Studiu de caz Formarea constiintei istorice

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat. Incepând cu secolul al XVI-lea, apar preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia scrise în documente în limba slavonă, apoi in latina, iar mai tarziu in limba romana. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o consemnare conologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu letopiseţ şi hronic.

Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă din ,,leto”=ani şi ,,pisăţ”=a scrie).Cronicarii sunt autorii de cronici sau de letopiseţe. sau Gligoraşco Ureache cum apare adesea în documente (1590-1647)este primul cronicar moldovean , descendent al unei vechi familii boiereşti ,fiul lui Nestor Ureche.

„Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi decursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă”. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Grigore Ureche este primul în cultura românească care afirmă originea romană a poporului român şi este nevoit să inventeze o limbă scrisă cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite.

În „Letopiseţul Ţării Moldovei,scris în anii 1640, Grigore Ureche constată asemănarea frapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti corespunzătoare.El conchide că românii(moldoveni,munteni,ardeleni),au o origine comună,şi anume se trag de la Roma.

„Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia,sau Schitia,pre limba slovenească.Ce Sţitia coprinde loc mult,nu numai al nostru,ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii prestre Nistru,de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşească.Chiemat-o-au unii şi Flachia,ce scriu letopiseţele latineşti,pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus,carile au bătut războiu cu sţitii pre aceste locuri şi schimbându-să şi schimonosindu-să numele,din Flachia i-au zis Vlahiia”. Grigore Ureche prin acest citat subliniază originea romană a tuturor românilor(moldoveni,ardeleni,munteni);românii sunt descendenţii hatmanului râmlenescu pe nume Flacus. „Aşişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinpejur,măcară că de la Râm ne tragem,şi cu al lor cuvinte ni-s amestcate.De la râmleni,cele ce zicem latină,pâine,ei zic panis,carne ei zic caro,găina,ei zicu galena,muierea,mulier,fămeia,femina,părinte,pater şi altile multe din limba latinească,că de ne-am socoti pre amăruntul,toate cuvintile le-am înţelege. Aşişderea şi de la frânci(iatalieni),noi zicem cal,ei zic caval,de la greci straste,ei zic stafas,de la turcit,m-am căsătorit,de nla sârbi caracatiţă şi altile multe ca acestea din toate limbile,carile nu le putem să le însemnăm toate” În acest citat,Grigore Ureche,remarcă influenţa altor limbi,afirmă descendenţa romană şi face unele apropieri etimologice între cuvintele latineşti şi cele româneşti.Prin acest citat, el afirmă originea romană a popoprului român dar şi latinitatea limbii. „Locul dară acesta,unde ieste acum şi Ţara Românească ieste dreptu Dachia cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului.Altu nume mai vechiu decâtu acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că de le-au zis cineva că ieste Schitiia,de pe schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri”. Acesta este încă un citat în care Grigore Ureche scoate în evidenţă originea poporului român.El afirmă că înainte că locurile acestea să se fi chemat Moldova sau Ţara Românească,aici era Dacia. (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori ș i istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale,Costin este personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul secolului al XVII-lea.

„Letopiseţul Târai Moldovei de la Aron Vodă încoace,de unde este părăsitu de Ureche.Cuprinde evenimente petrecute între anii 1594 şi 1661,ajungând până la perioada contemporană a autorului.Cursul evenimentelor este adesea întrerupt de meditaţii asupra cauzelor ce determină suişurile şi căderile meneşti.Spre sfârşitul vieţii Mron Costin scrie „De neamul modovenilor,din ce ţară au ieşit strămoşii lor”,cu gândul de a reconstitui epoca originilor. „Precum dară s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni izvorât.Şi cu vreme îndelungată,ce nu strămută şi nu astupă,vestite împăraţii,crăii,domnii;aşa şi graiul romanâlor pre aceste locuri,şi răsipă lăcuitorilor,romani de supt aceste locuri,care pustiindu-să de năvala tătarâlor,să mutase aceştia de aice la Maramorăş,cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului,trecându munţii,şe-au stremutat graiul.Că unde dzice latineşte:Deus,noi dzicem:Dzău sau Dumădzău,meus,al mieu,aşoşderea,unde ţelum(de fapt coelum,transcris aici după pronunţare) ei,ceriul,homo,omul,fronsu,fruntea,anghelus,îngerul.Iar nici unie cuvinte nu sântu să nu fie potrivnice cu latineşte,sau la început sau la sfârşit,iar unele stau neclătite,cumu-i barba-barba,luna-luna,şi altele ca acestea:vinum-vinul,panis- pâine,manus-mena,culter-cuţit” „Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează? Din Ţările Râmului tot omul să creadză Traian întâiu,împăratul,supuindu pre dahii Dragoş apoi în moldoveni premenindu pe vlahi, Martor este Troianul,şanţul în ţara noastră Şi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara voastră”În acest citat Miron Costin,precizează şi aduce iar în discuţie originea romană ,amintind prima descălecare când Traian îi supune pe daci şi a doua descălecare când Dragoş Vodă îi transformă din vlahi în moldoveni.Pentru a întări cele spuse,Miron Costin aminteşte şi câteva nume ale stăpânirii române în Dacia:Traian şi Turnul Severinului. „Aşa şi neamul acesta,de carele scriem,al ţărâlor acestora,numele vechiu şi mai direptu ieste rumân,adecă râmlean de la Roma.Acest numede la descălicatul lor de Traian,şi cât au trăit până la pustiirea lor di pre aceste locuri şi cât au trăituîn munţi,în Maramoroş şi pe Olt,tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă mai bine muntenii decât moldovenii că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumâneasca”,ca şi românii cei din Ardeal” Miron Costin este ferm convins că noi românii avem originile la Roma;numele nostru mai vechi era rumân,”adecă râmlean de la Roma” Miron Costin susţine ideea originii române a poporului român bazându-se pe asemănările dintre romani şi români.Astfel taditia, datinile şi obiceiurile acestora au continuat să dăinuie peste peste milenii, până azi, neîntrerupte şi netulburate de frământările puhoaielor de năvălitori ce s-au abătut asupra noastră. Că este aşa, stă mărturie incontestabilă lumea mirifică a satului românesc. Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori, înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile. Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el povestirea,fără perifraze şi eufemisme. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire. Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări. Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică. “Letopiseţul Ţării Moldovei “de la Dabija- Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat de Ion Neculce,lucrare memorialistică, presărată cu numeroase caracterizări şi portrete, descrieri, anecdote , este precedat de patruzeci şi două de legende istorice, reunite sub titlul "O samă de cuvinte". Neculce motivează separarea legendelor de cronica propriu-zisă prin faptul că ele dezvăluie întâmplări verosimile, dar neatestate documentar. Cronicarul face astfel distincţia dintre adevărul istoric şi ficţiune. Oralitatea şi ironia sunt trăsături ale stilului datorită cărora a fost considerat de G.Călinescu un Ion Creangă al literaturii vechi. Legendele constituie scene ale trecutului românesc , dintre care unele vin din tradiţia bătrânilor, altele din fondul legendar al poporului şi au format un izvor nepreţuit de inspiraţie pentru epica si drama istorică românească din secolul al XIX- lea şi al XX-lea .

Cele mai expresive fragmente sunt acelea în care se simte primejdia, fiorul morţii, situaţie caracteristică pentru Moldova acelor timpuri: " lui Duca Vodă boierii stau să-i mănânce capul", "a plăti cu capulo", vornicul Lupu s-a dus "cu capul a mână" în cortul vizirului, împăratul "i-a iertat de cap". Ion Neculce reprezintă matricea populară originală a povestirii româneşti , care devine model pentru literatura cultă.

Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean, dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie istoria Moldovei “de la al doilea descalecat”, de la intemeierea din 1359, pana la evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor.

Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu scrie .dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda, pentru urmatorii, pana la 1643, “ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in viiata sa”. Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric: “Iara de la Dabija- Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie intru pomenirea domnilor”. Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a lungul scrierii invinge impresia directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor, care confera cronicii luj Neculce calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai important de pana la Ion Creanga. Valoarea literară a letopiseţelor

Introducere Cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale.Opera cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de exprimare a limbii române şi de transformare a ei din mijloc al comunicării directe , într-unul de creaţie şi transmitere a culturii. Valoarea literara derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. Pasajele de interes literar deferă, ca valoare literară, de la o cronică la alta. Uneori lipsesc cu desăvârşire, alteori sunt de o frumuseţe deosebită ca în cazul lui Ion Neculce, cărui lucrare este preponderent memorialistică. Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele dintâi forme ale literaturii romane originale.

Valoarea lor literară v Participarea autorilor la judecarea oamenilor şi a evenimentelor

( din caracterul subiectiv al relatării) v Caracterul momorabilistic al multor pagini v Prezenţa unor procedee ale prozei artistice v Stilul supravegheat

Grigore Ureche ~portretistul~ Este cel mai vechi cronicar al Moldovei,iar Manolescu spune despre el ca „opera lui a slujit de urzeala tuturor cronicarilor ce l-au precedat”.Grigore Ureche a excelat în portretistica şi în descrierea câmpurilor de luptade aceea a fost numit:portretist”.Totuşi. de obicei, portretele scoase din contextul lor epic, nu sunt valabile,pentru ca particularitatea artistică a cronicii este de a ilustra portrete morale, în special a unor domnitori, prin evenimente.Sunt însă şi excepţii,una dintre ele fiind caracterizarea lui Ilias, fiul lui Rareş într-o singură frază.”Ci nădejdea pre toţi i-au amagitu,ca din afară se vedea pom înflorit iara dinăuntru lac împuţit”. Ureche îşi prezintă lucrurile foarte exact în spaţiu,ca şi cum ar fii martor ocular participant la evenimente.Exemplu cel mai uimitor este omorârea lui Stefan Lacusca de către complotişti.Descriind scena, lui Ureche nu i-a scăpat un detaliu, şi anume ca în momentul în care a fost surprins de complotişti, Stefan Lăcusta era îmbrăcat doar în cămaşa de noapte, este un lucru care mi-a atras atenţia, mai ales având în vedere faptul că Grigore Ureche nu era de fată, acolo, la petrecerea acestei acţiuni. "Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare la stătu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîriea, că văzându- l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum se tâmplă din pom bun, roadă bună iase.” (Grigore Ureche)

Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist,Ureche putând fi socotit, pe drept cuvânt, întemeietor al portretisticii în literatura noastră veche. El prezintă oamenii ,evidenţiind particularităţile lor definitorii, trăsătura lor morală definitorie şi ecourile faptelor lor. Mai sus este portretul lui Ştefan cel Mare ,realizat de Grigore Ureche.Un lucru pe care l-am remarcat imediat este că Grigore Ureche începe alcătuirea portretului cu însuşirile negative ale lui Ştefan cel Mare.Mi se pare interesant că Grigore Ureche a ales să înceapă descrierea lui Ştefan cel Mare cu trăsăturile lui negative.Totuşi Grigore Ureche a ales această modalitate de caracterizare cu un motiv bine întemeiat.Intenţia lui a fost ca cititorul să nu rămână cu traăsăturile negative ale lui Ştefan cel Mare întipărite în minte,ci odată citite aceste trăsături negative să fie estompate de număru mai mare al trăsăturilor pozitive ce le precedează, trăsături pozitive care intradevăr sunt în număr destul de mare.Totuşi aceste trăsături pozitive,chiar dacă sunt în număr aşa mare,sunt foarte realiste, Ureche încercând să evinenţieze calităţile lui Ştefan cel Mare, nicidecum să exagereze.În realizarea portretului nu sunt folosite deloc figuri de stil,comparaţii, epitete, sau metafore. Este prea devreme în literatura română pentru aşa ceva. Totuşi, portretul, în ciuda limbii ce ne creează o mică dificultate în citire, este foarte exact. Citindu-l constatăm că avem o imagine destul de clară a lui Ştefan cel Mare. Faptul că este mult evidenţiată partea pozitivă a lui Ştefan cel Mare, este, de asemenea, cu un motiv.În condiţiile în care principala atitudine a oamenilor este lupta, trăsătura morală definitorie este vitejia. În acest context, Ştefan cel Mare este modelul eroic. Prin el, Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporani sentimentul patriotic şi ideea că jugul turcesc poate fii înlăturat. MIRON COSTIN

Miron Costin este rasponsabil pentru informatile pe care le transmite prin cadrul cetăţilor. Are dorinţa de a scrie urmaşilor fapte adevărate, aşa cum s-au întâmplat, fără a le deforma. Miron Costin este conştient de forţa educativa a istoriei ,, scrisoarea ieste un lucru vesnicu “. Detesta informaţiile greşite pe care unii le-au scris ,,de aceste basm sad ea seama ei şi de aceasta ocara”. Miron Costin are sentimentul patriotismului ,,de a scoate la ştirea tuturor” este dator să facă asta pentru popor. ,,Eu voi da seama de ale mele câte scriu “ din acest mic citat, Miron Costin vrea să aibă cunostiinta împăcata sin nu vrea să fie atras la răspundere pentru fapte urâte.

Desele călători în străinătate şi cultura bogată pe care a obţinut-o astfel l-au dus la obţinerea unei astfel de perspective compariste atât necesare de care a făcut uz , ori de câte ori a fost nevoie. Faptul că Miron Costin încearcă să interpreteze evenimentele din propiul punct de vedere, face ca opera lui să atragă atenţia unui istoric cât şi unui literat. Observăm deci un echilibru între istorie şi literatură în operă acestui Miron Costin.

Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele dintâi forme ale literaturii romane originale. Valoarea lor literară v Participarea autorilor la judecarea oamenilor şi a evenimentelor ( din caracterul subiectiv al relatării) v Caracterul momorabilistic al multor pagini v Prezenţa unor procedee ale prozei artistice v Stilul supravegheat

Ion Neculce

-Povestitorul-

“ Cel mai mare povestitor român de pană la Creangă şi Sadoveanu este acest bătrân plin de parapan şi bârfitor ca o babă din sec al XVIII – lea”

Niocolae Manolesu “ Istoria literaturii române”

Nicolae Mnolescu,îl aseamănă pe Neculce cu o babă;folosind un ton uşor ironic.Totuşi Neculce prin stilul său de povestitor de “ baba” reuşeşte să atragă atenţia cititorului. Spre deosebire de Gheorghe Ureche, Ion Neculce nu e atât de sensibil la măreţie şi la sublim ci la senzaţionalul sau la umoristica întâmplării, acest lucru exeplificându-se în următorul citat: “Când leşii ară Dumbrava Roşie, moldovenii îi zoresc cu un băţ ascuţit. Iar ei - zice Neclce ironic – se ruga să nu-i împungă, ci să-i bată cu biciuşcile, iară când îi bată cu biciuşcile, ei se ruga să-i împungă.”

Prin acest stil al său de a povesti,Neculce doreşte să se apropie de cititor, dar totodată îşi evidenţiază calităţile sale literare, acest lucru putând fi observat în următorul citat din “O samă de cuvinte”, scris de el: “ Era un boier, anume Niculai Milescu Spătariul, de la Vaslui de moşia lui pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu provodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-Vodă îi era pre drag, şi-l ţine pre bine,şi tot la masă îl pune,şi să giuca în cărţi cu dânsul,şi la sfaturi,că era atunce gramatic la dânsul.Iar când au fost odată,nu s-au săturat de bine şi de cinste ce ave la Ştefăniţă-Vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un bătu sfredelit şi le-au trimis la Constantin-Vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă-Vodă din domnie. ”

Ion Neculce prezintă în “O samă de cuvinte” întâmplări adunate atât din izvoare scrise, cât şi din ştiri provenite din tradiţia orală. Astfel el însuşi lasă la alegerea cititorului dacă să creadă sau nu scrierile sale ( “Cine va vre să la creadă, bine va fi, iar cine nu va vre să le creadă , iarăşi bine va fi.” ) Legendele lui Neculce au contribuit, alături de scrierile altor cronicari, la formarea conştiinţei naţionale româneşti, având o valoare istorică, dar jucând în acelaşi timp, un rol important şi în domeniul istoriei limbii şi literaturii romane. Fragmentul din “O samă de cuvinte” prezintă legenda lui Nicolae Milescu Spătarul şi povesteşte destinul unui mare boier şi cărturar român. Acet fragment este un text narativ, însuşirea evanimentelor fiind legată prin formule introductive pentru fiecare episod precum: “Iar când”, “deci”, “după aceea”, “iar mai pe urmă” ş.a. Acestea dau naraţiunii cursivitate şi creează impresia de oralitate a legendei, stilul de a scrie a lui Nicolae fiind nu foarte diferit de cel din zilele noastre, ci respectând regulile de scriere a unei narţiuni, având un narator omniscient, obiectiv care narează la persoana a IIIa. Cronicarul face un portret biografic, o schiţă a vieţii unui om, însă naraţiunea are şi o aură de basm datorită episodului în care i-a fost tăiat nasul cărturalui dar şi începutului “Era un boier…” ce se aseamănă cu “A fost odată...” Observăm deci¸că Ion Neculce a fost un povestitor înnăscut, iar însemnările lui au rămas importante până astăzi, fiind considerate opere artistice cu un limbaj mereu proaspăt şi surprinzător. Operă literară a lui Ion Neculce înfăţişează o serie de evenimente încadrate într-o succesiune cronologică, având o importanţă incontestabilă, fiind un “rezervor” de subiecte, personaje şi teme. Aşadar cu Neculce revin în forţă, în proza noastră istorică, spiritual popular- oralitea; ajutate de un talent de narator incomparabil.

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.

Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi : Grigore Ureche,Miron Costin, Ion Neculce, dar si la Constantin Cantacuzino şi la