­ ceau lemne. A murit îndată. — A lucrat la Valea Roşie? Cum l-a chemat? — Munteanu. — Eşti feciorul lui Munteanu? Feciorul lui Niculai? Fratele lui Petre de pe Vale? ' — L-ai cunoscut? — întreba tânărul plin de emoţie, aţintindu-şi privirea pe faţa lată, brăzdată de cute a minerului. — Am lucrat cu el la şteamp, la Pocol. II ştiam bine. Atunci am început să umblăm în sat după fete. S’a lăsat peste ei o atmosferă caldă de prietenie. Dragomir a început să-i pună nenumărate întrebări, despre tatăl său, despre şcoală, despre viaţa de aici. Tot discutând, au ajuns la capătul gale­ riei principale, la maşini. Au pornit apoi pe scări, spre o galerie late­ rală. Ţăcănitul perforatoarelor umplea galeria de un zgo­ mot infernal. Galeria tremura din temelii. In colţul gurii lui Dragomir apăru un zâmbet. Ii pieri însă zâmbetul de îndată ce ajunse la locui unde se lucra. Nici un fir de praf nu se ridică din piatră. Abia atunci observă minerul de pe Vale că se perfora cu, apă. A auzit el de per- forajul umed, dar nu avusese încă ocazia să vadă cum se lucrează cu noua metodă. Trei mineri, desbrăcaţi până la brâu, ţineau perfora­ toarele. Se aplecă spre urechea inginerului, strigându-i cu putere, ca să răzbată sgomotul. — Cât colb era la noi în băi! Ţi se bătuceau plămânii! Au şi rămas la noi în sat peste şaptezeci de văduve. . . Da’ asta ce-i? Măi omule, dar tu aşa vrei să rupi piatra? Aşa numai o scobeşti. Dragomir deveni de nerecunoscut. Faţa i se înroşise de furie. Se. repezi la omul dm apropiere, oprind perforatorul. — Aşa se lucrează ?Unde ai, învăţat? Furi vremea Domnului,, amu când îi mai scumpă. Minerul îl împinse la o parte pe omul care se uita la el'surprins, scoţând burghiul din gaură şi făcându-i semn

51 să-l fixeze cu un metru mai jos, aproape de talpa galeriei. — Aici trebuie o gaură! Ya rupe peste un metru. Alta acolo, sus, în colţ. Aşa veţi avea spor! Dragomir înşfăcă perforatorul ca o jucărie, învârti manivela şi dete drumul aerului. Perforatorul începu să ţăcănească din nou în piatră. îşi încovoie spatele, aplecându-se cu grije spre perforator. Ii chiuia inima de bucurie. Se credea din nou pe Vale, lucrând la înaintare. Tot corpul îi tremura de smuciturile ritmice ale perfo­ ratorului; numai inima şi-o simţea bătând cu şi mai multă putere. — Aşa, aşa, uite cum merge, vedeţi? - Se bucura ca un copil, râzând din toată inima. Burghiul se adân­ cea, văzând cu ochii, în piatra neagră. In aceste clipe Dragomir uitase de toate. Vale'a, cu mina părăsită nu mai exista pentru el. — De m’ar vedea Opriş — îi trecu deodată prin gând, parcă întrezărind statura îndesată a secretarului, cu privirile severe, căutătoare. A uitat şi de inginer şi de omul din mâna căruia scosese perforatorul. Era ca un nou născut. După ce termină prima gaură, schimbă la repezeală burghiul, potrivind perforatorul pentru altă gaură, acolo unde arătase mâi înainte. , Trecea vremea, j dar trecea atât de repede încât Dragomir nici nu şi-a dat seama când a terminat patru găuri. — Acum foc, să vedeţi cum se rupe! — strigă oamenilor ce-1 priveau cu mirare. Da’ unde-i inginerul? Unde a plecat? — Nu ştim, nu ne-a spus. Nici nu l-am văzut când a plecat. - Nici nu termină bine-vorba, când văzu apropiindu-se două lămpi. Recunoscu glasul inginerului. - — A sosit şi artificierul! Acesta se .apucă de lucru, îndesa- în gaură' patroanele de dina­ mită şi le acoperi apoi cu argilă moale. Se retraseră cu toţii.. O bubuitură formidabilă cutremură galeria. Se auzi apoi un huruit de pietre şi un nor gros de praf se răspândi în galerie. Dar ventilatoarele cu aer începură harnice să împrăştie valul de praf,' ab- ■sorbindu-1 în ţevile prin care-1 slobozeau afară. Abia'după aceea oamenii s’au îndreptat spre locul .împuşcăturii. Un morman enorm de piatră neagră zăcea sdrobită. — Doamne sfinte, izbucni unul, aşa puşcătură n’am mai văzut. Aproape un-metru cincizeci! 1 Inginerul se apropie şi el, cercetând ruptura. Dădu din cap cu entuziasm: — Astfel de oameni ne trebuie! Aşa apoi ştim că depăşim planul...... Dragomir era plin de bucurie. Ii râdea toată faţa. Ii venea să îmbrăţişeze mormanul de piatră dela picioarele şale. Numai "cu greu a vrut să se despartă de mină. Grupul minerilor dela înaintare a. fost ultimul care a părăsit mina.

52 Afară se făcuse demult noapte. Sus pe- cer, strălucea o imensi­ tate de stele, neobişnuit de multe. Pe Vale, abia se vedea din cer o frântură. In Ferneziu ardeau luminile. La clădirea nouă a flotaţiei se lucra’ şi acuma. Se auzea 'până aici. duduitul ‘motoarelor dela be­ toniere. * Minerii intrară în cramă. înainte de a păşi înlăuntru, inginerul îl anunţă că i s’a pregătit un pat în sala de primire a combinatului. Rămase singur. In suflet„i se perindau simţăminte deosebite. Se mai frământau în el bucuria muncii şi amarul adus cu sine de pe Vale. —• Câte nu s’au întâmplat de dimineaţă — murmură •—• gân- dihdu-se la convorbirea cu Brânzei. Parcă a trecut un an. începu să simtă oboseala. Se aşeză pe un-lemn, lângă cramă. Totul_era liniştit în jurul său. Cineva a închis o uşă. In sat,- luminile becurilor parcă tre­ murau. Ce linişte-i acum pe-Vale! -— se gândea. Se ridică apoi încet, auzind glasuri în apropiere. — Dece n’ai intrat? — întrebă inginerul, venind spre el. - — M’am răcorit un pic, minţi Dragomir, pornind în jos pe . cărare. - _ . A doua zi a intrat din nou în "mină, ca la un şut obişnuit, parcă o viaţă întreagă ar fi lucrat aici. Cei, trei oameni dela înaintare l-au întâmpinat cu bucurie. S’au apucat de lucru. Din nou a început .să uite Dragomir de-cele de pe Vale. Trăia numai penţru muncă. Oare cât-plumb va scoate astăzi? Mai mult ca ieri? Iri mină s’a -răspândit cu. repeziciune v.estea succesului lui Drago­ mir. Minerii aşteptau să vadă cât o să rupă astăzi. Oare n’a fost o simplă întâmplare puşcătura de ieri? Şi n’a fost o întâmplare. Când au ..văzut" cei trei mineri urma după puşcătură, au rămas şi mai uimiţi. Peste treizeci' de centimetri mai mult ca ieri. . \ Ajuns din nou la lumina-zilei, se-simţi ciudat de obosit. Porni spre sat cu paşi înceţi, legănaţi. Se opri la jumătatea drumului. O împunsătură chinuitoare îi străpungea inima. îşi aduse aminte fde Vale, de~ nevastă-sa. Unda de invidie se cuibări din nou întrânsul. Oare, dece nu creşte şi satul său aşa ca Ferneziul? Dece a rămas în părăsire. Cine ştie, poate orizontul la care â lucrat el s’a şi prăbuşit; în orice caz, apa .s’a ridicat binişor. O fi ajuns până la jumătate. . Dacă - i-ar fi spus cineva să pompeze ' întreaga apă şi- sa reinceapă lucrulj ar fi pornit fără şovăire. îşi aduse aminte de lucrul său dela înaintare. Ii.părea rău că n’a lucrat cu şi mâi multă"putere. Toate ar f i nimerit vâna. O, de-ar‘ fi nimerit-o! Toate s’ar fi schimbat. _Ce bucurie ar-fi fost în sat! Două sute “de metri, după cum a spus ingi- - nerul, erau. totuşi cam mulţi până-la filon. Multe zile ar fi trebuit sa rupă stânca. Totuşi, ar fi reuşit! Oare nu s’ar mai putea face nimic? E prea târziu, prea târziu. Nu peste mult se vor transporta toate maşinile.

53. — Ce-i de făcut? se întreba. Deodată, inima începu să-i bată cu mai multă putere. îşi aduse aminte de Pitic. 1-a spus el că s’ar putea face ceva. O cerere, sau. . . Simţi însă că totul s’a terminat. Ce-i aici şi ce-i acasă. . . Şi-apoi Pitic. . . Nu-i a bună cu Pitic! Porni din nou, de data asta grăbin- duHşi paşii. Voia să fie cât mai repede acasă. II cuprinsese un dor năprazmc pentru toate cele lăsate acolo. — Şi-apoi cine ştie, poate se vor îndrepta cumva toate. . . In faţa birourilor se afla o maşină. De departe, zări în jurul ei un grup de oameni. — Uite-1 pe Dragomir, — auzi glasul unuia din maşină. — Noroc, noroc, Dragomire, strigă plin de bucurie Nicoară. Cum de ai venit şi tu? Dragomir se apropie. Oamenii se strânseră în jurul lui, asaltân- du-1 cu o mulţime de întrebări. Le răspundea pe ocolite, întrebând la rându-i când pleacă maşina. —- îndată, îndată plecăm — glăsuiră mai mulţi. Sosi şi şoferul.. Nu peste mult maşina se puse în mişcare. Dragomir era cuprins de o nerăbdare febrilă. Ar fi vrut să sboare, să ajungă mai repede. Au trecut prin Baia-Mare, pe drumul cel mai scurt. La acel ceas al după-amiezii, străzile' oraşului erau aproape pustii. Pe drumul -dinspre flotaţia dela Săsar, muncitorii se îndreptau spre casă. In faţa coloniei muncitoreşti se sfătuiau în grupe -minerii ieşiţi din băi. Ne­ vestele aşteptau în ferestre . . . Zărindu-le în fugă, Dragomir se în tristă din nou. Toată lumea e bucuroasă, zâmbeşte, numai pe el îl mistuie gânduri chinuitoare. N u putea scăpa de ele, îl rodeau, necontenit îl rodeau. Inima începu să-i bată cu putere când se apropiară de Valea Borcutului, trecând pe lângă „Bărărie“ şi intrând în strâmtoarea dea­ lurilor. Părea că de luni de zile satul e cu totul părăsit. Privea curios fiecare copac al drumului, apoi casele mărunte de pe margini. Uliţele erau goale. Numai dincolo de gardurile caselor se zărea câte o femeie sau câte un bătrân, fumând în linişte pe talpa casei. In’ curtea casei lui Nicoară se sbătea în lanţ un câine, urmărind cu lătratul său ma­ şina plină de mineri. Au ajuns la flotaţie. Minerii se dădură jos' din maşină, răsfi- rându-se care’ncotro. Dragomir se grăbi şi el spre casă. I se făcuse ' foame. Voia să termine cu masa, cât mai repede. Ii trecu prin minte că va merge la Vereş şi-i va cere să rămână în sat o echipă, două de mineri, să cerceteze împrejurimile. Poate c’ar găsi un nou filon. Aproape sigur că aşa are să fie . . . S’ar reface atunci totul: s’ar clădi şi pe Vale ca la Ferneziu... Nevastă-sa îi ieşi în cale. Faţa-i era plină de bucurie când l-a zărit. îşi grăbi paşii.

54 — Ai venit? Cât te-am aşteptat. Era să mor de frică şi de urît. iAi să rămâi aici, n’o să mai pleci?/ Nu-i aşa? — Rămân,, rămân — îi răspunse fără să-şi dea seama. Gându- trile îi zburau mereu în altă parte. Il frământa, fără să-şi dea seama sşi gândul propunerii lui Pitio. La început n’a prea dat atenţie vorbelor acestuia, dar acuma în­ cepeau să-l obsedeze. Şi se gândea mult la aceasta, fiindcă îl ştia pe -Pitic cât este de viclean, cum se pricepe să umble cu dedesubturi. D ela o vreme, unii mineri, mai ales aceia care nu vroiau să plece, pomeneau tot mai des de el. Nevastă-sa îi întări ca din întâmplare 'dănuelile: — Măi Ioane, i se adresă ea, am auzit ieri că au vrut să-l tri- cmită pe Pitic la Cavnic, dar n’a vrut să'plece. A spus că nu mai •vrea să lucreze în mină. — Cum, nu vrea să meargă? Ce-a zis? — Nici Bindiu nu mai pleacă! — Bindiu? Dar cu el ce-i? '* — Ce să fie? Nu pleacă. Zice c’o să lucreze la pădure, la stân­ jeni. Dragomir căzu pe gânduri. Un sentiment nedesluşit de ruşine -începea să-l dogorească lăuntric. — Oare prin ce sunt eu altfel ca ei? — murmură. — Ce-ai zis, Ioane? — ' îl întrebă nevastă-sa mirată. — Ce-am zis? Ce-am zis? Ce să zic? Nimic! Nevastă-sa se uită la el tot mai uimită, apoi deodată i se lumină ifaţa: — A fost ieri Pavel pe-acasă . . . — A şi venit? — N ’a stat decât un ceas. Ii place unde lucrează. — Apoi unde nu-i place lui? — spuse Dragomir, gândindu-se !Ja Ferneziu.’ De sigur, acolo-i place. Aici, pe V ale. . . — Cum? Iţi place la Ferneziu? Vrei să pleci şi tu? — Dracu ştie ce-o să se mai întâmple. încep să mucegăiesc aici pe "Vale. Să vezi la Ferneziu . . . — Dar bine, Ioane, cum te poţi gândi la una ca asta? — Ai de mâncare? Femeia se înveseli brusc, ca şi cum ar fi vrut să alunge cu râsul «o presimţire urîtă. — Sigur, sigur, sigur că am. Te-am aşteptat aseară până târziu. N ’ai mai venit. A fost atât de pustie casa. Niciodată n’a fost aşa. M ’a apucat plânsul. . . — Nu fi proastă. N ’ai de ce să boceşti. Au întrat amândoi în casă. Dragpmir fu lovit de un miros plă- ‘ cut de pâine coaptă. Casa strălucea ca un pahar. Toate erau la Jocul lor.

55 — Te speli? — Da, ce mai întrebi!... — Dfe ce te răsteşti aşa? — Pune numai de mâncare. - Nu-i nimic. ■ S’a aşezat apoi la masă. Gândul că va pleca-până la Vereş cai să-i spună de echipă, îl liniştea puţin, dar nu se putea bucura din suflet. A mai rămas încă în el o„ fărâmă de îndoială. Oare poate ieşi ceva din toate astea? N ’a început bine să îmbuce de câteva ori, când auzi de pe uliţă.' o hărmălaie neobişnuită. Strigăte şi apoi din ce în ce mai distinct* nişte vaiete.' Dragomir scăpă lingura din mână şi sări în sus, cuprins de curio­ zitate şi spaimă. O sbughi afară, urmat îndeaproape de nevastă-sa’. Se opri câteva clipe în poartă, căutând să înţeleagă ce se- petrece, ţâşnind apoi în uliţă. La -a treia casă dela ’ei, în drum, îl văzu pe fratele lui Mândruţ: gesticulând îngrozit, făcând semne neînţelese. Lângă el, maică-sa, cu părul despletit, se lovea cu pumnii în cap. — A murit, auziţi oameni buni, a-murit! S’a îmburdat motorulf Din câteva sărituri Dragomir ajunse lângă fratele lui Mândruţ. Feciorul era de nerecunoscut. Puţina fărâmă de pricepere îi dispăruse complet. Scotea sunete neînţelese. Gurâ-i era plină de spume. Aproape nu semăna a om. Dragomir se apropie,.îl cuprinse de umăr, sgâlţâindu-1 cu putere, — Ce, ce s’a întâmplat? Spune, spune, netotule! Feciorul se uita la el cu ochii bulbucaţi, plini de groază. îşi ridică apoi mâinile făcând semn în-jos spre „Bărărie“. — Ce-i? spune, spune odată că de nu . . . — Aa, aa, a murit Mândruţ. . . bolborosi feciorul. — Ce-a făcut? — Vai de zilele mele, vai — auzi de lângă el bocetul mamei luE Mândruţ. S’a îmburdat motorul. S’a prăpădit, s’a prăpădit. . . — Ce-i aici? răsună deodată o voce puternică. Era Opriş. Dragomir slăbi strânsoarea mâinilor din jurul umerilor feciorului, îndrcptându-şi privirea spre Opriş. - -r- Zice că a murit Mândruţ. . . — Nu’nţeleg. A murit? Unde? — S’a răsturnat maşina — spuse cineva dintre oameni.- — S’a - răsturnat? Unde? Ce mai staţi? Unde s’a răsturnat? Fratele lui Mândruţ arătă din nou spre miazăzi, spre „BărărieU — Hai, arată, unde — tună Opriş către fecior. Acesta părea că-şi pierde minţile. O luă la fugă în jos, scoţând sunete neînţelese şi arătând mereu cu mâna. Oamenii s’au luat după el. Numai femeia rămase mai în urmă*

56 neputând ţinea pas cu ei. Suspinele i se topeau treptat în gâfâiturile pe care i le zmulgea -oboseala. N ’au trecut câteva minute şi după o cotitură a drumuluijtpărură. mai mulţi mineri. — Tovarăşe Opriş, repede, un telefon! S’a răsturnat maşina la . pod! Să vină salvarea! Grupul de oameni s’a îndreptat în goană pe drum. Opriş se opri deodată, strigându-i omului cu care vorbise mai înainte. — Telefonează în Baie! Cât mai repede! Porni mai departe în fugă, după oameni. Pe drum era o mulţime- de oameni ce se grăbeau spre podul dela „Bărărie". După o cotitură a dealului, valea se lărgea mult, iar drumul se- putea vedea până departe. Lângă pod o învălmăşeală de oameni sta. ciorchine în jurul unui camion răsturnat într’o parte, în şanţ. Ceata de oameni îşi grăbi paşii. ' Opriş, urmat de Dragomir, era în frunte. Au ajuns la pod. Oame­ nii din jurul maşinii le făcură loc. In faţa lor se desfăcea o privelişte- înspăimântătoare. La câţiva paşi de maşină zăcea aruncat trupul lui. Mândruţ, într’o învălătucire de noroi şi sânge. — A murit — spuse un miner în şoaptă, scoţându-şi şapca. întreaga fiinţă a lui Dragomir fu răscolită de un fior de groază. Nu putea scoate niciun cuvânt. Se uita cu ochii holbaţi la trupul mutilat, dinaintea lui. — Cum s’a întâmplat? întrebă Opriş deodată. — Urcam cu maşina — începu şeful de echipă Munteanu, şter— gându-şi sudoarea, ca de obiceiu. Când am ajuns la pod, am simţit- ca se prăbuşeşte totul cu noi. Maşina nu - mai era decât o jucărie. _ A săltat de câteva ori şi ne-am trezit claie peste grămadă în şanţ. Mândruţ era la margine. T-a intrat în burtă un fier şi n’a putut să- scape. A fost strivit. ' Opriş se desprinse încetişor dintre oameni, îndreptându-se spre - pod. Se opri deodată. — Nemernicii, nemernicii, ' murmură şi faţa i se- împietri sub- acţiunea bruscă a urei. 1 ' — Ce s’a întâmplat? — întrebă Dragomir, care se luase după el._ — Nemernicii, au desprins bârnele.la' mijloc. Vezi? In mijlocul, podului ’ hpsesc două- bârne. Se vede* la capăt urma proaspătă a. toporului. — Cine-o fi fost? Opriş' îşi ridică ochii, ştrăpungânduT cu privirea. — Aceia care au răspândit svonurile prin sat. Aceia care s’aui împotrivit. O fi având interes . . . Pieptul Iui Dragomir fu străbătut de un fior îngheţat. Se uita la Opriş şi o lumină încă tulbure se zbătea să pună stăpânire, pe -gându­ rile lui. ’

5 r — Aşa cum zic, Dragomire! Ţi-am spus eu că multora nu le plac :faptele noastre. Creapă de mânie! Se folosesc de toate mijloacele ca .să ne împiedice. Otrăvesc şi cugetul oamenilor. Să ştii, îi otrăvesc şi-i scufundă în mocirlă. Au început să miroase unii a baltă puturoasă. '“Ce te uiţi aşa? Tu eşti orb?- Nu-i cunoşti pe duşmani? Nu? Acum poţi :-să le vezi faptele . . . In rândurile oamenilor de lângă maşină se produse mişcare şi -freamăt. Ajunsese mama lui Mândruţ. Cum îl văzu pe fecioru-său, se prăbuşi ca retezată peste el, cuprinzându-1 în braţe. —: Reazimul meu de bătrâneţe . . . Fratele lui Mândruţ se uita la ea, fără pricepere. Deodată începu •să râdă în hohote, tropăind. , •Oamenii se uitau la el înmărmuriţi. Nu înţelegeau nimic. Feciorul tropăia întruna, începând să bată în palme. Scoase • câteva sunete, apoi strigă deodată: — Pitic, Pitic! — Ce zice? Hai spune — strigă Opriş, repezindu-se spre el. — Pitic'a stricat podul. L-am văzut! Uite aşa! Feciorul se opri deodată, dădu din cap prosteşte, apoi izbucni din cnou în râs. Se desprinse dintre oameni, luând-o la fugă spre sat. Toate acestea s’au petrecut atât de neaşteptat, încât Dragomir .abia-şi reveni în fire. Izbucni neaşteptat: — Cu toţii după Pitic. Să nu-1 scăpăm! Băieşii s’au urnit din loc, ca la o poruncă. — Să mergem la „Bărărie", oameni buni, strigă unul. II strâng de ?gât! Banditul! Ceata de oameni se porni deavalma spre „Bărărie“. Glasurile s’au mai potolit. Furia le secase vorbele. In câteva minute au şi intrat în curtea casei lui Pitic: Munteanu -.sări grabnic pe prispă, deschizând larg uşa. Se opri înmărmurit, che- :mând apoi, cu mâna, pe Opriş. — Uite-i! Ca lovit, Pitic sări dela masă, căutând să ridice sucitoarea. A fost "însă oprit de Munteanu care tăbărî fulgerător asupra lui. La masă şedea amuţit de spaimă, bătrânul Bindiu şi încă unul. TI-au înconjurat pe toţi. Dragomir simţea că i se întunecă în faţa ochilor. Se răzimă de un scaun. Acum înţelegea desluşit totul. începea să-şi dea seama de vorbele ascunse ale lui Pitic. Vrusese să-l atragă şi pe el. Ii vorbise -despre o scrisoare către Comitetul Central. Cine ştie ce-o fi urmărit. . Şi Bindiu i-a căzut în plasă!- De aceea nu vbia să mai plece Bindiu. Acum înţelegea de ce se răspândiseră atâtea svonuri prin sat. Şi el, -care se împotrivise să plece! Ca prin vis îl auzi pe Opriş: „ — Să fugă unul să telefoneze după miliţie.

-58 Pitic privea cu ochii holbaţi la mulţimea de oameni. —• Ce vreţi cu mine? Lăsaţi-mă! N ’ am făcut nimic! — Şi podul?- —~ Tacă-ţi gura, nemernicule! — Ai omorît un om. Puteai să omori mai mulţi. Să nu scoţio •vorbă, că te sfarm! Faţa lui Pitic deveni pământie. Se lăsă moale, fără să mai încerce să se apere. — Cu mine ce-aveţi, oameni buni, izbucni deodată Bindiu. Eu an’am ştiut! Mi-a vorbit de câte toate, dar nu ştiam ce vrea. Eu n’am ştiu t. . . r — Gura, se răsti Munteanu, aruncându-i o privire furioasă. — N ’am ştiut, n’am ştiut ce vrea! — Ai fost părtaş, nenorocitule! DragOmir simţea şi auzea toate din depărtări neumblate. In min­ tea lui se clătina totul ca pentru a se reaşeza într’o ordine nouă pe «care abia acum o întrezărea. Toată frământarea lui dm ultima vreme ai părea acum un vis tulbure şi fără rost. Se ridică de pe scaun şi porni spre Opriş. Acesta îl simţi: — Ce-i Dragomire? — Ăă, cum să zic ... Nimic ... aş vrea să plec de pe Vale ... Oriunde. Nu mai pot... Un zâmbet trist apăru în colţul gurii lui Opriş. — A trebuit să aştepţi tocmai tu asta, Dragomire. . . N ’aj avut încredere... — Nu vorbi aşa, măi A urel. . . Ar trebui să mă înţelegi. . . — Nu există înţelegere. . . Trebue să fim alţi oameni. . . Ştii? — şoptU Opriş, apăsând pe ultimele cuvinte. T otuşi. . . bine că ai- văzut... Opriş îşi îndreptă privirea spre P itic. . . Ochii secretarului de Partid ardeau într’o flacără rece şi înspăimântătoare. Se stăpânise. Aştepta Miliţia... Se apropia de saţ. Pierdut în sine, nu' şi-a dat seama că a rămas în urma minerilor care se îndepărtaseră binişor. Drumul acesta care am se mai sfârşea şi imaginea însângerată a lui Mândruţ ce-i juca în faţa ochilor, îi trezeau tot mai limpede amintirea unei alte după amieze când, zdrobit, cu trupul brăzdat de vânătăi, se întorcea acasă. Se întorcea din Baia, unde fusese închis mai multe zile la poliţie şi unde trei zile în şir a fost bătut. A fost bătut atunci crunt, dar n’a scos niciun cuvânt. Se întorcea şi atunci ca şi acuma, acasă. In faţa sa, ca acuma, păşea tot aşa un grup de mineri din Lăpuş. I-a ajuns din urmă. L-au înconjurat şi i-au strâns mâna cu o mişcătoare prietenie. L-âu întrebat aproape pe nerăsuflate despre ceilalţi, în primul rând despre Vereş şi Opris. Atuncea a simţit Dragomir o bucurie fără margini, bucuria că a reuşit să fie tare, să nu trădeze. Şi iată-1 acum cu totul

59 singur, minerii parcă nici n’au băgat de seamă că el a rămas în urmă. Şi parcă asta-i numai de-acum? De săptămâni întregi a început să- simtă tot mai apăsat că s’a îndepărtat de oameni şi că oamenii înce­ tul cu încetul se~ depărtează de el. Acasă nu era nimeni. Impins_e încetişor portiţa cu piciorul şi intră în curte. îşi aprmse o ţigară, începând să măsoare ograda în lung şi’m lat. Se aşeză apoi pe treapta tinzn şi-şi propti obrajii în palmă. Ziua scădea pe nesimţite. Soarele, încă binişor de-asupra, trimitea. lungi suliţe care se .frângeau în ramurile celor doi pruni din faţa bucă- tărioarei de vară. Da, acum îşi aduce limpede aminte de 'casa de pe Andonca,. ascunsă între pruni. Acolo se adunau ei, mai pe înserate, în anii aceia. grei care au hotărît de .soarta şi gândurile sale. Greva . . . jandarmii. . . . bătaia . . . concedierea. . . a trecut prin toate. A suportat totul. Şi a. crezut. Iar acuma? A ajuns să se tânguie ca o babă. — Am ajuns să mă împingă din spate Pitic, ca pe un vagonet! Pitic. . . Pitic.. . nemernicul! II .vedea în zilele grevei. El nu se amestecă cică. Hoţ de- aur, pârîtor pe -vremuri şi acum ucigaş. S’a înţeles bine cu franţujii, ca Pocol — cum s’ar fi putut el împăca cu cele de astăzi? Pumnii i se strânseră cu atâta putere, încât simţi că-1 străbate- durerea prin braţe. Toate frământările lui din ultima vreme îi reve­ niră cu o forţă pe care nu o mai putea stăpâni. — Ce-am făcut eu atâta vreme? Unde am zăcut? Vise, amăgiri, gânduri deşarte au fost toate. Petre Corodan -—- băieşul ucis în bătaie- la poliţie -— Vereş şi Opriş îi fulgerau prin faţă cu un reproş dureros în priviri. „Atunci am putut da- totul, s’a ridicat toată Valea, Baia şf muncitorii din toată ţara. Muncitorii pentru toţi muncitorii. Şi acuma? Voiam să văd raiul pe valea Borcutului şi nu mai ştiam ce-i în jur. Nu mai voiam să ştiu de nimic. Săpam în piatră seacă .şi aşteptam, — ce aşteptam? M ’am îndoit de Partid! — - Noroc, Dragomire, noroc, răsună o voce puternică din drum.. Era Munteanu care se Jntorcea de la Baia. — Noroc, noroc îi răspunse Dragomir, ca trezit dintr’un vis- adânc. Da’ unde-ai fost? — L-am dus pe Pitic, spuse trecând mai departe. Nu mai putea sta pe loc." Ieşi în grabă pe poartă, uitând de toate. Trebuia sa se mişte, trebuia să facă ceva. Se înnăbuşea sub apăsarea chi­ nuitoare a gândurilor. - - , - Ca o străfulgerare,’ îi trecu prin minte Vereş. îşi grăbi paşii şi mai mult. Aproape că fugea. — Trebue să spun, de nu, înebunesc, îl îndemna un glas-lăuntric. . Trebuie să spun Partidului totul, totul. Să arăt drumul pe care am pornit. ' - ; La gândul că s’ar putea să nu-1 găsească pe Vereş, îl cuprinse- îngrijorarea. Trecu în grabă de şcoală, lăsând în urma lui clădirea.

60 pustie a flotaţiei şi apucă spre clădirea organizaţiei de partid. Deschise portiţa de fier şi mtră în coridorul lung ce ducea la uşa secretarului. Pară să bată, o desohise larg, oprindu-se deodată înfrigurat. Lângă o măsuţă şedea Vereş, Lângă el, Opriş. — Noroc, noroc, reuşi să spună, apoi se prăbuşi pe un scaun în faţa celor doi oameni care păstrau tăcere. — Eu, începu Dragomir, fără să aştepte, eu am venit să vă spun... Cuvintele i se învălmăşeau la "început, rostite fără fir. Dar pe măsură ce vorbea, o linişte caldă, mângâietoare punea stăpânire pe el. — Am crezut în vise nemernice, tovarăşi! Am uitat că am fost ■cu voi întotdeauna, de când mă ştiu pe lume. Am vrut numai aur, am ■văzut numai Valea noastră, am crezut că întreg sângele vărsat de hăieşi, de muncitori, a curs numai pentru cei dinVale... Acest gând rm’a îndepărtat de Partid, devoi... Era să cad în mâmile luiPitic... _Mi-e ruşine de mine, de voi. .. mi-'e ruşine de băieşii care lucrează Ja Ferneziu, la Baia-Spne, la Cavnic. Ei lucrează, iar eu stau şi mă frământ. Am rămas de o parte, tocmai acuma când totul este al nostru, •când intrăm în băi pentru noi... Am trădat' totul, toată suferinţa *de ieri... ~ _, îşi şterse fruntea involuntar cu mâneca, apoi vorbi măi departe: — Nu mai pot să stau, nu mai pot. Simt că ruginesc, că mă veşte­ jesc. Vreau să prind perforatorul' din nou în mână. Să-l adâncesc în stâncă, să scot minereu mult, plumb, să şterg gândurile netrebnice din anine, de asta am venit lavoi... Unde aş fi putut merge altundeva? ■— Bine că ai venit, începu Vereş domol, bine că ai venit. -Ar fi -.trebuit, Dragomire, să-ţi dai seama maidevreme... — VPau -orbit gândurile, m’au... — Dar nu-i încă târziu. Te vei încredinţaşi mai bine de acum ‘înainte că Partidul a făcut bine ceea ce a făcut. Vei vedea că n’au fost rzadarnice luptele noastre.-.. T a Ferneziu ai pututvedea... Trebue însă să ştii să vezi mai departe şi să ai încredere . . . Valea- noastră, spuse Vereş cu glas-ridicat, nu va rămâne pustie, după cum nimic nu rrămâne pentru noi părăsit. Vor munci şi aici oamenii, dacă nu în băi — 7 în altă parte, la lemne în pădure. Nu, nu, Dragomire. Visul nostru • cel de atunci e acelaşi şi azi. Şi el începe să devină tot mai 'mult reali­ tate. Dar pentru asta trebuie să ne încordăm puterile, să ne grăbim, -să pu ne pierdem vremea visând lucruri fără temei. — Şi eu, care . . . - — încă nu-i târziu, Dragomire, să-ţi dovedeşti încrederea în Par­ tid. Vei pleca la Ferneziu şi acolo vei găsi ce-ai vrut să fie aici. Acolo .sunt alte posibilităţi. Pe Vale am fi sfărmat mult dealurile, fără rost. Viaţa tot grea ar fost... fi O bucurie neţărmurită inundă inima lui Dragomir. Ii venea să

61 îmbrăţişeze pe aceşti oameni, pe aceşti prieteni, alături de care a copi­ lărit, a trăit. . . ' — O să vedeţi__ Vereş se ridică de pe scaun şi se' apropie de Dragomir. Ii puse- mâna prieteneşte pe umăr şi-l întrebă: — Pleci mâine? — Plec, îi, răspunse Dragomir hotărît. Cât mai curând. . .

Prin fereastra de către drum pătrundea o rază întârziată de soare», cuprinzând în văpaia ei rumenă oglinda dulapului. Oglinda o dădea: înapoi zdrobită în zeci de lumini lucitoare, asemenea unui bulgăr uriaş- de aur. Dragomir tresări. De mult n’a mai văzut el aur, de mult'nu: l-a mai pipăit. Ani mulţi a lăsat în urmă de când a zărit pentru ultima. dată, ascuns între crăpăturile stâncii, un cuib de viespi, — aur nativ..- A scoborît atunci şi Pocol în băi şi au scos cu grijă bulgărele. Drago­ mir fu cuprins de mânie. Aurul din oglindă dispăru brusc. In locuL lui se vedea doar lucirea alb-sură a sticlei. Aşa străluceşte plumbul. . _ L-a văzut la Ferneziu, la mina Herja . . . Imaginea şi clocotul Ferneziului îi învie în minte. II vedea maE luminos ca oricând. Clădirile albe ale tiptoriilor, casele ce se ridică- parcă din pământ, mina nouă, toate-i creşteau în ochi în proporţii. neobişnuite. — Ce viaţă începe la Ferneziu! murmură cuprins de un fior ciu­ dat. Ferneziul, Baia-Mare cu uriaşele uzine, cu mişcarea neobişnuită», cu zgomotul muncii, îi apăreau tot mai clar. Niciodată n’a simţir atâta viaţă ca acolo şi atâta linişte ca aici, pe Vale. Şi liniştea îl rodea, în suflet ca un vierme. Nu-i plăcea tăcerea. Tăcerea-i aducea aminte de bocetele femeilor ce-şi plângeau bărbaţii omorîţi de praful băilor^ Voia să simtă din nou sgomotul perforatorului, să-i simtă tremurul îm palme, să-l vadă cum se adânceşte în piatră. îşi aminti de cele două. zile dela Ferneziu, de clocotul minei de acolo. — Şi mai sunt pe acolo câţiva nepricepuţi, murmură brusc înciu­ dat. încă nu ştiu cum se muşcă în piatră . . .

Teofil Buşecam

62 IOSIF UTCHlNT;

EU AM VĂZUT

Eu am văzut. . . De necrezut! Nu pot să dau nicicum crezare La ce-am văzut. A fost făcut De oameni treji şi nu de fiare?

Dar, linişte . . . Da . .. linişte .., Eu am văzut ades, în cete, Nevinovaţi ucişi. De ce? Copii străpunşi de baionete . ..

Şi ca un orb, cu pumnii strânşi, Necrezător, rămas-am mut, — Şi mamele cu ochii plânşi Pe rug, în flăcări, le-am văzut.

Un vis sinistru ’n hruba nopţii? Noi aşa vise nu avem1 - . . Lătrat-au puşti în execuţii. Scrâşnind, stăteam să le vedem1

Stăteam pe loc în nemişcare . . . Spre cerul sur au străbătut Cuvintele de răsbunare.

Le-am ascultat şi le-am crezut! 1942.

In româneşte de /\Iex. Andriţoiu şi Aure! Covact

ea- BERTHOLD BRECHT

CÂNTECUL MAMEI GERMANE

Ţi-am dăruit cămaşă brună Şi cisme, fiul meu, ţi-am dat, — Dar de ştiam ce ştiu eu astăzi, Mai bine rh’aş fi spânzurat.

Când te-am văzut cu mâna’ntinsă, Pe Hitler astfel salutând, Eu nu ştiam că mâna-aceea Se va usca aşa curând.

Te-am auzit vorbind, copile, Despre eroicul popor, Dar nici nu-mi-a trecut prin minte Că tu-i vei fi schigiuitor,

Şi te-am văzut mergând cu Hitler, Dar nu ştiam că cel plecat Cu dânsul, nu se mai întoarce La el acasă niciodat’!

Şi tu mi-ai spus că ţara noastră Va fi de nerecunoscut. O , nu ştiam că s’o preface In scurm, precum s'a prefăcut.

Tu ţi-ai luat cămaşa brună Şi te-am lăsat acestei soarte — Că nu ştiam ce ştiu eu astăzi: Era cămaşa ta_ de moarte! . .

In româneşte de D. FIorea=Rarişte ALEXANDRU. PUŞCHIN -

EVGHENII ONEGHIN (Cântecul al doilea)

. O , rus!*) Hor. I Era un farmec satu vn care Evghenii lâncezea ’n plictis; Plutea o binecuvântare In pacea locului de vis. Pe râu, sub dealul păduratic, Ferit de' vânturi, Singuratic, Un corp de casă ţinutaşe. împestriţat de flori gingaşe, Departe, şesul auriu, In zare,' sate; risipite, Vedeai cirezile tihnite Şi ’n nesfârşitul parc pustiu, îngânduratele. driade Piereau în negura ce cade.

II Castelul mândru fu clădit Cum se clădea: din cale-afară De zdravăn şi de liniştit, In bunul gust de-odmioară; Odăi înalte, însfârşit, Salonu ’n stofă căptuşit; Pe zid, tablourile: ţarii. Şi'sobe şi desene varii.

*) O, viaţă de ţarăl (HoraţlujC

Almanahul literar, 5 — 1951 65 Azi, învechite-s toate cele Şi pentru ce, n’aş şti să zic; Destul că bunul meu amic Nu prea se sinchisea de ele. Căsca ’n salon, fân’ la urechi, Oricum era: modern sau vechi.

III Odaia gazdei ce prinsese Muşte, la geam, patru decenii, Ţiţându-i bietei chelărese, — Pe-aceea şi-o luă Evghenii. Ce simplu! Scânduri de stejar, Un scrin în dublu exemplar, 0 masă, o sofa pluşată Şi, de cerneală, nici o pată. In scrin găsi nişte sirop, In altul, notele de plată, Un raft întreg cu vişmată Şi-un calendar808 ’ . Trebăluind în multe părţi, Bătrânul n’avea alte cărţi. IV Plimbându-se printre moşii, Având şi timp de cheltuială, Evghenti-al nostru se gândi Să facă nouă rânduială. Deci, pustnicul cugetător înlocui cu bir uşor, Îndătinata iobăgie; Şi robul zise: slavă ţie! Dar, îmbufnat în colţul lui, Vecinul său cel calculat Văzu un rău nemaiaţlat.' Un altul îşi zâmbi gălbui. Şi-au hotărît cu toţi, ritos, Că-i un smintit -primejdios.

V întâi, veneau ca la un prietin; Cum însă, pe din dos, la scară, 1 s’aducea focosul tretin Când şleaul drumului de ţară 66 Zvonea de butcile de curte — Relaţiile au fost rupte, Fiind cuprinşi de indignare La o asemenea purtare. „Ce cap incult, ce grosolan e; Un farmazon, care se’ndoapă Bând vinul roşu ca pe apă, Nu pupa mâna la cocoane, La da şi nu, mă rog nu spune.“ Vorbeau de el, ca de minune.

VI

Şi-un moşier, vecin cu el, Sosi ’n acelâş timp în sat Şi tuturor, dădu la fel, Un bun prilej de criticat. Vladimir Lenski, după nume, Din Gottingen, întors în lume, In floarea vârstei, impozant, Poet şi- ’ndrăgostit de Kant. Din ceaţa nordicei Germanii, Aduse fructele ştiinţa, Al libertăţii vis şi-a minţii Văpae cu irumperi stranii, Cuvântul vecinie avântat Şi părul negru, cascadat.

VII De recele desfrâu lumesc, Prea tânăr să se vestejească, — Să crească’n svon prietenesc Nădăjduia deopotrivă. Şi mângâiere femeiască, Suava mimă naivă -— Fascinul lumii zgomotoase Tânăra-i minte încercase. Găsmdu-şi leacul în visare Lăuntricei descumpăniri, Făcea dm rostu yntregei fin O taină ademenitoare. El bănuia, muncmdu-şi gândul, Numai minuni înconjurându-l.

67 VIII

Credea că se va contopi Un suflet înrudit- cu sine,- Că ea l-aşteaptă zi de zi — Zdrobită inimă ’n suspine — , Că pentru cinstea lui, în stare' Sunt prietenii să stea în fiare Şi fără tremur, mâna lor Ar sparge vasul-bârfelor; Că sunt aleşii de urntă, Cei închinaţi umanei soarte, Că stirpea lor fără de moarte, Cu raza ei nestăvilită, Va lumina întreaga fire, Vărsând visata fericire.

IX

Protestul inimii, regretul, Curata dragoste de bine Şi faima tulburând poetul- De mult se frământau în sine. Ducea sub ceruri' depărtate Accentul lirei avântate, Arzând în focul ce i-l dete Arta lui Schiller şi-a lui Goethe; Ales al muzelor, cu cântul Nu le-a ’njosit, ci cu mândrie, Le-dăruia simţirea vie, Splendoarea pură şi avântul Visărilor imaculate Şi demnităţii ’n simplitate.

X

Iubind, iubirea o cânta Şi clarul cântului, tot una Cu gândul fecioresc era, Cu visul pruncului, cu luna Tăcutelor pustii azure — Zeiţa lacrimilor pure — Cânta tristeţea, bun rămasul, Romanticele roze, ceasul Pâclos al vagului obscur; Cânta de ţările străine, m Cu lunga vreme. de suspine, A n taina liniştii-dm jur; Păhtul farmec, anii vani, .— Şi n’avea optsprezece am.

XI

In pustnicia lui, poetul Doar de Evghenii preţuit, Ospeţele şi zaiafetul Vecinilor, le-a ocolit; Fugea de vorba zgomotoasă Şi’n limbuţia firoscoasă De vin, rudenii, câwi, cont, Nimic, desigur, strălucit Oricât de inutil s’o spun — Prin foc poetic, prin simţire Şi nici prin duh, nici prin gândire Sau arta traiului-comun; I'ar drăgălaşele soţii - Spuneau o mie de prostii ,

XII Ca ginere, frumos, bogat, A "fost primit peste tot locul, Precum e datina la sat; Şi toţi îşi năzuiau norocul Iii moşierul semi_-rus. Intrând, găseau ceva de spus Şi, pe delături, vorbă-şi fac De plictiseala de burlac. La samovar, poftit e seara, Iar Dimea toarnă ceaiul. Lumea Şopteşte: „Fii atentă, . Dunea,n I se aduce şi ghitara Să-miane (Părinte drept!): In cuibul aurit te-aştept!.

XIII Cum el vedea în căsnicie, Acelaş lanţ, pe care-l ştim, Dorea din inimă să-i fie_ One ghin, puetm şi intim Şi s’au văzut. Dar decât ei Sunt mai asemeni: val şi stei,

69 Poem şi proza, foc şi sloi Se plictisiră amândoi Prin cât erau de osebiţi; Pe urmă, s’auoplăcut; apoi, Cavalcadau la câmp, în doi Şi-au fost curând, nedespărţiţi. (Confirm, întâiul, ce s’a zis:) Ne facem prieteni — dm plictis.

X dV

Cum prietenia nu-i destulă Să treacă de prejudecăţi, Pe toţi îi coborîm la nulă, Noi suntem însă — unităţi; Oricare Napoleon se crede Iar milioanele bipede Slujesc drept armă de folos, Şi simţu-i frust şi caraghios. C ’o înţelegere mai mare, Deşi Evghenii cunoştea Pe oameni şi-i dispreţuia (Nu-s reguli fără exceptare) El preţuia pe unu semeni Şi sentimentele, de-asemem.

XV Privea pe Lenski surâzând: Aprinsa vorbei poezie, încă nesigurul său gând Şi pururea privire vie Erau cu totul noi şi dânsul Pe buze îşi oprea răspunsul Descurajăm, cugetând: De ce să ’mpiedic prea curând O fericire de clipită Când vremea singură o pradă; Să mai trăiască şi să creadă Că lumea e desăvârşită. E vârsta care-şi cere birul: Pasiunea, focul şi delirul.

XVI

Din toate se năşteau dispute, îndemnuri către cugetare;

70 Orânda ginţilor trecute, Eresurile seculare, Ştiinţa, nepătrunsul morţii, Vieaţa, drumurile sorţii, Răul şi binele, pe rând, Le dau de lucru, cugetând. Şi când poetul arzător Cita pe variile teme Bucăţi dm nordice poeme, — Evghenii, binevoitor, Deşi nu ’nţelegea prea multe, Atent, urma să le asculte,

XVII

In gând, pasiunile mai mult La reveneau în pustnicie; Scutit de silnicul tumult, Oneghin, dus de nostalgie, Vorbea, scăpându-i un oftat. E fericit cel ce-a vibrat Şi-apoi le-a ignorat fiorul. Mai fericit, neştiutorul, Răcind iubirea prm plecare, Prin persiflare — duşmănia, Cel ce, ne bănuind soţia, Căsca distrat în adunare, Şi bunul capital moştean Nu4 da birlicului viclean.

XVIII

Dar când al liniştii stindard Iţi dă ’nţeleptul adăpost, Când patimile nu mai ard Şi e ndicul tot ce-a fost, Prm patos şi obrăznicie Sau prm riposta lui târzie — Destul de greu de potolit, Iţi place graiul răzvrătit Al altor inimi, şi trăieşti Accentul pătimaş în sân, Precum un invalid bătrân, Vrăjit, ascultă la poveşti Când tmen mustăcioşi ţin clacă, Uitat în izba lui săracă. XIX

Dar şi aprinsa tinereţe Nimic să tămue nu, ştie, Vorbind de dragoste, tristeţe, De ură şi de bucurie. N - Infirm, cum se credea ’n amor, Oneghin, gravul confesor, Urma s’asculte cum poetul I se destăinuia cu ’ncetul; Tot sufletul încrezător Şi-l des'golea naiv; astfel, Evghenii cunoscu şi el Romanul tânăr de amor; Romanul plin de sentimente — Vetuste şi indiferente.

' xx

-~Ah, el iubea ca ’n desuetul, Trecutul timp, cu nebunească Aprindere, cum doar poetul E blestemat să mai iubească:. Acelaş vis mistuitor, Necontenit, acelaş dor, Aceeaşi necurmată jale. Nici anii despărţirii sale, Distanţa ’nstrămând cu ’ncetul, Nici ceasul muzelor, hipnotic, Nici vraja chipului exotic, Nici studiile, nici benchetui, In suflet, n’au scăzut de loc Căldura castului său foc.

XXI

Copil, de Olga ’ndrăgostit, Naiv în sbuciumul ce vine, înduioşat, va urmărit Petrecerile genuine. . In crâng, sub^ verdele făgaş, La jocuri, nelipsit părtaş. Şi cei din jur, în viitor, Visau la cununia lor. Sihastru pace. de umbrar Ii' deschidea, fermecătoare,

72 Sub ochii lor, curata floare De tăinuit mărgăritar, In ierburi, ascunzând-o bine De zbor de fluturi şi albine.

XXII

întâiul vis-şi-l dăruise. Extaz al tânărului freamăt, De chipul ei se ’nsufleţise Pe coaida lirei, primul geamăt. Adio, jocuri aurite' De-acum, dumbrăvile ’ndrăgite, Tăcut şi singur, totdeauna Şi noaptea, stelele şi luna. . . Şi luna, candela dm veac A preumblărilor târzii Şi-a lacrimilor noastre vii — Ogoi durerilor şi leac. Dar azi, e doar suplinitoare A palidelor felinare.

- XXIII

Modestă şi ascultătoare, Ca faptul zorilor zglobivă, Gingaşe ca o sărutare, Ca şi poetul de naivă, Albaştri ochi de cer senin Şi zâmbet, cârlionţi de m, Svelteţe, glas, mişcări, — perfectă E Olga, ’n toate . . . îi reflectă Portretul, orişice roman: Un foarte gingaş chip de fată. Si mie mi-a fost draz'odată Dai azi, m’a plictisit avan. Lectorule, îţi cer iertare Să trec la sora ei mai mare.

XXIV

Tatiana, dânsa se numea. Acum întâi cutez anume, Foi gingaşe dm cartea mea, Sfmţmdu-vă, să-i spui pe nume. Şi ce? Vibrează, e plăcut. Dar ştiu că ţine de trecut De fostul fetelor iatac. Să recunoaştem cum o fac: La noi e foarte puţin gust, La fel şi-’n numele ruseşti (De versuri nici să mai vorbeşti) Cultura’n mediul nostru frust Nicicum n’a prins, afar decât Doar mofturile ei — şi-atât.

XXV Tattana se numea. Dar nici Ca darurile fermecării Şi, proaspăt, rozul celei mici Ea n’ar fi fost mai acătării. Silhue, tristă şi tăcută, Tremurătoare ca o ciută, In sânul caldului cămin, Părea ca un copil străin. Namtea lor, zburând sprinţară, Părinţii n’au văzut-o şi, Copil, în cârdul de copii, Nu s’aduna cu ei, să sară. Şi-ades, în liniştea sihastră, Sta ziua ’ntreagă la fereastră.

XXVI Din frăgezimea vârstei sale Cu visul se ’mprietemse Şi clipocirea vremii goale, La ţară, o’mpletea cu vise. Cu acul, mâna desmierdată Nu migălise; aplecată Pe lucru, firul de mătase Ghergheful nu-l înviorase Un semn al poftei de putere: De mic, învaţă dinainte, Mustrând păpuşa cea cuminte, Convenienţa ce se cere. Şi ţanţoş, îi reţetă gama Cu lecţiile dela , mama.

XXVII In anii săi copilăreşti, Păpuşa nu i-a fost părtaşe, T atiana nu-i vorbea de veşti, De noua moda la oraşe. Străină poznelor ştrengare, Poveştile îngrozitoare In nopţi de iarnă ’ntunecate Erau cu mult mai fermecate. Iar când cu Olga şi dădaca Fetiţele umpleau luncuşul, Jucându-se de-a pituluşul, La fel o plictiseau şi joaca Şi nesfârşitul râs sonor Şi toată gălăgia lor.

XXVIII

Plăcut era ’n balcon să stea Spre ceasul soarelui-răsare, Când hora stelelor pierea In spelba cerului paloare Şi ’n zare-i desluşit pământul Şi, crainic zilei. suflă vântul Şi ’ncet, se luminează bine . .. Când noaptea, peste iarnă, ţine In umbră, lumea jumătate Şi dorm în liniştea trândavă, Sub ceaţa lumi, cu zăbavă, Trândave zori, — de mânecate, Era la orele deprinse, Cu lumânările aprinse.

XXIX

Se ’ndrăgostise-de romane, De straniul, fermecatul ton, De mincinoasele icoane Şi de Rousseau şi Richardson. Iar tatăl, un bonom plăcut, Tardiv în secolul trecut, In ele nu vedea pierzanu, N ’ar fi citit raci Tatiami Acele sterpe jucării Şi nu-l preocupa nicicum Ce fel şi ce secret volum Dormea sub pernă, până ’n zi. Iar după Richardson, ca jună, Şi doamna lui a fost nebună.

75 XXX

Ea nu-l iubea pe Richardson Din pncmă că l-a ccitit Sau că mai mult pe Grandison Ca pe Lovelace l-ar fi iubit. Dar cum ades, odinioară, Alina, principesa-vară Din Moscova, vorbea de dânşii. . . Era logodnică în plânşn, Trecuţii am, căci mai demult,- De altul, nu de soţul său, Se ’ndrăgostise tare rău Şi îi plăcea cu mult mai mult; Cărţaş, sergent şi filfison, Vestit fusese'Grandison.

XXXI

Cei el, şi ea era gătită, Cu-moda ’n pas, în gustul rar Dar ne’ntrebată, silnicită, A fost adusă la altar. Şi-ca să-i stingă focu ’n piept, De grabă, soţul -— om deştept — S’a ’ntors în sat şi, la moşie, Cu cine ’n şuru-i, Domnul ştie, Se svârcolea, plângea, sfârşită, Pe soţ, acuş-acuş că-l lasă; Dar, mai gospodărind prin casă, Deprinsă ’ncet, fu mulţumită; — E dat de sus deprinsul fim , N e ţine locul fericirii.

XXXII

Venind deprinderea treptată, Îşi potoli grozavul foc Şi-o iscodire minunată Cu totul o calmă pe loc. Muncind şi mai şezând de greu, Descoperi- un procedeu Pe soţ de-a-dreptul să-l supună Şi toate merseră pe strună. Vedea de 'muncă pe moşie, Nota, punea ciuperci la sare

“76 Şi trimetea la recrutare, — In slugi, da iama la mânie, Iar Sâmbăta, mergea la baie — Făcu dm soţ,Iun orh de paie.

X X X IN

Scrisese fetelor'gingaşe O timp! cu sânge în album, — Zicea Polme la Paraşe Şi glăsuind, cânta molcum; Pocnea ’n corsetul de balene Şi pronunţa pe -nas, alene, Ca ’n franţuzeşte, pe N rus, — Dar toate repede s’au dus: Albumunle şi Polma Şi rimele sentimentale, Corsetul, scumpele-nasale . .. Numea Aculica pe Celina Şi-şi pregăti, de cald să-i ţie, Capot de vată şi scufie.

XXXIV

Iubită sincer de bărbat, Cu pace ’n toate şi crezare, Sta omul singur în halat, La băutură şi mâncare. Tihmndu-i anii aşa dară, » Dm când în când, mai către seară, Veneau vecinii de moşie Şi, fără vreo' ceremonie,. Stăteau de bârfe, de poveşti, Se plictiseau, râdeau încalţe. Şi trece timpul; între alte, ■ Le toarnă Olga ceai în ceşti; E cină; vreme de culcare Şi, pentru oaspeţi, — de plecare.

XXXV

Legaţi de datini care trec, Ţineau cu dragoste la ele Şi masa, de lăsat de sec, Era ’ncărcată cu blmele. Se prăpădeau după nedei

77 Şi cântece şi căluşei; Tot anul — două ’mpărtăşanii. Şi de Rusalii, când ţăranii Gâxeau la: Doamne, slavă ţie! Trei lacrimi, pe-o legăturice De busuioc, lăsau să pice; — Beau cvasul ca pe apa vie. Şi musafirii, la festin, Erau serviţi pe rang şi cm.

XXXVI Şi-aşa trecură'amândoi Şi el ajunse ’n faţa porţii, La locul tihnei de apoi Încununat de mâna morţii. Se mântui spre prânz, de chin, Jelit de bunul său vecin Şi de copu şi de soţie, Cum altul nu putea să fie. Şi la mormântul unde zace Acest de treabă om de ţară, E scris pe piatra funerară: Aici «e odineşte ’n pace Dimitrii Lârm, rob de mir, Fost în brigadă comandir.

' XXXVII Când Lenski se re’ntoarse ’n ţară, Venind la fostul său vecin, Umila piatră funerară Din piept îi smulse un suspin. In prada sincerei dureri, „Poor Jonk — zise — parcă ieri, Copil, pe braţe m’a purtat, De câte ori nu m’am jucat Cu vechea lui căvălărie! 'Visa cu Olga să mă ’nsor, Spunând: trăi-voiu ziua lor*£ Şi plin de grea melancolie, Vladimir scrise la mormânt Evocatorul său cuvânt.

XXXVIII La fel, în tristul epitaf, îşi plânse fiul, răposaţii, Cinsnnd patriarhalul praf . . . Vai, câte mândr e generaţii In holdele vieţii, dm Voinţa orbului destin, Răsar, se coc şi cad curând; Apoi, vin altele la rând . . . Şi svânturatul neam, astfel, Se urcă, se frământă, fierbe, Mânat spre gropile acerbe . . . Şi timpul va sosi şi el, N e va sosi, când de nepoţi Vom fi dm lume s^oşi cu toţi.

XXXIX Amici, petreceţi prin urmare La masa veselei vieţi! Cunosc pretinsa ei valoare, Nu ţin la ea cu orice preţ; Sunt orb la calpe arătări, Dar depărtatele sperări Ades, mă tulbură şi scurmă: E trist să pieri fără de urmă, Dar nu trăesc şi nu fac artă Sedus de laude şi nume, Ci cred c’aş fi voit anume Să-mi proslăvesc umila soartă. Mereu, cu dragoste frăţească, Un sunet să mă pomenească.,

XL Vibrând în inima cuiva Şi susţinută de ursită, O strofă poate va scăpa De unda Letei, nerăpită. Şi poate (gând măgulitor!) Cândva, un necunoscător Privind slăvitul meu portret, Va spune: iată un poet! Dă-mi voe dar să-ţi mulţumesc O tu, vrăjit de Aonide, Memorie, ce-mi va deschide Lăcaşul, să m’adăpostesc, Blagoslovită mână bună, Desmiardă vecmica-mi cunună! In româneşte de G . Georgescu

79 Pentru o largă discuţie asupra proble- mejor de bază ole poeziei noastre

SPIRITUL DE PARTID, BAZA SUCCESELOR POEZIEI NOASTRE

In tr’un articol recent, intitulat Creaţia poetică în cinstea Partidului, se spune în legătură cu progresele înregistrate în ultima vreme de poezia noastră: „Cei mai bum poeţi ai noştri caută astăzi să vădească în cântecele lor această dragoste neţărmurită a poporului nostru pentru Partid Apropiindu-se şi mai puternic de flacăra care arde în sufletul oamenilor munen, poezia noastră a do­ bândit, c u ' prilejul aniversării a 30 de am de luptă a Partidului, succese în­ semnate.' Spmtul de partid al poeziei noastre s’a întărit; a crescut combativi­ tatea ei revoluţionară"1) (Sublimrea noastră, G. M.). Nimeni nu poate pune la îndoială Adevărul afiimaţulor de mai sus. După cum nu poate f i contestat temeiul următoarei fraze pe care o întâlnim într’o scurtă recenzie intitulată Alexandru Salua; „Nuvele şi articole“ : „Spiritul de partid ce străpaţe opera, lui Sahia dă acestei opere un caracter mobilizator, şi asigură trămicia, vigoarea."2).' •— Autoni semnalează în treacăt şi anumite calităţi artistice ce decurg dm pătrunderea spiritului de partid în operele la care s ’ an referit. Primul dintre ei observă că, datorită întărim spiritului de partid al poeziei noastre, „a cres­ cut combativitatea ei ’-revoluţionară". Al doilea subliniază că -partinitatea îi c.onferă operei lui Sabia „un caracter mobilizator, îi asigură trăinicia, vi­ goarea," . ‘ Afirmaţii —f în esenţă juste — ca cele de mai sus, întâlnite în mai toate articolele, cronicile şi recenziile ce se publică la noi, rămân însă de cele mai multe ori , dm nefericire — gratuite, făTă obiect. Alteori — aşa cum - s ’a întâmplat şi cu lucrările amintite mai~sus — asemenea afirmaţii nu se înte­ meiază pe fapte semnificative de ordin literar. Fiind un simplu rezumat al conţinutului unora dintre poeziile scrise în cinstea aniversării Partidului, arti­ colul menţionat dm Contemporanul nn izbuteşte să arate întrucât dovedesc aceste creaţii întărirea spiritului de partid al poeziei noastre prin calitatea lor de fenomene artistice, deosebite de alte fenomene ideologice. De nn viciu ase­ mănător suferă şi recenzia amintită. , Asemenea lucrăm critice nu reuşesc să le arate 'în mod concret scriitorilor cum între partinitate şi diferitele însuşiri specifice ale artei de tip nou există un raport ca delâ cauză la efect. Şi aceasta se întâmplă dm pricină că ele nu analizează 'fenomenul artistic -în dup sistematica îmbrăţişând înţreaga com­ plexitate a aspectelor lui, surprinzând legăturile interne, dintre acestea, '’ln astfel de cazuri, frazele despre partinitatea artei rămân simple referinţe de

*) Vezi Contemporanul, an IV (1951), nr. 241, p. 2. 3) Vezi Flacăra, an IV (1951), nr. 20, p’ 2:

80 circumstanţă, fiind repede uitate în cursul unor analize întreprinse după cri­ terii mai mult sau mai .puţin întâmplătoare, mai mult sau mai puţin impre­ sioniste. Şi tocmai din pricină că multe din cele spuse în legătură cu existenţa sau absenţa spiritului de partid în diferitele sectoare ale literaturii noastre 1101 tind să devină simple fraze de ngoare, stereotipe, schematice, se comit cron ce dăunează nu numai desvoltăm criticii noastre, dar şi literaturii__ în genere. In articolul întitulat Holul Uncei sovietice bl. desvoltarea poeziei noastre noi, Victor Frâncu formulează următoarele observaţii privitoare la progresul artistic reahz'at de Miliai Bemuc în urma cunoaşterii directe a realităţilor dm Uniunea Sovietica: „Cunoscând chiar la faţa locului realităţile sovietice, Hihai Bemuc a putut să folosească dm plin experienţa sovietică. Pentru a ne da mai bine seama de acest luciu, ne vom referi la poezia sa, amintită mai La sus. Gori, confirmă pe deplin" cele spuse mai sus. Folosirea măiastră 'a folclorului (si mai înainte Mihai Bemuc folosea folclorul, dar el nu câştigase încă un rol _atât de important ca în poezia citată),pătrunderea adâncă a realităţii, cuprinderea aspectelor sale multilaterale întf’o unitate organică (spre deosebire de caracterul fragmentar al unora dintre poeziile sale anterioare),amploarea poeziei, măestria nouă (înlăturaiea oricărei 'urme de teribilism care se mani­ festa mai ales înCântece de pierzanie), în sfârşit, caracterul ei profund par­ tinic — toate acestea vădesc, alături de rezultatele spnjirmlm Partidului şi de'fondul progresist proprm, 'roadele însuşim experienţei - sometiae. (Subli­ ) nierile noastre. G. M.). Exceptând caracterul discutabil al unora dintre datele raţionamentului şi formularea giamaticală defectuoasă, -Victor Frâncu dovedeşte -în- cele de mai sus că nu -înţelege legăturile reale dintre partinitate şi difei iţele însuşiri de ordin artistic ale poeziei noi; el nu sesizează. interdependenţa şi interacţiunea lor reeiprocă, funcţionând pe baza caracpeiului primordial al celei dintâi şi a caracterului derivat al celor din urmă. Pentru Victor Frâncu — folosii ea măiastră a folcloiului, pătrundeiea adâncă a realităţii, cuprinderea aspecte­ lor - sale multilatej-ale într ’o unitate organică, - amploarea poeziei şi măiestria nouă sunt alăturate -mecanic . fără meiun discernământ şi fără mcio îeraihie — „carneţelului profund partinic" al poeziei lui Bemuc; nu sunt -explicate aşa cum s’ar fi cuvenit ca realizându-se în funcţie de înarmarea tot mai conştientă a poetului cu acest principiu de bază al artei noi. Pe astfel de raţionamente neştiinţifice îşi întemeiază onticii de multe -' ori- analizele lor. Aşa ajung să-şi piardă sensul adevărat multe dintre cele mai importante şi mai uzuale noţiuni ale ştiinţei noastre.

In lucrarea saOrganizaţia~ de partid şi literatura de partid, sensă în 1905, Lemn i-a înarmat dm punct - de vedere* teoretic pe scriitori şi artişti cu înţe- legeiea căilor de desvoltare ale artei în societatea socialistă. E l scria: „In ce constă, aşa dar,' acest principiu al literaturii de partid? In aceea că pentru proletariatul socialist problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau al unor grupuri, că ea nu poate fi, în general, o chestiune individuală), independenţă de - cauza 'generală a .proletariatului. Deci, jos cu literaţii fără partid! _Jos cu literaţii supraoameni! Chestiunea literară trebue să. devină o parte 'integrantă a cauzei generalo-prolotare . . .“ 2), Cu 45 dd ani mai târziu, -în 1950, tovarăşul Stalm oferea o strălucită fun­ damentare filosofică, naturii delege a- partinităţii oricărui fenomen ideologie (deci şi a celui literar): „Baza tocmai deaceea - îşi şi crează suprastructura,

1) Victor Frâncu, Holul liricei sovietice în desvoltarea p'deziei noastre noi, în Almanahul Literar, an I . (1950), nr. 11, p. 74. 2) Vezi culegerea 'Lemn despre literatură, Ed. P.M.R., 1949, u. 7.

Almanahul .iterar 6 — 1951 81 pentru ca să fie slujită de suprastructură, pentru ea ea să fie ajutată activ să capete formă şi să se consolideze, pentm ca suprastructura să lupte activ ca baza veche, care şi-a trăit traiul, şi vechea sa suprastructură să fie lichi­ date."1) Iu lumina acestei învăţătuii a tovarăşului Stalin devine şi mai clar rolul însemnat pe care-1 au scmtorii ataşaţi cauzei proletariatului, în ce priveşte con­ tribuţia lor la construirea societăţii eliberate de exploatarea omului de către om.

Spiritul de partid stă la baza succeselor poeziei noastre. El constitue legea desvoltăm acesteia spre îealismul socialist Partidul nostru a ştiut să-i mobili­ zeze pe cei mai buni poeţi români şi ai naţionalităţilor conlocuitoare, vârstnici şi tineri, la lupta pentru construuea noii' culturi. Oa o urmare a situării lor des­ chise şi conştiente pe poziţiile de luptă ale clasei muncitoare, poeţii noştri au început să se intereseze îndeaproape de viaţa popoiului, de luptele şi de nă­ zuinţele sale, oglmdindu-le în creaţii tot mai numeroase "şi mai de valoaie. Despre această revoluţionară răsturnare de perspectivă vorbea tov. Mihai Bemue la ultima plenară a Uniunii Serutonlor: „Cel mai mare succes al poe­ ziei noastre, după 23 August 1944, după ebberaiea poporului nostru şi, vădit mai ales în ultimii doi am, 1949 şi 1950, este că în ansamblul' ei — în măsură inegală desigur, dar totuşi în ansamblul ei poezia şi-a întors faţa spre rea­ litate. Poeţu au început să vadă şi să participe la realizările şi la lupta şama­ nilor muncii sub conducerea Partidului clasei muncitoare"1). Poeţi de vârste diferite, de naţionalităţi, formaţii şi stiluri dife­ rite, scriind în limbi diferite, ea: Alexandru Toma, Emil Isae, Mihai Bemue, Mana Banuş, Szabâdi Lâszld, Cicerone Theodorescu, F J. Bulhardt, Horvâth Imre, Eugen Jebeleanu, Veronica Poiumbaeu, Dan1 Deşhu, A. E Baeonsky, Mârki Zoltân, Werner Bossert şi mulţi alţii __ formează un singur detaşa­ ment de făn n ton ai poeziei noastre luptătoare. Pe toţi îi uneşte sub steagul Partidului clasei muncitoare voinţa de a înarma îdeologieejte poporul munci­ tor în lupta pentru socialism şi apărarea pateu. Lupta pe care o duc ei pen­ tru desvoltarea poeziei noastre noi este lupta pentru întruparea artistică a ideilor socialismului, pentru o creaţie pătrunsă de spint de partid. , înarmarea poeţilor, ca şi a celorlalţi oameni ai artei, cn concepţia mar- xist-leninistă despre lume, sub îndrumarea Partidului nostru, î-a determinat în marea lor majoritate, să-şi întoarcă atenţia dela „lumea îngustă a impre­ siilor personale" ■— cum caracteriza Jdanov preocupările exclusive de pro­ priul eu individual — spre lumea exterioară, spre viaţa bogată a poporului muncitor. In aceasta a constat răsturnarea revoluţionară de perspectivă la care ne-aip referit înainte. Ea a constituit un prim şi hotărîtor pas spre sprijinirea deschisă prm arta lor a cauzei proletariatului, spre însuşirea spin­ ului de partid. Această cotitură intervenită în preoeupănle poeţilor a deter­ minat în cbip nemijlocit transformări însemnate în structura poeziei româ­ neşti şi a naţionalităţilor conlocuitoare:1 . o lărgire treptată a tematicii şi îndeosebi cultivarea manlor teme obşteşti__ pacea, munca, omul nou, fără a se neglija alte teme pe care le generează viaţa; o părăsire a vechilor poziţii de creaţie individualiste şi o concretizare artistică a acestor teme de pe poziţiile de luptă ale clasei muncitoare; o treptată însuşire a principiilor metodei de creaţie reabst-sociahste. Aceste transformări se petrec — bine în-

1) Stalin, Marxismul p proilemele Imgmsticm, Ed. P. M. B., 1950, p. 7. 2) Mihai Bemue, Poezia noastră, armă a popomlm în lupta, pentm apă­ rarea păcn p constrmrea socialismului, în Viaţa Românească, an. IV (1951), nr. 3, p. 193.

82 ileles — în. cadrul aceluiaşi proces unie al desvoltăni poeziei noastre, şi se pătrund condiţionându-se reciproc In cele ce urmează ne propunem să urmărim unele aspecte ale acestor 'transformări, care constituie tot atâtea forme concrete ale pătrunderii spiri- rtului de paitid în poezia noastră.

Pătrunderea spiritului de partid în poezie devine vizibilă înainte de toate, în înnoirea şi lărgirea neîncetată a conţmutulu ei tematic, urmare a cunoaştem 'tot mai profunde a realităţii. Pătrunderea spiritului de partid în creaţia poetică nu determină o săiăcire, o îngustare a tematicii, aşa cum au crezut şi mai cred. încă) în mod tacit unii poeţi a căror lipsă de pregătire ideologică' şi poli­ tică constitue un bun teren pentru pătrunderea influenţei duşmanului de -clasă. Dimpotrivă. Tocmai pentrueă poezia noastră nu mai este destinată să servească drept divei tisment „unei eroine suprasătule, nu «celor zece m u» din jpătura de sus care so plictisesc şi suferă de obezitate, ci milioanelor şi ze­ cilor de milioane de muncitori, care alcătuiesc floarea ţării, forţa ei, viito­ rul e i" 1) — cum spunea -Lemn — ea trebuie să cultive o tematică în care. eă fie îmbrăţişată cât mai deplin infinitatea de gânduri, de sentimente şi de fapte ale poporului muncitor eliberat. Spiritul de partid nu presupune „in­ terzicerea" uneia sau alteia dintre teme. Spiritul de paitid piesupune înainte de orice studiul neobosit al realităţii, cunoaşterea cât mai largă a vieţii po- ipomhu nostru Pe măsmă ee poeţn îşi vor însuşi cu toată dragostea această sarcină, — în stiădumţa de a oglindi iu creaţiile lor cât mai deplin viaţa poporului — vor ajunge la o bogăţie tematică nemai cunoscută înainte. .Aceasta este calea de lăigire a cunoaştem realităţii prin mijlocirea artei. In acest fel vor ţine ei pasul cn desvoltarea vieţn, caie până acum e „m ai poe­ tică decât poezia" __ cum se expuma tov. Beruue la ultima plenară a Uniu- "mi Scriitorilor. A n a tematică a poeziei noastre noi s’a lărgit mult, mai ales în ultimii -doi am Aceasta estp incontestabil o urmare directă a apropiem poeţilor de ~yiaţa poporului. Este o formă a pătrundem spiritului de partid în poezia noastră. Teme de cea mai mare importanţă obştească, necunoscute înainte vreme,

Ou dragoste şi cu mândrie vorbesc despre patna noastră liberă şi poeţii ^.naţionalităţilor conlocuitoare. Iată cum se străduieşte să dea expresie artisti­ c ă simţim maselor, poetul de limbă maghiară, Maytenyi E nk:

„Strânge-mă ’n braţe, patue frumoasă, cel mai frumos din cântece să ’nstrun şi despre luptă vorba să-mi rostească şi cum cresc oamenii pe-aici să spun.

*) Vezi culegerea-Lenm despre literatură, Ed. P. M. B., 1949, p. 11. .

83 In veselie cum se scot cărbunii, cum rodul e al celor ce muncesc, cum e a noastră scândura pădum şi cum cosaşii pentru ei cosesc, uzinele să nu le cânt — baladă, Republica în carte să le vadă“ . (Strânge-mă ’n braţe,, patne frumoasă!).

Despre pacea atât de prielnică zidiiu unei vieţi dm ce în ce mai pros­ pere, pe care o ameninţă iaiăşi~ imperialiştii, vorbesc în numele poporului toţii poeţii noştri Pentru păiinţu care veghează asupra viitorului copiilor lor vorbeşte Dam Dcşliu:

„ . 3 os îu stiadă, un stol de copii îşi zornăe elopoţeu-argmtu ai îâsului fraged Şi-aşa sunt de vii şi-aşa’s de proaspeţi, că mi-s genele grele de nu ştiu ce fel de mărgele Pentru îâsul loi fraged, acolo la voi, în Oluo sau Kansas sau nu mai ştiu unde, se fabucă ’n serii cartuşele noi. o minune a tehnicii de îăzboi' Voi spuneţi că ’n orice blindaj pot pătrunde . . Dar clinchetul ăsta, (ce limpede râd’ ) v ’ o juiăm, încleştaţi pe maşini şi unelte, n ’ o să-l fărâme lânjetul liâd al schijei sciâşmnd în trupşoarele svelte!" (Aţăţătoriloi la război)

Despre voinţa de pace a oamenilor muncii vorbeşte şi Prânz. Jolmanes 'Eulhardt, poet de kmbă germană din R. P. R .:

,,La noi, tăna noastiă stă în muncă Şi zilnic frontul păcii câştigă forţe noi

n ) j ) j > > y Voi scutura cătuşe toţi cei ce mai scrâşnesc, I-or frânge biciul caie mai scapăiă acuma, Şi ticălosu-i rânjet de azi, negustoresc In van vreţi iarăşi focul să-l stârniţi Cu slujitoii pe caie argmţn voştu-i leagă Noi vom lupta cu toţii strânşi uniţi, Noi ce muncim, noi toţi dm lumea ’ntieagă!11' (Pentru pace).

Despre munca de construiie a socialismului, pe care tot mai mulţi oamenii ai muncii o consideră o chestiune de onoare şi eroism, voibeşte Eugen Jebe— leanu, în poemul In satul Im Sahia, ori Dan Deşliu, în Reşiţa cântă slavă lui Stalin. Despre eiou de ieri şi de azi ai muncii şi ai luptei pentru o lume din care să dispară exploatarea şi lăzboaiele, voibesc în veisunle lor cei mai buni dintre poeţii noştn Pritemic evocă în versurile sale Eugen Jebeleanu figura neîntrecutului luptător pentru libeitatea poporului şi premeigător al literaturii noastre noi^ Alexandru Sahia:

84 .„Da, nu-i mai mult de-o piatră, o piatră de mormânt, ■Cu muchiile aspre, cât un bărbajt de 'naltă, ■Şi nu-i decât o groapă, pe veci acoperită, T>ar groapa nu e mută, şi piatra este caldă.

Xuei o stea... Spre chipul de bronz privesc tăcut ■Gândindu-mă la anii care-au trecut__ şi număr .Să-mi amintesc mai bine de viaţa celui dus Pun braţu ’ncet pe piatră, — şi parcă-1 ţin de umăr.“ (In scutul lui Sahia).

■ O .evocare tot atât 'de izbutită a realizat Veronica Porumbacu Mierla în Hui Ilie Pimiihe iar Dan Deşliu a ofent- înLazăr dela Busca o neuitată ima- ;gine a unui ţăran muncitor crescut de Partid, pe care l-au răpus mişeleşte -duşmanii de clasă. Figura omului înaintat al epocii noastre, al eroului muncii, a fost redată, veridic de maestrnl A. Toma în dinamicul- poem intitulatSilvester Andrei salvează abatajul O temă asemănătoare a desvoltat şi Cicerone Theodoreseu în Cum a semnat sondorul Popa. Procesul de desvoltare a unor oameni de ■o structură deosebită, cu o nouă atitudine faţă de muncă şi de colectivul în mijlocul căruia trăiesc,- a fost redat de Veronica Porumbacu în poemul de proporţii Tovarăşul Matei a pnmit „Ordinul Muncn“ şi de A. E. Baconsky îm Balada despre. Barţa Iostf şi ortacn~ săi In sfârşit, Cicerone Tţheodoreseu în Cântec de nevastă,. ori Veronica. Porumbacu în Idilă au dat expresie unor alese sentimente mume ale oamenilor muncii. ' De pe o treaptă nouă a măiestriei s ’au străduit unii dintre cei mai buni poeţi ai noştri să redea figurile fruntaşilor -Partidului nostru. In poemul in­ titulat Tovarăşa, VeTonica Foiumbacu a surprins pnn mijlocirea unui amă­ nunt " mişcător o trăsătură- de ba^ă a personalităţii tovarăşei Ana Pante r (dragostea de oameni) iar Mihai Beniuc a celebrat figura iubită a conducă1 'torului Partidului nostiu în ampla baladă, - intitulatăCânteo despre tovarăşul ■■Gheorghi/u-Dej Figura tovarăşului Gheorghiu-Dej se defineşte în poemul luî J3cniuc prin -propriile sale cuvinte, care-demască şi acuză pe cei care-i tărîseră jpe fnwta_şii comunişti pe banca acuzăm:

,,E u. nu mă scutur de răspunderi 'Şi să m'ascund nu înţeleg. Voi spune ’n faţa tuturora Aicea gândul meu întreg.

Voi spune-aşa, muncitoreşti, . Şi eme-am fost şi cine sunt; Căei muncitorilor din .sală Dator mă simt să le răspund.

N ’am zece nume,'-cum se spune An ordonanţă Cum să am? Sunt simplu muncitor, se ş'tie, "Un -muncitor electrician.

De ce-aş avea eu zece nume, La ce-ar putea să-mi folosească? 13e ştie doar' că nume multe' -E-o calitate boierească.'

85 Eu unul am, un singur nume, Eu mă numesc numai GHEORGHIU; Aşa-mi spun fraţii mei de muncă Aşa mă chiamă şi mă scriu.

Sunt un fecior de om sărac, De mic îndătinat eu munca; Dar deia domni eu cu plăcere Nicicând nu am primit porunca.

Un element, precum se zice Pe limba voastră, nesupus__ De-aceea-am fost mutat într’una, Mereu în alte locuri pus.

Dai peste tot acelaşi lucru; Acelaşi la Galaţi, la D e j! Să fiu mutat, domini directori, Găseau necontenit prilej.

De dragul lor nu m ’am schimbat, Sclumbatu-s ’u doar omul, gândul, Schimbatuj-s’ a muncitorimea 1 Pe unde am trecut cu iândul.“

Referinţe ea cele de mai sus şi multe 'altele caie s ’ar mai putea da Iro nevoie, arată că poeţii au început să caute în viaţă- sugestii tematice şi ma­ terial pentru creaţiile Jlor. Deşi şi-a lărgit apreciabil tematica, în ultimii doi am, poezia noastră mai- are însă însemnate limite în această privinţă. Ele decurg dm cunoaşterea li­ mitată a realităţii de eătre poeţii noştri, din insuficienta lor apropiere de- viaţa poporului. De aici decurg şi lipsurile de ordm artistic ale multora dintre luerănle lor, problemă la care vom ajunge mai târziu. S ’a observat adesea .şi pe bună dreptateJ— că cea mai înaltă formă. de mamfestaie a spiritului de partid in creaţia poetică este redarea veridică, a omului nou. Lucrul este lesne de înţeles P oeţii‘ noştri nu fac artă pentiu artă. Bi scriu pentru ‘oamenii liberi, să­ nătoşi şa hotărîţi să-şi creeze o viaţă dm ce în ce mai bună Versurile lor- trebue să-i înveţe pe oamenii muncii cum să trăiască, cum să lupte pentru a-şi îmbunătăţi şi înfrumuseţa necontenit viaţa. De aceea ele trebue să con­ tribuie la generalizarea în masă a experienţei şi exemplului de viaţă al celor mai înaintaţi dmtre oamenii patriei noastre Se înţelege deci că un poet care cu­ noaşte temeinic viaţa va şti să vadă că cea mai înaltă formă de mamfestare- a noului este omul înaintat, comunistul, cel care prm înfăptuirile sale de azi pune o cărămidă la lumea de mâine. De aceea preocuparea centrală a muncii sale creatoare va f i tocmai aceea de a surprinde şi reda aspecte, evenunente- ale vieţii noastre care pun în lumină înnoirea omului. Una dintre principalele cauze ale relativei sărăcii tematice a poeziei noastre constă tocmai în insuficienta familiarizare a poeţilor eu viaţa oame­ nilor muncii. Şi aeeasta în ciuda faptului că — teoretic__ mulţi poeţi sunt încredinţaţi că omul este un nesecat tezaur de sugestii tematice. Poeziile li­

86 rice caro să surprindă şi să redea bogăţia de idei şi de sentimente-ale oame­ nilor se numără pe degete la noi. Poemele care-şi propun să' zugrăvească figuia omului nou se resimt în tună măsură de însemnate goluri tematice. Cu toate repetatele lor doeumen- tăii, poeţii care vor să se refere în poemele lor la oameni deosebiţi, pornese deobicei dela anumite scheme,- dela cele ce-şi închipuie ei despie asemenea oa­ meni -şi nu dela ceea ee sunt aceştia în realitate. Aşa se întâmplă că cele mai adesea nu observă complexitatea lor sufletească, că 3e comportă asemenea ace­ lor corespondenţi de presă cărora li se adresa cu dreaptă imputare Veromca Porumbaeu într’unul dm poemele ei: „Dar uneori o simplă cifră seacă sau grafice ’n trecute ne-ai tumis. Oum uiţi că dedesupt e-o lume ’ntreagă, bătăi de numi, oameni, gând şi vis?"

Nu trebue să ne referim numai decât la poeme eaMâinile, Cântecul sen ­ sului cotidian 011 Muntele, dm culegerea de versuri intitulatăFri/ma şaijă a lui Mihu Dragomir, pentru a ilustra adevărul pe care-1 conţm versurile amin­ tite mai sus ale Veronicăi Porumbaeu. Clnar poemul ei cu titlulTovarăşul Matei a primit „Ordinul Muncii“ ori Balada despre Barta losif şi ortacn săi a lui A. E. Baconsky au lipsun în această privinţă. Cititorii află eu un viu interes de meritele deosebite ale celor doi eroi. Unul a dovedit multă tenaci­ tate şi a depus multă trudă pentru a face inovaţia care a uşurat procesul de producţie în fabrică, luciu cu totul de admirat; celălalt a îealizat Planul de Stat în cinci luni şi treisprezece zile, lucru de-a-dreptul uimitor. I-am văzut ce pot la muncă, „Dar am vrea să-i cunoaştem mai bine — spun mulţi dintre ei. Ce fac ei în timpul liber? Nu au familie? Cu cme se întâlnesc? Ce vorbesc? Dela asemenea oameni deosebiţi ai putea doar să înveţi ceva dm fiecare gest, din fiecare priviie, dm fiecare cuvânt..." Şi — fireşte — rămân fără răs­ puns, căci poemele sunt axate pe relaţia tematică om — muncă, dela care autorii s ’au păzit a se abate. De aceea trebuie să _ caute scriitorul a se folosi de inepuizabilul tezaur de sugestii tematice care e omul şi să-l pună larg la conţi îbuţie când vor să creeze tipun veridice, vii. In acest sens, baladaLagăr dela Musca a lui Dan Deşliu înseamnă un pas înainte faţă de poemele amintite mai sus Greutăţile pe care le au unu poeţi în redai ea oamenilor provin adesea din greşita lor înţelegere a problemei oghndiru realităţn în artă. Ei cred că trebue să copieze întocmai diferitele aspecte ale reabtăţu Nu înţeleg carac­ terul activ al cunoaştem realităţii, fie ea şi cunoaştere artistică (sau mai ales atunci 1). Ei nu înţeleg că „tipurile" “ nu se erează copund. Această proble­ mă a lămunt-o demult Gorchi: „Arta creaţiei literare, arta de a crea carac­ tere şi „tipun", cere imaginaţia, mtmţie, „născocire". Descriind pe un băcan, un funcţionar sau un muncitor cunoscut, literatul va face o fotografie mai mult sau mai puţin reuşită a unui smgur om, dar aceasta nu va f i decât o fotogiafie lipsită) de importanţă somal-educatavă şi ea nu va contribui eu aproape nimic la lărgirea, la aprofundarea cunoştinţelor noastre despre om, despre viaţă Dar dacă scriitorul va şti să scoată dm fiocare dm cei douăzeci, cincizeci, o sută de băcani, funeţionan, sau muncitori, elementele de clasă cele mai ca­ racteristice, cum sunt: trăsăturile, .obiceiurile, gustuiile,' gesturile, credinţele, felul de a vorbi, etc, dacă va şti să le scoată şi să le reunească într’un sm­ gur băcan, funcţionar san muncitor, pnn această metodă scriitorul va crea un „tip" şi aceasta va fi artă"1).

*) M. Gorchi, Articole literare, Ed. Cartea Husă, 1950, p. 144.

87 Un poet a plecat mai dăunăzi la Gospodăria Agricolă Colectivă din Luna de Jos, intenţionând să scrie un poem despre un ţăran muncitor, aetivist de partid, cunoscut în regiunea noastră. La întoarcere era cam plouat. Şi când a prezentat redacţiei un poem puţin realizat şi a fost întrebat căror pricini atnbue el acest eşec, a răspuns: „Omul nu avea nimic interesant, nimicnou. Cum puteam deci să scriu ceva xnai bun decât lucrul pe care-1 aveţi în faţă?..." Cu o asemenea „metodă" de creaţie, poetul amintit ar mai f i putut merge de câteva zeci de on la Luna de Jos şitot nu ar f i reuşit să sene ceva publicabil. Păţania aceasta prezmtă asemănări uimitoare cu o întâmplare relatată de Bons Gorbatov: „îmi amintesc de un bătrânel — scriitor care, pe vremea când se construia Magnitka, a sosit acolo, rătăcind pe străzi cu carnetul în mână, oprmdu-i pe oameni, recomandându-li-se şi rugându-i: „Nu-mi puteţi povesti ceva ce ar putea fi! utilizat subl formă beletristică? Ce-i puteau răspunde oamenii? Despre ce îi putea descoase el? La Magnitka el a venit ca, la vânătoare, ca într’ o mină de aur şi, se înţelege, a plecat cu 1 nimic. Iar „aurul nativ" era pretutindeni ,numai că el nu l-a putut observa"1). Se vede deci că poeţii trebue să înţeleagă principiul spnitului de partid în manifestările sale concrete, nu în mod „teoretic", abstract.„ O adeziune pur formală la cauza clasei muncitoare nu-i va scăpa de sărăcia tematicii, de tratarea schematică, izolată a temelor, de artificialitatea subiectelor, de abate­ rea dela adevărul vieţii. Cntenul- de însuşire Teală a spiritului de partid este practică socială.: Poeţii trebue să trăiască printre oamenii muncii,, nu să meargă dm când în când în „documentare" printre aceştia. Folosirea metodei documentărilor „speciale" asupra unui eveniment deose­ bit, a unui şautier, * etc., nu dă rezultate decât în cazul când scriitorul ştie să vadă viaţa, oamenu şi în timpul când- „nu e în documentare". Când bagajul de cunoştinţe le este cu totul sărac, nu e de mirare că unu poeţi evită siste­ matic anumite' teme -pe care n ’au eu ce să le concretizeze, afirmând că ar fi — chipurile — nemteresante, „inferioare". (E de mirare că poeţii nu desvâluie cu hotărîre în operele lor şi unele lipsuri ale vieţii noastre publice şi private, determinate de rămăşiţele - mentalităţii burgheze ori de instigările duşmanului de clasă, cum sunt. birocratismul, atitudinea nejustă faţă de femee, ete. Su­ gestii pot ofia din belşug în ziarele noastre. Iar în ce priveşte modelul poetic, âu în această privinţă unul neîntrecut în opera lui Maiacovschi. Spiritul de partid nu presupune numai desvăluirea şi promovarea noului, ci şi combaterea hotârîtă a vechiului). Nu există teme inferioare, după cum nu există nici teme „interzise". Se poate vorbi, în schimb/ de o comportare inferioară faţă de teme.

^ Concretizarea artistică a unei teme este determinată - până în cele mai mim amănunte de atitudinea de elasă a poetului. Vrând-nevTâmd, el se va folosi de ideile, sentimentele, faptele clasei sale, le va interpreta în spiritul intereselor ei şi le va comunica într’un limbaj artistic adedvat. Nn e de mirare deci că atitudinea faţă de o temă dată, să zicem lăz- boiu l, dm Coreea, a doi poeţi aparţinând principalelor clase antagoniste ale vremii noastre: proletariatul şi burghezia —. va f i cu totul opusă. Presa şi revistele de sub controlul trusturilor americane -publică multe aşa zise „poezii", în care este proslăvit carnagiul săvârşit de americani în Coreea. Poetaştn, a ^ căror „inspiraţie" este alimentată din belşug cu dolari, ridică în slavă misiunea „eliberatoare" şi „civilizatoare" a americanilor de 'sub stea-

r) Bons Gorbatov, Viaţa şi' cartea, în Almanahul -Literar an. I I C1351), nr. 4, p. 122.

88 jţul sdrenţuit al Naţiunilor Unite, al acelora care - ueid pe ‘bătrânii şi copii Coren, necinstesc femeile, jefuiesc şi ard satele şi oraşele. Atitudinea şi intere­ sele lor de clasă îi determină să aureoleze acţiunile criminale ale invadatorilor Coren. Crima rămâne însă tot crimă chiar dacă o prezinţi maselor îmbrăcată în haina versului. De -aceea o astfel de „artă“ nu poate deveni populară. - Ba este respinsă ca o minciună de poporul american. Cu totul alta este atitudinea poeţilor clasei muncitoare faţă de conflictul co­ reean. La noi s ’au scris multe poezii despre războiul din Coreea. Aproape că nu există poet care să nu f i cultivat această temă. Versurile despre pace con­ tribuie la înarmarea moralăa oamenilor muncii. Intre acestea, poezia întitu­ lată Te un mormânt coreean a Veromcăi Poiumbacu este mai combativă şi mai desăvârşită dm punct de vedere artistic tocmai pentrueă exprimă mai •adecvat, prin mijlocirea unei imagini impresionante, -adeziunea' maselor munci­ toare din ţară noastră la cauza dreaptă a poporului coreean:- „ Tovarăşe, să nu te-opreşti eu jale din drum, deşi ’ngropat e fiul meu. Ci aprig pentru rostul vioţu tale, ia arma şi alungă-1 pe yankeu.

N ’ai vrut război Ca fiul meu loveşte şi tu, cu sete grea ’n cotropitor! Să n 'ai răgaz! Ia arma, bărbăteşte, şi n’ o lăsa decât bnuitor.

Te-apleei pe-o piatră arsă, funerară,. . Atât a mai rămas din casa mea. Şi lacrimile mele-adânc săpară un strigăt viu de luptă. Nu-1 uital“

„Un strigăt viu de luptă“ aceasta este poezia dela început, până la sfârşit; un îndemn la lupta necruţătoare împotriva celor ce-şi storc profiturile prm decimarea şi jefuirea popoarelor. Poeta nu ne-a- redat figura femeii sau a bărbatului care," dintre ruinile unui cămin distrus, adresează acest îndemn trecătorilor. In acest . îndemn noi recunoaştem- însă figurile tuturor părinţilor îndoliaţi dm Coreea pe care le reproduc adesea ziarele noastre. Poeta a creat— din câteva elemente numai — o imagine tipică şi în acelaşi timp .concretă a chinurilor dar şi a hotărîrii de neclintit a poporului coreean de a lupta-până la obţi­ nerea victoriei. O aceeaşi temă primeşte deci - o rezolvare ideologică şi^ artistică diferită Ia trubadurii imperialismului şi la poeţii lagărului păcii. Decadenţii burghezi au compromis toate temele pe care viaţa le-a impus poeţilor din toate timpurile. Tema dragostei, bunăoară, era în versurile 1' doar un pretext pentru exaltarea desfrâului şi a decăderii morale şi fizice a* “burgheziei. Poeţii noştri încep să-i restitue acestei teme valoarea ei adâne -umană, reliefând demnitatea firească pe caro o capătă sentimentul iubini în -cadrul relaţiilor noi ce se crează între bărbat şi femee, în societatea care se -eliberează de exploatarea omului de către om. Toate temele pe care le-am moştenit dela'poeţii-m ari ai trecutului îşi schimbă conţinutul în funcţie de desvoltarea vieţii. - Concretizarea artistică a temelor a fost determinată totdeauna .de condiţiile, de locul şi. de timpul în care au reţinut ele atenţia poeţilor. - ... Poeţii au astăzi — mai mult ca oricând__ posibilităţile obiective nece­ sare unei justo şi multilaterale oglindiri artistice a realităţii, tocmai pentrueă a fost dărâmată banera care-i izola de mase. Creaţia lor este destinată mase­ lor. De aceea trebue ei să dea prin arta lor răspunsuri lămurite la toate pro­

89 blemele care-i preocupă pe oamenii muncii. Să găsească un limbaj accesibil maselor.

S ’a afirmat adesea în critica noastră că spmtul de paitid este o problemă? piivitoare la conţinutul creaţiei literare. O astfel de afirmaţie suferă de nni- îatentate şi de -imprecizie. Lupta pentru spiritul de partid este, fără îndoială, pta pentru un conţinut nou şi cât mai bogat al poeziei, lucru la caie ne-am, şi referit mai înainte. Ea nu se reduce însă numai la atâta, deoarece conţinutul, nu există în stare „pură", independent de formă, şi nici nu-şi găseşte forma corespunzătoare „dela sine“ , fără ştirea şi intervenţia activă a poetului. Delac munca neîntreruptă de toate zilele, pentru cunoaşterea tot mai adâncă a reali­ tăţii şi până la publicarea unei poezii se prelungeşte procesul de creaţie, alcă­ tuit dm căutările şi încercările conştiente ale poetului, reluate necontenit până. ce materialul de viaţă a fost exprimat într’o formă artistică adecvată Şi tocmai, în decursul acestui proces de desvoltare artistică a temei se pune în poezie mai concret, mai cu ascuţime, problema spiritului de partid. Procesul creaţiei propriu zise, al concretizăm temei într’un subiect anumit,, prin mijlocirea diferitelor idei, sentimente şi fapte pe cai o le-a strâns dm viaţă,, este piatra de încercare a partinităţii poetului In această etapă a muncii creatoare se vede dacă ataşamentul său faţă de popor nn e pur formal, dacă. a învăţat eu seriozitate dela viaţă, dacă ce aie comunica poporului prin versu­ rile sale. Tot acum se observă însă şi dacă ştie1 el mm să le comunice oameni­ lor muncii un anumit conţinut de viaţă, dacă ştie să găsească „cifvântul ce exprimă adevărul". Poetul care se gândeşte în tot timpul creaţiei la cei cărora le sunt destinate versurile sale, care se întieabă mereu dacă poporul va găsii într'adevăr în ele răspuns la problemele care-1 frământă, care se întreabă tot­ odată dacă formularea artistică a acestui răspuns este destul de clară, nu va. putea să nu sene versuri bune. Arta burglieză nu oglindeşte viaţa poporului şi nici nu1 se adresează, acestuia ei „celor zece mu dm pătura de sus". Partinităţii camuflate burgheze a acestei aşa zise arte îi corespunde o exprimare tot atât de camuflată. Ii cores­ punde folosirea unei metode antuealiste de creaţie, indiferent de eticheta eii naturalistă, suprarealistă, 'etc. Scriitorii şi artiştii care se situiază în chip deschis şi conştient pe poziţnle- de luptă ale poporului muncitor ajung mai ddvreme sau mai târziu .—. pe măsură ce învaţă să-l cunoască — să vorbească despre viaţa acestuia în operei» lor. Caracterul deschis partinic al poziţiei lor în artă le impune folosirea me­ todei realiste de cieaţie, singura metodă de oglindire vemdică a realităţn în artă. De aceea se şi spune că spintul de partid este principiul fundamental a l metodei realismului socialist. Dacă s’a declarat nu numai în vorbe ci şi în fapte de partea poporului, poetul va îeda priu imagini vu aspectele cele mai însemnate ale vieţii oameni­ lor muncii. El va învăţa treptat să descopere tot ee le stânjeneşte acestora mersul înainte, tot ce e vechi, pe duşmanii- săi deschişi sau ascunşi, şi va găsi. forme artistice tot mai potrivite pentru a-i demasca şi combate, va învăţa, treptat să descopere în manifestările sale concrete forţa care mână societatea înainte, oamenii noi formaţi de Partidul elasei muncitoare şi va găsi mijloace- tot mai potrivite pentru a-i reda în toată complexitatea şi măreţia lor; va învăţa treptat să vadă în uriaşele acţiuni colective de azi ale poporului, con­ strucţiile măreţe şi viaţa fericită de mâine a societăţii socialiste. Va ajunge­ ai o artă realistă de tip superior, la realismul socialist. * Lupta pentru şpriţul de partid în, artă este deci lupta pentru cunoaşterea, şi redaiea realistă a vieţii poporului muncitor de pe poziţiile da clasă ale-

90 acestuia. In concretizarea artistică a unei teme sau a alteia se vede dacă urs poet scrie într’adevăr pentru, poporul dm mijlocul căruia face parte. In vremea noastră pacea este bunul cel mai de pieţ al -oamenilor muncii, fiindcă numai ea îngăduie consolidarea şi' desvoltarea înfăptuirilor lor pe tăiâ- mul socialismului Pacea este şi una dintre temele de bază ale poeziei noastie- Urmărind desvoltarea acestei teme la diferiţi poeţi, putem vedea în mod con­ cret că măiestria artistică nu este o problemă de exerciţiu pui formal, ei de redare realistă, pnn imagini, a celor mai semnificative fapte concrete caie arată lnpta poporului nostru pentru apărarea păcii. Unde nu există această preocupare, încep devierile antirealiste.. Poezia întitulatăMuzica pentru pace, a Ninei Cassian ilustrează tocmai - una din aceste devieri primejdioase: formahsmul Cum găseşte cu cale poeta să desvolte tema? Prmtr’un lung raţionament versificat' în care înceaică să arate- — în general! fără mcio raportare la lupta concretă a maselor__ ce înseamnă pentru noi pacea. In loe să se străduiască a oferi măcar o idee limpede a ne­ cesităţii luptei pentiu apărarea păcii, poeta se străduieşte 'să inventeze tropi dintre cei mai curioşi, de pură esenţă formalistă, ajungând' până la urmă la următoarea imagine „originală" a păcii:

„Să crească o pace nu strâmbă ’n găoace, Ci aripă ninsă pe harta întmsă, Nu şubiedă, slabă, spoită ’n tarabă, Ci dreaptă şi darnică, largă şi trainică. . d'1)

Pe cât de ermetică este această strofă, pe atât e de lnlară O pace care- să nu fie „strâmtă ’n găoace", nu „spoită ’n tarabă" ei „aripă ninsă / pe harta întmsă", etc., este o idee pe care a înţeles-o cel mult poeta. Poezia nu cuprinde imagini realiste; cuprinde —. în selnmb — n-agism w steni. Ea eonsti- tne una dmtre eele mar bune . dovezi că măiestria nu se reduce la tropi, la ritmy etc — lucruri de,care are mare grijă poeta .— că ea este o problemă de- oglindire realistă a vieţii. Neavând la îndemână fapte care să vorbească prin ele înşile minţu şi inimii cititorului, poeta a încercat să ajungă la poezie pe căile piezişe ale formalismului. - Se poate numi creaţie, poezia mai sus amintită a Nmei Cassian? Nu poate, fi-v o ib a de aşa ceva pentru simplul m otiv, că-poeta nu avead/m ce crea. Dm aceleaşi pricini nu poate f i vorba mei deconstrucţie, de organizarea materia­ lu lu i în jurul unei .idei centrale, de o desvoltare gradată a subiectului spre o meluzie clară. Nu poate exista poezie cu subiect acolo unde este nesocotită viata Şi nu este o întâmplare că poeţn ‘ decadenţi au abandonat poezia cu. subiect pe care o cultivaseră eu atâta strălucire clasicii, opunându-i noţiunea cu totul vagă a poeziei „de atmosferă". In numele „artei pentru artă" şi a libertăţii nelimitate a artistului ei ridicau şi pe această cale o barieră între artă şi viaţă. De fapt, poezii eare să conţină o aşa zisă „atmosferă" oare să lase ___ cu alte cuvinte o impresro de neşters cititorului, au creat tocmai poeţii clasici, care ştiau să aleagă eu grijă din viaţă' întâmplări, -motive a ! căror sens obiectiv impiesiona profund pe cititor. Eminescu este un model de urmat şi în acest sens. „Atm osfeia" poeţilor decadenţi este o ficţiune pe eare- n’o cred nici snobii burgheziei, deăarece dm mmio nu se poate crea altă atmosferă, afară de cea a penibilei absenţe a artei.

’ ) Nina Cassian,Sufletul nostru, E P.L.A., 1949, p. 46

91 Poezia mai sus amintită a Ninei Cassian este concludentă şi pentru des- -.compunerea formei artistice. Această descompuneie este vizibilă îndeosebi pe "latura stilistică. Figurile de stil fără sens sunt frecvente şi dacă amintim: „grasele fotolii", „vestele cu dolii", — le-am subliniat doar pe cele mai elocvente. _Aşa se ajunge la degradarea limbii noastre, pe care poporul__ prin creaţiile . sale şi clasicii au ndieat-o la o înaltă expresivitate. De unde provine formalismul poeziei amintite a ISTmei Cassian? Din vechea sa orientare artistică, însuşită dela decadenţi. A scrie poezii formaliste nu este .greu. Formalismul- ea şi __ pe alte planuri — schematismul reprezintă linia minimei rezistenţe în domeniul cieaţiei artistice E uşor a înşira cuvinte goale „cel din coadă au să sune", — spunea pe bună dreptate Emineseu, E uşor, dai nu foloseşti oamenilor muncii I pnn exercitarea unei astfel de îndeletniciri sterpe. învăţătura Partidului nostru şi exemplul poeziei sovietice - au deter- minat-o pe Nma Cassian ca şi pe mulţi alţi poeţi înrudiţi cu ea pnn forma- -ţie să aleagă calea grea, dar îodmcă a artei pentru popor, a artei realiste. Şi pe această cale Nma Cassian a înregistrat unele succese însemnate în anu] -dm urmă. Necunoaşterea vieţii şi lipsa de cultură determină o altă deviere dela rea- ' lism : schematismul. Dintre cele mai caracteristice poezii schematice care s ’au ecns pe tema păcii se cuvine să fie amintită una, intitulatăStraja Păcii, a I Petrăi Duţu Nici această poezie nu reuşeşte să ne comunice măcar un singur .aspect real al luptei pentru pace, pierzându-se în schimb în versificai ea unor • cunoscute locuri comune: „Pe obrajii mamelor, abia, Ultimele lacrimi s ’au svântat. Prms-au iară lupii a urla, Schiaună cu botu ’nsângeiat.

Au uitat, se vede, ticăloşii Au uitat cum luptă comuniştii, Stalmgradul eu zănle roşii, Ce-au păţit cumetrii lor fasciştii.

Şi de-aici, dm prag de cincinal, Cot la cot cu-apărătorii lumii, Pacea străduim şi ca un val, Vom sdrobi dm cale toţi nebunii"1)

Lupii care eiau „la cănnă de lumi" în poezia. Nmei Cassian, uilă apoi --schiaună — „cu botu ’nsâugerat" în poezia Petrăi Duţu. Mai încolo poeta se ‘mărgineşte la pronunţarea unor. invective pur verbale împotriva aţâţătorilor la război: „ticăloşi", „nebuni", etc. Cu invective ştie însă once om al muncii că ■ nu pot fi sdrobiţi imperialiştii. Dacă poeta s ’ar f i străduit să înveţe dela popor, să-i cunoască jnai bine faptele, ar fi găsit acolo şi izvorul luptei noastre ■ pentru pace şi al poeziei adevărate. De asemenea, cunoaşterea poeţilor clasici, a celor mai buni dintre poeţii noştn actuali şi a poeţilor sovietici — î-ar fi sporit exigenţele faţă de propria sa creaţie şi î-ar fi temperat graba de a se vedea editată__ cu ce preţ? Al nesocotirii cerinţelor mari pe care poporul muneitor le are faţă de lucrările poeţilor noştri. Acestor exigenţe reuşeşte să le îăspundă în bună măsuiă Ilie Pui cam în poezia însămânţau, în care imaginează un ţăran la semănat. Motivul semănă- v y 1) Petra Duţu, Straja Păcvi, în antologia Zece poeţi tinen, E .P. L A., 1950, p. 5 ş. u.

-32 torului a fost cultivat eu piedileeţie în tiecut de o anumită poezie tiadiţiona- listo-mistică şi e un merit deosebit al tânărului poet acela de -1 a fi desvoltat' pe baze realiste. Poezia fixează un moment în care, gata să arunce în brazdă - un nou pumn de seminţe, semănătorul se gândeşte fără să vrea la toată sem­ nificaţia îndeletnicim lui paşnice. Cu obişnuinţa tipică a ţăranului se întreabă- care va fi soaita nou recolte:

„Cine va frânge ’n mână rodul ei? Soţia bună, fiul tânăi, pnetenn cei fără număr dm fabucile patriei? Sau poate bombele-or tăia vibrânda lioldă, — liolda grea?"1)

Pâră voie îi vin în minte atrocităţile săvâişite de împenalişti în. Coreea şi- se înfioaiă la gândul că ele s ’ar putea abate şi asupra ţării noastre. In faţa unei asemenea alternative,1 se poate impune însă o singură concluzie:

„N u' Rumenele, grele pâini Cu visul nostru cald ciescute, De sucul vieţii străbătute 11’o să le-atingă alte mâini1 Şi pumnul tău ce bine ştie seminţe calde să mângâie, de-o fi lăzboi, de-or vrea să prade, va şti să strângă şi grenade1 . “ 2)

Este un semn bun pentiu un poet atât de tânăi că ştie să-şi aleagă eu- atâta grijă motivul caie să ilustreze tema, realizându-1 cu mare economie de mijloace artistice Redând mişcările mâinii eu care aruncă seminţele întie brazde şi un crâmpei de gând, Purcaru a. reuşit să ne evoce un om prin mijlocirea căima, a dat expresie artistică hotărîm oamenilor munen de a lupta pentru pace. Dm caracterul gândirii acestui semănătoi, înţelegem că el nu este un om oarecaie ci un ţăran muncitor înaintat, care înţelege ce se petrece în lume şi-şi ş"ie bine rosturile în societate. Este figura unui luptătoi care caracterizează pai tea cea mai înaintată de astăzi a ţărănimii noastre Poemul îi impune citi­ torului convingerea clară pe care o conţine epigraful atât de bine ales dm Bohae: i,Pâinea, fierul o rodeşte, Tot cu fierul o păsiiăm."

Construcţia armonioasăa acestei poezii se datoreşte concepţiei clare a au- t di ului, înlesnită de cunoaşterea comportăm specificea ţărănimii noastre mun­ citoare faţă de problemele politice actuale „Ceea ce ştii bine, enunţi clar", spune nu vechi dicton liteiar şi adevărul lui se verifica prin fiecare poezie care îşi are izvorul în realitate, nu în înclu- puiiea stenlă a poeţilor de cabinet. Că măiestria artistică adevărată o câştigă poetul nu prin zadarnice experienţe de laborator, ci prin efortul de a cuprinde în versun ceea ce are mai specific

*) Ibe Purcaru, Insamânţăn, m Almanahul Literar, an I I (1951), nr. 3, p 6. 2) Id. i h d , p 7.

93- -viaţa., o dovedeşte în. multe privinţe poemul Lidiae al lui Eugen Jebeleanu. Exemplul este eu atât mai convingător cu cât Jebeleanu a fost unul dintre poeţii care în trecut au alunecat în formalism PoemulLiăice este un exemplu în tr’adevăr măiestru, în rara lui simplitate, de felul cum poate f i desvoltată în cliip conştient o temă atât de cultivată astăzi ca pacea, pornind dela date esenţiale ale realităţii. Poetul a voit să trezească în sufletele 'cititorilor ura faţă de cei caie plănuiesc un nou îăzboi şi a ales pentru aceasta un motiv simplu, la îndemâna tuturor poeţiloi: descrierea unui sat ras dm temelii de vandalii lui Hitler, cu cele câteva obiecte care. au fost descoperite printre ruinele lui şi au fost strânse într’un mie muzeu:

„Sub- sticlă, ’ntr’ o cutie adunate, TJn pumn de luci un mici, carbonizate: Un toe, un ban, o zgardă ruginită, un fluier sfărâmat de dinamită,

o clanţă, nişte ochelari betegi de sârmă, pentru ocini de moşnegi, o verighetă neagră, de aiamă, un târnăcop, un degetar, o ram ă. . .

Şi, într’un colţ, sub sticlă, lângă uşă, două patine mici şi o p ă p u ş ă ../'1)

Jebeleanu nu a făcut-însă o descnere „obiectivă", pentru ea însăşi, a ■acestor urme alo distrugem. Aceasta i-a folosit pentru a1 prezenta sentimentul de ură ce î-a cuprins pe cei trei vizitatori în faţa urmelor sălbătăcier fasciste, o infimă parte dm ura de moarte pe care le-o poartă imperialiştilor oamenii muncii de pretutindeni:

„Un zid eiam toţi trei şi, peste vânt peste zăpezi, peste pustietate, suiau dm ura noastră ziduri late, ne’nvmse ziduri, man pereţi de ură, ciescând dm noi ca o semănătură,

şi înflăţite cu-alte ziduri dese dm ura lumn — rodnică __ purcese"2)

Poezia este atât de simplă, de „nemeşteşugită" încât pare un simplu repor­ taj versificat. Aceasta însă numai la prima vedere. -Pnvită mai îndeaproape ea dovedeşte o construcţie matur gândită, în care fiecare element al peisagiului, fiecare obiect de sub vitrina de sticlă, fiecare gest al celor trei vizitatori con­ lucrează în cadrul desvoltăm treptate a subiectului, pregătind izbucnirea acelei un drepte şi „rodnice" de care vorbeşte poetul. Eiecare imagine îşi are rostul ei bine precizat în economia întregului, dând un caracter de prezenţă concretă, imediată, a întregei întâmplări. _Această impresie provine din natura plastică a mai tuturor imaginilor Aproapte toate se cer „văzute". Doar câteva sunt de altă natui ă. Chiar şi sentimentul masiv al urn capătă în viziunea) poetului un caracter plastic, deosebit de adecvat în această unitate picturală („ne’nvinse z%du-nt mari pereţi de ură“ ). Plasticitatea deosebită a imaginilor îi crează citi­ torului acea puternică impresie departicipare la întâmplarea evocată (nu po-

4) Eugen Jebeleanu, Poeme de pace şi luptă, E. P. L. A., 1950, p. 42. 2) Id., \ibid, p. 44.

94 •vestită) de poet. Cuvintele, deosebit de simple, au acelaşi rost de a sprijini „.pictarea" evenimentului Ani subliniat mai sus doar câteva din elementele compoziţiei şi ale expre­ siei care dau atâta putere de comunicare poemului lui Jeboleanu, dovedind .măiestria sa deosebită în desvoltarea temei păcii. Fără îndoială, la acest sueees său a contribuit experienţa sa artistică îndelungată şi cultura Exeiciţiul de creaţie şi eultuia au un rol însemnat în munca artistică. Ele îţi desvoltă spiritul de observaţie, te' ajută să surprinzice anume dm realitate trebue reţinut ca ma- '■tenal pentru creaţie artistică şi oferă sugestii asupra modalităţilor de prelu­ crare a acestui material. Singure, cultura şi experienţa artistică, nu determină însă, crearea unor puternice lucrau realiste ci, uneori, mână pe poet spre manierism şi formalism (Cazul formaliştilor, care se bazează în mod exclusiv jpe reţete de'tehnică literară, este concludent în acest sens.) Hotărîtoare pentru desvoltarea pe baze realiste a eieaţiei este studierea, fără răgaz, a vieţii Jebe- leauu a dovedit şi îu volumul Inimi sub săbii talent, stăpânire a meşteşugului -feitistic, dar uu a scris cu toate acestea poeme care să poată fi asemănate cu Lidice, 011 In satul Im Sahia Neorientându-se spie viaţa poporului, neex- ■trăgând de acolo seva creaţiilor sale, însuşirile îi erau sortite unei lente atro­ fieri. Partidul clasei muncitoare l-a ajutau să găsească drumul spre realism în cartă şi poetul a ştiut să fructifice îndrumările primite. In ultimele creaţii ale lui Jebeleanu simţi puternicul ataşament al .poetului faţă de temele ce îmbră­ ţişează, ataşament ee se confirmă prin căldura cu care redă aspecte ale vieţii un arta sa. O^-asemenea desvoltare a temei, îu care simţi că lucrul cântat îi este apro- .jiiat şi drag poetului, lipseşte încă multor poeţi ai noştri. De aici rezultă o canumită indiferenţă pe care o simţi îu lucrările lor. Aşa se explică lipsa de combativitate a creaţiilor lor * Spiritul de partid determină, aşa dar, deplasarea preocupărilor poetului -dela propriul său eu spre viaţa poporului. Lărgirea necontenită a tematicii, atitudinea înaintată faţă de teme, rezolvarea lor realistă sunt consecinţe — •strâns legate între ele — ale pătrundem spiritului de partid în poezia noastră. Meigând pe această cale, poeţn înlătură treptat prăpastia pe care a creat-o burghezia întie artă şi masele muncitoare, desivoltâudoaracterul popular al jioeziei noastre. Studierea necontenită a realităţii şi însuşirea creatoare a tradiţiilor artis­ tice naţionale determină treptat desvoltaiea conţinutului socialist şi a formei naţionale a poeziei româneşti şi a. naţionalităţilor conlocuitoare In acelaşi timp ■-sporeşte varietatea de stilun originale ale creaţiilor diferiţilor poeţi, ca: o conse­ cinţă a-înclinaţiilor individuale specifice, a gradului difent de pregătire cul­ turală şi de cunoaştere a vieţii Pe baza întrecerii creatoare dmtre poeţi au •fost create uu număr de opere valoroase care reprezintă o parte a temeliei •culturii socialiste de mâine. Ou aproape uu veac în urmă, Eminescu se întreba ebueiumat:

„Dude vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărulî“

„Adevărul" vremii sale era atât de descurajanţ, încât poetul avea puter- mice motive, în revolta sa, „pana chiar să o f i rupt". Adevărul vremn şi al vieţii noastre, este măreţ. Nu le rămâne poeţilor de- -cât să-l cerceteze cu tot mai multă stăruinţă şi el le va oferi cuvântul prin -care să-i dea expresie nemuritoare.

George Munteanu

95 lAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA* > V\A/ AAAAAAAAAAAAAAAAAAAJ O.^A‘W v'Y V V n/VVWVVV\^'VYWVYYVWVVVVYVVWYYYVYW,iA

Cronica Uleraiă

p o e z i a l u i a n at o l b a c o n s k y

Discutând recentul volum de Poezii-- al lui A. E. Baconsky, Eugen Campus se întreba între altele, în Viaţa Românească (anul IV, nr"' 2): „In ce ‘constă timbrul specific al talentului tânărului poet-clujean9 Răs­ punsul; este desigur greu de dat. Credem că el ar., putea fi formulat pornind dela următoarele- trei caracteristici fundamentale. Baconsky este un poet care gândeşte, care are capacitatea de a generaliza origi­ nal prin* imagini artistice; este un poet de o uluitoare 'simplitate, un. poet de o impresionantă vigoare " T rei. afirmaţii - care constitue tot .atâtea exagerări, pe care, de-'altfel, însuşi Eugen Campus va avea' grijă să le bemolizeze simţitor atunci când, părăsind terenul teoretiză­ rilor şi al aprecierilor gratuite, va analiza câteva dm poemele Iu l Baconsky. Poetul care gândeşte va deveni poetul care raţionează forma­ list (în Fabulă din lumea coniferelor), -uluitoarea simplitate şi impre­ sionanta vigoare, îşi-vor lepăda calificativele şi cronicarul, in faţa.' exemplelor citate în cadrul discuţiei,, va recunoaşte că foarte - adesea Baconsky se lasă târît „dela. simplitate, vigoare ‘ şi" frământare teoretică la-platitudine, emfază şi subiectivism". - ’ - De fapt, în ordine literară,-ceea ce-1 caracterizează pe Baconsky este oscilarea lui permanentă între formalism şi între realism /La Baconsky se. surprinde prezenţa^-unor accente formaliste provenite dm contactul' său cu acest curent în epoca în care formalismul' mai deţinea în ,poezia română anumite poziţii -Influenţa aceasta, de care Baconsky- a încercat în permanenţă să se elibereze, - s’a. manifestat şi se mai manifestă în poemele poetului clujean prmtr’o oarecare aplicare spre cultul expresiei, rare,-inutile, care-ascunde.--întotdeauna nefamiharizarea suficientă a lui Baconsky -eu problema- atacată în - poezia respectivă. ContactuL cu realităţile noi, cu Partidul,, cu ideologia clasei muncitoare, ajutorul primit dela redacţia '„Scânteii", i-au 'deschis poetului perspective noi Cu fiecare poem sens în ultimii' doi am,' Baconsky'mărturiseşte o mai-temeinică -apropiere de viaţă şi. de'oamenii noi din ţara noastră. Şi străduinţele-poetului de-a crea o poezie realistă au fost încununate de succes., Poeme caBalada despre Barta losif şi Ortacii -săi sau La frasinii dela răscruce dovedesc un asemenea progres Drumul -acesta ascendent a fost barat adesea de răbufnirile variate pe care le aveau la Baconsky resturile formaliste ce mai stăruiau în viziunile sale poetice. Numeroase poeme o aratăi Iată, de pildă, poezia -întitulată Despre ' pace. Titlul ei redă clar însuşi conţinutul versurilor: poetul va vorbi . despre pace, nu ' va cânta pacea şi nu ne va oferi deci o poezie cu adevărat dinamică. Poemul

96 se consumă într’adevăr, aşa după cum bine observa recenzentul dela Flacăra (nr. 10/166), pe'linia raţionamentelor abstracte, poetul se mulţu­ mea să discute despre ceva, neglijând să (descopere amănuntul gene­ rator'de poezie care stă in însăşi esenţa faptelor. Sens în versuri largi, grave ca sunetele unei orgi, poemul acesta mergea pe linia realizări­ lor minore, care nu pot trezi decât accente pacifiste şi nu mobilizarea la lupta pentru pace. Tonalitatea minoră a poemului iprovme în cazul acesta din numeroasele manifestări ale formalismului pe care le întâl­ nim aici Iată numai câteva exemple: „Parcă/şi sirenele şi-au rotunjit vocile ICa nişte vase dm ce in ce mai pline"; „Aceasta pentrueă în fiecare dimineaţă-, /. Să ne cheme sirenele cu _ glasul lor de oţel topit; sau această probă de decadentism minulescian:

O, deseară fiecare ne vom mângâia iubitele Pe părul' negru, blond, castaniu sau1 roşcat " Şi le vom cânta un cântec de dragoste Fiecare mşa cum l-am fost învăţat.

In strofa următoare se precizea'ză şi cadrul acestei acţiuni: Când, deasupra-luna, ca'o corabie albă - Va tăia mânie cerului liniştite şi albastre,

Alteori reminiscenţele poeziei decadente îl duc pe Baconsky spre for­ mulări ca acestea:.- . Ce linişte! Acum doar arborii s’aud cum cresc şi ’n frunze cum îşi mistue tăcerea, prezente în poezia Nocturnă pe drumuri', în care'poetul ne asigură că sus pe boltă ‘t,Tnai bate câte-o stea“, iar „orele s’aud în codri cum svâ.enesc“. De .altfel, în poemul acesta' — monoton şi cu foarte multe alunecări , introspective, frecvenţa 'verbului „a auzi" este obsedantă. Poetul mai „aude“ ţîn afară de arbori, de codri, şi un!, „cântec mile­ nar", „imnul păcii" şi .-.. „drumurile care parc s’aud în noi". Reveni­ rea continuă la arborii care s’aud cum cresc, dă poemului un aer mis­ tic căruia-i lipsesc numai duhurile spre a-i încorona .atmosfera de „nocturn" şi de sumbru pe care el o'degajează. Atmosferă pe care n’o poate înviora prin nimic nici alura solemnă cu care poetul pronunţă cuvântul „pace", şi-nici emfaza' cu care se aminteşte pe sine însuşi. Pentru senzaţiile auditive, percepute decadent, Baconsky are de altfel o-predilecţie deosebită In Poezie', de dragoste la mutarea in locuinţa nouă, _de pildă, adresându-se iubitei, el spune: „Aveai să auzi gunoaiele oraşului / cum fierb pe maidanul acesta la soare". Formalismul este prezent, sub specia aceasta, mai ales în poeziile mai vechi ale poetului clujean. Sezisând pericolul pe,care-l constituia pentru creaţiile sale această influenţă, Baconsky a început să .lupte împotriva Iui: poezia 1 's’a desbărat într’o mare măsură de manifes­ tări ca cele semnalate mai sus. Dar-rezultatele la care â ajuns - poetul pe linia procesului de clarificare şi a drumului spre realism n’au fost întotdeauna cele mai fericite. ,E1 a crezut că problema formalismului constă mai ales în expresie şi- atunci/a încercat să se ferească deţ ima­ ginile „frumoase", de zorzoanele inutile, de alunecările spre decaden­ tism. Baconsky n’a văzut dintru început că formalismul însemnează de fapt desprinderea de viaţă, de realitate şi necunoaşterea, (neadânci- rea" acestora, neapropierea cu dragoste de faptele omului nou, de mani­ festările luptei permanente' dintre ceea ce se naşte şi ceea ce moare.

Almanahul literar 7, — 1851. 97 Urmările unei asemenea credinţe s’au văzut repede. Poetul a ancorat ■ într’o poezie clară, simplă, fără elucubraţii stilistice, căreia îi lipseau însă suporturile adevărului vieţii; ochiul scriitorului nu descifra realitatea în, ceea ce are ea jmai caracteristic şi mai dinamic; viziunep i se con­ suma pe lima infructuoasă a abstracţiunii, a lozincii goale. Pretextul poetic se pierdea astfel, cu tot interesul pe care l-ar fi putut stârni, într’o optică deformată care vedea în viaţă numai lucrurile roze; numai faptele luminoase, lupta de clasă apărea în felul acesta serios dimi­ nuată. Iar atunci când conflictul se impunea să fie proectat în versuri, el apărea ca un antagonism dintre două,abstracţiuni. O astfel de viziune roză a realităţii ne întâmpină în Cuvântare la o noapte i senină, în După două mn de am. Cântec la apa râului, Cuvântarea poetului la mare, Dintr’o gară, Cântec despre ■> mineri, despre odihnă şi despre mare, etc. I n ,Cuvântare la o noapte senină, de pildă, poetul surprinde freamătul inimii oamenilor atunci când-'aceştia se întorc veseli dela muncă, le urmăreşte somnul liniştit şi se adresează şi acelora care noaptea muncesc pentru binele 'patriei: „Şi ’n multe părţi — în fiecare noapte — munca zvâcneşte. Republica mea îşi clădeşte puternic temei; tu veghezi între linii sau în uzină, eu veghez să-mi scrie mai bine înaripatul condei. Acordată spre a cânta fericirea oamenilor muncii din ţara" noastră, lira poetului nu-i arată pe aceştia în ceea c e ; au ei mai caracteristic în-epoca do trecere dela capitalism la socialism: vigilenţa revoluţio­ nară împotriva duşmanului de clasă şi lupta neostoită pentru înlătu­ rarea tuturor obstacolelor care ar putea sta în faţa construirii, socia­ lismului. Poetul trece uşor peste toate şi ţine cuvântare la „o noapte senină11 în care nu se furişează niciun nor şi în timpul Icăreia „toate lucrurile, tac11, nimeni nu se mişcă, .numai „bătăile nopţii se 'aud în­ cete şi rare11. Abstractizarea aceasta s’a făcut simţită nu numai în viziunea de ansamblu asupra realităţii. Fugind de formalism şi ancorând în expre­ sia clară, neintuind trăsăturile particulare ale sentimentului uman, Baconsky ne-a dat deseori versuri plate, care acordează în rime şi în ritm lozinci ce-şi pierd astfel autenticitatea. Imaginile clare de astă dată, faiung lipsite de seva poetică necesară, se consumă,în generalităţi uzate, in clişee convenţionale, în vorbe umflate. Am putea recolta nu­ meroase exemple şi din poeziile citate până acum. Vom jarăta | însă că poetul n’a scăpat de asemenea devieri, nici- în cele mai bune, poeme ale sale: Balada despre Barta Iosif şi ortacii săi şi La frasinii dela răscruce. In primul poem, de pildă, cuvintele pe care le adresează ^secre­ tarul de Partid lui Barta, sânt umflate, generale, clişee simple: „Dragul meu, începi un lucru mare Către care mult ai năzuit; Vei hrăni furnale şi uzine; Lucrul tău să urce’ ca un sbor, Căci Partidu-i veşnic lângă tme, Veşnic îţi va sta în ajutor11. ,

In La frasinii dela răscruce, cuvântarea pe care o ţine preşedintele gos­ podăriei colective se scaldă şi ea în şabloane arhicunoscute, carel nu mai pot avea forţa de convingere a faptului ^concret, a amănuntului care se adresează în acelaşi timp şi sentimentului şi raţiunii. In loc să le vorbească despre probleme specifice satului, de ceea'ce Jntr’ade- văr îi-frământă pe oamenii de acolo, preşedintele le spune:

93 v — Dragi tovarăşi, timpul a trecut, Prinde1 a se coace rodul viei. Trebue să ’ncepem a munci — Sarcini importante ne aşteaptă — Vom simţi cum-satul, zi, cu zi, Din adânc se schimbă şi se ’ndreaptă. N’or mai fi nevoi întunecate Să ne zacă ’n casele pustii, Că (ne-om creşte casele bogate In^lţând belşug din temelii. Dar e greu — chiaburii ard de ură, Ceasuri grele ’n calea noastră cresc, Şerpi, cu ’nvenmată muşcătură, Stau în ascunzişuri şi pândesc Veacul lor .se ’ntunec-ă şi piere Cu un vis urît şi ’ndepărtat, Dar se luptă — tot mai au putere Să ne’ncurce treburile ’n sat.

Utilizând sistemul promisiunilor vagi, făcând în faţa sătenilor mai marxism-lenmism, ner;aportându-se concret la realităţile din co­ mună, preşedintele-vorbitor nu-şi putea ■ întemeia spusele pe fapte pi­ păibile Forţa discursului şi autenticitatea rolului preşedintelui, ^gospodăriei agricole colective, scad Figura sa, de om ppzitiv se ab­ stractizează şi mai mult şi poemul pierde dm valoare. Creionarea per- sonajului în felul acesta' dovedeşte că poetul a confecţionat la birou poezia sa — necunoscând suficient nici problemele specifice unui sat în perioada socializării agriculturii, nici oamenii' dintr’un asemenea •sat. Neaprofundând realitatea, < scriitorul cade inevitabil ori în forma­ lismul cultivat de decadenţi ori în şablonefie, în clişeu, în versuri sche­ matice. Iată două exemple de asemenea alunecări: Şi voi simţi, cu soarele ce ’nvinge Şi-alungă ceaţa nopţii prin dumbrăvi, Cum veacul bogătanilor se stinge Şi veacul 'nostru tânăr urcă ’n slăvi. (Trec zece care) Ca un paloş tună ’n stânci ciocanul. Gem cărbunii şi se prăbuşesc. Peste m ă ri' se clatină 'duşmanul, Peste lume, steaguri roşu cresc. (Balada despre Barta) (sublinierile noastre A. M )

Insă, A E. Baconsky a simţit şi pericolul pe care-1 constitue pentnr literatura noastră schemele moarte şi a luptat împotriva lor: dovadă -că abstracţiunile devenite clişeu, din poezia sa, nu au un caracter atât da evident ca cele utilizate de alţi poeţi contemporani La Baconsky

90 mantă. Baconsky a depăşit însă cele mai adeseori simpla subliniere a. sentimentului personal şi a sfârşit prin a-şi introduce eul ca personaj compjlectiv într’o sene de- poezii. Versurile căpătau astfel, deobiceiu. în final, un leit-motiv: poetul se afişa în faţa eroului cântat şi se de­ finea pe sine, luând atitudine faţă de tema tratată. Finalunle poemelor ajungeau aşa dar să fie construite dual (uneori antagonic); tu — eu (noi). Iată două exemple’)culese la .întâmplare:

Barta Iosif iar porneşte ’n muncă Eu mă ’ritorc la masa mea de scris. (Baladă despre Barta Iosif ...)- Tu veghezi între linii sau în uzină, eu veghez să-mi scrie mai bine înaripatul condei. .(Cuvântare la o noapte' senină).

Această insinuare a propriului- eu a fost remarcată de toţi cei care- i-au criticat volumul de Poezii S’a observat, pe bună dreptate, că- Baconsky are un puternic cult ăl individualităţii, pe- care o afişează de câte ori crede el de cuviinţă. Cultul acesta a răbufnit mai ales în poemul Scriind în Octombrie, publicat de poet întâia oară în Almanahul Literar (an. I, nr. 11). Tema poemului ar vrea să fie cântarea Marii Revoluţii, dm Octonbrie. Pentru a ieşi din şablon, Baconsky imprimă poeziei nota specifică în genere creaţiei sale şi converteşte temaîntr’unai care se. pare.că este mai apropiată de frământările lirice ale scriito­ rului: cântarea succeselor pe care el le-^a avut în ultimii ani, înfăţi­ şarea temelor care l-au solicitat în răstimpul acesta, datorită noii erer care s’a deschis odată cu biruinţa măreţei Revoluţii Socialiste:

Eu mă gândesc la anii ce trecură. Da, am ajuns poet, mă tot gândesc. Văd: unu'trec pnvmdu-mă cu ură, Iar alţii cu iubire mă privesc.

De.-acuma mă cunoaşte multă lume Pe-aici prin Cluj,' şi-aiurea ’n alte părţi, Dnii la faţă, alţii după nume Că m’au citit prin ziare ori prin cărţi.

In noianul stihurilor care cântă victoriile poetice ale lui Baconskî,. temaj pe care el intenţiona să o trateze se pierde nevinovată şi vitregă. Este în Scriind în Octombrie o exaltare a eului de proporţii neobiş­ nuite în poezia noastră' nouă Alunecarea aceasta estq deosebit de peri­ culoasă pentru Baconsky, deoarece ea îl îndepărtează de viaţa simplă şi adâncă a omului nou, de acţiunile,-

Şi, în După două mii de ani ca şi în Scriind) în Octombrie, -,,eul,u poetului apare iniţial doar ca un pretext. Baconsky vrea să poetizeze aici construirea canalului Dunărea-Marea Neagră şi perspectivele ne— bănuite care se deschid Dobrogei după efectuarea unei lucrări atât de uriaşe. Pentru a nu înfăţişa sec eforturile depuse (de oamenii muncii,, hotărîţi să schimbe faţa regiunii, pentru a pune în lummă'mai „inte­ resant" rosturile construirii canalului, poetul recurge la. un pretext, ingenios: imaginează o convorbire cu Ovidiu Naso, — care cu două m it

-100 ■de ani în urmă fusese exilaţi la Tomis — şi discută cu el realizările de «stăzi şi importanţa pe care o are construirea Canalului pentru Do- brogea şi pentru ţara noastră Convorbirea reliefează însă mai mult pe Baconsky şi pe Ovidiu decât tema însăşi a poemului. Se vorbeşte aici despre exilarea poetului roman în ţara Sarmaţilor, despre soţia acestuia, despre cântecele lui Ovidiu, despre mormântul său, se scrie Jap01 despre soţia poetului român, despre cântecele lui, despre Someş, despre Partid, -etc. şi dm cele 25 de strofe ale poeziei, deabia câteva atacă tema pro­ priu zisă', construirea Canalului. Evadarea aceasta dm temă, fructifi­ carea exagerată şi prin nimic '-motivată a pretextului, ancorarea în imaginar, situarea poetului deasupra veacurilor, deasupra realităţilor, sânt elemente care isemnalează în primul rând necunoaşterea vieţii: numai aşa se poate explica faptul că într’o poezie care vrea să pânte -Canalul, nu este înfăţişat efortul oamenilor imuncii, că poetul pune faţă ’n faţă trecutul cu viitorul — trecând rapid peste prezent, 1— că nu înfăţişează nici peisajul, nici oamenii, niciun amănunt cât de cât semnificativ, specific, cules de pe acest vast şantier. Dacă în asemenea' versuri prezenţa personajului liric devme supă­ rătoare, în poemele de largă respiraţie (Balada despre Barta l o s i f ... ■şi La Frasinii dela răscruce), ea este introdusă cu o măestrie ,ce se -cuvine menţionată A. E. Baconsky este fără îndoială poetul care a ştiut să facă viu, într’un chip mai iscusit, acest personaj, în cuprinsul lite—■ raturn noastre actuale In ambele poeme, eroul liric operează intere­ sant, neabuziv, la locul lui. Venind vorba, în Balada despre Barta de Ai că, minerul codaş care discuta duşmănos depăşirile de normă -ale Iui Harta, personajul liric intervine într’un mod cu totul captivant:

Nică, Nică, stihul mi-I desferesc, Scriu - de tine şi gândesc de zor: Te-au ţinut boern ’n întuneric,1 Mi te ţin duşmanii ’n lanţul lor

Oare n’auzi ţara cum vueşte?' Fabrici cresc — tractoare pe câmpii Oare nu simţi lumea ’n jur 'cum creşte Şi tu ’n urmă singurel rămâi9

Nu mai zace ’n neguri la răscruce. Nu mai sta robit acolo, jos, Că ţi-om da noi mâna şi te-om duce In suişul nostru luminos.

Asemenea intervenţii sânt frecvente şi înLa frasinii dela răscruce. Poetul ştie să devină mustrător, ştie să condamne, să comenteze. Vor­ bind despre Nemeş Niculae, argatul chiaburului Mureşan, eroul liric desvălue viaţa de obidă pe care Nemeş o duce şi-l sfătueşte să intre în colectiv; vorbind despre castelul grof esc — a-zi sediu al gospodăriei — acelaşi erou Iirio invocă arborii — martori peste vreme —r ca să des- Aămue lumii orgiile şi crimele boiereşti Vpe care le-au cunoscut:

O. copaci bătrâni, vă ’ntrebieu, oare Câte lucruri nu cunoaşteţi ,voi!

Câte nopţi s’au prăbuşit, cumplite, Cu orgii şi mese copioase, Câte fete-au fost batjocorite Pe aceste pajişti mătăsoasei

101 Astăzi însă voi, bătrâni stejari. Voi mesteceni, sălcii plângătoare,. Voi arţari, voi brazi, voi oţetari, Voi podoabe mândre, seculare,

Aţi văzut blazonul prăbuşit De pe ziduri vechi, dărăpănate, " Peste care-adesea a cobit Cucuvaia ’n nopţi întunecate.

De aceea azi vă va cânta Vouă ziduri, vouă pajişti dese, Cu adâncu-i sunet, lira mea Cântecele cele mai 'alese

Personajul liric îndrumă paşii lui Nemeş, condamnă acţiunile chia­ burului Mureşan şi în cele dm urmă, ca în basmele populare, participă • şi el la nunta Irmucăr cu instructorul judeţean. Fuga de formalism, încercările tot mai categorice de a seapropia de realitate, des a o adânci, de a trăi înfăptuirile narate şi sentimentele- prezentate, străduinţa de a se confunda cu idealurile şi viaţa oameni­ lor noi, l-au călăuzit pe Baconsky tot mai mult spre o poezie reaiistă- Şi este necesar să subliniem că în poemele cele mai realizate, figura centrală este omul nou prins în procesul de transformare Sânt un real1 succes al poetului clujean atât Balada despre Barta losif fi ortacii săir cât şi La frasinii dela răscruce, care prezintă iîn versuri de intensă forţă lirică şi epică, bogăţia sufletească a'omului care se făureşte în epoca de construire a socialismului, procesul de devenire a acestui onv şi ajutorul dat lui de către oamenii de partid. Evident, poemele acestea ru sânt lipsite de deficienţe, în ansamblul lor însă, amândouă poeznle- y\nt nişte opere realizate, -care se aşează ‘printre cele mai bune creaţii ale liricei noastre actuale * In primul poem, Baconsky intenţionează 'Să scoată în relief etapele- pe care le-a urmat Barta. Iosif, în desvoltarea sa, în transformarea conştiinţei sale, dela. aceea a unui cizmar până la aceea a| Iunui miner fruntaş, capabil ca în cmci luni şi treisprezece zile să [depăşească pla­ nul pe un an întreg - Baconsky subliniază însemnătatea sfaturilor date- eizmarului Barta ide către ostaşul sovietic, Nicolai Egorovici — miner în Urali — , apoi de către secretarul de partid de pe Valea Jiului, rolul salutar pe care l-au avut îndemnurile primite dela minerii de aici, şi urmăreşte cu migală procesul de transformare sufletească suferit de- Barta după ce ajunge miner. Poetul arată ;în imagini calde însemnă­ tatea uriaşă pe care o are lectura cărţilor ideologice şi a,'studiului in­ dividual în transformarea unui om, biciueşte — în strofe remarcabile, — intenţiile duşmănoase ale. minierului codaş, Nică, şi-1 zugrăveşte pe Barta croindu-şi dârz 'drumul spre victoria finală- doborîrea normei Dar Barta nu este singur; el luptă împreună cu ortacii săi. 'Fostul cizmaivnu este egoist: el împărtăşeşte cele învăţate din cărţi şi tovară­ şilor săi de echipă şi, în felul acesta, pregătiţi cu .toţii, ei! izbutesc, sS termine planul înainte de termen. La bucuria lor participă tovarăşii de - mina, natura însăşi; dar lui Barta, în clipele acelea

„ un gând în suflet se ivise Ce fior îl scaldă val cu val?1 .ir- Nicolai Egorâci 'îi zâmbise .Undeva departe în Urai “

102 Baconsky prefigurează aici legătura trainică,ce există între mine­ rul dm Valea-Jiului şi minerul dm Urali şi ne (face să simţim că'Vic­ toria unuia e şi victoria celuilalt, că sărbătoarea! lui Barta e şi sărbă­ toarea lui Nicolai Egnrâci. ' Dar poemul ridică şi unele probleme peste care critica noastră — şi autorul acestor rânduri, într’unul din studiile sale — a trecut) prea uşor. O, parte dintre probleme au fost ridicate >înl cronica din „Flacăra'*, amintită de noi ceva mai înainte Cronicarul ■- revistei sublinia acolo, pe bună dreptate, că vorbind de 'conştiinţa 'lui Barta, poetul îi acordă prea mică importanţă, că n’a motivat destul de adânc atitudi­ nea socialistă faţă de munca a eroului, că evoluţia) acestuia se petrece destul de lin, că ortacii lui Barta sânt palid desenaţi. Deficienţele sem­ nalate de cronicarul „Flăcării1* provin din neadâncirea (de către A. E. Baconsky a vieţii lăuntrice a omului nou şi mai cu seamă din ne- individualizarea acestui personaj. Poetul n’a stăruit să ni-1 prezinte pe Barta cel real, concret, nici pe linia portretului fizic şi nici pe aceea a portretului moral Amănuntul biografic — iniţial Barta,'a fost cizmar — nu este'nici el îndeajuns de folosit Pe cititor l-ar fi interesat ipro- cesul intim care a avut loc în erou în clipa când se hotărăşte să pă­ răsească o meserie oe-1 ţintuia între micii-burghezi şi să îmbrăţişeze una care-1 situa printre muncitorii mineri De asemenea l-ar fi intere­ sat şi felul cum Partidul a arătat prin Barta, că problema naţională în ţara noastră nu mai constitue un impediment; că un maghiar poate deveni fruntaş în muncă, doborîtor de norme, etc. Barta este maghiar. Dar ■lucrul acesta îl ştim nu dm poem, ci din ziare. Singurul indiciu pe care ni-1 dă Baconsky, este numele personajului său/ De altfel, în ceea ce priveşte problema .aceasta, poetul clujean procedează asemănă­ tor şi atunci când vorbeşte despre Szolnay Jeno (Trec zece care) sau ■despre Szabo Imre (Cântec pe malul1 Someşului) Pe niciunul dintre ei nu-i. preocupă problema naţională, nici modul cum ea a fost rezolvată, niciunul' nu-şi aminteşte de trecut, .niciunul nu judecă prezentul sub raportul acesta. Făurirea omului nou în procesul luptei de clasă constitue tema centrală a întinsului poem La frasinii dela răscruce. Muncită cu mi­ gală, poezia aceasta înregistrează poate cel mai mare succes al lui Baconsky Folosind creator experienţa literaturii sovietice (în special poemele lui Gribaciov), însuşmdu-şi 'şi ceea ce e mai important dm tezaurul poeziei noastre populare epice, (arhitectura basmului popu­ lar, tropii caracteristici acestuia, repetiţii, refrene realizate în spirit popular), poetul clujean a dat prin Frasinii . dela răscruce cea mai reuşită expresie1 a‘ orientăm sale realiste. Poemă inegală totuşi! (asupra unora dintre aspectele negative am stăruit în altă parte a cronicii), La frasinu dela răscruce aduce însă conflicte care ilustrează ţn clnp veridic lupta de clasă la ţară şi realizează câteva tipuri de eroi 'bme conturaţi. Lăsând la o parte pe instructorul judeţean, pe Irinuca şi pe Ghiţă Plămădeală care sânt trataţi în general schematic, vom sublinia că cele două personaje centrale, chiaburul Mureşan ,'şi argatul său Nemeş Niculae, sânt (cu excepţia câtorva pasaje) în general bine zu­ grăvite. Baconsky înfăţişează realist trăsăturile chiaburului: bogat, în­ gâmfat („Unu-i Mureşan aici în sat“), stând o vreme în espectativă („Mă, o să se schimbe — să mă crezi**), interesat şi şmecher, versat în tot soiul de excrocherii (îl .împinge pe Nemeş1 ca să-l omoare pe instruc­ tor, pentru ca el, Mureşan, să fie acoperit), gata de omor, etc In poe-- zia aceasta, chiaburul se abstractizează foarte rar.. Baconsky îl prinde ' sub aspectele lui de om înrăit, care „ştie" cum să trateze cu i oamenii: pe instructor, de pildă, îl invită la masă, ,1a 'un vin de soi, la o ca- fea“. Când stă de vorbă cu Nemeş spre a-1 determina să-l ucidă pe

103 instructor, chiaburul nu teoretizează, nu debitează vorbe mari, umflate, sau promisiuni care să miroase, cale de o poştă, a minciună. Mureşan aţmge coardele cele mai sensibile ale lui Nemeş, într’o argumentare, câre-1 putea pune pe gânduri pe argat:

Uite ce e, ăl dela Partid Nouă multe lucruri ne încurcă Toate porţile ni se închid - Şi mereu cu el avem de furcă.

Uite mă, la fată-ta,' Iriha, Ce copilă vrednică era Şi frumoasă, mă, bătu-o-ar \vina. Era'o comoară ’n casa ta.

Uite-ai fi avut-o să-ţi ajute, I-aş fi dat de zestre o viţea Şi cum era harnică şi iute Cred că (’ndată se şi mărita.

Insă,, vezi, instructorul o strică. De-aia şi de-acasă a fugit.. Drept să-ţi _spun mă cearcă mare frică Nu ..cumva ş’o fi batjocorit

Ei, de omul ăsta se cuvine Să scăpăm odată cum putem, De aceea m’am gândit că-i .bine Chiar acum'.la mine să te chem. •

El diseară, după cum o ştim, La Praş se duce c’o maşină. Trebue în cale să-i ieşim Căci acuma îl avem la mână.

Uite am vreo câteva granate Dela neamţ rămase, când fugea; Să-l întâmpini pe neaşteptate Noaptea, când o trece pe şosea.

Când s’o face. seară te veî" duce: Ieşi pe nevăzute.şi te ’ndrepţi Către .frasinii dela răscruce ’ Şi-acolo maşina o aştepţi.

Dacă treaba asta iese bine i De necaz copila ţi-ai scăpat Iară ca răsplată fdelâ mine Ai un porc să-l tai pe la Ignat.

Am reprodus fragmentul acesta pentrucă el este printre cele mai reuşite părţi ale poemului. Aici Baconsky a izbutit să redea plastic, convingător, legat de firea lucrurilor, toată urzeala studiată a chiabu­ rului, psihologia abjectă a acestuia şi rolul de „autor moral“ pe care îl interpretează foarte adesea în viaţă. Baconsky a ştiut să pună în

104 lumină substraturile pledoariei lui Mureşan care vrea-să-l convingă pe Nemeş de necesitatea omorului. Chiaburul prezintă argatului 'naiv toată problema aceasta ca pe o chestiune personală a lui Nemeş, în care el, Mureşan.nu are decât" profituri cu totul secundare. Prezentând faptele în" lumina aceasta, poetul clujean ne-a dovedit că atunci când adânceşte momentele în toate"resorturile lor, când urmăreşte individua­ lizarea personajelor în ceea ce au ele tipic, izbuteşte să ne dea strofe remarcabile. - - . Aceeaşi" preocupare de a reda {pe erou 'particularizat, .tipizat, o mărturiseşte Baconsky şi în zugrăvirea, lui Nemeş Nicolae, argatul ne­ priceput într’ale politicii. El este [personajul în sufletul căruia se petrec cele mai ascuţite lupte şi cel© mai adânci transformări: este tipul •omului nou în formare, tîpul omului nou care se făureşte în cursul ■conflictelor" de clasă şi în urma unor serioase frământări interioare. Evoluţia sinuoasă a lui Nemeş este sezisată just de către poet şi inter­ pretată ca atare. Figura ţăranului-argat / apare încărcată de simţămin­ tele omeneşti cele' mai contradictorii; ea este,însă curăţită de abstracti­ zare, de schematizare. In vorbirea lui Nemeş, expresiile umflate, nena­ turale, iozincăria goală, lipsesc- Incursiunile pe care le face poetul în viaţa "sufletească a lui Nemeş, -sânt deosebit de roditoare: paginile în­ chinate prezentării frământărilor argatului: sânt cele,mai adesea remar­ cabile. Ne mărginim să cităm, omeneasca luptă ce,.se petrece în sufle­ tul Iui Nemeş, după ce, chiaburul Mureşan îl îndeamnă la crimă. Pasa­ ju l este grăitor, arta lui Baconsky se dovedeşte a fi şi de data aceasta realistă- Iubitor, ca orişice părinte, Se ’nfioară Nemeş. Nicolae. Nu se pot cuprinde în-cuvinte Toate câte ’n inimă îl taie. Ba că-şi "vede pe copila blândă, Ba că se gândeşte la' răsplată, Ba se teme aprig de osândă Cugetând la ocna ’ntunecatâ; Ba că=i fuge gândul la ceilalţi, Ce. muncesc pe ţarma unită La castelul dintre plopii ’nalţi, La cocioaba-i tristă, mohorîtă; Ba că pe instructor parcă-1 -vede Cum atâtea lucruri îi- spunea, Iar lui Nemeş nuri venea a crede^ Despre" toate câte auzea. ; Gândurile-1 chmuie amar: Se frămână Nemeş_Nicolae - Nu mai piouă-afară ’ncet şi rar; Bâte vântul, arborii se’ndoaie.

Frământarea sufletească pe care o trăeşte Nemeş este sugerată de- poet şi prm imaginile înscrise în ultimele două versuri ale fragmen­ tului. Natura, devenită un aliat al omului, un- element care să exprime prin mişcarea sa, înseşi vibraţiunile sentimentale ale eroului, este pre­ zentă i aproape în fiecare poem al Iui Baconsky. De altfel, dacă am

105 vrea să-l definim pe Baconsky ar trebui să punem în lumină şe trăsătura aceasta; pentrucă poetul clujean este prin excelenţă un cântă­ reţ al omului şi al naturii, al legăturilor care exista între aceste două. elemente Baconsky subliniază adesea, în,poezia sa, rolul pe care dife­ ritele forme ale naturii îl au în viaţa noastră. Codrul, marea, copacii,, apele, vântul, stelele, toate vin să facă elogiul omului, să sprijine ac­ ţiunile acestuia. Menite, ca simbol poetic, să sugereze stările sufleteşti ale omului, adesea elementele naturii au rolul personajului liric: ele condamnă acţiuni, se bucură sau se întristează de purtarea oamenilor,. De succesele lui Barta şi ale ortacilor săi se bucură şi munţii şi pă­ durea:

Parc’ ar vrea şi muntele să sboare Şi să sune ’n stânci şi bolovani, Parc’ auzi pădurea cum tresare Scuturându-şi sutele de ani.

Pe chiaburul Mureşan, — cel care voia să-l omoare pe instructorul judeţean — din La frasinii dela răscruce), până şi natura îl urăşte:

Freamătă şi ’ntinsele ogoare, Pajişte să ’ nu-1 urască nu-i. Frasinii rămaşi în depărtare Mâniaţi priveau în'urma lui.

Fiecare element al naturii primeşte,la Baconskv o anumită semni­ ficaţie simbolică, vântul, apele, — de pildă — , „bat“ sau ,",se scurg11" spre a sugera trecerea timpului, codrul apare pentru a sublima imen­ sitatea spaţială şi adesea şi cea temporală, etc. Uneori aceste elemente- ajung leit-motive care prin frecvenţa lor stereotipă sânt supărătoare- şi pun un semn de întrebare în dreptul problemei: are sau nu are Baconsky inventivitate9 Virgil Teodorescu scriind în Flacăra, (nr 12/168) despre Măestriir artistică rău înţeleasă, amintea ca în Balada despre Barta .. şi în Lee frasinii dela răscruce întâlnim nu mai puţin de cincizeci şi şase de- ori expresia vântul bate. Aceasta îl duce inevitabil pe Baconsky spre mamensm Problema manierismului — semnalată de Eugen Campus în cronica pe care i-a închinat-o lui Baconsky — este însă la poetul clujean mult mai complicată Că Baconsky a ajuns, în stadiul actual aF poeziei sale, la manieră, este o constatare care nu mai poate fi pusă. la îndoială Trebuie să subliniem însă şi esenţa acestui manierism şi cauzele care l-au provocat. Manierismul se manifestă la Baconsky şi prin conţinut şi 'prin pro­ cedeele artistice Ne gândim, în primul rând, la insinuarea continuă/ a personajului liric în aproape fiecare poem. frecvenţa acestei afişări depăşeşte ceea ce s’ar putea ehema originalitate Dar manierismul lui’ Baconsky (a cărui cauză trebuie căutată şi de data,aceasta în neadân— cirea reahtă.ţii şi nefructificarea creatoare a moştenim literare) se- face simţit şi prin expresia uzitată în poeme şi prin trop11 întrebuin­ ţaţi acolo. La Plenara despre poezie a Uniunii Scriitorilor dm RPR s’a. arătat că unele imagini'călătoresc dela un poet la altul, dela o poezie- la alta, că unele expresii au devenit un bun comun al jtuturor creato­ rilor. Aceasta denotă, fără îndoială, o .sărăcie de vocabular alarmantă, o inutilizare de neînţeles a fanteziei şi uneori şiq oarecare .comoditate din partea poeţilor. Baconsky are o serie Ide verbe, de adjective şi de substantive care peregnnează în aproape toate poeziile sale. Am am m -

106 tit în cursul cronicii cazul verbelor „a auzi11 şi „a bate“. Tovarăşul3 Mihai Bemuc., în raportul ţinut la Plenara despre poezie, a amintit, în­ tre altele, adjectivul „secular11. Vom mai înşira, în categoria verbelor,, pe „a creşte11, „a scrie11, „a-şi tăia drum11. Dar manierismul baconskyan provine şi dm insuficienta muncă de laborator a poemelor, din facili­ tatea, cu care ele sânt, sorise, dm frecvenţa supărătoare a-aceloraşi rime- (mai ales în verbe), dm repetarea — nu întotdeauna indicată — a_ unor versuri, cu caracter de refren (vezi de pildă La frasinii dela răs­ cruce) Luat în sens mai larg, manierismul lui Baconsky este evident şi în arhitectura poemelor. Poezia începe obişnuit prin prezentarea ca­ drului (sânt nelipsiţi copacii, apele, vântul, luna sau stelele), apare- apoi pretextul — care va servi ca punct de plecare pentru desvoltarea temei — şi, în final» se insinuează eroul liric: autorul Manierismul lui Baconsky este cu atât mai evident 'daca ţinem seamă de metrica unitară a versurilor, de incantaţia acestora, şi de tonul descriptiv sau- narativ pe care îl are aproape fiecare poem al său. Căci poezia lui este în general simplă: poetul nu utilizează decât arareori imagini căutate, livreşti; expresia este de o claritate excep­ ţională Dar adesea poemele trădează alunecări spre simplism, platitu­ dine şi forţare a gramaticii Nu ,vom stărui asupra lor: la Plenara despre'poezie s’a insistat suficient. Vom nota'însă" altceva. Este vorba- despre raportul ce există la Baconsky, în context, între'diferitele ima­ gini Adesea, este adevărat, imaginile se înlănţuie la poetul clujean, raţional, într’o ordme care are darul să lumineze un întreg proces de- idei sau de sentimente. Dar nu arareori împerecherea de imagini san­ de ulei este dezastruoasă. Vom cita un smgur exemplu, cules’dinBalada- despre Barta Iosif şi ortacii săi •

Căzu frunza de pe creanga goală, Rusul multe lucruri mai ştia

Oricâtă bunăvoinţă am avea, oricâtă înţelegere am manifesta versuriler rămân legate unele de altele doar pnntr’un semn diacritic; încolo, ca proces, de înlănţuire al ideilor, ele sânt întru totul separate. Este aci o manifestare formalistă, care trădează nu numai superficialitate, ci şî o gândire pripită. Prezenţa în opera lui Baconsky a unor asemenea- inadvertenţe trebuie să-l pună pe gânduri pe poet şi să-i semnaleze, odată mai mult, necesitatea de a lucra, cu migală, fiecare strofă, fiecare- vers, de a găsi întotdeauna — nu pe linia minimului efort — „cuvân­ tul ce exprimă adevărul11. A E Baconsky se- înscrie în literatura noastră actuală ca un poet care şi-a câştigat un oarecare loc aparte: un poem baconskyan se recu­ noaşte — aşa după cum bme a remarcat şi Eugen Campus — dela dis­ tanţă. Nu credem însă, asemenea >criticului • bucureştean, că .această individualitate s’ar datora numai insinuării. eului în poezie Baconsky- este un poet original mai cu; seamă datorită ingeniozităţii cu care alege- el pretextul poetic. De cele mai' adeseori acest pretext este cules din amănunte simple, etern cântaţe de poeţi, amănunte care tălmăcesc în— tr’un chip neşablonard un adevăr al vieţii ,pe care-1 întâlnim la tot pasul - Cu tot aerul de căutat pe care l-ar putea avea mneori, pretextul' este întotdeauna interesant, captivant. Un poem grăitor,, în această pri­ vinţă, este Cântec la'lună. Lăsând la o parte constatarea că tratarea, temei propriu zise a poeziei este superficială, neveridică vom sublinia, dintru început că nerealizarea ei nu se ’datoreşte/pretextului ales, ci neadâncirii, necunoaşterii, suficiente a realităţii Poemul este, 'într’un fel, o cântare a lunii. Baconsky invocând luna, nu procedează asemenea

107 poeţilor de altădată: luna nu este pentru el nici un simplu prilej de •evadare dm real, dm actual, nici un simplu cadru de idilă. \Pentru Baconsky,' luna este un astru ce pluteşte lm pe cerul 'tuturora, înre­ gistrează aspecte, vede realităţi; pretextul■ ajunge astfel să servească tema cântării păcii, a construcţiilor paşnice, a belşugului care există în ţările dm lagărul socialismului, 4 a ororilor războiului. Luna vede iotul, şi lanurile mănoase, şi câmpurile cultivate, şi trenurile ide marfă, dar şi oraşele sdrobite de flagelul războiului Nerealizarea poemului provine dm înregistrarea faptelor de suprafaţă şi dm tendinţa poetului de a 1 abstractiza lucrurile, de obiceiu'atunci când intervine cu invocaţii •ca acestea: O, visuri de noapte! Tu lună, iubita mea lună. Peste, câmpuri ucise-de schije, tu nu vei mai trece, Căci noi, pentru pace, luptăm şi muncim din zori Şi până târziu, când tu luneci pe bolta albastră şi rece.

A. E Baconsky, în general, n’a fructificat destul m ei' experienţa înaintaşilor, nici frumuseţile poeziei noastre populare, şi (nici realiză­ rile’ literaturii sovietice -Atunci. când tendinţa proletcultistă a poetului clujean a fost înfrântă, când a ;lucrat mai cu migală asupra'manuscri­ sului, el ne-a dat poeme de reale valori artistice; cum este, de pildă, La frasinii dela răscruce. Citindu-1, ne putem da seama ;de măsura în •care. Baconsky a înţeles că trebuie să urmeze\exemplul lui Gribaciov, bunăoară, şi de gradul în care utilizează creator'procedeele populare. "Ne vom referi1 aici numai la ultima problemă, pentrucă este bine ca sistemul folosit de poet în La frasinii dela răscruce să fie întrebuin­ ţat de el şi în viitoarele sale creaţii Folosind creator poezia populară, Baconsky n’a împrumutat' ai ci, dm balada poporană, (formele exterioare -ale acesteia, nici figurile de stil perimate şi stereotipe, nici facilitatea formală a versului popular 'Poetul a .reţinut’ mai cu seamă unele ele­ mente ale,arhitecturii basmului, cum sânt, de pildă, intervenţiile poves­ titorului la finalele unor capitole şi participarea iu i'la nunta eroilor. Se ştie că basmele populare au dm loc în,loc leit-motive care atrag -atenţia ascultătorului asupra evenimentelor şi mai interesante care se vor desfăşura ulterior Baconsky;preia aceste leit-motive şi le plasează acolo unde acţiunea începe să devină şi mai captivantă. Iată un exemplu de asemenea intervenţie:

...D a r .v ă prinde parc’o nerăbdare Staţi încet, că facem lucru bun. Daţi-mi numai,- daţi-mi ascultare, Că, peirând, pe toate vi le spun.

. Versurile acestea, asemenea şi altor intervenţii ale personajului liric, sânt impregnate aici de sfătoşeme populară,, au verva şi prospe­ ţimea unui fapt autentic, desprins nu numai din construcţia arhitectu­ rală a basmului popular, ci din însuşi clocotul vieţii. Este necesar ca iscusinţa pe care a dovedit-o Baconsky în-aceste'versuri- să nu rămână un simplu exerciţiu de preluare a unor motive populare, ci preludiul unor Iopere care vor pulsa şi 'mai intens de viaţa corpplexă a ţării noastre în perioada construirii socialismului. .Utilizând creator tezau­ rul nostru popular, Baconsky va elimina din poezia sa şi răbufnirile formaliste şi aplicaţiunea spre abstractizare şi tendinţele'individua­ liste, realizând astfel-.un progres în orientarea poeziei spre un realism de' bună şi durabilă calitate. Aurel Martin

108 Din problemele moştenirii literare

UN LUPTĂTOR PENTRU CAUZA POPORULUI: IOAN D. NEGULICI

Intr’un număr mai vecluu, revista Flacăra anunţa că „în cursul anului 1951 va avea loc comemorarea a 100 de am dela moartea pic­ torilor Ioan Negulici şi Constantin ‘D Rosenthal, luptători înflăcăraţi pentru cauza poporului în perioada revoluţiei dela 1848. . . Cu^ prile­ jul centenarului, Muzeul ide Artă al Republicii Populare Române va organiza o expoziţie retrospectivă în care vor fi expuse şi lucrări noi ale celor doi artişti, astfel, se 'va înlesni cunoaşterea mai completă a lucrărilor lui I. Negulici şi C. D. Rosenthal, a căror_ creaţie artistică a fost strâns legată tie bogata lor activitate revoluţionară11. Nu ştim până în clipa de faţă când anume vor fi comemoraţi cei doi luptători. Deducem însă dm 'rândurile apărute în Flacăra că, în ceea ce-1 pri­ veşte pe Negulici, expoziţia retrospectivă va oglindi doar unul dm aspectele activităţii desfăşurate de el şi anume: realizările sale în d o -' meniul picturii Din această cauză, ne-am propus să stăruim aici şi asupra altor preocupări ale lui Negulici, menite'să ni-1 arate aşa cum a fost el în realitate, adică: un partizan înfocat al revoluţiei jdela 1848, care a contribuit şi altfel decât

109 anijlocul căreia să arate natura în toată strălucirea şi în tot adevărul -ei"s) Intrerupându-şi studiile în 1842, din/cauza ..proastei poziţii11 ma­ teriale, Negulici revine — dela Viena — în Patrie, unde se făcuse cu- sno'scut — ne asigură G. D. Aricescu şi alţii — înainte de 1842, prin,.por-' tretele sale, executate „cu uleiu şi cu creionu11 "Albina românească îi ; .anunţă reîntoarcerea în termenii de mai jos: „Iubitorii frumoaselor arte vor afla cu plăcere de" sosirea compatriotului nostru, D I. Nigulici, carele s’au desăvârşit în zugrăvie la Paris, unde pentru meritul său i s’au dat o medalie. D Nigulici zugrăveşte cu oloiu tablouri istorice ■.şi portreturi, pe carele le şi litografiseşte, închezeşlumd [=garantând] -despre rasemănarea lor“. Aflând de reîntoarcerea lui Negulici, mulţi dintre contemporani re- ■curg la îndemânarea cu care el mânuia penelul. A lucrat îndesat Cu rtoate acestea, şi-a făcut timp şi pentru altceva, în deosebi după 1842, când Negulici s’a simţit din zi în zi tot mai puternic atras de proble- ;mele politice şi culturale, domenii în care vroia să contnbue, „cu mij­ loacele şi putinţele sale, la punerea unei temelii solide a zidirii so- ţiale11. In privinţa aceasta, semnificativă este participarea sa, înce­ pând dm Octomvrie 1843, la „suarelele literare11 ce se ţineau, în fiecare miercuri, la Bucureşti; la ele luau parte aproximativ douăzeci de ti­ neri, între care: Nicolae şi Costache Bălcescu, C Boliac, A. Treboniu Laurian, doi Goleşti, Hehade-Rădulescu, Bolmtineanu, Vomescu, Tell, Predescu, Urian, Anagnost ş. a 3). Obiectul mărturisiţi,al discuţiilor pur­ tate îl forma limba..cum rezultă din următoarea însemnare: „Cele mai multe desbaten s’au ţinut, asupra limbii. Am făcut o apropiere între deosăbiţi autori şi osăbitele sisteme şi căutăm să venim da unul după -care să scrim toţi, ca să lipsească odată acest ,al doile Babei"4) Sua- ■jrelele literare l-au orientat, deci, pe Negulici către problemele de limbă; .pe deasupra, către cele de literatură şi — în general — de cultură, ide care el se va ocupa insistent între 1844— 1848. Tot „suarelele11 î-au •uşurat contactul cu anumiţi propagandişti ai democratismului burghez, împreună cu care Negulici va lupta d m , răsputeri, pentru lichidarea feudalismului^. şi pentru instaurarea, în Ţara Românească, a unui re­ gim de dreptate socială. Primul document convingător în care se oglindesc preocupările ce-1 frământau pe Negulici în această nouă etapă a vieţii sale este, de bună seamă,' traducerea operei lui Louis Aimd— Martin, întitulată Educaţia mumelor de familie sau civilisaţia neamului omenesc prin fem ei.. .*). -Cele două volume ale tălmăcim aduceau, pe lângă textul lui Aime- . Martin, asupra căruia vom. reveni, o prefaţă, Câteva; vorbe despre limba întrebuinţată de-Negulici şi, în notele ce însoţesc traducerea, unele ■ comentarii pe marginea stărilor, sociale dm ţara noastră, stârnite în_ hună parte de lectura autorului fcancez. Să începem cu acestea din -urmă. La un'moment,' dat, Aimd-Martin vorbeşte despreţ barbaria negoţului -cu sclavi. Adnotând ’pasajul, Negulici scrie: „Această vânzare de om Încă se urmează şi la n o i. . . Dar mmini n u . se cutremură de această nelegiuire, pentrueă, precum în Egipt aşa şi la'noi, legea face pe om necompătimitor la relele ce ea îngădue. Niciodată un popor nu va, fi omenos cu legi neomenoase".1 Intr’un alt loc, scriitorul francez desbate problema căsătoriei. In notă, traducătorul completează: „Singurul bold ml însoţirei la noi este astăzi .numai averea, 'titlurile şi slobozenia rău înţeleasă1! 11 Adăogăm .la exemplele de mai sus definiţia cuvântului -republică. „Stat guvernat1 de mai mulţi, de cetăţeni, de persoane deo­ potrivă -în drepturi, în cualităţi şi în stări" Definiţia şi pasajele repro­ duse dovedesc că, între, 184-L-4846, Negulici s’a deprins să judece cri-

1 1 0 ttio unele rele de care suferea societatea românească a vremii şi — îa , j)lus — că el a început să se familiarizeze cu noţiuni ce fac parte din rzestrea ideologică a reprezentanţilor progresişti ai generaţiei dela 1848. Pe linia adaosurilor din josul paginilor Educaţiei mumelor de fa­ m ilie, se situează şi prefaţa cărţii In ea, Negulici îşi)exprimă dorinţa '■ca „luminile mântuitoare" să prindă rădăcini în inima Românului şi ca pacea şi fericirea să-şi croiască odată ,>vad şi în ţara l sa; de asemenea, susţine cu căldură emanciparea femeii, chemată, după părerea lui, i să salveze familia şi societatea românească, ameninţate ambele de „des- mădulare"; în sfârşit, tot în prefaţă, el denunţă şubrezenia tronurilor şi îşi invită compatrioţii-să-şi dea, concursul la „marea faptă a rege- - neraţiei neamului". Citatele indică limpede direcţia In care se mişca gândirea lui Negulici. Acelaşi.' lucru ni-1 arată şi lămuririle referitoare- Ia limba traducem Analiza acestor lămuriri .ne duce la concluzia că •autorul, tălmăcindu-1 pe Aimd-Martin, ţinea — mort-copt — să fie în­ ţeles „de fiecare Român", inclusiv de „clasele de jos", pentru a căror smulgere dm besna 1 inculturii — mărturiseşte Negulici — el vrea să • lupte. Lăsând la o. parte îndrumările la care ne-am raportat până aici, -cuprinse în acele părţi ale traducem ce aparţin lui Negulici, îndru- jnâri asemănătoare găsea cititorul Educaţiei mumelor de familie chiar în paginile cărţii, încărcate — este drept’—i cu multă sgură dar şi stră­ bătute pe alocuri de idei în stare să deschidă larg ochii cuiva Amin- dim, de pildă, că Aimd-Martin afirmă moartea inevitabilă a „puterilor învechite", pricinuită de „revoluţia nebiruită", de „o lege înaltă a na- -iurei, care împinge neamul omenesc către înaintare", lege faţă de care .regii sunt paralizaţi, rei neputând „da înapoi popoarele", nici împiedeca istoria de a se împlini. Amintim mai departe credinţa nesdruncinată a lui Aimd-Martin în ziua când, în Europa, „ideile de popoare alese şi de ;,popoare blestemate" vor fi, împreună cu exploatarea, lichidate pentru totdeauna. „Puternicii împărăţesc, adecă strivesc popoarele; puternicii împărăţesc, adecă îşi împărţesc pământul, onorile, slujbele, bogăţiile cşi vredniciile, nelăsând poporului care îi hrăneşte decât numai ticălo­ ş ia [=mizeria], ..neştiinţa-şi munca. In aceste negure, nădejdea nu lu- -ceşte niciodată; dar urele se grămădesc, reacţiile se -pregătesc, pe urmă iimpul vine şi legea se împlineşte", în , termeni schimbaţi, poporul îşi face singur dreptate. Un alt pasaj, tot atât de concludent, este cel în -care Aime-Martin argumentează necesitatea divizării învăţământului 1n începător, mijlociu şi clasic şi ştiinţific: „învăţătura fiind astfel îm- ■părţită, se scoboară dela bogat la sărac: ea dă la toţi oarecare idei -obşteşti; ea face încă şi /mai mult, duce înţelegerea| şi la ţeară; lo­ veşte sălbăticia acestei mulţimi care şade de douăsprezece veacuri în- -cujbată către pământ, cerându-i vinul care ne veseleşte, pâinea care ne dirăneşte, îmbrăcămintea noastră, luxul nostru şi bogăţiile noastre.. . Scopul nu este numai de a învăţa,mulţimea a citi; c i . . . a nu lăsa a se pierde niciun talent, a face să se ivească superiorităţile, a Ie pune pe fiecare la locul lor, dându-le gradul de, învăţătură ce li se cuvine". Idei ca cele înşirate ne explică de ce traducerea lui Negulici s’a .bucurat în cercurile progresiste ale vremii de o întinsă popularitate. Astfel, ea a fost preţuită de Bălcescu şi de Kogălmceanu, precum şi de -alţi susţinători ai idealurilor a căror înfăptuire au încercat-o, în 1848, revoluţionarii români din Principate Ei au spus, de pildă, despre Edu­ caţia mumelor, că 'în numeroase capitole ale cărţii a prins cheag o fdosofie socială plină de lumină Această lumină contemporanii cinstiţi 'ai lui Negulici nu au căutaţ-o, de sigur,, în rătăcirile lui Aimâ-Martin, ci în năzuinţele sale, comune eu ale Tor, „de a scoate pe om din min­ ciună" şi de a-1 transforma — din rob — într’un cetăţean capabil să se

111 elibereze de sub jugul silniciei"5). Dm păcate, multe dintre lucrurile semnalate au mucezit decenii de-a-rândul între scoarţele roase de vreme- ale revistelor noastre din secolul trecut. Istoria literară burgheză nu avea niciun interes să Ie scoată la iveală, iar cea de astăzi mai consi­ deră — câte odată — amănuntele „fără importanţă", deşi, a spus-o ''Lemn, ele nu trebuese nesocotite. Lipsa unui şurub dintr o maşină o face inutilizabilă sau, în alte cazuri, o împiedecă să funcţioneze cum trebue. In istoria literară lucrurile se petrec cam Ia fel, pentrucă şi aici informaţia incompletă a cercetătorului încetineşte desrădăcinarea diletantismului şi înlocuirea lui cu studiul ştiinţific al moştenirii lite­ rare a trecutului. . 'Revenind, după acest scurt ocol, la Negulici şi continuând să-l sur­ prindem în munca sa de a-şi umple „lăzile sufleteşti cu grăunţe", vom. zăbovi o. clipă'-în redacţia Curierului românesc, In numărul 17 al ziaru­ lui, .din 1846, aflăm următoarea înştiinţare dela Redacţie: „In mai multe rânduri s’au văzut" articole cu numele D-lui I. Negulici, ...Spre- ştiinţa cititorilor noştri se face cunoscut că această foaie este redigeată [=redactată], în.toată întregimea ei de D. Negulicf îneă'dela l-iu Octom­ brie trecut, afară de articolele ce's’au văzut subînsemnate'de alte nume.. Aceeaşi Redacţie se va urma în cursul acestui an şi toate articolele ce se văd fără nume sunt alese, traduse sau compuse de însuşi". In calitate de 'redactor al Curierului, — din Octomvrie 1845, până la sfâr­ şitul Iui Decemvrie 1846:—, Negulici a- făcut dm acest ziar, a pretins N. Iorga, „locul de adunare al unor tineri cari n’aveau mai mult talent decât dânsul dar hrăniau o . ambiţie i mai mare". Analiza atentă â colaborării lui Negulici la Curierul românesc nu justifică .această con­ cluzie pripită. Urmărind; să zicem, pe. vizitatorul unei expoziţii de pictură, îi poţî judeca priceperea şi preferinţele, după -tablourile în faţa cărora el s’a oprit mar îndelung Aşa şi cu Negulici: poţi deduce cât şi ce plăteşte,, având în vedere ştirile pe care le-a împărtăşit, timp de peste un anr cititorilor - ziarului condus de el. Cercetarea acestor ştiri ne'arată că redactorul a dat publicului din Ţara Românească informaţii despre- situaţiâ apăsătoare şi dureroasă a claselor exploatate -dm Franţa; despre soarta fragedă a-monarhiei, în diferite" ţări de pe Continent; despre învăţatul franc Balzac, despre agitaţia, revoluţionară ce creştea în Eu­ ropa ori despre Republica Cracoviei, unde — în 1846 — a avut loc o răscoală. După ce-î descrie mersul. Curierul adaogă: ,',Oricare naţie compusă de "domni şi de sclavi, iar nu de oameni, nu de fraţi, mai curând sau mai târziu trebue să peară; şi iarăşi, oricare popor mr poate deveni naţie în cât timp în acel popor ţeranul e sclav nobilului şi numai ei munceşte pentru ţinerea statului" Sub titluri ca Barbaria ori Istoria unui -paşă, Negulici înfierează „pata sclavagiului" şi trata­ mentul neomenos ‘ al ţăranilor veniţi în Bucureşti să aducă „lemnul, fânul şi tot ce. . . îndestulează jDapitala1. ' . sub un alt titlu, Săracul, reproduce următoarea tânguire'a acestuia: „Am numai ruşinea ticălo­ şiei mele; îmblu cu ochii aplecaţi şi m’ascund în pulberea ce o ridică bogaţii trecând pe lângă mme. Niminnnu mă ştie aici; mă închiz sin­ gur şi ascuns; trist şi gârbovit Îmi aleg calea pe care ca un Reproş- abia cutez a mă ivi. Şi când vro femeie îşi aruncă uşurel asupră-mî- căutăturele-i...,

112 maxime de morală şi cugetări, dintre care transcriem pe cele mai im­ portante: „E-mai bine' puţin şi cu dreptate, decât aven mari făcute cu strâmbătate"; „Imitaţia, străinilor. este o lipsă de patriotism"; „Su­ perstiţia şi despotismul sunt, îndată după ciumă, cele mai grozave fla­ gele ale neamului .omenesc"; „Prosperitatea unui stat.se măsoară pe gradul de dreptate şi de libertate ce domneşte' într’însul"; „Binele pu­ blic trebue să fie prima, şi principala lege"; funcţiile publice nu tre­ bue să fie pentru nimeni un prilej „de a-şi creşte averea sa, ci onoarea şi prosperitatea poporului";, patriotul adevărat, „când patria în pericol are trebuinţă de apărători, încetează de arii miel: atunci, făcându-se leu, combate şi rămâne [înjvingător sau moare", etc.. Am mai putea da şi alte exemple, de pildă, anecdotele fisiognomice, informaţiile despre Lavater sau despre noile descoperirii în domeniul litografiei,- care — toate — se leagă de astădată strâns de "activitatea, portretistului câmpu- lungean. . . Ce concluzii1 putem scoate de aici ? Evident, .mai m ulte,' dar în deosebi pe aceea că ziarul l-a mijlocit lui Negulici contactul cu viaţa din 'Patria sa şi cu manie probleme pe care ea le punea, înainte de 1848, unui luptător pentru dreptatea socială. Negulici a zis: un bun patriot, „când patria în pericol are trebuinţă de apărători, încetează de a fi miel" Ca să devină „leu"1 în 1848, era necesar ca Negulici să se convingă mai întâi de ce el trebue să înceteze de a- mai fi „miel" In procesul acesta de limpezire, munca sa în redacţia-,Curierului româ­ nesc a jucat un rol de neînlocuit Asupra acestui rol nu s’a insistat până. acum, deoarece era mai comod să reduci totul la fraza inofensivă că „din Octombre 1845 până în Decembre 1846“ Negulici a fost „redac­ torul exclusiv şi singurul responsabil al „Curierului", responsabil pe lângă care C. D Aricescu ,.se îea bine". N i Inainte.de a intra în redacţia Curierului şi în, timp ce, a lucrat aici, scriitorul ce ne preocupă şi-a extins activitatea şi în alte direcţii, .cu scopul de a participa — multilateral —' la ceea ce el a' numit odată „marea faptă a regeneraţiei neamului". Şi, crezând că una dm cele mai sfinte datorii pe care le au, în momentul 'acela, el şi alţii faţă de Patrie, este înzestrarea literaturii române ~cu-tălmăciri de cărţi folosi­ toare neamului, Negulici începe să traducă dm franţuzeşte şi să publice, dela 1844 încoace, mai multe opere, alese de el sau -indicate lui de prie­ tenii săi de atunci, printre care se număra şi Hehade-Rădulescu Ast­ fel, în interval de doi ani - (1844—1846), tânărul acesta însufleţit\ de zel pentru binele obştesc a tălmăcit liber, dm Aimd-Martin: Educaţia mume­ lor de familie', despre care a mai fost vorba, Din scrisorile la Sofia7) şi Despre amor. Lege fizică si morală a- naturei; -din I: A 'Berthoud, nuvela Mama (1846); dm ;J E. Paccard, Iudita .franţeză sau Clotilda. Romanţ istoric din al VL-lea veac, (voi. I, 1844;->vol. II, 1846), pe foaia de titlu a căruia figurează ca' motto fraza: „Tiranii trec, patria ră­ mâne"; dintr’un alt scriitor francez, piesa intitulată . Dreptatea lui dumnezeu*), pe' care nu demult i— de sigur, din neatenţie — un cer­ cetător a trecut-o printre lucrările „personale"- ale lui , Negulici, ş. a. Poate că cel puţin trei dintre tălmăcirile înşirate (Mana, Iudita fran - _ ţeză- şi piesa pomenită) sunt reduse ca valoare. Alta este' însă .situaţia Scris orilor^-la Sofia, pentrueă în cuprinsul lor Aimă-Martin, se ocupă de chimie, de fizică şi de ştnnţele-naturale, vorbind despre/ele pe înţelesul tuturor sau, în termenii Curierului rom., „în chipul ceUmai lesne de înţeles-şi cu fierbinţeală" Reiese de aici că, traducândScriso­ rile, Negulici populariza în-cercuri -largi, modeste dar utila cunoştinţe ştiinţifice, într’o vreme când Ioan Ghica, secundat de' alţii, -se silea să orienteze'tineretul dm Principate către învăţământul practic. Ancorat dm acest punct de vedere- în actualitatea epocii în (care

Almanahul literar, 8 — 1951 113 trăieşte, Negulici se leagă de preocupările generaţiei sale şi,prin ideile enunţate în prefeţele unora din traducerile menţionate, ca şi priivgrija de a folosi o limbă despre care contemporanii spuneau i— exagerând — că este „curată şi înflorită ca crinii" Mărgimndu-ne deocamdată la prefeţe, 'am da ca exemplu dedicaţia pusă în fruntea Iuditei franţeze, în care Negulici exprima, — elementar, este drept — , pe de o parte ideia funcţiei sociale a scriitorului, iar pe de alta, făcea constatarea că în ţairaisa „romanţul nu prea are un nume bun“,''deoarece Ipuţini ştiu că alături de romane „foarte rele" există şi câteva „strălucite şi, nemuritoare": Telemah, Behsane. Noua Eloisă, etc Autorii celor trei scrieri sunt: Fănelon, Marmontel şi Jean Jacques Rousseau; ei, în pe­ rioada de’ ascensiune a burgheziei franceze, au promovat ţelurile acestei clase. Un luptător de pe poziţiile burgheziei revoluţionare dm Ţara Românească este şi Negulici, iar această calitate a lui îi dictează,)după cum s’a văzut, şi preferinţele în materie de / literatură. Aceste prefe­ rinţe m-1 arată ca pe un scriitor dornic să folosească literatura pro­ gresistă spre a face educaţia socială a compatrioţilor săi. Primele încercări ale lui Negulici de a împământeni la noi anu­ mite i scrieri din literatura franceză î-au arătat, probabil, că în acest sector nu se poate lucra cu succes, fără o riguroasă planificare a muncii. Iată de ce el concepe, către sfârşitul anului- 1846, un Plan de o mică bibliotecă universală, religioasă%, morală, literară, ştiinţifică, etc, etc, pentru educaţia omului,de toate clasele şi pentru ambe sexele, mirene şi eclesiastice, începând dela vârsta copilăriei până la vârsta coaptă.

Planul cuprinde trei capitole. In cel dintâi, întitulat Scumpii mei compatrioţi, autorul explică foloasele întreprinderii;sale. formarea omu­ lui, cu ajutorul imor cărţi potrivite „cu starea noastră", alese „dm producţiile veacului, în orice ramură", în cea de a doua, Catalogul bi­ bliotecii, Negulici enumeră operele p e care îşi propune să le traducă sau să le scrie: Educaţia fetelor (Fănelon), Emil, Noua Eloiză şi Con­ tractul social (J. J. Rousseau), Coliba indiană (Bernardm de Saint- Pierre), Ziua de pe \urmă a unui condamnat (Hugo), Călătorule lui Guhver (Swift), Ludovic Lambert şi Crinul în Vale (Balzac), O mie şi una de nopţi, Despre datoriile omului ,şi ale '.cetăţeanului aşa precum sunt prescrise de legea naturală (Puffendorf), Corpul politic (Hobbes), Enciclopedie de ştiinţe filosofice (Hegel), Elemente de tehnologie. Des­ pre meserii şi economia domestică (Francoeur), Şcoala de arte şi me­ sen i (D-na Belloc), Arta de a fertiliza ţarinile9), Observaţii practice asupra educaţiei poporului (Brougham), Petre sau urmările ignoranţei (Glatz), Vocabular român de toate vorbele introduse până acum în limbă'şi de cele de neapărată trebuinţă a se mai primi d’acum înainte, şi mai ales în ştiinţe, precum şi alte lucrări de fizică, matematici, geo­ metrie, astronomie, geografie, igienă populară, ete;iîn sfârşit, în capi­ tolul ai III-lea, Chipul şi condiţiile publicăm acestei biblioteci, Negu- iici precizează că scrierile ;pe care le va publica vor fi de format mic, ca să se poată răspândi „mai cu lesnire, prm eftinătatea _ volumelor mici", şi că unele vor fi ilustrate „cu icoane lucrate la Paris", pentru a le face mai interesante şi mai atrăgătoare

Văzut în ansamblu, Planul impresionează prm amploarea lui şi reţine atenţia, pnn importanţa acordată de Negulici, cărţilor scrise de oameni care ocupă un loc de cinste, în istoria culturii: Puffendorf, Ho­ bbes, J J Rousseau, Swift, Hegel, Hugo, Balzac, etc. Pe lângă aceste două merite, Planul mai are şi pe acela oă prevede traducerea mai multor opere ce vizau îmbunătăţirea muncii în sectorul meseriilor şi al agriculturii ori puteau să iniţieze pe înaintaşii noştri în domeniul

114 iştimţelor sociale, al chimiei, fizicii, geometriei, etc. Avea prin urmare '■-dreptate Iorga, când spunea că acest Plan „înseamnă, fără îndoială, ;.una din cele mai largi concepţii culturale şi mai îndrăzneţe încercări literare pe care le prezintă literatura noastră mai veche dm prima jumătate a secolului al XIX-lea“10) Printre sarcinile înscrise în Plan figurează, între altele, Swift, cu 'Călătorule lui Guhver, şi alcătuirea unui dicţionar. Negulici va traduce ■Călătorule dm franţuzeşte, pubhcându-le în 1848, după ce textul fusese 'Confruntat cu originalul englez de Em Angelescu. ' Ca limbă şi realizare grafică, această tălmăcire însemnează un re­ marcabil succes. Ca liînbă, pentrucă'Negulici a reuşit să redea satis­ făcător bogăţia de idei şi expresia densă ce-1 defineşte pe Swift; ca • realizare grafică, deoarece traducătorul a înfrumuseţat ediţia cu optzeci' „figure“, copiate de el după ilustraţiile lui Grandville şi litografiate

115 lumina pe Români, „ca să nu peară“, cu acela de a grăbi „marşul1'- cultivării limbii strămoşeşti, s’a menţinut — ,în general — "pe o linie justă; restul exemplelor dovedeşte însă înfeudarea acestui reformator neostenit faţă de Heliade în primul rând, faţă de alţi corupători de limbă, în rândul al doilea Influenţat de ei, Negulici adoptă în problema slavonismelor dm limba română atitudinea puriştilor, care, umblând după potcoave de cai morţi, n’au înţeles că elementele slavone nu reprezintă, cum se exprimă ei, „negi" crescuţi ne „faţa frumoasă” o dialectului dacoromân, ci un rezultat al condiţiilor sociale în care- s’a desvoltat.poporul nostru, de-a-lungul secolelor Rătăcirea amintită l-a împiedecat pe Negulici să-şi realizeze mulţumitor ţelul către car& el, laolaltă cu generaţia, sa, năzuia, progresul limbii literare româ­ neşti, promovarea ei — pe calea cărţilor — în toate straturile socie­ tăţii şi transformarea într’un „simbol de unire" între Români” Dela 1844 înainte, Negulici a revenit adeseori asupra problemelor- legate de propăşirea! limbii literare româneşti şi rodul cel mai de- seamă -al acestor reveniri este, fără îndoială, Vocabularul. Alcătuirea lui a început-o în 1846, când a tipărit părţi din el în Curierul românesc, anunţând în acelaşi timp publicul că opera va ieşi în curând „şi îrt carte” Cartea" apare într’adevăr, dar nu Sn_curând, ci abia în 1848, prilej cu care Negulici 'mărturiseşte că .singurul scop al publicăm acestui Vocabular'a fost de a facilita înţelesul cărţilor ce se tipăresc astăzi într’o limbă curată şi radicală”

Vocabularul este"un dicţionar al neologismelor intrate până Ia data. de 1848 în limba noastră, cărora Negulici Ie adaogă termenii despre- care presupunea că Românii şi-i vor însuşi Uneori a nimerit-o, adese­ ori însă nu Contemporanii autorului erau, fireşte de altă părere. .Cu renaşterea României, citim în Pruncul român, simţindu-se tre­ buinţă de o regeneraţie a limbei noastre, acest vocabular a ajuns- foarte folositor tuturor ce nu vor să rămâe'înapoi la înaintarea seco­ lului”. iPentru urechile noastre, aprecierile Pruncului român sună fals, ceea ce nu însemnează că noi nu preţuim Vocabularul, bine înţeles — dintr’un alt punct de vedere. Ne gândim Ia exemplele ce însoţesc- definiţia unora dintre cuvintele pătrunse în dicţionar Cităm: „Scla­ ma este o crimă antisocială Luxul antisocial al palaturilor ,msultă sărăcia colibelor. Ceea ce este mai uncios pe lume sunt bufoneriile unui tiran Partea domnitoare s’armează cu censura spre a Innăbuşi glasul inamicilor ei. Adevărul ajunge foarte anevoie la urechia împă­ raţilor din pricina linguşitorilor şi la urechia poporului din pricina, censurei- Oamenii s’au legat între ei ca să concure spre fericirea nu numai a unuia, ci a tutidor O bună constituţie nu lasă naţiile s’atârne dc caracterul suveranilor Adevămta constituţie este voinţa corpului social, adecă a naţiei Când într’o naţie este numai o parte care con- tnbueşte, cealaltă parte este gâdea celei contribuabile . Orice putere emană dela corpul social. Un nobil fără merit este un vas din care n’a: mai rămas decât eticheta Infamia pmvilegiurilor şi a sclaviei Adevă­ rata politică nu poate fi decât un amor luminat pentru patrie Secoluţ XIX fu căderea regilor şi înălţarea omului Tiranii se duc, patria ră­ mâne Anul 1848 fu căderea tiranilor"11) Dacă nu ne-ar fi rămas dela Negulici decât aceste fraze, întemeiaţi pe ele, ni l-am putea totuşi îutăţişa El este un duşman gl sclaviei şi al privilegiilor, al exploatato­ rilor şi al tiraniei, el este un om ce erede cu tărie în suveranitatea poporului, pentru binele căruia e gata ,să lupte şi altfel decât cu con­ deiul Se vor întreba - - poate — unu..„Toate astea sunt scrise negru, pe alb într’un Vocabular, nu întrun vademecum al bunulpi cetăţean” ? Da, într’un Vocabular, ştim că istoricii şi criticii noştri literari'au:

116 renunţat şi renunţă încă, de obiceiu, să cerceteze dicţionarele, sub pre­ textul de a nu indispune pe filologi. Deprinderea, la aceia care o mai ■nu, trebue smulsă dm • rădăcini, pentrucă fără a întoarce -pe toate feţele absolut orice carte a unui scriitor, critica actuală riscă să bătătorească drumuri ce nu duc la mciun luminiş Aşa . ceva îşi puteau îngădui, — de altfel, şi-au şi permis — , „savanţii" burghezo-moşierimii. Unu dintre ei au scris şi despre pictura lui Negulici Dar cum9 Fără .să se întrebe nici măcar în glumă că oare ce credea'el despre arta sa preferată ori despre noţiuni ca academie, studiu, cancaturâ, hrtă, ■desen, tablou, album, deşi pentru toate puteau găsi cel; puţin o defi­ niţie, în traducerile sau în Vocabularul lui Negulici. Reproducem două .asemenea definiţii: academie „în pictură se numeşte . o figură sin- .guratecă,. desemnată goală şi care slujeşte ispre studiu iar nu spre a figura într’o galerie de tablouri", desemn „representaţie de objete pe hârtie sau pe altceva, făcută numai din linu şi în însemnarea umbre­ lor şi a lummelor, cu craion, cu condei,, etc, fără colon". Trăgând învăţămintele ce se desprind din păţania exegeţilor de până acum ai pictorului Negulici, istoricul activităţii- sale culturale şi literare să nu 'desconsidere problema teoriei literare a scriitorului .Ce ne oferă în -această direcţie opera sa se poate deduce lesne din următorul text, pus în dreptul termenului critică „Făclia criticei trebue să lumineze, iar nu să arză (Favartl •— Laudele cele fără măsură sunt cu mult mai rele şi periculoase, decât criticele cele mai veninoase". Am spus -în treacăt că Negulici ne apare ca un om gata să luple pentru binele poporului şi altfel decât cu condeiul. Prilejul de a-şi 'dovedi vrednicia i l-a dat revoluţia, al cărei sincer şi devotat susţină­ tor a fost In Ţara Românească revoluţia a îsbucnit, după cum se ştie, la 9/21 .lume 1848 Cu m lună înainte, în casa lui Negulici erau invitate dife- _rite persoane, propunându-h-se să adere la revoluţie12) La începutul lui Iunie, agia încearcă să-l prindă sau, dacă e să-l credem pe Heliad"1 Rădulescu, clnar îl arestează Sigur este că la 11 lume Negulici -era, liber, fiind nunut puţin după aceea prefect al districtului Pra­ hova, post în care a funcţionat până la înnăbuşirea revoluţiei He- liade şi Arieescu susţin că prefectul a lăsat .suvenire neşterse în me­ moria locuitorilor dm acel district, prin blândeţea, onestitatea şi pa­ triotismul său luminat" Bunele sale sentimente patriotice şi ataşa­ mentul său sincer faţă de cauza revoluţiei s’au manifestat în deosebi -cu ocazia retragerii guvernului la Târgovişte. Vrăjmaşii mişcării încep să uneltească şi în Prahova. împânzind Ploeştn cu svonuri mişeleşti. „Deşi. . ştiam depărtarea Guvernului, raportează Negulici Ministeru­ lui Trebilor din Lăuntru"13). am nocotit de datorie-mi nu numai -de a nu-mi părăsi postul, dar de a sprijini curajul popolului, şi a-t linişti despre cele de cari el se temea Luând stindardul şi eşmd în piaţă, am chemat popolul sub dânsul şi în mijlocul tuturori le-am vor­ bit şi m’au ascultat întrerupându-mă numai cu strigătele:’ Să trăească Constituţia, să trăească patria liberă1" După ce complotul boierilor-fu înfrânt şi .locotenenţa reacţionară îsgonită, ieşind pentru a doua oară -eu „stindardele libertăţii în piaţa cetăţii" şi citind „în auzul concetă­ ţenilor" proclamaţia Guvernului’ irevoluţionar, revenit între timp la Bucureşti, „m’au şi înconjurat, spune în acelâşi raport Negulici, într’un minut toţi fruntaşii concetăţeni dimpreună cu .un însemnat număr, din popol"; populaţia şi prefectul au salutat Constituţia, au urat pentru li­ bertate şi ’n urmă — „cu strigări vesehtoare" —< au străbătut, în frunte cu -,stindardul-naţiei", străzile oraşului,. Mai e nevoie de vreun comentai’9 Cu două luni mai târziu, în 6/18 Septemvrie, poporul sili Loeote- jienţa să ordone arderea Regulamentului Organic, iar pe Mitropolitul

117 Neofit, să-l i afurisească Mn şi mu de focuri s’aji aprins atunci îra Ţara Românească. La Ploeşti, de asemenea ţB.ucuria maselor şi a luF. Negulici prinse 'aripi, deoarece încă1 nu ştuQcă n flăcările ce .mis­ tuiau Regulamentul, pierea -doar acesta, nu şi oam'enn care-1 întoc­ miseră Supravieţumdu-i, aceşti oameni au înnăbuşit revoluţia, cu toateî- că cetăţenii cinstiţi dm Ţara Românească nu o trădaseră. N’au tră­ dat-o' mei Ploeştenn, nici Negulici. „Cme a felicitat — se întreabă la., un moment-dat ziarul Popolul suveran — mai întâiu Guvernul Provi­ zoriu? — Ploeştenii — Cme n’a voit să primească şi să recunoască. Căimăcămia9 — Ploeştenn — Cme administrează în Ploeşti? — Cetă­ ţeanul Negulici". Odată revoluţia înnăbuşită, Negulici a fost silit t să apuce drumul"' exilului. A poposit mai întâi la Braşov, lucru confirmat de scrisoarea^ lui G Banţ către I Maiorescu: „Teii şi Ehade, eu o sumă alţii, cum-, doi Fihpeşti, I. Bălăceanu, Negulici, etc, etc, scăpaseră aici la n o i".. Dela Braşov pleacă, în tovărăşia altor refugiaţi şi îsgomţi, la Cons- tantinopol, iar de aici, excortat de cavaşi .(agenţi) turci, la Brusa14) A petrecut la Brusa doi ani, timp în care Negulici a continuat să. lupte, alături de emigraţii strânşi sub stindardul libertăţii, pentru Uni­ rea Principatelor şi pentru reformele „cerute de trebuinţele socie­ tăţii noastre"15) Consecvenţa sa revoluţionară l-a determinat să de­ nunţe, într’o scrisoare care a stârnit multă vâlvă16), abaterile lui He— liade „dela linia cea dreaptă a virtuţii de democrat" (şi apucătura aces­ tuia de a-şi atribui, merite pe care,'în cele trei luni ale revoluţiei, nu le avusese Crede oare Hehade, se întreabă Negulici, că el şi guvernult din care a făcut parte au hotărît mersul revoluţiei9 Dacă da, se înşeală' grosolan, „căci nu guvernul a ţinut buna ordine,. . . el nici n’avea mij­ loace, ci popolul a-ţinut-o Guvernul şi oamenii revoluţiei au făcut.- multe greşeli, cari dm vanitate şi dm ambiţii personale, cari dm pu­ ţinătate de suflet, cari - din necapacitate şi nepătrundere, cari apoi şi din rea credinţă şi dm arrikres-pepsdes; numai popolul singur. nuc a comis nicio greşală. El încă >a întors pe guvern la datoriile ‘lui in mai multe rânduri; şi a căutat a-i da putere din puterea lui morală ş i. credinţă dm credinţa lui în 'bme.- Iptr’un cuvânt, el şi-a susţinut miş— -carea şi proclamaţia, într’un timp de trei luni, iar nu guvernul. Aşa,,, să nu ne ,’nălţăm pe noi, nu" Adevăratul motor al revoluţiei a fost.,, aşa dar, poporul; ideia aceasta şi tonul bărbătesc al scrisorii îl apropie- pe Negulici de Nicolae Bălcescu,'cu care a şi fost bun prieten Pă— rerea că şi după revoluţie Negulici a urmat pe Bălcescu, nu pe „ciocoii' guleraţi'Sai mişcării, este mai veche Iată, de exemplu, ce scria Ari- cescu in 185917): „Gâi pentru conduita sa, pentru statornicia sa în cre­ zul politic, Negulici poate servi de model,,ea şi Bălcescu, la mulţi din­ tre noi, cari dm diferite cause, am schimbat multe colon ., Negu— lioi şi Bălcescu remaseră tot oamenii Naţiunii, tot oamenii viitorului,- tot partisann înfocaţi şi sinceri ai Adevărului şi ai Dreptăţii, ei fură) şi în esiliu stânca cu farul Un mijlocul oceanului înfuriat" Această-' mărturie şi altele impun concluzia că Cetăţeanul Negulici a rămas şi la Brusa tot cetăţean-, cu alte cuvinte, că nu a devenit Domnul Negu — lici Singurul dintre emigraţi care nu şi-a dat seama de acest lucru a fost Hehade El, după ce a citit scrisoarea în care Negulici îl de­ masca, şi-a zis: „Iată un om mai puţm, ysărmană patrie'" Noi, recitind1' aceeaşi scrisoare,- spunem: iată încă un om' Ruptura făţişă-dintre Negulici şi Hehade s’a petrecut în Februarie-. _ 1851. Cam tot pe atunci, pictorul cere- lui Sanm- Paşa, guvernatorul Brusei,, permisiunea’ de a merge pentru o lună-două, împreună cu so­ ţia sa, la Constantinopol, din motive de sănătate. Aprobându-i-se-.-

118 cererea, Negulici pleacă la Constantinopol, uilde moare în ziua de 5 Aprilie 1851. Aici, în cimitirul ortodox dm Stambul, Gh Magheru şi Al. Cristofi i-au ridicat un monument funerar, pe care au gravat ur­ mătorul epitaf:

II leagănă ’n durere România, Trăi, lucră, muri, spre-a ei salvare; Asii, mormântul, îi oferi Turcia; Şi Patna-i fu ultima-i suflare. Patria pentru care a murit Negulici, el nu şi-a închipui t-o' însă niciodată ca pe-o Sodomă în care boierii să dospească’n lene, ci alt­ fel: ca pe o ţară a acelui popor care, în 1848, şi-a exercitat exemplar suveranitatea. Patrie a maselor muncitoare, Republica Populară Ro­ mână acordă lui , Negulici preţuirea cuvenită luptătorilor noştri pro­ gresişti din trecut. Uitate de pospăiţii burghezo-moşierimii sau ter­ felite de ei, lupta şi activitatea lui Negulici sunt reînviate astăzi, da­ torită grijii atente a Partidului faţă de tot ceea ce a însemnat altădată luptă revoluţionară, dusă în interesul poporului asuprit. Şi dacă mulţi şi-au mânjit condeiul, seriind despre lucrările lui Negulici că.sunt unitare s,în mediocritate", comemorarea a o sută de ani dela moartea pictorului vrea şi va îsbuti să şteargă definitiv această mânjeală.

Iosif Pervain

„ *) Din.tr’o scrisoare a sa, adresată Eforiei Şeoalelor în Decemvrie 1841, reiese însă că s ’a născut în 1813 (vezi H. Blazian,Contribuţii la istoria pic­ turii române în secolul al XlX-lea, în Viaţa, rom., 1938, nr. 8, p. 80), părere susţinută în trecut de C. D. Ancescu, în Corespondenţa secretă şi acte ale capilor revoluţvwrm române dela 1848 ..., broşura a - IlI-a, Buc, Tipografia Naţională, 1874, p. 143. 2) H. Blazian, op. cit., pi 79. 3) Vezi Coaie ştiinţifică şi literatură, 1844, nr. 2, p. 16. *) Ibid.t p. 16 5) de L. Avmâ-Martm. Scnere încoronată de Academia Franţeză. Tradusă- slobod după a IV-a ediţiţe de I D. Negulici, voi. I, B u c, Tipografia lui Fr. Walbaum, 1844; voi. II, Buc., Tipografia lui I. Eliade, 1846. °) Informaţii suplimentare despre Educaţia numelor se găsesc în Curierul rom., 1844, nr. 9, 10, 14, 77 şi 78; 1846, nr. 40, 45, 58, 70 şi 92; în Cumer de amibe sexe, e d f'a Il-a , periodul IV, p. 321— 328; în Foaie ştiinţifică şi ht., 1844, m . 8, p. 64; în Foane pentru, rmmte, irwmă şi literatură,' 1850, nr. 4 j p. 31; în Amicul şcoalei, 1863,' nr. 11, p. 88, şi în recenzia lui N. Băleescu, F ilo so f ic soţială, dm Foane pentru minte, 1846, nr. 4— 5. In N‘. Băleescu, Opere, voi I, partea a Il-ă, Buc., 1940, p. 218, G-. Zabe, care a îngrijit ediţia, consideră titlul recenziei. Filosof ie soţială, ca un adaos al lui Băleescu. Să nu ne lăsăm amă­ giţi, pentrucă acest titlu Băleescu l-a aflat pe faţa paginii ce precedă foaia de titlul a pi imului volum din Educaţia mumelor. 7) Apărute în Curierul rom , 1846, n i. "40 şi urm. In nr. 63 (p. 252) al ziarului, redacţia comunică: „Cu aceasta, încetăm de a mai da în Curier dm Scrisorile la Sofia. De vor fi plăcut sau' vor fi desplăcut, de vor fi întărâtat sau nu eunositatea DD. Cititori cele de până aci, spre a vedea maa departe minunatele secretun ale Naturei, ne vom încredinţa când vom deschide prenu- meraţie pentiu tipărirea întregei acestei scrierii'.

119 8) Piesa a fost reprezentată la Bucureşti în. 1847, înregistrând un deose­ bit succes. Vezi I. Găneseul, Revista teatrală, în Cunerul rom , 1847, nr. 32, şi G. Creţeanul, Teatru Naţional, ibiă-, nr. 33. Extragem din cronica celui de al doilea: „Teatrul gemea de mulţimea spectatorilor; toate locurile erau ocupate, exce- pând (sie) logele care remân văduve on când e v r’o representaiţie naţională". L a sfârşitul spectacolului „valurile mulţimii făcea să se auză ca un sgomot de turbare nişte strigări care cutremura teatrul, toţi chiema pe autor. In deşărt D. Niguliei voi să-şi ţie modestia!: căci spectatorii nu-şi înfrânară de­ lirul până când nu apăru pe scenă ca să-l salute, să-l aplaude, să-i esprime mulţumirea şi răpirea lor.__ De nu mă amăgesc, mi se pare că D. Negulici este cel dmtâiu din autorii români care fu cluemat pe scenă; __ Nu crează cineva că dm ignoranţă îl numesc autor; dar, precum zice literatorul Ville- main, o bună tiaducţie plăteşte cât şi o operă originală: şi traducţia D. Nigu- lici este un capo-doperă în felul său. Pe lângă gustul ce a avut dumnealui de a' alege o piesă atât de frumoasă şi atât de potrivită eu societatea noastră, se mai adaogă acel stil dramatic nervos şi constrâns, acea espresie română care nu în mulţi tralducăton se vede şi acea limbă curată şi înflorită ca crinii. D Negulici ne arată pnn aoeasta că, precum poetul este pictor, asemenea pic­ torul poate’ fi poet. Intr'un-cuvânt, admirând pe traducătorul lin Aimâ-Martm şi al lui Chateaubnand, dm toată mima felicităm pe traducătorulDreptăţii Im Dumnezeu". o) Relativ la cărţile în legătură - cu lucrarea pământului Negulici no­ tează: „Vom fi cu mare pnvigliere a înavuţi această pai te atât de interesantă cu once vom descoperi matt bun şi mai potrivit spre înflorirea agriculturii noastre în toate ramurele ei". 10) 1. 1). Negulici, „Biblioteca enciclopedică" , în Revista istorică, 1934, ni 1—3, p. 16. Informaţii preţioase despre Negiilici şi despre Plarvul său se. găsesc şi la D. Popovici, -vezi „Santa Cetate". Intre utopie şi poezie, Buc., 1936; Ideologia literară a Im I. Eeliaăe-Tîădulescu, Buc., 1935, şi Lova-s AimS-MarVm şi proiectele de biblioteci unwersale dela Bucureşti, în Revista istorică, 1936, nr.' 7— 9, p. 225— 234. 11) Probabil că nu toate exemplele transcrise aparţin lui Negulici, ci au fost împrumutate dm dicţionarele utilizate de- el Chiair dacă-i aşa, semnificativ rămâne faptul că lexicograful român şi le-a însuşit; doaT nimeni nu-i interzicea să pună în locul lor altele. 12) C. D. Ariceseu, Ca/pn revoluţvunn lomăne dela 1848 judecaţi după pro-, prdle lor acte . . . , Buc., Tipografia Ştefan Basidescu, 1866, p. 22__23. 13) Anul 1848 în Principate, voi. II, p. 285— 287 14) Vezi I Ghiea, Amintim 'dm. pribegia după 1848, voL I, Craiova, Edi­ tura „Sensul Românesc", p. 180—182. »») Ibid, voi. .in, p. 86. 1S1 Publicată întâia’ oară înRomânul, 1860, nr. 22, p. 61. Cu titlu de comentar, C. A. Rosetti spune^ despre sensoafre:- subiectul ei de căpetenie „este Patria, onoarea ei, mărirea ei, libertatea ei", şi poate, f i socotită, fără teama de a greşi, drept „dagerotipia mimii" -lui Negulici, drept „testamentul său politic". Vezi şi I. Beliade-Eădulescu, Scrisori dm exil. Cu note de N. B. Locusteamu, Buc., Tipografia Modernă, 1891, passun, şi D. ’ Popovici,„San ta C etate", p. 95, n o ta '4. 17) Vezi Artistul Negulici, în Românul, 1859, nr. 117, p. 545.

losif Pervain

120 Camei sovietic

DESPRE „SECRETUL" POEZIEI

In fiecare an primesc sute de scrisori dela cei.mai diferiţi oameni care 3şi încearcă forţele în poezie, adică, "într'un fel sau altul, scriu versuri. Multor tovarăşi le răspund imediat. Fiind însă uneori bolnav şi îngră- mădindu-se prea multe scrisori, nu sunt în stare să le răspund tuturor De «ceea' am hotărît să scriu acest articol, abordând cel puţin câteva dintre •problemele oare îmi sunt puse în scrisori De obiceiu, tovarăşii mă roagă . " „Desvăluiţi-ne secretul poeziei Spuneţi-ne ce" este necesar pentru a •sene versuri bune “ Odinioară,-în tinereţe, şi eu bănuiam că în. poezie într’adevăr există un anumit „secret" şi că.dacă s’ar fi-găsit un om care'să-mi explice, să-mi -■desvălue acest „secret", nu mi-ar'mai fi trebuit nimic- aş fi învăţat odată pentru totdeauna să scriu versuri bune . Se înţelege că o asemenea concepţie despre poezie este eronată Nu există şi nici nu poate exista un „secret" al poeziei1— universal, .^reneral-valabll pentru toate întâmplările din viaţă. — Dacă totuşi exi9tă un „secret" oarecare al creaţiei poetice (cuvântul „secret" îl întrebuinţez de două ori convenţional), acest „secret" este pro­ priu fiecărui poet, este deosebit, individual Şi „secretul" unui poet nu -este deloc bun pentru altul - . Cred că ar fi corectsă spunem aşa „secretul" creaţiei poetice îl poate găsi numai poetul însuşi şi numai în sine- însuşi Orice poet" nou trebue să .şi-l „descopere" din nou - A poseda „secretul" poetic înseamnă în primul rând să fii Indepen­ dent în creaţie, adică să vorbeşti aşa cum îţi este specific" numai ţie, şi nu altui poet, să vorbeşti despre aceea ce poţi spune numai tu. Să. presupunem că poetul " scrie''versuri în legătură, cu vreun eveni­ ment care l-a impresionat Aceasta înseamnă că evenimentul respectiv, înainte de a intra în versuri, trece în mod inevitabil prin conştiinţa poetu­ lui prin sufletul lui, prin toată fiinţa lui Şi, descriindjevenimentul, poetul introduce" în mod obligatoriu în versuri înţelegerea personală a evenimen­ tului, atitudinea sa faţă de el, gândurile şi sentimentele sale. Cu alte cu- -.-nnte, el expune evenimentul aşa cum, îl percepe el, cu raţiunea şi cu mima sa Se înţelege că el trebue să fie totodată obiectiv, adică trebue să înţe­ leagă just cele întâmplate, fără să le diformeze, fără să ‘se îndepărteze de adevăr . . " A înţelege "toate acestea şi ale realiza în practică înseamnă a desco­ peri „secretul" poeziei, deşi, după cum vedeţi, nu este în aceasta nimic secret, neobişnuit . - 1 - * Aici aş dori să dau un exemplu. Voiii recurge la cunoscuta poezie a lui Necrasov- „Holda nesecerată". -Conţinutul- ei este următorul: a venit

121 toamna târzie, iar pe câmp a mai rămas holda nesecerată a unin ţărarr_ Nu e secerată pentrucă stăpânul" ei a lucrat peste puterile lui şi s'a îm­ bolnăvit Aceasta-i totul Acesta este faptul, întâmplarea luată .din reali­ tate, care l-a servit lui Necrasov ca temă pentru poezie Am expus esenţa întâmplării destul de precis, dar în expunerea mea ea nu produce nici o impresie Ba pare chiar prea măruntă, nesemnifica­ tivă, obişnuită Intr’adevăr, oare au fost puţini ţărani, care dm cauza bolit n’a putut să lucreze în câmp? Dece în expunerea mea întâmplarea aceasta nu mişcă pe nimeni, nu poate să turbure pe nimeni? Pentrucă am povestit-o în cuvinte depersona­ lizate, şterse, care nu relevă nimic, care nu spun nimic nici minţii, nicE inimii, în cuvinte dm oare lipseşte propria mea simţire, în cuvinte lipsite- de -sens poetic. In cazul dat, eu am procedat intenţionat aşa, pentru a arăta cât de­ mult depinde de,poet, de acea contribuţie sufletească, poetică, pe care eh o introduce în materialul de viaţă ce stă la baza poeziei Să vedem acum, cum a perceput Necrasov -aceeaşi întâmplare, şi curm a redat-o cititorului

E toamnă târzie Graurii au plecat, Pădurea s’a desfrunzit, s’au golit câmpurile, E nesecerată doar o holdă . Ea trezeşte gânduri triste

Se pare că îşi şoptesc spicele. E trist s’ascultăm viforniţa de toamnă, E trist să te pleci până la pământ, Scăldând boabele înegnte în nisip i

Pe noi, în fiece noapte ne pradă cârdurile De păsări flămânde ce pleacă, Ne calcă iepurele şi furtuna ne bate Oare uhde-i secerătorul nostru? Ce mai aşteaptă?

Dela primele rânduri vă strânge inima o durere tânguitoare, deşi las. început poate că' nici nu ştiţi pentrh ce a început poetul povestirea. Vă. cuprinde jalea pentru această holdă ţărănească părăsită, pe care o răsco­ leşte furtuna, o calcă iepurele şi o pradă păsările Şi cu cât citeşti mai departe, cu atât mai. viu, mai clar, răsare ima­ ginea ţăranului copleşit de nevoi şi de munca grea şi nu numai imagi­ nea unui anumit ţăran, despre care este vorba în poezie, ci şi imaginea tu­ turor celor asemănători lui, imaginea întregului sat de pe acea vreme — asuprit, mizer, distrus, lipsit de lumină Simţi şi înţelegi că holda nesece­ rată nu este pur şi simplu o holdă neculeasă la timp de stăpânul ei, ci. simbolul durerii poporului, al lipsei de drepturi, al asupririi Şi în inima noastră se naşte un protest plin de ură împotriva asupritorilor poporului. Toate aceste sentimente (durerea, mila, ura) apar dela sine, deşi nu există deloc în poezie o invocare a lor directă In ce constă dar chestiunea?" Dece o întâmplare simplă, obişnuită, desprinsă din viaţă, a căpătat în re­ darea lui Necrasov o forţă atât de mare, o semnificare generală atât de- profundă? Chestiunea constă în aceea că Necrasov, dincolo de acest fapt — s’ar părea de rând, nesemnificativ — a văzut mai mult decât se poate ve­ dea la o cercetare superficială Cu lumina talentului său poetic, el a pă­ truns în esenţa faptului şi a - luminat acele aspecte ale lui care la prima. privire erau nesezisabile Necrasov parcă l-a descoperit din nou pentru

1 2 2 poezie, pentru cititor El a găsit în inima sa cuvinte poetice atât de emo­ ţionante, atât de pătrunzătoare, încât-nu se poate să nu fie crezute. Aces­ tea au fost cuvinte profund trăite, frământate, dacă vreţi, suferite Acestea, au fost acele cuvinte unice, neînlocuibile, cu ajutorul cărora numai se pu­ tea spune cu mai multă forţă de convingere ceea ce a vrut să comunice- Necrasov De fapt, acum nici nu ne putem închipui că „Holda nesecerată" s’ar fi putut scrie într’o altă formă poetică, în alte cuvinte. Dar Necrasov a. trebuit să găsească în sine pentru prima dată -aceste -cuvinte, să le pro­ nunţe pentru întâia oară. Pentru prima dată el a trebuit să-i desvălue citi­ torului tot sensul social imens care se ascunde dincolo de întâmplarea acea­ sta a holdei nesecerate Tocmai în acestea toate constă meritul lui, măiestria şi inovaţia lui*, inventivitatea lui poetică — dacă se poate să mă exprim aşa In toate- acestea constă „secretul" poeziei, în orice caz „secretul" acestei poezii*.

*

In versurile poetului se relevă inevitabil nu numai măiestria lui poe­ tică, nu numai capacitatea lui de a vorbi în formă poetică despre diferite fenomene ale vieţii, dar totodată şi caracterul poetului finsuşi, personali­ tatea iui, calităţile lui omeneşti individuale. Iată dece versurile, să zicem tot ale lui Necrasov, le putem recu­ noaşte uşor între alte multe versuri şi putem spune da, acestea sunt scnse- în stilul Iui Necrasov, după -specificul lui Aşa a putut scrie numai el* Necrasov Acelaşi lucru se poate spune despre versurile lui Maiacovschi şi aler- altor poeţi mari - ’ Am considerat necesar să amintesc despre aceasta din pricină cSl -unor poeţi începători li se pare că talentul poetic este ceva izolat de indi­ vidualitatea poetului, de caracterul lui Ei cred că talentul vine de undeva;, din exterior Şi iată ce se întâmplă adesea cu asemenea poeţi De exemplu, îi tn— meţi o scrisoare tovarăşului N „Dragă tovarăşe, versurile dumitale sunt slabe, imperfecte. Şi slăbi- - ciunea lor constă în primul rând în aceea că dumneata n’ai ştiut să puH* în ele nimic proaspăt, nimic personal, nimic dm ceea ce ai observat în viaţă, la ce te-ffl gândit, ce-ai trăit Dumneata întrebuinţezi situaţii poetice- deja formulate Dumneata doar re-povesteşti cu alte cuvinte, ceea ce aC- -citit la alţi poeţi Iţi lipseşte originalitatea poetică, etc , etc Pnmmd o astfel de scrisoare, tovarăşul N hotărăşte imediat să de­ vină „original", să nu se asemene intru nimic cu alţii El începe să „inven— teze’.’ propriul său stil, cele mai neobişnuite şi mâi nefireşti situaţii, între­ buinţează cele mai uluitoare imagini, ş a m d Desigur, nu poate'ieşi. nimic bun din asemenea-încercare Iese ceva- fals, caricatural, nefiresc, — un joc de-a originalitatea fictivă, doar atât. , Tovarăşul nu înţelege că nu se poate inventa artificial maniera scri­ sului poeţiq, nu se poate inventa artificial glasul poetic propriu. Nto se- poate realiza aceasta, după cum nu poţi să te născoceşti pe tine însuţi cu alte calităţi, decât cu acelea pe care le are omul. Mai precis, să te năs­ coceşti pe tine însuţi poate că e posibil, numai că nu vei fi un om adevă­ rat, ci unul născocit, fals Talentul poetic nu este ceva ce are valoare în sine, independent de- personalitatea poetului El este "organic, indisolubil legat de întreaga struc­ tură interioară a poetului De aceea, de pildă, nu se poate nicidecum,crede că un om puţin des- voltat, înapoiat din punct de vedere cultural, cu un orizont mărginit, va

125: putea scrie o operă poetică oricât de însemnată, chiar dacă îi sunt date .dela natură anumite capacităţi de versificator El n’are cu ce să se în­ făţişeze în faţa cititorului, n’are ce să-i spună Iată dece, când li se spune poeţilor începători (şi nu numai începăto­ rilor şi nu numai poeţilor) că ei trebue să înveţe, să crească, să se perfec­ ţioneze, trebue să înţeleagă şi să primească aceasta în chip foarte serios şi larg. Nu e îngăduit să ne gândim că învăţătura poetului începător constă doar în însuşirea regulilor tehnice ale versificaţiei, -în studierea varia­ telor procedee poetice, etc învăţătura trebue să fie multilaterală şi nro- fundă învăţând, poetul începător trebue în primul -rând să se desvolte ca - om, ca personalitate umană. Iar aceasta, la rândul său, se obţine nu numai în urma învăţăturii livreşti, ci, în special, în urma participării celei mai vii, celei mai active la viaţă Din capul locului, poetul este obligat să se - pregătească în aşa fel ca să devmă (nu în vorbe, ci în fapte) un om de frunte al timpului său, care să cunoască şl 'să înţeleagă profund realitatea In faţa ochilor noştri, absolut în toate domeniile vieţii, mii şi mi- - Jioane de oameni sovietici simpli, de neobservat altădată, au crescut până la nivelul- unor constructori activi ai comunismului, au ajuns conducători şi activişti cunoscuţi -în toată ţara Cu atât rnai mult trebue să tindă spre aceasta poeţii noştri Căci poetul este purtătorul şi creatorul culturii spi- - rituale a poporului şi el nu are dreptul să fie incult, mărginit, inactiv. In toate acestea constă de asemenea „secretul" poeziei Dm neferi­ cire, mulţi poeţi începători nu înţeleg totuşi acest lucru S'ar putea da multe exemple De cele mai adeseori chestiunea se reduce la următoarele A început omul să scrie versuri şi a hotârît „Odată ce scriu versuri, 'înseamnă că sunt talentat înseamnă că trebue să fiu ajutat ca să-mi des- volt talentul începe corespondenţa cu redacţiile, cu birourile de consultaţii lite­ rare Tovarăşul crede că versurile lui vor fi tipărite, iar dacă vor fi sla­ be, atunci, în caz extrem, biroul de consultaţii literare îl va învăţa cum trebue să scrie ca să obţină succese şi totul va fi în ordine Mai pe scurt, tovarăşul îşi pune toate speranţele în consultaţia lite­ rară, presupunând în chip naiv că cineva de departe îl poate învăţa cum - să scrie versuri bune, că ar putea să-i spună’ scrie aşa şi aşa şi vei fi un adevărat poet (In paranteză fie zis, desigur, nu toţi_ poeţii începători sunt aşa, dar există şi din aceştia, dm păcate nu prea puţini) Daii un exemplu / * ' Poetul începător S a trimis la redacţia revistei „Zvezda" din Le- - ningrad versurile lui Din economie de spaţiu nu le voi reproduce Vă voi ruga pur şl simplu să mă credeţi pe. cuvânt că versurile sunt slabe, -in- - culte, doar imitaţii Redacţia revistei „Zvezda" i-a trimis autorului o -scrisoare destul de lungă şi absolut corectă In aceasta, ea a sublimat în - deosebi că „Versurile sunt corecte potrivit temei Dar în această temă importantă şi necesară, dumneata ai pus prea puţin accent personal, spe­ cific autorului. Şi în ele nu se simte, mai bine zis se simte încă prea slab, - individualitatea creatoare a poetului Lipsesc imaginile noui, vn . Am­ bele poezii sunt diluate, lungi . Sunt lungi dm cauza detaliilor neobli- gatom, secundare Aceasta le face lipsite de viaţă “ ş a m d Autorul a rămas complet nesatisfăcut de această scrisoare Atunci mi s'a adresat mie- „Trimit versurile mele la reviste,"dar de acolo de fie­ care dată primesc răspunsuri pe care nu sunt în stare să le înţeleg Dacă versurile mele nu sunt bune, aş vrea să ştiu dece anume Căci e pur şi simplu jignitor “ In încheiere, autorul ajunge la concluzia că „versurile -.mele nu-se tipăresc, nu pentrucă ele sunt rele, ci numai de aceea că le-a -.trimes nu un poet cunoscut, ci un autor S , necunoscut."

1124 Eu cred că tov S nu are nici un motiv serios să se supere pe con­ ducerea cabinetului de consultaţii literare al revistei „Zvezda" Cabinetul de consultaţii literare a avut o atitudine atentă faţă de versurile lui Ele- au fost apreciate just, au fost indicate corect slăbiciunile lor esenţiale. Mai mult decât atât n’a putut tace cabinetul de consultaţii literare Cât- despre felul cum să înlăture aceste slăbiciunii la el trebue să se gândească însuşi tov S Nimeni altul nu poate face aceasta pentru el Este adevărat că în scrisoarea adresată mie, tov S scrie că el primeşte dela redacţii răspunsuri „pe care nu le poate înţelege". Şi eu admit că el nu înţelege într’adevăr, de exemplu, ce este noutatea în versuri, originalitatea lor, ce sunt calităţile individuale ale poetului, ş a Dar şi în aceasta nu este vi­ novat cabinetul de consultaţii literare, ci el însuşi Dacâ omul se apucă de ceva, trebue să cunoască acel lucru măcar în trăsăturile lui generale Căci altfel nici nu poate lucra şi este lipsit de sens să se aştepte la succese înseamnă că dacă nu înţelegi ceva, există doar o singură soluţie: caută de a înţelege, depune toate eforturile, învaţă Nu trage nădejde că acesta o va face altcineva în locul tău. Tovarăşii pot să te ajute (şi ei te~ ajută), pot să-ţi spună câte ceva, să te sfătuiască, dar esenţialul, principa­ lul tot singur trebue să-l faci Se înţelege, eu ştiu că în munca cabinetelor noastre de consultaţii literare nu merge absolut totul perfect Eu cred că aceste cabinete'de con­ sultaţii literare trebue să lucreze mai bine şi nu doar să răspundă la scri­ sori (ceea ce se întâmplă uneori), ci să ajute în mod efectiv poeţilor'înce­ pători să-şi clarifice greşelile 'şi slăbiciunile lor Toate acestea, sunt ade­ vărate Dar eu nu pot să omit faptul că în plângerile poeţilor începători la adresa cabinetelor de consultaţii literare şi a redacţiilor revistelor, se ob­ servă adesea neînţelegere, injusteţe şi chiar demagogie, deşi, poate că-i'. inconştientă * La începutul acestor note, am subliniat că „secretul" creaţiei poetice-- poate să-l descopere numai poetul însusi şi numai în sine însuşi - A descoperi „secretul" poeziei însemnează a determina locul tău în ea, a înţelege ce anume poţi face în poezie şi de ce mijloace poetice dis­ pui pentru aceasta, a şti să utilizezi aceste mijloace cu rezultate optime Dar s i, aceasta încă nu este totul Chiar şi în hmîtele poeziei create- de unul'si acelaşi om, nu poate fi utilizat acelaşi „secret", descoperit .odată şi pentru totdeauna In fiecare creaţie a poetului (dacă, desigur, această creaţie este într’a'clevăr de talent) există „secretul" ei special Eu am vorbit aici despre „secretul" poeziei lui Necrasov, „Holda ne­ secerată" Această poezie rămânând în întregime „necrasoviană", adică' fund scrisă aşa cum a putut scrie numai Necrasov şi nu altcineva, se deo­ sebeşte în acelaşi timp de toate celelalte versuri ale lui şi .în deosebi, să zicem, de poezia „Troica" In aceasta dm urmă este Un alt „secret" — ne- crasovian şi el — totuşi altul, condiţionat de faptul că Necrasov a fost pus aici în faţa altui material de viaţă, trebuind să găsească un alt mijlocr- pentru a-1 exprima, alte culori şi intonaţii verbale Prin aceasta,' eu vreau să spun, că poetul trebue să -meargă întruna înainte, să găsească mijloace mereu noul de reflectare a realităţii, să îm­ bogăţească poezia'cu invenţii poetice mereu noui, să descopere tot alte- .,secrete". Numai în acest caz versurile lui vor fi variate, originale,' în- tr’adevăr bune Dar, repet, omul poate să_ ajungă la aceasta numai cu condiţia să aibă în primul rând capacităţi poetice,' să fie strâns legat de viaţă, să posede cunoştinţe suficiente şi să nu lucreze orbeşte, ci.să ştie cu tărie; ce trebue să facă şi cum trebue să facă. M . Isacovscfii

125> >*^*sâ/rvA^A^*A

"Recenzii, Noîe, Comentarii

Un meşteşugar al versului * )

Cristian Sârbu este un poet ou o lungă activitate literară în urma sa. Şi 'ea este cu atât mai merituoasă, cu cat viaţa grea de muncitor cizmar pe care a âus-o înainte de 23f August 1944 nu era de fel prielnieă muncii de creaţie, mai Ales după 1930 — vreme în care începea să scrie poetul__ când burgliezo- anoşienmea târa pe încetul Bomânia în .prăpastia fascismului De aceste vre- anun de exploatare şi teroare, îşi aminteşte des poetul'în versurile sale de astăzi:

„N ici când pe mme nu m ’a pus osânda Din ocna muncii zilelor de ieri Să simt cum îmi sărută trupul, unda, Să cresc cu ale munţilor puteii" (Concfăiu)

„Ce vremi! Ucenicia, eri, pe mme M ’a răspltit într’una cu bătăi. Şi-acum ţi-e drag că tot muncind mai bine, ' .Se bucură cu ţara, toţi ai tăi." . (Fata mea). \ In plaelieta de versuri eu titlul Poeme de en şi de aei, Cristian Sâibu a strâns o parte dm poemele scnse înainte şi 'după 23 August 1944. Epocile îsto- Tiee diferite în care au fost scrise versurile sale se oglindesc nemijlocit în con- "ţinutul lor. Poeziile scrise înainte de eliberai ea noastră de sub jugul fascist oglindesc aspecte dm viaţa de robi a diferitelor categorii de oameni ai muncii. «Creaţii ca cea intitulatăSunt ei _ scrisă în 1932 — sunt semnificative şi pen- ~tru sublinierea de către poet a identităţii vieţii sale eu cea -a întregii munci- itorimi (Eu le eunese povestea că-s m m eitoA oa mvne) şi pentru imaginea sum* -bră care redă venirea lor la lucru: „Sunt eL în .pâlcuri negre spre fabrici şi uzine — Eu le cunosc povestea că-s muncitori ca mine; Flămânzi, în bluze rupte, cu fum uscat pe gene Se duc zorind la glasul stiidentelor sirene". (Sunt ei) In cadrul acestei existenţe posomorite surprinde poetul, în ciclul intitulat J&tomente de atelier (1935), figun de muncitori ale căror vieţi se tiec între .munca istovitoare şi visul unui trai mai omenesc: Aspectele exploatăm rurale sunt relevate prin câte-un amănunt semnificativ -care vine firesc sub condeiul poetului: % *) Onstian Sârbu, Poeme de eri fi de azi, E. P. L. A., 1951.

126 ,,E n m ’am plimbat cu tata prin satul lui Vodă, P e uliţa Victoriei — cum spunea el într’o românească dela ţară, Fiindcă tata e plugar, sapă şi ară.- A venit la Bucureşti* „pentr’o sărăcie de proces cu boerul, arde-l-ar locul! Că i-a sosit necazului sorocul" ( Eri m ’am plimb a f ou tata)

Câteva poeme (Să mergem dar, Aşa ţi-ai dus tu viaţa, Nemiluţă, şi Gonite «?m palate) sunt scrise în memoria poetului-cizmar D Th. ISTeculuţă, în care Cnstian Sârbu şi-a avut .un maestru. Poemul intitulat Cântec roşu (1935) redă viziunea ridicăm masselor munci­ toare împotriva asupritorilor. Altele,' cum sunt:Pastel dobrogean, şi Secetă pe Bărăgan sunt descneu campestre, în care răzbese însă, adesea fără veste, aluzii la mizeria în care erau ţinute massele, on la- politicianismul burgliezo-moşierese. Sursa versurilor lui Cristian Sârbu din această perioadă, în care predomină "tematica cu un conţinut social, uneori de revoltă (în poemele închinate lui JbTeculuţă, în Cântec toşu, în Momente de atelier, dar mai'ales înE n m ’am •jplwCbat cu tata __ în care este formulată artistie ideia alianţei clasei mun­ citoare cu ţărănimea muncitoare) este indicată în poemulStrămoşul (1942) care constitue. un fel de manifest artistic al poetului. Durerea şi sufermţelee stră­ moşilor săi iobagi îl îndeamnă să sene:

„Ş i ’n_.vers când trec cu pana, ca printr’ un văl de fum, Eu văd în el strămoşul ce-nn şade înainte Şi care mă îndeamnă să îl răzbun acum." (Strămoşul)

Orientarea realistă a lui Cristian Sârbu dinainte de 23 August 1944 este cu atât mai de -preţuit cu cât marasmul şi descompunerea cupnnseseră mare parte a poeziei româneşti din acea epocă. Această orientare era determinată în primul rând de poziţia de clasă a scriitorului, şi de continuarea de către ţoet a tradiţiei progresiste a poeziei lui Neculuţă ş a ‘ altor scriitori realişti ai noştri. Poetul a- rezistat la toate privaţiunile fizice şi morale pe care i le im- jmnea condiţia sa de muncitor şi a visat statornic la viaţa liberă de azi, pa ■caie o întrezărea adesea şi în versunle sale:

„Atunci, stăpâni pe rodnica lor muncă, descătuşaţi, prin fabnei muncitorii Vor construi, luptând, o lume nouă Ce-a şi început azi să-şi vestească zorn" (Stradă periferică. 1942) *

Poeziile de după 23 August, ale lui Cristian Sârbu dovedesc o mai accen­ tuată preocupare faţă de om decât cele scrise înainte de această dată. Astfel, an poezia intitulatăCreşa, poetul îşi opreşte atenţia asupra copiilor de munci­ tori care

„. .. în alte vremi amare, Dorind mereu o ţandăra de zi, De timpuriu păleau de întristare Ca mugurii.înainte de-a’nflori“ ,

•dar care astăzi sunt îngrijiţi şi educaţi în creşe, învăţând să-şi arunce „de imiei privirea ’n roşul viitor".

127 Poeme ca Niculiaia, 'Alb/istricci, Fata vatman, Fata mea, zugrăvesc chi­ puri de tinero muncitoare dm fabricile noastre, iar poemul intitulatInvahduZ dm Tatra surprinde figura- unui colectivist. Cântecul alegătorulm dm Feren­ tari redă schimbările petrecute în acest cartier dela 1944- încoace:

,,Dar azi eătând ca floarea după soare, Văd tot mai rar pe drum copii desculţi, De când de largi cărări deschizătoare Domneşte-orânduirea celor m ulţi.,

Pe „Câmpul veseliei" de-altădată - XJn. bloc de case mari, muncitoreşti, Şi-aiată fruntea ’n zare ridicată Cu cer şi eu muşcate la fereşti." (Cântecul alegătorulm dm Ferentaii)

Poezia Daruri pentru Coreea surprinde sentimentele cu care o mamă pre­ găteşte un -pachet eu luci uri de îmbiăcâmmte pentru copii coreeni, iar poemuh Dumma este un -instantaneu în care redă gândurile* eu caie piimesc ţăranii muncitori electrificarea satelor. * -

Aceeaşi orientare realistă străbate deci întreaga activitate artistică a lut Cnstian Sârbu. înainte vreme el desvăluia aspecte ale mizeriei în care se sbă- teau masele muncitoare sub apăsarea burghezo-moşierimii iar astăzi este ateni- la aspectele noi ale vieţii, pe care le aduce construirea sociabsmului în ţara. noastră. Confruntarea între viaţa dinainte şi de după 23 August 1944 este un- motiv nelipsit din versurile sale şi el * pune în lumină înţelegerea adâncă a schimbărilor sociale .de cătrp un om^o cănii viaţă a', sufent şi ea schimbări tot atât de man în acest răstimp. - Poezia lui Cristian Sârbu este semnificativă mai ales dm punctul de ve­ dere al concretizării temei. Poetul caută în faptele* aparent mărunte, dar sem­ nificative, ale vieţii cotidiene, amănuntul generator de paezio şi în acest sens. se înrudeşte eu Venonica Porumbacu. Pentru a arăta, de pildă, cum se cioc­ neşte noul eu vechiul în viaţa noastră,- poetul ne descrie pe o fată ce a ajuns: vatman şi care este mândră de meseria ei, dar nu uită să ne prezinte şi o- bătrână care ,,Aiuneă ’n jur eu glasu-i veştejit: Femen î-a stat bine ’ntotdeauna Alături de maşina de gătit", - ‘ (Fata vatman).

pentru a arăta ,cât de neobişnuite li se par celor deprinşi -eu o altă viaţă schim­ bările de astăzi. Şi înainte vieme poseda poetul aeeastă artă a degajării unor semnificaţii adânci din întâmplările vieţii de toate zilele. Intr’o bucată dm 1939, spre pildă, vorbind despre o vizită făcută pănnţilor sin ţărani, poetul îşi încheie poezia eu următoarele versuri concludente __ prin amămţntul pe- eare-1 conţm ___ şi pentru mizeria. în care se sbăteau oamenii muncii şi pentru. cauzele c i: .Desculţă, mama îmi deschide., poarta Şi mi-e ruşine că, deşi-s cismar, N ’ăm izbutit ca să-i aduc bătrânii Nici o pereche de păpuci măcar" - - (8a vede casa ■ .) Arareori alunecă poetul în schematism, aşa cum s ’a întâmplat în poe­ mul intitulat Invalidul de pe Tatra, unde — voind să vorbească numaidecât:

123 despre pace ^ poetul îl pune pe invalidul ajuna activist să ţină o destul de lungă cuvântare despre pace. Se vede din acest poem că tema a fost „cău­ tată". Oiistian Sârbu este un poet ,de tip vizual piin excelenţă. Poeme ca: Tablou de pumăvară, Conaeăm, P

„L a fereşti ca’n orice seară Înfloresc lumini de ceaiă, Iar în. faţa unei cârciumi Un arhaic felinar Buchiseşte pe-o ulucă Manifestul Unui nou partid agrar"

(Pastel dobrogean. 1939.).

Din această' particularitate a talentului lui Cnstian Sârbu decurge ,arae- terul plastic al imaginilor. A Versurile lui Cristian Sârbu au un caracter deosebit de îngrijit. De aseme­ nea şi cuvintele în care îşi. îmbiacă gândirea poetică sunt deosebit de sugesti­ ve în simplitatea lor. Un catren amintit la întâmplare poate pune mai bine în lumină această grijă a poetului pentru construcţia îngnjită a poemului, în care gând şi formă formează o mutate armonioasă:

„Frumoasa fată cu mişcări uşoare Tot învârteşte manivela grea, Ţi se-streepară ’n suflet o răcoare De tânăr pare, când stai şi caţi la ea". (Fata valma/n) Cristian Sârbu este o individualitate distinctă şi versurile sale pun în lu­ mină fără ostentaţie originalitatea sa artistică. Ceea ce-1 va ajuta însă să în­ registreze noi progrese în arta sa va fi lărgirea tematicii. Poetul nu ne-a dat încă lucrări în care să realizeze puternic patosul măreţ al muncii de con­ struire a socialismului) şi figuri de oameni înaintaţi de pe şantiere, din fa ­ brici, dm organele de conducere ale Partidului şi ale Statului. Nu ne-a. aiătat cum luptă aceştia pentru apărarea păcn, pentru socialism. Acestea sunt temele cele maî importante ale vieţii noastre şi pe ele trebuo să le atace frontal poetul, daeă vrea să înregistreze noi succese în arta sa, să facă din ea o armă mai as­ cuţită de luptă decât a fost până acum. Ceea ce, cu experienţa sa artistică bo­ gată, poetul poate să realizeze. George Barbu

O merituoasă restituire folclorică*y

In tezaurul folcloric al popoarelor există anumite 'legende care în­ truchipează optimismul viguros şi aspiraţiile spre mai bine ale masselor

*) Marin D. Marin, Minunatele isprăvi ale Iul Păcală, E P L A , 1 9 5 0

Almanahul literar, 9 — 1951 12» muncitoare In afară de legenda Iui Păcală, care a înregistrat o mare cir­ culaţie în literatura noastră populară, este bine cunoscută figura lui Nastratin Hogea — din literaturile orientale, a Iul Caraghioz (Ochi negru) — din folclorul grec ori a lui Til 'Buhoglindă, creaţie a flamanzilor Condiţiile istorice asemănătoare în care s’au desvoltat înainte -vreme popoarele, au determmat —■' în afară de note specifice locuim în care au apărut — şi apariţia multor 'trăsături comune în fizionomia acestor eroi legendari- ai lor Ceea ce, le defineşte înainte de toate caracterul, este- v atitudinea lor de revoltaţi împotriva strâmbelor întocmiri sociale şi de apărători ai masselor asuprite. Luptând- de oBîceiu Împotriva asupritorilor cu arma farsei (a „păcălelii" — de unde şi numele de Păcală' al eroului nostru popular), aceşti luptători pregăteau massele pentru o formă mai eficientă de împotrivire, îndemnându-le la răscoală împotriva bogaţilor linele din legendele amintite 'au fost preluate de diferiţi scriitori şi puse în circulaţie pe calea literaturii scrise Astfel, figura lui Nastratin Hogea a fost redată cu multă măiestrie de scriitorul sovietic Leonid Solo- viov în cartea Careva a stricat petrecerea, iar Păcală al nostru ă fost zu­ grăvit mai de mult de Petre Dulfu în Isprăvile lui Păcală. Metoda de creaţie pe care au întrebuinţat-o scriitorii amintiţi în reda­ rea celor doi eroi populari'diferă simţitor, datorită poziţiei lor specifice de clasă Leonid Soloviov a utilizat în mod-consecvent-metoda realistă în zugrăvirea lui Nastratin Hogea, reliefându-1 îndeosebi ca pe un luptător pentru cauza poporului exploatat; format de societatea burghezo-moşie- rească română, Petre Dulfu nu a ştiut însă să preia sâmburii e realist al creaţiej_BQpulace şi l-a prezentat pe Păcală, mai ales spre sfârşitul cărţii saTeţca pe un înşelător al ţăranilor săraci Sarcina de a restabili adevărata figură a eroului nostru popular, pe baza diferitelor povestiri de provenienţă folclorică, restituindu-r semnifi­ caţia de revoltat împotriva orânduirii feudale, şi-a luat-o asupră-şi Marin D ’ Marin Cartea intitulată Minunatele isprăvi ale lui Păcală este rezul­ tatul acestei munci _ - Felul cum apare figura lui Păcală în creaţia lui Marm D Marin' do­ vedeşte străduinţa scriitorului de a-şi însuşi metoda realismului socialist, tendinţa lui -de a înţelege just viaţa dm trecut a poporului şi de a- o reda veridic, în desvoltarea ei, în perspectiva luptei de clasă Scriitorul a înţe­ les că nu trebue să fie sclavul ^legendei populare şt i-a folosit datele numai ca puncte' de plecare pentru o creaţie proprie, originală, un adevărat roman popular de tip nou Păcală este descris ca unicul fiu al unor ţărani pălmaşi de pe moşia unui boier. încă dm copilărie se arăta a fi dotat cu însuşiri excepţionale. Şi. cum, în cadrul orânduirii feudale, singura posibilitate de desvoltare1-' rodnică a aptitudinilor sale era aceea a' luptei cu asupritorii, pe această cale se va desvolta Păcală După un şir de farse făcute încă din anii couilăriel preotului câinos din sat şibolerului, Păcală trebuie să-şi ia lumea în- cap pentru a-scăpa de urgia lor. De acum înainte, va pribegi dm loc în* loc prin Muntenia feudală, tocmindu-se în chip vremelnic argat pe la diferiţii bogătaşi-ai vremii. întâmplările prin care trecea şi stările de lucruri obseryate în pnbegirile sale îl ajută să înţeleagă pricinile răului social şi să deschidă şi ochii săracilor -asupra acestora. Este tipic următorul dialog pe care-Păcală îl înnoadă cu ţăranii" iobagi în diferitele sale dru­ muri prin ţară- - — Ehei, dragii mei. dac’aţi şti voi... Creşte o putere mare pe pământul ăsta. — Care, Păcală? — Oamenii. — Oamenii. . . Oamenii-i vedem noi, dar unde-i puterea?

ISO — In unirea lor... Când se vor uni la un loc toţi săracii, toţi asu- ţpriţii pământului, atunci va fi bine. Atunci va fi vai şi amar de tagma jefuitorilor. (Sublinierea noastră I. B ) Şi gândurile acestea treceau dela om la om, din tată în fiu, adâncin- du-şi rădăcinile în conştiinţa ţărănimii muncitoare cu fiecare nouă sama­ volnicie a stăpânilor, pregătind-o. pe încetul pentru marile răsmenţe de . mai târziu Când exploatarea .lua forme prea de tot violente, ţăranii ardeau -conacele boiereşti apoi fugeau în codri,- făcându-se haiduci Toma Alimoş, Ion Galaon, Florea Ceauşu şi alţii la care se referă autorul proveneau .adesea dm ţărani năpăstuiţi - - Prezentându-1 pe Păcală drept un luminător şi un agitator al masse- ior la răscoală, autorul a înţeles însă că nu se poate abate dela adevărul istoric şi a arătat că orânduirea feudală nu prezenta condiţiile necesare -«liberării prin sine însăşi a ţărănimii Abia sub conducerea proletariatu­ lui revoluţionar îşi va realiza ea revendicările de veacuri Eroul său înţe- .legea acest lucru ( ,,Nu, vedea el bine, Păcală norodul nu era copt încă pentru revolu­ ţia cea mare Nu-1 călise încă amarul Nu-şi găsise călăuză, căci călăuza nu putea fi nici un om, nici o mână de‘ oameni Şi. neavând călăuză; încă .şovăia, încă orbecăia Iar boierii se îngrăşau Şi timpul trecea “ , - - . „ Ii rămânea lui Păcală arma farsei pe care, mulţumită însuşirilor sale, -o putea mânui cu folos Aşa ii scăpa el pe ţărani de urgia boierilor, des- 'Chizându-le în acelaşi timp ochii asupra lăcomiei acestora, a popilor şl a uneltelor lor Semnificativă este scena în care Păcală demască şiretlicul utilizat de aşa zisul „sfânt'-'-'Dumitrache (un fel de cioban dela Maglavit), pentru a-i face pe ţărani să se supună’ fără-crâcnire exploatăm ciocoieşti. Episodul, este concludent pentru cârdăşia dintre boieri şi clenci Cartea abundă în-perinetn-haz4ii, ca-acela în care Păcală, se răzbună pe un boiernaş hapsân Ta .care se tocmise argat, aducându-i lupul în bătă­ tură pentru a-i sfâşia- turma de 01, ori ca acela în care trage o bătaie -straşnică morarului lacom, ce-se travestise în drac pentru a jefui de bu­ cate pe ţăranii mai fricoşi ce se abăteau pe la moara lui Povestea se încheie prm descrierea însurătorii lui Păcală şl a în­ toarcerii. sale în locurile natale, unde va avea- şi un copil tot aşa de isteţ •ca şi el, care-i va continua neamul — cu suferinţele dar şi cu nedesmin- ţita lui nădejde de mai bine

*

Eroul popular apare, din cartea lui Marin D Marin, desbrăcat de ar- tificialităţile.şî fantasticul ce-s’au stratificat de-a-lungul vremii în legendă, v devenind pe această cale mai veridic, mai apropiat de înţelegere citlto . Tilor de astăzi Astfel, scriitorul a înlăturat'dm materialul folcloric frag- .mentele unde era vorba .de o întâlnire a eroului cu dumnezeu care-i dă­ ruieşte un fluer fermecat, sau' acelea în care Păcală e înfăţişat ca argat al unui smeu. Marin D Marm a folosit în schimb episoadele cu semni- Ticaţie socială cum este, de. pildă, cel în care descrie penpeţnle din vre­ mea când Păcală era argat lavun popă Comicul rezultă în chip firesc dm asemenea întâmplări şi'mentul autorului este cu atât mat mare cu cât puţini scriitori îl cultivă azi . - In această zugrăvire realistă a eroului pe baza unora dintre cele mai expresive elemente folclorice, trebue văzut cel mai _de seamă succes al cărţii In. prelucraxea-maienâ.UiLuL-folcloric pjgntrln. "metodă realistă. IM a rin D -Marm nu a avut înaintaşi în -literatura noastră. El'a învăţat Insă

131 fără îndoială să-şi însuşească procedeele realiste folosite de scriitorul so­ vietic Leomd Soloviov în zugrăvirea lui Nastratin Hogea Autorul a izbu­ tit gă-1 înfăţişeze pe Păcală drept un reprezentant tipic al ţărănimii noa­ stre Satira şi aplecarea sane_£apsă ce-1 caracterizează pe Păcală au con­ stituit îir- treOTrTormeale luptei de clasă duse de poporul nostru împo­ triva exploatatorilor In această luptă săraca se solidarizau în chip firesc fără a ţine seamă de deosebirile de neam — şi frăţia dintre Păcală şi ţi­ ganul Măslină este în intenţia autorului tocmai un simbol al acestei uniri de clasă, ilustrând adevărul că poporului muncitor î-a fost totdeauna'- străină atitudinea şovină Prezentând viaţa grea a poporului nostru dm vremea destrămării feudalismului, obiceiurile sale, pe duşmanii săi din totdeauna1 şi formele specifice ale rezistenţei sale dm acele vremuri faţă de asupritori, cartea- are şi o însemnată valoare documentară, pe lângă cea artistică Neajunsurile de care se mai resimte creaţia lui Marin D Marin con­ stau în faptul că autorul nu s’a referit la unele dintre cele mai hazlii dam şi mai izbutite păcăleli ale eroului, îndreptate împotriva bogaţilor, aceasta dovedeşte că autorul nu a cunoscut tot materialul folcloric ce a circulat şi mai circulă în satele noastre Nu ar fi trebuit să fie abandonate, între altele,- episoadele în care-i povestită răzbunarea lui Păcală împotriva ne­ gustorilor care — văzându-1 la ananghie, — i-au cumpărat pe un preţ de- nimic vaca, fiindcă asemenea episoade relevă resentimenţul pe care-1 avea ţărănimea împotriva lacom,ei burghezii pe cale de formare Nu ar fi trebuit să lipsească nici povestirea rămăşagurilor pe care le face Păcală cu un boier şi le câştigă, deoarece sunt plme de haz şi subliniază noi aspecte ale isteţimii lui Eroul este văduvit astfel de unele dm isprăvile care l-ar putea caracteriza. mai bine, şi care pun totodată în lumină în chip simbolic varietatea forme­ lor pe care le îmbrăca în trecut rezistenţa eroică a poporului- nostru muncitor împotriva împilăm Lucrarea lui Marin D Marin întruneşte, în schimb, însemnate merite folosind o limbă clară şi plastică prin care istoriseşte întâmplănle- erdului -Autorul a ştiut să utilizeze cu măsură cântece populare, locuţiuni şi cuvinte dm lexicul popular, ceiace contribue la reconstituirea, culorii locale a epocii şi’ la caracterizarea diferitelor personaje Cartea Minunatele isprăvi ale lui Păcală a lui Marin D Marin ÎL prezintă pe erou într’o perspectivă istorică justă, făcând din el o figură în care se încarnează înţelepciunea populară („Păoală e inima şi înţelege­ rea noastră", ziceau adesea ţăranii) Ea poate fi cercetată cu folos nu nu­ mai de cititori ci şi de scriitorii noştri, care pot afla în ea multe sugestii; pentru reconsiderarea patrimoniului lteraturn populare şi pentru folosirea, elementelor ei viabile în propriile lor creaţii

Ion Burada

O antologie din literatura' antimonarhică:

Poporul nostru cunoaşte bme monarhia, deoarece i-a simţit „binefa­ cerile" pe propria sa piele El cunoaşte tot aşa de bme şi pe cei patru regi, cari şu-au întins labele de caracatiţă, ca să poată cuprinde cât mai mult dm bunurile ţării Numai pentru asta a acceptat tronul Carol I A mărturisit-o însăşi regina Elisabeta, deschis şi fără pic de ruşine Soţul el, Carol, a primit tronul numai pentru faptul că peste ţara noastră trecea linia comercială Londra—Bombay Mărturisirea aceasta l-a făcut pe Bar- bu Ştefănescu Delavrancea să scrie, plin de indignare „Numai linia co­ mercială Londra—Bombay îl hotăreşte pe Carol de Hohenzollern să pri-

1 3 2 anească coroana. Este în acest motiv o afacere de negustorie care nu ono­ rează nici pe prinţ, mici pe poporul care îi oferă itronul voivozilor săi. TJn negustor de cărnuri sărate n’ar fi făcut altfel". Ofiţeraşul prusac nu .s’a înşelat, când a socotit că poate face.o afacere bună Şl a făcut-o! Ve­ nit jerpelit şi cu geamantanele goale, purtate de Brătianu, a devenit cu­ rând proprietar de domenii întinse, proprietar de fabrici rentabile Jaful făptuit de monarhie, sub diyerse forme şi în toate împrejură­ rile, este de asemenea cunoscut poporului Iată ce s’ar fi putut 'realiza cu sumele înghiţite numai de Carol I, în primii 28 de ani de domnie „Dacă m’ar ifi fost monarhia, ladmiţând chiar potlogăriile ifiari şi mici ale iburghe- .zo-moşlerimli noastre, se puteau (face cu banii daţi dinastiei următoarele lucruri „neînsemnate": împroprietărirea 'tuturor ţăranilor, plătindu-se costul pământului şi venitul pe doi lani, care se ridică la suma de 140.000.000 franci aur; construirea a şase sute .Şcoli noi, înfiinţarea a 3000 de biblio­ teci săteşti, a 150 ateneâ populjare, a 600 ferme model -cu personal de .stat, a 2 'universităţi, se .puteau înzestra şcolile existente cu noi materiale şi organiza laboratoare pentru studenţi; şi fee mai puteau din rest electri- fica patru judeţe, rămânând încă bani" (Al Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii, p 25) Ce să mai spunem de Ferdmand, de Carol al II-lea, de Mihai, care până în ultima zi a domniei mai păstra bunuri jefuite dm Uniunea Sovie­ tică, la moşia sa (dela Ruşeţu-Brăila i Rolul monarhiei n’a fost altul decât să sugă şi a supt aşa cum spune ’N D Cocea „A supt fără odihnă, fără milă, fără cruţare. A supt prin toate gurile politicienilor,-prin ventuzele tuturor partidelor, prin tokte so­ cietăţile, prin toate uzinele, prin toate domeniile, prin toate apanajele rupte -din pâinea şi- din foamea norodului. A supt până la măduvă, până la des- nădejde, până la revoltă, a supt nu numai aurul nostru, dar însăşi con- .ştiinţa, încrederea şi speranţele noastre." (Pamflete antidinasitice, p. 31) Aşa ,au simţit oamenii muncu monarhia şi pe cei patru regi Dorinţa de a cunoaşte felul cum au luptat scriitorii noştri împotriva monarhiei se impune ca o necesitate de prim ordm Parcurgând paginile antologiei Din literatura antimonarhică, citi- dorul întâlneşte numeroşi-poeţi şi prozatori care au luptat împotriva mo­ narhiei- Unu îi sunt cunoscuţi Aşa — Al Vlahuţă cu al său 1907 şi cu .Auri sacra fames, Caragiale cu Mare farsor şi mari gogomani; Traian De­ metrescu ş a Caragiale putea fi reprezentat şi mai bme S’a omis în desavantajul antologiei Educaţia sentimentală -la vite, schiţă'în care scriitorul biciueşte •crunt unele obiceiuri ale vătafilor de pe domeniile coroanei Traian Demetrescu este reprezentat ceva mai complet Figurează cu puternica diatribă întitulată Nunta de argint, cu Al patrulea profil în cre­ ion. cu Fotografii regale şi cu Discursul regelui la Moşi. In alegerea bu­ căţilor dm opera lui T Demetrescu s’a urmărit mai mult latura în care poetul caricaturiza figura regelui Lipsesc însă unele creaţii semnificative ale sale A fost omisă, bunăoară, poezia Mesagiul tronului mult mai bo­ gată în semnificaţii decât Al patrulea profil în .creion, Fotografii regale sau Discursul regelui la Moşi. In Mesagiu! tronului, Traian Demetrescu atacă multe dintre obi­ ceiurile monarhiei Regele este bucuros „Că -văd printre miniştrii noştri y Florese şl Catargil", dar îi pare foarte rău „că nu-i şi Brătianu; Dar lui promit c’o să-l aduc / Curând curând: la anul1" (Traian Demetrescu (Tra- dem) Poeme antimonarhice, Colecţia „Contemporanul", p_ 60) Lui Brătia­ nu, Carol îi datora doar recunoştinţă „La mine dat moşii". Jaful regal nu este trecut cu vederea „Fortificaţiile merg strună / Vă spun chiar eu din ,gurâ: / Că pe de o parte se sfărâmă, / Ce pă alta iar se fură!" (T Deme- -Jrescu, op. cit., p 61) Regele cerşeşte domenii la Brăila, castel la Peleş.

133 dar ştie să fie şi darnic „La dumneavoastră eu promit / Diurne toată fara! /' Şi dacă-mi daţi, eu dau la voi, / Iar nouă ne dă ţara!" Ţara' Avea de undei' Doar pentru bogăţiile ei a acceptat tronul Antologia face un act de dreptate lui N T Orăşanu, a cărui operă. a fost ignorată de burghezie Se publică trei bucăţi dm Dicţionarul poli­ tic si Peneş Împărat; îl întâlnim şi pe C Miile cu cunoscuta poezie Vivat' rex, vivat! In capitolul rezervat prozei facem cunoştinţă cu nume noi Dună­ reanul, George A Scorţescu Antologia face, pentru câţiva scriitori operă de reconsiderare E ca­ zul lui Al A Macedonski, al lui B P Haşdeu Al A Macedonski a fost preţuit de burghezo-moşienme numai pen­ tru faptul că a promovat în literatura noastră poezia simbolistă, ca om el. era socotit un îngâmfat, un dispreţuitor, un căutător de formule excentrice Valoarea operei sale stă însă nu în cultivarea pe scara largă a poeziei ,,pure“, a formalismului, ci în atitudinea pe care uneori o are Macedonski: faţă de clasa dominantă Protestatar în versurile sale sociale, el este un înverşunat duşman al monarhiei într’o serie de poeme care demască bufo­ neria regală Antologia de care ne ocupăm pune în circulaţie o serie de poezii care desvăluie viaţa de spoliator a lui Carol I şi cointeresarea aces­ tuia în afacerile burghezo-moşierimn dela noi B P Haşdeu a avut, faţă de Macedonski, o mai bogată activitate- antimonarhică El a fost trecut sub tăcere de istoria literară burgheză, cu toate că unele dm atacurile lui împotriva domnitorului au cunoscut o circulaţie destul de mare Ne gândim de pildă, la versurile dm cântul I al dramei Răzvan şi Vidra. în antologie, scriitorul figurează cu un frag­ ment dm Călătoria domnitorului. Ar fi prezentat interes şi articolul Boie­ rii în faţa tronului şi boierii în faţa ţării sau poezia Conjuraţia leproşilor. Loc de cinste ocupă G Coşbuc Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahimid este una dintre cele mai puternice poezii româneşti care desvăluie obiceiurile şi metodele pe care le folosea monarhia în opera de adormire sau de distrugere a conştiinţelor Monarhia este biciuită aspru şi în Spânzu­ raţi-! de-i misei: „Ai venit la noi golan, / Fără ţară, fără-un ban. / Fără, neam şi nume" Antologia mai publică şi câteva bucăţi ale lui Miile Parcurgând paginile acestei culegeri, cititorul reuşeşte să cunoască o serie dintre manifestările antimonarhice care au caracterizat, pe mulţi dintre scriitorii noştri îngrijitorul antologiei credem, însă, că a procedat arbitrar în ceea ce priveşte gruparea materialului, aranjându-1 formalist, în versuri şi proză Fie poezie, fie proză, opera literară este o armă de- luptă şi lucrul principal e să vedem cum au folosit-o scriitorii în diferite momente Pe cititor nu-1 interesează faptul că s'a scris poezie şi proză îm­ potriva monarhiei, el vrea să ştie cum au lovit scriitorii în monarhie, în, mârşăviile dinastiei,'cum a evoluat această luptă, cum s’a manifestat ea la. epoci diferite Criteriul cronologic al prezentăm bucăţilor era deci cel mai indicat In cazul aGesta am fi văzut clar cum scriitorii au militat îm­ potriva aducerii lui Carol în ţară, împotriva înzestrării dinastiei cu dome­ nii, împotriva diferitelor afaceri, împotriva subjugării ţării noastre de- către Germania imperialistă, etc O. antologie antimonarhică trebue să oglindească, prin materiale literare, antiregalismul poporului, să demon­ streze că Hohenzollernn au fost aduşi de burghezo-mosierime, că ei au- servit interesele acesteia, că de-a-lungul existenţei monarhiei, jaful s’a în­ teţit Şi lucrul acesta se putea face prm gruparea operelor — versuri şi proză —• în jurul principalelor „acte" ale monarhiei Rânduite aşa bucă­ ţile ar fi avut darul să pună într’o lumină puternică mârşăviile monarhiei» antologia însăşi câştiga un caracter mult mai combativ Socotim că lucrarea cu care ne ocupăm îi face lui N D Cocea o mare nedreptate Scriitorul figurează cu trei pamflete Ploşniţa, semnat Al. Filimon; Castelul regal dela Mamaia şi Răspunzătorul. Atâta e prea1 puţin Cocea a luat o atitudine dârză faţă de multele jafuri ale monarhiei şi nu arare ori a fost condamnat pentru „les-majestate" In cultura noastră cme altul a avut o poziţie mai consecventă de luptă împotriva monarhiei,, un condei mai necruţător? Cocea a fost, în literatura dinainte de 23 Au­ gust, unul dmtre cei mai înverşunaţi scriitori antimonarhici, unul dintre cei mai categorici adepţi ai republicii Adoptând criteriul formalist, de care pomeneam mai înainte, îngrijitorul antologiei a pierdut din vedere lucrul acesta Scriitorul, în 1912 încă, îşi încheia pamfletul Regele com­ plice al asasinilor. Palatul gazdă de hoţi, cu următoarele cuvinte „Azi cetăţenii dornici de oprirea ţării din cursa-i spre prăpastie, vor trebui să strige: Jos regele oligarhic! Jos complicele asasinilor din 1907! Jos găzduitorul hoţilor de dosare' Trăiască Republica!" (N D Cocea, op c it, p 27) Pamfletul nu figurează în antologie Nu trebuia să lipsească nici Gheşeftul regal şi nici jertfa celor douăsprezece mii, unde scriitorul îm­ brăţişează cu căldură suferinţele muncitorimii şi ale ţărănimii Şi nu tre­ buia să lipsească nici Marele căpitan, în care N D Cocea vorbeşte despre uraganul viitoarei revoluţii sociale, care, dărâmând toate tronurile, sfărâmând toate lanţurile, descoperind toate templele şi mausoleurile inu­ tile, va arunca şi ţeasta ta, o rege, în nemărginirea câmpurilor" (op c it, P 33) Studiul acad Barbu Lăzăreanu, Din literatura antimonarhică şi anti- dlnastică, reprodus in antologie, preţios prin documentarea temeinică, prin lumina ce-o aruncă asupra faptelor monarhiei, urmăreşte problemele cro­ nologic, utilizând, în cadrul fiecăreia dintre ele, atât poezia cât şi proza. In gruparea materialului antologic trebuia să se ţină seama de acest stu­ diu şi lucrul se impunea să fie făcut cu atât mai mult cu cât el a fost intro­ dus în volum ca să dea o orientare sigură cititorului Iată-ne, aşa dar, în cuprinsul aceluiaşi volum, în faţa a două criterii diferite de a privi proble­ mele E o scădere serioasă a antologie, şi ea se face şi în detrimentul ci­ titorului Nu numai atât Studiul acad Barbu Lăzăreanu urmăreşte problemele numai până la sfârşitul secolului trecut Se iveşte de aici a doua greutate cititorul nu are sub ochi toată perioada monarhiei Antologia, aşa cum este concepută, cu materiale referitoare mai ales la domnule lui Carol I şi Fer- dmand, vine parcă să demonstreze — şi asta fără intenţie — , că în sec. al XX-lea monarhia n’a fost aşa de odioasă ca în cel precedent Este si aceasta o lipsă gravă Ea a fost simţită, de vreme ce antologia se deschide cu Cuvântul editurii. Cuvântul trebuia să analizeze sau măcar să dea indi­ caţii amănunţite pentru perioada necuprinsă în studiul acad Barbu Lăză­ reanu Cuvântul editurii este departe de aşa ceva Vorbeşte despre toate, la întâmplare, şi câte puţin, şi ceva mai mult, tot despre problemele des- voltate de acad Barbu Lăzăreanu In Cuvântul editurii se mai fac si o seamă de afirmaţii care trebuie să ne dea de gândit Se spune despre materialul bogat, vast, inegal ca valoare literară, care zace în periodice, ziare, etc , că „departe de a-1 fi epuizat, colecţia de faţă alcătuieşte totuşi o oglindă veridică a chipului cu multe feţe al monarhiei, luminând tot odată, fazele principale ale des­ făşurării ostilităţilor împotriva acesteia' (p 10) A reieşit însă clar că antologia suferă tocmai din pricina faptului că nu oglindeşte fazele prin­ cipale de luptă împotriva monarhiei, decât în studiul acad Barbu Lăză­ reanu, dar şi acolo nu pentru toţi anii în care dinastia a jefuit tara

135 Cuvântul editurii mai are şi o notă peste care nu putem trece cu uşu­ rinţă O transcriem în întregime „Culegerea „Din literatura antimonarhi­ că" pe care o înfăţişăm cititorilor, se opreşte din lipsă de texte reprezenta­ tive în preajma domniei lui Carol II. Absenţa acestora se datoreşte în­ grădirii şi apoi suprimării libertăţii cuvântului, în cadrul măsurilor dicta­ toriale luate de fostul rege împotriva ultimelor vestigii ale democraţiei, pentru^ ascuţirea exploatării şi asupririi maselor, în deplin acord cu fos­ tele clase stăpânită are. Alianţa dintre Carol II şi partidele politice reac­ ţionare a fost denunţată şi condamnată cu asprime de presa Regală a par­ tidului clasei muncitoare în frunte cu „Scânteia" (p 10— 11) Lucruri per­ fect adevărate Numai că măsurile dictatoriale au fost în stare să îngră­ dească doar cuvântul scris, în timp ce creaţiei folclorice nu 1 s’a putut pune stăvili Cu aceasta am atins o altă slăbiciune serioasă a antologiei' lipsa creaţiilor orale prin care poporul şi-a exprimat ura împotriva monar­ hie; Ceea ce n’au putut face scriitorii în scris, au făcut poeţii populari Şi nu se află puţmi, de bună seamă, printre cei care se chinuiau la Resita, la Azuga sau la Bacău, printre cei care trudeau dm noapte în noapte pe marile latifundii regale dela Mănăstirea sau dela Brostem Problema alcătuirii unei antologii a literatura antimonarhice este, fără îndoială, dificilă Şi aici suntem de acord cu Cuvântul editurii: „Problema unei antologii completate, minuţios revizuite şi poate defini­ tive, rămâne încă deschisă" (p 10) Rămâne, dar nu trebuie să rămână l

Dumitru Drumaru

Viaţa lui Iulius Fucik pe scena Teatrului Maghiar de Stat din C lu j

In cinstea aniversării a treizeci de am dela întemeierea Partidului Comunist dm România, Teatrul Maghiar de Stat dm Cluj a prezentat, în premieră, opera scriitorului sovietic Bunacovsehi, Mesaj către cei vii. Piesa redă lupta şi moartea eroică a neînfricatului comunist ceh Iulius Fucik, aşa cum se oglindesc ele -în cartea cu caracter autobiografic a aces­ tuia Reportaj cu ştreangul la gât, distinsă anul trecut cu Premiul Mondial al Păcii Dramatizând cartea lui Fucik, Buriacovschi transpune de fapt, pe scenă, nu numai viaţa ziaristului ceh, ci şi lupta glorioasă a comuniş­ tilor dm Cehoslovacia împotriva cotropitorilor fascişti Asistând la spec­ tacol, oamenii muncii au prilejul să urmărească acţiunea cu sentimentul adânc înrădăcinat că, şi la noi, Partidul Comunist a crescut oameni care si-au dat viaţa pentru cauza celor mulţi, urmând învăţăturile minunate ale lui Lemn şi Stalin Spectacolul cu Mes.a|j pătre cei vii se înscrie ca un pas înainte în activitatea Teatrului Maghiar de Stat dm Cluj Colectivul teatrului a iz­ butit să ofere un spectacol omogen, într’o montare adecvată Actorii şi direcţia de scenă au izbutit să imprime jocului lima unui realism dm ce în ce mai avansat Dar spectacolul acesta însemnează un progres şi prin utilizarea într’unul dm rolurile principale ale piesei, a unei actriţe român­ ce Lidia Plaha a fost interpretată de Rodica Barbu, artistă la Teatrul Naţional dm Cluj Se întâmplă pentru întâia oară că o actriţă româncă să

136 joace — şi să joace cu un netăgăduit succes — într’o piesă, pe scena Tea­ trului Maghiar de Stat dm Cluj Faptul acesta constitue o nouă dovadă a raporturilor frăţeşti, de colaborare, care există între poporul român şi na- -ţionahtăţile conlocuitoare

*

Reprezentarea piesei lui Bunacovschi a pus colectivului Teatrului Maghiar de Stat dm Cluj o seamă de probleme Problema centrală era însă zugrăvirea cât mai realistă a oamenilor noi, care apar în această- ,piesă comunişti, căliţi în luptele' cu cotropitorii hitlenşti Actorii noştri m au prea reuşit până acum să înfăţişeze veridic asemenea oameni, sarci­ na care revenea direcţiei de scenă şi interpreţilor era cu atât mai grea. Actorii şi-au dat seama de lucrul acesta şi s’au străduit să redea firesc •chipul eroului pozitiv, fără a recurge la artificii şi la melodramă Colec­ tivul teatrului a izbutit să învingă în mare măsură tendinţa unora dmtre interpreţi de> a prezenta erou ca nişte supraoameni sau ca nişte fimţe schematice, abstracte Am putea aminti aici câteva interpretări realizate sub acest aspect: pe bătrânul proprietar al sediului ilegaliştilor (interpretat de Sakai Imre) sau pe montorul "credincios şi plin de simţăminte umane, dela fabrica Junkers (jucat de Flora Eugen), care ne-au dat prilejul să urmărim emo­ ţionaţi creşterea continuă a acestor eroi Vrednice de menţionat sunt apoi interpretările Lidiei Plaha (Rodica Barbu), a bătrânului învăţător Pesek <(Csdka Iosif) şi Ana (Bara Margareta), care ne-au arătat convingător şi cald maturizarea oamenilor sub influenţa realităţilor Despre interpretul principal, Senkâlszki Endre, care l-a jucat pe ÎFucik, nu am putea spune că a avut o realizare desăvârşită Actorul dovedeşte însă un progres vizibil jocul său a devenit mai simplu, a câş­ tigat mai mult conţinut omenesc şi partinitate Interpretarea lui a fost -vie, veridică Dar au lipsit din interpretare tocmai trăsăturile specifice ale lui Fucik, revoluţionarul ziarist bolşevic, scriitorul de mari posibili­ tăţi artistice Fucik, redat de Senkălszki n’a fost fals, dar în momentele ■cele mai hotărîtoare spectatorul vedea pe scenă nu pe comunistul ceh, ci pe interpret Pentru realizarea omului nou în trăsăturile sale cele mai ca­ racteristice, actorii noştri trebue să lucreze încă mult In clipa de faţă, ei interpretează mai colorat şi mai veridic personajele negative sau pe cele şovăitoare, "decât pe cele pozitive Pentru a reda bine un erou pozitiv, .actorul n’are nevdie' numai de un joc foarte simplu, el trebue, mai ales, ■să trăiască intens rolul, degajând dm toată atitudinea sa partinitatea Sen- iâlszki, n’a fost şablonard, dar munca sa, căldura sa n’au fost suficiente. Printre personajele negative s’a realizat în primul rând şeful din JPraga a Gestapoului Bohm, Imrddi Geza a intuit bine personajul, i-a redat „creşterea”, i-a arătat veridic disperatul dans al morţii care-1 cu­ prinde după cotitura dela Stalmgrad Actorul a realizat rolul; utilizând un joc bogat, care numai arareori a alunecat în rutină Dar nici Imrddi, nici Horvâth Băla — personaje negative puternic conturate în piesă, — m’au lucrat şablonard, n’au redat „monştri” -înnăscuţi, ci au 'arătat publi­ cului oameni care alunecă dm ce în ce mai mult în mârşăvie, oameni care clevin înfricoşători tocmai dm această cauză T-rebue în deosebi subliniate străduinţele lui Perănyi Jânos, care a realizat un reuşit tip de anarhist, devenit trădător *

Premiera Mesajului către cei vii vădeşte un serios progres al colec­ tivului dela Teatrul Maghiar de Stat din' Cluj Spectacolul, pus în scenă sde Szava M , rupe, — în'multe privinţe — cu soluţiile „teatrale”, super­

137 ficiale Câteva tablouri ale piesei (de pildă, cele dm camera 400, birouF lui Bohm, sau actul ultim), reprezintă realizări vrednice de menţionat, pentrucă în asemenea momente regisorul mtueşte just situaţiile, găseste- mijloacele potrivite pentru a exterioriza adecvat conflictele ce au loc între- comunişti şi fascişti In scenele în care comuniştii duc munca de conspi­ raţie, regisorul rămâne însă în urma bogăţiei textului, redă atmosfera schematic, cenuşiu, — şi acest lucru scade dm valoarea - întregului spectacol A . K .

Despre teatrul de păpuşi

De mai bine de un an funcţionează la Cluj, printre numeroase insti­ tuţii de cultură şi artă, un teatru de păpuşi Arta teatrului de păpuşi este străveche ea a fost iniţiată acum vreo două mii de ani, în China Răspândită în diferite ţări dm Asia — Japdnia, lava, Sumatra — ea a ajuns şi în Europa, însă mult mai târziu, în epocai modernă Cea mai mare răspândire a cunoscut-o în veacul al XVIII-lea când a început să fie preţuită în multe ţări europene, ca una dm cele mai popu­ lare arte Astăzi, ea este larg răspândită în toată lumea, — dar nu are pretutindeni acelaşi caracter In secolul XVIII, mai toate popoarele euro­ pene aveau câte un personaj păpuşă specific, care deţinea un rol princi­ pal Petruşca la Ruşi, Policmella la Italieni, Guignol la Francezi, Punch la Englezi' El închipuia pe luptătorul pentru interesele masselor, isteţ, cu­ rajos şi spiritual Dacă în ţările capitaliste, teatrul de păpuşi a devenit azi încă un mijloc de câştig’ în mâna negustorilor de ,,artă“, în Uniunea Sovietică el a atins o treaptă de înaltă perfecţiune atât dm punct de vedere tehnic cât şi dm acel al conţinutului şi puterii sale educative Este meritul şcolii sovietice, în frunte cu marele artist Serghei Obrazcov, conducătorul Teatrului Central de Păpuşi din Moscova, de a fi scos la iveală nepreţuitele posibilităţi artistice ale spectacolelor cu păpuşi şi de a fi precizat rolul şi importanţa acestui gen de spectacole în ansam­ blul desvoltărn artei socialiste Care este funcţiunea teatrului de păpuşi1? In primul rând el se adre­ sează unui public format dîn cei mici Prin posibilităţile pe caie le are de a da viaţă lumii basmelor, el este un minunat mijloc de a influenţa fan­ tezia copiilor, de a-i educa în spiritul conştiinţei socialiste, prmtr’un ma­ terial artistic specific vârstei lor povestea pusă în scenă Acesta nu e un: gen inferior, după cum nici literatura pentru copii şi tineret nu este infe­ rioară faţă de literatura pentru adulţi Partidul Bolşevic a atras în repetate- rânduri atenţia scriitorilor sovietici asupra importanţei literatura pentru- copii şi tineret, practica si realizările acestei literaturi în Uniunea Sovie­ tică au dovedit că ea este un gen nu numai deopotrivă de valoros, dar şi deopotrivă de dificil şi exigent din punctul de vedere al ideologiei, ah măiestriei artistice, ca şi literatura pentru adulţi Acelaşi lucru se poate- spune şi despre teatrul de păpuşi pentru""copii Dar arta păpuşilor în Uniunea Sovietică a dovedit încă un lucru că" ea se poate adresa, şi încă cm mult succes, nu numai copiilor ci şi celor maturi Ce le pot da acestora păpuşile care evoluează pe scenă? Specta­ colele satirice — iată un gen în care contribuţia teatrului de păpuşi poate fi de cea mai mare valoare In lupta noastră pentru demascarea imperia­ liştilor aţâţători la război, pentru desvăluirea nemerniciei lor, a deformării groteşti a caracterului lor — , teatrul de păpuşi poate servi ca o armă pre.-

1RR ţioasă De aceea în Uniunea Sovietică, pe' lângă repertoriul pentru copiii teatrele de păpuşi dau spectacole regulate pentru adulţi, la pregătirea' cărora lucrează cei mai talentaţi artişti actori, regizori, pictori, sculptori. După exemplul Uniunii Sovietice, teatrul de păpuşi a luat un mare* avânt şi în ţările de democraţie populară, spre pildă în R Cehoslovacă şi în R P Ungară In Cehoslovacia de pildă, teatrele de păpuşi iau parte- activă la orice campanie politică mu de asemenea colective cutreeră ţara, prezentând programe legate de cele mai actuale probleme politice şi mo­ bilizând massele pentru realizarea celor mai apropiate sarcini Dar la baza activităţii teatrului de păpuşi, ca la orice teatru, stă re­ pertoriul Piesa sau sceneta este purtătoarea conţinutului îdeologic-educa- tiv al spectacolului cu păpuşi, de ea depinde în primul rând valoarea aces­ tui spectacol Iată cum activitatea teatrului de păpuşi se leagă în mod' strâns de munca scriitorilor De felul cum Uniunea Scriitorilor ştie să sus- ţ.nă teatrul de păpuşi, depinde în bună măsură succesul acestuia Şi acum câteva cuvinte despre ceea ce s’a făcut la Cluj Invmgând o sene de greutăţi ale începutului, colectivul Teatrului de- păpuşi a reuşit să prezinte, pe mica sa scenă, o serie de spectacole atrac­ tive pentru copii, folosind fie materiale sovietice, fie anumite prelucrări' de folclor Astăzi acest teatru dă reprezentanţii regulate de mai multe ort pe săptămână, destul de frecventate de copii Pentru aceasta, colectivul intră în legătură directă cu publicul său, la şcoli, invitând copiii dmtr’o1- clasă sau dmtr’o şcoală la câte o reprezentaţie De sigur, această metodă s’ar putea mult îmbunătăţi, dacă biroul de conducere al organizaţiilor de- pionen cât şi direcţiunile şcolilor s’ar interesa mai îndeaproape de aceasta, înglobând teatrul de păpuşi între mijloacele eficace de* educaţie a copii­ lor Dacă asişti la un asemenea spectacol şi vezi în ce măsură participă copiii la desfăşurarea acţiunii, cum ajută ei prin strigătele lor pe ursul cinstit dar prostuţ s’o găsească pe vulpea blestemată care se ascunde — îţi dai imediat seama ce efect puternic, poate avea acest teatru asupra imaginaţiei şi conştiinţei copiilor Mai mult decât atât copiii ar putea fi foarte uşor atraşi chiar ei în munca, de creaţie, dacă s’ar găsi mijlocul potrivit de a-i instrui în tehnica: manevrăm păpuşilor In colectivele şcolilor, ei şi-ar putea desvolta aptitu­ dinile, dexteritatea, fantezia printr’o activitate atât de apropiată de preo­ cupările lor, aceasta ar putea fi o contribuţie importantă la desvoltarea multilaterală a celor mai tinere generaţii, la educaţia simţului lor artistic, şi la desăvârşirea educaţiei lor în genere Dar pentru toate acestea, în afară de o bună muncă de organizare sr îndrumare, mai e nevoie de un element esenţial material literar, piese sau scenete pentru păpuşi Iar scriitom noştri dm Cluj şi dm regiune n’am făcut până acum mai nimic în această privinţă Colectivul Teatrului de Păpuşi a dat numai incidental până acum spectacole pentru adulţi, şi anume în campania de pregătire a zilei de23' August anul trecut, când au avut loc câteva reprezentaţii, în campania electorală dm toamna lui 1950, s’au dat în total, 42 spectacole cu sce­ nete pentru adulţi, dmtre care 35 la ţară, în sfârşit, în campania de însă­ mânţăm din primăvara aceasta — 10 reprezentaţii Deşi efectul lor a fost' destul de mare, acest gen de reprezentaţii nu putea fi generalizat până în Drezent într’un program regulat pentru adulţi, din cauza lipsei de texte- potrivite Nici în această privinţă scriitorii noştri n’au ajutat prm nimic Teatrul de Păpuşi Cu concursul scriitorilor s’ar putea realiza prm mijloacele tehnice şi artistice modeste, spectacole care să fie la înălţimea sarcinilor de luptă, ale artei noastre în general Semnalăm aci o iniţiativă frumoasă a colectivului acestui teatru el a instruit, la întreprinderea de Construcţii Nr 9 dm Cluj, o echipă de

139 ’ 'amatori ai Teatrului de Păpuşi Această echipă, desvoltându-se, va putea da spectacole la întreprinderi şi la sate, prezentând programe care să gă­ sească larg răsunet în sânul maselor Această iniţiativă s’ar putea extinde, formându-se astfel de colective la mai multe întreprinderi, mănndu-se în felul acesta numărul echipelor ce ar putea cutreiera satele regiunii In Republica noastră Populară, niciun gen de artă nu poate fi con- 'siderat ,,inferior" sau ,,minor" dacă este capabil să poarte în masse, cu forţă expresivă, ideile socialiste înaintate -Iar teatrul de păpuşi, prin spe­ cificul său, are tocmai calitatea de a impresiona foarte uşor şi de a fi larg accesibil celor mai mari mase

Andrei Rotii

Szentgydrgyi Istvân

Luna aceasta a avut loc la Cluj comemorarea a douăzeci de' ani dela tmoartea excepţionalului actor maghiah, Szentgyorgyi Istvăn Personalita­ te artistică de o mare forţă, Szentgyorgyi a adus scenelor pe care a jucat, dar mai ales scenei clujene pe care a servit-o aproape şaizeci de ani, inter­ pretări realiste Punându-şi arta în slujba poporului, tinzând ca prin jocul său să educe marile mase'de spectatori dela „periferie", Szentgyorgyi a -dovedit de-a-lungul întinsei sale activităţi un ataşament cald faţă de cei Oropsiţi Biografia sa e plmă de exemple în sensul acesta întreaga lui viată, de altfel, a fost o luptă acerbă dusă pentru instruirea spectatorilor şi îm­ potriva acelora care profitau nu numai de braţele celor nevoiaşi ci şi de -talentul celor înzestraţi cu daruri artistice Descendent al unei vechi familii de mici burghezi, Szentgyorgyi Ist­ vân s’a născut la -20 Februarie 1842 în Dioş-Jeno, judeţul Nogrâd (Unga­ ria) Ca notar al satului, tatăl viitorului actor găzdueşte de nenumărate ori 'trupele de teatru ce colmdă regiunea Iată de ce micuţul Istvăn va îndră­ gi teatrul, încă dm fragedă copilărie Până în 1859 îşi face studiile ia Debreţin, într’un colegiu, după absolvirea căruia, potrivit dorinţei părin­ ţilor săi, trebuia să devină preot Preocupările şi înclinaţiile sale sunt 'însă cu totul de altă natură Cât de puternice sunt aceste preocupări ne-o mărturisesc sporadicele sale Memorii, în care Szentgyorgyi îşi trădează deosebit de puternica chemare spre teatru, atunci când notează că în Alos- Dazas, predicile sale, pline de patos, constituiau pentru el o „adevărată .sărbătoare a sufletului", crescută nu în amvon, ci în scena în care trans­ formase de nenumărate ori locul de pe care îşi debita predica Dirijat oa­ recum instinctiv spre jocul scenei el va renunţa la preocupări minore, — ca acelea de teolog predicator — şi va reveni la Debreţin unde va conti­ nua împotriva voinţei părinţilor studiile întrerupte, pentru ca în 1861, să descindă în Kassa Aici, după o minuţioasă examinare & posibilităţilor sale actoriceşti, este angajat în calitate de corist la teatru Dm acest moment, ■Szentgyorgyi a intrat definitiv în universul după luminile căruia tânjise 'Graţie vastelor sale cunoştinţe, tânărul actor, va fi utilizat în toate genu­ rile dramă, operă, declamaţie Şi fiindcă în epoca aceea „un actor tre- 'buia să ştie de toate" — o sene nesfârşită de roluri — pestriţe sau mi- -nore până atunci atât în teatru cât şi în operă, — vor fi transformate de -către Szentgyorgyi în admirabile creaţii începând clin 1861, viaţa lui Szentgyorgyi e plmă de luminile suc- •ceselor şi de umbrele pe care le proectează asupra acestora un regim de exploatare După popasuri mai lungi sau mai scurte la Budapesta, Viena, Timişoara, etc', în 1871 soseşte la Cluj, unde va răspândi vreme de şaizeci

140 de ani, seară de seară, căldura unei interpretări din ce în ce mai realiste,, o interpretare care se adresa nu personalităţilor marcante care-şi etalau epoleţii sau rochiile în lojile teatrului, ci publicului „neselect" dela gale­ rie Aproape 1300 de roluri au devenit în interpretarea lui Szentgyorgyl creaţii excepţionale, care vorbeau speciatonlor în limba caldă a artistului,, nu a cabotinului Cum este şi firesc, uneori rolurile erau atât de ingrate, textul atât de sărac şi piesa atât de proastă, încât nici posibilităţile uriaşe ale lui^ Szentgyorgyl nu puteau salva dela eşec un asemenea spectacol Au­ torul, înconjurat de simpatia publicului dela „periferie", nu ieşea prin ni­ mic prejudiciat dragostea opiniei publice îl înconjura peste tot, şi până astăzi el a rămas în amintirea celor care l-au văzut „Pista Bâcsi"’, artistul neegalat, al Teatrului Maghiar din Cluj Szentgyorgyl a fost unul dintre- marii ostaşi ai artei adevărate El nu s’a închinat nici în faţa sacului cu bani, nici în faţa hamei croite după ultima modă N’a servit nici intere­ sele „artei pentru artă", nici interesele potentaţilor zilei Publicul simţea lucrul acesta şi de nenumărate ori îi dădea dovezi de dragostea cu eare-I înconjura Spectatorii dela galerie nu arareori îi aduceau pe scenă alătu­ rea de florile admirative, coşuri cu zarzavaturi şi pungi cu cofeteuri Era în toate acestea un simbol care reliefa unitatea de vederi a celui care trăia ' în fiecare seară pentru publicul de rând, cu spectatorii care nu făceau parte dm elita snobă a oraşului’ o atitudine ce sfida dela rampă un regirn mgrat care lăsâ ca cei patru copii ai actorului să moară stupid în patru orăşele în care-i mânase nevoia de a căuta de lucru. Era sfidarea adusă unui regim care a lăsat-o mai târziu pe văduva marelui actor să trăiască; în mizerie şi să aştepte orânduirea nouă care să răsplătească pe acei ce şi-au dăruit o viaţă întreagă pentru - binele poporului Ceea ce contemporanii — magnaţi, mari burghezi şi moşieri, — nu voiau să recunoască în Szentgyorgyl, a recunoscut regimul nostru de de­ mocraţie populară Teatrul Secuesc din Tg-Mureş, şi Institutul de Teatru dela Cluj îi poartă numele, iar cei care l-au cunoscut, l-au iubit sau au învăţat la şcoala sa de actor realist, îi serbează cu pietate comemorarea.

Ion Cherejan

. Pentru o interpretare mai adâncă în teatrul de operă'

Opera de Stat dm Cluj a prezentat la sfârşitul lunii Aprilie, într'o montare complet nouă şi cu distribuţii noi, opera Evghenii Gneghln de P Ceaicovschi Realizată sub conducerea -muzicală a dirijorilor Constan­ tin Bugeanu şi Anatol Chisadji şi în direcţia de scenă a maestrului Panut Victor Cottescu, noua montare oglindeşte preocuparea serioasă de a pre­ zenta în cele mai bune condiţii capodoperele operei clasice ruse şi, în ace­ laşi timp, străduinţa de a pătrunde şi a realiza cât mai artistic, conţinutul uman şi social al operei, de pe poziţiile înaintate ale concepţiei realiste - despre teatrul muzical Realizarea operei Evghenii Oneghin — împreună cu o sene de alte realizări din ultimele stagiuni — dovedeşte o creştere serioasă a. colectivului artistic al Operei de Stat dm Cluj, prin însuşirea tot mai temeinică a principiilor şi a metodelor de muncă noi Această creş­ tere este semnul unei adânci restructurări a concepţiilor şi mijloacelor care stau la baza creaţiei artistice, rezultat al educării oamenilor artei de către Partid şi al însuşim tot mai temeinice a experienţei celei mai înaintate- arte din lume, arta sovietică Dintre toate realizările ultimelor stagiuni, noua montare a operei

1£1 Evghenii Oneghin este, dm punctul acesta de vedere, mai semnificativă.. •Ca" şi romanul în versuri al lui Puşclun, — pe care Belinschi îl. considera •o amplă enciclopedie a vieţii sociale ruse, — "şi opera lui Ceaicovschi, prin jforma specifică naţională în care îmbracă un’ conţinut de o largă valabi­ litate umană, este un tablou poetic al societăţii ruseşti în el se îmbină unitar frământările şi problemele epocilor celor doi mari creatori, Puş- ■chm şi Ceaicovschi Apropiindu-se de această operă, realizatorii specta- -colului şi în special direcţia de scenă, aveau de rezolvat o serie de pro­ bleme dintre cele mai grele, trebuiau întruchipate, în imagini scenice ex­ presive, caractere, situaţii şi tablouri desprinse dm viaţa atât "de adânc pătrunsă de specificul rusesc, nu în aparenţele lor exterioare, ci în pro­ funda lor desfăşurare lăuntrică O astfel de problemă era realizarea unei Tatiane. veridice şi convingătoare, care să fie cu adevărat „tipul reprezen­ tativ al femeii ruse" din secolul trecut, de asemenea întruchiparea în ima- . ginea lui Oneghin a unui tip caracteristic celei mai europenizate,stări so­ ciale ruse, fără a o reduce la schema goală, devitalizată a unui profil de ■dandy, cmic şi pozeur, dar mai ales — şi aceasta a constituit una dm pro­ blemele cele mai dificile- ale direcţiei de scenă, — realizarea unor tablouri -ca imaginea patriarhală a vieţii dela- conacul Lanmlor sau fresca mora­ vurilor moşiereşti pe care şi Puşchm şi Ceaicovschi le redau atât de viu .şi colorat în balul dela Larim Pentru aceasta era necesară părăsirea cât .rnial .hotărîtă a convenţionalului scenic şi a recuzitei vechiului teatru de operă Prm însăşi factura ei, opera Evghenii Oneghin respinge rutma, ce­ rând o interpretare vie, - sinceră, în cadru şi mijloace scenice adecvate --acesteia S’a afirmat adeseori că.Evghenii Oneghin nu este o operă de mare repertoriu, că ea nu.place maselor largi ale publicului însuşi Ceai­ covschi, într’o' scrisoare adresată lui Taneev,-' mărturisea- „Opera Evghenii .-Oneghin nu va avea niciodată succes, o ştiu dinainte" Această afirmaţie -nu se întemeiază însă pe opera în-sine, genial scrisă, ci pe ‘ dificultăţile ei de montare scenică, realizarea operei Evghenii Oneghin este foarte pre­ tenţioasă şi nu admite compromisuri, cerând o' înaltă măiestrie a artei m- -terpretării Ceaicovschi a fost conştient de acest lucru şi, în aceeaşi scri­ soare adaugă „Niciodată nu' voi găsi artişti care să jŞoată răspunde cel ■puţin cu aproximaţie cerinţelor mele", mărturisind că ar prefera să dea opera pe scena unui conservator, unde va fi ferită de rutmâ şi şabloa­ nele învechite şi triviale atât de înrădăcinate în viaţa teatrului timpului său Realizatorii spectacolului pe scena Operei de Stat -dm Cluj au fost -conştienţi de problemele pe care le ridică opera lui Ceaicovschi, la relua­ rea ei în noua montare, şi acest, lucru se simte în întreaga concepţie pe nare o trădeaî& însăşi interpretarea La baza muncii de montare a spec­ tacolului a fost o amplă documentare şi mai ales" studierea adâncă a unor -studii sovietice recente despre operă şi despre creatorul ei Acest lucru a contribuit la stabilirea unei concepţii juste şi unitare care constitue axa -solidă a realizăm-operei Evghenii Oneghin în noua montare Una dintre cele mai însemnate realizări, a fost asigurarea unor dis­ tribuţii omogene In pregătirea operei s’a lucrat cu două distribuţii, pu- nându-se-accentul pe interpretarea de echipă şl nu pe o interpretare indi­ vidualistă, ceea ce a dat o "mare Unitate spectacolelor La acedsta s’a_ adău­ gat o vie şi activă participare a colectivelor, a corului şi baletului, care '•s’au încadrat în realizare' nu ca elemente spectaculoase, ci ca elemente de 'acţiune Astfel, într’un cadru decorativ, artistic realizat de pictorul sceno­ graf Walter Widmann, a devenit posibilă crearea unor tablouri vil şi ex­ presive ca tabloul I, în care atmosfera patriarhală dela conacul Lanmlor -capătă o viaţă reală, sau tabloul al IV-leâ, în care trăeşte însăşi descrierea puşchiniană a pitorescului bal dela Larini In acest tablou, mereu viu şi plin de mişcare, corul şl baletul au fost departe de obişnuita lor figuraţie

-142 •convenţională In aceste colective, de obicei informe şi tratate ca o masă omogenă, au apărut de data aceasta figuri şi caractere bine individuali­ zate, întreaga societate provincială căpătând în felul acesta viaţă şi cu­ loare. In general întreaga realizare a operei Evghenii Oneghin dovedeşte •concepţia unitară şi linia artistică justă a direcţiei de scenă Dar dacă liniile de bază ale spectacolului au fost temeinice, felul în care ele s’au realizat în interpretarea muzicală şi scenică nu a fost tot* -ceauna desăvârşit Una dm lipsurile cele mai importante o constitue nive­ lul mijlociu al interpretării Pe drumul deschis de concepţia justă despre caractere şi situaţii, interpretarea generală nu a reuşit sâ înainteze decât pe jumătate Dm punct de vedere muzical, alături de momente de nesi- .guranţă, de unele greşeli de execuţie (şi amintim de ansamblele corale •dm tabloul I şi tabloul IV), interpretarea unor scene ca aceea a scrisorii, atât de importantă, sau duetul final al operei, nu a fost satisfăcătoare Aceste scene, în special, cer ca interpretul să pună în joc bogate mijloace de expresie, corespunzătoare bogăţiei de nuanţe şi stări sufleteşti pe care Ie exprimă muzica atât de plastica a lui Ceaicovschi Dacă acestea nu sunt comunicate sincer într’o interpretare de o înaltă măestne, scenele amin­ tite, — care nu se bazează nici pe spectaculos, nici pe numere muzicale 'de sine stătătoare ţarii, etc), ci numai pe dramatismul interior al desvol- târn trăirilor sufleteşti, — nu comunică nimic spectatorului, ele îi apar lungi, .indiferente şi fără rost La aceasta se referea în special însuşi Ceai­ covschi atunci când se îndoia de succesul operei sale De asemenea, unele ■scene de ansamblu, cum e intrarea ţăranilor dm tabloul I sau corul fetelor dm tabloul III, dm punct de vedere al jocului scenic au fost lipsite de viaţă, trădând momente convenţionale, statice, Momente asemănătoare au mai existat, deopotrivă în jocul individual şi al ansamblelor, de-a-lungul întregii opere Toate acestea arată nivelul încă mijlociu al interpretării precum şi faptul că în munca artistică, nu s'au găsit mijloacele cele mai potrivite pentru desăvârşirea unei realizări, mai ales atunci când condiţiile de bază —- concepţia justă şi liniile mari ale spectacolului, interpreţi cu posibiltăţi, etc , — există, cum a dovedit-o spectacolul cu Evghenii Oneghin, In general .această latură în munca artistică este încă subapreciată de teatrele noastre de operă, ceea ce se poate observa şt „în timpul destul de redus care se acordă pregătirii unui"spectacol Ori, experienţa teatrului de operă sovie­ tic ne arată că o interpretare de înaltă măestne nu se poate cuceri decât prmtr’o muncă susţinută şi adâncă de durată, care exclude rutina şi su­ perficialitatea Conducătorii teatrelor noastre de operă, mai ales când este vorba de instituţii cu un repertoriu format, vor trebui să examineze foarte ■serios această problemă de care depinde creşterea calitativă a realizări­ lor artistice

I. V ălcan u

. Doi morţi vii

Pe un student dela literatura română un asemenea titlu îl duce cu gândul la o piesă a lui Alecsandn şi la cei „doi morţi vu“ dm ea: Egor şi Ghiftui. Datorită aceluiaşi titlu, un istoric literar îşi va aminti, pe lângă Alecsaadri, ■3e Costaehe Negruzzi, căruia Georga Sion i-a rezervat surpriza — puţin obiş­ nuită __ de a-şi citi necrologul, fund încă -în viaţă. In sfârşit, abonaţii şi cititorii Flacăra, vor putea citi următorul text:

143 ,rPoezM I n tren aparţine' Im Zvman Jozsef şi e scrisă în timpul unei depor­ tări a poetului, dela închisoarea dm Arad spre wnachn închisorile bucureştene,, vn. noaptea de SI Decembrie 'J.924. Victimă a cruzimilor regvmulm burghezo— moşieresc, Zvman Jozsef a căzut eroic îm, luptă. Froio ia căzut şi poetul Veress Pal, în închisoarea din Tărgul-Mureş Dupăi numele acestei închtson, poetul şi-a luat pseudonimul de Vaswhelyi.“ *) Dm fericire, victimele redacţiei Flăcărui trăiesc şi muncesc zi de zi la mă­ reaţa operă de construire a socialismului în ţaia noastră. Tovarăşul Ziman Jozsef, „căzut eroic în luptă", este directorul Cărţn Puse dm Cluj, îai poetul Veress Pal, căzut la fel de eroic, e vicepreşedintele Sfatului Popular RegionaL Cluj. Ce-i de făcut, „maeştri" ai scrisului? Ne-o spune Bons Gorbatov: „Pentru ziaristul sovietic este obligatorie, riguroasă şi plină de lesponsabilitate,. studierea materialului: ziaristul pătrunde dm necesitate în tehnica problemei,, ascultă cu neîncredere orice relaţii, el- trebuie să pipăie totul cu mâinile sale*, dacă!

I. Panait '

*) Flacăra, 1951, nr. 16, p. 3.

144