Revista Geopolitica 18

www.geopolitic.ro ROMÂNIA - Terra Daciae -

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie (recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior - CNCSIS)

www.geopolitic.roBucureşti 2006 ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC academician Dan BERINDEI prof. univ. dr. Gheorghe MARIN academician Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI prof. univ. dr. Vasile MARIN academician Ştefan ŞTEFĂNESCU prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ prof. univ. dr. Cristian TRONCOTĂ prof. univ. dr. Traian ANASTASIEI prof. univ. dr. Radu-Ştefan VERGATTI prof. univ. dr. Nicholas DIMA prof. univ. dr. Mihaela DINU conf. univ. dr. Cristian BRAGHINĂ prof. univ. dr. George ERDELI conf. univ. dr. Dan DUNGACIU prof. univ. dr. Constantin HLIHOR conf. univ. dr. Mihail OPRIŢESCU prof. univ. dr. Ioan IANOŞ conf. univ. dr. Stan PETRESCU prof. univ. dr. Mihai IELENICZ conf. univ. dr. Florin PINTESCU

NOTĂ Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica. Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor. Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului. Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

COLEGIUL DE REDACŢIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

DIRECTOR Documentare: Ioan Mihail OPRIŢESCU

Vasile SIMILEANU Dănuţ Radu SĂGEATĂ

REDACTOR ŞEF Redactori: Cristian JURA Cristina GEORGESCU Marius LAZĂR Melania Magdalena LUCA Roxana MANEA Redactor coordonator Radu MOLDOVAN Silviu NEGUŢ Cecilia MUNTEANU Marcela NEDEA Coperta şi grafica Sergean OSMAN Vasile SIMILEANU www.geopolitic.ro Editura TOP FORM tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617; e-mail: [email protected], [email protected]

Anul IV, nr. 18 (2 / 2006)

SUMAR

EDITORIAL Vasile SIMILEANU Redefinirea unei existenţe ...... (Terra Daciae şi/sau Spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic) ...... 5

RESTITUIRI ...... Nicolae IORGA ...... Traces souterraines ...... 11 ...... GEOISTORIE ...... Ioan CHIŞ ...... Origine du peuple roumain ...... 15 Mihai HOTEA ...... Spaţiul mitic dacic...... 35 Nicolae GEANTĂ ...... Aspecte ale religiei pe teritoriul vechii Dacii ...... 43 Iulian GAVRILUŢĂ ...... Teologia Zalmoxiană, Kogaionul şi specificul românesc unic ..... 53 Raluca MATEŞ ...... Simbolul Balaurului dacic...... 61 Marcela SĂGEATĂ, Radu SĂGEATĂ ...... Tradiţii şi permanenţe daco-romane ...... în sistemul de aşezări umane românesc...... 67 Traian-Valentin PONCEA ...... Geneză şi evoluţie urbană în spaţiul intracarpatic ...... - vetre de oraşe antice în evul mediu transilvan -...... 81 Valentina BERCHIU ...... Cetatea dacică de la Racoş ...... 91 Liviu PANDELE ...... Braşovul antic – centrul ecumenic al României ...... 97

GEOPOLITICĂ ...... Vasile MARIN ...... Consideraţii privind spaţiul de continuitate geopolitică ...... Spaţiul de continuitate etnică – domeniu al spaţiului ...... de continuitate geopolitică...... 101 www.geopolitic.roGheorghe VĂDUVA ...... Remanenţe ale unor efecte de falie...... 111 ......

Constantin HLIHOR ...... Manifestări şi comportamente geopolitice ...... în antichitatea clasică ...... 118 Vasile NAZARE ...... Premise geopolitice şi geostrategice în gândirea ...... Politico-militară a geto-dacilor ...... 123 Adrian LESENCIUC ...... Vechea vatră a Europei: argumente geolingvistice...... 131 Mihai POPESCU ...... Regele Decebal în creaţia poetică românească...... 143

GEOSTRATEGIE ...... Radu Ştefan VERGATTI ...... Raporturile dintre Ţara Românească şi Regatul Ungar...... la începutul secolului al XIV-lea prin prisma ...... documentelor maghiare...... 149 Stan PETRESCU ...... Informaţiile la români...... 159 Cristian BARNA ...... Destinul României în regiunea Mării Negre ...... 171 Oleg SEREBRIAN ...... Proiectul european şi problema minorităţilor etnice ...... în Republica Moldova ...... 175

SEMNAL EDITORIAL

www.geopolitic.ro www.geopolitic.ro

REDEFINIREA UNEI EXISTENŢE (Terra Daciae şi / sau Spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic)

Vasile SIMILEANU

Retrăim era marilor civilizaţii prin descoperiri arheologice. Niciodată lumea ştiinţifică nu s-a arătat mai interesată de originile omului ca în acest început de mileniu. Suntem surprinşi zi de zi cu noi descoperiri privind evoluţia vieţii pe Terra şi implicit a evoluţiei omului. Teorii care au ocupat mileniile devenirii noastre au naufragiat peste noapte, răpuse fiind de noile tehnologii aplicate în domeniile cercetării civilizaţiilor, care s-au manifestat pe Planeta Albastră. România, ca întreg mapamondul, este pusă în situaţia complexă de a (re)cerceta evoluţia civilizaţiei în spaţiul care ne defineşte atât de mult: Spaţiul carpato-danubiano-pontic! Ne întrebăm, justificat, care a fost locul şi rolul populaţiilor spaţiului carpato- danubiano-pontic între marile civilizaţii care au strălucit timp de milenii. Care sunt trăsăturile comune şi ce a determinat progresul sau regresul unei civilizaţii? A fost determinant spaţiul geografic în evoluţiile proceselor sociale? Care au fost evenimentele istorice ce au influenţat dezvoltarea sau regresul unui popor? Ce fenomen a putut declanşa migraţiile masive din protoistorie? Cum au fost percepute evoluţiile culturale şi religioase de autohtoni şi cum au fost asimilaţi imigranţii? Toate acestea se constituie într-un teren arid, de cele mai multe ori, greu de cercetat şi care lasă, de multe ori, locul interpretărilor eronate sau crează crize identitare. Din nefericire, suntem tentaţi să acordăm mai multă importanţă unui eveniment social decât realităţii, invocând de cele mai multe ori existenţa şi supravieţuirea unei entităţi politico-sociale. Nu contest acest punct de vedere, deoarece noi, românii, am fost nevoiţi milenii de-a rândul să ne apărăm fiinţa naţională, mult mai mult decât alte popoare euro-asiatice sau occidentale. Dar, consider că este necesar să analizăm toate aspectele, plăcute sau neplăcute, care au concurat la dezvoltarea noastră istorică, culturală, religioasă şi lingvistică, în spaţiul Terra Daciae. Care au fost conjuncturile ce şi-au pus amprenta asupra dezvoltării etnopsihologice ale poporului român? Care au fost relaţiile ce au guvernat supravieţuirea unui popor „condamnat” la nesupunere în faţa năvălitorilor din stepa asiatică dar şi cotropitorilor europeni? Toate aceste întrebări pot primi răspuns numai în urma unei analize geopolitice realiste, care să acorde şanse egale teoriilor ştiinţifice actuale. De la primele manifestări civilizaţionale şi până în prezent populaţiile care s-au dezvoltat în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost martorele unor experimente sociale diferite faţă de alte zone ale lumii. Aici am cunoscut migraţiile indo-europene, invaziile romane, colonizările greceşti şi feniciene, tendinţele de supremaţie ale armatei romane, năvălirile popoarelor migratoare, conflictele cu Înalta Poartă, expansiunea Europei catolice, conducerea fanariotă, impunerea bolşevismului şi multe altele. Dintre toate relele care s-au abătut asupra popoarelor martire din acest spaţiu geopolitic, comunismul a reuşit, chiar dacă nu în totalitate, să distrugă tradiţiile, cutumele, culturile şi religiile acestora, subjugate victorios de Kremlin şi KGB. Sfârşitul celui de al doilea război www.geopolitic.romondial avea să anuleze unicitatea popoarelor din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi

să creeze o masă amorfă uşor de manipulat şi condus. Cu toate acestea, cu privirile către Vestul care ne-a părăsit mai bine de cincizeci de ani, am reuşit să rezistăm şi să păstrăm licărul civilizaţiilor democratice brusc întrerupte de obielele staliniste. Opoziţia sistemelor ideologice diametral opuse doctrinar, după încetarea celui de al doilea război mondial, a rupt lumea şi a creat două super-puteri apărţinătoare blocurilor militare estic şi vestic - susţinută de arsenalele militare nucleare şi convenţionale, cât şi de efectivele imense, cu extindere geografică regională, din emisfera nordică (de la Seatle la Sahalin) traversând Europa de la Stettin la Triest. Manifestarea celor două ideologii a creat dezechilibre majore în stabilitatea şi evoluţia societăţii umane la scară planetară până în anul 1989 când sistemul socialist impus cu forţa de Rusia sovietică stalinistă avea să sucombe. „Al treilea război mondial”, cunoscut ca Războiul Rece, a atras lumea estică în cursa sărăciei şi prostituţiei intelectuale, teren propice evoluţiei regimurilor totalitare şi dictatoriale, prin mistificarea istoriei şi confiscarea conştiinţei individuale. Dar, cum lumea este în continuă mişcare, şansa oferită de căderea zidului Berlinului, avea să aducă eliberarea de ideologia comunistă şi reîntoarcerea la adevăratele valori morale specifice poporului român. Rememorând evenimentele din 1989, ne întrebăm ce a favorizat procesul Helsinki? Poate fermitatea preşedintelui Ronald Reagan, poate reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov alături de sprijinul divin al Papei Ioan Paul al II-lea - care au declanşat uvertura maghiară pe străzile Leipzigului şi Revoluţia de catifea cehă, culminând prin duritate cu evenimentele sângeroase din decembrie 1989 de la Bucureşti. Aceste revoluţii au determinat schimbări majore în viaţa popoarelor est europene, viciate de ideologia comunistă. Euforia momentelor, considerate ca o primăvară a popoarelor, a trecut cu vederea inseparabilitatea libertăţilor democratice de conceptul de naţiune. Acest fenomen a fost sesizat şi contracarat foarte repede de Germania unită, dar şi de celelalte state eliberate de comunism sau din Uniunea Sovietică, reuşind să treacă la timp la reprimarea manifestărilor naţionaliste (Germania, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Republica Moldova). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Iugoslavia şi Federaţia Rusă, unde mişcările naţionaliste fac în continuare victime şi ţin deschise, încă, conflicte care nu ar mai trebui să ia amploare în prezent. Revendicărilor minorităţilor etnico- religioase li se răspund cu acţiuni militare, uneori mai puternice decât cele provocate de structurile statale totalitare, acestea generând în adevărate masacre scăldate, de cele mai multe ori, în sânge. Odată cu prăbuşirea comunismului, Europa a descoperit securitatea pentru puţină vreme. Speranţele sale au fost şi sunt năruite de conflictele locale şi crizele politice din statele est europene, aflate într-o prelungă şi interminabilă tranziţie socială. Corupţia şi crima organizată, „sponsorizată” şi „reorganizată” de structurile, necunoscute publicului larg, care au susţinut dictaturile de tip comunist constituie o problemă majoră evoluţiilor sociale pe drumul democraţiei de drept. În acest context complex, teoriile geopolitice s-au adaptat din mers noilor cerinţe şi manifestări. Curente noi geopolitice şi concepţii geostrategice bat la poarta Europei secolului XXI. România, cu democraţia şi structurile organizatorice în reaşezare, este afectată în relaţiile interne şi internaţionale, simţind din plin rigorile teoriilor şi concepţiilor experimentate de vestul european. Deşi a aderat la unele organisme europene, la altele fiind doar asociată sau supleantă, România la început de mileniu se găseşte în situaţia de www.geopolitic.roneinvidiat de dinaintea celor două conflagraţii mondiale. Legitim, ne întrebăm care este rolul şi locul României în lume? Poate generaţiile care vin din urmă vor reafirma spiritul daco-roman care ne-a zămislit şi căruia îi suntem tributari!

www.geopolitic.ro

10 Restituiri

TRACES SOUTERRAINES

Nicolae IORGA

Après une époque de dilettantisme romantique1, avec un César Bolliac, débutant plein de mérite, actif et intelligent, un Démètre Butculescu, un Nicolas Beldiceanu, s'intéressant aux recherches de préhistoire et d'histoire, un Grégoire Buţureanu, découvreur enthousiaste des traces les plus anciennes de la vie préhistorique et protohistorique en Moldavie, et même après les premières recherches, scientifique, d'un Alexandre Odobescu, des études dans le domaine de la préhistoire ont été commencées, avec persistance et pénétration, par M. J. Andrieşescu, à partir de son travail, admirable, de 1912, Contribuţie la Dacia înainte de Romani, dans lequel, ainsi qu'il le dit lui-même, il a recherché – sur la base des travaux de Hubert Schmidt2, de ceux de von Stern, lequel, ancien professeur à Odessa, venait de l'école russe d'un Chvoïka, qui a découvert la civilisation de Tripolié, de Hampel, qui a travaillé en Hongrie, ayant comme successeur un Dörpfeld, d'un Hubert Schmidt, lequel était arrivé à fixer un rapport, qu'on veut conserver en dépit du sens des réalités sans lequel l'archéologie aussi, surtout la préhistoire, et tous les départements de la philologie ne sont qu'une autre métaphysique, entre Troie et Mycène, d'un côté, et la Hongrie, de l'autre, - à mettre en vue l'existence en pays roumain d'une grande civilisation préhistorique du type qu'on appelle «Lausitz». Dès le commencement d'une longue et féconde carrière cet esprit puissant et clair voyait nettement le problème de la préhistoire dans ces régions. Dans sa thèse de 1912 il pouvait parler donc aussi: «On est à même de prouver par des faits d'une authenticité reconnue que la civilisation de la Dacie avant les Romains représente non pas le passage brusque d'un état de barbarie à un autre de lumière puissante et claire, mais plutôt le développement calme et continu, selon les circonstances et les régions, sur un fond de civilisation populaire - plus fort que tout - d'une succession d'époque ayant un caractère de ténacité exceptionnelle. Peut-il y avoir quelque chose qui découvre plus d'horizons nouveaux que le fait que, alors qu'à l'époque romaine la civilisation du Danube inférieur se concentrait dans un coin du

1 On trouvera le résumé des fouilles entreprises dans les pays roumains dans l'ouvrage cité plus bas, dans le texte, de M. J. Andrieşescu, p. 12 et suiv. (bibliographie complète, avec le répertoire, d'une minutie parfaite, des objets découverts jusqu'à la veille de la Grande Guerre). Cf. Andrieşescu, Rumänien (1920-1926) dans le Vorgeschichtliches Jahrbuch, III, pp. 212-217. Pour les études d'amateur d'un Bolliac, à Vădastra, voy. N. Densusianu, Dacia Preistorică, p. 32 A Olteniţa, ibid, p. 43. Cf. Grégoire Buţureanu, dans l'Archiva soc. şt. şi lit. de Jassy, I, et N. Beldiceanu, Antichităţile din Cucuteni, Jassy 1885. Nous ne critiquerons pas les constructions bizares, qui vont jusqu'à une psychose, du si vénérable historien N. Densisianu, dans sa «Dacie Préhistorique». On s'étonne même que quelqu'un d'un esprit si méthodique que M. Radu Vulpe ait pu écrire sur ce livre: «Travail qui, bien que fantastique, et erroné en fait de détails, de conclusions, www.geopolitic.roest cependant très important par les matériaux rassemblés (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924, p. 84, note 2). Car les matériaux sont ceux qu'on emploie couramment. Pour la Transylvanie, voy. Schuller, Siebenbürgen vor Herodot, dans l'Archiv für Kunde österreichischer Geschichtsquellen, XIX, p. 97 et suiv. 2 Voy. son travail définitif, qui a beaucoup tardé, Cucuteni in der oberen Moldau, Rumänien. Die befestigte Stellung mit bemalter Keramik von der Steinkupferzeit bis in die vollentwickelte Bronzezeit, Berlin-Leipzig, 1932.

Sud-Ouest de la Dacie, avant cette époque une civilisation d'une importance extraordinaire se développait dans les régions de l'Est, la grande Moldavie jusque vers le Dniestr, identique à la civilisation des régions transylvaines jusque vers le Danube moyen et du Sud du Danube jusqu'à la Mer Égée»1. Reliant ces résultats à ceux de la nouvelle école de préhistoire berlinoise, d'élan si téméraire, d'un Kossinna, le professeur bucarestois attribuait aux Thraces, dont il devait admettre la large extension vers l'Est, la création de toute cette civilisation2. En échange, partant sur une autre route et abandonnant d'une façon tacite sa première base, Pârvan cherchait, dans sa dernière synthèse, exprimée à l'occasion des conférences qu'il a données à Cambridge et qui ont été publiées après sa mort, à mettre en rapport toute l'ancienne civilisation préhistorique du Danube avec l'Italie du Nord par les produits «attestins» et «villanoviens». La civilisation scythe aurait affaibli ces rapports. Des rapports de moindre importance auraient eu lieu avec le Sud et avec l'Est. Selon lui, du reste, les Gètes, et d'autant plus Daces, sont différentes comme civilisation culturelle des Thraces des Balcans3. On voit bien le courant nouveau d'idées, déterminé par les conditions dans lesquelles les Roumains ont réalisé leur unité nationale. Pendant la Grande Guerre, des fouilles ont été pratiquées seulement par des savants qui étaient accourus travailler sous la protection de l'armée d'occupation allemande, ainsi que l'a fait C. Schuchardt, connu par ses études sur les vallums, auteur d'un livre assez connu l'Alteuropa, à Cernavoda, sur le Bas Danube4. Seulement après la conclusion de la paix, M. Andrieşescu continuant ses fouilles5, on recommencé à travailler dans ce domaine. Vasile Pârvan partait de l'archéologie classique pour chercher ensuite, après s'être initié dans cet autre domaine, à élever de vastes synthèses qui, trop précises, à cause de son accoutumance d'historien, peuvent être attaquables. Depuis longtemps déjà, après un Saxon, M. Julius Teutsch, et, en même temps, un Hongrois, M. François László, M. Martin Roska a commencé de pareilles explorations en Transylvanie où, plus récemment, des Saxons aussi ont fait des études6. Sur la même ligne que Pârvan, mais sans une nuance individuelle, a travaillé et continue à travailler toute une école roumaine: feu Mateescu, M. et M-me Vulpe7, M. et M-me V. Cristescu, M. et M-me Vladimir Dumitrescu8, M. George Ştefan, M. Dorin Popescu, M. D. Berciu9, M. D. V. Rosetti10. M. Plopşor a travaillé pour son propre compte et M. J. Nestor s'est gagné une excellente préparation allemande. A côté de M. Andrieşescu, qui a fait des fouilles

1 Ouvr. cité, pp. VII-VIII. 2 Voy. aussi le meme, Asupra epocei de bronz în România, dans le «Bulletin de la Commission des Monumentes Historiques», 1915, p. 5, note 3. 3 Voy. Dacia, An outline of the early civilizations in the Carpatho-Danubian countries, Cambridge, 1928. L'opinion de identité géto-thrace, appuyée aussi sur une collection attentive de tous les noms, peut être trouvée dans Mateescu, Ephemeris daco-romana, I, p. 105 et note 6. 4 Cernavoda, eine Steinzeitsiedlung in Thrakien, dans la Prähistorische Zeitschrift, 1924, p. 9 et suiv. Cf. Langesdorff et J. Nestor, ibid., 1929, pp. 228-229. Cf. aussi Léonard Franz, Vorgeschichtliche Funde aus Rumänien, dans la Prähistorische Zeitschrift, IX. 5 Voy. son étude Piscul Crăsanilor. Cf. Pârvan, Getica, O protoistorie a Daciei, Bucharest, 1926, p. 173 et suiv. 6 V.H. Reinerth, Siebenbürgen als nordisches Kulturland der jüngeren Steinzeit, dans Mannus, Suppl. VII, 1929 (inaccessible pour nous, de même que quelques autres éléments de bibliographie). 7 Voy. par ex. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XVII, p. 40 et suiv. Cf. aussi Revista Istorică Română, IV, p. 311. www.geopolitic.ro8 Voy. aussi Dacia, III-IV, passim. 9 Voy. aussi Mémoire XXI de l'Institut d'Archéologie Olténienne. 10 Voy. les fascicules du même Institut de Craiova, créé par le même M. Nicolăescu-Plopşor. - M. D. Rosetti a fait des fouilles en marge même de risque dans les environs de la capitale roumaine. Voir ainsi Săpăturile de la Vidra, dans les publications du Musée de Bucarest, I.

dans les localités suivantes: à Piscul Crăsanilor, dans le district de Ialomiţa1, à Sultana2 et à Zimnicea, de jeunes archéologues ont fouillé dans le voisinage de Bucharest: à Căşcioare, à Mănăstirea et à Băeşti-Aldeni, à Tinosul, dans le district de Prahova, à Sărata-Monteoru, dans le district de Buzău, où il y a une intéressante cachette préhistorique entre des collines d'argile entremêlées, à Gumelniţa, près d'Olteniţa3, à Boian, sur un lac4, à Fundul-Chiselet, à Glina, en Olténie, surtout à Vădastra (district de Romanaţi)5, puis en Moldavie, à Drăguşeni, Ruginoasa et Boureni (district de Baia), à Poiana, près de Tecuciu (Piroboridava; gué du Séreth)6, à Corbii-de-Sus (district de Tecuciu)7, à Horodişte (district de Dorohoiu)8, à Baia9; en Transylvanie, seulement à Lechinţa, sur la rivière de Murăş10. L'activité continue encore sans interruption11. Aux recherches de la nouvelle génération en Roumanie se sont ajoutées celles du plus ancien archéologue hongrois, M. François László12, et sur les trouvailles de Şipeniţ, dans l'ancienne Bucovine autrichienne, une étude de l'Anglais Childe13, un des meilleurs connaisseurs du Danube préhistorique, auquel il a consacré un grand ouvrage. Les résultats, encore soumis à une discussion qui est parfois passionnée, doivent être considérés dans un autre état d'esprit que celui des découvreurs enthousiastes. L'historien habitué à la vie même des nations a certainement le droit de conserver son point de vue et de penser à tout ce que peuvent donner les invasions passagères, les colonisations éphémères, les achats et échanges et surtout un incalculable hasard. M. Andrieşescu lui-même s'est posé de nouveau la question, devant l'art admirable des vases à ornementations «spiralo-méandriques» peints, mais surtout ceux de la dernière façon, si «des populations passagères ne l'auraient pas apporté dans des circonstances de vie assez réduites»14, ce qui coïnciderait, du reste, avec l'apparition subite et catastrophale disparition de la race qui, dans les cavernes du Sud-Ouest de la France et de l'Espagne du Nord, a créé l'extraordinaire art magdalénien. Mais la persistance jusqu'aujourd'hui, ainsi qu'il sera montré plus loin, des mêmes types artistiques dans plusieurs pays ayant cependant une base thrace, dans tout le Sud-Ouest de l'Europe, avec des prolongations, par dessus l'Asie Mineure et la Mandchourie, jusqu'au Mexique, montre qu'il ne peut pas être question d'apparitions éphémères. Histoire des roumains et de la romanité orientale, I, Bucharest, 1937

1 Piscu Crăsani, dans le Mémoires de l'Académie Roumaine, III, 3. 2 Voy. Bul. Com. Mon. Ist., XIX, p. 170 et suiv.; XXII, pp. 71 et suiv., 165 et suiv.; les fouilles de Sultana, dans Dacia, I, p. 51 et suiv. 3 Voy. Vladimir Dumitrescu, dans Dacia, I, p. 325 et suiv.; II, p. 29 et suiv. 4 Voy. Christescu, dans Dacia, II, p. 249 et suiv. 5 Joan Nestor, Der Stand der Vorgeschichtforschung in Rumänien, Francfort, 1933. 6 Radu et Catherine Vulpe, dans Dacia, III-IV, p. 253 et suiv. Cf. aussi dans la Viaţa Românească, XXII (1930). 7 Voy. C. Solomon, dans le Bul. Com. Mon. Ist., XX (1927), p. 117 et suiv. 8 Voy. Hortense Dumitrescu, dans În memoria lui V. Pârvan, pp. 112-120. 9 Voy. Dacia, III-IV, pp. 46-55. 10 Voy. G. Ştefan, dans la Dacia, II, pp. 138 et suiv., 385 et suiv. Voy. ibid., p. 304 et suiv. 11 Le résumé general et les rapports avec la pensée de Pârvan jusqu'en 1926, chez Andrieşescu, Vasile Pârvan, dans le Bul. Com. Mon. Ist., XXII (1929), p. 147. Un catalogue comprenant les travaux plus récents, dans C.C. Giurescu Istoria Românilor, I, pp. 21-23 (où les indications sont seulement esquissées, l'auteur ne montrant pas l'origine d'une information confuse et défectueuse. Des travaux sont confondus avec des identifications), Voir sur ce point aussi D. Tudor, dans le «Bulletin de la Commission des Monuments Historiques» (en roumain), 1933, p. 76 et suiv. www.geopolitic.ro12 Voy. Dacia, I, p. 1 et suiv. (sur les fouilles d'Ariuşd, avec la bibliographie des travaux de l'auteur). Cf. Ét. Kovács dans l'Anuarul Institutului de studii clasice, I, p. 89 et suiv. (à Decia, près du Murăş) et aussi Roska, ibid., p. 73 et suiv. (à Valea-lui-Mihai). 13 Schipenitz. Cf. François László, dans la revue Convorbiri literare, 1924, p. 876. 14 Andrieşescu, Asupra epocei de bronz în România, p. 5.

www.geopolitic.ro

14 Geoistorie

ORIGINE DU PEUPLE ROUMAIN

Ioan CHIŞ

Rezumat : Pare neinteresant pentru unii care visează permanent la „intrarea românilor în Europa” să se mai discute despre originea poporului român, a statului românilor de pe arcul carpatic şi de la gurile Dunării. Cu toate acestea considerăm mai imperios ca niciodată să arătăm (pentru a câta oară ?) existenţa noastră încă de la începuturile Europei în acest areal, să ne afirmăm prezenţa şi fiinţa ca popor provenit din marea familie latină. În concertul european România este o patrie milenară, un loc sfânt pentru români şi pentru alte neamuri ce o locuiesc ca urmare a sorţii istorice şi evoluţiei sociale de-a lungul secolelor, o grădină a „Maicii Domnului” aşa cum a denumit-o regretatul papă Ioan Paul al II-lea. I. Les Daces et leur État danubien et Carpatique. D'après les Anciens, les territoires habités aujourd'hui par les Roumains furent possèdes, il y a de 1.800 á 2.800 ans, par des peuples d'origine Thrace; Agatirses, Sigines, Gètes ou Daces. Hérodote qui voyagea dans la région du bas Danube vers 450 av. J. G. parle de ces populations dans son Histoire et en décrit les caractères et les habitudes. Il relate que les Agatirses de la région montagneuse (Transylvanie) portaient «des bijoux d'or», ce que prouve qu'à cette époque les mines d'or des monts Apuseni étaient déjà exploitées; les Sigines, voisins des Agatirses, étaient établis à l'ouest et la région qu'ils occupaient s'étendait du Banat à la mer Adriatique. Virgile mentionne dans l'Éneide que les Agatirses avaient coutume de se peindre le corps (pic tique Agathyrsi, Aeneis, 4). Les Agatirses disparaissent ensuite de l'histoire cédant la place aux Gètes ou Daces qui jouèrent un rôle très important dans l'histoire de l'Europe centrale et orientale entre le IV-e siècle av. J. C. et le II-e siècle ap. J. C. Les historiens de l'antiquité, comme ceux de l'époque moderne, parlent des Gètes et des Daces comme s'il s'agissait de deux peuples différents ou, tout au plus apparentés par leur origine ethnique. Mais Gètes et Daces n'ont été en réalité qu'un même peuple. Les Gètes ou Daces entreprirent de nombreuses guerres de défense ou de conquête, soit contre les tribus barbares de leur voisinage qu'ils soumirent en les obligeant à la paix, soit contre les Egyptiens, les Perses, les Macédoniens et les Romains. Le pharaon égyptien Sésostris envoya sa flotte aux bouches du Danube pour imposer aux Gètes, dans leurs ports fluviaux et maritimes l'établissement de colons jouissant des mêmes droits que les colons grecs de Milet qui avaient fondé et rendu florissants les ports fortifiés des rives du Pont Euxin (Mer Noire): Dionisyopolis (Balcic), Callatis (Mangalia), Tomis (Constantza), Histria (ruines d'Istria), etc. L'armée de Darius, roi des Perses, marchant contre les Scythes, traversa les pays des Daco - Gètes (Dobroudja). En arrivant aux bords du Danube (Bessarabie), elle fut vaincue et contrainte à battre hâtivement en retraite par le pont qu'avaient construit sur le fleuve les Grecs qui continuaient è en assurer la garde (au lieu nomme www.geopolitic.rode nos jours, Isaccea). Hérodote, dans Melpomène (IV) écrit au sujet de cette aventureuse expédition du roi des Perses:

«Avant d'arriver à l'Ister (Danube), le premier peuple qu'il soumit fut celui des Gètes qui se croient immortels. Les Thraces qui ont en leur pouvoir la région de Salmisad, qui vit au nord des villes fortes d'Apollonia et de Mesembria et qui se nomment Secermiaz et Nipsei, se rendirent sans lutte à Darius. Mais les Gètes, décidés à une résistance acharnée, furent immédiatement soumis bien qu'ils soient plus courageux et plus justes que les Thraces». Les louanges qu'Hérodote décernait aux Gètes pour leur bravoure et leur esprit d'équité sont répétées et complétées par le poète Horace qui, dans l'une de ses odes, vante leur caractère et leurs vertus: «...Vivunt et rigidi Getae - Immetata quibus jugera libéras Fruges etl Cererem fuerunt - Nec cultura placet longior anua...». «Paene occupatam seditionibus Delevit Urbem Dacus et Aetiops Hic classe firmidatus, ille Missilibus melior sagiilis… (Quintus Horatius Flaccus, Odes, Livre III, 24,6). «Plus heureux sont les Gètes aux moeurs rustiques, chez eux une ferme sans bornes produit de pacifiques récoltes et tous les dons de la déesse Cérès; ils ne cultivent qu'un an la même terre...». «Tandis que Rome s'occupe d'intrigues et de disputes, elle tombe, frappée par les Daces et par les Ethiopiens qui la vainquent, les uns avec leur flotte, les autres, plus terribles, avec leurs flèches»). Il ressort de ces vers que les Gètes étaient très belliqueux et très redoutés des Romains. Ceux-ci curent à subir de graves de faites dans leurs luttes contre les Gètes sur les bords du Danube. Nous n'avons malheureusement qu'un petit nombre de fragments de l'histoire universelle en six parties d'Hesyclius Illustris Milesianus. Les luttes terribles qui eurent lieu entre les armées du roi fondateur de Byzance, Byza, et les troupes Gèto - scythes coalisées y sont contées. Gées dernières, après avoir traversé le Danube et les Balkans, arrivèrent sous les murs de la place forte de Byza (657 av. J. C.). Le chroniqueur rapporte que l'armée byzantine assiégée doit son salut à la ruse de Phidélia, épouse de Byza, qui envoya au roi scythe, Odryssus, allié des Daco - Gètes, quelques «dents de serpent» qui avait le don de l'envoûter. Nous ignorons ce qu'a pu entendre Hesyclius par ces «dents de serpent». Alexandre le Grand, roi de Macédoine, fit lui aussi une expédition contre les Gètes danubiens (IV-e siècle av. J. G.). Il traversa le Danube, probablement vers Silistra - Calarasi ou vers Silistra - Oltina et, lorsqu'il arriva sur la rive Gète, les phalanges macédoniennes pénétrant plus avant rencontrèrent d'immenses champs de blé. On lit dans l'intéressant récit d'Arrianus (Annab. L): «Alexandre, changent de plan, passa l'Ister (Danube) et attaqua les Gètes qui habitaient sur le bord oppose du fleuve. Ces derniers s'étaient réunis en grand nombre sur le rivage, décidés â repousser les Macédoniens s'ils franchissaient l'eau. Ils étaient en effet 4.000 cavaliers et 10.000 fantassins». «Durant la nuit, les Macédoniens passèrent auprès de ce lieu, la où les champs de blé étaient les plus denses, si bien que les ennemis ne purent les voir tandis qu'ils gravissaient la cote». www.geopolitic.ro«Au petit jour Alexandre avança à travers champs en ordonnant à şes fantassins de coucher le blé avec leurs lances. Ils marchèrent ainsi jusqu'au moment où ils trouvèrent la route libre». Tout grand conquérant qu'il fût, Alexandre doit cependant battre en retraite,

le Roi de Macédoine, Lysimaque, entreprit une autre expédition plus heureuse contre les Gètes et les cités grecques presque autonomes de la Petite Scythie (Dobroudja actuelle). Les Celtes envahirent la Dacie en 280 av. J. C. Ils dominèrent quelque temps le pays, puis furent obligés de repartir vers l'ouest. Les Daco - Gètes luttèrent surtout contre les Romains. Ceux-ci avaient placé la Petite Scythie (Dobroudja) et une partie de la plaine à l'ouest du Danube sous leur protectorat à la suite de l'expédition victorieuse du général Licinius Lucullus (72 - 71 av. J. C.). Ils voulurent étendre ces conquêtes. Ce fut l'origine de nombreuses guerres au cours desquelles les Romains furent vaincus par les Daces. Sous le règne du souverain daco-gète Borébista ou Birébysta (I-er siècle av. J.C.), le royaume daco - gète s'étendait des sources du Danube à l'ouest, à la Mer Noire et au fleuve Bug à l'est et des Carpates septentrionales aux défilés des monts Hemus (Balkans) au sud. Birébysta, redouté de Rome, pouvait mobiliser en temps de guerre près de 200.000 hommes au dire de Strabon et de Dion Cassius. Voici comment nous le présente Strabon: «Birébysta, d'origine géte, avait été appelé au gouvernement de son peuple qu'il trouva affaibli par de nombreuses guerres. Mais son administration et sa surveillance continuelle lui permirent, en peu d'années de devenir très puissant et de soumettre plusieurs de ses voisins. Il devint la terreur des Romains. Il franchissait hardiment le Danube et pillait la Thrace, la Macédoine et l'Illyrie; il anéantit ensuite les Celtes unis aux Thraces et aux Illyriens, détruisit les Boii et leur roi Critassir, aussi bien que les Tauristes. Pour maintenir la nation géte sous sa loi, Birébysta recourut à l'aide de Decenée, prêtre et augure qui avaient voyagé en Egypte et connaissait quelques signes prophétiques. Par ces artifices il se fit passer pour divin auprès de ses compatriotes qui adoraient auparavant Zalmoxe. L'état de soumission des Gètes était tel que Birébysta leur fit détruire leurs vignes et les empêcha de boire du vin. Les Gètes pouvaient aisément lever une armée de 40.000 hommes et de 200.000 en cas de besoin». Le dernier roi Dace, Décébale, obligea les Romains à lui payer le tribut et à lui envoyer des ingénieurs et des ouvriers qualifiés pour la construction des routes et des fortifications. Le prestige romain ne laissa pas d'en être atteint. Flor (Hist. Roman. IV, Chap. 12) rapporte que les Daces avaient introduit dans leur armée la discipline et les méthodes de combat des Romains. Décébale avait une armée bien organisée, de nombreuses forteresses de terre et de pierre, autour de sa capitale, Sarmiségetusa, située dans la partie sud- ouest de la Transylvanie d'aujourd'hui, dans une région entourée de montagnes, aussi bien que sur d'autres points stratégiques. Les Romains se rendirent bien compte du péril dace. Ils comprirent que la moindre faiblesse vis-à-vis de leurs hardis voisins du nord du Danube leur ferait perdre le prestige militaire et politique qui maintenait d'autres peuples sous leur sujétion, aussi bien que les provinces du sud du Danube que les Daces avaient l'intention de conquérir. C'est pourquoi, tant pour soustraire Rome au tribut humiliant imposé par Décébale que pour assurer à l'Empire la souveraineté sur le Danube et sur les montagnes du nord qui formaient une forteresse naturelle (Transylvanie), l'empereur Trajan, espagnol d'origine et général fameux, fut autorise" par le Sénat â entreprendre une campagne contre la Dacie. www.geopolitic.roLa résistance des Daces et de leur héroïque roi fut extrêmement vigoureuse. Trajan qui avait conduit vers le Danube les meilleures légions doit entreprendre deux expéditions. La première (101 - 102) se termina par une paix que viola Décébale. La seconde (105 - 106) durant laquelle fut construit le pont sur le Danube à Drobeta (Turnu -

Severin) se termina par la défaite définitive des Daces et par la conquête romaine. Après la brillante victoire de 106 on a érigé à Rome, dans le Forum de l'Empereur, la Colonne de Trajan, dont les bas reliefs racontent l'histoire en pierre de la guerre des Romains contre les Daces et de la renommée gagnée par le grand général en Dacie. Dans son volume «Les Roumains», James Caterly écrit: «Cette colonne n'est-elle pas, en effet, le monument le plus ancien et le plus glorieux de l'histoire des Roumains? Les 2.500 figures qui se meuvent dans cet immense bas-relief, ne sont-elles pas encore vivantes? Cette sculpture historique ne reproduit-elle pas avec une fidélité remarquable, les types, les costumes, les détails de la vie des Roumains de notre époque? N'est-elle pas l'unique monument qui rappelle les Daces disparus? » «La Conquête de la Dacie, la victoire des Romains, sont rappelés aux générations de nos jours par ce glorieux témoin survivant: la colonne Trajane. Elle évoque l'histoire mouvementée de cette colonie romaine établie et organisée sur un territoire conquis, au milieu de peuplades ennemies et hostiles, les siècles d'invasions, de luttes, de servitude qu'eut à subir cette famille latine, isolée de sa métropole, le courage, l'énergie qu'elle déploya à défendre sa nationalité, à conserver jusqu'à nos jours sa langue, ses moeurs, son caractère originel. Tous ces souvenirs, tous les sentiments d'étonnement admiratif que réveille ce long passé mêlé de gloire et de misères, deviendront, comme nous le verrons plus loin, autant de titres à 'intérêt et à la sympathie des grandes puissances de l'Europe, lorsqu'au Congrès de Paris ces populations revendiqueront, au nom de leur antique origine, le droit à l'existence et à l'indépendance». (James Gaterly: «Les Roumains» Tome I-er p. 24 - 25, Paris, 1908). Les intérêts économiques, l'expansion de l'influence romaine au nord du Danube déterminèrent Trajan, à tenter une colonisation méthodique et étendue aussitôt après la conquête. II appela des éléments romains des différentes parties de l'empire pour créer une vie romaine dans la nouvelle province et, par conséquent, pour dénationaliser aussi rapidement que possible les Daces. II. Les romains en Dacie. Les colons qui s'établirent en Dacie romaine venaient de l’Italie, de la Dalmatie, de la Pannonie inférieure, de la Serbie, d'autres parties encore de l'Empire romain. Eutropius (livre VIII) nous dit: «Quum Dacia diulurno bello Decebali viris esset exhausta. Trajanus ad frequenlandam hanc, decies centena millia passuum in circuitu habentem provinciam ex tolo orbe romano, infinitas copias hominum transtuleral ad agros et urbes colendas». Trajan mourut en 117. Ses successeurs ne cessèrent d'appeler d'autres colons qui, unis aux militaires, aux vétérans et aux fonctionnaires impériaux établis avec leurs familles, implantèrent l'esprit romain en Dacie. Des tablettes de cire trouvées en Transylvanie nous apprenons que de nombreux colons dalmates vinrent exploiter les mines d'or des monts Apuseni. «Trajan colonisa largement le territoire conquis - écrit Guglielmo Ferrero». «Des colons furent appelés de tous côtés». «Des entrepreneurs furent convoqués pour exploiter les mines». «La culture du blé et la navigation sur le Danube prirent un essor considérable. En peu de temps, l'ancien royaume germanique de Décébale se transforma en une province romaine importante. On n'y entendit plus que la langue de Rome qui s'est www.geopolitic.roconservée jusqu'à nos jours». (Nouvelle Histoire Romaine, Paris, p. 234) Victor Chapot écrit lui aussi: «Pour réparer les vides résultant de la guerre et répandre au plus tôt l'esprit latin dans la contrée, les Romains, par un procédé d'exception, y jetèrent d'un seul coup une

foule de colons, ramassés un peu partout, notamment dans les pays grecs, dans la péninsule Thraco - illyrienne: on amena des mineurs de Dalmatie, des soldats des pays celtiques. Et Trajan transplanta dans la nouvelle province 12.000 familles daces des contrées non soumises qui entouraient les Carpates. Enfin, nombre d'Italiens se laissèrent attirer par Ies mines d'or, et des mariages mixtes, rapprochèrent les divers éléments». «La colonisation opéra presque exclusivement le long des rivières: l'Oltu, le Mureş (Marissus), le Someş et leurs affluents; la masse indigène finit par être dominée, on n'oserait parler de fusion, les mêmes épigraphiques nomment à la fois un municipe et une colonie à Apulum, la cité la plus populeuse». «La langue latine se répandit grâce à l'armée et aux progrès de l'association, car c'était l'idiome adopté par les collèges funéraires, les groupements de secours mutuel, les syndicats de bateliers (utricularii) qui transportaient les richesses du pays; le sel, le fer, le marbre». (Le Monde Romain, p. 431, 432, Paris 1927). La romanisation des populations de la Scythie Mineure (aujourd'hui Dobroudja) était à peu pré complet à l'époque des guerres de Trajan contre Decebal. Les habitants de ces provinces (Daco - Gètes et Besses) étaient sujets de Rome depuis le règne de Claude (46 après J. C.). La prospérité des Daces sous la domination romaine fut telle que leur pays se nomma Dacia Felix. La latinisation de la population fut si intense, si profonde qu'elle gagna jusqu'aux couches rurales. Quelques dizaines d'années après avoir perdu leur patrie les Daces avaient adopté le latin, jusque-là langue officielle, et commençaient à s'adapter à la vie et aux habitudes romaines. Sulzer, Roesler, Gudschmid et d'autres ont prétendu que la Dacie ne fut pas en réalité très profondément latinisée. Roesler a soutenu que les réalisations furent seulement superficielles et Gudschmid a rappelé qu'après quatre siècles de domination romaine la Bretagne n'était pas définitivement latine. Comment la Dacie eût-elle pu l'être après 168 ans de soumission seulement? Si la latinisation de la Dacie avait été superficielle, il est certain qu'après l'abandon de cette province, sous Aurélien, la nation Dace serait réapparu avec sa langue, ses habitudes, ses traditions, sa foi religieuse. Cela ne se produisit point. Les Roumains apparurent à la place des Daces. Le peuple roumain est né de la fusion des Daco - Romains el de la multiplication des anciens colons latins ou latinisés introduits par Trajan el par ses successeurs.Les Daces et leur langue, ont disparu de l'histoire et de l'ethnographie; le peuple roumain est né sur le même territoire; cela prouve évidemment que la latinisation était complète lorsqu'en 275, Aurélien rappela les légions et les fonctionnaires impérieux en Pseudo - Dacie (au sud du Danube), en Mésie (Dacia Ripensis, région danubienne et en Dacie méditerranéenne). L'allemand Julius Jung arrive aux mêmes conclusions dans son ouvrage «Die Anfänge der Romaenen». «la Transylvanie, le Banat, l'Olténie et une partie de la Munténie, bien que peuples d'un grand nombre de Daces ont été très rapidement latinisés. La population daco - romaine de cette époque parlait un dialecte paysan latin» (romanisches Bauerndialekt). II est intéressant de comparer la Dacie à la Bretagne en ce qui concerne la latinisation de leurs peuples sous la domination romaine. Les Romains ont conquis la Bretagne avec de grandes difficultés et de grands sacrifices. L'historien français Victor Chapot dit, dans «Le Monde Romain», que ce pays, au moment de la pénétration romaine, www.geopolitic.roavait des frontières imprécises. Les Romains qui devaient le pacifier ne purent avancer qu'à grande peine, car les Celtes mêlés aux Gallo - Celtes opposaient une vive résistance. Les conquérants furent obligés de reconnaître nominalement des souverains locaux auxquels les masses populaires refusèrent d'ailleurs de se soumettre. Les druides,

très conservateurs et traditionalistes, s'opposaient à toute tentative de latinisation. Une révolution éclata en 59; une femme, Butica, devait y jouer un grand rôle. De nombreuses tribus révoltées dévastèrent les villes et massacrèrent une légion entière. Les Romains matèrent les rebelles mais les opérations durent continuer dans plusieurs provinces encore impartialement soumises (Pays de Galles, Mona, territoire actuel du comte d'York). En 84, malgré les succès des légions en Bretagne, les Brigantes attaquaient toujours les Romains et il restait à conquérir l'Ėcosse. La province des Brigantes ne fut incorporée qu'à l'époque d'Antonin le Pieux. D'après l'épigraphie, aucun empereur ne prit avant la fin du IlI-e siècle le titre de Britannicus (vainqueur des Bretons). La pacification définitive de la Bretagne date à peine du début du IV-e siècle. L'on a comparé les rapports des Bretons et de Rome à ceux des Anglais d'aujourd'hui avec l'Inde. On croit que la Bretagne demeura un pays celtique après la retraite des Romains. Cette opinion n'est point celle de tous les historiens, mais elle est en partie vraie. Les Romains n'assimilèrent qu'une très petite partie de la population britannique quoique la langue latine ait pénétré dans le pays, même avant Cesar. Victor Ghapot conclut: «Cette romanisation si limitée n'obtient, au I-er siècle, que des succès médiocres, qui s'interrompent au second, reprennent aux IlI-e - IV-e; mais bientôt, sur la Bretagne abandonnée â elle-même, c'est l'entourage celte de Galedonie et d'Irlande qui exerce son emprise; des immigrants de ces contrées ravagent les centres romains, massacrent ou expulsent les gens rallies aux modes latines. La liberté rendue au pays, les plus anciens conteurs, comme Gildas au milieu du Vl-e siècle, n'avaient plus que des idées confuses ou absurdes sur ce qui s'était passe moins de cent ans avant eux». Par ailleurs, R. P. von den Gheyn déclare: «Sans aucun doute, la colonisation fut rapide en Dacie et ce n'est point le lieu d'insister sur les causes qui ont favorise cette influence romaine... L'exemple de la Bretagne ne prouve rien: l'élément celtique continua à dominer après la conquéreur, cependant qu'en Dacie l'élément indigène avait été réduit à l'impuissance». Ces conditions expliquent pourquoi la latinisation avait été superficielle en Bretagne et pourquoi, même après quatre siècles de domination romaine, la population celto gallique avait conserve sa langue, sa religion et ses habitudes. La Gaule, par contre, fut beaucoup plus rapidement latinisée bien que n'ayant reçu qu'un petit nombre de colons latins. «Ni César, ni Auguste, ni Tibère, n'ont fait le moindre geste pour coloniser la Gaule. J'excepte naturellement la vieille province, où existaient une vingtaine de colonies latines, environ 30.000 chefs de familles italiens. J'excepte aussi Lyon». «En dehors de ces points, le seul agent de romanisation fut l'armée du Rhin. II y avait la 50.000 légionnaires italiens, qui servaient 20 ans». «Une double influence contribua sans cesse à transformer la population primitive de la Gaule: l'influence latine ou romane, l'influence germanique; si l’on en juge par la langue, il semble que la première ait été dominante et irrésistible. Deux siècles après César, le latin avait tout absorbe et la langue celte ne vivait plus qu'en Armorique». L'Espagne qui n'était pas un Etat avant d'être conquise par les Romains - fut-elle aussi rapidement latinisée. Aussi, la latinisation de la Dacie était-elle fatale: elle s'est accomplie dans ces circonstances particulièrement favorables et dans un temps très court. III. Comment fut abandonnée la Dacie www.geopolitic.roEn 275, Aurélien rappela de la Dacie les fonctionnaires et les légions impériales; il désignait alors sous le nom de Dacie la province située au sud du Danube et qui jusqu'à ce moment portait le nom de Mésie. Quels étaient les motifs de cet abandon? Et comment expliquer cet événement? La Dacie était l'une des provinces les plus florissantes de l'empire; sa population

était définitivement latinisée et pacifiée; au point de vue militaire, elle servait de rempart contre les attaques germaniques de l'ouest et contre les assauts des barbares de l'est. La plupart des historiens invoquent des motifs d'ordre militaire et politique. Les frontières de l'Empire étaient trop étendues et par suite vulnérable. La Dacie formait un saillant dangereux. En raison des attaques répétées des Goths, l'abandon de cette province et la consolidation de la frontière danubienne s'imposaient. D'autre part, la faiblesse intérieure de l'Empire et les demandes impérieuses du Sénat qui réclamait le rappel des légions et des fonctionnaires envoyés dans les provinces éloignées, dans celle», en particulier, qui avaient été annexées après les expéditions victorieuses de Trajan, peuvent avoir motivé ce retrait. L'Empire, avec des frontières moins étendues pouvait, certes, mieux se défendre contre les attaques réitérées des Barbares après la mort de Trajan. Guglielmo Ferrero précise que les invasions des Vandales et des Alamans en Italie au début de 271 avaient si vivement impressionne les Romains qu'Aurélien aurait pris dès ce moment la décision d'abandonner la Dacie. II écrit: «Le général qui lui succède, acclame par les légions de la Pannonique, L. Domitius Aurélien était de même que Claude, un grand homme de guerre et son choix fut une chance inespérée pour I'Empire». «Il était à peine élu, que les Jutes, les Vandales et les Alamans envahirent l’Italie et, au début de 271, battirent l'armée romaine prés de Plaisance». «Aurélien réussit à les arrêter à Pavie et à Fano». «L'impression du danger couru par l'Italie fut telle qu'Aurélien se décida à faire le premier grand sacrifice territorial consenti par Rome depuis la défaite de Varrus; il abandonna le dangereux saillant de la Dacie, en donnant le nom de la province abandonnée à la partie de la Moesie, qui s'étendait sur la rive droite du Danube. En cette même année, il commença à construire autour de Rome la gigantesque ceinture de murailles, longue d'une quinzaine de kilomètres, qui devait trans-former la ville éternelle en une forteresse et que Ies hommes du XX-e siècle peuvent encore admirer». (Guglielmo Ferrero, Nouvelle Histoire Romaine, page 275). Comment l'abandon de la Dacie aurait-il pu empêcher d'autres attaques des barbares, soit en Italie, soit sur les territoires de I'Empire? La preuve contraire est qu'après cet événement, les tentatives d'agression devinrent de plus en plus hardies. Les frontières de l'Empire avaient d'ailleurs été violées avant cette époque; l'Italie avait été envahie, sa capitale menacée, sans que l'on eût cependant demande l'abandon de la Dacie. Une situation tout aussi critique s'était rencontrée en 166, 59 ans après l'annexion de la Dacie. Cette année-là, la frontière romaine du Danube avait été franchie par les armées germaniques coalisées qui avaient envahi la Dacie, la Pannonie, la Norique, la Rhétie et l'Italie. Les bandes germaniques qui avaient passe les Alpes, après avoir assiégé Aquilée, s'étaient avancées jusqu'à la Piave et menaçaient Rome. «On ne voit guère quel pouvait être le but des envahisseurs en dehors du pillage, écrit Gugliemo Ferrero. «Toujours est-il que cette invasion soudaine effraya l'Italie, Marc-Aurèle en personne, ayant mis şes livres de côté, se hâta d'accourir à la défense des frontières». Que fit l'empereur philosophe Marc Aurèle après la deuxième guerre contre les Germains? Il voulut repousser la frontière nord de la Dacie jusqu'aux Carpates centrales pour garantir la province contre les incursions barbares; il renforça dans ce but les garnisons de l'intérieur et réorganisa l'administration. II ne songea nullement, en www.geopolitic.rotout cas, à abandonner le pays et, parce qu'il les avait protégés, les Daco - Romains reconnaissants lui élevèrent un monument. Ce qui prouve encore l'importance stratégique du territoire dace pour les Romains, c'est la guerre entreprise contre les Germains entre 167 - 178 dont M. Victor Chapot nous dit:

«Par bonheur, la Dacie, sorte d'enclave en territoire hostile lui fournit une base excellente pour prendre à revers les hordes germaniques; les avantages de cette position lui dictèrent le plan, semble-t-il, de revenir, aux vues de son lointain prédécesseur et de reculer jusqu'à l'Elbe les bornes de la Bohême et de tout ce qu'enserraient les Carpates; le territoire romain aurait de ce cote oppose aux barbares un front montagneux». Le prédécesseur de Marc - Aurèle, auquel fait allusion M. Victor Chapot, est l'empereur Adrien. Celui-ci, bien qu'adopté et recommande par Trajan pour être son successeur direct, considéra sa politique d'expansion comme dangereuse pour l'Empire. Se prévalant de Caton qui avait été du même avis, il proposa l'abandon des provinces d'orient conquises par son illustre prédécesseur et la fixation des frontières orientales à l'Euphrate. Plusieurs auteurs ont également impute à Adrien l'idée d'abandonner la Dacie bien qu'on lui attribue également la construction d'un «vallum» entre les Carpates et le Dniestr. Rome approuva l'évacuation de la Dacie en 275. Cependant la situation de cette partie de l'Empire n'était en aucune façon plus grave qu'en 166. Faut-il voir dans cette mesure le déclin de la puissance romaine? Une province, même très menacée, ne s'abandonne pas, elle se défend. Une frontière vulnérable, exposée aux violations, se fortifie et se défend. Elle ne s'évacue pas sans lutte. Eutropius dit dans la vie d'Hadrian: «Qui (Hadrianus) gloriam invidens Trajani, statim provincias tres reliquit, quas Trajanus addiderat et de Syria, Messopptamia et Armenia revocayit exercitus. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne mulţi cives Romani barbaris traderentur» (cap. VII). Un état qui renonce bénévolement à son droit de possession sur un territoire, partie intégrante du pays, parce qu'il se reconnaît incapable de le protéger et de le maintenir par ses propres forces se condamne lui-même à disparaître. Ce fut ce qui se passa dans l'empire romain à la fin du III-e siècle. Son chef se timoré ne suit point organiser la défense de toutes les frontières, ni renforcer l'armée contre le péril des invasions barbares du nord et de l'est. Ils se mirent à abandonner les provinces conquises, latinisées et mises en valeur par César et les glorieux généraux de jadis. Ceux-ci par leur politique impérialiste et par leurs victoires avaient su développer et fortifier l'Etat romain; ils avaient réussi à élever et à assurer son prestige dans le monde. L'abandon de la Dacie fut un acte irréfléchi. II devait avoir des suites très graves. Ce fut le signal de la désagrégation de l'Empire romain. N'était-ce pas inviter les Barbares à venir occuper, sans luttes et sans sacrifices, l'une des provinces les plus florissantes qui aient appartenu aux Césars tout puissants de Rome? A partir de ce moment, certaines tribus et certains peuples barbares sentirent la faiblesse défensive de Rome et attaquèrent l'Empire de toutes parts. D'autres acceptèrent le rôle de sentinelles et de défenseurs des frontières vulnérables en qualité de «fédérés». Par la suite ils ouvrirent la porte aux hordes venues d'Asie. Celles-ci achevèrent la désagrégation de l'organisme le plus puissant qu'ait connu le monde antique. Cet abandon de la Dacie fut de plus un véritable drame. Sitôt après le départ des légions et des fonctionnaires, les populations daces restèrent livrées à leur propre destin. Nous ne savons pas ce qui s'est passé à la suite de ce triste événement; Rome n'a point cédé la Dacie à un autre état, si bien qu'en l'absence de toute transmission de souveraineté l'Empire demeura le possesseur tout au moins nominal, du pays. Mais il ne se sentait plus obligé à faire acte d'administration, de police, de justice et ne protégea plus ni les www.geopolitic.ropopulations ni leurs biens contre les brigandages et les attaques éventuelles des Barbares. II est certain qu'en abandonnant la Dacie les Romains n'annoncèrent pas leur retraite définitive. Hommes d'ordre, ils durent confier l'administration et la distribution de la justice à des Provinciaux latinisés restes sur place. Car l'on ne saurait admettre ce

qu'ont noté des chroniqueurs officieux, tels que: Flavius Vopiscus, Sextus Rufus, Eutropius et, après eux, des historiens modernes hongrois ou allemands, par intérêt politique sans liaison avec l'histoire. Ceux-ci prétendent en effet que la population toute entière passa le Danube et abandonna la province, en même temps que les légions et les fonctionnaires impérieux. II est évidemment impossible que tous les indigènes aient ainsi quitté la Dacie. A la rigueur une partie des habitants des villes aurait pu suivre les légions au - delà du Danube. Mais les paysans attaches à la terre ancestrale restèrent assurément sur place, quelles qu'aient été les conditions d'existence, quel que peu sur qu'ait été le pays expose aux invasions barbares. II n'est pas d'exemple, ni durant l'antiquité, ni durant les temps modernes, qu'une population sédentaire, originaire d'un pays ait abandonne en masse son habitat, ses villes, ses villages, ses maisons, ses fermes, toutes ses richesses, dans la crainte d'une invasion probable ou possible. Que fut exactement l'abandon de l'Illyrie, au moment de L’invasion des Huns, après que la Dacie eut été évacuée par Rome? Justinien dit (Novella XI) que la province fut abandonnée. Mais par qui? Le préfet, le préteur, l'évêque, l'armée, les fonctionnaires prirent la fuite, de Sirmium à Thessalonique. Quant à la population autochtone latine - plus tard roumaine - elle ne quitta pas le pays mais se réfugia en montagne. Elle regagna ensuite les vallées ou les plaines et vécut aux cotes des Barbares qui s'y étaient installes. Ainsi, l'Illyrie abandonnée par Rome resta cent ans à la disposition des Barbares. Par la suite, elle fut réoccupée sous Justinien. A l'arrivée des Huns, alors que les autorités fuyaient â Thessalonique, la population indigène resta sur place. II en fut de même en Dacie en 275. Sans aucun doute, les autorités romaines n'annoncèrent point aux populations daces que leur retraite était définitive, que l'Empire renonçait à l'exercice de son droit souverain sur la province. Un pareil aveu eut pu provoquer de graves troubles. Les légions quittèrent peu à peu le pays, les fonctionnaires et les magistrats rappelés furent remplaces par des éléments indigènes afin de maintenir l'ordre public et la justice sur la base du droit romain. II est certain que les Romains laissèrent croire qu'ils continueraient à exercer leur protectorat sous une nouvelle forme. Si la population avait quitte la Dacie en même temps que les légions, son évacuation se serait faite à temps par les soins des autorités romaines. Or, il n'en fut rien et nul chroniqueur n'a rien relaté de semblable. S'il n'existe aucun document témoignant d'une évacuation partielle ou complète de la Dacie en 275, nous avons par contre la preuve que la vie latine continua après la retraite des légions et des fonctionnaires impériaux. Le droit romain resta longtemps en vigueur. Le christianisme se répandit à partir du IV-e siècle et la langue latine était encore employée par la population autochtone lorsque, plus tard, se forma la langue roumaine. La conservation de cette vie latine au nord du Danube aussi bien que des intérêts politiques et militaires poussèrent plus tard (Vl-e siècle) l'empereur Justinien à occuper et à fortifier la rive gauche du fleuve dans l'ancienne Dacie. Cet empereur voulut même réoccuper toute la Dacie trajane. Justinien lui-même avoue cette intention (Novella XI, année 535). Malheureusement il ne peut réaliser son projet. Des forteresses romaines avec de fortes garnisons existaient sur la rive gauche du Danube, à Drubeta (Turnu - Severin) et dans d'autres localités, non seulement sous Justinien mais sous ses prédécesseurs. Cette partie de la Dacie était restée sous la domination effective de Rome après 275. www.geopolitic.roV. Pârvan écrit dans ses «Contributions épigraphiques à l'histoire du christianisme daco - romain», page 192: «Nous pouvons ainsi admettre Fexistence probable d'une véritable province romaine au nord du Danube (IV-e - Vl-e siécles). Elle comprenait une grande partie

du Banat à l'ouest et de l'Oltenie à l'est. Cette province, aussi bien que la Pannonie perdue en 380, fut tantôt complètement séparée de l'Empire, tantôt placée sous son autorité (par l'entrée de Barbares exerçant le pouvoir comme fédérés avec la nouvelle Rome), tantôt enfin véritablement romaine comme au temps de Justinien». La pénétration du christianisme latin par l’intermédiaire des évêques qui prêchaient en latin, langue parlée par les Daco - Romains, prouve encore que ce peuple n'avait pas quitte le pays. De nombreux termes d'origine latine sont ainsi demeures dans la langue liturgique roumaine. On lit dans «l'Essai sur le règne de l'empereur Aurélien» de L'Homo: «Toute la partie de la population qui vivant à proximité des camps: légionnaires, familles de soldats, vétérans retires du service, marchands etc., suivit l'armée sur la rive droite du Danube. Mais il doit rester dans les campagnes un grand nombre d’anciens habitants qui vivaient en bon accord avec les Goths, el n'avaient aucun intérêt à abandonner la province. D'ailleurs une évacuation complète eût probablement été inexécutable, sans une nouvelle guerre; les Goths ne se seraient pas prêtés au départ de toute la population civile. Si celle population s'accommodait du nouveau régime, Aurélien n'avait aucune raison de se montrer plus intransigeant qu'elle». Vasile Pârvan écrit d'autre part: «Les témoignages monumentaux découverts à Drobeta, complétés par ce qu'ont rapporté Procopius et Justinien, prouvent indiscutablement que nous sommes chez nous en Dacie Trajane, aussi bien comme latins que comme chrétiens, que nous n'y sommes pas un peuple venu sur le tard, d'autres régions». «Les anciens monuments de Drobeta prouvent définitivement, je le crois, que notre romanisme et notre christianisme sont nés et ont grandi naturellement par une évolution lente et sûre en Dacie Trajane et n'ont pas seulement été importés tardivement d'autres contrées. Ils ont pu se développer ainsi parce que, jusque au Xll-e siècle, nous avons vécu dans le prolongement matériel et spirituel de notre mère patrie italo illyrique. Lorsque nous fûmes abandonnes dans le tourbillon des barbares slavo-touraniens, nous n’étions plus des enfants mais un peuple vigoureux, jeune sans doute, mais pleinement forme. Voici pourquoi, loin de périr, les colons de Trajan ont subsiste et se sont multiplies, colonisant le pays de la Theiss à la mer et aux sources du Dniestr. Jamais en effet le Danube ne fut un ennemi haineux qui sépare des frères mais, au contraire, un ami véritable qui les unit»). IV. Continuité de l’élément daco-latin en Dacie L'absence d'une documentation précise sur la situation crée en Dacie par l'abandon romain a donne naissance â une discussion entre les historiens modernes de l'Europe centrale à propos de la continuité de l'élément ethnique dace romanise. Ceux qui ont soutenu ou soutiennent la thèse de la discontinuité ont adopté sans réserves la version de l'évacuation totale des populations daces à la suite de l'ordre donne par Aurélien en 275. Dans ce cas l'on ne pourrait s'expliquer la présence des Roumains sur le territoire où ils se trouvent aujourd'hui, le même que celui où ont vécu leurs ancêtres. L'on a alors prétendu qu'après quelques siècles, lorsque les Hongrois venus en Europe des steppes de l'Asie étaient déjà établis en Pannonie, les descendants des anciens Daco - Romains, transplantes par Aurélien au-delà du Danube seraient revenus dans leur pays d'origine sous le nom de Vlahi (Roumains), en raison de la situation www.geopolitic.ropeu sûre où ils se trouvaient sur leur terre d'exil. De nombreux historiens français, allemands, italiens et d'autres encore ont prouve que cette curieuse théorie ne se base ni sur des documents historiques, ni sur des argument» dignes d'être retenus, ni même sur la logique. Elle a été inventée par Fr. Jos. Sulzer puis reprise par Engel et Robert Rossler. Elle fut ensuite soutenue par

la majeure partie des historiens hongrois comme par la délégation hongroise à la Conférence de la paix de Paris en 1920, dans le but de contester les droits ethniques et historiques des Roumains sur la Transylvanie. Un historien hongrois, A. de Bertha, s'est efforcé de soutenir lui aussi que le berceau du peuple roumain était la péninsule balkanique (Magyars et Roumains, Paris 1899). II reconnaît pourtant que «si l'on écarte la théorie de l'origine et de la continuité dace, la présence des Roumains dans les pays qu'ils occupent aujourd'hui est inexplicable». Ce qui ne l'empêche pas de conclure de façon erronée que les Roumains vient du sud vers le nord en Transylvanie, après l'apparition des Hongrois en Pannonie. II écrit: «Et, d'autre part, on doit aussi tenir compte de l'humeur vagabonde du peuple roumain, qui l'ayant fait rayonner sur toute la péninsule balkanique, ne tarda pas à le pousser au delà du Danube, jusqu'à une distance de 250 à 300 km au nord du fleuve et aux instigations de laquelle, il céda d'autant plus aisément qu'il sentait approcher à pas de géant, du côté du sud - est, le péril turc dont il était content de pouvoir se garantir par une barrière naturelle infranchissable, au moins pendant l'hiver et la saison des hautes eaux». Ainsi, les Roumains, fins et prophètes auraient eu le pressentiment, et cela quelques siècles à l'avance, «que le péril turc approchait à pas de géant du côté du sud - est» et auraient juge qu'il était sage de s'assurer «une barrière naturelle infranchissable au moins pendant l'hiver et la saison des hautes eaux» - le Danube - comme si les Barbares ne l'avaient pas traversé maintes fois, aussi bien de pied ferme à l'embâcle qu'en barques? Prétextant cette «humeur vagabonde» ou cette lointaine prévision «du péril turc», le Hongrois A. de Bertha a tente de soutenir la fragile légende de la migration des Roumains, sur la rive droite du Danube d'abord, puis, plus avant, jusqu'à 250 ou 300 km. Au nord du fleuve, c'est à dire en Transylvanie. Comment les Hongrois, d'autre part, auraient-ils laisse les Roumains s'établir dans des régions occupées par eux-mêmes à cette époque? Un peuple envahisseur, eut-il eu «Tumeur vagabonde» que l'on attribue à nos ancêtres, aurait du, sitôt passe le Danube, entrer en lutte avec les maîtres de ces régions. Or, A. de Bertha, pas plus qu'aucun autre historien étranger, ne signale de combats. Dans la note VIII (annexe IV) communiquée par la délégation hongroise au Président de la Conférence de la paix, nous trouvons un développement de la thèse «rösslerienne» basée sur la négation de la continuité de 1'element daco - romain en Dacie. La vérité historique s'oppose à cette théorie. La majorité des historiens étrangers est convaincue qu'après deux cents ans de domination romaine, les anciens colons aussi bien que la population d'origine dace n'ont pu quitter le pays. Les Hongrois ne se son t d'ailleurs point bornés ă exploiter la théorie de la migration des Roumains de la péninsule balkanique en Transylvanie; ils sont allés plus loin: ils ont prétendu qu'au XVIII-e siècle un nombre considérable de natifs de Valachie et de Moldavie ont envahi la Transylvanie. Ils ont tenté de prouver, dans les mémoires présentés à la Conférence de la Paix, que le nombre des Roumains avait augmente considérablement en moins de cent ans au XVIII-e siècle, par migration du sud au nord, des libres pays roumains vers la Transylvanie. L'ancien président de la délégation magyare, le comte Apponyi, déclarait dans sa note II (annexe 8): «L'on sait qu'au cours du XVIII-e siècle et même au cours du XlX-e, ce peuple www.geopolitic.ro(roumain) immigra en masse en Transylvanie et de la en Hongrie, abandonnant la Valachie et la Moldavie à cause du despotisme insupportable des Phanariotes. Cela explique l'accroissement presque incroyable de la population roumaine à cette époque». Un tableau des nationalités annexé à cette note prétend que les émigrants en

question auraient été au nombre d'un million 500.000. Non seulement les choses ne se sont pas passées ainsi, mais c'est le phénomène contraire qui s'est produit: beaucoup de Roumains et même de Széklers de Transylvanie sont allés s'établir à différentes époques dans les provinces roumaines. Au XlII-e siècle, Negru Vodă, Voïvode de Făgăraş et au XlV-e siècle, Dragoş Vodă, Voivode du Maramureş, accompagnes de leur armée, de leurs boyards, de leurs sujets ont fonde des colonies au-delà des Carpates, le premier en Valachie et le second en Moldavie. Par la suite, et surtout au XVIII-e siècle, cette émigration n'a fait que s'accentuer. En 1485, par suite des persécutions du prince de Transylvanie, Etienne Bathory, les Roumains émigrèrent si bien que les Allemands et les Széklers transylvains adressèrent au roi de Hongrie, une plainte ou ils disaient: «Certains d'entre les sujets de Voire Majesté ont laboure et semé en Moldavie et en Valachie, et se sont faits les vassaux des voïvodes de ces pays ; ils ont abandonne es domaines de Votre Majesté et se sont décides à fuir par suite de la trop grande tyrannie e du voïvode de Transylvanie». Les documents prouvent que les souverains des «Pays Roumains» recrutaient des soldats en Transylvanie et qu'après la fin des campagnes ces guerriers, pour la plupart roumains, s'établissaient en Valachie. En 1773, un mémoire fut soumis à la Cour impériale de Vienne par les Roumains unis de Transylvanie: ils y disaient que «des milliers de Roumains passent de l'autre côté des Carpates, dans les Principales Roumaines et dans la Moldavie» et que «les habitants de ces pays, stupéfaits de leur invasion, s'exclamaient: toute la Transylvanie chez nous»... En 1871, Sulzer fait également mention de ce phénomène social: «De nombreuses familles de Transylvanie abandonnèrent leur patrie et leurs fermes et s'établirent ici, en Roumanie...» «...8.000 réfugiés transylvains roumains se sont établis ici de mon temps, sous le nom de «ungureni». Raicevitch, s'occupant en 1782 des revenus de la Roumanie, parle des Roumains émigrés de Transylvanie: «Les impôts payés par les Roumains émigres de Transylvanie - 13.000 familles, - sont inférieurs à ceux payes par la population du pays, 140.000 piastres». «Aussi tandis que la noblesse magyare, Ies Szeklers et les Saxons, formaient la trinité des nations transylvaines, la nation valaque était exclue de tous droits politiques; sa condition était si dure que beaucoup émigrèrent, au XVIII-e siècle, en Moldavie et en Turquie, préférant le régime des boyards et de pachas». (Cari Gzoernig III, Nr. 152 - Bertrand Auerbach, Les races et les nationalités, Paris 1898, p. 291). Les historiens magyars et les délégués de la Hongrie à la conférence de la paix en 1920 ont soutenu qu'au XVIII-e siècle, la Transylvanie s'était peuplée de 1.500.000 Roumains venus de Valachie et de Moldavie, alors que les documents prouvent que c'est le phénomène inverse qui s'est produit. Quelle valeur peut alors présenter leur affirmation qu'au IlI-e siècle, sous Aurélien, tonte la population de la Dacie aurait passe le Danube pour s'établir au sud, affirmation que n'étaye aucun document digne d'être sérieusement retenu? V. Historiens et géographes étrangers á propos de l’origines ethnique des roumains www.geopolitic.roLe Pape Pie II (Aeneas Silvius Piccolomini) écrit au XVI-e siècle que les Roumains sont les descendants des Daco - Getes et des colons romains appelés d'Italie en Dacie par Trajan (Valachi, genus Ilalicum sunt}. II ajoute que le peuple roumain a conservé la langue latine, non sans qu'elle ait souffert des modifications; que ce peuple habite non seulement en Transylvanie, en Valachie et en Moldavie, mais encore

dans les îles du Danube, en particulier dans celle de Peuce (delta et marais du Danube) et qu'on le retrouve également en Thrace (Valachi insulas Istri accolunt, inter quas Peucen apud veteris fama notam, in Thracia, in quo. que sedes habenl). II affirme aussi que Jean Huniade, père du roi Mathieu Corvin de Huniade de Hongrie, était d'origine roumaine. J. Thummann écrit: «Sous la domination romaine, ils (les Roumains) s'approprièrent la langue et les habitudes romaines; et, lorsque Caracalla, leur eut accorde le droit de cité, ils prirent le nom de roumains. On ne saurait admettre que l'empereur Aurélien ait fait repasser le Danube à tous les habitants de la Dacie; il en resta encore naturellement un grand nombre dans un pays aussi étendu et aussi montagneux. L'invasion des Hongrois en 894 les trouva en Transylvanie, et dans la Hongrie située en deçà du Danube. Mais les Valaques (Roumains) occupaient aussi depuis longtemps la Valachie et la Moldavie». (Untersuchungen über die Geschichte der oestlichen Europäischen Volker, Leipzig, 1774). Giovanni Antonio Magini, géographe italien (Geographiae Universaetum veteris, turn novae absolitissimum opus..... Anno 1597, Colonia), est d'opinion que les Roumains sont d'origine latine: ce sont les descendants des anciens colons appelés par Trajan dans la Dacie de Décébale. Bien que les étrangers les appellent «Valaques», les Roumains ont gardé la conscience de leur origine romaine aussi bien dans le peuple que parmi Ies gens instruits. Johann Troester, (historien allemand, originaire de Transylvanie), écrivait en 1866: La Moldavie, la Valachie et la Transylvanie, ne sont rien d'autre que les reliquats des légions romaines, légions qu'Aurélien retira ensuite, comme je viens de le mentionner ailleurs. Car Trajan, comme nous le dit Eutropius, avait donne l'ordre d'assembler du peuple de tout l'empire romain et il emplit avec ces éléments toute la Dacie, récemment soumise. Mais lorsque Aurélien ne peut plus mettre un frein aux Goths en Dacie et qu'il fut oblige de retirer les légions, ces colonies romaines restèrent sous la domination des Goths et, en se multipliant avec des gens de toute sorte, leur nombre augmenta de telle manière, qu'ils occupèrent la Moldavie et la Valachie tout entières; ils en extirpèrent tous les allemands et ils se sont tellement étendus, jusqu'au Maramures même et en Transylvanie, qu'ils dépassent presque en nombre les deux autres peuples, magyars et allemands rassembles. Quelles que soient les conditions humiliantes, dans lesquelles ce peuple roumain est obligé de vivre en Transylvanie, il est le prototype frappant des anciens Romains: en observant de près, n'importe quel homme aimant le passé et pénétrant à fond la nature des choses, pourrait s'en rendre compte. Tout est là pour nous prouver que les Roumains ne peuvent être que des descendants de ceux que Horace nous décrit dans l'ode de son 3-e livre: «Sed rusticorum mascula militum Proles, Sabellis docta ligonibus, Versare glebas: et severae Matris ad arbitrium recisos, Portare fusteis...» (Das alt und neu teuLsche Dacia... Niirnberg, 1666. Livre IV. Chap. IV). A. de Gerando écrivait en 1845, dans son travail se rapportant à la Transylvanie et ses habitants: «Les Roumains sont en Transylvanie les plus anciens habitants de cette terre. Ils occupaient le pays et avaient fondé une principauté, lorsque les Hongrois étendirent leur domination sur les montagnes de l'ancienne Dacie. www.geopolitic.ro«Les nouveaux venus (les Hongrois) ne s'établirent pas dans une certaine partie du pays, comme ils l'avaient fait en Hongrie. Ils se sont disperses et répandus dans toute la contrée, sans toutefois se mêler aux habitants indigènes (aux Roumains).. («La Transylvanie et şes habitants» Paris, 1845).

Thibaull Lefebre (membre de l'Académie de Blois, 1857) écrit: «Les Roumains actuels ont conservé assez des moeurs, du langage, des habitudes, du caractère des anciens colons italiens ou gaulois, pour que, malgré le mélange à haute dose des moeurs, du langage, des habitudes, du caractère des barbares, on constate aisément en Valachie et en Moldavie la présence prédominante de l'élément latin. Ce cachet donne â ce peuple une physionomie tranchée avec les types mongols, grecs ou slaves des nations environnantes». (La Valachie au point de vue économique et diplomatique», Paris, 1857). Dr. lulius Jung (allemand) admet de son cette que: «...... la meilleure solution du problème de l'origine des Roumains est d'admettre la continuité du peuple roumain Dans la Dacie Trajane et au sud dans la péninsule balkanique». («Die romanischen Landschaften des Romischen Reiches».Innsbruck 1881, p. 480, 481). Leopold von Ranke, le grand homme de science allemand écrit: «La Dacie fut organisé en province romaine. Les indigènes (les Roumains) appellent aujourd'hui encore la route qui mène de Roumanie en Transylvanie, «Calea lui Trajan» (la voie de Trajan) et le passage de Turnu - Roşu «Poarta Romanilor» (la porte des Romains). Ils sont les successeurs des colons que Trajan fit venir en Dacie de toutes les provinces de l'empire romain. Ces provinces (daces) étaient romanisées à présent, comme il ressort de la langue actuelle de ce pays (la langue roumaine) - langue qui s'est maintenue depuis Ies temps anciens jusqu'à nos jours». (Wellgeschichle, I et II, ad. T. III Leipzig, 1883, pp. 272, 448). Traugolt Tamm (allemand) a, dans son ouvrage, ce passage: «Les roumains habitent aujourd'hui encore, la ou habitèrent leurs ancêtres il y a 17 siècles; des peuples vinrent, les uns après les autres et dominèrent les provinces du Danube inférieur, mais aucun d'eux ne réussit à briser l'existence nationale du roumanisme. «L'eau s’écoule, les pierres restent», dit un proverbe roumain. Les hordes des peuples qui avaient quitté leur pays pour émigrer, disparurent comme les nuages au soleil, mais les roumains, en baissant la tête, laissèrent passer l'orage en Dacie et conservèrent le terrain hérité» de leurs ancêtres, jusqu'à ce que le beau temps reparut; alors ils se levèrent en étendant leurs membres». (Ueber den Ursprung der Rumanen, Ein Beitrag zur Etnographie Siid-Osteuropas». Bonn, 1891, p. 84, 85). Fr. Miklosilsch (slave) déclare: «L'origine de la langue roumaine date du 2-e siècle, lorsque Les colons romains furent établis sur le côté gauche du Danube». (Die slavischen Elemente in Rumanischen, Wien, p. 4 - 5). Paul Hunfalvy, historien hongrois reconnaît que: «...les ancêtres des Roumains de nos jours, n'ont jamais cesse, depuis Trajan, d'habiter l'ancienne Dacie, c'est-à-dire en Transylvanie, Moldavie et Valachie. Les habitants roumains de ces pays sont les descendants des colons Etablis en Dacie par Trajan». («Neuere Erscheinungen der rumănischen Geschichlsschrei-bung», Vienne, Teschen, 1886, p. 9 - 10). B. P. van den Gheyn écrit: «Lorsque l'empereur Trajan revint triomphant de sa campagne sur les rives du Danube, où après deux guerres qui avaient dure» cinq ans il avait écrasé la grande nation des Daces, le peuple et le sénat de Rome élevèrent, en souvenir de cette www.geopolitic.rovictoire, le superbe monument connu sous le nom de colonne Trajane. Le long du fut de la Colonne on grava dans une série de 124 bas-reliefs les phases principales de la lutte que l'empire venait de soutenir contre les populations danubiennes. Les colonies romaines en Dacie furent fondées par Trajan en l'année 105 de notre ère et c'est en

274 que l'empereur Aurélien abandonna aux barbares la rive gauche du Danube. Impossible d'en douter, c'est dans l'intervalle compris entre l'an 105 et 274 que le roumain s'est détaché du latin. Les Roumains doivent être considérés comme le résultat ethnique d'un mélange des anciens Gètes ou Daces avec les colons romains venus en Dacie à la suite de la conquête de Trajan». (Les populations danubiennes. Bulletin de la Société Royale de géographie d'Anvers, Tome XI, 3-e fascicule, 1887). Victor Duruy, historien français, a ce passage: «Quand Trajan eut donné les monts Carpates pour frontière à l'empire, il comprit que quelques rares garnisons éparses dans cette vaste province ne suffiraient pas à contenir les Daces et que la barbarie refoulée reviendrait sur elle-même à mesure que l'armée victorieuse se retirerait; aussi avait-il appelé des anciennes provinces un peuple tout entier. Malgré quinze cents ans de misères les Roumains sont aujourd'hui douze millions d'hommes. Nous ne dirons pas aussi facilement que l'empereur Aurélien un adieu définitif à cette vaillante population romaine de la Dacie Trajane. Digne de son origine et de celui qui lui avait donne ses premières cités, elle a joué dans les Carpates le rôle de Pelage et de ses compagnons dans les Asturies, bravant du haut de cette forteresse inexpugnable toutes les invasions, regagnant pied à pied le terrain perdu et reconstituant après seize siècles de combats, une Italie nouvelle, Tzara Românească, dont les peuples de race latine saluent l'avènement au rang de nations libres». (Victor Duruy, Histoire des Roumains depuis les temps les plus reculés jusqu'à l'invasion des Barbares, Paris, 1879, Tome V, p. 185, Tome VI, p. 378). G. Lacour-Gayel écrit: «II y a juste dix-huit siècles, au printemps de l'année 105, les légions romaines de Trajan franchissaient le Danube auprès de Turnu - Severin. Elles allaient, pour la seconde fois à la conquête d'un vaste territoire, pays de plaines, de forêts et de montagnes qui s'étendait sur la rive gauche du fleuve dans la portion comprise à peu près entre le Tissa et le Dniestr, et qui était habite par les Daces. Au bout d'un an et demi d'une rude campagne, le pays tout entier était occupé militairement. Alors les vainqueurs se mirent à la romaniser; des colons furent appelés de toutes les parties de l'empire, des routes furent ouvertes, des villes furent fondées; bref, la Dacie devint comme une Italie nouvelle. Ces Italiens du Danube et des Carpates ont conserve dans l'histoire le nom des Romains, qui leur donnèrent leur sang, leur langue, leur civilisation; ils s'appellent les Roumains et leur pays la Roumanie». (G. Lacour-Gayet, membre de l'Académie de Sciences morales et politiques de France). Em. de Martonne nous offre cette conclusion:...l'on ne sait à quelle époque sont venus les Roumains. C'est pourquoi, malgré l'absence de textes antérieurs au Xll-e siècle, il est plus vraisemblable d'admettre la continuité des Daces romanises que d'adopter la théorie de Roessler, base sur des arguments philologiques et soutenue par les historiens hongrois, d'après laquelle les Roumains seraient venus de la Moesie transdanubienne. (Annales de Géographie, tome XXIX, Nr. 158, 1920» Paris). VI. La vérité historique sur les origines et la continuité du peuple roumain sur le territoire de l΄ancienne Dacie Toutes les chroniques anciennes du Moyen-Âge - dont aucune n'est roumaine - mentionnent l'existence des Roumains sur le territoire de l'ancienne Dacie et dans la www.geopolitic.ropresqu’île balkanique, sous différentes dénominations, telles que: Volochi, Vlachi, Blachi, et autres, ainsi que celle de contrées et pays roumains. a) La chronique russe de Nesto (X-e siècle) parle des Roumains (Voloches) établis depuis longtemps dans les contrées qu'ils habitent aussi de nos jours, à l'époque de l'invasion magyare en Pannonie.

b) Dans la chronique du notaire anonyme du Roi Béla, au XlII-e siècle, on constate l'existence d'une population indigène roumaine, avant la venue des Magyares en Pannonie, ainsi que celle de leurs principautés et duchés, entre la Tisza et les Carpates. c) Le chroniquer hongrois Simon de Géza au XlII-e siècle, constate également la présence des Roumains dans les mêmes contrées, avant l'invasion des Hongrois. d) La chronique anonyme de 1308 (Anonymi Descriptio Europae Orientalis) - attribuée à un ecclésiastique catholique - parle des Roumains de Pannonie, que les Huns (Hongrois) avaient rencontres à leur arrivée dans ce pays, - de même que des Roumains de la péninsule balkanique, qui ont la même origine romaine. e) Dans le «Niebelungenlied» (La Chanson des Niebelunges) du Moyen-Âge, il est fait mention des peuples suivants: Russes, Polonais, Valaques (roumains), Kiewienset Petcheneges ; parmi les princes arrives â la cour d'Attila, figure aussi le prince des Valaches. f) Dans la «Chronicon pichiin Vindobonense», «Chronicon Posoniense» ainsi que dans les écrits du moyen-àge de Thomas de Spalato (Split), Ricardus, Odo de Deogilo et autres, nous trouvons la confirmation des dires du chroniqueur anonyme du roi Béla, ainsi que celle des autres chroniqueurs hongrois relativement à la continuité du peuple roumain sur le territoire de l'ancienne Dacie. g) Dans un diplôme de 1222, André II, roi de Hongrie, avait décide que les chevaliers teutons de la Tzara Bârsei (région de Brasov) ainsi que les Saxons soient exonérés de tout tribut, lorsqu'ils passeront par le Pays des Sécu les ou le Pays des Roumains (Terra Blachorum). 1. Chronique russe de Nestor La chronique russe, dite de Nestor, a été écrite vers la fin du X-e siècle ou au commencement du Xl-e. D'après son auteur, le pays des Varègues, situé au bord de la mer du même nom, s'étendait jusqu'au territoire des Angles et à celui des Voloques (Roumains). L'important c'est que l'auteur de cette chronique, écrite peu de temps après l'établissement des Hongrois en Pannonie, constate l'existence des Roumains, à cette époque, dans les régions mêmes où ils vivent aujourd'hui. II rappelle les luttes qui eurent lieu d'une part, entre les Roumains et les Slaves et d'autre part, entre les Roumains et les Hongrois. Bien que certains historiens aient prétendu que ces Voloques de la Groningue de Nistor étaient des Francs ou des Bulgares, Schlozer, dans les annales russes, dit que se sont des Valaques (Roumains) descendants de la vieille et grande famille des Thraces, des Daces et des Gètes, qui possèdent encore leur langue propre et qui, malgré toutes les persécutions, sont au nombre de plusieurs millions en Valachie, en Moldavie, en Transylvanie et en Hongrie. «Près de cette mer des Varègues habitent les Varègues, à l'Est, vers le pays de Sem. Ils habitent également, toujours près de cette mer, à l'Ouest, jusqu'aux confins du pays des Angles et des Voloques (Roumains). A la descendance de Japhet appartiennent également les Varègues, les Suèves, les Norvégiens, les Goths, les Russes, les Angles, les Galiciens, les Voloques (les Roumains), les Allemands, les Carolingiens, les Vénitiens, les Francs et autres peuplades. Ils sont établis de l'Ouest au Sud et sont voisins des peuples descendant de Cham». «Et lorsque les Voloques (les Roumains), attaquèrent les Slaves du Danube et s'établirent parmi eux et les opprimèrent, les Slaves s'éloignèrent pour se fixer sur la Vistule, sous le nom de Leshi». www.geopolitic.ro«En 6396, 6397, 6398, 6400, 6401, 6402, 6403, 6404, 6405, 6406 (années 888 - 97), les Hongrois passèrent auprès de Kiev, près de la montagne qui s'appelle encore aujourd'hui Ugors Koie, et arrivés au bord du Dniepr ils y établirent leurs tentes, car ils étaient nomades, comme le sont encore aujourd'hui les Polovitses. Venant de l'Est ils marchaient en hâte à travers les montagnes élevées qu'on a

appelées montagnes des Ougres et se mirent à combattre les Voloques (les Roumains) et les Slaves qui habitaient dans ces contrées. G'est la que les Slaves s'étaient établis auparavant, et les Voloques (Roumains) soumirent le pays des Slaves. Ultérieurement cependant le Hongrois chassèrent les Voloques, prirent possession de ce pays et s'établirent sur les mêmes lieux que les Slaves, qu'ils avaient soumis; depuis lors cette région s'appelle la Hongrie». Schlozer (Annales russes, III, p. 145) constate: «Ges Volochi ne sont ni Roumains, ni Bulgares, ni Wălsche, mais Vlachi (Roumains) descendants de la grande et très ancienne famille des Thraces, des Daces et des Gètes, qui possèdent, aujourd'hui encore leur langue propre et, malgré toutes les persécutions, habitent la Valachie, la Moldavie, la Transylvanie et la Hongrie par millions. Admettons que sous cette dénomination il n'en est nulle part question dans l'histoire avant le Il-e siècle. Ils ont habité cependant un coin de terre qui est reste plusieurs siècles durant «terra incognita», après que l'empereur Aurélien eut retire de Dacie tous les colons romains et abandonne la région au Nord du Danube. II est à priori infiniment improbable que ces nations aient disparu entièrement depuis. Elles ont été probablement assujetties pendant longtemps par les Goths, puis pas les Huns, et par d'autres encore; elles se sont cependant toujours affranchies. Ce qui s'est passé ensuite dans leur grand pays primitif, entre le V-e et le IX-e siècles, l'histoire ne le sait que très imparfaitement ou point du tout; et ce qu'elle nous en dit n'est au moins pas en contradiction avec ce qu'affirme Nestor, à savoir qu'il fut un temps ou les Vlachis (de Transylvanie, peut-être) ont entrepris une attaque contre la Pannonie et ont fini par assujettir les habitants slaves qui peuplaient la région à cette époque». 2. Chronique du notaire anonyme du roi Béla de Hongrie (XII-e siècle) La chronique du notaire anonyme du roi Béla (Béla II ou III) de Hongrie, ne laisse pas d'être importante car elle constate la présence des Roumains en Transylvanie et sur d'autres territoires avant même l'invasion des tribus hongroises en Pannonie. L'auteur nous rappelle que les hordes hongroises pénétrèrent en Ardeal par le défilé de Ciucea et qu'elles luttèrent contre le Voïvode roumain Gelu. Les troupes magyares étaient commandées par Tuhutum. Après la mort de Gelu, dit le chroniqueur, les Roumains «sua proprie voluntaiim dextram danies, dominum sibi elegerunt Tuhutum palrim Horta». L'un des historiens magyars contemporains, Michael Horvath, se basant sur la chronique anonyme n'hésite pas à reconnaître, lui aussi, que la Transylvanie était peuplée de Roumains quand les Hongrois apparurent en Pannonie (Geschichte der Ungaren. Band I, page 9). La présence des Roumains, avant même l'apparition des Hongrois en Pannonie est donc affirmée par le notaire anonyme. Ceci n'a pas été sans déplaire à la majorité" des historiens magyars, aussi bien qu'aux délégués hongrois à la conférence de la paix (Paris, 1920). En raison même des ces constatations, favorables aux Roumains, qu'elle apporte, la chronique du notaire anonyme est considérée par la plupart des historiens hongrois comme un simple spécimen d'historiographie médiévale. Voici à titre d'exemple ce qu'en dit A. de Bertha: «Si d'une part elle (la chronique) contient maints renseignements précieux sur l'histoire des Hongrois, il est impossible de la considérer comme une source sérieuse en ce qui concerne la conquête du pays...». www.geopolitic.roII est assurément difficile d'admettre que la même chronique renferme deux parties: l'une, digne d'être prise au sérieux en raison des informations précieuses qu'elle contient, l'autre, bien que du même auteur, dépourvue de tout intérêt, ouvrage de pure imagination poétique et méprisant les réalités historiques. Mais était-il qualifie pour faire oeuvre d'historien selon la conception de son temps?

Donnons la parole à A. de Bertha: «Par rapport à son époque, c'est un homme de lettres: il connaît ftegino, Saint - Gérôme, le cycle d'Alexandre le Grand, l'oeuvre de l'évêque de Séville Isidore, intitulée Etymologie, d'après laquelle il compose ses jeux de mots et ses analyses grammaticales. Son grand tort, c'est d'avoir des idées préconçues, de vouloir montrer le peuple magyar comme le plus brave et le meilleur, digne de régner sur toutes les autres nations. S'il se sert de la Chronique de Regino, il en coupe prudemment toute la première partie parce que la Hongrie y est dépeinte comme un pays inhabité et désert dont la conquête n'a pas coûté grand mal. Son chauvinisme l'oblige à peupler le pays d'une foule de princes et de principautés qui, historiquement, n'ont jamais existé». Notons que cette « foule de princes el de principautés» notée par le chroniqueur anonyme désigne précisément les principautés et les princes roumains qui existaient au moment de invasion magyare en Pannonie et en Transylvanie et dont il s'est cru obligé de faire mention beaucoup plus en raison de son esprit objectif qu'à cause de ses idées préconçues ou de son patriotisme exagéré. Le chroniqueur n'a rien invente; il a fait oeuvre d'historien en citant les voïvodes roumains Gelu, Menumorut, etc... Comme en relevant l'existence en Transylvanie d'un État et de principautés roumaines signalées par ailleurs dans d'autres chroniques, soit contemporaines, soit antérieures. C'est ainsi que la chronique de 1237 intitulée «De fado Ungariae Magnae invento» relate de faits que nous retrouvons dans la chronique du notaire anonyme de Bela, en particulier en ce qui concerne la présence des Roumains non seulement en Transylvanie mais encore plus à l'ouest: «Inventum fuit in gestis Ungarorum Christianorum quod esset alia Ungaria maior, de qua VII duces cum populis suiş agressi fuerant qui venerunt in Terram que nune Ungaria dicitur, tune vero dicebatur pascua Romanorum, quam inha-bitandum pre Terris ceteris elegerunt, subiectis sibi populis qui nune habitandam ibidem». L'un des historiens hongrois contemporains, Bál Hóman, ne partage pas le point de vue de ceux qui contestent la valeur totale ou partielle de la chronique du notaire anonyme. Citons ses propos: «Son oeuvre, malgré ses défauts, est une oeuvre de savant qui domine son époque. Comme oeuvre littéraire son histoire, toute fragmentaire qu'elle est aujourd'hui, est une des créations les plus harmonieuses de l'historiographie latine du Moyen-Âge. L'Anonyme était un homme de science et un écrivain doue de sens artistique et muni d'une plume, au sens que ces mots avaient au Xll-e siècle. Dans l'histoire de la conquête de la patrie, son récit, soigneusement élaboré, aussi bien au point de vue stratégique que géographique, prouve la pénétration de sa critique, sa réflexion méthodique, et la profondeur de ses connaissance». (Bál Hóman, La première période de l'historiographie hongroise) (Revue des études hongroises, III, 1925 p. 762). Textes relatifs aux Roumains: Chap. XXIV. - Le Pays Ulirasylvain «Et ayant séjourné ici quelque temps, Tuhutum père de Horea, avait appris, par les habitants, grâce à sa ruse, que Ies terres d'au delà des forets, ou habitait un certain Blac Gelou (roumain) étaient riches; il commença à caresser l’espoir d'obtenir par une faveur du duc Arpad Ies territoires d'au delà des forêts pour lui et pour ses successeurs». Chap. XXV. - Le Prévoyant Tuhulum «Tuhutum, cité plus haut, homme fort prévoyant, envoya le rusé Ocmand, père d'Opaforcus, s'informer en cachette sur la qualité et la fertilité des terres d'Ultrasylvanie (Transylvanie) et sur le caractère des habitants, de même que sur la possiblité de www.geopolitic.roleur faire la guerre». Chap. XXVI. - L'expédition contre Gélou «Tuhutum ayant appris que ce pays était riche, envoya des émissaires au duc Arpad, pour obtenir la permission d'entreprendre une expédition contre Gélou, au

delà des forets. Le duc Arpad, après avoir tenu conseil, approuva la proposition de Tuhutum et lui permit d'aller se battre contre Gélou. Ayant appris cela de ses émissaires Tuhutum prépara ses troupes et après avoir laisse ses compagnons, partit à travers forets, vers l'est, contre Gélou, duc des Vlaques (Roumains). Gélou, duc d'Ulltrasylvanie (Transylvanie) cependant, apprenant son arrivée, rassembla ses troupes et se rendit à cheval, en grande hâte, au devant de Tuhutum, pour l'arrêter aux portes de Mezes. Mais, Tuhutum traversant la forêt en une seule journée, atteignit la riviere Almaş. Les deux armées se trouvèrent alors en présence l'une de l'autre, n'ayant que la rivière entre elles. Le duc Gélou avec ses archers voulait arrêter l'ennemi à cet endroit...». 3. La Chronique Magyare de Simonis de Geza du XlII-e siècle (Concernant les Roumains) Une autre chronique hongroise écrite au XlII-e siècle par Simon de Géza, basée, elle aussi, sur d'autres chroniques plus anciennes et sur ce que savait l'auteur au sujet des Roumains de Pannonie et de Transylvanie, confirme l'existence de nos ancêtres dans ces provinces avant l'apparition des Hongrois et des Szeklers (Sicules). Chapitre IV. I. - «Les populations des villes de Pannonie, Pamphylie, Macédoine, Dalmatie et Phrygie, qui avaient été ravagées par les sièges et les pillages des Huns, quittèrent leur terre natale et passèrent, avec l'assentiment d'Attila en Apulie, sur l'Adriatique; les Blaques (Roumains) qui avaient été leurs bergers et leurs colons, restèrent de bon gré en Pannonie». Chapitre VI.. -...«car ces Zacules (Sicules) sont Ies descendants des Huns ; lorsqu'ils apprirent que Ies Hongrois revenaient en Pannonie, ils allèrent à leur rencontre, en Ruthénie. Après avoir conquis avec eux la Pannonie ils en obtinrent une partie, non pas dans la plaine, mais dans le voisinage des Blaques (Roumains), dont ils partagèrent le sort dans les montagnes». Chapitre VII.. - ...«Mais, après ce que les fils d'Attila curent presque tous péri à la guerre, et, avec eux le peuple des Scythes,...la Pannonie resta pendant dix années sans roi, il n'y eut là que les étrangers: Sclavins, Grecs, Teutons, Messiæn et Valaques (Roumains), qui du vivant d'Attila, lui avaient servi d'esclaves». 4. Chronique Anonyme de 1308 (Descriptio Europae Orientalis) Une autre chronique, écrite en 1308 par un anonyme, note également l'existence des Roumains entre la Tissa et Ies Carpates avant l'invasion des Hongrois en Pannonie. Nous la trouvons dans un livre apparu en 1916 à Cracovie, sous le titre suivant: «Anonymi Descriptia Europae Orientalis. Imperium Consianlinopolitanum, Albania, Serbia, Bulgaria, Ruihenia, Ungaria, Polonia, Bohemia. Anno MCCCVIII». Elle comprend une description de ces pays par un anonyme. Le manuscrit non daté comporte 5 variantes. L'auteur est probablement un moine catholique français qui avait voyage en Europe orientale et centrale. L'éditeur établit que l'ouvrage remonte vraisemblablement au début de l'an 1308. Cette description, historiquement très importante, a été éditée, annotée et accompagnée d'une étude fort intéressante, par le Dr. Olgierd Gorka. Le chroniqueur rappelle les fameuses hordes d'Almugavares qui, au début de 1308, pénétrèrent en Macédoine et reconnurent comme roi Charles de Valois, dont la souveraineté s'étendait sur tous les territoires envahis. II parle en outre, des Vlahii (Roumains), du Pinde, de leur latinité, de leur vie pastorale, www.geopolitic.roL'auteur a certainement connu les chroniques hongroises du XlII-e siècle. 5. Chronique Anonyme de 1308 (Manuscrit Nr. 5115 de la Bibliothèque Nationale de Paris. Anonyme: Descriptio

Europae Orientalis. Empire de Constantinople, Albanie, Serbie, Bulgarie, Ruthénie, Pologne, Bohème. Année MCGCVIII). Textes relatifs aux Roumains: 6. Les Roumains de Pannonie (Hongrie actuelle) 1. «Nous notons qu'autrefois le royaume de Hongrie ne s'appelait pas Hongrie, mais Moésie et Pannonie; les Pannoniens qui peuplaient alors la Pannonie étaient tous des pâtres roumains ayant à leur tête dix rois puissants du pays entier de Moésie et de Pannonie. Les Hongrois sont venus du pays des Scythes et de l'important royaume qui se trouve de l'autre côté des marécages de la Méotide (Mer d'Azov). Ils ont lutte dans les plaines situées entre la Sycambrie et Alba avec les dix rois mentionnés et ils les vainquirent». 2. «Nous notons qu'entre la Macédoine, l'Achaïe et Salonique, se trouve un peuple très nombreux et répandu, nommé les Blazes (Ies Roumains) lesquels ont été aussi auloffées des pâtres roumains. A cause de la fertilité de la terre et du grand nombre de ses pâturages, ils vivaient autrefois en Hongrie, où se trouvaient les pâturages des Roumains. Mais, plus tard, ayant été chasses par les Hongrois de ces parties là, ils se sont réfugiés de cette cote. Ils possèdent en abondance de très bons fromages, du lait et de la viande, en plus grande quantité que d'autres nations. Le pays de ces Blaques, qui est grand et immensément riche, a été occupe à peu près entièrement par l’armée du prince Charles qui s'est établie du côté de la Grèce...».

www.geopolitic.ro

SPAŢIUL MITIC DACIC

Mihai HOTEA

Abstract: The religious doctrine, the rites, the sacrifices, the sacred architecture, the structure of the clergy, the spiritual heritage that we owe to the Dacians, and perhaps even other neighbor peoples owe to them, the relationship between the Dacians’ religion and the Christian one, all of these make any approach to the mythical beliefs of the Dacians one of the most thrilling experiences one interested in Romanian history could encounter. Exclusively a god, one of the many gods or the only one, just a demigod, but also a priest and a king, Zalmoxis has left an unforgettable mark upon the lands where he began his revolutionary religious work. The traces of the mythology of the Dacians dominate the Romanian folklore and most of their symbols have entered the Romanian fantasy and mentality, through their emblematic animals, the wolfs and the bears, or the place occupied by Saint Peter or Saint Andrew, both connected with the wolves, and by many, many other legends and mythological figures. Keywords: myth, mysteries, religion, immortality, human sacrifices, gods, monks, temple, wolf, bear, snake, sacred fire, totemic, fertility, double-headed axe, spear, monism, polytheism, rite, religious doctrine.

Evoluţia spirituală a dacilor a trecut printr-o suită de etape fireşti, plecând de la fondul totemic şi de la adularea fenomenelor naturii, trecând prin procesul de umanizare a numeroşilor zei, pentru a ajunge în cele din urmă la monism. Întocmai ca şi în toate celelalte spaţii încărcate de spiritualitate ale vremii, şi pe teritoriul dacic a fost adorat focul sacru, celebrarea acestuia având loc îndeosebi primăvara, când dacii obişnuiau să sară peste flăcări, arzându-şi astfel păcatele. Etapa totemică este una care a marcat îndeosebi evoluţia dacică, numeroasele totemuri îmbrăţişate de aceştia dispărând treptat, cu excepţia unuia, la care vechii daci nu s-au îndurat să renunţe niciodată. Este vorba despre totemul lupului, cu care dacii s-au identificat şi cu care au ajuns să fie identificaţi de către celelalte neamuri. Potrivit accepţiunii date de Mircea Eliade, însăşi denumirea de dac este de natură a o evoca pe cea de lup. Mai departe, subliniind faptul că “lupii” dunăreni au fost ocupaţi de “fiii lupoaicei din Capitoliu”, Eliade conclude că, din perspectiva istoriei mitice, poporul român “a stat sub semnul lupului, adică a fost predestinat la războaie, invazii şi migraţii.” Lupul poate fi interpretat ca simbol al luminii, din pricină că este capabil de a vedea şi noaptea, alungând astfel întunericul din chiar împărăţia sa, devenind astfel avatar al eroului mitic, solar, sau al strămoşului legendar. Asociat lui Marte, căpăta valenţe distructive, dar totodată pus în legătura şi cu Apollo, primeşte un rol solar. Apollo însuşi era fiu al întunericului, căci pădurea sacră în mijlocul căreia se afla templul său purta numele de “lukaion”, aşadar “tărâmul lupului”. Iar Aristotel relatează că lupoaica Leto a adus pe lume pe gemenii Apollo şi Artemis. Hades1 este şi el asociat simbolisticii lupului, căci poartă o cască din piele de lup care îl face invizibil, la fel cum lumea subpământeana este invizibilă celor vii până în clipa trecerii în nefiinţă. Devenit steag de luptă, prin gura sa deschisă şuiera vântul, zgomotul produs de corzile ce atârnau în urma lui amintind luptătorilor de urletele lupilor şi insuflându-le astfel curaj. Stindardul dacic are însă şi o importantă componentă celestă, fiind purtat prin aer, în zbor, întocmai ca şi o pasăre. Simbolul reuneşte în ultimă instanţă dominaţia asupra a trei regiuni: lupul, simbol al domeniului terestru, şarpele al celui www.geopolitic.rosubpământean şi pasărea, sau zborul, relativ domeniului celest. Nici lupoaica lui Romulus şi Remus nu este una solară sau celestă, ci telurică, poate chiar htoniană,

1 La fel şi Alpan, zeiţa etruscǎ a infernului

rămânând până la capăt asociată ideii de fecunditate. Lupul este totodată şi forma sub care Zeus primea iniţial drept sacrificii fiinţe omeneşti, pentru a trimite ploaia, a fertiliza câmpurile, a mâna vânturile şi a pune capăt catastrofelor naturale în general, pe timpul practicării magiei în agricultură. Dar dragonul - lup mai are şi o altă faţetă, una mai puţin pozitivă, şarpele fiind prin excelenţă simbol al răului, al adâncului, al întunericului şi răului, dovadă fiind şi denumirea alternativă a acestuia1, aceea de “bikilis”, adică “vicleanul, hoţul”. De asemenea, potrivit unor alte interpretări, nici lupul nu s-ar bucura de o conotaţie mai îmbucurătoare, el fiind cel care îi conduce pe cei morţi pe tărâmul umbrelor. Într-adevăr, unele legende spun că înainte de a ajunge în Palatul Ceresc, sufletele celor morţi sunt ispitite sau smulse de acelaşi lup, spre a fi târâte în infern2, gura sa devenind poartă a lumii de jos şi totodată oracol al morţilor. Din această perspectivă, lancea care pătrunde în corpurile îngemănate ale lupului şi şarpelui - dragon, reprezintă o victorie simbolică asupra a ceea ce este rău, necurat şi ascuns, precum şi o anticipare a victoriei asupra duşmanului de pe câmpul de luptă. Calendarul popular românesc păstrează şi azi o serie de sărbători care au legături intime cu lupul. Este cazul datei de 16 ianuarie, când e sărbătorit Sfântul Petru de Iarnă sau Sfântul Petru al Lupilor sau al celei de 30 noiembrie, noaptea Sfântului Andrei, când se adună lupii iar el împarte fiecăruia prada pentru anul care începe. Tot Sfântul Andrei are menirea de a-i feri pe drumeţi de lupi, ca un adevărat patron al lor. Alţi autori3 vorbesc însă de un alt animal - totemic, care ar fi existat chiar înaintea lupului şi pus în legătură cu însuşi Zalmoxis, şi anume ursul. În acest sens trebuie interpretate cuvintele lui Porphyrios din “Viaţa lui Pitagora”: “Pitagora mai avea şi un alt adolescent, pe care-l dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece la naştere i se aruncase deasupra o piele de urs4. ”Simbol indiscutabil al castei războinice, nu doar la daci, ci şi la celţi sau la germani, acesta ar fi devenit manifest prin intermediul stindardului predacic de la Agighiol, o îmbinare dintre capul de urs şi trupul de şarpe, aşadar forma incipientă din care s-ar fi dezvoltat stindardul clasic având în centru lupul. Simbolul ursului, întocmai ca şi cel al lupului, a supravieţuit până în zilele noastre, sub forma jocului cu ursul şi cu masca de urs, mai ales în acele regiuni în care romanizarea a cunoscut un nivel mai scăzut, respectiv Moldova sau Maramureş. Sistemul politeist dacic cuprindea zei similari celor greci sau romani. Dyonisos sau Bachus a devenit la daci Dionisie, zeu al petrecerilor cu vin, înfăţişat cu fruntea împodobită cu ciorchini, şi celebrat cu precădere primăvara şi toamna. Herodot vorbea despre Satrii5, care “sunt singurii dintre traci care până-n zilele noastre şi-au păstrat libertatea…ei au un oracol al lui Dionisie. Dintre Satri, Bessi6 sunt aceia care tălmăcesc oracolele din acest templu.” Ulterior, cei care vor pune capăt dimensiunii orgiastice ale cultului acestui zeu se pare că au fost Burebista şi Deceneu, atât prin interzicerea consumului de vin şi rezervarea acestuia exclusiv pentru ritualurile religioase, cât şi prin reforma religioasă instituită de Marele Preot. Zeiţa Bendis îşi are corespondentul în Artemis sau Diana, înfăţişată în chip de vânătoare, cu tolba de săgeţi pe umăr şi arcul încordat. Cea de-a doua identificare

1 Bucurescu, Adrian – „Dacia secretǎ” – Ed. Arhetip, Bucureşti, 1998 2 idem www.geopolitic.ro3 Oltean, Dan – „Religia dacilor” – Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002 4 pentru acesta, blana de urs s-ar fi tradus prin “zalmos”, de unde şi etimologia zeului dacic 5 Populaţie de pe vala râului Nestos 6 neam tracic care locuia bazinul superior al fluviului Hebrus, între munţii Balcani şi Rodope şi având drept capitalǎ Bessapara

pentru zeiţă este cea a lui Vasile Pârvan , potrivit căruia aceasta a supravieţuit trecerii timpului, rămânând în folclorul românesc contemporan sub denumirea de Sânziana. Origini trace îi sunt atribuite lui Ares, sau Marte, cum s-a numit pentru romani, zeu cu o misiune deosebit de importantă în cazul unui popor războinic precum cel dac. Arctinos, în “Etiopia”, ne vorbeşte despre amazoana Pentesileea1, fiică a lui Ares, el însuşi avându-şi sălaşul în mijlocul tracilor. Iordanes2 ne povesteşte că “într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât să spună că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: . Pe acest Marte, goţii întotdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau de arbori prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.” Tradiţia grecească perpetuează ideea că malurile Dunării erau locuite de amazoane, primele femei războinice menţionate vreodată. Pindar în “Olimpicele” sale ne spune cum Apollo, în urma unei profeţii în legătură cu Tracia, “se îndreaptă către Santos, ducându-se la amazoanele cele dibace în călărie şi spre Istru.” Şi Pindar în “Scolii”, spune că Amazoanele o venerau pe Artemis şi că locuiau pe malurile Dunării. Eschil de asemenea, în tragedia “Niobe”, relatează că “fecioare războinice, pricepute la călărie şi iscusite arcaşe trăiesc pe malurile Istrului.” În lumina celor spuse mai sus, chiar naşterea zeiţei Pallas - Athena din craniul lui Zeus, complet înarmată, ar putea fi pusă în legătură cu tradiţia războinică a amazoanelor din aceste ţinuturi, ce se închinau zeiţei Artemis - Diana. Echipamentul de luptă al acestor fecioare cuprindea invariabil calul, arcul şi săgeţile, precum şi securea cu două tăişuri, acest din urmă simbol fiind prin excelenţă selenar, asociat şi cu titanida Rhea, prin urmare armă eminamente feminină. Chiar cingătoarea Hippolytei, regina amazoanelor, se pare că a fost dăruită de Ares - Marte, ca să simbolizeze puterea pe care o are asupra acestor femei războinice. Hercule, erou solar şi civilizator, va fi mai târziu chemat spre a-i răpi această cingătoare, în ultimă instanţă spre a supune acest popor rebel şi a reinstaura ordinea patriarhală. Pentru unii cercetători3, chiar şi Apollo are rădăcini trace, născut fiind în ţinuturile hiperboreene de la nordul Dunării de Jos, ca fiu al Latonei4. Diodor din Sicilia, în “Biblioteca Istorică” nota: “Se povesteşte că Latona, mama lui Apollon, s-a născut aici, din care pricină Apollon e venerat aici mai mult ca alţi zei. Se mai află pe această insulă o pădure sacră măreaţă a lui Apollon de o întindere considerabilă şi un vestit templu, a cărui înfăţişare exterioară este de formă sferică. Se mai spune că Apollon vine pe această insulă a dată la 19 ani, când constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic.” Că sora geamănă a lui Apollo, Artemis, îşi are originea tot în aceste spaţii, ne-o spune Pindar în Scoliile sale, unde întâlnim sintagma “Istriana Artemis”, şi amintirea altarelor de lângă Dunăre închinate aceleiaşi zeiţe, cultul ei fiind larg îmbrăţişat de către amazoanele din preajma fluviului. De asemenea, în “Olimpice”, el ne spune că hiperboreenii îl adulau pe Apollo. Tot de la Pindar aflăm că Hercule, pornind pe urmele www.geopolitic.ro1 Ce a intervenit în rǎzboiul Troian împotriva Acheilor, câştigând admiraţia tuturor pentru vitejia ei, fǎcându-l chiar pe Achile sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea, ceea ce nu-l va împiedica totuşi sǎ o ucidǎ în luptǎ 2 Din volumul “Izvoarele istoriei României”, II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 3 Drǎgan, J.C. – “Noi, tracii” – Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976 4 Fiica titanilor Koios şi Phoibe

cerboaicei cu coarnele de aur, a ajuns în ţinuturile de la Istru, unde a fost întâmpinat de zeiţa Artemis “cea pricepută la mânatul cailor”. Herodot vine să întărească această supoziţie, povestind că “femeile din Tracia şi Peonia, când jertfesc zeiţei Artemis - regina, îndeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grâu”. Şi Sofocle în “Teseu” sublinia preţuirea de care se bucura zeul soarelui şi al luminii în rândul tracilor: “O, Soare, lumină prea cinstită de tracii iubitori de cai!” Potrivit unor studii, întărite de chiar tradiţiile greceşti, începuturile literaturi lirice şi al poeziei greceşti s-ar situa tot în spaţiul tracic. Linos1, Thamyris, Orfeu, Abaris sau Musaios2 sunt doar câteva dintre marile nume ce îşi aveau originea în spaţiul trac. Ca multe alte neamuri, şi tracii aveau un cult pentru zeiţa - mamă Pământ, identificată la greci cu Gaia. Dunărea însăşi pare a fi fost un fluviu sacru, sau cel puţin astfel s-ar deduce din cuvintele gramaticului Servius, glosator al lui Vergiliu, care povestea că dacii obişnuiau să bea, ca pe o licoare sfinţită, apă din Dunăre înainte de începerea oricărei bătălii, şi să jure că nu se vor întoarce în ţinuturile de baştină decât după ce vor fi ucis toţi duşmanii. Cultul pentru Zalmoxis a fost interpretat de cercetători fie ca etapa ultimă a evoluţiei religioase a dacilor, de la politeism la monism, fie o îngemănare între zeul suprem, suveran, Zalmoxis şi o întreagă suită de divinităţi de rang mai mic, fie, în sfârşit, ca aparţinând numai triburilor geto-dace din nordul Dunării, cei din sud îmbrăţişând un cult politeist şi orgiastic. După unele interpretări3, împărtăşite şi de Vasile Pârvan, Zalmoxis era numele cel mai răspândit pe care dacii îl dădeau zeului lor suprem, numit de alte triburi Gebeleizis, divinitate urano - solară prin excelenţă. Alţii4 însă, spun dimpotrivă că ar fi fost la început preotul lui Gebeleizis, zeul suprem al dacilor, ulterior abia fiind el însuşi zeificat sau confundându-se chiar cu acesta. Pentru cei care susţin existenţa a două entităţi distincte, Zalmoxis şi Gebeleizis, primul devine divinitatea prin excelenţă htoniană, iar cel de al doilea celestă, având drept atribut principal fulgerul. Că Zalmoxis nu ar fi fost de fapt zeu, ci doar zeificat, ne-o spune Diodor din Sicilia5: “într-adevăr, se povesteşte că la arieni Zathrausthes a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, iar - la iudei - Moise, cu divinitatea căreia i se spune Iahve.” Este într-adevăr posibil ca vechii daci să fi adorat o zeitate a vetrei şi a focului, ce ar fi prezentat numeroase similarităţi cu Hestia grecilor şi cu Vesta romanilor, corespunzător sufletului văzut ca suflu de foc. Zalmoxis a fost identificat de către autorii antici cu Cronos6 şi Saturn7, zei cu adânci rădăcini pregreceşti, asociaţi fertilităţii şi cultivării pământului, iar prin secera cu care sunt de cele mai multe ori reprezentaţi, expresie a fecundităţii şi a lunii, ei capătă dimensiuni feminine. Zalmoxis apare din această ipostază ca zeu al pământului, al vegetaţiei al fecundităţii şi al fertlităţii, lui cuvenindu-se jertfe din roadele pământului, din vânat şi din peşte. Ritualuri de tip sacrificeal sunt asociate şi lui

1 Socotit chiar fiu al lui Apollo, şi lǎudat de Pamphos şi de Sapho în poemele lor 2 Despre care Pausanias spune cǎ ar fi fost fiul lui Linos şi al Selenei 3 Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi” - Ed. Albatros, Bucureşti www.geopolitic.ro4 Bǎrbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban; Teodor, Pompiliu - “Istoria României” - Ed. Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1998 5 În volumul “Izvoare privind istoria României”, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964 6 Fiu al zeului cerului Uranos şi al zeiţei pǎmântului Gaia 7 Soţ al lui Ops şi tatǎ al lui Jupiter

Cronos în anumite regiuni, cum este cazul insulei Rhodos, când la sărbătoarea zeului “Cronia”, era tăiat cu o secure capul unui sclav, pentru ca sângele său să fie împrăştiat pe pământ în semn de fertilitate. Cu ocazia Saturnaliilor, se ofereau în dar lumânări, a căror lumină trebuia să potenţeze magic soarele care în acea perioadă1 era lipsit de vigoare. Din lexiconul Suidas aflăm că “Zalmoxis(…)le-a arătat geţilor din Tracia ceremoniile de iniţiere şi le-a spus că nici el şi nici cei care îl urmează nu vor muri, ci vor avea parte de tot binele. După ce le-a spus acestea, şi-a construit o locuinţă subterană şi apoi dispărând din faţa tracilor îşi petrecea vremea acolo şi tracii îl doreau.” Alegerea lui Zalmoxis a unui spaţiu subpământean pentru a-şi duce viaţa pe mai departe acolo ne duce cu gândul la puternicul accent htonic al zeului dac, ceea ce ar justifica, cel puţin în parte, asocierea cu zeii menţionaţi mai sus. Dimensiunea htonică a zeului dac apare ca firească şi din perspectiva faptului că, fiind un popor de agricultori şi de crescători de vite, deci depinzând de pământ, era de aşteptat ca dacii fie să venereze o zeitate eminamente htonică, fie să potenţeze această dimensiune htonică la o zeitate preexistentă. Credinţa în Zalmoxis este menţionată de Herodot, care nota: “Iată cum se cred nemuritori Geţii: ei cred că nu mor şi că cel care dispare în lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis.” Pomponius Mela spunea despre daci că sunt “cei mai pregătiţi pentru moarte”, iar Iulian Apostatul, citându-l pe Traian nota: “Am subjugat chiar şi pe aceşti geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zalmoxis care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât îşi schimbă locuinţa şi, de aceea, merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie. ”Credinţa în nemurirea sufletului a fost pe de altă parte potenţată şi de Deceneu, care în calitatea sa de Mare Preot a interzis păstrarea osemintelor, crearea corpului monastic, extinderea numărului zeităţilor de la trei la şapte, corespunzător numărului de planete, şi investirea acestor planete cu puterea de a conduce sufletul omului după moarte. Înlocuirea credinţelor primitive în forţele atotstăpânitoare ale naturii cu divinarea unui singur zeu suveran este perfect ilustrată de cuvintele lui Herodot: “Aceiaşi Traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor.” Pe de altă parte, dacă Zalmoxis ar fi privit ca o divinitate solară, asemenea ritualuri ar fi de natură să purifice chipul luminos al acestuia de tot ce înseamnă furtună, nori ori ploaie. Săgeţile, simbol asociat la greci lui Apollo, ar aminti din această perspectivă de razele solare trimise de divinitate spre pământ, dar de această dată sensul fiind inversat. Tot de la Herodot aflăm că ritualurile sacrificeale erau o practică obişnuită a dacilor: “Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie”. Iar Clemens din Alexandria nota: “Geţii, un neam barbar, care a gustat şi el din filozofie, aleg în fiecare an un sol spre a-l trimite semizeului Zalmoxis. Aşadar, este înjunghiat cel socotit a fi cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filozofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit. ”Iar potrivit lui Eneas din Gaza2, Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor.” Dar această practică nu este specifică numai dacilor, şi sciţii aruncând spre cer www.geopolitic.rope cel destinat sacrificiului. Din “Istoriile” lui Herodot aflăm că “Tăind umărul drept, cu mână

1 17-19 decembrie 2 În dialogul “Teofrast sau despre nemurirea sufletelor”

cu tot, al victimelor înjungheate, le aruncă în văzduh şi când au isprăvit de făcut sacrificiul se îndepărtează de acel loc. Mâna zace pe unde s-a nimerit să cadă, iar trupul în altă parte.” Indienii practicau sacrificii umane în acelaşi mod, jertfind un războinic - Kşatriy - tot o dată la cinci ani, pentru a se identifica cu zeul născător al lumii Prajapati. Celţii şi scandinavii săvârşeau şi ei sacrificii similare, tot prin aruncare în aer şi tot prin intermediul lăncii, însă mai des, o dată la patru ani, ca o reiterare a faptelor zeului Odin. Există însă o deosebire semnificativă între ritualurile dacilor şi cele ale populaţiilor menţionate mai sus. Dacă la daci erau aleşi spre sacrificare cei mai curaţi şi mai puri, iar dacă nu mureau erau consideraţi dimpotrivă nedemni de cinstea ce le-a fost acordată, la celţi sacrificaţi erau doar criminalii, cei ce greşiseră în faţa legii ori prizonierii de război. În timp însă, mai ales după venirea la putere şi reformele lui Deceneu, tradiţia se schimbă, ajungându-se ca sacrificiile să fie săvârşite doar pentru zeul războiului iar ca victimele să provină doar din rândul prizonierilor de război. De fapt, aceste ritualuri sunt o constantă a tuturor societăţilor într-un anumit stadiu de dezvoltare, menite fiind să protejeze ordinea instituită de orice potenţială ameninţare de destabilizare. Pe de altă parte, sacrificiile reprezintă şi o extrem de eficientă cale de evacuare a surplusului de violenţă existent în acea societate, şi care ar putea el însuşi periclita ordinea preexistentă. Cinstea de a fi ales spre sacrificare şi-ar putea găsi la daci explicaţia prin intermediul simbolului lăncii, al suliţei. Semn distinctiv al zeului războiului, ea se detaşează de sabie sau pumnal, caracteristice războinicilor simpli. Lancea păstrează distanţa dintre victimă şi agresor, spre deosebire de celelalte arme, purtate nu în mână, ci lipite de corp, şi în care distanţa dintre cei doi este substanţial redusă. Lancea în schimb se poate prelungi la infinit, pornind din cer şi ajungând până pe pământ, amintind totodată de o scară, şi de aici poate şi onoarea de a muri ucis de însăşi arma divină, sacră. Cât despre preoţii daci, ei erau în egală măsură prezicători şi medici, cunoscuţi pentru felul lor auster de a-şi duce viaţa, atât în privinţa moravurilor, cât şi a hranei. Astfel, ei nu se căsătoreau niciodată şi aveau un regim vegetarian de hrană, eliminând carnea şi apelând doar la brânză, lapte şi miere. Toate acestea au contribuit din plin la consolidarea notorietăţii lor în rândul poporului care îi numea “călători prin nori” sau “prea cuvioşi”, deşi numele lor adevărat ar fi însemnat de fapt “întemeietori1”, potrivit lui Strabon, care îi numeşte pe aceşti călugări “ktistai”. În legătură cu aceştia, Dio Cassius2 relatează o întâmplare exemplificatorie pentru puterea şi prestigiul aproape mistic de care se bucurau aceşti preoţi chiar şi peste hotarele dacice: “ducând Filip mare lipsă de bani, s-a gândit să jefuiască cu armata regulată cetatea Odessos din Moesia şi care pe atunci era supusă goţilor din cauza vecinătăţii în care se afla cu oraşul Tomis. De aici, preoţii goţilor, aceia care se numesc cei cucernici, deschizând în grabă porţile şi îmbrăcaţi în haine albe i-au ieşit înainte cu chitare şi au invocat prin cântece şi prin rugăciuni pe zeii lor strămoşeşti să le fie favorabili şi să alunge pe macedoneni. Aceştia, văzându-i pe cei care se apropiau de ei cu atâta încredere, rămaseră încremeniţi şi, dacă e permis să spun aşa, nişte oameni înarmaţi s-au îngrozit de unii neînarmaţi. Şi fără întârziere desfăcând formaţia de luptă pe care o ocupaseră nu numai că s-au abţinut să dărâme cetatea, dar au dat înapoi chiar şi pe acei care îi făcuseră prizonieri în împrejurime, după dreptul războiului www.geopolitic.roşi încheindu-se pace s-au reîntors la casele lor.” Din faptul că aceşti preoţi sunt doar

1 Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi” - Ed. Albatros, Bucureşti. 2 Citat de Iordanes

bărbaţi şi că sunt îmbrăcaţi în alb, s-ar putea deduce faptul că ei erau slujitori fie ai unui zeu al cerului, fie al unuia al războiului, fie poate ambele. Dar de un şi mai mare prestigiu se bucura Marele Preot, care ajunsese pentru popor aproape ca un zeu, fiind ascultat cu respect de către acesta. Locuinţa Marelui Preot era în peştera de pe muntele Cogaionon, locul unde venea în momente de restrişte regele spre a-i cere povaţa. Potrivit geografiei mitice greceşti, nordul peninsulei Haemus era locuită de Hiperboreeni, popor ce a ajuns treptat să fie învăluit de o aură de legendă. Eschil afirma în “Prometeu dezlănţuit” că “Istrul de la Hiperborei şi din munţii Ripei coboară.” Hiperboreenii sunt intim legaţi de simbolurile apollinice, căci potrivit lui Pausanias, nişte păstori din acest neam ar fi coborât în sud spre a întemeia oracolul de la Delphi. Iar Aelian în “Povestiri pestriţe” nota: “Aristotel spune că locuitorii Crotonei îl numeau pe Pitagora un Apollo al hiperboreilor.” Legătura cu spaţiul dacic apare aici cât se poate de explicită, din moment ce numeroase surse îl consideră pe Zalmoxis drept un fost discipol al lui Pitagora, de la acesta preluând învăţăturile pe care le-a adus pe meleagurile nord - dunărene. După unele izvoare, chiar mitologica Lână de Aur s-ar situa nu în Colchida, ci într-un teritoriu străbătut de Dunăre. Într-adevăr, potrivit lui Apollonius din Rhodos, Dunărea avea două braţe: “Braţul cel Frumos”, pe unde a intrat Absirt, şi “Braţul lui Ares”, pe unde au intrat Argonauţii. Pindar povesteşte şi el cum Argonauţii au ajuns pe ţărmurile Mării Negre, unde găsesc o cireadă de tauri traci şi unde închină chiar un lăcaş de cult lui Poseidon. Aristotel însuşi pare a susţine această ipoteză: “Se spune că Iason ar fi intrat cu corabia pe lângă stâncile Ceanee şi ar fi plutit pe Istru. Se aduc mai multe dovezi în sprijin şi printre altele se arată altare construite în acel loc de Iason.” Aura mitică a spaţiului nord - dunărean este întregită de dimensiunea legendară pe care vechii greci o acordau Insulei Leuce1, insulă unde se spune că şi-ar fi aflat mormântul Achile, căci potrivit lui Pindar2, “în Pontul Euxin, Achile locuieşte într-o insulă strălucitoare.” Iar potrivit lui Arctinos3, “în timp ce Ulysse ţine piept Troienilor, Ajax ia corpul lui Achile şi-l duce la corăbii, dar mama lui Achile, zeiţa Thetis, însoţită de muze, răpeşte trupul fiului său, pe care-l duce în insula Leuce”. Dar lista autorilor care amintesc această insulă nu se opreşte aici, ea cuprinzându-i şi pe Euripide, Arrian, Pseudoscymnos, Strabo sau Pliniu. Cunoscut fiind şi dincolo de orice îndoială obiceiul ca eroii să fie înmormântaţi fie în locurile lor de baştină, fie în spaţii sacre, fie în amândouă dacă împrejurările o permit, ipoteza cum că Achile s-ar fi născut chiar pe aceste meleaguri pare acum cel puţin verosimilă. Pentru unii cecetători4, chiar asemănarea izbitoare dintre numele portului şi a cetăţii militare Chilia, şi cel al eroului troian constituie o dovadă în plus în acest sens, marcând dorinţa strămoşilor noştri de a-şi arăta venerarea faţă de ilustra prezenţă postumă de la gurile Dunării. Nici Heracles nu a uitat să îşi pună amprenta asupra acestui spaţiu. Cea de a patra muncă pe care trebuia să o îndeplinească, prinderea cerboaicei cu coarne de aur dedicată de nimfa Taigeta zeiţei Artemis, l-a purtat până în ţinuturile istriene, locuite de zeiţă. Iar după cum ne spune Herodot, Heracles ar fi lăsat chiar o urmă mare de doi coţi pe o stâncă, în vreme ce se afla în aceste locuri. Spaţiul în care vechii daci s-au descoperit pe ei înşişi şi rostul lor în lume şi pe www.geopolitic.ro 1 Astǎzi Insula Şerpilor 2 În “Odele Nemeene” 3 În “Etiopia” 4 Drǎgan, J.C. – “Noi, tracii” – Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976

care ni l-au lăsat nouă moştenire este impregnat atât de adânc de legendele, miturile, eresurile şi credinţele lor religioase, încât nici trecerea timpului, nici invaziile, migraţiile ori războaiele pe care dublul semn al lupilor ni le-au adus nu au reuşit să le şteargă, gata oricând să iasă la lumină, mereu aşteptând ca un nou erou civilizator să le descopere. Mult timp după aceea, în vremea ocupaţiei romane, cultul lui Zalmoxis nu se va stinge ci va supravieţui, de astă dată însă fiind scos în afara legii şi pierzându-şi în totalitate aspectul instituţionalizat pe care i-l conferise Deceneu. După retragerea administraţiei romane din provincie şi după trecerea dacilor la religia creştină mitul lui Zalmoxis va supravieţui din nou, bineînţeles suferind o serie de transformări deosebit de drastice şi căpătând un nou înveliş, refugiindu-se în folclor, prin intermediul unor rituri, mituri şi obiceiuri ce au marcat puternic imaginarul românesc. Bibliografie: 1. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban; Teodor, Pompiliu - “Istoria României” - Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998 2. Bucurescu, Adrian - „Dacia secretă” - Ed. Arhetip, Bucureşti, 1998 3. Daicoviciu, Hadrian - “Dacii” - Ed. Pentru literatură, Bucureşti, 1968 4. Drăgan, J.C. - “Noi, tracii” - Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976 5. Eliade, Mircea - “De la Zalmoxis la Genghis-Han” - Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 6. Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Ed. Albatros, Bucureşti 7. Kernbach, Victor - „Miturile esenţiale” - Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 8. Kernbach, Victor - „Enigmele miturilor astrale” - Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1996 9. Kolarz, Walter - „Mituri şi realităţi în Europa de Est” - Ed. Polirom,Bucureşti, 2003 10. Lozovan, Eugen - „Dacia Sacră” - Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999 11. Oltean, Dan - „Religia dacilor” - Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002 12. Turcan, Robert - „Cultele orientale în lumea romană” - Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998

www.geopolitic.ro

ASPECTE ALE RELIGIEI PE TERITORIUL VECHII DACII

Nicolae GEANTĂ

Abstract: The ancient people called "geto-dacii", the most courageous and brave of the "traci", seed to practice an impersonal religion, a mysterious one which penetrated nature, which deeply impressed all the writers of the ancient world. Every four years used the send a sacrifice, a young man who was chosen from the people and whose task was to communicate to the god the people's misfortunes and needs. Death didn't mean trouble for the "daci", as their belief in immortality made them accept with courage all the challenges and fight heroically in mars. Once it entered South Dobrogea, Christianity was adopted by the pagan beliefs, especially since Jesus Christ had promised them eternal life beyond death. Cuvinte cheie: traci, geto-daci, creştinism, zalmoxism, religie, Dacia, Sciţia Minor

Dacă grecii şi romanii au lăsat volume impresionante despre viaţa spirituală, tradiţiile şi ceremoniile lor sacre, despre strămoşii noştri traco-geţi, izvoarele de informare sunt foarte sumare, chiar dacă cei ce-au locuit în vechime pe meleagurile ţării noastre aveau ceremoniile lor specifice. Enciclopedia Religiei şi Eticii oferă o listă cu sute de feluri de rituri, prin care oamenii au încercat să-şi satisfacă dorinţele şi sentimentele lor religioase. Ei s-au închinat Soarelui, Lunii ori stelelor, Pământului, focului şi apei; şi-au făcut idoli din lemn, din piatră şi din metal. S-au închinat la peşti, la păsări şi animale, la diverşi dumnezei şi spirite, produse ale imaginaţiilor lor pervertite. Alţii au încercat să se închine Dumnezeului Adevărat, printr-o varietate vastă de sacrificii, ceremonii sacramente şi servicii religioase. Traco-geto-dacii, locuitori ai vechii Dacii Opinând despre strămoşii noştri geto-daci, împreună cu istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu: „multă vreme s-a vorbit şi s-a scris despre daci şi geţi ca şi cum ar fi vorba despre două popoare diferite” în realitate trebuie spus că dacii sau geţii sunt unul şi acelaşi popor, cu două denumiri însă, date fiecare de unul dintre vecini; grecii le spuneau de preferinţă „geţi” fără însă ca să ignore denumirea cealaltă „dacii” sau „dai”, iar romanii întrebuinţau dimpotrivă numele de „daci” în mod obişnuit. Dacii sau geţii făceau parte din marea ramură indo-europeană a tracilor (alte ramuri fiind ilirii, latinii, grecii, germanii, slavii, celţii), constituind partea cea mai însemnată a acestora, având o civilizaţie, cultură, religie şi istorie de neegalat. Se poate spune că dacii sau geţii reprezentau elita numeroasei ramuri a tracilor. Cu privire la mulţimea tracilor, Herodot spunea în cartea a V-a a Istoriilor sale că „neamul tracic este după acela al indienilor, cel mai mare dintre toate; dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins şi după cum cred eu, mult mai puternici decât toate popoarele”. Într-adevăr tracii se întindeau pe o suprafaţă enormă, spre anul 1000 î.Hr., de la Dunărea Mijlocie până la Marea Azov şi de la Mlaştinile Pripetului (N) până la Marea Egee, fiind împărţiţi într-o sumedenie de neamuri care se duşmăneau între ele, motiv pentru care nu se puteau apăra, fiind deseori supuşi de diferiţi cuceritori. Dintre neamurile cele mai însemnate ale tracilor trebuie să cităm pe odrizi, bessi, crobizi, moesi şi, desigur, cei mai însemnaţi dintre neamurile tracice, dacii sau geţii. www.geopolitic.roÎntr-un spaţiu atât de vast al poporului tracic apăreau diferenţe importante de limbă şi cultură, între tracii de la sud de Balcani (tracii propriu-zişi) şi cei din nord, care au dat naştere geto-dacilor şi cimerienilor. Se poate urmări diferenţierea dintre cele două neamuri ale tracilor în particularităţile lor spirituale, care vor conduce

spre două religii distincte, ilustrând două caractere naţionale deosebit de tranşante. Religia politeistă a dacilor Tracii, ca orice popor indo-european sau arian, credeau într-o forţă impersonală, misterioasă, care penetra natura. Această credinţă se poate numi henoteism sau panteism, dar panteismul posedă o filosofie religioasă mai structurată. Henoteismul poate duce la politeismul religiilor indo-europene, strâns legate de zeii politeismului ce pot fi interpretaţi ca ipostaze (înfăţişări) ale Sufletului Universal sau ale lui Theos (Dumnezeu, în filozofia păgână greacă). Religia politeistă a tracilor este remarcată în mod deosebit prin închinarea la zeul grec Dionisos (care la origine este zeul trac Derzelas sau Derzis) şi zeului Orfeu, fiul regelui trac Oeagros al cărui tată, regele Kharpos, ar fi fost întemeietorul religiei dionisiace. La fel zeiţa greacă a Lunii, pădurii şi fecundităţii, Bendis, a devenit zeiţa greco-romană Artemis - Diana. O altă zeiţă de origine traco-frigiană era zeiţa mamă a naturii, Cybele. Cultul zeului Dionisos, în forma sa iniţială, presupunea sacrificii umane. Preotesele lui Dionisos, menadele, ardeau de viu un băiat la sărbătoarea Agrioniei (cruzimii). Extazul dionisiac releva separarea dintre suflet şi trup, după expresia lui Martianus Capela „apetitus maximus martis”. Diverse tradiţii localizau în Tracia sau Frigia originea mişcării dionisiace şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu. După Diodor din Sicilia, prinţul zeu Orfeu a schimbat multe lucruri din iniţierea orgiilor zeului Dionisos. Orfeu a înlocuit complet orgia, ca sursă de extaz, cu catharis (tehnică de purificare de origine apolinică). Puritanismul orfiric a constituit o inversare a religiei dionisiace. Succesul lui Orfeu printre tracii din sud a fost îndoielnic, riturile sălbatice, dionisiace, menţinându-se până acolo încât, el însuşi a fost sfâşiat de menade, în cursul ritualului. Separarea etnică dintre traco-geţi, poporul lui Zalmoxis şi tracii de sud, poporul lui Orfeu, are loc spre anul 850 d. Hr., când se trece la cultura arheologică Basarabi, din prima vârstă a Fierului. Cultul zeului Soarelui, Apollon, este atestat de un car votic (adică adus în dar zeului) din bronz şi din fier, descoperit la Bujoru, precum şi marile statui cu formă umană de la Baia de Criş, care personificau Soarele înainte de apariţia zalmoxismului iconoclast. Deşi urme materiale există, lipsesc documentele scrise, iar pentru acelea care s-au găsit, interpretarea este ezitantă şi provizorie. După Herodot8, tracii adorau pe Ares, Dionisos şi Artemis. Totuşi, regii lor adorau pe Hermes, ai cărui descendenţi se considerau. De la Homer până la Vergiliu, se considera că Tracia este patria lui Ares, zeul războiului. Astfel tracii erau vestiţi pentru calităţile lor războinice şi atitudinea lor în faţa morţii. Credinţa în zeul lor, îi făcea pe traci să fie „fără frică de moarte”. Ei au trăit şi au murit în legea lor păgână. Tracii nu ştiau de judecata lui Dumnezeu asupra faptelor săvârşite în viaţă, care va desparte pe cei vrednici de cei nevrednici, pe cei buni de cei răi. Erau siguri că dincolo de nori şi de albastrul văzut al cerului este un sălaş veşnic de odihnă netulburată pentru ostaşul bun, pentru femeia gospodină, pentru feciori voinici, pentru cei ce au murit fără să se fi înjosit şi fără să-şi fi pătat mândria. Numele lui Dionisos în greacă era cunoscut sub forma de Sabaos şi Sabazios. Cultul lui Dionisos trac (era şi Dionisos grec), aminteşte de ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor, unde sunetele sălbatice www.geopolitic.ro(obţinute prin lovirea în cazane de bronz sau din fluiere), îi îndemna pe adepţii ritualului să scoată diverse ţipete, într-un dans circular, „furios” şi „vârtejit”, executat mai ales de femei. Costumul lor era straniu: ele purtau besares – lungi veşminte fluturânde, făcute probabil din piei de vulpe, peste care purtau piei de căprioară, iar pe cap aveau…

coarne! În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tisuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animalele aduse pentru jertfe, sfâşiindu-le şi mâncând carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul, participanţii numindu-se de acum Sabaos sau Sabazios. E vorba desigur de o „divinizare temporară”. Spre deosebire de dionisismul grecesc, practica tracă era legată de Dionisos trac. Un anumit trib, cel al besilor, se îngrijea de Oracolul lui Dionisos, templul se afla pe un munte înalt, iar preoteasa prezicea viitorul, în „extaz”, ca şi Pytnia, din Delphi. Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul lor nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o „unia mystica” cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, în timpul extazului, reliefa dualitatea fundamentală a omului. Extazul putea fi provocat de anumite ierburi (seminţe de cânepă la traci şi la sciţi16, fumul anumitor roade la mesageţi) sau prin rugăciune. Strabon, reproduce după Posidonius că, misienii se abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, lapte, brânză şi că din această cauză ei se numeau theosebeis (cei care se tem de Zeu) şi kapnobatai (cei care se tem de fum). Aceşti termeni desemnează probabil anumite personaje religioase şi nu întreg poporul. Kapnobataii ar fi dansatorii, iar şamanii, cei care foloseau fumul cânepii ca să-şi provoace extazul (se drogau !!!). Tot Strabon mai menţionează că existau şi ktisaii, oameni care trăiau fără femei şi se consacrau zeilor, fiind eliberaţi de orice teamă. Hermes, care era venerat exclusiv de regi (aristocraţia militară), este greu de identificat, bănuindu-se că era o divinitate a Soarelui. Religia în Dacia înainte de cucerirea romană Pentru a vorbi despre religia geto-dacilor înainte de cucerirea romană şi a identifica anumite elemente comparabile cu creştinismul, mai întâi demne de remarcat sunt câteva premise ale constituirii statului geto-dac. Întemeietorul statului dac Burebista, a reuşit să supună treptat autorităţii sale totale, triburile şi uniunile de triburi geto-dace. Se pare că acesta a avut o lungă domnie, scriitorul Jordanes (sec. VI d. Hr.) fixând începutul ei în prejma anului 82 î. Hr, an infirmat de cercetări mai recente care datează începutul stăpânirii între 70 şi 60 î. Hr. Oricare ar fi adevărul, cert este că personalitatea acestui mare rege a impresionat pe contemporani şi urmaşii săi. Iată cum îl înfăţişează Starbo (63 î. Hr. - 19 d. Hr.), istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii: „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape toţi vecinii; ba era o primejdie şi pentru romani, pentru că trecea fără să-i pese de nimeni peste Dunăre şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boi, care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe teurisci, i-a şters de pe faţa pământului”. Dependenţa triburilor periferice şi a coloniilor pontice de statul lui Burebista se concretiza prin plata unui tribut, renunţarea la o politică externă diferită de cea a regelui şi prin furnizarea de oşteni în vreme de război. Centralizarea statului dac era aşadar o centralizare politică, şi nu una administrativă. Cum s-a petrecut acest proces de unificare nu se ştie exact. Este posibil ca influenţa lui Deceneu să fi determinat o parte a triburilor geto-dace, să accepte de bunăvoie autoritatea lui Burebista; acelaşi rezultat www.geopolitic.rol-ar fi avut înţelegerea clară a imperativului unirii în faţa pericolelor externe. Creşterea treptată a puterii militare, a formaţiunii politice conduse de Burebista, a influenţat şi ea decizia de supunere a unor triburi. Nu poate fi exclusă nici presupunerea că, în anumite cazuri, acest rege a fost nevoit să recurgă la arme pentru a învinge

rezistenţele tribale. Pentru această ipoteză pledează ascunderea către mijlocul sec. I î. Hr., a numeroase tezaure monetare în ţinuturile extracarpatice şi mai ales în Câmpia Munteană, precum şi distrugerea (cam în aceeaşi vreme) a unor aşezări, ca aceea de la Cârlomăneşti (jud. Buzău). Aşadar statul dac din vremea lui Burebista (realizat prin unificarea triburilor geto-dace), ocupa un loc de prim ordin în istoria antică, atât prin întinderea sa cât şi prin nivelul său de dezvoltare economică, socială, politică, militară şi religioasă. Forţa politică şi militară a acestuia i-a permis nu numai să supună toţi vecinii, ci şi să joace un rol de primă importanţă în relaţiile diplomatice ale Romei. În urma vastei acţiuni de cuceriri teritoriale întreprinse cu multă abilitate şi strategie, după cum se menţionează în inscripţia lui Acornion, „regele Burebista este cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre.” Ca urmare a izbânzilor sale militare, Burebista realizează un stat cu o suprafaţă impresionantă, cuprinzând toate teritoriile locuite de geto-daci, dar şi unele din teritoriile vecinilor celţi, iliri şi traci - „geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului”. Statul lui Burebista se întindea de la ţărmul Mării Negre şi Buh în est, până în bazinul Dunării Mijlocii şi Morava în vest şi de la Carpaţii Păduroşi în nord, până la Balcani în sud, cu capitala la Argedava. Dacia carpatică şi Dacia pontică formau o unitate organică apărată, cum spune Strabo, de armate care se ridicau până la 200 000 de luptători (cât armata română de azi - n. a). Se desprinde cu claritate faptul că, în perioada lui Burebista şi Decebal, autohtonii ţărilor carpatice reprezentau singura putere europeană capabilă de a se măsura cu Imperiul Roman, Burebista fiind cel mai de seamă adversar al Romei. El ştia că primejdia cea mare venea de aici, în consecinţă ducând o politică ostilă romanilor şi căutând să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. Dintre urmaşii lui Burebista, în genere slavi, care nu se pot asemăna nici pe de parte cu marele lor predecesor sau cu Burebista, amintim pe câţiva: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diupaneus. Zamolxismul Religia geto-dacă a impresionat profund pe toţi scriitorii lumii vechi, cei care au cunoscut-o. Istoricul Herodot declara, ca fiind un element de căpetenie al religiei geto-dace: „credinţa în nemurire (…). Strămoşii noştri credeau că ei nu dispar după moarte, ci îşi continuă viaţa în cer, alături de zeul lor suprem, Zamolxis (unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis sau Nebeleizis), iar când tună şi fulgeră, ei trag cu săgeţile în sus spre cer şi ameninţă divinitatea (…) neexistând un alt zeu în afară de al lor”. După Mircea Eliade, informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot în legătură cu mitul şi cultul lui Zamolxis, au fost aflate de la grecii care locuiau în coloniile elene de la Marea Neagră. „Acest Zamolxis ar fi fost om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos, ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarhos, apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis, care cunoscuse felul de viaţă www.geopolitic.roionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pitagora, a pornit să-i civilizeze şi a pus să i se clădească o sală de primire, unde îi găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte, iar în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici

urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc, unde trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile şi de o fericire desăvârşită. Între timp el a pus să i se facă o locuinţă subpământeană. Când locuinţa îi fu gata se făcu nevăzut din mijlocul lor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii îl regretau şi îl plângeau. În al patrulea an a apărut înaintea lor şi astfel cele ce spunea Zamolxis au devenit de crezut”. Vasile Pârvan, cel mai însemnat istoric român al antichităţii, considera total greşită ideea grecilor că geto-dacii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a metempsihozei. Dar o asemenea legendă s-ar fi putut naşte, tocmai că grecii antici credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora şi Zamolxis, atât în ce priveşte doctrina cât şi practicile cultului. Tot Vasile Pârvan, considera zamolxismul ca o religie henoteistă, pe baza mărturiei categorice a lui Herodot, conform căreia: „ei nu recunosc să existe un alt zeu, decât al lor”. Însă o relaţie între pitagoreism şi zamolxism a existat, fapt relevat de mormântul de la Fântânele (com. Suhaia, jud. Teleorman), în care s-a găsit scheletul unui tânăr iniţiat, din tagma preoţească, însoţit de simboluri socotite pitagoreice. Istoricul Herodot relatează specificul unui ritual: „La fiecare patru ani era trimis un sol însărcinat să-i comunice Zeului durerile şi nevoile lor. Trimiterea se făcea în felul următor: se trăgea la sorţi unul dintre dacii căruia i se înştiinţa ceea ce are să-i transmită Zeului, după care era azvârlit spre a cădea în trei lănci fixate cu vârful în sus. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea cu Zamolxis.” Sacrificiul şi trimiterea mesagerului constituia întrucâtva o repetiţie simbolică a întemeierii cultului, reactualizându-se epifania lui Zamolxis, la capătul celor trei ani de ascultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului. Obiceiul de a arunca un om în suliţe pentru a merge cu un mesaj la zei îl aveau şi scandinavii şi celţii, însă solul trimis de aceştia era din rândul criminalilor, hoţilor sau prinşilor de război, pe când la daci, alegerea se făcea numai din oamenii liberi şi fără pată, iar dacă solul nu murea străpuns în lănci, era socotit ca o mare ruşine pentru ei. Pierderea vieţii nu însemna pentru daci o nenorocire, deoarece credinţa lor în nemurire îi făcea să înfrunte cu mare bărbăţie încercările şi să lupte cu un deosebit eroism în război. De aceea scriitorul Pomponius Mela scria despre daco- geţi că „sunt cei mai pregătiţi pentru moarte”. Din aceste caracterizări putem înţelege de ce dacii luptau cu bărbăţie, fără frică de moarte. Pentru ei, moartea era o fericire, însemna strămutarea într-o altă lume, de alte dimensiuni, acolo unde era zeul lor. Vitejia şi sacrificiile făcute de daci în timpul războaielor cu romanii (102 şi 106 d. Hr.) se desprindeau din credinţa lor, şi anume că sunt „nemuritori”. Cu această credinţă a trăit şi Decebal, care s-a sinucis, preferând să meargă la Zamolxis, decât să trăiască şi să fie umilit de Traian şi de elita acestuia. Dacii au fost numiţi „nemuritori”, dar lucrul acesta îl înţelegem numai dacă ştim că religia lor le promitea un astfel de lucru. Mai târziu dacii au fost creştinizaţi, proces care nu a avut loc cu forţa. Ei au trecut la ritualul lui Hristos, tocmai pentru că acesta le promitea „viaţă veşnică”, fără a cere jertfe umane. Slujbele religioase pentru Zamolxis aveau loc în sanctuare, cu formă patrulateră sau rotundă. Asemenea sanctuare s-au descoperit la Costeşti, Blidaru, Feţele Albe şi Piatra Roşie (jud. Hunedoara), Piatra Crai Vii (jud. Alba), Bâtca Doamnei (jud. Neamţ) şi în alte locuri. Ceremoniile şi incantaţiile aveau loc pe munţi înalţi, susţinute de preoţi www.geopolitic.rocare erau şi prezicători şi medici. Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii regelui trac Zamolxis ale căror doctrine şi practici erau superioare faţă de cele greceşti. Despre pietate a scris şi geograful Strabon, relevând faptul că Zamolxis predica doctrina mult mai subtil, arătând că numai sănătatea sufletului poate asigura sănătatea şi

frumuseţea corpului. Strabon mai menţionează că în Carpaţi ar fi fost un „munte sfânt” (Muntele Cogaconum), la poalele căruia curgea un râu prin faţa unei peşteri. Însăşi Dunărea era socotită de daci „fluviu sfânt”, precum era şi este Gange pentru indieni. Preoţii care slujeau lui Zamolxis (prezicători şi medici), alcătuiau un adevărat ordin călugăresc. Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne şi nici un fel de vietate, ci numai lapte, brânză şi miere. Aceştia erau conduşi de un Mare Preot care cunoştea semnele cerului şi făcea preziceri. În adăpostul său de pe Muntele Cogaconum (Cocheanul), venea în împrejurări grele, regele dac, spre a-i cere sfatul. Pentru popor, Marele Preot era aproape un zeu, de aceea poruncile lui erau întotdeauna ascultate. Un Mare Preot a fost Deceneu, care a trăit pe timpul regelui Burebista. El a fost un reformator care a stârpit manifestările orgiastice ale dionismului, interzicând cu ajutorul regelui, cultura viţei de vie şi vinul. Se pare că a interzis şi poligamia, atestată înainte de el şi care nu mai apare după aceea. După cum am menţionat este posibilă influenţa reciprocă între zamolxism şi pitagoreism sau măcar unele asemănări întâmplătoare, după cum elemente din zamolxism se pot identifica cu unele elemente precreştine şi creştine, ceea ce a uşurat predicarea evangheliei printre geţi de către apostolul Andrei (primul dintre cei 12 ucenici care l-a urmat pe Isus Hristos), sau de către ucenicii iliri ai apostolului Pavel (Biblia, Romani 15: 19). Pătrunderea creştinismului pe teritoriile geto-dacilor Trăsăturile spirituale caracteristice geto-dacilor au înlesnit pătrunderea şi asimilarea de către aceştia a elementelor creştine. Elementele comune specifice zamolxismului şi creştinismului - credinţa în nemurirea sufletului şi în răsplata de dincolo de mormânt, precum şi concepţiile cu privire la viaţa morală, au facilitat convertirea geto-dacilor la creştinism, chiar înainte de cucerirea romană. Tradiţia românească spune, aşa cum am mai menţionat mai sus, că apostolul Andrei, fratele lui Petru, ar fi fost primul care a adus creştinismul pe teritoriul vechii Dacii, în Dobrogea, la Histria, Calattis etc, iar străvechile legende româneşti vorbesc despre minunile săvârşite de acesta în peregrinările sale. De asemenea, se consemnează faptul că în Sciţia Minor (Dobrogea), Macedonia şi Iliria, apostolul Andrei a predicat Evanghelia, a botezat localnici, a rânduit comunităţi şi deservenţi. Ipoteza conform căreia, pătrunderea creştinismului pe teritoriul vechii Dacii s-a produs înainte de cucerirea romană este confirmată în primul rând de Biblie. Ca atare, apostolul Pavel spune în Epistola sa către Romani (cap. 15 : 19) : „de la Ierusalim şi ţările dimprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia.” Observăm că apostolul Pavel aminteşte de teritoriul iliric, care nu este altceva decât regiunea situată în sud - vestul Daciei, posibil să fi fost creştinată de el însuşi, sau de ucenici iliri ai săi. Se crede că aceşti ucenici au venit şi pe teritoriul Daciei, conducătorii acesteia fiind îngăduitori cu creştinii. Tot apostolul Pavel, scriind din Roma în anii 61-62 d. Hr. Epistola către Coloseni (cap. 3 : 11), afirmă că: „aici nu mai este nici iudeu, nici grec… nici barbar, nici scit…”. Deci sciţii figurau printre popoarele ajunse la noua credinţă. Precizăm că, după marele geograf antic Strabon, sciţii erau locuitorii provinciei dobrogene, iar Sciţia Minor reprezenta Dobrogea. Apostolul Pavel evanghelizase şi metropola grecească Milet (Biblia, Faptelor Apostolilor, cap. 20 : 15-17). Se crede că negustorii de aici, care făceau anumite schimburi comerciale cu Histria, ar fi adus o www.geopolitic.rodată cu mărfurile lor şi „noua credinţă în Hristos”. O altă ipoteză, bine argumentată, este oferită de tradiţia bisericească, mărturisită prin Tertulian, Origen, Eusebiu de Cezareea ş.a., care au afirmat că propovăduirea adevărului evanghelic în Sciţia Mică, a fost făcută de apostolul Andrei.

De asemenea, gândindu-ne la expansiunea Evangheliei în Dacia, putem aminti şi prigoana creştinilor în Imperiul Roman, în timpul împăratului Nero (54-68 d. Hr.), care ar fi putut determina pe mulţi creştini să-şi găsească scăparea în afara graniţelor Imperiului, deci şi în Dacia. Religia în Dacia în timpul ocupaţiei romane În urma cuceririi teritoriilor geto-dace, Împăratul Traian a hotărât colonizarea Daciei, aducând colonişti din tot Imperiul. Desigur că această colonizare a adus elemente creştine în interiorul poporului geto-dac care credea în Zamolxis, însă aşa cum spunea Tertulian, marea majoritate a populaţiei era tot păgână. Însuşi cuvântul păgân derivă din latinescul paganus care înseamnă „locuitor al satului”, al unui pagus, indicându-ne că populaţia rurală s-a convertit mai târziu, aceasta continuând să se închine vechilor divinităţi, în timp ce locuitorii oraşelor îmbrăţişau noua credinţă. Ţăranii, păstorii şi plugarii veniţi din vestul romanic al Peninsulei Balcanice fără ordin şi fără conducere, coloniştii aduşi de Traian, veteranii din legiunile romane, erau păgâni. Acest păgânism „era diferit” de păgânismul rafinat al oamenilor învăţaţi ai vremii, care-şi hrăneau sufletul cu vechea filozofie greacă, tălmăcind în abstracţiunile ei sublime vechile superstiţii şi legende… de pe malurile mediteraneene. Păgânismul acestor locuitori mai noi al ţărilor dunărene era de două feluri: unul formal, iar altul real (adânc înrădăcinat în suflete). Elementul formal era cerut de stat. Fiecare cetăţean trebuia să fie supus Împăratului, oricine trebuia să aducă jertfe în piaţa publică pentru zeii militari, pentru zeii ce sprijineau Împărăţia şi … Zeului care stătea pe scaunul împărătesc. Din Asia Mică, Galiţia, Dalmaţia, Grecia, Tracia, Iliria şi în special din Siria, veneau colonişti. Unii dintre ei lucrau în minele de aur şi argint ale Daciei. Deasemenea, alţii aduceau influenţe creştine. Ei vorbeau sărăcimii, din care făceau parte, mai ales, locuitorii cei noi ai provinciei, pin învăţătura dreaptă a oamenilor între sine ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu-Părinte, fraţi meniţi să ducă o viaţă de iubire între ei, prin sfaturile de iertare a greşelilor. Bisericile creştine, tovărăşiile religioase secrete, erau răspândite de-alungul tuturor drumurilor de negoţ, iar orice călător convertit la creştinism avea o datorie sfântă: să câştige în cursul tuturor drumurilor sale, aderenţi la credinţa sa. Marea constituie un mijloc deosebit pentru circulaţia mărfurilor şi străbaterea ideilor. De asemenea, aşa cum subliniază istoricul Constantin C. Giurescu, „creştini puteau fi şi în rândul trupelor care stătuseră mai înainte în Răsărit, cum era Legiunea a V-a Macedonia, care a stat multă vreme în Palestina înainte de a fi mutată la Troesmis şi mai târziu la Potaissa (Turda) şi care îşi aveau acum garnizoana în Dacia.” Nici dacii, nici ceilalţi traci (sciţi, iliri, care mai erau neromanizaţi) nu puteau rămâne în afara frăţiei creştine ce se înjgheba tot mai bine pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţe cu legea lor veche; „legea creştină era prigonită şi sfioasă, pin sine însăşi dispreţuită de publicitate, neglijată în scris şi în săpat inscripţii. De aceea, pe când păgânii ies la iveală cu ale lor, creştinii nu ne-au lăsat putinţa unei recolte pe acest câmp”. Ca mărturie a pătrunderii creştinismului pe teritoriul vechii Dacii, în timpul dominaţiei romane, mai stau şi urmele arheologice descoperite pe la 1500 la Cluj-Napoca, şi anume monograma în formă de cruce, însoţită de o inscripţie latină ce datează www.geopolitic.rodinainte de anul 275 d. Hr., care, după unii istorici, ar avea caracter creştin.

www.geopolitic.ro

Istoricul Constantin C. Giurescu, vorbind de pătrunderea creştinismului în Dacia după cucerirea romană, aduce în discuţie o serie de lucrări de mare valoare, şi anume, în primul rând, lucrarea lui Tertulian „Adversus Iudaeus”, alcătuită între anii 198-203 d.Hr., care tratează răspândirea noii credinţe la diferite naţiuni „din Galia, şi în locurile britanicilor, inaccesibile romanilor, dar supuse lui Hristos, şi la sarmaţi şi la daci şi la germani şi la sciţi şi la multe neamuri şi provincii îndepărtate.” O altă lucrare, menţionată de istoricul român, este cea a lui Origen - „Comentarii la Matei” (anii 246-249), de unde aflăm următoarele: „Ce vom zice despre britani sau despre germani care sunt lângă ocean sau de barbari, daci, sarmaţi şi sciţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul ?” De aici rezultă faptul că unii erau deja creştinizaţi (auziseră cuvântul Evangheliei), însă majoritatea geto-dacilor, după cum am mai precizat, erau păgâni. Menţionabil este faptul conform căruia creştinismul nu a fost îngăduit în Imperiul Roman decât în timpul Împăratului Constantin cel Mare, începând cu anul 313 d. Hr., când s-a dat vestitul Edict din Milano, explicându-se astfel puţinele mărturii ale creştinizării daco-romanilor în Dacia „Traiană”.. Expansiunea creştinismului după retragerea autorităţilor romane Cea mai veche episcopie menţionată pe teritoriul fostei Dacii a fost la Tomis, unde prin anii 290-300 d. Hr. este menţionat episcopul Evanghelicus, urmat de Bretanion. Episcopii din Tomis au deţinut un rol important în istoria creştinismului din zona balcanică. Eusebiu din Cezareea relatează participarea călugărilor ioniani la conciliile ecumenice. Ei erau activii în stabilirea principiilor credinţei creştine şi combaterea primelor erezii, însă trecerea peste Dobrogea a migratorilor care voiau să ajungă în Bizanţ a zdruncinat organizaţia bisericească. La retragerea romanilor din Dacia, numărul creştinilor era probabil destul de mare, ei păstrând legătura cu centrele religioase de peste Dunăre. Ulfila, născut în ţinutul Vrancei, a fost trimis de Atanaric la Constantinopol, unde a fost numit episcop (anul 346) nu numai pentru goţi, ci şi pentru toţi creştinii din Ţara gotică. El a tradus Biblia în limba goţilor, introducând expresii şi cuvinte ale populaţiei băştinaşe. Când vremurile au devenit potrivnice creştinismului, Ulfila s-a retras în sudul Dunării la Nicopolis. Răspândirea credinţei creştine a luat însă un avânt deosebit după anul 313 o dată cu Edictul din Milano, emis de Constantin cel Mare, prin care a dat libertate credinţei creştine şi s-a pus capăt persecuţiilor. Astfel, la Axiopolis, Tropaeum Traiani, Troesmis, Niculiţel s-au păstrat numeroase monumente creştine, bazilici, capele, cripte, fiind păstrate chiar şi trei nume de martiri din Axiopolis: Chiril, , Chincleas şi Tasios, cu siguranţă din timpul persecuţiilor lui Diocleţian. Pe malul drept al Dunării, în Moesia şi Dacia Pontică existau numeroase centre creştine, de unde veneau în Dacia misionari răspândind noua credinţă şi convertind la ea pe plugarii şi păstorii daco-romani din viitoarea Muntenie, Transilvania şi Moldova, precum şi pe migratorii din aceste locuri. Istoria a păstrat câteva nume a acestor misionari. Unul este Audios din Mesopotamia care a predicat în Goţia, adică pe malul stâng al Dunării. Altul este Sava Goticul, care a murit înecat împreună cu alţi credincioşi în râul Buzău, la 12 aprilie 372, în aceeaşi vreme fiind ucis şi Niceta, alt misionar ce a predicat în aceeaşi regiune. www.geopolitic.roIstoricul Constantin C. Giurescu vorbeşte despre un misionar creştin Niceta, ca fiind unul care a luptat pentru răspândirea creştinismului printre strămoşii noştri, convertind daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării: pe goţi şi pe bessi. El fiind episcopul oraşului Remesiana din Dacia Mediteranea, om învăţat, autor al mai multor scrieri

religioase, misionar încercat şi pasionat, predicând în limba latină timp de aproape 50 de ani. A trăit la sfârşitul sec. al IV-lea. Existenţa în inima Daciei, în Transilvania şi în secolul al IV-lea a unei populaţii creştine vorbind latineşte, mai este dovedită şi prin inscripţia creştină de la Biertan (la sud de Dumbrăveni, jud. Sibiu). Goţii, care locuiau pe teritoriile noastre în clipa năvălirii, erau încă păgâni, deşi Teofil al Goţilor participase la sinodul ecumenic din anul 325. Ei aveau însă în mijlocul lor un mare număr de robi luaţi în cursul expediţiilor prădalnice pe care le făceau pe mare şi în Asia Mică, provincie creştină clasică. Astfel creştinismul se răspândea pe teritoriul statului nostru încă slab omogenizat. Deşi documentele sunt puţine în unele zone ale ţării: Banat, Dobrogea, Curbura Carpaţilor, Transilvania, poate fi constatată o continuitate a vieţii creştine, chiar unele perioade de stabilitate organizatorică bisericească (aşa cum am menţionat, chiar din secolul I creştin). Episcopia din Tomis a existat între secolele IV-VI (primul episcop a fost martirizat în anul 304, iar ultimul a fost amintit în anul 553). În anul 787 un episcop bănăţean din Morisena (Cenad, jud. Timiş), a participat la lucrările celui de-al VII-lea sinod ecumenic de la Niceea. Toate aceste argumente de mai sus adeveresc pătrunderea creştinismului pe teritoriile vechii Dacii, chiar înainte de cucerirea romană, însă convertirea în masă a daco-romanilor din stânga Dunării s-a făcut între anii 350 şi 450, cu ajutorul misionarilor dintre care cel mai însemnat este Niceta din Emesiano. Suntem în această parte a Europei cei mai vechi dintre creştini, creştinismul cât şi limba noastră fiind de sorginte latină. Alte popoare (vecine sau mai îndepărtate) au primit adevărata credinţă mult mai târziu, printr-o hotărâre a autorităţilor statului respectiv! Creştinizare forţată! La români însă, creştinismul s-a difuzat fără ordinul şi intervenţia factorilor politici, s-a menţinut şi s-a amplificat treptat la nivelul comunităţilor urbane şi rurale. Bibliografie 1. Strabon - „Geographia”, VII, (traducere de Felicia Vanţ Ştref), întreprinderea poligrafică Cluj, fără editură, fără an 2. Gh. M. Ionescu (1900) - „Influenţa culturii greceşti în Muntenia şi Moldova”, Buc., 3. Sextil Puşcariu (1921)- „Istoria literaturii române”, Sibiu 4. Nicolae Iorga (1928) - „Istoria Bisericii Româneşti”, vol. I, Buc., Ed. Ministerului de Culte 5. Constantin C. Giurescu (1974) - „Istoria românilor”, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică 6. Ovidiu Drâmbă (1984) - „Istoria culturii şi civilizaţiei”, vol. IV, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1984 7. Iosif Ţon (1991) - „Credinţa Adevărată”, Ed. Societatea Misionară Română, Wheaton, S.U.A 8. Merrill C. Tenney (1992) - „Studiul Noului Testament”, Oradea, Imprimeria de Vest 9. Mircea Eliade (1994) - „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II, Chişinău, Ed. Universitas, 10. *** (1994) - „Biblia cu explicaţii” (trad. D. Cornilescu), Ed. TGS International 11. M. Petrescu-Dâmboviţa (1995) - „Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea”, Bucureşti, EDP 12. Henry H. Halley (1995) - „Manual Biblic”, Oradea, Ed. Door of Hope 13. Valeriu Andreiescu (1996)- „Curs de istoria religiilor”, prelegerea a V-a, Bucureşti 14. Constantin Cuciuc (1997) - „Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România”, Buc., Ed. Gnossis, 15. Earle E. Cairns (1997)- „Creştinismul de-alungul secolelor”, Oradea, Ed. Cartea Creştină, 16. Eliezer Măceşaru (1998)– „Istoria Creştinilor după Evanghelie din România”, manuscris 17. Nicolae Geantă (2000)– „Minorităţile religioase din România - geografie şi evoluţie”, manuscris www.geopolitic.ro

TEOLOGIA ZALMOXIANĂ, KOGAIONUL ŞI SPECIFICUL ROMÂNESC UNIC

Iulian GAVRILUŢĂ

Motto: „Cine nu ştie ce este, pentru ce este, de unde vine şi încotro merge, este un zero absolut, care vine din zero absolut şi se îndreaptă tot spre un zero absolut - adică un nimeni enorm!” Pr. Iulian Gavriluţă, “Cugetări duhovniceşti” Jurnal teologic I

„Orice am face. Ori cine am fi, oriunde şi oricând ne definim prin acestea trei: Hristos, Aproapele şi România, pe coordonatele lor creştem sau descreştem”. Lucrarea de faţă, vrea să arate predispoziţia neamului nostru la îmbrăţişarea unică a creştinismului. Şi de unde unică? Din faptul că suntem moştenitori ai unui neam străvechi(cca. 4578 de ani), cu o credinţă henoteistă (într-o divinitate unică, revelată - ca şi evreii), cu o înţelepciune şi vitejie aparte. Vom prezenta pe scurt aceste baze şi rădăcini puternice pline de înţelepciune, isteţime şi frumos, rămânând ca în altă ocazie să reluăm mai pe larg şi mai în adânc aceste demonstraţii. Afirmăm ca o concluzie temeinică: coordonata dacică mai mult decât cea romană este esenţa sufletului românesc.

I. Introducere Până în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hs., triburile trace, dordonii fondează Troia, tracii ahei şi dorienii făuresc lumea greacă, iar traco - ilirii ajung în Italia de azi1. Până în mileniul al III-lea se vorbeşte de „ pretraci”, după aceasta dată şi ce mai mare parte a primei jumătăţi a mileniului al II-lea sunt numiţi „traci străvechi”, iar locuitorii spaţiului Carpato - Dunărean de la sfârşitul epocii bronzului până la Hallstatul mijlociu, cca. sec. XIV - VIII î.Hs, în denumirea de „ geto - daci vechi”. Începând cu secolul al VII-lea î.Hs., se poate vorbi despre geto - daci, respectiv geţii de la Dunărea de Jos. În sfârşit din secolul al VII-lea până la începutul sec. I î.Hs şi de dacii din Transilvania, Crişana şi Banat.2 Din „Honograful” scris de Caldei la anul 3360 de la Creaţie (pe vremea lui Avraam Patriarhul) tradus în limba greacă de Gheorghe Chedrinul din Constantinopol la anul 1000, iar în chirilică în anul 1837, se desprinde pomenirea neamului strămoşilor noştri. Dacă anul I al lumii este considerat anul ieşirii lui Adam din Rai şi anul 2572, anul când Noe împarte lumea fiilor săi, atunci putem zice că avem prima menţionare a „firului roşu” a străvechilor noştri strămoşi. În capitolul 10 din Facere, Biblia pomeneşte neamul lui Iafet (fiu al lui Noe din care se trag strămoşii noştri dacii) care primeşte moştenire actuala Europă. Mai departe descendenţii lui Iafet, Magog - sciţii, Tiras - tracii moştenesc astfel bătrânul continent în întregimea sa. A doua pomenire în Biblie este la Cartea a II-a Macabei capitolul 4, 47 unde se spune: ”Şi pe Menelau, capul a toată răutatea. L-a scos nevinovat; iar pe nenorociţii aceia care măcar şi la sciţi, de şi-ar fi spus pricina s-ar fi slobozit nevinovaţi…”3 În concluzie, prima menţiune a strămoşilor noştri este datată acum 4.578 de ani(2572 + 2006 = 4578), iar a doua menţionare este de 2.181 ani (2006 + 175 = 2181), deoarece Cartea a II-a Macabei a fost scrisă aproximativ între anii 175 - 161 î.Hs. www.geopolitic.ro 1 Alex. Câmpeanu, „Recenzie la I.Ctin. Drăgan”, Mitropolia Banatului, nr. 1 - 3, 1980, pg. 204 2 Pr. I .Ionescu, „Crearea primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista”, Glasul bisericii, nr.6-9, 1980, pg.559 3 Diac. Gheorghe Băbuţ, „Pelerinul Român”, Editura Credinţa Noastră, Oradea, 1991, pg. 152

II. ”Teologia” zalmoxiană : premiză a “îndumnezeirii” Toate neamurile au primit aceeaşi făgăduinţă a mântuirii şi aceeaşi descoperire a credinţei s-a vădit tuturora la vremea potrivită (“plinirea vremii”). În fond, virtutea acestei făgăduinţe unice, este dată la orice neam - “Fond monoteist originar”. Dar pierzând râvna mântuirii şi risipindu-se în Babilonul împreunărilor cu cele plăcute simţurilor, au ajuns să ridice chipuri cioplite atât celor care le prilejuiau plăcere, cât şi celor care le iscau teama de durere. Prăbuşindu-se în petrecerea istoriei din afară, li s-a schimonosit chipul dumnezeiesc şi odată cu aceasta şi-au smintit şi trăsăturile omeneşti, iar Fondul monoteist original s-a sfâşiat cu totul. Este însă foarte posibil ca la geto-daci, tocmai datorită lui Zalmoxis, să fi păstrat anumite trăsături duhovniceşti pe care le asociem de obicei lucrării cele mai presus de firea a harului; să fi prins rădăcini atât de tainice, încât I-a singularizat pe de o parte printre celelalte neamuri, iar pe de alta i-a învrednicit să primească şi să iubească firesc, mântuirea lui Hristos. Herodot a zăbovit mai îndelung asupra lui Zalmoxis spunând că geţii “nu cunosc vreun alt zeu afară de al lor” şi că unii “îl cred acelaşi cu un alt zeu Gebeleizis”. Gebelezis, nume secund al lui Zalmoxis ar veni din “Kefalitis = Kefali Dis = Kefali Dios”, ceea ce înseamnă “Capul lui Dumnezeu”.1 De aici s-au risipit în toate direcţiile părerile celor care vieţuiesc în curţile cele vechi ale istoriei. Cei mai puţini au spus că dintre toate neamurile trace, geto - dacii credeau într-un singur zeu; alţii că slăveau o pereche de zei, iar cei mai mulţi au socotit că ei credeau într-o mulţime de zei, la fel de numeroşi ca şi al altor popoare păgâne. Şi iarăşi alţii, pentru a netezi confuziile au susţinut că erau Henoteişti, adică adorau o divinitate principală ca şi cum ar fi fost una singură fără a fi însă singura divinitate. Deşi celelalte zeităţi erau periferice şi fără o prea mare importanţă în viaţa strămoşilor noştri ele au fost de multe ori scoase în evidenţă doar de viziunea şi interesul cercetătorilor pentru că este greu de spus şi nici nu e important de altfel, de aflat, câţi zei s-au născut din patimile şi rătăcirile geto-dacilor şi câţi au venit cu haine împrumutate de la greci, romani sau alţii. Cert este faptul că Zalmoxe nu era cinstit ca zeu pentru înţelepciunea omenească, ci pentru că “îndumnezeit” putea să le vorbească despre dumnezeire; n-a ajuns la aceasta prin “ierarhizare” nici prin “transfer în nonimediat ”(Blaga) ci pentru ca numai ca zeu şi nu ca simplu om putea să dea oamenilor nemurirea şi fericirea veşnică. Pentru cei narativi la istorie, este poate important să-şi adune cu grijă grămăjoarele de date şi epoci, să numere veacurile ca pe galbeni sau să-şi şerpuiască mintea prin găvanele timpului şi nedumeriţi să iscodească de unde a năzărit şi cine a fost Zalmoxe. Pentru noi este important că “învăţătura stăruită de el şi ţesută din pregustarea unei alte lumini decât cea a firii”(Dinu Cruga), nu îngăduia “reprezentarea figurată a divinităţii”.2 Şi de aceasta nu putea intra în cuibul priceperii lumii greco - romane, năpădită de zei care mişunau din templu în templu şi ale căror statui înfiorau până şi pietrele din care erau ciopliţi. E adevărat că mai demult în aceeaşi ceată a timpului în care Zalmoxe îi mână pe geto - daci pe tărâmul neştiutei nemuriri, grecii înălţaseră cu temere un altar pe care era scris: ”Dumnezeu necunoscut” şi pe care l-au cinstit deşi nu l-au cunoscut până în amiaza zilei când Apostolul Pavel l-a vestit. Dar acest “Dumnezeu necunoscut”, de la greci a fost o ciudăţenie şi nicidecum orânduiala. “Preferinţa pentru nonfigurativ explicată de unii prin cvasi-aniconismul religiei dacice, www.geopolitic.rodevine tot mai relativă datorită noilor descoperiri”, afirmă un dezgropar al trecutului,

1 Pr. Dan Ilie Ciubotea, „Elemente ale religiei Geto-Dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor”, Studii Teologice, 1976, pg. 616 2 Pr. Iova Fârcă, „Unde a fost Kogheonul?”, Mitropolia Banatului, 1980, nr.1-3, pg.48

socotind pesemne nu absenţa statuilor ci prezenţa artelor mărunte. Deci acelaşi spune: ”Lipsa totală a sculpturii monumentale şi a picturii murale este compensată de artele minore, orfevrărie, argintărie, decoraţia vaselor de ceramică şi prin plastică”.1 Când romanii au cucerit Dacia, au distrus templul de la Grădiştea Muscelului, fapt similar numai celui din Ierusalim. ”Religia lor, a geto - dacilor nu putea fi asimilată, încorporată Romei politeiste”, spune părintele Constantin Galeriu.2 Iar părintele Dan Ilie Ciobotea adaugă: ”Întrebarea de ce Zalmoxis n-a intrat în panteonul roman (cum se întâmpla cu zeii popoarelor cucerite), comportă un sens profund care relevă o anumită diferenţă sau nepotrivire între Zalmoxis şi zeităţile romane.3 Cei ştiutori în rostirile pietrelor, citind Munţii Orăştiei au aflat sanctuare în vechile “Cetăţi de la Costeşti , Blidaru, Piatra Roşie, Baniţa, Piatra Creivii, Balta Doamnei, Barboşi şi Grădiştea Muscelului”. “Rezemate pe grumazul înălţimilor”, spune părintele N. Macsim,4 ”Toate sunt orientate în raport cu punctele cardinale şi cu steaua polară”, ceea ce denotă încă o dată înaltă spiritualitate pe de o parte, iar pe de alta tehnica avansată dar şi deosebirea de celelalte popoare. “Autorii antichităţii precum şi specialiştii români în istoria veche românească cum ar fi: Vasile Pârvan, Mircea Eliade şi alţii”, au folosit termenul de Zalmoxe şi nu de Zamolxe, de la ZAL ce înseamnă moş, (străbunic), veriga, legătura, zală (a neamului); pe când Zalmoxe vine de la Zamul, Zemili ceea ce înseamnă pământ. Consider că ambii termeni sunt corecţi pentru că şi în primul caz (Zalmoxe)se arată legătura marelui rege şi profet cu neamul său, dar şi în cel de al doilea caz (Zalmoxe) aceasta legătură a geto dacilor cu pământul, nu în sens panteist, păstrată până în ziua de astăzi de neamul nostru, scoate în evidenţă accentuând şi confirmând lupta pentru apărarea acestui pământ “sfânt”. Dar pentru că marii noştri istorici folosesc termenul de Zalmoxe, mă voi opri şi eu tot la el. “Om înţelept, învăţător, binefăcător, profet, preot, rege, zeu între alţi zei, el ajunge prin ierarhizare divinitate supremă venerată şi iubită”.5 Trecând peste “neserioasele” comentarii ale unor scriitori (L. Blaga, Radu Vulpe şi alţii), care spun că Zalmoxe nu ar fi existat în realitate, numele lui fiind doar un “calificativ”6 sau că el ar fi “smuls din imediatul terestru şi transpus în non-imediat, ca realitate spirituală prezentă”,7 sau că ar fi fost “sclav al lui Pitagora în insula Samos”8 şi că ar fi învăţat semne de “proorocie şi vrăji” de la egipteni; putem afirma cu toată convingerea că el nu era deloc o abstracţie filozofică sau un “jalnic imitator “al superstiţiilor egiptene, ci a existat cu adevărat “îndumnezeindu-i pe geto - daci, aşa cum Hristos îndumnezeieşte pe creştini.” 9 Ipostasul fiecărui om vine de la Dumnezeu dar vine străbătând prin mediul unui trecut acumulat în părinţii pământeşti şi acest drum se integrează în actul constituirii sale după imaginea ce o are în jur - deci nu poate spune că cineva dacă ar vrea să renunţe la naţional, ar putea şi să facă acest lucru de fapt, pentru că nu se poate întoarce din nou la starea sa de puritate apriorică. Şi asta pentru că, calitatea naţională nu stă într-un colţ al sufletului sau este “supraadăugat” la el, ci este una cu sufletul. De la cel mai mic gest la cea mai înaltă gândire, izul naţional, farmecul lui penetrează

1 Silviu Sanie, „Viaţa spirituală a Geto-dacilor”, Mitropolia Moldovei, 1980, nr.6-8, pg. 502 2 Pr. Prof. Dr. C-tin Galeriu, „Autocefalia B.O.R., retrospectivă istorică”, Glasul bisericii, 1975, nr.11-12, pg. 1142 3 Pr. Dan Ilie Ciubotea, Op. cit., pg.616 4 Pr. I. Macsim, „Timpul şi spaţiul sacru în spiritualitatea Geto-Dacică”, Mitropolia Moldovei, 1980, nr.6-8, pg.513 www.geopolitic.ro5 Pr. Teodor Voştinariu, „ Permanenţele spirituale Daco-Romane”, Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1980, pg.28 6 Radu Vulpe, „Aniversarea a 2050 de ani de la primul stat Geto-Dac centralizat”, B.O.R., nr.7 - 8, 1980, pg. 748 7 Pr. Teodor Voştinariu, „ Trilogia culturii”, Bucureşti, 1969, pg.365 8 Silviu Sanie, Op. Cit., pg.501 9 Pr. Teodor Voştinariu, Op. Cit., pg.501

totul, dându-i frumuseţea originală unică şi irepetabilă. Întrucât natura umană este dar de la Dumnezeu şi omul este chil al lui, atunci nu poate fi ceva rău în componenţa naţională, Omul experimentează cele ale vieţii cu toată fiinţa lui, cu toată personalitatea lui, de aceea această lucrare “în sobor” a calităţilor sale nu înseamnă deloc uniformitate, ci armonie. Este asemenea corzilor unei chitare, care deşi sunt separate, totuşi sunt unite atunci când se interpretează o arie de cântec, fiecare aducând în parte “ceva”, fără de care respectiva arie nu ar mai fi frumoasă. Şi aria cântecului este şi viaţă, o viaţă de om este ca o “arie de cântec”. Harul dumnezeiesc se lasă turnat în tiparul sufletului naţional dându-i acestuia strălucire ceresc - pământească. Naţiunile sunt asemenea unor flori parfumate de câmp, încălzite de acelaşi soare, udate de aceeaşi ploaie, îngrijite de Acelaşi Mare Grădinar, care deşi sunt de diferite forme, culori şi miresme, totuşi sunt ca într-o simfonie ce-ţi încântă ochiul. Cine a văzut un câmp înflorit înţelege toate acestea. Creştinismul fără naţional este şi “supranaţional” - fiind de origine divină dar şi naţional, pentru că este şi de origine umană; mai corect spus este de origine divino - umană. Cincizecimea a arătat aceasta; Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc dându-le putere Sf. Apostoli de a vorbi în limbi, deci nu într-o singură limbă - cum greşit mai fac unii dintre fraţii noştri cei întru Hristos, confirmând faptul că este (naţionalul) voit de Dumnezeu. “În cusătură şi în crestături de lemn se ţine linia dreaptă, sobră, care exprimă discret subliniat sentimentele. Se fereşte linia curbă care uşor degenerează în umflătură şi vulgar - tehnica noastră populară deosebită. Icoana bizantină cu linii drepte, sau icoana ortodoxă românească, are expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul dar nici păcatul; l-a învăţat pe român ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl ştie: ce trebuie să omită…el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de-o limpezime, de-o armonie dar şi de o adâncime neajunsă încă pe faţa pământului. ”Cine nu a văzut îmbinarea şi mulţimea culorilor portului nostru naţional, îmbinare unică, vie ce nu egalizează în bogăţie şi frumuseţe vreo altă tradiţie”. “Dar această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forţăm a ieşi din originalitatea noastră care este legată de Ortodoxie…Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră”. 1 În fine, ”naţionalismul” în sine luat nici nu mântuie, nici nu pierde, dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină.2 Dacă este să amintim de cultura noastră naţională putem spune că ea ne-a fost cultul poporului nostru pentru idealurile noastre naţionale. Cu atât mai mult am avut o înţelegere mai adâncă şi mai luminoasă pentru religiunea noastră, pentru moravurile, datinile şi obiceiurile noastre, pentru arta populară, cu cât ne-am adânci în naţional unde am găsit “infinitul de frumos şi de înţelepciune”. O viaţă simplă rurală a unui sat cu un cult religios, plin de artă şi obiceiurile sale pământeşti - divine este un “centru de adevărată cultură, un rai sufletesc”, cum spunea domnul Aurel Popovici.3 Această viaţă a celor de aici este o viaţă elevată, plină de cultură şi de energiile necreate ale harului dumnezeiesc, în care nimeni nu se simte singur, pe lângă viaţa petrecută în cele mai moderne şi elegante oraşe unde este mai mult o “sălbăticie rafinată”, unde covârşitoare est animalitatea şi atrofierea simţurilor este extrem de mare. ”Cu un fir de iarbă românul nu se simte singur, dar cu un zid da” - spunea părintele Dumitru www.geopolitic.ro 1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, „Ortodoxie si românism”, Editura Asociaţiei Românilor din Bucovina de Nord, 1992, pg. 125 2 Aurel C. Popovici, „Naţionalism sau Democraţie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg 28 3 Ibidem, pg. 59 - 60

Stăniloaie. Cu asemenea înţelepte, seculare, splendide şi deci trainice idei şi virtuţi, neamul românesc este chemat de Dumnezeu să fie făcător de cultură (să insereze culturii duhovnicie) adevărată, apărător al neamurilor creatori de civilizaţie creştină, originală, curată şi sănătoasă. III. Ortodoxie şi Românism “Noi în lume cât vom sta”, spunea domnul Aurel Popovici, pe Dumnezeu, voinţa Lui şi Evanghelia Lui, i-l vom reprezenta! Şi prin El numai pe noi înşine! Căci noi suntem o firmă în lumea aceasta largă, nu samsari! Poate cea mai veche firmă în Europa, şi poate cea mai onorabilă din câte au fost şi sunt. Căci pe nimeni, n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinţa lui, pe nimeni n-am căutat să-l dezbrăcăm de naţionalitatea lui, de sufletul lui. Neam de oameni blând şi bun şi cu frica de Dumnezeu, românii au fost şi sunt un popor de o evanghelică toleranţă şi înţelepciune, ca puţine altele. Neam de păstori şi lucrători în via Domnului, ei au crescut şi s-au dezvoltat, de mii de ani, în aerul liber al naturii. În codrii şi câmpii, sub cerul senin şi în căldură, dar şi sub cer noros, în crivăţ şi zăpadă. Ei au cunoscut şi cunosc tainele firii mai bine decât toate colegiile profesorale din lume. Căci ei nu cărau natura cu bucata, în ateliere şi laboratoare. Şi n-o priveau cu ochelarii negrii ai fuduliei, ci cu sufletul curat, cu ochiul ager. De aceea o cunosc de minune”.1 De minune o cunosc şi în lumină o cunosc, pentru că suntem singurul popor de pe tot pământul care spune lumii, lumina, anticipând nu numai cuvintele Evangheliei, ci şi cele mai noi descoperiri ştiinţifice care au demonstrat că la baza materiei înconjurătoare stau corpusculii de lumină. Singurul popor care a găsit soluţia vindicativă împotriva răului, care a anulat astfel teribila teamă de cel rău şi de moarte cu care Apusul este terorizat, prin acea sublimă expresie, unică: ”a face haz de necaz”. Aceasta reprezintă o înţelepciune şi o cunoaştere a mecanismelor minţii, extrem de înaltă, pentru ca numai atunci când urâtul, moartea, necazul sunt luate în râs.(“nu de râs”, nu naiv şi desprins de realitate),numai atunci răul şi necazul nu mai are puterea distrugătoare asupra sufletului omenesc, ci i se anulează toate efectele lui negative, preschimbându-le în efecte pozitive. Prin această atitudine maleficul este forţat să devină benefic altfel se dizolvă de la sine “precum se topeşte ceara de la faţa focului”. Trăsătura fundamentală a sufletului românesc, această veselie sfântă, acest surâs îngeresc (care nu este râs nebunesc şi zbuciumat), acest, ”râs patriarhal” stă alături de “dreapta socoteală” şi de Omenie, Cumsecădenie ceea ce este de asemenea Îndumnezeirii, făurind omul integral şi integrat în universul creştin. Să ne amintim numai isprăvile lui Făt-Frumos din basmele noastre populare căruia îi vine puterea de a birui cele mai mari încercări nu din puterea fizică sau din întortochelile minţii, ci din curăţia lui sufletească, omenia şi puritatea lui. Sau de Dănilă Prepeleac, ţăranul simplu, care însă râde de diavol şi-l păcăleşte făcându-l să-l slujească. Ce pline de încărcătură şi înţelepciune sunt basmele noastre, adevărată spiritualitate şi cultură a poporului român, care s-a născut poet, după cum afirma V. Alecsandri. Acest popor poet şi creştin a fost să fie aşezat la răscruce de vremuri şi de lumi şi cine ştie cum bat vânturile la răscruci? Dar aceasta în loc să-l doboare, mai mult l-au întărit, l-au lămurit căci “popor plămădit în plenitudinea firii, românii au fost şi sunt o naţie de voinici. Subliniind că niciodată nimeni nu a văzut abstracţiuni ca denumirile de: pomi, flori, www.geopolitic.rocopaci, ci toată lumea a văzut: viorele, trandafiri, pruni, meri şi aşa mai departe, aşa nici nu a văzut nimeni vreo “omenire”, ci numai neamuri şi naţionalităţi; acest neam al

1 Ibidem, pg. 59 - 60

nostru a fost greu încercat, a avut o cruce grea (dar frumoasă) de purta în istorie, cu toate că a apărat toate neamurile Apusului şi Răsăritului, fiind la poarta a două lumi diferite; el a rămas bătut şi neapărat de nimeni. Dar ca pasărea legendară Phoenix, a reînviat căci niciodată nu a fost supus, îngenunchiat de tot. Iată care era portretul fecioresc şi frumos al poporului român, descris de profetul - poet al neamului nostru - Eminescu: “Când zicem “român”, fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noştri în acest moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat! Inteligent fără viclenie, rău - dacă e rău - fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; cu un cuvânt ni se pare că atât calităţile cât şi defectele românului sunt întregi, neînchircite. El se arată cum este. N-are cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab, îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a expedientelor. Toate figurile acele făţarnice şi rele, viclene şi fără inteligenţă, toate acele câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid nu încap în cadrul naţiunii române. Poate deci că acei oameni nu au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase mai vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca prin încrucişare să poţi scoate ceva din ele.” 1 IV. Kogaionul, „muntele sfânt”, Athosul duhovniciei geto - dace Acest mare Zamolxe trăia retras pe vârful sau în peştera unui munte, loc cunoscut doar regelui şi câtorva slujitori apropiaţi ai acestuia. Strabon zicea: “Muntele a fost socotit sfânt şi aşa-l numesc. Numele lui este Kogaion, la fel cu al râului care curge pe lângă el”. Mai târziu au locuit în el toţi marii preoţi de după Zamolxe. Părintele P. I. David spune că este: “Un munte unic în felul lui în istoria religiei popoarelor”2, iar părintele Iova Farca adaugă: “Până în prezent nu a putut fi localizat, orice încercare de localizare fiind controversată".3 Încă nu se ştie de fapt care este numele corect al lui, întâlnim astfel mai multe variante ca: Kogaionon, Cogaenum, Cogheon, Gogaion, cert fiind ca doar ochiul duhovnicesc îl poate desluşi, el fiind: “…jumătate-n lume, jumătate-n infinit, cum spune poetul nostru naţional Eminescu, sau cum am spune noi teologii: “este în lume dar nu şi în lume” îmbrăcându-l într-o aură apofatică areopagiană. “Poate că muntele cel ascuns, spunea Mihail Sadoveanu, va rămâne necunoscut până la sfârşitul timpurilor. El era un loc oprit, păstorii din toate zările au semne, bouri bătuţi în copaci străvechi şi, nu treceau cu turmele lor peste acest hotar. Locul unde sălăşuia proorocul lor cel bătrân, nu trebuia să fie cunoscut şi cercetat decât de unii din învăţăceii lui; şi acei învăţăcei, când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri; asupra muntelui tainic putea primi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele şi numai El putea glăsui cu tunetul Său”.4 Toate marile revelaţii dumnezeieşti s-au întâmplat pe culmile munţilor: “Toţi munţii pe ale căror vârfuri au avut loc teofanii sau epifanii, ca Sinaiul şi Taborul, sau pe care au sălăşluit zei ca Olimpul şi Ida cretană, au fost consideraţi ca munţi sacri”, 5 spune părintele Iova Fârcă. Mircea Eliade sublinia că: “În imensa arie Carpato - Danubiană şi Balcani, ca dealtminteri şi pretutindeni (Asia Mică, Iran, India) încă din cele mai vechi timpuri până la începutul veacului nostru, vârfurile de munte şi peşterile au fost ales al asceţilor,

www.geopolitic.ro1 Ibidem, pg. 189 2 Diac. P. I. David, „Religia Traco-Dacă şi Celtobritană”, B.O.R., 1975, nr.3-4, pg.400 3 Pr. Iova Fârcă, Op.Cit., pg. 43 4 Ibidem, pg. 45 - 46 5 Ibidem, pg. 45 - 46

călugărilor şi contemplativilor de tot felul”.1 Văile, munţii şi codrii cei deşi formau metoacele Muntelui Sfânt, iar cei ce trăiau în ele, erau toţi cu metania din Kogheon. Creştinii de mai târziu au dat denumirea de Muntele Sfânt - Ceahlăului, care împreună cu împrejurimile lui formează după tradiţie, una din cele mai vechi vetre de sihăstrie de pe pământul ţării noastre.2 Aceasta fiind şi prima încercare de identificare a Kogheonului. M. Sadoveanu urca Kogheonul în Munţii Călimani, iar francezul d”Anville (în sec. XVIII-lea) îl caută în regiunea Caşin. N. Densuşianu încerca să-l identifice cu Munţii Bucegi având ca vârf - Omul. Ion Andreescu vorbeşte despre zona Muscelului ca zonă unde s-ar fi aflat tainicul Kogaion. “La complexul anahoretic rupestru din partea de vest a străvechiului sat Piaţa, azi satul Corbi, unde un megalit ar înfăţişa un mare preot dac”. 3 Această ultimă încercare este de la bun început, considerată un eşec pentru ca “zalmoxismul nu a admis reprezentarea configurată a divinităţii” iar “vatra isihastă de la Corbii de Piatra nu este mai veche ca cea de la Alunişul Nucului (Buzău), adică în primele decenii ale sec. XIV, chiliile de aici fiind ale unor călugări ortodocşi şi nu ale unor anahoreţi zalmoxieni”.4 Savantul peruvian Cusco împreună cu alţi cercetători au identificat Kogheonul cu Muntele Cozia, unde se găsesc o sumedenie de stânci cu aspect ciudat, cărora li s-a dat tot felul de nume. Alţii ca, Doru Todericiu observa că în aceşti munţi (Cozia) între Mănăstirile Cornetu şi Stănişoara există trei peşteri suprapuse spre care conduce o potecă marcată cu chipul balaurului dac.5 Acest lucru poate fireşte dovedi, că ar fi fost aici o veche vatră ascetică geto - dacă dar nu neapărat însăşi Măria Sa - Kogheonul. După Constantin şi Adrian Daicoviciu urmaţi de D. M. Pippidi, Kogaionul nu ar fi altul decât Dealul Muncelului sau Dealul Grădiştei de azi, din Munţii Orăştiei cu complexul lui de sanctuare,6 unde s-ar fi ridicat apoi Sarmisegetuza, capitala Daciei. Deşi această capitală a Daciei a fost la început la Argedava (Popeşti Novaci pe Argeş) şi mutată apoi aici de Burebista, totuşi nu se poate trage o concluzie clară şi definitivă că aici ar fi fost Kogaionul. Şi aceasta pentru că localizarea se izbeşte de faptul lipsei de peşteri din zonă şi apoi nu trebuie uitat nici faptul esenţial că în alegerea Kogaionului ca munte sfânt a fost important ca acel loc să fie cât mai izolat, retras faţă de aşezările omeneşti, tocmai ca Marele Preot să poată trăi în singurătate, meditaţie şi în contact cu Divinitatea,7 deci nicidecum un centru mai populat şi cu atât mai puţin capitala ţării. Altă ipoteză mai plauzibilă dar nu prea clară a fost inclusă de Alexandru Borza(Cluj) Kogheonul este Muntele Gugu, situat la hotarul dintre Banat Transilvania şi Oltenia, în extremitatea occidentală a masivului Retezat, între Oslea, Godeanu, Ţarcu şi Retezatu.8 Victor Kernbach, e şi el de aceeaşi părere, aducând câteva argumente optice. Acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi, soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu, poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta, poate destul de

1 Mircea Eliade, „Zalmoxix un Dumnezeu vanitos”, Editura Episcopiei Americii de Nord şi Canadei”, Chicago, 1972, pg. 44 2 Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihastrie Românească sec.IV-XX”, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, pg. 122 3 Pr. Iova Fârcă, Op. Cit., pg. 47 www.geopolitic.ro4 Ibidem, pg. 48 – 54 5 Ibidem, pg. 48 – 54 6 Ibidem, pg. 48 – 54 7 Ibidem, pg. 48 – 54 8 Ibidem, pg. 48 – 54

rar, dar uneori Muntele Gugu se ascunde…1 De altfel la poalele acestui măreţ munte sunt menţionaţi locuitorii lui care îşi zic gugani sau mai degrabă gugulani, frumoşi la chip, mândri şi tăcuţi, care păstrează o anume tradiţie a lor, despre care vorbesc cu zgârcenie. Ei spun că neamul lor este acolo pe Muntele Gugu, de la potop sau de la începutul lumii; ba mai mult, că ei, guganii sunt primii oameni de pe pământ înaintea cărora nu au mai fost alţii. Să ne amintim că Pausanias se referea la pelsalgi ca la prima populaţie hiperboreană de după deluviu.2 Din toate aceste încercări de a găsi locul unde a fost Kogheonul nu se poate decât să tragem următoarele concluzii: 1. Dumnezeu nu a vrut încă să ne descopere această vatră duhovnicească îmbibată de teologia zalmoxiană sau poate nu a venit încă timpul acesta. 2. Întreaga salbă a Carpaţilor este presărată cu vetre duhovniceşti geto - dace şi este de neînchipuit că ar fi fost vreo vreme când codrii , desişurile stâncile şi văgăunile Carpaţilor să nu fie mişunate de “călugării geţi” cum îi numeşte V. Pârvan sau monahi ai lui “Zalmoxe”, după mărturisirea lui M. Sadoveanu. Datorită acestora geto - dacii l-au primit pe Hristos, recunoscându-l fără ezitare ca fiu al lui Dumnezeu. Iar în Duhul Sfânt au recunoscut izvorul de viaţă veşnică curgător din Hristos, din care bând puteau dobândi nemurirea despre care vorbise Zalmoxe.3 V. Încheiere “Voi care mergeţi să îngenuchiaţi la morminte vedeţi-i aşa cum au murit ca să înţelegeţi ce suflet s-a îngropat la temelia României şi să respiraţi teribilul duh al morţii lor care e viaţa noastră.” - agrăia Nichifor Crainic 4 “Românul absolut” - Ţuţea Petre spunea: “ Întotdeauna când gândesc în spiritul poporului român mă mut cu arme şi bagaje în viitor...” 5, Deci se cuvine să rostim peste veacuri o “Rugăciune de Seară”: ”Rugă aducem Ţie Hristoase, să păstrezi România şi pe români la pieptul Tău pacinic şi săi încălzeşti cu Duhul Cel Sfânt ca după seara necredinţei şi a întunericului să răsară şi soarele dreptăţii în dimineaţa neamului, ca să te slăvim şi în “Ruga de Dimineaţă” Amin!”

1 Ibidem, pg. 48 – 54 www.geopolitic.ro2 Ibidem, pg. 48 – 54 3 Pr. Iova Fârcă, „Asceza la geto-Daci”, B.O.R., 1980, nr.7-8, pg. 796 4 Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg.220 5 Petre Ţuţea, „322 de vorbe memorabile”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pg. 86

SIMBOLUL BALAURULUI DACIC

Raluca MATEŞ

Simbolul stindardului vechilor daci a constituit o provocare în încercările de descifrare şi înţelegere. Nu se poate face nici măcar o încercare hazardată de iluminare a acestui simbol fără înţelegerea în prealabil a relaţiilor şi influenţelor pe care dacii le-au avut, primit şi exercitat asupra altor vechi civilizaţii. Monumentalitatea construcţiilor dacice de la Pietrosu, Fetele albe, Pietrele roşii, Costeşti, Măgura, Călan, Uroiu, perfecţiunea viziunii constructorilor, identitatea formei rezultate prin tăierea perfectă a munţilor cu constelaţia Dragonului, se pot constitui în elemente revelatoare acestui simbol. Ovidiu, spunea, referindu-se la Dacia: "Aşadar mi-a fost sortit să văd Sciţia şi ţinuturile care se găsesc sub axa lui Lykaon". Lykaon a fost primul rege al Arcadiei, tatăl ursoaicei Kallisto, şi numele său duce cu gândul la lup (gr. lykos). Dacă mistreţul simbolizează pe Împăratul Lumii, fiind lumina supremă a lumii noastre ("Ciclul Mistreţului Alb"), iar ursul este sigla puterii temporale ce, prin uzurpare, va ajunge să ia locul mistreţului, în mod necesar mai trebuie să existe o emblemă care să definească autoritatea spirituală: această emblemă este lupul. Chiar şi lingvistic, lupul apare înrudit cu celelalte două animale hiperboreene. Cuvântul "lup" provine din sanscrită vrka, cuvânt derivat din aceeaşi rădăcină var, ca şi "mistreţ" sau "urs". Nu este hazardat să presupunem că "ţara mistreţului" a ajuns la un moment dat "ţara lupului", un tărâm hiperborean definit de "axa lui Lykaon", şi Dacia s-ar putea să fi fost mai degrabă "ţara lupului" decât "ţara ursului". La greci, cele două funcţii laterale au fost reprezentate de Apollo Lykos "lupul") şi Artemis ursoaica, gemeni "de aur" provenind din acelaşi trunchi, şi consideraţi de origine pur hiberboreană; în tradiţia germană / scandinavă, Odin, zeul înţelepciunii şi al iniţierii, era însoţit de doi lupi. Cu alte cuvinte, lupul, înainte de a decădea, ajungând doar o fiară războinică (ca urmare a "revoltei" ksatriya), a fost simbolul spiritualităţii şi emblema sacerdoţiului, iar constelaţia polară înainte de a se fi numit "Ursa" este posibil să se fi chemat "Lupul", de unde amintirea despre "axa lui Lykaon". „Axa lui Lykaon" desemnează Axis Mundi, stâlpul cosmic care uneşte centrul pământului cu centrul cerului, sau axa care uneşte terestrul cu cerescul, Axa polară, fiind o "amintire" a tărâmului hiperborean. Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la răscrucea acestor două axe. Nu se poate nega faptul că acest teritoriu prezintă o serie de caractere specifice, care îl singularizează de rest. Forma sa, aproximativ rotundă, este în mod natural delimitată (aşa cum în vechime era delimitată incinta sacră de spaţiul profan), prin cursurile Dunării la sud, al Tisei la vest şi al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna şi Pingala, asupra cărora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrită prin cuvântul "nadi" ce înseamnă "râu" şi corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati şi Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugerează că în mijlocul lor se află o insulă. De altfel, România e considerată a face parte - în geografia www.geopolitic.rosubtilă admisă de Sahaja Yoga - din "vidul" planetar, în sanskrită Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor. Şi din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioară centrul spiritual şi administrativ al Daciei, adică platoul transilvan, se ridică din întinsul câmpiei,

asemenea unei insule, străjuite de cel de-al doilea inel (interior) al munţilor Carpaţi şi al Apusenilor. Urmărind paralela 45 remarcăm că este singura proeminenţă ce domină imensa câmpie care se întinde de la Alpi până la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adăpostit în inima Carpaţilor reprezintă singurul ţinut definit de natură în mod geografic unitar. Evoluţia istorică avea să confirme acest caracter special al teritoriului, căci el va rămâne o "insulă a latinităţii", dovedind, de fapt, menţinerea vechilor tradiţii (lingvistice, limba română fiind 70% latină, concomitent cu păstrarea caracterelor rasiale dacice, dar şi a spiritualităţii, după cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reuşit să altereze continuitatea acestei tradiţii, deşi au slavizat popoarele de la sud şi sud-vest de Dunăre precum şi pe cele din partea răsăriteană şi i-au hunizat pe cei din nord. În „Fierul - Piatra, Dacii - Timpul” şi în „Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dacice”, Andrei Vartic susţine că pe aceste meleaguri se proiectează constelaţia Dragonului, care corespunde lanţului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpaţii noştri şi coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principală a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se află centrul spiritual. Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o sută de formaţii tribale şi gentilice şi despre care Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari şi cele mai puternice şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura lor mult mai avansată; numele de geţi era folosit cu precădere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a arătat că ei formau acelaşi popor, "vorbind aceeaşi limbă"; (Geografia VII, 3.13). Pliniu susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi neam. Multe ipoteze au fost emise şi multe eforturi au fost cheltuite pentru a lega pe daci de lupi. După Strabon (Geografia VII, 3.12), dacii se numiseră mai întâi daoi şi Hesychius, păstrând informaţia că în frigiană daos înseamnă "lup", permite formularea opiniei că dacii sunt de fapt "lupii". Alexandru Nour emitea ipoteza că doar tinerii războinici erau numiţi lupi şi abia ulterior lykos a devenit supranumele generic al întregului trib şi e posibil să se fi întins asupra tuturor triburilor. Există numeroase exemple de popoare ce şi-au legat originile şi existenţa de lup, cazul Romei fiind cel mai cunoscut, dar urmele lupului se întâlnesc peste tot în Asia Mică, în zona tracă găsindu-se ţinuturile Lykia şi Lykaonia, ţări ale lupului; iar grecii, am văzut, asimilaseră pe lup cu Apollo, zeul Soarelui spiritual şi al iniţierii. Deci nu ar părea aşa de neobişnuit ca dacii să aibă şi ei o "genealogie lupească", argumentul forte şi irefutabil fiind, desigur, stindardul dacic ce reprezintă un cap de lup. Din punct de vedere tradiţional, stindardul avea o semnificaţie cu mult mai profundă decât cea actuală. Dacă în lumea modernă steagul, element important al unei ţări, are conotaţii mai ales de ordin sentimental şi moral, într-o societate tradiţională stindardul avea o esenţă operativă, simbolizând efectiv "puterea", "chintesenţa" ei divină. De pildă, când spaniolii au invadat pe azteci, deşi aceştia din urmă erau de mii de ori mai numeroşi, ei s-au predat când spaniolii, şireţi, le-au www.geopolitic.rocapturat stindardul. Pentru "omul tradiţional" stindardul nu era numai o insignă, o "etichetă", ci definea Spiritul respectivului popor, fapt pentru care elementele stindardului purtau o încărcătură simbolică profundă şi efectivă. De aceea, am putea chiar presupune că dacii au fost la început, nu un trib, ci o castă sacerdotală, având

lupul ca simbol al spiritualităţii, abia cu căderea lumii şi rotirea ciclului, când multe din datele spirituale au fost pierdute, ei apărând ca trib iar lupul ca emblemă războinică. Obţinem astfel imaginea tulburătoare a "alesului" dac, "omul drept", care se prezintă ca o perfectă oglindire a Omului Universal, ca o desăvârşită proiecţie în planul dacic a Împăratului Lumii; purtând sabia curbă, căciula şi stindardul, el îmbina cele trei funcţii principiale, mistreţ - lup - urs. Din punct de vedere tradiţional aceste elemente aparţinând lumii, deoarece au fost produse de Principiul unic, sunt imagini ale acestuia şi deci pot fi utilizate ca suporturi simbolice întru aflarea tainelor divine. Ca urmare, animalele- simbol nu numai că nu sunt nişte vulgare insigne morale, sentimentale sau magice, creaţii ale imaginaţiei individuale, ci au un caracter spiritual accentuat, reflectând Lumina supremă, şi de aceea, adesea, numele lor poartă înţelesul de lumină sau strălucire celestă. La greci, Apollo Lykos, zeul hiperborean ce desemnează Soarele spiritual şi Iniţiatorul, se referă nu numai la lup dar şi la lumina (gr. lykos = "lup", lyke = "lumina"); locuinţa lui Apollo fiind situată pe "insula fericiţilor", Thule hiperboreana, sau Syria (sanscr. surya, "soare"), sau Ogygia, dar şi Leuke, "insula albă", albul indicând spiritualitatea, lumina, şi caracterizând centrul spiritual. Dar nu numai lupul conţine noima de lumină, ci şi ursul; în sanscrita ruch înseamnă "a străluci", iar riksha are şi semnificaţia generală de stea. Uitarea aspectului luminos al lupului devine atât de totală încât el va rămâne cunoscut ca "lupul cel rău", "balaurul", aşa cum, de altfel, ni-l prezintă, pare-se, şi basmele. În tradiţia romanilor, Saturn împarte domnia "vârstei de aur" cu Ianus, acesta fiind zeul cu "două feţe", paznicul porţilor, celestă şi infernală. Prima faţă a lui Ianus corespunde lui Ianua Coeli, (în tradiţia hindusă, deva-yâna, "poarta zeilor"), poarta solstiţiului de iarnă prin care omul, ajuns la desăvârşire spirituală, se poate elibera de condiţia individuală şi înalţă la ceruri, dar prin aceeaşi poartă coboară în lume un avatâra, un mântuitor, cum a coborât Cristos de exemplu, care s-a născut exact la solstiţiul de iarnă. Cealaltă faţă se referă la Ianua Inferni (în tradiţia hindusă, pitriyâna, "poarta oamenilor"), poarta solstiţiului de vară prin care omul (de obicei profanul, ignorantul) revine în lume, fiind prins de vârtelniţa naştere - moarte - naştere, de turbionul elicei Existenţei. Prima faţă este deci Poarta Eliberării, a nemuririi; a doua este Poarta Morţii, a muririi. Fălcile balaurului ("din cer până în pământ") sunt un alt simbol al aceste porţi duble, falca superioară, fixă, desemnând Cerul, iar falca inferioară, mobilă, Pământul. Când "alesul", călător pe drumul realizării spirituale, găseşte Eliberarea, gura reprezintă Ianua Coeli, poarta supernală, "gura de rai", deschisă spre nemurire, spre beatitudinea absolută, spre NeFiinţă. Se realizează Identitatea Supremă, Sinele fiind reunit cu Principiul. Aceeaşi gură este Ianua Inferni, "gura morţii" pentru ignorant (în sens tradiţional), pentru profan, gura deschisă spre Pământ şi iad. Ignorantul va reveni în Lume, prins de laţul existenţial. Din această cauză, Balaurul este ceva înspăimântător şi teribil pentru cei profani; pentru ei Balaurul este Moartea, pentru ei Balaurul este o bestie infernală, Talpa Iadului, o fiinţă malefică, pentru ei poarta este "gura lupului", adică primejdie totală. Pentru înţelept, Balaurul este salvarea, este Soarele spiritual; a fi înghiţit de gura Balaurului înseamnă Eliberarea, şi în scrierile sacre, inclusiv basmele şi baladele româneşti, neofitul, după ce a fost devorat de balaur, va fi "vomitat" afară, ceea ce simbolizează învierea întru nemurire. www.geopolitic.roS-a constatat că steagul Draco (balaurul) dacic prezentat pe Columna lui Traian, identificat şi la Budureasca (Bihor), cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală, are o semnificaţie aparte în zona nord - dunăreană unde:

lupul este "animalul simbolic al localnicilor din Carpaţi şi din jur încă din Halstatt, reprezentat întotdeauna în poziţia ofensivă, deci ca simbol religios de apărare, găsindu-se simultan şi în Caucaz". Tot atunci este menţionat balaurul cu trei capete şi 6 ochi numit Dahaka (Dacul?) din mitologia iraniană, rival al focului (Athar) ucis definitiv de eroul Kersaspa. Interesant este că, în timpul războiului cu Typhon, "Osiris - reîntorcându-se de la Hades şi luând înfăţişarea de lup, a venit în ajutorul copilului său (Horus) şi al soţiei (Isis). Din care pricină, după nimicirea lui Typhon, biruitorii au cerut să fie slăvit lupul, pentru că, datorită lui urmase izbânda", însuşi fiul lui Osiris, Macedon, fiind îmbrăcat într-o piele de lup, atunci când se îndreptau spre izvoarele Istrului.

"Lupul cel rău" este Balaurul, având toate atributele acestuia. În forma sa vivace, circulară, el reprezintă eterna reîntoarcere. Este principiul conducător al tuturor elementelor ce locuiesc în straturile cele mai profunde ale pământului, este rezerva, potenţialul de la www.geopolitic.rocare provin toate manifestările. El reprezintă în modul cel mai intens energia psihică, forţele care sălăşluiesc în adâncuri. Lupul este, ca şi orice balaur, masca Principiului. El este "lup rău" numai pentru ignorant, pentru care reprezintă Moartea, bestia teribilă, şi odată cu pierderea sacrului, lupul şi-a pierdut, ca şi Saturn sau mistreţul, atributele

benefice, rămânând în memoria lumii în special ca un simbol malefic. De fapt, lupul este un fel de Ianus Bifrons, fiind atât Ianua Coeli, cât şi Ianua Inferni. În consecinţă, "lupul cel rău" este "rău" numai pentru cei rătăciţi în "tenebrele exterioare". Pentru o societate sacră, lupul este "tatăl spiritual", faţa Principiului suprem; pentru neofit, lupul este Iniţiatorul, Balaurul ce devorează agregatul psihico-fizic ("eul", individualitate, Corpus şi Anima, fraţii-iezii mai mari din basme), eliberând Sinele, Spiritus (iedul cel mic); lupul este teribil numai pentru ego, care va fi omorât pentru a dezvălui la lumina Sinele nemuritor. Stindardul dacilor reprezintă un balaur cu cap de lup. O imagine mai clară nici că se poate. Evident, aşa cum am mai spus, este imposibil de gândit că un popor tradiţional va avea ca semn esenţial un simbol malefic şi infernal; este limpede că balaurul dacic simbolizează Balaurul suprem, Principiul a cărui gura de lup este Poarta solară conducând spre nemurire. Aşa cum lupoaica romană, mama gemenilor Romulus şi Remus, deci Mama Imperiului Roman, nu poate fi "lupul cel rău", carnivorul feroce, tot aşa balaurul cu cap de lup al dacilor nu este o emblemă a iadului. Balaurul cu cap de lup este o perfectă reprezentare a unui simbolism găsit în toate tradiţiile; el este Moartea numai pentru ignorant şi forţele "tenebrelor exterioare" (incluzând desigur duşmanii dacilor), pentru dacii înşişi fiind însă Principiul supraluminos şi mântuitor. Balaurul dacic prezintă o caracteristică importantă: el este zburător. Purtat în văzduh, balaurul cu cap de lup zboară, dezvăluind o trăsătură fundamentală, provenită din tradiţia primordială. "Şarpele zburător" este un simbol universal şi primordial, el este balaurul tradiţiei chineze (Khien , Principiul supernal din I Ching), este Quetzalquatl, "Şarpele cu pene" al aztecilor şi toltecilor, unificând forţele terestre (şarpele, uneori pestele) şi forţele celeste (pasărea), cei doi curenţi cosmici, ascendent şi descendent, murirea şi nemurirea, în tradiţia creştină această sinteză aflându-se în povaţa: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii" (Matei 10:16). De obicei "Şarpele zburător" are ca emblemă fizică lebăda a cărei formă când zboară seamănă mult cu un şarpe; lebăda (hamsa) este în tradiţia hindusă sigla oamenilor primordiali, a hiperboreenilor, ea este, de asemenea, pasărea lui Apollo Hiperboreanul. Alături de lebădă, barza (care a rămas în amintirea lumii ca aducătoare de noi-născuţi, deci ca Principiu generator), cocorul (pasărea sacră a taoiştilor), bâtlanul (pasărea sfântă a aztecilor), au aceeaşi noimă, forma corpului lor în zbor ilustrând exact "Şarpele zburător". În fine, trebuie să remarcăm o altă caracteristică, la fel de importantă, a stindardului dacic: el nu este un simplu balaur zburător, ci unul cu un cap schimbat, cu cap de lup. Decapitarea şi înlocuirea capului este un rit sacru întâlnit în varii tradiţii. La nordici, uriaşul zeu Mimir a fost decapitat de zeii vani, iar Odin a preluat capul, acesta fiind izvorul înţelepciunii, străjuind chiar izvorul ştiinţei de la rădăcina Frasinului Lumii; la fel, capul tracului Orfeu este descris plutind pe apele fluviului Hebrus, fiind un cap vorbitor ("cap profetic"). În tradiţia hindusă, zeul înţelepciunii şi simbol al autorităţii spirituale, Ganesa, are capul înlocuit cu un cap de elefant; în Satapatha Brâhmana (XIV.I) se povesteşte despre înţeleptul (rshi) Dadhyac că era ameninţat de Indra cu decapitarea dacă va transmite învăţătura meliferă (madhu-vidya), de aceea Asvinii (gemenii călăreţi, fiii Soarelui şi ai Iepei, aceeaşi Iapa din I Ching şi din basme) vor înlocui capul brahmanului cu un cap de cal şi acest cap de cal le va transmite www.geopolitic.roînvăţătura; Indra îl va decapita pe Dadhyac şi gemenii Asvini îi vor pune la loc capul originar. Columna lui Traian dezvăluie obiceiul de a înfige în pari capetele duşmanilor, ori aceste capete ce au dobândit un nou "corp", sunt proiecţiile "capului sacrificiului", părul fiind Axis Mundi; şi dovada că, de fapt, este vorba despre o noimă

profund spirituală şi chiar benefică o găsim tot la stindardul dacic unde capul de lup apare tras în ţeapă. Capul de lup al dacilor se înscrie în acest tablou iniţiatic şi spiritual. Indiferent de cât de conştienţi mai erau dacii lui Decebal despre aceste noime sacre ale capului, simbolismul sau rămâne veşnic şi imuabil. Stindardul dacic cu chip de balaur este considerat "signum de ordin totemic, moştenit de daci de la antecesori", pentru că "steagul Draco, cu originile lui ideologice şi stilistice în lumea assyro-babiloneană /.../ nu reprezintă gândul religios al şarpelui subpământean, ci pe acela al unor demoni ai văzduhului. Balaurul cu cap de lup este, prin urmare, nu numai "Şarpele zburător", emblema a Principiului suprem, a Balaurului supraluminos, dar şi "capul" înţelepciunii divine, gura de lup fiind cu adevărat "gura de rai" sau "gura de aur". Este demn de menţionat o altă caracteristică a balaurilor : aceştia nu mor niciodată de moarte naturală. Este de prisos să reamintim credinţele dacilor în existenţa postumă, dar merită făcută paralela între Bhagavad –Gita (VIII, 5): „Dacă cel care părăseşte trupul în clipa morţii se gândeşte numai la Mine, imediat atinge natura Mea” şi cel mai hermetic poem al românilor, Mioriţa: „şi stele făclii” - gândeşte-te în clipa morţii la stele, spune pastorul din Mioriţa, şi imediat vei atinge natura lor. Şi nu e vorba despre orice fel de stele, ci de stelele din constelaţia Dragonului, pe care civilizaţia dacilor a proiectat-o prin construcţii gigantice pe pământurile lor.

www.geopolitic.ro

TRADIŢII ŞI PERMANENŢE DACO - ROMANE ÎN SISTEMUL DE AŞEZĂRI UMANE ROMÂNESC

Marcela SĂGEATĂ Radu SĂGEATĂ

Traditions et permanences daco - romains dans le système d’établissements humains de la Roumanie. À de rares exceptions près (Sarmizégétusa romaine, Aquae en Dacie inférieure), les vestiges archéologiques prouvent que presque tous les bourgs et les villes de la Dacie romaine sont greffés sur d’anciens établissements daces. Alors que les noms des autochtones relevés sur les inscriptions de cette province peuvent se confondre avec ceux des éléments thraces venus comme colons du sud de Danube, la céramique offre le témoignage formel de la continuité de vie en ces régions. Cette permanence est seule à pouvoir expliquer la masse de toponymes daciques conservés dans les villes, les bourgs et les villages de la Dacie romaine. En effet, les Romains n’ont introduit de nouvelles appellations que dans le cas des villes fondées officiellement: Ulpia Traiana Dacica et Romula. Et encore, le souvenir de la capitale du royaume dace imposa à la colonie de la vallée de Hatzeg le topique de Sarmizégéthusa, de même qu’il est certain que dans le cas de Romula, du moins au IIe siècle de n.è., on employait parallèlement l’ancien nom gé to - dace de la localité, qui était Malva. Là où les empereurs ont colonisé dans les campagnes de puissants groupes de nations, l’on y retrouve quelque noms nationaux de vici (Ad Pannonios, vicus Pirustarum, kastellum Baridustarum etc.). Il y a aussi des toponymes qui semblent représenter des traductions directes de la langue parlée par les Géto - Daces (Augustia, Aquae, Caput Bubali, Pons Aluti, Pons Vetus, Petrae etc.). Enfin, d’autres noms se sont imposés à la longue par la fonction de la localité respective, militaire (Castra Traiana, Castra Nova, Praetorium) ou économique (Centum Putei, Pons Augusti, Salinae). Pour ce qui est des toponymes ruraux, les inscriptions sont muettes. Ptolémée (vers 120 - 150) a enregistré des établissements tribaux ou économiques de quelque importance à une date antérieure à la pénétration des Romains en Dacie. Mais les chiffres indiqués par des coordonnées géographiques de Ptolémée sont sans utilité pour la précision de l’emplacement de ces localités. Tout aussi rares sont les données récoltées dans la compilation cartographique ultérieure du géographe Ravennant (VIIe siècle de n.è.). Les seules indications qui comptent à ce propos restent donc celles fournies par la Tabula Peutingeriana (IIIe siècle de n.è.), qui, en dépit de quelques erreurs portant sur les chiffres routiers, assure cependant la localisation de plusieurs stationnes et mansions des voies impériales qui sillonnaient la province. Malheureusement, en dehors de ces grandes routes d’accès, nous voguons du point de vue géographique en pleine obscurité et qui plus est, il y a bien peu de chances que les futures découvertes épigraphiques puissent d’autres noms de bourgs et villages… Les premières villes de Dacie ont été fondées à l’arrivée des Romains, car la Dacie libre ne connaissait que les bourgs, sorte d’agglomérations de caractère économique local et centres administratifs - religieux de type oppida, détruits par la conquête romaine. La ville de l’Antiquité n’était pas un simple conglomérat de maisons et de personnes. C’est seulement quand dans un établissement bien développé s’épanouissait une puissante vie collective, fortement cimentée autour de certains bâtiments publiques et d’institutions religieuses qui donnaient lieu à d’importants éléments d’urbanisme, qu’on pouvait parler d’une véritable ville romaine. Chaque ville de Dacie était sous la protection d’une divinité poliade à laquelle l’on consacrait un sanctuaire important (Aesculape et Hygie à Apulum, Fortune à Romula, Némésis à Sucidava etc.). (D. Tudor, 1968, Villes, bourgs et villages en Dacie Romaine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, pp. 388 - 389, 393). Cuvinte cheie: aşezări umane, populare, Dacia, Dacia Romană, toponimie, continuitate. Sistemul de aşezări traco-getic Bogăţia şi uniformitatea descoperirilor arheologice1 în spaţiul carpato - danubiano - pontic atestă începuturile istoriei pe aceste meleaguri acum circa 40.000 de ani, acest spaţiu fiind leagănul unui intens proces de antropogeneză. În perioada cuprinsă între secolele VI î.Chr. şi I d.Chr., cea mai mare parte a continentului european, din Peninsula Iberică până la ţărmurile Baltice, Peninsula Balcanică şi Asia Mică era populată de triburile trace. Cele de la nord de Balcani au

1 Printre cele mai vechi descoperiri arheologice de pe actualul teritoriu al României, datând din paleolitic, se numără cele de la Cheia, Peştera, Saligny, La Adam, Straja (Dobrogea); Cernica, Vadu Săpat, Lapoş, www.geopolitic.roUdeni, Giurgiu şi Alexandria (Muntenia); Bugiuleşti, Căzăneşti, Baia de Fier, Slatina, Fărcaşele şi Vădastra (Oltenia); Sita Buzăului, Ohaba Ponor, Cioclovina, Nandru (Transilvania); Călineşti, Boineşti, Remetea Oaşului şi Turulung (Maramureş); Cladova (Crişana); Tincova şi Gornea (Banat); Bicaz, Ceahlău, Bistricioara, Ţepu, Galaţi, Cavadineşti, Măluşteni, Valea Lupului, Arsura, Hăbăşeşti, Stânca-Costeşti, Dorohoi (Moldova); Cormani, Buteşti, Vasilica, Lopatna, Sărăţeni (Basarabia) etc. (Enciclopedia geografică a României, 1982, p. 86)

fost numite de romani daci iar de greci geţi, acestea formând o populaţie compactă din punct de vedere etnic, cultural şi lingvistic, care vor asimila treptat atât populaţiile anterioare, cât şi pe cele care în decursul veacurilor se vor abate asupra lor (Cimerieni, Sciţi, Celţi etc.). Acest fapt, asociat cu creşterea puterii economice şi militare, a contribuit la închegarea lor statală concretizată prin crearea primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista (cca 82 - 44 î.Chr.), care reunea teritorii de la Munţii Balcani (Haemus) la Carpaţii Păduroşi şi din bazinul mijlociu al Dunării şi Cadrilaterul Boem, până la litoralul Mării Negre cuprins între gurile Bugului, până la sud de Burgas. După moartea lui Burebista, are loc un proces de fragmentare politică, dacii revenind la o serie de mici regate ce îşi disputau supremaţia în cuprinsul vetrei dacice. Cea de-a doua perioadă de strălucire a statului geto-dac se va produce după mai bine de un secol, sub conducerea lui Decebal (87 - 106 d.Chr), acesta înjghebând un nou regat dac puternic, cu vădite tendinţe de hegemonie politică. Coeziunea statului dac era dată de o reţea densă de aşezări umane, atât cu caracter civil, cât şi militar (davae): Ziridava (Pecica) şi Câmpuri-Surduc, pe Valea Mureşului; Petrodava (Piatra Neamţ) şi Piatra Şoimului, pe Valea Bistriţei; Zargidava (Brad), Tamasidava (Răcătău de Jos) şi Piroboridava (Poiana) pe Siret; Barboşi şi Dinogeţia - Garvăn în zona de confluenţă hidrografică a Dunării cu Siretul şi Prutul; Cumidava (Râşnov) şi Arpaşu de Sus în sudul Transilvaniei; Piscu Crăsanilor, Argedava şi Tinosu în Muntenia; Pelendava, Buridava şi Polovragi, în Oltenia sau Arcidava1, în Banat. Nucleul acestora îl formau aşezările întărite din Munţii Orăştiei, unde se afla şi capitala statului dac: Sarmizegetusa Regia. Se remarcă în primul rând distribuţia uniformă a acestora: spaţiul montan, carpatic, era dominat de Sarmizegetusa Dacică (Arces Dacorvum), Arpaşu de Sus, Buridava (Ocniţa), Cvimidava (Râşnov), Ramidava2, Petrodava şi Vitidava3, cel transilvan de Porolissvm (Moigrad), Docidava4, Sighişoara, precum şi de aşezările întărite de pe linia Mureşului: Câmpuri-Surduc şi Apvlvm (Craiva), cel moldav de cele de pe linia Siretului: Zargidava (Brad), Tamasidava (Răcătău de jos), Piroboridava (Poiana) şi Barboşi (Galaţi), iar cel dintre Carpaţi şi Dunăre, de Argedava5, Tinosu - pe Ialomiţa, Viespeşti - pe Olt; Pelendava (Craiova), Baloteşti, Răşina, Stoina şi Mărgăriteşti, în Oltenia. Linia Dunării constituia, încă din perioada statului dac centralizat o arie de intensă ecumenizare şi de maximă presiune antropică, în lungul său înscriindu-se atât cetăţi întărite la Zimnicea şi Radovanu, cât aşezări şi necropole civile (Ciupercenii Vechi, Celei, Giurgiu, Izvoarele, Topalu, Dinogeţia etc). Sistemul de aşezări geto - dac dobrogean s-a grefat pe cel preexistent, fondat încă din secolul VII î.Chr. de coloniştii greci, reprezentat prin cetăţile de pe ţărmul Mării Negre, de la Argamvm (Enisala), Histria, Tomis (Constanţa), Parthenopolis (Costineşti) şi Callatis (Mangalia), continuate atât către sud, pe litoralul de astăzi al Bulgariei - Dionysopolis (Balcik) şi Odessos (Varna), cât şi spre nord - Tyras (Cetatea Albă), la vărsarea Nistrului. Întemeierea acestora s-a datorat pe de o parte unor necesităţi de ordin economic (crearea unor pieţe de desfacere pentru produsele originare din oraşele Greciei sau ale Asiei Mici, sau procurarea de materii prime), iar pe de altă parte unor cerinţe de ordin politic (luptele politice din interiorul acestor oraşe care au dus la izgonirea celor înfrânţi şi exilarea acestora). Aceste oraşe - cetăţi, cu organizare specifică, care iniţial au avut caracter de state, au constituit primele www.geopolitic.ro1 Identificată în actuala comună Vărădia, jud. Caraş-Severin 2 Identificată aproximativ la Drajna de Sus, jud. Buzău 3 Identificată aproximativ la Tiseşti, jud. Bacău 4 Identificată aproximativ la Şimleu Silvaniei 5 Identificată aproximativ la Popeşti, jud. Argeş

formaţiuni cu caracter administrativ-teritorial de pe actualul teritoriu al României, constituind puncte de schimb pentru produsele originare din Dacia, cu cele din lumea elenistică. Legăturile statornicite prin intermediul tuturor acestor aşezări, fluxurile materiale şi umane dintre acestea, schimburile culturale, toate acestea au contribuit la cristalizarea, pentru prima dată în istorie, pe întreg acest spaţiu, a unei culturi materiale şi spirituale unitare, care a dăinuit peste un secol şi jumătate opunând o rezistenţă înverşunată cuceririi romane (101 - 102 şi 105 - 106 d.Chr.). Sistemul de aşezări umane al Daciei romane După transformarea unei mari părţi a Daciei în provincie romană, s-a trecut la organizarea teritoriului său, după modelul celorlaltor provincii ale Imperiului. Raţiunile care au stat la baza acestei organizări au fost de ordin politic şi militar, prin poziţia sa la periferia nord - estică a Imperiului, Dacia constituind un avanpost în calea năvălirilor barbare, fiind singura provincie romană situată la nord de Dunăre. Crearea provinciei romane Dacia, în august 106 d.Chr. şi aducerea aici, de colonişti romani, au constituit punctul de pornire al unei noi sinteze etnoculturale în spaţiul carpato - danubiano - pontic, al cărui rezultat a fost romanizarea Daciei şi formarea poporului român. La început, în timpul împăratului Traian, Dacia a format o singură provincie imperială, cu graniţe pe Dunăre, Tisa, Carpaţii Păduroşi şi Prut, administrată de împărat printr-un împuternicit. Prima delimitare administrativă a fost cea făcută de Împăratul Hadrian (118 - 119 d.Chr.), aceasta afectând doar teritoriile Transilvaniei, Banatului şi Olteniei. Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei formau Dacia Superior, iar Oltenia şi sudul Transilvaniei, Dacia Inferior. Necesitatea unei mai bune apărări a graniţei nordice a Provinciei a impus, în anul 123 d.Chr., desprinderea din Dacia Superior, a regiunilor de la nord de Arieş şi din cursul superior al Mureşului care au format Dacia Porolissensis, cu capitala la Napoca. In anii 167 - 168, Dacia Inferior a fost înglobată în Dacia Superior formând Dacia Apulensis, după numele oraşului reşedinţă (Apulum, azi Alba Iulia), iar un an mai târziu, în 169 d.Chr, s-au desprins Oltenia şi partea sudică şi vestică a Banatului, care împreună cu partea de vest a Muntenei au format Dacia Malvensis, cu capitala la Malva. Cea mai mare parte a Munteniei împreună cu sudul Moldovei alcătuiau Moesia Inferioară (Ad Moesiam), iar Dobrogea şi Sciţia Mică, provincia Scitia Minor. Deşi fragmentată sub raport administrativ, Dacia avea o structură şi o conducere unitară, capitala fiind stabilită la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe drumul strategic ce lega sudul Transilvaniei de castrul de la Tibiscum (situat la Jupa, lângă Caransebeş) şi cu podul peste Dunăre, lângă Dierna. Organizarea strictă ce a caracterizat administraţia romană şi-a pus amprenta şi asupra reţelei de aşezări umane, care a format un ansamblu strict ierarhizat, distingându-se clar, pentru prima dată, aşezările urbane de cele cu caracter rural. Reţeaua urbană era la rândul său ierarhizată în două categorii de oraşe: colonia şi municipia. Coloniile aveau o situaţie juridică superioară municipiilor, acestea din urmă putând fi ridicate la rang de colonii1 după cum, la pragul inferior, satele puteau fi transformate în municipii şi colonii. Istoria dezvoltării municipale în Dacia a cunoscut patru etape importante când s-au făcut promovări la stadiul de www.geopolitic.romunicipium şi colonia, în vremea împăraţilor Traian, Hadrian, Marcus Aurelius şi Septimiu Sever. Asemenea privilegii imperiale se dădeau mai ales cu prilejul unor

1 Municipii transformate în colonii au fost Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa şi Romula

vizite imperiale în provincie, ca cea făcută de Hadrian în anul 124 d.Chr. Au fost identificate în total 10 centre urbane ridicate la rang de municipium şi colonia: Ulpia Traiana (Sarmizegetusa), Napoca, Romula, Drobeta, Dierna, Tibiscum, Apulum, Ampelum, Potaissa şi Porolissum (Tudor, 1968). Dintre acestea, doar nucleul central al Sarmizegetusei romane a respectat parţial canoanele urbanisticii romane. Au mai posedat caracteristici urbanistice care le-ar fi îndreptăţit la o promovare municipală, pe care nu au obţinut-o totuşi şi alte aşezări, între care Sucidava, Aque din Dacia Inferioară, Micia, Alburnus Maior etc. Însă şi în cadrul acestora exista o ierarhie, locuitorii unora dintre ele bucurându-se de mai multe drepturi (dreptul de a vota şi de a fi aleşi, dreptul de a-şi păstra organizarea lor autonomă sau dreptul de a avea magistraţi numiţi de împărat). Coloniile erau aşezări de colonişti romani ce formau unităţi administrativ-teritoriale organizate după modelul Romei, întemeiate ca urmare a unor legi sau decrete imperiale (formula coloniae), în care modul de viaţă şi privilegiile cetăţeneşti erau asemănătoare celor din Roma (jus italicum)1. Joncţiunea dintre sistemul urban şi cel rural era asigurată în Dacia romană de către două tipuri de aşezări: castrum (aşezări întărite, cu funcţie de apărare) şi pagus, considerate ca fiind aşezări rurale mari, deschise cu funcţie predominat comercială (târguri). Castrele erau aşezări de tip urban fortificate, ce adăposteau garnizoane militare. Indiferent de statutul administrativ al acestora, cu rare excepţii (Sarmizegetusa romană, Aquae din Dacia Inferioară), descoperirile arheologice atestă faptul că aproape toate oraşele şi târgurile din Dacia romană s-au grefat pe vetrele aşezărilor dacice mai vechi. Acestea s-au dezvoltat din vechile aşezări dacice, dezvoltarea lor fiind însă condiţionată de avantajele economice locale şi de puterea elementului de colonizare romană. Doar Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Romula au fost fondate oficial, pe loc gol, după planurile tipice coloniilor militare şi după principiile urbanistico - religioase cunoscute la romani (Tudor, 1968, p. 382). Aşezările urbane constituiau, nuclee de polarizare pentru cele rurale subordonate, formând, împreună cu acestea, o unitate administrativă (teritorium), suprapusă, în cea mai mare parte, zonei de influenţă urbană. Tabelul 1 - Sistemul urban al Daciei Romane

Denumirea Localizarea Categoria Originea Semnificaţia Funcţia romană actuală ierarhică toponimului toponimului aşezării

Economică Străpungere / DIERNA Orşova, MH Municipium Traco-getic (portuară) şi ieşire dintre stânci Militară Jupa, Ciuta, Municipium / Loc mlăştinos pe Militară şi TIBISCVM Traco-getic Iaz, CS Castru Timiş Economică Com. Capitala ULPIA TRAIANA Cetatea de pe Sarmizegetusa, Coloniae Daco-roman Daciei SARMIZEGETUSA* stâncă HD Romane Coloniae / Economică şi APVLVM* Alba Iulia, AB Traco-getic Putere, tărie Castru Militară www.geopolitic.roAMPELVM Zlatna, AB Municipium ? ? Minieră (aur) POTAISSA Turda, CJ Coloniae Dacic ? Economică şi

1 Statutul de jus Italicum atrăgea scutirea plăţii impozitelor funciare şi pe persoane, de acesta beneficiind doar câteva dintre coloniile Daciei

Militară Cluj-Napoca, Economică şi NAPOCA* Coloniae Dacic ? CJ Militară Moigrad, Militară şi POROLISSVM Municipium Traco-getic ? Mirşid, SJ Economică Drobeta-Turnu Economică şi DROBETA* Coloniae Dacic „Despicata” Severin, MH Militară Celei, Economică şi SVCIDAVA Pagus Geto-dacic Târgul Sucilor Corabia, OT Militară Reşca, Roman Economică şi ROMVLA Dobrosloveni, Coloniae Mica Romă (Latin) Militară OT *Toponime care se regăsesc şi în denumirea aşezărilor actuale. Reţeaua de aşezări rurale forma, de asemenea, un ansamblu ierarhizat din punct de vedere administrativ, alcătuit atât din târguri mari, cu funcţie de loc central pentru spaţiul rural limitrof (denumite pagus), din sate şi cătune (vicus), cât şi din aşezări de comercianţi situate în vecinătatea unităţilor militare (canabae) sau din aşezări fortificate (castellum şi castrum). Departe de a-şi propune enumerarea tuturor aşezărilor şi punctelor de locuire romană de pe teritoriul Daciei, atestate arheologic, tabelul de mai jos redă o situaţie sintetică, evidenţiind pe de o parte uniformitatea răspândirii şi diversitatea funcţională a acestora, iar pe de altă parte vechimea locuirii vetrelor aşezărilor actuale şi continuitatea lor toponimică. Doar deciziile politico-administrative din perioada regimului comunist au dus la schimbarea unor denumiri de aşezări umane şi chiar de unităţi administrativ- teritoriale adânc înrădăcinate în istorie. Un astfel de exemplu îl constituie denumirea judeţului Romanaţi, desfiinţat în 1950, denumire ce semnifică „născuţi la Roma” (Romanati). Tabelul 2 – Principalele aşezări rurale din Dacia Romană

Denumirea Localizarea Categoria Originea Semnificaţia Funcţia romană actuală ierarhică toponimului toponimului aşezării

AQUAE Băile Apele zeului Pagus/vicus Roman Balneoclimaterică HERCULIS* Herculane, CS Hercule La mijlocul Militară, AD MEDIAM* Mehadia, CS Pagus/vicus Roman drumului comercială PRAETORIUM Cornea, CS Castru ? ? Militară Castru Colonişti AD Teregova, CS canabae / Roman originari din Militară PANNONIOS vicus Pannonia Slatina Timiş, GAGANAE ? Traco-getic ? ? CS MASCALINAE Buchin, CS ? Roman ? ? ACMONIA Zăvoi, CS Castru Traco-getic Loc pietros Militară PONS Voislova, Staţie de vamă- Castru / vicus www.geopolitic.roAUGUSTI Bucova, CS ? fisc CENTRUM Surducu Mare, Cele 100 de Castru /vicus Roman Minieră PUTEI Forotic, CS puţuri BERZOBIS* Berzovia, CS Pagus / vicus, Dacic Mestecăniş Comercială

castru (târg) Fârliug sau AIZIS Castru Geto-dacică Căpriţa Militară Ezeriş, CS ? Delineşti, CAPUT BUBALI ? Roman Capul boului ? Păltiniş, CS ? AD AQUAS Balneoclimateric Călan, HD Pagus Roman Ape termale (AQUAE) ă PAGVS Comercială şi MICIENSIS Veţel, HD Castru / pagus Geto-dac ? militară (MICIA) Geoagiu-Băi, Castru, Balneoclimaterică GERMISARA* Traco-getic Izvoare calde HD canabae Militară Guşteriţa, CEDONIA Vicus Dacic ? Economică Sibiu, SB BRVCLA Aiud, AB Pagus Dacic Strâmtoare Economică ALBVRNVS Roşia Pagus Daco-roman ? Minieră (aur) MAIOR Montană, AB SALINAE AB ? Pagus Roman Sare, salină Minieră (sare) VICUS SAMVM Căşeiu, CJ Castru / vicus Roman ? Militară ANGUSTIA Breţcu, CV Castru ? ? Militară ? Răcari, DJ Pagus / castru ? ? Militară Cioroiul Nou, AQUAE Pagus Roman Ape Economică Cioroiu, DJ PONS ALUTI Ioneşti, VL Castru Roman Podul Oltului Staţie de vamă *Toponime care se regăsesc şi în denumirea aşezărilor actuale. Sisteme locale de aşezări antice pe actualul teritoriu al României Mărturiile arheologice ce demonstrează incontestabil continuitatea locuirii actualului teritoriu al României sunt extrem de numeroase şi uniform repartizate. Aşezările umane antice formau, la fel ca cele actuale, un ansamblu strict ierarhizat, bazat pe relaţii funcţionale şi pe centralitatea exercitată de către oraşele cu funcţii macroteritoriale (colonii, municipii şi câteva pagus, care deşi nu au fost investite oficial cu statut urban, exercitau la nivelul zonelor polarizate - teritorium - funcţii similare aşezărilor urbane). Astfel, sistemul de aşezări bănăţean gravita către Dierna, castrul Tibiscvm şi cetăţile Ad Mediam şi Berzobis, cel din Transilvania de sud către Sarmizegetusa dacă, ulterior către cea romană, dar şi către unele aşezări rurale mari cum au fost Micia, Cedonia sau Germisara; cele din nordul Transilvaniei către centrele urbane Apulum, Potaissa, Napoca şi Porolissum, iar cel din Munţii Apuseni către centrele miniere Ampelum şi Alburnus Maior. La sud de Carpaţi, funcţionau ca nuclee de polarizare în spaţiul oltean, coloniile Drobeta şi Romula şi cetatea Sucidava, iar pentru Moldova aşezările întărite dacice de la Petrodava (Piatra Neamţ) şi Piroboridava. Nodul de triplă convergenţă hidrografică Dunăre - Siret - Prut era dominat de castrul roman de la Barboşi (Galaţi) şi de cetatea Dinogeţia-Garvăn, sudul Munteniei de aşezarea Argedava, Depresiunea Braşovului de www.geopolitic.rocetatea Angvistiae (Breţcu), linia Dunării maritime, de aşezările întărite Dvrostorvm, Axiopolis, Troesmis (Igliţa) şi Noviodvnvm (Isaccea), sudul Dobrogei de cea de la Tropaevm Traiani, iar litoralul pontic de cetăţile greceşti Tyras, Histria, Tomis şi Callatis, ce au cunoscut o dezvoltare constantă până la retragerea aureliană.

www.geopolitic.ro

Numărul foarte mare al acestora ne împiedică la o descriere amănunţită, rezumându-ne la aprofundarea a două studii de caz: Culoarul Bistrei şi Câmpia Covurluiului, ce constituiau şi în antichitate arii de intensă locuire şi de maximă presiune antropică, cu sisteme locale de aşezări umane bine individualizate şi ierarhizate. Aceste regiuni naturale reprezintă situaţii relativ distincte. Culoarul Bistrei a reprezentat pentru romani o importantă zonă de tranzit între Dunăre (Drobeta şi Dierna) şi Sarmizegetusa romană, constituind în acelaşi timp pentru autohtoni o zonă de convergenţă strategică între spaţiul montan, cu rol de adăpost, şi drumul roman din lungul Bistrei, dar şi de complementaritate economică, între spaţiul montan, cu potenţial agro-forestier şi creşterea animalelor şi valea Bistrei, cu resurse de apă şi suprafeţe arabile. La polul opus, Câmpia Covurluiului face parte din categoria regiunilor plate, de convergenţă hidrografică, expuse distrugerilor provocate de năvălirile migratoare, mai puţin favorabile dezvoltării unor sisteme de aşezări umane bine consolidate. Abundenţa descoperirilor arheologice demonstrează însă incontestabil, intensitatea şi continuitatea neîntreruptă a locuirii acestor teritorii. Culoarul Bistrei Datorită poziţiei geografice deosebit de avantajoase şi implicit a condiţiilor naturale favorabile, în care muntele se îmbină armonios cu valea într-un tot unitar şi organic, populaţia regiunilor de munte din zona culoarului Bistrei este semnalată încă din paleoliticul superior, urme materiale fiind descoperite la 20 km nord de Caransebeş, în punctul numit Selişte (comuna Sacul)1. Vechimea şi continuitatea populării acestor ţinuturi sunt puse în evidenţă şi de descoperirea, la 1 august 1962, a unei aşezări neolitice la Balta Sărată (4 km sud - vest de Caransebeş), situată pe terasa mijlocie a râului Timiş, în punctul numit Câmpul lui Poşta sau Grădina lui Poşta2. Din secolul al III-lea î.Chr. sunt consemnate primele încercări de organizare politică şi militară cu scopul de a face faţă războaielor împotriva Romei, triburile locale unificându-se sub denumirea de „daci”. Dacii îşi aveau locuinţele aici, fapt demonstrat şi prin toponimele dacice păstrate până în prezent: Piatra lui Scorilă sau Burdul Scorilii sunt două vârfuri în estul Muntelui Mic. Sub Burebista şi mai târziu, sub Decebal, fiul lui Scorilo, zona muntoasă din apropiere a devenit centrul puterii dacilor. Dacii preferau regiunea de munte care le oferea concomitent, adăpost şi hrană3. Aşezările umane existente înainte de cucerirea romană erau mici, formate din grupuri răzleţe de case răspândite prin văile, dealurile şi munţii împăduriţi ce străjuiau valea Bistrei. Războaiele romane pentru cucerirea Daciei (101 - 102 şi 105 - 106 d.Chr) au lăsat urme istorice importante în zona văii Bistrei, care a constituit unul dintre principalele drumuri spre capitala Daciei: Sarmizegetusa Dacă. Valea Bistrei şi afluenţii săi au constituit, încă de la început, elemente de atracţie, care au favorizat înşiruirea lineară de case în mici grupuri, din care s-au dezvoltat ulterior satele. După cucerirea Daciei, aşezările umane încep să se dezvolte cu precădere pe drumul militar construit între Sarmizegetusa Regia şi castrul Tibiscvm, drum ce se continua spre sud, prin Culoarul Timişului, până la Dunăre, la Dierna. Acestea www.geopolitic.ro1 Mogoşanu, F. (1973), Date privitoare la paleoliticul superior din judeţul Caraş-Severin, în Banatica, II, Muzeul de istorie al jud. Caraş-Severin, Reşiţa, pp. 13-23 2 Groza, L. (1971), Aşezarea neolitică de la Balta Sărată, în Banatica, I, Muzeul de istorie al jud. Caraş-Severin, Reşiţa, pp. 61-65 3 Bizerea, M. (1969), Populaţia şi aşezările din Banat, Rezumatul tezei de doctorat, Timişoara

îşi diversifică funcţia pastoral - agricolă şi devin, în acelaşi timp, puncte de vamă şi de popas pe drumul militar şi de exploatare a marmurei. Tabula Peutingeriană menţionează între Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Tibiscvm un drum lung de 37.000 paşi (54,76 km), ce trecea prin două localităţi: Acmonia şi Pons Augusti. Acmonia, situată faţă de Tibiscvm la 14.000 de paşi (20,72 km) era urmată la numai 8.000 de paşi de Pons Augusti1. Acmonia (Agnovis, Agnaviae) provine dintr-un toponim specific traco - getic, cu semnificaţia „piatră”, „pisc” sau „stâncă” (Russu, 1959, p. 58). Cercetările au identificat cu certitudine situarea Acmoniei pe valea Bistrei, pe actuala vatră a satului Zăvoi2. Pons Augusti a fost o importantă staţie pentru vamă, după cum ne dezvăluie o inscripţie din anul 170 d.Chr, care atestă faptul că vămile existau în număr mare şi în interiorul provinciilor, mai ales la principalele poduri, ceea ce este cazul şi la Pons Augusti. Identificarea toponimului roman Pons Augusti s-a făcut pe actuala vatră a satului Voislova3, această localizare având însă un mare grad de aproximaţie din lipsa unor urme mai importante şi datorită discordanţei cu Tabula Peutingeriană. Amplasarea acestei staţii mai la est, la Bucova, sugerată de D. Tudor (1968) şi justificată de ruinele romane descoperite, ar putea fi luată în considerare şi datorită faptului că deşi distanţa dintre Bucova şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa este mai mică decât pe Tabula Peutingeriană, trecerea prin Poarta de Fier a Transilvaniei, făcea necesar un popas la Bucova. Aşezarea romană de aici era de tip rural, fiind locuită de cei care lucrau în cariera pentru exploatarea marmurei, despre care amintesc două inscripţii funerare. Iniţial, toate aşezările umane din valea Bistrei au aparţinut de teritoriul administrativ al Sarmizegetusei, apoi, odată cu constituirea teritoriului oraşului Tibiscvm, au intrat în administrarea acestuia. Urme arheologice importante au fost descoperite şi la Marga, unde între anii 100 şi 102 d.Chr. strategii romani au construit Fortum Margum, de unde vine numele satului de azi. După retragerea aureliană, valea Bistrei a trecut rând pe rând sub stăpânirea gepizilor şi avarilor, după care s-au infiltrat slavii. Aceştia s-au contopit cu marea masă a populaţiei româneşti, care a fost tot timpul majoritară. Ei au lăsat însă urme în toponimie, însuşi toponimul Bistra (care înseamnă „repede”) fiind de origine slavă4. În secolele IX - X, până în secolul XIV, când încep să fie atestate documentar primele aşezări umane, procesul de formare a relaţiilor feudale, concretizat în formaţiuni politice prestatale de tipul cnezatelor şi voievodatelor, era în această regiune destul de avansat. Cronica Notarului Anonymus (p. 33) menţionează pe actualul teritoriu al Banatului, Cnezatul lui Glad: „Dar ţara care este de la fluviul Morus (Mureş, n.n.) până la castrul Urscia5, o ocupase un oarecare duce cu numele de Glad...” În această perioadă este creat Banatul Severinului, unitate administrativă ce cuprindea partea de sud a Banatului, inclusiv valea Bistrei precum şi, aproximativ, actualul teritoriu al judeţului Mehedinţi.

1 Cucu, A. (1929), Drumurile romane din Banat, în Analele Banatului, 2, Reşiţa, pp. 45-52 2 Răuţ, O., Bozu, O., Petrovszky, R. (1977), Drumurile romane în Banat, în Banatica, IV, Muzeul de istorie al jud. Caraş-Severin, Reşiţa, pp. 134-159. www.geopolitic.ro3 Suciu, C. (1967), Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p. 256. 4 Naum, T., Dragu, Gh. (1984), Bistra şi Bistriţa în toponimia românească. Reflectarea lor în peisajul geografic, Comunicări şi referate de geografie, Societatea de Ştiinţe Geografice, Bucureşti, pp. 138-151 5 Urscia reprezintă actualul oraş Orşova (după G. Popa Lisseanu, Anonymi Belae regis notarii Gesta Hungarorum, I, Fontes daco-romanorum, Bucureşti, p. 83

Câmpia Covurluiului Situată la răscrucea unor vechi drumuri comerciale şi la confluenţa apelor mari ale ţării noastre, între Dunăre, Siret, Prut şi lacul Brateş, Câmpia Covurluiului a constituit, încă din paleolitic, o regiune „expusă”, constituind de-a lungul timpului o veritabilă „poartă” care a favorizat pătrunderea triburilor şi a elementelor de civilizaţie alohtone din stepele ruseşti şi din Asia Centrală. Din timpuri străvechi au fost au fost locuite teritoriile din jurul bălţilor Cătuşa şi Mălina, unde pescuitul, vânatul i-au oferit omului primitiv posibilităţi sigure de existenţă. Mărturii grăitoare ne sunt oferite de necropolele şi complexele de morminte tumulare din partea de nord - vest a oraşului Galaţi, ca şi de bogăţia şi varietatea urmelor de cultură materială: unelte şi arme primitive, de silex, piatră, os şi metal, vase şi fragmente ceramice, vetre de foc, cenuşă, gropi menajere şi cuptoare primitive, obiecte de podoabă, statuete antropomorfe şi zoomorfe, mormane de lut ars cu urme de pleavă şi amprente de lemnărie, rezultat din pereţii bordeielor şi îndeosebi a locuinţelor de suprafaţă etc. Aşezările omeneşti au sporit ca număr în neolitic, urmele lor caracterizându-se prin prezenţa unei ceramici pictate, bicromă sau chiar tricromă înainte de ardere, descoperită la Stoicani, Măstăcani şi Smârdan. Contribuţii deosebit de importante la îmbogăţirea tezaurului documentar ştiinţific al istoriei societăţii comunei primitive au fost aduse şi prin urmele descoperite în aşezarea de la Stoicani. Mărturiile de cultură materială de la Stoicani demonstrează felul de viaţă, traiul, ocupaţiile şi viaţa spirituală a acestei comunităţi neolitice. Populaţia aşezării practica o economie bazată pe agricultură, creşterea vitelor şi vânătoare, după cum o dovedesc numeroasele frecătoare şi râşniţe primitive de mână, oase şi animale domestice şi sălbatice. Concomitent cu aceasta, iau o mare dezvoltare meşteşugurile casnice: olăritul, torsul şi ţesutul, dintre care meşteşugul olăritului ocupă primul loc, documentat printr-un bogat repertoriu de vase ceramice, similare cu cele ale culturilor balcano - dunărene decorate artistic cu motive variate1. Primele începuturi ale epocii bronzului sunt ilustrate de cultura Folteşti II- Schnekenberg, cunoscută prin descoperirile de la Folteşti2 şi Vânători3, pe podul terasei inferioare din apropierea Brateşului. O mare importanţă documentară o au şi câteva piese arheologice din bronz, caracteristice perioadei târzii a primei epoci a fierului, descoperite în municipiul Galaţi, ce dovedesc existenţa unei populaţii străvechi pe actuala vatră a oraşului4. De asemenea, pe teritoriul satului Şiviţa, cu prilejul unor lucrări agricole a fost descoperit un topor hallstattian din fier, aparţinând ariei de răspândire a culturii illiro-tracice5. Descoperirile făcute la Galaţi şi Barboşi ce au dat la iveală monede şi ceramică grecească din secolele VI-III î.Chr. confirmă existenţa unor relaţii de schimb ale negustorilor greci cu populaţia băştinaşă din cuprinsul şi din împrejurimile oraşului Galaţi. Astfel, în anul 1899 s-a descoperit o amforă elenistică în apropierea grădinii publice din Galaţi, folosită drept urnă de incinerare geto - dacă, datată din secolele IV - III î.Chr., fapt care argumentează existenţa anumitor relaţii economico - culturale

1 Petrescu-Dâmboviţa, M. (1953), Cetăţuia de la Stoicani, în Materiale arheologice privind istoria veche a R.P.R., I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, pp. 112-123 www.geopolitic.ro2 Petrescu-Dâmboviţa, M. (1951), Săpăturile arheologice de la Folteşti, Studii şi cercetări de istorie veche, I, an II, pp. 249 - 266 3 * * * (1960), Istoria României, I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, p. 63 4 Petrescu-Dâmboviţa, M. (1941), Călătorie de cercetare arheologică în judeţul Covurlui, Galaţi, p. 5 5 Brudiu, M. (1968), O descoperire hallstattiană în sudul Moldovei, în Revista Muzeelor, II, 4, Galaţi, pp. 112 - 132

ale populaţiei autohtone din sudul Moldovei cu lumea elenistică1. Muzeul de istorie din Galaţi deţine o frumoasă colecţie de vase ceramice greceşti, ornamentate, datând din secolele VI - V î.Chr, provenite din morminte antice descoperite la Barboşi. Pătrunderea produselor greceşti în sudul Moldovei, începând cu secolul V. î.Chr. este confirmată şi prin descoperirea, pe teritoriul comunei Frumuşiţa, a unui vas atic, alături de două vase de tradiţie locală datând din prima epocă a fierului2. Cetatea sclavagistă Histria şi celelalte colonii greceşti de mai târziu, au avut relaţii economice şi culturale nu numai cu băştinaşii comunităţilor de pe vechiul teritoriu dobrogean, ci şi cu cei de peste fluviu, Histria jucând un rol important în dezvoltarea societăţii autohtone geto - dace. Activitatea comercială a negustorilor Histriei s-a îndreptat cu precădere spre Moldova, urmând cursul celor două mari râuri: Siretul şi Prutul3. O importanţă deosebită pentru cultura geto - dacă o are tezaurul monetar din sec. I î.Chr - I d.Chr, descoperit în anul 1815 la Gherghina-Barboşi, constituit din 517 dinari romani din argint, care au servit multă vreme ca mijloc de schimb pentru populaţia autohtonă din regiunea Dunării inferioare, atestând în acelaşi timp şi legăturile acesteia cu lumea romană din sud, cu mult înainte de cucerirea şi stăpânirea romană4. Romanii au cucerit un mic teritoriu din sudul Moldovei limitat de un val de apărare, o adevărată frontieră cu drum şi pază militară (limes), la nord de Galaţi, între Prut şi Siret, pe linia Tuluceşti - Traian, la adăpostul căreia au construit castrul de pe dealul Tirighina-Barboşi5, după care au distrus cetăţuia geto - dacă din acel punct. Acesta a jucat un important rol economic şi strategic pentru Imperiul Roman, deoarece lega Moesia Inferioară cu partea de nord - est a Daciei Traiane de pe linia Siretului, a Trotuşului şi a Oituzului, până la Breţcu, în Transilvania, aşa cum atestă o diplomă militară din anul 140 d.Chr., descoperită în Bulgaria6. În afara relaţiilor comerciale pe drumurile amintite, cetatea de la Gura Siretului avea legături cu centre meşteşugăreşti mult mai îndepărtate, peste mări. Marele sarcofag din marmură albă, lucrat dintr-un singur bloc, în atelierele de marmurărie din Asia Mică, descoperit la Barboşi argumentează relaţiile comerciale dintre centrele economice care legau tot mai strâns oraşele de pe teritoriul actual al ţării noastre cu centrele mai importante din Asia Mică şi insulele greceşti. Printre obiectele arheologice care documentează staţionarea armatelor romane la Barboşi, figurează o pajură de stindard roman, ce reprezintă un vultur înaripat, din bronz, câteva fragmente de săbii din fier, numeroase proiectile prelucrate din lut ars şi piatră, un fragment de scut roman, precum şi o bogată colecţie de cărămizi, ţigle şi olane ştampilate. În jurul zidurilor castrului roman s-a dezvoltat cu timpul o aşezare civilă (villae rusticae) unde locuiau îndeosebi veteranii căsătoriţi cu femei autohtone, negustorii şi personalul care însoţea armatele romane. Din punct de vedere al statutului administrativ, aşezarea de la Barboşi era un sat (vicus), condus de un „sfat al fruntaşilor” (ordo decurionum), având în fruntea sa un magistrat suprem, ales o dată la cinci

1 Dragomir, I. T. (1967), Descoperiri arheologice pe actualul teritoriu al Galaţiului din cele mai vechi timpuri şi până la întemeierea oraşului, în Danubius, I, Galaţi, pp. 182-188 şi Morinz, S. (1978), Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, I, Bucureşti, p. 147 2 Dragomir, I. T. (1967), op. cit. 3 Pârvan, V. (1923), Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, pp. 42-46 şi *** (1960), Istoria României, I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, p. 349 www.geopolitic.ro4 Severeanu, G. (1919), Tezaurul de la Gherghina, în B.S.N.R., XIV, Bucureşti, pp. 45-138 5 ***, Arh. şt. Iaşi, op. 1619, nr. 951, f. 154 şi urm. 6 Bodiu, D. (1939), Contribuţii la istoricul consulatelor celor două Sicilii în Principatele Române, în Revista Istorică Română, III, şi *** (1941), Documente privitoare la legăturile economice dintre Principatele Române şi Regatul Sardiniei, p. 78

ani, de autoritatea sa depinzând şi teritoriul rural limitrof. În cuprinsul acestui teritoriu, la Şendreni, a fost descoperit un altar votiv cu inscripţia romană „Lucius Iulius Iulianos”, căruia i se spunea „Rundacio”1. Referirile epigrafice de pe acest important monument, cu privire la existenţa unui localnic romanizat, indicat de porecla „Rundacio” asociate cu săpăturile din anul 1969, care au dat la iveală trei locuinţe bordei cu un bogat inventar arheologic daco - roman aduc o dovadă în plus asupra continuităţii şi romanizării autohtonilor din sudul Moldovei, constituind în acelaşi timp o mărturie palpabilă a faptului că romanii foloseau populaţia supusă geto - dacă la diferite munci şi că produsele realizate de localnici erau folosite de armata romană2. În afară de mormintele existente în necropola aşezării romane de pe dealul Tirighina- Barboşi, există o mare varietate de tipuri de morminte, datate cronologic în secolul II - III d.Chr, descoperite pe platforma Ispat-Sidex şi unul la periferia nordică a oraşului3, fapt explicat prin aceea că în castrul roman Tirighina-Barboşi s-au perindat numeroase unităţi militare, aduse aici de către autorităţile romane din toate provinciile Imperiului, având obiceiuri şi religii foarte diferite. În acest fel, populaţia centrului civil de la Barboşi oferea un mare amestec de etnii. Pe lângă localnicii şi veteranii proveniţi din garnizoana alăturată, erau încetăţeniţi aici şi mulţi negustori, mai ales greci, care profitau din plin de un vad comercial dintre cele mai rentabile. În timpul stăpânirii romane, vatra oraşului Galaţi a fost intens locuită, fapt demonstrat de numeroasele urme ale culturii materiale romane. Astfel, în anul 1867, la intersecţia străzilor Israelită cu Lozoveni, a fost descoperit un sarcofag roman cioplit dintr-un singur bloc de piatră, din calcar, în care au fost descoperite şi obiecte din aur. Pe strada Nicolae Bălcescu au fost descoperite fragmente de amfore romane, iar în apropierea bisericii catolice s-a găsit o pivă romană. Aceste obiecte probează existenţa unei aşezări civile romane, care după toate probabilităţile a continuat să existe datorită funcţiei comerciale, chiar şi după părăsirea castrului de la Barboşi, în sec. IV d. Chr. Schimburile comerciale se făceau cu precădere între Barboşi şi Tyras, folosindu-se drumul ce trecea prin Galaţi4. Satul Vameş reprezintă, conform descoperirilor scoase la iveală până în prezent, punctul cel mai îndepărtat spre vest, unde se găsesc urme de locuire romană (sec. II.III d. Chr.) din teritoriul administrativ al castrului de la Barboşi. După retragerea din Dacia (272 d.Chr), romanii s-au retras atât din castru cât şi din teritoriul civil din apropierea sa, însă punctele fortificate din Moesia Superioară au continuat să păstreze legătura cu centrele economice de pe malul stâng al fluviului şi după retragerea romanilor din Dacia. Până în secolul al IV-lea, aproape toate cetăţile din nordul Dunării şi-au menţinut caracterul de aşezări romane. În acest fel, şi castrul de la Barboşi a continuat legăturile sale fireşti cu cetatea Dinogeţia, hotarul Imperiului fixându-se pe linia Dunării. La începutul epocii migraţiei popoarelor, începând din secolul al III-lea d.Chr., populaţia locală a avut de luptat cu diferite triburi sarmatice, gotice, hunice

1 Pârvan, V. (1923), op. cit., p. 103 - 106 şi pl. V, fig. 1 2 Sanie, Silvia, Dragomir, I. T. (1970), Continuitatea locuirii dacice în castrul de la Barboşi - Galaţi, în Danubius, IV, Galaţi, pp. 135 - 170 3 Gostar, N. (1963), Săpăturile şi sondajele de la Şendreni-Bărboşi (Raionul Galaţi), în Materiale arheologice www.geopolitic.roprivind istoria veche a R.P.R., VIII, Bucureşti, p. 508 4 Mitrea, B. (1958), Legături comerciale ale geto-dacilor din Muntenia cu Republica Romană, reflectate în descoperirile monetare, în Studii şi cercetări numismatice, II, Bucureşti, p. 185 şi Păltănea, P. (1969), Câteva date privind începuturile oraşului Galaţi, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol, VI, Iaşi, p. 143

şi altele, care temporar au trecut în valuri succesive pe aceste meleaguri. Timp de peste un mileniu, împrejurimile Galaţiului şi întreg teritoriul Câmpiei Covurluiului au constituit poarta de trecere a popoarelor migratoare în drumul lor spre apus, în bună parte revărsându-se în Câmpia Română. Elemente culturale specifice acestor populaţii apar fie în ritualurile funerare, fie în gustul şi rafinamentul pentru anumite podoabe. La Şendreni a fost descoperit un mormânt de inhumaţie sarmatic1 şi câteva fragmente ceramice de culoare cenuşie specifice perioadei de început a migraţiei popoarelor (sec. III d.Chr). La acestea se adaugă şi unele descoperiri întâmplătoare, efectuate la Barboşi2, care completează aria de răspândire a culturii sarmatice în sudul Moldovei. Printre cercetările care au adus o contribuţie deosebită la elucidarea unor probleme privind etnogeneza poporului român, se înscriu descoperirile de pe teritoriul satelor Tuluceşti, Schela şi Viile3. Amprenta elementului roman este deosebit de proeminentă şi în alte aşezări din secolul al IV-lea d.Chr. La Şiviţa au fost descoperite numeroase fragmente ceramice, precum şi un fragment de fier de plug de tradiţie romană. Alte aşezări din secolul al IV-lea d.Chr., în care materialul ceramic de provenienţă romană este predominant, au fost descoperite la Vânători, Şendreni, Ruptura - Folteşti şi Galaţi4. Pătrunderea triburilor migratoare a stânjenit dezvoltarea forţelor de producţie, din care cauză procesul intern de dezvoltare a comunităţilor băştinaşe a fost destul de lent. Dezvoltarea social - economică din secolele VI - X pe teritoriul ţării noastre a fost influenţată de prezenţa triburilor slave. Acestea au fost asimilate de către populaţia autohtonă, ajunsă în faza de trecere spre feudalism. Asimilarea a avut ca rezultat pătrunderea elementelor etnice şi lingvistice slave în procesul de formare a poporului român şi a limbii române. În cadrul acestui proces de dezvoltare s-a adâncit descompunerea relaţiilor gentilice patriarhale, creându-se condiţiile de trecere la sistemul feudal5. Procesul etnogenetic al populaţiei autohtone, la fel ca şi problema continuităţii acesteia pe teritoriul Daciei, este atestat de numeroasele puncte arheologice, descoperite şi în Câmpia Covurluiului, pe tot cuprinsul său, unde abundă materiale de locuire ce aparţin Culturii „Brătei” (sec. IV şi prima jumătate a sec. V. d.Chr.), cu un pronunţat caracter daco - roman, prelungindu-se până la începutul Culturii Ipoteşti - Cândeşti. Începând din sec. al VIII-lea, sunt cunoscute numeroase aşezări formate din bordee, prevăzute cu cuptoare şi cotloane din piatră şi laviţă de pământ, precum şi numeroase cimitire de inhumaţie şi incineraţie, în care predomină ceramică la roată, caracteristică culturii de tip Dridu. Urmele materiale ale acestei culturi aparţin unei populaţii autohtone româneşti, din secolele X - XI6. Numeroase elemente ale culturii materiale autohtone din secolele IX - X se întâlnesc şi în împrejurimile oraşului Galaţi, pe terasa inferioară a lacului Brateş, la nord de satul Şendreni, pe teritoriul comunei Vânători, la Tuluceşti,

1 Dragomir, I. T. (1965), Mormântul sarmatic de la Şendreni (Raionul Galaţi), în Revista Muzeelor, II, 4, Galaţi, pp. 363 - 365 2 Dragomir, I. T. (1967), op. cit, p. 187 3 Brudiu, M. (1970), Cercetări perieghetice în sudul Moldovei, în Materiale, IX, pp. 513 - 523 4 Brudiu, M. (1970), op. cit., pp. 513-523 5 Daicoviciu, C., Petrovici, Em. (1963), La formation du peuple roumain et de sa langue, în Nouvelles www.geopolitic.roetudes d’histoire, III, Ed. de l’Academie de la R.S.R., Bucharest, p. 43 6 Nestor, I. (1959), Slavii pe teritoriul R.P.R. în lumina documentelor arheologice, în Studii şi cercetări de istorie veche, X, 1, Bucureşti, pp. 49-64 şi Petrescu-Dâmboviţa, M. (1956), Contribuţii arheologice la problema începuturilor feudalismului în Moldova, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, sect. III-Şt. Sociale, II, 1-2, Iaşi, pp. 1-17

Tătarca, în jurul bălţii Mălina sau pe dealul Tirighina-Barboşi. În perioada etnogenezei poporului român, în Câmpia Covurluiului şi în împrejurimile oraşului Galaţi a pulsat o intensă viaţă economică, la fel ca în restul ţării, aceste teritorii fiind locuite continuu de o populaţie numeroasă. Aceasta infirmă teza care acreditează ideea că populaţia romanizată, din cauza migraţiei popoarelor, şi-ar fi continuat existenţa doar în locuri restrânse şi ascunse, în codri şi munţi. Bibliografie 1. Russu, I. (1959), Limba traco - dacilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti. 2. Săgeată, R. (1996), Culoarul Bistrei - arie de străveche locuire, în Studii şi cercetări de geografie, XLIII, Ed. Academiei Române, Bucureşti, pp. 173 - 179. 3. Săgeată, R. (1999), Câmpia Covurluiului – arie de străveche locuire, în Revista geografică, V, 1998, pp. 107 - 113. 4. Tudor, D. (1968), Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 5. * * (1992), Spaţiul istoric şi etnic românesc, I, Spaţiul istoric românesc, Ed. Militară, Bucureşti. 6. * * (1996), Cronica Notarului Anonymus. Faptele ungurilor, Ed. Miracol, Bucureşti. 7. * * (1996), România. Atlas istorico-geografic, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

www.geopolitic.ro

GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE URBANĂ ÎN SPAŢIUL INTRACARPATIC - vetre de oraşe antice în evul mediu transilvan -

Traian-Valentin PONCEA

Rezumat: Categoria aşezărilor urbane este cunoscută în spaţiul românesc de mai bine de două milenii, ea apărând şi cristalizându-se pe ţărmul dobrogean al Pontului Euxin cu şase secole înainte de Christos, sub influenţa şi cu aportul coloniştilor greci, dar generalizându-se în restul spaţiului de referinţă mult mai târziu, aici fiind predominante davele, cetăţile-oraşe dacice. Ulterior, cucerirea Daciei şi prezenţa romană a impus şi aici oraşul ca structură urbană şi viaţă cotidiană. Cercetările arheologice au relevat o continuitate de locuire autohtonă între zidurile vechilor aşezări daco-romane şi după retragerea aureliană, oraşele menţinându-se o perioadă de timp, ca loc de târg şi apărare dar şi ca centre politice, administrative şi religioase.

I. Ruralizarea aşezărilor urbane în condiţiile migraţiei popoarelor în spaţiul carpato-danubiano-pontic Categoria aşezărilor urbane este cunoscută în spaţiul carpato-danubiano-pontic de mai bine de 2500 de ani. Ea a apărut şi s-a cristalizat pe ţărmul dobrogean al Pontului Euxin cu şapte secole înainte de Christos, sub influenţa şi cu aportul coloniştilor greci, dar nu s-a generalizat în restul spaţiului de referinţă decât mult mai târziu, aici fiind predominante davele, cetăţile-oraşe dacice. Ulterior, cucerirea Daciei şi prezenţa romană a impus şi aici, ca de altfel în întreg imperiul, oraşul ca structură urbană şi viaţă cotidiană. În Dacia romană, viaţa urbană s-a exprimat în aşezări de tip civitas, oppidum, municipium şi colonia, diversitatea formelor reflectând atât interesul autorităţilor romane pentru noua provincie, cât şi capacitatea societăţii locale de adaptare la noile structuri. Multe aşezări de acest tip s-au constituit pe amplasamentul sau în proximitatea vechilor dave dacice (Napoca, Potaissa, Apulum), altele sunt creaţii ale noilor autorităţi romane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa). În aceste oraşe s-a dezvoltat urbanismul de tip roman, ele devenind focare ale răspândirii culturii şi civilizaţiei romane. Toate au capitoliu, forum, tramă (reţea) stradală, insulae etc., mai puţin territorium, necunoscut în Dacia romană. De remarcat că toate oraşele de drept roman au beneficiat, prin statutul lor, de posibilitatea de a-şi construi zid de incintă. În antichitate, factorul economic era definitoriu pentru oraş, la care se adăuga rolul său de centru politic, administrativ şi religios. Oraşul, definit ca centru politico-administrativ, avea şanse de dezvoltare determinate de capacitatea agricolă şi comercială a teritoriului său. În acest sens, sunt edificatoare cazurile Ulpiei Traiana şi Apulum-ului. Ulpia, creată probabil peste castrul Legiunii III Flavia Felix, avea o incintă, un forum şi o reţea stradală, amfiteatru, temple etc., fiind capitala politică şi religioasă a Daciei şi controlând totodată principala zonă metalurgică a provinciei. Apulum, deşi a fost iniţial un modest vicus peregrin, datorită faptului că a beneficiat de o poziţie favorabilă, fiind situat în zona auriferă, la încrucişarea unor importante drumuri militaro-comerciale şi în proximitatea castrului Legiunii XIII Gemina, s-a dezvoltat ulterior într-un ritm alert, atingând rapid stadiile de municipium şi colonia, depăşind Ulpia Traiana şi www.geopolitic.rocontinuând să existe şi după anul 271(276), până spre sfârşitul secolul al IV-lea. Cercetările arheologice au relevat o continuitate de locuire autohtonă între zidurile vechilor aşezări daco-romane şi după retragerea aureliană, fapt ce nu poate fi negat decât dacă dai dovadă de rea credinţă. Într-adevăr, după retragerea aureliană,

la impactul cu migratori germanici sau turanici, aceste aşezări urbane nu au dispărut brusc. Ca şi în Italia, Galia ori Spania, şi în Dacia oraşele s-au menţinut o perioadă de timp, ca loc de târg şi apărare dar şi ca centre politice şi administrative, în care se desfăşura, în continuare, un schimb de produse, redus, ce-i drept, şi între zidurile cărora locuitorii, tot mai rari, îşi găseau refugiul în caz de primejdie1 Trebuie să menţionăm că dispariţia sau regresul unor oraşe în partea de est a continentului european, deci şi pe teritoriul actual al României nu au fost determinate de dispariţia factorului uman, a societăţii locale, chiar dacă acesta a înregistrat un puternic reflux demografic, fenomenul încadrându-se în procesul general de ruralizare a societăţii europene. Putem vorbi de o restrângere dramatică, uneori definitivă a vieţii urbane, dar nu şi despre o dispariţie completă a populaţiei orăşeneşti, acum pe cale de diseminare în teritoriu şi de ruralizare accentuată. Departe de a constitui o problemă specifică arealului românesc, problema continuităţii sau discontinuităţii structurilor urbane după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus reţine atenţia istoriografiei europene în care se confruntă două concepţii diametral opuse: una care susţine supravieţuirea structurilor urbane până în Evul Mediu şi alta care contestă această continuitate de locuire, susţinând dispariţia totală a fostelor oraşe romane. Situaţia este similară şi pe teritoriul fostei provincii romane Dacia, cu corecţia că regresul înregistrat în domeniul urban începe cu două secole mai devreme, o dată cu retragerea aureliană, în timp ce în Dobrogea viaţa citadină continuă până la începutul secolului al VII-lea (602). II. Vetre de oraşe antice în evul mediu transilvan Procesul de ruralizare a vechilor oraşe romane din Dacia nu a fost lin şi s-a produs mai mult sau mai puţin gradual, pe parcursul secolelor III-IV, uneori cu prelungiri şi mai târzii, teritoriul României cunoscând până prin secolele IV-V (cazul Transilvaniei) şi respectiv secolul VII (situaţia Dobrogei şi a zonei Dunării de Jos), o anumită continuitate urbană de factură romană târzie, la dimensiuni tot mai reduse pe măsură ce trecea timpul. În spaţiul intracarpatic românesc, spre deosebire de Europa apuseană, numărul aşezărilor de tip urban care s-au perpetuat - chiar sub formă ruralizată - din antichitate şi până în evul mediu a fost relativ mic. Unul dintre vechile vetre de oraşe antice care s-a perpetuat până în evul mediu este Apulum, actuala Alba Iulia. În cazul Apulum-ului, nu vechiul oraş roman situat pe malul Mureşului va continua să existe - deşi urme de viaţă urbană au fost relevate arheologic până în secolul al IV-lea -, fiind expus invaziilor migratorilor, ci fostul castru al Legiunii a XIII-a Gemina, ale cărei fortificaţii vor adăposti populaţia civilă din oraş şi din teritoriul adiacent. Viitorul oraş medieval Alba Iulia (Bălgrad) se va dezvolta tocmai între zidurile acestui castru, fapt certificat atât arheologic prin descoperirea necropolelor de secol VIII-X, cât şi documentar. Între documentele medievale s-a descoperit şi un plan al aşezării care a existat înainte de construirea noii cetăţi austriece în stil Vauban, plan ce a permis specialiştilor să acrediteze ideea că zidurile castrului au fost refolosite până spre anul 1711 - fapt confirmat arheologic. Este certă utilizarea acestui castru de către populaţia locală ca centru politic şi militar, asigurând continuitatea www.geopolitic.rode locuire de tip urban, aşa numita „life in town“. În opinia lui Jean Nouzille, oraşul Alba

1 Eugen Chirilă, Nicolae Gudea, Acta Musei Porolissensis, Zalău, VI, 1982, pp. 123-154; Dorin Alicu, Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Amfiteatrul, I, Cluj-Napoca, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, 1997, p. 102.

Iulia, amintit anterior, al cărui nume este menţionat în diversele izvoare istorice sub forma de Belgărod, Bălgrad, Alba Carolina, Gyulafehérvár, Károlyfehérvár, Weissenburg, Karsburg, în funcţie de limba în care a fost elaborat documentul, fost edificat undeva, în ultimul sfert al secolului al X-lea, de românii şi slavii ce locuiau ruinele vechiului castru roman1 Capitala istorică a Transilvaniei, oraşul Alba Iulia, apare ca sediul al unui comitat (comes Bellegratae2 pe la 1097, aşezare situată în „terra Sancti Michaelis“ (în „ţinutul Sf. Mihail“, către 1099)3 - comitat atestat documentar abia la 1201, fiind condus de un anume”Jula, woiwode et comes Albe Transilvane"4 , iar ulterior de un anume Tiburţiu, comite curial al reginei Ungariei şi comite de Alba, care rezida în cetatea Albei (castrum Albense5, abia pe la în anul 1206. Tot aici sunt menţionaţi (pe la 1213) acei canonici Albense)6, care ţineau de ecclesia Albensis transilvana)7, (1233) sau, cum menţionează alte documente: Alba Transilvana (1288;1349), Alba Jule (1291), Alba (1299), Alba Gyule, Alba Julae (1349)8 Wizzenburgensis diocesis (1298)9, dioceză (episcopie) de Alba ai cărei locuitori erau burghezi, deci orăşeni. Totuşi, deşi a fost capitala voievodatului, respectiv principatului transilvan timp de sute de ani, documentele vremii o menţionează ca civitas foarte târziu, la 156310. Ulterior, ea apare şi în documente sau corespondenţă în limba latină, maghiară sau germană ca: civitas Alba Julia (1563); Feyrwar (1572); Feyervar (1574); Weissenburg“, „Weissemburg (1576); Feyérvar, Feyerwar (1581); Fejérvár (1582)11. Puţinele date nu ne permit să ne formăm o imagine amplă privind apariţia şi evoluţia primelor structuri urbane la sfârşitul mileniului întâi românesc. Singurul lucru concludent rezidă în faptul că, în general, procesul de transformare a oraşelor şi târgurilor noastre intracarpatice a urmat, în mare, calea îndeobşte cunoscută în apusul Europei, evoluând de la forme administrative şi militare spre centre meşteşugăreşti şi comerciale12. În acest areal, majoritatea aşezărilor de tip preurban, deşi s-au constituit în evul mediu, nu au reprezentat o apariţie spontană, ci au fost rezultatul unui proces de durată, „la a cărui desfăşurare au concurat factori demografici, economici, sociali şi politici dintr-o zonă întinsă“13 . În acest proces de dezvoltare istorică, oraşele au avut condiţii diferite de apariţie. Unele au apărut pe lângă o reşedinţă episcopală sau convent mănăstiresc (Oradea, Cenad), multe ca sediu al puterii politico-militare (urbs Morisena, civitatem Byhor, Alba Iulia, Dăbâca, reşedinţe voievodale). Multe dintre ele au apărut şi s-au dezvoltat în apropierea unor porturi fluviale (Arad, Satu Mare) sau la încrucişarea căilor comerciale (terestre sau fluviale) ori în proximitatea unor ocne de sare (Dej) sau mine de metale feroase sau auro-argentifere (Rodna, Baia de Arieş, Baia de Criş etc.). O parte dintre ele s-au dezvoltat cu aportul „oaspeţilor" germani colonizaţi în jurul

1 Jean Nouzille, Transilvania, zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp.71-72. 2 Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 506. 3 Documentele Istorice ale României ( D.I.R.), C, Transilvania, Veacul XI, XI şi XIII, Vol. I (1075-1250), Editura Academiei R.P.R., 1951, p. 14,19,33,158,267 şi vol. II, p. 308-309,369,409, 414, 456,511,514. 4 Ibidem, a I, p.19. 5 Ibidem, p.33. 6 Ibidem, p.158. 7 Ibidem, p. 399. 8 Documentele Istorice ale României ( D.I.R.), C, Transilvania, C, a I, p. 14. 9 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Vol. I, Editura Academiei R.S.R., 1964, p. 29. 10 Veress Endre, Báthory István fejedelem és lengyel király levelezése (Corespondenţa lui Ştefan Báthory, www.geopolitic.roprincipe al Transilvaniei şi rege al Ungarie), vol. I (1556-1575), Cluj, 1944, p. 26, 184,284 şi vol.II, p.31, 175, 176, 195. 11 Ibidem. 12 H.Pirenne, Les villes du moyen-âge, Bruxelles, 1927, pp.68-70. 13 Mircea D. Matei, Civilizaţia urbană medievală românească. Contribuţii. Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989, p.182.

unor cetăţi regale, precum Cluj, Timişoara, Satu Mare, Sibiu, Braşov, Sighişoara etc.). În arealul intracarpatic transilvan, prima menţionare documentară a unui oraş datează din anul 1075 şi se referă la civitas Bichor“1, fosta cetate de scaun a lui Menumorut, devenită ulterior un simplu oppidum2. Este vorba despre un act de danie al regelui Geza I al Ungariei acordat mănăstirii Sf. Benedict din Slovacia de astăzi: „...În marginea oraşului Bihor, am dat satul ce se cheamă Artand, o sută douăzeci de case cu insula din vecinătate"3. Oradea şi Cenadul sunt amintite şi ca scaune episcopale - ceea ce înseamna, în conformitate cu uzanţele vremii, că localităţile respective erau civitates (oraşe). Într-o însemnare din anul 1184 despre veniturile regale şi episcopale din Transilvania se spunea că: „Sufraganii de Colocea sunt: episcopul de Cenad sau Mureş, după râul care curge lângă el, având două mii de mărci; episcopul de Bihor, al cărui scaun se zice că este la Oradea 4, având o mie de mărci; episcopul Transilvaniei, având două mii de mărci..."5. Un alt document emanat de cancelaria regală la 1198 spunea că: „...Emeric, prin mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei...", întăreşte, „... vama cetăţii Bihor la Criş dată prin dania fericitului rege Ladislau, în vremea întemeierii acestei în folosul episcopului şi al fraţilor bisericii din Oradea"6. Documentele, în general, fie ele interne (în primul rând) sau externe, emanate de cancelariile capitlurilor mănăstireşti, de cancelaria voievodală a Transilvaniei sau de cancelaria regală din Buda ori de curia papală, au fost şi sunt considerate, pe bună dreptate, cele mai importante izvoare pentru cunoaşterea istoriei noastre medievale în care istoria oraşelor este o componentă de prim rang. Ele permit elucidarea - prin coroborare cu alte informaţii de natură arheologică, sigilografică, numismatică, cartografică etc. - unor probleme esenţiale legate de geneza şi evoluţia centrelor urbane în spaţiul intracarpatic românesc. Documentele transilvane, redactate, în cvasitotalitatea lor, în limba latină, au utilizat termenul de urbs, oppidum sau civitas, pentru a desemna o aşezare urbană (oraş) şi castrum, pentru citadelă (fortificaţia) din oraş sau din proximitatea sa. Din punct de vedere juridic cetăţile erau subordonate direct regalităţii (erau oraşe crăieşti sau regeşti), târgurile beneficiind de un statut politic inferior, putând fi subordonate unor feudali laici sau ecleziastici. Iniţial, primele izvoare scrise, cu excepţia lui Anonymus, sunt destul de confuze în utilizarea termenilor amintiţi, limitându-se, în general la semnalarea lor în contextul evenimentelor istorice pe care le relatau, cum ar fi: urbs Morisena, civitas Chanad (Cenad), ab urbe Kewe (Cuvin)7, in urbem Dobuka (Dăbâca)8, usque civitatem Byhor9, ad Albam civitatem1 , Waradinum (Oradea) civitatem sau castrum2.

1 Documenta Romaniae Historica, C [Transilvania], a I, p. 355. 2 Oppidum Byhar, la 1520, vezi: Czánki Dezsö, Magyarország történeti földrajza hunjadiak korában (Geografia istorică a Ungariei în timpul Huniazilor), Budapesta, 1890, vol. I, p. 597. 3 Documente privind istoria României, Veacul X, XII şi XIII, C, Transilvania, vol. I (1075-1250), documentul nr. 1, p. 355 (textul în limba latină). 4 Orosiensis, adică Olasiensis, după dum arată Fejer. Este vorba de localitatea Olaszi (Româneşti), care s-a contopit ulterior cu Oradea, op. cit., nota nr. 5 de la p. 10. 5 Op. cit., documentul nr. 17, p. 360. 6 Documente privind istoria României, Veacul X, XII şi XIII, C, Transilvania, vol. I (1075-1250), www.geopolitic.rodocumentul nr. 24, p. 362 (originalul în lb.latină), iar traducerea la p. 14. 7 Chronicon Pictum Vindobonense, ediţia G.Popa-Lisseanu, în Izvoarele istoriei românilor, Vol.XI, Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1937, cap.L.VII. 8 Ibidem, cap. LV. 9 Ibidem, cap. LV, LVIII, LXVIII.

Chiar dacă în unele izvoare putem identifica cu uşurinţă urbs cu civitatem, nu se poate pune semnul egalităţii între castrum şi civitas deoarece pentru autorii cronicilor din secolele XII-XIV aceşti doi termeni nu puteau fi confundaţi, definind două noţiuni distincte. Dovadă că lucrurile au stat aşa o demonstrează călugărul Rogerius în celebrul său Carmen miserabile care deosebeşte clar castrum de civitas Oradea3, primul fiind înconjurat de ziduri de incintă construite din piatră, deasupra cărora se aflau turnuri de apărare din lemn, protejate în faţă de şanţuri adânci cu berne, iar al doilea, situat în afara castrului, dispunea de o catedrală şi mai multe biserici, străzi etc. Ideal ar fi ca aceşti termeni să reflecte – aşa cum susţin o serie de istorici4 - etape foarte precise în dezvoltarea aşezărilor urbane. În realitate, ca şi în spaţiul extracarpatic, lucrurile sunt ceva mai complexe deoarece în foarte multe documente sau chiar pe parcursul aceluiaşi document, denumirea unei localităţi diferă. Astfel, aşezarea urbană de factură minieră Baia de Criş, atestată pe la 1427 ca civitas, este menţionată câteva decenii mai târziu doar ca oppidum . În acest caz este posibil să se fi produs o ruralizare a oraşului ca urmare a secătuirii resurselor miniere. În context, un caz cu totul aparte îl reprezintă Clujul care, după înăbuşirea răscoalei de la Bobâlna din 1437, a fost „pedepsit" de autoritatea centrală fiind „retrogradat" din calitatea de oraş liber regesc şi trecut în posesia abaţiei (mănăstirii) de la Mănăştur. Aici nu se pune problema secătuirii unor resurse minerale, nici a unei involuţii demografice sau economice, ci pur şi simplu este vorba despre pedepsirea oraşului ai cărui locuitori pactizaseră cu răsculaţii. Ca urmare a acestui act, reprobabil în ochii autorităţilor, s-a dispus retragerea rangului de oraş, fapt ce presupunea şi pierderea privilegiilor aferente. Un izvor narativ extern de prim rang îl constituie Descriptio Europae Orientalis, veritabil tratat de geografie, al cărui manuscris original s-a pierdut. După cum o spune şi titlul, autorul este anonim şi, după cercetările savantului polonez Olgierd Górka, descoperitorul copiei (1913), pare a fi un călugăr dominican sau franciscn ce reprezenta interesele bisericii catolice şi ale politicii franceze iniţiate de Filip cel Frumos în Balcani. Lucrarea a fost elaborată în primăvara anului 13085. În două pasaje, acesta face unele aprecieri asupra vlahilor din Peninsula Balcanică şi asupra originii lor, precum şi asupra păstorilor şi păşunilor romane din Ungaria: Romanorum pastores et pascua Romanorum şi, de asemenea, asupra formaţiunilor politice româneşti din acest areal la venirea ungurilor. Totodată, enumerând principalele cetăţi şi oraşe din regatul ungar, sedii ale unor episcopii ţinând de curia papală, menţionează, între acestea şi oraşele: „Alba Iulia, unde este episcopia transilvană...şi Baia"6, viitoarea capitală a Moldovei. Între documentele interne, pe primul loc ca importanţă se situează actele emise de cancelaria voievodală de la Alba Iulia şi de cancelaria regală de la Buda. Cronologic, cele mai vechi documente sunt cele emise în anul 1248 în Transilvania. Aradul apare în documentele de cancelarie sub mai multe denumiri: Urod la 1156,

1 Rogerius, Carmen miserabile, în Izvoarele istoriei românilor, Vol.V, ediţia G.Popa-Lisseanu, Bucureşti, Tipogr. Bucovina, 1935, cap.L.X. 2 Ibidem, cap. XXXIV. 3 Ibidem. 4 Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei www.geopolitic.roR.P.R., 1954, p. 45. 5 G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol.II, Descrierea Europei Orientale [1308] de geograful anonim, Bucureşti, Tipogr. Bucovina, 1934, pp. 5-6. 6 Fontes Historiae Daco-Romanorum, Fasciculus II, Anonymi geographi, Descriptio Europae Orientalis, Ediţia G.Popa-Lisseanu, Bucureşti, Tipogr.Bucovina, 1934, p. 59.

Orodinum la 1183, din nou Urod la 11961 şi 1206 (propositus Orodiensis)2, dar ca oraş este menţionat abia pe la 1329 (civitas Orad)3, pentru ca şaizeci de ani mai târziu (1388) să „decadă" la condiţia de târg (oppidum Orodiense) iar peste alţi patru ani (1392) documentele să-l înregistreze ca un simplu forum (piaţă, loc de târg)4. Oraş minier situat pe valea Arieşului, în Munţii Apuseni, Abrudul este atestat documentar ca civitas Altenburg (1427) sau Altenberk (1438)5. Aiudul, fostă aşezare daco- romană (anticul Brucla), sat la 1299, a devenit târg (oppidum Enyed) la 14626. În seria oraşelor miniere, Baia de Arieş este atestat ca oraş regesc (civitas regalis) Ovounberg seu Aranyos-banya)7 într-un document emis la datat 14 iunie 1325 de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou prin care suveranul angevin al Ungariei acorda mai multe privilegii oaspeţilor oraşului regesc Ovounberg sau Baia de Arieş, adică meşterii mineri ai minei de aur de lângă amintitul râu Arieş, scoţându-i de sub jurisdicţia tuturor juzilor regali din ţară: „… Numiţii meşteri sau mineri ai pomenitei sale mine de aur şi toţi locuitorii oraşului său, numit Ovounberg sau Baia de Arieş (Ovounberg seu Aranyos-banya) să se bucure pe veci de libertatea; ca nici pe ei, nici pe vreunul dintre dânşii să nu-i poată judeca nicicând vreunul din juzii ţării, adică palatinul, voievodul Transilvaniei, comiţii comitatelor sau alţi judecători ai acestui regat aflători în slujbă acum ori în viitor, şi nici locţiitorii lor, ori în ce pricini ale lor împotriva ori şi cui, ci ei să fie datori a sta la judecată numai înaintea maiestăţii regale sau în faţa judelui curţii regeşti; le-a mai îngăduit ca pământul de jur împrejurul numitei sale mine, pe întindere de o rastă şi jumătate, şi care intră în dreptul daniei regeşti, împreună cu cele ce ţin de el, după cerinţele obiceiului celorlalte mine de aur ale sale, să ţină …“8. Ulterior, alte documente îl menţionează ca oraş regesc: civitas regalis Onumberg, Offenbanya (1337)9 sau montana Onenperg10, oraş minier regesc (1366), ceea ce însemna că se bucura de o serie de privilegii comparativ cu celelalte oraşe. Un document din 1427 îl menţionează ca civitas Aranyas Banya „sive Onenbanya", oraş care patru ani mai târziu (1431) decade, din considerente necunoscute încă, la rangul de oppidum (Aran Banya)11 pentru ca în ultimul sfert al secolului al XV-lea (1476) să redevină civitas (cvitas Offembanya)12. Un alt oraş minier este Baia Sprie menţionat la 1329 sub denumirea de Medius Mons13 iar la 1360 ca montana nostra Mithelperg dicta14. În anul

1 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Vol. I, Editura Academiei R.S.R., 1964, p. 42. 2 D.I.R., C, Transilvania, C, vol. I (1075-1250), Editura Academiei R.P.R. 1951, pp. 3, 9, 32. Vezi şi Coriolan Suciu, op. cit., loc cit. 3 Czánki Dezsö, Magyarország történeti földrajza a hunjadiak korában (Geografia istorica a Ungariei în timpul Huniazilor), Vol. I, Budapesta, 1890, p.765. 4 Czánki Dezsö, op. cit., loc. cit. 5 Wenczel Gusztáv, Magyarország bányszatának kritikai története (Istoria critică a mineritului din Ungaria), Budapesta, 1880, pp. 126-127. 6 Emma Iczkovitz, Az erdélyi Fehér megye a középkorban (Comitatul Alba din Transilvania în evul mediu), Budapesta, 1939, p. 54. 7 D.I.R., veacul XIV, C, Transilvania, vol. II (1321-1330), Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 366 (textul latin) şi p.150 (textul în lb. româna). 8 Ibidem, p. 150. 9 Ibidem, documentul nr. 324, p. 366; www.geopolitic.ro10 Czánki Dezsö, op. cit., V, p. 679. 11 Ibidem. 12 Ibidem, pp. 679-680 ; vezi şi D.I.R., veacul XIV, C, Transilvania, vol. II (1321-1330), p. 290. 13 D.I.R., veacul XIV, C, Transilvania, vol. II (1321-1330), p. 290. 14 Czánki Dezsö, op. cit., I, p. 468.

1384 documentele vremii îl numesc clar oraş: civitas Medii Montis1. Baia de Criş, aşezare minieră de pe valea Crişului, a devenit civitas la 1429 sub denumirea germană de Altumburgh, şi oppidum pe la 1444 (Kirisbanya, oppidum Keresbanya)2. Baia Mare, oraş situat în perimetrul auro-argintifer cuprinzând exploatările de la Băiţa, dealul Crucii şi Baia Sprie, este atestat documentar ca „civitas Rivuli Dominarum"3 într-un document emanat de la cancelaria regelui Carol de Anjou, datat „în anul domnului o mie trei sute douăzeci şi nouă, în a patra zi înainte de calendele lui iunie“, în care se arăta că un înalt demnitar, comitele Corrad, „judele oraşelor Baia Mare4 5 şi Baia Sprie6, venind înaintea domnului rege Carol, a cerut să i se dea şi să i se hărăzească o pădure mare de nelocuit, aflătoare între pomenitele oraşe înăuntrul semnelor lor de hotar"[49].Ulterior, aşezarea primeşte statut de oraş regal: (civitas nostra Rivuli Dominarum)7. Localitatea Bistriţa este la origine o creaţie a coloniştilor saşi chemaţi în Transilvania de regele Geza al II-lea în secolul al XII-lea care pun bazele viitorului oraş menţionat de documentele vremii iniţial ca aşezare rurală (villa Bistiche-1264)8, pentru ca în mai puţin de un secol să atingă stadiul de oraş (civitas Bysterce-1349). Ulterior (1410), dezvoltarea sa impetuoasă îi asigură accesul în rândul oraşelor regeşti (civitas regalis Bistricyensis 9, pentru ca în anul 1421 să i se acorde statutul suprem de oraş liber regesc (libera civitas Bistricio) 10. Braşovul, amintit la 1271 ca Brassu11, apoi, în 1288, ca Braso12, este menţionat cu numele actual, Braşov13, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea (la 1294). Localitatea devine un puternic centru meşteşugăresc, aici fiind prelucrate metalele, pieile de animale, lâna etc. Începând cu secolul al XIV-lea, schimbul de produse cu Ţara Românească şi Moldova, dar şi cu Peninsula Balcanică, a dus la dezvoltarea unei intense vieţi comerciale. Documentele braşovene din secolul al XIV-lea menţionează faptul că neguţătorii braşoveni făceau un important comerţ cu Brăila, important port de tranzit pentru mirodenii (piper, şofran), bumbac, camelot, piei şi alte produse sosite „de peste mări“ şi transportate ulterior, pe uscat, în Transilvania şi de aici, în Ungaria, Boemia etc. La 28 iunie 1358, Ludovic de Anjou, regele Ungariei, a acordat un salvconduct neguţătorilor braşoveni prin care le asigura dreptul de a tranzita mărfuri prin „culoarul“ cuprins între cursurile râurilor Prahova şi Ialomiţa (la sud) şi Buzău, respectiv Siret,

1 Ibidem. 2 Ibidem, p. 723. 3 Veress Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.III, Bucureşti (1929-1939), p. 43 şi 47; Vezi şi D.I.R., veacul XIV, C, Transilvania, vol. II (1321-1330), p. 290, documentul nr. 544 din 29 mai 1329. 4 Rivuli Dominarum (n.n.). 5 de Medio Monte (n.n.). 6 Wenzel, Mogyoroszág Bányásztának Kritikai története, p.110, nota nr. 1, apud D.I.R., Veacul XIV, C, Transilvania, Vol. II (1321-1330), Bucureşti, 1953, pp.289-290. 7 Czánki Dezsö, op. cit., I, pp. 467-468. 8 Vezi documentul nr. 64 din 16 iulie 1264, p. 69. 9 Coriolan Suciu, op. cit., p. 81. 10 Franz Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deuschen în Siebenbürgen‚ (Culegere de documente istorice referitoare la saşii transilvăneni) vol. II (1329-1390), Editura Franz Zimmermann, C.Werner şi Georg Müller, Sibiu, 1897, pp. 98, 189, 192, 369, 462-463; vol. III (1391-1415), Sibiu, www.geopolitic.roaceeaşi editură, 1902, p. 192, 296-297, 498; vol.IV (1416-1437), Editura Gustav Gündisch, Sibiu, 1937, p. 139-141 şi 600. Vezi şi Coriolan Suciu, op. cit., loc. cit. 11 Coriolan Suciu, op. cit., pp.101-102. 12 Op. cit., loc cit. 13 Ibidem.

la nord, până la vărsarea acestora în Dunăre. Ulterior, la 20 ianuarie 1368, Vladislav Vlaicu, domnul Ţării Româneşti, întărea, la rândul său braşovenilor dreptul de a face comerţ de tranzit prin ţara sa, negoţ practicat de ei „ab antiquis“, adică „din vechime“. Conform Itinerarului de la Bruges, o ramură a rutei urmate de pelerinii occidentali, în drumul lor spre Constantinopol şi de aici către Sfântul Mormânt, trecea şi prin Braşov. Acest Itinerar, ajun la noi în formă coruptă, dar utilizând informaţii de prim rang provenite din surse serioase germane, contribuie la identificarea şi localizarea unor oraşe şi târguri din Transilvania şi Ţara Românească. Franz Zimmermann, în lucrarea sa Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürger, menţionează Braşovul sub denumirea germanică de Cronen (adică „oraş al coroanei“, „oraş regal“1. Sub această denumire documentele citate de istoricul german îl atestă încă de la 14272, iar sub numele de civitas Brassowiensis, la 14603. Primele menţiuni documentare ale localităţii Dej apar începând cu secolul al XIII-lea: 1214-Dees; 1261-hospites de Deeswar; 1284-villa Deeswar; 1290-hospites nostri de Deeswar; 1291-tributum in Deswar; 1315-monasterium de Deesuar; 1332-sacerdos de Eswar ; 1333-Desvar; 1334-Esuar; 1337- forum de Desvara4. Un document emanat de cancelaria regală a lui Ludovic I şi emis la Bistriţa porunceşte vicecomitelui Ştefan al Solnocului, să înapoieze oraşului Ocna Dejului bunurile încălcate de vecinii şi megieşii oraşului deoarece: „Ni se plâng nouă judele (villicus) Andrei, fiul lui Dumitru, şi Mihail, fiul lui Hendric, credincioşii noştri orăşeni din Ocna Dejului5, atât din partea şi în numele lor cât şi al tuturor orăşenilor şi oaspeţilor noştri din acea , că unii vecini şi megieşi ai lor, înstăpânindu-se fără drept, ar ţine încălcată o parte însemnată din pământurile, pădurile, livezile, morile şi locurile de moară ce trebuie încă din vechime să ţină de ei ''. [...]” Dat la Bistriţa, în joia de după sărbătoarea înălţării sfintei cruci, în anul Domnului o mie trei sute patruzeci şi nouă''6. Înainte de anul 1715, oraşele gemene Satu Mare (Zathmar), situat pe malul stâng al Someşului şi Mintiu (Nemethi), constituit pe celălalt mal, drept, al aceluiaşi râu, erau localităţi de sine stătătoare7, separate atât din punct de vedere constituţional cât şi topografic. Documentele vremii amintesc, pe la 1213, existenţa cetăţii Zathmar - castrum Zathmar8, unde oficia un arhidiaconus de Zothmar. În realitate cetatea este cu mult mai veche, fiind amintită în cronica lui Anonymus. Cronicarul ungar redă dârza rezistenţă a voievodului Menumorut în faţa expansiunii maghiare în secolul X. Aici, trupele române au rezistat timp de trei zile atacului maghiar apărând cetatea situată pe o insulă a Someşului. Ulterior, cetatea va fi întărită în mai multe rânduri, ea având o importanţă strategică deosebită deoarece apăra drumul ce urma malul stâng al Someşului înaintând spre inima Transilvaniei. În castrum-ul de aici era reşedinţa comes-ului (comite, fişpan), reprezentantul regelui în comitatul Sătmarului. Ulterior, spre anul

1 Franz Zimmermann, Op. cit., p. 71, 80 si 407. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 D.I.R., C, a II, p. 34, 255, 267, 322, 497, 504, 512; b I p. 172, 228, 411, 428; b III p. 148, 167, 189 şi 432. 5 Deesakna (Ocna Dejului), sat contopit azi cu oraşul Dej. Vezi nota nr. 4 din D.I.R., veacul XIV, C. www.geopolitic.roTransilvania, vol.IV (1341-1350), Academia R.P.R., 1955, p. 502 (textul în limba română). Pentru textul latin vezi: Zimmerman-Werner-Müller, II, p. 62. 6 Ibidem, Documentul nr. 733 din 17 septembrie 1349, p.502. 7 Cf. Corpus Iuris Hungarici, art. de lege 109 din 1715, apud Coriolan Suciu, op. cit., p. 98. 8 D.I.R., C, Transilvania, vol.I, p.44.

1200, când s-a format, pe lângă cetate, oraşul Zothmar (Zathmar), şi locuitorii vechiului sat de colonizare germană au pus bazele unei aşezări urbane pe celălalt mal al Someşului, oraşul Németi (Mintiu). Practic, din secolul al XIII şi vechiul sat german va evolua spre viaţă urbană, locuitorii ambelor oraşe (Zatmar şi Németi) primind, în decursul secolelor, drepturi deosebite. Un document de la Andrei al II-lea (1224) confirmă drepturile oraşelor Zatmar şi Nemethi. În acest hrisov regele ungar s-a adresat numeroşilor colonişti germani (hospites) „theotonici de Zathmar- Nemethi"1, aşezaţi în zonă. Locuitorii lor aveau un port liber pe Someş, fiind scutiţi de orice dări faţă de cetate şi comite (fispan). Totodată, oraşele au primit pe veci terenuri (moşii) întinse, obligaţia lor fiind ca în caz de război să trimită în armata regală câte 4 arcaşi bine înarmaţi, conduşi de o căpetenie. Aceste oraşe au jucat, în vremea aceea, un rol de seamă în comerţul cu sare (atât de necesar locuitorilor câmpiei panonice) pe care coloniştii germani o aduceau pe Someş de la Ocna Dejului. La Sătmar se făcea cântărirea2 şi desfacerea ei. De aici vine şi numele de Sătmar, care cuprinde cuvântul sat - o formă dialectală a cuvântului Salz (sare) - şi cuvântul Markt (târg), deci târg de sare. Un secol mai târziu (1322), Mintiul, aşezare aparte până la 1715, este atestat ca loc de târg (forum de Nempty) pe malul drept al Someşului3. El va evolua rapid obţinând statutul de oraş (civitas de Nympty - 1331), calitate pe care o va pierde în timp, documentele vremii amintindu-l doar ca târg (oppidum Nemethy-1455)4, cam în aceeaşi perioadă cu Satu Mare (oppidum Zathmar- 1467)5, opinie pe care o împărtăşeşte şi Csánki Dezsö (pe la 1890) în Geografia sa istorică. Hrisovul regelui Andrei al II-lea cunoaşte numai cetăţeni germani în oraşele Sătmar şi Mintiu. Judecând după numele locuitorilor din satele limitrofe, nume ce apar în Registrum Varadiense, aceştia vorbeau un dialect bavarezaustriac, provenind probabil din Bavaria şi Austria superioară6. În secolul al XIV-lea nu mai putem vorbi de un caracter preponderent german al acestor două oraşe. Sibiul, fosta Cedonia daco-romană, este atestat documentar încă înainte de marea invazie mongolă din anul 1241 ca civita dicta Hermanni. Astfel, un document papal din perioada 1192-1196 aminteşte aici un prepositus Cipiniensis, altul, din 1211, un prepositus. Scibiniensis7. Tot aici exista la 1212, în villa Cybiniensis, o ecclesia Cibiniensis dispunând de o praepositura Cibiniensis, iar la 1224, un comes Cybiniensis, pentru ca, un secol mai târziu (1326), să existe o civitas Zybiniensis8. Un document din anul 1383 adevereşte învoială convenită între judele şi obştea oraşului şi scaunului Sibiu şi românii din împrejurimi răsculaţi9. Oraşul Târgu Mureş, situat în centrul Podişului Transilvaniei, a fost menţionat documentar pentru prima dată în secolul al XIV-lea pe o listă de zeciuială papală, ca sediu al unor călugări catolici. Documentul menţionează numele preotului Roman, „sacerdos de

1 Vezi D.I.R., C, Transilvania, vol. I, documentul nr. 198. 2 În dicţionarul Pariz-Pápai Sătmarul este numit „Burgum Centenarium", deci cetate (oraş) pentru cântărirea sării. 3 Nempti, Nemty sau Nemphthy, cuvânt care în limba maghiară desemnează o persoană de origine germană (de neam nemţesc). 4 Czánki Dezsö, op. cit., I, p. 469. 5 Ibidem. www.geopolitic.ro6 Moor Elemér, Die ältesten deutschen Siedlungen in der Thaissebene (Cele mai vechi colonii germane din Câmpia Tisei), în revista „Deutsch-Ungarische Heimatblätter“, Budapest, 1929, pp. 181-188. 7 D.I.R., C, Transilvania, a.I, p.12. 8 Ibidem, a I, p. 200, 334, 361, 363, 379; a II, p. 203,243,391,512,514. 9 D.R.H., D., Documentul nr. 70 din anul 1383.

Novoforo''1, care a plătit 40 dinari (dările către Sfântul Scaun). Acelaşi preot „de Novo Foro Syculorum''2 este menţionat că şi-a achitat obligaţiile faţă de Roma şi în anul 1333. Câţiva ani mai târziu (în 1349), localitatea apare şi sub denumirea de „Scekulwasarhel''3. De aici, Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, întăreşte lui Ioan zis Henel, moşia Epyndorf (aşezare dispărută, identificată pe raza judeţului Bistriţa-Năsăud). În opinia lui Traian Popa, numele de Novum Forum Siculorum se păstrează până în anul 1370, când se se schimbă în Székelyvásárhely (Târgu Secuiesc), denumire care se perpetuează timp aproape trei secole, până în anul 1616, când principele Gabriel Bethlem, voind să răsplătească credinţa şi vitejia locuitorilor aşezării, acordă oraşului dreptul de municipium, schimbându-i totodată şi numele din Târgu Secuiesc în Târgu Mureş (Morosvásárhely)4. În realitate, schimbarea denumirii localităţii se produce mult mai devreme, pe la anul 1360, regele Ludovic de Anjou poruncind din acest oraş, numit în document Zekuluasahel [corect: Zekuluasarhei, n.n.], capitlului din Alba Iulia să participe la punerea văduvei unui anume Ladislau, fiul lui Ladislau din Deag, în stăpânirea unor părţi din moşiile Deag, Sălcud, Cucerdea şi Cipău. Urmează textul propriu-zis, care se încheie cu: „Dat la Târgu Mureş, în a treia zi a octavelor sărbătorii Botezului Domnului <15 ianuarie, n.n.>, în anul aceluiaşi, o mie trei sute şaizeci ''5.

1 Acta Vaticana, an 1332, apud Traian Popa, Monografia oraşului Târgu Mureş, 1932, p.15. www.geopolitic.ro2 Acta Vaticana, an 1333, p-640, apud Traian Popa, Op. cit., loc. cit. 3 Documentele Istorice ale României ( D.I.R.), C, Transilvania, vol. IV (1341-1350), Bucureşti, 1955, documentul nr. 738 datat 24 septembrie 1349, pp.506-507. 4 Traian Popa, op. cit., p. 17. 5 D.R.H., C, Transilvania, vol. XI (1356-1360), Bucureşti, 1981, doc. nr.451, pp. 468-469.

CETATEA DACICĂ DE LA RACOŞ

Valentina BERCHIU

Rezumat: Articolul face referire la una dintre cele mai importante cetăţi dacice descoperită pe teritoriul judeţului Braşov. Făcând parte din complexul arheologic de la Racoş, sanctuarul de la Augustin - Tipia Ormenişului reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri, fiind al doilea sanctuar ca mărime din ţară. Cuvinte cheie: cazarmă, demantelat, extra muros, panteon, sacru, sanctuar. Prima epocă a fierului sau Hallstatt (1.150 - 400 a.Ch.) marchează individualizarea ramurii de nord a tracilor - geto-dacii, civilizaţie care a avut un ritm lent de dezvoltare. În a doua epocă a fierului sau La Tène (secolul IV a. Ch), civilizaţia dacică din Ţara Bârsei cunoaşte o perioadă de înflorire. Dezvoltarea tuturor domeniilor vieţii materiale şi spirituale, trebuie pusă în legătură, în primul rând, cu rolul comunităţilor locale dacice. Se impune descoperirea acestei vieţi materiale şi spirituale a strămoşilor noştri, pentru a le reda patrimoniul naţional, din a cărui tezaur fac parte. Unii cercetători au constatat că sanctuarele dacice sunt poziţionate în vârfurile unor triunghiuri dreptunghice. Filosofia dacilor se regăseşte în modelul matematic al sanctuarelor de la Sarmizegetusa şi Racoş, dar şi în triunghiurile pe care le formează construcţiile răspândite pe teritoriul Daciei. Strămoşii noştri şi-au construit ţara topografic şi geometric proiectând pe pământ cerul înstelat. Au construit cu ziduri de piatră bine prelucrate cetăţi pe vârfuri greu accesibile în munţi. S-a spus că aceste ziduri erau cetăţi de apărare. Dar cisternele cu apă, hambarele cu grâne, sanctuarele şi locuinţele sunt dincolo de aceste ziduri. Dacii aveau cunoştinţe solide de astronomie. Dacă unim aceste vârfuri de munţi, obţinem triunghiuri dreptunghice, aşezate după un algoritm cosmic. Unind punctul unde se află cele 9 piramide de la Şona cu punctul sanctuarului de la Racoş şi vârful Omul obţinem un triunghi dreptunghic cu unghiurile de 30 şi 60 de grade. Pe linia Şona - Omul se află templul dacic de la Şinca Veche, adăpostit într-o peşteră. Un alt triunghi, mai mare, are în vârfuri templul de la Racoş, Vârful Omul şi cetatea dacică de la Sarmizegetusa. La Racoş se află un mare complex ritualic al dacilor. Linia ce uneşte Cetatea Sarmizegetusa cu Vârful Omul este denumită marea linie topografică a dacilor. Despre religia dacilor s-a scris deosebit de mult, atât de către exegeţi români, cât şi din străinătate. Cu toate că progresul în această privinţă nu poate fi neglijat, întregul ei este departe de a fi clarificat. Toate ţările, toate popoarele îşi au propriul lor munte sfânt. Nu trebuie neglijat că în mitologia multor popoare există un munte sfânt central, cu o simbolistică neapărat cosmică. La noi nu trebuie omis că în pluralitatea de simboluri ale muntelui există şi noţiunea de urcuş spiritual, în fapt o ascensiune spre cunoaştere. Cele mai multe sanctuare dacice se află pe forma de relief care poate fi considerată munte. Situaţia este relevantă în primul rând pentru zona intracarpatică a Daciei unde toate sanctuarele au fost construite pe înălţimi absolute care de regulă depăşesc 500 m. În acest sens, exemplificăm sanctuarele de la Căpâlna (610 m), Costeşti (550 m), www.geopolitic.roBlidaru (703 m), Grădiştea Muncelului (1.220 m) etc. În urma cercetărilor arheologice, s-a constatat că există situaţii similare în localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate de Grădiştea Muncelului. Astfel, cetatea de la Căpâlna, unde reluarea cercetărilor în anul 1982 s-a concretizat prin descoperirea a

două sanctuare patrulatere, cu coloane ce se sprijineau pe plinte de calcar, ambele demantelate de daci pentru a folosi plintele la consolidarea zidurilor sub ameninţarea trupelor romane. Măsura radicală pe care dacii au fost obligaţi să o ia a fost urmată de ridicarea pe acelaşi loc a unui alt sanctuar, de data aceasta din lemn. Este vorba, aşadar, de trei sanctuare. În defileul Oltului de la Racoş, lung de aproape 17 km, între localităţile Augustin şi Mateiaş, există mai multe aşezări civile şi fortificaţii din diferite epoci istorice. Dintre fortificaţiile dacice, cele mai cunoscute, datorită cercetărilor arheologice sistematice, sunt cele de la Augustin - Tipia Ormenişului şi de la Racoş - Piatra Detunată. În cetatea de la Racoş - Tipia Racoşului, s-au efectuat doar sondaje, în timp ce în marea fortificaţie hallstattiană de pe Dealul Vărăriei, cu locuire dacică pe un spaţiu mai restrâns, au fost începute cercetări de amploare doar în urmă cu câţiva ani. Situl de la Racoş a fost descoperit în perioada interbelică de preotul din sat care a şi început să facă săpături clandestine în zonă, o mare parte din descoperiri ajungând la Budapesta. A şi ţinut un jurnal al acestor săpături (făcute în mod barbar şi nu de unul singur evident), jurnal care încă se mai păstrează, dar este în proprietatea unei familii din sat. Începând cu anul 1975, situl de la Racoş este “redescoperit”, prin contribuţia arheologilor, aceştia pornind de la unele informaţii despre acest loc. În urma unor cercetări sistematice au ieşit la iveală şi celelalte construcţii care fac din situl de Racoş unul din cele mai importante din ţară. O fortificaţie aflată la o depărtare apreciabilă de Sarmizegetusa Regia este cea de la Augustin - Tipia Ormenişului. Dintre descoperirile arheologice găsite până în prezent şi intrate în literatura arheologică, amintim sanctuarul circular complex situat extra muros, pe una din terasele sudice. Din punct de vedere a mărimii sale, sanctuarul de la Augustin - Tipia Ormenişului este al doilea ca mărime din Dacia. În incinta cetăţii a fost identificat un sanctuar patrulater, cu aliniamente din plinte de tuf vulcanic. Dată fiind diferenţa clară dintre dimensiunile plintelor, se poate vorbi de două sanctuare de acest tip pe acelaşi loc. Ambele fac parte din categoria celor de dimensiuni mici. Lipită de acestea, s-a dezvelit aproape în întregime o construcţie identică în plan sanctuarului de pe terasă, doar diametrul fiind cu circa 2 m mai mic. Cercetătorii au considerat că este vorba tot de un sanctuar. După dezafectarea lui, deasupra a fost ridicată o construcţie rectangulară cu temelia tot din piatră şi cu laturile lungi de peste 10 m. Este foarte probabil ca ea să fi fost locuinţa unui important conducător local. În campaniile de cercetări întreprinse de-a lungul anilor, între edificiile enumerate şi cazarmă s-au găsit plinte şi suporturi de plinte de calcar dintr-un alt sanctuar cu aliniamente. Este delimitat de sanctuarul cu plinte de tuf vulcanic printr-un parapet înalt de circa 1 m, delimitare care lipseşte spre cazarmă, faţă de care se află la mai puţin de 10 m. Şi aici se întâlnesc două dimensiuni ale suporturilor de plintă, constatare care trimite la existenţa a tot atâtea edificii din calcar alb. Şi acesta face parte din categoria sanctuarelor de dimensiuni reduse. În faza actuală a cercetărilor de la Augustin - Tipia Ormenişului se poate afirma că există două sanctuare circulare şi patru sanctuare cu aliniamente, ceea ce demonstrează existenţa la daci a mai multor munţi sfinţi, deci prezenţa muntelui www.geopolitic.rosfânt şi pe Tipia Ormenişului. În afara cetăţii, pe terasele sud - vestice şi nord - estice, ce înconjoară dealul, s-au făcut mai multe gropi de sondaj. Toate terasele au fost locuite în Latène aşa cum demonstrează ceramica descoperită din abundenţă, inclusiv vase întregi dar de

dimensiuni mici (borcane). În felul acesta suprafaţa extra muros locuită în ultimele două secole ce au premers cuceririi romane poate fi estimată la 15 - 20 ha. Numărul mare de fortificaţii hallstattiene şi dacice din Defileul Oltului, dintre Augustin şi Racoşul de Jos, dar mai ales acela al sanctuarelor de pe Tipia Ormenişului, au convins cercetătorii de existenţa în Dacia a două centre religioase cvasiegale ca amploare, pe care le-au atribuit unor formaţiuni politice cvasiegale ca prestigiu şi putere. Din punctul de vedere a arheologilor braşoveni care au studiat zona (între care profesorul dr. Florea Costea), aceştia au afirmat încă din anul 1979 că în această zonă trebuie plasată reşedinţa lui Oroles sau Rubobostes, afirmaţii bazate pe numărul şi amploarea fortificaţiilor şi mai ales pe vechimea mai mare a locuirii dacilor faţă de cea din Munţii Orăştiei. Este adevărat că înainte de Burebista au existat două formaţiuni politice cvasiegale ca prestigiu şi putere şi nimic nu ne împiedică să credem că una dintre acestea era situată în sud - estul Transilvaniei. La fel de logică este existenţa a două centre religioase cvasiegale ca amploare, dar tot înainte de unificarea politică a dacilor. O sugestie asupra succesiunii construcţiilor sacre este oferită de sanctuarul circular din cetatea de la Augustin, sigur anterior celor cu argumente. În pavajul acestuia s-a găsit ceramică databilă în secolele III - II a. Ch., fără a se putea susţine că şi construcţia a fost ridicată atunci. Acest tip nu a fost însă abandonat ci a rămas în cult până la cucerirea romană, în paralel cu tipul de aliniamente, după cum demonstrează sanctuarul circular de pe terasa exterioară, ca şi cele de la Grădiştea Muncelului. Sigură este doar vechimea mai mare a dacilor în fortificaţiile din Defileul Oltului de la Racoş, probabil, centrul unei formaţiuni politice preburebistane. Prin urmare, formaţiunile politice cvasiegale ca prestigiu şi putere sunt realităţi istorice, dar de acceptat numai înainte de Burebista şi în perioada dintre moartea acestuia şi reunificarea înfăptuită de către Decebal. În acelaşi fel trebuie tratată existenţa celor două (sau mai multe) centre religioase. Pentru vremea “statului centralizat” centre de amploarea celor de la Augustin şi din apropiere nu puteau fi decât reşedinţe ale reprezentanţilor regalităţii şi ai clerului. Această idee este susţinută şi de faptul că aici există 4 (6) sanctuare, în timp ce în alte aşezări sunt mai puţine sau numai unul, câteodată modest. Esenţială este difuziunea lor în teritoriile locuite de daci, tocmai în scopul exercitării atributelor statale şi cu sprijinul religiei. În perioadele de stat centralizat, ele erau dirijate din Sarmizegetusa basileion, totodată “Muntele Sfânt Central”. Strabo a afirmat că a existat o strânsă şi permanentă conlucrare a regilor daci cu conducătorii religioşi. Două descoperiri arheologice vin în sprijinul afirmaţiilor acestuia. Prima este cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie, în care construcţii specifice puterii politice stau alături de cele religioase. Cealaltă fortificaţie dacică în care s-au descoperit monumente asemănătoare este cea de la Augustin - Tipia Ormenişului. În capătul de sud - sud-est al cetăţii s-a dezvelit o construcţie, singura până în prezent identică prin componente şi plan “adăpostului plăieşilor şi apărătorilor cetăţii” de la Luncani - Piatra Roşie. Deosebirile privesc dimensiunile construcţiei centrale (cu circa 1 metru mai reduse ale celei de la Augustin) şi în faptul că în încăperea dinspre nord - nord - vest a www.geopolitic.rocelei din urmă se află o vatră circulară înaltă de 1 m şi cu diametrul de 1,60 m, absentă la Piatra Roşie. Cu alte cuvinte, ambele construcţii urmează aceeaşi concepţie arhitecturală şi comunică aceeaşi funcţionalitate, beneficiind şi de importante rezerve de alimente. La Augustin s-au găsit numeroase vase de provizii, toate lucrate la

roată, unul plin cu grâu, iar altul cu mei carbonizat. Asemănător este şi ringul care le înconjoară, cu precizarea că cel de la Augustin are două rânduri de lespezi, aici putând fi intrarea. În stadiul actual al cercetărilor, neexistând măcar a treia descoperire în măsură să aducă o lumină în plus în privinţa includerii sigure a construcţiilor de la Piatra Roşie şi de pe Tipia Ormenişului în categoria laicului sau a sacrului, dar având în vedere că fac parte din ansambluri în care ambele componente ale societăţii dacice sunt ilustrate prin construcţii deosebite, respectiv prin sanctuare, devine evident că afirmaţia lui Strabo, referitoare la strânsa conlucrare a regalităţii cu preoţimea poate fi argumentată şi arheologic, în primul rând de descoperirile de la Piatra Roşie şi de la Augustin. Planul acestor construcţii ridică o întrebare: sunt ele adăposturi ale plăieşilor, respectiv cazărmi, sunt edificii sacre sau sunt edificii ce însumează conceptual elemente din ambele categorii? Cercetătorii sunt de părere că răspunsul vizează ultima parte a întrebării, ocupantul lor fiind mutatis mutandis, personajul care pentru sud - estul Transilvaniei avea aceleaşi puteri pe care le exercita Comosicus asupra întregii Dacii. Se crede chiar că ocupantul edificiilor avea prerogative administrative şi militare, din următoarele considerente :  cazarma (adăpostul plăieşilor) însumează componente constructive specifice atât construcţiilor civile, cât şi celor sacre;  în afara depozitului de cereale, în perimetru nu s-a descoperit un inventar prea bogat caracteristic laicului;  este sigur contemporană edificiilor de cult din incintă, de care nu este delimitată prin nici un element constructiv;  platoul nu are ziduri de incintă în anumite sectoare (şi nici nu sunt indicii că acestea ar fi existat şi ar fi fost demantelate ulterior), ceea ce poate să însemne că el a fost conceput ca o incintă sacră şi nu ca o cetate;  exterior incintei există un alt sanctuar, şi nu unul oarecare, ci al doilea ca mărime din Dacia, dintre cele circulare complexe. În temeiul celor relatate este absolut indubitabil că Tipia Ormenişului întruneşte toate atributele unui munte sfânt al dacilor, al doilea ca importanţă după numărul de sanctuare, obligaţia de a-l proteja revenind celorlalte fortificaţii din defileu. Însemnările de şantier de la Sarmizegetusa Regia referitoare la Sanctuarul Mare circular şi cele de la Augustin - Tipia Ormenişului, sanctuarul circular de pe terasă au condus la părerea că sanctuarele pot fi atribuite unor anume zeităţi dacice. În ambele monumente s-au descoperit numeroase piroane cu capete în formă de cap de lebădă, în fond nişte cârlige foarte rezistente, în care se atârnau ofrande. Poeţii Ovidiu şi Vergiliu, dar şi cronicarii antichităţii ştiau că dacii se închinau şi îi aduceau jertfe lui Marte. Dacă luăm în considerare că romanii au fost convinşi că la început şi înainte de toate, Marte le apăra roadele pământului şi după aceea le era sprijin în războaie, ni se pare firesc ca într-o Dacie cu popor sedentar şi preponderent agricultor şi crescător de animale, cei doi poeţi să nu apeleze la licenţe poetice pentru a-l înzestra pe Marte cu atribute identice în Peninsulă şi în Dacia. Zeu al cerului la început, devenit apoi şi zeu al furtunii şi al războiului, Marte www.geopolitic.rorămâne ocrotitor deopotrivă al roadelor pământului şi al celor victorioşi în războaie. Faptul că el este comparat cu Heracles sau cu Cronos nu face decât să sublinieze pluralitatea de ipostaze ale acestui zeu, între care şi cea de strămoş religios al traco-geţilor. Oricare dintre însuşiri le-a avut, nu este exclus ca ritualuri de jertfire să se fi desfăşurat în marele Sanctuar de la Sarmizegetusa Regia şi în cel de pe terasă de la

Augustin - Tipia Ormenişului. O altă explicaţie mai potrivită pentru piroanele terminate în formă de cap de lebădă din ambele monumente nu se întrevede. Faptul că ele erau înfipte în bârne din sanctuar, cum s-a înregistrat clar în cel de pe Tipia Ormenişului şi nu pe trunchiurile copacilor, accentuează că odată cu reforma religioasă iniţiată de Deceneu, jertfa nu se mai aducea în aer liber ci într-un lăcaş construit special pentru acest zeu. Piroanele de forma amintită lipsesc din celelalte sanctuare de la Augustin. Explicaţia poate fi dublă: ori ele nu au existat, ori au existat dar au fost recuperate de cuceritori ca material de construcţie sau ca materie primă, explicaţia păstrării celor din sanctuarul de pe terasă constând în prăbuşirea peste ele a terasei superioare, cuvertura formată atunci păstrându-le acolo până la data dezvelirii construcţiei. Se poate susţine că Sanctuarul Mare de la Grădiştea Muncelului şi cel extra muros de la Augustin - Tipia Ormenişului îi erau dedicate lui Marte al dacilor ca şi cumulard de atribute: zeu al războiului, ocrotitor al recoltelor şi al animalelor, înnoitor al naturii şi responsabil al fenomenelor acesteia, cu alte cuvinte, Zeului Suprem. Dar Marte nu era nici pe departe singurul din panteonul dacilor căruia aceştia îi aduceau jertfe. Informaţii literare avem şi despre alte zeităţi dace, meritul lor principal fiind acela de a înlătura suspiciunile asupra politeismului religiei strămoşilor noştri. Concluziile care se desprind din acest material, fără a avea pretenţia că au fost cuprinse toate informaţiile referitoare la prezenţa dacilor în Defileul Oltului, se referă la faptul că în această regiune a existat o puternică comunitate dacă, că au existat două centre religioase cvasiegale ca amploare, prestigiu şi putere (unul fiind cel de la Augustin - Tipia Ormenişului), că între regalitatea dacă şi religie exista o strânsă colaborare şi că sanctuarul de la Augustin - Tipia Ormenişului a fost atribuit zeului Marte. Bibliografie : 1. Costea, Florea, Construcţiile sacre de la Augustin – Tipia Ormenişului şi câteva din 2. posibilele lor interpretări, în CUMIDAVA, XXV, Braşov, 2002 3. Costea, Florea, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane, 4. Braşov, 2002 5. CUMIDAVA, XX, Braşov, 1996 6. CUMIDAVA, XXVI, Braşov, 2003 7. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, 1981 8. Glodariu, I., Moga, V, Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989

www.geopolitic.ro

BRAŞOVUL ANTIC - CENTRUL ECUMENIC AL ROMÂNIEI

Liviu PANDELE

Un raport al organizaţiei internaţionale World Travel & Tourism Council arată că România trebuie să se axeze în dezvoltarea turismului pe promovarea monumentelor culturale şi spirituale. Turismul pe litoral şi schiul la munte sunt două cărţi pierzătoare în viziunea WTTC, datorită concurenţei ţărilor vecine. În acest context este necesară o nouă strategie care să valorifice aspectele istorice, religioase şi culturale ale fiecărei localităţi. Ţinând cont de recomandările WTTC, propunem declararea Braşovului ca şi centru ecumenic al României şi realizarea anuală a unor manifestări religioase, coroborate cu valorificarea patrimoniului cultural şi arheologic al judeţului Braşov. Lipsa unui brand adevărat pentru promovarea imaginii municipiului Braşov va duce la dispariţia a mii de locuri de muncă. De ce nu ar putea în viitor Braşovul să se transforme în Noul Ierusalim al României? Greii turismului mondial: luaţi-vă gândul de la litoral şi schi Miturile care au circulat până acum pe seama turismului românesc au fost demontate de un simplu raport al organizaţiei internaţionale World Travel & Tourism Council. Se constată existenţa unui potenţial remarcabil, care a fost însă prost valorificat de miniştrii de resort din perioada de după 1989. Autoritatea Naţională pentru Turism pregăteşte o strategie pentru revitalizarea acestui sector, aflat în mare suferinţă. Pentru a şti din ce punct se porneşte, s-a apelat la un studiu, realizat de WTTC, organizaţie ce reuneşte principalele 100 de companii din industria turistică. Rezultatele ne aduc cu picioarele pe pământ şi demonstrează că situaţia în care ne aflăm are la origine incoerenţa politicilor în domeniu şi adoptarea deciziilor “după ureche”. Cifre dezamăgitoare Raportul aduce în discuţie veniturile obţinute în turism în 2004. “În 2004, România a încasat venituri din turism de 505 milioane de euro - 23% din cele înregistrate în Bulgaria, aproximativ 12% din cele înregistrate în Ungaria şi Cehia şi doar 7% din veniturile Croaţiei”, se arată în raportul prestigioasei organizaţii. Concluzia este simplă: turiştii nu înnoptează în România sau nu cheltuiesc bani pentru cazare. Dincolo de această constatare logică, este clar că statistica nu reflectă în mod clar circulaţia turistică, deoarece include sosirea turiştilor străini la frontieră. În această categorie nu intră doar turiştii, ci şi străinii care lucrează în România, studenţii din alte ţări şi chiar cei care vin în scurte excursii de shopping. Politica împleticită O cauză o constituie faptul că produsele turistice sunt prost poziţionate pe piaţă. Operatorii se mulţumesc cu activităţi sezoniere. De asemenea, transformarea litoralului în buricul turistic al României nu este considerată justificată. “Având în vedere caracterul sezonier al liniei de coastă şi concurenţa intensă din partea ţărilor vecine - cum ar fi Grecia, Turcia sau Bulgaria - WTTC nu crede că zona costieră a Mării Negre ar trebui să reprezinte centrul planurilor de dezvoltare a României”, se arată în www.geopolitic.roraport. Chiar dacă investiţiile sunt necesare, se consideră că factorul care diferenţiază România de concurenţi este cultura şi moştenirea culturală. “România deţine a şaptea parte din siturile moştenirii culturale mondiale, incluzând mănăstirile pictate din Bucovina, cetatea istorică Sighişoara şi cetăţile dacice din munţii Orăştiei”,

spun autorii raportului, care fac referire şi la Transilvania cu monumentele şi legendele ei. Munte vara Promovarea muntelui prin componenta de schi este considerată o eroare. “Staţiuni ca Poiana Braşov, Sinaia sau Predeal nu pot concura cu staţiuni similare din Europa, pur şi simplu datorită înălţimii munţilor şi lungimii / dificultăţii pârtiilor. Cu toate acestea, munţii României au cel mai mult de oferit în extrasezon sub forma unor vacanţe la munte, plimbări etc. Hărţi, trasee şi facilităţi ar trebui modernizate şi dezvoltate pentru a oferi o calitate mai mare experienţei montane”, spun cei de la WTTC. Viitor luminos Raportul anticipează o creştere spectaculoasă a turismului în următorii zece ani. WTTC estimează că turismul şi călătoriile vor genera în 2006, în România, o activitate cu o valoare de 24,6 miliarde RON (7,1 miliarde de dolari), cu 9,2% mai mult decât în 2005, prognoza pe zece ani indicând atingerea nivelului de 86,3 miliarde RON în 2016. De asemenea, contribuţia directă a industriei turistice la produsul intern brut (PIB) va fi de 1,9% (6,2 miliarde RON), urmând să ajungă la circa 21 miliarde RON în zece ani. Acest raport va fi luat în considerare la elaborarea strategiei pentru dezvoltarea turismului. “Strategia va fi prezentată la sfârşitul lunii aprilie”, a spus Ovidiu Iuliu Marian, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Turism. România are nevoie de altceva În acest context este clar că România are nevoie de altceva. Ceva care să ne scape de reputaţia absolut devastatoare pe care ne-au făcut-o conaţionalii noştri fugiţi prin lume din ‘89 încoace. Hoţie, sărăcie, mizerie în toate formele ei, prostituţie, incultură, muncă brută, muncă până la epuizare, cal de povară. Acestea sunt reperele identitare ale străinilor despre noi. Şi din aceste clişee nu pot ieşi. La acestea se adaugă, bineînţeles, Dracula şi Ceauşescu. De decenii trăim sub „patronajul’’ lor spiritual. Când vom avea curajul să ne uităm la noi fără ipocrizie şi-o să vedem ce trăsături monstruoase avem, fără a ascunde calităţile, vom începe să facem primii paşi spre o nouă imagine a României în lume. Mai tragic este că avem ce arăta, însă ne încăpăţânăm să ne arătăm occidentului aşa cum nu suntem. S-a gândit cineva la posibilitatea de a scoate la lumină şi a pune în circulaţie internaţională extraordinarele vestigii dacice de pe întreg teritoriul ţării? Procesul de branding este o componentă semnificativă a dezvoltării noastre ca nouă destinaţie turistică de nivel internaţional. Promovarea României printr-un brand nou şi o imagine pozitivă este esenţială pentru a atrage mai mulţi turişti şi investitori. Brandingul de ţară e un proces serios, care se ia mult prea în glumă, la un pahar de vorbă şi-o chiftea. Ce am putea promova? Dar să ne gândim ce am putea promova? Vom constata cu surprindere că nici nu trebuie să căutăm prea mult. Dacă ne uităm în trecutul nostru găsim fapte şi legende care i-ar face invidioşi chiar şi pe greci, cu ale lor Legende ale Olimpului. Nu trebuie decât să călătorim în timp până în vremea dacilor. Vom găsi aici tot ceea ce ne trebuie pentru a găsi un brand care să ne definească şi să ne pună în valoare ca ţară şi ca potenţial turistic. Vom găsi lucruri şi adevăruri incredibile, care dacă ar fi cunoscute ar putea produce un adevărat exod de turişti. Să ne gândim doar la www.geopolitic.rocâteva. Câţi străini şi câţi români ştiu că pe teritoriul ţării noastre s-a descoperit cea mai veche scriere din lume? Foarte puţini, majoritatea oamenilor ştiu că scrisul a apărut în Mesopotamia, pe actualul teritoriu al Irakului. Ei bine nu. Tăbliţele de la Tărtăria demonstrează că locuitorii de pe actualul teritoriu al ţării noastre scriau încă

de acum 7.000 de ani. Această informaţie incredibilă circulă printre cunoscători, însă publicul larg habar nu are de ea. Vă daţi seama ce ar însemna din punct de vedere turistic exploatarea unei astfel de informaţii? Sau dacă aceste tăbliţe ar fi fost descoperite într-o ţară ca Italia, spre exemplu, ce tam-tam s-ar fi făcut. Săptămânile următoare turiştii ar fi făcut coadă la graniţă pentru a le vedea. La noi însă este o linişte deplină. O altă avuţie naţională puţin exploatată din punct de vedere turistic este lanţul de cetăţi dacice care împânzeşte întregul teritoriu al ţării. De la Marea Neagră şi până la Arad, de la Sarmizegetusa la Braşov şi Turnu - Severin, există o multitudine de cetăţi care abia aşteaptă să fie descoperite de turişti. Fiecare dintre acestea are povestea ei, legenda ei, încărcată de semnificaţie, învăţătură şi potenţial turistic. Trebuie doar ca cineva să aibă încredere în această idee şi autorităţile să nu se mai sfiiască să scoată la lumină aceste incredibile mărturii ale trecutului nostru milenar. Să ne gândim doar la greci, care câştigă în fiecare an miliarde de dolari din valorificarea trecutului. Un alt aspect legat de trecutul dacilor care poate fi exploatat din punct de vedere turistic este reprezentat de cunoştinţele avansate ale dacilor de medicină naturistă. Ei erau recunoscuţi pentru priceperea în folosirea leacurilor preparate din plante. Acum, când în toată lumea se promovează întoarcerea la natură, leacurile dacilor ar putea atrage zeci de mii de turişti în România. Câţi turişti n-ar veni în România pentru a bea cea mai curată apă din lume, denumită apa zeilor? Această apă se găseşte în Munţii Bucegi şi la Pietrele lui Solomon şi continuă să uimească specialiştii prin puritatea ei. Ceauşescu o considera apa vieţii şi a ordonat împrejmuirea locului respectiv. O altă direcţie ce ar putea fi urmată în crearea unui brand de ţară ar fi exploatarea componentei religioase. Circuitele religioase aduc miliarde de dolari unor ţări mult mai mici ca România. Multitudinea de mănăstiri de pe teritoriul României ar putea genera un turism religios fără precedent. Cine a fost la Meteora în Grecia a văzut ce înseamnă să scoţi bani din piatră seacă. Câteva stânci şi câteva mănăstiri aduc câteva milioane de turişti anual. Deşi avem ce arăta nu ne putem vinde produsele, serviciile sau imaginea firmelor noastre, oricât de bune ar fi ele la nivel mondial, până nu convingem că societatea românească, în ansamblul ei, este demnă de respect şi în continuă evoluţie pozitivă. Respectul însă nu se câştigă promovând legende precum cea a lui Dracula, ci intrând în profunzimea lucrurilor prin prezentarea originilor noastre ca neam. Noi trebuie să reînvăţăm lecţia lui 7 ani de-acasă. Lui “bună ziua” şi-ai lui “la revedere”. Spiritul european, aşa cum vrem noi să (re)devenim, înseamnă, înainte de orice, civilizaţia minimală a comportamentului în societate. Respectarea cuvântului dat. Sunt lucruri banale care ne lipsesc la nivel macro. României îi trebuie o infuzie de educaţie. Un set de valori pe care poate nu-l mai are, dar e dispusă să-l regăsească în religie şi posibil în înaintaşii daci. Propunere pentru autorităţile bisericeşti: Pelerinaj religios pe străzile Braşovului Luând în considerare raportul WTTC, trebuie să vedem ce are fiecare zonă a www.geopolitic.roţării şi fiecare oraş de arătat turiştilor. Braşovul este cunoscut ca locul convieţuirii tolerante a culturilor şi religiilor. Atunci de ce să nu exploatăm din punct de vedere turistic acest aspect? Ne va fi greu să demonstrăm ce a contat mai mult în consolidarea acestui comportament tolerant: tradiţia civică şi cultura locului, condiţiile diurne de viaţă, o nouă mentalitate semănată prin ideile reformei aduse aici de comunitatea de saşi în sec.

al XIII-lea. Rolul bisericilor a fost multe secole esenţial. O probează activităţile susţinute la Biserica Sf. Bartolomeu încă din sec. al XIII-lea, la Biserica Neagră, începând cu sec. al XIV-lea, continuând fericit la Biserica Sf. Nicolae din Schei, în sec. al XVIII-lea şi în atâtea alte biserici ale Braşovului. Activitatea tipografică a lui Coresi, şcoala de la Biserica Sf. Nicolae din Schei şi spiritul umanist al unui Honterus au favorizat, într-un fel sau altul, conştiinţa de neam a românilor risipiţi pe vatra mare a Terra Daciae. Aşa trebuie înţeles rostul deschiderii celor două şcoli româneşti din Braşov, la 1788 şi 1834 ca şi cel al apariţiei, în 1838, a “Gazetei de Transilvania” şi a “Foaiei pentru minte, inimă şi literatură”. Iată unul dintre punctele de plecare ce îndreptăţeşte astăzi Braşovul să se considere, prin tradiţia lui, un loc al înţelegerii şi toleranţei, al “armoniei” de care vorbea Honterus. Pe adevărul acesta se poate pleca în iniţierea şi sprijinirea mişcării ecumenice pe locurile noastre, pe temelia aceasta se poate aşeza Biserica ecumenică la Braşov. Tradiţia istorică, religioasă şi civică, culturală şi socială şi relaţiile bune ale Bisericii Ortodoxe Române care reprezintă majoritatea credincioşilor de pe pământul românesc ne dau speranţe că iniţiativa noastră de a aşeza la Braşov temelia înţelegerii şi a unei Biserici ecumenice este îndreptăţită şi are viitor. Sălăşluirea în armonie de-a lungul timpului a bisericilor din Braşov este argumentul speranţei iniţiatorilor braşoveni ca oraşul lor să devină curând una dintre capitalele sau centrele ecumenismului. Până atunci însă putem demara unele activităţi care să scoată în evidenţă toleranţa braşovenilor şi aplecarea lor spre latura spirituală. Ţinând cont de multitudinea de biserici aparţinând diferitelor culte din Braşov, considerăm că unirea simbolică a acestora în cadrul unor procesiuni religioase cu diferite moaşte ar contribui la consolidarea statutului de oraş ecumenic. De aceea, cu ocazia Primului Simpozion Ecumenic din Transilvania, ce se va desfăşura în data de 5 mai 2006 la Casa Armatei din Braşov, va fi lansată în mod oficial propunerea organizării anuale a unui pelerinaj pe străzile Braşovului. Traseul propus este: intrarea în Braşov dinspre Stupini - B-dul Aurel Vlaicu - Str. 13 Decembrie - B-dul Gării - Triaj - B-dul Alex. Vlahuţă - B-dul Saturn - Calea Bucureşti - B-dul Iuliu Maniu - Str. Nicolae Iorga - Str. De Mijloc - Str. Lungă - Str. Mureşenilor - Piaţa Sfatului - Str. Constantin Brâncoveanu - Piaţa Unirii - Pietrele lui Solomon. Dacă ne uităm la principiile de bază ale ecumenismului - împărtăşirea mesajului armoniei universale tuturor oamenilor, promovarea dialogului ecumenic şi interreligios, respectarea conştiinţei religioase a tuturor oamenilor şi promovarea cercetării de performanţă şi a cunoaşterii tuturor manifestărilor religioase vom înţelege că prin declararea Braşovului centrul ecumenic al României se realizează menţinerea unui climat de armonie şi înţelegere între confesiunile creştine şi religii, integrarea religiei în societatea actuală, care în final duc la apropierea dintre oameni, la crearea de noi punţi religioase şi culturale benefice oraşului. Până în prezent, în Braşov nu a fost organizată nici o mare procesiune religioasă. Stă în puterea Mitropolitului Ardealului - Înalt Preasfinţitul Laurenţiu Streza să se organizeze şi în oraşul nostru o procesiune de mare anvergură, cum este cea de la Iaşi, unde participă anual milioane de credincioşi. Va fi Mitropolitul Ardealului de www.geopolitic.roacord cu această propunere?

100

CONSIDERAŢII PRIVIND SPAŢIUL DE CONTINUITATE GEOPOLITICĂ. SPAŢIUL DE CONTINUITATE ETNICĂ - DOMENIU AL SPAŢIULUI DE CONTINUITATE GEOPOLITICĂ

Marin VASILE

1. Consideraţii privind spaţiul de continuitate geopolitică Problematica reconfigurării domeniului teoretic al geopoliticii naşte o multitudine de întrebări care se generează şi regenerează în mod continuu, ca o reacţie firească la nivelul de consistenţă a conţinutului răspunsurilor oferite. Desigur, din această perspectivă, se poate reanaliza rolul şi importanţa spaţiului în geopolitică în condiţiile în care am opinat că obiectul său de studiu ar putea fi reprezentat de interesul strategic, adică elementul ce generează atitudinea, motivaţia, acţiunea şi reacţia statelor lumii. Aducerea spaţiului în miezul problematicii studiului geopoliticii nu presupune doar o intenţie de restituire istorică datorată clasicilor geopoliticii, ci o recunoaştere a faptului că interesul strategic se asociază unui anumit domeniu de proiecţie, chiar dacă acesta, la un moment dat, poate fi virtual. Spaţialitatea, ca atare, este una dintre condiţiile de existenţă a comunităţilor umane, a statelor, a grupurilor etnice, dar şi de intenţionalitate ori proiecţie acţională. Din acest considerent, ea nu poate fi disociată de perspectiva axiologică a grupurilor şi comunităţilor umane, a statului ori a structurilor suprastatale. Aceste afirmaţii şi altele pot constitui argumentele necesare regândirii spaţiale a domeniului de studiu al geopoliticii. Spaţiul posedă o multitudine de caracteristici care, în funcţie de domeniul de abordare, evidenţiază o anumită fizionomie conceptuală a geopoliticii, dar şi acţional pragmatică a subiecţilor geopolitici. Una dintre acestea o constituie continuitatea ce reprezintă acea trăsătură a spaţiului prin care se defineşte consistenţa sa. Din punct de vedere geopolitic aceasta este importantă, deoarece sugerează uniformitatea, echilibrul şi chiar profunzimea domeniului spaţial. Asocierea caracteristicii menţionate spaţiului generează o sintagmă specifică geopoliticii, anume „spaţiul de continuitatea geopolitică”, acea categorie geopolitică fundamentală ce defineşte domeniul spaţial real ori virtual în care fenomenele geopolitice se manifestă cu o anumită densitate şi intensitate. Din această perspectivă, spaţiul de continuitate geopolitică evidenţiază în structura sa două zone caracteristice, şi anume:  zonă de consistenţă majoră în care fenomenele geopolitice se exprimă prin intensitatea şi densitatea lor maximă;  zonă marginală, în care manifestarea fenomenelor geopolitice capătă conotaţii aleatorii, atât ca prezenţă cât şi ca intensitate. Din punct de vedere tipologic, în funcţie de specificitatea fenomenelor geopolitice, spaţiul de continuitate geopolitică are o multitudine de forme, după cum urmează: www.geopolitic.rospaţiul de continuitate politică, spaţiul de continuitate politico-militară, spaţiul de continuitate economică, spaţiul de continuitate a interesului strategic, spaţiul de continuitate informaţională, spaţiul de continuitate etnică, spaţiul de continuitate spirituală, spaţiul de continuitate lingvistică ş.a.

101

Spaţiul de continuitate politică reprezintă spaţiul real în care se manifestă puterea suverană a statelor ori atitudinea politică concertată a organizaţiilor suprastatale de nivel zonal, regional ori planetar. Spaţiul de continuitate politico-militar este specific, îndeosebi, alianţelor şi coaliţiilor cu un astfel de caracter, definind dimensiunile reale în care acestea îşi manifestă forţa. Spaţiul de continuitate economică exprimă domeniul spaţial de manifestare în forma lor generală şi specifică a legilor pieţei. Acest tip de spaţiu este specific atât statelor ori regiunilor cât şi întregului ansamblu planetar. Spaţiul de continuitate a interesului strategic sau mai pe scurt spaţiul de interes strategic defineşte limitele spaţiale în care se manifestă interesul strategic al unui stat, grup de state, alianţe ş.a. Spaţiul de continuitate informaţională este un domeniu spaţial virtual, ce exprimă dimensiunile în care informaţia îşi manifestă prezenţa în mod constant şi oportun. Existenţa acestui tip de spaţiu poate fi confirmată şi fizic prin realizarea, din punct de vedere tehnologic, a configuraţiilor de tip Internet şi Intranet. Spaţiul de continuitate etnică reprezintă domeniul spaţial în care s-au generat şi îşi perpetuează existenţa istorică populaţiile ce aparţin aceloraşi grupuri etnice. Din această perspectivă între spaţiile de continuitate etnică, spirituală şi lingvistică există o strânsă corelaţie. De altfel, statul naţional este o expresie a reuniunii unora dintre spaţiile de continuitatea menţionate anterior, astfel: spaţiul de continuitate politică, spaţiul de continuitate economică, spaţiul de continuitate etnică, spaţiul de continuitate spirituală şi spaţiul de continuitate lingvistică. În aceeaşi idee pot fi abordate relaţiile dintre domeniul spaţial şi diferitele forme de manifestare a fenomenelor geopolitice. Toate acestea vin să confirme ideea că problematica spaţiului de continuitate constituie o chestiune de mare actualitate, reprezentând, în acelaşi timp, un element deosebit de important în construcţia teoretică a domeniului geopoliticii. În acelaşi context, se poate desprinde concluzia că, paralel cu multiplicarea simbolisticii de exprimare a sintagmei, asistăm la apariţia unor noi tendinţe de abordare a acesteia, tendinţe ce sunt rezultatul firesc al noului sistem de relaţii şi noilor echilibre de putere stabilite în lumea contemporană. Dintre acestea pot fi menţionate ca fiind importante următoarele: - renaşterea unor noi atitudini în relaţiile internaţionale, în raport cu spaţiile de continuitate ale lumii; - schimbarea atitudinii în raport cu conţinutul sintagmei “spaţiu naţional” şi inducerea opiniei legate de “spaţiul continental” ori “spaţiul planetar”; - apariţia unor noi teorii cu privire la “spaţiile de civilizaţie”; - creşterea preocupării statelor pentru “spaţii de interes internaţional”; - accentuarea preocupărilor pentru “monopolizarea” unor spaţii de continuitate; - apariţia şi promovarea ideii de “gigaspaţiu”, ca spaţiu de continuitate, de tipul “ASIROPA” sau “EURASIA” sau „spaţiu de continuitate etnică, lingvistică ori spirituală” precum şi de “panspaţiu”; - reactualizarea strategiilor de realizare a spaţiilor de continuitate de tipul “axelor” şi a “spaţiilor regionale” cu tentă politico-militară; - manifestarea tot mai pregnantă a tendinţei de dominare a spaţiului prin spectrul informatic şi informaţional; - apariţia sau menţinerea în actualitate a unor noi spaţii de continuitate, cum sunt: “spaţiul terorismului”, “spaţiul rasismului”, “spaţiul drogurilor”, “spaţiul ameninţărilor cosmice” ş.a. www.geopolitic.roLucrarea nu-şi propune o analiză exhaustivă a acestor tendinţe, care-şi au sorgintea îndeosebi în ultimele decenii ale secolului XX, ca urmare a schimbărilor de ordin major intervenite în echilibrul internaţional, însă va surprinde o serie de aspecte caracteristice ale acestora, îndeosebi pe cele legate de evoluţia situaţiei geopolitice

102

a lumii zilelor noastre. În această configuraţie evolutivă se înscrie şi problematica definirii şi redefinirii tipologice a spaţiilor de continuitate. Lumea contemporană este o consecinţă dar şi un generator continuu a aşezării şi reaşezării diverselor tipuri de spaţii de continuitatea aferente fenomenelor geopolitice specifice. Astfel, dispariţia bipolarismului de putere, în ecuaţia raportului mondial de forţe, a condus în mod inexorabil către reorientări privind liniile de forţă ale intereselor majorităţii statelor lumii şi îndeosebi ale marilor puteri. În acest context, radiografia geopolitică a situaţiei internaţionale capătă noi conotaţii. Astfel, S.U.A. continuă tendinţa de reconsiderare a intereselor sale în spaţiul Oceanului Pacific şi îndeosebi în zona asiatică centrală şi extrem-orientală, în dauna vechilor sale preocupări pentru spaţiul strategic european. Motivaţiile sunt mai multe, însă două par a fi mai importante: contrabalansarea influenţei unei Chine, aflată într-un plin proces de ascensiune nu numai pe plan regional ori continental ci şi mondial precum şi reaşezarea pe noi baze a relaţiilor cu o Japonie dornică să devină un actor de primă mână în lumea actuală. În acelaşi timp Rusia, un alt mare actor geopolitic, pe eşicherul lumii contemporane, îşi regăseşte strategia sa acţională în spaţiul mondial, având în vedere mai multe direcţii de acţiune şi anume: stoparea procesului de declin şi disociere statală în care încă se mai găseşte, reproiectarea spaţiului său de interes naţional şi revenirea în următorii ani la statutul de superputere. De altfel, problema disocierii Rusiei actuale a fost reiterată de unii politologi occidentali, dintre care cea mai interesantă opinie o are Zbigniew Brzezinski, care susţine utilitatea unei Rusii confederate: “O Rusie liber confederală - compusă dintr-o Rusie europeană o Rusie siberiană şi o Republică extrem-orientală ar cultiva cu mai mare uşurinţă relaţii economice cu Europa, cu noile state din Asia Centrală şi cu Orientul, ceea ce ar accelera propria dezvoltare a Rusiei”1, problemă ce s-ar putea exprima prin divizarea spaţiului său de continuitatea politică. Desigur că Rusia nu trăieşte însă în expectativă, deoarece ea manifestă preocupări deosebite privind reconsiderarea rolului său în lume precum şi de subminare a rolului S.U.A., de unică superputere mondială. Modalitatea de rezolvare este gândită în temeiul a ceea ce afirma Andrei Kozîrev, fost ministru de externe al Rusiei, care observa: “Abandonând mesianismul ne-am îndreptat spre pragmatism, am înţeles repede că geopolitica înlocuieşte ideologia”2. Legat de aceasta, în gândirea geopolitică rusă se manifestă mai multe ipoteze de acţiune, care ar putea fi exprimate astfel: - “parteneriatul strategic avansat” cu S.U.A., ceea ce s-ar putea traduce printr- un codominion mondial; - stimularea “străinătăţii apropiate”, înţelegând prin aceasta refacerea spaţiului de continuitate politică al defunctei URSS; - realizarea unor coaliţii anti SUA, a unor “poduri strategice” către Europa Occidentală, China, India, America Latină, Orientul Mijlociu, Africa, adică realizarea unor construcţii de spaţii de continuitate politică şi politico-militară care să divizeze spaţiile de continuitate americane. China, aflată în plină ascensiune, rămâne deocamdată cantonată în spaţiul său de continuitate, vizând într-o primă etapă de acţiune geopolitică rezolvarea problemei alipirii Taiwanului. Desigur, ritmul accelerat al creşterii sale economice, nivelul deosebit www.geopolitic.rode ridicat al investiţiilor străine cât şi puternica şi bogata diasporă, îndeosebi din Asia

1 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.224 2 Andrei Kozîrev, interviu în “Rossűskaia Gazeta”, 12 ianuarie 1992

103

de Sud - Est1, oferă un suport de optimism Chinei, în sensul că în următoarele două decenii să devină o superputere mondială. Cu toate acestea, însă, eforturile Chinei sunt temperate de două mari probleme, a căror rezolvare nu se întrevede în următoarele decenii: este vorba de consumul imens de energie, care depăşeşte deja producţia internă şi hrana populaţiei, care a creat dependenţă de importuri, cu toate consecinţele ce decurg de aici. O situaţie geopolitică interesantă se regăseşte în Europa, care continuă să cuprindă mai multe spaţii de continuitate: spaţiul euroatlantic, spaţiul rusesc, spaţiul statelor neutre şi spaţiul statelor aflate în cursa pentru aderare la Alianţa Nord-atlantică (aşa-zisa “zonă gri”). Acest mozaic geopolitic este într-o continuă dinamică, îndeosebi spaţiul euroatlantic manifestând tendinţa de extindere prin primirea în Alianţă de noi membri. Aceasta se întâmplă în detrimentul “zonei gri” care se găseşte într-un proces de restrângere. Suprapus peste aceste spaţii se găseşte un nou spaţiu de continuitate, cel al Uniunii Europene, care şi el se găseşte în extindere. Concomitent în spaţiul european are loc o schimbare lentă a atitudinii, în raport cu existenţa şi integritatea spaţiului naţional al statelor, ca valoare intrinsecă şi unitate morfo-acţională, în sistemul relaţiilor internaţionale. Această tendinţă, manifestată nu numai în plan conceptual dar şi acţional are consecinţe nedorite în raporturile dintre state, în unele situaţii utilizându-se forţa pentru spargerea unor spaţii de continuitate politică. Astfel de acţiuni au condus la apariţia unor războaie distrugătoare, fără o finalitate utilă, cum au fost cele din fostul spaţiu iugoslav. În acelaşi context, trebuie reţinută şi tendinţa de aliniere a lumii în “spaţii de civilizaţie”, ca spaţii de continuitate, mărginite de “linii de demarcaţie”, ce sunt considerate adevărate “falii dintre culturi”, de-a lungul cărora se produc “seismele beligene”, cauzatoare de nenorociri deosebite. Conform acestei teorii, creatorul ei, politologul american Samuel P. Huntington defineşte un număr de civilizaţii aflate în conexiune de-a lungul “faliilor” de contact, care sunt într-o permanentă interacţiune prin procesele de convieţuire, de respingere, de turbulenţă ori chiar de conflict. La baza teoriei sale, Huntington a aşezat concluziile desprinse din analiza situaţiei geopolitice a diverselor regiuni ale globului, în diferite momente şi faze ale evoluţiei acesteia. De asemenea, în lumea acestui început de secol şi mileniu, geopoliticienii manifestă preocupări pentru studiul anumitor spaţii planetare, de dimensiuni regionale ori zonale, care ar putea deveni în timp adevărate “spaţii de interes multinaţional”. În acest context pot fi evidenţiate spaţiile bogate în resurse petroliere, cum este cazul Caucaziei, al Transcaucaziei, Golfului Persic precum şi spaţiile cauzatoare de conflicte, aşa-zisele “zone calde” (zone beligene), cum este cazul Orientului Apropiat, al Insulei Ceylon, zonei Caşmir, podişului Tibet ş.a. Privitor la situaţia spaţiilor bogate în resurse, este clar interesul manifestat de ţările dezvoltate pentru posesia şi mai ales controlul acestora, având în vedere mai ales nevoia crescândă de energie a omenirii. De asemenea, problematica spaţiilor “calde” ori “beligene” ale lumii, constituie o preocupare tot mai actuală a statelor şi organismelor internaţionale, avându-se în vedere nevoia stringentă de pace a omenirii. Eforturile acestora sunt îndreptate spre localizarea, blocarea ori stoparea (stingerea) conflictelor, promovarea şi susţinerea respectului drepturilor omului precum şi aşezarea raporturilor dintre state, naţiuni şi etnii pe principiile dreptului internaţional şi a celui umanitar. www.geopolitic.ro1 După Yazhou Zhoukan (“Asia week”, din 25 septembrie 1994) bunurile însumate ale celor 500 de companii de primă importanţă deţinute de chinezi în Asia de Sud-Est valorau circa 540 de miliarde de dolari. Potrivit lui International Economy, din noiembrie / decembrie 1996, chinezii din diasporă (cca 50 milioane) controlează 90% din economia Indoneziei, 75% din cea a Thailandei, 50-60% din cea a Malaeziei şi întreaga economie din Singapore.

104

Acestor probleme li se asociază şi tendinţa de “mondializare” a spaţiilor de continuitate. Cu alte cuvinte, în anumite domenii sau chiar în integralitatea sa, spaţiul planetar devine obiect al acţiunii tuturor statelor. Aceasta este consecinţa firească a evoluţiei societăţii umane şi se proiectează în viitor, având ca suport o serie de fenomene, cum sunt: mondializarea economiei, apariţia şi continua dezvoltare a comunicaţiilor şi informaticii globale, apariţia şi manifestarea noii ordini mondiale, declanşarea în diferite forme a crizei ecologice globale, apariţia unui nou tip uman “cetăţeanul planetar” ş.a. Comentând aceste fenomene se pot desprinde concluzii deosebite, legate de tendinţele geopolitice de abordare a sintagmei de “spaţiul de interes strategic”. Mondializarea a permis ca economia să fie „descătuşată” la scara întregii lumi, respectiv a devenit un scop în sine, un sistem căruia i se supun toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un spaţiu de continuitate economică la scară planetară, care cuprinde în structura sa atât subspaţii economice regionale cât şi subspaţii ale domeniilor economice. Între timp, a apărut şi un spaţiu mondializat al corupţiei şi traficului de droguri, care prin efectele sale are un caracter „de interes strategic”, îndeosebi privind stabilitatea politico-economică a statelor. Contrar discursului privind liberalizarea integrală, legile pieţei nu se stabilesc prin simplul joc spontan al economiilor. În acest context, globalizarea, spre deosebire de mondializare, se sprijină pe structuri de intervenţie autoritară, ce acţionează la scară mondială („directoratul” celor şapte state cele mai industrializate, devenite ulterior G8 prin acceptarea Rusiei; normele de ajustare structurală a economiilor unor state, promovate de F.M.I.; acţiunile cu „valoare de reglare” desfăşurate de Banca Mondială ş.a.) ori la scară regională dar cu implicaţii la scară planetară (Uniunea Europeană, N.A.F.T.A. ş.a.). În acelaşi timp, „planeta cablată”, „tehnocosmosul”, „ţesătura fluxurilor şi reţelelor de transport şi comunicaţii” dau naştere la o interconexiune generalizată, la un spaţiu de continuitate informaţională de nivel planetar, de o importanţă geopolitică evidentă. Progresul tehnic şi cultural este de regulă pozitiv, având consecinţe dintre cele mai variate: extinderea planetară a informaţiei, dilatarea rapidă a orizontului mental ca urmare a accesului lejer şi exhaustiv la un anumit tip informaţie de consum, apariţia unui fond imaginar comun la nivelul socialului şi a unui domeniu cultural mondializat. Degradarea „bunurilor comune” ale umanităţii (apă, aer, sol), cu rezonanţă deosebită în fenomenologia geopolitică, este rezultatul firesc al intervenţiei necontrolate a omului în biosferă, a faptului că nu se respectă nici o regulă în exploatarea resurselor neregenerabile ale planetei, conduc în mod efectiv la alterarea existenţei vieţii şi demonstrează o dată în plus gradul de interdependenţă, la nivel planetar, dintre om şi natură. Prin urmare, nu întâmplător, riscurile şi dezastrele se globalizează şi ele. Tendinţa de „mondializare” nu numai a economiei ci şi a politicii, se reflectă şi în organizarea spaţiului planetar în „spaţii mari de continuitate”, „gigaspaţii” sau „panspaţii”. Ideea nu este nouă, deoarece în secolul trecut omenirea a fost împărţită în astfel de spaţii, divizare rezultată ca o consecinţă firească a realizării unor înţelegeri ori alianţe, unele cu o pronunţată nuanţă politico-militară. Realizarea de „gigaspaţii” la scară plantară are ca suport motivaţii ori interese de ordin economic, comercial, politico-militar ş.a. Aşa s-au născut spaţii politico-economice ca Uniunea Europeană, N.A.F.T.A. ori spaţii politico-militare ca N.A.T.O., Pactul de la Varşovia ş.a. Legată de ideea de „panspaţii”, a fost şi continuă să rămână de actualitate www.geopolitic.ropromovarea conceptelor de panslavism, germanism, panislamism, americanism, panturcism, hindusism ş.a. Problematica spaţiului de continuitate capătă noi conotaţii prin reluarea şi actualizarea la cerinţele geopoliticii actuale a unor concepte mai vechi. Un exemplu interesant este oferit de către Israel, cu „strategia periferică”

105

promovată în anii '50 şi reluată pe noi planuri în anii '90, ai secolului trecut, care vizează construcţia de „spaţii concentrice de interes strategic”, în jurul ariei sale de suveranitate. Aşa s-a născut „axa Ierusalim-Ankara” şi evident un nou spaţiu de continuitate politico-militară. Începutul noului secol, prefigurează renaşterea problematicii axelor politico- militare, ca fenomen ce constituie suportul organizării lumii în spaţii mari. Astfel se vehiculează din ce în ce mai frecvent sintagme ca „axa Moscova - Beijing”, „axa Washington - New Delhi” ş.a. O tendinţă tot mai pregnant manifestată la acest început de secol este cea de dominare a spaţiului de continuitate prin spectrul informaţional. Un argument deosebit al acestei tendinţe îl reprezintă existenţa reţelei Echelon, prin intermediul căreia este ascultat întregul sistem planetar de telecomunicaţii. Cvintetul format din S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă a încheiat în 1948 un pact de colaborare pentru culegerea de informaţii din domeniul telecomunicaţiilor, numit Ukusa Security Agreement. Deşi ţinta spionajului a fost iniţial Uniunea Sovietică, sistemul de interceptări telefonice, fax şi e-mail a continuat şi după încheierea războiului rece. Arma principală este satelitul. Operaţiunile sunt gândite la Washington şi dirijate de National Security Agency (N.S.A.), cel mai mare departament al spionajului american aflat sub responsabilitatea directorului C.I.A. Nevoia de control a celor cinci state semnatare ale pactului Ukusa devine înfricoşătoare, cu atât mai mult cu cât Echelon este orientat cu precădere asupra obiectivelor civile. Guverne, organizaţii, societăţi comerciale sunt sistematic ascultate. În acelaşi timp nu sunt exonerate de ascultare bazele militare şi centrele importate de comandă militară. Se apreciază că Echelon este capabil să intercepteze două milioane de convorbiri pe minut. Mai nou, au apărut şi continuă să se menţină în actualitate noi spaţii de continuitate, cum sunt „spaţiul terorismului”, „spaţiul rasismului” şi „spaţiul drogurilor”, ca rezultat al proliferării acestor fenomene nocive în lumea zilelor noastre. „Spaţiul drogurilor” cuprinde în delimitările sale „subspaţiul de producere a drogurilor”, „reţelele şi rutele de trafic” şi „subspaţiul de consum”. Problematica consumului de droguri are implicaţii dintre cele mai complexe şi consecinţe dintre cele mai dezastruoase asupra civilizaţiei umane, aşa că societatea umană, prin factorii responsabili, organizează combaterea acestui flagel în toate cele trei domenii spaţiale. Lupta împotriva drogurilor porneşte de la legislaţie şi continuă cu măsuri împotriva producătorilor, traficanţilor şi consumatorilor. Prin urmare, acţiunile împotriva acestui flagel reprezintă o problemă de interes naţional pentru fiecare stat, deci capătă conotaţii strategice, iar acestea îşi transferă importanţa asupra spaţiului în care drogurile se produc, se manipulează, se distribuie şi se consumă. Fenomen planetar cu consecinţe istorice deosebite, rasismul este definit uneori într-un mod foarte larg, ca sinonim al excluziunii sau al refuzului apartenenţei la un grup, naţie ori ţară. Provenit de la termenul „rasă”, cuvântul „rasism” nu a fost creat decât în secolul al XX-lea, între cele două războaie mondiale, luând amploare în special după cel de-al doilea război mondial. De atunci utilizarea lui nu numai că s-a amplificat dar a căpătat o mare extensie, incluzând în sens forme de ură, dispreţ, respingere sau discriminare. Asocierea rasismului cu conceptul de spaţiu este realizată pentru prima dată de Michael Wieviorka, în lucrarea „Spaţiul rasismului”. Autorul surprinde spaţiul rasismului ca o asociere a patru niveluri de exprimare a acestui www.geopolitic.rofenomen: - infrarasismul, ca manifestare la nivel comunitar, în forme aparent dezarticulate şi mai mult ca expresie a discriminării; - nivelul rasismului fragmentat, dar mult mai precis şi mai manifestat - apar doctrina,

106

publicaţiile, grupurile de presiune ş.a.; - nivelul trei, când rasismul devine principiu de acţiune al unei forţe politice sau panapolitice; - ultimul nivel, când statul însuşi se organizează pe baza unor orientări rasiste, dezvoltă programe de excludere, de distrugere sau de discriminare masivă, aşezând elemente ştiinţifice şi juridice la baza acţiunilor sale.1 O asemenea organizare presupune în mod implicit determinări spaţiale majore ale rasismului, care pot căpăta extensii de nivelul gigaspaţiului. De tristă amintire rămâne astfel Pactul Anticomintern, încheiat între Germania, Italia şi Japonia, care în Europa s-a transformat într-o acţiune de distrugere fizică a comuniştilor, evreilor, slavilor ş.a., la nivel continental. De altfel, exemple istorice sunt multiple, iar apariţia unui spaţiu al rasismului se transformă rapid într-o problemă de interes strategic, pentru comunitatea statelor democratice, fiind un atentat la libera exprimare a drepturilor omului. Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca modalităţi răpirea, asasinatul, execuţiile sumare sau alte forme ale violenţei oarbe- explozii, incendieri, distrugerea de edificii publice, sabotajul mijloacelor de comunicaţii, deturnări de avioane ş.a. terorismul a devenit unul dintre flagelele cumplite ale zilelor noastre. În prezent, scopul acestor grave manifestări poate fi diferit; ele se pot îndrepta împotriva ordinii internaţionale, a unui regiuni social-politic, a unor personalităţi marcante ş.a. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile dintre state, popoare şi etnii, prejudiciază climatul internaţional constituind o reală ameninţare la adresa păcii. Iată câteva argumente care „aruncă” fenomenul terorismului în domeniul interesului strategic. Existenţa şi proliferarea armamentului cu mare putere de distrugere, îndeosebi nuclear şi deţinerea de către unele grupuri teroriste sau chiar terorişti, ca de exemplu arabul Ben Laden, a unor resurse financiare uriaşe ce pot fi puse în slujba răului, sporesc preocupările şi interesul pentru combaterea acestui flagel. Evaluarea implicaţiilor fenomenelor terorismului trebuie făcută şi în raport de aria geografică în care se desfăşoară, situaţie în care putem vorbi de un „spaţiu al terorismului”, care poate fi considerat un adevărat spaţiu de continuitate geopolitică. Legat de acest aspect al problemei, trebuie menţionat faptul că sunt chiar state care folosesc în acţiunile lor, pe plan intern şi uneori internaţional, metode teroriste. În faţa acestui fenomen prezentat ca un rău absolut, toate celelalte probleme negative sunt trecute pe plan secundar şi se tinde treptat să fie uitate, lupta împotriva criminalităţii şi terorismului, faţă de care populaţia este profund ostilă, coincizând cu interesul general. Amploarea pe care o cunoaşte şi varietatea problemelor pe care le ridică terorismul, determină comunitatea internaţională să-l abordeze ca pe o chestiune de interes strategic şi să-şi concentreze eforturile pentru a eradica acest flagel. Procesul a fost declanşat de către O.N.U., încă din 1972, când pe ordinea de zi a organizaţiei a fost înscris punctul „Măsuri de prevenire a terorismului şi a altor forme de violenţă care pun în pericol sau iau vieţile unor oameni nevinovaţi, ori periclitează libertăţile fundamentale”, probleme ce au fost reiterate la întâlnirea N.A.T.O. de la Paris, din 1997 şi la Summit-ul de la Washington din 1999. Legat de importanţa fenomenului, fostul preşedinte american Bill Clinton a rostit, în cursul anului 2000, în faţa Academiei www.geopolitic.roNaţionale de Ştiinţe din S.U.A. o cuvântare pe tema „combaterii ameninţării crescânde” a noilor forme de terorism cu arme chimice şi biologice sau prin perturbarea ori

1 Michael Wieviorka, Spaţiul rasismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

107

scoaterea din funcţiune a reţelelor de computere. El a reafirmat propunerea din „Mesajul privind starea Uniunii”, rostit în decembrie 1999, de a se aloca în bugetul pe anul 2000 suma de 2,8 miliarde de dolari pentru combaterea acestor fenomene care pot periclita serios securitatea Americii. Suma va fi folosită în vederea specializării de personal pentru descoperirea şi contracararea actelor de terorism chimic, biologic şi cibernetic, pentru stocarea vaccinului împotriva unor boli mortale (ca antraxul, ciuma bubonică, gripa aviară, ş.a.) ca şi pentru protejarea reţelelor de computere faţă de aşa-zişii „viruşi” cibernetici. De asemenea se propune, ca o premieră absolută, crearea funcţiei de „comandant-şef al forţelor de apărare continentală a S.U.A.”. Astfel americanii iau serioase măsuri preventive pentru un „război” de tip terorist care, pentru prima oară în istorie, poate să se desfăşoare pe propriul teritoriu. Totodată, o sumă de 400 de milioane dolari va fi alocată pentru a asigura protecţia împotriva dereglării reţelelor de computere care coordonează „infrastructura de bază”, mijloacele de transport şi comunicaţii, aprovizionarea cu apă, reţelele de înaltă tensiune, sistemele militare de comandă, reţelele bancare. Într-un interviu acordat cotidianului „New York Times”, fostul preşedinte america Clinton a recunoscut că este „foarte probabil” ca, în următorii ani, America va constitui ţinta unor atacuri teroriste cu arme biologice şi chimice, deci va deveni un spaţiu de acţiuni teroriste, lucru de altfel întâmplat la 11 septembrie 2001, când oraşele New York şi Washington au fost lovite prin transformarea unor avioane de linie americane în veritabile mijloace de distrugere aer-sol, de către membri ai organizaţiei fundamentaliste Al Queda, condusă de arabul Osama ben Laden. De altfel, trebuie reţinut că nu numai spaţiul american reprezintă o potenţială ţintă a unor asemenea atacuri, problemă confirmată de atacul terorist din 26 octombrie 2002 de la Moscova. Prin urmare, spaţiul de continuitate reprezintă o categorie geopolitică deosebit de importantă şi complexă utilă oricărui demers teoretic în domeniu. Abordarea conceptului este absolut necesară, deoarece acesta evidenţiază tendinţele de focalizare a interesului asupra domeniului spaţial, care în fond reprezintă o structură complexă de mediu şi de existenţă umană. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că spaţiului de continuitate i se asociază o întreagă fenomenologie acţională şi procesuală, ceea ce confirmă o dată în plus faptul că acesta este unul din elementele de bază ale construcţiei geopolitice. 2. Spaţiul de continuitate etnică - domeniu al spaţiului de continuitate geopolitică Spaţialitatea a reprezentat şi reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane, indiferent de dimensiunea şi nivelul lor de civilizaţie. Pornită de la dorinţa ancestrală de teritorialitate a oamenilor, problema spaţialităţii a evoluat de-a lungul timpului de la simplul cadru natural al existenţei lor până la domeniul spaţial socializat al zilelor noastre. Analiza relaţiei dintre un anumit tip de comunitate umană şi cadrul său spaţial de referinţă este deosebit de complexă, oferind concluzii pertinente asupra conţinutului spaţiului de continuitate specific ca şi categorie geopolitică. Din această perspectivă spaţiul de continuitate etnică este domeniul spaţial în care o anumită comunitate umană (grup etnic) îşi conservă existenţa sub toate aspectele sale. www.geopolitic.roGrupul etnic, potrivit Dicţionarului de sociologie, reprezintă grupul „cu tradiţii culturale comune şi care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii

108

înglobante”.1 De asemenea, în „Larousse. Dicţionar de sociologie,” etnia este definită ca o „populaţie desemnată de un nume (etnonim), care se bizuie pe aceeaşi origine, cu o tradiţie culturală comună, specifică de o conştiinţă de apartenenţă la acelaşi grup, a cărui unitate se sprijină în general pe o limbă, un teritoriu şi o istorie identice.”2 Majoritatea teoreticienilor acceptă ideea potrivit căreia membrii unui grup etnic se diferenţiază de ceilalţi membri ai societăţii prin trăsături culturale specifice cum sunt: limba, religia, obiceiurile, îmbrăcămintea, comportamentele. În limbajul politic contemporan, termenul de grup etnic este utilizat în mod frecvent pentru a descrie o minoritate cvasinaţională care trăieşte în cadrul unui stat. Comparativ cu naţiunea, grupul etnic are dimensiuni mai mici, îşi fundamentează existenţa pe o moştenire culturală comună, este persistent în timpul istoric şi poate fi extrem de dispersat teritorial. Din punctul de vedere al structurii populaţiei un stat poate cuprinde două sau mai multe grupuri etnice, care în raporturile dintre ele pot fi majoritare şi / sau minoritate. Spre exemplu, în Europa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord cuprinde englezi, scoţieni, irlandezi, unde grupul etnic englez este majoritar, Elveţia, francezi, germani, italieni cu grupul etnic francez majoritar, România, români, unguri, germani, romi, unde grupul etnic român este majoritar etc. Din punct de vedere istoric, grupurile etnice se împart în două mari categorii: grupuri etnice vechi, cu mare grad de persistenţă istorică şi grupuri etnice noi, apărute în ultimele două secole de evoluţie a omenirii. Desigur, procesul apariţiei şi evoluţiei grupurilor etnice nu este staţionar, el fiind o permanentă istorică a evoluţiei istorice a societăţii umane. De altfel, fenomenul migraţiei, o caracteristică a dezvoltării accelerate a civilizaţiei umane şi a procesului globalizării, este un generator continuu de grupuri etnice în numeroase zone ale lumii. În această situaţie se poate vorbi despre grupul etnic indian în Marea Britanie, grupul etnic hispanic în S.U.A. ş.a. De asemenea, există numeroase grupuri etnice răspândite pe teritoriul unui mare număr de state, cum este spre exemplu cel al kurzilor ori situaţia comunităţilor evreieşti răspândite în întreaga lume. În raport cu existenţa grupurilor etnice, lumea contemporană este confruntată cu două mari direcţii de evoluţie: o primă direcţie o reprezintă separatismul etnic, mergând până la ruperea grupului etnic de statul naţional şi constituirea sa în propriul stat, iar o a doua direcţie constă în promovarea pluralismului cultural. În unele societăţi, unele ideologii elaborate din perspectiva majorităţii dominante consideră pluralismul cultural doar ca o fază tranzitorie, scopul final fiind integrarea grupurilor etnice până la asimilare. De-a lungul timpului, grupurile etnice au manifestat permanent o tendinţă de agregare a indivizilor din structura proprie în limitele fizice ale unui spaţiu de referinţă. Această tendinţă a generat atitudinea de autoconservare a identităţii grupului etnic în spaţiul său de referinţă, manifestată îndeosebi prin respingerea prezenţei în limitele acestuia a prezenţei unor elemente alogene, fie individuale, fie colective. În acest mod, de-a lungul timpului au apărut adevărate enclave etnice de mare consistenţă spirituală în spaţiul naţional al unor state sau chiar în spaţiul de referinţă a unor mari grupuri etnice. Refractare la orice tip de ingerinţă, aceste grupuri au răspuns în forţă la intenţiile de afectare a vieţii lor spirituale şi de diminuare a spaţiului propriu venite din afară. De asemenea, tendinţa menţionată coroborată cu problema separatismului au condus la conflicte extrem de violente prin care unele grupuri etnice s-au constituit dacă nu în state naţionale independente cel puţin în provincii autonome ale unor state. www.geopolitic.roPluralismul cultural reprezintă o coordonată importantă a construcţiei noii ordini

1 Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998; 2 Larousse. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

109

a lumii contemporane potrivit căreia sensul de evoluţie a acesteia o reprezintă acceptarea unităţii în diversitate. Este de aşteptat ca din această perspectivă, Europa Unită să fie construită potrivit acestui principiu. În acest sens, se poate aprecia că principiul pluralismului cultural reprezintă unul dintre principiile de bază ale relaţiilor dintre grupurile etnice fiind un generator de spaţii de continuitate complementare. Din această perspectivă, spaţiul de continuitate etnică reprezintă domeniul spaţial în care un grup etnic se exprimă ca şi comunitate umană, conservându-şi identitatea fizică şi spirituală în limitele de civilizaţie specifice etapei de dezvoltare socială de ansamblu. Trăsătura de continuitate atribuită spaţiului defineşte, în această situaţie două caracteristici fundamentale ale existenţei grupului etnic: perenitatea istorică şi distribuţia teritorială a membrilor acestuia. Prima dintre ele ilustrează gradul de ascendenţă al grupului în raportul cu altele, evidenţiind totodată cutuma dreptului istoric asupra spaţiului de existenţă. Desigur, în lumea contemporană lucrurile capătă noi conotaţii având în vedere circumstanţele în care apar noi grupuri etnice, ca o consecinţă a fenomenului migraţionist. Legat de distribuţia teritorială a membrilor grupului etnic se poate face aprecierea că spaţiul de continuitate etnică cuprinde două zone caracteristice: o zonă de mare densitate etnică (nucleu) şi o alta periferică, prin care grupul etnic intră în contact cu altele. În funcţie de dinamica dezvoltării grupului limitele spaţiului său se modifică continuu, aflându-se fie în extensie fie în regresie. Având în vedere aceste aspecte, se mai poate evidenţia faptul că în lumea contemporană un grup etnic poate avea două sau mai multe nuclee dispuse la mari distanţe unele de altele, care polarizează din energiile spirituale ale acestuia, promovându-i totodată specificul în zonele de dispunere. Ca exemplu poate fi utilizată situaţia grupurilor etnice aparţinând unor popoare central şi est-europene, ce au fost şi ele la rândul lor grupuri etnice în cadrul Imperiului Austro-Ungar, care s-au constituit apoi în S.U.A., ca urmare a migraţiilor masive de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În acest sens, se poate aprecia că avem de-a face cu o multiplicare a spaţiului de continuitate etnică. Privind lucrurile din această perspectivă, se desprinde concluzia că abordarea geopolitică a grupului etnic nu poate fi disociată de elementul de spaţialitate. Domeniul spaţial nu reprezintă numai cadrul fizic în care grupul etnic îşi perpetuează existenţa ci şi dimensiunea de manifestare a intereselor sale vitale, având simultan caracter istoric cât şi proiectiv. Prin urmare, orice atentat la adresa integrităţii acestui spaţiu conduce la consecinţe deosebit de grave privind situaţia geopolitică dintr-o anumită regiune a Globului ori dintr-un anumit stat. Desigur, spaţiul de continuitate etnică ca şi categorie geopolitică nu se abordează separat de spaţiile de continuitate lingvistică şi spirituală, cele trei formând de fapt dimensiunea spaţială de manifestare a identităţii oricărui tip de comunitate umană, trepiedul pe care se aşează identitatea acesteia.

BIBLIOGRAFIE 1. Aymeric Chanprade, François Thual - Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003; 2. E.I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu - Geopolitica, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994; 3. Michael Wieviorka - Spaţiul rasismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; 4. Zbigniew Brzezinski - Marea tablă de şah, Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; 5. ***Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996; www.geopolitic.ro6. ***- Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998.

110

REMANENŢE ALE UNOR EFECTE DE FALIE

Gheorghe VĂDUVA

Spaţiul de remanenţă a unor efecte de falie, în zona cea mai sensibilă a continentului european cuprinde, în principal, litoralul Mării Negre, de la gura Nistrului până la sud de Burgas, spaţiul dintre Nistru şi Prut, Câmpia Dunării şi Podişul Moldovei, cu Poarta Focşanilor, Carpaţii cu Podişul Ardealului, Poarta Someşului şi Poarta Mureşului, Câmpia Tisei şi Câmpia Panoniei, Munţii Balcani, Rodopi şi Masivul Rila, Munţii Bosniei, coridoarele Drinei, Moravei, Savei şi Dravei şi pe cel al Vardarului. Acest spaţiu este mărginit, la est de Marea Neagră, la sud şi sud - vest, de Munţii Greciei, de Munţii Bosniei, la vest de Alpii Austrieci, la nord - vest şi la nord de Munţii Slovaciei, Carpaţii Albi şi de Podişul Galiţiei Orientale. Este caracterizat de o puternică compartimentare a terenului, precum şi de o mare diversitate de forme de relief. Geografic, se află în partea centrală a Europei şi se prezintă ca un imens golf care are în centru Carpaţii cu gâtuiturile de la Porţile de Fier şi de la Prislop, Huta, Certeze, în zona Maramureşului Românesc. Aceste două direcţii operative debuşează în Câmpia Tisei şi în cea a Belgradului, Savei, Dravei şi Panoniei, de unde se deschid alte direcţii spre şi dinspre Europa Occidentală. Câmpia Panoniei şi cea a Tisei se prezintă ca un spaţiu favorabil oricărei desfăşurări strategice. Acest spaţiu se poate constitui atât într-o bază de plecare la ofensivă strategică spre est sau spre vest, cât şi într-un obiectiv important al ofensivei strategice dinspre vest spre est sau invers. Dinspre Câmpia Panoniei, spre exemplu, se deschid direcţiile: Budapesta, Viena, Petersberg (pe culoarul strategic al Dunării); Belgrad, Zagreb, Liubliana, Udine, Milano (pe coridorul operativ al Savei şi Dravei şi, dincolo de Udine, în Italia, pe cel al Câmpiei Padului); Vardar, Salonic; Budapesta, Bratislava, Brno; Belgrad, Sarajevo (pe Valea Drinei); Belgrad, Skopje, Salonic (pe Valea Moravei şi pe cea a Vardarului) etc. Se adaugă la aceste direcţii operative extrem de importante şi cele care pătrund în Transilvania, prin Poarta Someşului şi prin Poarta Mureşului. Nu este de neglijat nici direcţia pe care o deschide Tisa, atât prin afluentul ei din spaţiul Maramureşului românesc - Vişeu -, cât şi varianta nordică, transcarpatică, prin Galiţia Orientală, spre Nistru (Tisa şi Prutul izvorăsc, ca şi Nistrul, din acelaşi masiv muntos). Ar mai fi de adăugat că, aşa cum Tisa face legătura cu bretela moldovenească şi, deci, cu culoarul strategic care se deschide din Galiţia Orientală, pe la nord de Carpaţi şi Alpi şi ajunge până în Normandia, şi cele două direcţii, care pătrund în Transilvania prin Poarta Someşului şi prin cea a Mureşului, deschid, prin Bazinul Intracarpatic, Depresiunea Bârsei şi trecătorile (paşii) Ghimeş - Palanca, Bicaz, Întorsura Buzăului, Bratocea, Predeal şi Giuvala, Poarta Focşanilor şi bretela podişului Moldovei. Se deschide, de asemenea, o direcţie de la Şviştov, prin Pasul Sipka, Iambol, Edirne, prin Tracia Orientală, spre Marea Marmara, precum şi cea deschisă de fluviul Mariţa, spre Sofia şi, de acolo, pe valea Iskărului, spre Dunăre. De fapt, întreaga valoare a culoarului strategic al Dunării se rezumă la posibilitatea www.geopolitic.rodesfăşurării unor acţiuni de mare amploare, cu toate categoriile de forţe armate (dar nu numai) în acest spaţiu al Dunării Inferioare (între Viena şi Sulina), Carpaţilor şi Balcanilor. Aceste consideraţii rezultă din investigarea trecutului, din analiza marilor confruntări care s-au desfăşurat în acest spaţiu. Pentru că nu numai spaţiul în sine

111

este important. Oamenii sunt, de fapt, cei care îi conferă valoare strategică. Oamenii şi evenimentele. Când ne gândim la acest spaţiu, avem în vedere marile linii de forţă pe care s-au mişcat populaţiile, zonele de confruntare, obiectivele urmărite, modul cum s-au stabilit frontierele, percepţia spaţiului - izvor de către populaţiile de aici, relaţiile dintre ele, confruntările şi rezultatul lor, constituirea statelor naţionale, aspiraţiile, speranţele, împlinirile şi dezamăgirile lor, confruntările de interese, factorii de stabilitate şi cei de instabilitate şi, mai ales, faliile care s-au tot deschis şi rareori s-au închis în acest spaţiu şi pe aceste culoare. Linii nefaste, niciodată şterse pe deplin, deseori invocate şi rareori uitate. Deci, istoria, cu tot răul şi cu tot binele ei, prezentul şi orizonturile. Noua politică care are ca obiectiv realizarea unităţii europene, conceptul de securitate şi apărare europeană şi cel de securitate regională, cel de descurajare a tensiunilor, crizelor şi conflictelor par a-şi impune forţa şi în această zonă extrem de diversificată, de chinuită, de tensionată. Aceasta, după ce o parte din tensiunile acumulate s-au declanşat, după ce Iugoslavia de după primul război mondial s-a destrămat, Ungaria, România şi Bulgaria fac deja parte din NATO, iar spaţiul ex-sovietic îşi caută, cu febrilitate şi dramatism, noua lui identitate. Deşi toată lumea este convinsă că, şi în spaţiul la care ne referim, este nevoie de stabilitate, de bună vecinătate, de armonie, de încredere reciprocă, este foarte greu să se treacă peste rănile trecutului, să se uite ce a fost, să se ia totul de la început ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Există însă această voinţă. Şi acest lucru este foarte important. Evenimentele din fosta Iugoslavie, intervenţia NATO, bombardarea Serbiei... au trecut. Şi-au îndeplinit rolul lor, cât a fost şi cum a fost şi au dispărut. Forţa nu rezolvă, ci doar impune… Or, adevărata construcţie se face prin puterea şi voinţa de a construi, nu de a impune. Este, de altfel, unica posibilitate de a exista şi coexista în acest spaţiu. Migraţiunile şi mai ales cele trei imperii - habsburgic, otoman şi ţarist - au amestecat populaţiile, au creat privilegii pentru unele şi dezavantaje pentru altele. Se afirmă adesea că obstacolul cel mai greu de escaladat în reconcilierea zonei îl reprezintă cel psihologic. Există, după cum susţin unii, puternice complexe de natură psihologică create prin secole, care nu pot fi depăşite cu uşurinţă, puternice falii care nu pot fi cu uşurinţă umplute. Ele fragmentează încă Balcanii de Vest, cu toată prezenţa celor două misiuni europene acolo - Althea şi Artemis -, menţin un diferendum mai mult de orgoliu decât teritorial şi, poate, psihologic greco - turc pe seama unor insuliţe, de fapt, pe seama unui efect de falie rămas din vremuri care ar trebui să fie uitate. Dar oamenii nu uită niciodată nimic. Iar memoria colectivă este, de cele mai multe ori, mult mai tare ca viaţa. Probabil că există şi astfel de complexe, deşi ne îndoim. Există însă idealuri care îşi au izvoarele şi rădăcinile în istorie. Ele nu sunt congruente, pentru că populaţiile din acest spaţiu n-au fost niciodată lăsate să convieţuiască în pace şi bună înţelegere. Ele sunt concurente şi, în multe privinţe, divergente. Şi chiar dacă interesele de moment le mai estompează într-o oarecare măsură - destrămarea sângeroasă a fostei Iugoslavii reprezintă un exemplu care n-ar trebui tratat cu uşurinţă -, optimismul şi încrederea în viitor ar trebui să domine. Din păcate, în această zonă, se mai priveşte încă peste frontiere, iar încrederea reciprocă se construieşte foarte greu. Ştim că unele dintre cercurile revanşarde privesc cu nostalgie crestele munţilor care înconjoară bazinul Dunării Mijlocii şi îşi spun că pe aici a trecut cândva o frontieră. Sârbii nu pot uita niciodată Câmpia Mierlei (Kosovo Polje) din 1389 unde, deşi au fost învinşi, au www.geopolitic.rodovedit că ştiu să se bată pentru ţara lor, pentru dreptul lor, pentru valorile lor. Atunci şi acolo, în acea bătălie, românii i-au ajutat. Ce s-a ales din Kosovo, care, odinioară, era inima Serbiei? Vremurile şi vremuirile au plouat în această inimă nori grei de furtună, au transformat-o într-un câmp de bătaie, apoi într-o băltoacă liniştită, murdărită şi

112

înşelătoare. Pentru că o nouă Câmpie a Mierlei s-a deschis şi s-a închis aici, la sfârşitul unui zbuciumat mileniu, când s-au năpustit asupra acestui spaţiu tunurile, ura şi intoleranţa şi tot ce au avut mai distructiv nişte tabere aflate pe o falie ce se credea că ar fi dispărut. Pentru a intra aşa cum se cuvine în mileniul trei. Şi s-a intrat cu atacurile teroriste de la World Trade Center, unice şi tragice în istoria atât de dramatică a omenirii, cu îngheţarea unor conflicte şi cu izbucnirea altora. Românii privesc şi ei spre Nistru şi spre Tisa, două ape care izvorăsc din acelaşi masiv muntos cu Prutul şi care delimitează un areal al strămoşilor lor. Ce s-a ales de malurile acestor ape locuite odinioară de români? Şi dacă între Nistru şi Prut, cu toată stăpânirea rusească de la 1812 încoace, au mai rămas vreo 4 milioane de români, pe malul stâng al Tisei numărul lor s-a redus, în opt decenii, la vreo 25.000 (după statisticile ungare). Croaţii, slovenii, macedonenii, bosniacii şi, acum, şi muntenegrenii s-au separat de sârbi şi au devenit independenţi în ţările lor. Într-o epocă a globalizării entităţile şi etniile se vor independente. Iată unul dintre marile paradoxuri ale acestui timp şi ale celor care vor veni. Există însă şi o teorie potrivit căreia marile democraţii trebuie să fie federale. Federalitatea dă şanse entităţilor să-şi manifeste nu doar prezenţa, ci şi identitatea. Dar şi această teorie pare a fi tot un compromis. Sau o convenţie. Pentru că, adesea, statul politic include, în arealul său, areale încă separate prin adevărate falii, unele chiar de valoare strategică. Una dintre acestea a fost trasată, în 1812, pe Prut, prin inima Moldovei, şi aşa a rămas până în ziua de azi. Probabil, în mod reflex. Sau doar ca o remanenţă. Sau, cine mai ştie... Aici, în acest spaţiu, s-au jucat câteva dintre marile stratageme sau dintre marile configurări şi reconfigurări geostrategice ale lumii. Odinioară, în vremea imperiilor, întregul spaţiu românesc era fie zonă de falie între aceste uriaşe entităţi politice, fie zone tampon, dar totdeauna zone de siguranţă strategică. Cele trei mari coridoare strategice încep din această zonă, iar Carpaţii se află în centrul lor. Culoarul strategic central european începe din Galiţia Orientală, trece pe la nord de lanţul muntos european şi ajunge până în Normandia. Marile capitale europene se află pe acest culoar, care reprezintă un fel de bulevard strategic al Europei, de-a lungul şi de-a latul căruia s-au dus toate marile războaie, din antichitate până în prezent şi, probabil, nici viitorul nu va ocoli acest spaţiu. Culoarul strategic al Dunării îşi are şi el importanţa lui politică, economică şi din foarte multe alte perspective. De remarcat, totuşi, că Dunărea, chiar şi în vremea limesului roman, n-a fost zonă de falie, ci, dimpotrivă, de-a lungul ei, s-au realizat totdeauna confluenţe strategice. De aceea, culoarul strategic al Dunării, departe de a fi zonă de falie, a fost totdeauna cale de comunicare, coridor logistic, cale de navigaţie şi liant. Dunărea a fost doar un drum de-a lungul căruia s-au mişcat şi s-au statornicit populaţiile, dar, în vremuri conflictuale, s-au efectuat pe aici şi manevre strategice cu mari grupări de forţe. Asemenea manevre sunt numeroase. Una dintre ele, este cea efectuată de legiunile lui Traian în războiul din 101 - 102 şi în cel din 105 - 106 împotriva regelui Decebal. Tot pe aici s-au derulat o parte din cruciade, iar cele două războaie mondiale n-au ocolit defel bătrânul fluviu european. Nici culoarul strategic maritim n-a fost zonă conflictuală permanentă. Bătăliile pentru strâmtori şi pentru supremaţia în Mediterana nu au fost chiar atât de www.geopolitic.rospectaculoase. Totuşi, în spaţiul maritim sau în imediata lui vecinătate, s-au trasat unele falii ale căror efecte le suportăm şi azi. Este vorba de falia dintre creştinism şi islamism, dintre civilizaţia occidentală şi cea musulmană, dintre ortodoxism şi catolicism, după schisma de la 1054, dar şi de alte numeroase falii care au rezultat

113

dintr-o construcţie geopolitică arbitrară şi dramatică. Prima rocadă de importanţă strategică dintre aceste trei mari culoare strategice o reprezintă teritoriul dintre Prut şi Nistru. Această rocadă nu se întinde până la Carpaţi, pentru că zona dintre Prut şi lanţul Munţilor Carpaţi a reprezentat, în acele vremuri, o zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul ţarist, în timp ce teritoriul dintre Dunăre şi lanţul Munţilor Carpaţi reprezenta o zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul otoman. În antichitate, aceeaşi regiune fusese zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul roman. De îndată ce acesta a trecut Dunărea şi şi-a cucerit propria zonă de siguranţă strategică, s-a declanşat procesul de erodare şi de prăbuşire. Probabil că Imperiul otoman a învăţat câte ceva din această lecţie a istoriei şi nu s-a grăbit să treacă prea des şi prea hotărât la nord de Dunăre, în zona spaţiului românesc, chiar dacă, pe coridorul strategic al Dunării, a ajuns până la porţile Vienei. Zonele de siguranţă strategică trebuie să fie suficient de mari, pentru a permite efectuarea manevrei strategice pe direcţii exterioare, dar nu prea mari pentru a pune probleme de suveranitate, independenţă, sau pentru a se transforma într-un posibil inamic. Or, ţările româneşti de la sud şi est de Carpaţi erau ideale pentru aşa ceva. Unite, ar fi putut pune însă probleme. De aceea, aceste mari imperii au avut, într-un fel, „grijă“ de ele, acordându-le mici „atenţii“ protecţioniste, pedepsindu-le din când în când pentru vreun început de necuminţenie, dar nelăsându-le, practic, nici o şansă să se transforme, împreună - eventual, împreună şi cu spaţiul transilvan -, într-o entitate cu pretenţii la suveranitate, independenţă şi putere. Oamenii din aceste spaţii binecuvântate de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, blestemate de soartă, la fel ca şi unii dintre conducătorii lor cinstiţi şi curajoşi, au fost nevoiţi să se gândească doar la supravieţuire. Imperiul habsburgic nu a avut unde să-şi mai rezerve o zonă de siguranţă strategică (zonă tampon) şi atunci a realizat una interioară, la adăpostul Carpaţilor de Curbură, aproximativ în spaţiul de azi al judeţelor Covasna, Harghita şi o parte din Mureş. Acest spaţiu a fost colonizat la început cu teutoni, apoi, în secolele XII - XIII, cu secui. Misiunea lor era să păzească frontierele estice ale Imperiului, dar mai ales să creeze aici un spaţiu cu totul special. Acest spaţiu avea o importanţă foarte mare pentru Imperiul habsburgic, din cel puţin trei motive:  reprezenta un spaţiu flexibil de siguranţă strategică interioară, înapoia unui obstacol puternic - lanţul muntos - şi sprijinit pe forme puternice de teren din podişul Transilvaniei, îndeosebi pe Munţii Perşani;  reprezenta o zonă din care se putea efectua, în caz de război, manevra strategică pe direcţii interioare către cele două mari culoare strategice - cel care începea din Galiţia şi cel al Dunării;  permitea debuşarea rapidă, prin Poarta Focşanilor, la Gurile Dunării şi, într-o perspectivă mai îndepărtată, după cum spune Iuliu Maniu în una dintre lucrările sale, cucerirea acestora în vederea realizării unei ieşiri la Marea Neagră. Chiar dacă acest spaţiu din interiorul curburii Carpaţilor nu a fost folosit niciodată pentru aşa ceva, nu încape nici o îndoială că el avea aceste valenţe de care nu se poate ca Imperiul austro-ungar să nu fi ţinut seama. Oricum, efectul de falie produs atunci se menţine şi azi. Aşa cum am afirmat mai sus, marile imperii ale acelor vremuri, ca şi marile entităţi dinaintea lor, chiar şi cele din antichitate, marcate semnificativ de expansiunea Imperiului www.geopolitic.roroman şi de activarea foaierului perturbator, situat, după cum se ştie, între nordul Mării Caspice şi Manciuria, nu puteau permite unitatea sau unificarea spaţiului românesc. Efectele de zone de siguranţă strategică sau de zone - tampon, care sunt, la urma urmei, şi efecte de falie, se simt încă şi azi, în general, prin modul cum este

114

privit şi tratat spaţiul românesc. N-a trecut, totuşi, nici un secol de la realizarea unităţii spaţiului românesc într-un stat politic, într-un stat naţional. Timpul istoric este prea scurt pentru ca astfel de efecte să fi fost resorbite. Şi chiar dacă nouă ne place să credem că nu se poate pune la îndoială unitatea spaţiului românesc, pe care noi îl considerăm un spaţiu-izvor, un spaţiu generator de stabilitate şi de siguranţă, nu toată lumea este de acord cu ceea ce credem noi. Samuel P. Huntington, spre exemplu, delimitează clar, printr-o linie categorică, de tipul celei pe care a trasat-o Stalin cu creionul roşu peste Moldova, civilizaţia occidentală de cea ortodoxă. Această linie trece pe la est de ţările baltice, pe care le Huntington le consideră ca făcând parte din civilizaţia occidentală, pe la est de Ucraina subcarpatică, pe lanţul Munţilor Carpaţi, despărţind România în două - una ortodoxă şi una (Transilvania) occidentală -, printre Croaţia şi Serbia, pe la est de Slovenia şi pe undeva prin interiorul ţinutului Bosniei şi Herţegovinei, despărţindu-i pe catolicii de acolo de ortodocşi şi musulmani. Trebuie să reamintim aici că ilustrul profesor de la Harvard împarte lumea, pe criterii, desigur, discutabile, în şapte (sau opt) civilizaţii - sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană, ortodoxă şi occidentală, la care se adaugă şi cea latino-americană, cea de a opta, dar care poate fi foarte bine integrată şi în civilizaţia occidentală. Noi nu credem că lumea poate fi redusă doar la aceste civilizaţii, dar subiectul a fost şi încă este şi acum controversat. Oricum, profesorul Huntington ne-a reamintit că nu suntem uniţi, unitari şi solidari, că civilizaţiile ar putea fi chiar entităţi generatoare de războaie. Noi ştiam că civilizaţiile nasc valori, nu războaie. Interesele, deci politicile produc războaie, nu civilizaţiile. Deşi, acest mod tranşant de a trage linii între civilizaţii prin mijlocul unor state politice, sau prin inima unui continent pare bizar şi ofensator, profesorul de la Harvard sesizează o realitate dramatică. Din păcate, chiar şi acolo unde se consideră că nu se pune la îndoială entitatea, stabilitatea şi unitatea unui spaţiu, se manifestă destul de serios acest efect de falie. L-am sesizat şi noi într-o carte intitulată „Nori pentru mileniul trei“, apărută în 1998, la Editura Naţional. Mulţi oameni fac diferenţe între Moldova, Regat şi Transilvania, ca şi cum ar vorbi de trei surori sau de trei fraţi crescuţi pe alte continente şi „obligaţi“ sau sortiţi să se reîntâlnească şi să trăiască împreună. Ca să nu mai vorbim de cele câteva proiecte de autonomizare a ţinutului secuiesc, adică a zonei de siguranţă strategică spre est a fostului imperiu. Se poate ca astfel de falii să fie sau să fi fost artificiale. Totuşi, ele nu se estompează, ci se adâncesc. În mare parte, populaţia de etnie română a părăsit practic judeţele Covasna şi Harghita. Acest lucru este un fapt împlinit care adânceşte efectul de falie etnică, produs în vremea imperiilor şi perpetuat până în zilele noastre, nu ca o fantasmă a istoriei, ci ca o realitate bizară şi periculoasă. Desigur, spaţiul românesc nu se aseamănă cu cel al Balcanilor de Vest sau cel caucazian, chiar dacă unii încearcă să facă şi astfel de asocieri. Acolo, în Balcanii de Vest, s-a tras o linie categorică între musulmani, slavi şi occidentali, fără să se ţină seama că, de fapt, acolo s-au întâmplat, de-a lungul timpului, lucruri greu de explicat şi de corectat. De exemplu, musulmanii din Bosnia sunt, în majoritate, slavi trecuţi la islamism, albanezii sunt urmaşii vechilor iliri, ortodocşii sunt, de regulă, slavi, iar catolicii sunt tot slavi catolicizaţi. Odinioară, pentru a-i sedentariza pe slavii migratori şi a le opri expansiunea lentă şi sigură spre Vest, Occidentul le-a catolicizat avangărzile... Desigur, problema aceasta nu mai are nici o importanţă acum. Dar efectele de falie ale www.geopolitic.roacelor vremuri vor dura secole. Ele îngreunează procesul de unificare deplină a continentului, menţin încă prejudecăţi şi temeri, în timp ce populaţiile din zonele sensibile suportă consecinţele. Aceste falii nu sunt numai în Balcanii de Vest, în Caucaz, ci şi în Spania, în Marea Britanie, chiar şi în Italia, în Franţa, în Germania.

115

Democraţiile şi chiar federalizarea au rezolvat o parte dintre efectele de falie, dar dacă analizăm mai atent motivele pentru care francezii şi olandezii au respins proiectului Constituţiei Europene, vehemenţa cu care unii contestă procesul de globalizare, dificultăţile economice, politice, sociale şi chiar culturale pe care le întâmpină extinderea Uniunii Europene, problematica financiară, cea a resurselor, a migraţiei, a coridoarelor pe care se derulează traficul de droguri, de persoane şi de arme, acţiunile teroriste şi alte fenomene ce macină încă vechiul continent şi, într-o măsură şi mai mare, spaţiul românesc, ajungem la concluzia că, de-a lungul timpurilor, nu s-a schimbat mare lucru. Poate doar tehnologia, comunicaţiile, forţa economică şi nevoia din ce în ce mai mare de resurse şi de pieţe... Ultimele două state care mai menţineau încă ce a mai rămas din Federaţia Iugoslavă - Serbia şi Muntenegru - s-au despărţit în bună pace, după voia lor, a Europei şi a lui Dumnezeu, semn că nici federaţiile nu pot rezolva chiar toate problemele, urmând ca, în viitor, fiecare dintre aceste ţări să-şi continue drumul ei european. Problema este dacă această destrămare extrem de sângeroasă a fostei Iugoslavii nu a creat sau nu a adâncit noi falii strategice care vor dura sute de ani. Pentru că, indiferent ce s-ar spune, oamenii de acolo pot uita sau ierta, dar memoria lor colectivă nu va uita şi nu va ierta niciodată nimic din ce a fost. Altădată spuneam că unirea face puterea. Acum oamenii din această parte a Europei acţionează invers, ca şi cum n-ar avea nevoie de putere, ci doar de libertatea de a se separa unii de alţii şi a se supune altora, de prin alte părţi ale lumii. Aşa a fost de când lumea. Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Dar libertatea este uneori mai scumpă decât puterea, deşi nu poate exista putere adevărată acolo unde nu există libertate adevărată. Ucraina îşi construieşte şi ea, la rândul ei, o filosofie pe care, poate, nouă ne vine destul de greu s-o identificăm, s-o definim şi s-o înţelegem pe deplin. Dar Ucraina este o ţară mare, marcată şi ea de numeroase falii - unele, activate deja în timpul Revoluţiei Portocalii - căreia Rusia, NATO, Uniunea Europeană şi întreaga planetă îi acordă o atenţie specială, mai mult sau mai puţin cuvenită. Republica Moldova, sătulă, poate (sau nu, cine ştie?!), de stăpânirea sovietică (care mai are încă destule efecte remanente) şi dezgustată de condiţia ei de soră săracă a României şi de fost „batalion disciplinar“ din vremea când a făcut parte din spaţiul românesc, îşi caută cu febrilitate un drum european. Sperăm să-l găsească, deşi spaţiul ei este măcinat de numeroase falii, consecinţe intempestive ale condiţiei ei de primă rocadă strategică între cele trei mari culoare de care am amintit mai sus. Tocmai pentru că Dumnezeu a aşezat acest spaţiu între Prut şi Nistru, Imperiul ţarist, în confruntare (dar şi în parteneriat rezonabil) cu cel otoman şi cu cel habsburgic, a avut toată grija să stimuleze înlăturarea românilor de la Gurile Dunării, din zonele Kahul, Ismail, şi din nordul Bucovinei, adică de la intrările în cele trei mari culoare strategice. Mai mult, imediat după război, frontierele între Ucraina şi Moldova au fost stabilite în aşa fel încât nici un picior de român (moldovean) din Republica Moldova să nu se mai afle în apropierea gurilor Dunării şi în nord. Aceste zone au fost atribuite Ucrainei şi acolo au rămas. În 1948, a fost luată şi Insula Şerpilor, pentru a fi plantat acolo un radar puternic care să supravegheze Gurile Dunării şi Marea Neagră, până la strâmtori. Interes strategic, ce să-i faci! Dar nu al nostru. Nu se discută, desigur, problema frontierelor. Aşa au www.geopolitic.rofost stabilite după război, aşa le vrea Europa, aşa rămân! Se discută însă problema faliilor care s-au creat de-a lungul secolelor, care ne marchează viaţa şi peste care nu se poate trece atât de uşor. Faliile totdeauna separă, pe când frontierele europene de azi încep să se transforme, din linii care separă şi opun, în linii care unesc şi integrează.

116

Reprezentanţii Rusiei n-au venit la forumul Mării Negre, desfăşurat la Bucureşti, la începutul lunii iunie, iar acest lucru spune foarte mult. Desigur, Rusia are alte preocupări mult mai importante acum - parteneriatul strategic cu Uniunea Europeană, parteneriatul strategic cu China şi cel cu Statele Unite, problema frontierelor etc -, dar această ţară este unul dintre cei mai importanţi parteneri la Marea Neagră, pentru că este deţinătoare a unor uriaşe resurse energetice, a unei forţe militare redutabile şi a unei îndelungate prezenţe în această zonă. Probabil că toţi cei care se ocupă de unificarea continentului european, de realizarea unei entităţi europene puternice, credibile şi prospere vor înţelege că nici una dintre vechile falii - religioase, economice, culturale, politice, civilizaţionale, etnice etc. - nu va putea fi cu adevărat înlăturată fără participarea semnificativă a Rusiei. Lipsa unui reprezentant al Rusiei de la întâlnirea de la Bucureşti poate să fie şi un răspuns la unele afirmaţii mai mult sau mai puţin metaforice de tipul „Marea Neagră - lac rusesc, Marea Neagră - lac turcesc...“, ca să nu mai vorbim de ostilitatea creată în Caucaz. Oricum, semnificativ este că se încearcă tot ce este posibil pentru a se reduce acest efect de falie care macină încă viaţa Europei şi a Europenilor. Acest efect precede şi urmează păcii de la Westfalia, iar estomparea lui va mai dura. Grecia şi Turcia nu-şi dispută nu numai insula Cipru, care a intrat în Uniunea Europeană, iar platoul continental al Mării Egee este suficient de mare pentru toată lumea, mai ales pentru cei care vor doar să vadă, la un preţ rezonabil, acele minunate insule care au întemeiat legenda şi civilizaţia în care trăim, ci şi propria lor proiecţie în viitor. Saddam Hussein, în Golf, n-a fost încă împuşcat, deşi el sfidează şi tribunalul şi căldurile dintre Tigru şi Eufrat şi nu-i mai pasă dacă Turcia, prin vreun mare baraj denumit Atatürk sau altfel, va opri jumătate din apele celor două fluvii, perla Mesopotamiei, şi nici de avioanele americane, britanice sau cu alte însemne care au acum la dispoziţie tot cerul Bagdadului şi al Irakului şi nu doar nişte zone de exclusivitate. Turcia se va război în continuare cu extremiştii kurzi, cu terorismul, cu seismele şi cu toţi cei care-i fac necazuri, pentru că este Turcia a 80 de milioane de oameni şi nimeni nu îndrăzneşte să-i sufle în ciorbă, în timp ce israelienii şi palestinienii când sunt pe punctul de a pune în operă un acord mediat de americani sau o foaie de parcurs cu ziduri şi terorism disperat, când sunt cu glonţul pe ţeavă. Spaţiul nostru este, deocamdată, liniştit, iar încercările de a-l tulbura, pe traseele unor vechi falii, încă nedispărute, nu sunt sortite vreunei izbânzi. Deşi ar trebui să suflăm totuşi şi în iaurt. Războiul nu mai ameninţă nici Balcanii, nici Caucazul, iar de spaţiul românesc nici vorbă să se poată apropia. Sunt însă destule conflicte îngheţate în jur şi se apropie o vară fierbinte. www.geopolitic.ro

117

MANIFESTĂRI ŞI COMPORTAMENTE GEOPOLITICE ÎN ANTICHITATEA CLASICĂ

Constantin HLIHOR

Deşi sunt informaţii potrivit cărora oamenii s-au preocupat din cele mai vechi timpuri de cunoaşterea impactului pe care îl are asupra omului şi a colectivităţilor umane studiile şi preocupările teoretice privind influenţa mediului geografic asupra politicii statelor sunt de dată recentă .Însăşi termenul nu este folosit până în anul 1890. Geopolitica a apărut, ca teorie, în câmpul disciplinelor care studiază raporturile dintre state sub toate formele şi aspectele, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.1 Analiza istorică arătă că şefii de state au acţionat şi reacţionat geopolitic încă din antichitate. Se poate aprecia, prin urmare, în câmpul relaţiilor internaţionale, ca fenomen obiectiv, geopolitica s-a manifestat cel puţin de când un stat sau alt actor, în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi capacitatea de a-şi impune suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare. Studiul raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. ShldonWolin subliniază că o relaţie directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”2 Coborând pe cursul ei, nu ne vom opri la îndepărtatul şi frământatul timp al războaielor hitito - egiptene pentru stăpânirea câmpurilor mănoase şi a unor oraşe înfloritoare3 sau la disputa pentru supremaţia în Mediterana orientală dintre greci şi fenicieni4, deşi încă din aceste vremuri întâlnim fenomene şi realităţi politice foarte comune astăzi ci doar vom enumera câteva fapte care pot fi apreciate drept fenomene geopolitice. Edificator este faptul că oraşul - stat Ugarit, aşezat pe malul Mării Mediterane, care întreţinea prospere legături comerciale cu Creta, Egiptul şi o serie de oraşe de pe coasta mediteraneană, a rămas definitiv în sfera de influenţă a hitiţilor după bătălia de la Qadeş dintre faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, şi regele hitit Muwattal5 (aprox.1293). Tratatul de pace cu Egiptul îi asigura statului hitit liniştea nu numai la graniţa de sud, ci şi la cea de răsărit. Acest lucru era poate cel mai important pentru statul hitit. La limita

1Vezi pe larg, Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2005; Nicolae Mocanu, Interferenţe geopolitice şi geoculturale în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005; Gerard Dussouy, Quelle geopolitique au XXI-e siecle?, Editions Complexe, Paris, 2001; Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2001; Sergiu Tămaş, Geopolitica, Noua Alternativă, 1995; E.I.Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Geopolitica, Institutul European Iaşi, 1994; Karl Haushofer, De la géopolitique, Ed. Fayard, 1986; N. Anghel, Geopolitica de la ideologie la strategie politico-militară, Ed. Politică, Bucureşti, 1985; Contra-amiral Pierre Célérier, Géopolitique et geostrategie, P.U.F, Paris, 1961; Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed."Floare Albastră", Bucureşti, 1995; Claude Raffestin, Géopolitique et histoire, Ed. Payot Laussanne, 1995 etc. 2 Sheldon Wolin, Politics and Vision. Continuity and Inovation in Western Political Thought, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960, pp. 16-17. www.geopolitic.ro3Vojtech Zamarovsky, Din tainele imperiului hitit, în româneşte de Gabriel Istrate, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p.204-208; J.F.C.Fuller, Les batailles decisives du monde Occidental 1, De la Grece antique à la chute de Constantinopole. Traduit de langlais par Michelle Herpe-Voslinsky, Biblioteque Berger-Levrault, 1980, Paris, p. 21. 4Constantin Daniel. Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, 1979, pp. 27-41, J.F.C. Fuller, op.cit., pp. 19 - 20. 5Ibidem, pp. 34 - 35.

118

secolelor al XIV-lea şi al XIII-lea î. Chr. puterea Asiriei a crescut foarte mult, rupând echilibrul de forţe care asigurase pacea în zonă. Regele asirian Adad Mari I a distrus regatul Mitanni, cu care hitiţii întreţineau legături de prietenie, a ocupat Babilonul apoi a unit sub un singur sceptru întreaga Mesopotamie. Avea deci destule forţe pentru a-i ataca pe hitiţi şi chiar intenţiona să o facă1, dar, după încheierea tratatului de ajutor reciproc dintre Hattusili şi Ramses al II-lea, a trebuit să renunţe la această intenţie. Istoria antică oferă spre reflecţie, dar şi pentru analiză geopolitică, două realităţi politice: una efemeră, Imperiul lui Alexandru cel Mare (356 - 323 î. Chr.) şi alta mult mai durabilă, Imperiul Roman. Istoricii, mai vechi sau mai noi, au prezentat numeroase explicaţii în legătură cu evenimentele care au condus la apariţia, ascensiunea şi decăderea acestor imperii, mai puţin cele de ordin geopolitic. În cazul ascensiunii imperiului elenistic, evoluţia geopolitică este mai mult decât relevantă. Posesiunilor moştenite de la tatăl său, Filip al II-lea, regatul Macedoniei şi hegemonia ligii elenice, Alexandru le-a adăugat un teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât imperiul ahmenid din epoca maximei sale expansiuni, sub Darius I. Nici un cuceritor n-a reunit sub sceptrul său atâtea provincii şi nici nu şi-a purtat armatele, în antichitate, atât de departe de patrie.2 Nu e suficient, pentru a explica asemenea succese, să invocăm doar forţa militară a tânărului stat macedonian şi bravura soldaţilor greci. Contingentele pe care le-a avut Alexandru, la dispoziţia sa, pentru cuceriri au fost modice. Chiar şi în acea vreme, pentru o astfel de întreprindere, 38.000 sau 40.000 de oameni la începutul expediţiei3 şi aproximativ 80.000 de soldaţi în momentul dispariţiei lui n-au fost cifre ieşite din comun. Indiscutabil, Alexandru cel Mare a fost un strălucit strateg, poate cel mai mare al întregii antichităţi, însă a fost şi un foarte bun cunoscător al realităţilor politice din spaţiile pentru care şi- a manifestat interesul şi pe care apoi le-a cucerit. A înţeles că raportul de putere îi este favorabil şi a exploatat acest lucru fulgerător, cu ajutorul instrumentului militar. De remarcat faptul că, în teritoriile cucerite, Alexandru nu s-a prezentat numai în calitate de învingător, ci şi de aducător al păcii. N-a fost adeptul idealului pan elenic. El n-a dorit "supunerea şi umilirea barbarului, ci contopirea acestuia cu grecul într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea partea lui".4 Alexandru şi-a dat seama că armonizarea intereselor economice dintre diferite entităţi statale intrate sub autoritatea sa şi schimburile comerciale sunt cei mai siguri garanţi ai dăinuirii imperiului său. O genială intuiţie l-a făcut să impună imperiului o monedă unică. Se poate afirma că Alexandru cel Mare a întrupat perfect cele două personaje - diplomatul şi soldatul - care în concepţia geopolitică a lui Raymond Aron simbolizau raporturile dintre state, care pot fi aşadar reduse la negocieri şi la război5. Aşadar, în spatele cuceririlor fulminante ale lui Alexandru cel Mare, putem identifica un clar proiect geopolitic realizat prin mijloace geostrategice, şi anume de a reuni sub o singură autoritate toate popoarele care, făcând parte dintr-o civilizaţie deja avansată, sunt destul de mature, din acest punct de vedere, pentru a crea un stat şi pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului Apropiat6. Moartea fulgerătoare

1Vojtech Zamarovsky, op.cit., p. 208 2Vezi pe larg, François Chamous, Civilizaţia greacă, traducere şi cuvinte înainte de Mihai Gramatopol, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pp. 129 - 142; Pierre Lévéque, Aventura greacă, vol. II, traducere de Constanţa Tănăsescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, pp. 35-46; www.geopolitic.ro3Marenches, Atlas géopolitique. Stock, f.a., p.48; Pierre Lévéque, op.cit., p. 42, J.F.C. Fuller, op.cit., pp. 67 - 83. 4Pierre Lévéque, op.cit., p. 43. 5Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Paris, Calman-Levy, 1962, p. 14. 6 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gîndirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 12.

119

a pus capăt nu numai vieţii unui mare strateg şi comandant de oşti, dar şi a unui altfel de imperiu în lumea antică. Roma şi-a datorat ascensiunea şi "mărirea" de la oraş - stat la imperiu universal înţelegerii perfecte a rolului pe care îl avea armata în ecuaţia de putere şi în disputa cu rivalii săi pentru supremaţia pe uscat şi mare1. Pentru a-şi impune supremaţia în întreaga peninsulă italică timp de aproape două secole şi jumătate (509 - 269 î. Chr.), Roma n-a încetat să se afle sub arme. Ameninţarea intereselor vitale ale Romei - securitatea căilor comerciale care asigurau aprovizionările2- venea din partea celui mai puternic imperiu maritim, Cartagina3. Aşezată în golful Tunis, aceasta stăpânea trecerea dintre cele două bazine ale Mediteranei şi controla întregul comerţ din zonă. Dominaţia Cartaginei în spaţiul mediteranean a fost înlăturată numai după ce Roma şi-a construit o flotă şi a devenit şi ea o putere maritimă.4 Confruntarea dintre romani şi cartaginezi a fost una decisivă, deoarece Mediterana însemna pentru puterile care-şi disputau acest spaţiu ceea ce avea să însemne Heartland-ul pentru Mackinder în teoria geopolitică.5 Interesant de remarcat faptul că acest lucru a fost conştientizat de protagonişti. Titus - Livius, referindu-se la importanţa bătăliei de la Zama (201 î.Chr.), scria: "Pentru cartaginezi este vorba de o luptă pentru propria lor viaţă şi suveranitate în Libia; pentru romani ceea ce era în joc era supremaţia universală".6 Într-adevăr, în antichitate, cine a stăpânit Mediterana, a stăpânit lumea. Imperiul ce avea să fie întemeiat de Octavianus şi care a atins apogeul sub Traian, se întindea de la Atlantic la Eufrat şi de la Marea Nordului la deşertul Sahara. Interesante sunt din punct de vedere al înţelegerii intereselor geopolitice ale imperiului roman sunt şi concluziile rezultate din analiza raporturilor de putere şi de stăpânire în spaţiului ponto - danubiano - caspic7. Confruntarea dintre daci şi romani, din perspectivă geopolitică nu mai este doar o luptă cu conotaţii de cucerire / apărare ci este una pentru controlul unor spaţii şi puncte strategice cheie în dominaţia sud - estului European şi a regiunii pontice. Regele dac Burebista îşi extinde controlul politic asupra Dunării şi a Pontului Euxin. Astfel “Marea Neagră a stat sub înrâurirea dacilor: ei atrăgeau comerţul, ei luau vamă, ei aveau rolul de căpetenie”8. După moartea acestuia a urmat o perioadă de recul geopolitic al geto - dacilor până la apariţia unui alt conducător cu veleităţi hegemonice în spaţiul ponto - danubian. Decebal nu numai că şi-a întins stăpânirea până la Dunăre dar în momente favorabile trecea fluviul şi prăda oraşele romane din provincia Moesia. Se deschide seria confruntărilor dintre daci şi romani care se va încheia cu transformarea Daciei în provincie a Imperiului Roman. Confruntarea dintre daci şi romani a fost determinată de motive economice, imperiul avea imperioasă nevoie de resursele naturale ale dacilor dar şi din raţiuni geopolitice. Nicolae Iorga referindu-se la nevoia de a găsi şi o altă explicaţie, “un factor mult mai vechi şi, fireşte, mult mai puternic decât poate fi o licărire nouă în mintea

1 A se vedea pe larg, Nicolae Mocanu, op., cit., p. 63-78. 2Raymond Bloch, Jean Cusin, Roma şi destinul ei, traducere şi note de Barbu şi Dan Sluşanschi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 84. 3J.F.C. Fuller, op.cit., p. 89. 4Horia C.Matei, O istorie a Romei antice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979. 5Apud, E.A.Pozdneakov, Geopolitica, Grupul Editorial Progres, Moscova, 1995, p. 24. www.geopolitic.ro6Apud, J.F.C.Fuller, op.cit., p. 111. 7 A se vedea şi Constantin Hlihor, Geopolitica estului european în opera lui Nicolae Iorga, în Constantin Buşe (coordonator), Nicolae Iorga.1871-1940. Studii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 308 - 317. 8 Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării (Istorie a Europei răsăritene în legătură cu acastă chestie), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Victor Spinei, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 97-98.

120

unui împărat ambiţios”1 crede că romanii au avut intenţia de a controla spaţiul Germanic prin dominaţia celui ponto - danubian. “Se căutase un drum către inima Germaniei pe la Rin şi se ajunsese în pădurea Teutoburgică; nu era natural atunci să se încerce un drum către inima Germaniei de dincoace, pe la Dunăre? Pe aici se putea ajunge în Boemia…”2 Una din cauzele prăbuşirii Imperiului Roman a fost şi de ordin geopolitic. A scăzut eficacitatea instrumentului militar şi Roma n-a mai putut să ţină raportul de putere în favoarea sa nici pe uscat şi nici pe mare. Pe continentul european, valurile de Völkerwanderung* au împins treptat limes-ul vastului imperiu către interior până s-a prăbuşit însăşi Roma (476 î.Chr.), iar Marea Mediterană avea să devină în următoarele secole un spaţiu de dispută dintre creştini şi musulmani.3 Decăderea imperiului din ecuaţia de putere a spaţiului European nu a însemnat pentru strămoşii noştri şi încetarea legăturilor cu lumea romană. Prin politica de asimilare pe care au dus-o romanii s-a ajuns nu numai la desăvârşirea procesului de etnogeneză pentru vaste spaţii din sud - estul continentului European dar şi la continuarea unei dominaţii geopolitice a Romei prin alte instrumente decât cel militar: prin spiritualitatea creştină şi continuitatea culturii latine. Înţelegerea faptului că viaţa statelor şi a popoarelor în toată diversitatea ei este în mare măsură condiţionată de mediul geografic şi climă, de capacitatea lor de a stăpâni sau controla anumite spaţii nu reprezintă, după cum s-a putut observa, o descoperire a zilelor noastre. Grecii antici au fost primii care au avut şi preocupări teoretice asupra influenţei mediului geografic în viaţa socială a omenirii.4 Aceste abordări izolate şi nesistematizate erau dictate de un interes practic. Teritoriul pe care locuiau grecii nu era atât de fertil încât să le asigure cantitatea de hrană în condiţiile unei creşteri demografice accelerate. Odată cu evoluţia civilizaţiei, a creşterii numărului de oraşe - state şi a populaţiei acestora au apărut şi problemele pur geopolitice - necesitatea extinderii spaţiului de suveranitate sau aprovizionare, pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării surplusului de populaţie. Pentru a putea cuceri sau lua în stăpânire teritoriile care erau necesare trebuia să cunoşti caracteristicile geografice, economice şi chiar politice ale acestora. Milesienii sunt cei care realizează primele hărţi ale spaţiilor populate iar Clistene este primul care, în Atena, a gândit spaţiul în termini politici5, ulterior apar preocupări asemănătoare şi la alţi oameni politici sau filozofi. Herodot (n. cca. 485 - m. cca. 420 î. Chr.), supranumit şi "părintele istoriei", a lăsat posterităţii nu numai însemnări despre istoria popoarelor din epoca sa, ci şi referiri la raporturile mediului geografic cu activitatea politică a comunităţilor umane. A considerat că centrul lumii este Marea Mediterană şi a consemnat, uneori cu lux de amănunte, evenimentele politico - militare, economice şi cultural - religioase din statele ce se manifestau în această zonă.6 Călătoriile pe care a fost nevoit să le facă în Egipt, Siria, Babilon, nordul Mării Negre şi ulterior Atena i-au permis să cunoască bine regiunile prin care a trecut şi să intuiască anumite intercondiţionări între spaţiu şi populaţiile care

1 Ibidem, p. 99. 2 Ibidem, p. 103. * Valuri migratoare www.geopolitic.ro3Vezi pe larg, Horia C. Matei, op.cit.,; J. F. C. Fuller, op.cit., pp. 132-155. 4E. A. Pozdneakov, op.cit., pp. 9-13. 5 Gerard Dussouy, op.cit., p. 19. 6Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 33 şi urm; Herodot, Istorii, vol.I-II, Studiu introductiv de A. Piatkowski, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961, 1964.

121

trăiau în acel spaţiu. Contemporanul lui Herodot, Hipocrate (n. cca. 460 - m. cca. 377 î.Chr.) a încercat să dea o explicaţie diversităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi psihic, apelând la influenţa mediului asupra omului. În lucrarea Despre aer, apă şi locuri, el a afirmat că "înfăţişarea şi felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe cazuri naturii ţinutului".1 Filosoful grec Aristotel (384 - 322 î.Chr.) a dezvoltat ideea lui Platon (428 - 348 î.Chr.), teoretizând legăturile dintre organizarea politico - statală şi mediul geografic. În opera sa Politica, el considera că există o mărime determinată a cetăţii sau statului, funcţie de întinderea spaţiului, bunurile şi numărul locuitorilor.2 Observa, în mod concret, că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei aşezări. Relieful trebuie să fie obstacol pentru invadatori şi favorabil celor care se apără. Teoreticienii şi analiştii geopolitici consideră că Aristotel ar putea fi aşezat la originea analizelor geopolitice, în sensul admis astăzi. "Insula Creta - afirma Aristotel - pare că este predestinată de la natură să domine Grecia, iar poziţia sa geografică este minunată: se învecinează cu marea, în jurul căreia îşi au aşezările aproape toţi grecii; pe de-o parte se află la mică distanţă de Peloponezia, pe de alta - de Asia, chiar de regiunea Triupia şi de Rhodos. Iată de ce Minos şi-a consolidat puterea, şi-a întărit stăpânirea asupra mării, unele insule le- a supus, altele le-a populat".3 Importanţa condiţiilor geografice, ca şi a stăpânirii sau a controlului unor spaţii de interes strategic şi comercial pentru a obţine supremaţia în ecuaţia de putere a fost remarcată de Titus Livius, Cicero şi Strabon. Acesta din urmă face o judecată pe care fără mari dificultăţi am putea să o considerăm geopolitică în sensul actual al acestei discipline.4 Ca geograf, el a împărţit spaţiul planetar în dreptunghiuri şi a menţionat care dintre ele pot fi locuite, arătând că numai acestea prezentau interes pentru geograf. "Nu serveşte nici un scop politic - considera Strabon - o bună cunoaştere a tărâmurilor îndepărtate şi a oamenilor ce le populează îndeosebi dacă acestea sunt insule ale căror locuitori nu ne pot nici încurca, nici folosi prin comerţul lor".5 Întâlnim, prin urmare, la Strabon, două elemente fundamentale pentru analiza actuală geopolitică: evaluarea spaţiului geografic vizat şi aprecierea interesului care să determine implicarea unei cetăţi în acel spaţiu. Se poate lesne observa că modul de gândire la Strabon este consonant, de exemplu, cu opiniile unor reputaţi reprezentanţi de azi ai şcolii franceze de geografie politică. Jean Gottman, afirmă că "spaţiul geografic este spaţiul accesibil omului, cel utilizat de umanitate pentru existenţa sa"6 şi că "locurile în care omul nu are acces nu prezintă nici o însemnătate politică şi nu constituie o problemă. Suveranitatea asupra Lunii nu prezintă astăzi nici un fel de importanţă politică deoarece oamenii nici nu o pot atinge, nu pot ajunge până la ea şi nici nu pot lua ceva de acolo. Antarctica nu a avut nici o însemnătate politică până nu a început să fie cucerită, în schimb, de când a devenit accesibilă, Antarctica, continentul de gheaţă, a fost împărţit în felii ca o plăcintă cu mere, iar toate aceste porţii reprezintă azi celule politice perfect determinate, care au generat deja o serie de incidente politice".7

1Apud Günter Hayden, Critica geopoliticii germane, Editura Politică, Bucureşti, 1960, pp. 16-17. 2Ibidem. www.geopolitic.ro3Apud, E.A.Pozdneakov, op.cit., p. 12. 4Ibidem, p. 13. 5Apud, E.A. Pozdneakov, op.cit., p. 13. 6Apud, Oliver Dollfus, Lespace géographique, deuxième édition, Presses Universitaires de France, Paris, 1973, p. 5. 7Apud, E.A.Pozdneakov, op.cit., p. 13.

122

PREMISE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN GÂNDIREA POLITICO - MILITARĂ A GETO - DACILOR

Vasile NAZARE

Abstract: The turbulent history of one nation - which existence has been under the sign of continuous battle for survival in an area where empires’ interests always collided, leads to a careful analysis of objective and subjective factors which had decisively influenced it, and becomes an opportunity for projecting a future to match its glorious past. The Geto-Dacians’ military thinking, through its geopolitical and geostrategical valences, has the right to claim its role and importance. Their principles, validated by the history of nations, are found today, even if reformulated, in the works of modern and contemporaneous theoreticians. The truth of this is also sustained by similar political behavior between ancient power centres and today’s ones. Cuvinte cheie: geopolitică, geostrategie, armată, geto-daci, istorie.

1. Istorie, geopolitică şi geostrategie Principiile geopoliticii şi geostrategiei nu constituie, prin excelenţă, apanajul perioadei contemporane. Ceea ce teoreticienii atribuie mai mult sau mai puţin justificat unor şcoli de gândire consacrate şi unanim acceptate - germană, anglo-saxonă sau franceză - nu sunt de fapt decât rodul (rezultatul) unui demers teoretic de identificare şi generalizare a istoriei popoarelor. Analizele geopolitice şi geostrategice pertinente implică recursul la informaţiile pe care ni le oferă trecutul, istoria. "Geopolitica de astăzi, nota I. Conea (în "Geopolitica - o ştiinţă nouă") va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul când se petreceau faptele pe care azi noi le privim ca istorie (…) Geopolitica (…) nu este decât istoria desfăşurată epocă după epocă (…)". Iar geostrategia, considera Golbery do Couto e Silva (în "Geopolitica e geostrategia" - 1959), reprezintă geopolitica aplicată, "geopolitica securităţii naţionale". Pentru ca peste aproape trei decenii Z. Brzezinski (în "Game Plan. A Geostrategie Framerwork for the Conduct of the U.S. Soviet Contest" - 1986) să o privească drept produsul fuziunii consideraţiilor strategice şi geopolitice. "Metodă a acţiunii politice în spaţiu" pentru Sanguin, ea se fundamentează, îl completa P. Claval, "pe aplicarea cunoştinţelor asupra avantajelor şi dezavantajelor datorate configuraţiei teritoriale şi repartiţiei actorilor". Soluţionarea conflictelor, din perspectiva geostrategiei, implică corelarea următorilor factori: localizarea resurselor aflate la dispoziţia actorilor, mobilizarea lor efectivă la anumite teritorii şi jocurile de disimulare şi de surpriză permise de teritoriu şi distanţă.1 În analiza raporturilor dintre state, complementaritatea geopoliticii şi geostrategiei este de domeniul evidenţei. Geopolitica vizează "ansamblul condiţionărilor care determină o anumită evoluţie la nivelul politicii teritoriale a statelor (persoane, concepţii, instituţii)", iar geostrategia îşi restrânge sfera doar la aspectele "militare ale acţiunii statului".2 De-a lungul timpului, conjuncţia dintre logic şi istoric a invalidat sau confirmat, parţial sau integral, principiile operaţionale ale geopoliticii şi geostrategiei actuale în toate ipostazele lor: stare de pace, de criză sau război: a) evoluţia istorică a statelor, indiferent de perioadă, se derulează potrivit unităţii şi interdependenţei dintre cele cinci elemente - ţara, neamul, societatea, economia şi www.geopolitic.roguvernământul (Kijllen - în "Staten som Lijsform");

1 Claval, P., Geopolitică şi geostrategie. Gândire politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Bucureşti, Ed. Corint, 2001, p. 8 - 9. 2 Mândruţ, O., Prefaţa., în Claval, P., op. cit., p. V.

123

b) poziţia geografică şi caracteristicile teritoriului influenţează destinul statelor (Haushofer - în "Geopolitik des Pazifischen"); c) intercondiţionarea dintre spaţiu, poziţie şi graniţe; graniţele unui stat pot fi excedate prin forţă militară şi războaie, comerţ şi comunicare culturală (Ratzel - în "Antropogeografie. Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei"); d) lupta pentru expansiune a statelor se manifestă sub forma concurenţei pentru spaţiu (Kijllen), pentru "spaţiul vital" (Ratzel, Haushofer); e) spaţiul unui stat creşte proporţional cu nivelul dezvoltării sale culturale; f) creşterea spaţială a statelor generează şi alte efecte, influenţează forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în celelalte sfere ale vieţii sociale; g) statele se extind, prin asimilare, în detrimentul unităţilor politice cu importanţă mai redusă; limitele creşterii teritoriale statale sunt date de caracteristicile sale politico - geografice; h) frontiera, organul periferic al statului, exprimă simptoamele creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi noile schimbări configurate în organismul său; i) statul, în procesul expansiunii sale, înglobează elementele de importanţă covârşitoare ale mediului geografic: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bogate în diferite resurse; k) impulsurile expansioniste sunt transmise dinspre statele cu civilizaţii avansate spre cele subdezvoltate; l) tendinţa de asimilare (absorbţie) a naţiunilor mai slabe devine un proces cu caracter de permanenţă, care-şi găseşte resursele regenerării în mecanismul procesului însuşi (R. Fifield şi E. Pearcy - în "Geopolitics in Principle and Practice"); m) evoluţia relaţiilor internaţionale este influenţată de poziţia geografică şi locaţiile de putere din spaţiu; poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează spaţiul (Ratzel); n) creşterea indefinită a statelor are loc funcţie de putere şi spaţiul de putere; o) în raporturile dintre puterile continentale şi puterile maritime poziţiile sunt contradictorii, fie se dă câştig de cauză primelor (Haushofer), fie celorlalte (Mahan); heartlandul (Insula lumii) constituie axa geografică, pivotul istoriei; cine controlează Insula - lume (Eurasia) poate emite pretenţia la hegemonia mondială (Mackinder, Brzezinski); p) puterea maritimă, gradul de stăpânire a mării reprezintă cel mai important criteriu în stabilirea ierarhiei statelor (Mackinder - în "The Geografical Pivot of History"); puterile maritime trebuie să evite ca un stat continental să dobândească o putere semnificativă (Mahan - în "Problem of Asia"); r) liniile de contact între civilizaţii se transformă în adevărate surse de dezechilibru (I. Wallerstein), în conflicte ale civilizaţiilor şi religiilor (S. Huntington) sau "competiţii între culturi" (J. Joffe); s) dinamica centrelor de putere, creşterea organică a puterilor de rang secund şi amplificarea multipolarismului, coroborată cu apariţia imperiilor nonteritoriale (S. Strange); ş) distribuţia inegală a puterii şi bogăţiei mondiale (G. Fuller); t) inegalitatea de putere şi divizibilitatea puterii mondiale; ţ) resurecţia tezei conflictului dintre centru (metropolă) şi periferie; întreţinerea premeditată a unei stări de conflictualitate şi instabilitate, pentru a o împiedica să se organizeze împotriva centrului, insubordonarea impunând atacurile preventive; u) condiţionarea finalităţii conflictelor militare de poziţia geostrategică a statelor, de www.geopolitic.rodimensiunile spaţiale, de configuraţia terenului, existenţa obstacolelor naturale (hidrografice, muntoase, vegetale, marine) şi artificiale (localităţile şi culturile), de căile şi infrastructura de comunicaţie, resurse, baze şi fortificaţii; v) rolul mittelpunkt-ului ("embrionul", "nucleul etno - politic") în geneza şi evoluţia statelor

124

(Ratzel); vezi rolul celor Şapte coline în viaţa Romei şi a Imperiului Roman, al Văii Nilului în istoria Egiptului, al Transilvaniei în viaţa românilor; 1 z) forţa militără a unui stat este cel mai important factor generator de putere politică (H. Morgenthau). Istoria geto - dacilor, a celor care au stat la baza etnogenezei poporului român, nu face excepţie de la regulă. Studiile mai vechi sau mai noi de arheologie şi istorie militară vin să susţină ipotezele evocate, dar la o scară delimitată şi dimensionată de amplitudinea procesului istoric. Deşi pare puţin forţată, analogia între atmosfera şi caracteristicile perioadei premergătoare conflictului daco - roman şi a celei care a urmat secolului II d.Hr. şi cea contemporană conduce la identificarea şi formularea unor similitudini: a) viaţa politică internaţională de acum peste două mii era tot atât de monopolară precum cea de astăzi; imperiul roman nu avea rival, fiind singurul centru de putere care, în raport cu celelalte existente - imperiul persan şi cel macedonian - putea oricând înclina balanţa puterii de partea sa; b) şi atunci, şi acum forţa militară a constituit principala pârghie de putere folosită pentru asigurarea securităţii statului; diplomaţia forţei prima în arsenalul politic al puterilor timpului; c) superputerile au fost, sunt şi vor fi preocupate întotdeauna de zădărnicirea sistemelor de alianţe rivale, menite să le ameninţe poziţia hegemonică (prin acordurile de pace, învinşii jurau supunere şi se obligau să nu stabilească relaţii militare cu duşmanii imperiului); d) pax romana era deopotrivă de înrobitoare ca şi pax Americana (prin pacea din anul 102, Decebal se obliga: să predea armele, maşinile de război, tehnicienii şi transfugii romani; să demoleze fortificaţiile; să cedeze teritoriile cucerite de legiunile romane; să nu aibă alţi prieteni şi duşmani decât cei ai romanilor; să nu mai recruteze ostaşi în interiorul imperiului; iar termenii capitulării Germaniei după cel de al II-lea Război Mondial, ai instituirii administraţiei americane în Afganistan şi Irak, păstrând proporţiile, sunt foarte asemănători); e) victoria militară era urmată de un proces îndelungat de asimilare culturală şi civilizaţională (vezi aşa-zisul export american de cultură democrată în Afganistan, Irak şi Iran); f) întotdeauna orice ameninţare declanşează contra-reacţii de anihilare sau diminuare a pericolului potenţial; şi atunci, şi acum manifestarea tendinţelor hegemonice ale unor state determină o redesenare a raporturilor de forţe pe plan internaţional, regional şi continental, prin apariţia unor coaliţii şi alianţe de conjunctură pentru a face faţă ameninţărilor (dacă atunci, conducătorii Daciei, Burebista şi Decebal, au antrenat şi celelalte seminţii - parţii, bastranii, sarmaţii, carpii, costobocii, marcomanii şi cvazii etc. - pentru stăvilirea pericolului roman, astăzi sunt tot mai evidente tendinţele de apropiere între Rusia, China, India şi UE pentru contracararea influenţei americane în Asia şi în lume); g) preocuparea superputerilor pentru crearea unor centuri de securitate cât mai depărtate de graniţele lor şi construirea de fortificaţii sau baze militare (politica

1 vezi Claval, P., op. cit.; Tîrţău, L., Prelegeri de geopolitică, idd.euro.ubbcluj.ro / interactiv / cursuri / LiviuTirau/; Ionescu, M., Concepţii, paradigme, şi evoluţii în analiza sistemului internaţional la începutul secolului XXI, red-zenith.blogspot.com/169k; Cosma, M., De la Geopolitică la geostrategie, Sibiu, Ed. Academiei Forţelor Terestre, 1999, cap. I - II; apud Sava, I.N., Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică www.geopolitic.rogermană, Bucureşti, Ed. Info-Team, 1997, p. 41-42; 47; Haushofer, K., Les bases geographiques de la politique etrangere, în De la geopolitque, p. 203; Mackinder, J.H., The Geographical Pivot of History, London, Ed The Royal Geographial Society, 1969, p. 26; Democratic Ideals and Reality:a Study of the Politics of Reconsrtuction, Londra, 1919, p. 150; Nazare, V., Politologie şi geopolitică, Constanţa, Ed. Academiei Navale "Mircea cel Bătrân", 2005, cap. X.

125

de construire de fortificaţii în teritoriile cucerite de romani se aseamănă cu politica de extindere a NATO spre est şi înfiinţarea de baze militare pe teritoriile fostelor state socialiste); h) în conflictele militare, îndeosebi în războaiele de apărare, armatele supuse agresiunilor din partea unor forţe superioare din toate punctele de vedere (număr de combatanţi, tehnică de luptă superioară) trebuie să suplinească handicapul prin folosirea unui evantai larg de procedee pentru valorificarea eficientă a particularităţilor geoclimatice ale spaţiului fizic şi militar, a caracteristicilor tehnico - tactice ale mijloacelor de luptă şi calităţilor propriilor luptători. 2. Elemente geopolitice şi geostrategice în gândirea politico - militară a geto-dacilor "Cei mai drepţi şi cei mai viteji dintre traci", geţii de dincolo de Istru, numiţi de romani, potrivit lui Dio Cassius, daci, prin limbă, obiceiuri şi cultură făceau parte din poporul trac care a "populat spaţiul nord - balcanic". Civilizaţia lor superioară îi deosebea de celelalte popoare din zonă şi îi apropia foarte mult de greci, care au construit în sec. VII - VI î.Hr. primele colonii (oraşe - cetăţi) de pe litoralul bazinului pontic: Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Parthenopolis (Costineşti), Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna), Tyras (Cetatea Albă), Aphrodisias, Eumeneia, Herakleia, Stratonis Turris (Tuzla), Apollonia (Sozopol), Bizone (Cavarna).1 Geto - dacii, locuitori ai spaţiului carpato - danubiano - pontic, zonă de contact şi interferenţă a diverselor interese şi rute de comunicaţii în toate direcţiile posibile, au fost nevoiţi să supravieţuiască înfruntând intenţiile expansioniste ale seminţiilor cu care au venit în contact: greci, sciţi, perşi, macedonieni, celţi, bastarni, romani etc. Dromichaites, Rhemaxos, Zalmodegikos, Oroles, Moskon, Zyraxes, Scorilo, Duras, Dapyx sau Rubobostes rămân doar câteva nume de conducători geto - daci care şi-au legat destinele de istoria rezistenţei şi creşterii puterii acestui popor, de crearea premiselor politice, economice şi militare necesare apariţiei statului dac centralizat şi independent sub domnia lui Burebista în anul 82 î. Hr. şi supravieţuirii sale în timpul lui Decebal (87 - 106). Strabon (în "Geografia", VII, 3, 11) consemnează inspirat semnificaţia momentului: "Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l- a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât, în câţiva ani a făurit o mare putere şi-a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba a ajuns să fie temut şi de romani".2 În contextul accelerării infiltrării legiunilor romane în Peninsula Balcanică şi apariţiei vidului de putere după moartea lui Mithridates (regele Pontului), Burebista, în urma campaniei pontice din anul 55 î. Hr., îşi asigură prezenţa şi stăpânirea asupra teritoriului de la stânga Dunării şi litoralului apusean al M. Negre, inclusiv asupra oraşelor greceşti: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos, Mesembria şi Apollonia. După cucerirea Olbiei, statul dac se întindea din Moravia şi de la Dunărea Mijlocie până la gura Bugului, şi din Carpaţii Păduroşi până la Munţii Haemus. Iar regele dac era supranumit, potrivit decretului dat în cinstea lui Acornion (trimisul cetăţii Dionysopolis), "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei şi stăpânitor peste ţinutul de dincolo şi dincoace de fluviu (Dunărea)".3 Politica sa de rezistenţă faţă de pericolul roman este continuată de Decebal. Pe care, istoricul Cassius Dio îl caracteriza ca "foarte priceput la planurile de război şi www.geopolitic.ro 1 vezi Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, 1984, p. 49-51; Istoria românior, vol. I, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 647; Daco-geţii - strămoşii românilor, www.media.ici.ro/ history/isto2htm - 17k. 2 apud Istoria Românilor, p. 640. 3 Ibidem, p. 643 - 649.

126

iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani". Regatul dac, la anul 100 e. n., era delimitat de următoarele graniţe, aproximativ aceleaşi de astăzi: Dunărea la sud şi vest, Prutul şi Dunărea la est (Drobogea fiind sub influenţă romană), Tisa şi Prutul la nord. Armata geto-dacă - prin dotare, număr şi calităţile soldaţilor - reprezenta o forţă de temut, care trebuia luată în calcul de toţii vecinii, inclusiv de romani. Dio Chrysostomos (în "Discursuri") descria firea lor războinică: "Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi", Tucidide întărea: "geţii (...) sunt toţi arcaşi călăreţi", iar Ovidiu întregea tabloul: "Nu este nimeni dintre sarmaţi şi geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sânge de viperă", iar dacii "au glas aspru / chip sălbatic, şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte / Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată / Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul / pe care îl are legat la şold orice barbar". Fapt ce-l nelinişteşte şi-l determină pe Lucanus în Pharsalia să invoce protecţia divinităţilor în faţa acestei ameninţări: "Feriţi-ne, zei cereşti, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr (...)." Armata, alcătuită din pedestrime şi cavalerie, împărţită pe unităţi cu steaguri proprii, a opus succesiv rezistenţă tendinţelor expansioniste ale imperiului persan condus de Darius I (514 î. Hr.), sciţilor (399 î. Hr.), imperiului macedonian condus de Alexandru Macedon (335 î. Hr.) sau ale imperiului roman în timpul lui Domiţian şi Traian. Soldaţii, în apărare sau în ofensivă, foloseau paloşe curbe, săbii drepte (stil celtic) şi curbe (falces), pumnale, cuţite de luptă, securi de diferite tipuri (scyitică, topor, turtită, ciocan - topor), măciuca, praştia, lancea, suliţa, arcul cu săgeţi (vârfuri de bronz), scutul (rotund şi semiliniar, din lemn şi acoperite cu piele sau cu metal), armura (din plăci de bronz) şi coiful, cămaşa de zale, piese de harnaşament, care de luptă şi de paradă, maşini de război (catapulte, baliste, berbecele cu vârf ascuţit), sistemul fortificaţiilor de piatră şi de pământ, iar ca stindard arborau vestitul balaur "draco".1 Ca număr, cu excepţia perioadei domniei lui Burebista, armata oscila în jurul cifrei de 50.000 de soldaţi. În timpul statului centralizat dac, potrivit consemnărilor lui Strabon, acesta putea, în caz de război, să mobilizeze o armată de 200.000 de soldaţi. Pentru ca, în timpul lui Decebal, armata să scadă la 100.000 de luptători. Puterea lor stătea deopotrivă în credinţă, care-i făcea să lupte fără frică de moarte, cât şi în tactica folosită în luptă. "Niciodată adoratorii lui Zalmoxis n-au înţeles să cedeze fără luptă", credinţa în el îi făcea nemuritori." (…) De la daci, românii au moştenit această sinteză între “cuminţenia pământului” şi spiritul trăirii războinice” (...) Prin această moştenire ancestrală zalmoxiană românii s-au ridicat întotdeauna la luptă, răzvrătire, război de câte ori fiinţa lor a fost agresată de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trăirii româneşti s-au născut simboluri naţionale unice, colectivităţi unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Ştefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu (...) Sunt numai suflete din şirul lung al eroilor neamului (…) Pentru neam sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv." 2 Concepţia militară, organizarea, strategia şi tactica de luptă ale armatei dacice au fost influenţate, în proporţii diferite, de factorii geografici, demografici şi spirituali ai

1. Istoria militară a poporului român, cap. III - VII; Dogaru, Gh., Fenomenul militar în lumea tracilor nordici. www.geopolitic.roElemente de gândire, doctrină şi artă militară, în Armată şi societate în spaţiul românesc, Bucureşti, Ed. Globus, f.a., p. 2 - 24; Armata dacică, www.dacii. ro.modules. php? name= News&new topic = 3 - 77k; Armata dacică, www.dacia.co.ro/am.html - 10k. 2 Tene, I., Transcendenţa dacică a neamului românesc, www.dacii.ro / modules.php? name = News&file = print & sid = 854 - 37k

127

poporului geto - dac. Preocupaţi de apărare, conducătorii militari ai geto - dacilor, trecând de la apărarea tribală la cea a uniunilor de triburi, au consacrat "principiul doctrinar" al războiului popular, prin care se instituia obligativitatea participării tuturor bărbaţilor purtători de arme la apărarea pământului obştii, oastea confundând-se cu întreg poporul înarmat. Defensive prin excelenţă, strategia şi tactica dacilor erau suficient de elastice, capabile să treacă rapid de la procedeele de apărare la cele ofensive, să provoace panică şi să dezechilibreze trupele inamicului. Ei şi-au adaptat organizarea armatei şi a operaţiilor la factorii geo-climatici ai zonei, exploatând avantajul acestora. Potrivit principiului: maximizarea avantajelor naturale şi transformarea lor în dezavantaje considerabile pentru inamic. "Strategia dacilor, sublinia Radu Rosetti, a fost aşa încât, cu mijloace materiale inferioare, cu proceduri tactice deosebite a reuşit să opună romanilor o rezistenţă care nu a putut fi înfrântă decât cu mijloace puternice şi numai după eforturi făcute mai mulţi ani de-a rândul". Principiile sale, verificate în conflictele cu romanii şi alte seminţii, au dăinuit peste veacuri: a) armonizarea şi proporţionalitatea raporturilor dintre scopuri (temperarea şi respingerea agresiunii, modificarea favorabilă a raportului de forţe în plan strategic etc.) şi mijloace (potenţialul militar şi logistic propriu şi sprijinul forţelor aliate); b) alegerea adecvată a obiectivelor strategice (realizarea apărării strategice, urmată de contraofensivă sau ofensiva strategică în scopul răsturnării "frontului" inamic, al mutării teatrului de acţiuni militare pe teritoriul controlat de acesta) şi a formelor concordante de acţiune; c) câştigarea şi păstrarea iniţiativei, pentru a impune momentul şi locul bătăliei; d) concentrarea forţelor în vederea bătăliei hotărâtoare; e) asigurarea acţiunilor strategice, prin conjugarea eforturilor proprii cu ale aliaţilor (îmbinarea de către armata lui Decebal a defensivei din zona Orăştiei cu ofensiva declanşată de aliaţi la sud de Dunăre); păstrarea unui spaţiu şi a unor forţe în rezervă în vederea prevenirii unor situaţii defavorabile; f) adaptarea la situaţiile geoclimatice: angajarea unor campanii în condiţii deosebite, pe timp de iarnă şi utilizarea ca "aliat" a terenului muntos, împădurit, mlăştinos sau arid; folosind avantajul terenului, dacii iniţiau lovituri şi manevre bine concepute pe care le alternau cu atacuri surpriză, fie în zona vadurilor, fie în zone strâmte sau mlăştinoase; g) folosirea atacurilor pe flancuri sau cu dispozitive în unghi ascuţit, pentru a străpunge mai uşor liniile inamice; h) procedeul predilect era hărţuiala, combinat cu mişcări de gherilă, ambuscade, incursiuni care măcinau adversarul înainte de bătălia decisivă, cu operaţii de intimidare (scrisori de ameninţare; avertismentul primit de Traian înainte de bătălia de la Tapae, prin care dacii şi aliaţii lor îl sfătuiau să se întoarcă din drum şi să accepte pacea), stratageme de inducere în eroare (simularea, în timpul primei bătălii de la Tapae, a unei armate inexistente, prin rezemarea armelor de trunchiurile arborilor tăiaţi, în scopul determinării forţelor lui Tettius Iulianus să se retragă), de pustiire a terenurilor din faţa duşmanului (incendierea culturilor - "tehnica pământului pârjolit"; otrăvirea fântânilor etc.) pentru a diminua resursele alimentare ale inamicului; i) apărarea în zonele montane bazată pe cetăţi sau pe complexe de cetăţi greu de www.geopolitic.roasediat, apărarea pe principalele artere de comunicaţii, precumpănitor pe direcţiile de invazie spre reşedinţa regatului dac - Sarmisegetuza; situate în zone greu accesibile, cu ziduri mari şi bastioane impresionante, cetăţile dacice erau denumite de Cassius Dio "munţi întăriţi cu ziduri"; în ofensivă, pentru cucerirea cetăţilor,

128

strategii daci recurgeau la asediul, încercuirea şi izolarea garnizoanelor adversarului, la perforarea zidurilor cu berbecele ascuţit; j) evitarea luptei decisive în momentul invaziei coroborată cu evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea calculată în interiorul ţării în locuri dinainte stabilite, pentru atragerea inamicului în teritorii necunoscute, lipsite de surse de apă şi hrană, încercuirea şi atacarea bruscă a armatei adverse, atunci când se aprecia ca slăbirea ei atinsese punctul critic; k) evitarea războiului prin orice mijloace: negocieri, amestecuri în treburile interne ale rivalilor şi chiar plănuirea unor asasinate (intenţia lui Decebal de a împiedica conflictul cu legiunile romane prin organizarea şi trimiterea unui "comando" în Moesia, cu misiunea de a-l lichida pe Traian); l) forţa oastei geto - dace o constituia infanteria grea, alcătuită din luptători profesionişti în care, potrivit lui Dio Chrysostomos, erau acceptaţi doar cei ce demonstrau că sunt "arcaşi pricepuţi" şi "aruncători de suliţe sau pietre"; m) cavaleria participa la acţiuni de cercetare, de comunicare de ordine de luptă între corpurile militare, de încercuire, ofensivă şi hărţuire; această componentă a armatei reprezenta categoria de forţă principală pentru populaţia de la Dunăre şi M. Neagră. 1 3. Concluzii Gândirea geto - dacă oferă un exerciţiu geopolitic şi geostrategic de o deosebită însemnătate pentru cunoaşterea trecutului şi proiecţia viitorului unui stat relativ mic într-un context internaţional conflictual: a) capacitatea de apărare a unui stat este o funcţie a unor multiple variabile: capacitate economică, nivel de civilizaţie şi cultură, spiritualitate, poziţie geografică şi geostrategică, factori geoclimatici, factor demografic, forţă militară, profesionalismul luptătorilor, gândirea strategică şi tactică, capacitatea conducătorilor militari şi a liderilor politici, sistemele de alianţe; b) independenţa şi suveranitatea naţională trebuie apărate şi conservate cu grijă şi consecvenţă, nu poţi lăsa la voia întâmplării un lucru atât de preţios pentru fiecare neam; sistemele de alianţe trebuie dublate de un efort serios de ridicare a capacităţii de apărare, prin modernizarea şi dezvoltarea tuturor categoriilor de forţe; c) succesul implică o conducere militară superioară, mijloace tehnice şi tehnologice superiore adversarului, o concepţie doctrinară flexibilă, efort militar susţinut, valoarea individuală a luptătorului mai mare, conjunctură istorică (social - politică) favorabilă, iar eşecul, fiind situat la polul opus, este condiţionat de metode dogmatice de conducere, dotări tehnice inferioare, lipsa motivaţiei pentru câştigarea războiului, pregătirea militară la nivel scăzut şi neadaptată războiului modern, conjunctură externă defavorabilă. 2 d) istoria conflictelor militare mai vechi sau mai recente argumentează şi susţine ideea că este foarte dificil, dacă nu imposibil, de a "corela satifăcător previziunile cu rezultatele"; deoarece, argumenta Clausewitz, "Nici o altă activitate umană nu este atât de continuu şi atât de general înconjurată de şansă". Deopotrivă eşecul sau succesul nu pot fi anticipate cu precizie, factorii de incertitudine putând înclina oricând balanţa în orice parte. Deci, o confruntare trebuie gândită ca o interferenţă de factori multipli: energii, inteligenţe, voinţe, motivaţii, resurse (umane, tehnice şi tehnologice), leadership, competenţe, contexte geopolitice şi geostrategie, strategii, www.geopolitic.ro 1 vezi Dogaru, Gh., op. cit., p. 24-36; Tudor, Gh., Armata geto-dacă, Ed. Militară, 1986; Istoria militară a românilor, p. 69, 98, 76, 118, 128, 148, 163-164, 168, 176; Armata dacică, www.dacia.co.ro/am.html-10k; Ţăranii – soldaţi daci, www.gk.ro/ sarmizegetusa / armata_daca / taranii.htm - 15k 2 Sfintiş, L., Succes şi eroare în operaţiunile militare, în Spirit militar modern, nr. 5-6, 1995, p. 11-12.

129

doctrine, oportunităţi şi şanse; eşecul nu poate confundat cu un accident, ca şi succesul, el este o construcţie funamentată pe "hotărâri şi decizii contraproductive".1 e) istoria contemporană reiterează cu o fină ironie moralizatoare pildele trecutului; conflictele din Vietnam, Serbia, Afganistan şi Irak susţin perenitatea vechilor principii formulate de gândirea militară a popoarelor din cele mai vechi timpuri, inclusiv cele ale strămoşilor noştri, precum: 1. maximizarea avantajelor naturale şi transformarea lor în dezavantaje considerabile pentru inamic; 2. îmbinarea apărării pasive cu apărarea activă; 3. adaptarea strategiei şi tacticii funcţie de inamicul potenţial sau a agresorului; 4. o bună diplomaţie şi promovarea inteligentă a unui sistem de alianţe viabile şi reciproc avantajoase pot conduce la evitarea unor războaie; se anticipa concepţia şi practica internaţională actuală - "securitatea colectivă" sau "strategia parteneriatelor". f) există cel puţin câteva deosebiri între practicile geopoltice şi geostrategice ale antichităţii şi cele ale perioadei contemporane: 1. singurul război justificat, care antrenează aproape toate statele lumii, devine cel pentru "menţinerea păcii"2; 2. astăzi, supremaţia militară nu mai poate fi confundată cu expansiunile teritoriale considerate indezirabile politic, costisitoare financiar şi dezastruoase mediatic; iar pilonii tradiţionali ai puterii - dimensiunea teritoriului, mărimea populaţiei, bogăţia de materii prime - nu mai constituie adevărate atuuri; state foarte întinse teritorial, foarte populate şi foarte bogate în produse de bază - India, China, Brazilia, Nigeria, Indonezia, Pakistan, Mexic, Rusia - se numără printre cele mai sărace state din lume, putând aspira doar la o poziţie de puteri regionale; însă dobândirea şi exercitarea statutului de superputere nu garantează nicidecum tuturor cetăţenilor acelei naţiuni un nivel satisfăcător de dezvoltare umană; de exemplu, în "SUA sunt 40 de milioane de persoane fără asigurare medicală, 45 de milioane care trăiesc sub limita sărăciei şi 52 de milioane de analfabeţi"3; 3. amplificarea potenţialului unor centre de putere nu mai constituie un garant al securităţii, ci mai degrabă un factor generator de instabilitate, un real pericol la adresa stabilităţii mondiale (Kissinger); 4. puterea imperiilor a fost înlocuită treptat de puterea de influenţă a organizaţiilor (gen NATO, OSCE, ONU, UE); organizaţiile recentralizează puterea atomizată prin constituirea statelor naţionale; naţiunile au de ales între libertate şi stabilitate (ordine).

www.geopolitic.ro1 Ibidem, p. 13. 2 Sava, D., Războiul de la coşmarul de ieri la misterul de azi şi apocalipsa de mâine, în Gândirea militară românească, nr. 4, 1998, p. 104. 3 Ramonet, I., Celelalte războaie, în Le Monde diplomatique, www.lumeam.ro / 059942.html - 19k; traducere şi adaptare de O.Hanganu.

130

VECHEA VATRĂ A EUROPEI: ARGUMENTE GEOLINGVISTICE

Adrian LESENCIUC

Arealul sud-est-european este vatra vechii civilizaţii europene. În acest areal se consolidează un bloc cultural cu identitate şi rădăcini proprii, care va sta la baza unei înfloritoare civilizaţii neolitice, simultană şi pe deplin echivalentă celor din Mesopotamia sau Anatolia, precedând-o, în schimb, pe cea sumeriană. Vechea Civilizaţie Europeană, cum o numeşte Marija Gimbutas, sau civilizaţia danubiană, cum o menţionează André Martinet în studiile sale, a cunoscut scrierea (vezi plăcuţele de la Tărtăria şi figurinele gravate de la Turdaş, vasele cu inscripţii de la Vinča, sau alte obiecte de uz casnic cu semne liniare gravate, descoperite la Fafos, Kosovska Mitrovica sau la Gradeşniţa, lângă Vraţa), a cunoscut aşezări urbane, a avut temple ornamentate, înainte ca triburile migratoare indo-europene să pătrundă în acest spaţiu. În cadrul blocului cultural sus-menţionat, „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo- europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”1

www.geopolitic.ro

1 Gimbutas, Marija. (1989). Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european. Bucureşti: Editura Meridiane, col. Biblioteca de artă. Arte şi civilizaţii, p. 48, în cuvântul autoarei la ediţia românească;

131

Primul contact dintre populaţia indo-europeană şi complexul cultural Cucuteni se produce înainte de anul 4.000 î. Chr. Acest contact a dus la influenţarea reciprocă a celor două culturi, nu şi la dezintegrarea vreuneia dintre ele. Practic, în a doua jumătate a mileniului V î.Chr., între 4.300 şi 4.200, are loc disoluţia în linii mari a Vechii Civilizaţii Europene, în urma invaziei populaţiei kurganelor, cum o mai numeşte Marija Gimbutas, în bazinul dunărean. În ciuda „dezintegrării” oraşelor şi a satelor, a dispariţiei ceramicii pictate, a sanctuarelor, frescelor, sculpturilor, simbolurilor şi scrierii şi apariţiei, în schimb, a cailor de luptă, a armelor şi a structurii patriarhale, în ciuda faptului că Europa devine un amestec de culturi, civilizaţia Cucuteni aflată în zona de imediat contact cu indo-europenii a supravieţuit graţie caracterului compact al comunităţilor (circa 1.000 de locuinţe pe o suprafaţă de 300-400 de acri) şi graţie influenţei reciproce, a asimilării simultane a elementelor celor două culturi. Cultura Karanovo se dezintegrează şi este înlocuită de complexul Cernavoda I; cultura Vinča-Turdaş este împinsă spre vest (pe teritoriul actualelor state Croaţia, Bosnia- Herţegovina, Slovenia, Ungaria); grupul Tiszapolgár este nevoit să se retragă spre inima Ardealului, spre cultura Petreşti; cultura Lengyel se deplasează până pe teritoriul actualelor state Germania şi Polonia. Valul al doilea kurgan (3.400-3.200 î.Chr.) dezintegrează restul culturilor pre- indoeuropene, cu excepţia culturii Coţofeni şi a complexului hibrid Baden. Însă în intervalul de 800 de ani dintre cele două invazii masive a avut loc contaminarea reciprocă a celor două culturi. Teritoriul actualei Românii devine pista de lansare a valurilor kurgane spre Europa apuseană. Mai mult, pe acest teritoriu se modelează limba, obiceiurile, practicile religioase. Din punct de vedere al reconstrucţiei unei limbi, vorbind de „strămoşi lingvistici” şi nu de strămoşi propriu-zişi, putem găsi arealul de formare într-un spaţiu mixt, de influenţă pregnant indo-europeană, cu elemente autohtone ale civilizaţiei danubiene, pe teritoriul actualei Românii, pentru întregul complex de limbi şi dialecte din Europa. Practic, arcul carpatic a fost ferit de invazia propriu-zisă, valurile kurgane deplasându-se pe firul Dunării, în amonte, respectiv prin nordul Carpaţilor. Culturile est-balcanică şi egeeană se restrâng, înspre sud. Se dezvoltă, astfel, două nuclee ale simbiozei: unul în interiorul arcului carpatic, supus unor continue deplasări de populaţii / culturi (cel nordic / hiperborean), altul ferit de asemenea influenţe (cel sudic / pelasgic). În aceste două arealuri are loc simbioza dintre panteonul masculin al indo-europenilor cuceritori şi cel feminin, al fecundităţii şi inteligenţei danubiene. În nucleul sudic, sincretismul religios este legat direct de miracolul grec: „On a souvent parlé du miracle grec. Même si nous prenons nos distances vis-à-vis d’un terme qui ne peut que bloquer la réflexion et freiner la recherche, nous pouvons y voir une façon un peu naïve de caractériser cet amalgame assez remarquable de puissance créatrice et de vigueur expansionelle issu de la symbiose de la fécondité danubienne et de l’agressivité des nomades.”1 www.geopolitic.ro

1 Marinet, André. [1986], (1994). Des steppes aux océans. L’indo-européen et les “Indo-Européens”. Paris: Éditions Payot & Rivages, p.53;

132

În nord, valul III kurgan împinge cultura Baden-Vučedor până în Bosnia, Herţegovina, insulele Mării Adriatice, Germania, Boemia, Moravia. Această „împingere” este datorată şi mişcărilor succesive a culturilor de agricultori (vechi europeni!) Pecica şi Nagyrév. Pe de altă parte, cultura amforelor globulare (din bazinul inferior al Nistrului) este împinsă spre nord şi nord-est. În acest context, din nucleul lingvistic nordic se desprinde o varietate de idiomuri şi culturi. „cercetările lingvistice au arătat că, la un moment dat, în preistorie, a existat nucleul unui stadiu cultural şi lingvistic din care s-a dezvoltat ulterior o mare varietate de idiomuri şi culturi indo- europene. S-a mai arătat că analogiile specifice dintre numeroasele idiomuri indo- europene reprezintă, cât se poate de clar, un detaliu mult prea fin pentru a putea fi explicat printr-o teorie poligenetică sau prin împrumuturi intralingvistice.”1

I: Complexul Kugan I şi II sau Seredni Stog II, presupus a fi vatra culturii proto-idoeuropene; II: Vechea Europă; III: Cultura ceramicii lineare a Europei centrale dezvoltată prin aculturaţia vânătorilor şi pescarilor la agricultură; puternic influenţată şi înrudită cu II; IV: Blocul neolitic vest-european constând din culturile Fossa, Chassey, Lagozza, Cortaillod, Windmill Hill şi Michelsberg; www.geopolitic.roV: Cultura unei populaţii locuind în păduri, Nipru - Doneţk, cu distribuţia spre sud trunchiată de infiltrările Kurgan în regiunea Niprului inferior;

1 Thieme, Paul. (1954). Die Heimat der indogermanischen Grundsprache. Wiesbaden, apud Gimbutas, Marija, op.cit. p.237;

133

VI: Cultura sub-neolitică est-baltică de pescari Nemunas-Narva înrudită cu Ertebølle din nord-vestul Europei; VII: Ceramica incizată a culegătorilor de hrană din zona acoperită de păduri din centrul Rusiei; VIII: cultura est-rusească - lanţul mijlociu al Uralilor, vechea vatră a fino-ugricilor. Pentru a putea verifica această ipoteză construită pe baza dovezilor arheologice, a influenţării limbilor indo-europene mai noi de limba hibridă (preponderent indo- europeană) din interiorul arcului carpatic, putem insista asupra a două aspecte care pot conduce la o concluzie similară: - o apropiere mai mare între limba română şi limbile din arealul estic, indo-iraniene; - o influenţă asupra limbilor indo-europene vestice. În studiul etimologiei trebuie ţinut cont de trei axe de definire: diacronică, diatopică şi diastratică. Din perspectiva diacronică, adică referitor la atestarea cuvântului în limbă, întâmpinăm cele mai mari probleme. Lipsa documentelor scrise în limba dacă determină lingviştii să tragă concluzia pripită a absenţei cuvintelor. Teoria istorică “terra deserta” îşi găseşte acoperirea în teoria lingvistică “lipsa indiciului, neatestarea”. De altfel, latiniştii au speculat aceasta portiţă şi au promovat propriile teorii bazate pe atestarea cuvintelor latine. Perspectiva diatopică este amintită doar ca suport teoretic. Din punct de vedere al cunoaşterii răspândirii geografice a cuvintelor, etimologia limbii române (etimologia oficială!) prezintă mari lacune. Este imposibilă răspândirea la scară largă a unor cuvinte de origine bulgară cu predilecţie în Bucovina şi Maramureş. Este puţin probabil, de asemenea, ca un procent foarte ridicat de cuvinte să aibă origine bulgară, atâta timp cat ele sunt cuvinte din fondul lexical de bază şi atâta timp cât populaţia migratoare bulgară, de origine slavă, dar care a ocupat temporar un teritoriu scit, în nordul Marii Negre şi care a traversat actualul teritoriu al României prin Dobrogea pentru a se stabili la sud de Dunăre, să influenţeze într-o asemenea măsură limba română. Explicaţia este simplă: cuvintele amintite aparţin fondului trac, cu atât mai mult cu cât ele se regăsesc în limbile română şi albaneză, parţial în sârbo-croată, fără însă să existe cuvinte asemănătoare în celelalte limbi slave. De altfel, încă în 1870, T. Cipariu nota în Gramatica sa: „e probabil că bulgarii, viind între români, precum au adoptat articolul, pe care nu-l aveau, aşa şi postpunerea lui au adoptat-o tot de la români, care o aveau, şi e mai probabil ca o părticea mai mică a elementului slovenesc a adoptat şi articolul şi postpunerea lui de la o naţiune întreagă.” Cu toate acestea, începând din 1928, de la primul congres internaţional de lingvistică, N. Trubetzkoy analizează posibilitatea existenţei unei „uniuni lingvistice” (Sprachbund) în Balcani, idee preluată şi dezvoltată ulterior de lingvişti precum B. Kopitar sau Al Rosetti. Kopitar atrage atenţia asupra asemănărilor dintre limbile balcanice, propunând studiul unei „lingvistici balcanice”, ceea ce întreprinde ulterior Rosetti. Dar în linia deschisă de Trubetzkoy, care considera în 1933 (în Psychologie du Langage) că „teoria nu este suficientă pentru a explica coincidenţe între limbi neînrudite genealogic”1. Din punct de vedere al axei diastratice, este important să vedem dacă luăm în calcul cuvinte www.geopolitic.roaparţinând limbii comune. Aceasta ultimă perspectivă este fundamentală în studiul

1 Rosetti, Al., Istoria limbii române, II. Limbile balcanice, Bucureşti: Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Biblioteca Enciclopedică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăogită, 1943, p.30;

134

limbii române vechi. Luând în calcul, aşadar, o etimologie bazată preponderent pe axa diatopică şi pe cea diastratică, în condiţiile în care reducerea la axa diacronică presupune alegerea unei căi greşite, inducerea în eroare, precum şi criteriile fonetic şi semantic drept criterii de bază, dar fără a omite criteriile istorico-social, funcţional, semantico-onomasologic sau geografic, putem purcede la studiul câtorva cuvinte sanscrite care rezonează în spaţiul spiritual romanesc. Să luăm, de pildă, cuvântul românesc doină, definitoriu pentru spiritualitatea dacă (ulterior română), prin care se înţelege cântecul specific liricii populare şi folclorului muzical românesc, care exprimă dor, jale, melancolie. Deoarece „cuvintele unei limbi vorbesc despre fiinţa cu care deodată s-au născut. Păţaniile limbii sunt şi păţaniile acelei fiinţe. Acestea vor trebui să dea seama (am afirmat) înăuntrul etnofilosofiei, de vreme ce numai aşa, cu pătimirile unei limbi, te apropii de identitatea fiinţei tale, de „fizionomia” (fiinţarea) acesteia.”1. În acest fel, pentru a ne regăsi prin limbă, am făcut apel la ceea ce ne defineşte. Şi poate că nu e chip mai potrivit să ne privim pe noi, în devenirea în spirală a fiinţei româneşti, decât prin intermediul acestui cuvânt: doină. Pertinenţa semantică a termenului sanscrit daynia, desemnând tristeţe, melancolie, ne trimite la forma populara dainá din care a evoluat ulterior, în doină - cântec de jale şi a doini, a exprima (prin cântec) starea de melancolie. Nici pertinenţa fonetică nu este încălcată. Interjecţia aho din pluguşor, de etimologie necunoscută, trecea drept un cuvânt lipsit de importanţă. În fond, în spatele acestui termen, care deschide datina uratului de Anul Nou, ca mixtură indo-europeană (în care, din recuzită, buhaiul, de pildă, este de origine persană), se găseşte o expresie uzuală în sanscrită, traductibilă prin hei! Cuvântul tată, care ia în albaneză ia aceeaşi formă, tatë, de provenienţă latină, chipurile, derivat din pater (o gravă încălcare a criteriului fonetic, în acest caz, explicată de latinişti printr-o evoluţie semantică neregulată), se regăseşte în forma sanscrită fidelă tāta. Este un apelativ uzual, echivalentul francezului papa, chiar dacă termenul latin pater provine dintr-o rădăcina comună indo-europeană din care au evoluat şi termenii sanscriţi pitarati şi pitrya, desemnând relaţia de paternitate, precum şi radicalul pitŗ-, tată. Este posibil ca termenul părinte să fi avut o evoluţie paralelă celui latin sau să fi fost influenţat de acesta, dar nici în acest caz nu este pertinentă apariţia lui „r” înaintea unei consoane dentale, cum nu este pertinentă nici metateza. Pertinenţa fonetică ne indică o posibilă schimbare datorată contaminării cu cuvântul latin din acelaşi câmp semantic, pater. Mai evidentă devine nerespectarea criteriului pertinenţei fonetice în evoluţia apa < acqua, în condiţiile în care termenul sanscrit este ap-, cu declinările āpas, apas, abhis, termenul avestic este ap, cel persan āp, āb, în timp ce la hitiţi se regăseşte (atestat), uappa. De la amintitul termen hitit ia naştere un posibil criteriu (mai realist) de împărţire a limbilor indo-europene, faţă de tipologia clasică kentum- satem. La hitiţi, ţinând cont de amintita pertinenţă geografică, există de fapt doi termeni care definesc acelaşi lucru: uappa şi vâdar. Acest din urma termen se regăseşte şi în sanscrită, sub forma udaka, din care au derivat, prin intermediul hititei, irl. uisge, engl. water, germ. Wasser, rus. voda. Apropiat fonetic şi semantic de sanscritul udaka, noi îl avem pe ud. În albaneza contemporană, probabil explicabil prin moştenirea www.geopolitic.roiliră, se regăsesc doi termeni derivaţi din udaka: ujë şi vadë. Probabil şi celelalte triburi ilirice, de pe coasta de sud-est a actualei Italii, messapienii, salletinii, calabrii,

1 Brumaru, Aurel Ion, Despre fiinţa românească, Bucureşti: Editura Viitorul românesc, 2001, p.132;

135

poediculii şi apulii şi de pe coasta de nord-est, veneţii ar fi folosit cândva un derivat din udaka. De remarcat e faptul că latinul aqua nu a putut modifica, nici pe teritoriul actualei Italii, termenul; la sarzi întâlnim o reminiscenţă de la triburile indo-europene ne- latine, un termen apropiat de rădăcina ariană: abba. Este surprinzătoare, în acest sens, răspândirea geografică a cuvântului aqua al latinilor: it. acqua, retorom. (surs., eng. aua, lad.dol. ega, friul. aghe), fr. eau, oc. aiga, cat. aigua, sp., ptg. agua. Nu este exclusă o influenţă celtă. Dar pare pertinentă, din perspectivă diatopică, existenţa cuvântului în vestul peninsulei şi explicabil prin migraţia latinilor din est, de pe miticul teritoriu pelasg. Să nu omitem faptul că în hitită există şi rădăcina eku-, în cuvinte precum ekutteni - beţi (verbul a bea, prezent, pers. a II-a pl.), iar în germana veche se întâlneşte cuvântul Ache - apă (iar în hitită, dată fiind varietatea dialelctelor de pe vechiul teritoriu anatolian, se întâlnea şi rădăcina aku, în cuvântul a-ku-wa-an- na, de pildă). Pertinenţa fonetică ne indică luarea în consideraţie a acestei căi, a tipologiei ap-udaka, prin intermediul căreia se face distincţie între limbile (familiile de limbi) cu armonie vocalică şi consonantism sărac în comparaţie cu cele cu consonantism pronunţat, în special în poziţie iniţială şi fără armonie vocalică, faţă de tipologia kentum-satem, prin care se diferenţiază limbile cu reflexe diferite ale guturalelor urmate fie tot de guturale, fie de fricative siflante sau şuierătoare.

Tot teritoriul albanez ne oferă un model de interpretare pertinent: melanjul a www.geopolitic.rodouă limbi având aceeaşi origine, dar marcate diferit, una de un presupus caracter kentum: ilira (v. Krahe), cealaltă de un presupus caracter satem: traca (v. Bonfante)1.

1 Rosetti, Al., op.cit., pp.55-56;

136

André Martinet este foarte categoric în ceea ce priveşte caracterul satem al albanezei, în ciuda faptului că termenul qind aminteşte mai degrabă de kentum, kent. Lingvistul francez consideră că palatizarea consoanei k o atestă drept [s] sau [θ], dând exemplul cuvântului vis, loc, comparativ cu grecul οικός. După criteriul ap-udaka, situaţia ar fi similară: îmbrăcând caracterul udaka de la iliri, caracterul ar fi dublu prin afişarea caracteristicilor limbilor ap. Naşterea vocalei ë [ă], atât în română cât şi în albaneză s-ar explica prin forţa mecanică a accentului de intensitate (fenomen ulterior latinizării limbii române, susţin latiniştii).

În celelalte limbi satem (în limbile slave, îndeobşte) predomină semivocala â, al cărei parcurs ar porni de la un fond autohton, pre-indo-european, făcând legătura în mega-familia limbilor euro-asiatice: indo-europene, caucaziene, uralice şi altaice. Să notăm, aşadar, şi argumentul surprinzătoarei limbi basce, limbă mediteraneeană pre-indo-europeană, care face parte dintr-o presupusă familie de limbi euskaro- caucaziene. Să înţelegem că arealul nord-mediteranean aparţinea în zorii istoriei unei seminţii asianice, de la care am moştenit până în zilele noastre limba bască, şi de la care ne-a mai rămas mărturia unei limbi moarte, etrusca, paleomediteraneeană? În această ipoteză, Peninsula Iberică să fi fost teatrul unor interferenţe lingvistice de origine îndepărtată, hamitică, asianică şi iafetică (indo-europeană)? Poate că astfel e mai uşor de înţeles structurarea etimologică cel puţin în bazinul mediteranean. În acest areal, primul strat etimologic este clar de origine pre-indo-europeană, cel mai www.geopolitic.roprobabil asianică (având în momentul de faţă reperul caspic). Dar nu putem să rămânem decât pe teritoriul presupoziţiilor atâta vreme cât influenţele în arealul sus-amintit nu pot fi probate. Posibilele împrumuturi s-au făcut din limbi necunoscute / parţial cunoscute, ceea ce nu ne poate duce cu gândul decât la o ipoteză de lucru

137

pe un teritoriu în care, odată ce ne adâncim, simţim nesiguranţa şi fluiditatea magmatică a unor proto-limbi la care nu putem avea acces prin exerciţiul reconstrucţiei. Am putea lua în discuţie şi fascinanta civilizaţie etruscă, asupra originii căreia se contraziceau inclusiv autorii antici. Herodot vorbeşte despre o migraţie de pe teritoriul vechii Lydii, de unde, în jurul anului 1200 î.Chr., din cauza foametei, o parte a populaţiei, în frunte cu regele Tyrsenos, au plecat spre coasta vestică a Peninsulei Italice. Helanicus, dar şi Anticlide, susţin că poporul condus de Tyrrhenos era pelasgic. Dionisios din Halicarnas, însă, consideră că etruscii erau autohtoni, că au trăit dintotdeauna în Etruria. Interesant este că această ipoteză este singura care poate fi argumentată prin cultura şi mitologia etruscă. Etruscii se considerau autohtoni, nu aveau nici un erou fondator (v. Tyrrhenos), şi nu se numeau tyrrhenieni, ci rasenna. Totuşi migraţia unei populaţii indo-europene din est, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.Chr, mileniul mykenian, s-a produs. Iar acel rege e posibil să fi condus spre coasta vestică a peninsulei italice, dar la sud de Roma, şi nu la nord, poporul latin. Care, de origine pelasgă fiind, putea veni din Lydia. Lydia este un teritoriu ocupat la acea dată (1200 î.Chr.) de indo-europeni. Inclusiv numele teritoriului, Lydia sau Lydói, provine dintr-o presupusă rădăcină indo-europeană, *lewdho, *lowdho, care se regăseşte în germ. Leute, oameni, rus. l’udi, oameni, lume, lit. liaudis, popor, let. laudis, oameni, v.sl. ljudŭ, popor, ljudje, oameni, gr. έλεύθερος, om liber, lat. līber, līberi, copil, v. ind. rodhati, creşte, got. liudan, a creşte. Limba lidiană este considerată a fi un dialect târziu al hititei occidentale (iată de unde, probabil, şi asemănările dintre latină şi hitită), în care se regăsesc influenţe luviene, mysiene, phrygiene, greceşti şi iraniene. Să detaliem câteva asemănări între limbile indo- europene (cu predilecţie latina) şi hitită: terminaţia substantivelor la genitiv şi dativ, participiile verbelor în –nt, caracteristicile pronumelui, v. hit. ug(a), eu, amintind de lat. ego, forma amung¸ mie, asemănător cu gr. emege, hit. zig(a), tu, apropiat fonetic de gr. sege, tine, hit. miş, al meu, comparabil cu lat. meus, hit. tiş, al tău, asemănător cu lat. tuus¸ hit. kuiş, cine, amintind de termenul latin quis, hit. kuit, ce, identic (dacă ţinem cont de problema oclusivelor hitite surde şi sonore confundabile între ele) cu lat. quid, hit. kuiş kuiş, oricine, comparabil cu lat. quisquis, hit. kuişki, ca lat. quisque, hit. kuitki, asemănător cu lat. quidque. Nu pot trece cu vederea nici alte cuvinte, cum ar fi: hit. eshas, stăpân - lat. erus, hit. hastai, oase - lat. os, hit. lahwi, toarnă - lat. lavo, spăl, hit. hanti, înainte - lat. ante, hit. ešhar, išhar, sânge - lat. sanguis, hit. wa(i)ana, wiyana, vin - lat. vino etc.1 Ar fi, aşadar, imposibil ca etruscii să fi avut origini pe malul răsăritean al Mediteranei. Şi vom puncta cu argumentul limbii imposibilitatea filiaţiei pelasge / lydiene a etruscilor. Etrusca a fost singura limbă ne-indo-europeană vorbită pe teritoriul actualei Italii. A existat unitate lingvistică pe întreg teritoriul etrusc, de la Fiesole până la Roma, mai exact, de la Arno la Tibru şi din Apenini până în Marea Tireniană.2 Inscripţiile din largul coastelor Troadei, în insula egeeană Lemnos, locul în care trăiau tirsenii, după Tucidide, într-o limbă ne- indo-eurpoeană prezentând mari asemănări cu etrusca nu reprezintă neapărat o dovadă a migraţiei acestui popor, ci o dovadă a substratului lingvistic paleo-mediteraneean, www.geopolitic.roprobabil asianic, al limbilor sud-europene.

1 Zamarovsky, Vojtech, Din tainele Imperiului Hitit, Iaşi: Junimea, 1980, pp.102-108; 2 Bonfante, Larissa (coordonator), Civilizaţia etruscilor, Bucureşti: Meridiane, Biblioteca de artă, col. Arte. Civilizaţii. Mentalităţi, p.90;

138

O altă tipologie posibilă a limbilor indo-europene s-ar putea realiza în baza raportării la verbul a fi: bhū- din care au derivat engl. to be, rus. bytĭ, bret. bevaň, germ. ich bin, bret. boud, lat fui, rom. a hi, a fi (doar la infinitiv), printr-o evoluţie a labialei neaspirate în labială aspirată (bh > b), respectiv as- a fi, conjugat la indicativ prezent asmi, asi, asti, smas, stha, santi; āsti - este; āst (pers.) - este; as- (hit. hieroglifică); as- (luviană); es- (hit. cuneiformă); v. a sî, a si (Maramureş), departe de lat. fieri, menţionat drept origine. Prezenţa ambelor forme în limba română (atât în cazul termenului apă, cât şi în cazul verbului a fi), ne indică o apropiere mai mare de indo-iraniană, din care au derivat şi limba sanscrită, şi limbile iraniene. Evoluţia similară, din bhū- se poate regăsi şi în brātŗ- frate, v. lat. frater, germ. Bruder, rus. bratĭ, bret. breur, engl. brother, brātŗtva - fraternitate, frăţie, v. rus. brat’stvo (în limba română cuvintele pot începe numai cu anumite grupuri de câte două consoane, mai frecvent cu grupuri formate dintr-o oclusivă sau o spirantă, urmată de o dentală laterală, l, sau vibrantă, r; aşadar, oclusiva b ar putea fi înlocuită de spiranta f) doar că de această dată termenul românesc a evoluat influenţat de cel latin sau a fost preluat din latină. Probabil tot o influenţă latină, prin intermediul administraţiei romane de această dată, a suferit şi rom. nepot, dezvoltat în paralel cu sanscr. naptŗ-, naptã-. Termenii fr. neveu, nièce, engl. nephew, niece, evoluând din lat. nepos, -tis sunt alte argumente ale latinizării, în coloniile romane, preponderent a unor termeni, printre care şi cei desemnând gradele de rudenie. Dacă, am văzut, acest lucru nu a fost deplin realizat în cazul cuvântului tată, la fel cum nici rom. mamă nu poate evolua similar din lat. mater (care la rândul său este similar termenului sanscrit màtç-, cu care sunt asemănătoare şi cuvintele din germană, engleză, greacă sau rusă), dar îl întâlnim în alb. mama şi în italianul mamma (foarte probabil moştenit de la triburile ilire, localizate pe coasta răsăriteană a Peninsulei Italice, pe ţărmul Adriaticei), nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre rom. fiu şi fiică. Tot indo-europene sunt şi cuvintele mătuşă: sanscr. màtulànã- şi unchi: sanscr. màtula-, de la care avem rom. mătuşă, foarte îndepărtat de termenul latin. Numele dacului Zalmoxis, ulterior zeificat, continuă să stârnească controverse. Varianta zalmo - piele şi oxis - urs nu este acceptată de Anton Dumitriu. Filosoful român construieşte, în baza scrierilor antice, în special ale lui Lukian din Samosata, care îl numeşte pe zeul dac πατρώς θεός, zeul strămoşesc, încercând o identificare cu Saturnus senex. „Toate aceste informaţii, precizează Dumitriu, precum şi alte documente îl conduc să afirme că Zalmoxis este un cuvânt compus, Zal-mos-is, Zal fiind uşor de identificat cu grecescul Zeus, iar mos ar fi moş - bătrânul, is nefiind decât un sufix grecesc.” Aşadar, Zeul - Moş, care duce o viaţă ascetică, cel devenit zeu din om prin depăşirea destinului, să definească o familie de cuvinte foarte bogată din punct de vedere semantic, moş, moaşă, a moşi, moşneag, moşnean, moşie, moştenire? Surpriza vine din sanscrită, unde termenul mukti, mokşa - starea supremă de eliberare a individului, ieşirea din ciclul „naşterilor” şi „renaşterilor” succesive, eliberarea de karma, după M. Eliade eliberare, „decondiţionare”. Aşadar, este posibil ca temenul mokşa, transformat în greacă şi latină în moxa, moxis, după o evoluţie fonetică similară cu cea din akşa - axă, desemnând zeificarea, să fi rămas în memoria www.geopolitic.rocolectivă printr-un atribut fizic. Acest aspect pare să fie confirmat şi de pre-existenţa unui termen trac care să desemneze senectutea, ghiuj - bătrân, prezent în alb. în forma gjysh - bunic. Dar şi albaneza a preluat termenul trac, derivat din sanscritul mokşa, cu un sens apropiat: moshë - vârstă, etate; generaţie; vechime. De altfel, din expresia moshë e

139

thyer, vârsta senectuţii, derivă şi adjectivele moshëthyer şi moshuar, vârstnic, bătrân. Dar, spre deosebire de limba română, în albaneză familia de cuvinte derivate este mai săracă şi se reduce la moshë, moshatar, moshohem, moshëthyer şi moshuar. În aceste condiţii sunt uşor de creionat coordonatele spaţiului în care a luat naştere familia de cuvinte sus-amintită. Luăm, aşadar, în discuţie, o evoluţie firească, de la concret la abstract, moş > moshë, dar şi o dovadă lingvistică a unei evoluţii din dat, nu din împrumut. Nu putem vorbi despre împrumuturi din limba sanscrită, ci despre o descendenţă a limbii. Nici limbile slave, nici cele germanice nu au împrumutat din câmpul lingvistic ario-bharatid. Ele sunt moştenitoarele directe ale acestui câmp. Putem vorbi despre un agument diatopic, al răspândirii geografice a populaţiei vorbitoare de limbi indo-europene, şi nu despre împrumuturi dintr-o limbă presupusă. În aceste condiţii, putem considera termenii autohtoni moşteniţi, iar bogăţia lingvistică din arealul pelasg nord-dunărean dat. Un argument al evoluţiei din termenul trac moştenit, mokşa (= eliberare; decondiţionare) este şi rămăşiţa lingvistică, în singularitatea sa, mosqenie, în albaneză, desemnând inexistenţa, nefiinţa. Aşadar, cuvântul mokşa a rămas nemodificat semantic la tracii sud-dunăreni, dar şi-a pierdut importanţa odată cu pierderea semnificatului şi cu ruperea de un referent uzual (cel al eliberării de Karma), în timp ce moshë a reintrat în circulaţie, modificat după experienţa formatorului religios Zalmoxis, în moş. În dicţionarele limbii române este prezentat termenul cal ca evoluând fie din latinescul equus, fie din latinescul caballus (însemnând mârţoagă). Pertineţa fonetică este atinsă doar de al doilea termen, dar care este un împrumut din celtă şi care se regăseşte în franceză, spaniolă, portugheză etc. Interesant este faptul că şi o parte a limbilor slave preiau termenul, şi dau exemplul limbii poloneze în care se regăseşte sub forma kobela. Nu putem trece peste transformările de natură fonetică ale termenului în acele zone în care influenţa celtă nu a fost predominantă: sard. ka(v)addu, retorom. (surs. cavagl, eng. chavagl, lad.dol. tgaval, friul. ciaval), faţă de teritoriile ocupate de celţi, în care s-au păstrat forme aproape nemodificate faţă de un presupus radical comun acestor limbi: it. cavallo, fr. cheval, oc. cabal, cat. cavall¸ sp. caballo, ptg. caballo. În ceea ce priveşte termenul equus, acesta derivă din numele anticului zeu sabino-lazial Quirinus, asimilat apoi cu Marte, care era şi patronul cailor, sau din numele tribului italic Equi, cu centrul la Alba Fucense. Sau dă numele respectivei zeităţi sau respectivului trib. Nu este exclus ca acest termen să derive din creto-minoicul iqo, aşadar de la străvechea populaţiei danubiană din neolitic, provenit la rândul său dintr-o onomatopee, i-ha (un alt traseu ipotetic este marcat de referinţele: protogr. *hik(h)ua < i.e. *hekuo-s). Să menţionăm că vechiul termen danubian, sub forma epa, se întâlnea la celţii cisalpini. E mai probabilă, aşadar, dezvoltarea paralelă a doi termeni, epa şi iapă, decât influenţa latinului equa, după modelul aqua (sic!) în ceea ce avea să desemneze femela calului. Cuvântul românesc cal, întâlnit şi la tracii sud-dunăreni şi moştenit de albanezi în forma kalë, poate avea originea în numele sanscrit Kalki, Kalkin - Calul Alb (Uccaihsravas), calul ideal al lui Raja, cu nechezat puternic, ultima întrupare a lui Vişnu, care, după cum afirmă Kalika-Purana minoră, va aduce sfârşitul lumii prin www.geopolitic.rofier şi foc; aceeaşi origine o poate avea şi termenul celt, dată fiind larga sa răspândire. Interesantă este, în schimb, prezenţa termenului at, cal de călărie, în albaneză, identic d.p.d.v. al formei cu regionalismul at. Tot o metaforă lingvistică ar putea sta şi la baza altui temen din limbajul comun.

140

Nu în ultimul rând să analizăm un adjectiv care desemnează românitatea: vlah. Să notăm numele unei populaţii, les Volques, pe care o putem regăsi în perioada de înflorire a latinităţii, în Languedoc, între Rhône şi Toulouse. Aceştia au ajuns pe teritoriul actualei Franţe dintr-un alt spaţiu celt, al Germaniei actuale, fiind în contact direct cu vechea populaţie germană (care îi numea wolkai). Metamorfoza termenului ne indică, ulterior, un radical, walh-, întâlnit la slavii pentru a desemna o anumită populaţie din nordul Balcanilor (s-a presupus că este vorba despre celţii romanizaţi). Formele din slava veche, vlach şi valach au desemnat primul - o populaţie de păstori, nomadă, de pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar al doilea a dat numele Valahiei. Termenul german, derivat din radicalul walh-, cum am văzut, a supravieţuit prin walk-isk-, de unde avem şi toponimul Welsch, dar şi adjectivul welsch, atribuit acestei populaţii celte din vestul Marii Britanii (aşadar, denumiri date de germanici)1. Radicalul volk-, întâlnit la celţii cisalpini, se regăseşte şi în toponimia românească. În apropierea fostei capitale dace întâlnim muntele Vâlcan, localitatea Vulcan, iar în nordul Olteniei, Vâlcea. Aşadar, un radical asemănător celui celt, vâlc-, desemna mai degrabă o populaţie. Să privim înspre limbile vii în care se întâlneşte acest radical: în germană, un termen asemănător, Wolf, înseamnă lup. În rusă, volk desemnează acelaşi lucru (vulk în vechea slavă). În ceea ce priveşte etimologia cuvântului dac (şi a numelor unor triburi, daursii din Dalmaţia, daoii şi dioii din Rodopi, a unor zei: lidianul Kandaules, Kandáon, zeul trac al războiului sau a toponimelor *Dakidava şi Daoús-dava), Mircea Eliade o găseşte în rădăcina dhāu-, a sugruma, de la care provine şi numele phrygian al lupului, dáos sau în cel ilir, dhaunos. Probabil, termenul are origine comună cu iranianul dahae, lupi. Despre triburile de „lupi” sau teritoriile locuite de „lupi” aflăm şi de la Kiessling. Doar că pentru locuitorii din sudul Mării Caspice se utilizează un alt radical, tot din iraniană, vehrka, lup. De la acest radical a putut evolua, mai târziu, în limbile udaka, radicalul volk-. Eliade face trimitere şi la F. Altheim în ceea ce priveşte formarea numelui dācus: „aceasta întăreşte, ni se pare, ipoteza după care era vorba de o transformare rituală în lup, implicând solidaritatea mistică cu o divinitate a războiului susceptibilă de a se manifesta lycomorf”2. Mai târziu, pe teritoriul fostei Iugoslavii, al vlachilor, îi întâlnim sfinţii Sava şi Teodor, iar în România, pe teritoriul valachilor, pe sfântul Petru, patroni ai lupilor. Ceva din misterul lycomorf s-a păstrat în aceste mituri. Şi atunci, e posibil ca tribul lupilor (al războinicilor), numiţi daoi de phrygieni, confreria războinică a dacilor adică, să poarte, în urma valurilor succesive de migraţie în Europa, alte nume, celtic la origine, cum ar fi les Volques, wolkai sau welsh, la fel cum a fost posibil ca desemnarea din zorii erei noastre să se păstreze şi câteva secole mai târziu, pentru a se regăsi în termenii slavi vlach şi valach (depărtându-se de originalul volk din punct de vedere semantic). Acest nume, provenind, după reconstituirea cuvântului indo-european de bază, din *wļkwos, este atipic, în ceea ce priveşte latina, referitor la păstrarea labiovelarei *kw. În general, limbile kentum păstrează această labio-velară. Lupus, la latini, s-ar datora influenţelor din osco-umbriană, unde a avut loc o trecere a labiovelarei *kw în labiala p. Argumentele arheologice dovedesc contrariul. Ţinând cont şi de www.geopolitic.rofaptul că la unele triburi celte întâlnim labiala în locul labio-velarei (şi mă refer aici

1 Martinet, André, op.cit., pp.27-28; 2 Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p.31;

141

la populaţia celtă din Ţara Galilor, din sudul Franţei şi din Armorique), diferenţa presupusă între limbile kentum şi satem nu are acoperire. Să analizăm câteva exemple: *kw> p: quattor (lat.) > petguar (Ţara Galilor şi Armorique), pedwar (sudul Franţei), petora (osc.-umbr.), faţă de cethir (irl.) (o asemănare mai pronunţată se realizează între acest ultim termen şi un alt termen din limbile udaka, rus. cetyre). Dar nu putem privi acelaşi sens al semnului >, ci doar în sens invers, în cazul lat. quinque < pente (gr.) < *penkwe (i.e.), adică *kw< p * (a se vedea şi gal. pump, bret. pemp, faţă de irl. cuig). Acelaşi fenomen se petrece şi în cazul lat. equus din epo (gal.), faţă de radicalul ech- (ek-) (la celţii din Scoţia, Irlanda şi Spania). Surprinzătoare este, în schimb, povestea pronunţiei radicalului *kw, pentru că argumentul lingvistei Henritte Walter diferă de clasica pronunţie din latină: “En effet, pour prononcer /kw / (comme dans le français équaleur, l’italien quaderno ou l’espagnol cuando), l’articulation est complexe, c’est-à-dire qu’elle se produit à deux points du chenal vocal: au niveau du voile du palais, comme au début du français cahier, et au niveau des lèvres, qui s’arrondissent et se rapprochent , comme dans le français oui”1. În aceste condiţii, revenind la radicalul *wļkwos, transferul *kw> p s-a realizat pe calea *wļkwos > lukwos > lukwus > lupus altundeva decât pe teritoriul actualei Italii, într-un areal mai răsăritean, şi nu prin influenţa osco-umbrienei asupra limbii latine. Încercând să suprapunem mental zonele botezate după radicalul *wļkwos cu cele în care întâlnim labiala p şi nu labio-velara kw, constatăm că suprapunerea este perfectă. Acesta este un argument în plus, geolingvistic, în ceea ce priveşte supoziţiile evoluţiei populaţiilor vechii Europe în neoliticul târziu, în epoca bronzului şi a fierului.

www.geopolitic.ro

1 Walter, Henriette. (1994). L’aventure des langues en Occident. Leur origine, leur histoire, leur géographie. Paris. Robert Laffont, p. 75.

142

REGELE DECEBAL ÎN CREAŢIA POETICĂ ROMÂNEASCĂ

Mihai POPESCU

Alături de cronicari şi de istorici, de peste trei secole, de la începuturi la debutanţii din mileniul al treilea, mai mult de o sută de poeţi români şi-au asumat datoria de onoare de a cinsti originile, rădăcinile cele mai adânci ale fiinţei neamului nostru. Alimentată la focul viu al marilor probleme care au frământat istoria poporului român, poezia cultă românească nu putea să ocolească filonul de aur al slăvirii strămoşilor, tema dacică, una din temele majore ale întregii literaturi româneşti, dar şi piatra de temelie a structurilor mentale arhetipale de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi şi care se manifestă dincolo de voinţa şi de intenţiile noastre. Tema dacică a constituit subiectul unor teze de licenţă şi de doctorat în istorie şi în litere (filologie), al unor antologii şi studii monografice. De exemplu, antologia Dacica, realizată de Chiraţa Iorgoveanu - Dumitru şi publicată de Editura Minerva din Bucureşti, în anul 1978, cuprinde optzeci şi cinci de poeţi cu aproape o sută cincizeci de poeme sau fragmente de poeme. În cei douăzeci şi opt de ani care au trecut de atunci s-au adăugat noi creatori şi noi creaţii. De la Dosoftei la Mircea Florin Şandru, au fost abordate genurile epic, liric şi dramatic, sau o împletire a lor, cu versificaţie clasică, populară ori în vers liber, ode, imnuri, rugăciuni, psalmi, meditaţii, cântece, scrisori. De la poeţi aproape necunoscuţi astăzi, la poeţi de geniu şi de talie universală, Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stănescu, de la poeme şi epopei naţionale până la scurte poezii privind rostul nostru în lume, remarcăm diversitatea perspectivelor şi a mijloacelor tehnice şi artistice. Tema dacică a invitat şi invită poeţii români la o confruntare cu necunoscutul şi imprevizibilul din noi, cu acel adânc ocean sau cu acea faţă nevăzută a lunii, din care creşte, în clipe de furtună sau în amieze de calm, chipul nostru de acum, într-o eternă primenire, într-o nemăsurată sete de absolut. Cine suntem, în fond, ne-o spun, până la urmă, vârstele poeziei. Astfel îşi încheia scriitorul Paul Anghel o incursiune în universul fascinant al acestei lumi, pe care încercăm să o explorăm împreună cu dumneavoastră. Trebuie să spunem, de la început, că fiecare poet se opreşte asupra unui element mai concret sau mai abstract al culturii şi civilizaţiei dacilor, un eveniment sau un detaliu istoric, cunoscut sau inedit, real sau imaginar, adevărat sau fals, uneori. Cele mai înălţătoare dintre aceste creaţii poetice sunt cele în care strămoşii "învie" în faţa noastră sau ne invită să călătorim cu sufletul în lumea lor. Avem datoria să atragem atenţia că multe din aceste încercări poetice pornesc de la premisa falsă că înfrângerea şi distrugerea Regatului Dac de către Imperiul Roman ar fi fost un eveniment pozitiv şi, prin urmare, benefic pentru formarea şi evoluţia poporului român. Dacă am extrapola acest raţionament, ar trebui să aducem "prinos de glorie şi de recunoştinţă" tuturor împăraţilor "pe care lumea nu putea să-i mai încapă", de la "Darius al lui Istaspe" până la cele douăsprezece invazii ruseşti din ultimele trei secole. Pare plăcut să-l însoţim pe Gheorghe Asachi (1788-1869), care, ajuns la Roma, în faţa Columnei lui Traian, consideră că: Un român a Daciei vine la străbuni, ca să sărute Ţărna de pe-a lor mormânturi şi să-nveţe-a lor virtute! Dar ne întrebăm, despre ce virtute vorbeşte, a dacilor sau a romanilor? Aici www.geopolitic.rosuntem nevoiţi să precizăm că atitudinea îngăduitoare, uneori chiar recunoscătoare, faţă de aşa-zisa acţiune civilizatoare a cuceririi romane şi acceptarea absurdei teorii a romanizării dacilor, concepţia idilică a naşterii poporului român din "înfrăţirea dintre daci şi romani", influenţează în mod negativ autenticitatea trăirii poetice şi, în ultimă instanţă, calitatea însăşi a creaţiei.

143

Să ascultăm deci îndemnul lui Cezar Bolliac (1813-1881): Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun, Că iată sună ora, şi geniul cel bun Să îmble început-a pe tot pământul tău …………………………… E geniul Daciei, e zeul tutelar Ce, din ruine - afunde, al Daciei hotar Se scoală să măsoare "c - un milion de paşi". Dacă ar fi să alegem între erudiţia pedantă a "latiniştilor" şi stângăcia ori naivitatea "daciştilor", îi preferăm pe ultimii. Iată un fragment din Judecată, alegere şi hotărâre pentru începutul Ţării Româneşti şi starea întru care este acum supt domnia grecilor fanarioţi, leatul 1818, în care Zilot Românul (1780-1850) meditează la soarta strămoşilor noştri: Dachii stătură: Dar nu-i minune Minuni făcură, Dacă vei pune Nainte ţie Cum sunt ştiute Acea frăţie, În cărţi trecute; Acea unire Pre chiar romanii, 'Ntr-o glăsuire, Lumii tiranii, Cu vitejie, Aşa-i aduse Cu vrednicie, Supt bir îi puse. Fără trufie Minune mare ! ……………………… Romanii, care De vei răspunde Purt-atunci nume Că acum unde Grozav în lume, Dachii s-ascunde ? Atât să scază: Ei ar răspunde: Supt dachi să cază. Unde-s romanii, Lumii tiranii ? Pentru că marele rege Decebal este întruchiparea însăşi a spiritului de libertate şi independenţă al strămoşilor noştri, este firesc să vedem că personalitatea sa, evenimente şi momente ale existenţei sale măreţe şi tragice în acelaşi timp, constituie elemente care declanşează înălţarea edificiului poetic. Să-l însoţim pe Vasile Alecsandri (1821-1890), care, păşind pe "Valul lui Traian", vede proiecţia măreaţă a luptătorului pentru apărarea regatului său: El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală A săpat, în primul secul, o triremă ideală, Sau ca frânghia destindă a giganticului arc Ce-l purta, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarh. Decebal este vrednic să fie personaj de epopee şi mulţi au fost cei care au invocat muzele pentru a putea realiza un asemenea proiect. Amintim doar câţiva dintre ei: Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) (Traianida), Alexandru Pelimon (1822 - 1881) (Traian în Dacia), (Rezbelul romanilor cu dacii, la anul 102 - 105), George Baronzi (1828 - 1896) (Daciada), Aron Densuşianu (1837 - 1900) (Negriada), Mihai Eminescu (1850 - 1889) (Decebal), Cicerone Theodorescu (1908 - 1973) (De bello dacico, publicată postum, în 1989) Tudor George (1926 - ?) (Dacica. Epopee naţională în sonete, 1984). Deşi le-am trecut alături www.geopolitic.rope aceeaşi listă, proiectele au valori şi locuri extrem de diferite în istoria literaturii române şi în edificarea unei conştiinţe naţionale sănătoase. Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de externe şi ministru al culturii şi cultelor în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, autor au unei monografii închinate cuceritorului

144

şi distrugătorului regatului dac (Viaţa lui Traian August, fundatorul neamului românesc, 1869), unul dintre iniţiatorii cultului absurd al invadatorului ţinuturilor străbune, nu putea să-l aşeze în epopeea sa Traianida, în adevărata sa lumină. Cu greu s-ar putea găsi câteva versuri memorabile, deşi autorul nu era chiar lipsit de un oarecare talent. Alexandru Pelimon este un biet versificator, fără talent şi, mai ales, fără simţul limbii române. Aron Densuşianu, mai degrabă lăsându-se dus de inerţia latinistă, decât convins de argumentele "daciste" ale fratelui său Nicolae, încearcă să zugrăvească mai echilibrat conflictul daco-roman, dar insistă asupra episodului morţii lui Decebal: Măreţul rege cade şi-al morţii somn de fier Etern i-nchide ochii, iar sufletul s-avântă Lăsându-i corpul rece, ameninţând, la cer. G. Baronzi, în schimb, concepe, în epopeea sa Daciada, o înfruntare imaginară între împăratul roman şi regele dac, aşezaţi fiecare pe câte un mal al Dunării: Pe cel mal descindea marele Traian, Sta pe-o stâncă verde nalt ca un Titan; Pe cest mal, dincoace, mândrul Decebal Sta pe-o stâncă neagră ca pe-un piedestal. Nalţi ca două turnuri, amândoi păreau, Frunţile lor norii le încununau: Ca dintr-un luceafăr mai strălucitor Se vărsa lumina împrejurul lor. Cu stângăciile de rigoare, datorate desigur poetului, Decebal se adresează cotropitorului, după modelul dialogului imaginar dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid din Scrisoarea III a lui Eminescu: Ce auz, Traiane ! Ce văz oare eu ? ... Vii s-aduci robia în coprinsul meu ?! Dacia e mare şi pământul ei Dacă eşti un Cezar, cum te şi numeşti, E pământ de aur, locuit de zei, Dar nu-ţi las eu ţara s-o batjocoreşti, Plin de munţi, cu codri deşi şi înnodaţi, Ţara mea e tare şi poporul ei Care-nfruntă norii de peste Carpaţi. E crezut în Roma ca popor de zmei. De la Marea Neagră până-n Tisa sus, Voi ce-n toată lumea sunteţi mari şi tari, Soarele cel dacic încă n-a apus… Nu uitaţi că-mi sunteţi mie tributari. Se ştie că, în perioada studenţiei berlineze, Mihai Eminescu a schiţat, în manuscrisele sale, planurile unei epopei, al unui ciclu conform teoriei metempsihozei şi al unei drame în versuri. Chiar dacă proiectele nu au fost realizate în forma concepută iniţial, Eminescu a creat ample fresce ale Daciei pământeşti: Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios. dar şi ale Daciei cereşti: Acesta-i raiul Daciei veche - a zeilor împărăţie: Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie, www.geopolitic.roIar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai; Sufletele mari, viteze, ale-eroilor Daciei, După moarte, vin în şiruri luminoase ce învie Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai,-

145

fresce care au fost şlefuite de mai multe ori de către poet şi folosite în arhitectura unor întinse poeme cum ar fi: Sarmis, Gemenii, Memento mori sau Odin şi poetul. Foarte des citatul poem Rugăciunea unui dac ne introduce în nuanţele filozofice şi teologice ale relaţiilor dintre om şi divinitate, reprezentată de zeul suprem Zamolxe, căruia îi sunt recunoscute puteri cosmogonice, atotcreatoare: Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată, Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii ! Spre deosebire de înaintaşii săi, dar şi de poeţii care au venit după el, Eminescu nu-l socoteşte pe Decebal un muritor ajuns rege, ci îi dă dimensiuni mitice şi profetice. După ce este martor mut al opţiunii conducătorilor politici şi militari ai dacilor, care: Vor mai bine-o moarte crudă decât o viaţă sclavă; Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă, Şi-n tăcerea sânt - a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi râd. Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare Se sting una câte una faclele mirositoare, Se sting una câte una vieţile ducilor daci. Decebal, parcă trecut deja în rândul zeilor, se adresează învingătorilor vremelnici: El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde: Sufletu-i naintea morţii luminează-a vremii unde; Gândul lui - o prorocie, vorba lui - mărgăritar: …………………………… - Vai vouă, romani puternici ! Umbră, pulbere şi spuză Din mărirea-vă s-alege ! Limba va muri pe buză, Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi - Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc' căderea. Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere, Îmbăta-se-vor nebunii - dispera-vor cei cuminţi. Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare Prizărite, tremurânde trec - o lungă acuzare - Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi. Voi nu i-aţi lăsat în voia soţii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire, Soarta lor vă e pe suflet - ce-aţi făcut cu ele ? Voi ! Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceàne ? Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane, Lava de evi grămădită o reped adânc în cer, www.geopolitic.roPrin a evului nori negri - de jăratic cruntă rugă Către zei - ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă - Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer. Dezlănţuirea geologică împotriva imperiului care încalcă legile divine este, după cum

146

se vede, mult mai vehementă decât cea invocată de Mircea cel Bătrân în Scrisoarea III: Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman ţi - este. Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste. Poate la fel de cunoscut ca poemul Rugăciunea unui dac şi fiind uneori atribuit în mod greşit tot lui Eminescu, este poemul Decebal către popor scris însă de George Coşbuc (1866-1918). Poetul îşi imaginează un cuvânt de îmbărbătare adresat de rege viitorilor eroi, înaintea luptei: Viaţa asta-i bun pierdut ……..Dar cine-i viu Când n-o trăieşti cum ai fi vrut! Să râdă ! Bunii râd şi cad ! Şi-acum ar vrea un neam călău Să râdem, dar, viteaz răsad, S-arunce jug în gâtul tău: Să fie-un hohotit şi-un chiu E rău destul că ne-am născut, Din ceruri până-n iad ! Mai vrem şi-al doilea rău ? …………………………… Din zei de-am fi scoborâtori, Eu nu mai am nimic de spus ! C-o moarte tot suntem datori ! Voi braţele jurând le-aţi pus Totuna e dac-ai murit Pe scut ! Puterea este-n voi Flăcău ori moş îngârbovit: Şi-n zei ! Dar vă gândiţi, eroi, Dar nu-i totuna leu să mori Că zeii sunt departe, sus, Ori câne-nlănţuit. Duşmanii lângă noi ! …………………………… Cauzele confuziei amintite ar putea fi tema comună, atitudinea filozofică asemănătoare şi, desigur, râsul cu care ducii daci, la Eminescu, în Memento mori, şi luptătorii daci, la Coşbuc, în acest poem, întâmpină moartea ca pe o înălţare la Zamolxe. Dintre poeţii militari, cel mai cunoscut este autorul poeziei Pui de lei, Ioan Neniţescu (1854 - 1901), Versurile sale, din poezia Moartea lui Decebal: La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal, au fost preluate în manualele şcolare şi au constituit mierea ce ascundea pilula amară a teoriei privind împăcarea postumă dintre romani şi daci. Într-un alt poem, intitulat Cei doi strămoşi, Neniţescu îşi imaginează un idilic dialog postbelic, post-mortem şi post-factum, între Traian şi Decebal: În nesfârşitul cer pe-un nor de raze lin Traian pluteşte, Pe-un alt nor, tot de raze, iată şi Decebal că mi-l soseşte: "Aveam o vorbă, împărate, acuma, veacuri unsprezece S-au împlinit, de când cu râvnă în calea ta tot cat a trece." Traian stă locului şi zice: "Grăieşte, harnicule rege, Ce cu viteaza-ţi spadă Romei şi cu săgeata scris-ai lege." Continuând în această logică, fostul împărat se adresează poporului român, pe care-l numeşte "copilandrul Europei": Înalţă-te, popor de luptă… prunciei mele stai de pază. Ia, dară, facla Libertăţii, şi-adânc în zare luminează, Spre Orientul cel sălbatic, ce încă n-a văzut lumină ! www.geopolitic.roArată-i tu a propăşirei curată rază şi senină ! Poeţii mai apropiaţi de vremea noastră, fără a părăsi episodul morţii, au încercat să pătrundă misterul naşterii lui Decebal, integrându-le mioritic. Iată un fragment din poemul Decebalus per Scorillo:

147

Pe actul de naştere - vie pecetea, …………………………… Foamea de fiinţă, aprigă setea, Nu te cutremura, creştetul meu! Decebal fiul scoborâtor Şi-n tine s-a-ntors Din Scorilo muntele, Decapitatul, Scorilo pădurea, Spaima Romei de marmură, Scorilo regele ogor, Capul lui păduros. Decebal fiul, N-auzi cum cântă Decebal ultimul, Un fluier de fag, Decebal soarele răzvrătitor. Un fluier de piatră, Nu te mira, sângele meu ! Un fluier de os? Ne merge la suflet fineţea intuitivă a poetului Marin Mincu: Decebal n-a murit; El doar s-a mutat în Ceilalţi, Simplu, cu un gest nevăzut, Cum ar trece floarea în fruct Când se schimbă anotimpul; Eu, scribul, am păstrat lamura Celor grăite până în ultima clipă… Pornind de la constatarea simbolică şi insolită că: Ţara e o columnă cu trunchiu-n Decebal, Ţara e o columnă cu Decebal în ea, Adrian Păunescu vede cum poporul român îi ridică: Lui Decebal columnă, căci merită columnă, Rivală şi alături de cea a lui Traian. În cosmos e columna lui Decebal înfiptă, Trăind destinul veşnic al calului troian. Iar în alt poem, intitulat Părintele nostru: Lucrăm la columna lui Decebal ! ……………………………...... Creşte columna lui Decebal ! ……………………………...... Arde columna lui Decebal ……………………………...... Decebal, Decebal, Decebal Trebuie-n veci neuitat, Suie columna lui Decebal Şi peste a celuilalt.

www.geopolitic.ro

148

RAPORTURILE DINTRE ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI REGATUL UNGAR LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIV-LEA PRIN PRISMA DOCUMENTELOR MAGHIARE

Radu Ştefan VERGATTI

În mod obişnuit, în istorie, evenimentele semnificative se discută atunci când ele se aniversează sau se comemorează la date fixe - un veac, două veacuri etc. Cu toate că nu este cazul în acest moment, vom relua discutarea memorabilei lupte dată la 9-12 noiembrie 1330 între domnul Ţării Româneşti, Basarab I Întemeietorul (? 1316-1 septembrie 1351 - 31 august 1352)1 şi Carol Robert d’Anjou, cunoscută îndeobşte sub numele de bătălia de la „Posada”, cu o pondere şi semnificaţie majoră pentru afirmarea statului românesc dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi pe plan european. Discutarea diverselor aspecte legate de acest moment din istoria românilor i-a preocupat pe istorici care, în general, s-au bazat pe Chronicon pictum Windobonense2, principalul izvor narativ referitor la cele petrecute atunci, pe mai recent semnalatele Cronicon Prusiae, de Peter din Duisburg3 şi cronica rimată rămasă de la Nicolaus din Jeroschin4, ca şi pe câteva din hrisoavele regale maghiare, cum au fost diploma din 9 decembrie 13305, epistola papală din 5 august 13316, diploma din 17 noiembrie 13367 şi, în fine, cea din 24 aprilie 13518. Îmbogăţirea bazei documentare prin retipărirea Chronicon pictum Windobonense într-o remarcabilă ediţie însoţită de un erudit studiu critic9, publicarea majorităţii actelor din arhivele maghiare relative la campania lui Charles Robert în Ţara

1 Pentru discutarea morţii lui Basarab I Întemeietorul, v. D. Onciul, Anul morţii marelui Basarab Voeivod, în Scrieri istorice, ed. A. Sacerdoţeanu, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 326-329, 429; a se vedea şi punctul de vedere asupra datelor de început şi de sfârşit ale domniei lui Basarab I exprimat de C. Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 67-71. 2 Cronica pictată de la Viena a fost publicată în mai multe versiuni. Am utilizat aici textul Chronicon pictum Windobonense, publ. în col. Scriptores Rerum Hungarorum, ed. Szenpétery, vol. I, Budapesta, 1937; pentru comentarii şi note ne vom referi şi la remarcabila ediţie publicată la Budapesta 1964 – aceasta va fi citată Chronicon Pictum (1964). 3 Cf. Scriptores Rerum Prussicarum, I, p. 218-219. 4 Cf. N. Lăzărescu, Despre relaţiile lui Nicolae Alexandru voievod cu ungurii, în Revista Istorică, XXXII/1946, p. 146 şi urm. 5 Diploma nu a fost cunoscută în original. Ea a fost menţionată într-un act din 11 noiembrie 1541. Dar s- a demonstrat de la finele secolului al XIX-lea că diploma este un fals istoric; ea continuă să fie utilizată până astăzi. Pentru dovedirea lipsei de autenticitate a diplomei, a se vedea studiul lui Mór Wertner, www.geopolitic.ropublicat în revista Századok (1898). 6 Cf. D.I.R., C., Transilvania, sec. XIV, p. 282-283. 7 Idem, p. 399. 8 Cf. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, partea II, p. 14-15. 9 A se vedea nota 2.

149

Românească în toamna anului 13301 şi continuarea săpăturilor arheologice2 permit reluarea discuţiei de pe baze noi, care deschid posibilitatea formulării unor concluzii oarecum deosebite de cele existente până în momentul de faţă. Cauzele care au determinat declanşarea campaniei regalităţii angevine contra lui Basarab I Întemeietorul au fost puse în legătură, în special, cu rezilierea contractului vasalic dintre cei doi3. În majoritatea cazurilor, s-a susţinut că domnul Ţării Româneşti nu a mai recunoscut suzeranitatea regelui angevin, nu i-a mai plătit tribut, nu a mai răspuns la chemări în vederea efectuării serviciului militar într-o perioadă imediat anterioară toamnei anului 1330, probabil sfârşitul anului 1329 sau începutul lui 13304. Cele mai multe afirmaţii în legătură cu relaţiile dintre Basarab I Întemeietorul şi coroana angevină s-au bazat pe supoziţii, mai mult sau mai puţin logice5. Analiza ansamblului documentelor scrise, începută cu acribie şi în mod pertinent de istoricii români în ultimele decenii6, alăturată discutării a noi hrisoave, permite să se înlăture afirmaţiile nefondate, uneori fanteziste sau chiar tendenţioase. Relaţiile dintre Basarab I Întemeietorul şi Charles Robert, privite prin prisma documentelor, nu au avut o evoluţie unilineară7, ci una sinusoidală. În primii ani ai domniei lui Charles Robert au fost depuse eforturi din partea magnaţilor maghiari pentru a se întinde suzeranitatea lor asupra tuturor pământurilor care aparţinuseră coroanei Sfântului Ştefan. S-a presupus că între acţiunile reuşite a fost şi cea din anul 1317, când s-ar fi ajuns la recucerirea cetăţii Mehadia8. Implicit, redobândirea acestei puternice fortificaţii ar fi determinat şi reluarea stăpânirii asupra Banatului Severinului9.

1 Cf. G. Györffy, A datok románok XIII századi történetéhez és a román állam kezdeteihez, în “Történelmi Szelme”, 1964, nr. 3-4, p. 537-568. 2 Cf. N. Constantinescu, La residence d’Argeş des voïvodes roumains aux XIIIe et XIVe siècle, în Revue des études européenes, I, 1970, p. 24-31; Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 7-66; Lia şi Al. Bătrîna, Locuinţe feudale la Curtea de Argeş (text în manuscris, pe care l-am văzut prin bunăvoinţa autorilor, cărora le mulţumim şi pe acesată cale); N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 1200-1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984, passim. 3 Cf. A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, ed. III, Bucureşti, 1926, p. 11-35; I. Minea, Războiul lui Basarb cel Mare cu regele Carol Robert (noiembrie 1330), în Cercetări istorice, V-VII, 1929- 1931, p. 341; V. Motogna, Iarăşi lupta de la Posada, în Revista istorică, IX (1923), p. 81-85; N. A. Constantinescu, Posada 1330, 9-12 noiembrie, Bucureşti, 1930, p. 27-28; I. Lupaş, Atacul regelui Carol Robert contra lui Basarab cel Mare, 1330, Cluj, 1932, p. 20; Şt. Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970, p. 32 şi urm; B. Câmpina, Şt. Pascu, Formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova, în Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 153-154; D. C. Giurescu, C. C. Giurescu, Istoria românilor, I, Bucureşti, 1975, p. 208; Istoria Românilor, publ. de Academia Română, vol. III, Bucureşti, 2002, p. 573-582. 4 Ibidem. 5 Cf. B. Hóman, Geschichte des Ungarischen Mittelalters, II, Berlin, 1940, p. 12-13; G. Györffy, op. cit.; L. Makkai, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946, p. 65; Histoire de l’Hongrie, publ. par prof. H. Perenyi, Budapesta, 1974, passim; 6 M. Holban, Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria Angevină (Problema stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei), în Studii, 2, An XV/1962, p. 315-344; idem, Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria Angevină şi despre reflectarea campaniei din 1330 în diplomele regale şi în “Cronica pictată”, în Studii, 1, tom 20/1967, p. 4-43; Şt. Ştefănescu, op. cit., loc. cit. 7 în legătură cu raporturile româno-maghiare în perioada premergătoare anului 1330 au emis părerea că acestea ar fi evoluat uniform A. D. Xenopol, op. cit.; I. Minea, op. cit.; V. Motogna, op. cit.; N. A. Constantinescu, op. www.geopolitic.rocit.; I. Lupaş, op. cit.; B. Câmpina, Şt. Pascu, op. cit.; D. C. Giurescu, C. C. Giurescu, op. cit. 8 cf. B. Câmpina, Şt. Pascu, op. cit., p. 153; a se vedea şi Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 175 şi urm. 9 Cf. M. Holban, Ţara Românească şi Ungaria Angevină, loc. cit., p. 315-349; idem, Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria, loc. cit., p. 4; Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 35.

150

Prin actul din 23 septembrie 13171, prin care regele răsplăteşte serviciile magistrului Petru de Pursyan2, ale lui Ladislau, ale lui Nicolae, castelan de Hatsak3 şi ale comitelui Pavel de Szomogy4, ca şi ale lui Dionisie, fiul lui Nicolae, fiul lui Ivanco din neamul lui Balogh5, nu se pomeneşte despre recucerirea cetăţii Mehadia, acţiune la care s-a presupus că ar fi participat şi Basarab I. În realitate, în anul 1317, aşa cum reiese şi din diploma regală, cetatea Mehadia nu a fost cucerită de regalitatea maghiară6. Un alt document, datat 16 martie 1322, pomeneşte pentru prima dată un membru al familiei Balogh, pe Dionisie Szechy, în calitate de castelan de Mehadia7. Informaţia este deosebită. Abia acum, după campania din 1319 împotriva lui Ştefan al III-lea Uroş - numit “schismatic”8 - şi după asedierea Devei de către Nicolae şi Dionisie Szechy9, coroana angevină a reuşit să-şi impună, prin mediere, stăpânirea asupra cetăţii Mehadia10, numind un castelan, care trebuie să controleze şi Banatul de Severin - eventuala cale de atac antimaghiar a ţarului din Vidin. Imediat după acest eveniment, probabil, raporturile dintre angevini şi basarabi s-au răcit. Charles Robert se pare că nu a voit să ajungă la ruperea relaţiilor cu Basarab sau chiar la război, dorinţă firească dacă se ţine seama de seria aspiraţiilor prin care trecea Regatul Maghiar11. Pentru a realiza un „modus vivendi” la graniţa sa sudică, pe linia Munţilor Carpaţi meridionali, Charles Robert l-a însărcinat pe comitele Martin Bugar din Sălaj să întreprindă mai multe solii la curtea lui Basarab. În actul din 26 iulie 132412, care aminteşte soliile repetate ale angevinilor în Ţara Românească, Charles Robert l-a numit pe Basarab “voievodul nostru transalpin”. Folosirea acestei formule, frecventă în diplomatica Europei Occidentale pentru desemnarea unui vasal13, arată că regele Ungariei era sau dorea să fie suzeranul lui Basarab I. Pentru existenţa relaţiilor reci între Charles Robert şi Basarab I ar putea pleda şi epistola papei din Avignon, Ioan XXII (1316-1339). La 1 februarie 132714 acesta i-a recomandat “voievodului transalpin” Basarab şi alături de el unor mari dregători ai Regatului Ungariei, cum au fost banul Slavoniei, voievodul Transilvaniei etc. să sprijine călugării dominicani, reprezentanţi ai inchiziţiei la Dunărea de Jos.

1 G. Györffy, op. cit., doc. I. 2 în limba maghiară numele este de Borostyán; familia numită astfel a stăpânit castelul şi moşia omonime aflate în comitatul Templén. 3 Probabil Haţeg. 4 Probabil o transcriere greşită a numelui Sirmiensis. 5 Pentru linia ascendentă a familiei, a se vedea Anjou - Codex Diplomaticus patrius, vol. I, Györ-Budapesta, 1865-1891, p. 257. 6 G. Györffy, op. cit., doc. I, II. 7 Idem, doc. III. 8 Idem, doc. IV. 9 Ibidem. 10 Ibidem; din doc. III, IV publicate de G. Györffy reiese limpede că cetatea Mehadia a fost preluată în stăpânire de regalitatea maghiară în urma unor tratative diplomatice şi nu prin război, aşa cum s-a crezut până în prezent. 11 Aproximativ între anii 1320-1327, regalitatea maghiară a fost confruntată cu puternice răscoale ale saşilor aflaţi în Transilvania. Lupta lor a fost cu greu înfrântă de armata lui Charles Robert. Cf. Hugo Weczerka, Das mittelalterliche und frühmeuzeitliche Deutschum im Fürstentum Moldau von seinem Anfagen bis zu seinem Untergang (13-18 Jarhrhundert), Münich, 1960, passim. 12 Cf. Şt. Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV, Sibiu, 1944, p. 19; www.geopolitic.roReprodus şi în D. I. R., C., Transilvania, sec. XIV, p. 129-130. 13 Cf. Robert Boutruche, Seigneurie et féodalité, t. I, Le premier âge des liens d’homme à homme, Paris, 1959, p. 55 şi urm. 14 Cf. Şt. Pascu, op. cit., p. 21; a se vedea şi comentariile lui Ş. Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 284 şi urm.

151

Inserarea lui Basarab I în rând cu înalţii dregători ai regalităţii maghiare arată că pontiful îl socotea un feudal puternic, asemeni celor puşi pe aceeaşi treaptă cu voievodul român, iar adresarea directă lui, nu prin intermediul regelui, denotă că se ştia despre existenţa conflictului dintre angevini şi basarabi. Mai bizar apare faptul că sunt recomandaţi reprezentanţii inchiziţiei într-o zonă unde marea majoritate a populaţiei era de confesiune ortodoxă şi nimic nu vădeşte că ofensiva misionarismului catolic ar fi putut da rezultat. Atitudinea lui Charles Robert în 1324 este lesne de înţeles şi dacă se ţine seama de ponderea pe care o avea atunci Basarab în sud-estul Europei. În anul 1322 fiica lui Basarab I, Teofana, s-a măritat cu Ivan, fiul lui Mihail al III-lea Şişman, ţarul din Vidin. În anul următor, domnul român a dovedit că această alianţă matrimonială cu valoare de contract politic a fost justificată din punctul de vedere al ponderii sale internaţionale. În 1323 armata Ţării Româneşti, însoţită de o oştire de 3.000 tătari, l-a ajutat pe Mihail al III-lea Şişman să-l biruiască pe basileul Andronic al II-lea cel Bătrân1. Victoria împotriva basileului bizantin a avut răsunet şi a fost de natură să-l determine pe Charles Robert d’Anjou să ţină seama de forţa românilor. Şi menţiunea că alături de soldaţii lui Basarab au participat 3.000 tătari poate să fi avut influenţă în calculele politice ale angevinilor: hanii erau încă puternici. Se pare că numai bunele raporturi ale lui Basarab cu hanul Uzbek (Öz-beg), conducătorul de atunci al Hoardei de Aur, explică venirea tătarilor pe pământul românesc2. Aceste raporturi par să fie tot de natură vasalică, putând fi lesne de înţeles în condiţiile existenţei pluralităţii vasalice3. Bunele raporturi cu hanii Hoardei de Aur permit să se înţeleagă afirmaţia lui Aboulféda, care, într-un cunoscut pasaj din Geografia sa, spune că Isaccea, deci Dobrogea de nord, aparţinea Ţării Româneşti4, înainte de 1321, dată la care a fost terminată lucrarea. Posesiunea acestui ţinut în zona apropiată de graniţa Hoardei de Aur, Dunărea5, a comportat pentru Basarab acordul expres al hanului Uzbek, situaţie care confirmă rândurile rămase de la basileul cărturar Ioan al VI-lea Cantacuzino6. Demersurile făcute de Charles Robert în 1324 se pare că nu au dat rezultat. Un document datat 16 aprilie 13257, emis de Ladislau - prepositul mănăstirii din Tytel - conţine afirmaţia că “Basarab transalpinul”, “necredincios al Sfintei Coroane” are putere mai mare ca a regelui “care nu poate întru nimic să-i stea împotrivă şi să se măsoare cu el”… Din conţinutul actului rezultă că, în momentul emiterii, raporturile dintre angevini şi basarabi erau încordate. Situaţia, evident dovedită cu acest document, infirmă presupusa participare a lui Basarab la o expediţie antitătară în perioada anilor 1325-13268. Un alt hrisov, datat 27 martie 13299 îl confirmă pe acela din 1325. Relatându-se

1 Ioannes Cantancusinus ex Imperatoris, Historiarum Libri, IV, Cura L, Bonn, 1828, p. 175; G. Ostrogorski, Histoire de l’État Byzantin, Paris, 1969, p. 500-524; D. Obolenski, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, Bucureşti, 2002, 277, 291; 2 Cf. G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, p. 44-117; B. Spuler, Die Goldene Horde, ed. I, Leipzig, 1943, p. 16 şi urm. 3 Cf. R. Boutruche, op. cit., p. 176 şi urm. 4 Cf. Aboulféda, Geographie, I, trad. în lb. Fr. de J. T. Reinaud, Paris, 1848, p. 316; R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Evoluţia, rolul şi însemnătatea mitropoliei din Vicina, în Peuce VI (1977), p. 233-242; E. Stănescu, Byzance et les pays roumains aux Ixe et Xve siècles, în Congrés International des Études byzantines, Bucharest, septembre 1971, Rapports, p. 747; www.geopolitic.ro5 Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit. 6 a se vedea n. 33 7 cf. Şt. Pascu, op. cit., p. 20. 8 Ibidem. 9 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. IV.

152

cucerirea cetăţii bulgare Guren1 de către Dionisie Szechy, castelanul Mehadiei, s-a arătat că din perspectiva maghiară acţiunea militară a fost necesară pentru a se evita robirea de bărbaţi şi femei din partea ţarului Vidinului, Mihail al III-lea Şişman, aflat în bune raporturi cu Basarab, infidelul voievod transalpin, cu regele schismatic al Rasciei2 şi cu tătarii, socotiţi şi ei duşmani ai coroanei angevine. Ţinând seama de conţinutul revelator al documentelor inedite amintite anterior, ajungem la completarea şi, în oarecare măsură, la modificarea concluziilor predecesorilor noştri. Raporturile între basarabi şi angevini s-au înrăutăţit nu numai datorită contestării justificate a suzeranităţii absolute asupra Ţării Româneşti, ci şi ca urmare a reluării expansiunii maghiare în zona Banatului Severinului. Deşi nu putem delimita întinderea exactă a acestui ţinut3, ponderea lui din punct de vedere strategic, incontestabil, era foarte mare, căci reprezenta poarta de intrare atât spre Transilvania, cât şi spre Serbia şi Ungaria. Deoarece momentul în care a fost menţionat ultimul Ban al Severinului, Theodor de Wojteh (înainte de conflictul Basarab-Charles Robert d’Anjou), a fost anul 12884, ajungem la concluzia că regalitatea meghiară, de atunci, nu a mai stăpânit efectiv ţinutul. Probabil că acesta a aparţinut Ţării Româneşti care a avut aici unele puncte de sprijin, ca cetatea românească Severin, aflată în faţa celei maghiare5 şi probabil Mehadia, dobândită de Dionisie Szechy în jurul anului 1322. Ţinând seama de această situaţie, rezultată din actele maghiare, de faptul că cetatea Guren se pare a fi fost cucerită în urma mai multor campanii succesive terminate în 13296, deducem că încă dintr-o perioadă anterioară anului 1322 Basarab nu a mai recunoscut suzeranitatea coroanei maghiare. Atitudinea lui, de contestare a contractului vasalic, este întru-totul îndreptăţită, datorită acţiunii ofensive maghiare împotriva cetăţii Mehadia şi a Banatului Severinului, aflate în sfera de dominaţie a Ţării Româneşti. Conflictul deschis între Charles Robert şi Basarab a început după anul 1322, în urma evenimentelor ale căror consecinţe au căutat să fie ponderate de repetatele solii ale comitelui Martin Bugar din Sălaj. Ele au continuat însă să rămână reci până în 1330, atingând punctul culminant prin lupta de la 9-12 noiembrie 1330. Fără a relua discutarea condiţiilor şi dorinţelor imediate care l-au determinat pe Charles Robert să înceapă campania în toamna anului 1330, probleme rezolvate în momentul de faţă din perspectiva posibilităţii exploatării actelor scrise7, ne vom opri numai asupra a două aspecte. Presupunerea că ar fi început campania maghiară împotriva Ţării Româneşti în primele zile ale lunii septembrie 1330 nu ni se pare suficient fondată. Charles Robert nu avea suficient timp ca imediat după aflarea veştii despre înfrângerea lui Basarab I la Velbuzd (28 iunie 1330) să rezolve atât de rapid problemele sale interne, să-şi mobilizeze armata şi să plece în acţiune în primele

1 Ibidem. 2 Ştefan III Uroş, regele Serbiei 3 Cf. M. Holban, Problema stăpânirii efective a Severinului…, p. 323 şi urm.; Şt. Ştefănescu, Bănia…, ed. cit., p. 32. www.geopolitic.ro4 M. Holban, op. cit., p. 322. 5 Cf. R. Florescu, Les phases de construction du castrum Drobeta (Turnu-Severin), în Studien zu den Militägrenzen Roms, Köln, 1967, p. 144-151. 6 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. IV. 7 Cf. C. C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977, p. 157-162.

153

zile ale lunii septembrie1. Probabil că el a putut să înceapă acţiunea sa ofensivă abia către sfârşitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie. Şi dacă ţinem seama de lungimea unei “etape de drum”2 care putea fi parcursă de o oştire de cavaleri medievali, ajungem tot la concluzia că regele a început campania în ultimele zile ale lui septembrie. Atunci a cucerit cetatea Severin şi apoi s-a îndreptat către Curtea de Argeş: drumul parcurs lent nu putea dura mai mult de o lună - octombrie - după care s-a ajuns la luptă. În legătură cu afirmaţia lui Peter din Duisburg - că imediat după ce Charles Robert a cucerit cetatea Severin, Basarab a trimis o solie prin care a cerut pace, oferind în schimb o despăgubire de 7.000 mărci argint, plata tributului anual în continuare şi pe un fiu de-al său ca ostatic-garant - avem rezerve. Suma de 7.000 mărci argint pare a fi deosebit de mare, echivalând cu circa 1.400 kg argint3. Posibilitatea de a fi plătită o cantitate atât de mare de argint era dificilă pentru state mai mari şi mai bogate ca Ţara Românească, aşa cum erau Franţa, Anglia, Veneţia etc.4 Putem deduce fie că a fost o exagerare a cronicarului german, fie că a existat în visteria lui Basarab o bogăţie nebănuit de mare, din care a hotărât să dea o parte regelui. Dacă informaţia este reală, atunci este inexplicabil refuzul regelui şi angajarea lui într-o campanie deosebit de grea. Justificându-se continuarea campaniei lui Charles Robert prin acuzaţia că Basarab luase în stăpânire Ţara Românească ce aparţinuse altădată coroanei maghiare, evident o acuzaţie lipsită de temei, documentele şi cronicile se referă la condiţiile de drum ale oştirii maghiare în spaţiul carpato-danubian. Câteodată apare o primă formă de prezentare a expediţiei maghiare. În relatarea oficială prezentată de provincialul minoriţilor din Ungaria pontifului de la Avignon, Ioan al XXII-lea, în iulie 13315, se arată că regele Charles Robert, împreună cu o mică armată - suita lui - a efectuat o plimbare pe teritoriile sale transalpine. Acolo a fost atacat de tătari6 şi de necredinciosul Basarab, care ar fi profitat de o pace încheiată înainte. Locul unde s-a dat lupta este descris a fi fost “păduros, crângos şi încins cu dese întărituri”7. Aceeaşi variantă a plimbării lui Charles Robert prin posesiunile sale transalpine şi atacarea lui în mod “viclean” de “necredinciosul” Basarab o întâlnim şi în actele emise la 16 februarie 13328, 2 noiembrie 13329, 26 noiembrie 13321.

1 Cf. Şt. Pascu, B. Câmpina, op. cit., p. 153-154; a se vedea şi bibliografia pentru aceia care le-au împărtăşit opinia; N. Stoicescu, Fl. Tucă, 1330. Posada, Bucureşti, 1980, passim, pentru un punct de vedere opus. 2 O etapă de drum pentru o armată de cavaleri medievali măsura circa 14 leghe, adică aproximativ 40 km. Cf. A. Sapori, I mercatori, vol. I, Milano, 1965, p. 171. 3 Cf. O. Iliescu, Despre tezaurele monetare şi viaţa economică în secolele XIII-XIV pe teritoriul ţării noastre, în Studii, 5/1952, nr. 3, p. 180 şi urm.; idem, Despre natura juridică şi importanţa despăgubirilor oferite de Basarab voievod regelui Carol Robert (1330), în SMIM, 5/1962, p. 133-150. 4 Ibidem. 5 Deducem că regele Charles Robert i-a scris papei în iunie 1331 din cuprinsul explicit al scrisorii pontificale; Cf. D. I. R., C., Transilvania, sec. XIV, doc. 116. 6 Ibidem. Pentru relaţiile dintre Basarab I şi tătari, a se vedea şi B. Spuler, op. cit., p. 19. 7 Cf. D. I. R., C., Transilvania, sec. XIV, doc. 116; pt. lupte în zone păduroase şi muntoase, vezi M. Dogaru, Le rôle de la montagne dans la perpétuation du peuple roumain, dans la formation de sa pensée et de son art militaire au Moyen Age, în La guerre et la montaigne dans l’histoire des roumains, Bucureşti, 1991, p. 69-138; R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Les chroniquers français de la IV-e croisade et www.geopolitic.roles Roumains de l’aire de la latinité orientale, în Nouvelles études d’histoire, 7/1985, p. 157-176; Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea – între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 18-90 8 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. VIII. 9 Idem, doc. X.

154

Diplomele din 19 mai2 şi 22 iunie 13353 aruncă o lumină deosebită asupra evenimentelor. Se recunoaşte că a fost o expediţie militară îndreptată împotriva lui Basarab şi nu o simplă plimbare a regelui însoţit de o mică trupă. Mai mult, al doilea document precizează că regele era însoţit de o “puternică armată”, afirmaţie care demonstrează că propaganda regală conştientă că nu a reuşit să convingă prin teza plimbării paşnice şi a atacului surpriză, a fost obligată să recunoască realitatea. Marea majoritate a documentelor maghiare cunoscute relative la evenimentele din timpul campaniei lui Charles Robert, publicate integral sau fragmentar4, confirmă şi ele că de la început s-a urmărit atacarea domnului român. La rândul ei, “Chronicon pictum Windobonense”, care îmbină cele două variante oficiale, incontestabil dă o pondere deosebit de mare celei de-a doua: a organizării unei puternice campanii militare regale, condusă de însuşi Charles Robert, cu scopul deliberat de a-l înlătura pe Basarab. Recunoaşterea de către o cronică de curte, oficioasă, alcătuită târziu, în 1371, la patru decenii după epuizarea evenimentelor5 (pentru a fi dar de nuntă fetei lui Ludovic I d’Anjou cu dauphinul Franţei), arată expres că varianta plimbării paşnice a fost numai un rod al fabulaţiei camarilei angevine care a încercat să inducă în eroare pontifii din Avignon şi ca atare nu poate servi ca temei pentru a se susţine că Charles Robert nu a fost biruit6. Adâncimea pătrunderii armatei regale maghiare pe pământul Ţării Româneşti este şi ea discutabilă7. Dovedindu-se că actul de la 9 decembrie 1330 este un fals8, rămâne diploma emisă la 17 octombrie 13369, deşi este discutabilă şi ea sub aspectul autenticităţii10 pentru a aduce unele lămuriri în această direcţie. Hrisovul precizează că trupele comandate de Charles Robert au ajuns sub “castro Argias”. Folosirea acestui termen a dat naştere la o serie de discuţii, punându-se întrebarea dacă emitentul s-a referit la cetatea Poienari11 sau la Curtea de Argeş12. Ţinând seama de faptul că până la a doua domnie a lui Vlad Ţepeş (1456- 1462), probabil până în aprilie-mai 145713, fortificaţiile de la Poienari erau reduse la un simplu turn - actualul donjon14 - greu de presupus să se fi întrebuinţat pentru el noţiunea de “castrum”. Este foarte posibil să se fi numit astfel fortificaţiile de la Curtea de

1 Ibidem. 2 Idem, doc. XXV. 3 Idem, doc. XXVI. 4 Idem, doc. V-XXXVI. 5 Cf. Kálmán Dëkáni, A Bécsi Képes Krónika, în Erdélyi Muzeum, 1915, p. 44. 6 Cf. L. Makkai, op. cit., p. 35. 7 Cf. V. Motogna, op. cit., loc. cit.; I. Lupaş, op. cit., loc. cit. 8 Cf. G. Györffy, op. cit., p. 516. 9 Idem, p. 525. 10 Cf. M. Holban, Raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină…, p. 23. 11 Cf. N. Iorga, Istoria domnilor Ţării Româneşti, cuprinzând istoria munteană de la întemeere până la 1688, compilate şi adnotate de Constantin căpitanul Filipescu, publicată de N. Iorga, Bucureşti, 1902, Introducere, p. 15-16; afirmă că lupta s-ar fi dat în faţa unei cetăţi de pe valea Argeşului, probabil Poienari. Pentru cei care i-au împărtăşit opinia, a se vedea M. Holban, Despre raporturile între Basarab şi Ungaria angevină…,loc. cit., p. 27. 12 Pentru Curtea de Argeş ca loc al luptei au înclinat istoricii citaţi la notele nr. 12, 16. www.geopolitic.ro13 Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1979, p. 109-112; R. Şt. Vergatti, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1996, p. 108-111; Gh. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1981, p. 23 şi urm.; M. Ciobanu (Vergatti), N. Moisescu, R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Cetatea Poienari, Bucureşti, 1984, passim. 14 Ibidem; a se vedea şi Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii din România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 109-111.

155

Argeş. În secolul al XIV-lea, după cum arată rezultatul săpăturilor arheologice1, fortificaţiile nu erau de mari proporţii, având în jurul lor o comunitate civilă nu prea numeroasă. Situaţia este similară şi comparativă cu cea existentă la Ankyallos, numit Castrum Aquillo în portulane şi în condicile cavalerului occidental Amadeo VI di Savoia2, care aprecia construcţiile militare în aceiaşi termeni occidentali ca şi Charles Robert. În acelaşi act se mai pomeneşte despre “soli” trimişi la regele angevin. Din păcate, termenii întrebuinţaţi sunt nebuloşi şi ca atare au permis istoricilor să emită până în prezent simple ipoteze3, fără a-i putea identifica. Rolul solilor, deşi nu se poate stabili cine erau şi ale cui interese le reprezentau, se pare că a fost deosebit. După discuţiile purtate între ei şi rege, armata maghiară nu a înaintat mai departe şi se pare că nici nu a atacat şi cucerit Curtea de Argeş. S-ar putea ca armata lui Charles Robert să fi fost istovită de drumul lung şi greu parcurs de la Severin până la Curtea de Argeş. Ansamblul documentelor arată lectorului că în majoritatea cazurilor emitenţii s-au plâns de greutatea drumului parcurs şi de marile lipsuri alimentare. În fine, acuzaţia cuprinsă în diploma emisă de fiul lui Charles Robert, Ludovic I, la 24 aprilie 13514, poate pleda şi ea pentru succesul misiunii solilor care au determinat reîntoarcerea oştirii regale. Aici se reia tema din epistola adresată papei în iulie 1331: se spune că Basarab ar fi fost ajutat de tătari. Comunicarea informaţiei că sosea un detaşament de tătari a căror pondere a fost amplificată, a contribuit şi ea, desigur, la ordonarea grabnică a retragerii. Am apreciat că detaşamentul tătar, pomenit în epistola din 1331 şi în diploma din 1351, a avut o importanţă redusă în luptă5, deoarece nu şi-a găsit locul în documentele interne - cele mai concludente mărturii asupra evenimentelor - nici în Chronicon pictum Windobonense - cel mai de seamă şi bine informat izvor narativ. În această situaţie, probabil, a fost utilizat mai mult mitul mongol decât pericolul real pentru alungarea regelui invadator. Faptul că regele s-a oprit în faţa Curţii de Argeş este confirmat de o diplomă emisă la 30 iunie 1347 din porunca lui Ludovic I6. În acest act se stipulează: “…Când părintele nostru (Charles Robert - n. ns.) şi-a aşezat tabăra în faţa cetăţii Argeş7, acel Stefan (Lakfy - n. ns.) a prins şase schismatici (români - n. ns.), i-a adus tatălui nostru care i-a omorât”. Acest pasaj, ca şi actul din 1336, nu vorbesc despre cucerirea Curţii de Argeş. Amândouă documentele precizează că regele a ajuns în faţa cetăţii şi şi-a aşezat tabăra acolo. De la această precizare documentară până la a susţine că a fost cucerită şi distrusă Curtea de Argeş este cale lungă. Ni se pare temerar să îmbrăţişăm teza distrugerii Curţii de Argeş şi a abandonării ei temporare8, în condiţiile în care actul din decembrie 13301 nu mai poate fi utilizat, iar

1 Cf. N. Constantinescu, op. cit., loc. cit.; P. Chihaia, op. cit., loc. cit.; L. şi A. Bătrîna, op. cit., loc. cit.; Gh. Cantacuzino, op. cit., loc. cit.; R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., loc. cit. 2 Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Aspecte ale civilizaţiei portuare din Dobrogea la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea, în Pontica III/1971, p. 297-329; R. Şt. Vergatti, Historia Ponticae, Aalborg, 2001, p. 45 şi urm. 3 cf. I. Minea, op. cit., p. 341. 4 Cf. Hurmuzaki, Documente, I/2, p. 14-15; a se vedea şi comentariile lui N. Iorga, Istoria românilor, vol. www.geopolitic.roIII, Bucureşti, 1937, p. 180. 5 Este o părere contrară celei emise de B. Spuler, op. cit., p. 65. 6 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. XXX. 7 Termenul folosit în documentul din 30 iunie 1347 este „Castro Argyas”. 8 Cf. P. Chihaia, op. cit., loc. cit.; a se vedea şi bibliografia aferentă textului.

156

săpăturile arheologice efectuate atât imediat după primul război mondial2, cât şi cele din deceniul al şaptelea al secolului trecut3 nu sunt concludente în acest sens. Rezultatele campaniei de săpături arheologice efectuate recent arată că în zona bisericii şi a curţii domneşti au fost părăsite şi demolate locuinţe în condiţii paşnice4. Concluzia clară a acestor cercetări ne permite ca în momentul de faţă să emitem şi să susţinem ipoteza că Charles Robert nu a cucerit Curtea de Argeş. Susţinerea afirmaţiei că întreaga curte a lui Basarab s-ar fi mutat după 1330 la Câmpulung este o simplă ipoteză fondată pe falsul document din 9 decembrie 1330 care susţinea cucerirea Curţii de Argeş. De aici s-a ajuns logic la deducţia că nu se putea locui într-un oraş distrus, deci domnul împreună cu curtenii s-ar fi mutat în cealaltă reşedinţă domnească a ţării5. În formularea acestei ipoteze nu s-a ţinut seama de caracterul itinerant al domniei în secolul al XIV-lea6, de faptul că zgrafitul care arată data morţii lui Basarab poate fi interpretat şi în sensul consemnării decesului în Curtea de Argeş, în fine, că nu sunt urme ale unei depopulări şi apoi ale unei repopulări a oraşului, fireşte, în condiţiile plecării şi revenirii după două decenii a curţii, totdeauna însoţită de meşteşugari şi negustori. Informaţia referitoare la prinderea celor şase schismatici români de către Ştefan Lákfy este relevantă sub alt aspect. Ea arată caracterul luptelor date până atunci. Nu au fost bătălii de amploare, ci numai ciocniri care au măcinat forţa vie a armatei regale. Într-o asemenea ciocnire au fost prinşi cei şase, care au fost imediat executaţi pentru a-i îngrozi pe cei care continuau lupta de hărţuială. Din tonul general al documentelor rezultă că reîntoarcerea armatei regale a fost grăbită. Ţinând seama de acest aspect şi de faptul că Basarab, informat de situaţia armatei regale, a trecut la o hărţuială mai intensă, putem susţine logic că Charles Robert a ales calea cea mai scurtă spre Transilvania. Undeva, pe acest drum, între 9-12 noiembrie 1330, s-a dat lupta numită în ultimele decenii de la „posada”. Denumirea folosită astăzi larg în istoriografie7 se datorează unei lecturi prea grăbite a paginilor lăsate de N. Iorga8. Acesta nu o denumeşte expres lupta de la Posada, ci face o apropiere cu altă luptă, mai bine localizată, dată în anul 1395, în condiţii apreciate a fi fost asemănătoare cu cele din 13309. Ca urmare, s-a demonstrat că, pe baza documentelor cunoscute până în prezent, nu se poate indica locul unde s-a dat lupta dintre 9-12 noiembrie 133010, situaţie care ne impune să vorbim de râpe şi de unele întărituri făcute de oamenii lui Basarab. În unele acte, locul este asemuit cu o “vârşă” de pescuit11 care se îngustează la cap şi nu lasă peştele să iasă, iar în altele se arată că armata regală s-a reîntors şi a putut contraataca pe pantele înconjurătoare unde erau oamenii lui Basarab şi ai fiilor lui.

1 Cf. G. Györffy, op. cit., p. 520 şi urm.; M. Holban, Raporturile lui Basarab cu Ungaria Angevină, p. 11- 12; Cu toate acestea, C. C. Giurescu, Probleme controversate…, ed. cit., p. 158 îl utilizează ca autentic. 2 Cf. V. Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în B. C. M. I., an X- XVI (1917-1923). 3 Cf. N. Constantinescu, op. cit., loc. cit.; P. Chihaia, op. cit.; L. şi A. Bătrîna, op. cit. 4 Cf. L. şi A. Bătrîna, op. cit. 5 Cf. P. Chihaia, op. cit., loc. cit. 6 C. Şerban, Târgurile şi oraşele medievale româneşti (Consideraţii generale), în Studii şi cercetări economice, 1-2/1968, p. 159-167. www.geopolitic.ro7 A se vedea n. 12, 16, manualele şcolare etc. 8 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 159-160; 9 Ibidem. 10 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 159-161. 11 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. XXI; C. C. Giurescu, op. cit., p. 159.

157

Imaginea este completată de o oştire cuprinsă în documentul din 22 iunie 13351. Aici se spune că “puternica” armată regală a fost atacată “o dată” şi “a doua oară” de către Basarab. Informaţia arată că în intervalul 9-12 noiembrie 1330 s-au dat două lupte principale între oastea maghiară şi armata română. Astfel se explică pe de o parte lungimea luptei, pe de alta zdrobirea la un moment dat a cavalerilor regali - într-un loc unde pereţii râpelor erau imposibil de urcat - şi contra-atacul maghiar - în alt loc, unde pantele au permis cailor cavalerilor să se caţere pentru a-i lovi pe români2. Configuraţia terenului, traseul drumurilor medievale - în special a drumului codrului - ne face să ne raliem celor ce au susţinut cea mai logică localizare a celor două bătălii dintre 9-12 noiembrie 1330: Ţara Loviştei. Exprimând aceste puncte de vedere despre lupta dată la 9-12 noiembrie 1330 între oştile lui Charles Robert şi ale lui Basarab I Întemeietorul, credem că în lumina documentelor citate poate fi reevaluată şi semnificaţia ei. Deoarece domnul român s-a aflat în raporturi proaste cu regele maghiar, începând din anul 1322 sau mai devreme, trebuie să considerăm că din acele momente a fost rupt contractul da vasalitate. În această situaţie din preajma anului 1322 Basarab nu mai poate fi socotit vasalul regelui maghiar, ci un domn independent. Încercările lui Charles Robert d’Anjou de a-l readuce pe Basarab în stare de vasalitate prin intermediul soliilor comitelui Martin Bugar din Sălaj, vădindu-se infructuoase, a recurs la calea armelor. Astfel, lupta are semnificaţia unei tentative a regelui Ungariei de a-şi impune suzeranitatea asupra unui domn român independent. Credem că, în acest sens, al apărării independenţei Ţării Româneşti, demult dobândite, trebuie interpretată lupta, iar nu ca o câştigare a neatârnării, aşa cum eronat a fost prezentată în unele cazuri3. Rezultatul luptei - înfrângerea certă a lui Charles Robert - arată puterea militară a Ţării Româneşti, care, după ce se afirmase în alte ocazii anterioare în Peninsula Balcanică, dovedea acum că avea capacitatea să biruiască cel mai mare stat catolic din centrul Europei. Aşadar, acum românii se impuneau din nou pe plan internaţional şi-şi conturau o serie de elemente ale civilizaţiei lor originale. Concluziile la care am ajuns nu le putem socoti definitive şi imuabile, ci numai rodul cercetărilor în domeniul începuturilor existenţei statului feudal Ţara Românească. Noi investigaţii documentare în arhivele din Ungaria şi ţările Europei Occidentale poate ne vor aduce alte date care ne vor permite să întărim cele susţinute în rândurile de mai sus.

1 Cf. G. Györffy, op. cit., doc. XXII. www.geopolitic.ro2 O situaţie asemănătoare, sau identică, în modul de luptă al românilor, s-a întâlnit în descrierile făcute de cronicarii secolului al XIII-lea despre ei (Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Les chroniquers français de la IV-e croisade…, loc. cit.) 3 A se vedea n. 12, 16; credem că trebuie luat în considerare punctul de vedere actual exprimat de Ş. Papacostea (Geneza statului medieval românesc, Bucureşti, 1999, passim.)

158

INFORMAŢIILE LA ROMÂNI

Stan PETRESCU

“Nefas est nocere patriae”

Culegerea de informaţii de către organizaţii de specialitate datează din a doua parte a secolului XIX. Ca informaţii de tip „intelligence”, încă de la începutul secolului al XV-lea, datele cu privire la - evenimente, fapte, comunicate sau obţinute de la altcineva, mai ales cu caracter militar - au fost culese ca parte a activităţilor de război. Armatele antichităţii aveau iscoade ce se ocupau cu strângerea informaţiilor, iar în Evul Mediu erau folosiţi spionii, informatorii, care interceptau mesaje, se utilizau documente capturate sau contrafăcute: serviciile de informaţii din domeniul militar şi politic ale regilor normanzi şi angevini nu se bazau doar pe bârfa din piaţă sau din tabără. Culegerea şi utilizarea informaţiilor secrete a fost deopotrivă importantă şi în timp de pace. Conducătorii statelor au tras de limbă, încă din cele mai vechi timpuri pe negustori şi pe alţi călători, iar sub domnia reginei Elisabeta I au apărut "culegătorii de informaţii secrete", care activau atât pe timp de pace cât şi de război. Diplomaţia renascentistă din Italia era întrebuinţată atât pentru culegerea de informaţii cât şi pentru negocieri. Una dintre cele mai importante sarcini ale unui ambasador era aceea de a iniţia un curent continuu de ştiri politice din străinătate către guvernul de acasă. Acest sistem diplomatic instituţionalizat în Europa din sec. XVI - XVII a fost, în mare măsură, un răspuns la nevoia de informare a statelor puternic. La români, începuturile activităţii de informaţii şi contrainformaţii sunt localizate în perioada separării daco-geţilor din ramura tracilor de nord şi stabilirii limitelor spaţiului geografic locuit de poporul daco-get între Carpaţii Păduroşi, Nistru, Marea Neagră, Munţii Balcani, Dunărea de Mijloc şi Moravia. Primele şi cele mai simple structuri informative existente în acele perioade au fost Străjile, care aveau drept grijă (misiuni de căpătâi) prevenirea atacului prin surprindere şi ocupării teritoriului de către străini. Dar au existat deopotrivă elemente informative înaintate care, sub diverse pretexte, coabitau cu adversarul potenţial, pentru a putea să-i descifreze din vreme intenţiile1. Epoca romană a Daciei a fost urmată, timp de opt secole, de invaziile devastatoare ale migratorilor, în jurul teritoriilor româneşti formându-se noi state, care într-o lungă perioadă de timp şi le-au disputat. Rezistenţa poporului român în acest spaţiu nu poate fi explicată în afara cunoaşterii şi a apărării în faţa acestor pericole, fără a lua în calcul existenţa şi utilitatea informaţiilor obţinute în secret. Activitatea secretă de informaţii a cunoscut perioade de înflorire şi declin, acestea confundându-se cu epocile înfloritoare sau întunecate ale românilor, un exemplu edificator în acest sens fiind domniile lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi Vlad Ţepeş, când activitatea de informaţii şi contrainformaţii a fost recunoscută drept una de prestigiu2. Organele informative din acea perioadă au avut nu numai meritul de a contribui la apărarea statului, dar şi la mijlocirea unor tratative de pace între habsburgi şi www.geopolitic.ropolonezi, iar cele contrainformative au descoperit şi dejucat uneltirile şi comploturile puse la cale împotriva domnitorului Ştefan. Activitatea informativă din această perioadă

1 Marian Ureche, Servicii secrete, vol. I, p.31 2 Ibidem, pe larg cap. IV, p.69-106

159

este abil împletită cu strategia şi diplomaţia militară. Această perioadă de pionierat în munca structurilor informative este caracterizată prin utilizarea iscoadelor, anchetei, interceptarea solilor, verificarea la faţa locului, cercetarea prizonierilor, dezinformarea şi întinderea de curse, diversiunea etc., metode utilizate îndeobşte şi astăzi de toate serviciile de informaţii. Folosirea acestora cu abilitate a făcut în acele vremuri ca aria culegerii informaţiilor să fie vastă, agenţii siguri, iar rezultatele obţinute, exacte. O activitate informativă eficientă explica, tot în acea perioadă, inclusiv succesul rezistenţei antiotomane. Desigur, a existat şi o perioadă de declin a structurilor de informaţii, caracterizată prin diversiunile otomane, când - îndeosebi în secolul al XVI-lea - comploturile şi terorismul viciază profund climatul politic din Ţările Române, fenomenul fiind amplificat şi de un lung şir de trădări, factorii de presiune şi instabilitate fiind spionaţi de imixtiunile convergente ale turcilor, ungurilor şi polonezilor în acest spaţiu. Este, de asemenea, menţionat faptul că după anul 1550 în Ţările Române se produce o puternică penetrare a unor servicii de informaţii europene, în special la curţile domneşti, prin sfetnici, şefi de gărzi, secretari, medici etc., persoane care deţin arta de a se face „indispensabili” 1. Această perioadă este marcată în plan informativ de oaze de lumină, sistemul informativ şi contrainformativ funcţionând în direcţia realizării scopului esenţial, acela de apărare a intereselor naţionale, remarcându-se faptul că acesta şi-a adus o substanţială contribuţie la crearea condiţiilor favorabile înfăptuirii primei Uniri a Ţărilor Române, sub Mihai Viteazul, în pragul veacului următor. Perioada marelui domnitor şi succesele repurtate de acesta pe frontul antiotoman s-au datorat în parte şi activităţii desfăşurate de serviciul de informaţii român din acea vreme, cât şi măsurilor de siguranţă iniţiate pentru asigurarea secretului propriilor pregătiri militare şi surprinderii adversarului. Activitatea informativă şi diplomatică desfăşurată de Mihai Viteazul a avut caracteristici proprii, care au scos în evidenţă deosebita preocupare a domnitorului pentru acest domeniu. Acesta acorda mare atenţie agenţilor aleşi, verificării în permanenţă a informaţiilor, analizării şi sistematizării cu scrupulozitate a datelor înainte de luarea unei hotărâri. Astfel se explică faptul că domnitorul a ajuns să cunoască într-un timp scurt situaţia dislocării trupelor turceşti dintre Dunăre şi Balcani, situaţia din Transilvania în timpul lui Sigismund Bathory şi din Moldova în timpul lui Ieremia Movilă, chiar şi a Poloniei în timpul lui Zamoyscki2. Tot Mihai Viteazul a fost acela care a utilizat o serie de metode menite să surprindă adversarul, printre care aceea a angajării de tratative când pregătirile sale de ofensivă erau în curs, lansarea de ştiri false, primirea diplomaţilor inamici veniţi în scop de informare numai în timpul nopţii, pentru ca aceştia să nu poată vedea concentrările de forţe şi de altele, care pun în valoare abilitatea dovedită de voievod. Acţiuni informative în slujba ţării au desfăşurat şi domnitorii din secolul al XVII- lea, precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Mihnea al III-lea, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir şi alţii 3. Activitatea diplomatică desfăşurată în secolul al XVII-lea şi în cel următor s-a bazat în mare măsură pe informaţii obţinute în mod secret pe frontul războiului din umbră, afirmându-se, în afară de domnitori, figuri proeminente care au dus la faima www.geopolitic.roartei informaţiilor româneşti inclusiv peste hotare, unele fiind solicitate să lucreze în

1 Ibidem, cap.V, p.107-178 2 Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op.cit., p.26-33 3 Ibidem, p.34

160

domeniul lor în Rusia ţaristă. Printre aceştia pot fi menţionaţi spătarul Nicolae Milescu, care s-a aflat timp de 37 de ani în domeniul activităţii secrete, îndeplinind aproape în exclusivitate misiuni peste hotare, precum şi transilvăneanul David Corbea, care a lucrat, de asemenea, în diplomaţie, specializat în chestiunile dunărene şi turceşti, acţionând, la stăruinţele ţarului Petru I, şi în diplomaţia Rusiei ţariste1. Un exemplu pilduitor privind importanţa informaţiilor şi oportunitatea utilizării lor îl constituie perioada tragică din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, când marele vizir Gin Ali Paşa a plănuit şi a reuşit în secret să-l captureze pe domnitor, acesta urmând să sfârşească tragic împreună cu cei patru fii ai săi. Cu toate acestea, domnitorul primise ştirea pregătirii acestei uneltiri, planul uciderii voievodului fiind interceptat de Anton Corai, rezident al Ţării Româneşti la Constantinopol, fost medic al Curţii Brâncoveneşti. Indus în eroare de unii boieri trădători, cum că informaţiile trimise de Anton Corai sunt ireale, domnul muntean s-a lăsat convins de aceştia, a rupt şi a aruncat scrisoarea, iar expeditorului ei nici nu i-a răspuns. Acest sfârşit tragic a avut drept cauze şi greşelile săvârşite de voievodul Constantin Brâncoveanu pe frontul războiului secret. În acest sens, nu a putut să întreprindă acele măsuri care să limiteze accesul boierilor Cantacuzini la documente secrete ale serviciului său de informaţii şi nu a evaluat la justa valoare informaţiile care-i parveneau de la Constantinopol2. Acestei perioade nefaste din istoria ţării privind în speţă utilizarea informaţiilor şi a serviciilor de informaţii i-a urmat alta şi mai întunecată, aceea a epocii fanariote, când independenţa şi integritatea teritorială ale celor două ţări româneşti au fost grav ştirbite. Marea majoritate a domnilor fanarioţi, străini de interesele naţionale ale poporului român şi aserviţi celor otomane, au dispus de servicii secrete bine organizate, cu o reţea informativă puternică atât în cele două ţări româneşti, cât şi la Constantinopol. În acelaşi timp, unii dintre ei au devenit agenţi ai Rusiei, Imperiului Habsburgic şi Turciei, trădând interesele naţionale, cu efecte grave, care au dus la mutilarea teritoriilor româneşti şi anexarea unor părţi însemnate din acesta la imperiile feudale vecine. Tragedia Brâncovenilor a fost urmată şi de alte asasinate, aşa cum a fost cel al lui Ştefan Cantacuzino, urmaş la tronul Ţării Româneşti, de asemenea ucis de turci ca urmare a legăturilor sale secrete cu Austria şi Rusia, sau cel al lui Grigore Ghica, din 1777, care a avut îndrăzneala de a protesta pe lângă Înalta Poartă ca aceasta să nu accepte cedarea Bucovinei către Austria3. Activitatea informativă şi-a făcut simţită prezenţa tot mai pregnant în secolul XIX, dar în special în perioada anilor 1821-1875, aceasta contribuind în mod hotărâtor la întărirea autonomiei interne şi crearea premiselor necesare dobândirii independenţei depline a României. Este de remarcat în acest sens perioada primei acţiuni cu caracter democratic şi naţional din istoria românilor, cunoscută în istorie sub denumirea de revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, în cursul desfăşurării căreia activitatea serviciilor secrete străine pe teritoriul românesc a având o intensitate deosebită. Prin strategia şi tactica aplicate pe toată perioada revoluţiei, oastea lui Tudor s-a exprimat cu toate caracteristicile unei armate organizate, inclusiv cu structuri www.geopolitic.roinformative bine puse la punct, încadrată cu elemente înzestrate şi cu o bună

1 Ibidem, p.35-37 2 Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op.cit., p.38 3 Ibidem p.40-41

161

experienţă dobândită în războiul ruso-turc din 1806-18121. Acţiunile de luptă au fost asigurate de serviciul său de informaţii, care a întreprins măsuri de siguranţă în timpul staţionării şi deplasării oştii pandurilor. Germenii serviciilor de informaţii moderne româneşti se nasc cu adevărat în timpul administrării celor două Ţări Româneşti de către Pavel Kiseleff (1828-1834), când de-a lungul Dunării a luat fiinţă o linie de carantine care avea să contribuie la consolidarea autonomiei interne şi la accentuarea separării de Turcia2. La modul oficial, carantinele au fost instituite pentru a feri ţara de o nouă contaminare cu ciuma şi holera din Turcia, acestea constituind în realitate germenii serviciilor de informaţii ale României moderne. Ele au desfăşurat o activitate informativă organizată la sud de Dunăre, pentru a afla planurile secrete ale Imperiului Otoman faţă de Principatele Dunărene, a cunoaşte starea de spirit a popoarelor creştine din Balcani şi a altor populaţii aflate sub dominaţia turcească şi a depista acţiunile secrete întreprinse de serviciul secret rus în Balcani şi pe teritoriul ţării. Carantinele şi-au dovedit utilitatea şi prin faptul că s-au constituit în veritabile bariere în calea agenţilor spionajului Imperiului Otoman, care încercau sub diverse acoperiri să pătrundă pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei. Deceniile III şi IV ale secolului XIX s-au constituit în perioada în care Principatele Dunărene şi-au creat puternice relaţii economice cu note evidente de tip capitalist, simţindu-se totodată necesitatea modernizării aparatului de stat, a creării unor organe de poliţie însărcinate să asigure paza şi ordinea publică. În timpul Regulamentului Organic, care a introdus organizarea statului pe principiul separării puterilor, s-au pus bazele primelor unităţi militare ale armatei naţionale, denumite miliţii, au fost înfiinţate ministerele şi s-a organizat un serviciu de poliţie pentru securitatea şi ordinea publică. Cu unele modificări, adoptate în timpul domniilor lui Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi a lui Mihail Sturdza în Moldova, organizarea poliţiei a funcţionat până la Revoluţia de la 1848, continuând după înfrângerea acesteia până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al statului naţional român3. Activitatea de informaţii şi contrainformaţii a cunoscut un curs ascendent, în special pe timpul pregătirii actului Unirii de la 1859, când pe teritoriul celor două ţări româneşti s-a purtat un adevărat război secret între agenţii serviciilor de informaţii ale puterilor ostile unirii - Austria şi Turcia care acţionau în strânsă legătură cu partizanii separatişti - şi conducătorii Partidei Naţionale, susţinuţi pe plan internaţional de Franţa, Sardinia şi Prusia. De data aceasta, spre deosebire de perioada 1848, activitatea de informaţii şi contrainformaţii organizată de unionişti a avut o contribuţie însemnată în prevenirea şi dejucarea acţiunilor ostile unirii întreprinse de forţele antiunioniste, precum caimacanul Nicolae Conachi Vogoride, care a încercat falsificarea alegerilor din Moldova cu sprijinul consulului Austriei la Iaşi4. Din studiul unor documente ale vremii rezultă că între fruntaşii unionişti din Moldova şi cei din Ţara Românească a existat o înţelegere secretă pentru alegerea domnului Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, taină ce a fost păstrată cu desăvârşire, pentru a nu fi aflată de agenţii lui Bibescu şi Ştirbei, ai Austriei şi Turciei, care se străduiau prin toate mijloacele să împiedice unirea celor două ţări. Prin formarea statului naţional român, în ianuarie 1859, s-au creat condiţii nu numai pentru accelerarea dezvoltării sistemului de producţie capitalist, a progresului www.geopolitic.ro 1 Ibidem, p.46 2 Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op.cit., p.54 3 Ibidem, p.55 4 Ibidem, pp.56-69

162

economic şi social, ci şi pentru modernizarea structurilor militare şi de protecţie ale statului. În acest context se înscriu organizarea armatei şi a justiţiei, acţiunea de unificare şi modernizare a poliţiei, precum şi a celorlalte organe de ordine şi pază. Cu toate că, în anul 1862, domnitorul Al. I. Cuza a făcut o minuţioasă inspecţie a prefecturii poliţiei, ocazie cu care a recomandat prefectului, col. N. Bibescu, să dea o atenţie deosebită „cancelariei de renseignemente”, adică serviciului de informaţii, nici Bibescu şi nici urmaşul acestuia, M. Marghiloman, n-au acordat atenţia cuvenită muncii informative. Domnitorul Al. I. Cuza a fost acela care s-a preocupat şi de organizarea unui serviciu de informaţii, separat de organele poliţieneşti, care i-a fost de un real ajutor în cunoaşterea şi anihilarea unor acţiuni ale forţelor ostile din interior şi în contracararea planurilor potrivnice ţării, iniţiate de unele puteri străine1. Perioada domniei lui Al. I. Cuza a coincis pe plan internaţional cu intensificarea luptei pe frontul războiului nevăzut între serviciile secrete ale marilor puteri europene, care în condiţiile dezvoltării mijloacelor de transport şi de comunicaţii îşi perfecţionează metodele şi procedeele de lucru. În urma extinderii reţelei telefonice în toate ţările europene, interceptarea convorbirilor efectuate şi a depeşelor telegrafice creează posibilităţi noi în ridicarea conţinutului activităţii informative în viaţa statelor, iar noile mijloace de transport apărute (cele pe baza aburului) fac ca informaţiile să ajungă rapid şi sigur la locul destinat. În acelaşi timp s-au perfecţionat şi procedeele de codificare şi cifrare a informaţiilor. În perioada anilor 1866-1876 au fost întărite organele de ordine şi informaţii, precum şi cele ale armatei, în special după aducerea în fruntea ţării a prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, înrudit cu membri ai monarhiilor din Germania şi din alte ţări europene. Astfel, imediat după proclamarea la 10 mai 1866 a lui Carol I, ca domn, a fost organizată garda orăşenească, căreia i se mai spunea „civica”, subordonată Ministerului de Interne, pentru asigurarea ordinii şi siguranţei publice în oraşe, organism care a funcţionat până în anul 1888. În 1868, Adunarea Deputaţilor a votat Legea privind organizarea puterii armate, în baza căreia toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani făceau parte dintr-o diviziune, în care dorobanţii şi călăraşii îndeplineau pe lângă atribuţiile apărării ţării şi o serie de misiuni pe linia Ministerului de Interne, la dispoziţia căruia erau puşi după terminarea instrucţiei militare. În anii 1875-1876, pe timpul răscoalei antiotomane din Herţegovina şi Bosnia, care va constitui prologul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, în urma căruia România, Serbia şi Muntenegru vor dobândi independenţa naţională, se intensifică şi activitatea informativă pe teritoriul României, aceste mişcări fiind însoţite de un adevărat război clandestin între serviciile secrete ruse şi austro-ungare, pe de o parte, şi otoman (în spatele căruia activa şi cel englez) pe de altă parte. Totodată, se intensifica şi activitatea informativă de peste hotare, în special de către agenţii diplomatici români, pentru a culege informaţii privind atitudinea marilor puteri europene faţă de proclamarea independenţei naţionale a României. Criza creată în Balcani s-a acutizat odată cu izbucnirea în primăvara anului 1876 a răscoalei antiotomane a poporului bulgar. Cu ocazia acestor evenimente, deşi oficial nu s-au implicat, serviciile poliţieneşti şi informative româneşti au permis desfăşurarea în hotelurile din Giurgiu a unor şedinţe ale bulgarilor, ocazie cu care s-au recrutat 800 de voluntari ce urmau să fie trimişi pe www.geopolitic.romalul drept al Dunării2.

1 Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op.cit., p.69 2 Ibidem, p.86

163

Ca urmare a acţiunilor serviciilor de informaţii otoman, austriac şi englez pe teritoriul românesc, ţara noastră a fost acuzată că nu respectă statutul de neutralitate şi instigă popoarele creştine din Balcani la acte ostile Imperiului Otoman. Pentru a nu primejdui interesele ţării, ministrul afacerilor străine din acea vreme, Mihail Kogălniceanu, a interzis formal trecerea voluntarilor bulgari din România în sudul Dunării. Criza imperiului s-a accentuat şi mai mult în vara anului 1876, când a izbucnit mişcarea junilor turci, perioadă în care, subestimând capacitatea de luptă a turcilor, Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. România, mai bine informată şi la îndemnul Rusiei, şi-a păstrat în continuare neutralitatea, în aşteptarea momentului favorabil, spre a obţine prin presiuni recunoaşterea independenţei de stat1. În această perioadă, ţara noastră a acordat un sprijin tacit statelor aflate deja în conflict cu imperiul, pe teritoriul României şi pe Dunăre efectuându-se, în cursul anului 1876, transportul de armament rus şi german către Serbia, operaţiuni dificil de asigurat de serviciile poliţieneşti şi informative româneşti, deoarece serviciile străine erau foarte active pe teritoriul românesc. Aflând despre aceste operaţiuni, turcii nu numai că nu intenţionau să satisfacă cererea de recunoaştere a independenţei de stat, dar aşa cum transmitea agentul diplomatic român la Constantinopol, generalul Ghica, pregăteau eventuale planuri de campanie. Pe acest fond, Mihail Kogălniceanu redactează un lung memoriu conţinând revendicările României, în număr de şapte, faţă de Imperiul Otoman, memoriu care a fost expediat şi care se încheia cu ameninţarea că, dacă revendicările ei nu vor fi satisfăcute, România va fi silită să ia o altă atitudine decât cea de până atunci2. În perioada războiului de independenţă, precum şi în cea premergătoare acestuia statul român nu a avut un organ unic de informaţii şi contrainformaţii, sarcinile muncii informative fiind executate de mai multe organe de stat subordonate ministerelor de externe, interne, de război, justiţiei, finanţelor, lucrărilor publice şi transporturilor. Aceste sarcini au fost îndeplinite în urma unor însărcinări exprese de a desfăşura activitatea informativ - contrainformativă sau concomitent cu activitatea de bază pe care o desfăşurau. O rodnică colaborare informativă aveau organele româneşti cu cele de informaţii militare ale armatei sârbe şi bulgare. Este de menţionat faptul că, la această activitate, o contribuţie deosebită şi-a adus generalul Alexandru Cernat, care a organizat şi desfăşurat munca de informaţii şi contrainformaţii în armată la nivelul cerinţelor vremii, în conformitate cu legile războiului modern. Primul-ministru al ţării, Ion C. Brătianu, titularul Ministerului de Interne şi conducătorul administraţiei de stat pe timpul războiului, a îndrumat şi condus activitatea informativă şi contrainformativă internă. Însuşi Regele Carol I participă la realizarea activităţii contrainformative, controlând modul cum era asigurat secretul militar şi modul cum erau respectate de către presă, poştă şi telegraf măsurile de siguranţă stabilite. Ministerul Afacerilor Străine a fost principalul organizator al activităţii informative peste hotarele ţării, cele mai importante agenţii române din domeniul diplomaţiei organizate în străinătate fiind cele de la Viena, Paris, Berlin, Constantinopol, Roma, Londra, Petersburg, Belgrad, Atena etc. Din rândul agenţilor secreţi români care au desfăşurat o intensă activitate în această perioadă s-au remarcat: I. Bălăceanu www.geopolitic.ro(Viena), Callimaki Catargi (Paris), generalul Ghica (Constantinopol şi apoi Petersburg),

1 Ibidem, p.87 2 Ibidem, p.90

164

Degre (Berlin), Cantacuzino şi Mitilineu (Roma), Sturdza (Belgrad) şi alţii1. În cadrul Ministerului de Interne, organele de informaţii şi contrainformaţii erau structurate astfel:  Direcţia generală a administraţiei de stat;  Direcţia generală a poştelor, telefoanelor şi telegraful;  Poliţia şi gărzile civile;  Direcţia generală a Monitorului Oficial2. Organele Ministerului de Război cuprindeau structuri care participau la realizarea activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, printre acestea numărându-se:  Marele Cartier General al Armatei;  Comandanţii de corpuri de armată, divizii, regimente şi batalioane;  Comandanţii de garnizoane;  Unităţile de grăniceri şi din serviciul de avanposturi şi de patrulare ale armatei. La realizarea măsurilor informative şi contrainformative ale statului şi armatei mai concurau:  Parchetele;  Instanţele de judecată civilă;  Birourile de vamă. Principalele mijloace şi procedee de culegere a informaţiilor de către armată în această perioadă (1876-1878) au fost:  observarea;  recunoaşterea;  mărturiile refugiaţilor;  declaraţiile spionilor şi agenţilor arestaţi;  declaraţiile şi mărturiile dezertorilor şi prizonierilor;  informaţiile comunicate armatei de către populaţia civilă. Revenind la organele de informaţii militare, al căror botez a fost făcut prin înfiinţarea Secţiei a II-a din cadrul Statului Major General la 14 decembrie 1859, prin ordinul de zi nr. 123 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se poate aprecia că înfiinţarea acestei structuri a fost determinată de cerinţele rezultate din situaţia ţării şi armatei la acea dată3. Pe timpul războiului de independenţă, Secţia a II-a a fost inclusă în organica Marelui Cartier General, primind noi atribuţii impuse de situaţia de război şi acţionând în primul eşalon şi pe lângă unităţile operative. Odată cu înfiinţarea, în anul 1862, a Marelui Stat Major, începe o nouă etapă în activitatea Secţiei a II-a de informaţii. După această perioadă sunt definite şi clarificate şi atribuţiile acestei structuri, care se refereau la:  studiul forţelor militare ale diferitelor state străine;  observarea afacerilor militare;  studiul chestiunilor ştiinţifice care prezintă interes pentru armată;  reglementarea şi pregătirea diferitelor servicii ale armatei şi corpurilor de armată în campanie (serviciul de căi ferate, poştă, telegraf, informaţii); www.geopolitic.ro istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei.

1 Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op.cit., pp.95-96 2 Ibidem, pp.104-114 3 Direc]ia Informaţii Militare, Ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p.35

165

Din aceeaşi perioadă datează şi trimiterea de ataşaţi militari la Viena (col. Panait Vartiadi) şi Paris (col. Carp şi ulterior Gheorghe Vassescu ) 1. După anul 1900 au existat intense preocupări din partea conducerii armatei de a pune la punct o structură informativă modernă, scop în care s-a solicitat ataşaţilor militari de la Paris, Petersburg, Berlin, Constantinopol, Viena şi Sofia să obţină şi să trimită la Marele Stat Major date privind organizarea serviciilor de informaţii din armatele statelor în care erau acreditaţi, date care să poată fi folosite pentru proiectele de reorganizare a Serviciului de Informaţii al Armatei Române. Astfel, a existat o perioadă de căutări intense între 1912-1916, în care în esenţă se urmărea aducerea serviciului de informaţii al armatei la nivelul serviciilor similare din armatele statelor europene, serviciul românesc fiind rămas în urmă în comparaţie cu acestea, principala cauză a acestei diferenţe fiind lipsa fondurilor băneşti necesare unei mai bune concepţii, organizări şi dotări. Cu toate insistenţele şi preocupările structurilor militare de a pune pe picioare acest serviciu de informaţii, se poate constata că la debutul campaniei din 1916 această structură are aproape aceeaşi organizare pe care o avea în anul 1900. La intrarea în războiul din 1916, armata nu dispunea de un serviciu de informaţii secret şi de contraspionaj, totul fiind lăsat în sarcina Siguranţei Generale, care nu putea avea competenţă în chestiunile militare2. Analizând perioada tratată în acest subcapitol, observăm că structurile informative create de toţi conducătorii militari şi politici din Ţările Române au fost utilizate cu maximum de randament. Observăm că atât structurile de informaţii, cât şi cele de contrainformaţii au evoluat împreună. Documentele de arhivă pun în evidenţă faptul că demnitarii români organizau sisteme informative în scopul cunoaşterii vecinilor, dar mai ales a interesului acestora pentru noi, ca şi activităţi de cunoaştere a pericolelor care atentau la fiinţa noastră naţională. Măsurile contrainformative se luau în special pentru contracararea activităţii de culegere a informaţiilor de către agenţii spionajului inamic sau în vederea asigurării secretului de stat şi militar de către toate persoanele, dar nu în ultimul rând pentru descoperirea celor care răspândeau zvonuri periculoase pentru starea de spirit a populaţiei române. Structurile româneşti de informaţii şi contrainformaţii se vor moderniza cu timpul, astfel că la sfârşitul primului război mondial Marele Stat Major dispunea de structuri de acest tip care funcţionau reunite, dar fiecăreia i se stabileau atribuţii precise3. În legătură cu evoluţiile anterioare ale serviciilor secrete româneşti merită amintită activitatea acestora în contextul când România a fost supusă celor mai mari presiuni din istoria sa. S-a reîntregit după primul război mondial, a fost ciopârţită la începutul celui de-al doilea, rămânând şi astăzi amputată de câteva teritorii care nu sunt altceva decât trei mari boabe de lacrimi pe obrazul neamului românesc. Este vorba de nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi Basarabia. Până în anul 1905 existau pe teritoriul Vechiului Regat oficii de poliţie în oraşe, dar care nu aveau atribuţii informativ-operative instituţionalizate. Abia în acest an ia fiinţă Serviciul Poliţiei Generale a Statului în Direcţia Administraţiei Generale din www.geopolitic.ro1 Ibidem, pp.38-39 2 Direcţia Informaţii Militare, Ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p.46 3 Vezi pe larg Conducerea forţelor armate ale României pe timpul războiului de apărare a ţării, în G.M.R. nr.4/1995

166

Ministerul de Interne. Acest serviciu avea câteva atribuţiuni informative, pentru că la Prefectura Poliţiei Capitalei găsim un „birou de informaţii”1. Răscoalele ţărăneşti de la 1907 surprind autorităţile vremii, motiv pentru care în anul 1908 a luat fiinţă „Direcţia Siguranţei Generale a Statului”. Pe lângă misiuni de poliţie, această direcţie avea sarcini informative şi contrainformative. În cadrul acestei D.S.G.S. funcţiona Serviciul Central al Siguranţei Statului, ca aparat informativ. Cu acest aparat informativ statul român intră în campania din 1913 şi în războiul de reîntregire 1916 - 1918. Pe timpul războiului s-a constituit, în cadrul Marelui Cartier General (MCG), o puternică Brigadă Specială de Siguranţă. În perioada 1918 - 1924, în cadrul noilor frontiere se înfiinţează Brigăzi de Siguranţă, regrupate în Inspectorate de Siguranţă. Acestea acţionau contrainformativ peste frontieră2. Începuturile unui Serviciu Secret Român calificat se datorează lui Moruzov, care în anul 1924, cu ajutorul unor ofiţeri proveniţi de la M.St.M., în baza unui regulament de funcţionare, creează acest serviciu cu două secţii: Informaţii şi Contrainformaţii. Secţia Informaţii era alcătuită în majoritate din ofiţeri, dar şi din civili, fiind împărţită în patru diviziuni: Frontul de Nord, de Est, de Vest, de Sud, la fiecare funcţionând câte un ofiţer ca şef al Agenturii3. Secţia de Contrainformaţii era compusă numai din elemente civile, care aveau în sarcină să culeagă informaţii politice, economice, pe linia minorităţilor, contraspionaj şi de altă natură. În decursul anului 1938, M. St. M. înfiinţează, după indicaţiile lui Moruzov, birouri de contrainformaţii sub denumirea de „Birouri Statistice”. Ele se suprapuneau peste fâşiile de acţiune ale Corpurilor de Armată şi ale Diviziilor. Aceste birouri îşi procurau informaţii fie direct, fie prin colaborare cu Poliţia, Siguranţa şi Jandarmeria4. Deci, până în acest an, Serviciul Secret, ca organ civil, a fost subordonat şefului Secţiei a II-a din Marele Stat Major. Anul 1917 consemnează victoria bolşevismului, în 1920 se instalează la putere horthysmul în Ungaria, 1922 aduce fascismul în Italia, iar anul 1933 se încheie cu triumful naţional-socialismului în Germania. Toate aceste evenimente se succed ameninţărilor, aducând la masa istoriei acţiuni revizioniste şi revanşarde. U.R.S.S. nu recunoaşte frontierele ROMÂNIEI MARI, minoritatea germană din România ţinteşte ochii către Hitler, văzând în el mântuitorul rasei germane, minoritatea maghiară din Ardeal priveşte spre Budapesta, evreii din Bucovina şi Basarabia, atinşi rapid de idei marxiste, manevraţi de la Moscova, promovează în România o politică destabilizatoare şi propagandistică în spirit internaţionalist. În faţa concentrării unor asemenea factori de risc, externi şi interni, pentru apărarea ţării devenea imperios necesar ca, în paralel cu sporirea capacităţii de luptă a armatei, să se treacă la reorganizarea şi întărirea structurilor de informaţii. Aceste împrejurări dictează în toamna anului 1940 o primă reorganizare a Serviciului Secret de Informaţii (SSI). O noutate în structura organizatorică a S.S.I. o constituia „Eşalonul Mobil”, care se deplasa odată cu frontul marilor unităţi operative, procurând în acest fel

www.geopolitic.ro1 Cristian Trancot`, Eugen Cristescu „Asul serviciilor secrete româneşti”, Memorii 1916-1924, Ed.Roza Vânturilor, p.133 2 Ibidem, p.136 3 Ibidem, p.137 4 Ibidem, p.138

167

informaţii pentru Marele Cartier General1. Eşalonul Mobil, ca structură, dispunea de un şef al eşalonului, un aparat de lucru al frontului, o agentură cu centre informative amplasate la frontieră, o echipă tehnică, o echipă sanitară, una de desenatori, o gardă formată din jandarmi. În anul 1942, S.S.I-ul suferea o nouă organizare. Caracteristic, personalul creşte de 5 ori, pentru realizarea unui echilibru informativ cu alte state. În 1943 mai survine o reorganizare. Modificări mai importante se referă la schimbarea criteriilor de verificare a pregătirii profesionale a personalului şi la înlocuirea celor necorespunzători. Colaborarea S.S.I. cu celelalte structuri şi instituţii ale comunităţii informative româneşti a constituit un procedeu foarte uzitat. Toate aceste structuri se interferau, dar asumarea rolului de „primus inter pares” revenea S.S.I. Acesta a colaborat strâns şi pe multiple planuri cu M. St. M. în condiţii foarte bune2. Pentru completarea şi verificarea fluxului informaţional şi în scopul măsurii de contracarare a unor acţiuni ce vizau slăbirea capacităţii de apărare şi siguranţa naţională, S.S.I. colabora cu Ministerul Afacerilor Interne, cu Direcţia Generală a Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei. De asemenea, S.S.I. a mai colaborat cu structuri aparţinând Ministerului Afacerilor Externe, Poştei Centrale şi Societăţii de Telefoane. Rodul colaborării era concretizat într-o sinteză alcătuită de către Serviciul de Centralizare a Informaţiilor la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. O observaţie trebuie făcută, în sensul că Jandarmeria Naţională s-a aflat în subordinea M. St. M. Prin aceasta, instituţia armată controla la pace, ca şi la război, mai ales, situaţia sub toate aspectele sale operative, în mediul rural, deci în aproape tot teritoriul naţional. După formarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, începe comunizarea României, dar şi reforma S.S.I. În contextul noii situaţii politico-militare va apărea securitatea, care va parcurge până la desfiinţare trei etape distincte: faza de început 1945 - 1948; faza de mijloc 1948-1964, când funcţionează Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi ultima fază 1964-1989, Departamentul Securităţii Statului - care se prăbuşeşte odată cu regimul comunist3. După 6 martie 1945, când începe instalarea regimului comunist, se creează „Brigada Mobilă”, embrionul viitoarei securităţi. Aceasta penetrează toate instituţiile informative şi de ordine publică ale statului, potrivit ordinelor Kremlinului4. Brigada Mobilă era alcătuită din fidelii noului regim, dar condusă de cadre provenite din N. K. V. D. Inspector general al brigăzii a fost numit Grunberg Boris, alias Nikolschi Alexandru, evreu de cetăţenie sovietică, originar din Basarabia. Brigada Mobilă avea organizare teritorială. Obiectivul strategic al B.M. a fost acela de a instala comunismul cu orice preţ în România. D.G.S.P. era organizată pe două compartimente: unul operativ şi altul ajutător. Pe linie operativă, D.G.S.P. dispune de un compartiment de informaţii externe (spionaj) şi unul de contrainformaţii interne. www.geopolitic.ro 1 Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al Statului, p.21 2 Cristian Troncotă, Referat citat, p.26 3 Neagu Cosma, Cupola, din culisele securităţii, p.19 4 Ibidem, p.21

168

După 1965, D.G.S.P. este reorganizată şi se va numi Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.). Este un pic cosmetizată, în mod puternic epurată de alogeni şi se pune în slujba politicii „peceriste”, a statului totalitar. Revoluţia din decembrie 1989 a cutremurat din temelii regimul Ceauşescu. Este incontestabil că un rol, pe care istoria, timpul urmează să-l clarifice referitor la căderea acestui regim, au avut şi serviciile de informaţii româneşti. Numai că noua conducere revoluţionară, temporar supunându-le la tăcere, a lăsat statul descoperit pentru mai mult timp, astfel că pe tărâmul războiului invizibil s-a mai produs un cutremur. Nimeni nu a calculat pierderile, dar noi le apreciem ca fiind extrem de mari. Din decembrie 1989 şi până în aprilie 1990, statul român a rămas fără acoperire şi protecţie informativă, atât în interior, cât şi în exterior. Armata a fost aceea care, în parte, a avut sarcina să preia activităţile de natură informativă şi contrainformativă în teritoriul naţional. Odată cu prăbuşirea regimului, însă s-a produs şi o nejustificată prăbuşire a serviciilor de contrainformaţii, identificate în totalitate ,din motive încă neelucidate, cu o poliţie politică. Breşa astfel creată în sistemul de securitate, intern si extern, a creat premise importante pentru succesul unor acţiuni executate prin surprindere de forţe ostile având ca scop destabilizarea situaţiei interne şi dezmembrarea statului român. Schimbările radicale produse în lume, sfârşitul „războiului rece” nu au adus însă elemente de natură să conducă la concluzia că activităţile de contrainformaţii şi-au pierdut importanţa strategică. În condiţiile actualului mediu de securitate când terorismul internaţional a produs prejudicii imense întregii lumi, acestea sunt de cea mai mare importanţă. Reorganizarea acestei activităţi, în anii de după Revoluţia din Decembrie, a cunoscut şi cunoaşte un traseu dificil, sinuos, dar o serie de rezultate pozitive pot fi ,cu siguranţă, luate în calcul. Integrarea acestor activităţi (nu a organismelor) într-un sistem coerent, unitar şi eficient, capabil să protejeze activ interesele naţionale, să prevină riscurile şi ameninţările care afectează securitatea naţională, rămâne un deziderat. La capătul a circa trei luni, în martie 1990 se înfiinţează Serviciul Român de Informaţii (SRI), apoi Serviciul de Informaţii Externe (SIE). Ulterior, a fost elaborată şi promulgată legea de funcţionare a acestora. Potrivit Legii privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 163, sub nr. 51 din 29 iulie 1991, art. 6, organele de stat cu atribuţii în domeniul Siguranţei Naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, specializate în informaţii privind siguranţa naţională. Este imperios necesar schimbarea de urgenţă a actualei legi, deoarece mediul de securitate post-război rece este complet schimbat, ameninţările de securitate având o altă fizionomie. Ameninţările asimetrice domină actualul mediu de securitate. De asemeni, este necesară o altă organizare a structurilor de informaţii, sub forma comunităţii de informaţii. Comunitatea de informaţii necesită crearea unui cadru legal în care să opereze serviciile de informaţii. Acest cadru trebuie să definească zona de responsabilitate a serviciilor, limitele de competenţă, mecanismele de supraveghere www.geopolitic.roşi monitorizare cât şi mijloacele legale de prelucrare a plângerilor în cazul violării drepturilor. De aceea, comunitatea de informaţii solicită un sistem de reglare statutar, de coordonare şi control pentru îndrumarea muncii. Acest sistem poate fi dirijat prin legi, ordine executive, directive şi reglementări ministeriale sau ale agenţilor.

169

Legislaţia naţională trebuie să stabilească misiunile fundamentale, responsabilităţile, restricţiile, structurile şi relaţiile dintre serviciile de informaţii asociate în comunitatea de informaţii. Legea impune limitele în care, alături de protecţia datelor şi alte câmpuri de aplicaţie, să se realizeze un echilibru între protecţia drepturilor individuale şi achiziţia informaţiilor esenţiale. În mod ideal, legea nu trebuie construită pentru autorizarea activităţilor legale şi nici nu va asigura vreo excepţie de la oricare altă lege. Se impune controlul democratic asupra serviciilor de informaţii. Acesta este important din mai multe motive şi anume:  asigură un echilibru între sectorul securităţii şi cel al libertăţilor civile;  în orice societate deschisă şi liberă, populaţia are tendinţa de a privi cu suspiciune serviciile de informaţii, fapt ce poate fi evitat prin organizarea de dezbateri publice, pentru asigurarea cetăţenilor că obiectivele urmărite sunt legale şi democratice;  este esenţial ca cetăţenii să fie convinşi că aceste servicii operează numai în baza legii; că respectă prevederile legale şi că sunt supuse controlului democratic;  o nouă democraţie impune transformarea serviciilor de informaţii în baza unui cadru legal bine formulat, în conformitate cu principiile unei societăţi libere; acest proces presupune renunţarea la “aparatul de stat” închis şi represiv şi înlocuirea lui cu un serviciu transparent, fireşte, în limita restricţiilor prevăzute de lege.

www.geopolitic.ro

170

DESTINUL ROMÂNIEI ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Cristian BARNA

Summary: The question o the Black Sea region as a boundary or a bridge to new challenges and opportunities for the Western institutions deserve an answer. The region divides Europe and Asia geographically and has been a bridge between the West and Russia. The Black Sea region represents a north – south boundary between the EU and the Greater Middle East states having in consideration that the EU and NATO advance to the west coast of the Black Sea will affect both accessing states and those states that are already members in the EU and NATO. Evoluţia zonei extinse a Mării Negre - după destrămarea imperiului sovietic - desprinderea ţărmului Marii Negre din dependenţa URSS, care îl domina anterior, direct sau prin vasali, cu excepţia celui sudic şi a strâmtorilor - a schimbat considerabil situaţia regiunii, cuprinsă de o dinamică politică în rapidă desfăşurare. Dintotdeauna, Marea Neagră a fost o arie de convergenţă şi contradicţie de interese majore - politice, economice şi implicit strategic - militare - şi de interferenţe culturale. Bazinul pontic a fost de-a lungul timpurilor fie receptacul al curentelor istorice izvorâte în spaţiul euro- asiatic, fie epicentru al mişcărilor care s-au răsfrânt asupra acestuia. Din vremuri străvechi, ţărmul nordic al marii a devenit sălaşul migratorilor veniţi din Iran prin Caucaz - sciţi, sarmaţi - sau din Asia Centrală şi din Extremul Orient - turci sau mongoli, care au alcătuit vaste dominaţii politice. Contactul durabil cu marea şi beneficiile trase din acest contact în plan economic şi cultural au asigurat statelor româneşti un rol însemnat în relaţiile internaţionale în secolele XIV - XVI şi mijloacele de a-l susţine. Mircea cel Bătrân a desfăşurat o remarcabilă politică pontică în cadrul rezistenţei sale antiotomane. Ştefan cel Mare a conceput un grandios plan pontic în cadrul luptei sale cu puterea otomană în expansiune.1 Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită - Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală - regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securităţii euroatlantice. Pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul euroatlantic în acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile care au interese în zonă - inclusiv NATO şi Uniunea Europeană. Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în stabilizarea şi reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi a contribuţiei Alianţei Nord - Atlantice şi a Programului de procesele de promovare a democraţiei, păcii şi securităţii, ca şi prezenţa unor capacităţi Parteneriat pentru Pace la operaţionale americane în regiune, reprezintă factori capabili să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.2 Dezmembrarea URSS - ului a avut ca efect, printre altele, mărirea numărului de state riverane, ceea ce a dus la transformarea Mării Negre într-o zonă cu grad sporit de risc, marcată de disputele de natură politico - militară şi economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state de a-şi revizui interesele în zonă. În prezent, noile riscuri şi ameninţări de natură politico - militară se referă la: a) politica agresivă promovată de Rusia în „străinătatea apropiată” şi încercările www.geopolitic.ro 1 PAPACOSTEA, Şerban: Marea Neagră: trecut şi actualitate, Revista 22 nr. 780, 18 februarie 2005 - 25 februarie 2005, www.revista22.ro 2 *** Draft-ul Strategiei de Securitate Naţională a României: România Europeană, România Euro - Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă, www.presidency.ro

171

de „reconstruire sub altă formă a spaţiului sovietic, sub pretextul adâncirii integrităţii”; b) existenţa Flotei Mării Negre aparţinând fostei URSS şi tergiversarea privind împărţirea acesteia; c) existenţa unor probleme teritoriale între statele riverane, exacerbarea naţionalismului şi a tendinţelor separatiste; d) nerespectarea de către Rusia a Tratatului CFE; e) includerea Mării Negre în zona de responsabilitate a flancului sudic al NATO.1 Întrucât Marea Neagră este frontiera Europei, securitatea acestui continent nu poate fi realizată atât timp cât zona Mării Negre rămâne instabilă. Provocările inter- corelate pe care le prezintă reconstrucţia statelor, soluţionarea conflictelor, menţinerea păcii, delimitările frontierelor, democratizarea, securitatea resurselor de energie, combaterea traficului de fiinţe umane, droguri şi de arme, precum şi posibila proliferare a armelor de distrugere în masă, depăşesc, de departe, resursele oricărui guvern sau organizaţii. De unde, nevoia de acţiunea coordonată, pe scară largă şi chiar din partea unor organizaţii internaţionale sau regionale.2 De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că regiunea Mării Negre se identifică şi cu coridorul energetic euro - asiatic, care permite transferul rezervelor de ţiţei şi gaze naturale din zona Mării Caspice şi a statelor din Asia Centrală către statele occidentale. Astfel, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale oleoductelor, care vor transporta resursele energetice ale Orientului către zona euro - atlantică. Într-adevăr, regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde coridorul energetic euro - asiatic, începând cu conductele de petrol şi gaze care traversează Ucraina spre pieţele europene, precum şi preconizata conductă Baku-Tbilisi-Ceyhan. Includerea regiunii extinse a Mării Negre în conceptul de securitate euro - atlantic implică diminuarea ameninţărilor care ar putea proveni din zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, funcţionând ca un “cordon sanitar” care să stopeze noile ameninţări cu care se confruntă civilizaţia occidentală, “conflictele îngheţate“ din Transnistria, Oseţia de Sud, Abhazia şi Nagorno - Karabah care irosesc, potrivit analistului Vladimir Socor, resursele economice şi energiile politice ale statelor implicate, astfel slăbite şi sărăcite, generează o corupţie scăpată de sub control şi crimă organizată, îngreunează consolidarea statelor naţionale, progresul reformelor şi încurajează instabilitatea şi insecuritatea în întreaga regiune. Zonele enclavizate se caracterizează prin autoritarism, militarizarea societăţii, negarea unor drepturi fundamentale şi lipsa accesului la informaţie.3 Structura geopolitică actuală a regiunii Mării Negre este marcată de două dinamici principale. Prima dintre acestea o constituie substituirea fostei influenţe sovietice cu influenţa americană care, la rândul ei, intră în competiţie cu ambiţiile Franţei şi Germaniei. Cea de-a doua dinamică se referă la evidenţierea unei axe energetice care leagă gazele naturale şi petrolul din Asia Centrală şi zona Mării Caspice, de Balcani şi de UE. În urma prăbuşirii blocului sovietic, Ucraina şi Georgia au rămas, iniţial, sub influenţa Moscovei, însă capacitatea Rusiei de a-şi menţine supremaţia în regiune s-a diminuat, în mod semnificativ, spre sfârşitul secolului XX, pierzând poziţiile deţinute în ambele state amintite.4 De menţionat că realizarea oleoductului Baku - Tbilisi - Ceyhan, www.geopolitic.ro1 BALTĂ, Corneliu: Securitatea la Marea Neagrã, colocviu strategic Nr. 9, August 2005 2 Blank, Stephen: Regiunea Mării Negre: Momentul pentru o iniţiativă transatlantică, www.neweuropereview.com 3 Popescu, Oana: Marea Neagră aduce miza NATO în România, Cotidianul, 13 Ianuarie 2005 4 Bordononaro, Federico: Bulgaria, România şi evoluţia structurii geopolitice a Mării Negre, Power and Interest News Report

172

sprijinit de SUA în dauna proiectului european Baku – Constanţa - Trieste, a redus atât influenţa Rusiei cât şi importanţa geo-strategică a României.1 La Marea Neagră se întâlnesc trei spaţii politice şi de securitate: NATO şi UE, prin statele membre / candidate: România, Bulgaria şi Turcia, regiunea cu un viitor politic incert a Ucrainei şi Republicii Moldova, dar şi a Rusiei; iar la est, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. În acest sens, analistul Adrian Severin afirmă că, la Marea Neagră, slăbiciunea UE, corelată cu ofensiva americană în Caucaz, va da naştere unui pol strategic care exclude România, Germania - Rusia - Turcia, căruia ţara noastră ar încerca să-i contrapună un triunghi format din România, Georgia şi Bulgaria, cu sprijin american, pentru garantarea propriei securităţi în Marea Neagră.2 Aparent, SUA nu se implică alături de România, Georgia şi Bulgaria, care promovează ideea unei alianţe sub-regionale, o “contra - Ialtă”, lansată de preşedintele georgian Mikhail Shakashvili, fapt care ar genera o divizare a spaţiului caucaziano - pontic. Preşedintele Traian Băsescu consideră că parteneriatul romano - american se bizuie pe două elemente: prezenţa militară legală şi activă a forţelor americane la Marea Neagră „prin instalarea de baze în zona Mării Negre” şi internaţionalizarea problematicii acestei zone, care este unul din mecanismele de garantare a păcii în regiune.3 Perspectiva amplasării unor facilităţi militare americane pe ţărmul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul acestei regiuni a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar şi prezenţa unor importante resurse energetice de interes pentru SUA şi statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre. Rusia a privit cu ostilitate, într-o primă fază, integrarea Balcanilor şi a regiunii Marea Baltică - Marea Neagră în structurile euro - atlantice. Aflată într-o situaţie geopolitică instabilă, în continuă deteriorare şi fără perspective imediate de ameliorare, confruntată cu uriaşe probleme economice şi sociale, Rusia este statul cu evoluţia cea mai imprevizibilă din zonă, cu implicaţii directe asupra securităţii celorlalte ţări riverane. Cu timpul însă regimul condus de Vladimir Putin a înţeles că procesele în curs sunt ireversibile şi au adoptat o strategie de acomodare, sub semnul pragmatismului. Declaraţiile preşedintelui rus, de genul „bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” ori „ Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră.4 În martie 2005, publicaţia rusească “Izvestia” făcea un bilanţ: „Rusia are în prezent şapte baze militare amplasate în afara hotarelor sale, una dintre acestea fiind în Sevastopol (Ucraina), care va rămâne principala bază militaro - maritimă a flotei de la Marea Neagră, până cel puţin în anul 2017. 5 În acest sens este de menţionat că Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, materializare a iniţiativei României de a aduce la aceeaşi masă de discuţii toate statele din regiune s-a lovit de rezerva Rusiei, prin participarea doar cu statut de observator a ambasadorului acestei ţări la Bucureşti dar şi de interesul

1 Adrian Severin :Slăbiciunea UE pune România in pericol (I), Ziua, 24 mai 2005 2 Adrian Severin :Slăbiciunea UE pune România in pericol (II), Ziua, 31 mai 2005 www.geopolitic.ro3 Dungaciu, Dan: Geopolitica si securitate la Marea Neagră - opţiunile strategice ale României si Moldovei, www.studiidesecuritate.ro 4 Costin Ionescu: Marea Neagră - un pivot geopolitic în dispută? Geopolitica, Nr.1(5)/2005, an IV, www.geopolitica.ro 5 Dan Dungaciu: Transnistria – miza post-electorala a Republicii Moldova si miza geopolitica a Marii Negre, www.studiidesecuritate.ro

173

discutabil al unora dintre statele din vecini. De menţionat că situaţia este similară cu cea creată în 30 martie a.c., la Constanţa, când, cu prilejul lansării Euroregiunii Mării Negre, o delegaţie a Dumei de Stat de la Moscova a participat tot numai cu statut de observator la discuţii.1 Preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că a propus crearea Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat cu dorinţa de a avea un cadru de dialog politic neinstituţionalizat între statele riverane despre identitatea, viitorul, interesele şi obiectivele regiunii Mării Negre, cum ar fi: • Susţinerea transformărilor democratice în regiunea Mării Negre; • Generarea unor noi idei şi soluţii pentru prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor • Facilitatea unui dialog regional extins între organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale şi asistarea lor în vederea canalizării resurselor către scopurile convenite; • Intensificarea cooperării şi schimburilor educaţionale între instituţii academice, ca investiţie pe termen lung în securitatea regională; • Înfiinţarea unei pieţe regionale a Mării Negre şi interconectarea acesteia cu piaţa economică europeană; • Creşterea complementarităţii între acţiunile tuturor actorilor din regiune şi din afara acesteia sau dezvoltarea unor politici regionale pentru protejarea mediului. Traian Băsescu a mai menţionat că România consideră că nici un proces de cooperare în Regiunea Mării Negre nu poate fi complet fără aportul substanţial al Rusiei şi ne aşteptăm ca Federaţia Rusă să răspundă interesului manifestat de noi, având în vedere resursele politice sociale şi economice generoase de care dispune.2 Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti afirmă că: "Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este o iniţiativă românească, menită să ofere cadrul de întâlnire şi dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului şi identităţii regiunii, care să crească încrederea reciprocă, să faciliteze identificarea de proiecte pragmatice capabile să vina în întâmpinarea adevăratelor nevoi de dezvoltare regională. Un asemenea proces trebuie să se bazeze pe un dialog activ şi deschis, desfăşurat între instituţii şi societatea civilă din spaţiul Mării Negre, şi armonizat cu procesele în desfăşurare din cadrul comunităţii euro - atlantice". Nu putem să nu sesizăm că o abordare minimalistă a zonei Mării Negre, cu valenţe prescriptive, ar fi în tiparul unei comunităţi de securitate plurale, construcţie caracterizată de Karl Deutsch prin cei „trei i”: identitate, instituţii şi interese comune. Lipsa oricărei identităţi regionale minime, fluxurile economice centrifuge şi instrumentalizarea frecventă a zonei pentru atingerea unor interese statale particulare statuează că identităţile regionale distincte se creează în timp îndelungat, peste generaţii. Cât priveşte instituţiile, ele sunt epifenomene, instrumente funcţionale numai în condiţiile unor interese comune.3

www.geopolitic.ro 1 Munteanu, Bogdan: Forumul Mării Negre lansat de Băsescu, ignorat de ţările „jucătoare”, www.gandul.info, 06.06.2006 2 Comunicat al Departamentului de Comunicare Publica al Preşedinţiei României, 5 Iunie 2006, www.presidency.ro 3 Ionuţ Apahideanu: Marea Neagră, Între Situaţia Actuală Şi Perspective, www.ro.altermedia.info, 27 februarie 2006

174

PROIECTUL EUROPEAN ŞI PROBLEMA MINORITĂŢILOR ETNICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Oleg SEREBRIAN

Transnistria şi Basarabia, regiuni istorice pe teritoriul cărora s-a constituit Republica Moldova, au avut din totdeauna o hartă etnică foarte dinamică. Români, ucraineni, ruşi, dar şi bulgari, germani, turci-găgăuzi ar fi doar câteva dintre componentele etnice importante ce au marcat istoria celor două ţinuturi în ultimele două secole. Este, de altfel, greu să mai găseşti în Europa contemporană alte regiuni care ar mai dispune de o etnogeografie atât de complexă. Deşi populaţia romanească este majoritară atât în partea basarabeană a Republicii Moldova, cât şi în cea transnistreană, cota-parte a minorităţilor etnice este destul de importantă în ambele părţi. În zona transnistreană populaţia neromânească se apropie de 70 % (românii au doar o majoritate relativă), iar în sud-vestul Republicii Moldova, mai exact în districtul autonom Găgăuz Yeri şi raionul Taraklia, românii reprezintă mai puţin de 7 % din totalul populaţiei. Fireşte, aceste realităţi etnogeografice nu pot fi ignorate, prezenţa unor comunităţi etnice ce au puternici protectori în afară (Rusia, Ucraina, Turcia), fiind unul din principalele handicapuri geopolitice ale Chişinăului. S-a constatat că până şi problema integrării europene a Republicii Moldova se ciocneşte de configuraţia hărţii etnice a acestei ţări. De fapt ideea europeană şi minorităţile etnice sunt două subiecte care din punctul de vedere al est-europenilor nu au prea multe tangenţe, ori în cazul unui cetăţean ucrainean, moldovean sau macedonean unitatea europeană se asociază întâi şi întâi cu spaţiul Schengen, cu prosperitatea economică şi cu stabilitatea politică. Acesta e un rezultat al faptului că de cele mai dese ori ideea europeană e servită cetăţeanului est-european de către presă sau politicieni de o manieră cât se poate de consumeristă. Dar au oare un loc aparte minorităţile etnice, lingvistice şi confesionale în proiectul geopolitic european sau poate că acest proiect este doar o strategie bine camuflată de nivelare şi suprimare a particularităţilor locale, o încercare a marilor naţiuni europene de a realiza prin această metodă ceea ce nu au reuşit pe calea unor confruntări militare continentale sau globale – o Europă unită sub hegemonia unei anume naţiuni?! Probabil lucrurile stau totuşi altfel, de moment ce cea mai mare deschidere către acest proiect al Europei unite îl au anume minorităţi etnice - ungurii din România şi Slovacia, germanii din Alsacia sau Silezia, corsicanii sau bretonii, scoţienii sau bascii. Este o demonstraţie axiomatică a faptului că proiectul european e mai curând o şansă de supravieţuire şi realizare a aspiraţiilor de împlinire culturală pentru toate aceste comunităţi. Constatăm, însă, că situaţia din Republica Moldova diferă şi că aici comportamentul minorităţilor etnice este dacă nu anti-european, cel puţin rezervat faţă de acest demers. În cazul Republicii Moldova mai curând populaţia de limbă română pare să fie ademenită de aceste idealuri, dar chiar şi aici vom observa diferenţe serioase cauzate de vârstă, sau nivel de instruire. Ne putem întreba care este cauza acestei www.geopolitic.rostări a lucrurilor ? Cum de se întâmplă ca în România cei 1,6 milioane de ungari ar prefera o Europă federală a regiunilor unei “Europe a naţiunilor”, iar în Republica Moldova cei 1,5 milioane de reprezentanţi ai minorităţilor etnolingvistice privesc cu circumspecţie perspectiva apropierii Chişinăului de Bruxelles ?

175

În cazul populaţiei româneşti ideea europeană apare ca un substitut al ideii de unitate romanească. În anumite situaţii „ideea europeană” în Republica Moldova suferă chiar o deviere semantică, fiind un fel de a spune „ideii naţionale”, adică româneşti. Pentru intelectualitatea romanească din Basarabia şi Transnistria, proiectul european reprezintă o cale a reintegrării spaţiului românesc şi nu doar a României şi Republicii Moldova, dar şi a sudului Basarabiei şi nordului Bucovinei, în cazul în care şi Ucraina ar deveni o parte a Europei unite. În acelaşi timp minorităţile etnice din Republica Moldova privesc perspectiva integrării europene dintr-un alt unghi. Întâi de toate, merită reamintit faptul că ucrainenii, bulgarii şi turcii-găgăuzi din Republica Moldova sunt la momentul de faţă profund rusificaţi. Până şi astăzi aceste comunităţi nu dispun de şcoli în limba maternă, limba de şcolarizare a tuturor minorităţilor etnice din Republica Moldova fiind rusa. Prin rusificarea culturală (implicit şi politică) a acestor comunităţi şi se explică aceea că turcii găgăuzi şi ucrainenii din Republica Moldova sunt mai curând simpatizanţi politici ai Moscovei şi nu ai Turciei sau Ucrainei. Dincolo de acest sentiment filo-rus (de fapt ar fi mai corect să spunem filo-sovietic), un alt aspect ce marchează conştiinţa colectivă a comunităţii rusofone din Basarabia şi Transnistria este anti-occidentalismul şi mai ales anti-românismul. Aparentul şi frecvent propagatul antagonism dintre Europa şi Rusia, face ca reprezentanţii comunităţilor etnice minoritare din Republica Moldova să privească cu o bună doza de circumspecţie tot ce ţine de ideea europeană. De altminteri este o abordare greşită, chiar dacă şi unii autori cu renume din Rusia sunt de părere că ne putem aştepta în viitorul apropiat la o reanimare a rivalităţii geopolitice euro-ruse. Rusia nu poate sau mai exact nu are de ce fi în antagonism geopolitic cu Europa. Pentru asta la momentul de faţă nu există nici motive politice, nici motive militare şi nici motive economice. Unica problemă mai sensibilă dintre Bruxelles şi Berlin, pe de o parte, şi Moscova, pe de altă parte, este viitorul regiunii Koenigsberg. Cred, însă, că până la urmă se va găsi şi aici o soluţie de compromis prin restabilirea unei autonomii pentru etnicii germani deportaţi în Siberia şi Asia Centrală, o autonomie largă ce ar beneficia de un statut de circulaţie transfrontalieră mai liberală şi ar deveni o punte de legătură între Europa în formare şi Rusia. Alte motive chiar nu există. Rusia este o putere economică de circa 20 de ori mai slabă decât Uniunea Europeană şi deci a vorbi despre concurenţa economică este absurd. Cu atât mai mult nu putem vorbi despre o concurenţă militară. Uniunea Europeană priveşte cu maximum de bunăvoinţă Moscova şi nu are deloc o politică expansivă, capabilă să pericliteze interesele strategice ale Rusiei. Principalele naţiuni europene - Germania şi Franţa - privesc în egală măsură Rusia ca unul din principalii parteneri politici, economici şi strategici. Cred că Uniunea Europeană, ca şi SUA de altfel, trebuie privite de Rusia nu ca inamic ci ca aliat, ori adevăratele probleme ale unei Rusii slăbite şi depopulate nu rezidă într-un pericol ce ar veni dinspre vest ci dinspre sud şi est: ascensiunea fundamentalismului islamic, separatismul etnic al unor popoare aflate într-o rapidă creştere demografică, imigraţia chineză tot mai puternică într-un Extrem Orient aproape depopulat. Chiar dacă astăzi Moscova din inerţie mai vede în Washington sau Bruxelles nişte eventuali inamici, sunt sigur că în cel mai apropiat timp îi va căuta ca aliaţi, ori problemele şi surprizele de ordin geopolitic ce www.geopolitic.roi se pregătesc Rusiei la hotarele sale estice şi sudice nu vor putea fi soluţionate de o ţară a cărei populaţie este identică numeric cu cea a Bangladeshului şi care are un potenţial economic mai slab decât cel al Spaniei. Pentru a-şi menţine unitatea naţională şi chiar suveranitatea în deceniile ce vin Rusia va trebui să accepte un

176

parteneriat, chiar şi în condiţii de subordonare, cu Washingtonul şi Bruxelles-ul. Aşadar, ideea ca europenismul ar însemna automat anti-rusism este o idee falsă şi acest lucru îl înţeleg tot mai mulţi comentatori politici de la Moscova. O alta cauză a resentimentelor trezite de ideea unităţii europene printre reprezentanţii comunităţilor etnice minoritare din Republica Moldova este asocierea drapelului european şi a mesajului de integrare europeană cu unele partide politice percepute de ei ca ostile lor şi favorabile instituirii unui regim stato-naţional dur, asimilator şi discriminator. Într-adevăr, în Republica Moldova, ideea europeană a fost uneori folosită şi pentru acoperirea unei agende naţionaliste, ar fi în realitate, proiectul european este ostil demersului naţionalist. Adepţii Europei unite şi mai ales cei ai pan-europenenismului federalist pledează pentru o dimensiune identitară supranaţională şi regională, proiectul european fiind, în viziunea lor, multiculturalist şi nicidecum exclusivist. Europenismul este protector spre deosebire de pornirile asimilaţioniste ale stato-naţionalismului de tip conservator. În modelul european îşi găsesc loc şi bretonii, pe când în cel conservator stato-naţional doar francezii, în modelul european au loc şi sarzii, pe când în cel conservator stato-naţional doar italienii. Implicit, în modelul european vor avea cu certitudine un loc şi turcii-găgăuzi sau bulgarii basarabeni, un loc care va fi al lor şi nu al românilor sau ucrainenilor cu care vor trăi desigur alături. De fapt, acesta este marele avantaj al Europei unite - ea nu este a cuiva, ea poate fi doar a tuturor şi, anume, acest lucru ar trebui să îl înţeleagă liderii de opiniei ai comunităţilor etnice minoritare din Republica Moldova. În acest context, ce loc le-ar reveni celor 180 mii de turci găgăuzi din sudul Basarabiei sau celor peste 100 mii de români din Bugeacul ucrainean în această Europa în formare? O soluţie acceptabilă ar fi crearea unei euroregiuni Bugeac, euroregiune ce ar include cele 9 raioane din zona Izmail a regiunii Odesa, plus districtul autonom Gagauz Yeri şi raionul Taraklia din Republica Moldova. În felul acesta s-ar restabili într-un fel vechea regiune a Bugeacului, cu peisajul ei pestriţ din punct de vedere etnic, în care şi-ar regăsi unitatea pierdută şi turcii-găgăuzi, şi bulgarii basarabeni şi românii din sudul Basarabiei. Crearea unor astfel de euroregiuni în zone atât de controversate cum ar fi Silezia sau Lorena a dat posibilitate că anumite tensiuni să scadă, iar populaţiile minoritare locale să se simtă mai confortabil. Totodată, s-ar cere şi crearea unei euroregiuni a Transnistriei, ce ar include raioanele transnistrene ale Republicii Moldova şi pe cele regiunii Odesa din Ucraina. Crearea unui regim de liberă circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, îmbunătăţirea relaţiilor dintre Chişinău şi Kiev, precum şi oferirea unei largi autonomii culturale pentru populaţia românească din Transnistria (inclusiv pentru zecile de mii de români din partea ucraineană a Transnistriei supuşi actualmente unui regim dur de ucrainizare forţată) şi din Bugeacul ucrainean, precum şi pentru bulgarii basarabeni şi turcii găgăuzi, ar trebui să fie în mod necesar o parte a agendei de lucru a celor două euroregiuni. E regretabil că ideea euroregionalizării Transnistriei şi Bugeacului şi implicării mai active a Bruxelles-lului în detensionarea situaţiei din cele două regiuni, rămâne deocamdată nevalorificată. Şi asta în pofida faptului că cel puţin la Chişinău a devenit absolut clar că fără implicarea activă a UE cele două probleme acute ale Republicii Moldova - cea transnistreană şi cea sud-basarabeană - nu vor www.geopolitic.roputea fi soluţionate.

177

www.geopolitic.ro

178

conf. univ. dr.Maria Cristina Chiru; lect. univ dr. Irena Chiru

TERORISM SINUCIGAŞ. FEMEI KAMIKAZE Editura Top Form, Bucureşti,2006 Terorismul sinucigaş sau kamikaze reprezintă una dintre temele contemporane amplu dezbătute, dar despre care se vorbeşte mult, spunând, de fapt, puţin. Deşi s-a impus ca “bombă inteligentă” doar de câţiva ani, atentatul-suicid a devenit una dintre temerile mondiale pentru populaţia civilă şi, totodată, resortul schimbărilor de strategie de securitate pentru serviciile de informaţii. Pentru România, această problemă este una “îndepărtată”, în sensul în care, până în prezent, ţara noastră nu s-a confruntat cu un fenomen, atât de puţin previzibil şi atât de puţin controlabil. Însă, exemplul, rămas drept referinţă istorică, dat de atacul din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, demonstrează că, în materie de terorism, măsurile de securitate de prevenire pot fi “cu un pas în urmă”. Din acest considerent, devin esenţiale cunoaşterea şi înţelegerea terorismului sinucigaş, ca act operaţional violent şi nediscriminatoriu prin raport cu victimele civile. Opţiunea pentru studiul consacrat femeilor implicate în misiuni sinucigaşe se justifică având în vedere că din ce în ce mai multe femei se implică / sunt implicate în atacurile teroriste globale. Participarea lor ridică probleme atât pentru forţele contrateroriste, pentru care detectarea şi prevenirea atacurilor este evident îngreunată, dar şi pentru analişti, pentru cei care îşi propun să înţeleagă resorturile unui asemenea act. În această ultimă categorie, se situează lucrarea de faţă care încearcă să stabilească coordonatele terorismului sinucigaş (cu definiţii, delimitări conceptuale şi istoric) şi să identifice, pe baza unor studii de caz, motivele pentru care femeile pot iniţia şi derula asemenea acte. www.geopolitic.ro

179

Marcela SĂGEATĂ LUMEA ISLAMICĂ – O REŢEA DINAMICĂ DE SISTEME Editura Top Form, Bucureşti, 2006 În prezent lumea musulmană se confruntă cu o serie de probleme, ca urmare a accelerării schimbărilor sociale şi a apariţiei ideologiilor politico-religioase aflate în divergenţă cu conservatorismul ortodoxiilor tradiţionale şi cu îndrăzneala modernistă a regimurilor laice. De asemenea, islamul, constituie subiectul mai multor dezbateri la nivel internaţional, mai cu seamă în ultimele decenii, reprezentând o provocare pentru gândirea occidentală, care se bazează pe stereotipuri şi nu pe o cunoaştere adevărată a acestuia. Lucrarea îşi propune să demonstreze că mutaţiile care au loc în interiorul lumii islamice reprezintă nişte etape normale în evoluţia unei comunităţi şi nicidecum posibile ameninţări pentru pacea şi securitatea internaţională. Dimpotrivă, aceste temeri ale lumii occidentale şi implicaţiile tot mai mari ale fluxurilor globalizante în politica şi economia statelor islamice provoacă reacţii de apărare faţă de modernitate. Modernitatea este privită de către musulmani, în special de cei tradiţionalişti, ca o proiecţie a hegemonismului politico-economic al Occidentului. De aici, reîntoarcerea la izvoarele credinţei şi culturii islamice şi predilecţia pentru instrumentalizarea politică a religiei – fundamentalismul, care duce inevitabil la clivaje religioase inclusiv în interiorul comunităţii islamice (şiiţii îi acuză pe sunniţi că ar fi în favoarea Occidentului). Cu acest gen de probleme se confruntă spaţiul islamic, un spaţiu în care convieţuiesc peste 1,5 mld. de oameni (fiind un spaţiu în continuă expansiune, fapt confirmat mai ales prin sporul demografic ridicat), mulţi dintre ei aflaţi în pragul sărăciei (Somalia, Etiopia, Eritreea, Afganistan etc.), trăind în ţări care şi în prezent sunt în căutarea unei identităţi, a unei stabilităţi politice, a unui echilibru sociocultural, în care disparităţile de ordin etnic sau lingvistic şi antagonismele religioase subminează edificarea structurilor instituţionale ale unui stat modern. Scopul acestei lucrări este unul de cunoaştere a adevăratei lumi islamice şi a problemelor cu care aceasta se confruntă în prezent, inclusiv aportul adus odată cu pătrunderea capitalului străin în unele ţări din acest spaţiu, înzestrate cu resurse naturale. Accentul este pus pe relaţiile existente, pe de o parte dintre statele islamice şi Occident, iar pe de altă parte dintre state ale aceluiaşi spaţiu, aşa-zisele relaţii „sistem-subsistem”. Ideile desprinse din acest studiu pot veni în sprijinul tuturor celor care doresc să înţeleagă mai uşor aspectele geopolitice din interiorul spaţiului islamic. Deopotrivă omniprezent şi necunoscut, obsedant dar ţinut la distanţă, islamul continuă să fie privit sub semnul ambiguităţii. De departe multe dintre problemele lumii islamice (sărăcia, demografia ridicată, instabilitatea politică etc.), sunt caracteristice şi altor lumi (instabilitatea politică din Irlanda de Nord, demografia ridicată a Chinei, sărăcia multor ţări africane dar nemusulmane etc). Nevoile lumii musulmane sunt imense datorită înapoierii sale în domeniile socio-economic şi tehnologic. Totodată, Islamul se teme de o „cooperare” cu Occidentul datorită aspiraţiilor hegemonice ale acestuia, atât în mod direct (în plan economic şi politic), cât şi indirect (în plan cultural şi social). Nu este de negat faptul că, cel puţin în acest moment, unele ţări occidentale îşi dispută întâietatea în domeniul economic al ţărilor cu resurse din spaţiul islamic (Zona Golfului, Kazahstan, Azerbaidjan, Algeria). Această „superioritate” este înţeleasă ca un afront de către o mare parte a populaţiei musulmane şi, combinată cu globalizarea culturală, conduc la respingerea, de către islamişti, a unor valori precum laicitatea, egalitatea între sexe, chiar democraţia. Este necesar să se înţeleagă că limitele globalizării economice şi politice sunt cele până la care aceasta nu induce efecte şi în plan cultural şi spiritual, antrenând acţiuni de ripostă. Aceste limite sunt extrem de labile şi permeabile, generând numeroase stări de tensiune şi conflict. Cu toate acestea, în prezent se poate vorbi de o coexistenţă paşnică a elementelor www.geopolitic.romodernităţii occidentale cu cele ale culturii autohtone (cazul Turciei, Indoneziei, Iordaniei, Tunisiei sau al emiratelor de la Golful Persic; dar şi majoritatea comunităţilor musulmane din Europa Occidentală şi S.U.A), liderii islamici moderaţi sesizând avantajele modelului economic şi cultural occidental, iar datorită petrodolarilor paradoxuri altădată de neimaginat au devenit astăzi realitate. dr. Radu Săgeată

180

Igbal HAJIYEV REVIVING THE GREAT SILK ROAD – THE CASE OF AZERBAIJAN Editura Top Form, Bucureşti, 2006 The 1989 revolutions in Europe were more than political in nature. Most of all, the 1989 events were credited with moral connotations since they expressed the desire of the countries to align to democratic values of the Western world. In the same way, the former Soviet states declared their independence and declared their aim toward a democratic system. For a number of reasons, primarily geopolitical, Azerbaijan and the West present reciprocal interests with one another. Given the recent explosion of Islamic radicalism and its association with terrorism, the highly secular orientation of Azerbaijan, its recent commitment to Western values, as well as its openness to cooperation with the Western countries, renders it as a helpful ally to the West. Reciprocally, the West may prove highly decisive of Azerbaijan’s fate as a new state on the path towards democracy. Thus, in the context in which Azerbaijan still remains prone to internal and external challenges, the Euro-Atlantic community represents a stability factor that lends its support to Azerbaijan’s developing as a fully democratic country. As it was mentioned in the previous sections of the current piece of writing, post-Soviet Azerbaijan has succeeded in attracting the attention of major corporations from the United States and Europe, which have already become financially involved in the country. As the European states showed their interest in solving the varied problems with which the region is confronted, they were joined by the United States in this attempt. Thus, Azerbaijan has established contacts with most Euro-Atlantic institutions, including the North Atlantic Treaty Organization and the European Union. Also, Azerbaijan has become involved in the Organization for Security and Cooperation in Europe and the Parliamentary Assembly of the Council of Europe, as well as it has been invited to join the Council of Europe. Under these circumstances, the West is present in Azerbaijan not only in connection to the relationships developed with the United States and Europe, but also with those with OSCE and the Council of Europe. Certainly, western states and organizations play a vital role in keeping Azerbaijan on the path of transition, in terms of democracy and market development. In this context, the TRACECA project strikes as opportune, as well as essential for the development of certain economic sectors of the Caucasian states. Designed primarily as an economic tool, the TRACECA project will provide for creating and strengthening regional co-operation. Ultimately, it will even be an important element of regional security, together with the authority of the GUUAM group. The post-Soviet Caucasian states are trying to find their role and function in a world about whose political and economic realities they are very imperfectly informed. These states have to have a strategy for development. Any large-scale regional economic project will serve not only as a generator of their economic development but will also strengthen regional co-operation and security. TRACECA is the first regional project designed to fulfill the economic aspirations of the newly emerging independent nations and help them to develop a regional co-operation that has deep roots based on common interests. In this context, Azerbaijan proves to play an important part in the achievement of stability and development in Caucasus and, especially, in the Great Silk Road region. Its presence in political and economic organizations, such as GUUAM and TRACECA, as well as its contacts with the EU and NATO recommend it as the country with the best development potential in the area. Political and economic stability of each and every country in the region is crucial for the success of the revival of the Silk Road, and Azerbaijan proves to be a very important actor in this respect. Moreover, the oil factor www.geopolitic.rokeeps this country in the game and in the attention of the great powers.

181

Ioana Veturia CIUPERCĂ LE TRIPTYQUE DE L’AMOUR Editura Top Form, Bucureşti, 2006 Poezia Ioanei Veturia Ciuperca pare a fi cea a unui căutător de comori care ajunge întotdeauna prea târziu la punctul însemnat pe hartă. Paşi prea mulţi sau prea puţini, căi rătăcitoare, intersecţii năucitoare, indecizii vibrante dar vătămătoare – acesta este decorul în care evoluează idei şi noţiuni adunate din registrele cele mai variate ale realităţii. Regăsim în lumea antinomică a poeziei Veturiei fragmente însemnate ale existenţei noastre cotidiene. De la jocul de cărţi la jocul cheilor pe portativul muzical, de la semnele de circulaţie la însemnele furiilor naturii, marcate ciclic, lunile anului fiind investite cu corespondenţe sufleteşti, din Bucureşti, Piatra Neamţ, Iaşi la Bruxelles şi mai departe, în Africa - toate acestea sunt aduse la suprafaţă, sunt spuse numai în măsura în care dau seamă de tot atâtea întâlniri ratate. Între înăuntru şi în afară, între aici şi acolo sau nicăieri, intre a intra şi a ieşi, între a căuta şi a găsi, între iarnă şi vară, între început şi sfârşit – astfel balansează perpetuu emoţii adesea excesiv carnalizate. Picioarele, mâinile, gura, pieptul, inima sunt antenele ce transmit progresiv fuga, posesia, foamea, rezistenţa, durerea. Şi totuşi, nimic nu poate fi numit cu exactitate în poezia Veturiei: nici trăirile, nici elementele corporale, nici obiectele nu scăpa ciocnirilor, auto-distrugerii ori auto-creaţiei. Durerea ieşirii din joc devine rapid şi firesc bucuria eliberării de reguli; uşa închisă în faţă, pragul pe care nu a apucat să-l treacă – sunt pozitivate şi eliminate prin dialogul cu vagi note ironice. Rămân, întotdeauna, supriza şi speranţa. În urma oricărei aventuri – indiferent dacă spaţiul de desfăşurare e oglinda, un pahar gol sau vitrina unui magazin – autoarea descoperă farmecul începuturilor perpetue, bucuria pretextelor declanşatoare de noi aventuri (fie ele şi numai verbale) şi izbăvirea ce vine din formularea unei noi întrebări. Ca tânăr intelectual roman, Ioana Veturia Ciuperca se află pe o traiectorie delicată şi riscantă. De ce? Pentru că deşi se află într-o bună relaţie cu impulsurile lumii moderne, ea păstrează o relaţie consistentă cu tradiţia mare a spiritului. Veturia pare a putea păşi comprehensiv pe orice punct al globului, în New York, Vancouver, Sydney, dar, în mijlocul modernităţii, reperele clasice - Atena, Roma ori Paris – îi sporesc în profunzime calitatea întâlnirilor. Poezia Veturiei, prin discreţia abordării, poate fi citită cu folos numai de către aceia care cred că întrebarea este mai importantă decât răspunsul. Dacă suntem obişnuiţi cu o lume în care inclusiv faptele culturale expiră ameţitor de repede, poemele Ioanei Veturia Ciuperca par a avea şansa de a-şi spori valoarea în timp. conf. univ. dr. Dorin Popa www.geopolitic.ro

182

Gl. bg. (r) prof. dr. Vasile I. MOCANU;Col (r) conf. univ. dr. Emil ION ISTORIA MILITARĂ A LUMII Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2006 Această carte este scrisă din dorinţa de a aduce ceea ce lipseşte în istoriografia militară românească şi în special în bibliotecile instituţiilor militare de învăţământ, unde nu există nici măcar în traducere o „Istorie militară a lumii”. Au fost tipărite, este adevărat, până în 1945, câteva cursuri de Istorie militară universală, ţinute la diferite forme de învăţământ militar, de către ofiţerii profesori. Însă cursurile şi lucrările acestora cuprind mai ales unele campanii şi bătălii purtate de marii căpitani ai lumii, şi în special de Hanibal, Alexandru cel Mare, Iulius Caesar, Gustav Adolf, Friederich cel Mare, Napoleon, Kutuzov ş.a., precum şi prezentarea unor bătălii din războaiele care au avut loc în secolele XIX şi XX. Or istoria militară a lumii este mult mai bogată în evenimente care, studiate, duc la lărgirea orizontului militar, aduc un adaos la capacitatea de gândire a cadrelor militare, permit scoaterea de învăţăminte şi judecăţi chiar din unele evenimente care par, la prima vedere, lipsite de importanţă, dar care au avut consecinţe profunde pentru istoria acelor ţări în care s-au desfăşurat. Pe de altă parte, o serie de conflicte militare au fost privite unilateral în perioada 1948-1989. Spre exemplu, al doilea război mondial a fost studiat şi prezentat în istoriografia militară românească unilateral, şi anume numai componenta Germania contra URSS. Abia după anul 1964 au început să se publice unele lucrări despre luptele desfăşurate şi pe celelalte fronturi ale războiului de către statele beligerante. Remarcăm, în acest sens, atât unele memorii ale unor mareşali şi generali ai armatelor Naţiunilor Unite şi unele sinteze elaborate de istorici români, ca spre exemplu: Marea Conflagraţie a secolului XX, Cursul de istoria artei militare ş.a. Dacă însă ceea ce s-a scris şi s-a publicat până acum despre primul război mondial satisface cât de cât nevoile de cultură militară ale unui ofiţer, secolele anterioare rămân încă slab tratate cu atât mai mult cu cât lucrările istoricilor militari apărute până în anul 1947 sunt o raritate, acestea fiind găsite numai în marile biblioteci din ţară, dar şi aici foarte puţine exemplare. Ori un ostaş, un ofiţer de carieră, atât de încărcat de responsabilitate, simte mereu nevoia de a şti ce s-a întâmplat airea, pe plan militar, concomitent cu perioada războiul: campania sau bătălia desfăşurată de oştile române; cum se prezentau armatele lumii ca organizare, structură, dotare, instruire, tactică de luptă, în raport cu armata noastră, ceea ce l-a determinat de Nicolae Bălcescu să afirme: „Să nu pară acum cu mirare, dacă despre unele părţi ale artei militare vom vedea că românii aveau mult mai bune principii, decât aveau pe vremea de atunci nemţii, francezii şi englezii”. Pentru un asemenea studiu profund s-a simţit lipsa serioasă a unor lucrări de specialitate, o contradicţie între dorinţa de cunoaşterea temeinică a fenomenelor militare şi lipsa acută a aunor surse de informare accesibile tuturor doritorilor. Plecând de la această strictă necesitate de informare cât mai largă asupra artei militare universale spre a putea face comparaţii pertinente când o confruntăm cu cea românească şi nu numai, am purces la drum să elaborăm o „Istorie militară a lumii” sub formă de campanii, bătălii (operaţii), lupte şi asedii. Ca atare, lucrarea va cuprinde nu numai acele evenimente militare care au avut un anumit impact asupra artei militare, dezvoltării strategiei şi tacticii, apariţiei unor noi tipuri de arme, asupra formelor de manevră şi a unor noi tehnici de asediu şi de purtare a luptei armate, dar şi unele campanii, bătălii, lupte şi asedii care, deşi nu au fost studiate şi nu s-a scris despre ele, au avut semnificaţii aparte şi un impact deosebit asupra domeniilor politice şi militare ale statelor lumii din perioada respectivă. De asemenea, „Istoria militară a lumii” mai pune în evidenţă, aşa cum reiese din descrierea unor bătălii şi campanii, faptul că au existat o serie de conflicte militare care merită să fie cunoscute atât pentru formarea unei imagini cât mai complete asupra felului cum a evoluat organismul militar în toate www.geopolitic.rocomponentele sale – structura armatelor, arta militară, dezvoltarea armamentului şi a tehnicii de luptă – cât şi pentru consecinţele pe care le-a avut o victorie sau o înfrângere asupra unuia sau altuia dintre beligeranţi, asupra unui popor sau stat, cunoscut fiind că au fost confruntări militare care au dus la dispariţia unor state şi chiar popoare din istorie.

183

lect. univ. Dragoş FRĂSINEANU GEOPOLITICA Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, Sfârşitul deceniului opt al secolului trecut, derulat sub semnul colapsului sistemului comunist în Europa centrală şi de est a marcat totodată, în această parte a lumii, revinimentul unei vechi ştiinţe: geopolitica. În acest context, studiile apărute în ţara noastră după 1990 au menirea să umple un gol de peste cinci decenii în care arhitectura geopolitică mondială a suferit mutaţii considerabile, rolul geopolitic al României în context regional şi internaţional fiind substanţial modificat. Lucrarea domnului Dragoş Frăsineanu, lector universitar la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti se înscrie pe aceste coordonate, remarcându- se printr-o deosebită claritate şi concizie în structurarea amplului material documentar prezentat. Structurată în opt capitole majore, lucrarea are în primul rând valenţe pedagogice, depăşind însă cu mult, atât prin bogăţia de informaţii cât mai ales prin complexitatea analizei şi opiniile autorului asupra problemelor de mare actualitate ce caracterizează scena geopolitică contemporană, cadrul strict descriptiv al unui curs universitar. Cartea debutează cu o clară precizare a statutului epistemologic al geopoliticii, prin definirea şi încadrarea acesteia în sistemul ştiinţelor umaniste, dar şi prin identificarea limitelor şi a sistemului de relaţii dintre aceasta şi ştiinţele conexe: geografie politică, geografie istorică şi geoistorie, geografie economică şi geoeconomie, geostrategie. Următoarele capitole sunt consacrate spaţiului geopolitic: pornind de la organizarea şi proprietăţile sale, continuând cu analiza statului, ca unitate politico-teritorială fundamentală şi, legat de acesta, a dinamicii tempo-spaţiale a hărţii geopolitice, pornind de la nivelul ierarhic global spre cele locale (analizate în capitolul VI). Geopolitica stărilor conflictuale, cu privire specială asupra celor din perioada postbelică, este amplu studiată în capitolul al VII-lea. Şi aici, demersul ştiinţific se înscrie pe aceleaşi coordonate ale unei gândirii logice şi bine structurate, fiind evidenţiat pe de o parte climatul politic local, în strânsă dependenţă de cel economico-social, dar şi de particularităţile etnice şi religioase ce determină adesea tendinţe centrifugale. Ultimul capitol al lucrării se constituie într-o prospectivă către viitor, fiind evidenţiate şi comentate principalele teme geopolitice cu impact major asupra ordinii mondiale a secolului. Limbajul ştiinţific elaborat, complexitatea şi modul de abordare a aspectelor legate de complexitatea fenomenelor geopolitice, gradul ridicat de noutate şi originalitatea abordării, fac din acest curs universitar un studiu foarte valoros, ce depăşeşte cu mult o arie de adresabilitate strict didactică. dr. Radu Săgeată www.geopolitic.ro

184

prof. univ. dr. Vasile MARIN ELEMENTE DE MARKETING GENERAL ŞI DIRECT Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2006

Marketingul este simultan teorie şi practică, ştiinţă şi artă fiind printre multele domenii de activitate puse în mod nemijlocit în slujba omului, denumit în limbajul de specialitate client, cumpărător, solicitant ş.a. Pentru a răspunde cerinţelor puse în faţa sa trebuie remarcat că marketingul nu este o activitate unipersonală ci este rezultatul eforturilor unor grupuri de specialişti, marketingul constituind, de altfel, şi o funcţie organizatorică. Desigur, marketingul depăşeşte domeniile menţionate, el devenind, de-a lungul timpului, o adevărată filozofie de viaţă, care modifică atitudini, comportamente şi călăuzeşte oameni, respectiv clienţi, într-un mod profitabil, prin realizarea unor legături avantajoase cu aceştia. Specialiştii în domeniu nu pot realiza singuri acest lucru ci în colaborare cu ceilalţi, personalul firmei, cu alte firme, cu clienţii, pentru a le oferi acestora din urmă satisfacţii morale şi materiale, prin produs / servicii de valoare superioară. Fiecare angajat este chemat să dea valoare empatică activităţii lui, fiind chemat să se identifice cu clientul şi să facă tot ce este posibil pentru a-i asigura oferte superioare şi a-l satisface în cel mai înalt grad. Mulţi identifică marketingul cu vânzarea sau publicitatea, deşi, de fapt, marketingul nu se referă atât la vânzare cât la a şti ceea ce trebuie şi cum trebuie produs. Primatul pe piaţă presupune cunoaşterea nevoilor şi pretenţiilor consumatorului, cu alte cuvinte a crea satisfacţii clienţilor. Marketingul nu este o activitate exclusivistă, ci se adresează tuturor categoriilor de persoane şi organizaţii. Media, avocaţi, contabili, politicieni, apelează la marketing în scopul satisfacerii solicitărilor clientelei care solicită serviciile lor. Având în vedere aceste aspecte se poate aprecia deosebita însemnătate a celor care creează diverse abordări cu privire la marketing, pe care le pun la dispoziţia publicului larg pentru informare şi specialiştilor pentru aprofundare, în scopul eficientizării continue a acestui domeniu, atât de important, al activităţii umane. Prin urmare, lucrarea Elemente de marketing general şi direct îşi propune un astfel de obiectiv. Fără a reprezenta o abordare exhaustivă, ea evidenţiază o gamă largă de probleme cu privire la marketing şi la marketingul direct, insistând în mod predilect asupra caracterului procesual al celor două domenii. Din acest punct de vedere, se poate sublinia faptul că lucrarea nu se adresează în mod exclusiv specialiştilor, ci a fost concepută, îndeosebi, pentru a iniţia în domeniu pe cei nefamiliarizaţi cu cunoştinţele despre marketing, pentru a le forma opinii adecvate cu privire la acest domeniu atât de important al activităţii noastre. Aceasta este structurată în două părţi mari: „Elemente de marketing general”, prima parte şi „Elemente de marketing direct”, a doua parte. Relaţia dintre cele două se subscrie raportului general-particular, în sensul că marketingul direct este o formă specifică a marketingului general. Cu alte cuvinte, prima parte oferă cadrul general pe baza căruia să se poată exprima o formă particulară de marketing. În prima parte a lucrării sunt abordate probleme privind apariţia, evoluţia, definirea, conţinutul, funcţiile şi tipologia marketingului. Tot aici este descrisă procesualitatea marketingului. Legat de acest aspect, trebuie menţionat faptul că foarte mulţi specialişti ai domeniului analizează marketingul din perspectiva mixului de marketing, scăpând din vedere sau eludând pur şi simplu faptul că marketingul, din punctul de vedere acţional şi funcţional, este un proces fundamentat pe succesiuni de activităţi desfăşurate logic şi coerent, pe metode, tehnologii şi instrumente specifice. Partea a doua a lucrării „Elemente de marketing direct”, abordează o serie de aspecte importante legate de acest domeniu al marketingului general. De asemenea, această parte a lucrării include relaţia marketingului direct cu Internetul şi aspecte ale comerţului electronic. O problemă interesantă şi extrem de utilă o reprezintă şi implicaţiile mass-media în marketingul direct. Lucrarea se încheie cu câteva elemente generale ale managementului marketingului direct, cu nuanţarea www.geopolitic.roprincipalelor instrumente de planificare a acestuia. Prin conţinutul său şi prin caracterul sintetic lucrarea se adresează în mod deosebit atât celor ce vor să se iniţieze în domeniul marketingului cât şi celor care vor să-şi completeze informaţiile cu diferite aspecte ale acestuia. Limbajul şi organizarea lucrării o fac accesibilă şi deosebit de agreabilă pentru cei care au curiozitatea de a o aborda.

185

prof. univ. dr. Mircea DOGARU BĂTĂLIA PENTRU ROMÂNIA Editura Phobos, 2005

Ciclul de interviuri radio pe care le-a susţinut profesorul universitar doctor Mircea Dogaru, completează realitatea românească şi, caută să ofere un răspuns la întrebările „Cine a fost, cine este şi care este locul şi rolul românului în mediul internaţional”. Intitulată sugestiv „Bătălia pentru România”, interviurile redate în lucrarea de faţă, au constituit o adevărată concurenţă pentru meciurile de fotbal, filmele şi talk-show-urile posturilor de radio şi televiziune. Autorul adresează auditoriului teme de reflexie asupra istoriei naţionale, abordând subiecte de actualitate, foarte multe dintre ele controversate de lumea politică şi de o parte din comunitatea ştiinţifică. Interviurile din această carte sunt o provocare şi, în acelaşi timp, o nouă abordare a unor subiecte fierbinţi, pe care unii specialişti le abordează la o şuetă în cadrul evenimentelor mondene sau la o cafea cu amicii. Mircea Dogaru a depăşit acest stadiu şi a avut puterea să arunce „mănuşa” în eter tuturor celor care îl contestă şi publicului, care l-au receptat ca pe un căutător de noi abordări al fenomenelor istorice trecute, dar şi prezente. Autor al unor lucrări de marcă pentru istoriografia românească, istoricul Mircea Dogaru şi-a dezvăluit faţa omului de radio, cu toate aprecierile, contestările şi invidiile pe care le atrage o astfel de „marcă”. Istoria complexă a poporului român ne face să concluzionăm că mai avem multe adevăruri de descoperit, chiar dacă unele sunt dureroase...

www.geopolitic.ro

186

Mulţumim persoanelor care au contribuit nemijlocit la apariţia acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Oleg SEREBRIAN drd. jr. Liviu PANDELE Preşedinte, Fundaţia „DACIA” dr. Bogdan COCORA Managing Director, S&T ROMÂNIA Adrian LOCUŞTEANU Director de Vânzări, S&T ROMÂNIA Bogdan LEARSCHI Communication Manager, S&T ROMÂNIA ing. Dan BROASCĂ General Manager, OMNIENT ing. Călin P. PANTEA Managing Director, MarcTel dr. Oleg SEREBRIAN

dr. Oleg SEREBRIAN dr. Cristian BARNA Psihosociolog, Universitatea din Bucureşti Valentina BERCHIU Muzeograf, Academia Forţelor Aeriene „Henry Coandă” dr. Ioan CHIŞ Prorector, Academia Naţională de Informaţii dr. Nicholas DIMA Profesor universitar, Universitatea St. Mary - Addis Abbeba, Etiopia dr. George ERDELI Profesor universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti Preşedinte, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea” Iulian GAVRILUŢĂ Preot, Parohia Ortodoxă „Sfântul Andrei”, Chicago, Ilinois, SUA drd. Nicolae GEANTĂ Doctorand, Facultatea de Geografie, Universitatea Buc. dr. Constantin HLIHOR Profesor universitar Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” drd. Mihai HOTEA jurnalist drd. Nicolae GEANTĂ Doctorand, Facultatea de Geografie, Universitatea Buc. Adrian LESENCIUC Psiholog, Academia Forţelor Aeriene „Henry Coandă” dr. Vasile MARIN Profesor universitar, Academia Forţelor Aeriene Decan, Facultatea de Management „Sextil Puşcariu”, Braşov drd. Raluca MATEŞ Asistent universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa dr. Vasile NAZARE Profesor universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa dr. Silviu NEGUŢ Profesor universitar, Academia de Studii Economice, Bucureşti dr. Ion PETRESCU Director, Trustul de Presă al Armatei dr. Stan PETRESCU Conferenţiar universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Florin PINTESCU Conferenţiar universitar, Universitatea „Ştefan cel Mare” dr. Traian-valentin PONCEA Profesor universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Mihai POPESCU Profesor universitar, Biblioteca Militară Naţională dr. Dănuţ Radu SĂGEATĂ Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române Marcela SĂGEATĂ Referent, Eufonica

dr. Oleg SEREBRIAN Conferenţiar universitar, Universitatea din Chişinău drd. Vasile SIMILEANU Director, Revista „GeoPolitica” dr. Gheorghe VĂDUVA Cercetător, CSSAS, Universitatea Naţională de Apărare „CAROL I” dr. Radu Ştefan VERGATTI Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgovişte Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

www.geopolitic.ro

187

Mulţumim celor care au sprijinit apariţia acestei reviste:

PARTENERI MEDIA:

Fundaţia DACIA S.C. S&T ROMÂNIA S.C. TOP FORM Editura TOP FORM S.C. ROMSYS S.C. MarcTel Alexandru MANAFU

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII:

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

Trustul de Presă al Armatei

Academia Forţelor Aeriene - Henry Coandă

Academia Forţelor Navale - Mircea cel Bătrân

Academia Naţională de Informaţii

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE

Facultatea de Geografie - Catedra de Geografie Umană

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA”

Asociaţia Umanitară „TOP MUNDI”

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA”

Traian Anastasiei, Daniel Broască, Aurel Cazacu, Irina Cucu, Petre Deică, Costin Diaconescu, Nicholas Dima, George Erdeli, Florin Pintescu, Mihai Ielenicz, Gheorghe Iliescu, Cristian Jura, Cosmin Lotreanu, Vasile Marin, Nicolae Mitu, Alexandra Mateescu, Vasile Nazare, Silviu Neguţ, www.geopolitic.roAnca Oneţiu, Mihail Opriţescu, Dominuţ Pădureanu, Ion Petrescu, Vasile Simileanu, Dănuţ-Radu Săgeată, Marcela Săgeată, Loredana Tifiniuc, Dragoş Zaharia

188

APARIŢII EDITORIALE Colecţia GeoStrategie Colectiv Terorismul - cauze şi implicaţii de ordin geopolitic Colectiv Gestionarea crizelor politico - militare şi umanitare Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Informaţii. Management. Putere...... I Managementul sistemelor informaţionale ...... II Războiul informaţional Gheorghe Iliescu Informaţii. Management. Putere...... III. Conexiuni între procesele socializante şi securitatea naţiunii Colecţia GeoPolitică Cristian Barna Terorismul, ultima soluţie? Maria Cristina Chiru, Irena Chiru Femei kamikaze - terorism la genul feminin Nicolae Niţu Destrămarea Iugoslaviei Marcela Săgeată Lumea islamică: o reţea dinamică de sisteme Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu Radiografia terorismului Colecţia Geografie Politică Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ-Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă Dănuţ-Radu Săgeată Deciziile politico-administrative şi organizarea teritorială Colecţia Geografie Elena Matei Ecoturism Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise Colecţia Artă Militară Ion Bălăceanu, Daniel Dumitru, Ion Ioana Potenţialul de luptă al forţelor terestre în context NATO Colecţia Sociologie Irena Chirru Imaginea României în lume Ioana Veturia Ciupercă Nicolae Titulesco - L’européen avant l’heure Colecţia Juridică Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat *** Ioana Veturia Ciupercă Le triptyque de l’amour www.geopolitic.roSava Liţoiu Eu sunt cel condamnat la moarte Sava Liţoiu Nu trageţi, vă rog, în poet Victor Lotreanu Confesiuni în alb

189

Colecţia Academica (cursuri editate în colaborare cu Editura Universităţii de Apărare) Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Războiul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Comunicarea în cadrul sistemelor informaţionale Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sistemul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Lupta informaţională Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Restructurarea sistemelor informaţionale Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Informaţii şi reţele Gheorghe Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informaţional Revista GeoPolitica nr. 1 Integrarea României în NATO nr. 2 - 3 Integrare Euro-atlantică nr. 4 - 5 Geopolitica minorităţilor nr. 6 Geopolitica spaţiului ponto-danubian nr. 7 - 8 Geopolitica conflictelor sfârşitului de mileniu nr. 9 - 10 Incursiune în Islam nr. 11 Tensiuni geopolitice induse de ţinuturile istorice nr. 12 Terorism şi mass-media nr. 13 Uniunea Europeană..., încotro? nr. 14-15 Marea Neagră - confluenţe geopolitice nr. 16-17 Spaţiul ex-sovietic - provocări ş incertitudini nr. 18 România - Terra Daciae nr. 19 Falii şi axe geopolitice

Comenzi şi relaţii la: www.geopolitic.roEditura TOP FORM Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1, tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176 [email protected], [email protected]; [email protected]

190

Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA Bucureşti, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6 www.geopolitic.rotel/fax: 021-444.01.98, e-mail: [email protected],

191

www.geopolitic.ro

192