Curs De Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu CURS DE BIZANŢ I Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu Noţiunea, obiectul şi importanţa Bizantinologiei. Vom cerceta împreună timp de doi ani problemele de bază ale Bizantinologiei, cu specială privire asupra realităţilor religioase, căci ca teologi suntem, în primul rând, interesaţi să cunoaştem care au fost marile frământări în acest domeniu şi ce implicaţii au avut ele asupra vieţii politice, economice şi sociale din Imperiul bizantin în timpul existenţei sale milenare (324- 1453). Pe parcursul acestor doi ani de studiu vom pătrunde adânc în aspectele de bază ale vieţii bizantine, cu scopul de a sesiza factorii care au favorizat sau determinat chiar progresul spre crearea unui stat puternic bizantin, a civilizaţiei şi spiritualităţii sale superioare, precum şi cauzele decăderii lor. Incursiunea în istoria bizantină ne va fi de folos pentru înţelegerea unor fapte umane, general valabile în toate timpurile. Se va dovedi o dată în plus că ceea ce au spus anticii despre istorie, începând cu Tucidide, şi anume că este un «folos (câştig) pentru toate timpurile» o călăuză în viaţă, este adevărat. Rolul Imperiului bizantin în istoria europeană şi a poporului român a fost imens şi acest lucru justifică pe deplin locul pe care îl ocupă Bizantinologia în programa de învăţământ a institutelor teologice ortodoxe. De fapt întreaga istorie a creştinismului, din momentul când a devenit religie liberă, s-a desfăşurat în cadrul acestui imperiu. Toate disciplinele teologice îşi au începutul şi dezvoltarea în cadrul lui. Studiind Bizantinologia vom înţelege, astfel, mai bine cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat, şi-a formulat dogmele şi normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură nemuritoare, a dat viaţă unor forme superioare de trăire spirituală şi s-a impus în viaţa societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost aşa cum spune marele bizantinolog Steven Runciman «imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a împărăţiei lui Dumnezeu din cer». Pentru noi românii, Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european, care s-a putut impune în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. Din Bizanţ a fost condusă activitatea misionară de creştinare în părţile noastre. Fără Imperiul bizantin n-am putea înţelege procesul de creştinare al daco-romanilor şi al barbarilor, şi nici cum s-a asigurat continuitatea etnică şi s-au format poporul şi limba română. Mai târziu, când s-au constituit statele feudale independente româneşti în sec. al XIV-lea, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul. Dezvoltarea artei şi culturii româneşti nu poate fi înţeleasă fără să ne gândim la Bizanţ. Noţiunea de Bizantinologie este strâns legată de termenii Bizantinos (derivate de la oraşul Byzantion) şi Loghia. Însemnează ştiinţa care cercetează realităţile istorice, culturale şi spirituale ale statului, care a luat naştere, s-a dezvoltat în partea orientală a fostului Imperiu roman şi a avut capitala în oraşul grecesc Byzantion, devenit apoi Constantinopol. Oraşul Byzantion a fost fondat pe malul vestic al Bosforului de metropola grecească Megara (aşezată între Athena şi Corint) în jurul anului 660 î.d.Hr. Numele este tracic şi trebuie pus în legătură cu populaţiile tracice majoritare în aceste locuri. Beneficiind de o aşezare deosebit de favorabilă din punct de vedere geografic şi strategic, oraşul a putut face progrese 1 Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu economice şi politice importante, deoarece domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee, dintre Europa şi Asia Mică şi era uşor de apărat, fiind înconjurat pe trei laturi de ape. Cu toate acestea Bizanţul nu şi-a putut păstra totdeauna independenţa. El a fost cucerit pentru scurtă vreme de perşi la sfârşitul sec. al VI-lea î.d.Hr., apoi de celţi (în anul 279), pentru a trece o perioadă îndelungată de timp sub dominaţie romană în vremea împăratului Vespasian (69-79). Distrus de Septimius Severus în 196, pentru că se aliase cu Pescennius Niger, refăcut apoi de Caligulla oraşul a fost atacat de goţi în timpul lui Claudius (268-270). Adevărata glorie a oraşului începe abia în timpul domniei lui Constantin cel Mare, care-l transformă în capitală a imperiului. Bizanţul se va numi de aici înainte Constantinopol (adică oraşul lui Constantin) sau Noua Romă sau A doua Romă. În anul 324 au început lucrările de restructurare şi mărire a vechiului oraş, iar în 11 mai 330 au avut loc marile sărbători de consacrare a lui ca noua capitală a imperiului. De atunci încolo, până în anul 1453 el va fi centrul politic, cultural, economic şi religios al întregii lumi civilizate. Unii învăţaţi au subliniat faptul că Imperiul bizantin a fost o continuare directă a Imperiului roman, pentru care lucru a şi fost numit de la o anumită vreme (anul 395). Imperiul roman de răsărit. Acest lucru este adevărat, căci împăraţii bizantini, au păstrat, pentru o lungă perioadă de timp, titulatura împăraţilor romani, s-au considerat până la sfârşitul imperiului urmaşii acestora, revendicînd toate teritoriile asupra cărora aceştia domniseră. În Imperiul bizantin au supravieţuit forme de organizare statală, administrativă ori socială de tradiţie romană. În special Dreptul, normele juridice române au rămas multă vreme în vigoare, cu modificări neesenţiale. Chiar limba oficială a imperiului a fost până la începutul sec. al VII-lea, latina. 1) Romanismul Complexul mare de tradiţii romane moştenite de Bizanţ a făcut pe marele bizantinolog german Karl Krumbacher să spună că romanismul constituie unul din elementele de bază ale civilizaţiei bizantine. De altfel locuitorii Imperiului bizantin se numeau pe sine romei, iar ţara lor era Romania sau Pământul roman. Termenul de bizantin în accepţiunea de azi era necunoscut locuitorilor imperiului; el a început să fie utilizat abia mai târziu, în Evul Mediu (în sec. al XVI- lea). Bizantini erau în timpul imperiului numai locuitorii capitalei, de fapt denumire rămasă ca o reminiscenţă a perioadei de dinainte de Constantin cel Mare. Pe de altă parte, alţi învăţaţi luând în considerare faptul că Bizantinologia se ocupă în bună parte cu soarta lumii şi culturii greceşti, că Imperiul bizantin a cuprins în graniţele sale teritorii de veche tradiţie elenică, cum au fost Peninsula Balcanică şi Asia Mică, că populaţia şi limba erau în aceste regiuni greceşti, sunt de părere că ea este o ramură a ştiinţei despre elenism. 2) Elenismul Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat începând cu sec. al VII- lea (domnia împăratului Heraclius), când limba latină oficială este înlocuită cu greacă. Grecismul va deveni mai pregnant în secolele următoare, când între apus şi răsărit vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, schismele, şi chiar conflictele politice: cruciadele). Raporturile dintre cele două lumi, de răsărit şi de apus, se vor răci şi vom constata că ele vor trăi într-o izolare din ce în ce mai adâncă. Acum vom întâlni pentru bizantini şi termenul de greci, helleni sau helladikoi, dar izolat, şi fără să-l înlocuiască pe cel de romei. Predominarea tradiţiilor greceşti şi al populaţiei de limbă greacă în Imperiul bizantin l-a făcut pe istoricul August Heisenberg să spună că: «Bizanţul este Imperiul roman devenit creştin, 2 Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu dar de naţionalitate greacă», iar pe Karl Krumbacher, să considere helenismul ca al doilea element fundamental al civilizaţiei bizantine. Grecii de astăzi consideră istoria Bizanţului istoria lor naţională. 3) Creştinismul În definiţia lui Krumbacher, a lui Heisenberg şi a altor învăţaţi despre Bizanţ se menţionează că al treilea element constitutiv: creştinismul. Religia creştină a fost întradevăr osatura spirituală a Imperiului bizantin. Întreaga viaţă publică şi particulară a bizantinilor era pătrunsă de învăţătura creştină. Ierarhia, clerul, monahismul se bucurau de o mare cinstire şi au jucat un rol hotărâtor în viaţa spirituală, dar şi politică, socială şi economică a statului. Patriarhul era după împărat, cîteodată chiar înaintea lui, cea mai importantă personalitate din imperiu. Statul şi Biserica, împăratul şi patriarhul trebuiau să colaboreze, să trăiască într-o armonie perfectă (în symphonia, termen bizantin consacrat pentru aceste raporturi) spre binele poporului. Literatura bizantină îşi are sursa de inspiraţie în creştinism la fel, majoritatea creaţiilor artistice şi arhitectonice. De aceea, aşa cum am spus, Bizantinologia presupune preocuparea pentru cunoaşterea istoriei creştine pe o perioadă de 1000 de ani, atât cât a durat şi Imperiul bizantin. 4) Influenţele orientale Dar în cadrul realităţilor bizantine un loc destul de important l-au avut influenţele orientale. În graniţele Imperiului bizantin intrau regiuni din Siria, Armenia, Mesopotamia, Palestina, Egipt, unde existau tradiţii de viaţă deosebite de cele greco-romane. Unele din aceste regiuni au jucat un rol deosebit de important din punct de vedere economic, militar şi politic în viaţa imperiului. Egiptul, de exemplu, a fost grânarul Imperiului bizantin, iar Armenia şi Siria au dat pe cei mai de seamă generali. Contactele cu populaţiile orientale din aceste zone şi cu popoarele rivale, cum au fost perşii, arabii şi turcii, au prilejuit împrumuturi în multe domenii ale vieţii bizantine. De pildă, în îmbrăcămintea şi fastul de la curtea imperială se găsesc elemente din orient. Împăratul şi tot ce ţinea de persoana lui erau privite ca lucruri sacre (hieratism). Palatul imperial era considerat lucru sacru. Intuiţia eunucilor, care a jucat un mare rol în viaţa curţii imperiale, era de asemenea de origine orientală. La fel, în domeniul juridic, mai ales în dreptul penal, unele pedepse corporale (tăierea nasului, orbirea, tăierea mâinilor, a limbii şi a altor organe) sunt preluate din orient.