Dacă Pe Întreaga Perioadă a Epocii Medievale Conştiinţa Supremă Era
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Studiu de caz Formarea constiintei istorice Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat. Incepând cu secolul al XVI-lea, apar preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia scrise în documente în limba slavonă, apoi in latina, iar mai tarziu in limba romana. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o consemnare conologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu letopiseţ şi hronic. Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă din ,,leto”=ani şi ,,pisăţ”=a scrie).Cronicarii sunt autorii de cronici sau de letopiseţe. Grigore Ureche sau Gligoraşco Ureache cum apare adesea în documente (1590-1647)este primul cronicar moldovean , descendent al unei vechi familii boiereşti ,fiul lui Nestor Ureche. „Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi decursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă”. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Grigore Ureche este primul în cultura românească care afirmă originea romană a poporului român şi este nevoit să inventeze o limbă scrisă cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. În „Letopiseţul Ţării Moldovei,scris în anii 1640, Grigore Ureche constată asemănarea frapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti corespunzătoare.El conchide că românii(moldoveni,munteni,ardeleni),au o origine comună,şi anume se trag de la Roma. „Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia,sau Schitia,pre limba slovenească.Ce Sţitia coprinde loc mult,nu numai al nostru,ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii prestre Nistru,de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşească.Chiemat-o-au unii şi Flachia,ce scriu letopiseţele latineşti,pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus,carile au bătut războiu cu sţitii pre aceste locuri şi schimbându-să şi schimonosindu-să numele,din Flachia i-au zis Vlahiia”. Grigore Ureche prin acest citat subliniază originea romană a tuturor românilor(moldoveni,ardeleni,munteni);românii sunt descendenţii hatmanului râmlenescu pe nume Flacus. „Aşişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinpejur,măcară că de la Râm ne tragem,şi cu al lor cuvinte ni-s amestcate.De la râmleni,cele ce zicem latină,pâine,ei zic panis,carne ei zic caro,găina,ei zicu galena,muierea,mulier,fămeia,femina,părinte,pater şi altile multe din limba latinească,că de ne-am socoti pre amăruntul,toate cuvintile le-am înţelege. Aşişderea şi de la frânci(iatalieni),noi zicem cal,ei zic caval,de la greci straste,ei zic stafas,de la turcit,m-am căsătorit,de nla sârbi caracatiţă şi altile multe ca acestea din toate limbile,carile nu le putem să le însemnăm toate” În acest citat,Grigore Ureche,remarcă influenţa altor limbi,afirmă descendenţa romană şi face unele apropieri etimologice între cuvintele latineşti şi cele româneşti.Prin acest citat, el afirmă originea romană a popoprului român dar şi latinitatea limbii. „Locul dară acesta,unde ieste acum Moldova şi Ţara Românească ieste dreptu Dachia cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului.Altu nume mai vechiu decâtu acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că de le-au zis cineva că ieste Schitiia,de pe schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri”. Acesta este încă un citat în care Grigore Ureche scoate în evidenţă originea poporului român.El afirmă că înainte că locurile acestea să se fi chemat Moldova sau Ţara Românească,aici era Dacia. Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale,Costin este personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul secolului al XVII-lea. „Letopiseţul Târai Moldovei de la Aron Vodă încoace,de unde este părăsitu de Ureche.Cuprinde evenimente petrecute între anii 1594 şi 1661,ajungând până la perioada contemporană a autorului.Cursul evenimentelor este adesea întrerupt de meditaţii asupra cauzelor ce determină suişurile şi căderile meneşti.Spre sfârşitul vieţii Mron Costin scrie „De neamul modovenilor,din ce ţară au ieşit strămoşii lor”,cu gândul de a reconstitui epoca originilor. „Precum dară s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni izvorât.Şi cu vreme îndelungată,ce nu strămută şi nu astupă,vestite împăraţii,crăii,domnii;aşa şi graiul romanâlor pre aceste locuri,şi răsipă lăcuitorilor,romani de supt aceste locuri,care pustiindu-să de năvala tătarâlor,să mutase aceştia de aice la Maramorăş,cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului,trecându munţii,şe-au stremutat graiul.Că unde dzice latineşte:Deus,noi dzicem:Dzău sau Dumădzău,meus,al mieu,aşoşderea,unde ţelum(de fapt coelum,transcris aici după pronunţare) ei,ceriul,homo,omul,fronsu,fruntea,anghelus,îngerul.Iar nici unie cuvinte nu sântu să nu fie potrivnice cu latineşte,sau la început sau la sfârşit,iar unele stau neclătite,cumu-i barba-barba,luna-luna,şi altele ca acestea:vinum-vinul,panis- pâine,manus-mena,culter-cuţit” „Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează? Din Ţările Râmului tot omul să creadză Traian întâiu,împăratul,supuindu pre dahii Dragoş apoi în moldoveni premenindu pe vlahi, Martor este Troianul,şanţul în ţara noastră Şi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara voastră”În acest citat Miron Costin,precizează şi aduce iar în discuţie originea romană ,amintind prima descălecare când Traian îi supune pe daci şi a doua descălecare când Dragoş Vodă îi transformă din vlahi în moldoveni.Pentru a întări cele spuse,Miron Costin aminteşte şi câteva nume ale stăpânirii române în Dacia:Traian şi Turnul Severinului. „Aşa şi neamul acesta,de carele scriem,al ţărâlor acestora,numele vechiu şi mai direptu ieste rumân,adecă râmlean de la Roma.Acest numede la descălicatul lor de Traian,şi cât au trăit până la pustiirea lor di pre aceste locuri şi cât au trăituîn munţi,în Maramoroş şi pe Olt,tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă mai bine muntenii decât moldovenii că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumâneasca”,ca şi românii cei din Ardeal” Miron Costin este ferm convins că noi românii avem originile la Roma;numele nostru mai vechi era rumân,”adecă râmlean de la Roma” Miron Costin susţine ideea originii române a poporului român bazându-se pe asemănările dintre romani şi români.Astfel taditia, datinile şi obiceiurile acestora au continuat să dăinuie peste peste milenii, până azi, neîntrerupte şi netulburate de frământările puhoaielor de năvălitori ce s-au abătut asupra noastră. Că este aşa, stă mărturie incontestabilă lumea mirifică a satului românesc. Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori, înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile. Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el povestirea,fără perifraze şi eufemisme. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire. Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială.