XXXVIII. Închiderea Bar. Wesselényi La Kuffstein Pentrucă
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
XXXVIII. Închiderea bar. Wesselényi la Kuffstein pentrucă <t maltratat pe Români şi astfel a contribuit la izbucnirea răscoalei; închiderea lui Salis, în acelaş loc, pe 103 ani, fiindcă a condus răscoala din 1784. Viena, 22 Aprilie 1785. II Barone Wesselény, possessore di molti beni in Transil vania, è stato ultimamente trasportato in perpetuo arresto nella fortezza di Kuffstein, nel Tirolo. Il suo delitto è di aver trattati i suoi sudditi Vallachi con enorme crudeltà e avere per ciò indi rettamente cagionato la ribellione dei medesimi. Oggi si è veduto passare per questa Città, bene scortato, il famoso Conte Salis, terzo capo dei Vallaochi, ribelli nella Tran silvania. Egli è un bell'uomo, pieno di fuoco, di 40 anni in circa; esso è condannato a 103 anni di prigione nella fortezza di Kuff stein, nel Tirolo. (Notizie del Mondo... Nr. 36, 40, p. 283, 316). XXXIX. Pedeapsa aplicată celor 150 de Români închişi la Alba Iulia; arestarea unui al patrulea cap revoluţionar, Petru Postchf?) Viena, 5 Mai 1785. I Vallacchi più colpevoli in numero di 150 hanno tutti su bito la pena dovuta ai loro misfati. Nessuno però è stato punito di morte dopo l'esecuzione dei loro capi. A vari sonosi date trenta sino a cento bastonate e poi furono messi in libertà, ma altri poi vennero condannati a tre, cinque o dieci anni di prigio nia. Non ostante che la tranquilità sia pienamente ristabilita colà, pure il reggimento di cavalleria formatosi dai nobili della Transilvania è restato non solamente sino adesso in piedi, ma si è aummentato considerabilmente e però è stato ordinato a 16 quel Generale Comandante di far uso della forza qualora quel reggimento non volesse disciolgliersi spontaneamente. Fu arrestato nella Transilvania un quarto capo dei ribelli denominato Pietro Postch. Il greco che l'ha consegnato ottene da S. M, Imperatore e Re 100 zecchini ed una pensione di 200 fiorini all'anno. (Diario Estero, Nr. 1085, p. 21—22). XL. Ordinul împăratului de a se disolva miliţia naţională 'maghiară alcătuită, sub comanda contelui Csâky, împotriva Românilor. Viena, 2 Iunie 1785, La nobiltà di Transilvania avendo levato un corpo di mili zia nazionale volontaria per la sua difiesa contro i Vallacchi e comandandolo e stipendiandolo a suo conto, questo corpo si acrebbe successivamente e si fece forte di 3 milla uomini. Es sendo cessati i torbidi, questa milizia non fu però congedata no nostante gli ordini del Governatore della Provincia. S. M. Ces. avendo saputo una tal disobbedienza e non volendo onninamen te (?) che alcuno si arroghi un tìtolo di superiorità, ha fatto ema nai» un decreto col quale comanda al Conte de Csaky, che si è dato il rango di Colonello di detto corpoi, di portarsi immediata mente a Vienna per dedurre i motivi della sua disobbedienza; ed altresi è stato ordinato a tutti i membri della nobiltà impiegati in questo corpo di abbandonar l'uniforme e licenziare i soldati sotto le più grave pene. \ - (Notìzie del Mondo... Nr. 48, p. 308). XLI. Ştergerea iobăgiei de către împăratul Iosif al Il-lea. Copia del decreto di S. M. I. Conóscendo S. M. l'Imperatore che il promuovere l'agriicoî- tura e l'industria sia l'unico mezzo a contribuire al bene publico, ciò però sia ben difficile aid effetuarsi se la personala libertà che per natura ad ogni individuo compete, non sia universal mente introdotta; cosi S. M. si è degnata di far sapere a tutti i suoi sudditi dell'Ungheria: 1-mo. Che lo stato detto Iobagy sia annulato e la parola che significa nella lingua ungherese vero suddito o sia schiavo, non sia più in vigore, anzi S. M. comanda e dichiara senza riguardo di religione e di nazione tutti i suoi sudditi affato liberi; 2-do. Possa ad arbitrio ogni suddito maritarsi, applicarsi alle scienze, arti ed essercitarle ovunque pare e piace senza il consenso del suo padrone territoriale; 3-o. Non possa il padrone territoriale forzare nè il suddito, nè il di lui figlio o figlia a servigli, anzi è in libertà il suddito di accettare o non accettare il serviggio stabilendo il salario come potra convenire; 4-to. Abbia il suddito tutta la libertà di alienare, permutare, donare quel che possiede, senza però pregiudiziare il padrone territoriale, rapporto al diritto legittimo e perpetuo cae esso potrebbe avere sulle possessioni; 5-to. Che i signori territoriali non possino privare il suddito della possessione o disturbarlo senza previa cognizione de ris pettivo comitato; 6-to Sopra ciò che in questo non è contenuto, sopra il sud dito regolarsi secondo quelle che si è già antecedentemente a ciò comandato e gli rispettivi comitati siano obbligati di assistere gli sudditi accio non vengano molestati e di procurarli tutta la soddisfazione nel caso che abbiano sofferto qualche molestia. , (Nunziatura di Germania, voi. 429, f. 435). UN CAZ SEMNIFICATIV DE AUTOCRITICĂ BENIGNĂ DE MARINA LUPAŞ VLASIU Dl L. Gâldi, principalul coautor al unei pretinse istorii a Românillor, apărută de curând la Budapesta sub auspiciile So- cdtăţii Istorice Maghiare, îşi laudă singur opera în cuvinte pe cât de puţin compatibile cu postulatele obiectivitătii pe atât de in juste şi tendenţioase în ce priveşte interpretarea^ istoriei Româ nilor. După opinia dlui L. Gâldi — exprimată într'o autorecen- zie în Nouvelle Revue de IţoHgnV1) — pionerii în iscodirea trecu tului nostru ar fi fost exclusiv istorici maghiari' şi austriaca. Fără generoasele încurajări ale unui Cornides, Joseph Benkö, Ch. Eder, I. Chr. Engel, activitatea unui Gheorghe Şincai sau Petru Mjaior ar fi aproape inimaginabilă. Se ştie prea bine, în ce con stau generoasele încurajări ale lui Eder. La fel se ştie că la 1804, când apărea Istoria Ungariei şi a ţărilor învecinate a llui I. Chr. Engel, Şincai ajunsese cu redactarea cronicei sale până la anul 1660. Dar cum îşi explică dl Gâldi apariţia unui Cantemir cu un secol mai devreme în Moldova, unde lipsea precedentul istorio grafie maghiar? Un cercetător italian susţine că opera istorică a Stolnicului Constantin Cantacuzino ca şi aceea a lui Dimitrie Cantemir au depăşit cronistoria, pentru a constitui începuturile criticei istorice la Români. Acelaşi, comparând opera lui Cante mir cu a tui Gheorghe Şincai, dă întâietate Voevodului Moldo- van „şi pentru numărul ştirilor şi pentru claritatea viziunei şi pentru pregătirea sa culturală" (M. Ruffini, La scuola latinista romena. Roma, 1941, p. 67). Printre primele sinteze asupra trecutului românesc dl G. aminteşte studiul lui Paul Hunfalvy (1894), dus abia până în sec. XVI şi nu aminteşte nici un studiu românesc până la apari ţia cărţii lui N. Iorgai, Geschichte des rumänischen Volkes (1905). *) Ladislau Gâldi, Une nouvelle histoire des Roumains, în Nouvelle Revue de Hongrie, Budapest, 1941, X, p. 237—243. La Berlin apărea însă, încă din 1837, istoria Românilor scrisă de Mifaail Kogălniceanu, cel dintâi student român al ne întrecutului maestru Leopold Ranke. Din secolul aii XVI-lea în coace, noua istorie a Românilor se va întemeia, afirmă dl G., pe lucrările lui Benedict Jancso, a cărui falsă teorie asupra imi grării unor compacte masse de Români din Principate în Tran silvania abia în cursul veacului al XVIII-lea, este prea bine cu noscută. Iată deci ciari sunt operele fundamentale, de unde îşi culege informaţiile şi concluziile cea mai recentă şi cea mai gre şită istorie a Românilor: istoria lui P. Hunfalvy, apărută în limba maghiară şi germană înainte cu aproape o jumătate de veac, pentru epocal medievală, şi studiile de vădită rea credinţă ale lui B. Jancso, pentru istoria modernă şi contemporană. Urmează apoi prezentarea colaboratorilor dlui G., destul de numeroşi pentru a avea îndreptăţite rezerve asupra, unităţii organice a nouii sinteze, unitară se pare doar în spiritul tenden ţios în care sunt interpretate toate faptele istoriei Românilor, cu toate asigurările pe cari. vor să le dea autorii că scopul efor tului lior colectiv ar fi fost acela de ai oferi o istorie sinceră, lăsând Ia o parte toate prejudecăţile extra ştiinţifice şi călău- zindu-se de nobilul principiu „audiatur et altera pafs". Primele capitole, pe care le iscăleşte chiar dll G., consacrate naşterii poporului Român şi pretinsei lui imigrări la nordul Dunării, servesc drept piatră de încercare metodei noastre, ne spune dl G. Dsa socoteşte penetraţiunea romană la nordul Dună rii drept „foarte efemeră", demonstrează că imigraţiuni forţate ca cea dela 271 au mai avut loc şi înainte şi după această dată, aducând în sprijin trecerea a 300.000 de Sarmaţi della nordul la sudul Dunării, în vremea lui Constantin Cel Mare (334) şi afirmă, fără să aducă nici un argument, că după părăsirea oficială a Daciei, supravieţuirea elementelor romanizate a devenit impo sibilă în toate punctele acestei provincii năpădită de barbari. Care este acea „altera pars" pe care dl G, a ascultat-o pentru a ajunge la aceste concluzii? Dacă n'air lua în considerare de- cât datele arheologice, la care sa ajuns în urma săpăturilor în treprinse în chiar inima Transilvaniei, şi ezitarea lui Hadrian de a evacua Dacia din pricina numărului prea mare de coloniştii, un cercetător desbrăcat de prejudecăţi extra-ştiinţifice, cum îi place d-lui G, a se considera, nu putea vorbi de prea efemera penetraţiune romană la nordul Dunării. Deasemenea ne miră faptul că dl. G. nu-şi aminteşte nici o migraţiune în sens in vers, delà sud la nordul Dunării, până în secolul all Xll-leaf In anul 578, anul apariţiei Avarilor, dl. G. găseşte într'o incur siune făcută în Muntenia de azi mare număr de prizonieri ro mani aduşi de slavi cu prilejul expediţiilor făcute în sudul Du nării. Iar confirmarea unei imigraţii de mai mare amploare în direcţia sud-nord-dunăreană o avem în viaţa Sft. Dumitru din Tesalonic scrisă în sec. VII: pentru a nu aminti decât aceste două momente.