MUZEUL NATIONAL

VII

1983 www.mnir.ro MUZEUL NAŢIONAL

www.mnir.ro Coperta : Domniţa Rafailidis

Tiparul executat sub comanda nr 752 ! la I.P. „Fllaret", str. Fabrica de chibrituri nr. 9-11, Bucureşti P=cub'lca Socialists Români

www.mnir.ro MUZEUL DE ISTORIE AL R. S. ROMÂNIA

MUZEUL NATIONAL

VII

1983 BUCUREŞTI

www.mnir.ro Colectivul de redacţie

LUCIAN CHIŢESCU, GHEORGHE COLEŞICA, MIRCEA DU- MITRIU, VALERIU LEAHU, LUCIA MARINESCU, GELCU MAKSUTOVICI, ELENA PALANCEANU — membri ; AL. D. VASILE — secretar de redacţie.

www.mnir.ro CITEVA OBSERVAŢII PRIVITOARE LA METALURGIA CUPRULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI

de DRAGOMIR POPOVICI

Importanţa folosirii metalelor de către comunităţile umane preisto­ rice constituie în general o problemă binecunoscută şi mai ales eviden­ ţiată de lucrările celor ce s-au ocupat de acest subiectl. De aceea, în cele ce urmează, fără a mai insista asupra unei pro­ blematici cunoscute şi a unor situaţii puse deja în evidenţă, dorim să ne ocupăm doar de cîteva aspecte ridicate de corelarea datelor oferite de cercetările strict arheologice cu cele rezultate în urma efectuării analizelor spectrale (cantitative şi calitative)2, unele dintre ele avînd drept subiect şi piese descoperite pe teritoriul ţării noastre ;1.

1 G. Childe, The Dawn of European Civilization, Londra, 1957 ; I. Nestor, Etudes sur l'exploitation préhistorique du cuivre en Roumanie, în „Dacia", IX—X, 1941—1944 ; idem, Sur les débuts de la métallurgie du cuivre et du bronze en Roumanie raport prezentat la „Xe Congrès des Sciences historiques. Roma 1955". Bucureşti, Γ./55 ; Al. Vulpe, începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-du- nărean, în SCIV, 24. 1973, 2 ; idem, Die Âxte und Beile in Rumănien, PBF, IX, 5, II, Miinchen, 1973 ; idem, Zu den Anfăgen der Kupfer und Bronze Metalurgie in Rumănien, în Actes du IX Congrès de U.I.S.P.P., Nice, 1976. Colloque XXIII ; Κ. Horedt, Die ăltesten neolithischen Kupferfunde Rumăniens, în „Jahresschrift fur mitteldeutsche Vorgeschichte", Band 60, Berlin, 1976 ; S. Junghans, Ε. Sangrnei- ster. M. Schroder, Kupfer und Bronze in dcr friihen Metallzeit Europas (Studien zu der Anfangen dcr Métallurgie, 2), Berlin, 1968 ; Dietrich Ankner, Naturwissen- s.chaftliche Untcrsuchungen an den Metallen der Vorgeschichte, în Ausgrabungen in Deutschland gefôrdert von der Deutschen Forschungsgemeinschaft, 1950—3975, Teil 3, Mainz, 1975 ; T. A. Greeves, The use of copper in the Cucuteni-Trypolie culture in South-East Europe, in PPS, 41, 1975 ; B. Jovanonvic, Early copper metal­ lurgy of the Central Balkans. în Actes du VIII Congrès V.I.S.P.P., I, Beograd, 1971 : idem, Metallurgia. eneolitskog perioda Jugoslavia, Beograd, 1971 ; E. Comşa, L'utilisation du cuivre par les communautés de la culture Gumelniţa du territoire roumain, în „Studia praehistorica", II, 1978 ; M. Novotna, Beginn der Metallver- wendung und Verarbeitung im ôstlichen Mittelleuropa, în Actes du IXe Congrès U.I.S.P.P., Nice, 1976, Colloque XXIII ; Ε. N. Cernîh, Metallurgische Bereiche des 4.-2. Jhrt in der U. d.S.S.R., în Actes du IXe Congrès V.I.S.P.P., Nice, 1976, Collo­ que XXIII ; idem, Gornoe delo i metallurgia ν drevneiştei Bolgarii, Sofia. 1978 ; N. Todorova, Die Kupferzeitliche Âxte und Beile in Bulgarien, în PBF, IX, 14, Miinchen, 1981. 2 R. F. Tylecote. The Composition of Metal Artifacts : a Guide of Prove­ nance ?. în ..Antiquity", XLIV, 1970, 173 ; Ε. A. Slater, J. A. Charles, Archaeolo­ gical Classification by Metal Analysis, în „Antiquity", XLIX, 1975, 175. 3 S. Jungans, Ε. Sangmeister, M. Schroder, op. cit., (SAM, 2), 1968, passim.

www.mnir.ro 6 DRAGOMIR POPOVICI

Din acest punct de vedere, analizele efectuate asupra unui număr relativ mare de piese din sud-estul Europei au pus la îndemîna celor interesaţi un material vast, dar care adesea nu a fost fructificat pe măsură. în ceea ce priveşte exploatarea unor zăcăminte prin intermediul minelor şi existenţa centrelor extractive ne lipsesc încă datele necesare pentru a putea aborda global problemele întregii zone nord-dunărene (în special interiorul arcului carpatic). Dar, pentru un anumit moment — acela al apariţiei, producerii şi răspîndirii uneltelor grele (topoare) — dispunem în prezent de unele elemente noi, care credem că ar putea contribui într-o măsură mai mare la lămurirea unor neclarităţi. Analiza acestei probleme trebuind implicit totuşi să cuprindă şi unele date legate atît de studiul pieselor, cît şi de aceea a zonelor extrac­ tive, de producere şi de difuzare a lor, vom folosi datele pe care ni le oferă stadiul actual al cercetării. Analizele efectuate (SAM, 2) şi asupra unor piese grele — topoare (topoare ciocan sau topoare-tîrnăcop) — descoperite pe teritoriul ţării noastre demonstrează că din punctul de vedere al compoziţiei acestea sînt extrem de unitare, apărînd doar Ag şi uneori Fe — amîndouă ele­ mentele în cantităţi foarte mici (Tabel 1). Se poate înregistra doar o singură excepţie — cea a \'ariantei Tg. Ocna. Seria topoarelor aparţinînd acestei variante cuprinde pînă în pre­ zent 15 exemplare4, dintre care au fost analizate 7 (Tabel 2), prin metoda analizei spectrale 5. Buletinele de analiză ale acestor piese ne per­ mit observaţia că patru dintre ele6 prezintă, pe lîngă argintul ce carac­ terizează cuprul carpatic, şi arsen în cantităţi ce variază între 0,13% şi 2,7%. Prezenţa acestui element este singulară şi ridică unele semne de întrebare. In principal problema care se pune este aceea de a şti în ce măsură putem avea aici de a face cu încercări conştiente de aliere a cuprului sau cu exploatare a unui zăcămînt (filon ?) a cărui compoziţie să difere de cea a celorlalte zăcăminte exploatate în epocă. Un indiciu ne este dat de faptul că nu toate topoarele aparţinînd acestei variante au o compoziţie asemănătoare. Două dintre ele au o compoziţie identică cu cea a topoarelor celorlalte tipuri şi variante (vezi Tabel 1 şi 2). înainte de a încerca să adîncim această problemă credem că nu este inutil să amintim şi faptul că în general s-a admis încadrarea acestei variante tipologice (ca perioadă de folosire) în limitele fazelor A-B şi Β ale culturii Cucuteni, eventual chiar pînă la începutul perioadei de tran­ ziţie la epoca bronzului 7. Avînd în vedere aceste lucruri am încerca să urmărim în ce mă­ sură mai apar piese cu o compoziţie semănătoare în arealul culturii Cucuteni, pentru perioadele celor două faze.

4 Al. Vulpe, op. cit., 1975, p. 49—50, nr. 219—233. 5 SAM, 2, nr. 8832, 8837-39, 8856, 9147, 8880. u Ibidem, nr. 8837—8839, 8856. 7 Al. Vulpe, op cit., 1975, p. 50.

www.mnir.ro Tabel 1

Analizele topoarelor variantei Tg. Ocna

Nr. Nr. Locul Τίρι:1 Loc. ăslrarc analiză PDF dc-scoperirii obiectul ii nr. inv. Cu Sn I'b As Sb Ag Ni Bi Au Zu Co Fe SA M 2 IX.5.II.

8832 222 Calu Topor cu P. Neamţ 0 0 0 0 urme urme 0 0 0 0 0 braţele în 1580 cruce var. Tg. Ocna 0 0 1,05 0 0,01 0 0 0 0 0 0 8838 219 Tg. Ocna »> Tg. Ocna 424

8839 220 Tg. Ocna Tg. Ocna 0 0 1 0 0.01 0 urme 0 0 0 0 fragm. 425 0 0 0,8 0 urme 0,01 0 0 0 0 0 8837 221 Tg. Ocna 1» Tg. Ocna 423 urme 0,01 0 0 0 8856 224 Sîndominic ,» Sf. Gheor- urme 0,03 urme 0,03 0 + ghe

9147 230 Crăciuneşti tt Deva 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 5219 0 0.0.Ï (V>1 0,03 0 0 0 0 0 8888 231 Ocna Si­ »» Braşov 0 0 biului 471

www.mnir.ro 8 DRAGOMIR POPOVICI

Tabelul 2

Analize ale unor topoare cu braţele in cruce descoperite pe teritoriul României (var. Bradu, Petreşti, Şincai, Nogradmarcal)

Var. Nr. Nr. Locul Tipul tipo. SAM 2 PDF descoperirii descoperirii Cu Sn Pb As Sb Ag Ni Iîi Au Zn Co Fc logică IX.5/II

8712 180 Cătina Topor cu 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 braţele în cruco

8994 195 Turda »» 0 0 0 0 urme 0' 0 0 0 0 0 9155 188 Brad u Dumbrava », 0 O 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 Variant a 8993 187 Mişcolaca »» 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0

8713 165 Poiana »» 0 0' 0 0 urme 0 0 0 0 0 0

8937 150 Petreşti 1» 0 0 0 0 urme ur- 0 0 0 0 0 me

Petreşt i 8831 156 Bistriţa- », 0 0' 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 Variant a Viişoara

891G 130 Alţina 1, 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0

8991 128 Şincai »» 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 Şinca i

Variant a 9000 141 Cetatea »> 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 de Baltă

8915 235 Haşag ty 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 91G6 236 Chişoda 0 0 0 0 urme 0 0 0 0 0 0 Variant a Nogradmarca l

Piese cu o astfel de compoziţie mai apar la Sărata-Monteoru?, Podei-Tg. Ocnaϋ, Mastacăn-Viişoara (Tg. Trotuş)lu şi Frumuşica12 în nivele ce aparţin fazei Β a culturii Cucuteni. Alte piese cu aceleaşi caracteristici au mai fost găsite la Arişud 13 şi Traian-Dealul Fîntînilor 13, unede dintre ele putînd fi atribuite (chiar dacă cu aproximaţie) fazei Cucuteni A-B. Ceea ce trebuie subliniat de la bun început este şi faptul că piesele mai sus-amintite — de la Sărata Monteoru, Podei, Mastacăn, Frumu­ şica, Arişud şi Traian-Dealul Fîntînilor — nu reprezintă totalitatea obiec­ telor de cupru descoperite şi analizate, ci ele sînt numai cele care se diferenţiază din punctul de vedere all compoziţiei, celelalte piese din aceste staţiuni avînd o compoziţie unitară, in care apar doar Ag, Ni şi foarte rar, în cantităţi extrem de mici Fe (Tabelul 3).

8 SAM, 2, nr. 8541—8543, 85G0. 9 Ibidem, nr. 8827—8829. 111 Ibidem, nr. 8840. 11 Ibidem, nr. 8822. 12 Ibidem, nr. 9072 şi 8852. » Ibidem, nr. 8751, 8755, 8759, 87C7.

www.mnir.ro Tal ciul

Loc η I Tipul Nr. Condi|ii"e de doscor.crii e -Sn lb As Sb ΛΑ Ni Iii Au Zn O Fe SAM 2 descojicriri i obiceiului

8851 Ariuşd pumnal aşezare Cucuteni 0 0 0 0 urm? 0 O 0 0 0 urn.e nivel IV 8852 Ariuşd sulă II 0,05 v.riiK' 0,2 urme 0,1 0,14 0,01 0 0 0 urme 8870 Ariuşd perlă lepozit 0 0 0 0 urme urme 0 0 0 0 _L t 9072 Ariuşd pumnal L 14, VII, 21, 0, 45 0,03 0,09 1,35 0 0,31 urme 0 0 0 0 urnu Ariuşd II 9073 Ariuşd sulă L 1, VIII 0 0 0 0 0 0,01 0 0 0 0 0 8749 Traian sulă D. Fîntînilor 1953 S VI 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0,6 m 0 0,13 8751 Traian sîrmă D. F. sector I groapă i::mc 0,71 0,1S 0,83 urme 0 0 0 -!--!- 8758 Traian sulă D.F. SI A gr. A-B, 0 0 0 0 ui mc 0 0 0 0 0 0 1,10 m 8759 Traian sulă D.F. 1956 S. 111-0,05 m 0,15 0,03 0,57 0,09 0,21 0,2-1 0,OOS urme 0 0 0 8767 Traian inel D.F. 1958 S. II,'3 0,40 m 0,45 0,99 0,13 0 0,01 0,04 0 0 0 0 J- 8541 Monteoru topor nivelul Cucuteni Β 0 0 1,05 0 0,01 urme urme 0 0 0 0 Sărata- fragm. 8542 Sărata- topor nivelul Cucuteni Β 0 urme 1,3 0 0,01 urme 0 0 0 0 urme Monteoru fragm. 8543 Sărata- pumnal nivelul Cucuteni Β 0 0 1,4 0 0,02 0,01 Ο,ΟΟΊ 0 0 0 0 Monteoru 8560 Sărata- sulă nivelul Cucuteni Β 0,05 0,05 0,27 i:r;nc 0,07 0,01 0 -Ι­ 0 0 urme Monteoru 3828 Podei sulă aşezare Cucuteni Β 0 0 1,22 0 0,01 urme 0 Ο 0 0 urme 8829 Podei pumnal 0 0,09-1 2,7 11 ui mc 0,0H 0,01 0,007 0 0 0 + 8B27 Podei cuţit », 0,02 0,037 1,85 0 0,01 urme 0 0 0 0 urme 8840 Mastacăn topor plat groapa Cucuteni Β 0 urme 1,55 0 0,02 urme mine 0 0 0 0 Viişoara 3341 Maslacăn pumnal groapa Cucuteni Β 0 0 0 0 0,35 0,05 0 0 Viişoara 0 0 0

www.mnir.ro 10 DRAGOMIR POPOVICI

Observăm deci în primul rînd că nu apare un singur tip de piese care să fie caracterizat de această compoziţie, situaţie care ne-ar fi putut îndreptăţi să credem că reflectă un proces intenţionat de aliere a cuprului în vederea obţinerii unor indici fizico-mecanici superiori ai pieselor. Avînd în vedere această situaţie credem că ea s-ar datora doar unui singur element : acela al exploatării unui zăcămînt cu o compo­ ziţie deosebită faţă de cele exploatate pînă atunci. Existenţa unor piese provenind din aşezări datate în această peri­ oadă (fazele A-B şi Β ale culturii Cucuteni) şi care au o compoziţie deosebită poate demonstra faptul că acest zăcămînt a fost exploatat în paralel cu altele, diferite de acesta din punctul de vedere al compoziţiei şi a căror exploatare începuse anterior. De aceea o mare importanţă prezintă localizarea zăcămîntului, a zonei în care a fost el amplasat. Pentru aceasta, cartarea punctelor unde apar .astfel de piese poate fi elocventă. Putem remarca că ele apar numai în S-E Transilvaniei, sudul şi centrul Moldovei. Toată această zonă este săracă în zăcăminte care să cuprindă cupru sau compuşi ai aces­ tuia, cu excepţia sud-estului Transilvaniei, unde zăcăminte de acest tip sînt certificate Vt. Din această cauză credem că se poate formula ipoteza existenţei unui zăcămînt metalifer în sud-estul Transilvaniei, caracterizat de pre­ zenţa în compoziţia sa a As, Ag, Sn, Pb, Ni, Bi şi uneori Sb. Exploata­ rea sa începe probabil în faza A-B a culturii Cucuteni şi a continuat pînă în faza Β a acestei culturi, dacă avem în vedere că cele mai nume­ roase piese cu o astfel de compoziţie provin din aşezări databile în această perioadă. Inevitabil că toată zona în care apar piese al căror metal provine din acest zăcămînt nu a fost aprovizionată cu obiecte de către un sin­ gur atelier de prelucrare a metalului. In acest sens, aglomerarea unor piese într-o zonă sau alta ar putea presupune existenţa unor ateliere care foloseau metalul adus din zona de extracţie. Această observaţie este întărită şi de apariţia unui număr mai mare de piese în zona Tg. Ocna sau în sudul Moldovei 15. încă mai demult s-a emis ipoteza referitoare la probabila existenţă a unor centre extractive şi deci şi producătoare de piese de aramă, even­ tual diferenţiate pe culturi, mai ales în interiorul arcului carpatic16. Pînă în prezent a fost practic imposibil ca această ipoteză să fie apro­ fundată în lipsa unor date şi elemente suplimentare, încît tot arealul de producţie metalurgică transilvană a trebuit să fie considerat în mod global ca o singură zonă.

14 D. Rădulescu, A. Dimitrescu, Mineralogia topografică a României, Bucu­ reşti, 1966, p. 40, 86, 148, 194, 196, 198, 324. 15 M. Brudiu, comunicare susţinută la Sesiunea Muzeului judeţean de istorie, Botoşani, 1982. lr' Al. Vulpe, op. cit., 1973, p. 228 ; I. Nestor, Sur les débuts de la métallurgie.

www.mnir.ro www.mnir.ro 12 DRAGOMIR POPOVICI

Certă rămîne deocamdată unitatea impresionantă din punctul de vedere al compoziţiei cantitative şi calitative 17 a obiectelor de cupru de pe teritoriul ţării noastre, cu cîteva mici excepţii, dintre care unele au fost amintite mai sus. Astfel, situaţia impune în acelaşi timp remarca- rea individualizării acestei producţii metalurgice faţă de alte zone de producţie contemporane. în actualul stadiu al cercetărilor rămîne încă o problemă de rezol­ vat şi anume stabilirea cauzei ce o determină. Probabil, după părerea noastră, s-ar putea datora exploatării în principal a zăcămintelor de cupru nativ l8, elementele de detaliu, legate de amplasarea zăcămintelor, a minelor şi a încadrării acestora în arealul uneia sau alteia dintre culturi, precum şi tehnologia folosită rămînînd în cadrul problemelor ce vor trebui să fie rezolvate in viitor. Un fapt se impune atenţiei noastre. Avînd manifestată această uni­ tate din punctul de vedere al compoziţiei pieselor, indiferent de tip sau variantă tipologică, şi mai ales numărul mare de obiecte, credem că ca se datorează unei producţii intense în principal în interiorul arcului carpatic. Această zonă a aprovizionat atât cu piese, cît şi cu materie primă — cupru — zonele de la sud şi est de Carpaţi, difuzîndu-şi astfel pe scară largă produsele. Un alt element pe care trebuie să îl avem în vedere se referă şi la unele descoperiri de piese — creuzete, forme de turnat sau chiar ate­ liere (de ex. : la Vidra Căscioarele 20, Hîilşova 21). Argumentele constau şi în faptul că cele mai multe dintre obiec­ tele de cupru analizate au o compoziţie identică şi că pentru unele din­ tre tipurile de piese ponderea lor numerică este asigurată de descope­ ririle din Transilvania şi zonele sale limitrofe de la sud şi răsărit. Aşa se poate explica şi numărul mare de piese grele — topoare — descoperite pînă în prezent pe teritoriul ţării noastre. După cum s-a mai subliniat de altfel22, una din caracteristicile acestei producţii este dată şi de frecvenţa mare a topoarelor cu braţele în cruce şi care îşi au originea tocmai în aceste centre de producţie din Transilvania. Simpla constatare statistică2:3 permite observaţia că, în general, pe teritoriul ţării noastre printre descoperirile de piese grele preponderente sînt to-

17 Cu toate acestea trebuie să avem în vedere şi unele nsconcordanţe. în cazul unor piese din R.P. Bulgaria analizele efectuate în cadrul SAM, 2 (analizele nr. 3438, 3503, 3504) sînt mult diferite faţă de analizele efectuate pe aceleaşi piese — vezi E. N. Cernih, cp cit.. 1978, analizele nr. 9150—9153, 9155, 10723, fapt ce le pune sub semnul întrebării. Foarte probabil, aceste analize trebuie verificate pen­ tru a se vedea în ce măsură şi care dintre ele sînt mai aproape de adevăr. 18 Nu este exclusă nici posibilitatea ca această compoziţie identică să se datoreze totuşi, măcar într-o anumită măsură, şi un^i tehnologii de reducere a netalului din minereu. Aceasta şi datorită faptului că în general unitatea din :;unctul de vedere al compoziţiei unui zăcămînt nu este aceeaşi in toate straturile şi filoanele sale. E. Comşa, op. cit., 1978, p. 119. " Ε. Comşa, op. cit., 1978, p. 119. 20 Al. Vulpe, op. cit., 1973, p. 220, nota 27. 21 D. Galbenu, Neoliticeskaia mastenkaia. dleo abrabotki ukTaşznii ν Hirşove, în „Dacia", N.S., VII, 1963, p. 501—509. 22 Al. Vulpe, op. cit., 1973, p. 228. 23 Ibidem, p. 228 ; Ε. N. Cernîh, op. cit., 1976, p. 182 şi p. 164.

www.mnir.ro METALURGIA CUPRULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI 13 poarele cu braţe în cruce faţă de topoarele ciocan. Chiar dacă avem în vedere numai depozitele de piese grele, structura compoziţiei lor întă­ reşte situaţia observată mai sus. In acest stadiu al problemei intervin cîteva elemente ce trebuie luate în discuţie. în cîteva lucrări recente, privind începutul metalurgiei cuprului în sud-estul Europei sau chiar referitoare la partea est-central europeană 24, analizîndu-se datele oferite de cercetările paleometalurgice se iau în discuţie şi unele aspecte ce interesează tocmai problemele de care dorim să ne ocupăm în continuare. Astfel, se ajunge la concluzia că tipul de topor cu braţele în cruce îşi are originea în centrele de producţie sud-dunărene, de unde ar fi fost apoi difuzate în zonele de la nordul Dunării şi chiar mai departe, pînă în Slovacia25. Centrele de producţie sud-dunăreană, în speţă, „vatra gumelniţeană", ar fi impulsio­ nat prin influenţă tehnologică dezvoltarea metalurgiei cuprului din zonele nord-dunărene, în special cele extracarpatice, adesea chiar prin exportul direct al pieselor şi lingourilor de cupru 2G. In general, în condiţiile în care datele pe care le avem la dispo­ ziţie, referitoare la nivelul dezvoltării metalurgiei -cuprului în neolitic şi eneolitic, nu sînt unitare, aprecierile tranşante au posibilitatea de a crea imagini eronate asupra realităţilor. Din acest punct de vedere, chiar dacă nu avem încă depistate la nordul Dunării mine sau zone extractive exact delimitate, nu putem să ignorăm nici rezultatele acestei activităţi şi anume : piesele, numărul şi caracteristicile lor, aşa după cum rezultă din publicaţiile şi analizele pe care le avem la dispoziţie. De asemenea, relaţiile stabilite între diferite centre prelucrătoare care se pot suprapune sau nu unor areale culturale trebuie să fie privite cu multă atenţie. Elocvent în acest sens poate fi şi faptul că raportul statistic dintre topoarele-ciocan şi cele târnăcop descoperite la sudul Dunării este in­ vers faţă de cel al pieselor descoperite la nord de Dunăre21, fapt ce demonstrează încă o dată cele afirmate de noi. De altfel, nu cunoaştem din întreaga literatură de specialitate des­ coperiri de astfel de piese în aşezări sau necropole ale căror încadrări cronologice şi culturale să fie mai timpurii decît cele de pe teritoriul ţării noastre 26. Şi după cum ne demonstrează şi analizele efectuate pînă în prezent, caracteristicile metalului folosit în teritoriile nord-dunărene sînt net diferite faţă de cele ale metalului folosit la sudul Dunării. în cazul cuprului folosit pe teritoriul ţării noastre apare în canti­ tăţi mici Ag asociat uneori cu Ni şi rar, în cantităţi extrem de mici, Fe Ά. Analizele pieselor sudice („vatra gumelniţeană") demonstrează folosirea

24 Ε. N. Cernîh, op. cit., 1976 ; M. Novotna, op. cit., 1976 ; Ε. N. Cernîh, op. cit., 1978 ; H. Todorova, op. cit., 1981. 25 M. Novotna, op. cit., 1976, p. 120. 20 Ε. N. Cernîh, op. cit., 1976, p. 183—184 ; idem, op. cit., 1978, p. 264. 27 Ibidem, p. 96. 28 Ibidem, p. 75 şi urm. ; H. Todorova, op. cit., 1981, p. 4 şi urm. 20 SAM, 2, passim.

www.mnir.ro 14 DRAGOMIR POPOVICI cuprului care conţine Sn, Pb, Ag, Fe, Ni, pe lingă care apar mai rar Zn, Bi, Sb şi Ag 30. ' Toate aceste elemente ne îndreptăţesc să credem că originea topoa­ relor cu braţele în cruce trebuie acceptată — după cum a mai fost deja afirmat31 — ca fiind în centrele de producţie transilvane de unde au fost difuzate mai departe. Evident, aceasta nu exclude posibilitatea unor schimburi constînd atît în tehnologie, cît şi în piese finite32, fără ca acestea să deţină un rol preponderent în ceea ce priveşte prelucrarea cuprului la nordul Dunării, nici în cazul culturii Gumelniţa (arealul românesc), nici în cazul culturii Cucuteni. în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, aceste relaţii trebuie să fie privite în toată complexitatea şi dinamica lor. Topoarele cu braţele în cruce sînt o creaţie a zonelor metalurgice transilvane, de unde au fost difuzate pe spaţii largi. Acest fenomen nu trebuie să presupună întotdeauna, automat, di­ fuzarea lor în formă finită. Aşa după cum o demonstrează exemplarele descoperite în arealul gumelniţean de la sudul Dunării, acestea au fost lucrate din cupru provenit din centrele extractive locale, în condiţiile în care tipologic ele sînt de origine nord-dunăreană 33. La fel, deşi în acest moment nu putem afirma originea topoarelor- ciocan ca fiind în „vatra gumelniţeană", putem observa faptul că aici numărul lor este mai mare faţă de cel al topoarelor-tîrnăcop. In cadrul topoarelor-ciocan din zona bulgărească a culturii Gumelniţa remarcăm descoperirea unui număr de 28 exemplare aparţinînd variantei Vidra, în timp ce în România au fost descoperite doar şaseM. Chiar presupu- nînd că toporul de tip Vidra poate fi considerat ca o piesă creată de „vatra gumelniţeană" 35, trebuie să remarcăm că dacă exemplarele des­ coperite la sudul Dunării sînt lucrate din cupru local, în cazul exem­ plarelor descoperite la nordul Dunării acestea par a nu fi fost lucrate din acelaşi material. In cazul unora cel puţin (exemplarele de la Vidra

30 Această situaţie ilustrează faptul că topoarele de la sudul Dunării au fost turnate din metalul extras din minele locale, în timp ce piesele descoperite pe te­ ritoriul României au fost lucrate cu metal obţinut din minele transilvane, în acest caz influenţa fiind demonstrată numai la nivelul tipului uneltei. 31 Al. Vulpe, op. cit., 1973 ; Ε. N. Cernîh, op. cit., 1978, p. 103. 32 Vezi şi G. Coman, Un topor de cupru descoperit la Fistici (jud. Vaslui), în SCIVA, 32, 1981, 1, p. 15 şi urm. Deşi s-a afirmat că, în general, numai cîteva topoare descoperite şi analizate în Bulgaria ar putea proveni din zone situate mai la nord sau nord-vest, în acelaşi timp nu se acceptă existenţa unor legături de schimb active (vezi şi Ε. N. Cernîh, op cit., 1978, p. 264). Evident, sistemul de relaţii presupune atît influenţa in domeniul difuzării unor anumite tipuri de piese, dar într-o anumită măsură şi schimbul unor obiecte finite. Situaţia aceasta, chiar dacă deocamdată este relativ puţin ilustrată, nu trebuie să fie nici exclusă şi nici ignorată. 33 Analizele topoarele de tip Tirgu-Ocna descoperite în Bulgaria (vezi H. To­ dorova, op. cit., 1981, piesele nr. 190, 191, 193—196 ; Ε. Ν. Cernîh, op. cit., 1978, analizele nr. 9174, 9195, 9428, 10890, 12686, 20842), demonstrează elocvent că ele au fost lucrate din cupru local, caracterizat de prezenţa în compoziţia sa a elemente­ lor : Sn, Pb, Bi, Ag, Fe, Ni şi uneori As şi Au. 3,1 H. Todorova, op. cit., 1981 ; Al. Vulpe, op. cit., 1975. 35 Vezi şi E. Comşa, op. cit., 1978, p. 115—116.

www.mnir.ro METALURGIA CUPRULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI 15

şi de la Reci, de exemplu), a fost folosit cupru provenit din Transil­ vania 36. Această situaţie este elocventă pentru varianta respectivă. Dar în acelaşi timp se poate observa cu uşurinţă că nu toate variantele de topoare-ciocan pot fi atribuite „vetrei gumelniţene". Problema, urmărită în detaliu, ar impune şi clarificarea altor as­ pecte, care însă ar depăşi cadrul lucrării de faţă. Oricum, zona gumelni­ ţeană nord-dunăreană poate fi caracterizată în mare parte de prezenţa cuprului de origină transilvană, alături de care apare şi cel de la sudul Dunării, fără ca acesta din urmă să fie preponderent sau să ilustreze şi o influenţă tehnologică exclusiv sudică. în concluzie, credem că depistarea unui zăcămînt care a început să fie exploatat cel mai probabil odată cu faza A-B a culturii Cucuteni, din metalul căruia au fost lucrate piese cu o răspîndire exclusiv în zona acestei culturi pînă către sfîrşitul ei (faza B), constituie un prim pas către cunoaşterea şi conturarea cu o mai mare exactitate a centrelor extractive şi prelucrătoare de cupru de pe teritoriul ţării noastre, precum şi a zonelor lor de difuzare. în acest sens, important de remarcat este şi faptul că zonele de la sud şi răsărit de Carpaţi pot fi considerate drept areal de difuziune a produselor centrelor metalurgice transilvane. De asemenea, trebuie să subliniem că cel puţin pentru eneolitic în sud-estul Europei aceste centre metalurgice au jucat un rol deosebit de important în istoria comunităţilor umane preistorice de pe un teri­ toriu vast. La fel de important este şi faptul că zona transilvană demonstrează un nivel deosebit de ridicat în ceea ce priveşte atît tehnologia folosită, cît şi în nivelul producţiei de piese. Toate aceste elemente pun într-o lumină nouă şi relaţiile existente între diversele zone de extracţie şi producţie metalurgică, astfel încît nu se poate afirma preponderenţa producţiei de metal a vetrei gumelni­ ţene sud-dunărene la nordul Dunării.

QUELQUES OBSERVATION CONCERNANT LA METALLURGIE DU CUIVRE SUR LE TERRITOIRE DE LA ROUMANIE

Résumé

Dans l'article ci-présent, l'auteur essaye, en corroborant les dates offertes par les analyses typologiques des pièces de cuivre trouvées sur le territoire de la Rou­ manie avec celles des analyses spectrales, de démontrer l'exploitation d'un gise­ ment de cuivre au S.E. de la Transylvanie pendant les phases A.B. et B. de la

36 Vezi H. Todorova, op. cit., p. 37. Varianta A : exemplarele cu nr. 102—105, 107, 111 cu analizele efectuate — Ε. Ν. Cernîh, op. cit., 1978, nr. 10762, 12614, 10895, 10747, 10668, 9120, Varianta Β : nr. 113—116, 125 (Η. Todorova) cu analizele nr. 13825, 13812, 13826, 13832, 10896 (Ε. Ν. Cernîh). Varianta C : nr. 127—129 (H. Todo­ rova! cu analizele : 10773, 9166, 10897 (Ε. Ν. Cernîh). Pentru topoarele de tip Vidra descoperite în România, vezi şi Al. Vulpe, op. cit., 1975, p. 22, nr. 22, 24 şi analizele S.A.M. 2, nr. 8720, 8849.

www.mnir.ro 16 DRAGOMIR POPOVICI culture de Cucuteni, poursuivant spécialement la diffusion des pièces métalliques qui apparaissent en Transylvanie et en Moldavie. En attribuant à ce centre lextractif en même temps, la production de quel­ ques unes des haches du type de Tg. Ocna, par la suite sont discutées certaines questions relatives à l'origine et à la diffusion de certains types de haches en cuivre au nord de la Péninsule Balcanique. Prenant en considération la typologie, la fréquence numérique et les analyses chimiques quantitatives et quantitatives est affirmée l'origine des haches du type Jâszlodâny dans le centre de production de la Transylvanie. La diffusion de ces outils est analysée tant du point de vue de la pénétra­ tion des pièces finies dans les aires des diverses cultures archéologiques et parti­ culièrement dans celle de la culture de Gumelniţa. En analysant les liens d'échange existant entre les centres balcaniques de production, on essaye de démontrer l'existence des zones du Sud et d'Est des Carpates en tant que zones d'interférence dans lesquelles reste pourtant prédomi­ nante la production métallurgique de la Transylvanie.

www.mnir.ro CÎTEVA PROBLEME REFERITOARE LA METALURGIA ARAMEI IN TIMPUL NEOLITICULUI TlRZIU DIN ROMÂNIA

(TOPOARELE-CIOCAN DE TIP VIDRA)

de EUGEN COMŞA

Obiecte de aramă, prelucrată ca metal, se cunosc în regiunile din sud-estul ţării începînd din faza Vidra a culturii Boian şi sînt repre­ zentate, în acea perioadă, prin foarte puţine piese, sub formă de sîrmu- liţe, utilizate pentru podoabe şi împungătoare. Se cuvine remarcat fap­ tul că în regiunea Dunării Inferioare progresele în privinţa utilizării şi prelucrării aramei au fost, o vreme, foarte încete. Pentru exempli­ ficare amintim că în cadrul complexului neolitic de la Radovanu (jud. Călăraşi), din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumel­ niţa, în cuprinsul celor patru aşezări suprapuse (din care trei cercetate în întregime), în decurs de 23 ani de săpături, cu o echipă de muncitori specializată, s-a găsit o singură sîrmuliţă de aramă. O intensificare a întrebuinţării aramei în ţinuturile noastre se constată începînd din faza Sultana (= Gumelniţa A 2) după ce, puţin mai înainte, comunităţile culturii au ajuns în sud pînă la ţărmul Mării Egee şi astfel s-a produs unificarea culturală, de durată, pe un vast teri­ toriu l. Maxima intensitate a folosirii şi prelucrării aramei se plasează în timp în perioada de sfîrşit a culturii Gumelniţa, în cursul fazei Jilava (= Gumelniţa Β 1), cînd purtătorii culturii au exploatat destul de intens zăcăminte de aramă, pe partea de sud a ariei lor de răspîndire, mai ales a celor de la Aibunar (din apropierea oraşului Stara Zagora) şi din alte cîteva puncte2. în perioada respectivă ei au întrebuinţat arama la realizarea unor podoabe, dar şi — din ce în ce mai mult — la făurirea topoarelor de diferite tipuri °, unele plate neperforate şi altele topoare ciocan cu orificiu pentru fixarea cozii. Această din urmă categorie este atestată în aria de răspîndire a culturii Gumelniţa, din sud-estul ţării noastre, mai ales, prin topoarele-ciocan de tip Vidra ''.

1 Eugen Comşa, Quelques remarques sur l'évolution de la culture Gumelniţa, în „Balcania", VII, 1976, Beograd, p. 14—43. 2 Ε. N. Cernîh, Gornoe delo i metallurgiia υ drevneişei Bolgarii, Sofia 1978 p. 56—78. 3 Eugen Comşa, L'utilisation du cuivre par les communautés de la culture Gumelniţa du territoire roumain, în „Studia praehistorica", 1—2, Sofia, 1978, p. 109—120. AI. Vulpe, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, in SCIV, 24, 1973, 2 p. 230, fig. 3.

www.mnir.ro 18 EUGEN COMŞA

In cuprinsul arealului amintit din Muntenia s-au mai descoperit : un topor-ciocan de tip Godor, la Ciolăneştii din Deal (jud. Teleorman) 5 şi un altul de tip Crestur la Luica (jud. Călăraşi) G. Ambele tipuri amin­ tite sînt înrudite din punct de vedere tipologic cu cele de tip Vidra. Subliniem că majoritatea topoarelor-ciocan de tip Codor şi Crestur s-au descoperit în Transilvania7 şi după toate probabilităţile şi piesele menţionate, găsite în Muntenia, au fost lucrate în aceeaşi zonă, de unde pe calea schimburilor au ajuns la sud de Carpaţi. In cele ce urmează vom aprofunda problemele referitoare la topoa- rele-ciocan de tip Vidra, pentru ca pe temeiul interpretării datelor cunoscute despre ele să ajungem la cîteva concluzii de ordin istoric. Topoarele-ciocan de tip Vidra, în privinţa formei, pot fi asemuite cu o pană ascuţită la tăiş şi îngroşată la partea superioară, mai ales în dreptul orificiului. Privit lateral toporul are un braţ lung, mai îngust lîngă orificiu şi puţin mai lat spre tăişul arcuit, aproape semicircular, în secţiunea transversală braţul descris are două laturi (de sus şi de jos) drepte şi paralele, iar cele laterale sînt convexe. Partea dinspre muchia toporului este oblică, scurtă, groasă în dreptul orificiului şi subţiată la capătul opus, unde are în secţiune forma dreptunghiulară, îngustă, prelungă, cu laturile scurte convexe. Pînă în prezent, in aria de răspîndire a culturii Gumelniţa de pe teritoriul ţării noastre, au fost descoperite numai trei astfel de topoare- ciocan : 1. Vidra, jud. Giurgiu. Piesa (fig. 1) a fost descoperită, după cum pre­ ciza Dinu V. Rosetti, „datorită unor săpături întîmplătoare. Este foarte probabil să provină din stratul Vidra Il/C, căci săpăturile în punctul unde a fost aflat nu pătrunseseră în stratul imediat inferior"8. Prin urmare, toporul-ciocan de la Vidra, care a dat numele seriei, datează din timpul fazei Jilava. In privinţa modului cum s-a realizat piesa ,Dinu V. Rosetti arăta că toporul „a fost turnat : a cire perdue" 9. Dimensiune : lungimea = 17,2 cm. 2. Prundu, jud. Giurgiu. Un topor-ciocan de tip Vidra (fig. 2) a fost descoperit într-un punct aflat la circa 2 km spre est de sat. Dacă avem în vedere faptul că împreună cu toporul s-au găsit diferite fragmente ceramice de tip Boian şi Gumelniţa, sîntem în măsură să presupunem că toporul a fost scos la iveală din cuprinsul unei aşezări neolitice, cu două straturi de cultură (Boian şi Gumelniţa)10. In privinţa atribuirii culturale nu poate fi nici o îndoială că piesa provine din stratul cores­ punzător culturii Gumelniţa.

Săpături Anton Niţu ; Al. Vulpe, op. cit., p. 225, nota 55 ; idem, Die Ăxte und Beile in Rumănien, II, Miinchen, 1975, p. 24, nr. 31. l; Ibidem, p. 25, nr. 36. 7 Ibidem, p. 23—25. 8 Dinu V. Rosetti, Săpăturile de la Vidra, în PMMB, 1, Bucureşti, 1934, p. 29 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 22, nr. 22. 9 Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 29. 10 Ersilia Tudor, Topoare de aramă eneolitice din colecţia Muzeului naţional de antichităţi, în SCIV, 23, 1972, 1, p. 19—22 şi p. 20, fig. 1/1 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 22, nr. 23.

www.mnir.ro METALURGICA ARAMEI NEOLITICULUI TlRZIU IN ROMÂNIA 19

Fig. 1. — Vidra (după Al. Vulpe, Fig. 2. — Prundu (după Al. Vulpe, op. cit., 1975, pl. 2/22). op. cit., pl. 2/23). Suprafaţa piesei este acoperită cu patină de culoare verzuie. Di­ mensiuni : lungimea = 14 cm (braţul-tăiş = 9,5 cm ; braţul-ciocan = 2,2 cm) ; lăţimea tăişului = 3 cm ; lăţimea muchiei = 2,5 cm ; diametrul orificiului = 2,3 X 2,1 cm. Tăişul şi muchia sînt boante şi au grosimea de 4 mm ; greutatea 300 gr.11. 3. Tehi, jud. Argeş. în cursul săpăturilor arheologice din aşezarea de tip tell din vecinătatea satului, în stratul din faza a patra de locuire, lingă o vatră, deci în condiţii stratigrafice clare, a fost descoperit un alt topor-ciocan de tip Vidra (fig. 3)12. Piesa amintită datează din pe­ rioada de la sfîrşitul culturii Gumelniţa, respectiv din faza Jilava. Alte amănunte lipsesc. Alte topoare-ciocan de acelaşi tip au fost descoperite tot în cuprin­ sul arealului culturii Gumelniţa, la sud de Dunăre, în jumătatea de est a Bulgariei, în special în ţinuturile din nord-estul ei. Pînă în anul 1978, pe teritoriul Bulgariei, erau cunoscute 41 piese din categoria topoarelor-ciocan de aramă. Numărul mare a făcut posibilă clasificarea lor amănunţită. Topoarele-ciocan amintite au fost împărţite în 7 cate­ gorii (= TM 2, TM 4, TM 6, TM 8, TM 10, TM 14) în această lucrare ne interesează numai tipurile numite TM 2, TM4 şi TM 6, topoare-cio­ can, care au braţul ciocan oblic faţă de axul lung al pieselor.

11 Ersilia Tudor, op. cit., p. 21. 12 Ion Nania, Locuitorii gumelniţeni în lumina cercetărilor de la Teiu, în Studii şi articole de istorie, IX, Bucureşti, 1967. p. 17. 13 Ε. N. Cernîh, op. cit., p. 96—103.

www.mnir.ro 20 EUGEN COMŞA

Fig. 3. — Teiu (după Al. Vulpe, op. cit., pl. 2/23).

Cele mai apropiate din punct de vedere tipologic de topoarele- ciocan de tip Vidra sînt cele din categoria TM 6 14. Pînă în 1978, în Bulgaria, în aria culturii Gumelniţa au fost descoperite 12 topoare-cio- can de tip TM 6 (respectiv de tip Vidra) în localităţile : Bratia Kuncevi (Rumania), Goliamo Delcevo, Varna (Sanatoriul de copii), Varna (necro­ pola, 5 piese), Hotniţa (2 piese), Ţonevo şi o piesă descoperită întîmplă- tor în reg. Şumen15. Aici se cuvine să menţionăm că pînă la noua clasificare a lui E. Cernîh şi topoarele-ciocan, incluse de el în categoriile TM 2 şi TM 4, foarte apropiate ca formă (respectiv tipologic) de cele amintite, erau considerate ca făcînd parte tot din categoria topoarelor- ciocan de tip Vidra 1G. Categoriei TM 2 îi este atribuită o piesă de la Gabarevo17, iar seriei TM 4 piesele de la : Gabarevo, Slivniţa (3 piese), Varna (Sanato­ riul de copii), Aibunar şi Hotniţa 18. In acelaşi capitol al lucrării sale

Ibidem, p. 98. Subliniem că pe baza analizelor amănunţite s-a ajuns la concluzia că sînt lucrate din metal cu compoziţie diferită, indiciu că materia primă provine din zăcăminte diverse şi probabil că au fost făurite în mai multe ateliere gumelniţene. 15 Ibidem, p. 99 pl. 6/8, 10—14, p. 101, pl. 7/1-6. 10 De ex. Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 29, nota 78. Unde sînt menţionate piese descoperite la Euxinograd (la Sf. Constantin) şi la Sandakci. Prima din acestea nu figurează pe lista Ε. N. Cernîh, poate a fost schimbat numele localităţii. 17 Ε. N. Cernîh, op. cit., p. 99, pl. 6/1. 18 Ibidem, p. 99, pl. 6/2-7, 9.

www.mnir.ro METALURGICA ARAMEI NEOLITICULUI TÎRZIU ÎN ROMÂNIA 21

E. Cernîh a subliniat că topoarele ciocan de tip TM 6 şi TM 4 pot fi considerate cu variante gracile ale tipului Vidra ly. Din înşirarea punctelor de descoperire reiese că topoarele-ciocan de tip Vidra au fost găsite pe întinsul întregii arii de răspîndire de la nord şi de la sud de Dunăre. Ţinînd seama de faptul că marea majoritate a pieselor (20 din 23) au fost descoperite în estul Bulgariei (cu o concentrare în nord-est, în zona Varna), completat cu observaţia că acolo se aflau şi principalele zăcăminte de aramă exploatate de purtătorii culturii, ne considerăm îndreptăţiţi să admitem că topoarele-ciocan de tip Vidra au fost reali­ zate în ateliere aflate la sud de Dunăre, undeva în preajma zăcăminte­ lor, de unde o serie de exemplare, pe calea schimburilor, au ajuns şi la comunităţile de la nord de fluviu. în afara ţinuturilor locuite de purtătorii culturii Gumelniţa to- poare-ciocan de tip Vidra s-au găsit în Transilvania şi în Moldova. 4. Sibiu, jud. Sibiu. Un astfel de topor-ciocan (fig. 4) a fost găsit întîm- plător şi izolat în împrejurimile oraşului. Nu se cunoaşte nici locul şi condiţiile descoperirii si nici eventualul mediu arheologic. în colecţia MIMB. Lungime = 13,8' cm 20. în cuprinsul ariei de răspîndire a culturii Cucuteni-Ariuşd s-au descoperit cîteva piese, în sud-estul Transilvaniei şi mai ales în Moldova, atît la est, cît şi la vest de Şiret.

Fig. H. — Sibiu (după AI. Vulpe, op. cit., pl. 3/27).

19 Ibidem, p. 98. 20 Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 29, nota 80 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 22, nr. 27.

www.mnir.ro 22 EUGEN COMSA

5. Reci, jud Covasna. Spre extremitatea de vest a satului, pe un bot de deal se află o aşezare de tip Cucuteni-Ariuşd. Cu prilejul unor săpă­ turi întîmplătoare, între resturile de lipitură arsă ale unei locuinţe din faza Cucuteni A s-a găsit un topor ciocan de tip Vidra21 (fig. 5). în colecţia Muzeului judeţean Sf. Gheorghe.

0 5

Fig. 5. — Reci (după Al. Vulpe, op. cit., pl. 2/24).

Pe întinsul Moldovei s-au descoperit cîteva topoare-ciocan de acest tip : 6. Lupeşti, jud. Vaslui. La circa 2 km NNE de sat, în preajma izvoa­ relor Horincei, la „Fîntîna Mare", în punctul „La Stufărie", la poalele dealului, a fost descoperită o aşezare cucuteniană. în martie 1978, în timpul unor cercetări de suprafaţă, s-a făcut un mic sondaj în dreptul unei locuinţe cu podea-platformă. De pe aceasta s-au strîns mai multe fragmente ceramice de tip Cucuteni A şi un topor-ciocan de aramă de tip Vidra (fig. 6). Piesa este acoperită neuniform cu patină verzuie. Este importantă observaţia că pe braţul tăiş, pe partea lui inferioară, se vede o urmă asemănătoare unei cusături de turnare. Pe tăiş nu sînt vizi­ bile indicii de utilizare. Muchia este subţire şi partea ei stingă este puţin rotunjită din cauza unei lovituri din vechime. în colecţia Muzeului de istorie Bîrlad. Dimensiuni : 13,4 cm lungime ; greutate = 385 gr22.

21 Z. Székely, Sondajele executate de Muzeul regional din Sf. Gheorghe, în Materiale, VIII, 1962, p. 328 şi 329 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 22, nr. 24. 22 Eugenia Popuşoi, Un topor-ciocan de tip Vidra descoperit la Lupeşti (jud. Vaslui), în SCIVA, 30, 1979, 2, p. 293—295.

www.mnir.ro METALURGIA ARAMEI NEOLITICULUI TlRZIU IN ROMÂNIA 23

Fig. 6. — Lupeşti (după Eug. Fig. 7. — Cucuteni (după Al. Vulpe, Popusoi, op. cit., p. 294, fig. 1). op. cit., pl. 3/26).

7. Mărgineni, jud. Neamţ. In cuprinsul unei aşezări cucuteniene, aflată în punctul „Cetăţuie", dintr-un nivel corespunzător etapei Cucuteni A 2, cu prilejul săpăturilor arheologice a fost scos la iveală un topor-cio­ can de tip Vidra23. Alte amănunte lipsesc. în colecţia Muzeului de arheologie Piatra Neamţ. 8. Dragomireşti, jud. Neamţ. Pe teritoriul satului a fost descoperit în- tîmplător un topor-ciocan de tip Vidra24. Dimensiuni : 13,5 cm lun­ gime. Alte amănunte lipsesc. în colecţia Muzeului de arheologie Piatra Neamţ. 9. Cucuteni, jud. Iaşi. în cursul săpăturilor, în anul 1962, în cuprinsul aşezării de pe „Cetăţuie", în nivelul corespunzător etapei Cucuteni A 3, a fost descoperit un topor-ciocan de tip Vidra25 (fig. 7). în colecţia Muzeului Naţional Bucureşti. Dimensiuni : 20,1 cm lungime. Este interesant de semnalat că un topor-ciocan de tip Vidra s-a găsit şi în aria tripoliană. Ne referim la piesa descoperită în 1964, în cuprinsul unei aşezări tripoliene de lîngă hidrocentrala Berezovskaia

23 Dan Monah, Datarea prin C 14 a etapei Cucuteni A 2, în SCIVA, 29, 1978, 1, p. 39. 24 Viorel Căpitanu, Două topoare cu braţele în cruce descoperite în judeţul Bacău, în Mem. Ant., III, 1971, p. 437 şi nota 7. 23 M. Petrescu-Dîmboviţa, Évolution de la civilisation de Cucuteni à la lu­ mière des nouvelles fouilles archéologiques de Cucuteni-Băiceni, în „Rivista di scienze preistoriche", XX, 1, Firenze, 1965, p. 16.1, fig. 3 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 22, nr. 26

www.mnir.ro 24 EUGEN COMŞA

(reg. Kirovograd) de pe cursul inferior al Bugului sudic. Obiectul pro­ vine din materialele strinse de pe platforma unei locuinţe tripoliene26. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în literatura de specialitate mai sîrit menţionate topoare-ciocan de tip Vidra descoperite destul de departe de aria lor principală de răspîndire. Sînt două piese din Serbia, găsite la Ripanj 27 şi Veliki Crljeni 28 şi una din „Ungaria" 29, fără pre­ cizarea localităţii (se presupune că provine din zona Banatului) 30. Prin urmare, în stadiul actual al cercetărilor, topoarele-ciocan de tip Vidra sînt răspîndite în cadrul ariei culturii Gumelniţa (fig. 8), cu o concentrare accentuată în nord-estul Bulgariei. Cîteva piese sînt găsite în aria culturii Ariuşd-Cucuteni-Tripolie şi altele, cu totul izolate, în Serbia şi probabil în Banat.

Dispunem de o serie de indicii pentru precizarea limitelor crono­ logice de făurire şi folosire a topoarelor-ciocan de tip Vidra (cu dife­ ritele sale variante). Observaţiile stratigrafice făcute cu prilejul descoperirii piesei de la Vidra şi mai ales a celei de la Teiu permit să datăm cu certitudine seria topoarelor-ciocan de tip Vidra din Muntenia, sigur în perioada corespunzătoare fazei Jilava (= Gumelniţa Β 1) a culturii Gumelniţa3i. Datele referitoare ia piesele din necropola de la Varna, ca şi cele despre toporul găsit la Goliamo Delcevo (în ultimul nivel al aşezării) 32 consti­ tuie indicii importante cu privire la datarea seriei de topoare studiate în perioada de la sfîrşitul culturii Gumelniţa. Nu excludem posibilitatea ca unele topoare-ciocan de tip Vidra să fi fost realizate (mai ales în sudul arealului) încă de la sfîrşitul fazei Sultana (= Gumelniţa A 2)33. Precum am arătat, sînt observaţii clare şi în privinţa datării pie­ selor descoperite în arealul Cucuteni-Ariuşd din Transilvania de sud-est şi Moldova. Ele sînt datate cu certitudine. Cele mai vechi piese sînt din etapa Cucuteni A 2Μ, iar altele sînt din timpul etapei Cucuteni A 3 ;i5. Toporul-ciocan din zona tripoliană datează din perioada de înce-

28 V. G Zbenovici, Drevneişie mednîie toporî ν Vostocinoi Evrope, în SA, 1969, 3, p. 138, 140—141 şi fig. 3/1. M. Garasanin, Schaftlochăxte aus Kupfer in den Sammlungen serbischen Museen, în 34. Ber. RGK, 1951—1953, p. 64, fig. 1/ ; Al. Vulpe, op. cu., p. 23, nota 13. 28 M. Garasanin, op. cit., p. 66 ; Al. Vulpe, op. cit., p. 23, nota 13. 29 M. Garasanin, op. cit., p. 64, fig. 1/4. 30 Al. Vulpe, op. cit., p. 23, nota 13. 31 Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 29. 32 H. Todorova, Ν. V. Rîndina, E. N. Cernîh, Eneoliticesko metall iz Goliamo Delcevo (Bolgariia), în SA, 1977, 1, p. 15—26. 33 Al. Vulpe, op. cit., p. 22—23. M Din aşezarea de la Mărgineni, din stratul respectiv au fost recoltate, cu toată grija, trei probe (2 de grîu şi 1 de cărbune) datate prin metoda C 14, intre anii 3700—3500 î.e.n. (cf. Dan Monah, op. cit., p. 39—40). Dacă admitem că topoa­ rele ciocan de tip Vidra s-au făurit şi răspîndit dinspre sud spre nord, deci din aria culturii Gumelniţa înspre aria culturii Cucuteni, ajungînd acolo în timpul eta­ pei Cucuteni A 2, continuîndu-se utilizarea lor în etapa Cucuteni A 3, sîntem în măsură să presupunem că în aria culturii Gumelniţa ele s-au realizat şi răspîndit pe la 3800 î.e.n. (ibidem, p. 39—40). 35 M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 161.

www.mnir.ro www.mnir.ro 26 EUGEN COMŞA put a fazei evoluate a culturii Tripolie (Β I)30, deci aproximativ din perioada corespunzătoare fazei Cucuteni A de la noi. Topoarele-ciocan studiate aici pot fi considerate şi drept element de corelare cronologică a celor două culturi, dovedind şi confirmînd paralelismul dintre fazele Gumelniţa Β 1 şi Cucuteni A 3 37, stabilite mai demult după alte criterii 38. Este evident că făurirea (mai întîi în ţinuturile de la sud de Dunăre) în aria culturii Gumelniţa şi mai cu seamă răspîndirea topoa­ relor-ciocan de tip Vidra în ţinuturile vecine, mai ales în arealul culturii Cucuteni-Ariuşd, s-au produs într-o perioadă de stabilitate şi linişte, în cursul căreia existau relaţii paşnice şi de schimb normale între comuni­ tăţile celor două culturi. De asemenea, subliniem că în perioada dată aria de răspîndire a comunităţilor culturii Gumelniţa trebuia să fie unitară şi să vină în contact cu arealul culturii Cucuteni-Ariuşd. Cu un deceniu în urmă s-a arătat că topoarele-ciocan de tip Vidra nu sînt cele mai vechi, ci, înaintea lor şi concomitent, în ţinuturile noastre au mai fost folosite alte două tipuri de topoare ciocan : de tip Plocnik, cele mai simple39, răspîndite numai în jumătatea de nord a ţării şi altele reprezentate în arealul culturii Gumelniţa prin piesa de la Ciolăneştii din Deal (jud. Teleorman), găsită în strat din faza Sultana (= Gumelniţa A 2) i0, despre care se afirma că „pare mai degrabă un prototip pentru topoarele Vidra" 'Λ. Dacă însă ţinem seama de faptul că topoarele-ciocan de tip Vidra au fost făurite mai întîi la- sud de Dunăre, undeva în preajma zăcămintelor de aramă din Tracia, atunci credem câ este mai greu de admis ipoteza de mai sus. în schimb, specialiştii sînt de acord că topoarele—ciocan de tip Vidra ajunse în sud-estul Transilvaniei au constituit un prototip pentru topoarele cu braţele „în cruce" de tip Ariuşd42. De altfel, considerăm că acestea din urmă au fost realizate în ateliere locale, avînd şi zăcă­ minte de aramă în zonă. Piesele de tip Vidra ajunse în Moldova au ser­ vit ca prototip pentru seria celor numite de tip Drăguşeni 4:!. Existenţa ambelor tipuri de topoare (Ariuşd şi Drăguşeni) consti­ tuie indicii preţioase ale faptului că activitatea de prelucrare a aramei s-a continuat în condiţii normale în Transilvania de sud-est şi în Mol­ dova în perioada imediat următoare răspîndirii acolo a topoarelor-ciocan de tip Vidra. Se cuvin aprofundate încă două probleme importante : a. — Din ce materie primă, respectiv din ce fel de aramă, s-au făurit topoarele-

30 V. G. Zbenovici, op. cit., p. 140. 37 Al. Vulpe, op. cit., p. 23. 38 Vladimir Dumitrescu, Considérations et données nouvelles sur le pro­ blème du synchronisme des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, în „Dacia". NS, VIII, 1964, p. 53—66. 39 Al. Vulpe, începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, în SCIV, 24, 1973, 2, p. 223. 40 Ibidem, p. 225. 41 Ibidem, p. 225. 42 Ibidem, p. 226. 43 Ibidem, p. 225.

www.mnir.ro METALURGIA ARAMEI NEOLITICULUI TÎRZIU IN ROMANIA 27

ciocan de tip Vidra, dat fiind faptul că în Muntenia (unde s-au desco­ perit cele trei piese) nu există zăcăminte de aramă. Din cele trei topoare-ciocan de tip Vidra descoperite în Muntenia a fost analizat amănunţit numai toporul din aşezarea de la Vidra, care s-a dovedit a fi realizat din aramă aproape pură, conţinînd în compozi­ ţie numai foarte puţin argint (0,08%) şi urme slabe de fier4'1. Analiza comparativă, făcută după aceeaşi metodă, ne-a dus la concluzia că majo­ ritatea obiectelor de aramă descoperite în aşezările purtătorilor culturii Gumelniţa, din Muntenia, din cursul întregii lor evoluţii istorice, au fost lucrate din aramă caracterizată prin prezenţa în compoziţie, în principal, a argintului, de la urme şi mai ales cu procentele de 0,03—0,09%. Unele obiecte conţin şi foarte puţin nichel, iar mai multe piese au slabe urme de fier ca şi toporul amintit45. Prin urmare, toporul-ciocan de la Vidra a fost făurit din aramă întrebuinţată în mod normal în aşe­ zările gumelniţene din Muntenia. Din cercetarea tabelelor cu analizele obiectelor de aramă neolitice din estul Bulgariei rezultă că şi acolo a fost folosită aramă cu aceeaşi compoziţie. Considerăm că astfel se con­ firmă indirect provenienţa topoarelor de tip Vidra de la sud de Dunăre. Trebuie făcută precizarea că obiectele neolitice de aramă din Bul­ garia au fost supuse în ultimul deceniu unei analize şi mai amănunţite, între altele a fost analizat şi toporul-ciocan de la Goliamo Delcevo46. A fost făcut din aramă aproape pură, deci nativă, care conţine în com­ poziţie următoarele elemente : Pb = 0,005% ; Bi = 0,003% ; Àg = 0,03o/0 ;

Sb — 0,006o/o ; Fe = 0,17o/0 ; Ni = 0,008% ; Mn = < 0,0lo/0 şi Au = < 0,001%47. Şi în acest caz atrage atenţia procentul ridicat de argint, dar şi de mangan. A fost analizat, cu două decenii în urmă şi toporul-ciocan de la Reci. S-a constatat că arama conţine numai slabe urme de argint48, deci nu se deosebeşte prea mult prin compoziţie de toporul de la Vidra şi este posibil ca piesa de la Reci să provină dintr-un atelier gumel- niţean. b. — O altă problemă importantă este aceea de a cunoaşte metoda teh­ nologică folosită la făurirea topoarelor-ciocan de aramă, studiate. Cu prilejul primei menţiuni a toporului-ciocan de la Vidra, s-a afirmat că a fost turnat prin metoda „cerei pierdute"49. Părerea lui Dinu V. Rosetti a fost pusă la îndoială, considerîndu-se că, în realitate, piesa s-a realizat prin turnare în tipar monovalv50. Cu zece ani în urmă, atunci cînd s-au publicat datele despre toporul-ciocan de tip Vidra din aşezarea tripoliană de la Berezovskaia GES, pe temeiul ana-

44 Siegfried Junghans, Edward Sangmeister Manfred Schroder, Kupfer und Bronze in der friihen Metallzeit Europas. Katalog des Analysen, Berlin, 1968, analiza nr. 8720. 45 Ibidem, analizele nr. 8571—8585, 8631, 8663, 8664. 46 H. Todorova, Ν. V. Rîndina, Ε. Ν. Cernîh, op. cit., p. 17, tabel 2, analiza nr. 12694. 47 Ibidem, p. 17, tabel 2, nr. 12694. 48 Siegfried Junghans şi colab., op. cit., analiza nr. 8849, p. 248—249. 49 Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 29. 50 AI. Vulpe, op. cit., p. 233.

www.mnir.ro 28 EUGEN COMŞA lizei metalografice s-a demonstrat faptul că piesa respectivă a fost făcută prin metoda „cerei pierdute" 51. Prin urmare, în prezent sîntem în măsură să admitem că unele topoare-ciocan de tip Vidra au fost, cu certitudine, turnate prin metoda „cerei pierdute" (cum a putut fi lucrat şi cel descoperit la Vidra). în schimb, observaţiile făcute asupra o două piese permit să sus­ ţinem că alte topoare-ciocan de tip Vidra au fost realizate prin turnare în tipare. Astfel, cercetarea tehnologică a toporului-ciocan de la Goliamo Delcevo a dus la constatarea că pe laturile sale de sus şi jos ale bra­ ţului tăiş se văd clar urmele cusăturii de turnare (de la tăiş pînă în dreptul mijlocului orificiului) G2, care indică folosirea unui tipar bivalv. De asemenea, în jurul marginii orificiului se vedeau urmele unui mic „guler" rezultat din pătrunderea aramei topite între cepul fixat pentru formarea orificiului şi marginea corespunzătoare a tiparului53. Despre toporul-ciocan de tip Vidra, descoperit la Lupeşti se arată în descriere că „pe braţul cu tăişul vertical se observă, pe partea inferioară, o urmă asemănătoare unei cusături de turnare" ~Λ. Este fără îndoială o dovadă că piesa a fost turnată în tipar bivalv. Din datele expuse rezultă că topoarele-ciocan de tip Vidra din diferite zone ale ariei lor de răspîndire au fost lucrate prin două metode : prin turnare în tipare bivalve şi prin metoda „cerei pierdute". Se cuvine să menţionăm şi observaţia de ordin tehnologic că unele piese (cele analizate) după turnare, au suferit o prelucrare parţială, anume pentru a se obţine o tărie mai mare a metalului, o porţiune dinspre tăiş, pe ambele feţe, era ciocănită. Constatarea permite să tragem concluzia că unele topoare din seria cercetată erau pregătite pentru a fi folosite efectiv. în privinţa semnificaţiei topoarelor-ciocan de tip Vidra este greu să ne pronunţăm. Au fost exprimate diverse păreri că ar fi servit ca : lingouri 5r\ însemne ale puterii5'', arme5/, unelte58. Cînd analizăm si­ tuaţia trebuie să avem în vedere constatarea că seria topoarelor stu­ diate datează de la începutul perioadei de intensificare a folosirii ara­ mei din ţinuturile noastre, cînd obiectele de aramă masive erau foarte rare şi metalul preţios. De aceea este greu de admis că, încă de atunci, astfel de topoare să fi fost utilizate ca unelte59. De altfel, unele din topoarele descrise au tăişul bont. Mai apropiată de realitatea istorică pare a fi explicaţia că astfel de topoare-ciocan ar fi servit ca lingouri. împotriva semnificaţiei că ar reprezenta însemne ale puterii există un argument destul de important.

51 V. G. Zbenovici, op. cit., p. 138. 52 H. Todorova şi colab., op. cit. p. 23. 53 ibidem, p. 23. 5'' Eugenia Popuşoi, op. cit., p. 293. 53 Ion Nestor, Asupra începuturilor metalurgiei aramei şi bronzului în R.P.R., in Studii şi referate, I, 1954, p. 48. 66 Ibidem, p. 48 ; Al. Vulpe. op. cit., p. 233. 57 Ion Nestor, op. cit., p. 50. 58 Ibidem, p. 50. 59 Ibidem, p. 50.

www.mnir.ro METALURGIA CUPRULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI 29

Dacă este vorba de însemne ale puterii (sceptre) ar fi cu totul nefiresc ca într-un singur complex, cum este necropola de la Vama, să se gă­ sească nu mai puţin de 5 topoare-ciocan ϋϋ.

*

După cum am arătat, topoarele-ciocan de tip Vidra datează din faza Jilava a culturii Gumelniţa, dar se constată că ele reprezintă, de fapt, ultimele manifestări de folosire mai intensă a aramei din perioada de la sfîrşitul epocii neolitice propriu-zise din ţinuturile aflate în sud- estul României. După aceea, în Muntenia (spre deosebire de situaţia semnalată în Transilvania şi Moldova) aproape încetează' utilizarea ara­ mei datorită purtătorilor culturii Cernavoda I'·'. Aceste comunităţi au pătruns în Dobrogea şi Muntenia, înaintând treptat spre vest, în prin­ cipal, de-a lungul Dunării, pînă în sud-estul Olteniei(i'2. In timpul răs- pîndirii lor, ele au dislocat comunităţile de la sfîrşitul culturii Gumel­ niţa şi le-au împins în două direcţii deosebite : o parte din ele au fost nevoite să se retragă spre vestul şi nord-vestul Munteniei u:!. Alte comu­ nităţi gumelniţene au fost împinse la sud de Dunăre. Prin urmare, după pătrunderea comunităţilor culturii Cernavoda I, aria de răspîndire a culturii Gumelniţa a fost împărţită în două : o zonă în vestul şi nord- vestul Munteniei şi în nord-estul Olteniei şi o alta la sud de Dunăre, în BulgariaΜ. Subliniem că ele erau despărţite printr-o zonă ocupată şi locuită de comunităţile Cernavoda I. Legăturile dintre comunităţile gu­ melniţene din cele două zone s-au întrerupt, fiecare avînd apoi o altă evoluţie locală. In mod firesc a încetat şi răspîndirea dinspre sud a pie­ selor de aramă de tot felul. Fără îndoială că răspîndirea topoarelor de aramă de tip Vidra în cuprinsul ariei de răspîndire a culturii Cucuteni- Ariuşd s-a produs înainte de divizarea arealului gumelniţean. După eve­ nimentele menţionate şi în parte paralel cu ele în ţinuturile sudice ale ţării au început să se răspîndească obiecte de aramă produse de atelie­ rele din Transilvania.

QUELQUES PROBLEMES CONCERNANT LA MÉTALLURGIE DU CUIVRE PENDANT LE NÉOLITHIQUE TARDIF DE LA ROUMANIE (LES HACHES-MARTEAUX DE TYPE VIBRA)

Les haches-marteaux étudiées ont été réalisées dans des ateliers qui se trou­ vaient au sud du Danube, auprès des gisements de cuivre. Présque toutes les piè­ ces ont été trouvées dans l'aire de diffussion de la culture de Gumelniţa. La plu­ part des pièces (20) ont été découvertes sur le territoire de la Bulgarie, et seule-

00 Ε. N. Cernîh, op. cit., p. 90. 01 Sebastian şi Petre Roman, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului la Dunărea de Jos, în SCIV ,19, 1968, 4, p. 562. 02 Ibidem, p. 555. a) Ibidem, p. 563- w Petre I. Roman, Strukturănderungen des Endăneolithikums im Donau- Karpzten-Raum, în „Dacia", NS, XV, 1971, p. 130.

www.mnir.ro 30 EUGEN COMŞA ment trois au SE de la Roumanie (en Valachie). De l'aire de la culture de Gu­ melniţa quelques pièces ont été diffusées chez les porteurs des cultures voisines : dans les environs de la ville de Sibiu (1 pièce) ; d'autres dans l'aire de la culture d'Ariuşd-Cucuteni-Tripolie (1 pièce au SE de la Transylvanie, 4 pièces en Mol­ davie et 1 pièce dans le SV de URSS). Des exemplaires isolés ont été découverts en Serbie (2 pièces) et en „Hongrie" (?) (1 pièce). Les haches-marteaux de type Vidra, analysées jusqu'à présent (Vidra, Reci), sont en cuivre natif, ayant dans la composition très peu d'argent. Du même métal (considéré comme provenant de la Péninsule Balcanique) sont confectionnés d'au­ tres objets de minces dimensions, utilisés par les porteurs de la culture Gu- melnitza. Les haches-marteaux de type Vidra ont été confectionnées dans des moules bivalves et par la méthode „à cire perdue".

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI, JUD. TELEORMAN

de dr. GHEORGHE BICHIR

Satul Udeni (com. Sîrbeni) este situat în Cîmpia Română, pe malul stîng al Jîrnavului (afluent al rîului Dîmbovnic care se varsă în Neajlov), la circa 45 km vest de Bucureşti şi la egală distanţă (32 km) de oraşele Titu (la nord) şi Videle (la sud). La vest de sat, pe malul drept al Jîrnavului, oamenii au zăgăzuit apa rîuleţului amintit, construind un baraj şi formînd un lac de acu­ mulare, pentru a iriga diverse culturi. Cu acest prilej, în zona lacului de acumulare şi în punctul „Lutărie", de unde s-a luat pămînt pentru construirea digului, s-a dat de urme arheologice. Sesizat de conducere! CA.P., Institutul de Argheologie m-a delegat la 18 iulie I960 să fac cercetări pe teren, iar în luna noiembrie a aceluiaş an am efectuat săpături de salvare pe terasa „Lutăriei". In zona lacului de acumulare, lucrările se aflau în stadiul în care nu se mai putea face săpături arheologice, aşa încît a trebuit să ne mulţumim cu materialul adunat de la suprafaţa solului. Cu acest prilej a fost identificată şi o aşezare de tip Militari-Chilia la est de sat, dar care a fost distrusă complet de arăturile adinei făcute cu tractorul cînd s-a desfundat terenul. Un al patrulea obiectiv care ne-a reţinut atenţia a fost „Măgura", un tell gumelniţean, distrus în parte de apa Jîrnavului. Cu ocazia perieghezei şi a săpăturilor de salvare s-au identificat vestigii arheologice aparţinînd neoliticului (cultura Gumelniţa), epocii de început a bronzului (cultura Glina), Latène-ului geto-dacic, dacilor liberi din sec. III—IV, culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov şi epocii medievale (aşezare şi cimitir). I. TERASA „LUTĂRIEI". Pentru o mai bună înţelegere a lucru­ rilor prezentăm pe scurt săpăturile de salvare efectuate la ,,Lu tărie", un pinten de terasă situat la vest de sat, despărţit de apa Jîrnavului de drumul comunal Udeni-Moşteni (fig. 5/1). Din acest loc oamenii au început să exploateze lut galben (loess), nisip şi pietriş pentru nevoile gospodăreşti şi astfel a luat naştere „Lutăria", care a distrus o mare parte din terasă şi odată cu ea şi vestigii arheologice din diverse epoci istorice (fig. 5/3). Localnicii spun că „Lutăria există de cînd satul", iar cioburi şi vase au apărut continuu.

www.mnir.ro 32 GHEORGHE BICHIR

Cercetările în teren au început prin taluzarea malului Lutăriei. In profilul obţinut cu acest prilej s-au observat un strat de cultură de tip Militari-Chilia şi gropile a două morminte medievale. In cadrul stratului de cultură, gros de circa 0,20 m, s-au putut identifica cinci gropi, patru de provizii şi una de cult (gr. 5). Pentru a vedea ce a mai rămas nedistrus din cele două complexe, am trasat pe platou trei secţiuni paralele, în trei puncte diferite : S.I, cu dimensiunile de 40 X 2 m, spre nord ; S.II, cu dimensiunile de 25 X 2 m, la 21 m sud de S.I ; şi S.III pe latura de sud, la 48 m distanţă de S.II, avînd dimensiunile de 30 X 2 m. în capătul de sud-vest al şan­ ţului III, acolo unde mormintele păreau să fie mai numeroase, s-a des­ chis o casetă de formă trapezoidală, lungă de 10 m şi lată de 5,50 şi respectiv 3 m, notată pe plan cu S IV (fig. 1). Secţiunile S.I, S.II şi S.III au fost trasate perpendicular pe mar­ ginea terasei şi respectiv drumul comunal Udeni-Moşteni, avînd orien­ tarea VNV-ESE. Ele au permis să constatăm că cea mai mare parte din aşezarea de tip Militari-Chilia şi cimitirul medieval au fost dis­ truse de lutărie şi arăturile adînci făcute cu tractorul, sau de alte lucrări necesare întreţinerii grădinii de zarzavat, deoarece terenul a fost folosit în acest scop (fig. 1 şi 5). S-a observat că necropola medievală η-a afectat decît partea de sud a pintenului de terasă, acolo unde am trasat pe S.III şi S.IV. La nord de cimitir s-a identificat satul medieval, secţionat de S.I si S.II (fig. 1 şi 2). 1. Aşezarea de tip Militari-Chilia s-a limitat la zona de sud-est a terasei şi a fost suprapusă în mare parte de cimitirul medieval. Menţio­ năm că în S.I n-au apărut urme arheologice de tip Militari-Chilia (fig- 1)· Atît în malul lutăriei, cît şi în secţiunile S.II şi S.III s-a constatat că stratul de cultură din această vreme era sărac în material şi grosi­ mea lui nu depăşea 0,20 m (fig. 3). Cu prilejul săpăturilor s-au desco­ perit două bordeie, nouă gropi de provizii şi o groapă de cult (fig. 1-2). Bordeiele aveau forma rectangulară în colţurile rotunjite (fig. 2). Bor­ deiul nr. 1 (B.l) a fost identificat în capătul estic al şanţului II (fig. 2) şi o mare parte din el a fost distrusă de carieră ; a rămas întreagă o singură latură (de vest), lungă de 3,50 m, alte două laturi s-au păstrat pe lungimile de 1,60 m (cea de nord) şi 1,20 m (cea de sud). B.l a fost săpat pînă la stratul de pietriş, care, în această zonă, se afla la adîn- cimea de 0,90 m ; adîncimea de la nivelul de călcare antic era de 0,65 m. Tot în S.II, la 2 m spre vest, s-a dat de bordeiul nr. 2 (B.2), cu dimensiunile de 4,30 X 3,50 şi adîncimea de 0,95 m(fig. 2). Ambele bordeie au fost lipsite de vetre pentru foc. Gropile de provizii erau în formă de butelie sau cilindrice şi n-au fost arse. în interiorul bordeielor şi al gropilor de provizii s-au descoperit : fragmente ceramice, fusaiole, bucăţi de vatră, oase de animale domes­ tice (bou, porc şi ovi-caprine) şi multă arsură (cenuşă şi cărbune). în B.2 s-au găsit şi şase greutăţi de lut (fig. 13/9) folosite la războiul de

www.mnir.ro Fig. 1. — Udeni-Lutărie. Planul general al sapălurilor.

www.mnir.ro 34 GHEORGHE BICHIR

ţesut, iar în groapa nr. 9 s-a descoperit o seceră de fier, cu tijă la miner. în aşezarea de la est de sat nu s-au descoperit decît fragmente ceramice şi oase de animale. Rezumînd cele prezentate pînă în prezent reiese că aşezarea de la „Lutărie" se afla pe o terasă înaltă situată la vest de sat pe malul drept al Jîrnavului, iar cea de la est de sat pe o terasă mediană, aflată mai în aval pe malul sting al aceleiaşi ape. Nici una dintre aşezări nu a fost fortificată, de altfel este ştiut că dacii liberi nu au construit fortifi­ caţii artificiale *, aşezările lor fiind deschise. Am arătat cu alt prilej2 că acolo unde relieful permitea dacii liberi preferau locuri apărate prin însăşi poziţia lor naturală, boturi de deal cu pante abrupte, terase înalte pe malul unor rîuri — ai căror pereţi erau greu accesibili — etc. Tipul de locuinţă documentat la „Lutărie" este bordeiul rectan­ gular cu colţurile rotunjite, lipsit de vatră pentru foc în interior. Desi­ gur că au putut exista şi locuinţe construite la suprafaţa solului, dar în sondajele noastre ele n-au apărut. în preajma bordeielor s-au identificat gropi de provizii în care oamenii îşi păstrau rezervele de hrană. Toate cele nouă gropi de pro­ vizii descoperite la Udeni aveau formă cilindrică şi nici una nu a fost arsă. Ocupaţiile principale ale locuitorilor erau agricultura şi păstoritul, îndeletniciri străvechi la populaţiile ce au locuit pe aceste meleaguri. Practicarea agriculturii era avantajată atît de priceperea oamenilor, cît şi de condiţiile geografice favorabile, întrucît Cimpia Română a fost şi este una din cele mai fertile regiuni, datorită prezenţei în solul arabil a cernoziomului bogat în substanţe humice. In această vreme practicarea agriculturii era mult uşurată de existenţa plugului cu brăzdar şi cuţit de fier. Dovezi ale practicării agriculturii de către dacii liberi de la Udeni sînt urmele unor spice de grîu păstrate pe unele bucăţi de chirpici, fragmentele de rîşniţe şi o seceră de fier cu tijă la miner, găsită în groapa nr. 9 (Gr. 9). Menţionăm că secerile folosite de dacii liberi din sec. II—IV e.n. sînt de două tipuri : seceri cu tijă la mîner şi seceri cu spin la mîner3. Spre deosebire de mediul carpic, unde predomină secerile cu spin la mîner '\ în aşezările de tip Militari-Chilia sînt frecvente cele cu tijă la mîner, tip cunoscut încă din Latène atît la geto-daci, cît şi la celţi5. Amintim că şi în mediul geto-dacic (Latène) şi în cel celtic predomină

1 Cf. Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 18—19 ; idem, Archaeo­ logy and History of the Carpi, I, Oxford, 1976, p. 5—7 ; idem, Les Daces libres de l'époque romaine à la lumière des données archéologiques, în Thraco-Dacica, 1, Bucureşti, 1976, p. 287—307. 2 Pentru istoria şi cultura dacilor liberi din Muntenia vezi Gh. Bichir, in „Dacia", N.S., 24, 1980, p. 157—180 ; idem, în Thraco-Dacica, 2, 1931, p. 73—92. 3 Idem, în SCIV, IC, 1965, 4, p. 688—689. 4 Idem, Culture; carpică, 1973, p. 45—46 ; idem, Archaeology and History of the Carpi, I, p. 33—34. 5 Idem, in SCIV. 16, 1965, 4, p. 633—389.

www.mnir.ro B2 (sec.lll-IV) BUF) -0,9b -0,B5m B3 (F) -0,65m 1 2m

Fig. 2. — Udcni-LuUn ie. Planul secţiunii a Il-n (S. II).

LEGENDA

[Μι ^2 ^3 ^κ.ΖΖΔ* EZ3s Ξ» LT.je 11 o«» 12 • 13 Fir;. 3. — Udeni-Lutărie. S. II, proiilul peretelui r.ord-cstic (metrii 1—21,50) : 1 sol vegetal (brun) ; 2 strat de cul­ tură din epoca feudală (brun-gălbui) ; 3 strat dc cultură din sec. III—IV e.n. (galben-murdar) ; 4 strat de loc-ss nisipos cu concreţiuni cakaroase (steril din punct dc veder arheologic) ; 5 strat de nisip cu pietriş ; fi sol nesăpat ; 7 cărbune; 0 cenuşă; U cărămizi; 10 chirpic ; 11 tencuială; 12 pietre de rîu ; 13 cioburi; 14 oase de animale. www.mnir.ro 36 GHEORGHE BICHIR

secerile cu spin da mîner ca şi în cultura carpică r'. Se întîlnesc atît seceri cu lama lată, cît şi exemplare cu lama îngustă, aşa încît teza conform căreia secerile cu lama lalâ erau considerate de tip getic, iar cele cu lama îngustă de tip celtic7, nu mai poate fi susţinută, ambele variante întîlnindu-se atît în mediul geto-dacic cît şi în mediul celtic 8. După cum am menţionat. în cadrul culturii Militari-Chilia predomină secerile cu tijă la mîner, care se vor generaliza şi mai mult în sec. al IV-lea e.n., aşa cum arată descoperirile de la Dinogetia, Bumbeşti, Poieneşti etc.!). Alături de agricultură un loc important în activitatea purtătorilor culturii Militari-Chilia îl ocupa păstoritul, în special în zonele montane şi lunca Dunării, ca şi în regiunile cu păduri întinse. In lunca Dunării erau aduse turmele în special în anotimpul rece, pentru iernat, aşa cum fac şi astăzi ciobanii din zona carpatică. Ovi-caprinele nu erau crescute numai de păstori, ci şi de agricultori, dar în număr mult mai mic (pen­ tru nevoile casei), împreună cu alte animale necesare muncilor agricole, alimentaţiei şi confecţionării îmbrăcămintei. Judecind după cercetările făcute de noi la Mătăsaru, Scorniceşti, Coloneşti-Mărunţei, Maldăr, Vul­ tureşti şi Udeni se poate preciza că în zona colinară şi cea de cîmpie ponderea o aveau vitele cornute ,('. In funcţie de oasele de animale do­ mestice descoperite în aşezările mai sus-amintite, frecvenţa cea mai înaltă o are Bos taurus, îi urmează în ordine porcinele (sus scrofa do­ mestica), ovi-caprinele (ovicaprinae) şi calul (Equus caballus) n. Clinele este reprezentat în general de exemplare de talie mijlocie spre mare. In groapa (de cult) nr. 5 s-a descoperit chiar un schelet întreg. Păsările de curte sînt atestate de oase şi chiar coji de ouă descoperite în două gropi de provizii. Cele mai frecvente oase de păsări de curte întîlnite sînt cele de găini. Nu lipsesc nici oasele de gîscă, lucru justificat dacă ţinem seama că la Udeni aşezarea este situată pe malul apei Jîrnavului, oferind astfel păsărilor amintite condiţii prielnice de creştere. Producţia meşteşugărească sătească, alături de agricultură şi păs­ torit au constituit principalii factori care au impulsionat dezvoltarea societăţii geto-dacilor din sec. II—IV e.n. Dacă unele obiecte de caracter casnic şi gospodăresc erau realizate in sinul celor mai multe dintre familii, pentru producerea uneltelor agricole şi cea mai mare parte a ustensilelor necesare oamenilor în activitatea lor de zi cu zi se cerea o specializare, care impunea anumite cunoştinţe tehnologice pentru fiecare ramură de activitate. Aceste produse nu se puteau realiza decît în cadrul unor ateliere dc către oameni cu o bună pregătire, fie în ceea ce pri­ veşte metalurgia fierului şi a bronzului, fie în prelucrarea lemnului sau modelarea şi arderea ceramicii12. Prelucrarea fierului în aşezarea de la Udeni-Lutărie este atestată de prezenţa bucăţilor de zgură de fier.

" Cf. χηρτα nota 4. ' V. Parvan, Getica. O protoistorie a Dacici, Bucureşti, 1926, p. 495—496. 8 Cf. supra notele 3 şi 4. 9 Ibidem. 10 Idem, în Thraco-Dacia, 2, 1981, p. 79. " Ibidem, p. 79—02. 12 Ibidem, p. 82.

www.mnir.ro Fig. 4. — Udeni-Lutărie. Cimitirul medieval (sec. XVI—XVII), mormintele dezvelite.

www.mnir.ro 38 GHEORGHE BICHIR

Alături de metalurgia fierului, olăritul ocupa un loc important în preocupările dacilor liberi. Dealtfel olăritul este cel mai răspîndit meşteşug pe care 1-a cunoscut istoria în epocile mai vechi, la toate gru­ purile de populaţii sedentare şi semisedentare. Multiplele întrebuinţări pe care le aveau vasele de lut în gospodărie, ca vase de gătit şi servit, recipiente pentru păstrat apă, alimente şi cereale, ca şi funcţia lor fune­ rară, urne şi vase de ofrandă, justifică existenţa unor olari specializaţi, în toate aşezările mari din sec. II—IV e.n. Din păcate în cadrul culturii Militari-Chilia nu s-au descoperit ateliere de olărie de tipul celor de la Butnăreşti din Moldova 1:1 şi centre de olari ca la Medieşu Aurit şi Lazuri în jud. Satu Mare, unde s-au identificat 13 cuptoare în prima staţiune şi 10 în cea de a douaM. Izolat au apărut cuptoare de ars vase şi în unele aşezări din Muntenia la Străuleşti lingă Bucureşti, Mătăsaru şi Coloneşti — Mărunţeiir'. La Udeni s-au găsit numai frag­ mente din grătarul unui cuptor, distrus complet. Din descoperirile făcute pînă în prezent reiese că în cadrul culturii de tip Militari-Chilia, ca şi în mediul carpic contemporan au fost folo­ site două tipuri de cuptoare, care însă funcţionau pe baza aceloraşi principii16. Este important de subliniat că ambele tipuri de cuptoare folosite în sec. II—IV e.n. de dacii liberi din Muntenia sînt întîlnite şi în Latène-ul geto-dacic la Căţelu Nou lîngă Bucureşti, Bîtca Doamnei, Poiana Tecuci, Poiana-Dulceşti (punctul Broşteanu) şi Deva (str. Petru Maior)17. Cuptoarele de la Poiana-Dulceşti, Poiana Tecuci şi Căţelu Nou sînt de tipul cu perete median, iar cele de la Bîtca Doamnei şi Deva de tipul cu pilon central. Constatăm, astfel, că în Latène-ul geto-dacic nu lipsesc cuptoarele de ars ceramică, aşa cum erau înclinaţi să creadă unii cercetători J8. Descoperirile arheologice arată că ambele tipuri de cuptoare si întîlnesc şi în cadrul culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, atît pe teri­ toriul Munteniei şi respectiv al României, cît şi în URSS l9. Pe teritoriul ţării noastre, în cadrul culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, se cunosc pînă în prezent peste 25 cuptoare de ars ceramică. Judecind după descoperiirle făcute pînă în prezent în România reiese că în aşezările de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov cuptoarele cu pilon central sînt mai frecvente decît cele cu perete median, deci un raport invers decît cel constatat în cadrul culturii carpice şi în Latène-ul geto-dacic. La dacii liberi din Muntenia raportul este de doi la doi. în lumina acestor date pare plauzibilă ipoteza noastră mai veche conform căreia purtătorii culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov au pre-

13 Gh. Bichir, în SCIV. 17, 193G, 3, p. 489—509 ; idem, Archaeology and History of the Carpi, I, p. 38—49. M S. Dumitraşcu, în „Crisia", 4. 1974, n. 23 ; Gh. Bichir. în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 307. 13 Cf. Gh. Bichir, în Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 82. 10 Ibidem. " Vezi datele la Gh. Bichir. în SCIV, 17, 1966, 3, p. 489—509 : idem, Cultura carpică, p. 58—62 ; O. Floca, Şt. Ferenczi, L. Mărghitan, Micia — Grupul de cup­ toare romane pentru ars ceramică, Deva, 1970, p. 74—75. 13 I. H. Crişan, în „Apulum", 6, 1972, p. 111 şi urm. 10 Cf. lucrările noastre citate supra, la nota 17.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 39

Fig. 5. — Udeni-Lutărie. 1—2 aspecte din timpul săpăturilor 3 terasa „Lutărie" văzută dinspre Jirnav.

www.mnir.ro 40 GHEORGHE BICHIR

Fig. 6. — Udeni-Lutărie. 1 aspect din timpul săpăturilor 2 sche- letul de ciine din groapa de cult (nr. 5).

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UNDENI 41 luat tipurile de cuptoare de ars ceramică de la populaţiile de origine dacică 2°, lucru acceptat în ultima vreme şi de cercetătoarea sovietică M. A. Tiha'nova21, care înainte de apariţia studiului nostru le considera şi ea de origine romană. Asemănările dintre cuptoarele folosite de geto- daci în general, încă din Latène, şi cuptoarele folosite de purtătorii cul­ turii Sîntana de Mureş-Cerneahov merg uneori pînă la identitate, aşa cum arată printre altele descoperirile de pe actualul teritoriu al muni­ cipiului Bucureşti făcute la Căţelu Nou (Latène)22 şi Crîngaşi (sec. al TV-lea e.n.)2:; ; acest lucru demonstrează continuitatea populaţiei getice pe aceste meleaguri din Latène pînă în sec. al IV-lea e.n. băştinaşii fiind aceia care au păstrat nealterată tradiţia acestui meşteşug. Creşterea vitelor şi păstoritul au stimulat şi dezvoltarea torsului, împletitului şi ţesutului, îndeletniciri practicate în toate casele în spe­ cial de femei. Arheologic aceste preocupări sînt documentate de fusaiole, greutăţi de lut şi undrele de fier. Fusaiolele (fig. 13/3-8, 14/20-21) apar frecvent în toate aşezările de tip Militari-Chilia, indiferent de zona geografică unde sînt situate. Sînt lucrate din lut şi arse la cenuşiu sau cărămiziu, cu nuanţe castanii. Numărul mare al fusaiolelor demonstrează că torsul era practicat pe scară largă, indiferent dacă caracterul economiei satului era predomi­ nant agricol sau predominant pastoral. Ţesutul este atestat de greutăţile de lut conice (fig. 13/9 : 14/22-23) care, în condiţiile războiului de ţesut de tip vertical, serveau la întinsul urzelei. Asemenea greutăţi s-au găsit în toate aşezările, fie întregi, fie în stare fragmentară. Se remarcă numărul lor mare la Udeni în B.l (şase). Prezenţa lor în acest bordei alături de numeroase bucăţi de căr­ bune constituie elemente pe baza cărora se poate susţine că în această încăpere se ţesea. Ceramica constituie inventarul cel mai bogat al aşezărilor de la Udeni, ca şi a dacilor liberi în general. In cadrul ei se constată pe lîngă tradiţia Latene-ului geto-dacic şi o puternică influenţă romană. Astfel se menţin cele două categorii principale cunoscute în Latène-ul geto- dacic — ceramica modelată CIL mina şi cea lucrată la roată (fig. 10) aceasta din urmă, datorită contactului cu lumea romană, căpătînd valenţe noi în ceea ce priveşte varietatea formelor şi tehnica de lucru. Apare acum o specie ceramică nouă — necunoscută anterior —, ceramica de aspect zgrunţuros, de tip provincial roman, care era lucrată tot în aşezările băştinaşe de meşteri locali. La acestea se adaugă ceramica ro­ mană de import,folosită în special de cei mai înstăriţi. Ceramica lucrată cu mina reprezintă circa 40"/o din întregul mate­ rial. Vasele au fost modelate din pastă grosolană, care conţine ca degre-

'-' Cf. Gh. Bichir, în SCIV, 17, 190G, 3, p. 500. 21 M. A. Tihanova, SA, Moskva, 1957, p. 181. Insuşindu-şi critica făcută de noi in SCIV, 17, 1966, 3, p. 505—506, cunoscuta savantă sovietică a renunţat la această teză cf. Μ. A. Tihanova, KS, Moskova, 133, 1973, p. 129—137, şi nota 19, unde ne dă dreaptate nouă. 22 V. Leahu, în „Cercetări arheologice", Bucureşti, 1, 1963, p. 30, fig. 19—20. 23 VI. Zirra şi M. Tudor, Studii şi referate privind istoria României, partea I-a, Bucureşti, 1954, p. 315, fig. 2.

www.mnir.ro Fig. 7. — Udeni-Măgura. 1—4 ceramică aparţinînd fazei timpurii a culturii Gumelniţa (1 castronel, 2 buton de capac, 3 fragment de vas cu ornament excizat, 4 fragment de vas ornamentat în tehnica barbotinei) ; 5 sulă de os aparţinînd culturii Glina ; 6 corn de căprior din stratul de cultură Gumelniţa ; 7 săpăligă din corn de cerb de tip Gumelniţa.

www.mnir.ro Fig. 8. — Udeni-Lac de acumulare. Materiale aparţinînd culturii Glina : 1 sulă de os; 2—3 topoare de piatră (diorit) ; 4—11 fragmente ceramice.

www.mnir.ro 44 GHEORGHE BICHIR sant nisip, pietricele şi mai rar cioburi pisate. Nu am constatat urme de pleavă aşa cum am observat Ia unele vase din mediul carpic ; dealt­ fel la carpi această specie ceramică are un aspect mai latenoid şi este mai poroasă. Arderea este adesea inegală. în general vasele au fost arse la cenuşiu-gălbui cu nuanţe mai închise sau mai deschise. Princi­ palele forme întîlnite sînt : ceaşca dacică şi vasul-borcan. Considerată ca emblemă a culturii geto-dacice, ceaşca dacică este prezentă în ambele aşezări. Marea majoritate a exemplarelor poartă urme de fum, în special în interior şi mai rar în exterior. în cadrul aşezărilor de la Udeni, ca şi al culturii Militari-Chilia de altfel, nu se cunosc decît ceşti cu o singură toartă. Subliniem acest lucru deoarece în Latène şi la carpi sînt documentate şi exemplare cu două torţi -'. Toarta este prinsă de peretele vasului printr-un cep. La Udeni lipsesc ceştile dacice miniaturale, destul de frecvente în nivelul IIIt de la Mâtăsaru. La Udeni sînt prezente şi exemplarele fără toartă, unele dintre ele avînd la bază un şir de alveole adinei (fig. 10/11). în aşezări aceste recipiente erau folosite ca opaiţe, iar in necropole drept căţui în care se ardeau diverse substanţe (răşini) ce aveau o anumită semnificaţie în cadrul ritualului de înmormîntare. Ceaşca dacică era folosită ca lampă de populaţia mai săracă şi cea legată mai mult de tradiţie, căci cei înstăriţi foloseau lucerne romane sau imitaţii după ele, aşa cum s-a constatat în alte aşezări -'·. Ceaşca dacică a fost folosită de populaţia autohtonă din Latène pînă în sec. al IV-lea e.n. Ea delimitează aria de răspîndire a geto-dacilor. Ca şi ceaşca dacică, vasul-borcan este specific culturii geto-dacice, atît prin formă, cît şi prin tehnica de lucru şi ornament. în funcţie de unele detalii de profil se pot distinge mai multe variante. La Udeni nu s-a păstrat nici un exemplar întreg. în mod obişnuit vasele sînt orna­ mentate cu brîie în relief alveolate, dar se întîlnesc şi exemplare lipsite de ornament. De notat că nici la Udeni, nici în alte aşezări din cadrul culturii Militari-Chilia nu s-au găsit vase care să fie ornamentate cu brîie alveolate pe întreg corpul vasului (în diverse poziţii) ca în mediul carpic2G. Dealtfel vasele din complexele Militari-Chilia sînt mai sărace în ornament faţă de cele caqoice, care sînt bogat ornamentate. Deşi, în ceea ce priveşte tehnica de lucru şi formele, vasele par a fi identice cu cele din Latène, totuşi un examen atent ne permite să facem şi unele deosebiri. Astfel exemplarele lucrate cu mîna din sec. III—IV sînt mai bine arse, au un aspect mai puţin poros decît cele din Latène şi formele sînt adesea mai zvelte, avînd diametrul fundului mai mic decît cel al gurii. Observaţii se pot face şi în ceea ce priveşte ornamentul, care în complexele de care ne ocupăm apare mai rar, iar

25 Gh. Bichir, Cultura carpică, p. 64 şi pl. 39/3, 40'1 ; idem, Archaeology and History oj the Carpi, II, pl. 39/3 şi 40/1. Idem, în Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 88 şi fig. 8; idem, în „Dacia", N.S., 24, 1980, p. 157—180, fig. 5 şi 6/1-2. 20 Vezi Gh. Bichir, Cultura carpică, pl. 42, 43/1, 49/1, 54/1, 7-9, 55/1-11, 56/1-9, 20-23, 59/5 ; idem. Archaeology and History of the Carpi, I, p. 53, fig. II, p. 62, fig. 13 ; idem, II, pl. 43/1, 49/1, 55, 56 şi 59/5.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UNDENI

Fig. 0. — Udeni-Lac de acumulare. Ceramică geto-dacică : 1—4, 0 fragmente de fructieră, lucrate cu mina (2—3) şi la roată ' 1. 4, 6) ; 5 lustruitor din lut ars ; 7—8, profile de vase lucrate la roată ; 9 vas lucrat cu mina.

www.mnir.ro Fig. 10. — Udeni-Lutărie. Ceramică din aşezarea de tip Militari-Chilia.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 47 la unele vase se constată tendinţa de coborîre a brîului în relief (alveo- lat sau simplu) către diametrul maxim al vasului. In aşezările de la Udeni predomină vasele de mărime mijlocie, care au servit la fierberea şi prepararea hranei. Ceştile dacice şi vasele borcan ornamentate cu brîie în relief alveolate, întîlnite în cadrul culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, atestă, pe plan arheologic, prezenţa populaţiei autohtone în tot sec. al IV-lea e.n., alături de noii veniţi de neam germanic (vizigoţi) sau iranofon (sarmaţi). In comparaţie cu ceramica modelată cu mîna, cea lucrată la roată predomină. Ea poate fi clasificată în trei subgrupe : ceramică lucrată în tehnica geto-dacică, ceramică zgrunţuroasă de tip provincial roman şi ceramică romană de import. Vasele lucrate la roată în tehnica geto-dacică sînt modelate din pastă fină, bine frămîntată, care nu conţine nici un fel de ingrediente. Recipientele sînt arse uniform la cenuşiu, cu nuanţe mai închise sau mai deschise şi extrem de rar la cărămiziu-gălbui. Pe baza materialului descoperit se pot întregi următoarele forme : vase fără toartă (globulare sau bitronconice), vase de provizii, străchini, capace şi căni (fig. 10 ; 14). Vasele globulare au buza plană, mai rar canelată sau uşor rotunjită, răsfrîntă în afară, avînd în mod obişnuit fundul plan şi mai rar uşor concav sau terminat printr-un inel. în funcţie de unele detalii de profil se pot determina mai multe variante. Vasele cu corpul bitronconic au buza simplă sau evazată şi fundul inelar. La ambele variante se constată influenţa romană, în special la cele cu buza evazată şi fundul plan sau uşor concav. Vasele sînt lipsite în general de ornament, totuşi pe unele exemplare se întîlneşte orna­ mentul executat în tehnica lustruirii sau nervurile în relief dispuse sub buză şi pe umărul vasului (fig. 10/4). Vasele de provizii (Krausen- gefăsse) au buza evazată, plană, corpul uşor bombat şi fundul inelar. Sînt lucrate din aceeaşi pastă fină din care au fost realizate şi vasele mai sus descrise (fig. 10/2 ; 11/2). Sînt arse oxidant la cenuşiu, cu nuanţe mai închise sau mai deschise. Unele din exemplare, păstrate toate în stare fragmentară, au avut pe umăr ornament lustruit (fig. 11/2) sau cîte o incizie adîncă dispusă în val (fig. 10/2). Modelate din pastă fină, ca şi celelalte tipuri de vase, străchinile sînt forma cea mai des întîlnită la Udeni, judecind după materialul descoperit pînă în prezent, bl funcţie de o serie de detalii se pot defini mai multe variante (fig. 10/1, 3, 6-7, 9-10, 12,13 ; 14/2-10, 12-16) ; aproape toate îşi au originea în Latène-ul geto-dacic, dar la multe dintre ele se constată şi influenţa romană. Sînt însă şi unele străchini care reproduc forme romane, dar au fost realizate în tehnică dacică. Străchinile sînt arse în marea lor majoritate la cenuşiu şi rar de tot la cărămiziu-gălbui. Unele tipuri de străchini se întîlnesc sub o formă evoluată şi în cadrul oulturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, pînă inclusiv în Hunnenzeit, mar­ când astfel persistenţa populaţiei autohtone în această vreme. In comparaţie cu străchinile, capacele apar mai rar, lucru care ar fi motivat de faptul că funcţia de capac putea fi îndeplinită şi de stră­ chini, fapt constatat adesea în necropole, cînd urnele au în mod frec­ vent drept capac o strachină. La Udeni se cunosc capacele tronconice,

www.mnir.ro Fig. 11. — Udeni-Lutărie, groapa nr. 5 (de cult) : 1 schelet de cîine ; 2 vasul fragmentar (Kraussengefăsse).

www.mnir.ro 49 cu marginea simplă şi buton în formă de disc pentru apucat. Forma este bine cunoscută în lumea romană, dar şi în Litène-ul geto-dacic tîrziu 21. Dintre vasele cu toartă amintim cănile înalte, arse la cenuşiu, a căror gură a putut fi treflată. Se cunosc numai fragmente. Ceramica de aspect zgrunţuros, de tip provincial roman, reprezintă circa 35% din întregul material lucrat la roată, reproducînd în general forme specifice lumii romane şi în special vase-borcan. Vasele sînt lu­ crate din pastă nisipoasă ce conţine în compoziţie mici pietricele ce dau peretelui un aspect zgrunţuros. Sînt arse la cenuşiu, cenuşiu-gălbui sau cărămiziu (fig. 10/8 ; 14/17-18). Oalele borcan au corpul bombat, gîtul scund, fundul drept, iar buza răsfrîntă în afară avînd adesea şănţuire. In funcţie de unele detalii se pot determina mai multe variante. Pe unele exemplare se întîlnesc şi elemente de ornament, cum ar fi benzile incizate orizontal pe umărul vasului. La Udeni predomină oalele-borcan care au buza îngroşată şi rotunjită, răsfrîntă în afară, iar diametrul maxim al recipientului se află în dreptul umărului (fig. 10/8). Pe umăr se întîlnesc adesea două-trei linii incizate orizontal. Oalele borcan din această categorie constituiau ceramica de uz comun şi erau folosite în special la fiertul mîncării (Kuchenkeramik), lucru ce se poate constata din faptul că aproape toate poartă urme ale contactului cu focul. Pe unele funduri de vase s-au păs­ trat chiar reziduuri de alimente. Prezenţa acestei specii ceramice în aşezările de tip Militari-Chilia vorbeşte despre puternica influenţă romană asupra populaţiei autohtone, înrîurire care a determinat pe meşterii olari localnici nu numai să imite unele forme romane, ci să adopte procedee tehnice noi în ceea ce pri­ veşte prepararea pastei şi arderea vaselor. în cadrul .aşezărilor de la Udeni, ceramica romană de import este reprezentată numai de fragmente de amfore ce reprezintă circa 10% din întregul material lucrat la roată (fig. 10/5, 13/10). Este ştiut că cera­ mica de import constituia un lux pentru populaţia de rfnd, ea fiind folosită numai de cei mai înstăriţi. Amforele însă erau recipiente în care se depozitau şi transportau la distanţe mai mari vinul şi uleiul. Din cadrul altor aşezări ale dacilor liberi (Mătăsaru, Lacul Tei — Bucureşti, Străuleşti, Coloneşti-Mărunţei etc.) se cunosc şi alte forme ceramice (opaiţe, patere, căni, terra sigilatta etc.) importate din lumea romană w. Prezenţa ceramicii romane de import şi a celei de tip provincial roman (zgrunţuroasă), lucrate în mediul autohton, ne permite să constatăm strînsa legătură ce exista între populaţia geto-dacică din Muntenia şi Imperiul roman şi să vorbim de romanizarea populaţiei locale din Mun­ tenia, regiune temporar stăpînită de imperiu şi continuu supravegheată 2n. Un loc cu totul aparte în cadrul aşezării de la Udeni-Lutărie îl ocupă groapa nr. 5 (Gr. 5), identificată în malul lutăriei (fig. 1) care

27 Cf. Ch. Bichir, Cultura carpică, p. 78—79 ; idem, Archaeology and History of the Carpi, I, p. 67. 2R Idem, în „Dacia", N.S., 24, 1980, p. 157—180 ; idemi în Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 86—88. 20 Idem, în SCIVA,, 29, 1978, 3, p. 385—395 ; idem, în Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 86—91.

www.mnir.ro 50 GHEORGHE BICHIR

Fig. 12. — Udeni-Lutărie, aşe­ zarea de tip Militari-Chilia. Fibulă de bronz. conţinea un schelet de cîine. Groapa avea formă cilindrică, cu diame­ trul de 1,30 m şi adîncimea de 1,25 m de la nivelul actual al solului, respectiv 1,10 m de la nivelu Ide săpare (antic). Pe fundul ei s-a dat de un strat de cenuşă gros de circa 0,03 m (rezultat de la purificarea ei prin foc), peste care zăcea scheletul de cîine, culcat pe dreapta cu capul spre vest ; îi lipsea partea inferioară, distrusă de carieră (fig. 6/2 şi 11/1). Scheletul a fost placat cu cioburi, provenind de la un chiup, lucrat la roată şi ars la cenuşiu închis (fig. 11/2). Deasupra scheletului, în umplutura gropii, s-au găsit si două fragmente provenind de la două vase de bronz, unul dintre ele puternic oxidat. Asemenea descoperiri s-au mai făcut în cadrul aşezărilor de tip Militari-Chilia la Mătăsaru, Militari şi Lacul Tei "(). Înhumările de cîini sînt documentate şi în mediul carpic la Poiana-Dulceşti şi Lieşti-Tecuci, de asemenea în aşezările de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov31. Şi la Udeni şi la Mătăsaru scheletele de cîini au fost descoperite în zonele mai intens locuite, lucru confirmat şi de cercetările de la Poiana-Dul­ ceşti din Moldova. Observaţiile făcute la Udeni (arderea gropii şi placarea scheletului cu cioburi) ne permit să tragem concluzia că avem de-a face cu mani­ festări de caracter magic, în cadrul cărora cîinii erau sacrificaţi şi apoi înhumaţi după un anumit ritual. Alegerea cîinilor pentru a fi jertfiţi putea fi dictată fie de criterii economice — erau preferaţi cîinii unor animale mai mari, care aveau o valoare mai ridicată —, fie din conside­ rente de ordin sentimental, clinele fiind apreciat şi astăzi ca animalul cel mai devotat omului.

30 Gh. Bichir, in Thraco-Dacica, 3, 1982, p. 153—159. 31 Idem, în „Dacia", N.S., 17, 1973, p. 253.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 51

Fig. 13. — Urieni-Lutài'ie. 1—11 materiale din aşezarea de tip Militari-Chilia : 1 fibulă cie bronz ; li ceaşcă tronconicâ (fără toartă) ; 3—Β fusaiole lut ars ; 9 greutate de lut ars pentru războiul de ţesut ; 10—11 fragmente (en yn.c c ; 12—13 cuţite de fier din aşezarea medievală (sec. XVI—XVII).

în literatura de specialitate se cunosc înhumări de cîini în cadrul aşezărilor încă din neolitic. Nu intenţionăm să amintim aici toate desco­ peririle de acest fel făcute în diverse locuri şi culturi, ci doar să subli­ niem că înhumările de cîini sînt mai rare în aşezări decît în necropole.

www.mnir.ro 52 GHEORGHE BICHIR

In mod obişnuit, în necropole cîinii apar în morminte de oameni ; s-au găsit schelete întregi sau numai oase izolate. Se cunosc asemenea des­ coperiri începînd din neolitic şi continuînd pînă în epoca feudală tim­ purie. Pentru neolitic şi calcolitic (aşezări şi necropole) date cu privire la această problemă găsim la Herman Behrens i2. Prezenţa scheletelor de cîini în morminte devine destul de frec­ ventă la sciţi şi în special la sarmaţi (Usti-Labinskaia, Ladojskaia, Aker- man II etc.). în mormintele sarmatice s-au găsit atît schelete întregi, cît şi oase izolate :!;!. In unele morminte alături de cîini s-au descoperit şi schelete de cai. Menţionăm că descoperiri de acest fel s-au făcut şi în unele morminte (de incineraţie) tumulare getice la Zimnicea şi Peretu în Cîmpia Română şi Mumdjilar în Bulgaria :)/'. Deci constatăm înhumări de cîini atît în cadrul aşezărilor carpice, cît şi al celor de tip Militari-Mătăsaru. Considerăm că obiceiul a fost moştenit de dacii liberi din sec. II—IV e.n. de la strămoşii lor traco- daci, influenţa sarmatică eventual impulsionînd dezvoltarea acestor superstiţii. Lipsa de cunoştinţe a făcut ca oamenii din această vreme să nu înţeleagă o serie de fenomene ale naturii şi în locul cauzelor reale (ştiinţifice) să vadă cauze imaginare. Astfel oamenii trăiau cu impresia că viaţa lor este dirijată de anumite forţe supranaturale, iar ei, prin diverse manifestări, pot să influenţeze în bine sau în rău aceste forţe. Iată de ce credinţele şi superstiţiile au jucat un rol important în viaţa oamenilor din vechime şi descoperirea unor complexe de caracter magic şi de cult nu trebuie să ne surprindă. Ele reflectă stadiul de cunoaştere al oamenilor de atunci. Materialul descoperit la „Lutărie" arată că avem de-a face cu o aşezare de tip Militari-Chilia, care poate fi datată în a doua jumătate a sec. al III-lea e.n., şi primele decenii ale sec. al IV-lear'. Această datare este sprijinită de două fibule, databile în jurul anului 300 şi o monedă de bronz de la Galerius Maximianus (de tip Cohen 2, 78 ; RIC, 24 b. Thessalonic, greutate 9,62 g) emisă în anii 302—303 :'7. Descoperirea acestei monede în săpătură ne face să credem că tot din aşezarea cerce­ tată de noi provine şi altă monedă de bronz de la acelaşi împărat, găsită fortuit în 1928 şi care în prezent se află într-o colecţie particulară :1R. Cele două fibule amintite sînt de bronz ; una este de tipul cu portagrafa înaltă (mit hohem Nadelhalter) avînd arcul uşor curbat, triunghiular în secţiune (fig. 14/1). Fibulele de acest tip cunosc mai multe variante şi se întîlnesc pe o arie destul de întinsă, începînd din stepele nord- pontice pînă în Europa centrală. Ele sînt documentate în mormintele sarmatice din stepele nord-pontioe şi din Cîmpia Ungară, în cadrul cul-

sl H. Behrens, Die neolithische-friihmetaUzeitlichen Tierskelette funde der alten Welt, Berlin, 1964, p. 7—127. 33 Vezi datele la Gh. Bichir, în „Dacia", N.S., 17, 1973, p. 252—253. 3'' Vezi documentarea necesară în studiile noastre citate supra la notele 30 şi 31. Ci. Gh. Bichir, în „Dacia", N.S., 24, 1980, p. 162—171. Mi Ibidem, p. 170. 37 Ibidem, p. 180/25. 38 Ibidem, p. 170, 180/26.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UNDENI 53

2—19 ceramică ; 20—21 fusaide de lut ; 22—23 greutăţi de lut.

www.mnir.ro 54 GHEORGHE BICHIR turilor Przeworsk şi Cerneahov, ca şi în alte grupuri culturale de la Dunărea de mijloc şi de jos39. Tipul de fibulă este bine documentat şi la carpi40, iar în aşezările de tip Militari-Chilia se mai întîlneşte la Mătăsaru (varianta timpurie 41, Bucureşti-Tei42, Tîrgşor 43, Şirna 44, Lipia- Maidan45. Cele mai timpurii variante se datează în a doua jumătate a sec. al Il-lea e.n. (post 180), iar cele mai tîrzii în sec. al IV-lea46. Fibula de la Udeni aparţine variantei care se datează la sfîrşitul sec. al IlI-lea şi în primele decenii ale sec. al IV-lea e.n. 47. A doua fibulă de la Udeni este de tipul cu piciorul întors pe dedesubt (mit umgeschlagenem Fuss)^, avînd arcul concav uşor curbat, resortul bilateral scurt şi coarda trasă pe deasupra. Portagrafa realizată prin îndoirea piciorului este parţial ruptă din vechime (fig. 12). Fibula face parte din categoria celor mai tîrzii piese de acest fel intîlnite în complexele Militari-Chilia şi nicăieri nu poate fi datată mai timpuriu de sfîrşitul sec. al IlI-lea şi începutul sec. al IV-lea49. Asemenea fibule s-au mai descoperit passim la Dulceanca în 1964 şi 1965 şi în săpătură la Coloneşti-Mărunţei 50. Datarea tîrzie a aşezării de la Udeni este sprijinită în afară de fibule şi monede şi de ceramică. Amintim aici unele străchini (fig. 10/1, 3, 10) ce se menţin şi în cadrul culturii Sîntana de Mureş, fragmentele de Krausengefăsse (în groapa nr. 5 de cult s-a găsit circa o jumătate de vas de acest tip — fig. 11/2) şi aspectul general al întregii ceramici, în funcţie de ansamblul materialului descoperit aşezarea de la Udeni a început în a doua jumătate a sec. al IlI-lea şi a dăinuit şi în prima jumătate a sec. al IV-lea. Ea este contemporană în parte cu nivelul III2 de la Mătăsaru şi aşezările de la Coloneşti-Mărunţei şi Dulceanca51. Probabil că aşezarea a fost distrusă de goţi către mijlocul secolu­ lui. După incendierea aşezării goţii s-au instalat la circa 700 m mai spre vest aşa cum arată vestigiile de tip Sîntana de Mureş, bine datate cu o monedă de argint de la Constantius II (323—361), la mijlocul şi în a doua jumătate a sec. al IV-lea e.n. 2. Cimitirul medieval a suprapus şi distrus în parte aşezarea din sec. III—IV e.n., deoarece mormintele se aflau la mică distantă unul de altul (fig. 1, 4, 15-16). Adîncimea mică la care se găseau scheletele (98% dintre ele erau între 0,48—0,65 m) a făcut ca apa să se infiltreze uşor şi să influenţeze asupra stării de conservare a oaselor.

3a Vezi întreaga documentare la Gh. Bichir, op. cit., p. 158—159. 40 Cf. Gh. Bichir, Cultura carpică, p. 103, fig. 20/2, pl. 166/13 ; idem, Ar­ chaeology and History of the Carpi, I, p. 94, fig. 22 şi II, pl. 166/13. 42 Cf. Gh. Bichir, în „Dacia", N.S., 24, 1980, p. 158—159. 4î Ibidem. 43 Gh. Diaconu, în SCIVA, 28, 1977, 2, p. 209, fig. 1/2. '·'· Săpături Şt. Olteanu. Cf. Gh. Bichir, op. cit., p. 159. 45 V. Enăchiuc Mihai, Ilfov. File de istorie, Bucureşti, 1978, p. 71, pl. 7/39. 46 Cf. Gh. Bichir, op. cit., p. 159. 47 Ibidem. 43 Ibidem, p. 171. 49 Ibidem. M Ibidem. 61 Ibidem, p. 157—180.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 55

www.mnir.ro 56 GHEORGHE BICHIR

S-au dezvelit 23 morminte ~'2. Morţii au fost înhumaţi după ritul şi ritualul creştin. Orientarea generală era est-vest (capul), cu mici osci­ laţii spre nord sau vest, în funcţie de anotimpul cînd au fost înmor- mîntaţi (fig. 4). Gropile mormintelor erau dreptunghiulare şi înguste (fig. 4, 15-16). Scheletele zăceau întinse pe spate, cu capul în poziţie normală sau înclinată spre dreapta (M. 7, M. 16) sau spre stînga (M. 8, M. 11). Braţele erau aranjate pe piept (M. 14, M, 20, M. 22, M. 23 etc.), abdomen (M. 1, M. 2, M. 17) sau lunecate pe bazin (M. 8, M. 16, M. 21). Scheletul din M. 7 de adult avea mîna dreaptă adusă spre bărbie, iar cea stingă era pe piept. La M. 11 ambele mîini erau aduse spre bărbie. 13 morminte aparţineau unor persoane adulte, iar 10 unor copii si adolescenţi (M. 3, M. 5, M. 6, M. 10, M. 12, M. 15, M. 17 M. 18, M. 19, M. 22). S-au putut preciza, pe bază de suprapuneri (fig. 4 şi 15), două faze de morminte. La două morminte din faza mai nouă s-a păstrat urme de la coşciug (M. 11 şi M. 23) ; în aceste morminte s-au găsit şi monede, în dreptul bărbiei la M. 11 şi pe piept la M. 23. Pe baza celor două monede cimitirul se datează în sec. XVI—XVII, faza mai veche plasîndu-se probabil în limitele sec. al XVI-lea, iar cea mai nouă în sec. al XVII-lea. Piesa din M. 23 este un dinar de la Rudolf al II-lea al Ungariei şi a fost emisă în 1958, iar cea din M. 11, tot un dinar unguresc bătut în . vremea lui Mathias I (1608—1612)r,:!. Menţionăm că moneda de la Rudolf al II-lea este perforată, ceea ce presupune că a fost purtată ca medalion. 3. Aşezarea medievală se află la nord de cimitir şi η-a fost afec­ tată de cariera de nisip, totuşi a fost parţial distrusă de arăturile adînci făcute cu tractorul. Din cadrul ei s-au indentificat două bordeie : B. 3 şi B. 4, ambele în S. II, dar din cauza timpului neprielnic nici unul η-a fost dezvelit complet, rezumîndu-ne doar la porţiunile prinse în şanţ (fig. 2), aşa încît nu se poate cunoaşte decît lungimea unei laturi şi adîncimea. B. 3 avea latura de 3,48 m şi adîncimea de 0,65 m. Podeaua era făcută din pămînt bătucit (η-a fost lipită cu lut). In umplutura lui s-au găsit puţine fragmente ceramice şi urme de arsură. Spre deosebire de B. 3, B. 4 era mult mai mare — avea latura de 5,80 m şi adîncimea de 0,95 m (fig. 2 şi 3). El conţinea mult lemn car­ bonizat şi cenuşă, provenind din grinzile de la acoperiş, de asemenea fragmente ceramice. Podeaua a fost lipită cu lut. In partea superioară a umpluturii bordeiului s-au găsit cîteva cărămizi şi fragmente de ten­ cuială, fapt ce presupune că în apropiere a fost o construcţie de zid (biserică ?). în bordeiul nr. 4 (Β. 4) s-au găsit fragmente de farfurii smălţuite, ornamentate în tehnica sgrafitto. Două asemenea exemplare pot fi între-

52 Alte trei schelete au fost ridicate de muncitori şi duse la sediul C.A.P Udeni. M Monedele au fost determinate de O. Iliescu. Moneda de la Mathias I fiind mult oxidată, s-a rupt îh două la curăţat.

www.mnir.ro Fig. 16 — Udeni-Lutărie. Necropola medievală (sec. XVI—XVII), morminte in situ..

www.mnir.ro 58 GHEORGHE BICHIR gite (fig. 17/1-2). Ele sînt de mari dimensiuni şi de pe una smalţul este sărit în cea mai mare parte, păstrîndu-se numai mici porţiuni de culoare alb-gălbuie şi elemente de ornament (fig. 17/2). Pe celălalt exemplar smalţul este bine păstrat, are culoarea alb-gălbuie cu nuanţe castanii către centru (fig. 17/1). în mijlocul farfuriei se află o floare ale cărei petale sînt colorate în verde ; culoarea verde a fost folosită ca decor şi pentru a reda mici petale pe cîmpul smălţuit (fig. 17/1). Ele­ mentele de ornament executate în tehnica sgraffito sînt colorate cas­ taniu. Pe acelaşi exemplar, în exterior, se observă trei semne incizate, ce par a fi litere de caracter cirilic, greu de descifrat datorită grafiei lor (fig. 17/1) ; prima literă pare a fi un D sau 1 dacă nu ţinem seama de baza literei, a doua un y (u), iar a treia un 1 dacă-1 privim separat sau un i dacă-1 privim legat de y, deci ar fi „D-ul" sau mai pro­ babil „Lui" ... cuvînt românesc scris cu alfabetul cirilic ; din cuvîntul următor s-au păstrat două mici porţiuni din hastele unei litere sau provenind de la două (fig. 17/1). în partea de sud a terasei au apărut cioburi Latène, care trebuie puse în legătură cu aşezarea ce a existat, mai spre sud, în zona lacului de acumulare. Tot aici s-a găsit şi un ciob hallstattian. II. LACUL DE ACUMULARE. Al doilea obiectiv al cercetă­ rilor noastre 1-a constituit zona afectată de lacul de acumulare. Aici însă, terenul fiind răscolit, ne-am mulţumit să adunăm materiale de la suprafaţa solului şi să facem observaţii în malul taluzat al viitorului lac de acumulare. Din pămîntul aruncat pentru înălţarea digului am adunat fragmente ceramice de tip Glina, Latène şi Sîntana de Mureş- Cerneahov. 1. Cultura Glina. în malul taluzat al lacului s-a putut observa pe latura nordică stratul de cultură Glina, gros de circa 0,15—0,20 m, distrus în partea lui superioară de lucrările amintite. în profil s-au putut identifica două gropi de provizii şi un bordei. Gropile aveau forma tronconică, cu diam. max. = 1,16 (gr. 1) şi = 1,25 m (gr. 2), iar diam. minim = 0,98 (gr. 1) şi = 1,10 (gr. 2). Adîncimea lor era de 1,08 (gr. 1) şi respectiv 1,18 m (gr. 2). Bordeiul a avut probabil forma rectangulară şi nu-i putem cunoaşte decît o singură latură, lungă de 3,09 m. Adîncimea era de 0,82 m. In profilul gropilor şi al bordeiului se observa multă cenuşă, bucăţi de cărbune, fragmente ceramice şi oase de animale. La gr. 1 s-au găsit două sule de os (fig. 7/5 ; 8/1) şi un fragment de topor perforat (fig. 8/2). Un alt topor întreg lucrat din aceeaşi rocă bazică (diorit) a fost desco­ perit în apropiere de bordei (fig. 8/3). Ceramica adunată este caracteristică fazei tîrzii a acestei culturi şi-şi găseşte bune analogii în materialul descoperit la Bucureşti-Fundeni şi pe Dealul Ciurelu 54.

5/' Săpături efectuate de Dinu V. Rosetti (Fundeni) şi Sebastian Morintz (Ciurelu). Material văzut graţie amabilităţii celor doi cercetători. Pentru unele date cu privire la periodizarea culturii Glina, vezi Gh. Bichir, în „Dacia", N.S., 6, 1962, p. 104—106, 114.

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 53

Sînt frecvente cioburile aparţinînd speciei ceramice de uz comun, ce se caracterizează prin pastă nisipoasă, cu multe pietricele care fac ca peretele vasului să fie zgrunţuros (fig. 8/6-11). Mult mai rar apare specia ceramică fină, în compoziţia căreia se observă pietricele puţine şi paiete de mica (fig. 8/4-5). Pereţii vaselor sînt netezi şi mai bine arşi decît la ceramica de uz comun. Aproape toate cioburile din această categorie provin de la ceşti (fig. 8/5). Ornamentul cel mai des întîlnit îl constituie găurile buton (fig. 8/6-7, 9-11). 2. Latène-ul geto-dacic. Aşezarea din această epocă a fost complet distrusă şi prezenţa ei este atestată de ceramica adunată de la supra­ faţa solului. S-a mai găsit de asemenea un „lustruitor" (fig. 9/5). Ceramica este reprezentată de specia modelată cu mîna şi cea lucrată la roată. In cadrul ceramicii modelate cu mîna se pot distinge două subspecii : a. ceramica grosolană de uz comun, care predomină în proporţie de 80%, fiind ilustrată de vasele-borcan, ornamentate cu brîu alveolar în relief şi proeminenţe conice ; de asemenea de ceştile dacice ; b. ceramica neagră cu luciu reprezentînd 50% din specia lucrată cu mîna şi fiind documentată prin fragmente de fructiere (fig. 9/2-3) şi de căni. Din cadrul ceramicii cenuşii, fine, lucrate la roată, amintim frag­ mentele de fructiere (fig. 9/1, 4, 6), străchini şi vase fără toartă. Fiind vorba de cioburi adunate din pămîntul răscolit, desigur că proporţia dintre cele două specii ceramice nu este concludent, ca atunci cînd se fac statistici pe complexe închise, totuşi amintim că predomină cera­ mica modelată cu mîna în proporţie de circa 80%. Ceramica permite datarea aşezării în sec. II—I î.e.n., cea mai mare parte din material aparţinînd probabil sec. I î.e.n. 3. Cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov este documentată în spe­ cial de ceramică. Aşezarea care a existat în partea de sud a lacului de acumulare, suprapunînd în parte pe cea geto-dacică, a fost şi ea distrusă, în afară de fragmente ceramice s-au mai găsit şi două fusaiole, dintre care una cu suprafaţa faţetată, lucrată din pastă fină arsă la cenuşiu ; provine probabil dintr-o locuinţă incendiată, deoarece poartă urme de fum. Fusaiole de acest tip s-au descoperit şi la Dinogetia-GarvănR5. Tot aici s-a descoperit şi o monedă de argint de la Constantius II avînd următoarea legendă ; Âv. D. N. CONSTANTIVS P F. AVG. ; Rv. FEL. TEMP. REPARATIO (cf. Cohen 2, 45). III. MĂGURA. Tot la vest de sat, vis-à-vis de „Lutărie", pe malul stîng al Jîrnavului, se află un tell gumelniţean, de formă ovală, cu dimensiunile de 75 χ 16 m. El a fost distrus în parte de apa rîuleţului amintit, al cărui debit creşte în special primăvara şi toamna, datorită ploilor şi topirii zăpezii (fig. 5/1). Din porţiunea roasă de apă, ce a căpătat forma unei potcoave, am adunat numeroase materiale şi în special ceramică. Destul de nume-

55 M. Comşa, în Dinogetia, I, Bucureşti, 1967, p. 110, fig. 59/5, unde o piesă similară este atribuită sec. X—XII şi I. Barnea, în SCIV, 20, 1969, 2, p. 263, fig. 3 şi n. 30, unde arată că asemenea piese aparţin epocii romane şi nu celei feudale timpurii.

www.mnir.ro 60 GHEORGHE BICHIR

Fig. 17. — Udeni-Lutărie. Farfurii smălţuite, ornamentate în tehnica sgraffito (sec. al XVII-lea).

www.mnir.ro CERCETĂRI ARHEOLOGICE LA UDENI 61 roase erau şi oasele de animale, bucăţile de chirpici şi lamele de silex. S-au găsit de asemenea două harpoane făcute din coarne de cerb şi o săpăligă lucrată din acelaşi material (fig. 7/7). Stratul de cultură conţinea multă cenuşă. Fragmentele ceramice scoase de la baza stratu­ lui de cultură (nivelul cel mai vechi) sînt specifice fazei de început a culturii Gumelniţa, prezentînd elemente caracteristice etapei de tran­ ziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa (fig. 7/1—I). Localnicii spun că pe „Măgură" (tell) s-au descoperit şi trei sche­ lete de om care zăceau în poziţie chircită, fiind orientate cu capul spre nord. Mormintele se aflau la mică adîncime şi n-au avut inventar. Lip­ sind inventarul şi observaţiile necesare nu putem preciza cărei epoci aparţin. Cercetările arheologice de la Udeni arată că şi această regiune din Cîmpia Română a fost intens locuită, începînd din neolitic şi pînă în zilele noastre. Cele mai importante descoperiri sînt cele din sec. III— IV e.n., deoarece ele dovedesc că unele aşezări de tip Militari-Chilia din Cîmpia Română au dăinuit şi în prima jumătate a sec. al IV-lea, infir- mînd teza susţinută de o serie de cercetători români şi străini, că cultura materială a dacilor liberi a dispărut în adoua jumătate a sec. al IlI-lea, deoarece la mijlocul şi sfîrşitul secolului al IlI-lea pătrund aici în număr mare goţii. Descoperirile de la Udeni arată că în Cîmpia Română goţii, ca înaintea lor sarmaţii, au pătruns în valuri succesive şi au ajuns în zona de care ne ocupăm abia către mijlocul sec. al IV-lea e.n., aşa cum arată aşezarea de tip Sîntana de Mureş, datată cu o monedă de argint de la Constantius al II-lea (323—361). Pătrunderea goţilor este violentă şi aşezarea dacilor liberi de la Udeni a fost distrusă prin incendiu.

RECHERCHES ARCHÉOLOGIQUES A UDENI (DEP. DE TELEORMAN)

Résumé

L'auteur publie les résultats des fouilles et recherches à la surface du sol (périéguèses) effectuées en 1966 aux lieux-dits : „Lutărie", „Lac de acumulare" (Lac d'accumulation) et „Măgură". Comme un lac d'accumulation devait être créé dans la zone respective, ces fouilles ont eu un caractère de mesures de sauvegarde. I — „Lutărie" : les fouilles ont mis au jour une établissement du IIIe—IVe siècle de n.è. (de type Militari-Chilia), un cimetière médiéval (XVIe—XVIIe siècles) avec l'établissement contemporain. Des tessons gétiques (La Tène) et du premier âge du fer (culture Basarabi) ont été recueillis cà et là. II — „Lac de acumulare" (lac d'accumulation) : on a localisé les établisse­ ments suivantes : de la culture de Glina, du La Tène géto-dace et de la culture de Sîntana de Mureş. III — „Măgură" : tell néolithique de type Gumelniţa, partiellement endom­ magé par les eaux du ruisseau de Jîrnav.

www.mnir.ro VULTUR DE BRONZ, O NOUĂ EMBLEMĂ MILITARĂ ROMANA DESCOPERITA IN SUDUL ROMAN AL MOLDOVEI

de dr. ION T. DRAGOMIR

In ultimii ani, patrimoniul cultural naţional al Muzeului judeţean de istorie Galaţi s-a îmbogăţit cu o importantă piesă arheologică, este vorba de a doua emblemă militară romană, descoperită în împrejurimile castrului roman Tirighina-Bărboşi1, monument arheologic bine cunoscut în literatura de specialitate. Deşi avem în studiu o signa militaria ro­ mană, piesă relativ întreagă, totuşi, lucrarea de faţă are şi anumite greutăţi de esenţă documentară, în sensul că obiectul în discuţie nu provine dintr-un context arheologic precis definit în timp şi spaţiu, ci poartă amprenta unei descoperiri întîmplătoare. Piesa reprezintă o acvilă romană de bronz, în zbor •—• gata de atac —, cu capul spre dreapta şi aripile desfăcute, aşa cum sînt de fapt turnate majoritatea pieselor romane signa militaria 2. Poziţia strînsă a ghearelor formează un dispozitiv de prindere a emblemei, deteriorată încă din antichitate. Emblema militară romană, piesă arheologică de mare valoare docu- mentar-ştiinţifică, se află în bună stare de conservare. Măsoară 0,040 m în înălţime şi 0,060 m deschiderea aripilor (fig. 1).

1 Cu aproximativ 10 ani în urmă, acest vultur roman de bronz a fost donat Muzeului judeţean de istorie Galaţi de către un cetăţean din municipiul Galaţi al cărui nume a rămas necunoscut. Pe baza adnotării ce însoţea obiectul reiese că acvila a fost găsită în zona castrului roman de la Tirighina-Bărboşi. 2 în acest sens vezi : A. Domaszewski, Die Tahnen im romischen Heere, Viena, 1885 ; Gh. Renel, Cultes militaire de Rome ; les enseignes, Lyon, 1903, p. 43 sqq ; A. Domaszewski, Die Tierbilder der Signa, în Abhandlungen zur romischen Religion, Leipzig-Berlin, 1909, p. 1—15 ; A. J. Reinach, s.v. Signa militaria (pentru epoca romană), în Ch. Daremberg et Edm. Saglio, Dictionaire des antiquités gre- ques et romaines, Paris, I—V (1877—1919), IV, 2, p. 1309—1325 ; R. Cagnat-V. Cha- pot, Aigle et enseignes, în Manuel d'archéologie romaine, II, Paris, 1920, p. 343— 350 ; W. Kubitschek, s.v. Signa (militaria), în Real-Encyclopddie der classischen Altertums-wissenschaft (Pauly-Wissowa-Kroll), Stuttgart, II, a, 1—2, C. 2335—2345 ; G. Webster, The Roman Imperial Army of the first and second Centuries A.D., Londra, 1969, p. 134—141 ş.a. Pentru ţara noastră vezi : C. Pop, O amuletă ro­ mană (?), în „Acta Musei Napocensis", IV, 1967, p. 481—487 ; D .Benea, O insignă militară romană de la Romula, în Oltenia, în Studii st Comunicări. Istorie, Craiova, 1974, p. 69—74, fig. 1, ş.a.

www.mnir.ro 64 ION T. DRAGOMIR

Prin atitudinea maiestuoasă şi aspectul sacru al acvilei purtătoare de fulger, pasăre favorită a marelui zeu Iuppiter, aceasta reprezintă simbolul general al legiunilor militare romane :i. După cite se ştie din literatura de specialitate de pînă acum, toate unităţile militare romane : legiones, cohortes, alae, numeri ş.a., indife­ rent de epoca în care au existat, de categoria strategică şi tactică şi de specialitatea din care făceau parte, purtau diferite distincţii şi insigne, considerate adevărate semne protectoare '', un fel de simboluri cu carac­ ter apotropaic. Iconografia acestor insigne militare aveau un profil deo­ sebit de bogat şi de variat, înfăţişînd diferite animale cum ar fi : acvila, berbecul, barza, elefantul, leul, mistreţul, taurul, simboluri zoomorfe afectate marilor zeităţi ale pantheonului roman, lui : Iuppiter, Mars, Minerva, Neptun, Hercules, Venus, Victoria etc. De asemenea erau adoptate şi fiinţele fantastice : capricornul, centaurul, Pegas, imaginile de caracter legendar, lupoaica capitolină cu gemenii, sau elementele naturale materializate, fulgerul şi chiar anumite simboluri strîns legate de activitatea militară, spre exemplu galera ·"'. Toate aceste insigne militare sînt bine documentate, atît din punct de vedere teoretic, pe baza izvoarelor anticeli, cît şi în mod practic, concret, după gliptica ilustrativă a monumentelor7 şi efigiile monedelor antice Dacă ne referim la emblemele militare din timpul Republicii romane, repre­ zentate sub forma acestor animale şi fiinţe fantastice, vulturi, lupi, mistreţi, minotauri, cai!J ş.a., desigur, se pot recunoaşte şi vechile divi­ nităţi romane ale culturii epocii şi anume : pe marele zeu Iuppiter cu ipostazele sale Feretrius şi Stator, pe Mars şi Quirinus ,n. Cu timpul nomenclatura iconografică a însemnelor se lărgeşte în aşa măsură încît fiecare legiune romană are o signa militaria proprie, ce era în acelaşi timp şi obiect venerat sau adorat u. Din repertoriul destul de bogat

13 Pliniu, Nat. hist., X, 6 ; A. Domaszewski, Die Religion des romischen Heeres, Trier, 1885, p. 118 ; R. Cagnat-V. Chapot, op. cit., p. 343. 4 Constantin Pop, Signa militaria de bronz în Dacia romană, în „Acta Musei Napocensis", XIV, Cluj-Napoca, 1977, p. 111—131. I Ibidem, p. 111—112. 0 Pliniu, Nat. hist., X, 6 ; Tacit, Ann., I, 39 şi Hist., I, 61, 89, 100 ; Dio Cassius, XI, 18 ; Lactantius, Inst., I, 11, 19 etc. 7 Vezi cîteva titluri bibliografice luate la întîmplare : H. Hofmann, Rômische Militărgrabsteine der Donaulănder, în Sonderschriften des osterreichischen archăo- logischen Institutes in Wien, V, Viena, 1905 ; A. Domaszewski, Die Tierbilder..., fig. 2 ; A. J. Reinach, op. cit., fig. 6408, 6410, 6414—6415, 6417, 6425—6427, 6429, 6432—6433 etc. ; R. Cagnat-V. Chapot, op. cit., fig. 546, 548—550 ; S. Ferri, Arte romana sul Reno, Milano, 1931 ; S. Ferri, Arte romana sul Danubio, Milano, 1933 ; C. Caprino, λ. M. Colini, G. Gatti, M. Pallottino, P. Romanelli, La Colonna di Marco Aurelio, Roma, 1955 ; C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian, Bucureşti, 1966 ; G. Webster, op. cit., pl. VII, X, etc. 9 H. Cohen, Description historique de monnaies frappées sous l'empire ro­ main, I—VIII, Paris-Londra, 1880—1892 ; E. Babelon, Monnaies de la république romaine, I—II, Paris, 1886 ; M. Bernhardt, Handbuch zur Miinzkunde der romischen Kaiserzeit, I—II. Halle, 1926 ; H. Mattingly, E. A. Sydenham, The Roman Imperial Coinage, I—IX, Londra, 1923, ş.a. 9 Pliniu, Nat. hist., X, 6. 10 A. Domaszewski, Die Religion..., p. 115—121 ; R. Cagnat, s.v. Lepio, în DA, III, 2, p. 1065. II Constantin Pop. Signa militaria de bronz în Dacia romană, p. 112.

www.mnir.ro O NOUĂ EMBLEMA MILITARĂ ROMANA 65 de simboluri, unor insigne li se atribuie şi semnificaţia de semne zodiace, semne care corespund perioadei de formare a unităţilor militare res­ pective 12. De altfel, se cunoaşte semnificaţia figurativă a taurului, leului, capricornului, berbecului ş.a., care erau familiare unor mari per­ sonalităţi din cadrul istoriei Romei antice, cum ar fi Caius Iulius Caesar, Augustus, Tiberius, Domitianus 13 etc. Pe baza cercetărilor arheologice, astăzi se poate spune cu sufi­ cientă certitudine că acvila romană este cea mai răspîndită emblemă a armatelor romane, însemn acordat de către Marius legiunilor sale 14. Pe măsura pătrunderii în cadrul armatei romane şi a elementelor străine, recrutate din rîndul popoarelor aşa-zise „barbare", heraldica militară se îmbogăţeşte cu noi simboluri ce reprezintă religiile strămoşeşti autoh­ tone ale acestor neamuri barbare 15. în decursul secolelor I—II e.n. reprezentările zoomorfe sînt pla­ sate la mijlocul stindardelor, de obicei sub phalerae16, iar în sec. al IlI-lea, în timpul împăratului Septimius Severus, emblemele îşi schimbă poziţia lor funcţională, fixîndu-se acum în vîrful steagului17. Ipostaza acestei figurine metalice zoomorfe de la Tirighina-Bărboşi este bine cunoscută în cadrul artelor minore romane. Analizat sub aspect artistic, monumentul este de-o execuţie ireproşabilă, avînd trăsături ana­ tomice precis conturate. Cînd afirmăm acest lucru ne referim nu numai la echilibrul proporţiilor şi la trăsăturile anatomice ale acvilei, cît, mai ales, la rafinamentul şi fineţea execuţiei penajului, realizat în mod natu­ ralist, penat-nervurat, fapt ce ne determină să afirmăm că avem de-a face cu un obiect de import, venit din marele ateliere meşteşugăreşti romane. Spunem acest lucru întrucît maniera şi fineţea execuţiei artis­ tice a obiectului sînt pe deplin elevate comparativ cu alte piese metalice ce poartă amprenta atelierelor provinciale romane (fig. 1). Emblema sus-amintită aparţine cu siguranţă unităţilor militare romane care au staţionat în garnizoana vestitului castellum şi castru de la gura Şiretului, din sudul roman al Moldovei, ne referim în special la legio I Italica şi legio V Macedonica, la cohors II Mattiacorum18 şi mai puţin la unitatea nautică ce patrula pe cursul Dunării Inferioare — Classis Flavia Moesica 10, care prin natura sa putea să aibă un alt simbol caracteristic genului sau specialităţii sale militare, pe Neptun

12 A. Domaszewski, Die Tierbilder..., p. 1—5 ; R. Cagnat-V. Chapot, op. cit., p. 345—346. 13 A. Domaszewski, Die Tierbilder..., p. 1—5 ; A. J. Reinach, op. cit., p. 1312 ; R. Cagnat-V. Chapot, op. cit., p. 345—347. K Pliniu, Nat. hist. ,Χ, 6 ; A. Domaszewski, Die Religion..., p. 118 ; R. Cag­ nat-V. Chapot, op. cit., p. 343. 15 A. J. Reinach, op. cit., p. 1319—1320. 18 A. Domaszewski, Die Tierbilder..., p. 12—13. 17 Ibidem. 18 Gh. Ştefan, Nouvelles découvertes dans le „castellum" romain de Borbosi {près de Galaţi), în „Dacia", V—VI, 1935—1936, p. 348—349 ; N. Gostar, Unităţile militare din castellum roman de la Bărboşi, în „Danubius", I, 1967, p. 107—113 ; Ion T. Dragomir, Descoperiri arheologice pe actualul teritoriu al Galaţiului din cele mai vechi timpuri ţi pînă la întemeierea oraşului. In „Danubius", I, 1967, p. 185. ° Ibidem.

www.mnir.ro OS OS

Fig. 1 — Acvilă de bronz, emblemă mil ilară romană, descoperită înlîmplător în zona castrului roman Tiri ghina-Dăboşi. www.mnir.ro O NOUA EMBLEMA MILITARĂ ROMANA 67 sau galera20. Sub aspect tipologic, vulturul-emblemă romană descoperit în zona castrului de la Tirighina-Bărboşi are strînse analogii cu anu­ mite reprezentări zoomorfe metalice, prezente relativ sporadic pe între­ gul spaţiu al fostului Imperiu roman. în acest sens, amintim reprezen­ tările de embleme militare romane expuse în Galeriile Leuchtenberg21 sau Louvre22. Piese identice sînt cunoscute şi la Ovcilaré23 (Gorna Oréhovista) pe teritoriul R. P. Bulgaria, datînd din timpul Antoninilor, sec. a 111-lea e.n., iar pe teritoriul patriei noastre putem aminti exem­ plarele descoperite la Desa, jud. Dolj 2'\ la Drobeta-Turnu Severin 2:\ în castrul de la Răcari26, jud. Dolj, păstrat în colecţia Gh. Georgescu, din Caracal, două piese de la Reşca27 (Romula, jud. Olt) şi alta ce provine din săpăturile arheologice întreprinse în castellum roman de la Tiri­ ghina-Bărboşi 28, de către Gheorghe Ştefan, în anii 1935—1936. După cîte ştim din publicaţiile de specialitate de pînă acum, rezultă în mod cert că recenta emblemă militară romană de la Tirighina-Bărboşi poate fi considerată cea de a şaptea piesă arheologică de acest fel din ţară, şi în acelaşi timp, cea de a doua piesă descoperită în sudul roman al Moldovei. Pe baza celor relatate putem concluziona că, în afară de imensul material arheologic, concretizat în diferite tipuri de arme romane, în inscripţii, monumente sculpturale, monede, sau în materiale de con­ strucţii miltare, ne referim îndeosebi la cărămizile şi la ţiglele romane, prevăzute cu ştampilele unităţilor militare care au staţionat mai bine de un secol şi jumătate pe fostul teritoriu al Daciei romane, fără în­ doială că şi emblemele militare romane de bronz, înfăţişînd acvile, gata de atac, din păcate foarte puţine la număr, au darul de a documenta în aceeaşi măsură prezenţa elementelor militare romane de pe teri­ toriul Daciei Traiane, precum şi din sudul roman al Moldovei, acolo unde dăinuiesc în ruină şi astăzi cele două castre romane de la Gura Şiretului, contribuind în mare măsură la procesul de romanizare al populaţiei autohtone geto-dacice.

20 A. J. Reinach, s.v. Signa militaria., în DA, IV, 2, p. 1312 ; Constantin Pop, op. cit., p. 112. 21 S. Reinach, Rép. Stat, IV, p. 530, nr. 3. 22 Ibidem, II, 2, p. 770, nr. 4. 21 „Izvestia-Buletin", Sofia, VIII, 1934, p. 457, fig. 279. 2'' V. Pârvan, Ştiri nouă din Dacia Malvensis, în „Analele Academiei Ro­ mâne", Memoriile Secţiei de istorie, ser. II, XXXV, Bucureşti, 1912—1913, p. 27, nr. 31, pl. VIII/3 şi 5 (= Archăologische Funde im Jahre 1912. Rumănien, în ArchAnz, 3, 1913, C. 391, nr. 31, fig. 21). 25 D. Benea, O insignă militară romană..., p. 69—74, fig. 1. 26 D. Tudor, Cîteva descoperiri din Dacia Inferioară, în „Anuarul Institutului de studii clasice", Cluj, I, (1928) — V, (1949), p. 186—187, nr. 8, fig. 6 ; D. Tudor, Colecfit de antichităţi din Oltenia, I, Colecţia Gh. Georgescu-Corabia. Catalog des­ criptiv şi figurativ, în ArhOlt, XV, nr. 86—88, iulie-dec, 1936, p. 382—383, nr. 53, fig. 7. 27 C. Moisil, Colecţia Maria Istrati-Capşa, în „Buletinul Comisiunii Monu­ mentelor Istorice", Bucureşti, 1912, fig. de la p. 142 ; D. Tudor, Monumente ine­ dite din Romula, I, în BCMI, XXVIII, fasc. 85, fig. 22 (= extras din BCMI, Vă­ lenii de Munte, 1938, p. 27, nr. 141, fig. 32). M Gh. Ştefan, op. cit.

www.mnir.ro 68 ION T. DRAGOMIR

Descoperirea emblemei militare romane de la Bărboşi vine să com­ pleteze patrimoniul cultural naţional cu o interesantă piesă arheologică antică, de mare valoare documentară ştiinţifică şi muzeistică, contribuind în aceeaşi măsură la îmbogăţirea cunoştinţelor istorice cu noi mărturii palpabile, referitoare la continuitatea şi romanitatea poporului nostru în cadrul spaţiului carpato-danubiano-pontic.

AIGLE EN BRONZE, UN NOUVEL EMBLEME MILITAIRE ROMAIN DÉCOUVERT AU SUD ROMAIN DE LA MOLDAVIE

Résumé

Pendant les dernières années, le patrimoine culturel national du Musée départemental d'histoire de Galatzi s'est augmenté avec une pièce archéologique importante ; il est question du second emblème militaire romain découvert aux environs du camp romain de Tirighina-Bărboşi, monument archéologique connu dans la litérature de spécialité. L'objet en question ne provient pas d'un contexte archéologique bien pré­ cisé en temps et espace, mais il a été découvert par pur hasard. La pièce représente une aigle romaine en bronze, en vol — prête à atta­ quer —, la tête vers la droite et les ailes étalées à la manière dans laquelle sont en fait fondues la plupart des aigles romaines „signa militaria". Le dispositif d'attache de l'emblème est détérioré depuis l'antiquité. Il mesure 0,040 m en hauteur et 0,060 m pour la longueur de l'étalage des ailes (fig. no. 1). Par l'attitude majestueuse et l'aspect sacré de l'aigle porteuse de l'éclair, l'oiseau favorie du grand dieu Juppiter, l'emblème représente le symbole général des legions militaires romaines. Analysé du point de vue artistique, le monument est exécuté irréprochablement, ayant des traits anatomiques bien précisés et, parti­ culièrement, le plumage réproduit de manière naturaliste, fait qui prouve qu'il s'agit d'un objet d'importation. L'emblème appartient avec certitude aux unités militaires romaines qui ont été en stationnement au „castellum" et au camp de Tirighina-Bărboşi, il est question spécialement de la legio I Italica et legio V Macedonica, la „cohors II Mattiacorum" et moins à l'unité nautique — „Classis Flavia Moesica" — qui par la nature pouvait avoir un autre symbol. „Signa militaria" romaine de Tirighina-Bărboşi montre des analogies rela­ tivement étroite avec certaines pièces militaires, tant à l'intérieur du pays qu'à l'étranger. La découverte de cet emblème militaire romaine, au sud romain de la Mol­ davie, a le don d'enrichir le patrimoine culturel national avec une autre pièce archéologique de valeur, tant en contribuant au complètement des dates histori­ ques avec de nouveaux témoignages relatifs à la continuité et à la romanité de notre peuple dans l'espace carpato-danubieno-pontique.

www.mnir.ro CENTIROANE DE TD? „VTERE FELIX" DIN DACIA

de LIVIU PETCULESCU

In sec. II-III, în comparaţie cu epocile precedente sau ulterioare, echipamentul militar roman s-a caracterizat printr-o deosebită complexi­ tate şi diversitate. Dintre numeroasele accesorii compunînd echipamen­ tul militar ne vom opri de această dată asupra unei categorii de piese mai puţin cunoscută şi intrată relativ recent în atenţia cercetătorilor. în 1950 a fost descoperit la Lyon scheletul unui soldat roman în- mormîntat cu armele sale şi un mic tezaur constând din 13 monede 1. Determinarea monedelor a dus la concluzia că soldatul respectiv trebuie să fi căzut în lupta decisivă din 197 e.n., care 1-a opus pe Clodius Albinus lui Septimius Severus. Printre obiectele compunînd inventarul funerar s-a numărat şi un grup de litere de bronz formînd cuvintele VTERE FELIX (poartă-1 fericit). Niturile de fixare pe suport de piele, de pe spatele literelor şi catarama făcind corp comun cu ultima literă au făcut pe descoperitor să stabilească incontestabil că acestea au fost apli­ cate pe centironul de care era fixată sabia soldatului. Ulterior H. Bullin- ger a identificat litere izolate aflate în muzeele din Carnuntum, Ljubljana, Budapesta 2, iar G. Ulbert a reluat descoperirea de la Lyon, citind corect primele litere (VT — în ligatură) şi identificînd încă o piesă de la Dura Europos •'. Şi mai recent într-un mormînt tumular de la Liublen (rai. Tăr- govişte, R. P. Bulgaria) s-au descoperit, aproape în totalitate, părţile metalice ale unui asemenea centiron, constînd dintr-o cataramă şi litere, toate din argint (lipseşte doar litera L) ''.

Prezentăm în continuare observaţiile oferite de analiza celor 6 piese din Dacia, ρΓολ'εηίηά de la Micia (nr. 1, 2), judeţul Hunedoara

1 P. Wuilleumier, în „Gallia", 8, 1950, p. 146—148. 2 H. Bullinger, în „Gallia", 30, 1970, p. 276—283, a publicat în articolul res­ pectiv şi catarame de centiroane datate în sec. al IV-lea, purtînd incizată inscrip­ ţia VTERE FELIX. ·' G. Ulbert, în Studieri zur vor- und fruhgeschichtlichen Archăologie, Fest­ schrift fur Joachim Werner zum 65. Geburtstag, I, p. 211—214, fig. 4—5. '· Dimităr Ovciarov. „Arheologiia-Sofia", 3, 1979, p. 33—42.

www.mnir.ro 70 LIVIU PETCULESCU

(nr. 3, 4), Potaissa (nr. 5) şi Slăveni (nr. 6), dintre care numai ultima a fost publicată, fără a fi fost însă nici ea identificată ca atare5. Faptul că exemplarele noastre sînt părţi componente ale unor cen- tiroane şi nu simple litere compunînd inscripţii diverse se bazează pe o serie întreagă de argumente. Mai întîi, aşa cum este de la sine înţe­ les, toate reprezintă litere aflate în componenţa expresiei VTERE FELIX şi au pe partea din spate nituri de fixare pe un suport din material organic. Apoi, piesa nr. 1 prezintă elementul de închidere tipic întîlnit la Lyon şi la toate celelalte aplice formînd grupajul de litere VT. Alte două piese (nr. 2 şi nr. 4) au la partea inferioară inele pentru prin­ derea unor pandantive, întîlnite şi ele tot în descoperirea etalon de la Lyon, ca şi la alte exemplare izolate, in sfîrşit, celelalte trei piese (nr. 3, 5, 6), deşi fără particularităţi specifice, au aceleaşi dimensiuni cu literele aplice de centiron şi deci pot fi şi ele considerate ca făcînd parte din aceleaşi ansambluri. Se cuvine apoi să remarcăm că piesele nr. 1 şi 2, provenind de la Micia, avînd aceeaşi înălţime, patină identică şi fiind achiziţionate de Muzeul de istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca la aceeaşi dată, repre­ zintă cu mare verosimilitate elemente componente ale aceluiaşi centiron. Alte două piese, nr. 3 şi 4, aflate în patrimoniul Muzeului Deva, deşi sînt cu certitudine aplice de centiron, prin decorul lor vegetal stili­ zat nu au analogii exacte în cadrul puţinelor descoperiri cunoscute în imperiu. Cu toate acestea, elemente de decor asemănătoare considerate pe bună dreptate a avea şi un rol funcţional, acela de a asigura un sprijin mai bun pe suportul de piele, se întîlnesc la grupajul de litere VT de la Lyon, ca şi în alte locuri 6. Exemplarele din Dacia provin de la Micia, Potaissa şi Slăveni, deci au făcut parte şi din echipamentul soldaţilor auxiliari şi din cel al legionarilor. De asemenea, prezenţa lor pe o arie largă pare să arate că acest tip de centiron era mult mai frecvent decît s-a crezut. Interesant este şi faptul că exemplarele nr. 1 şi 2 de la Micia şi cel de la Slăveni (nr. 5) au exact aceeaşi înălţime, 2,7 cm, ceea ce repre­ zintă aproximativ un deget şi jumătate, iar nr. 3 şi 4, respectiv 3,1 cm. Luînd în consideraţie şi pe cele de la Lyon, care sînt înalte de un deget roman, rămînem cu impresia unei standardizări a acestei piese de echi­ pament, datorată ori regulamentelor militare, ori executării lor în ate­ liere lucrînd după principiile unei producţii de serie. în afară de exemplarul de la Potaissa datat între 170—271, cele­ lalte piese, date fiind condiţiile de descoperire, nu ne oferă repere cro-

·'· Mulţumim şi pe această cale arheologilor care ne-au oferit spre publicare piesele inedite : I. Andriţoiu (nr. 3, 4), M. Bărbulescu (nr. 5), C. Pop (nr. 1, 2). Pe de altă parte, piesa de la Slăveni aflată în prezent la Muzeul Olteniei-Craiova, în ciuda eforturilor, nu mi-a fost accesibilă şi de aceea am fost nevoit să preiau ilustraţia din vechile publicaţii. De asemenea, în condiţiile actuale de expunere, numărul de inventar al piesei nr. 3 nu este lizibil, deci locul de descoperire al acesteia este incert. u G. Ulbert, op. cit., p. 213, fig. 4, 2 (Lyon), fig. 5,1 (Dura Europe») ; H. Bul- linger, op. cit., fig. 2, b (Carnuntum), fig. 2, c (Viena).

www.mnir.ro CENTIROANE DE TIP „VTERE FELIX" DIN DACIA 71

Fig. 1. — 1, 2 Micia ; 3, 4 judeţul Hunedoara ; 5 Potaissa ; 6 Slăveni (după D. Tudor, OR'', fig. 81/1). Bronz, (scara 1/1).

nologice precise. De aceea, cel puţin în stadiul actual al cercetării tre­ buie acceptată datarea propusă pentru piesele din întreg Imperiul ro­ man : sfîrşitul sec. al II-lea — prima jumătate a sec. al IH-lea ; pentru acest interval de timp pledînd nu numai descoperirea de la Lyon (197), ci şi cea de la Dura Europos (165—256) 7. In încheierea acestei succinte prezentări trebuie subliniat pe de o parte că piesele descoperite în Dacia măresc în mod sensibil numărul total al exemplarelor cunoscute pînă în prezent în întregul imperiu, iar pe de alta că ele probează o dată în plus unitatea de dotare a armatei romane indiferent de frontiera la care era cantonată. Această unitate reflectată pînă şi în detalii, cum sînt elementele de decor comune din Siria pînă în Dacia, Noricum şi Galia, pare însă a nu exclude unele particularităţi regionale exprimate în decorul unora dintre piese (cele din Muzeul Deva), expresie a existenţei unor ateliere diferite lucrînd în conformitate cu gusturile locale.

' în stabilirea cronologiei centiroanelor cu inscripţia VTERE FELIX nu am avut în vedere piesele de la Liublen, întrucît acestea, pe de o parte, au particu­ larităţi specifice faţă de restul exemplarelor, iar pe de alta nu sînt precis datate.

www.mnir.ro 72 LIVIU PETCULESCU

CATALOG

întrucît numerele corespund cu cele ale ilustraţiei, aceasta din urmă nu a mai fost indicată. 1. Aplică reprezentînd litera V. Micia (Veţel, jud. Hunedoara) îna­ inte de 1899. Bronz. Lipsă extremitatea de jos a piesei de închidere ; patină verde închis. î. 2,7 ; gr. 0,23 ; L. (nituri) 0,5 cm. Aplică în forma literei V legată prin extremitatea hastei din stînga a literei şi printr-o bară transversală de o piesă de închidere profilată. Pe partea din spate trei nituri de fixare pe suport, două la extremităţile literei V, iar al treilea pe centrul piesei de închidere. Bara din stînga a literei V puţin alungită şi arcuită poate formînd bara literei T, deci piesa ar reprezenta, eventual, grupul de litere VT în ligatură. Sec. II—III. MITr-Cluj, inv. nr. V.8260 (vechi 4969). Inedit. 2. Aplică reprezentînd litera E. Micia (Veţel, jud. Hunedoara), înainte de 1899. Bronz. întreagă, patină verde închis. I. (totală) 4 ; î. (literă) 2,7 ; gr. 0,23 ; L. (nituri) 0,5 cm. Aplică în forma literei E, cu un inel la bază pentru ataşarea unui pandantiv. Pe partea din spate trei nituri de fixare pe suport. Sec. II—III. MITr-Cluj-Napoca, inv. nr. V.5678 (vechi 4993). Inedit. 3. Aplică reprezentînd litera F. Loc de descoperire necunoscut, pro­ babil jud. Hunedoara. Bronz. întreagă, patină verde închis. I. 3,1 ; gr. 0,15 cm. Aplică în forma literei F cu ornamente vegetale stilizate (cîrcei de viţă). Pe partea din spate două nituri de fixare pe suport. Sec. II—III. Muz. Jud. Hunedoara-Deva. Inedit. 4. Aplică reprezentînd litera I. Loc de descoperire necunoscut, pro­ babil jud. Hunedoara. Bronz. întreagă, patină verde. I. (totală) 4 ; î. (literă) 3,15 ; gr. 0,2 cm. Aplică în forma literei I cu două bare orizontale la extremităţi şi ornamente vegetale stilizate (cîrcei de viţă) pe laterale. La bază un inel pentru ataşarea unui pandantiv. Pe partea din spate cîte un nit la fiecare din capetele literei, pentru fixarea pe suport. Sec. II—III. Muz. Jud. Hunedoara-Deva, inv. nr. 1887. Inedit. 5. Aplică reprezentînd litera E. Potaissa (Turda, jud. Cluj), castru, săpături arheologice 1981, principia, latura din stînga, camera 7, arma­ mentaria ?, lîngă monedă Severus Alexander. Bronz. Fragmentară, păs­ trată numai jumătatea inferioară, curăţată de oxid. I. (păstrată) 1,8 ; gr. 0,15 ; L. (nit) 0,3 cm. Aplică în forma literei E. Pe partea din spate un nit de fixare pe suport aproape de mijlocul barei orizontale inferioare a literei. 170—271. Muzeul Orăşenesc Turda, inv. nr. 6617. Inedit. 6. Aplică reprezentînd litera E. Slăveni (jud. Olt), castru, săpă­ turi Gr. C. Tocilescu, 1893. Bronz. întreagă, patinată. I. 2,7 cm. Aplică în forma literei E. Pe partea din spate două nituri de fixare pe suport.

www.mnir.ro CENTIROANE DE TIP „VTERE FELIX" DIN DACIA 73

Sec. II—III. Muzeul Olteniei-Craiova. Fost la ΜΝΑ-Bucureşti, inv. Ill, 3. Bibliografie : Gr. C. Tocilescu, Mss. Acad., vol. 5133, ' f. 86 ; D. Tudor, OR A, SE 201 (idem ,OR2, SE 316, p. 251, f. 60 ; idem, OR3, SE 446 ; idem, OR4, p. 291, fig. 81/1) ; idem, Actes du IXe Congrès Inter­ naţional D'Etudes sur les Frontières romaines, Mamaia, 1972, Bucureşti, 1974, pl. 44 ; IDR, II, nr. 549.

CEINTURONS DU TYPE „VTERE FELIX" DE DACIE

Résumé

On présente 6 lettres-appliques de ceinturons, découvertes à Micia (no. 1,2), dép. de Hunedoara (no. 3, 4), Potaissa (no. 5) et Slăveni (no. 6), dont les cinq premières sont inédites et la dernière a été publiée sans aucune précision quant à son utilisation. L'attribution de ces lettres aux ceinturons du type sus-mentionné est étayée par quelques observations : toutes les pièces ont des rivets d'attachement à une courroie de cuir ; l'exemplaire no. 1 présente l'élément de fermeture profilé, ren­ contré dans la découverte étalon de Lyon et chez d'autres pièces isolées ; les lettres no. 2 et 4 ont à la partie inférieure des anneaux de suspension caractéristiques trouvés aussi à Lyon ; enfin les autres exemplaires ont des dimensions communes avec les pièces présentant des particularités tout à fait caractéristiques. En partant des dimensions communes, de la patine identique et de l'acqui­ sition à la même date par le musée de Cluj, on établit comme très probable l'ap­ partenance des deux premières lettres au même ceinturon. Les pièces no. 3 et 4, du musée de Deva. sans avoir précisé le lieu de dé­ couverte, proviennent vraisemblablement aussi du grand camp auxiliaire de Micia. On souligne que la décoration de ces lettres avec des motifs ornamentaux végé­ taux est exceptionnelle. L'applique de Potaïssa, le siège de la Ve légion Macédonien, prouve l'utili­ sation des ceinturons avec l'inscription VTERE FELIX, pas seulement par les au­ xiliaires, comme ceux de Micia et de Slăveni, mais aussi par les légionnaires romains. Les pièces de Micia (no. 1, 2) et de Slăveni (no. 6) ont l'hauteur de 2,7 cm, c'est à dire 1,5 doigt romain. En ajoutant la remarque que les lettres no. 3 et 4 ont elles aussi une même dimension, on reste avec l'impression d'une „standardi- sation" de cet accessoire d'équipement militaire. La lettre de Potaïssa. découverte dans le camp légionnaire, est datée par conséquence entre 170—271, ce qui confirme la chronologie établie pour l'ensemble des ceinturons de ce type : la seconde moitié du IIe siècle — la première moitié du IIIe siècle.

www.mnir.ro CONTRIBUŢII LA ICONOGRAFIA EROULUI CAVALER IN ARTA DACO-ROMANA

de LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU

Subiectul notei de faţă ne-a fost sugerat de o recentă achiziţie a Muzeului de Istorie al R. S. România. Este vorba despre un basorelief antic intrat în patrimoniul muzeului în anul 1982 şi care, după cum re­ zultă din datele furnizate de ofertant, provine din „zona Aradului". Relieful (inv. 165.436) este în formă de ediculă, rotunjit la partea superioară şi mărginit de un chenar, mai lat sus, şi decorat lateral cu cîte un şarpe care se unduieşte. Piesa este din marmură şi are dimen­ siunile 15 χ 13,7 χ 3,5 cm. Programul iconografic este dispus pe două registre, unul principal şi unul secundar. Centrul reliefului este ocupat de imaginea cavalerului spre dreapta. Poartă pe cap bonetă frigană şi este îmbrăcat cu tunică scurtă şi hlamidă care flutură în vînt. în mîna dreaptă ridicată în sus ţine securea dublă. Sub picioarele calului se află duşmanul căzut la pămînt. Cavalerul este flancat de două personaje feminine, redate în semiprofil. Femeia din stînga (Nemesis), pieptănată cu cărare la mijloc şi părul peste urechi, este îmbrăcată cu chiton dublu. Duce mîna dreaptă la gură. Femeia din stînga, reprezentată într-o manieră similară, ţine în braţe o sferă. Relieful este nefinisat ; artistul 1-a abandonat înainte de a-1 fi terminat. Analizînd maniera în care a fost executat relieful se pot face unele observaţii asupra tehnicii folosite de meşterul antic. Se pare că mai întîi se schiţa, în spaţiul dat, motivul decorativ prin linii drepte. Apoi, prin linii continue, superficial incizate, dintre care unele le anulau pe cele iniţiale, se conturau figurile şi se adăugau detaliile, pentru ca, într-o ultimă fază, prin incizii adinei, motivul decorativ să fie „decupat" şi liniile iniţiale şterse. Deasupra copitei stingi a calului se observă o linie dreaptă şi alte două paralele, perpendiculare pe ea. De asemenea se observă că silueta femeii din dreapta, a duşmanului căzut la pămînt, atributul şi piciorul sting al cavalerului sau animalele şi elementele simbolice din registrul inferior al reliefului au fost numai schiţate. Doar imaginea cavalerului şi a personajului feminin din stînga sînt finisate. Deşi relieful este neterminat şi nu pot fi descifrate toate figurile din registrul inferior este cert că îl reprezintă pe Cavalerul danubian.

www.mnir.ro 76 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU

Este meritul lui D. Tudor de a fi tratat exhaustiv cultul Cavale­ rilor danubieni, de a fi adunat un vast şi dispersat material icono­ grafic, pe care 1-a clasificat şi interpretati. Pînă astăzi se cunosc 236 monumente legate de cultul cavalerilor danubieni2, cu o arie relativ restrînsă de răspîndire. După tipologia lui D. Tudor ele se împart îri 3 clase, corespunzînd unei evoluţii în timp din sec. II—IV, şi anume : A) reliefuri reprezentînd un singur cavaler şi o zeiţă ; B) reliefuri repre­ zentînd doi cavaleri care flanchează o zeiţă ; C) reliefuri reprezentînd trei busturi 3. Cele mai vechi reliefuri sînt cele care înfăţişează un singur cavaler şi datează din sec. al II-lea e.n.4. După locul lor de provenienţă, cele 32 de reliefuri reprezentînd un singur cavaler se repartizează astfel : Dacia — 17 ; Moesia — 9 ; Dalmaţia — 4 ; Roma — 1 ; provenienţă ne­ cunoscută — 1 "'. La acestea se adaugă şi piesa descoperită în zona Ara­ dului ale cărei analogii apropiate provin de la Apulum, Naissus, Me­ diana, Novae şi ParacinG. Toate cele şase reliefuri sînt arcuite la par­ tea superioară, au un registru inferior decorat cu animale sau obiecte simbolice, pe toate fiind reprezentat cocoşul, berbecul, craterul, tripiedul. De fiecare dată figura centrală este aceea a cavalerului cu bonetă fri- giană pe cap, îmbrăcat cu tunică scurtă şi hlamidă care flutură în vînt şi ţinînd în mînă securea dublă. Sub picioarele calului se află duş­ manul căzut la pămînt. Cavalerul are în faţă sau este flancat de perso­ naje feminine, călăreşte întotdeauna spre dreapta şi întoarce capul spre privitor. Faptul că cele mai multe reliefuri înfăţişînd un singur cavaler s-au găsit în Dacia a îndreptăţit părerea că este vorba despre un vechi cult local care şi-a primit expresia iconografică în epoca romană '. îndreptîndu-şi atenţia asupra unui cult greu de investigat neatestat de izvoare literare sau epigrafice, ci atestat exclusiv de material figu­ rativ, cercetătorii care l-au investigat au fost frapaţi atît de caracterul său eclectic cît şi de notele sale originale. In ciuda unor influenţe sau

1 1 cavaleri danubiani, în ED, VII, 1937, p. 189—356 ; idem, Corpus Monu- mcntorum Religionis Equiium Danuvinorum (CMRED), 1, Leiden. 1969 şi II, 1976. 2 La cele 232 monumente publicate de D. Tudor în CMRED, I şi II, se adaugă trei piese descoperite la Singidunum şi una la Bărboşi. Vezi D. Bojovic, în ..Sta- rinar", XXVIII—XXIX, 1977—78, p. 142 (rezumat), pl. III/2 ; idem, în „Starinar", XXXII, 1981, p. 80—83 ; I. T. Dragomir, în Thraco-Dacica, III, 1932, p. 175—177. ;l CMRED, II, p. 94 ; E. Will, Le relief cultuel gréco-romain. Contribution à l'histoire de l'art de l'empire romain, Paris, 1955, p. 329. Ibidem, p. ii3. 5 D. Tudor, CMRED. I. nr. 1—2 ; 9—10 ; 14—17 ; 29 ; 33 ; 40 ; 45—4-3 ; 55; 58—59 ; 64 ; 77 ; 79 ; 90 ; 106—108 ; 110 ; 174 ; 183 ; CMRED, II, nr. 200—203 ; 232 : D. Bojovic, în „Starinar", XXVIII—XXIX, p. 142, pl. III/2. 0 Tipul A/b din clasificarea lui D. Tudor, CMRED, II, p. 95 şi nr. 58—59 ; 64 ; 232. 7 D. Tudor. în ED, VII, 1937. p. 191 ; idem, CMRED, II, 282—283 ; E. Will, op. cit., p. 324 ; E. Condurachi, -4 propos de la genèse de l'iconographie du cavalier thrace, în Colloques Internationaux du CNRS, nr. 593 ; Mythologie gréco-romaine. Mythologies périphériques, Paris. 1981, p. 67—68 ; M. Oppermann, Thrakische und danubische Reitergôtter und ihre Beziehungen zu orientalischen Kulten, în Die orientalischen Religionen im Rômerreich (OrRR), Leiden, 1981, p. 520—521.

www.mnir.ro ICONOGRAFIA EROULUI CAVALER IN ARTA DACO-ROMANÀ 77 inspiraţii evidente din imagistica altor divinităţi, precum Dioscurii, Cava­ lerul trac sau Mithras, programul iconografic al monumentelor legate de cultul Cavalerilor danubieni este deosebit, pornind de la opţiunea pen­ tru un anume repertoriu figurativ şi continuînd cu locul pe care îl ocupă fiecare figură (antropomorfă, zoomorfă sau obiect de cult) şi di­ mensiunea care i se acordă în cadrul programului iconografic 8. Astfel, E. Will constată că dispunerea compoziţiei pe registre este străină de tradiţia clasică, trădează o inspiraţie „populară şi provincială" şi reprezintă principala caracteristică a acestor reliefuri ce se consti­ tuie în urma fuziunii unui tablou central cu elemente secundare. învă­ ţatul francez remarcă atît la reliefurile cu un singur cavaler, cît şi la cele cu doi cavaleri prezenţa unei triade — de simboluri sau perso­ naje — pe care o pune în legătură cu dioscurii, din iconografia cărora ar fi preluat, de pildă, cuplul şerpilor afrontaţi în jurul unui vas9. In ceea ce priveşte imaginea cavalerului constată diferenţa dintre acesta şi cavalerul trac, mai întîi ca îmbrăcăminte, întrucît cavalerul danubian are întotdeauna bonetă frigiană pe cap. Fără a găsi un arhetip E. Will recunoaşte o tradiţie elenistică în modul de exprimare iconografică din epoca romană, ca şi indiciul folosirii unui vechi motiv în faptul că sînt asociate redarea din profil a cavalerului cu mişcarea la pas a calului10. M. Oppermann, vorbind despre rădăcinile locale ale cultului, este de părere că elemente ale iconografiei sale sînt de căutat în repertoriul figurativ preroman din zona carpato-danubiană 11. Fără să fi găsit arhetipul reliefurilor reprezentînd Cavalerul danu­ bian socotim, totuşi, că în mediul getic a fost descoperită cea mai veche reprezentare de pînă acum a zeului-cavaler sau a eroului cavaler de tip „danubian", reprezentare datată în sec. I î.e.n. Avem în vedere plăcuţa de bronz descoperită de FI. Marinescu în săpăturile din cetatea getică de la Polovragi. Piesa a fost descoperită într-un mediu arheologic lipsit de orice material roman, pe terasa a VH-a nordică a cetăţii, care a servit drept acropole, la — 0,20 m (adîncimea stratului de locuire). Placa de bronz are formă patrulateră şi dimensiunile 10,1 X 6,6 X 0,3 cm. Este decorată atît pe avers, cît şi pe revers. Aversul repre­ zintă un călăreţ redat din profil, la pas spre stînga. Poartă barbă, iar pe cap are boneta frigiană. Este îmbrăcat cu o tunică cu mîneci lungi, deasupra cu o hlamidă care flutură în vînt, pantaloni strimţi şi în picioare poartă o încălţăminte moale (poate opinci ?). Cavalerul este flancat de doi bărbaţi înfăşuraţi într-o draperie lungă pînă la pămînt şi care le acopere în întregime braţele. Aceştia nu poartă barbă şi au capul descoperit. Ambii ridică mîna dreaptă într-un gest de salut, iar cu mîna stingă îşi susţin draperia. Scena este încadrată într-un chenar, format din semi-ove stanţate, neterminat. Reversul reprezintă o semilună cu

8 Pentru diferenţa între iconografia cavalerului trac şi aceea a cavalerului danubian vezi E. Will, op. cit., ; D. Tudor, CMRED, II, p. 142—147 ; M. Opper­ mann, op. cit., p. 518. 9 Ε. Will, op. cit., p. 318 ; 321 ; 353. 10 Ibidem, p. 220—221. 11 M. Oppermann, op. cit. ,p. 520.

www.mnir.ro www.mnir.ro ICONOGRAFIA EROULUI CAVALER ÎN ARTA DACO-ROMANA 79 cornul în jos, decorată cu un cantharos cu corpul canelat, flancat de doi cocoşi. La vîrfurile cornului lunii şi la capetele cozilor celor doi cocoşi se observă nişte proeminenţe rotunde asemeni unor nituri, iar în punctul de curbură maximă un inel de prindere. în legătură cu modul în care a fost confecţionată piesa sînt de făcut unele precizări şi anume : placa a fost greşit turnată, iar după turnare s-au încercat unele remedieri cu ajutorul unui ponson. Tot atunci a început să fie bătut şi chenarul de pe avers. Pînă acum nu cunoaştem analogii pentru relieful de la Polovragi, care se prezintă, cel puţin pentru moment, drept unicat. Cu excepţia figurii centrale, aceea a călăreţului, placa de la Polovragi nu are nimic comun cu alte reprezentări din arta geto-dacică ll. Aparent aversul şi reversul nu au vreo legătură între ele, iar tipa­ rul care a servit drept model pentru revers pare să fi fost acela al unui pandantiv semilunar, dovadă fiind inelul de prindere de la partea supe­ rioară. Pentru comanditarul piesei de la Polovragi este însă greu de cre­ zut ca asocierea imaginilor de pe avers şi revers să fi fost accidentală. La descifrarea semnificaţiei pe care a avut-o plăcuţa de la Polovragi nu credem că se poate face abstracţie de una sau de cealaltă dintre feţele ei. Caracterul religios, poate apotropaic al reliefului, ni se pare neîndoielnic şi socotim călăreţul drept o divinitate, pentru aceasta ple- dînd gestul cilor doi bărbaţi care ridică mîinile spre el ca şi elementele simbolice de pe revers. în ceea ce priveşte identitatea bărbatului reprezentat călare, R. Florescu crede că este vorba despre cea mai veche reprezentare a cavalerului trac, asociat cu motivul păsărilor flancînd vasul cu apa vieţii13. într-adevăr încercarea de a identifica divinitatea reprezentată pe placa de la Polovragi cu vreuna cunoscută chiar şi dintr-o epocă mai tîrzie duce cvasi-automat spre cavalerul trac. Iconografia acestuia, cele trei ipostaze în care apare — mergînd la vînătoare, vînînd sau întorcîndu-se de la vînătoare — este bine cunoscută 14. La imaginea cen­ trală pe reliefurile votive sau de cult se alătură figuri adiacente ca femeia, pajul agăţat de coada calului, animale cum sînt cîinele şi mis­ treţul sau alte simboluri ca arborele pe care se încolăceşte un şarpe, altarul etc. De regulă cavalerul merge spre dreapta şi are capul des­ coperit. Asupra datei la care s-a fixat imaginea cavalerului trac în icono­ grafia antică nu există unanimitate de păreri. E. Will15 crede că deşi exista în Tracia un zeu cavaler, imaginea lui este rezultatul unei inter-

12 SMIM, X, 1977, p. 30 sq, fig. 8 şi 9. 13 I. Miclea, R. Florescu, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, Bucureşti, 1980, nr. 197. 14 G. Kazarow, Die Denkmaler des thrakischen Reitergottes in Bulgarien, Budapest, 1938 ; A. Cermanovic Kuzmanovié, Die Denkmaler des Thrakischen Héros in Jugoslawien und das Problem des Thrakischen Reitergottes, în „Archaeologia Ju­ goslavia", IV, 1963, p. 31—57 ; ZI. Goceva, M. Oppermann, Corpus Equitis Thracii, I, Leiden, 1979 ; N. Hamparţumian, Corpus Equitis Thracii, IV, Leiden, 1979 ; M. Op­ permann, în „Klio", 62, 1980, p. 111—125. 13 Op. cit., p. 59 sq.

www.mnir.ro 80 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU pretatio graeca, tipul iconografic constituindu-se într-un centru grec sau puternic elenizat încă din sec. al IlI-lea î.e.n. E. Condurachi, pornind de la nişte teracote descoperite la Histria şi reprezentînd un călăreţ 1C, datate în sec. al IlI-lea î.e.n., socoteşte că atelierele pontice au creiat imaginea unei divinităţi „jumătate barbare, jumătate greceşti", care mai tîrziu a devenit populară printre traci şi geto-daci. El crede, de asemenea, că reliefuri de la Histria datînd din sec. al II-lea î.e.n. au fost prototipul călăreţului reprezentat pe vasul de la Răcătău17. M. Alexandrescu-Vianu 18 crede încă că nu poate fi vorba despre o atestare certă a cavalerului trac înainte de sec. I î.e.n. Oricum la data la care Tracia a devenit provincie romană (46 e.n.) tipul iconografic al Cava­ lerului trac era deja constituit. Cît priveşte călăreţul de la Polovragi ei se deosebeşte de cavalerul trac prin costum, direcţia în care călăreşte, dar, mai ales, prin aceea că nu are nici un atribut sau accesoriu specific aceluia. Este de adău­ gat şi amănunutl că pe nici unul din reliefurile cavalerului trac nu apare cantharosul sau cocoşul. Aşa dar, nu credem că din punctul de vedere al iconografiei se poate face vreo apropiere între călăreţul repre­ zentat pe placa de la Polovragi şi cavalerul trac. în schimb socotim că trei elemente apropie relieful preroman de la Polovragi de reliefurile cavalerilor danubieni şi anume : modul în care este reprezentat cavalerul (boneta frigiană şi costumul), existenţa unei triade (de personaje şi sim­ boluri), ca şi asocierea cantharosului cu cocoşii. Sînt desigur şi elemente care le deosebesc, cum este duşmanul căzut sub picioarele calului la cavalerii danubieni şi adoranţii (nu adorante sau zeiţe) care îl flanchează pe cavaler pe placa de la Polovragi. . Credem că pe relieful de la Polovragi este reprezentată o divini­ tate dacică a cărei iconografie, cu excepţia faptului că este vorba despre un zeu călare, nu este încă precizată, ci se află în faza de „căutări", iconografie influenţată de aceea a dioscurilor. De altfel, apropieri între religia geto-dacilor şi a zeilor din Samothrace s-au făcut şi la interpre­ tarea construcţiilor de cult cu absidă geto-dacice19. Credem, de ase­ menea, că în ciuda distanţei în timp care desparte placa de la Polo­ vragi de reliefurile cavalerilor danubieni există totuşi în lanţul de ima­ gini ale acestui cult o verigă care face legătura dintre ele — un relief din bronz descoperit într-o localitate neprecizată din Dacia Inferior, reprezentînd un cavaler, relief de pe care lipseşte imaginea duşmanului căzut la pămînt, piesă considerată cea mai veche din seria de repre­ zentări romane ale unui vechi cult local20.

16 Op. cit., p. 63 sq. vezi şi M. Coja, în Dacia, N.S., 1974, p. 283 sqq. 17 V. Căpitanu, în „Carpică", 8, 1976, p. 66, fig. 46—47 şi cataloagele expo­ ziţiei internaţionale „Dacii", ca Die Daker. Archăologie in Rumănien, Mainz 1980, p. 204, nr. 389 sau Die Daker. Archăologische Funde aus Rumănien, Mainz, 1981, nr. 389. 18 SCIV A, 31, 198, 3, ρ .357. 19 R. Vulpe, în Atti del settimo Congresso internazionale di archaeologia classica, III, Roma, 1971, p. 87—103. 20 D. Tudor, CMRED, I, nr. 45 şi CMRED, II, p. 90 sq.

www.mnir.ro ICONOGRAFIA EROULUI CAVALER IN ARTA DACO-ROMANA 81

CONTRIBUTIONS A L'ICONOGRAPHIE DE L'HÉROS CHEVALIER DANS L'ART DACO-ROMAIN

Résumé

En 1982 le Musée d'Histoire de la R. S. de Roumanie a fait l'acquisition d'un basrelief antique provenant de „la zone d'Arad", d'après ce qu'il en résulte des don­ nées fournies par l'offrant. La pièce en marbre (15x13,7x3,5 cm) n'est pas achevée. Et pourtant on peut bien distinguer l'image du chevalier flanqué par deux silhouet­ tes féminines, l'ennemi tombé aux pieds du cheval, et, au second plan, des animaux et objets de culte. Le relief, qui représente le chevalier danubien, date du IIe siècle de n.è. En se ralliant à l'opinion d'après laquelle le culte des chevaliers danubiens est local (cf. D. Tudor, Em. Condurachi, E. Will, M. Oppermann etc.), l'auteur fait certains rapprochements entre le répertoire iconographique de ces divinités et une petite plaque de bronze découverte dans la cité géte de Polovragi et datée au I^r s.av.n.è., considérant que l'on y a découvert la plus ancienne image d'une di­ vinité géto-dace qui à l'époque romaine deviendra „Le Chevalier danubien".

www.mnir.ro BRONZURI ROMANE DIN COLECŢIA MIHAI SUTZU

de CRIŞAN MUŞEŢEANU

In cele ce urmează vom prezenta cîteva piese din bronz aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie al R. S. România, obiecte provenind din colecţia constituită cu mulţi ani în urmă de către Mihai Sutzui. Din numărul mare de piese din bronz aflate în această colecţie am selectat 18 exemplare al căror loc de descoperire a putut fi cît de cît stabilit. Este vorba, fie de lunul din oraşele pontice, mai cu seamă Tomis, dar şi Callatis, fie din Dobrogea sau zone apropiate, fără menţiunea localităţii în care au fost găsite, lipsa unor date mai concludente asupra condiţiilor descoperirii influenţînd şi posibilitatea de datare a lor.

Statuete 1. Mercur. Inv. 121.713. Pl. I a. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina brun verzuie. I. 3,5 cm. Picioarele sînt rupte din vechime. Zeul este redat nud. In mîna dreaptă ţine punga cu bani, iar în stînga caduceul. Hlamida îi este aruncată pe umărul stîng. Pe cap se distinge cu greu petasosul. Execuţia este foarte stîngace ; acest tip al lui Mercur este bine cunoscut în provinciile de la Dunărea de jos, fiind considerat chiar o formă specifică acestei zone, datată în general în veacul al IlI-lea e.n. -. O statuetă aproape identică este deja cunoscută în Dobrogea la Izvoa­ rele, antica Sucidavă moesică 3. 2. Venus. Inv. 121.673. Pl. I b. Loc de descoperire R. S. S. Mol­ dovenească. Bronz plin turnat patină de culoare verzuie. I. 3,2 cm. Se păstrează doar capul zeiţei. Faţă ovală, nasul drept, ochii dispuşi orizontal, gura mică, bărbia aproape imperceptibilă. Părul, ondulat, este despărţit printr-o cărare care ajunge pînă la ceafă şi este înnodat într-un coc. O diademă în formă de semilună împodobeşte capul.

1 C. Moisil, Michel C. Sutzu, Bucureşti, 1948. 2 M. Velickovici, Rimske sitna u Narodom Muzeju, Belgrad, 1972, p. 133, nr. 34 ; Lj. Ognenova-Marinova. Statuettes en bronze du Musée national archéo­ logique à Sofia, 1975, nr. 116—118 ; S. Boucher, „Apulum", 15, 1977, p. 281. 3 V. Culică, C. Muşeţeanu, în SCIVA, 30, 1979, 3, p. 446, nr. 2.

www.mnir.ro 84 CRIŞAN MUŞETEANU

Faptul că statueta nu este întreagă ne împiedică să o atribuim uneia din tipurile cunoscute ale reprezentărilor Venerei. O statuetă cu un cap asemănător a fost descoperită în Moesia Inferioară la Bajkal, lîngă Oescus r>. Figurina noastră are multe puncte comune şi cu un cap al zeiţei descoperit la Tomis şi datat în epoca Antoninilor λ Prin analogie cu statuetele amintite ni se pare foarte probabil ca piesa noastră să fi provenit din Moesia Inferioară, fie să fi fost creată în ateliere din această provincie (în primul rînd ne gîndim la cetăţile pontice), fie că a fost vehiculată pe aici. Oricum ar fi ea, este un exem­ plar deosebit, executat cu multă grijă de către un meşter care îşi cu­ noaşte bine meseria.

încuietori 3. Venus. Inv. 121.651. Pl. I c. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. L. 7 cm. Piesa înfăţişează destul de schematic un personaj feminin cu bustul gol, cu mîna dreaptă îşi acoperă pieptul, iar cu cea stingă îşi prinde veşmîntul ce-i acoperă partea inferioară a corpului. In părţile laterale ale capului se observă orificiul încuietorii. 4. Venus. Inv. 121.703. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verzuie .L. 6 cm. Identic cu precedentul. 5. Venus. Inv. 121.650. Pl. I d. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. Identică ca formă cu nr. 3—4, faldu­ rile veşmîntului sînt redate prin linii incizate paralele. Deasupra capului se văd urmele inelului încuietorii. Personajul reprezintă pe Venus în ipostaza de Venus Pudica, piese similare sînt cunoscute şi în Gallia, fără însă a le putea preciza data6. După forma destul de neglijentă a execuţiei am fi tentaţi să le încadrăm în răstimpul sec. II—III. 6. Minerva. Inv. 121.665. Pl. I e. Loc de descoperire probabil To­ mis. Bronz plin cu patina brun verzuie. L. 5,3 cm. Fragment din care se păstrează doar capul şi o parte din bust. Exemplarul destul de uzat o redă pe zeiţa înţelepciunii cu coiful corintic pe cap. Din îmbrăcăminte nu i se mai distinge decît o curea aflată pe numărul drept. Starea fragmentară a piesei ne împiedică să stabilim funcţionali­ tatea ei ; bănuim că avem de a face tot cu o încuietoare. Această formă de redare a Minervei se regăseşte şi pe alte bronzuri din epoca romană din provincii apropiate, datate în sec. al II-lea 7. 7. Hermă. Inv. 121.648. Pl. I f. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. L : 6,5 cm. Herma este sub forma bustului unui personaj masculin, tînăr şi imberb.

4 Lj. Ognenova-Marinova, op. cit., nr. 145. 5 V. Barbu, în „Dacia", N.S., IX, 1965, p. 387, nr. 1. c H. Rolland, Bronzes antiques de Haute Provence, Suppl. à „Gallia", Paris, 1965, nr. 390. 7 Lj. B. Popovic, D. Mano-Zisi, M. Velickovic, B. Jelicic, Anticka bronza u Jugoslavij, Belgrad, 1969, nr. 82.

www.mnir.ro BRONZURI ROMANE DIN COLECŢIA MIHAI SUTZU 85

www.mnir.ro 86 CRIŞAN MUŞETEANU

Astfel de exemplare folosite ca încuietoare de casetă au fost găsite la Callatis şi Chersones8. în privinţa încadrării cronologice, din lipsa unor date privind contextul descoperiri, vom face apel la o piesă apro­ piată din Agora ateniană datată la mijlocul sec. al IlI-lea9. 8. Cap de femeie. Inv. 121.664. Pl. I g. Loc de descoperire probabil Tomis. Bronz plin, patina verde închis. I. 3,2 m. Se păstrează doar capul, cu trăsăturile bine marcate.

Suport 9. Sfinx. Inv. 121.701. Pl. II a. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz masiv cu patina brun roşiatică. I. 4 cm. Piesa are la bază un picior de leu suprapus de un cap grotesc, avînd ataşate de o parte şi de alta două aripi, penajul fiind conturat prin incizii. Un exemplar identic este cunoscut la Durostorum, fiind datat în cuprinsul sec. II—III. Prototipul acestei figurine sînt sfincşi înaripaţi. Fără îndoială că meşterul care a turnat piesa noastră nu mai avea cunoş­ tinţă asupra semnificaţiei simbolice a reprezentării, el folosind-o ca suport decorativ pentru o casetă sau vreo piesă de mobilier ,0.

Aplice 10. Bust de femeie. Inv. 121.733. Pl. II b. Loc de descoperire Calla­ tis. Bronz plin, patina verde închis. D. 3,7 cm. Aplica reda bustul unui personaj feminin cu capul încins de o cunună. Se distinge fruntea înaltă, ochii mari cu pupile adînci, nasul drept. Mantia este prinsă pe umărul drept cu o fibulă rotundă. Aplici similare, deşi de dimensiuni mai mari, au fost descoperite în toată lumea romană, ele par să fie piese ornamentale ale unor care 11. 11. Cap de femeie. Inv. 121.657. Pl. II c. Loc de descoperire proba­ bil Tomis. Bronz plin, patina verde. I : 3 cm. Figurina poartă o bonetă de sub care se revarsă meşe din păr ce cad de o parte şi de alta a feţii. Ochii sînt redaţi prin cîte o incizie. Un exemplar foarte apropiat tipologic este cunoscut în Gallia su­ dică. H. Rolland este înclinat să identifice figurina cu Atys V1. Trăsătu­ rile personajului de la Tomis nu lasă loc însă unei asemenea ipoteze. 12. Cap de leu. Inv. 121.702. Pl. II d. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. D. 1,7 cm.

8 Th. Sauciuc-Săveanu, în „Dacia", VII—VIII,' 1937—1940, p. 279, fig. 47 ; V. I. Kadeev, Ocerfci istorii economiki Hersonesa υ I—IV vekoh n.e., Harkov, 1970, p. 62, fig. 5/4-5. 9 Η. Robinson, Athenian Agora, V, New Jersey, 1959, Κ 148. 10 C. Muşeţeanu, D. Elefterescu, în SCIVA, 28, 1977, 4, p. 587, fig. 4, 2 ; E. M. Ruprechtsberger, în SCIVA, 32, 1981, 3, p. 458. 11 R. Shindler, Landesmuseum Trier, Trier, 1970, nr. 130 ; M. Velickovici, op. cit., nr. 188. u H. Rolland, op. cit., nr. 333.

www.mnir.ro BRONZURI ROMANE DIN COLECŢIA MIHAI SUTZU 87

Coama realizată prin linii incizate înconjoară capul. Pupilele sînt incizate, gura este larg deschisă, lipsită de dentiţie. Pe spate există un dispozitiv de prindere. 13. Cap de leu. Inv. 121.718. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. D. 1,7 cm. Identic cu precedentul. 14. Cap de leu. Inv. 121.719. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin, patina verde închis. D .1,5 cm. Identic cu nr. 12. 15. Cap de leu. Inv. 121.720. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin cu patina verde închis. D. 1,5 cm. > Identic cu cele de mai sus. 16. Cap de leu. Inv. 121.721. Loc de descoperire Dobrogea. Bronz plin, patina verde închis. D. 1,2 cm. Identică ca formă cu precedentele. Capul de leu este foarte adesea folosit ca motiv decorativ în aplice ce împodobesc variate obiecte de folosinţă comună )a.

Toarte de vas 17. Cap de bărbat. Inv. 121.666. Pl. II e. Loc de descoperire pro­ babil Tomis. Bronz cu patina verde închis. L. 6,3 ; 1. 3,5 cm. Fragment al torţii unui vas, ce redă un cap de bărbat matur cu faţa prelungă ,avînd barbă şi plete. 18. Cap de copil, Eros?. Inv. 121.661. Pl. II f. Loc de descoperire probabil Tomis. Bronz cu patina verzuie. L. 3,5 ; 1. 2,5 cm. Fragment din partea inferioară a torţii unui vas. Figura este a unui personaj juvenil imberb. Faţa rotundă este înca­ drată de plete lungi, trăsăturile sînt bine reliefate. Exemplarele prezentate sînt caracteristice repertoriului unei serii întregi de căni din bronz aflate în numeroase descoperiri din zone dife­ rite ale imperiului14. în afara celor două statuete de divinităţi destinate unor lararii, celelalte piese sînt accesorii pentru diverse obiecte folosite în viaţa coti­ diană. Alături de rolul lor decorativ, ele îndeplinesc şi unul utilitar. Acest gen de obiecte sînt, pînă în prezent, mai puţin cunoscute din publicaţiile privind bronzurile romane din Dobrogea. Larga lor răspîn­ dire în toată aria civilizaţiei romane face ca aceste piese să fie extrem de apropiate tipologic, analogii curente pentru ele se găsesc în provincii foarte îndepărtate. Problema cea mai importantă ridicată de ele este locul unde au fost lucrate 15 In stadiul actual al cunoştinţelor noastre, care se mărgi­ nesc în ultima instanţă la studiul comparativ al stilurilor, acest lucru este destul de dificil de făcut.

13 Ibidem, nr. 343—348 ; H. Menzel, Die romischen Bronzen aus Deutschland, II, Trier, 1966, nr. 140—152. 14 H. Rolland, op. cit., nr. 291 ; A. Radnoti, în DissPann, 2, 1938, 6, pl. XLIII, 4. 15 M. Velickovici, op. cit., p. Ill ; S. Bouche, op. cit., p. 271.

www.mnir.ro PI ansa II

www.mnir.ro BRONZURI ROMANE DIN COLECŢIA MIHAI SUTZU 89

Este foarte probabil ca piesele care trădează o stîngăcie mai mare în execuţie să fi fost produse în ateliere locale. Ne referim spre exem­ plu la statueta lui Mercur, care îşi găseşte de altfel analogii perfecte într-o serie întreagă de exemplare din zona provinciilor de la Dunărea de jos. Acest lucru nu înseamnă că unele piese izbutite din punct de vedere artistic să nu fie fost executate într-un centru meşteşugăresc din pro­ vincie cu tipare aduse din altă parte, cum ar fi cazul cu fragmentul de statuetă al Venerei. Tipologia apropiată a exemplarelor din Moesia Inferioară, care mereg uneori pînă la identitate cu cea a bronzurilor din alte provincii, ne fac să ne gîndim la rolul deosebit avut în producerea şi răspîndirea lor de meşteri itineranţi şi este foarte posibil ca multe dintre ele să fie opera lor. In stabilirea certă a locului de producţie ana­ liza metalografică va aduce date indispensabile. Oricum ar fi, credem —• referindu-ne în mod special la accesoriile obiectelor de uz curent, piese de serie — că ele sînt produse ale unor ateliere locale. O categorie aparte o formează reprezentările figurate de pe torţile cănilor descoperite la Tomis. Vase din bronz avînd diverse ornamente descoperite în Dobrogea au fost atribuite unor ateliere italice sau din Asia Mică, neexcluzîndu-se pe drept cuvînt nici ipoteza existenţei unor ateliere şi în cetăţile greceşti din Pont care să fi produs o parte din ele 1U. Figurile de pe torţile de căni prezentate de noi sînt de tipuri general cunoscute în tot imperiul, iar starea lor mult prea fragmentară ne îm­ piedică să facem vreo precizare. Piesele amintite în rîndurile de faţă constituie doar o parte din bronzurile romane aflate în colecţia M. Sutzu recoltate în perimetrul Dobrogei. Am ales doar pe cele aflate într-o stare mai bună de conser­ vare, celelalte făcînd obiectul unei cercetări viitoare.

BRONZES ROMAINS DE LA COLLECTION M. SOUTZO

Résumé

On y présente 18 pièces recueillies en Dobrudja ou dans les zones environ­ nantes par Mihai Soutzo. En dehors des deux statuettes des divinités Mercur et Venus destinées aux „larariums", les autres exemplaires sont des serrures, appliques et fragments d'an­ ses, des accessoires de certains objets d'usage courant moins connus jusqu'à présent. L'absence des informations plus édifiantes sur les circonstances dans les­ quelles a été faites découvertes exerce une certaine influence sur la cronologie des bronzes.

16 M. Bucovală, în „Pontica", 2, 1969, p. 326 ; idem, în „Pontica", 5, 1972. p. 131 ; C. Preda, în „Dacia", N.S., IX, 1965, p. 24β.

www.mnir.ro ifû CRIŞAN MUŞETEANU

Tenant compte des analogies, les on peut placer pour la plupart dans l'in- tervalles des IIe—IIIe s. Le problème du lieu de production pourra être éclaircie avec certitude lors­ que l'analyse métallographique viendra compléter l'analyse du style. De toutes façon, pour la plupart d'entre elles, particulièrement pour celles qui constituent les accessoires d'objets utilitaires, leur confection dans des ateliers locaux est tout à fait probable.

www.mnir.ro PODOABE DE AUR DESCOPERITE LA ROMULA PĂSTRATE IN COLECŢIA MUZEULUI DE ISTORIE AL R. S. ROMANIA

de MIRCEA SFIRLEA

Numeroase obiecte de podoabă din aur au apărut în descoperirile de la Romula (sat Reşca, corn. Dobrosloveni, jud. Olt) şi sînt prezentate în expoziţia de bază a Muzeului de Istorie al R.S.R., secţia Tezaurul is­ toric. Faptul că acestea au rămas inedite ne-a determinat să le supunem unei sumare examinări, cu scopul de a le integra în contextul istoric şi în circuitul valorilor artistice din Dacia (romană. Cum vechile rapoarte de săpături arheologice au rămas în mare parte nepublicate, nu cunoaştem, deocamdată, condiţiile de descoperire şi nici materialele cu care sînt asociate, ceea ce ne obligă să le stabilim cronologia şi să le analizăm utilizînd metodele de artă comparată, rapor- tîndu-le permanent la descoperirile similare din aşezările romane de pe teritoriul ţării noastre. De asemenea, în limita posibilităţilor, ne vom referi şi la unele analogii din alte zone ale Imperiului roman. 1. — Ac de păr. Inv. nr. 9344. Este lucrat din os, cu capetele fixate în manşoane de aur. Manşonul din partea superioară a piesei are aspectul unei urne cu baza şi gura evazate şi ornamentate cu impresiuni oblice, iar corpul, bombat, e decorat cu caneluri. In alveola din gura urnei a fost fixată o piatră, care nu s-a mai păstrat. Manşonul din par­ tea inferioară a piesei e simplu, neornamentat. Dimensiuni : L. = 79 mm ; greutate aur 2,27 gr. Similitudini : — F. H. Marshall, Catalogue of the Jewellery, greek, etruscan and roman in the Departments of Antiquities, British Museum, London, 1911 (= BMCJ) ; inv. nr. 3142, p. 375, pl. LXXXI — ornament în formă de krateros, Comarmond Coll., 1817. Sec. III. — Ac de păr descoperit la Tomis ,inv. nr. 8580 (în colecţia Muzeului Naţional). Sec. al IlI-lea. — Pandantiv în formă de kantharos. Tomis, Muzeul de Arheo­ logie Constanţa (= MAC), inv. nr. 3968. Sec. al IlI-lea. — „Archeologiai Értesito" (= AÉ), II, 1885, p. 197, fig. 30 (din regiunea Gyôr). — „Bulle- tin de la Société Bulgare" (= BSAB), II, 1911, p. 272 — din tezaurul de la Arcear. Sec. al IlI-lea. — Intr-un sarcofag dezvelit la Romula de Cezar Boliac s-a găsit un „elegant ac de aur de păr din fildeş", împreună cu alte obiecte de podoabă şi cu monede de bronz (ultima fiind emisă de Caracalla), D. Tudor, OR 3, p. 411. 2. — 34 foiţe de aur. Inv. nr. 9309-9342. Sînt părţi componente ale unei diademe funerare sau votive. Sînt decupate din foiţă subţire

www.mnir.ro 9? MIRCEA SFÎRLEA de aur şi au forme variate : a) opt frunze de stejar din foiţă extrem de subţire, prin impresiune s-a realizat o reţea fină de nervuri. L. = 42 mm ; 1. = 28 mm ; b) fragment din frunză de stejar (lipseşte partea superioară şi ramificaţia superioară din partea stingă) ; c) două frunze din foiţă extrem de subţire de aur, avînd imprimate nervuri foarte fine. L. = 34 mm ; 1. = 25 mm ; d) patru aplice rombice din foaie de aur. Prin impresiune e realizată o diagonală din care pornesc de-o parte şi de alta impresiuni unghiulare. L. = 25 mm ; 1. = 15 mm ; •—· e) aplică rombică, deteriorată, decupată dintr-o foiţă mai subţire decît precedentele. Ini­ ţial a fost ornamentată cu impresiuni unghiulare dispuse simetric faţă de diagonala mare, şifonată, laturile sînt întregi. L. = 25 mm ; 1. = 15 mm ; f) patru aplice rombice din foiţă de aur, şifonate, deteriorate. L. = circa 22 mm ; g) trei aplice triunghiulare din foiţă de aur roşiatic, ornamentate prin impresiuni : o mediană din care pornesc linii oblice dispuse simetric. I. = 14 mm, 1. 16 mm ; h) aplică triunghiulară din foiţă de aur galben, deteriorată, neornamentată ; i) aplică ovală, alun­ gită, din aur roşiatic, decupată dintr-o foaie mai groasă decît la celelalte piese. L. = 43 mm, 1. = 12 mm ; j) douăsprezece fragmente din foiţe extrem de subţiri. Greutate totală = 3,73 gr. Sec. II—III. Inedit. In perioada anilor 1837—1842, în săpăturile făcute de banul Mihail Ghica, a fost dezvelit sarcofagul tinerei Claudia Amba. Din inventarul funerar fac parte mai multe frunze de dafin şi de stejar decupate din foiţe de aur. Alte asemenea foiţe au fost găsite lîngă schelet, formînd probabil o a doua diademă (D. Tudor, OR3, p. 410—411). Nu avem certi­ tudinea, dar e posibil ca frunzele şi elementele de diademă catalogate aici să provină din sarcofagul Claudiei Amba. Similitudini : — Ulmetum, 4 frunze de stejar ; MIRSR, inv. nr. 9494—9497. Inedit. — Alba Iulia, cunună din frunze de stejar lucrate din foiţă de aur. MIRSR, inv. nr. 54598. Inedit. — B.C.H., XCV, 1971, p. 785, fig. 16, din Thasos. Sec. al II-lea, p. 920, fig. 265, din Locrida. — BCH, XC, 1, 1966, p. 340, fig. 98-99, din Kyrenia-Cipru, datate din perioadele elenistic II şi roman I ; ρ .380, fig. 142, într-un mormînt de lîngă satul Ayos Serghios (veche necropolă a Salaminei). Perioada romană. 3. — Fragmente de diademă. Inv. nr. 9144-9161. Sînt 18 fragmente de frunze obţinute prin decuparea unor foiţe extrem de subţiri din aur. Un fragment se pare că provine de la o aplică rombică. G = 0,86 gr. Inedit. 4. — Elemente de diademă. Inv. nr. 9161-9308. 147 foiţe de aur decupate în formă de romburi, inimioare, ovaluri şi triunghiuri. G. = = 3,40 gr. Inedit. 5. — Cercel. Inv. nr. 9139. Montura cercelului cuprinde o casetă cilindrică din foaie de aur, în care se afla montată o piatră care nu s-a mai păstrat. Caseta e prevăzută cu o ramă circulară din foaie de aur, decorată prin ştanţare în forma unei rozete cu 6 petale despărţite prin impresiuni radiale. De partea inferioară a ramei este sudată o plăcuţă de aur ornamentată prin decupare : un romb flancat de pătrate şi x-uri. Pe spatele plăcuţei sînt sudate 3 verigi mici de care se suspendă cîte

www.mnir.ro PODOABE DE AUR DESCOPERITE LA ROMULA 93 un pandantiv, pe care este înşirat un tub de aur decorat cu 3 muluri, sub care se află înşirată o perlă veritabilă. Tortiţa cercelului e formată dintr-o sîrmă de aur îndoită în cîrlig. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : L = 45 mm ; 0 = 15 mm ; G. = 4,45 gr. Inedit. Similitudini : — cercel de aur cu camee şi 3 pandantive. Tomis, în sarcofag, str. Flămînda, 1964. Sec. al IlI-lea. Expus la Muzeul de Arheo­ logie Constanţa, inv. nr. 4922. Inedit ; — cercel din colecţia D. Papa- zoglu. MIRSR, inv. nr. 9669. Inedit ; — pereche de cercei din vechea colecţia MNA, εζί la MIRSR, inv. nr. 9501-9502. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — cercel. Tomis, 1912, MIRSR, inv. nr. 11406. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — cercel. Tomis, clin vechea colecţie MNA, inv. nr. Aul42. Azi la MIRSR, inv. nr. 9576, — cercel. Tomis, MAC, inv. nr. 3973. Sec. al IlI-lea ; — mai multe piese asemănătoare fac parte din colecţia Maria şi dr. George Severeanu, Muzeul de istorie a Municipiului Bucureşti. Mihai Gramatopol şi Virgilia Crăciunescu, Les bijoux antiques de la collec­ tion Marie et dr. G. Severeanu du Musée d'histoire de la ville de Buca­ rest, în „Revue roumaine d'histoire de l'art", tome 4, 1967, p. 143-144, inv. nr. 77, pl. X/4, nr. 76, pl. X/10 ; nr. 78, pl. X/8 şi nr. 79, pl. X/13 datează aceste piese din colecţia Severeanu în sec. al VI-lea, altele chiar în secolul următor. Pentru încadrarea cronologică a cerceilor de acest tip autorii se bazează pe studiul lui Anastase K. Orlandos, Époque byzan­ tine et post-byzantine, în volumul Collection Hellène Stathatos, vol. III, Strassbourg, 1963, nr. 211-213 şi nr. 222. Faţă de această datare avem serioase rezerve, ţinînd seama de faptul că în Dacia romană şi în Moesia Inferior au fost în uz asemenea bijuterii mai ales în sec. al IlI-lea. Piese de acelaşi fel sînt semnalate şi în alte zone ale Imperiului roman, în special în Peninsula Balcanică, în Mediterana orientală şi în provin­ ciile asiatice, unde au fost frecvent utilizate în sec. al IlI-lea. De exem­ plu, în Collection Hellène Stathatos, vol. II, nr. 58 şi p. 62, sînt publicate piese similare datate în sec. al IlI-lea. Aceeaşi datare se întîlneste şi în BMCJ, nr. 2650 (din Smirna, sec. II—III), nr. 2652 (colecţia Castellani, sec. al Ill-lea), nr. 2659-2660 (din Tortosa, Siria, datate cu monede emise de Septimius Severus), nr. 2665 (sec. III) şi nr. 2688 (colecţia Commarmond). Sec. al IlI-lea ; — J. Myres, Handbook of the Cesnola Collction of antiquities from Cipru, Metropolitan Museum, New-York, 1914, p. 401, nr. 3965 (sec. al IV-lea) ; — AÉ, V, 1885, p. 197, fig. 11-15 : cercei cu discuri alveolate şi ornamentate cu impresiuni, descoperiţi în Ungaria şi Bulgaria. In concluzie, opinăm pentru datarea acestor cercei în perioada finală a stăpînirii romane în Dacia, respectiv în sec. al IlI-lea. După părăsirea Daciei de administraţia romană asemenea piese nu mai apar în nici o descoperire pe teritoriul ţării noastre, iar în sudul Dunării, în sec. al IV-lea, se adoptă alte modele şi altă manieră de lucru. Prezenţa acestor cercei în Dacia sudică poate fi pusă în legătură cu elementele culturale orientale pătrunse în Dacia, iar atelierul din care provin îl punem în corelaţie cu oraşul Romula, în care s-au mai desco­ perit piese asemănătoare. 6. — Pereche de cercei. Inv. nr. 11416-11417. Descoperiţi de maio­ rul D. Papazoglu în săpăturile din anul 1864. Montura cerceilor este for-

www.mnir.ro 94 MIRCEA SFlRLEA

mată dintr-o casetă rotundă, prelungită lateral cu o bordură din foaie groasă de aur ; în interiorul ei era montată iniţial o piatră susţinută de două ghiare (piatra nu s-a mai păstrat). De marginea bordurii sînt sudate două plăcuţe semicirculare, de care sînt suspendate două pandantive din sîrmă pe care sînt înşirate cîte o piatră albastră, piriformă. Tortiţa cerceilor are forma unui cîrlig din sîrmă de aur, cu uri capăt sudat pe spatele casetei. Sec. al IlI-lea. Inedit. Dimensiuni : L. = 26,4 mm ; G. (totală) = 5,42 gr. Cerceii pun aceleaşi probleme ca piesa de la nr. 5. 7. Cercel. Inv. nr. 9138. Este prevăzut cu o montură din foaie de aur modelată prin impresiuni în forma unui mănunchi de frunze alungite. Tortiţa, sudată pe spatele monturii, formează un cîrlig, iar capătul celă­ lalt este modelat într-o buclă ; lîngă aceasta mai e sudată o verigă mică, ambele susţinînd cîte un pandantiv pe care e înşirată o almandină piri­ formă. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : L. = 42 mm ; G. = 2,14 gr. Inedit. 8. Cercel. Inv .nr. 11412. Cercelul este prevăzut cu o casetă tron- conică din foaie de aur în care se află încastrată o almandină şlefuită caboşon şi perforată longitudinal. Aproape de marginea superioară a casetei e sudată o ramă circulară din foaie de aur decorată prin impre­ siune cu motivul şnurului răsucit. Tortiţa cercelului este formată din două sîrme de aur : un capăt al acestora este aplatizat şi sudat pe rever­ sul casetei, iar extremităţile libere sînt deformate. Sec. al IlI-lea. Dimen­ siuni : L. = 19 mm ; 0 monturii = 19 mm ; G. = 1,43 gr. Inedit. Similitudini : — cercel. Tomis, MAC, inv. nr. 1106. Sec. al IlI-lea ; — cercel. Mamaia, MAC, inv. nr. 4100. Sec. al IlI-lea ; — cercel. Tomis, MAC, inv. nr. 3975. Sec. al IlI-lea. Inedit : — motivul funiei răsucite se regăseşte imprimată pe bordura unei casete cordiforme descoperită la Tomis.' Sec. al IlI-lea, MIRSR, inv. nr. 9558 ; — Β. Filov, în BSAB, II, 1911, p. 272, fig. 3 şi p. 273, fig. 4 ; manieră similară în tezaurul de la Arcear ; — motivul imprimat al funiei răsucite se mai întîlneşte pe bordura medalionului de la Drobeta-Tr. Severin (M. Gramatopol şi V. Crăciunescu, în RRHA, 4, 1967, p. 150, nr. 160, pl. XII/8) ; — meda­ lion de provenienţă necunoscută. Bibliografie : Erika Zwierlen DiehI, Antike Gemmen in deutschen Sammlungen, Band II, Miinchen, 1969, p. 190, nr. 150, pl. 92. Datat în sec. al IlI-lea. 9. — Pereche de cercei. Inv. nr. 11410-11411. Cerceii au forma unei verigi din sîrmă de aur cu capetele terminate în buclă şi cîrlig. La baza buclei e sudat un disc oval, bombat, din foaie de aur, avînd cen­ trul marcat cu o pseudogranulă, obţinută „au repoussé". Sec. II—III. Dimensiuni : 0 = 15 mm ; G. totală) = 1,59 gr. Similitudini : — pereche de cercei, Histria, MIRSR, inv. nr. 8982¬ 8983. Sec. II—III. Inedit ; — cercel, Histria, MIRSR, inv. nr. 8980—8981. Sec. II—III. Inedit ; — cercel, Tomis, MAC, inv. nr. 3823. Sec. II—III. Inedit ; — pereche de cercei, Tomis, MIRSR, inv. nr. 9572—9573. Sec. II—III. Inedit ; — pereche de cercei, Tomis, MAC inv. nr. 3976. Sec. II—III. Inedit ; — pereche de cercei, Costineşti, jud. Constanţa, MIRSR, inv. nr. 9653. Sec. II—III. Inedit ; — pereche de cercei, Callatis, MAC, bibliografie : „Pontice", II, 1969, p. 101, fig. 20 ; — pereche de cercei,

www.mnir.ro PODOABE DE AUR DESCOPERITE LA ROMULA 95

Noviodunum, jud. Tulcea, în colecţia Muzeului Deltei Dunării-Tulcea, bibliografie : „Dacia", N.S., IV, 1960, p. 534, fig. 5/1-2 ; — M. Grama- topol şi R. Theodorescu, Vechi podoabe de aur în colecţia Academiei R.P.R., în „Studii şi cercetări de istoria artei", XIII, 1966, nr. 1, p. 71, nr. 76 şi 77 pl. XVII/2-3 — piese din colecţia D. A. Sturdza (aflate în expunere la MIRSR) ; — o piesă similară se mai află la Cabinetul numis­ matic al Academiei R.S.R.,inv. A/51 (ibidem, p. 73, pl. XVII/l) ; — în aceeaşi lucrare se află publicate două perechi de cercei cu disc (colecţia ing. C. Orghidan, în expunere la MIRSR), iar o altă pereche de cercei din aceeaşi colecţie se găseşte în patrimoniul aceluiaşi cabinet numis­ matic, inv. nr. 2/59 şi 2/60 (ibidem, p. 71, nr. 78—79, pl. XVI/4-5). Se pare că aria de răspîndire a acestui tip de cercei a cuprins în special partea răsăriteană a Imperiului roman, Peninsula Balcanică şi Dacia. Pentru a contura această arie, menţionăm că au fost descoperite piese asemănătoare în Palestina (BMCJ, p. 229, nr. 2664, pl. LIII — de la Eleutheropolis, împreună cu monede emise de Hadrian), în Egipt (ibidem, p. 292, nr. 2501, pl. LIII, din Naukratis), în Siria (ibidem, nr. 2532, pl. LIII, din Tortosa) şi în Cipru (ibidem, p. 293, nr. 2524, 2526, pl. LIII, din Amathus şi p. 289, nr. 2462, 2464 şi 2480, pl. LIII din Enkomi) ; — „The Burlington Magazine", sept. 1972, p. 13, pereche de cercei cu disc, provenind din estul Mediteranei ; — Roman Treasures from Anatolia, în „The Illustrated London News", October, 1973, p. 99, lanţ avînd la închizător discuri asemănătoare cu ale cerceilor de la Ro­ mula, dar cu marginea perlată, descoperit la Kocakisler, Turcia ; — B. Filov, Le. trésor romain de Nikolaevo, în BSAB, IV, 1914, fig. 9 ; — BCH, XCVI, fig. 33, din Khandia (Cipru). Sec. II—III. 10. — Cercel. Inv. nr. 9346. Cercelul are aspect circular şi este executat dintr-o sîrmă de aur care se îngustează spre capete ; unul dintre acestea formează o buclă ce se termină înfăşurată odată pe anou. Celă­ lalt capăt se înnoadă pe buclă. Sec. II—III. Dimensiuni : 0 = 9,5 mm ; G. = 0,28 gr. Inedit. Similitudini : — cercel descoperit la Tomis, în săpăturile arheolo­ gice din 1962 din zona Gara Veche, bloc D, M4. MAC, inv. nr. 3715. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — cercel descoperit în anul 1959 la Tomis în săpă­ turile arheologice de pe str. Fr. Engels. MAC, inv. nr. 3890. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — pereche de cercei, Tomis, descoperită în acelaşi loc. MAC, inv. nr. 3982. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — cercel descoperit la Tomis în anul 1964, în săpăturile de pe şoseaua Portului, într-un cavou. MAC, inv. nr. 4972. Sec. al IlI-lea. Inedit ; — numeroase piese asemănătoare se află în expunere la Muzeul de Istorie al R. S. România, provenind din colecţia D. A. Sturdza sau descoperite la Romuîa şi Sucidava. 11. — Cercel. Inv. nr. 9345. Similar cu piesa catalogată la nr. 10, cu diferenţa că bucla se termină înfăşurată de 3 ori pe anou. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : 0 = 11 mm ; G. = 0,31 gr. Inedit. 12. — Cercel. Inv. nr. 9136. Asemănător cu piesa catalogată la nr. 10. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : 0 = 8,2 mm ; G. = 0,40 gr. Inedit. 13. — Cercel. Inv. nr. 9137. Similar cu piesa catalogată la nr. 10, de care diferă prin faptul că sîrma a fost obţinută prin ciocănire şi pre-

www.mnir.ro 96 MIRCEA SFÎRLEA

zintă numeroase neregularităţi. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : 0 = 7,4 mm ; Gr. 0,15 gr. Inedit. 14. — Cercel. Inv. nr. 11414. Cercelul e format din două fire per­ late de aur alăturate şi sudate între ele. Pe zona de sudare au fost apli­ cate granule de aur dispuse la distanţe egale. Sistemul de închidere nu s-a păstrat. Se pare că la un capăt cele două fire alăturate formau o buclă, iar la celălalt capăt sîrmele au fost aplatizate prin ciocănire, deve­ nind o singură foaie de aur care forma, probabil, cîrligul. Sec. al II-lea. Dimensiuni : 0 20 mm ; G. = 2 gr. Inedit. Similitudini : — BMCJ, nr. 2578, p. 298, pl. LIII (colecţia Castellani). Sec. al II-lea ; nr. 2613, p. 301, pl. LIV (aceeaşi colecţie), sec. al II-lea ; nr. 2612, pl. LIV (idem) ; nr. 2679, pl. LV, prevăzut cil perle, sec. I—II. 15. — Cercel. Inv. nr. 11413. Verigă din sîrmă groasă de aur cu capetele petrecute şi prevăzute cu bulb. Spre unul dintre capete se mai păstrează urmele unui decor striat. In mod obişnuit, de asemenea anouri era suspendat un pandantiv mobil, care nu s-a păstrat. Sec. al II-lea. Dimensiuni : 0 = 25 mm ; G. = 3,20 gr. Inedit. Similitudini : — BMCJ, nr. 2588, p. 299, pl. LIV — cercel similar, cu pandantiv, sec. al II-lea (colecţia Castellani) ; nr. 2587, p. 299, pl. LIV, similar, cu pandantiv (colecţia Franks Bequest). 16. — Pandantiv de cercel. Inv. nr. 9140. Pandantivul este lucrat dintr-o foaie de aur. Are forma unui disc cu mijlocul bombat şi cu o nervură lată. In centrul discului este sudată o casetă mică, rotundă, în care se află montată o piatră sau o perlă care nu s-a mai păstrat. La baza părţii bombate a discului şi pe marginea bordurii se află cîte un cerc din sîrmă de aur ; spaţiul dintre ele este acoperit de o foaie de aur decorată prin impresiuni, sugerînd motivul şnurului răsucit. Pe reversul pendantivului se mai păstrează o parte a tortiţei cercelului, din sîrmă aplatizată, fragmentul se termină cu o buclă. Sec. al IlI-lea. Dimensiuni : 0 = 15 mm ; G. = 1,45 gr. Inedit. Similitudini : •— M. Gramotopol şi V. Crăciunescu, în RRHA, 4, 1967, p. 143, nr. 64, pl. IX, fig. 16 şi p. 143, nr. 63 ; — BMCJ, nr. 2532, pi. LIII (din Siria), sec. II—III şi nr. 2463, pi. LIII (din Cipru). 17. — Pandantiv. Inv. nr. 9141. Pandantivul este lucrat din foaie de aur ; de formă alungită, e puţin turtit lateral, zonă ornamentată „au repoussé". Intrucît lipseşte aproximativ jumătate din piesă, nu putem preciza natura decorului. Sec. II—III. Dimensiuni : L. = 30 mm ; 0 = 13 mm ; G. = 3,09 gr. Inedit. Similitudini : — pereche de cercei cu disc piramidal şi pandantiv globular. Tomis. MIRSR, inv. nr. 11352—11353. Sec. II—III ; — M. Gramo­ topol şi V. Crăciunescu, în RRHA, 4, 1967, p. 143, nr. 74, pl. X/15 şi nr. 75, pl. X/9 (pe care autorii, în baza unor analogii prea îndepărtate, îi datează în sec. V—VI) ; — BCH, XCVI, fig. 32, din Khandia (Cipru). Sec. II—III. 18. Mărgea tubulară. Inv. nr. 9143. De formă prismatică, cu 4 laturi, dintr-o foaie subţire de aur ; interiorul este gol. Extremităţile sînt consolidate cu cîte un manşon îngust din foaie de aur, decorat cu o şănţuire.

www.mnir.ro PODOABE DE AUR DESCOPERITE LA ROMULA 97

Piesă dificil de încadrat cronologic — probabil să fie datată în perioada romană, datorită locului descoperirii. Dimensiuni : L = 23 mm ; 1. = 5 mm ; G. = 0,77 gr. Inedit. 19. Pandantiv de cercel. Inv. nr. 9142. Ε constituit dintr-o sîrmă subţiată la un capăt, unde se află înşirată o mărgea din sticlă verde, de forma unui cilindru aplatizat. La capătul celălalt formează o mică verigă. Sec. II—III. Dimensiuni : L = 19 mm. Inedit. Similitudini : — numeroşi cercei cu pandantive asemănătoare au fost descoperiţi la Tomis, Sucidava, în colecţiile D. A. Sturdza şi ing. C. Orghidan. 20. Inel. Inv. 9343. De formă semicirculară, este lucrat dintr-o bară de aur cu secţiunea rotundă. Capetele barei sînt mult lăţite pentru a susţine şatonul — o casetă mare, ovală, din foaie de aur cu marginile deteriorate. Piatra din montură nu s-a păstrat. Sec. I—II. Dimensiuni : O = 24 mm, 0 = 200 mm ; G = 4,10 gr. Inedit. Similitudini : — C. Preda, Découvertes récentes dans la nécropole romaine à Call at is, în „Dacia", N.S., IX, 1965, p. 236, fig. 3/3 şi 12/1 ; — Manşei Arif Muiid, Grabhugelforschung in Osttrakien, în BIAB, XIII, 1939, p. 169, fig. 125, piese datate în prima jumătate a sec. I î.e.n. ; — E. Pernice - F. Winther, Das Hildescheimer Silberfund, 1909, p. 21—24, pl. I-II ; — M. Bucovală, Două morminte de epocă romană timpurie la Tomis, în „Pontice", I, 1968, p. 283—284, mormîntul nr. 459, fig. 18. Inelul are gemă : profilul unei femei spre stînga, cu părul bogat, căzut pe umeri şi strîns în creştet cu o panglică. Sec. I î.e.n. ; — inel similar descoperit la Tcmis. MAC, inv. nr. 3977. Sec. I î.e.n. Inedit. Acest model de inel e utilizat în mod curent în perioada cuprinsă între sec. I î.e.n. — I e.n. Cum Romula apare în aşezarea romană în primii ani după cucerire, opinăm pentru datarea piesei aflată în discuţie în prima jumătate a sec. I e.n. Oraşul Romula a avut o situaţie privilegiată în cadrul Daciei Infe­ rior, fiind centrul administrativ al acestei provincii pe toată durata stă- pînirii romane. încă din primele momente ale existenţei aşezării romane, componenţa etnică a locuitorilor Romulei a fost eterogenă. Aici şi în împrejurimi au fost stabiliţi numeroşi veterani ai unităţilor participante la cucerirea Daciei, precum şi diverşi cetăţeni şi peregrini din toate păr­ ţile imperiului. Conform infomaţiilor epigrafice şi descoperirilor arheo­ logice, la Romula a predominat colonizarea cu elemente etnice din pro­ vinciile balcanice, din Grecia şi din provinciile orientale. Cel puţin pentru începuturile vieţii urbane de la Romula, un rol important l-au avut unităţile militare recrutate mai ales din Comma- gene şi din nordul Siriei, care au avut garnizoana în oraş şi pe terri- torium 1. Alături de acestea, la colonizare a participat un mare număr

1 Ne referim în special la Conors I Flavia Commagenorum şi Numerus Su- rorum Sagittariorum, care au avut lungi perioade garnizoane la Romula (cf. D. Tu­ dor, Oltenia romană, ed. a Ill-a, Edit. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 347 şi p. 352-353).

www.mnir.ro 98 MIRCEA SFlRLEA

de orientali, sirieni, veniţi mai ales din jurul Palmirei 2. Aceşti colonişti sudici şi orientali au contribuit la vehicularea prin comerţ a unor cate­ gorii de obiecte de lux şi la răspîndirea în Dacia Inferior a unor culte specifice Orientului:!. Concomitent, orientalii au adus şi o puternică in­ fluenţă elenică ''. Din punct de vedere economic, Romula îşi datorează prosperitatea marilor bogăţii agricole ale teritorium-ului său 5. încă de la începuturile vieţii urbane, Romula, fiind cel mai im­ portant centru administrativ al Daciei Inferior, a întreţinut numeroase relaţii comerciale cu zone îndepărtate ale imperiului. Din prima jumă­ tate a sec. al II-lea e.n., de exemplu, importa ceramică de lux din Gallia, Italia nordică, din Africa şi de pe ţărmurile Mării Adriatice 6. Dar cele mai numeroase piese de import descoperite la Romula şi în celelalte aşezări ale Daciei Inferior reflectă orientarea comerţului spre provinciile de limbă greacă din Balcani, Asia Mică şi Siria7, fenomen explicabil prin preponderenţa coloniştilor şi a unităţilor militare din aceste zone. Dezvoltarea economică şi rolul de capitală provincială a creat Romulei premisele pentru activitatea unor importante ateliere meşteşu­ găreşti de diferite genuri. în rîndul artelor minore, o mare dezvoltare a luat-o la Romula gra­ varea pietrelor semipreţioase sub formă de geme şi camee. Astfel, atît în aşezare, cît şi în morminte au fost descoperite numeroase geme şi nuclee rezultate din reziduurile atelierelor, marcînd o îndelungată şi rodnică activitatea. Din analizele stilistice întreprinse pînă acum rezultă că aceste ateliere au funcţionat în perioada anilor 150—250. Temele gra­ vate arată predominarea tratării divinităţilor legate de preocupările agri­ cole. Repertoriul intagliilor este inspirat de efigiile monetare şi din caietele de modele care circulau în tot imperiul, iar piaţa de desfacere cuprindea întreaga zonă a Daciei Inferior şi împrejurimile 8. Pietrele semipreţioase şlefuite simplu sau prelucrate sub foimâ de geme şi camee erau utilizate numai în montura unor bijuterii, ca : inele, medalioane, cercei, elemente de colier etc. Sub acest aspect, însăşi pre­ zenţa unor ateliere de gemari atît de prolifice şi cu o durată de activitate atît de îndelungată presupune existenţa unor meşteri specializaţi în prelucrarea metalelor preţioase, necesare confecţionării podoabelor în care erau montate pietrele semipreţioase. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi numărul mare de obiecte din aur şi argint descopsrite la

2 D. Tudor, Les Syriens en Dacie Inférieure, în „Annales archéologiques ara­ bes", 1971, p. 72—73. 3 ibidem, p. 74 (cultele Atargedis, Jupiter, Dolichenus, Jupiter Termansgad). * D. Tudor, Oraşe, p. 353 ; OR3, p. 125. 5 Territorium-ul Romulei cuprindea aşezările romane de la Slăveni, Gostavăţ, Devesel, Comana, Frăsinet, Redea, Caracal, Cezieni, Radomir, Leu, Zănoaga, Osica de Sus şi Dioşti (cf. D. Tudor, OR3, p. 185 ; idem, Orase, p. 351). 6 D. Tudor, OR3, p. 80. 7 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 323. 8 Ibidem, p. 316 ; D. Tudor, OR3, p. 95—100 ; D. Tudor, Pietre gravate la Romula, în „Apulum", VI, 1967, p. 209—228.

www.mnir.ro PODOABE DE AUR DESCOPERITE LA ROMULA 99

Romula, fapt ce ne determină să considerăm acest mare oraş şi capitală a Daciei Inferior ca pe un important centru de bijutieri. In cadrul descoperirilor de obiecte de aur, la Romula predomină elementele pentru diademe funerare, cercei şi inele. Cele mai numeroase şi mai variate obiecte atestate pînă în prezent sînt cerceii. Aceştia au aspecte variate, de la cerceii simpli, filiformi, terminaţi cu buclă şi cîrlig, pînă la cei complicaţi, prevăzuţi cu pietre semipreţioase şi cu pandantive. De altfel, aceştia din urmă se întîlnesc mai des, aparţinînd din punct de vedere stilistic primei jumătăţi a sec. al IlI-lea. Se remarcă mai ales somptuozitatea cerceilor care au o casetă pre­ văzută cu o bordură decorată prin impresiune cu motive radiale sau ale şnurului răsucit. Asemenea cercei au şi pandantive pe care sînt înşirate pietre semipreţioase. Prin similitudinile depistate pînă în prezent, tipul cerceilor aflaţi în discuţie îşi are originea în Orientul roman, de unde s-au răspîndit în toate provinciile balcanice şi în Dacia. In ceea ce pri­ veşte teritoriul ţării noastre, cercei asemănători apar numai în aşezările din Dacia Inferior şi in oraşele vest-pontice, nu şi în aşezările din inte­ riorul arcului carpatic. Aceasta se datorează relaţiilor economice foarte strînse ale Olteniei romane şi ale zonei Dobrogei cu lumea balcanică şi orientală. Cerceii lucraţi într-o manieră similară au rămas în uz şi în sec. IV—VI, dar numai în provinciile Imperiului roman de răsărit şi în pe­ rioada incipientă a Imperiului bizantin9, nu însă şi pe teritoriul ţării noastre. La Romula au fost descoperite pînă în prezent numai cîteva inele 10. După toate aparenţele, şi inelul găsit la Balş 11 a fost lucrat tot la Romula ; spre această concluzie ne ndrumă atît aspectul său rudimentar, cît şi cameele aflate în montura sa. Acestea reprezintă genii funerare — posibil pe Thanatos. Geme cu reprezentări similare au fost descoperite frecvent la Romula, într-o tratare asemănătoare celor aflate în montura inelului de la Balş 12. Din punct de vedere stilistic, se observă orientarea tematică a biju­ teriilor de aur descoperite la Romula spre podoabe sudice şi mai ales spre cele provenind din Orientul roman, lucru explicabil prin prezenţa la Romula a unităţilor militare şi a coloniştilor orientali. La definirea Romulei ca centru de bijutieri contribuie şi faptul că podoabele descoperite sînt inspirate din arta romană orientală, dar sînt executate într-o manieră adesea stîngace, provincială. Totodată, se mai impune o constatare, şi anume aceea că, deşi la Romula se manifestă permanent prezenţa elementului etnic geto-dac, podoabele descoperite nu indică nici o legătură cu vechea artă geto-dacă anterioară stăpînirii romane, ci ele se integrează în marele curent al artei imperiale romane.

,J Anastase K. Orlandos, Stathatos, III, p. 211. 10 D. Tudof; OR3, p. 506, nr. 187 — inel în colecţia Muzeului Olteniei-Craiova. 11 M. Gramatopol şi V. Crăciunescu, în RRHA, 4, 1967, p. 145, nr. 98, pl. VI/19. n D. Tudor, Pietre gravate la Romula, p. 215, nr. 3 ,fig. 4/10 şi p. 219, nr. 44, fig. 5/9.

www.mnir.ro 100 MIRCEA SFÎRLEA

PARURES EN OR DECOUVERTES À ROMULA CONSERVEES DANS LA COLLECTION DU MUSÉE D'HISTOIRE DE LA R. S. DE ROUMANIE

Résumé

Cette communication présente le fond de parures en or trouvées dans le patrimoine du Musée d'Histoire de la R. S. de Roumanie découvertes à Romula (com de Dobrosloveni, le village de Reşca, dep. d'Olt). Romula, ancienne capitale provinciale de la „Dacia Inferior", a réuni toutes les conditions pour déployer une riche activité économique et artistique. Dans cette ville a fonctionné dans la période 150—250 de n.è. un important centre d'usinage pour les pierres sémi-précieuses sous forme de gemmes et camées et probablement il y avait aussi des ateliers où les bijoutiers pouvaient sortir dans les parures les pierres gravées. Dans le périmètre de la ville on a découvert de nombreux bijoux, qui trouvent leurs analogie surtout dans les provinces orientales de l'Empire romain et dans la Péninsule Balcanique, fait explicable par la présence à Romula des unités mili­ taires et des colons venus de ces zones.

www.mnir.ro DRUMURI COMERCIALE ÎNTRE CARP AŢI ŞI DUNĂRE IN SEC. IX—X

de MARIA COMŞA

în urma cercetărilor efectuate la Slon, jud. Prahova, pa dealul „Lă Ciugă", am reuşit să stabilim, după cum se ştie, planul a trei cetăţi : una de lemn, datînd din sec. al VIII-lea şi începutul celui ur­ mător, a doua care a fost construită în principal din cărămidă, datată pe la mijlocul sec. al IX-lea şi cetatea construită din blocuri de piatră, datată la sfîrşitul sec. al IX-lea şi începutul sec. al X-lea. Alte două cetăţi (de cărămidă şi de piatră, eventual şi una de lemn) au existat şi mai spre nord, la circa 10 km distanţă de dealul „La Ciugă", despre care ne-au rămas informaţii puţine, doar din secolul trecut de la Cesar Bolliac, şi despre care, cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să obţinem date noi. Am putut stabili, fără îndoială, că aceste cetăţi, pe lîngă faptul că în timp de primejdie au constituit un loc de refugiu pentru populaţia din zonă, au avut şi menirea de a păzi una din principalele căi care lega Muntenia de Transilvania '. Am observat însă că într-o serie de aşezări din sec. IX-X de pe întinsul Munteniei au ieşit la iveală materiale de construcţii : cărămizi, conducte de apă, blocuri de calcar fasonate, similare celor din care au fost construite cetatea de cărămidă (I A) şi de piatră (I B) de la Slon „La Ciugă'*. Astfel într-un studiu anterior, am putut stabili, pe baza mate­ rialelor de construcţii descoperite în complexele arheologice, că drumul de la Slon continua pînă la Dunăre, trecînd prin Bucov, Bucureşti şi ajungînd la Dunăre, undeva în preajma actualului sat Chirnogi (situat între gura Argeşului şi fosta baltă Greaca). Pe baza acestor descoperiri am postulat şi existenţa unor cetăţi similare celor de la Slon, la Bucov-Ploiesti (aflat la limita dintre cîmpie şi dealuri), la Bucureşti (în silvo-stepa din centrul Munteniei) şi undeva în apropiere de vărsarea Argeşului, în Dunăre 2. De asemenea, cu alt prilej, pornind de la cercetările efectuate de noi pe valea pîrîului Rîmna, la care s-au adăugat şi alte cercetări din

1 Maria Comşa, Un knézat roumain du Χ—XII siècles à Slon-Prahova, (Étude préliminaire), în „Dacia", XXII, Bucureşti, 1978, p. 303—317. 2 Idem, Contribuţii arheologice privind existenţa unor cnezate şi stabilirea unui drum comercial între Carpaţi şi Dunăre în sec. IX—X, în Muzeul naţional, VI, Bucureşti, 1982, p. 143—147.

www.mnir.ro 102 MARIA COMŞA jud. Vrancea şi împrejurimi, am ajuns la concluzia că o fortificaţie din sec. IX-X a existat fie pe teritoriul actualului oraş Focşani, fie undeva în apropierea lui 3. Această fortificaţie păzea şi ea una din importantele căi de trecere, care cobora din Moldova spre cotul Dunării inferioare. în preajma Focşanilor acest drum se despărţea în trei. Prima lui ramificaţie cobora spre sud-vest prin Rîmnicu Sărat — Buzău, îndrep- tîndu-se pe lîngă Dridu 4 spre Bucureşti. A doua ramificaţie ducea spre sud-est pînă aproape de confluenţa riului Buzău cu Şiretul. Aici inter­ venea o nouă ramificaţie a drumului : una trecea Dunărea în Dobrogea, continuînd pe malul drept al Dunării, a doua cobora foarte probabil în apropierea de actualul oraş Brăila şi ducea apoi probabil pînă la gura Ialomiţei 5. De la Gura Ialomiţiei un drum urca pe rîu în sus, pe malul stîng, trecînd apoi pe Teleajen pînă la Bucov (unde întretăia drumul Slon — Dunăre). Un al doilea drum exista pe malul drept al Ialomiţei trecînd pe la Dridu, urcînd pe rîu în sus pînă la Tîrgovişte, continuînd apoi mai ales pe malul stîng al Dîmboviţei pe la Cetăţeni şi Valea Caselor, iar prin pasul Bran făcînd legătura cu Transilvania G. Este de presupus că un drum similar se afla şi pe valea Dîmboviţei, trecînd pe teritoriul actualului oraş Tîrgovişte şi continuînd pe la Cetă­ ţeni — pasul Bran pînă în Transilvania. Un alt drum pornea de la Focşani peste Şiret pînă în apropiere de actualul oraş Tecuci, de unde cobora de-a lungul malului stîng al Şire­ tului inferior pînă la cotul Dunării inferioare. Aici drumul se bifurca continuînd atît pe malul drept, cît şi pe malul stîng al Dunării 7. Materialele de construcţii au apărut şi în unele aşezări sau com­ plexe funerare din vestul Munteniei şi din Oltenia : la Fîntînele în apro­ piere de Zimnicea (fragmente de cărămizi)8, Sfinţeşti, jud. Teleorman

3 Idem, Un drum care lega ţinutul Vrancei de Dunăre ţi existenţa unui cnezat pe valea Putnei în secolele IX—X, comunicare susţinută la Sesiunea ştiin­ ţifică a complexului muzeistic Vrancea, Focşani, 2 oct. 1981 (sub tipar). 4 în aşezarea de la Dridu-Coşereni (databilă după noi în sec. VIII—X) a fost descoperită o greutate de plasă, lucrată dintr-o cărămidă, reEolosită apoi pentru ascuţirea vîrfului uneltelor de os (cf. Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheologia şi istoria perioadei de formare a poporului român, Bucu­ reşti, 1967, p. 164). Fragmentul, ajuns aici în poziţie secundară, indică prin apro­ piere existenţa în sec. IX—X a unei cetăţi, care, între altele, avea şi menirea de a apăra drumul comercial în punctul în care trecea rîul Ialomiţa (la limita dintre stepă şi silvostepă). 5 Maria Comşa, Un drum care lega ţinutul Vrancei de Dunăre... 5 Idem, Valea Ialomiţei, drum de legătură între Carpaţi şi Dunăre in epoca feudalismului timpuriu, comunicare susţinută la Sesiunea ştiinţifică organizată de Muzeul judeţean Ialomiţa, Slobozia-Amara, 18 XII 1982. 7 Idem, Un drum care lega ţinutul Vrancei de Dunăre... De existenţa aces­ tor căi comerciale pe uscat şi de comerţul pe Dunăre şi Marea Neagră este legată şi cetatea de la Păcuiul lui Soare, a cărei existenţă trebuie plasată după părerea noastră în a doua jumătate a sec. al IX-lea şi în sec. următor. La sfîrşitul sec. al X-lea (după anul 976) „faza cetate" de la Păcui încetează (cf. P. Diaconu, în Păcuiul lui Soare, I, Bucureşti, 1972, p. 52—53), fiind urmată de o locuire mai modestă, în bordeie, apoi în locuinţe de suprafaţă, adăpostite între zidurile fostei cetăţi, (cf. D. Vîlceanu, în op. cit., p. 67). Din păcate nu ne putem opri cu acest prilej asupra datelor care ne-au făcut să ajungem la concluziile de mai sus. _ 8 Maria Comşa, Ein Begrăbnis-Fundverband aus dem 9—10. Jh. in Fîntînele (Kreis Teleorman), Dacia, XIII, p. 423 şi fig. 13, p. 433 Aceste fragmente de că-

www.mnir.ro MARIA COMŞA 103

(fragmente de cărămizi) 9, Surduleşti (cărămizi ?)10, Bîrlogii, jud. Argeş (cărămizi şi fragmente de conducte de apă) u, Viişoara Mare, jud. Dolj (fragmente de conducte de apă), Mărăcinele, jud. Dolj (conducte de apă) 12, la care s-ar putea adăuga şi unele descoperiri de la Celeiu, jud. Olt1:5 şi Craiova w. rămizi din care s-au confecţionat greutăţi pentru plase de pescuit sau erau folosite la ascuţirea uneltelor de os, le-am considerat romane. In urma cercetărilor de la Sfinţeşti însă credem că ele pot data din epoca feudală timpurie. 9 Săpăturile noastre, încă inedite. 10 Ion Spiru, Aşezări străvechi în raionul Roşiorii de Vede, în Materiale şi cercetări arheologice (în continuare — Materiale) V, Bucureşti, 1959, p. 702—703. Autorul aminteşte că plugul a scos la iveală cărămizi, unelte de fier, fragmente ceramice etc. Marea majoritate a fragmentelor de vase au o culoare roşietică, fiind ornamentate cu linii orizontale sau în val, executate prin incizie- 11 Săpături efectuate de noi împreună cu Ion Nania (inedite). Cf. şi Ion Nania. O importantă descoperire din perioada feudalismului timpuriu la Bîrlogu, corn. Negraşi, jud. Argeş, în Studii şi comunicări, 2, Piteşti, 1969, p. 122, 125 şi fig. 5, p. 129. Oct. Toropu şi Onoriu Stoica, Descoperiri arheologice şi numismatice din Oltenia, în Materiale, IX, Bucureşti, 1970, p. 496 şi 498 ; Octavian Toropu, Roma­ nitatea tîrzie şi străromânii în Dacia traiană sudcarpatică (secolele III—XI), Cra­ iova, 1976, p. 160. 13 în ultimul timp reexaminînd condiţiile de descoperire a celor două ul­ cioare amforoidale de la Celeiu ne-a atras atenţia faptul că suprafaţa celor două vase poartă urme de mortar. D. Tudor în lucrarea sa Vase „protobulgare" desco­ perite în Oltenia, SCIV, I, 1950, 2, p. 140, afirmă că „După buna lor stare de conservare, la care se adaugă faptul că posedă în exterior o slabă pojghiţă de mortar aderent, am fi tentaţi a crede că erau depozitate într-o încăpere de zid, poate mormînt boltit". Ţinind cont de cele prezentate mai sus putem presupune că ulcioarele am­ foroidale descoperite la Celei-Valea Sneagului au fost folosite ca vase de rezo­ nanţă zidite în pereţii unei biserici de zid (piatră ?). Morminte în cavouri nu cunoaştem din această perioadă şi nu vedem de ce ar fi fost zidite în pereţii unui cavou. în ceea ce priveşte datarea, pe baza rezultatelor obţinute la Bucov-Ploieşti, cele două ulcioare (cf. fig. 1—4 la D. Tudor) pot fi încadrate cronologic începînd de la mijlocul sec. al IX-lea pînă la mijlocul sec. al X-lea. Pentru analogii cf. Maria Comşa, Cultura materială veche românească. Aşezările din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, Bucureşti, 1978, p. 92, fig. 83/5 ; p. 95. fig. 86/7 ; idem, Die ôrtliche Keramik aus dem Siedlungen des 8.—10. Jahrhunderts von Bucov-Ploieşti, în „Dacia'1, XXIII, Bucureşti, 1979, fig. 9/123 şi 134, p. 245 şi fig. 10/29, 37 ; idem, Ein Begrăbnis-Fundverband..., p. 422, fig. 5/1 a, b. Astfel biserica în zidurile căreia au fost aşezate ulcioarele poate data de la sfîrşitul sec. al IX-lea sau mai degrabă din secolul următor. Existenţa unui lăcaş de cult de zid ne face să presupunem că în sec. IX—X pe „Valea Sneagului" a fost o aşezare de caracter, cel puţin incipient, urban. 11 O situaţie similară cu cea de la Celei „Valea Sneagului" trebuie să fi fost se pare şi la Craiova „Biserica Sf. Dumitru", unde ing. A. Vincenz, Din tre­ cutul Craiovei, „Arhivele Olteniei", V, 1926, p. 196, aminteşte de „un mic vas în formă de amforă grecească cu două toarte, găsit în zidăria fundaţiilor vechi, îm­ preună cu alte cinci vase la fel". Vasele au fost datate şi republicate de noi (cf. Maria Chişvasi Comşa în Omagiu C. Daicoviciu, Bucureşti, 1960, p. 70 şi fig. 1/3, p. 11). Nu ar fi exclus ca şi aici sub biserica zidită pe la mijlocul sec. al XVII-lea (1652) să existe fundaţii de la biserici mai vechi, cea mai veche datînd din sec. al X-lea şi aparţinînd unei aşezări urbane importante, după cum dovedeşte şi originea numelui oraşului (Craiova = „reşedinţa craiului", respectiv reşedinţa căpeteniei). O verificare arheologică în zona respectivă cu metodele de cercetare actuale s-ar impune.

www.mnir.ro 104 DRUMURI COMERCIALE. INTRE CARPAŢI SI DUNĂRE

în această situaţie trebuie să presupunem în sec. IX—X existenţa unor fortificaţii în preajma localităţilor menţionate mai sus, avînd aceeaşi funcţie de apărare şi de pază a unor drumuri comerciale. Ţinînd scama de cele arătate considerăm că drumul de la Valea Caselor — Muscel a avut şi o ramificaţie care trecea spre sud-vest aproximativ prin teritoriul actualelor oraşe Cîmpulung Muscel şi Piteşti, coborînd spre sud şi trecînd prin apropierea aşezării de la Sfinţeşti (jud. Teleorman) continuînd apoi pe rîul Vedea pînă la Dunăre, traseul său fiind jalonat de descoperirile de la Fîntînele — Zimnicea şi Sfin­ ţeşti 15. O altă ramificaţie a drumului intervine la Piteşti, de unde dru­ mul coboară pe valea Argeşului pînă la vărsarea acestuia în Dunăre Traseul său e jalonat de descoperirile de la Bîrlogu — Argeş şi Rado- vanu — Greaca — Chirnogi în apropiere de \'ărsarea Argeşului. Este de presupus un drum şi pe valea Dîmboviţei, trecînd pe teri­ toriul actualului oraş Tîrgovişte, iar de aici pe la Voineşti, Cetăţeni — Argeş, apoi prin pasul Bran continuă în sud-estul Transilvaniei. Drumuri comerciale au existat fără îndoială între Dunăre şi Ocnele Mari, jud. Vîlcea. Un drum pornea de la Ocnele Mari, pe stînga Oltului şi aproximativ la Drăgăneşti-Olt se despărţea în două. O ramificaţie ducea de-a lungul Călmăţuiului către Zimnicea, iar cealaltă de-a lungul Oltului spre vadul de la Turnu Măgurele 17'. Este neîndoios că un alt drum al sării a existat între Ocnele Mari şi Drobeta Turnu Severin trecînd pe lîngă zona piemontană a Olteniei. Acest drum a avut şi ramificaţii către Banat şi ţinutul Hunedoarei, prin valea Jiului superior şi a pîrîului Sebeş prin pasul Vulcan, respec­ tiv pe Motrul superior — Rîul Mare. Din păcate însă aceste drumuri nu le avem încă documentate pe bază de date arheologice 18. Descoperirile de la Celeiu şi Viişoara Mare dovedesc existenţa unui drum şi pe dreapta Oltului, probabil tot pînă la Ocnele Mari, even­ tual continuînd mai departe pînă în Transilvania prin Pasul Turnu Roşu de-a lungul Oltului sau pe rîul Topolog prin Sălătruc şi trecînd pe la Cîineni — Boiţa din nou pe Olt. în sfîrşit, descoperirea de la Mărăcinile (jud. Dolj) pare a indica existenţa unui drum care trecea pe la Viişoara Mare — Sfinţeşti pînă la Bucureşti, precum şi spre .Dunăre către vadul delà Calafat. Proba­ bil la Mărăcinile, drumul care venea din spre Calafat se bifurca, o

lj Traseul acestui drum, aproximativ de lingă Roşiorii de Vede, coincide cu drumul roman ce trecea prin apropierea limes-ului transalutan, care venea de la Dunăre de lîngă Turnu Măgurele şi urca pe valea Vedei, apoi pe rîul Tîrgului pînă la Rucăr şi prin pasul Bran trecea spre Cumidava în Transilvania, respsctiv Dacia intracarpatică. D. Tudor, Oltenia romană, ed. a 4-a, fig. 150 (harta Olteniei romane) îl considera nesigur. Problema traseului acestui drum care leagă Dunărea de Transilvania continuă încă să fie studiată. 1ϋ Maria Comşa, Contribuţii arheologice privind existenţa unor cnezate..., p. 145. 17 Drumul Sării între Ocnele Mari şi Dunăre e cunoscut încă în epoca ro­ mană, cf. Dumitru Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978, p. 70. 18 Acest drum a putut fi studiat de către etnografi, cf. Vasile Cărăbiş, Cir­ culaţia sării în Oltenia în secolul al XlX-lea, în „Historica", III, Bucureşti, 1974, p. 139—146. Considerăm că acest drum şi ramificaţiile lui spre Banat şi Hune­ doara (deşi deocamdată ne lipsesc datele arheologice), este fără îndoială străvechi.

www.mnir.ro α Drumurile comerciale inirc Carpaţi şi Dunăre in secolele IX—X, pe baza datelor arheologice: 1. localităţi undo au Τ apărut materiale de construcţii din sec. IX—X (cărămizi, conducte, olane, piatră dc calcar ecarisală) ; 2. cetăţi sau g aşezări fortificate din sec. IX—X ; li. cetăţi documentate indirect prin existenţa unor materiale de construcţii din ^ sec. IX—X ; 5. zăcăminte de sare exploatate in sec. IX—X ; G. drumuri comerciale sigure : 7. trasee de drumuri M comerciale presupuse; (î. localităţi actuale (ca puncte de reper): 1. Garvăn (Dinogctic) ; 2. Piatra Frecăţci (Beroc) ; 3. Hîrsovn (Car slum) ; 4 Capidavui; 5. Uristor (Duroslorum) ; G. Iiărboşi-Şenclrcni ; 7. Brăila; Gura Ialomiţei; 0. Feteşti ; 10. Călăraşi ; 11. Chirnogi-Olteniţa(Constantia ?) ; l:>. Petroşani-Teleorman ; 13. Zimnicea : 11. Turnu Măgurele ; 1Γ). Celeiu ; 1G. Valea Sării ; 17. Slănic-Moldova ; 10. Adjud ; 19. Focşani ; 20. Tecuci ; 21. Hîmnicu Sărat : 22. Buzău ; 2:i. Dridu ; 21. Bucureşti ; 25. Bucov ; 2G. Slănlc-Prahova ; 27. Sloa „I.a Ciugă" ; 28 ; Slon „Stina Veche" ; 29. Gura £ Ocniţei ; 30. Tirgovisto ; 31. Cetăţeni-Argeş ; 32. Ilucăr ; 33. Bran; 34. Cimpulung-Musccl ; 35. iMcşLi ; 30. Bîrlogu ; «' 37. Sfinţeşti; 33. Alexandria: 39. Slatina; 40. Viişoara Mare; 41. Mărăcinele ; 42. Cn.iova ; -33. Calafat; 41. Ocnele Mari-Vilcca ; 45. Drobeţa-Ţurnu Severin ; 4G. Ocna Sibiului, www.mnir.ro 106 MARIA COMŞA ramificaţie trecînd, după cum am arătat, prin cîmpie. iar cealaltă rami­ ficaţie trecînd pe. teritoriul actualului oraş Craiova, continuînd prin vadul de la Slatina spre Bîrlogu, Bucov (unde se întretăia cu drumul Slon — Dunăre), apoi spre Buzău şi mai departe către cotul Dunării19, unde se întretăia cu drumurile care duceau în Moldova şi Dobrogea. Din cele prezentate mai sus reiese că în sec. IX—X teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre era brăzdat de numeroase drumuri, unele care veneau de la munte către Dunăre şi invers, şi altele care aveau direcţia est-vest 2°. Pe aceste drumuri se făcea un schimb regulat de produse între zona de cîmpie şi bălţile Dunării, pe de o parte, cu zone de deal şi de munte, pe de altă parte. Dinspre deal şi munte se transportau fructe şi mai ales sare, adu- cîndu-se în schimb cereale de la cîmpie şi peşte de la Dunăre şi bălţile acesteia. Sarea atît de necesară oamenilor şi animalelor era vîndută şi în Peninsula Balcanică 2I. In afara celor două puncte cu cetăţi de pe teritoriul actualului sat Slon, în Muntenia, Oltenia, şi în sudul Moldovei (judecind în funcţie de prezenţa materialelor de construcţie găsite în cuprinsul diferitelor aşe­ zări) putem afirma că au mai existat încă 12 asemenea fortificaţii (mai ales din cărămidă), la care se mai adaugă încă aproximativ opt fortifi­ caţii similare, deocamdată presupuse, la care se vor adăuga şi altele. Judecind după situaţia de la Slon, cetăţile care păzeau aceste dru­ muri depindeau de o căpetenie locală, un cneaz. în această situaţie putem presupune că în sec. IX—X pe teritoriul Munteniei, Olteniei şi în sudul Moldovei au existat aproximativ un număr de 25 formaţiuni politice locale (cnezate), avînd relaţii feudale incipiente. Aceste formaţiuni întreţineau totodată şi legături de schimb între ele şi cu alte ţinuturi din Peninsula Balcanică şi chiar legături comerciale cu Imperiul bizantin. Relaţiile de schimb şi comerciale, precum şi nivelul culturii mate­ riale dovedesc că pe teritoriul ţării noastre a existat o societate cu un grad de civilizaţie avansat, care în sec. IX—X întrecea chiar pe cel al populaţiilor din Europa Centrală. Nu ar fi exclus ca la aceste cetăţi sau la o parte din ele, care au mai persistat pînă către sfîrşitul sec. al X-lea, să se refere cunoscutul pasaj din cronica lui Skylitzes-Kedrenos22, unde se aminteşte că în

10 între Bucov şi cotul Dunării inferioare nu sîntem incă în posesia datelor arheologice, dar e sigur că drumul nu se putea opri aici. 20 în general drumurile care străbat zonele din apropierea cursurilor de apă mai importante cum sînt : Valea Şiretului inferior, Ialomiţei, Argeşului, Ar­ geşului inferior-Dîmboviţa, valea Vedei, lacul Suhaia-Călmăţui-Oltul mijlociu pînă la Ocnele Mari şi altele, coincid cu cele din epoca dacică şi apoi din epora ro­ mană (sec. II—IV), fapt care nu ni se pare întîmplător. 21 Punctele de la Dunăre pe unde se trecea sarea în Peninsula Balcanică, după datele de care dispunem pînă acum, se pare că se aflau în preajma actua­ lelor oraşe sau localităţi : Calafat, Celei, Orlea, Turnu Măgurele, Petroşani (Te­ leorman), Giurgiu, Chirnogi-Olteniţa, Călăraşi, cărora ulterior li se vor putea adăuga eventual şi altele. -- Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae Daco-Ro- manae, III, Bucureşti, 1975, p. 141 ; cf. şi la Ioana Zonaras, Cronica, în FHDR, p. 217.

www.mnir.ro DRUMURI COMERCIALE INTRE CARPAŢI ŞI DUNĂRE 107 timpul luptelor dintre bizantini şi armatele kneazului kievian Sviatoslav, din anul 971, după o bătălie decisivă, cîştigată de bizantini"... au venit la dinsul 23 din Constantia 2'> şi din alte fortăreţe ridicate dincolo de Istru soli, care cereau iertare pentru faptele săvîrşite, predîndu-se îm­ preună cu acele fortăreţe ; primindu-i cu blindeţe, (împăratul) a trimis oameni să preia fortăreţele şi oaste îndestulătoare pentru paza lor...". Este fără îndoială una din importantele sarcini, care revine în viitor cercetării arheologice, de a face cunoscute aceste fortăreţe şi rolul pe care l-au jucat pentru istoria ţării noastre.

ROUTES MARCHANDES ENTRE LES CARPATHES ET LE DANUBE AUX IX—X S.

Résumé

Tenant compte des matériaux de construction (pierres calcaires taillées, tuyaux d'eau en terre cuite, briques etc.) similaires à ceux des cités de Slon (cf. l'article précédent dans „Muzeul Naţional", VI, Bucureşti, 1982, p. 146—147) dé­ couverts dans différentes agglomérations l'auteur arrive à la conclusion que sur le térritoire compris entre les Carphates et le Danube ont existé autour de 20 cités similaires à celles du Slon (fig. 1) et ayant la même fonction de défendre les routes marchandes. Ces cités ont été dépendantes d'un chef local (kneaz). Les chefs locaux ont entretenu des liens d'échange entre eux et aussi des liens de commerce avec la Péninsule Balcanique et l'Empire Byzantin.

î; Este vorba de împăratul loan I Tzimiskes (11.XII.969—10.1.976), care a conclus luptele în această zonă. -'' După părerea noastră este vorba de locul unde se aflase odinioară cetatea Constantiniana Daphne. In măsura în care se va putea dovedi pe cale arheologică că această cetate fusese zidită în apropiere de vărsarea Argeşului în Dunăre, pu­ tem considera că fortificaţia Constantia de la sfîrşitul sec. al X-lea, menţionată în cronica lui Skylitzes-Kedrenos şi de loan Zonaras, poate fi identificată cu cetatea (sau eventual cetăţile, de tipul celor de la Slon) din zona Chirnogi-Olteniţa (pentru datele arheologice privind această cetate, cf. mai sus nota 2). După noi în nici un caz nu poate fi vorba de actualul oraş Constanţa (cf. Fontes Historiae Daco-Ro- manae, III, p. 141, nota 60).

www.mnir.ro CONSIDERAŢII ASUPRA SITUAŢIEI DEMOGRAFICE DIN DOBROGEA ÎN SEC. XIII—XIV

de RADU-ŞTEFAN CIOBANU

In două lucrări, o sinteză asupra Dobrogei publicată cu peste patru decenii în urină 1 şi un amplu studiu dedicat expediţiei lui Umur-beg din Aydin, apărut acum un sfert de secol -, autorii făceau o remarcă asemănătoare : pînă în clipa tipăririi scrierilor lor nu fusese întreprinsă o cercetare specială asupra populaţiei din Dobrogea medievală. Afirma­ ţia îndreptăţită reda stadiul cunoştinţelor din acel moment şi, de ce nu am recunoaşte-o, în parte şi de astăzi, marcînd o dată în plus că singurele studii demografice dobrogene sînt pentru epoca modernă •'. Ca urmare a efortului zilnic al cercetătorilor, informaţiile documentare s-au îmbo­ găţit în mod remarcabil, încît se pot emite acum consideraţii asupra situaţiei demografice din Dobrogea pentru secolele XIII—XIV, aducînd contribuţii faţă de cele mai noi studii de sinteză asupra oraşelor porturi româneşti 4. Stăruim asupra acestei perioade căci, vreme îndelungată, raritatea izvoarelor arheologice şi scrise referitoare la ea a permis să se explice o serie de fenomene pe temeiul unor ipoteze mai mult sau mai puţin fondate, incompatibile cu spiritul de responsabilitate al unui istoric. Ponderea acestor secole în istoria poporului român se impune în chip deosebit căci atunci s-au cules roadele formării şi cristalizării rela­ ţiilor feudale în spaţiul carpato-dunărean. care au accentuat carac­ terul original al civilizaţiei româneşti. în condiţiile deosebite ale

1 Cf. Radu Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, în La Dobroudja, Académie roumaine : Connaissance de la terre et de la pensée roumaines, IV, Bucureşti, 1938, p. 375 şi urm. 2 Cf. Paul Lemerle, L'émirat d'Aydin. Byzance et L'Occident. Recherches sur „La geste d'Umur Pacha", Paris, 1957, p. 130—131, n. R. 3 Cf. C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, în Dobrogea. 50 de ani de viaţă ro­ mânească, Bucureşti, 1928, p. 201—258 ; C. C. Giurescu, Ştiri despre românii din Dobrogea în hărţile medievale si moderne, Constanţa, 1962, passim ; Gh. Dumi- traşcu, Dezvoltarea economică a Dobrogei pînă la 1878 şi problema apariţiei pro­ letariatului, în „Revista de istorie", 6, 1978, p. 1009—1023 ; N. Ciachir, R. Şt. Cio- banu, Revenirea Dobrogei la aria de viaţă a statului romdn, consecinfa perma­ nenţei populaţiei româneşti pe pămîntul dobrogean (1878), în Din lupta poporu­ lui român pentru independenţă, CMUB, 1975, p. 157—169. 4 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte ale civilizaţiei portuare din Dobrogea la sfîr­ şitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea, în „Pontica", III, 1971, p. 297— 325 ; R. Manolescu, Les villes portuaires roumaines au Moyen Age (Milieu du XlVe-milieu du XVle siècles), în vol. Wirtschaftskrafte und Wirtschaftswege, 1981, p. 47—63.

www.mnir.ro 110 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

acelor timpuri au apărut, ca urmare a unui proces unitar de evo­ luţie a întregului popor, statele medievale româneşti de sine stătă­ toare, fenomen în a cărui dinamică factorul demografic a avut o pondere remarcabilă, arătată din ce în mai explicit în ultimii ani. Simpla enumerare a acestor motive majore, la care lesne se pot ală­ tura altele, impune să se facă eforturi pentru a se începe să se păşească din sfera ipotezelor în cea a preciziei ştiinţifice. în măsura posibilităţilor vom urmări aspectele dinamicii numerice a populaţiei, structura ocupaţiilor, aspecte legate de durata vieţii şi, în fine, ale mult discutatei probleme a originii etnice a locuitorilor ei. Urmărirea cadrului natural din Dobrogea sec. XIII—XIV, mai bine cunoscut astăzi datorită cercetării geografilor, arată o situaţie deosebită de cea clin zilele noastre5. în partea septentrională Delta Dunării era mult mai mare : fluviul avea cinci braţe de vărsare în Marea Neagră — Chilia, Sulina, Aspera, Sf. Gheorghe, Donavici — , iar suprafaţa dintre ele era mai întinsă6. în partea estică, marile lacuri din complexul Razelm-Sinoe ocupau o arie mai largă decît cea actuală, iar legătura lor cu Marea Neagră era mai directă, trecerea prin Portiţa fiind încă neînisipată7. Tot în zona litoralului, lacurile Sutghiol şi Techirghiol aveau o suprafaţă mai mare cu circa 25% faţă de cea de astăziι". în partea meridională se întindeau părţi ale faimoasei păduri nelocuite, Deliorman9, iar înspre est, în lungul malului bătrînului Danubiu, de la Silistra pînă la Isaccea erau ostroave şi mlaştini pe o lungime de 5—10 lan, în interiorul uscatului10. Zmîrcurile continuau şi în lungul părţii de nord a ţărmului dobrogean al Dunării, între Isaccea şi începutul Deltei, unde urmele lor se văd încă bine u. în fine, în centrul Dobrogei, pe podiş, erau păduri întinse —• codrul Babadag — şi o tramă hidro­ grafică mai bogată, rîul Carasu, astăzi secat, constituind un exemplu grăitor. Am insistat asupra cadrului natural căci, în anii vîrstei de mijloc, a fost esenţial pentru a determina alegerea locului unei aşezări, pentru numărul populaţiei şi al localităţilor în ansamblu. Totodată modificările lui, derivate din închiderea şi micşorarea Deltei, a unor lacuri, de col- matarea unor porţiuni ale litoralului maritim şi ale ţărmului fluvial, secarea unor rîuri, defrişarea pădurilor, explică dispariţia unor cetăţi, oraşe, sate înfloritoare în sec. XIII—XIV, aşa cum au fost Vicina 12, Licostomion i?\ Preslavul Mic v\ cetatea Yeni-Sale15 etc. Prin precizia

5 Cf. Petre Coteţ, Geomorfologia României, Bucureşti, 1973, p. 339 şi urm. c Cf. M. D. Ionescu, Dobrogea, Bucureşti, 1904, passim ; Al. Roşu, Geografia fizică a României, Bucureşti, 1973, p. 347. 7 Cf. P. Coteţ, op. cit., p. 341. 8 Ibidem ; Al. Roşu, op. cit., p. 378. 9 Cf. C. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti, 1976, p. 240. 10 Cf. P. Coteţ, op. cit., p. 341. " ibidem. 12 Cf. Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, p. 9—96. 13 Cf. R. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 302 şi urm. 14 Cf. S. Baraschi, Izvoare scrise privind aşezările dobrogene de pe malul Dunării in sec. XI—XIV, în „Revista de istorie", an. 34, nr. 2, 1981, p. 317—318. 15 Cf. R. St. Ciobanu, Cetatea Enisala, în BMI, 3, 1971, p. 21—30.

www.mnir.ro SITUAŢIA DEMOGRAFICA DIN DOBROGEA 111 datelor există o excepţie referitoare la populaţia de care ne ocupăm. Situaţia numerică a populaţiei din podişul situat în nordul Dobrogei, în jurul oraşului Babadag, este cunoscută numai pentru anul 1262 sau 1263. Izvoarele bizantine şi orientale precizează că legendarul conducător al turcilor selciuchizi, Saru-Saltîk 16, în urma obţinerii în 1261 a acor­ dului basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259—1282), a venit în fruntea a 10.000 familii şi s-a stabilit la Babadag 17. Acceptînd cifra de 10.000 familii ca reală, deşi s-au emis rezerve cu privire la autenti­ citatea ei J8 şi multiplicînd-o cu indicele 3 sau 5, corespunzător numă­ rului membrilor unei familii în evul mediu, conchidem că in jurul Babadagului, cea mai veche aşezare a turcilor selciuchizi din Europa, s-au stabilit între 30 000 şi 50 000 oameni. Dacă socotim reală cifra cea mai mică, de 30 000, pe care o folosim în cazul de faţă, înseamnă că zona Babadag, deşi era mult mai împădurită ca în zilele noastre, avea un potenţial demografic impresionant. în restul teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră situaţia este m .ii bine cunoscută pentru localităţile din lungul litoralului maritim şi a ţărmului dunărean şi relativ ştiută sau, mai bine spus, mai mult bănuită pentru zonele din interiorul Dobrogei. Urmărind litoralul de la sud la nord, în lungul lui întîlnim porturile şi cetăţile : Mangalia sau Pangalia, identificat cu oraşul care poartă astăzi acelaşi nume 19, Cos- tanza, identificat cu actualul oraş Constanţa20, Zanuvarda, despre care se presupune că ar fi Portiţa 21, urmele cetăţii din pămînt de la Vadul22, Brillago23 Bambola, pe care am identificat-o cu cetatea Yeni-Sale 2'\ Donavici2"', identificat cu ruinele din apropierea localităţii Dună\^ăţul de jos '^', Sancti Gyorgy, identificat cu Sfintul Gheorghe de astăzi ori cu un port aflat altădată în apropiere27, Aspera, localitate dispărută, cu­ noscută numai din izvoarele scrise care par a arăta a fi fost în locul actualului sat Cerneţ 28, Fidonisi, altă aşezare despre care se ştie la fel de puţin ca şi despre Aspera 29, Solina, identificată cu actuala Sulina şi Licostomo, identificat cu o fostă insulă, azi înnisipată, situată în faţa actualului sat Periprava30. în continuare, porturile dobrogene se înşiră în lungul ţărmurilor dunărene, unde izvoarele scrise şi cercetările ar­ heologice au arătat că în amonte, în sec. XIII—XIV se aflau : Chilia,

10 Cf. J. Deny, Sarî-Saltîk-Dede, în Encyclopédie de l'Islam, t. IV, Paris, 1930, p. 177—178. ί7 Ibidem. 18 Cf. Mustafa A. Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţia oto­ mană, în „Studii", 5, 1965, p. 1100. 19 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 300. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Cf. Gr. Florescu, Cetatea de la Vadul, lucrare în ms. 20 Cf. R. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 300. 24 Cf. idem, Cetatea Enisala, p. 24 şi urm. 25 Cf. idem, Aspecte..., p. 300. 26 Cf. M. D. Ionescu, op. cit., p. 330 ; S. Baraschi, op. cit., p. 342—343. 27 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 300 ; S. Baraschi, op. cit., p. 325. 28 Ibidem. 29 Ibidem. 30 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 302—309 ; S. Baraschi, op. cit., p. 339, 341.

www.mnir.ro 112 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

Veche31 ; Beştepe sau Broscaviţa, un sat greu de identificat precis32 ; Nufărul, despre care se presupune că ar suprapune fostul port Fereisla- vul Mic 33 ; Isaccea sau Isacdji, care poartă acum acelaşi nume 3'' ; Măcin, cu însemnătate redusă, fiind atunci un sat35 ; Hîrşova, situată pe locul unde se înalţă oraşul cu acelaşi nume33 ; Cernavodă, aflat pe locul oraşului de astăzi37 ; Rasova, un mic port suprapus de localitatea rurală cu nume eponim 3ϋ ; faimoasa Vicina, a cărei localizare este încă discu­ tabilă 33 ; în fine, Silistra, aflată pe locul unde se ridică oraşul modern ce poartă acum acelaşi nume /,n. Simpla enumerare a acestor porturi arată că pe suprafaţa redusă a Dobrogei româneşti exista în sec. al XIII-lea şi al XÎV-lea o mare densitate a lor. Intre aceste porturi existau deosebiri de pondere, mar­ cată limpede în conştiinţa oamenilor vremii. Ei scriau despre unele dintre ele că erau oraşe în timp ce pentru altele fie că nu foloseau nici un calificativ, arătînd implicit că nu le acordau importanţă, fie că întrebuinţau termenul de „castru" 42, care indica o aşezare de mici di­ mensiuni. În prima categorie, a „oraşelor", intrau Mangalia/,:!, Licosto- mionVl, Isaccea Chilia46, Vicina47, Silistra48. Ele formau porturile mari, bogate, cu o viaţă vie, ale cărei manifestări s-au imprimat adînc în actele scrise şi în pămînt, de unde urmele lor sînt scoase la lumină de arheologi. Această faţă strălucitoare a istoriei Dobrogei, a civilizaţiei portuare, pentru un studiu de demografie istorică impune discutarea aprecierii numărului relativ al locuitorilor unui asemenea port. Vom aborda această problemă urmărind porturile în ordinea importanţei lor cronologice căci, după cum remarca Arnold Toynbse, un oraş, ca şi un om, se naşte, trăieşte, îmbătrîneşte şi apoi, mai încet sau mai repede, moare '°.

31 Cf. idem, Aspecte..., S. Baraschi, op. cit., p. 337. 32 Cf. S. Baraschi, op. cit., p. 343. 3:1 Vezi n. 14. 34 Cf. R. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 301 ; S. Baraschi, op. cit., p. 335. 33 Cf. R. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 301. 36 Idem, Un monument istoric puţin cunoscut : Cetatea feudală de la Hirţova, în BMI, 1, 1970, p. 25—30. 37 Cf. idem, .Aspecte..., p. 301. 38 Ibidem. 33 Cf. idem, Evoluţia, rolul şi însemnătatea mitropoliei din Vicina, în „Peuce", VI, 1977, p. 234—235. 40 Cf. I. Dumitriu-Snagov, Borgiana V, VIII. Două hărţi din epoca Renaş­ terii. Localizarea Vicinei, în „Revista de istorie", 10, 1979 (XXXII), p. 1941—1947; P. Diaconu, Iarăşi despre localizarea Vicinei, în „Revista de istorie", 12 (1981), 34, p. 2311—2316. 41 Cf. Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 15—16. 43 Ibidem. 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 309. 48 Ibidem. 47 Cf. Gh. I. Brătianu, op. cit., passim. 43 Cf. S. Baraschi, op. cit., p. 326—327. 40 Cf. Arnold Toynbee, Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979, p. 22.

www.mnir.ro SITUAŢIA DEMOGRAFICĂ DIN DOBROGEA 113

Ţinînd seama de existenţa unui trafic comercial intens care atrăgea numeroase corăbii în portM, de întemeierea unei mitropolii ce presu­ punea un mare număr de oameni51 şi de posibilitatea de a angaja şi întreţine o gardă de 1000 oameni "'- şi, în fine, de venirea şi staţionarea permanentă a unor misionari franciscani în oraş ·'•', se poate presupune că la îngemănarea sec. al XIII-lea şi al XIV-lea Vicina avea cîteva mii de locuitori. Aceste considerente şi integrarea Vicinei în contextul di­ namicii oraşelor sud-est europene ne îndeamnă să avansăm ipoteza de lucru, privită cu toată rezerva necesară, că cele cîteva mii de locuitori s-ar putea înscrie între 5.000 şi 10.000 oameni. Firesc, în primele decenii ale sec. al XIV-lea, adică la începutul decăderii Vicinei şi a dispariţiei factorilor impulsionatori pentru spori­ rea numărului locuitorilor i-a scăzut şi populaţia. Acest fapt reiese şi din actele patriarhale : în jurul anului 1340, mitropolitul Vicinei, Ma- carie, a fost silit să semneze un angajament că nu-şi va părăsi reşedinţa, unde veniturile i se diminuaseră datorită părăsirii portului de locuitorii lui 5''. Chiar după deceniul al V-lea din sec. al XIV-lea, cînd involuţia i-a devenit evidentă, Vicina a continuat, probabil în virtutea tradiţiei, să fie socotită un mare port. Semnificativ în acest sens este un pasaj din anul 1350 din „Libro del conoscimiento", scrisă de un anonim fran­ ciscan, care afirma despre Vicina a fi „...una grande ciudad... que con­ fina con la Bugacia... Esta ciudad Vecina es cabeça del regnado"5Γ>. La 28 februarie 1361 în acelaşi oraş activa un notar genovez numit Bartolomeo de Marcho ",6, dovadă că afacerile şi populaţia erau încă puternice. Concomitent cu Vicina s-a impus un alt oraş dobrogean : Chilia, în anul 1241, hanii tătari Kadan, Buri şi Bocek l-au apreciat ca fiind „oraş" :'7, opinie împărtăşită şi de oamenii sec. al XIII-lea şi al XIV-lea. între aceştia îi amintim pe autorul portulanului din 1290 r,s, pe Marino SanudoYl, Angelino Dulcertϋϋ, patriarhul ecumenic, care între anii

r'" Cf. Gh. I. Brătianu, Recherches..., p. 46—57. 51 Cf. P. Ş. Năsturel, Les fastes épiscopaux de la Métropole de Vicina, în ,.Byzantinisch Neugriechische Jahrbiicher", Atena, 1972, p. 33—46 ; R. Şt. Ciobanu, Evoluţia, rolul şi însemnătatea mitropoliei din Vicina, în „Peuce", VI, 1977, p. 233— 241 ; I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinu­ turile româneşti, în De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1977, p. 155. M Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 310. 5:; Ibidem. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 33 şi urm. r'"' Cf. Gh. I. Brătianu, Recherches..., p. 66—67. ΤΛ Cf. Geo Pistarino, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzo (1360—1361), Collana storica di fonti e studi diretta da Geo Pistarino, 12, Genova, 1971, p. 66, nr. 40. r'7 Cf. Aurel Decei, Relaţii româno-orientale, Bucureşti, 1978, p. 194—195. Γ·9 Cf. R. S. Lopez, Benedetto Zaccaria, Bibi. Storica Principato, XVII, 1933, p. 202. r,n Cf. A. E. Nordenskjold, Periplus. An essay of the early history of charts and sailing directions, New York, 1962, pl. XIII. <*· Ibidem, p. IX.

www.mnir.ro 114 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

1318—1323 a înscris aşezarea între principalele sale „castella"61, au­ torul faimosului Dustiirname, dedicat lui Umur begG2, notarul genovez Antonio di Ponzo (i3, actele Massariei din Caffa c/' etc. Ţinînd seama de constanta calificare a Chiliei ca un mare oraş, situat pe un grind al Dunării, unde posibilităţile de extindere a fortifi­ caţiilor au fost circumscrise unui perimetru bine stabilit ab origine, de traficul comercial permanent intensc:', de atragerea către el a unor mari armate ca cele din 1241 şi 1341, în speranţa că se vor îmbogăţi din jefuirea locuitorilor, putem presupune că portul a avut o populaţie al cărui număr a variat puţin, atît în perioada discutată, cît şi în secolul următor, al XV-lea. Deoarece pentru sec. al XV-lea cifrele referitoare la populaţie sînt bine cunoscute, permiţînd să se afirme cert că atunci portul atingea numărul de 20.000 locuitori 0(!, este posibil, printr-un cal­ cul al probabilităţilor, să apreciem că, în sec. XIII—XIV, Chilia a avut neîntrerupt 10.000—15.000 oameni. în cazul oraşului Licostomion, luînd în considerare întinderea apro­ ximativă a fostei insule pe care se afla, puţinele date despre cifrele de afaceri din portΤ , rarele menţiuni din registrele cartulare ale notarilor din Chilia68 şi din registrul de socoteli din Caffa ϋί\ maniera amintirii lui în actele signoriei din Genova "", putem presupune că avea o popu­ laţie de cel mult 1000 locuitori. Alte trei localităţi amintite de oamenii sec. al XIV-lea ca oraşe — Babadag, Mangalia şi Isaccea — nu oferă prin documente date suficiente asupra situaţiei demografice. Ele nu permit să se facă estimări asupra numărului celor care le populau. în schimb, pentru Yeni-Sale, prin re­ zultatele celor mai recente săpături arheologice, s-a ajuns la posibilitatea unor aprecieri cu privire la numărul locuitorilor din faubourgul cetăţii. Apreciind aria ocupată de case, credem că localitatea era mult mai mică decît Chilia, puţind număra cel mult 1000 locuitori. Pentru ipoteza noastră ar putea pleda şi modul în care au scris cronicarii otomani Sukrullah Mehmet Neşri, Evlia Celebi71 ; au considerat-o o puternică cetate din piatră, dar nu un mare oraş. Probabil că funcţia ei principală a fost militară, situaţie care explică şi absenţa din aceste acte comerciale ale italienilor angrenaţi în afaceri în zona gurilor Dunării. în ciuda po­ ziţiei excelente a portului a fost numită numai castel72.

01 Cf. F. Miklosch-J. Mtiller, Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana, 1, Viena, 1860, p. 95. ω Cf. P. Lemerle, op. cit., p. 130 şi urm. 6,1 Cf. G. Pistarino, op. cit., passim. M Cf. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetatea Albă, Bucureşti, 1900, passim. 115 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 311 şi urm. 06 Cf. N. Beldiceanu, La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle, în „Revue des études islamique", Paris, 1969, (2), p. 239—266. 07 Cf. R. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 310 şi urm. 08 Ibidem. 00 Ibidem. 70 Ibidem. 71 M. Guboglu, M. A. Mustafa, Cronici turceşti privind ţările române, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 31, 116 ; Călători străini..., vol. VI, p. 304. 72 Cf. R. Şt. Ciobanu, Cetatea Enisala, p. 28.

www.mnir.ro SITUAŢIA DEMOGRAFICA DIN DOBROGEA 115

Hîrşova, pe care am putut-o data, prin similitudinile de tehnică constructivă, în aceeaşi perioadă ca şi Yeni-Sale 73, prin sumarele cerce­ tări arheologice efectuate în interiorul cetăţii militare7i, nu ne per­ mite să formulăm ipoteze referitoare la numărul populaţiei ei. în fine, pentru a încheia prezentarea situaţiei numerice a popu­ laţiei porturilor mai ne simţim obligaţi să amintim Silistra. Fiind în veacul al XIV-lea un oraş mare, bogat, cu o viaţă economică intensă, prin aria ocupată de locuinţe, viaţa comercială, rangul eclesiastic deţi­ nut — mitropolie după căderea Vicinei —, ponderea militară remarca­ bilă, rolul politic de centru al Dobrogei75, poate fi apreciat că în ultima parte a acelui veac a avut o situaţie demografică asemănătoare cu a Chiliei, adică număra între 15.000—20.000 oameni70. Rarele menţiuni documentare ale celorlalte porturi debrogene, por­ turile mici, deşi sînt lapidare, permit să se tragă unele concluzii. însem­ nătatea lor era minoră sub toate aspectele şi ca atare nici locuitorii pe care-i aveau nu erau numeroşi. Se poate aprecia că numărul maxim al locuitorilor unui asemenea port, cum era spre pildă Rasova, putea ajunge la circa 2—300 oameni, în cifră fiind incluşi şi flotanţii, totodeauna pre­ zenţi în localităţi de acest gen. Totalizînd cifrele propuse pentru indicarea populaţiei din porturile dobrogene mari ajungem la rezultatul că acestea numărau circa 60— 70.000 oameni, la care se mai poate adăuga un procent de 10% pentru porturi mici, insuficient cercetate. Atunci ajungem la cifra de 70—80.000 locuitori în porturi. Cifra nu este exagerată ţinînd seama de densitatea porturilor şi de activitatea lor economică remarcabilă. Pornind de la acest aspect, relativ cunoscut, cu posibilităţi de a fi sprijinit de unele documente, ne întrebăm care era situaţia în lumea rurală, fata puţin cunoscută, întunecată a demografiei şi istoriei dobro­ gene. Putem răspunde numai ipotetic. Dacă în zona oraşului Babadag, reprezentînd circa o şesime din Dobrogea, populaţia era de 30.000—50.000 oameni, atunci întreaga populaţie rurală clin ţinut se ridica la circa 200.000 oameni. Numai existenţa aceestei numeroase populaţii rurale explică po­ tenţialul biologic care a permis popularea porturilor dobrogene. Pentru unele zone, chiar există dovezi materiale sigure asupra densităţii re­ marcabile a populaţiei rurale. în zona septentrională a ţinutului, la Niculiţel, a fost descoperită biserica ortodoxă Sf. Atanasie, care clin sec. al XIII-lea pînă astăzi a funcţionat neîntrerupt77, în fundaţiile clădirilor mănăstirii Cucoş au fost descoperite tezaure din sec. al

7:1 Cf. idem, Un monument istoric..., p. 27. ''' Cf. A. Aricescu, Noi date despre cetatea de la Hîrşova, în „Pontica". 4, 1971, p. 351—370. 75 Cf. H. Inalcik, La Dobroudja, în Encyclopédie de l'Islam, vol. II, ed. a Il-a, Leyden-Paris, 1965, p. 626. 70 Ibidem. '7 Cf. Cr. Moisescu, Un monument feudal dobrogean necunoscut — biserica Sf. Atanasie de la Niculiţel, în Muzeul naţional, III, 1976, p. 241—249.

www.mnir.ro 116 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

XIV-lea 78, la Văcăreni, dealul Bădila, Uzum-Bair 70 etc., s-au găsit alte mari depozite monetare din sec. XII—XIV. Descoperirile indică pe de o parte existenţa unor lăcaşe de cult necesare unei populaţii de confe­ siune ortodoxă, pe care o apreciem a fi fost densă în zonă datorită aproprierii monumentelor amintite, pe de alta, o bogăţie deosebită, pro­ babil a unor negustori, în vremuri grele adăpostiţi în mediul rural unde îşi aveau legături şi debuşee. Din păcate, pentru zonele rurale din centrul şi sudul Dobrogei situaţia este prea puţin cunoscută pentru a putea face unele aprecieri cu caracter demografic. Cercetările de arheologie rurală, plastic numite de englezi „lost villages", sînt abia la început, iar rezultatele obţinute sînt încă prea sumare pentru a permite o generalizare. Bogăţia acumulată de unii locuitori din Dobrogea, evidentă prin tezaurele comparabile cu ale negustorilor de rang superior din categoria de mijloc din Pera şi Constantinopolm, impune o nouă problemă. Care era structura ocupaţiilor acelora ce au reuşit să obţină sume atît de mari de bani ? Putem răspunde întrebării prin analiza registrelor cartulare notariale din Pera, Constantinopol şi Chilia şi a actelor notariale din ultimul oraş, la care mai putem adăuga documente de acelaşi gen din Caffa. într-un studiu scris anterior, în care disctuam „Civilizaţia por­ tuară din Dobrogea", arătam că în porturile dunărene şi în cele de pe litoralul Mării Negre locuitorii practicau meşteşugurile şi negoţurile din toate porturile pontice şi mediteraneene. Astăzi ne simţim datori să în­ tărim această observaţie şi totodată să revenim asupra ei cu unele precizări. In porturi se găseau croitori, cismari, măcelari, brutari, ba- listieri, morari, dogari, cîrciumari, bărbieri, negustori de : grîne, ceară, miere, sare, peşte, vite, vin, postav, curtieri, zarafi, cămătari etc. Acum cînd numărul actelor referitoare la civilizaţia portuară este cel puţin dublu ca număr în comparaţie cu cele cunoscute în urmă cu zace ani, putem afirma că nu am întîlnit oameni care să se ocupe cu construcţia de corăbii şi confecţionarea materialului auxiliar necesar echipării lor. Aşadar, presupunem că în porturile dobrogene fiinţau unele mici ateliere pentru executarea de reparaţii urgente, absolut necesare vaselor mari­ time şi pentru construirea unor bărci de pescari. Avansăm ipoteza cu multă rezervă, deoarece este foarte probabil ca în viitor, continuarea cercetărilor să ducă şi la găsirea mărturiilor care să ateste aceste meserii, fireşte în porturi de talia celor dobrogene. Populaţia rurală probabil practica în primul rînd agricultura, pes­ cuitul, creşterea vitelor şi apicultura. Sîntem îndemnaţi să enumerăm aceste ocupaţii în ordinea amintită deoarece în actele comerciale întîl- nim în această succesiune produsele provenite din ele : grîne, psşte, ceară, miere, vite etc. Afirmăm că griul pomenit în actele notariale

78 Cf. I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 404, 405. 7n Ibidem, p. 405 şi urm. 80 Cf. O. Iliescu, S. Gavrilă, Le grand trésor de monnaies et lingots des XIHe et XlVe siècles trouvé en Dobroudja septentrionale, în RESEE, II, 1964, 1—2, p. 225.

www.mnir.ro SITUAŢIA DEMOGRAFICA DIN DOBROGEA 117

şi de Pegolotti, ca grîu de Vicina81, provenea de la agricultorii dobro­ geni deoarece în condiţiile transportului medieval, cel din Cîmpia Română era orientat către porturile Brăila şi Tîrgu de Floci sau către schele de mică importanţă, dar apropiate. Mierea şi ceara proveneau tot din Dobrogea, în special din zona ei nord-vestică, situată în jurul ora­ şului Isaccea, de unde negustorul armean Sarchis a putut cumpăra în 1360—1361 circa 200 cantaria miere82. Piscicultura şi creşterea vitelor neîndoielnic erau şi ele ocupaţii ale dobrogenilor, atestate de numeroase documente 8Ί. Ce durată avea viaţa oamenilor care practicau aceste ocupaţii ? în momentul de faţă dispunem numai de cîteva acte de executare a testa­ mentelor din Chilia8/l care permit să se avanseze o ipoteză de lucru. Pe temeiul alo acte cu caracter de execuţie testamentară, se poate emite ipoteza că în 1360—-1361 în Chilia media de vîrstă a unui bărbat care se ocupa cu negoţul era de 35 ani. Nu putem face nici un fel de apreciere asupra duratei vieţii celor care practicau alte meserii, a femeilor, a locuitorilor din mediul rural, căci datele oferite de cercetările necropolelor ori sînt anterioare epocii de care ne ocupăm — cazul Capidavei — 8\ ori nu sînt concludente — Yeni-Sale —, ori nu au fost încă publicate. Cauzele care au provocat decesele celor 15 bărbaţi în floarea vîrstei, fără ocupaţii care să le zdruncine sănătatea, au constat în 10 cazuri din boli, în 2 din accidente şi 3 din motive nedefinite. Situaţia este neconcludentă deoarece seria documentară este foarte scurtă atît din punctul de vedere al timpului, cît şi al persoanelor nominalizate, dar totuşi permite să se avanseze ipo­ teza că media de vîrstă era normală sau ceva superioară aceleia din occidentul Europei unde se cifra la 30 de ani. în fine, discutăm o ultimă problemă derivată, dar strîns legată de consideraţiile demografice : a originii etnice a populaţiei din Dobrogea în sec. XIII—XIV. Ne simţim datori să abordăm problema prin prisma unor documente concludente deoarece în ultimul timp, prin Histoire de la Bulgarie des origines à nos jours, scrisă de Ivan Duicev, Velizar Velkov, Iono Mitev şi Liubomir Panaiotov, prefaţată de Georges Castel­ lan86 şi Dejeny Bulharska, scrisă de cehul Cestmir Amort87, reluîndu-se tezele susţinute de P. Mutavciev, N. Zlatarski şi emulii lor88, s-a afirmat sentenţios că populaţia Dobrogei a fost exclusiv sau precumpă­ nitor de origine bulgară, situaţie menţinută pînă la cucerirea ţinutului de turcii otomani. Argumentele documentare folosite în acest sens au

81 Cf. Pagnini, Delia Decima e di varie altre gravezze imposte dai co­ mune di Firenze, Lisabona, 1766, p. 25. 82 Cf. R. Şt. Ciobanu, Aspecte..., p. 315. 83 Ibidem. 84 Cf. G. Pistarino, op. cit., passim. 85 Cf. Gr. Florescu, R. Florescu, G. Ceacalopol, Săpăturile arheologice de la Capidava, în Materiale, VIII, 1962, p. 702. 86 Paris, 1980, p. 100 şi urm. ; a se vedea şi Istoria na Bălgaria, vol. III, Sofia, 1982, p. 235, 345, 349, 351, 355, 359. 87 Praga, 1979, p. 94 şi urm. 88 Cf. Relaţii romăno-bulgare de-a lungul veacurilor (see. XII—XIX), vol. I, Bucureşti, 1971, p. 9—56.

www.mnir.ro 118 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

fost un act al patriarhiei emis între 1318—1323, care vorbeşte despre „castella" acesteia, fie documente şi cronici despre stăpînirea politică a lui Dobrotici. Urmărind ordinea enumerării acestor „castella" ale patri­ arhiei — Cavarna, Ecrene, Chilia, Licostomion, Silistra, Caliacra89, con­ statăm uşor că între linia Ecrene-Silistra şi Chilia există un hiatus care indică probabil zona locuită de turcii selciuchizi, dar în nici un caz nu arată despărţirea dintre bulgari şi români, căci şi unii şi alţii erau de confesiune ortodoxă. Cel mult lista poate pleda împotriva experienţei preoţilor bulgari în Dobrogea, în acele „castella" aparţinînd patriarhiei ecumenice, deoarece ei erau atunci obedienţi de arhiepiscopia rebelă din Ohrida90. In ceea ce priveşte originea lui Dobrotici, discutată pe criterii onomastice, ea nu poate fi concludentă. Actele au arătat că erau trei fraţi : Balica, Dobrotici şi Theodor91, fiecare cu un nume de altă origine — primul turc, al doilea slav şi al treilea grec, situaţie ce nu ne permite să precizăm cărui neam aparţineau ei şi părinţii lor. Tot în legă­ tură cu Dobrotici mai trebuie să reamintim că nu a stăpînit întreaga Dobroge, ci numai litoralul pînă la capul şi portul Midia, situaţie de care, de asemenea, nu se ţine seama în discuţii. în cazul în care originea etnică a lui Dobrotici nu poate fi stabilită, iar statul său se întindea în sudul Dobrogei, Ţara Cavarnei, originea lui etnică nu poate fi folosită ca argument pledant pentru o populaţie bulgărească în Dobrogea. în schimb, o serie de documente şi cronici, cu referiri precise la originea etnică a populaţiei Dobrogei, arată clar că aceasta, în imensa ei majo­ ritate în mediu rural, determinant pentru discuţie, cea din porturi fiind firesc fluctuantă şi eterogenă, era românească. în cronica sa, bine infor­ matul Reşid od Din a precizat că oraşele Tîrmin şi Chilia, în anul 1241 se aflau în „ţara ulacuţilor" 92. Afirmaţia presupune că şi drumul dintre cele două oraşe identificate cu Tîrnovo şi Chilia 9:1 trecea prin „ţara ula­ cuţilor", adică prin zone locuite de români, prin Cîmpia Română şi prin Dobrogea. Un alt cronicar oriental, Abbu-Fedda, aprecia — 80 de ani mai tîrziu, în 1321 — că portul Isaccea se afla în ţara „albualak", adică tot în ţinuturile locuite de români 9/'. Alt izvor oriental, de data aceasta narativ, Dustûrname-ul lui Umur beg din Aydin, a precizat că în jurul anului 1340 în zona Chiliei locuiau numeroşi „kiafiri". Ei s-au opus atacului prădalnic al beiului din Aydin, care a fost respins9">. Aceşti „kiafiri" îi arată pe ghiauri, adică pe românii creştini care şi-au apărat atunci proprietăţile rurale 9G.

83 A se vedea n. 61. 90 Cf. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 176, 177, 180, 191, 193, 209, 330, 331. 01 Cf. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, Bucureşti, 1944, p. 190 şi urm. 02 Cf. A. Decei, op. cit., p. 199 şi urm. 93 Identificarea propusă de A. Decei a fost socotită îndoielnică, fără a se argumenta în acest sens (Cf. S. Baraschi, op. cit., p. 323). Ar trebui să se ţină seama numai de simplul fapt că armata tătară, numeroasă, ataca mari oraşe pentru a le putea prăda, aşa cum era Chilia, în timp ce Anchialos era un mic castru. 9'' Cf. Abbu-Fedda, Géographie, ed. Reinaud, vol. II, Paris, 1848, p. 316. 95 Cf. P. Lemerle, op. cit., p. 136 şi urm. 96 Ibidem.

www.mnir.ro SITUAŢIA DEMOGRAFICA DIN DOBROGEA 119

O nouă serie a actelor notarului genovez din Chilia, Antonio di ΪΌηζο, cuprinsă între 11 august şi 30 octombrie 1360, oferă o informaţie preţioasă asupra elementului românesc din porturi. Într-un act din 25 august 1360, Costa Aga din Chilia a recunoscut că a primit de la Angello di Azaro, „burgenses" din Pera, doi sommi la greutatea din Chilia. în act se precizează că la tranzacţie a asistat Odoardo Trampa, „burgenses" din Chilia, care a avut calitatea de martor şi interpret „dictus contra- hentes de lingua latina in romecha et de romecha in latina" 97. Probabil Costa sau Costea Aga era un român dobrogean, locuitor al Chiliei, care, în mod bizar pentru un om de afaceri, ştia numai româ­ neşte şi ca atare a avut nevoie de un interpret. Aşadar, alături de celelalte izvoare care atestau cert prezenţa ele­ mentului etnic românesc în mediul rural, avem o primă dovadă concretă, scrisă, că într-un port dobrogean existau elemente etnice româneşti ridi­ cate la starea socială de „burgenses" şi, neîndoielnic, cazul nu era unic. Putem conchide afirmînd că apreciem momentan ipotetic, pentru această perioadă, populaţia Dobrogei sec. XIII—XIV la circa 200.000 oameni. Cifra pare la prima vedere a fi exagerată dacă ţinem seama de densitatea porturilor şi intensitatea vieţii economice, explicate în bună parte şi prin potenţialul demografic al regiunii. Raportarea la si­ tuaţia din Ţara Românească, undi la începutul ultimului pătrar al sec. XV-lea erau circa 700.000 locuitorinumăr ce ne face să presupunem că în sec. al XIII—XIV-lea, adică cele ce ne interesează pentru Do­ brogea, avea 500.000—600.000 oameni, arată şi ea că cifra propusă este admisibilă. Numărul mare al populaţiei cu ocupaţii productive de bu­ nuri de interes pentru piaţa occidentală şi receptivitatea ei la negoţ pot arăta unele din motivele, poate cel esenţial, care i-au determinat pe genovezi şi veneţieni, cei mai vc-stili comercianţi medievali medite­ raneeni, să creeze pe ţărmurile româneşti un florilegiu de emporii. Pri­ vind seria coloniilor italiene ele pe litoralul Mării Negre, aşa cum apare în urma consultării portulanelor, reiese că după densa populare a ma­ lurilor Dobrogei urmează un hiatus, care durează pînă în Crimeea, unde reapar mari factorii în fruntea cărora au strălucit Caffa, Mangop, Sudak. Situaţia arătată de ansamblul documentelor .şi de analiza elementelor demografice permite să se spună că nu au fost întemeiate colonii în zona dintre gurile Nistrului şi Crimeea, căci populaţia de acolo era săracă şi neprimitoare :u. Aceeaşi analiză ne permite să afirmăm categoric că în sec. XIII—XiV Dobrogea era una din cele mai populate zone ale litora­ lului pontic. Se mai impune o remarcă. Situaţia porturilor mari arată că acestea pot fi socotite de rangul localităţilor europene apusene, apreciate ca oraşe de demograful R. Molls 10°. Raportul dintre populaţia rurală şi cea din

97 Cf. M. Balard, Un document génois sur la langue roumaine en 1360, în RESEE, 1980, 2, p. 233—238 ; R Manolescu, op. cit., p. 48 şi urm. 98 Cf. R. Louis, Populafia Ţării Româneşti în secolul al XV-lea, comunicare la Laboratorul de demografie al Universităţii Bucureşti, noiembrie, 1981. 99 Cf. R. S. Lopez, Storia delle colonie genovesi nel Mediteraneo, Bologna, 1938, p. 362 ; M. Berza, La Mer Noire à la fin du Moyen Age, în „Balcania", IV, Bucureşti, 1941, p. 431. 100 Cf. R. Molls, Introduction à la démographie historique des villes d'Eu­ rope du XIVe au XVIIIe siècles, vol. I, Louvain, 1955, p. 323—324.

www.mnir.ro 120 RADU-ŞTEFAN CIOBANU

aceste porturi, considerată ca populaţie urbană, arată că în sec. XIII— XIV procesul de urbanizare eră extrem de înaintat în Dobrogea, fiind si­ milar cu acela din zonele meşteşugăreşti din Occidentul continentului, ruralizarea vieţii dobrogene şi involuţia acestei regiuni apărînd abia în sec. al XV-lea, de care ne propunem să ne ocupăm în alt studiu.

SOME CONSIDERATIONS UPON THE DEMOGRAPHIC SITUATION IN DOBROUDJA IN THE XHIth—XlVih CENTURIES

Abstract

The use of the ensemble of historic sources has made possible for us to conclude that there were several harbours in Dobroudja in the XIII*h—XIV*h centuries : Mangalia, Constanţa, Zanuvarda, Brillago, Yeni-Sale, Donavici, Aspera, Sancti-Gyorgi, Fidonisi, Solinae, Licostomion, Chilia, Isaccea, Măcin, Hîrşova, Cer­ navodă, Rasova, Vicina, Silistra. Among the largest of them, ranked as towns, there were : Mangalia, Lico­ stomion, Chilia, Isaccea, Vicina, Silistra. Of all of them, Vicina is supposed to have had 5.000—10.000 inhabitants, sometime about the year 1300, while Chilia and Silistra had 15.000 in the XIV*h century. The total number of the harbour inhabitants was of 60.000—70.000 people. The village population was of about 150.000 people, so the total number of the inhabitants was of about 200.000 people. The inhabitants' trades were much the same as those from the Mediter­ ranean harbours and the usual agricultural ones, the ethnic origin of most of them being a Romanian one. We can conclude by considering Dobroudja as one of the highly populated regions from the Black Sea Coast.

www.mnir.ro MONUMENTE ALE CIVILIZAŢIEI MEDIEVALE ROMANEŞTI DIN SEC. AL XIII-LEA IN CENTRUL VOIEVODAL DE LA CETĂŢENI

de dr. LUCIAN CHITESCU şi ANCA PÀUNESCU

Publicînd, cu ani în urmă, raportul asupra cercetărilor arheologice de la Cetăţenii din Vale, jud. Argeş, aveam, evident, în vedere numai rezultatele investigaţiilor pe care le efectuasem direct în anii 1969— 1973 J. Făceam în mod firesc abstracţie atunci — ca şi altă dată, cînd am încercat formularea unor consideraţii istorice mai largi în legătură cu centrul voievodal de aici - — de rezultatele cu totul remarcabile pe care le furnizaseră deja cercetările pe care le efectua statornic în sectorul „monumente" al staţiunii de la Cetăţeni Dinu V. Rosetti, descoperitorul aşezării şi autorul investigaţiilor făcute la Cetăţeni pînă în 1969. Săpă­ turile din sectorul „monumente" nu erau încă încheiate, iar autorul lor nu-şi spusese ultimul cuvînt, chiar dacă publicase deja două scurte ra­ poarte de maxim interes 3. în 1981 însă, în urma plecării clin ţară a lui Dinu V. Rosetti, am preluat, în calitate de foşti colaboratori, şi săpătura rămasă neterminată în cel mai important sector al staţiunii. Acum, la încheierea în linii generale a cercetării din sectorul „monumente", sîntem în măsură să apreciem că rezultatele obţinute depăşesc cu mult eforturile materiale şi umane depuse aici timp îndelungat, săpăturile demonstrînd şi aici, ca şi în restul întregii staţiuni de la Cetăţeni, de altminteri, suprapunerea directă peste intensa şi prospera locuire geto-dacică din sec. III—I î.e.n. a civilizaţiei româneşti, care se desfăşoară, la rîndu-i, neîntrerupt pe durata a şase secole ale feudalismului nostru, respectiv de la începutul sec. al XIII-lea în sec. al XVIII-lea. Apariţia, dezvoltarea şi conti­ nuitatea elementelor de vîrf ale culturii româneşti medievale sînt ate­ state, în sectorul de care vorbim, de existenţa a trei biserici de zid ce

1 Lucian Chiţescu, Cercetări arheologice la Cetăţeni, judeţul Argeş, în Cer­ cetări arheologice, Muzeul de Istorie al R. S. România, II, Bucureşti, 1976, p. 155—188. 2 Lucian Chiţescu, O formaţiune politică românească la nord şi la sud de Mun(ii Făgăraş în secolul al Χί/7-lea, în „Revista de istorie", tom. 28, nr. 7, 1975, p. 1033—1042. 3 Dinu V. Rosetti, Şantierul arheologic Cetăţeni (r. Muscel, reg. Argeş), în Materiale şi cercetări arheologice, VIII, 1972, p. 73—88 ; idem. Raport preliminar asupra cercetărilor întreprinse la complexul de monumente feudale de la Cetăţeni- Argeş în anul 1965, în Monumente istorice. Studii şi lucrări de restaurare, Direcţia Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1969, p. 94—98

www.mnir.ro 122 LUCIAN CHIŢESCU ŞI ANCA PAUNESCU se succed una lîngă alta în perioada menţionată pe o suprafaţă foarte restrînsă de teren. Şi este importantă de reţinut, de la început, consta­ tarea că evoluţia în timp şi în spaţiu a celor trei monumente de zid se desfăşoară dinspre monticolul stîncos „Cetăţuia" sau „Cetăţuia lui Negru Vodă" (în vîrful căruia se află cetatea medievală de zid, cercetată ante­ rior de noi şi atribuită voievodului Seneslau) spre apa Dîmboviţei, aşadar dinspre nord spre sud şi nu invers. Numai identificarea în teren, cerce­ tarea şi numerotarea monumentelor, ca atare, s-a făcut în mod obiectiv în ordinea inversă cronologiei lor. Fără a intra în detaliile raportului dezvoltat de săpătură, publicat deja \ precizăm doar că lîngă piciorul monticolului „Cetăţuia lui Negru Vodă" a fost identificat şi cercetat cel mai vechi monument medieval de zid cunoscut pînă acum la sud de Carpaţi. Este vorba de o biserică- sală, de rit ortodox, decorată cu frescă şi datată cert de la începutul sec. al XIII-lea pînă la aproximativ anul 1250. Distrus în jurul acestei date, se pare de o mişcare tectonică ce a provocat desprinderea stîncilor din monticolul alăturat, acest prim monument medieval de zid de la Cetăţeni a fost urmat, la numai 13 m distanţă, de o altă biserică de zid (biserica nr. 2) cu plan treflat de această dată, pictată şi ea, datată la fel de precis de la circa anul 1250 pînă în primii ani ai sec. al XV-lea, cînd o mare revărsare a Dîmboviţei a distrus-o în cea mai mare parte. Imediat a fost iarăşi zidită, la numai 3 m depărtare, o altă biserică din piatră şi cărămidă, în formă de navă de această dată, funcţionarea acestui ultim monument fiind atestată în cursul sec. XV—XVIII. Avem în felul acesta de-a face nu numai cu cele mai vechi monu­ mente feudale de zid de la sud de Carpaţi, dar şi cu cea mai concretă dovadă a organizării superioare a socic-tăţii româneşti cu mult înainte de crearea statului independent. Prezenţa în sec. al XIII-lea, pe o suprafaţă de teren de numai 400 χ 80 m strict delimitată natural din rîul Dîmboviţa, Valea Chiliilor şi Valea lui Coman, a unei cetăţi de zid ce proteja o aşezare prosperă, cu locuinţe de suprafaţă sau semiadîncite — în care se practicau meşte­ şugurile, existau multe piese de armament şi echipament şi circulau produsele şi monedele Imperiului bizantin, cu cimitir creştin distinct la limita nord-vestică şi cu două edificii de zid de factură şi rit bizantine, ortodoxe, ce se succed la poalele cetăţii cu mult peste durata întregului secol — demonstrează din plin existenţa la Cetăţeni a unui important centru economic, politic şi cultural românesc, în cadrul căruia se relie­ fează atît membrii de rînd ai comunităţii, cît şi vîrfurile feudale, laice sau religioase. Cele cîteva morminte aparţinînd bisericii nr. 2, distinct separate de cele din necropola comunităţii din cealaltă parte a aşezării, par a indica, prin poziţie şi prin inventarul găsit în ele sau în jur {inelul sigilar din argint gravat cu floarea de crin sau moneda de aur

'· Raportul privind săpăturile din sectorul „monumente" de la Cetăţeni a fost prezentat la cea de a XVI-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1981, organizată la 25—28 martie 1982, la Vaslui. In formă restrînsă raportul urmează să apară în volumul consacrat acestei sesiuni, iar în formă dezvoltată a apărut în Cercetări arheologice, vol. VI, Muzeul Naţio­ nal de Istorie, 1983, p. 51—77.

www.mnir.ro MONUMENTE ALE CIVILIZAŢIEI MEDIEVALE ROMANEŞTI 123

de la loan Vatatzes) unele din vîrfurile societăţii feudale de aici. Este un centru care a funcţionat, cel puţin o vreme, în paralel cu cele simi­ lare de la Breaza — Făgăraş şi Curtea de Argeş, în cadrul unei forma­ ţiuni statale româneşti unitare din punct de vedere etnic şi cultural şi care se întindea pe ambii versanţi ai munţilor Făgăraş. Am considerat, de mai multă vreme, că staţiunile arheologice de la Cetăţeni, Breaza şi Curtea de Argeş sînt centre ale formaţiunii statale româneşti atestată în 1247 de Diploma ioaniţilor 5, deoarece, folosind cuvintele lui Gheorghe Brătianu, „rezultă limpede că un singur stat românesc exista la acea vremea în stînga Oltului, voievodatul lui Seneslau" ϋ. Adăugind acum cele două monumente de zid, de rit ortodox, ce se succed pe toată durata sec. al XIII-lea şi chiar mai tîrziu, în cuprinsul aşezării medievale de la poalele cetăţii de zid, avem o imagine mult mai cuprinzătoare şi elocventă a ceea ce a însemnat în fapt un centru voievodal românesc în perioada de maximă înflorire, aşadar imediat îna­ inte de statul domnesc. Mai întîi ni se pare că o semnificaţie cu totul particulară o are însăşi constatarea că cel mai vechi monument ortodox de zid de la sud de Carpaţi nu apare într-o aşezare sătească oarecare, ci într-una voievodală, anume chiar la piciorul cetăţii de zid a condu­

ira- 1. — Vedere generală a sectorului „monumente" de la Cetăţeni, jud. Argeş : bisericile nr. 1, 2 şi 3 dezvelite în 1981.

5 Lucian Chiţescu, O formaţiune politică românească..., p. 1033—1042. 6 Gheorghe I. Brătianu, Tradifio istorică despre întemeierea statelor româ­ neşti, Bucureşti, 1981, p. 106.

www.mnir.ro 124 LUCIAN CHIŢESCU ŞI ANCA PAUNESCU

Fig. 2 — Aspect din timpul cerce- Fig. 3. — Aspect din timpul cerce­ tării bisericii nr. 3 de la Cetăţeni, tării bisericii nr. 3 de la Cetăţeni, jud. Argeş. Dezvelirea noasului. jud. Argeş. Dezvelirea absidei. cătorului politic. Prin aceasta se confirmă întrutotul aserţiunea mai veche că şi la noi, ca pretutindeni de altminteri unde ea apare prima dată, „biserica-sală de piatră nu e decît o transpunere a bisericii de lemn băştinaşe din regiunea respectivă, în material de piatră" '. Ea apare mai întîi într-un centru voievodal deoarece, după opinia noastră, numai într-un asemenea cadru superior de organizare a societăţii feudale româ­ neşti existau condiţii şi posibilităţi de trecere de la arhitectura tradiţio­ nală din lemn la cea din piatră, la aceasta contribuind desigur decisiv şi zonele de munte în care societatea românească a fost nevoită să-şi desăvîrşească propria organizare statală în condiţiile în care majoritatea teritoriului său era dominată politic de cuceritorii străini. în centrele cneziale şi voievodale s-a făcut trecerea de la cetăţile din lemn şi pămînt la cele de zid şi tot în aceste centre constatăm acum trecerea de la bise­ ricile de lemn ale comunităţilor săteşti la biserica voievodală, de zid. Forma celei mai vechi biserici de zid de la Cetăţeni constituie, neîndoiel­ nic, varianta clasică a aşa-numitelor biserici-sală răspindite deopotrivă în sec. XII—XIII atît în arhitectura balcanică, cît şi în cea romanică, ele fiind „comune şi pentru catolici şi pentru ortodocşi. Cu planul lor dreptunghiular susţinute de stîlpi, ele reprezintă dezvoltarea casei de lemn de sub pădure şi sînt probabil o creaţie a artei cneziale" 8. Bise­ rica-sală de la Cetăţeni, cu pictură bizantină şi cu masa altarului specifice ortodoxiei, este, prin urmare, emanaţia timpurie a organizaţiei statale, voievodale, româneşti, aceeaşi care, în urma distrugerii prin catastrofă seismică a celui mai vechi edificiu, înalţă, imediat, la numai 13 m depăr­ tare, o nouă biserică de zid, cu plan treflat, pictată şi ea, asigurînd astfel permanenţa şi dezvoltarea pe mai departe a culturii feudale proprii în cadrul aceluiaşi centru statal. Al doilea monument ortodox de zid de la Cetăţeni ilustrează la rîndul său plenar că edificiile cu plan treflat sînt

7 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale in ţările române, I, Bucureşti, 1939, p. 72. 8 P. P. Panaitescu, Introducere Ia istoria culturii româneşti. Bucureşti, 1969, p. 90.

www.mnir.ro MONUMENTE ALE CIVILIZAŢIEI MEDIEVALE ROMÂNEŞTI 125

şi ele rezultatul dezvoltării interne a societăţii româneşti medievale şi nicidecum un element adus tîrziu din afară. Biserica nr. 2 de la Cetăţeni face legătura între cel mai vechi monument de acest gen cunoscut pînă acum pe teritoriul ţării noastre, biserica de la Niculiţel din sec. XI—XII, şi monumentele religioase româneşti clasice, înlăturînd definitiv ipoteza venirii tîrzii din afară, în sec. al XIV-lea, a planului treflat prin intermediul călugărului Nicodim, creatorul Vodiţei. Dar monumentele feudale de la Cetăţeni nu au numai calitatea de a reprezenta, deocamdată, tipurile celor mai vechi edificii de zid orto­ doxe româneşti, bine datate, de la sud de Carpaţi. Ele demonstrează, cu prisosinţă, împreună cu biserica din acelaşi secol de la Curtea de Argeş, existenţa sigură în regiunile noastre a unei organizări bisericeşti proprii cu mult înainte de formarea statului independent, anume în vremea cînd scrisoarea papală din anul 1234 consemnează în acelaşi sens „ro­ mânii ce se socotesc creştini, totuşi avînd diferite rituri şi obiceiuri" şi care merg la acei „pseudoepiscopi ce ţin de ritul grecilor". Prin toate elementele componente şi prin însăşi existenţa lor succesivă în aşezarea de sub cetatea voievodală, bisericile de zid pictate, „ce ţin de ritul greci­ lor-, de la Cetăţeni fac dovada concretă a existenţei unei organizări bisericeşti superioare la noi în sec. al XIII-lea şi că ridicarea unor atari monumente, ca şi activitatea „pseudoepiscopilor", sau în general rezis­ tenţa românilor împotriva propagandei catolice se exercitau în această vreme la adăpostul cetăţilor şi sub protecţia şefilor politici locali, în cazul de faţă voievodul. Avem astfel proba materială concretă că, în­ tr-adevăr, vîrfurile societăţii feudale româneşti, boierii, cnezii, voievozii, „n-au creat numai o organizaţie politică nouă, ci şi una culturală proprie, comună celor trei ţări româneşti. Ei au creat biserica feudală, care a început să ia locul celei populare" °. Iar faptul că în cuprinsul centrului voievodal de la Cetăţeni, mai mult cercetat şi se pare mai evoluat decît altele, se constată o locuire şi o activitate feudală complexe, neîntrerupte pînă tîrziu în evul mediu şi nu se sesizează deloc efectele negative ale invaziei mongole din 1241 pare a proba că voievodatul românesc de pe ambele laturi ale Făgăraşilor a rămas, ca şi alte locuri adăpostite de la noi sau din alte teritorii invadate de mongoli, tot timpul în afara stăpî- nirii străine, aşadar „sub cîrmuirea voievozilor locali" in. Aceştia, la adă­ postul muntelui şi sub protecţia fortificaţiilor proprii, au putut organiza în relativă linişte societatea şi cultura românească pe cale proprie, ală­ turi de tătari o vreme şi împotriva lor mai apoi, pînă la eliberarea trep­ tată şi definitivă a întregului teritoriu românesc de la sud de Carpaţi de sub dominaţia străină. Iar în această privinţă, ca şi în crearea statului românesc independent, voievodatul din Carpaţi cu centre importante la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş a avut, de bună seamă, rolul hotărî- tor, Basarab I fiind socotit, pe bună dreptate, urmaşul lui Seneslau n.

n Ibidem, p. 326. 13 Ibidem, p. 265. 11 Ibidem, p. 269, 309.

www.mnir.ro 126 LUCIAN CHIŢESCU ŞI ANCA PĂUNESCU

MONUMENTS DE LA CIVILISATION ROUMAINE AU ΧΙΠε s. AU CENTRE VpiVODAL DE CETĂŢENI

Résumé

On y présente brièvement les résultats des recherches archéologiques ache­ vées en 1981 dans le secteur „monuments"-compris dans la station archéologique de Cetăţeni, dép. d'Argeş, à savoir trois églises de maçonnerie qui se succèdent en temps et espace, une près de l'autre, depuis le début du XIIIe siècle jusqu'au XVIIIe siècle : l'église n" 1, construite en pierre et brique, en forme de nef, datant du début du XVe s. jusqu'au XVIIIe s. ; l'église n° 2, construite uniquement en pierre et mortier, en forme de trèfle, décorée à fresque, datant depuis approxi­ mativement 1250, jusqu'au début du XV s. ; l'église n° 3, toujours en pierre et mortier, décorée elle-aussi à fresque, faisant partie de la catégorie des églises à nef et datant depuis le début du XIIIe s. jusqu'à approximativement l'année 1250. La présence succesive des églises n° 2 et 3, de rite ortodoxe, durant le XIIIe s. dans la localité de Cetăţeni, au pied du chateau fort voïvodal du XIIIe s., à l'intérieur d'une cité prospère renforce, d'après les opinions de l'auteur, le carac­ tère de centre d'Etat voïvodal roumain de cette station archéologique pendant tout le XIIIe siècle et confirme en même temps, lui conférant un sens complet, la lettre papale de 1234 qui mentionne dans ces zones roumaines : „Les Roumains qui se considèrent des chrétiens", qui vont à „une sorte d'êvêques qui tiennent du rite des Grecs" et qui s'opposent par tous les moyens à la propagande catholique.

www.mnir.ro PRIMA COROANĂ PRINCIARĂ MEDIEVALA DIN AUR DESCOPERITĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI (SEC. AL XIII-LEA)

de CRISTINA ΑΝΤΟΝ-ΜΑΝΕΛ

Cu ocazia unor lucrări de excavaţie la Goranu, lîngă Rîmnicul Vîlcii, mai exact la marginea oraşului, s-au scos cîteva fragmente dintr-o piesă de aur Este vorba de cinci elemente, de la o coroană, realizate din placă groasă de aur, dreptunghiulare, completate pe marginea supe­ rioară de un fleuron. De-a lungul conturului fiecărui element sînt dispuse la distanţe egale şaisprezece semicercuri mici, perforate la mijloc. In vîrful fiecărui fleuron este sudată pe revers cîte o cruce din bare subţiri de aur ; intersecţia barelor este acoperită de o foaie de aur mică, cvadrilobată. La extremităţile subţiate ale braţelor crucii este cîte o buclă minusculă. Numai la două elemente s-au păstrat crucile din vîrx. Lungimea unui elemnt este de 76 mm şi înălţimea de 55 mm, iar cu crucea din vîrf ajunge la 70 mm. Elementele se leagă între ele prin balamale, care au fost realizate prin îndoirea capetelor dreptunghiului spre spate, astfel încît să se for­ meze un tub subţire. La trei elemente a fost înlăturată treimea centrală a tubului, iar la două cîte o treime din marginile lui. Prin tuburile îm­ binate trece o sîrmă de aur îndoită la partea inferioară pentru fixare şi mai lungă la partea superioară, depăşind nivelul semicercurilor, termi­ nată cu o cruce întrutotul similară celor din vîrful fleuroanelor. La unul dintre aceste elemente s-a păstrat suprastructura decora­ tivă care urmează conturul plăcii suport. Aceasta este turnată sub forma unui decor ajurat de volute foliate. In acest decor, în centru fleuronului se află un cavaler, din profil spre stînga, îmbrăcat cu o haină largă şi lungă pînă la jumătatea gambei, strînsă la mijloc cu o centură ; pe cap poartă o bonetă în formă de calotă, cu bordură lată pe margine. Cava­ lerul ţine în mîna dreaptă un arc pe care îl întinde cu mîna stingă. Deasupra capului cavalerului este o casetă ovală, cu o piatră al­ bastră, acum puţin deplasată spre stînga, iar picioarele cavalerului sînt acoperite de o altă casetă mare, ovală, acum goală. De o parte şi de alta a acestei casete este cîte un animal fantastic, din profil, cu capul întors

1 Mulţumim colegilor de la Muzeul judeţean din Rîmnicu Vilcea care ne-au semnalat descoperirea şi ne-au informat că fragmentele se află în păstrare la Banca Naţională a R. S. România, Bucureşti. Mulţumim, de asemenea, Serviciului de metale preţioase al Băncii Naţionale care ne-a dat posibilitatea să vedem frag­ mentele de aur.

www.mnir.ro 128 CRISTINA ANTON-MANEA spre spate : capul ca de căprioară, botul lat şi gîtul lung. Animalul are reprezentate numai picioarele din faţă şi aripi de liliac pe spate. In spa­ tele fiecărui animal, spre marginile porţiunii dreptunghiulare, este cîte o casetă dreptunghiulară mare, în care se află o pastilă de sticlă de cu­ loare alb lăptos. Fiecărui animal îi mai corespunde deasupra capului cîte o casetă dreptunghiulară, mai mică decît celelalte ; numai în cea din stînga se păstrează o pastilă de sticlă verde. în dreptul acestor casete, din placa suport porneşte cîte un ax dispus oblic, cu baza uşor mai îngroşată şi vrîful terminat cu o măciulie. Suprastructura decorativă este bombată faţă de rama contur, care urmează linia foii suport. Pe muchia inferioară a ramei se află semi­ cercuri perforate, care se suprapun celor de pe foaia suport. Cîte un semicerc similar este pe marginea superioară a dreptunghiului, exact la capete. Prin aceste semicercuri se treceau axe cu perle care au avut atît rol decorativ, cît şi cel de fixare a suprastructurii. Pe braţele cru­ cilor de la balama, din vîrful fleuroanelor şi pe axele laterale iau fost, de asemenea, plasate perle. De la coroană s-au mai păstrat încă două fragmente dintr-un decor ajurat cu volute şi cîte un animal fantastic din profil : un patruped cu picioarele scurte şi corpul alungit, acoperit de puncte ce sugerează blana. La spatele animalului este o casetă mare, pătrată, goală. Casetele de pe marginea suprastructurii decorative au fost lucrate separat dintr-o foaie de aur mai deschis la culoare decît cel din care s-a realizat restul piesei. Foaia a fost răsucită pîlnie, cu baza îndoită spre interior şi uşor încreţită. Buza pîlniei avea contur oval sau dreptun­ ghiular, după forma pietrei. Piatra era fixată în partea superioară a pîl­ niei cu o pastă roşietică, care umplea cornetul. Pentru caseta centrală s-a utilizat o fcaie ovală, ale cărei margini au fost îndoite şi pliate din loc în loc de jur-împrejurul pietrei. Casetele conice au fost înfipte între volute fără ca decorul să fie special aranjat în acest scop, în timp ce caseta ovală a fost sudată. Suprastructura a fost turnată, în timp ce foaia suport, casetele şi foiţele cvadrilobate de la cruci au fost ciocănite şi apoi decupate. Lungimea totală a piesei fragmentare este de 37.5 cm, deci mult prea scurtă pentru a putea fi purtată pe cap ; de altfel ar forma un pentagon incomod. Probabil lipsesc încă trei e!em2nte, care — presu­ punem — ar fi format un perimetru suficient de mare. Deşi piesa este destul de deteriorată, se poate reconstitui aspectul ei iniţial şi anume : elemente legate prin balamale cu o suprastructură de \-olute cu cîte un personaj central şi două animale fantastice laterale, între care au fost fixate pietre colorate. De-a lungul conturului au fost fixate perle, la crucile din vîrf şi deasupra balamalelor. Cele două frag­ mente cu animale fantastice, diferite de cele de pe suprastructura com­ pletă, îngăduie să se presupună că fiecare element avea înscris în decor r.lte animal şi — probabil — şi cîte un cavaler în altă poziţie. In lipsa determinărilor arheologice, stratigrafice şi de context, obişnuite pentru datare, din cauza condiţiilor fortuite ale descoperirii

www.mnir.ro www.mnir.ro 130 CRISTINA ANTON-MANEA

încadrarea cronologică se poate realiza prin metode comparative, atît în ce priveşte elementele constitutive, cît şi piesa în ansamblu. Cea mai veche diademă, sau coroană, lucrată din segmente drep­ tunghiulare legate cu balamale este „coroana de fier a longobarzilor", coroană atribuită reginei Teodolinda (sec. VI)2, sau datată în prima jumătate a sec. al IX-lea. Din perioada următoare se cunosc coroane din segmente dreptunghiulare dispuse vertical, cum au fost coroana Sfîntului Imperiu Roman, a Ottonilor, din sec. al X-lea şi cea a lui Constantin Monomahul (1042—1055) 3. Cea mai veche coroană cu flori de crin, din metal preţios, pe care o cunoaştem este cea a lui Frederic al II-lea de Staufen (1212—1250), care împodobeşte astăzi un vas relicvar \ precum şi coroana votivă dă­ ruită de Ludovic cel Sfînt (1226—1270) ordinului dominicanilor5. Apoi, acest sistem de coroane din elemente articulate, cu flori de crin, a de­ venit obişnuit pînă în sec. al XVI-lea. Dar dintre exemplarele cunoscute şi datate în sec. XIII—XIV, cel de la Rîmnicul Vîlcea se înscrie, datorită unor trăsături asemănătoare, alături de cel două coroane maghiare care împodobesc crucea patimilor lui Isus din domul de la Cracovia şi cea relicvar de la Ploc6, datate în a doua jumătate a sec. al XIII-lea.' Ca şi exemplarul nostru, coroanele ungureşti din Polonia au supra­ faţa acoperită cu o reţea de lujere în spirală, în care se înscriu personaje, cavaleri — la coroana de pe braţul orizontal al crucii (B) şi de la Ploc, şi animale, vulturi pe coroana de pe braţul vertical al crucii(A). întreaga suprastructură decorativă a celor trei coroane este realizată prin turnare, în aceeaşi tehnică cu cea folosită la coroana de la Goranu. Dar la motivul vegetal de pe coroanele maghiare, spre deosebire de cel al piesei de care ne ocupăm, deja descris, vrejurile descriu cercuri şi se termină cu frunze de viţă, destul de apropiate de cele ce împodobesc coroana fune­ rară descoperită pe insula Margareta de la Budapesta şi atribuită lui Ştefan al V-lea (1270—1272) 7. în cazul nostru lujerele au o sinuozitate mult mai largă şi o structură mai puţin ordonată, apropiată mai degrabă de cea cu care este împodobită o cataramă inelară cu păuni, datată in sec. al XIII-lea6 şi de pe un medalion circular de la începutul sec. al XIV-lea 9, ambele aflate la Budapesta.

2 Isa Belli Barsali, Medieval Goldsmith's Work, London, p. 71, pl. 32 ; Gra­ ham Hughes, 5000 ans de Joaillerie, Edit. Calmann-Lévy, 1973, p. 226—227 : „co­ roana de fier este datată de specialişti în epoca carolingiană, adică în sec. al IX-lea, dar potrivit tradiţiei, papa Grigore cel Mare a oferit-o Theodolindei, re­ gina Lombardiei, deci, după alţii ar data din această perioadă". 3 Z. Rădâr, Quelques observations sur la reconstruction de la couronne de l'empreur Constantin Monomaque, în „Folia archaeologica", 16 (1964), p. 113—124. 4 P. E. Scharamm, Kaiser Friedrichs II. Herrichaftszeichen, Vandenholeck & Ruprecht, Gôttingen, 1955, p. 11—15. 5 Anderson Black, Storia dei Gioieilli, a cura di Franco Sborgi, Instituto Geografico de Agostini, Novara, 1973, p. 334. 6 Eva Kovâcs, Ûber einipe Probleme des krakauer Kronenkreuzes, in „Acta Historiae Artium", 17 (1971), p. 231—241. 7 Angela Héjdi-Détâri, Anciens joyaux hongrois, Edit. Corvina, Budapest, f.a., pl. 12. 8 Ibidem, pl. 8. 9 Ibidem, pl. 9.

www.mnir.ro PRIMA COROANA PRINCIARA MEDIEVALA 131

Decorul vegetal, frecvent utilizat la bijuteriile din sec. XIII—XIV, apare şi pe o altă coroană, cea a lui Ludovic cel Sfînt, dar constă din frunze de stejar, iar personajele — mici statuete ce reprezintă îngeri — sînt aşezate între segmentele articulate. In schimb la o piesă mai veche, coroana lui Frederic al II-lea, suprastructura este realizată din spirale foarte strînse din bentiţe de metal, ca un talaş. Cavalerii de pe coroana de la Ploc sînt dispuşi în jurul caboşonului central, troncpiramidal, din profil, călare de o parte şi de alta. în genun­ chi deasupra şi dedesubt. Ei poartă acelaşi costum larg şi lung, strîns în talie, care s-a purtat pînă în preajma lui 1340, deci pînă la începutul războiului de 100 de ani (1337—1453) 10 ; iar pe cap o scufă specifică celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIII-lea11. Dar, spre deosebire de cei de pe coroana de la Ploc, cavalerul de pe coroana vîlceană se integrează în peisaj, în natura înconjurătoare. El înfăţişează mai bine imaginea cavalerului rătăcitor prin codrii seculari, ce se luptă cu animale îngro­ zitoare, personajul principal al romanului Rosei şi al întregii literaturi cavalereşti din sec. XI—XIII. El a fost un element decorativ frecvent utilizat la bijuteriile în stil gotic în sec. XIII—XIV, mai ales la catarame : mai mulţi cavaleri înzăuaţi, călare sînt gravaţi pe placa unei catarame de argint şi niello descoperite în Ungaria la Kigyospuszta (comitatul Bâcs — Kiskun)12 sau un cavaler redat în relief plat pe o cataramă din argint aurit de la Dune (Gotland) r-\ ambele date în sec. al XII-lea. în aceeaşi categorie se situează şi aplica ce înfăţişează un cavaler în zale, aşezat, descoperită la Curtea de Argeş, datată în sec. al XIV-lea 14. Deşi bijuteria gotică, influenţată de sculptură statuară, abundă în per­ sonaje încă din sec. al XII-lea şi pînă in sec. al XV-lea 15, cavalerul înarmat, oştean, nu pare să depăşească primele decenii ale secolului al XIV-lea, după care este înlocuit definitiv de cavalerul galant. Cele patru animale care împodobesc coroana de la Rîmnicul Vîlcea sînt tratate foarte asemănător cu vulturii de pe coroana A de la Cra­ covia, dar similitudini interesante se întîlnesc şi pe alte bijuterii, ca broşe-pectorale şi garnituri de centură, catarame şi aplice, datate în sec. XIII—XIV. Cea mai veche, datată între 1250 şi 1300, este o cata­ ramă gravată cu animale înaripate 16, foarte asemănătoare cu cele de pe suprastructura coroanei noastre. Dar asemănarea este şi mai puternică nu numai prin aspect, ci şi prin realizarea tehnică a animalelor fan­ tastice de care ne ocupăm cu cei reprezentaţi pe o fibulă circulară şi un

10 Francois Boucher, Histoire du costume en Occident de l'antiquité à nos jours, Flammarion, Paris, f.a., p. 180 ; R. Turner Wilcox, The mode in costum, Londra, 1958, p. 52, 66. 11 Francois Boucher, op. cit., p. 184. n Eri Istvân, Adatok a kigyospusztai csat értékeléséhez, în „Folia archaeo- logica", VIII (1956), p. 135—152. a Use Fingerlin, Gurtel des hohen und spdten Mittelalters, Deutscher Kunstverlag, 1971, p. 447, cat. 467. 14 V. Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş, în BCMI, X—XVI (1917— 1923), p. 66, pl. 74. 15 Anderson Black, op. cit., p. 143 ; lise Fingerlin, op. cit., p. 461. 16 Erich Steingrăber, -Alter Schmuck. Die Kunst des europăischen Schmuckes, tig. 67 şi 68.

www.mnir.ro 132 CRISTINA λΝΤΟΝ-ΜΛΝΕλ medalion din sec. XIV-lea aflate la Stockholm 17. La acest medalion, rea­ lizat în două etape, partea cu animale : griffoni, lei şi vulturi, pare mai veche, probabil sfîrşitul sec. al XIII-lea. Dacă griffonii se aseamănă cu animalele fantastice de pe coroana de la Rîmnicul Vîlcea, în schimb vul­ turii nu se deosebesc de cei de pe coroana A de la Cracovia, iar leii cu cei doi din fruntea coroanei atribuită Margaretei, soţia lui Ludovic de Ba­ varia (1314—1347) 1S. Coroana Margaretei este formată din două părţi, una deasupra celeilalte, iar cea inferioară este de fapt o diademă din segmente dreptunghiulare, decorate cu grupuri de cîte trei perle în ax, despărţite de un mic fleuron la fel ca în cazul crucilor din vîrful fleu- ronului şi de deasupra balamalei de la coroana găsită la Rîmnicul Vîlcea. Acest element decorativ format din trei perle s-a utilizat mai mult în sec. al XIV-lea : în cazul coroanei principesei Bianca, fiica lui Henric al IV-lea (1399—1423) la broşa bombată în formă de M păstrată la New College-Oxford 2ϋ, la un medalion, deja menţionat, aflat la Muzeul de Arte Decorative din Budapesta 21, precum şi la piese religioase — crucea relicvar aflată la Freising lîngă Miinchen, de la mijlocul sec. al XIV-lea 22 Bordarea cu perle a diademelor se regăseşte în sec. al XI-lea la coroana Sf. Ştefan, apoi în sec. al XIII-lea la diadema din tezaurul de la Cotnari — Iaşi23 şi la o coroană de la Muzeul Naţional din Budapesta, datată tot în prima jumătate a sec. al XIII-lea2''. In sprijinul acestor exemple se pot folosi şi documentele figurative : coroanele cu care sînt împodobiţi despoţii sîrbi din frescele de la Deciani25, cea de pe capul soţiei dogelui din mozaicul veneţian de la Porta S. Alippio, datate în sec. al XIII-lea 2!i. După cum pare să se prezinte partea inferioară a elementelor de la crucea domului din Cracovia — cu mici bentiţe perforate — şi coroana pe care au format-o era bordată cu perle. Un element care nu trebuie uitat este cel al pietrelor. Coroana de la Rîmnicul Vîlcea are o structură de pietre mai puţin compactă decît la celelalte coroane menţionate pînă aici. Pietrele şi pasta de sticlă au culori pastel şi nu par să respecte o ordine riguroasă. Această caracte­ ristică este specifică sec. al XIII-lea, cînd s-au folosit, ca şi în epocile anterioare, pietre transparente, în culori pastel, presărate fără o ordine anume, spre deosebire de cea ulterioară, cînd pietrele alese sînt puternic colorate, de obicei roşu şi verde. Tot sec. al XIII-lea şi începutului sec. al XIV-lea îi corespund monturile înalte în formă de pîlnie.

17 Isa Belli Barsali, op. cit., p. 123—124. 18 Graham Hughes, op. cit., p. 217. 19 Anderson Black, op. cit., p. 345—347. 20 Ibidem, p. 132—133. 21 Angela Heji-Détari, op. cit., pl. 6. 22 Die Parler und der schone Stil 1350—1400. Europoische Kunst unter den Luxemburgen, vol. I, Kôln, 1978, p. 165. 23 Răzvan Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400—1400), Edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 163, fig. 174. 2'' Angela Heji-Détari, op. cit., pl. 4. 23 Bojana Radoikovic, Nakit kod Srba, p. 28. 20 Éva Kovăcs, op. cit., p. 251.

www.mnir.ro PRIMA COROANA PRINCIARA MEDIEVALA 133

Privită în ansamblu piesa şi comparînd raportul dintre înălţimea şi lăţimea elementelor se observă că predomină mai mult linia orizon­ tală, raport întîlnit mai mult la coroanele din sec. al XIII-lea. înălţimea piesei noastre este realizată numai cu ajutorul crucilor din vîrful fleu- roanelor. Totodată, conturul acestora corespunde fleuroanelor utilizate tot în sec. al XIII-lea, ca şi raportul dintre dimensiunile lui şi ale porţiunii dreptunghiulare, destul de apropiat de cel al coroanelor cra­ coviene. în concluzie, prin suprapunerea intervalelor de folosire a tuturor elementelor decorative amintite se constată coincidenţa lor în intervalul de la sfîrşitul sec. al XIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIV-lea, in­ terval în care înscriem data realizării coroanei de la Rîmnicul Vîlcea.

LA PLUS ANCIENNE COURONNE PRINCIÊRE MÉDIÉVALE EN OR DÉCOUVERTE EN ROUMANIE (XIIIc SIÈCLE)

Résumé

Tout près de la ville de Rîmnicul Vîlcea on a trouvé par hasard en 1974 cinq fragments d'une couronne en or : des plaques rectangulaires (76 mm χ 55 mm) en or, chaqune surmontée par une fleur de lys — unies par des charnières. Seule­ ment un des fragments conserve encore une surface ajourée d'une fine ciselure, représentant un chevalier et deux animaux fantastiques dant le décor végétal. Ce fragment (longueur totale 41 cm) de couronne présente des ressemblances frappan­ tes avec la couronne de Saint Stanislas de Ploc (Pologne), avec les segments des couronnes hongroises couvrant la croix de la Passion de Jésus du dome de Cracovie. Maintes éléments figurés sur la couronne de Rîmnicul Vîlcea sont semblables avec ceux des divers bijoux de France, Bavière, Suède, Italie, Hongrie. On peut donc dater la couronne de Rîmnicul Vîlcea dans la seconde moitié du XIIIe siècle- début du XIVe siècle : probablement l'enseigne d'un prince local avant la consti­ tution de la principauté unifiée de Valachie (Ţara Românească).

www.mnir.ro REFERIRI LA ORAŞUL DE FLOCI IN SEC. AL XVII-LEA

de VENERA RĂDULESCU

Oraşele medievale româneşti intră tot mai mult în preocupările cer­ cetării istorice actuale. Geneza şi evoluţia acestora, rolul lor economic, sistemul juridic şi organizarea administrativă, structura socială, rolul în apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale sînt aspecte ce oferă nenumărate investigaţii. Dacă pentru unele dintre oraşele medievale cercetările sînt facili­ tate de diversitatea materialului documentar ce se oferă cu dărnicie, în multe alte cazuri materialul de arhivă a trebuit confruntat cu o cerce­ tare arheologică minuţioasă. Pentru oraşele dispărute, această din urmă cercetare se impunea cu atît mai mult. O astfel de aşezare urbană este şi Oraşul de Floci, situată la văr­ sarea Ialomiţei în Dunăre. Atestată documentar la 1431, în privilegiul comercial dat de Dan al II-lea braşovenilor 1, aşezarea îşi desfăşoară activitatea timp de aproape patru secole, fiind distrusă şi abandonată definitiv în timpul războaielor ruso-turce de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. Cercetările arheologice începute aici în anul 1975 - au oferit un bogat şi variat material documentar, înlesnind astfel completarea infor­ maţiilor pe care le aveam privind civilizaţia medievală urbană în spaţiul extracarpatic, integrarea ei în ansamblul civilizaţiei medievale româ­ neşti, atît cu notele comune, cît şi cu cele specifice. La Oraşul de Floci s-a putut constata o intensă viaţă economică, ceea ce înlesnea desigur frecvente schimburi comerciale ducînd implicit la o mare circulaţie monetară. Dacă la sfîrşitul sec. al XVI-lea oraşul va avea de suferit pentru a doua oară în cursul existenţei sale, aceasta petrecîndu-se în timpul în­ cercărilor lui Mihai Viteazul de a elibera malurile Dunării de stăpînirea otomană, la începutul sec. al XVH-lea îl regăsim renăscînd şi prosperînd, întărindu-şi menirea sa strategică. Documentele de arhivă, cronicile sau relatările călătorilor străini întregesc în mod fericit ştirile referitoare la viaţa oraşului în această vreme.

1 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, I (1247—1500), Edit. Academiei, Bucureşti, 1966, doc. 69, p. 130—131. 2 Cercetările se desfăşoară de către un colectiv al Muzeului Naţional de Isto­ rie şi al Muzeului judeţean Ialomiţa, condus de dr. Lucian Chiţescu.

www.mnir.ro 1?6 VENERA RÀDULESCU

Paul de Alep, cunoscător al ţinutului, referindu-se la „oraşele aşe­ zate pe vestitul rîu Ialomiţa, care curge din sus de Tîrgovişte către Oraşul de Floci (Foladj), lîngă fluviul Dunărea" 3, relata în comentariul călătoriei sale prin ţările române (februarie 1658) : „Aceste oraşe şi sate erau ca un rai şi semănau cu al - Ghuta de la Damasc, în ceea ce pri­ veşte grădinile şi (instituţiile) de binefacere'- ''. Bogăţia materialelor arheologice oferite de cercetarea construc­ ţiilor laice sau a celor de cult, ca şi a necropolelor din jur, certifică aceste relatări. Stau dovadă în acest sens obiectele de ceramică nesmălţuită sau smălţuită (oale, căni, castroane, farfurii, ulcioare), cahlele de sobă şi discurile ornamentale, uneltele şi unele ateliere meşteşugăreşti, mate­ rialele folosite în construcţii, monedele şi obiectele de podoabă, mărfu­ rile de import5. Oraşul de Floci se bucura de un privilegiu domnesc, avînd statut de moşie domnească, ca orice oraş medieval românescc. El apare în documentele sec. al XVII-lea cu precizarea de „oraşul domniei mele" De mai multe ori el este loc de emitere a documentelor, fapt ce coincide uneori cu aflarea în oraş a voievodului 8. Pentru acelaşi secol avem ştiri despre conducerea autonomă a ora­ şului, fiind amintit judeţul şi cei 12 pîrgari. Astfel, în documentul din 15 octombrie 1605 este amintit Radul judeţul cu 12 pîrgari din „varoş Floci"

3 Călători străini despre ţările române, vol. VI, partea I-a, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 251. 4 Ibidem. 5 Rezultatele săpăturilor au fost publicate în Cercetări arheologice. III, Bucu­ reşti, 1979, p. 199—246 ; IV, Bucureşti. 1981, p. 120—143 ; V, Bucureşti, 1982, p. 129— 158 ; VI, Bucureşti, 1983, p. 95—110. Volume editate de Muzeul Naţional de Istorie. 0 V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu. Viaţa feudală în Ţara Româ­ nească şi Moldova (sec. XIV—XVII), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 414. 7 DRH, B. Tara Românească, voi. XXIV (1633—1634), Bucureşti, 1974, doc. nr. 194, p. 260—262 ; Arh. St. Bucureşti, M-rea Sf. loan, Bucureşti, V/11, original. 8 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. IV, (1633—1G39), Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1981, doc. nr. 5S3, p. 273—274 şi doc. nr. 1250, p. 552. 9 DIR, Β, veac XVII, Ţara Românească, (1601—1610), vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti, 1951, doc. nr. 192, p. 199. 13 Ibidem.

www.mnir.ro REFERIRI LA ORAŞUL DE FLOCI IN SEC. AL XVII-LEA 137 cu ale lor suflete, cum aceşti ţigane mai sus scrişi, ei au fost toţi de moşie ai lu Mihai voevod, cîştigaţ(i) de în slujba lui, încă înainte vreme, di cănd au fost ne(guţă)toriu şi boiaren" u. Orăşenii floceni deţin pămînturi arabile, locuri pentru grădini, livezi sau vii, vaduri de moară în satele din preajma oraşului sau chiar în oraş. Oraşul de Floci era locul de unde (la 1607) se emana un document de vînzare-cumpărare a unor moşii „din sat din Sărăţeni, 40 de stânjeni de ocină drept 2800 de aspri gata" 12 Cumpărător era „neguţătoriu anume Standul Voicăi — de aici clin oraş de Floci" Printre martorii din oraş figurau Radu judeţul şi Neicu stolnic. Pămînturi la Sărăţeni erau cumpărate şi de alţi locuitori ai Oraşului de Floci. Astfel, la 9 ianuarie 1602, voievodul Radu Şerban îi întărea lui Dumitriţă 40 stînjeni în satul amintit. Martori ai documentului erau boieri de prim rang ai divanului domnesc : „jupan Radul clucer Buzescul, jupan Cernica mare vornic şi jupan Lupul mare logofăt, Nica vistier, Mîrzea spătar, Bărcan stolnic, Gligorie comis, Stanciul mare paharnic, jupan Leca mare postelnic, ispravnic Lupul mare logofăt" 14. Tot la Sărăţeni, la 1622, cumpărau ocini Mihaiu Murgeanul din Oraşul de Floci, Stanciul Balotă şi Tetco ir>. Locuitorii oraşului beneficiau de altfel şi de moşii situate în veci­ nătatea urbei. Astfel, moşia Stilpeni „dă la oraş", întărită de Radu Şerban în 1610 mănăstirii Mărgineni, ca fiind a ei de baştină, fusese proprietatea „orăşanilor dăn oraş dăn Floci", dată acestora de Mihai voievod Viteazul „ca să fie a lor moşie" ie. în preajma oraşului se afla şi moşia Blagodeşti, stăpînită parţial de aceeaşi călugări ai m-rii Mărgineni, moşie pentru care vor avea jude­ cată, în timpul lui Radu Şerban, cu „Miho portar din oraş" i7, iar mai tîrziu cu „Capotă sucleţ din oraş, din Floci" 18. Documnetul din 1613, emis de cancelaria voievodului Radu Mihnea, întărind mănăstirii jumă­ tate din sat, menţiona că „n-au avut orăşenii nici un amestec în acest sat" 19. Locurile de grădină din Blagodeşti sînt amintite şi cu ocazia unor vînzări-cumpărări din anul 1614. Documentul era emis chiar în Oraşul de Floci, judeţ al oraşului fiind la acea dată Constandin 20. Ştiri despre pămînturile ce le stăpîneau orăşenii de la gurile Ialo­ miţei în împrejurimi apar şi în alte documente. La 1621, jupînul Costea din Oraşul de Floci cumpără de la Neagoe Vlad armaş o parte din ocina acestuia din Lipia, jud. Buzău. Se mai vindea totodată „de în part(ea) Flociască, opt pogoane de vie şi cu un (stănjăn) de ocină la câmpu, dreptu ug(hi> 85 de galbeni" 21.

H Ibidem, vol. IV, 1621—1625, Edit. Academiei, Bucureşti, 1954, doc. nr. 89, p. 73—79. 12 Ibidem, vol. I, doc. nr. 254, p. 271—272. n Ibidem. 11 Ibidem, doc. nr. 323, p. 355. 15 Ibidem, vol. IV, doc. nr. 88, p. 77—78. 10 Ibidem, vol. I, doc. nr. 429, p. 487—488. 17 ibidem, vol. II. doc. nr. 142, ρ .144—146. 18-1ϋ Ibidem. 20 Ibidem, doc. nr. 223, p. 241. 21 Ibidem, vol. IV, dec. nr. 63, p. 59.

www.mnir.ro 138 VENERA RADULESCU

Dintr-un document de la 1623 aflăm că Pană din Oraşul de Floci, fiul lui Cernica vornicul, vindea ocini la Mătăşeşti22 şi, tot în acelaşi an, „Constandin, fiul Neculei slugerul de oraş din Floci"23, vinde lui Necula vistierul 27 de stînjeni de ocină în sat la Sărăţeni. Viile din Oraşul de Floci sînt pomenite şi ele cu aceleaşi ocazii. La 1622 mitropolitul Luca întărea lui Sorea, „de oraş de Floci", văduva popii Petcu, şi fiicei sale averile ce le moşteneau : „cas(ă), vie, loc di cas(ă) şi ci va fi..." 2/|. Alte vii în oraşul de Floci erau amintite în documentul datat ante 6 mai 1629, prin care Cîrstea schimbă cu fratele său Sava o ocină în Sărăţeni pentru „neşte vii dă la oraş" 25. Mărturie depuneau „Stanciul Voicăi i Ian Rătăiul i Stan banul ot Oraş..." 2G. O vie aflată pe dealul oraşului era citată şi în documentul din 25 august 1682 11, fiind cumpă­ rată de egumenul Macarie pentru mănăstirea Flămînda. Locuitorii floceni deţineau locuri pentru vii şi în alte ţinuturi. Astfel „Stan rachiiariul şi Stan al Buzei de Oraş de Floci" deţinuseră două pogoane de vie în dealul Vălenilor 2\ Alături de agricultură, grădinărie şi viticultură, un venit însemnat se obţinea de pe urma morilor. Radu Şerban la 1609 întărea mănăstirii Vatoped de la muntele Athos „ca să-i fie nişte mori cu vaduri de la Oraşul de Floci, unde este metohul mănăstirii Vatopedi" -J. Erau pome­ nite cu această ocazie şi morile altor trei locuitori ai oraşului : Necula, Pano postelnicul şi Dragomir 3(). însemnat loc de producere şi desfacere a mărfurilor, dar în acelaşi timp şi de vamă, oraşul cunoaşte în această perioadă o înflorire deosebită a economiei sale. Vameşilor din Oraşul de Floci li se adresa Matei Basarab în docu­ mentul din 6 iulie 1636 31. Vama oraşului era menţionată apoi la 30 apri­ lie 1674 32 (fig. 1), 20 decembrie 1679 33, 10 mai 1680 s4, 21 februarie 1681 3j sau 1683 36, documentele continuînd în secolul următor. O mare pondere în venitul oraşului se pare că o avea vama de peşte.

2- Ibidem, doc. nr. 282, p. 265—266. -•'· Ibidem, doc. nr. 303, p. 287. 21 Ibidem, doc. nr. 153, p. 143. 2"' DRH, B.. Ţ. Românească, vol. XXII, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969, doc nr. 263. p. 500. 23 Ibidem. -'' Arh. St. Buc, M-rea Radu-Vodă, XXVII/5, original, sigiliu inelar in tuş. 1S DRH, B., Ţ. Românească, vol. XXIII, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969, doc. nr. 118. p. 221—222 (locul amintit se afla probabil tot în judeţul Ialomiţa). '-' DIR, veac. XVII, B, Ţara Românească, vol. I, (1601—1610), doc. nr. 368, p. 413—414. :o Ibidem. 31 Catalogul documentelor Tării Româneşti din Arhivele Statului, vol. IV (1633—1639), doc. nr. 792, p. 363. 32 Arh. St. Buc, M-rea Sf. loan, Bucureşti, V/13, original. 33 Ibidem, M-rea Cotroceni, XXVIII/3, original. 3i Ibidem, XXXIII/l, original pergament. 35 Ibidem, cop. ms. 691. 10 Ibidem, XXVIII 4, original. Vezi şi Dinu C. Giurescu, Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brîncoveanu, în Studii şi materiale de istorie medie, V, Bucureşti, 1962, p. 369.

www.mnir.ro REFERIRI LA ORAŞUL DE FLOCI ÎN SEC. AL XVII-LEA 139

Fig. 1. — Document de la voie\rodul Gheorghe Duca către vameşii din Oraşul de Floci. Este pomenită vama de peşte. 7182 (1674). aprilie 30. — Arhivele Statului Bucureşti,. M-rea Sf. loan Bucureşti, v/13, original.

Un interes deosebit îl constituie urmărirea structurii sociale a ora­ şului în sec. al XVII-lea, între cumpărătorii de pămînt sau martorii la aceste vînzări-cumpărări fiind amintiţi diferiţi meşteşugari (cojocari, pietrari, cizmari, croitori), negustori sau dregători. Reamintim documentul din 15 octombrie 1605, în legătură cu oci­ nile de la Vlădeni, document care menţionează între cei 11 martori un pietrar (Constandin petrarili), doi cojocari (Constandin şi Nidelco), pre­ cum şi o slugă a mănăstirii (Baico) ·ί7, ca şi documentul din 25 august 1682 ce îi numea pe „Bălan cismarul" şi „Stănilă croitorul" :;8. La 1607, cumpărător al unor moşii din satul Sărăţeni era negusto­ rul „Stanciul Voicăi" 33. „Alexe ne(guţător) ot varoş Flocii" figura prin­ tre martorii unui act de vînzare-cumpărare din 6 august 1629 /l0. Alţi trei neguţători tot din „oraş de la Floci" erau numiţi ca mar­ tori în documentul prin care Leon Tomşa voievod întărea m-rii Molomoc moşie la Creţeşti, jud. Prahova ((1630 septembrie 1—1631 august 31»

37 Vezi nota 9. 38 Vezi nota 27. 33 Vezi nota 12. 41 DRH, B., Ţara Românească, voi. XXII, doc. nr. 332, p. 634—635. 41 Ibidem, vol. XXIII, doc. 146, p. 255—256.

www.mnir.ro 140 VENERA RÀDULESCU

Cum era şi firesc, negustorii constituiau o importantă categorie socială a oraşului. în acest sens amintim aici că la biserica din fostul sat Piua Petrii, ce se află situat la circa 1 km SE de Oraşul de Floci, se găsea piatra de mormînt a negustorului Arion sin Eno. Piatra poartă data de 20 martie 1688, fiind comandată pe cînd negustorul amintit era încă în viaţă. Zidită la baza unuia din stîlpii bisericii, ruptă în două pentru a acoperi două din laturile stîlpului, ea provine se pare de la biserica din Oraşul de Floci42, ale cărei urme de zidărie, sesizabile încă la supra­ faţa solului, au constituit obiectul cercetării din ultimii ani43. Martori din Oraşul de Floci erau menţionaţi frecvent în actele de vînzare-cumpărare : la 20 iulie 1627 martori „din oraşul Floci, Iorga şi fratele lui Andonii" 44, la 29 septembrie acelaşi an „la tocmeala noastră au fost jopînol Panaiut i jopînol Coste ot Oraş de Floci..." 45 etc. Printre aceştia întilnim de multe ori oameni de vază ai oraşului, unii amintiţi deja mai sus. In documentele din 12 46 şi 14 47 aprilie 1627 se cita ca martor „din oraşul Floci, Stanciul stolnic" ; la 10 ianuarie 1630 „Iorga banul din Oraşul de Floci" 48 era numit ca martor la vânzare în actul prin care voievodul Leon Tomşa întărea lui Constandin, nepotul lui Avram, ocini la Mirceşti şi Joseni şi un scoc de moară la Scurteşti, iar „Anghel judeţul de draş de Floci"49 depunea mărturie în actul de vînzare-cumpărare din 17 ianuarie 1630, dintre Stanciul al Voicăi „ot varoş ot Floci" şi Necula vistier, pentru o ocină la Sărăţeni. într-un alt document, de la 1633, depuneau mărturii „ot varoş Floci, Pătru p(o)rtar i Hrăniţi i Dumitru i Mihul i Gorun i jupînul An(g)ghelù i Enuşcul" 50. Documentul era scris de Vintilă, logofăt din Oraşul Floci 51. La 30 noiem­ brie 1655, martor într-un alt proces de vînzare-cumpărare era „Stanciul al doilea vornic din Oraşul de Floci" 52, pentru ca la 5 mai 1637 „Mija Hrănite sudeţul cu 12 pîrgari şi toţi bătrînii din Oraşul de Floci" să dea mărturie lui Radul şi femeii lui, Neagole, în cumpărarea unei vii 53. Pe unele dintre documente iscălitura şi mărturia apar scrise în limba greacă, dovadă elocventă a originii martorilor : „Hristu al lui Isar" M.

43 Astăzi piatra se află la Muzeul judeţean Călăraşi. N. Conovici, Delimitarea teritoriului Oraşului de Floci în vederea ocrotirii vestigiilor arheologice, în „Re­ vista muzeelor şi monumentelor", nr. 2, 1975, p. 64. 43 Vezi nota 5. 44 DRH, B., Ţara Românească, vol. XXI, Edit. Academiei, Bucureşti, 1965, doc. nr. 251, p. 412—415. 45 Ibidem, doc. nr. 268, p. 434—435. 40 Ibidem, doc. nr. 209, p. 363—366. 47 Ibidem, doc. nr. 213, p. 370—373. 48 Ibidem, vol. XXIII (1630—1632), doc. nr. 6, p. 10—12. 40 Ibidem, doc. nr. 24, p. 47—48. 50 Ibidem, vol. XXIV, doc. nr. 145, p. 195. 51 Ibidem. 52 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. IV (1633—1639), doc. nr. 627, p. 290. 53 Ibidem, doc. nr. 973, p. 433. 54 DRH, Β., Ţara Românească, vol. XXII, doc. 264, p. 500.

www.mnir.ro REFERIRI LA ORAŞUL DE FLOCI ÎN SEC. AL XVII-LEA 141

Pentru a completa oglinda vieţii économico-sociale a oraşului din sec. al XVII-lea se cuvine a aminti imensa circulaţie monetară, consta­ tată de altfel pentru întreaga sa perioadă de funcţionare, atît prin monedele izolate ce au apărut cu ocazia dezvelirii locuinţelor sau a ne­ cropolelor, dar mai cu seamă prin tezaure. Astfel, în nordul oraşului, in curtea actualei ferme a C.A.P. Giurgeni, au fost descoperite două tezaure medievale din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Unul dintre acestea este format din 194 trigroşi polonezi şi lituanieni de la Ştefan Bathory (1575—1586) şi Sigismund III (1587—1632), cea mai nouă monedă fiind din anul 1607. Cel de al doilea tezaur, compus din 638 piese de argint, este format din trigroşi polonezi şi lituanieni de la Sigismund I (1506— 1548), Sigismund II (1548—1573),' Ştefan Bathory (1575—1586), trigroşi şi sexagroşi de la Sigismund III (1587—1632), dinari ungureşti de la Ferdinand I (1526—1536), Maximilian II (1563—1572), Rudolf II (1572— 1608), Ştefan Bocskai, principe al Transilvaniei şi rege al Ungariei (1606), Mathias II (din 1611), 2 monede de la Adam duce de Tessin (1597), 2 monde de Zeelanda (1601), 21 monede de valori diferite de la Filip III al Spaniei (1578—1621), taleri austrieci de la împăraţii Ferdinand I (1556—1564), Mathias (1612—1619) şi Ferdinand II (1619—1637) şi de la arhiducii Maximilian (1618) şi Leopold (1623), cîte o monedă de la Albert duce de Prusia (1540) şi Rudbert de Salzburg (fără dată). Cele mai noi monede ale tezaurului sînt din anul 1632 55. Compoziţia tezaurelor este concludentă asupra diversităţii negusto­ rilor şi desigur şi a mărfurilor ce vor fi circulat pe malurile Dunării. Poziţia geografică a oraşului, la întretăierea drumurilor comerciale ce coborau din Polonia, Lituania, Ungaria, Transilvania sau Moldova spre Marea Neagră sau a acelora ce legau vestul continentului cu estul său, ajungînd pînă la Istanbul, făceau această aşezare urbană cunoscută şi frecventată. Hărţile de epocă notează şi ele cu regularitate localitatea, folosind diverse ortografii : Flotz, Floc sau Flocz, pentru a aminti doar două din hărţile privind aşezările de pe malurile Dunării, hărţi apărute la sfîrşitul sec. al XVII-lea în atelierul lui Frederico de Wit, la Amster­ dam 56 (fig. 2) sau harta stolnicului Constantin Cantacuzino50 bis. Activitatea meşteşugărească şi comercială ce pulsa în acest loc a rămas amintită pînă tîrziu, în secolul trecut, în scrierile autorilor de comentarii istorice sau cronici. Dionisie Fotino (1777—1821) în Istoria generală a Daciei, vorbind despre judeţul Ialomiţa nota : „Acestu judeţu se hotărăşte despre nordu cu judeţele Săcuenii şi Prahova, despre răsăritu cu judeţele Buzău şi

55 N. Conovici, op. cit, p. 63—64, nota nr. 11. 513 F. de Wit, Regni Hungariae et Regionum, quae ei quondam -juere unitae, lit Transilvaniae, Valachiae, Moldaviae, Serviae, Romaniae, Bulgariae, Bessarabiae, Croatiae, Bosniae, Dalmatiae, Sclavoniae, Morlachiae, Ragusanae Reipublicae, Ma- ximacq. Partis Danubii Fluminis, Novissima Delineatio, Amstelodami, 1688 (M.I.R.S.R nr. inv. 32.512) ; F. de Wit, Nova totius Hungariae, Transilvaniae, Serviae, Roma­ niae, Bulgariae, Walachiae, Moldaviae, Sclavoniae, Croatiae, Bosniae, Dalmatiae, Maximaeq partis Danubii Fluminis. «tais Constantin C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, o descriere a Munteniei la 1700, în „Revista istorică română", 1943, ΧΙΙΙ,Ι, p. 14.

www.mnir.ro 142 VENERA RÀDULESCU

Fig. 2. — F. de Wit. Regni Hungariae et Regionum, quae ei quondam fuere unitae, ut Transilvaniae, Valachiae, Moldaviae, Serviae, Romaniae, Bulgariae, Bessarabiae, Croatiae, Bosniae, Dalmatiae, Sclavoniae, Morlachiae, Ragusanae Reipulicae Maximaeq Partis Danubii Fluminis, Novissima Delineatio ; Amste- lodami, 1688 (detaliu). — MIRSR, înv. nr. 32.512.

Slamu Rîmnicu, despre miazăzi cu Dunărea şi raiaoa Brăilei şi despre apusu cu judeţu Ilfovului. Prin acestu judeţu trece rîulu Ialomiţa, carele în vechime se nu­ mea Nanarisu şi s-a numit mai tîrziu Ialomiţa, după numele omonim alu oraşului districtualu, care se vede că era odinioară acolo unde astăzi este oraşuludc Floci (...). Oraşulu principalu alu acestui judeţu este Oraşulu de Floci, pe aproape de gura Ialomiţii, unde odinioară era mare mişcare comerţială..." 57. Cercetări arheologice viitoare vor aduce, desigur, noi şi interesante date asupra acestei aşezări urbane, căreia îi revenea în sec. al XVII-lea şi un important rol strategic, de oraş de graniţă 5S, într-o vecinătate ce punea serioase probleme de apărare a independenţei şi integrităţii statale.

57 Dionisius Fotino, Istoria genei ală a Daciei, traducere de George Sion, tom. III, Bucureşti, 1859, p. 162—163. 68 Vezi şi Ν Stoicescu, Curteni si slujitori, Edit. Militară, Bucureşti, 1968, p. 111.

www.mnir.ro REFERIRI LA ORAŞUL DE FLOCI ÎN SEC. AL XVII-LEA 143

REFERENCES A LA LOCALITÉ „ORAŞUL DE FLOCI" AU XVIIe s.

Résumé

Les documents d'archives tant comme les recherches archéologique entre­ prises pendant les dernières années apportent des nouvelles et remarquables données sur l'agglomération urbaine médiévale „Oraşul de Floci". Située à l'embouchure de la rivière d'Ialomitza dans le Danube, la ville confirme son existence de près de quatre siècles, période dans laquelle jouit d'une vie économique intense, d'échanges commerciaux fréquents et implicitement d'une grande circulation monétaire. L'ouvrage réunit dans ce sens quelques informations du XVIIe s. concernant l'organisation juridique et administrative et aussi quelques-unes des occupations des habitants de la ville, en tant qu'attestation de la structure sociale de la ville dont il est question.

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DE LA SÎMBUREŞTI, JUD. OLT

de FLORIN ŞERBANESCU

Monumentelor istorice ale pămîntului românesc, acelor palpabile şi nepreţuite mărturii ale dăinuirii noastre prin vreme, generaţiile suc­ cesive de istorici le-au dedicat truda unor neostenite cercetări şi rodul nemijlocit al acestora : întinse pagini tipărite, menite, tot mereu, să de- săvîrşească cunoştinţele contemporanilor despre trecutul strămoşesc. Contribuţii de o inestimabilă valoare, multe dintre aceste pagini au lămu­ rit, cu trecerea vremii, o serie de aspecte necunoscute sau controversate ale istoricului vechilor noastre zidiri. Altele, însă, au rămas a fi elucidate de cercetări ulterioare. Unui atare scop îi sînt destinate paginile de faţă, referitoare la un monument şi la un ctitor din epoca lui Matei Basarab, domnul de la a cărui benefică urcare pe tronul Ţării Româneşti s-au împlinit trei veacuri şi jumătate. Monumentul este biserica de zid din satul Sîmbureşti, jud. Olt (fig. 1), sat aflat în comuna cu acelaşi nume, de pe valea rîului Cungrea, aşezat între dealuri din zona Podişului Cotmenei, la circa 23 km de Drăgăşani şi 57 km de Piteşti, pe o deviere de la km 20, din Dobroteasa, a şoselei modernizate Drăgăşani — Poganu — Dobroteasa — Leleasca —- Făgeţelu — Vedea — Piteşti. Cîndva acoperite de vii, dealurile ce măr­ ginesc satul sînt astăzi, în mare parte, împădurite (fig. 8). Ctitorul la care urmează să ne referim este Marco Danovici, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai marii boierimi din epoca lui Matei Basarab, considerat fiu al lui Oprea logofătJ. în legătură cu această filiaţie a lui Marco este de observat, însă, şi împrejurarea că, pe de altă parte, tot un Oprea logofăt (ot Măneşti) apare ca tată al lui Nan postelnicul şi al lui Hrizan postelnicul din neamul Bărbăteştilor. Se ştie, totodată, cu certitudine, că Marco Danovici are un frate bun, Tatul, care apare „înfrăţit" cu Nan postelnicul, al cărui nepot era '-.

1 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV—XVII, Bucureşti, 1971, p. 167. 2 Pentru aceste aspecte a se vedea : Ştefan Grecianu, Genealogiile documen­ tai ale familiilor boiereşti, vol. II, Bucureşti, 1916, planşa de lîngă p. 168, cu- prinzînd arborele genealogic al familiei Bărbăteştilor. în aceeaşi lucrare vezi şi p. 154—155. Pentru Tatul, frate cu Marco, vezi şi N. Stoicescu, op. cit., p. 167 (şi nota 11).

www.mnir.ro 146 FLORIN ŞERBANESCU

Aşa stînd lucrurile reţinem, deocamdată, ca cert, în cea ce-1 priveşte pe Marco Danovici, doar faptul că el şi Tatul erau fraţi buni şi că erau, amîndoi, de loc, din Orbească ·', localitate aflată astăzi în jud. Teleorman, pe drumul din lungul văii Teleormanului, de la Alexandria spre Costeşti — Piteşti, înainte de Olteni. Tot sigur este şi faptul că bunicul după mamă al celor doi fraţi este Dan Danilovici vistierul, logofătul şi vor­ nicul de la sfîrşitul sec. al XVI-lea — începutul sec. al XVII-lea, cel de la care a şi păstrat Marco numele de „Danovici" 4. Interesant şi semnificativ în legătură cu originea clin Orbească a lui Marco este faptul că, odată ajuns la maturitate, în calitate de mare proprietar funciar, el va apare ca martor, judecător sau parte interesată în pricini referitoare, printre altele, nu întîmplător, la diferite moşii din zona judeţelor Vlaşca şi Ilfov (Elhov), aceasta şi pentru că tocmai în ceea zonă se afla locul şi moşia sa de baştină δ. Apariţia sa în litigii referitoare la alte zone ale Ţării Româneşti nu are, de regulă, darul de a-1 tenta să devină, pentru multă vreme, pro­ prietar al unor moşii îndepărtate, moşii mai greu de administrat şi de exploatat veniturile şi produsele lor. Desigur, nu se poate însă conchide că lui Marco i-ar fi lipsit, cumva, dorinţa de înavuţire. Dimpotrivă. Tenacitatea sa, în acest sens, caracterul său oportunist, cu tendinţe de rapacitate, se străvăd cu destulă claritate dintr-o serie de documente. Atîta doar că personajul în discuţie nu se dovedeşte deloc lipsit de realismul omului de afaceri versat. El se luptă cu perseverenţă şi fără scrupule pentru moşii pe care, de la bun început, nu are de gînd să le păstreze, ci, odată obţinute, să le vîndă. Scopul urmărit este, deci, în cazul moşiilor mai îndepărtate, preţul obţinut prin vînzare, preţ constituind un capital oricînd şi oricum uti­ lizabil. Aşa, de exemplu, pretextînd că Hrizan postelnicul ar fi risipit zestrea primei lui soţii, Maria, mătuşă a lui Marco, acesta din urmă deposedează, pentru o vreme, pe Chira, fata lui Hrizan postelnicul cu a loua sa soţie, jupîneasa Frujina, de satul Doiceşti din jud. Dîmboviţa, ca despăgubire pentru zestrea risipită a mătuşii Maria. Cum spuneam însă, moşia fiind departe de zona în care se aflau proprietăţile sale şi „netrebuindu-i", Marco nu va persevera în a o păstra, ci, preocupat de avantajul pecuniar, o va vinde, pentru 300 ughi, unui Radul Cocorăscul biv vel logofăt. Mai tîrziu, la o nouă judecată, se va dovedi, însă, că luarea satului Doiceşti s-a făcut cu sila şi fără dreptate de către Marco,

3 N. Stoicescu, op. cit., p. 167 ; Şt. Grecianu, op. cit., p. 154 şi pl. de lîngă p. 168. 4 N. Stoicescu, op. cit., p. 167, 47—49 ; Florin Şerbănescu,u Pictura pe lemn de la mijlocul secolului al XVII-lea la monumentul istoric din comuna Sîmbureşti, jud. Olt, în „Revista muzeelor şi monumentelor", seria monumente, nr. 2, 1978, p. 84 (vezi şi nota 41) (în continuare : Florin Şerbănescu, Pictura pe lemn — Sîm­ bureşti). 5 Şt. Grecianu, op. cit., vol. II, p. 293 (doc. din 28 iulie 1639), p. 434 (doc. din 2 dec. 1641) ; Arhivele Statului, Bucureşti, fond Radu-Vodă, CI/7 (acelaşi doc. din 28 iulie 1639) ; I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 217 (doc. nr. 690 din 15 oct. 1653).

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 147

Fig. 1. — Monumentul din com. Sîmbureşti, jud. Olt. Vedere dinspre sud-vest.

Β

•

Fig. 2. — Pisania monumentului de la Sîmbureşti, pictată la 1829 sau 1830 deasupra uşii de la intrarea din pridvor în pronaos. Este pisania existentă şi în prezent, numită de noi p'sania B.

www.mnir.ro 148 FLORIN ŞERBANESCU

întorcîndu-i-se acest sat, după dreptate, jupînasei Chira, cea păgubită, pe cînd era copilă, de o parte a moştenirii părintelui ei, Hrizan pos­ telnic 6. Un alt exemplu al rapacităţii reci, lipsite de scrupul, a lui Marco ni-1 oferă cîteva documente referitoare la satul Şchiupeni din jud. Buzău. Moşnenii din Şchiupeni, împovăraţi de dări, au recurs, la un moment dat, în disperare de cauză, la una din formele frecvente ale luptei de clasă în vremea aceea, fugind de pe pămînturile lor şi risipindu-se prin Moldova şi prin alte părţi, pentru a scăpa de plata dărilor. Marco Dano­ vici, pe atunci mare armaş, ţinînd de birărie jud. Buzău împreună cu Dumitraşco stolnicul, a pus bani de la dînsid, ca şi Dumitraşco, de altfel, pentru a acoperi sumele ce trebuiau plătite de către ţărani. Cînd, mai în urmă, moşnenii au revenit în satul lor, Marco şi Dumitraşco le-au impus să le plătească banii pe care-i dăduseră pentru ei. Şi cum moş­ nenii n-au putut plăti, au fost nevoiţi să se vîndă rumâni, cu toate pă­ mînturile lor, lui Marcu armaşul şi lui Dumitraşco stolnicul, fiecăruia revenindu-i cîte o jumătate din sat, în schimbul sumelor pe care le plătiseră. Ca şi în cazul moşiei Doiceşti, Şchiupenii din Buzău fiind moşie prea depărtată şi „neputîndu-se hrăni cu dînsa", după cum, în­ suşi, mărturiseşte, Marco nu a păstrat jumătatea de sat care-i revenise, ci a preferat să o vîndă spătarului Moise '. Odată sugerată latura de mare proprietar funciar a vieţii lui Marco Danovici, să urmărim, rezumativ, cariera politică a acestui boier. Fără titlu el apare în documente între 1615—1623. între 30 apr. 1623—28 iun. 1624 este postelnic. între 26 nov. 1633—31 oct. 1634 apare ca logofăt. Tot ca logofăt, dar şi logofăt de \'istierie, e menţionat între 11 iul. 1636 şi 23 nov. 1641. Către sfîrşitul deceniului al patrulea al sec. al XVII-lea poziţia sa se consolidează tot mai mult, Marco avînd o ascensiune şi mai puternică pe scara ierarhică. In 1636 e amintit ca mebru al soliei ce a dus haraciul la Poartă. Ajuns om de încredere al lui Matei Basarab Voievod, e numit, în 1640, ispravnic la repararea bisericii Mitropoliei din Tîrgovişte şi îi sînt încredinţate şi misiuni de politică externă. în 1640 face parte din solia trimisă de Matei Basarab în Transilvania, la principele Gheorghe Râkoczi I. După aceasta el va urca, deîndată, între boierii din sfatul domnesc, fiind, mai întîi, mare paharnic (1641 dec. 24—1643 dec. 22), iar apoi mare armaş, dregătorie pe care o va deţine pînă la moarte (1644 — ante 1652 ian. 15). La începutul anului 1652 un document ne confirmă că Marco era, la acea dată, mort. Nu cunoaş­ tem data naşterii lui Marco Danovici, dar putem presupune că el s-a născut cam pe la 1600 sau cu nu multă vreme înainte de această cumpănă a veacurilor XVI—XVII. A avut cel puţin doi copii : pe Toader, postel­ nic şi căpitan, şi pe Vişana 8. Este momentul acum, să apropiem personajul de ctitoria sa de la Sîmbureşti, din jud. Olt. Despre monumentul ele la Sîmbureşti aflăm

0 Şt. Grecianu, op. cit., vol. I, Bucureşti, 1913, p. 104 (doc. din 29 martie 1655) ; ibidem, vol. II, p. 7—9 (doc. din 2 iunie 1639). împreună cu Marco, ca beneficiari vremelnici ai uzurpării Doiceştilor şi ai vînzării acestei moşii, sînt menţionaţi şi fratele său Tatul, precum şi o mătuşă a lor, Neaga. 7 Arh. St. Buc, fond Episcopia Buzău, XVII—XVIII/6, 7, 8, 9. 8 Datele referitoare la Marco Danovici au fost urmărite de noi bibliografic şi verificate documentar. în prezentul context, în legătură cu aspectele din viaţa

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 149 destule ştiri în documente şi publicaţii mai vechi sau mai noi. Aceste ştiri sînt însă controversate în unele privinţe. Dorinţa de a lămuri o parte, cel puţin, dintre incertitudini este aceea care ne-a animat cerceta­ rea ale cărei rezultate încercăm aici, succint, să le prezentăm. Cea mai notorie controversă priveşte data ctitoririi monumentului. După unele opinii mai vechi s-ar putea invoca începutul sec. al XIV-lea ,J. Sursa acestei erori este o aşa-zisă pisanie de deasupra uşii de la intrare, publicată întîi în 1902 în Marele dicţionar geografic al României, pisanie care astăzi, cel puţin, nu există pe monument în locul indicat. Textul ei este următorul : „Această biserică este zidită de vel armaş Marcu la anii 1311, precum ne-am informat de la o icoană găsită într-un mormînt. Iar turnul şi amvonul e zidit de logofătul Ion şi a luat şi clopot la anii 1771. Iar mai încoace s-a zugrăvit de părintele Ion şi învelită de locuitori, la 1829" 1υ. Vom numi acest text pisania A. Anul 1311, invocat aici, este, evident, o eroare, dar nu s-a putut depista, pînă acum, sursa ei. Susţinem că această sursă este, fără doar şi poate, o icoană aflată astăzi în biserică, reprezentînd pe arhanghelii Mihail şi Gavril, datată „l(ea)t 311" ("ΛΤΤΙΑ") primele două litere, A Şi T, fiind redate în ligatură. Această inscripţie a fost interpretată eronat ca desemnînd anul 1311, cînd, de fapt, data corectă este 7311, deci 1803. Oricum, stilul icoanei nu poate lăsa loc dubiilor, el fiind specific începutului de veac XIX şi, prin aceasta, cu totul îndepărtat şi fără tangenţă faţă de icoanele de secol XIV, şi încă de la începutul acestui veac, care, de altfel, nici nu s-au păstrat pe teritoriul ţării noastre.

Este, desigur, eronată şi o datare a monumentului la începutul sec. al XVII-lea, mai devreme de epoca lui Matei Basarab, după cum ar lăsa, poate, indirect, să se înţeleagă o opinie care-1 consideră pe Marco Danovici a fi un căpitan al lui Mihai Viteazulll. Identificarea exactă a sa prezentate în text, ne rezumăm a indica numai cîteva surse sintetizatoare ale informaţiei la zi, de la care pornind cititorul interesat va putea ajunge, fără di­ ficultate, la sursele informaţionale primare. Vezi : N. Stoicescu, op. cit., p. 167 ; Florin Şerbănescu, Pictura pe lemn — Sîmbureşti, p. 84 (şi notele 38—45) ; idem, Ornamentica picturii pe lemn — element de unitate în arta ţărilor române din sec. al XVII-lea, în Muzeul naţional, vol. VI, Bucureşti, 1982, p. 181 (vezi şi nota 15) (în continuare : Florin Şerbănescu, Ornamentica picturii pe lemn). 9 în „Administraţiunea Cassei Bisericii", anuar, 1909, Bucureşti, 1909, p. 303 se dă perioada 1300—1302 ; în „Anuarul Eparhiei Argeşului pe anul 1929", Curtea de Argeş, 1929, p. 151, se dă intervalul 1300—1310. 10 George loan Lahovari, g-ral C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României, vol. V, Bucureşti, 1902, p. 414 (în continuare : Marele dicţionar geografic al României, vol. V) ; textul pisaniei A e reluat şi de Venamian Nicolae în Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 201—202, cu observaţia că e o pisanie „curioasă". 11 Pr. C. Petrescu, O biserică istorică în jud. Olt, în „Episcopia Argeşului", an. I, nr. 12, dec. 1930, Piteşti, 1930, p. 26 ; vezi şi Marele dicţionar geografic al României, vol. V, p. 413. Biserica e datată aici în 1611 ! Neîncrezători, se pare, nici ei, în anul 1311, indicat de aşa-zisa pisanie A, pe care o publică în acelaşi loc, autorii dicţionarului au crezut, probabil, că pot corecta această datare, înlocuind cifra 3 cu cifra 6 şi ajungînd, astfel, la o încadrare cronologică mai uşor accepta^ bilă, dar, după cum se va vedea în prezentul context, totuşi arbitrară şi eronată.

www.mnir.ro 150 FLORIN ŞERBĂNESCU

Fig. 3. — Inscripţia zgîriată pe cărămidă, pe faţa exterioară a peretelui sudic al pronaosului. Locul unde se află se poate distinge şi în fig. 1 (sub nivelul ferestrei pronaosului .şi în stînga faţă de aceasta).

Fig. 4. — Monumentul de la Sîmbureţti. Vedere dinspre nord. Turnul-clopotniţă, scara de acces la acesta şi pridvorul de'chis — adăugat (circa 1771) de logofătul Ion. Observarea atentă a detaliilor de faţadă trădează de îndată aceste adaosuri din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 151

personajului ne-a demonstrat că, în vrem?a lui Mihai Viteazul, Marco abia s-ar fi putut, eventual, naşte. Ceea ce s-a publicat în perioada mai recentă cu privire la monu­ mentul de la Sîmbureşti poate fi considerat ca o certă tendinţă de con­ vergenţă către opinia că data ctitoririi nu poate fi plasată, cu pertinenţă, decît spre jumătatea veacului al XVII-lea i2. Argumentele cele mai pu­ ternice, în acest sens, sînt următoarele : 1. Pisania existentă a monumentului, pe care o vom numi pisania B. Ea se află deasupra uşii de la intrarea în pronaos, exact acolo unde, din unele surse, s-ar afla o altă pisanie, deja numită de noi pisania A, al cărei text l-am reprodus anterior. Pisania Β e scrisă în limba română, cu caractere chirilice şi are următorul conţinut : „Cu vrerea Tatălui, cu ajutoriul Fiiului şi cu săvâr­ şirea D(u)hului Sfînt s-au zidit această biserrică din temelie de vel armaşi Marco ce să prâznueşte hramul Adormiri Preasfintei Născătoarii de D(u)mnezeu şi a cinstitului slăvitului prooroc şi înainte Mergătoriul şi Botezătoriul loan şi s-au jugrăvit cu toată osteneala şi cu cheltuiala părintelui popa loan sîn popa Stoica. în zilile înnălţatului însuşi stăpăni- toriul marele domn şi înpărat a toată Rosiia Necolae Patlovici şi ale Prea Osfinţitului epiescop(u)l nostru Elareon Argeşeu. Ani de la Adam 7337. Ani de la H(risto>s 1829" (fig. 2). Comparînd pisania B, abia redată, cu pisania A, nu se poate să nu ne frapeze diferenţa de formulare, caracterul mai complet şi mai veridic, în formă şi conţinut, al pisaniei B. Respectarea însăşi a formu- laristicii tradiţionale de exprimare este, în cazul ei, revelatorie. Faţă în faţă cu aceste două texte, unul existent astăzi pe monu­ ment şi celălalt nu, concluzia nu este tocmai lesnicioasă. Dacă nu ar conţine şi referirea expresă asupra pictării şi învelirii bisericii la 1829, am fi tentaţi să acceptăm că pisania A va fi fost scrisă cea dintîi, în orice caz după 1803 (data pictării icoanei menţionate), ca o soluţie pro­ vizorie şi oarecum încropită, fără o respectare a formularisticii tradi­ ţionale. Pisania Β s-ar fi putut, într-o asemenea interpretare, suprapune, la 1829 şi nu mai tîrziu, peste pisania A. Referirea, însă, la evenimentele anului 1829 din istoricul monumentului, ce apare în finalul textului pi­ saniei A, pune sub semnul îndoielii această interpretare. Apare, în această situaţie, altă soluţie : pisania A, databilă, oricum, numai după 1803, a fost scrisă în întregime, sau numai completată, la 1829, pentru ca, după aceea, să fie acoperită de pisania B, cea definitivă. Acoperirea sau ştergerea pisaniei A se va fi putut face la 1830, anul în care a fost scrisă şi datată şi inscripţia de la proscomidie. Personal încli-

12 N. Stoicescu, op. cit., p. 167 ; idem, Bibliografia localităţilor si monumen­ telor feudale din România, I, Ţara Românească, voi. 2, M-Z, 1970, p. 578 ; Florin Şerbănescu, Pictura pe lemn — Sîmbureşti, p. 79 ; Veniamin Nicolae, op. cit., p. 202. Afirmaţia lui Victor Brătulescu din Inscripţii şt însemnări din biserici şi mînăstiri — Episcopia R.îmnic-Argeş, în „Mitropolia Olteniei", an. XVIII, 1966, nr. 5—6, mai-iunie, p. 467, cum că biserica ar fi fost zidită de Marco în anul 1829 este, evident, o altă eroare generată de lectura, necoroborată cu alte surse docu­ mentare, a pisaniei B, din care reiese, de altfel, destul de clar că la 1829 s-a făcut numai pictarea monumentului ce fusese anterior ctitorit de către Marco armaşul.

www.mnir.ro 152 FLORIN ŞERBĂNESCU năm să credem în această variantă. Trebuie, însă, să reţinem şi faptul că, la 1802, se înregistrează la Sîmbureşti completări ale ansamblului de pictură executate de un zugrav local, Nică din Lăunele. Prin urmare, teoretic, acoperirea pisaniei A se va fi putut face şi la 1882, dar, în această variantă, dă de gîndit textul pisaniei B, care, în conţinut şi formă, pare mai lesne acceptabil a fi fost scris pe la 1830, decît la 1882. în plus, ar surprinde faptul că, scrisă la 1882, pisania Β nu pomeneşte absolut nimic de picturile din acel an ale lui Nică din Lăunele, adăugate în nişele ferestrelor, şi ele tot atunci, în 1882, lărgite. Şi apoi de ce pisania Β nu e datată, dacă ar fi, într-adevăr, din 1882, în acest an, oprindu-se la 1829, şi de ce Nică din Lăunele şi-a însemnat anul 1882 numai pe zidul nişei unei ferestre sudice a naosului ? Toate aceste întrebări şi neconcordanţe negăsindu-şi un răspuns corespunzător, trebuie să acceptăm, ca cea mai viabilă, ipoteza că su­ prapunerea pisaniei Β peste pisania A s-a făcut la 1830, data purtată de pisania B, 1829, nefiind o inadvertenţă prea mare şi de neacceptat. Avem, în acest sens, în vedere datarea inscripţiei de la proscomidie, scrisă cu caractere asemănătoare, tot în 1830, precum şi faptul că pictura pridvorului, deci, inclusiv, scrierea în final a pisaniei B, se va fi făcut, firesc, după pictarea interiorului monumentului (altar, naos, pronaos), zugrăvirea începîndu-se şi fiind executată, probabil, în cea mai mare parte, în 1829, dar fiind isprăvită, cu totul, în 1830. în ce priveşte pisania A, după acoperirea sau ştergerea ei, ea se va fi păstrat, poate, ca o însemnare, fiind transmisă apoi, peste decenii, de localnici, ca informaţie în chestionarul editorilor Marelui dicţionar

Fig. 5. — Monumentul de la Sîmbureşti. Vedere dinspre nord-vest. Se văd tur- nul-elopotniţă, scara de acces la el şi pridvorul deschis — toate adăugate pe la 1771.

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 153

Fig. 6. — Vultur bicefal timbrat de coroană. Stucatură aflată la partea inferioară a locaşului icoanei împărăteşti din tîmpla de zid a monumentului, tîmplă decorată în stuc şi pictată la 1829. geografic al Românieil3, curios fiind doar faptul că aceştia nu au fost înştiinţaţi şi de textul pisaniei existente atunci pe monument, pisania B, ei căzînd astfel în eroarea de a da ca existentă, la acea dată (sfîrşitul sec. XIX — începutul sec. XX), deasupra uşii, pisania A. Nu omitem, desigur, în cele din urmă, posibilitatea ca aşa-zisa pisanie A să fi fost, de fapt, doar o simplă însemnare aflată la biserică (poate pe o carte veche), să nu fi fost, deci, niciodată, pisanie în adevă­ ratul înţeles al cuvântului, dar care însemnare, preluată de editorii amin­ titului dicţionar, a fost confundată, în lipsa altui text de pisanie care să le fi parvenit, cu pisania însăşi a monumentului, generîndu-se astfel o confuzie ce s-a perpetuat în perioada următoare. în acest din urmă caz, în condiţiile posibilei inexistenţe ca atare a pisaniei A, problema pisaniei Β ar deveni mult simplificată, apcriţia ei, la 1829, nemaiavînd motiv a fi comentată. In ceea ce priveşte indicarea ctitorului şi, indirect, a perioadei apro­ ximative a zidirii, pisania B, de la 1829 sau 1830, rămîne, totuşi, o măr­ turie tîrzie. Ea a fost, categoric, inspirată, pentru indicarea ctitorului, Marco armaşul, de alte surse mai vechi. 2. Printre aceste surse trebuie citată şi tradiţia locală, foarte bogată şi, în mod cert, existentă şi la vremea scrierii pisaniei B, tradiţie ce reţine detalii pitoreşti, chiar dacă nu în totalitate credibile, despre persoana lui Marco armaşul : că ar fi avut vii pe dealurile din preajmă şi un conac în pivniţele căruia vinul era adus pe tuburi de olane (ruinele conacului

Marele dicţionar geografic al României, vol. V, p. 414.

www.mnir.ro 154 FLORIN ŞERBĂNESCU se păstrează şi azi, la circa 50 m de biserică, în perimetrul cimitirului comunal actual, şi s-au găsit, de asemenea, în pămînţ, de către localnici, şi tuburi de olane) ; că armaşul ar fi dus lipsă de mînă de lucru cînd a zidit biserica şi atunci a procedat la oprirea călătorilor ce-i treceau pe moşie {prin sat), silindu-i să lucreze la zidirea bisericii, o zi sau mai multe, după cum oamenii treceau singuri sau însoţiţi de una sau mai multe vite de muncă ; că Marco ar fi părăsit moşia la un moment dat din cauza unei epidemii ce bîntuia prin partea locului, nemaiavînd ră­ gazul să-şi picteze biserica ; că ar fi lăsat ascunşi nişte bani pe care, găsindu-i, la începutul sec. al XIX-lea, popa loan, fiul popei Stoica, a putut picta biserica la 1829 14. Din aceste toate povestiri ceea ce, în orice caz, rămîne de luat în seamă este certa existenţă a unui armaş Marcu legat, într-un fel sau altul, de satul Sîmbureşti şi de istoricul bisericii sale de zid. 3. Şi mai multă certitudine ne oferă inscripţia de pe icoana împă­ rătească Iisus Hristos Pantocrator, săpată în stuc, în limba slavonă, şi care, tradusă, sună astfel : „Această icoană a făcut-o jupan Marco vel armaş şi jupîneasa lui Rada" 15. Pînă nu demult aceasta era singura inscripţie cunoscută ca fiind păstrată de monument de la jumătatea sec. al XVII-lea. Pe baza ei şi pe baza stilului extrem de caracteristic epocii lui Matei Basarab în care icoanele din primul registru al tîmplei sînt lucrate, am putut data, cu destulă exactitate, aceste patru icoane, pe care noi înşine le-am publicat nu demult, în intervalul 1644 (1646) — 1650 (1651)16, ceea ce înseamnă că monumentul trebuie plasat cam tot în aceeaşi vreme, înţeleasă în sensul de sfîrşit de deceniu patru şi deceniul cinci al sec. al XVII-lea. Acestea erau argumentele palpabile şi indubitabile care, alături de atestarea documentară a unui Marco armaş şi de amintirea lui şi a soţiei sale, Rada, şi în pomelnicul zugrăvit la 1830 pe peretele de la proscomidie, puteau fi luate, pînă acum, în consideraţie. Din fericire, lor li se pot adăuga acum două surse, pînă în prezent nevalorificate, care limpezesc, credem, definitiv această problemă a da­ tării şi ctitoririi monumentului de la Sîmbureşti. Ε vorba, mai întîi, de cîteva documente datate în 8 sept. 1635, 6 mai 1636 şi 1 august 1638 17 care atestă, în sfîrşit, fără putinţă de tă­ gadă, legătura dintre Marco armaşul şi satul Sîmbureşti. Din textul lor se desprind următoarele date : Rada, soţia lui Marco, cu care el apare

11 Biblioteca Academiei R.S.R., Mss. 5359, fila 61—64 (este vorba de răspun­ suri din februarie 1894 ale învăţătorului D. Petrescu la chestionarul lui N. Den- suşianu) ; Marele dicţionar geografic al României, vol. V, p. 414 ; pr. C. Petrescu, art. cit., p. 26 ; relatări ale preotului Angheluţă Marinescu, actualul paroh de la Sîmbureşti ; elemente de tradiţie locală sînt menţionate şi într-un istoric al bi­ sericii aflat, pînă în 1977, la Sîmbureşti, iar în prezent la Arhivele Statului, filiala judeţului Olt, din Slatina. 13 Florin Şerbănescu, Pictura pe lemn — Sîmbureşti, p. 79, 80. 16 Ibidem, p. 84 ; idem, Ornamentica picturii pe lemn, p. 181, nota 15. Ac­ tualmente cele patru icoane nu se mai află la Sîmbureşti, ci la depozitul de la mănăstirea Clocociov, de lîngă Slatina. 17 Arh. St. Buc, Mss. 719, f. 272—273 ; Mss. 449, f. 112 v—113 ; fond Mi­ tropolia Ţării Româneşti, CXXXIV/2 ; Mss. 129, f. 115—116 ; fond Documente is­ torice, CDLXVIII/82.

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI

Fig. 7. — Absida altarului la monumentul de la Sîmbureşti. Vedere dinspre sud-est, dinspre vale, a părţii de zid ce a fost îngroşată pentru sporirea rezistenţei.

i'ft?. S. — .M.'i'im«.-ntul df la Kimbuvt-şti. Veciei:- de ansamblu, dinspre nord. Se vede înclinarea pantei către sud, după linia drumului, care coboară dinspre dreapta spre valea rîului Cungrea. Această înclinare a necesitat îngroşarea zidului absidei altarului spre sud-est, pentru mărirea rezistenţei.

www.mnir.ro 156 FLORIN ŞERBĂNESCU

căsătorit din 1630, fusese mai întîi căsătorită cu Staico paharnic, fiu al lui Teodosie logofăt Rudeanul. Satul Sîmbureşti fusese, de moştenire, al lui Teodosie logofăt şi-1 moştenise, la rîndu-i, Staico Rudeanul paharnic împreună cu frate-său, Vladul logofăt. Intrînd într-o datorie, Staico a fost nevoit să-şi vîndă din moşiile sale pentru a o achita. Nevoind, însă, să renunţe la partea sa din moşia Sîmbureşti, a dat jumă­ tatea sa de sat soţiei lui, Rada, în schimbul moşiei Creţuleşti, a Radei. A vîndut, astfel, în locul Sîmbureştilor, acea moşie Creţuleşti, împreună cu alte proprietăţi, Creţuleştii avînd dezavantajul, pentru Staico, că se aflau la mai mare depărtare. După moartea lui Staico şi recăsătorirea ei cu Marco Danovici, Rada i-a vîndut noului soţ jumătatea ei din satul Sîmbureşti, care-i rămăsese de la Staico. Cealaltă jumătate, fostă de moştenire a lui Vladul logofăt Rudeanul, fratele lui Staico paharnic, a luat-o un neguţător, Isar, cu multă pîră, împreună cu alte moşii ale lui Vladul logofăt, pentru o datorie şi pentru nişte blănuri de samur luate de Vlad de la el şi neplătite. Şi această a doua jumătate din Sîmbu­ reşti a cumpărat-o tot Marco Danovici, cu 200 galbeni gata, de la Isar neguţătorul. Aşa a ajuns Marco Danovici în deplina stăpînire a satului Sîmbureşti, cu toţi rumânii şi cu ţiganii acestui sat. Deşi nu prea aproape de Orbească, Marco a păstrat, totuşi, moşia Sîmbureştilor, ba, mai mult chiar, poate şi fiindcă fusese jumătate a soţiei sale, Rada, a construit, probabil, sau a reamenajat aici conacul şi a ridicat biserica la care ne referim în articolul de faţă, organizîndu-şi la Sîmbureşti o curte boie­ rească în toată puterea cuvîntului. Pe baza, deci, a documentelor amin­ tite, prezenţa şi interesul de a ctitori al lui Marco Danovici la Sîmbureşti apar pe deplin justificate şi nu mai pot fi, sub nici-o formă, puse sub semnul îndoielii. în sfîrşit, o ultimă şi, sperăm, decisivă mărturie, nepusă nici ea în valoare pînă în prezent, este o mică inscripţie zgîriată pe o cărămidă, pe faţa exterioară a peretelui sudic al pronaosului (fig. 3). Acoperită multă vreme cu tencuială, inscripţia, aflată pe o parte a zidului din prima fază de construcţie a monumentului, care a avut de la început pronaos, a fost descoperită cu ocazia unei reparaţii mai recente a bisericii, cînd vechea tencuială a fost dată jos în vederea retencuirii. în urma unei analize îndelungate, opinăm că această inscripţie cu prescurtări s-ar putea citi în două feluri : I„D TLI TOM A".

II„_D ŢLI PAH (amic) MAR ".

Dintre cele două varinate, atent comparate cu forma grafică a fie­ cărei litere zgîriate şi ţinînd cont şi de deteriorările survenite, probabil, cu ocazia curăţării vechii tencuieli, considerăm ca incontestabil mai veridică pe cea de-a doua variantă de citire : „Din temelie paharnic Marco", cu menţiunea că, mai ales finalul inscripţiei, în varianta „PAH- (arnic) MAR(co)" cu R de la Marco suprascris, ni se pare, în mod spe­ cial, ca fiind viabil. Pentru această soluţie („paharnic Marco" şi nu „Toma") pledează, se pare, dincolo de aspectul grafic al inscripţiei, care rămîne, oricum, în

www.mnir.ro MARCO DANOVICI SI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 157 primul rînd, hotărîtor, şi faptul că un personaj cu numele de Toma nu a apărut, pînă în prezent, şi în alte surse documentare legate de monu­ mentul de la Sîmbureşti, Toma putînd fi, în această situaţie, eventual, cel mult numele meşterului constructor. Varianta II, repetăm, după părerea noastră, considerabil mai aproa­ pe de adevăr, ne aduce în faţa unei constatări realmente salutare : monumentul a putut fi ridicat numai în intervalul 1641—1643, cînd ctitorul Marco era în dregătoria de mare paharnic, aşa cum apare în inscripţie. Şi cît de logic şi firesc se înlănţuie această datare, plasîn- du-se în perioada imediat anterioară intervalului în care au fost lucrate icoanele ,interval în care Marco apare cu dregătoria schimbată, de mare armaş, în loc de mare paharnic ! De asemenea, firească apare o aseme­ nea dată a ctitoririi după data cumpărării de către Marco a întregii moşii a Sîmbureştilor (1638)18 şi în condiţiile în care el fusese, în 1640, ispravnic la repararea Mitropoliei din Tîrgovişteoraş din care şi-a putut, eventual, recruta atît meşterii constructori ai bisericii, cît şi, cu siguranţă, ceva mai tîrziu, după terminarea zidirii lăcaşului, zugra­ vul autor al celor patru icoane împărăteşti, artist intim legat de stilul icoanelor unei şcoli de zugrăvie a epocii, nu întîmplător, şi ea, tot de la Tîrgovişte, avînd ca reprezentant mai cunoscut pe Stroe, autorul pic­ turii murale şi al unor icoane de la mănăstirea Arnota, judeţul Vîlcea 20. Această inscripţie de pe faţa exterioară a peretelui sudic al pronao­ sului este, deocamdată, spectaculoasa şi unica mărturie originală a monu­ mentului însuşi, a fazei sale iniţiale de construcţie, iar prin această calitate ea devine cu atît mai valoroasă, conferind certitudine cunoştin­ ţelor noastre de pînă acum referitoare la ctitorirea bisericii de la Sîm­ bureşti. Se cuvine remarcat, însă, faptul că, dacă pentru actuala biserică, mai puţin părţile anexate, după cum se \-a vedea, la 1771, lucrurile par a se limpezi în sensul arătat (zidirea ei, la 1641—1643. de către Marco Danovici, pe atunci mare paharnic), o cercetare arheologică a bisericii şi conacului n-ar fi lipsită de interes, pentru a se constata în ce măsură la Sîmbureşti se pot evidenţia şi urma ale unor iniţiative ctitoreşti mai vechi, ale proprietarilor moşiei Sîmbureşti de dinainte de Marco Dano­ vici : Teodosie Rudeanu, fiii săi Staico şi Vladul sau alţii. Dorim, în încheierea acestui articol, să menţionăm, în treacăt, alte cîteva aspecte privitoare la istoricul ctitoriei lui Marco Danovici. Astfel, din lectura textului aşa-zisei pisanii A putem deduce că turla-clopotniţă de pe pronaos, unica, dealtfel, a bisericii, împreună cu scara de acces la ea, precum şi pridvorul deschis au fost adăugate de un logofăt Ion pe la 1771, cînd tot el a cumpărat şi un clopot. Că în cazul acestor părţi ale construcţiei este vorba de adaosuri se vede clar, la o analiză a faţadelor, chiar pe monument (vezi planul anexat şi fig. 4). Avem, astfel, şi această fază de completare a construcţiei datată

13 Arh. St. Buc, fond Documente istorice, CDLXVIII/82. 1:1 Virgiliu N. Drăghiceanu, Mitropolia Tîrgoviştei. Nota istorice şi arheolo­ gice cu 18 ilustraţii şi planuri, Bucureşti, 1933, p. 7 ; Veniamin Nicolae, op. cit., p. 112. -° Vezi : Florin Şerbănescu, Pictura pe lemn — Simburcşlt, p. 79, G3.

www.mnir.ro 158 FLORIN ŞERBĂNESCU

I ng. 9

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 159

cu precizie (1771), centru că prin „turn", aşa cum apare în textul pisa­ niei A, nu se poate înţelege decît turnul-clopotniţă, iar prin „amvon", biserica neavînd, după toate aparenţele, niciodată amvon în accepţiunea, de influenţă occidentală, de mică tribună destinată preoţilor în timpul predicii 2l, opinăm că nu se poate înţelege decît pridvorul, în sensul de parte din faţă, parte dinainte (fig. 4 şi 5). Un alt aspect inedit : inscripţia-pomelnic pictată la proscomidie, în 1830, îl menţionează, printre alţii, imediat după ctitorii principali — anume vei armaş Marco, Rada, loan ereu (desăvîrşitorul de la 1829) şi Stoica ereu (tatăl lui loan ereu) — pe „zugrava Neagoe", cel care nu poate fi altul decît zugravul care a pictat biserica la 1829—1830. O altă observaţie : tîmpla de zid a monumentului, decorată în stuc şi pictată, a fost executată, şi ea, tot la 1829 (sau, cel puţin, stucatura şi pictura).Argumente : pictura tîmplei corespunde stilistic şi cromatic cu cea a naosului, executată la 1829, iar vulturii bicefali (fig. 6), care apar stucaţi sub icoanele împărăteşti, nu pot fi decît reprezentări ale acvilei bicefale imperiale ruse, ei nefiind însemne cantacuzine de secol XVII, deoarece, pe de o parte, coroana ce timbrează acvila bicefală este la Sîmbureşti închisă, de tip rusesc imperial, iar nu deschisă, cum apare, de regulă, în stemele Cantacuzinilor22, iar pe de altă parte, deoarece o legătură a lui Marco Danovici cu Cantacuzinii nu a fost pusă, pînă în prezent, în evidenţă. O asemenea interpretare este în concordanţă cu textul anterior reprodus, al pisaniei B, care-1 aminteşte pe Necolae „Patlovici" (Pavlovici) ţarul Rusiei, faptul fiind într-o neîndoielnică legă­ tură cu statutul ţărilor române consfinţit prin pacea de la Adrianopol. în sfîrşit, un ultim aspect este legat de planul monumentului de la Sîmbureşti. Construit în formă de navă, iniţial doar cu pronaos, naos şi altar şi fără turlă, încadrîndu-se într-unui din tipurile cu largă răspîndire in epoca lui Matei Basarab, acela fără abside laterale23 avînd absida altarului poligonală decroşată, lăcaşul a fost completat în 1771, după cum am avut deja prilejul să menţionăm, cu o turlă pe pronaos şi cu o scară de acces adosată la peretele nordic al pronaosului, precum şi cu pridvorul deschis, adăugat, şi el, în acelaşi an. Astfel, biserica are o lungime totală de circa 23 m (a se vedea planul-anexă). Ceea ce surprinde este forma absidei altarului, o formă ce apare în plan curioasă, nesimetrică faţă de axul longitudinal, constînd, la exterior, dintr-o alăturare a patru laturi

21 Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucu­ reşti, 1976, p. 16. 22 Vezi, de exemplu : Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în Româ­ nia, Bucureşti, 1977, pl. IX/2 ; XXII/1-4 ; XCI/5. Despre o legătură cu acvila bi­ cefală austriacă nu poate fi vorba în cazul Sîmbureştilor. 23 N. Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia, partea a treia, veacul al XVII-lea, 1933, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", an. XXV, 1933, fascicola 71—74, p. 27 şi urm. Un element suplimentar pentru da­ tarea bisericii de la Sîmbureşti în orice caz nu mai devreme de sec. al XVII-lea l-ar putea constitui şi observaţia lui N. Ghika-Budeşti că bisericile fără abside laterale dispar în sec. al XVI-lea, cînd domină planul treflat, pentru a reapare în sec. al XVII-lea.

www.mnir.ro 160 FLORIN ŞERBĂNESCU inegale în formă de poligon neregulat (vezi şi fig. 7), şi dintr-un arc cvasi-semicircular la interior. Care să fie explicaţia acestei neregularităţi la exterior ? Personal nu credem a fi vorba de o eroare de construcţie. Pentru a ne convinge nu avem decît să observăm că zidul absidei e sim­ ţitor îngroşat spre sud-est, detaliu de construcţie pe care-1 întîlnim în­ tocmai, de exemplu, şi la monumentala biserică a mănăstirii Strehaia -'*, ridicată în aceeaşi perioadă a domniei lui Matei Basarab, singura deose­ bire fiind că la Strehaia absida are cinci laturi, iar la Sîmbureşti, ca o raritate, în general, în construcţia de biserici din Ţara Românească, are numai patru laturi. Ingroşarca zidului, mai ales la bază, în condiţiile în care, se ştie, arhitectura tradiţională a Ţării Româneşti nu cunoaşte contrafortul, era menită să confere o rezistenţă sporită unui perete aşe­ zat spre o vale, spre un teren aflat uşor în pantă, ceea ce, evident, este cazul Ia Strehaia, dar, totodată, şi la Sîmbureşti, unde drumul venind din sus, dinspre satul Lăunele, se lasă uşor la vale, pe lîngă absida bise­ ricii, spre sud, spre valea riului Cungrea (fig. 8). Ne oprim aici cu cele cîteva consideraţii pe marginea istoriei monu­ mentului de la Sîmbureşti şi a ctitorului acestuia, cu convingerea că pro­ blematica, atît de sintetic trecută aici în revistă, necesită o reluare mai amplă, de natură să poată îngloba toate datele mai importante necesare conturării unei imagini larg cuprinzătoare a trecutului acestei zidiri atît de interesante, poate şi prin incertitudinile pe care, pînă în prezent, nu a încetat să le alimenteze.

MARCO DANOVICI ET L'EGLISÉ FONDÉE PAR LUI À SÎMBUREŞTI, DÉP. D'OLT

Résumé

Analysant une série d'aspects controversés, ou bien non encore abordés, concernant l'un des grands dignitaires de la Valachie de l'époque de Matei Ba­ sarab, Marco Danovici et l'église fondée par lui dans la commune de Sîmbureşti. dép. d'Olt, l'article ci-présente se propose, à la suite de recherches récentes axées sur la mise en valeur de certaines dates et sources documentaires inédites ou pas encore suffisamment exploitées, d'éclaircir certaines étapes d'importance relatives à l'historique du monument mentionné. On arrive ainsi à la conclusion que la date de la fondation de l'église de Sîmbureşti doit être située dans l'intervalle 1641—164$, période où le fondateur Marco Danovici détenait la dignité de grand échanson. C'est une réponse à une question longtemps discutée et qui, en outre, à donné lieu à la longue à de nom­ breuses et quelquefois graves erreurs et imprécisions.1 En même temps on donne une réponse définitive, espérons-le, à la question si Marco Danovici et non pas un autre était le fondateur de l'église de Sîmbureşti.

-'· N. Ghika-Budeşti, op. cit., pl. LVII (plan al bisericii m-rii Strehaia) şi fig. 97 (vedere dinspre sud a bisericii aceleiaşi mănăstiri, cu înclinarea vizibilă a terenului).

www.mnir.ro MARCO DANOVICI ŞI CTITORIA SA DIN SÎMBUREŞTI 161

D'autres conclusions auxquelles arrive l'étude présent : le clocher, son es­ calier d'accès et le balcon ouvert du monument ont été ajoutés en 1771 par le chanchelier Jean (Ion) ; celui qui a exécuté la peinture de l'église entre 1829—1830 s'appelle Neagoe, le stucage et la peinture de l'iconostase de mur du monument ont été exécutés toujours en 1829 ; l'abside de l'autel polygonale, irrégulière et désaxée, formée de quatre côtés (une rarité), a un mur plus épais dans la partie du sud-est pour augmenter la résistence du mur dans la partie d'en bas (dans les conditions où, dans l'architecture traditionnelle de la Valachie, on n'employait pas le contrefort).

www.mnir.ro CERCETĂRI PRIVIND SITUAŢIA SOCIO-ECONOMICÀ ŞI DEMOGRAFICA A ZONEI MOLDAVO-DOBROGENE ÎN SEC.AL XVII-LEA

de TAHSIN GEMIL

în ciuda progreselor remarcabile obţinute în studierea unitară a istoriei naţionale, mai sînt, totuşi, zone ale spaţiului românesc a căror evoluţie în trecutul medieval este încă prea puţin cunoscută : cauza — o găsim în unele carenţe de ordin documentar. Observaţia se referă, în primul rînd, la acele teritorii istorice româneşti care, într-o perioadă sau alta, au fost administrate de Poarta otomană. Deschiderea căilor de acces către arhivele şi bibliotecile din Turcia a creat premisele necesare pentru cercetarea temeinică şi a istoriei acestor ţinuturi temporar în­ străinate. Sursele documentare de provenienţă turcă, intrate deja în circuitul ştiinţific, au dezvăluit aspecte şi elemente importante, prefigu- rînd dimensiunile reale ale acestei teme ; dar ea nu poate fi desluşită decît subsumată problematicii complexe a raporturilor româno-otomane. Fondurile documentare turceşti, în special cele constituite din actele cancelariei fiscale otomane, păstrează deosebit de multe date precise şi informaţii certe, în măsură să ducă, treptat, la cunoaşterea deplină a situaţiei acestor zone în vremea stăpînirii otomane. Ne propunem, aici, să punem în evidenţă valoarea unor documente originale de acest tip, pe care le-am depistat în arhivele din Istanbul. Documentele sînt legate de o importantă zonă a spaţiului românesc, pe care o dezvăluie într-o configuraţie istorică necunoscută pînă acum. Această zonă cuprindea o parte din nordul Dobrogei şi o porţiune din sudul Moldovei, find constituită într-o unitate administrativ-juridică distinctă, de unde şi conceptul de „zonă moldavo-dobrogeană" sub care o desemnăm aici. Este vorba de teritoriul cuprins în fundaţia pioasă islamică (wakf sau vakij) de la Isaccea, creată de sultanul Osman al II-lea (1618—1622), cu prilejul campaniei otomane, din 1621, împo­ triva cetăţii Hotin, aflată atunci în stăpînirea Poloniei. Instituţia vakif-ului a reprezentat o componentă de bază a siste­ mului juridico-administrativ şi a structurii social-economice ale statelor musulmane. Preluată de la lumea antică, instituţia vakîfului a fost dezvoltată din nevoia de a realiza şi de a menţine un anumit echilibru social, în măsură să susţină ideologia şi edificiul de stat creat de isla­ mism. Precepte • evere au ins'ituit — ca o importantă probă de conduită morală şi de credinţă religioa- ă — datoria musulmanilor, în primul rînd din pătura conducătoare, de a-şi dedica o parte din bunuri unor opere

www.mnir.ro 164 TAHSIN GEMIL

de binefacere. Bazată pe o astfel de motivaţie ideologică, instituţia vakî- fului a fost menită să suplinească o parte din serviciile publice ale statului islamic. Aşa se şi explică de ce şcolile juridice ale islamismului clasic au acordat o însemnătate deosebită studierii şi perfecţionării acestei instituţii. De aceeaşi atenţie s-a bucurat ea şi din partea legisla­ ţiei turco-osmane, care a adoptat-o împreună cu întreaga ei bază teo­ retică. Conceptul de vakij a desemnat iniţial actul juridic de constituire a unei fundaţii pioase ; apoi, el s-a extins şi asupra obiectului donaţiei, dobîndind în final înţelesul de sumă a bunurilor mobile şi imobile care, prin voinţa liberă a proprietarului lor, erau destinate fie folosinţei unor categorii sociale, fie beneficiului unor instituţii publice. Actul de vakîf nu atingea principiul proprietăţii ; obiectul donaţiei îl constituia doar uzufructul. De asemenea, bunurile care au făcut obiect al actului de \rakîf nu puteau fi nici însuşite şi nici înstrăinate ; ele se aflau sub pro­ tecţia legislaţiei şi a statului islamic. Fondatorul de vakîf avea libertatea absolută de a indica obiectul, destinaţia, termenul şi modul de admi­ nistrare a bunurilor sale astfel donate ; nimeni, nici chiar suveranul, nu putea schimba condiţiile actului de vakîf stabilite de fondator. Vakîful se afla sub administraţia unei persoane remunerate, numită mutevelli, desemnată expres de fondator sau de către autoritatea juri­ dică. Vakîfurile se găseau, în acelaşi timp, sub controlul unui mare dem­ nitar al statului (nazir), faţă de care miitevelli-ul era obligat să dea regu­ lat socoteală de administraţia sa. Fondarea unui vakîf era consemnată într-un act special, numit vakif-name sau vakfiyye, provenit de la fondator şi autentificat de un tribunal care avea şi atribuţie de notariat ; apoi, acest document era transcris oficial, devenind astfel un act juridic pus sub autoritatea şi responsabilitatea puterii de stat. Date fiind conţinutul explicit şi forma legală a vakîf-namelelor, ele au o valoare documentară deosebită pentru studierea vieţii économico-sociale, juridico-administrative, culturale şi chiar politico-militare dintr-o etapă sau alta, precum şi pentru cercetă­ rile de demografie şi geografie istorică şi de istorie a mentalităţii din lumea islamică, în general şi din zone ale Imperiului otoman, în parti­ cular l. în perioada stăpînirii otomane, în Dobrogea şi în aşa-zisele „raiale" au existat mai multe vakîfuri, mai mari sau mai mici, constituite de sultani, membri ai casei otomane, mari demnitari sau de simple per­ soane particulare. Pînă acum nu aveam însă despre ele decît date dispa­ rate sau de caracter general2.

1 Vezi Tayyib Gôkbilgin, XV—XVI asirlarda Edirne ve Paşa livasi. Vaki- flar — Mulkler — Mukataalar (Edirne şi sangeacul Paşa în sec. XV—XVI. Vakî­ furi — Proprietăţi — Arenzi), Istanbul, 1952, p. 160—631 + Vakfiyyeler (p. 1—302) ; iar din lucrările mai noi, vezi : idem, Fondation, donation et biens de communau­ tés religieuses, les wakf s et leur rôle économique et social, „Rapports", II, „XVe CISH", Bucarest, 19B0, p. 398—404 ; Vera Moutafchieva, Le vakif — un aspect de la structure socio-économique de l'Empire Ottoman (XVe—XVIie s.), Sofia, 1981. 2 Tudor Mateescu, Vacifurile din Dobrogea şi arhiva lor, „Revista Arhive­ lor", voi. XXXVIII, nr. 4, Bucureşti, 1976, p. 412—417.

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBROGEANA ÎN SEC. XVII 165

Documentele pe care le avem în vedere aici aduc date precise şi amănunţite în privinţa hotarului şi a compoziţiei veniturilor vakîfului de la Isaccea. Totodată, ele oferă elemente preţioase de referinţă despre evan­ taiul obligaţiilor feudale şi nivelul activităţilor productive şi comerciale, . precum şi despre situaţia demografică din zona cuprinsă în acest vakîf. Pe baza acestor documente este posibilă reconstituirea elementelor esen­ ţiale ale actulului de fondare (vakij-name) din 1621, pe care nu îl cu­ noaştem încă :î. Vakîful de la Isaccea al sultanului Osman al II-lea era cunoscut pînă acum destul de vag. învăţatul otoman Katib Çelebi (1609—1657) nota în a sa Cihannuma (Geografie universală) că Isaccea „este un tîrg şi kaza în Dobrogea spre Moldova, aşezat în partea de dincoace a Du­ nării... Sultanul Osman a trecut pe acolo cu prilejul expediţiei din 1029 (de fapt 1030 = 1621) împotriva Poloniei şi a construit o cetate, o gef.mle şl o baie publică. De atunci şi pînă acum fiind în prosperitate, în împrejurimile ei s-au sădit vii şi s-au făcut grădini" Călătorul Evliya Celebi (1611—1684 ?) 3 şi cronicarul Mustafa Naima (1654—1716) ϋ nu consemnează însă decît construirea cetăţii, pe care primul o şi descrie, iar cel de al doilea indică şi faptul că ordinul sultanului pentru ridica­ rea ei s-ar fi dat la 27 iulie 1621. în schimb, Pictro Deodato Baksic (1601—1674), care a vizitat Dobrogea şi alte regiuni româneşti în 1641, se arată mai bine informat decît cronicarii otomani, cînd notează : „De aceea parte a Prutului, spre răsărit, se aflau sate de moldoveni şi nu cu mulţi ani în urmă, cînd sultanul Osman a mers la război împotriva polo­ nilor, a luat satele acelea, aflate de partea aceea a Prutului, şi le-a dăruit unei moschei din oraşul Isaccea în părţile turceşti, unde pe atunci era pod peste Dunăre ; în acea moschee numitul Osman s-a închinat atunci cînd a mers împotriva polonilor, căci e obiceiul la turci ca sulta­ nul, atunci cînd trece prin ţara sa, să facă totdeauna danii moscheelor în care intră să se închine" 1.

3 Pînă în prezent nu cunoaştem vreo vakif-name originală legată direct de teritoriul României. Acum cîteva decenii exista exemplarul autentificat şi întărit (la evasit-i Rebiiilevvel 1019 = 5—14 mai 1610) al vakif-name-lei lui Gazi Aii paşa, privind construirea şi întreţinerea unei geamii şi a unei medrese (colegiu, seminar) în oraşul Babadag. în prezent, cunoaştem doar conţinutul acestui act din traducerea românească legalizată, efectuată, înainte de 1940, de o comisie de pro­ fesori a acestei medrese, care, în 1901, fusese transferată în oraşul Medgidia. '· Mihail Guboglu, Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. II, Edit. Academiei, Bucureşti, 1974, p. 113. 5 Evliya Celebi Seyahatnamesi (Cartea de călătorii a lui Evliya Celebi), VIII, ed. Z. Damşman, Istanbul, 1970, p. 218—210 ; Călători străini despre ţările române, vol. VI, part. II, ed. Mustafa Ali Mehmed, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu­ reşti, 1976, p. 489. G Naima tarihi (Istoria lui Naima), II, ed. Z. Damşman, Istanbul, 1968, p. 742— 743 ; Mustafa A. Mehmet, Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. III, Edit. Academiei, Buucureşti, 1980, p. 57. 7 Călători străini..., vol. V, ed. Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca- Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 226.

www.mnir.ro 166 TAHSIN GEMIL

într-adevăr, în preambulul registrului fiscal oficial al satelor com­ ponente ale vakîfului de la Isaccea8, datat la 25 iulie 1645, se arată că vakîful a fost creat de răposatul sultan Osman al II-lea, pentru între­ ţinerea cetăţii şi geamiei construite din ordinul său în tîrgul Isaccea, fiind compus din sate situate în ambele părţi ale Dunării. Condica înre­ gistrează intre hotarele acestui vakîf tîrgul Isaccea şi satul subordonat acestuia — Rachel, apoi satele Monastir Derbend (Niculiţel) şi Lukavicea (Luncaviţa) în sudul Dunării ; iar la nord de fluviu, satele : Tomarova (Reni), Cerceluş, Barta, Yenikôy (Satul Nou), Kartal, Brinza, Babuiş şi Ghirekul (Grecenii Vechi ?). Separat, tot în stingă Dunării, sînt menţio­ nate satele Deniz Aga şi Hendek-Derbend. Este important de remarcat faptul că, în privinţa satelor din nordul Dunării, în acest registru se specifică expres că ele fuseseră „desprinse din ţara Moldovei" (Bogdan vilăyetinden ifrăz idiib). Astfel, nu numai că se confirmă ştirea transmisă de P. Deodato Baksic despre acest vakîf, dar se atinge şi problema cadrului politico-ju- ridic în care s-au desfăşurat relaţiile moldo-otomane. în ultima vreme au fost reluate discuţiile privind condiţiile care au marcat evoluţia raporturilor Moldovei cu Poarta otomană, după anul 1484, cînd sultanul Bayezid al II-lea a cucerit Cetatea Albă şi Chilia". Deşi au fost avansate unele supoziţii interesante în acest sens, problema este încă departe de a fi pe deplin elucidată. Sînt necesare mai întîi acumulări de elemente şi date certe, culese mai ales din arhivele turceşti, care să permită reconstituirea sistematică a cadrului şi structurii acestor raporturi. Condica noastră reprezintă tocmai unul dintre aceste ele­ mente sigure, de natură să contribuie la clarificarea unui aspect al problemei. Se ştie că după 1484, cînd turcii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, o zonă importantă din teritoriul sud-estic al Moldovei a trecut în stăpî- nirea Porţii otomane. Dar, ulterior, posibil în anul 1486, cînd s-a încheiat pacea moldo-otomană, o parte din aceste terenuri au fost retrocedate domnului Moldovei10. într-un act de privilegii acordat domnului Moldo­ vei, Bogdan al IlI-lea, la 25 ianuarie 1512, de către viitorul sultan Selim I (1512—1520), se arată : „îţi dăm de ştire domniei tale că marele împărat Baiazid han v-a miluit cu gîrlele care curg din Dunăre şi umplu

s Ba.şbakanlik Arşivi-Istanbul, Maliyeden Miidevver Defterler nr. 4964 (Arh. St. Bucureşti, Colecţia xerografii Turcia, pach. XXI, doc. 1) ; această condică este întărită de monograma (tugra) sultanului Ibrahim I (1640—1648) şi autentificată de pecetea şi semnătura kadiasker-ului (judecător militar) Rumeliei, Ebu'l-Fazl Mahmud. α Vezi Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii". Pe marginea izvoarelor privind primul secol de relaţii moldo-otomane, în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol", Iaşi, XVII, 1980, p. 629—667 ; Nicoară Beldiceanu, Jean Louis Bacqué-Grammont et Matei Cazacu, Recherches sur les Ottomans et la Moldavie pontodanubienne entre 1484 et 1520, „Buletin of the School of Orien­ tal and African Studies", University of London, vol. XLV, part. I, 1982, p. 48—66. 10 Vezi Nicoară Beldiceanu, La Moldavie Ottomane à la fin du XV-e siècle et au début du XVI-e siècle, „Revue des études islamiques", Paris, nr. 2, 1969, p. 239—266 ; Tahsin Gemil, Observaţii referitoare la încheierea păcii si stabilirea hotarului dintre Moldova şi Imperiul otoman (1486), „Revista Arhivelor", nr. 2, 1983, p. 117—128; idem, în .Revue roumaine d'histoire", 3, 1983, p. 225—238.

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBROGEANA IN SEC. XVII 1β7 bălţile, şi girlele, şi pînă unde se varsă în Dunăre, mai jos de acest mal, pentru prins peşte, încă cu Obluciţa ; nişte oameni ară ogoarele voastre, ei să vă dea deseatina şi venitul după cum este şi legea şi după cum aveţi tocmeala la hotar. Şi pentru oi, care vor paşte iar pe hotarele voastre, ei să vă dea venitul vostru, după cum este drept..." u. Un alt document vechi, anume registrul cadiului de Akça Kazanlîk, Kiiçiik Piri, din 15 aprilie 1520, conţine elemente concrete în această privinţă : „Şi în faţa schelei Isaccea, în partea Moldovei, în interiorul hotarului nostru, sînt cincisprezece lacuri. In trecut, prin poruncă împărătească, au fost date ca beilic (po­ sesiune domnească — n.ns.) două lacuri voievodului Moldovei. Se zice că, de aceea, (moldovenii) ar fi luat în posesiune cincisprezece lacuri şi că (pentru acestea) nu dau nici vamă şi nici dijmă (oşr). S-a poruncit să se vadă şi să se perceapă dijma şi dările pentru pescuitul în lacurile care nu au fost date voievodului Moldovei ; şi s-a (mai) poruncit că dacă nu vor da (dijma şi dările, lacurile respective) să nu mai fie în partea (domnului) Moldovei şi (el) să renunţe la ele..." 12. Apartenenţa la domnia Moldovei a două din aceste lacuri (Cahul şi celălalt numit mai tîrziu Cartai) este atestată şi de documente in­ terne româneştilf. Ultima mărturie cunoscută în acest sens este de la 3 noiembrie 1617, cînd Radu Mihnea poruncea vameşilor de la Reni să nu ia „nici o vamă de peşte" de la reprezentanţii mănăstirii Galata din Iaşi, căreia, la 2 septembrie 1588, Petru Şchiopul îi donase „o parte din iezerul nostru de la Cavov (Cahul)" v: Documente turceşti de la începutul sec. al XVII-lea arată însă că Moldova deţinea atunci întreaga zonă din nordul Dunării, pînă la limita vestică a kazalei Ismail. într-o poruncă, din mai 1609, adresată nazir-ului de Isaccea, Mustafa ceavuş, sînt condamnate acţiunile oamenilor acestuia de incendiere a satului Yenikoy („sat al Moldovei aflat în faţa Isaccei") şi de sechestrare a oilor şi vitelor locuitorilor din Tomarova (Reni) şi Klc (Flc ?), de asemenea sate ale Moldovei1;>. mtr-o altă poruncă, din 9 noiembrie 1609, se arată : „încă din vremuri vechi voievodul Moldovei este cel care ia o'şr-ul (deseatina) din produsele agricole şi dările pen­ tru stupi, oi, păşunat, (otlak) şi iernat (kişlak) ale celor care folosesc pămîntul Moldovei, aflat pe malul Dunării, în faţa Isaccei. Dar s-a înştiinţat că emin-ul şi nazir-ul de Isaccea, Mustafa ceavuş, se opune, zicînd să ia el (aceste dări), în numele miri-ei (fiscul, statul otoman — n. ns.)... Cercetîndu-se registrele de mukaiaa (părţi arendate din veniturile statului — n.ns.), păstrate în vistieria mea împărătească, s-a văzut că sus-numitul Mustafa nu are vreun interes pe pămîntul Moldovei ; locu-

11 Marcel Dumitru Ciucă, Din relaţiile Moldovei cu Imperiul otoman în timpul domniei lui Bogdan al UI-lea, „Revista de istorie", nr. 7, 1978, p. 1263. 11 Bistra Ţvetkova, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord şi sud de Dunăre în secolul al XVI-lea, în voi. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII—XIX), Edit. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 141, facs. 3. 1:! Marcel Dumitru Ciucă, op. cit., p. 1255—1256. ι'' Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 116. 13 Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Muhimme Defterleri nr. 78, doc. ?, (Arh. St. Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 118, c. 729).

www.mnir.ro 168 TAHSIN GEMIL rile aflate în dispută sînt pa pămîntul Moldovei..." 1fi. Pretenţii asupra acestei zone din Moldova manifesta, la acea dată, şi mutevelli-u\ (admi­ nistratorul) vakîfului din Ismail, care, „contrar celor obişnuite pînă atunci, a trecut hotarul Moldovei... şi a ocupat cu forţa lacurile numite Ialpug, Ctclu (Cn/iulu ?) şi Canalu (Catalu ?), aflate în interiorul hota­ rului Moldovei ; aceste trei lacuri se află din vechime în stăpînirea Moldovei". Se cerea cadiului de Ismail să cerceteze dacă, într-adevăr, aceste lacuri sînt între hotarele Moldovei şi dacă sînt stăpînite de dom­ nii Moldovei ; în cazul rezultatului pozitiv să interzică miitevelliului de Ismail să mai emită pretenţii asupra acestor lacuriI7. Investigaţiile ca­ diului au confirmat, desigur, apartenenţa lor la Moldova, de vreme ce în registrul din Jfi45, menţionat mai sus, s-a specificat că ele „au fost desprinse din ţara Moldovei". Lipsind datele certe, s-a presupus că aceste lacuri şi terenurile aferente lor au continuat să aparţină Moldovei şi după anul 1617 1S. Fondarea vakîfului de la Isaccea, în 1621, explică dispariţia din actele oficiale ale Moldovei a referirilor la aceste posesiuni domneşti. Astfel, sultanul Osman al II-lea nu numai că a anulat un vechi privilegiu al domnilor Moldovei, dar a făcut şi o anexiune teritorială, deoarece cel puţin satul Reni (Tomarova), inclus în vakîf, rămăsese în afara limitelor stăpînirii otomane stabilite după 1484. Acest act de forţă al sultanului trebuie privit în contextul implicaţiilor pe care marea campanie otomană din 1621 le-a avut asupra relaţiilor dintre Moldova şi Poartă. Deşi terminată indecis, bătălia de la Hotin (septembrie-octombrie 1621) a reprezentat, de fapt, un eşec major pentru tînărul sultan Osman al II-lea, dat fiind faptul că în această acţiune militară el urmărise obiective deosebit de ambiţioase. Cronicarii timpului au consemnat reac­ ţia violentă a acestuia, îndeosebi împotriva ienicerilor, ca şi hotărîrea sa de a reîncepe, în anul următor, războiul împotriva Poloniei. Domnul Moldovei, Alexandru Iliaş, a fost una din primele victime ale crizei de personalitate a sultanului de 17 ani. Acuzat de neglijenţă şi trădare, el a fost detronat şi întemniţat, fiindu-i ameninţată şi viaţa. Conducerea Moldovei a fost încredinţată, cu titlu interimar, domnului Ţării Româ­ neşti, Radu Mihnea. Acesta a reuşit cu greu să-1 convingă pe sultan să renunţe la ideea de a ierna în Moldova. A existat chiar temerea că O-man al II-lea ar intenţiona să desfiinţeze entitatea politică a Moldo­ vei 1:J. în asemenea împrejurări, factorii responsabili din Moldova nu au putut desigur să se opună în mod eficient anexiunii teritoriale săvîr- şită cu ocazia creării vakîfului de la Isaccea. A fost şi de această dată una din acele situaţii, ivite în momente de tensiune, în care pericolul grav al pierderii sau afectării serioase a autonomiei de stat a ţărilor

10 Ibidem, doc. 78. 17 Ibidem (Arh. St. Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 118, c. 503), iniţial fuseseră menţionate numai două lacuri ; Canalu (Catalu ?) a fost adăugat deasupra. Nu ar fi exclus ca lacurile pe care nu le-am putut identifica să fie Cahul şi Cartai (eventual Covurlui). 13 Marcel Dumitru Ciucă, op. cit., p. 1256. ls Vezi Tahsin Gemil, Ţările române în contextul politic internaţional (1621— 1672), Edit. Academiei, Bucureşti, 1979, p. 43—49.

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBR'OGEANA IN SEC. XVII 169 române a fost evitat în schimbul unor sacrificii minime. Nu este lipsit de însemnătate să reamintim şi faptul că această anexiune teritorială s-a făcut în dauna domeniului domnesc, într-o vreme în care tronul de la Iaşi rămăsese vacant. Pe de altă parte, actul sultanului de fondare a vakîfului de la Isaccea trebuie înţeles ca un efect moral al insuccesului său de la Hotin ; vakif-nams-aua pentru Isaccea a fost eliberată la în­ toarcerea din campanie. Miron Costin are în acest sens o informaţie preţioasă, neobservată pînă acum : ,.Pre cale mergîndu împărăţiia, mare scădere au avutu în oameni, hămesită oastea şi caii, că lovisă nişte ră­ ceală şi ploi cu ninsori. Şi de atuncea sîntu luate şi Renii şi cîteva sate de soltan Osmanu, sat de ţară pe Dunăre, ascultătoriu. către ocolul Gălaţilor şi sîntu date de împărăţiie cătră Smil, de atuncea, căruia olatu venitul ieste închinatu la mormîntul lui Mahmet, ce ieste în Ţara Arăpească, aproape de Marea Roşie" 2n. Includerea între hotarele vakîfului de Ia Isaccea a unor sate, pămîn­ turi şi ape ce aparţineau de drept Moldovei, a reprezentat un efect şi, totodată, un element al procesului de reîntărire a dependenţei Moldovei, ca şi a Ţării Româneşti, faţă de Poarta otomană, proces marcat de marea luptă turco-poloneză de la Hotin, din 1621.

Registrul oficial din 1645 al satelor vakîfului de la Isaccea, citat mai înainte, prezintă o însemnătate aparte pentru cunoaşterea vieţii socio-economice şi a sistemului fiscal aplicat în această unitate juridico- administrativă şi, prin extensie, în întreaga Dobroge în sec. al XVII-lea şi mai tîrziu. Pentru fiecare localitate sau grup de sate sînt enumerate o gamă largă de surse de venituri, provenite din diverse impozite percepute de la locuitori sau din taxele achitate de cei care intrau, cu un scop sau altul, între hotarele vakîfului. Cu unele excepţii, sînt prevăzute cu exactitate natura şi cuantumul fiecărei dări în parte, care trebuia achitată fie în bani, fie în natură sau amîndouă formele în acelaşi timp. Documentul relevă de la bun început însemnătatea deosebită pe care o prezenta în această zonă creşterea oilor. Impozitul (udet-i agnăm) de 2 akçe (aspri) pentru fiecare oaie şi de un cîrlan (toklu) la 100 oi este prevăzut pentru toate localităţile cuprinse în vakîf. în schimb, taxa de 1 babka (monedă poloneză de argint, echivalentă cu 5—6 akçe), pentru un porc viu şi de 2 babka pentru unul tăiat este menţionată numai în pri­ vinţa tîrgului Isaccea şi a satului subordonat acestuia, Rachel, precum şi în privinţa grupului de opt sate moldoveneşti ; în cazul acestora din urmă se arată şi darea de 2 babka pentru un bou. Potrivit prevederilor legislaţiei otomano-islamice, impozitul pe grădini, vii şi livezi (resm-i băgat) era perceput diferenţiat : de la mu­ sulmani — 12 akçe la un dônum (circa 1000 m.p.), iar de la creştini —

Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 85.

www.mnir.ro 170 TAHSIN GEMIL

32 akçe la un dônum, pe cînd ôjr-ul (dijma) era de 1/10 din produse cerealiere (tereke). Există însă precizarea că satul Luncaviţa fiind timar, aceste dări erau achitate posesorului feudei ; iar în privinţa satului Deniz Aga se menţionează că locuitorii fiind în exclusivitate musulmani se lua oşr de 1/10. Separat de aceste dări de bază din produse agricole sînt menţionate şi impozitele : pentru stupărit (1/10), pentru fîn (1/10) şi pentru culti­ varea inului (resm-i keten) — 2 akçe la 10 snopi. Este de observat că aceste activităţi complementare erau practicate în primul rînd în cele opt sate moldoveneşti, apoi în Isaccea şi Rachel (lipseşte impozitul pe fîn) şi în satul Monastir Derbend (Niculiţel) (este menţionată numai darea pentru albinărit). De asemenea, se constată exis­ tenţa unor mori de vînt şi hidraulice în zona Isaccea — Rachel ; taxa pentru funcţionarea acestora fiind de 62 akçe pentru fiecare. Se ştie că pescuitul a fost una din îndeletnicirile principale ale locuitorilor din regiunea gurilor Dunării. Mai cu seamă lacurile, rîurile, gîrlele din stînga fluviului erau bogate în peşte, reprezentînd o foarte importantă sursă de venituri. Acesta a fost şi motivul pentru care Mol­ dova ceruse şi obţinuse, după 1484, retrocedarea unora dintre aceste ape. în registru sînt prevăzute cu exactitate dările percepute pe pescuit. Astfel, dacă din peştele prins în Dunăre se lua 1/20, din cel pescuit în lacul Ialpug 1/7 revenea vakîfului, iar în cazul lacurilor Brateş, Mellu (Beleu ?), Cahul şi Rahova darea era de 1/5. Avînd desigur în vedere abundenţa peştelui în Prut, mai ales în zona vărsării sale, precum şi în lacul Grădiştea şi gîrlele sale, documentul precizează că în primele trei zile de pescuit în aceste ape trebuia să se dea vakîfului jumătate din peşte, iar după aceea 1/5. Dată fiind intensitatea traficului din această zonă, un alt capitol însemnat de venituri al vakîfului îl constituiau taxele comerciale şi de circulaţie. în registrul pe care îl avem în vedere este menţionată de mai multe ori darea numită badj, în privinţa căreia cercetătorii nu au ajuns încă la o părere unanim acceptată. în orice caz, badjul era legat de cir­ culaţia mărfurilor, fiind însă distinct de taxa de trecere (gsçid hakki), deşi uneori aceste dări par să se confunde între ele. O asemenea situaţie se vede şi în documentul noslru. Astfel, pentru fiecare car care trecea prin zona localităţilor Isaccea şi Rachel se percepea badj de 8 akçe, pe cînd gecid hakki de 1 akçe pentru o oaie şi de 2 akçe pentru un animal mare se lua la trecerea gîrlelor din nordul Dunării. Dar, în ace­ laşi timp, fără a indica valoarea dării, documentul prevede badj şi în cazul celor care treceau gîrla Ialpug, precum şi în privinţa celor care circulau între tîrgul Ismail şi cele opt sate moldoveneşti aflate între li- limitele vakîfului. Neclară este şi dispoziţia, clin acelaşi registru, legată de Isaccea şi Rachel, privind perceperea taxei de 1 akçe la un car cu lemne şi a celeia numită kazik hakki (darea ţăruşului), care se lua de la corăbiile încărcate cu lemne ; precizarea imediată că de la celelalte co­ răbii se lua cîte 25 akçe ne face să presupunem că aici este vorba de o taxă de trecere. De asemenea, tot vakîfului revenea şi vama, percepută conform legislaţiei în vigoare, de la produsele tranzitate prin schelele

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBROGEANA ÎN SEC. XVII 171

rîului Prut21. în condică este înregistrat şi impozitul numit resm-i fuçi (darea pe butoi), care era de 25 akçe pentru fiecare butoi cu băutură alcoolică {mai ales vin) pus în vînzare ; el era perceput în Isaccea, Rachel, Monastir-Derbend şi în cele opt sate din stînga Dunării, adică în 11 din cele 14 localităţi ale vakîfului, ceea ce ilustrează răspîndirea viticul­ turii, reprezentînd, in acelaşi timp, şi un indiciu pentru compoziţia demo­ grafică a zonei, ştiut fiind faptul că islamismul interzice consumul vi­ nului. Totodată, interesant de remarcat este şi faptul că în privinţa celor opt sate moldoveneşti resm-i juçi era de 5 babka. De altfel, această monedă poloneză de argint este menţionată în registru şi în cazul altor dări, referitoare mai ales la satele moldoveneşti. Prezenţa babka-le- lor se datorează însemnătăţii de zonă de tranzit pe care vakîful de la Isaccea şi întreaga regiune moldavo-dobrogeană o avea pentru comerţul Poloniei cu Imperiul otoman. Negustorii polonezi (fireşte, nu numai ei) se aprovizionau din această regiune cu hrana şi vinul necesare pentru drum. Documente de la jumătatea sec. al XVIII-lea arată faptul că mai ales locuitorii satului Monastir (azi Niculiţel) vindeau negustorilor polo­ nezi mari cantităţi de vin22. Unul dintre aceşti locuitori din Monastir, „creştinul numit Ioaniţă", ajunsese chiar să deţină monopolul vînzării vinului ; preţul fixat de el fiind mai mare decît cel practicat pînă atunci23. în aceeaşi monedă poloneză (babka) sînt menţionate în registru şi alte dări, ele privesc cele opt sate moldoveneşti din stînga Dunării : pen­ tru un car încărcat în interiorul vakîfului •— 1 babka, pentru circulaţia între sate a unui tip de trăsură (koçu) — 8 babka şi taxa de căsătorie (gerdek hakkt) ; aceasta din urmă era diferenţiată în funcţie de calitatea miresei şi locul căsătoriei (fecioară — 10 babka, femeie — 5 babka, iar clacă aceasta pleca din sat — 20 babka). Pentru Isaccea şi Rachel este înregistrată şi taxa de 40 akçe de persoana care se muta în alt sat. în schimb, taxa de 100 akçe pentru persoana care, „ieşind din hotarul va­ kîfului pleacă în ţări duşmane (dar-iil-harb)", priveşte numai cele opt sate moldoveneşti. Expre;ia dar-iil-harb viza în acea vreme în primul rînd Polonia, dar şi Imperiul habsburgic, precum şi toate statele potenţial duşmane ale Porţii otomane. La aceleaşi sate moldoveneşti clin nordul Dunării se referă şi dispoziţia de a lua darea de păşunat (resm-i otlak), potrivit reglementărilor în vigoare, pentru oile venite din stepa sălbatică (yabandan). Nu este exclus ca acest termen să desemneze toate oile aduse la păşunat sau iernat în acea zonă, inclusiv cele aflate în transhu- manţă, care, după cum bine se ştie, era practicată îndeosebi de oierii români din Transilvania, ca şi de cei din Moldova şi Ţara Românească.

21 Pentru taxe vamale portuare vezi Bistra Ţvetkova, op. cit., p. 116—117. 22 Biblioteka Czartoryskich-Krakow, Rkp. 605, f. 593, nr. 10 ; f. 688, nr. 5. 2! Ibidem, f. 593, nr. 10 : poruncă adresată miitevelliului şi cadiului d? Issaecea, la evâsit-i Şevval 1173 (27 mai-5 iunie 1760), prin care se cere respec­ tarea reglementărilor legale privind preturile şi dările.

www.mnir.ro 172 TAHSIN GEMIL

Impozitele personale cele mai importante din Imperiul otoman djizie24 şi ispendjc23, pe care erau obligaţi să le achite toţi bărbaţii adulţi nemusulmani,' au fost înregistrate împreună în acest document. în privinţa localităţilor din dreapta Dunării, cuantumul lor' era de 340 akçe pentru un bărbat căsătorit şi de 170 akçe pentru unul necăsătorit. Pentru satele din stînga Dunării nu se face distincţia dintre căsătoriţi şi necăsăto­ riţi, fiind indicat cuantumul, probabil mediu, de 300 akçe pentru fiecare bărbat. Această situaţie credem că se datorează faptului că satele res­ pective fiind anexate de eurînd, nu se făcuse încă recensămîntul fiscal al locuitorilor lor. De asemenea, se precizează că amenzile pentru delicte săvîrşite între limitele vakîfului, precum şi celelalte aşa-zise „taxe libere-' (riisûm-i serbestiyye) -e. erau încasate tot în contul fundaţiei (beyt-iil- mal-i âmme, hăssa, kâçkûn, yăve, curm ii cinâyet, bâd-i havâ, mâl-gayib, mûl-mefkûd etc.). La încheierea prezentării dispoziţiilor cuprinse în acest registru fiscal menţionăm şi faptul că satul Hendek-Derbend, din stînga Dunării, avînd statut de „trecătoare" (derbend), locuitorii săi plăteau numai dji- zie~isp?ndje şi resm-i agnăm, fiind scutiţi de celelalte dări. în ultima parte a condicii este fixată limita nord-dunăreană a vakîfului. Este foarte greu de reconstituit cu exactitate acest hotar, dat fiind faptul că multe din toponimele şi hidronimele locale, menţionate ca repere, nu figurează în hărţile cunoscute. în linii generale, limita nord-dunăreană a vakîfului pornea de pe malul estic al lacului Brateş, mergea de-a lungul Prutului către nord, pînă dincolo de satul Babuij (Slobozia), apoi se îndrepta către est, pînă la hotarul kazalei Ismail. Deşi nu este stabilit în acest document, hotarul sudic al vakîfului credem că pornea de la Dunăre, din apropierea Isaccei, către Niculiţel, cuprindea acest sat şi se îndrepta oblic către Dunăre, trecînd la sud de Luncaviţa ; la fluviu ajungea în apropierea locului de vărsare a Prutului11. Se pare că această hotărnicire nu figura în actul de fondare (vakif- name) din 1621. într-o poruncă, din septembrie 1627, adresată cadiului şi mutevelliului de Isaccea, se cerea stabilirea la faţa locului şi marcarea cu semne a limitelor satelor din stînga Dunării aparţinînd de vakîf ; se motiva că locuitorii acestor sate se extinseseră pe pămînturi ale locali­ tăţilor aflate în graniţa Moldovei, fără a plăti însă dările cuvenite Mol-

2-1 Djizie (cizye) — echivalentul capitaţiei occidentale ; era cerută în schimbul protecţiei garantate de statul islamic ; la un moment s-a confundat cu haradj (harag) — dare funciară achitată tot de nemusulmani. '-' Ispendje (ispenç) — era cerută în schimbul obligaţiilor feudale din peri­ oada preotomoană ; era în jur de 25 akçe pe an. 23 Vezi Halii Inalçik, Adâletnâmeler (Codice de legi), "Turk Tarih Belgeleri Dergisi", II, 1965, nr. 3—4, Turk Tarih Kurumu Basimevi-Ankara, 1967, p. 79—84. 27 Pentru această delimitare aproximativă ne-am folosit de cîteva hărţi, dintre care de bază au fost : Karta Bessarabii, Moldavii, Valahii i casti zemel k onih prilejaşâih Socinena pri Voennom Topograficeskom depo ν 1817 i ispravlena 1820 goda (Arh. St., Bucureşti, Colecţia microfilme Franţa, rola 152, c. 124—125) ; harta Dobrogei publicată de Constantin C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale si moderne, Muzeul regional de arheologie Do­ brogea, (Constanţa), 1966.

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBROGEANA ÎN SEC. XVII 173 dovei2S. Printr-o altă poruncă, probabil din 1644, se cerea vizirului Mustafa paşa şi cadiil&r din zonă să facă, la faţa locului, delimitarea exactă a hotarului dintre vakîful de la Ismail şi cel de la Isaccea, deoa­ rece acesta din urmă pusese stăpînire pe un sat care aparţinuse celuilalt vakîf20. Asemenea dispute teritoriale, precum şi abuzurile săvîrşite la strîngerea dărilor credem că au motivat emiterea actului fiscal oficial din 1645, la care ne-am referit pe larg mai înainte. 30 Aşa se explică, dealtminteri, de ce nu au fost stabilite în acest registru şi limitele sud-dunărene ale vakîfului. Alte documente privind acelaşi vakîf arată că nu au fost respec­ tate, de-a lungul timpului, nici dispoziţiile fiscale cuprinse în registrul întărit de sultanul Ibrahim I. în 1688, locuitorii musulmani şi creştini din vakîf adresau o plîngere colectivă lui dar-us-saade-agasi (şeful haremului imperial — avea calitatea de nazir, supraveghetor, al vakîfu- rilor închinate Meccăi şi Medinei), prin care arătau că mutevelliul le pretinde dări mai mari decît prevederile iniţiale 31. Adresantul a reînnoit dispoziţiile cuprinse în condica din 1645 şi a cerut ca ele să fie aplicate întocmai32. Nu ştim in ce măsură miitevelliii au ţinut însă seamă de asemenea ordine ale autorităţilor tutelare, dat fiind faptul că fenomenul inflaţionist era atunci în continuă accentuare 33. Cert este însă faptul că, între anii 1756—1761J, ca urmare a reclamaţiilor agentului Poloniei la Istanbul, Poarta a cerut, în repetate rînduri, mutevelliului de Isaccea şi altor funcţionari locali respectarea strictă a reglementărilor legale în privinţa perceperii taxelor şi a vînzărilor de produse34. Rapoartele de buget, pe care mutevelliul de Isaccea le-a prezentat anual superiorului său de la Poartă (dar-iis-saadc agasi), arată că între anii financiari 1074 (martie 1664 — martie 1665) şi 1083 (martie 1673 — martie 1674) vakîful a avut un venit invariabil de 1 310 000 akçe pe an35. Aceleaşi documente indică şi capitolele de cheltuieli anuale, din care ponderea cea mai mare o deţinea suma fixă de 960 000 akçe desti­ nată oraşelor sfinte islamice Mecca şi Medina, cărora le era închinat acest vakîf ; solda personalului geamiei şi a oştenilor din cetate a fost între 269 690 akçe (în 1665—1666) şi 273 240 akçe (în ceilalţi ani din peri-

28 Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Muhimme Defterleri nr. 83, doc. 76. 29 Arh. St. Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 79, c. 94. (Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Zeyl-i Muhimme Defterleri nr. 10, doc ?). 30 Prin firmanul său din evail-i Muharrem 1111 (29 iunie-8 iulie 1699), sulta­ nul Mustafa al II-lea a întărit hotarul nord-dunărean al vakîfului, aşa cum fusese el stabilit în registrul din 1645 ; actul fusese cerut de locţiitorul mutevelliului de atunci, datorită faptului că raiaua din vakîf „se împrăştiase şi se răspîndise, cei mai mulţi dintre ei stabilindu-se în ciftlicurile tătarilor nogai, care sînt aşezaţi pe pămîntul Moldovei din imediata vecinătate a hotarului vakîfului" (Topkapî Sarayi Muzesi Arşivi-Istanbul, E-461 ; Arh. St. Bucureşti, Colecţia microfilme Tur­ cia, rola 4, c. 455—457). 31 Topkapî Sarayi Muzesi Arşivi-Istanbul, E-7483/13. 32 Ibidem, E-7483/14. 33 La 19 noiembrie 1702 era înregistrată la Poartă reclamaţia căpeteniei tă­ tarilor lipcani, aşezaţi în zona vakîfului de la Isaccea, împotriva pretenţiilor abuzive ale mutevelliilor (Başbakanlik Arşivi-Istanblu, Ibn-ul-Emin Tasnifi, Ha- riciye 653). 34 Biblioteka Czartoryskich-Krakow, Rkp. 605, f. 593, 627, 668. 35 Topkapî Sarayi Muzesi Arşivi-Istanbul, D-3970/1-6 ; D-8947.

www.mnir.ro 174 TAHSIN G EMIL oada menţionată) 3C. De asemenea, între 47 275 akçe (în 1664—1665) şi 60 300 (in 1673—1674) au fost cheltuite anual pentru procurarea materiale­ lor necesare geamiei (luminări, ulei de măsline, rogojini etc.), iar între 16 740 akçe (în 1673—1G74) şi 33 035 akçe (în 1665—1666) au reprezen­ tat costul reparaţiilor anuale făcute la geamie, cetate, şcoală (mekteb- hane) şi la magaziile hambar) din satele vakîfului. Cel puţin în acest interval de timp, bilanţul financiar al vakîfului a fost echilibrat, înre- gistrîndu-se uneori şi cîte un mic excedent. Raportul de buget pentru anul financiar 1102 (martie 1691 — martie 1692), prezentat de mutevelliul Kiiçuk Hasan aga, arată nu numai o creştere substanţială a veniturilor vakîfului, dar oferă şi indicii impor­ tante în privinţa compoziţiei demografice a zonei. Venitul din acel an al vakîfului a fost de 2 074 200 akçe, din care 990 840 akçe au reprezentat suma strînsă din djizie31. Cunoscînd din actul emis în 1645 şi reînnoit în 1688 că un bărbat nemusulman căsătorit era obligat la plata unei djizie de 300 akçe, în medie, iar unul necăsătorit — 170 akçe, constatăm că această sumă a fost achitată de aproximativ 3 000—3 500 capi de familie. Adăugind la această cifră relativă coeficientele admise în stu­ diile de specialitate 36, ajungem la un număr de circa 4 000—4 500 familii nemusulmane, ceea ce înseamnă în jur de 20 000 suflete. Chiar şi prin sine, această cifră indică o majoritate nemusulmană absolută în această zonă. Dar pentru aceeaşi perioadă dispunem şi de un alt indiciu demo­ grafic, în ordinul de mobilizare militară, trimis în martie 1690 beiler- beiului de Ozi (Oceacov), Ahmed paşa, se precizează că „din kazaua Isaccea, împreună cu satele vakîfului" trebuie să fie recrutaţi 10 oşteni, acelaşi număr este menţionat şi pentru kazaua Tulcea. Această cifră este cea mai mică între cele indicate pentru kazalele din Dobrogea. Aşa, de pildă, „din kazaua Babadag, împreună cu satele vakîfului" erau ceruţi 80 oşteni, „din kazaua Karasu alias Tekfurgôlu" — 50 oşteni, din kazaua Mangalia — 40 oşteni, din kazaua Hadji-oglu Bazardjik — 100 oşteni. Cum în acelaşi document se specifică faptul că aceşti oşteni „nu vor fi din rîndurile supuşilor nemusulmani (re'aya) plătitori de dări"39, este lesne de înţeles că în cele două kazale din nordul Dobrogei (Isaccea şi Tulcea) populaţia era predoninant nemusulmană. Dealtminteri, avînd în vedere natura dărilor impuse locuitorilor, se constată faptul că din cele 14 localităţi aflate între hotarele vakîfului de la Isaccea, numai

30 Mutevelliul primea 30 akçe pe zi (.Ibidem, D-7483/3). 37 Topkapî Sarayi Muzesi Arşivi-Istanbul, E-4348. Cheltuielile au fost re­ partizate astfel : 285 480 akçe — solde, 46 200 akçe — materiale, 150 000 akçe — plata rugăciunilor pentru fondator şi mama sa, 300 000 akçe — djaize (daruri) şi alte cheltuieli la Poartă, 60 000 akçe — cheltuieli de deplasare ale mutevelliului, 1 150 000 — pentru Mecca şi Medina (se specifică că sint din banii de djizie) şi 80 340 akçe — avaid-i humayun (venituri împărăteşti). 38 Vezi „Revista Arhivelor" nr. 3, 1982, p. 310 : 10% — fără copii, 10°Λ> — scutiţi şi 20% — evaziuni. Vezi şi Irena Gieysztor Lo démographie historique po­ lonaise (XV«—XVIIIe siècle) sources, méthodes, résultats et perspectives, „Acta Poloniae Historica", 27, 1973, p. 159—185 ; cercetătorii polonezi, ca şi cei francezi, au stabilit următorii indici medii la 1 000 de persoane : căsătorii — 8—10, naş­ teri — 40—50, decese — 30—50 (ibidem, p. 181). 39 Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Muhimme Defterleri, nr. 99, doc. 381 (Arh. St. Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 40, c. 210).

www.mnir.ro ZONA MOLDAVO-DOBROGEANA IN SEC. XVII 175 una singură (satul Deniz Aga) era locuită exclusiv de musulmani, pe cînd celelalte 9 sate din nordul Dunării erau populate exclusiv de nemu­ sulmani, iar localităţile din sudul Dunării (Isaccea, Rachel, Monastir, Luncaviţa) aveau o populaţie mixtă (musulmană şi nemusulmană). Precizarea din registrul fiscal oficial al vakîfului că cele 9 sate locuite exclusiv de nemusulmani fuseseră desprinse din ţara Moldovei (în 1621) arată în mod indiscutabil faptul că ele erau sate româneşti. De altfel, în ultima parte a acestui registru, unde este stabilit hotarul nord-dunărean al vakîfului, sînt menţionate numeroase toponime şi hidronime locale de origine sau de uzanţă românească. ca : Fintina, Repede, Br'inza, Ghirecul, Şipote, Bortniţa „Grădiştea girlasi" etc. în privinţa localităţilor din sudul Dunării, Evliya Celebi arată clar că ele erau locuite în primul rînd de români /'°. Existenţa în acea vreme a unei numeroase populaţii româneşti în Dobrogea, în primul rînd în zonele limitrofe Dunării, este atestată ferm de registrele de recen- sămînt fiscal (tahrir defterleri) ale contabilităţii otomane 41. Creşterea aproape de două ori a cuantumului veniturilor vakîfului, înregistrată în anul financiar 1691—1692, credem că este legată în primul rînd de măsurile organizatorice adoptate în vremea marelui vizir Kôpriilu Mustafa paşa (1689—1691) 4-, măsuri menite să pună capăt evaziunilor şi abuzurilor fiscale43. In acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi miş­ cările de populaţie românească către dreapta Dunării, în special în Dobrogea, fenomen generat de marile tulburări politico-militare şi de frămîntările socio-economice în care au fost antrenate ţările române în a doua jumătate a sec. al XVII-lea 44. Fără îndoială, alături de unele avantaje socio-economice şi de condiţiile mai bune de siguranţă pe care le ofereau atunci ţinuturile otomane, aceşti bejeniţi erau atraşi în Do­ brogea în primul rînd de existenţa permanentă aici a unei numeroase populaţii româneşti. Condica oficială de impuneri din 1645, ca şi cele-

40 Călători străini..., VI, p. 490 ; „Raiaua sa (a kazalei Isaccea — n.n.) este formată din creştini : valahi, moldoveni, greci, armeni şi bulgari". 41 Vezi Tahsin Gemil, Consideraţii privind aspectul demografic al zonei cen­ trale a Dobrogei la sfîrşitul secolului al XVII-lea (Pe baza unui registru financiar otoman), în voi. Comunicări de istorie a Dobrogei, Constanţa, 1980, p. 67—73. 42 Sarcina înregistrării şi strîngerii djizielei a fost încredinţată autorităţilor centrale ; s-a reînfiinţat funcţia de djiziedar (strîngător de djizie) şi s-a revenit la sistemul mai vechi de împărţire a contribuabililor în trei categorii financiare, în funcţie de starea materială a acestora (a'la, evsad şi edna) ; fiecare contribuabil a primit un act de certificare a categoriei financiare din care făcea parte. 43 Intr-o poruncă-circulară, din ianuarie 1692, adresată dregătorilor locali din Rumelia, inclusiv celor de la Isaccea, se cerea, într-o manieră categorică, ca „în anul [financiar] 1102 (1691—1692) djizielele supuşilor creştini care locuiesc în kazalele pe care le conduceţi, trebuie să fie strînse pe cale legală, potrivit celor trei categorii de a'la şi evsad şi edna..." (Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Miihimme Defterleri, nr. 102, doc. 535—536). 44 Vezi Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, III, Bucureşti, 1900, p. 284—286. în aprilie 1690, Poarta trimitea o circulară dregătorilor otomani din zona cuprinsă între Nikopole şi Isaccea, prin care le comunica faptul că locuitorii Ţării Româneşti pot cumpăra din acele părţi secară şi mei pentru nevoile lor pro­ prii ; avîndu-se în vedere necesităţile de aprovizionare a armatei otomane, erau interzise insă vînzările de griu, făină şi orz (Başbakanlik Arşivi-Istanbul, Miihimme Defterleri, nr. 99, doc. 457).

www.mnir.ro 176 TAHSIN GEMIL

laite documente turceşti la care ne-am referit mai sus, aduc în acest sens elemente preţioase, cu valoare de argumente temeinice. Registrul probează vădit şi faptul că agricultura, ca indiciu esenţial al statorniciei, constituia ocupaţia de bază a tuturor locuitorilor din limi­ tele vakîfului. Dincolo de caracteristicile sale proprii, prin compoziţia sa geogra­ fică şi demografică, teritoriul vakîfului de la Isaccea dobîndeşte, în per­ spectiva istoriei româneşti, semnificaţia unui element de legătură şi uni­ tate moldavo-dobrogeană.

RECHERCHES CONCERNANT LA SITUATION SOCIO-ECONOMIQUE ET DEMOGRAPHIQUE DE LA ZONE MOLDAVIE ET DE DOBROUDJA AU XVIIe SIECLE

Résumé

Dans cette étude on a éclairci un problème presque inconnu jusqu'à présent — la configuration géographique, économique, sociale et démographique du vakif (fondation pieuse islamique) créé par le sultan Osman IL en 1621, pour l'en­ tretien de la mosquée et de la cité d'Isaccea. L'ouvrage se base sur des documents inédits qui se trouvent aux archives d'Istanbul et de Cracovie ; la plus importante pièce est le registre fiscal officiel, daté le 25 juillet 1645, des localités qui composent ce vakif. On constate que le vakif comprenait 14 localités, situées sur les deux rives •du Danube ; les 10 villages situés au nord du fleuve „avaient été détachés du pays de Moldavie". Dans le même registre est établie la limite nordique du vakif ; il y a aussi des indications précises concernant la nature et le quantum des impôts que les habitants du vakif étaient obligés à payer. Mais, d'autres documents mentionnent le fait que les dispositions du fondateur n'ont pas été appliquées exactement. La fondation de ce vakif éclaircit „le mystère" de la disparition (après 1617) des références provenant des documents officiels roumains concernant une partie du territoire du sud-est de la Moldavie. De même, on constate que les occupa­ tions principales des habitants du vakif étaient l'élevage (surtout celui des mou­ tons) et l'agriculture (la culture des céréales et du lin, la culture maraîchère et la viticulture). En même temps on remarqué que les habitants pratiquaient inten­ sément la pêche et l'apiculture. Dans la même zone a été développé le commerce de transit. Une série de comptes rendus de budget originaux indiquent précisément le niveau des revenus annuels du vakif (1 310 000—2 074 200 akçe) et les chapitres de dépenses (960 000—1 152 000 akçe étaient envoyés chaque année à Mecque et à Mé- dine) ; en général, le bilan financier du vakif a été équilibré. En corroborant les données sûres des documents mis en valeur dans cet ouvrage, l'auteur estime que dans le vakif d'Isaccea ont vécu à l'époque environ 20 000 nonmusulmans, parmi lesquels la grande majorité était représentée par les .Roumains.

www.mnir.ro „TOT NORODUL BUCUREŞTILOR" ÎN LUPTA PENTRU DREPTATE SOCIALĂ ŞI LIBERTATEA PATRIEI (SEC. AL XVIII-LEA)

de dr. PANAIT I. PANAIT

Infrîngerea de la "Vadul Huşilor din iunie 1711, urmată de retra­ gerea lui Dimitrie Cantemir peste hotare, a permis Porţii otomane să impună Moldovei un nou sistem de învestire a domnului ţării prin alegerea acestuia, de cele mai multe ori, din clientela Fanarului. Criza politică se anunţase în Moldova încă de la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi în primul deceniu al veacului următor, prin succesiunea unor domnii extrem de scurte. Mazilirea lui Constantin vodă Brîncoveanu şi cele douăzeci şi una de luni de şedere în tron a lui Ştefan Cantacuzino au împins Ţara Românească pe acelaşi făgaş. înalţii dregători otomani prefără să propună padişahului persoane istambuliote cunoscute pentru serviciile aduse imperiului pe cale economică sau diplomatică. Domniile pămîntene, compromise în faţa Sublimei Porţi, au fost înlocuite astfel prin instalarea în fruntea ţării a unor emisari aleşi din populaţia greacă a Istanbulului. Analizat în ansamblu, regimul fanariot se prezintă ca o soluţie menită să asigure autoritatea otomană în cele două ţări extra- carpatice în condiţiile instabilităţii Puterii Semilunii exprimată prin schimbarea, timp de un sfert de veac, a 25 mari viziri 1 şi a accen­ tuării politicii româneşti de ieşire din raporturile stabilite cu Poarta. El a marcat o etapă de accentuare a dependenţei faţă de puterea otomană prin creşterea obligaţiilor economice2, prin ştirbirea autorităţii politice şi îndeosebi prin accentuarea exploatării. Aşa cum s-a observat mai demult, regimul fanariot a fost reprezentat nu numai prin elemente greceşti, puse în serviciile Topkapîului, ci şi de unii domni descendenţi ai familiilor autohtone, sau de înalţi demnitari români puşi de către otomani în fruntea uneia din cele două ţări dunărene. Constantin şi fratele său Ştefan Racoviţă au fost urmaşii lui Mihai vodă Racoviţă, pe cînd Ion Calimachi era descendent al unei familii răzăşeşti din Mol­ dova şi, îndeplinind cu pricepere tot felul de îndatoriri diplomatice ale ţării sale la Istanbul, şi-a atras, la bătrîneţe, cinstea de a sta în scaunul

1 Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu, Bucureşti, 1969, p. 399. 2 După 1730 haraciul Ţării Româneşti a crescut vertiginos. La jumătatea sec. al XVIII-lea Ţara Românească plătea Porţii Otomane sume mai mari de 1.930.113 lei, cf. M. Berza, Variaţiile exploatării Ţării Româneşti de către Poarta Otomană în sec. XVI—XVIII, în „Studii", XI, 1958, 2, p. 68.

www.mnir.ro 178 PANAIT I. PANAIT domnesc de la Iaşi în plin secol fanariot. Ghiculeştii, la rîndul lor, erau deja naturalizaţi atunci cînd Matei vodă sau Scarlat vodă primesc înal­ tele demnităţi. Practic, nici domnii proveniţi din oraşul bosforan nu erau toţi porniţi din cartierul Fanar ce flanchează malul estic al Cor­ nului de Aur. Alexandru Ipsilanti avea proprietăţi la Kuruceşme, Con­ stantin Moruzi la Arnăutkoy, localitate care adăpostea şi casele lui Scarlat Callimachi, la Tarabya şi-au avut palatele Nicolae Mavrogheni, Şuţuleştii, Alexandru Moruzi ş.a. Cei mai mulţi dintre domnii numiţi de înalta Poartă, pînă în anul 1821 în Moldova şi Ţara Românească, erau însă legaţi direct de cartierul Fanar. De aici şi denumirea întregului sistem politic impus ţărilor române timp de unsprezece decenii. Bazat pe principiul recunoaşterii domnitorului ca simplu slujbaş al sultanului şi mai puţin de reprezentant al poporului, regimul fanariot a întîmpinat de la bun început opoziţia românilor. Această opoziţie nu a făcut distincţie între domnii autohtoni şi cei străini, veniţi pentru prima oară de pe malul Bosforului la Iaşi sau Bucureşti. Ea a vizat regimul care afecta pe plan economic, social şi politic atît interesele de clasă, cît şi pe cele personale. Se regăsesc în această atitudine unele elemente care definesc poziţia transilvănenilor faţă de dorinţa imperia­ lilor de a se stabili în oraşele intracarpatice la sfîrşitul celui de-al XVII-lea veac. Este vorba, în primul rînd, de caracterul de masă al rezistenţei, de formele de manifestare care culminează cu ridicări armate, de metodele de reprimare brutală practicate de cele două imperii direct sau prin emisarii lor. Centrul cel mai important al rezistenţei antifanariote 1-a constituit Bucureştii, capitala domnilor Ţării Româneşti. De fapt cele dintîi mani­ festări ale ridicării bucureştenilor s-au declanşat în primul an al dom­ niei întîia în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat. în desfăşu­ rarea evenimentelor din vara şi toamna anului 1716 se vădeşte faptul că adversitatea localnicilor nu viza atît pe noul domn, el însuşi descen­ dent pe linie feminină din Alexandru vodă Iliaş 3, şi nici practicile sale lipsite de timpul cuvenit aplicării lor, ci sistemul impus de către turci de a numi domn fără consultarea divanului ţării. Evenimentele sînt astăzi pe deplin clarificate. La începutul lui septembrie 1716 o veste falsă lansată de Antim Ivireanu, mitropolitul ţării, îl determină pe Nicolae vodă Mavrocordat să părăsească oraşul de reşedinţă pentru a se refugia la paşalele dunărene4. în timpul absenţei acestuia, înaltul prelat strînge la Mitropolie „o seamă de boieri mazili" cu care face „sfaturi împotriva domnului". Ei doreau în primul rînd domn pămîntean, funcţie în care propuneau pe Gheorghe Cantacuzino, nevîrstnicul fiu la moartea lui Şerban vodă5. Planul lui Antim, cu larg ecou în rîndul marii şi micii boierimi, nu a putut căpăta rezolvarea scontată din cauza revenirii neaşteptate a domnului fugar, ajutat de detaşamente otomane. Cîţiva boieri au fost ucişi, alţii au luat drumul surghiunului, printre aceştia

3 Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 246. 4 Del Chiaro, Istoria dele moderne rivoluzioni délia Valachia, Bucureşti, 1914, p. 195. 5 Panait I. Panait, Aspecte din lupta populaţiei bucureştene împotriva re­ gimului turco-fanariot (1716—1821), Bucureşti, 1962, p. 19.

www.mnir.ro „TOT NORODUL BUCUREŞTILOR' 179

aflîndu-se şi fostul mitropolit, care va fi ucis în apropiere de Edirne. Pentru a înspăimînta pe orăşeni, Nicolae Mavrocordat a întărit cele două porţi ale Curţii domneşti cu piese de artilerie. Toate aceste măsuri au rămas însă fără efectul scontat căci, în noaptea de 13-14 noiembrie ace­ laşi an, o companie din armata imperialilor însoţită de către Barbul Serdarul şi alţi boieri, strecurîndu-se pînă la Bucureşti, reuşeşte să ia captiv pe vodă şi familia lui şi-i expediază la Sibiu 6. Cronica, datorată lui Mitrofan Grigoraş, relatează faptul că „toată plebea hrăpăreaţă şi ucigaşe din Bucureşti ε-a unit cu duşmanii (imperialii — n.n.) şi se putea vedea pretutindeni în Bucureşti curgînd şiroaie de sînge mînjind pămîntul : nimic nu era în stare să scape pe cei urmăriţi ; ei nu puteau să se ascundă nici în case, nici în prăvălii, nici în mănăstiri, nici în hanuri" 7. De la marea răscoală din 1655, ridicarea bucureştenilor petre­ cută în toamna anului 1716 este cea mai puternică. Ea îmbracă un caracter social şi naţional, fiind îndreptată în primul rînd împotriva domniei şi a camarilei sale, a forţelor otomane cantonate la Bucureşti ; în acelaşi timp răzvrătirea din noiembrie 1716 marchează începutul unei serii de ample ridicări populare care urmăreau, în ultimă instanţă, lichi­ darea regimului fanariot în Ţara Românească şi Moldova. Rezultatul acesta final se prezintă ca efect al colaborării tuturor claselor şi pătu­ rilor sociale interesate, din motive proprii fiecăreia, în abolirea siste­ mului fanariot. Forţa hotărîtoare a reprezentat-o orăşenimea, ţăranii din jurul oraşului de reşedinţă, micii boieri, care prin acţiuni de masă au impus Porţii repetate schimbări de domnie. Participarea acestor forţe, lipsite de cele mai multe ori de un program clar, era determinată de creşterea birurilor, de înmulţirea abuzurilor şi de adoptarea unui pro­ cedeu de ridicare generală. Primele informaţii asupra acestei noi forme de luptă sînt legate de evenimentele din timpul scurtei domnii a lui Matei Ghica. Opoziţia unei părţi a marii boierimi faţă de măsurile tînărului domn de-a numi în dregătorii mai mult elemente ţarigrădene a determi- sant Sublima Poartă să trimită la Bucureşti un înalt dregător. Capugi- başa Hagi Mustafa s-a stabilit chiar la Curtea domnească. La vestea pre­ zenţei acestui înalt oaspete „tot norodul Bucureştilor s-a ridicat cu îm­ potrivire faţă de domn" 8. Cronica de familie a Gliiculeştilor atribuie che­ marea de a merge „cu toţii la capugi-başa"9 cărturarului mitropolit Neofit, al cărui sfîrşit se va petrece scurtă vreme mai tîrziu. Cert este faptul că în ziua de 21 mai 1753 uliţele oraşului se aflau sub autoritatea maselor populare. Atitudinea fermă a bucureştenilor a făcut ca Barbu Văcărescu, Ştefan Văcărescu vel logofăt, precum şi alţi boieri apropiaţi domnitorului, „văzînd mînia mulţimii, de frică au fost siliţi şi ei să

'' Istoria Ţării Româneşti, ediţie de C. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 128 ; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie de C. Grecescu, Bucu­ reşti, 1963, p. 231. 7 Mitrofan Grigoraş, Cronica, în D. Russo, Studii istorice greco-române, vol. II, Bucureşti, 1939, p. 444. 8 Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie de N. Iorga, Bucu­ reşti, 1902, p. 122. 9 Cronica Ghiculeştilor, ediţie de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano- Cioran, Bucureşti, 1965, p. 661.

www.mnir.ro 180 PANAIT I. PANAIT

împărtăşească părerea celor mulţi" 10. Bucureştenii încriminau faptele lui Iordachi hatmanul, socrul lui vodă, pe cele ale lui Nicolachi Rusăt, cumnatul lui Matei vodă, precum şi atitudinea agăi Dumitraşcu Bala- sachi. Pentru a restabili liniştea Poarta Otomană a hotărît mutarea lui Matei Ghica în Moldova şi aducerea la Bucureşti a fostului uns la Iaşi, Constantin Cehan Racoviţă. Ambasadorul olandez la Istanbul informa la 3 iulie 1753 că în urma plîngerilor muntenilor Matei vodă a trecut în Moldova, iar la Bucureşti a fost adus Racoviţă ll. A fost prima soluţie de acest gen la care au recurs dregătorii otomani în faţa acţiunii mase­ lor bucureştene. Ea va fi urmată, şi în deceniile următoare, de alte măsuri care vor scoate din scaunul domnesc pe acei domni huliţi de români. Este vorba în primul rînd de Constantin Racoviţă, pe care iz­ voarele de familie îl descriu lipsit de preocupările domniei. în acest climat marii boieri s-au constituit în două mari facţiuni, fiecare luptînd pentru obţinerea dregătoriilor ţării şi ambele pronunţîndu-se contra boierilor greci. Metoda elementelor feudale conduse de Barbu şi Ştefan Văcărescu, de episcopul de Rîmnic ş.a. a fost trimiterea de pîră la Istanbul. Dar domnul dejoacă acest plan urcînd în dregătorii pe unii din rivalii săi. El acceptă chiar, în fapt de iarnă, alungarea unor boieri greci, numirea de chehaiele dintre români ş.a. Dar plîngerile au conti­ nuat şi Constantin Racoviţă, cu asentimentul Porţii, a procedat la ares­ tarea unui lot de mari boieri. Sandu Bucşănescu, trimis capuchehaia, a fost întemniţat. Văcăreştii au fost surghiuniţi la Famagusta în Cipru, unde-1 va ajunge sfîrşitul pe Barbu. Timp de patru luni unii au stat cap­ tivi ,,în temniţă cu hoţii şi cu ucigaşii, fără aşternut, băgîndu-i în fiare de picioare şi cu lanţuri de gît" 12. în aceste condiţii intervin masele popu­ lare bucureştene. La 28 ianuarie 1764 cronicarul consemnează că ,,s-a sculat tot norodul Bucureştilor asupra domnului şi mergînd la temniţă a scos şi pe toţi boierii pe cari văzîndu-i norodul aşa legaţi în lanţuri şi în fiare şi mai mult s-a invitat şi a mers o parte de norod la capigi- başa cu jalbă, iar altă parte la Curtea domnească" in. Constantin Raco­ viţă, surprins de această răzvrătire a bucureştenilor, s-a sinucis v\ permi- ţînd Porţii să numească în scaunul Ţării Româneşti pe fratele celui decedat, pe Ştefan Racoviţă. Frămîntările au continuat în Bucureşti cu si mai mare amploare. Marii boieri, proveniţi din familiile Brîncoveanu, Ghica, Moruzi, Văcărescu, Dudescu, numiţi de către un contemporan „adevăraţi patrioţi" caută să beneficieze de puternica efervescenţă populară îndreptînd-o împotriva domnilor fanarioţi. Scindarea boierimii în două categorii : unii cşa-zişi pămînteni şi alţii nou-sosiţi în ţară a creat posibilitatea ca Poarta să sporească în mod abuziv obligaţiile locuitorilor valahi. Dacă Nicolae Mavrocordat plătea în prima lui domnie 150.000 lei, fiului său Constantin i se adaugă mai întîi 100.000, apoi încă

,!> Ibidem, p. 061. " Genealogia Cantacuzinilor, p. 44, n. 1. '- Nicolas Iorga, Istoria românilor, VII, p. 186. 1:1 Genealogia Cantacuzinilor, p. 137. 11 Hurmuzachi, XIV/2, p. 1163. 15 Protosinghelul Naum Rîmniceanu, Despre originea românilor, în C. Er- biceanu, Cronicarii greci, Bucureşti, 1888, p. 244.

www.mnir.ro „TOT NORODUL BUCUREŞTILOR' 181

57.500 lei, pentru ca în vremea lui Ştefan Racoviţă haraciul să urce cu încă 2000 lei, ajungînd la 619 pungiAceastă puternică sporire a obli­ gaţiilor băneşti s-a reflectat asupra întregii societăţi româneşti şi îndeo­ sebi a maselor populare. Banul Mihai Cantacuzino relatează că „prin ţară şi în Bucureşti gemea norodul de acele grele biruri, silindu-i cu bătăi, cu legături, cu patimi pentru luarea acelor mulţi bani, pînă la atîta cît mulţi au şi murit de bătăi" 11. La mijlocul sec. al XVIII-lea ostilitatea antifanariotă cuprindea satele şi oraşele ţării, cunoscînd la Bucureşti forme vehemente, accentuate şi datorită măsurilor impuse de unii demnitari, cel mai reprezentativ: dintre aceştia fiind Stavrache, fiul cunoscutului medic grec ţarigrădean cu acelaşi nume. Numirea Iui Ştefan RacoViţă a intervenit în perioada cînd spiritele erau încă agitate. Un raport olandez consemnează faptul că noul domn a trebuit să rămînă două săptămîni la Kucilrioi ,,dirt cauza revoltei izbuc­ nite în Ţara Românească"18. Un .alt izvor precizează că răscoala a izbuc-. nit „între boieri şi alţii din ţara aceia" (Ţara Românească)19. Se decla­ rase pe fondul mişcărilor populare. ofensiva pentru obţinerea tronului de către boierii autohtoni. Dar mqmenţul nu, a ;putut fi fructificat. Ştefan Racoviţă a hotărît uciderea a doi. .dregători pentru a linişti masele populare.. La sfîrşitul lunii aprilie stolnicul Ştefanache Cremidi a fosţ spînzurat,; ; iar medelnicerul Iordache Băjescu cjecapitat;. „la poarta dom­ nească de jos a Curţii"20. Răfuiala între domnia fanariotă, mase şi boieri, a continuat. Ştefan Racoviţă, îndemnat ;de Stavrache, întemni­ ţează optsprezece mari boieri care refuzaseră să-1 sprijine la obţinerea sumelor mărite de către turci. Cei, .închişi la 2 ianuarie 1765 erau cunos­ cuţi în viaţa : politică a ţării :; Conşţantin şi Nicolae Dudescu, Pîrvu şi Mihai Cantacuzino, vornicul Racoviţă,; Pană Ştirbei,,.Pană Filipescu, loan Bălăceanu, Grigore Băleanu, Pantazi. Cîmpineanu ş.a.21. Dar mulţi dintre aceşti întemniţaţi, o întemniţare mai boierească de data aceasta, aveau relaţii cu paşalele de la Dunăre ;sau: cu Sublima Poartă. De aceea ştirile devin tot mai alarmante pentru domn. Cu ajutorul pungilor cu aur el rezistă ofensivei rivalilor. Adversitatea maselor populare se exteriori­ zează atît în capitală, cît şi în ţară sub diferite forme. Dintr-un hrisov emis de domnie la 22 martie 1765 rezultă că locuitorii satelor vlăşcene Pătroaia şi Prisăceni încălcau cu vitele lor pădurile şi islazurile mitro­ poliei22. Robii de pe moşia mănăstirii Gîlmeilor au devastat în 1765 pivniţele mănăstirii, ameninţîndu-1 pe egumen23. Documente contem­ porane vorbesc despre fuga a peste 15.000 de oameni în sudul Dunării 2/', cifră desigur exagerată. La rîndul său, paşa din Vidin raporta că 70.000 de familii din Ţara Românească au trecut munţii în Transilvania23,

1C Studii şi materiale de istorie medie, II, Bucureşti, 1957, p. 42—43. 17 Genealogia Cantacuzinilor, p. 142. 18 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, p, 22. 19 Idem, Ştiri, despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre, II, p. 21. 20 Hurmuzaki, XIV/2, p. 1169. 21 Ibidem, p. 1179. 22 Arh. St., Bucureşti, Fond. Mitrop. Buc., 289/24. 2:1 Ibidem, 286/105. ν' Gen. M. Ν. Cehan, Familia Racoviţă Cehan, p. 145. 23 Hurmuzaki, XIV/2, p. 1176.

www.mnir.ro 182 PANAIT I. PANAIT

număr şi acesta nereal. Criza politică a determinat guvernul Transil­ vaniei să interzică Braşovului corespondenţa cu Ţara Românească2(i. Ştefan Racoviţă a sporit de la 300 de lei turceşti la 1300 rufetul sche- ienilor21, lovind în felul acesta şi interesele negustorilor români din Transilvania. Toate aceste situaţii au contribuit la o nouă răscoală, în fruntea căreia se aflau breslele bucureştene. Evenimentul s-a desfăşurat conform practicilor de-acum cunoscute. In ziua de 13 mai 1765 la dan­ gătul clopotelor „s-au sculat toţi bucureştenii cu împotrivire" 29. După asigurarea apărării Curţii, domnul însuşi, în fruntea arnăuţilor şi a efectivului otoman, s-a năpustit asupra răsculaţilor. Trei dintre aceştia : un bogasier, un croitor şi un rob au fost decapitaţi. Răscoala rufeturilor din mai 1765 este prima acţiune revoluţionară a breslaşilor bucureşteni. Ea a determinat Poarta otomană să hotărască mazilirea lui Ştefan Racoviţă. Plecarea acestuia, la 1 septembrie 1765, a avut loc în condiţiile unor ample ridicări populare. Genealogia Canta­ cuzinilor relatează că „la ieşirea din Bucureşti, s-a strîns tot norodul, strigînd, înjurîndu-1, blestemîndu-1 şi aruncînd în careta lui cu tină" 29. Patru ani mai tîrziu, în noiembrie 1769 „norodul Bucureştilor s-a ridicat cu mic cu mare" împotriva celor 5000 de ostaşi turci conăciţi în oraş 30. Ostilitatea faţă de regimul fanariot a fost exprimată şi de parti­ cipanţii la întrunirea de la Mitropolie din august 1774, care au hotărît trimiterea stolnicului Dumitrache şi a lui Constantin Cocorăscu să ceară Sublimei Porţi încetarea numirii unor domni străini 31. Ultimele decenii ale sec. al XVHI-lea şi începutul veacului următor au constituit o perioadă de accentuare a rezistenţei antifanariote. Acest proces a culminat cu re­ voluţia de la 1821, în urma căreia Imperiul otoman a fost nevoit să abandoneze regimul fanariot, revenind la alegerea unor domni pămînteni. Aportul populaţiei bucureştene a fost esenţial în această nouă decizie. Desfăşurate pe fundalul descompunerii relaţiilor feudale, marile acţiuni revoluţionare bucureştene din sec. al XVIII-lea se definesc ca părţi componente ale rezistenţei poporului român împotriva apăsării străine.

„TOUT LE PEUPLE DE BUCAREST" DANS LA LUTTE POUR LA JUSTICE SOCIALE ET LA LD3ERTË DE LA PATRIE (XVIIIe S.)

Résumé

Ayant comme point de départ les chroniqueurs médiévaux et les documents émis aux XVIIIe—XIXe s. l'auteur présente des aspects significatifs des actions de masse de la population bucarestoise contre le régime des Phanariotes et de l'occupation étrangère.

20 Ibidem, p. 1727. 27 Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, II, Bucureşti, p. 23. 28 Genealogia Cantacuzinilor, p. 142. 23 Ibidem. p> 145. 30 ibidem, p. 172. 31 Dan Berindei, Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Tării Româneşti, 1459—1862, Bucureşti, 1963, p. 123.

www.mnir.ro „TOT NORODUL BUCUREŞTILOR"

Sur la foi des sources de l'époque est mise en relief la participation de tout le peuple, le rôle décisif revenant aux habitants de la ville, artisans et commerçants, aux paysans des villages environnants auxquels se sont ralliés, dans des moment importants, des éléments progressistes appartenant à la féodalité, des boïards autochtones insatisfaits par la politique promue par les Phanariotes, a.d.s. On fait ressortir le fait que les succès de la populations de Bucarest a eu des répercussions sur la vie économique et social-politique de la Valachie, trouvant un grand écho sur tout le territoire habité par les Roumains. Ce fait a contribué à l'élection de la ville de Bucarest comme capitale de l'Etat moderne de Rou­ manie.

www.mnir.ro CONTRIBUŢII LA ISTORICUL RELAŢIILOR POLITICE ROMÂNO-OTOMANE (1812—1914)

de dr. NICOLAE CIACHIR

Românii, în lupta lor pentru emancipare socială şi naţională, tre­ buiau să ţină cont de marile state europene şi în special de cele trei imperii care o învecinau : otoman, habsburgic şi ţarist. Habsburgii, în urma ocupării Transilvaniei (1699), reuşesc să încorporeze şi Oltenia prin pacea de la Passarovitz (1718) şi numai victoriile militare ale otomanilor, conjugate cu eforturile diplomaţiei franceze şi cu insistenţele românilor readuc provincia Ţării Româneşti, hotărîre legiferată prin tratatul de la Belgrad (1739)i. Apetitul revine în urma încorporării unei părţi din Polonia în 1772, ceea ce duce la acapararea Bucovinei, cu cetatea de scaun Suceava şi mormîntul marelui Ştefan cel Mare de la Putna (1775). Deşi Maria Tereza (1740—1780) şi-a arătat remuşcarea faţă de gestul diplomaţiei austriece, scriindu-i cancelarului Kaunitz : „Ce exemplu vom da lumii, atunci cînd facem caz de reputaţia şi cinstea noastră, pentru o bucăţică de Polonie, ori de Valahie, ori de Moldovă" 2 ; această veche provincie românească va rămîne sub jurisdicţia Vienei, pînă la 1918, supusă unei puternice şi permanente deznaţionalizări. Istoricul rus N. Boreţchii-Bergfeld, în documentata sa lucrare Is- toriia Rumînii (apărută la Petersburg în 1909), îşi punea întrebarea : ce foloase au adus românilor războaiele pe care Rusia şi Austria le-au dus cu otomanii în sec. al XVIII-lea ? Şi tot el răspundea : pozitive, deoarece au subminat dominaţia otomană în Principate şi au dat noi impulsuri acestora în lupta lor de emancipare. Insă românii, deziluzionaţi de politica habsburgică, şi-au îndreptat privirile spre Petersburg, dar speranţele lor au primit o puternică lovitură, la vestea păcii de la Bucureşti (1812), cînd au pierdut o mare parte din Moldova3. în noua conjunctură, arată istoricul rus, era necesară o înţelegere tacită între otomani şi români, încît primii, luptînd pentru integritatea teritorială a imperiului, implicit făceau servicii Ţării Româneşti şi Mol-

1 Acte şi documente privind istoria renaşterii României, I, p. 48—58. Tra­ tatul avea 23 de articole, era redactat în limba latină. Articolul 4 prevedea retro­ cedarea Olteniei (Valahia austriacă), cu munţi cu tot, cu fortăreaţa Perişani din Lovişte, de asemenea insula şi cetatea Orşovei. 2 Pentru politica Austriei în sec. XVIII vezi Erich Zollner, Histoire de l'Autriche des origines à nos jours, Paris, 1966, p. 291 şi urm. ; vezi şi Gaston Zeller, Les temps modernes, II, De Louis XIV à 1789. Histoire des relations inter­ nationales, publiée sous la direction de Pierre Renouvin, Paris, 1955, p. .198 şi urm. 3 N. Boreţchii-Bergfeld, Istoriia Rumânii, Petersburg, 1909, p. 179—180.

www.mnir.ro 186 NICOLAE CIACHIR

dovei. Aceasta era poziţia pe care erau nevoiţi s-o adopte românii, pen­ tru a-şi păstra fiinţa naţională, cînd imperiile creştine vecine îi amenin­ ţau cu dispariţia ''. Desigur, nu trebuie privite lucrurile simplist, în sensul că din 1812 relaţiile româno-otomane ar deveni idilice, iar poziţia celor două imperii creştine să fie suspectată perpetuu. Românii nu uitau că Imperiul otoman rămînea puterea suzerană, care, prin tribut şi numeroase alte obligaţii, storcea de secole bogăţiile ţării. Românii nu uitau că teritorii româneşti continuau să fie încorporate la Imperiul otoman (cum era cazul Dobrogei), iar cetăţi de prim rang, ca Giurgiu, Turnu, Brăila, nu numai că erau raiale turceşti, dar paralizau economic şi strategic (plantate în stînga Dunării) dezvoltarea firească a celor două Principate. Tînăra diplomaţie românească era nevoită să se conducă după prin­ cipiul lordului Palmerston, diplomat şi om politic, că Imperiul englez nu are nici duşmani şi nici prieteni permanenţi, ci doar interese per­ manente5. Toate acestea le intuise perfect Tudor Vladimirescu în 1821, care se ridicase pentru instaurarea unei noi ordine sociale în interior, în cadrul unei largi autonomii, fără ruperea legăturilor de suzeranitate cu Poarta otomană c. Tudor dorea să rezolve doleanţele ţării cu otomanii pe cale paşnică, avînd viu exemplul sîrbilor, care n-au reuşit să devină independenţi nici în urma sprijinului rusesc, concretizat prin războiul din 1806—1812, la care căpetenia pandurilor români participase efec­ tiv 7. Milos Obrenovici adoptase o altă tactică decît Karageorge, a dialo­ gului cu otomanii, rezultatul soldîndu-se cu acordarea autonomiei8 In plus, documentele de arhivă ruseşti şi concluziile ultimelor lucrări ale istoriografiei sovietice ne arată cert că nici Ipsilanti şi nici Vladimirescu n-au primit asigurări că acţiunile lor vor fi urmate de intrarea trupelor ţariste în Principate şi de declanaşarea unui război împotriva Imperiului otoman n. Protectoratul rusesc asupra Principatelor Române şi Serbiei, instau­ rat în mod oficial prin pacea de la Adrianopol (1829), încorporarea în­ tregii Delte a Dunării şi subordonarea Imperiului otoman de către mo­ narhia nordică, prin tratatul de la Unkdar IskeQessi (1833), au neliniştit profund puterile europene privind atît viitorul sud-estului european, cît şi existenţa Turciei. Nu întîmplător, în 1834, se ajunge la cvadrupla alianţă (Anglia, Franţa, Spania, Portugalia), care să contracareze înain­ tarea Rusiei şi Austriei spre Strîmtori şi Istanbul. Ani de zile i-au tre­ buit diplomaţiei britanice ca să ajungă la iscălirea Convenţiei de la Londra (1841), unde Imperiul otoman este pus sub garanţia marilor

4 Ibidem, p. 179—180. Sinteza în 12 volume a istoriei URSS arată că ţarul încerca să compenseze insuccesul de la Tilsit (1807), prin „cucerirea Finlandei în nord şi a Principatelor Dunărene în sud" (Istoria SSSR, tom. IV, Moscova, 1967, p. 109, sub redacţia lui λ. V. Fadeev). 5 Lord Palmerston, Sa correspondance intime pour servir à l'histoire diplo­ matique de l'Europe de 1830 à 1865. Première partie, 1820—1849, Paris, 1878, p. 113. 6 Gh. Iscru, 1821 — moment crucial în istoria modernă a României, Bucu­ reşti, 1981, p. 22. 7 N. Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 25. 8 Ibidem, p. 34—35. a Documentt Rossiskogo Ministerstva inostranîh del Vneşniaia politika Roşii XIX i naceala XX veka, tom. XI, Moscova, 1979.

www.mnir.ro RELAŢIILE POLITICE ROMANO-OTOMANE (1812—1914) 187

puteri (Anglia, Rusia, Austria, Franţa, Prusia), care îi asigurau inviola­ bilitatea teritoriilor stăpînite direct ori indirect. Istoricul francez J. Droz face remarca că triumful lui Palmerston a fost considerabil, chiar dacă metodele folosite erau lipsite de curtoazie şi chiar brutale, el devenind unul din marii promotori ai Angliei ca putere mondială 10. Desigur, britanicii nu făceau dezinteresat o asemenea politică, căci pe baza tratatului economic din 1838 mărfurile lor pătrundeau avantajos în toate teritoriile pendinte de Imperiul otoman, inclusiv şi în Princi­ patele Române. Otomanii, dînd dovadă de luciditate, îl recunosc pe Ion Ghica ca trimis diplomatic la Istanbul (încă la 17 mai 1848), recunosc Locotenenţa Domnească, impusă de revoluţia de la 1848, ca guvern legitim al Ţării Româneşti, ceea ce duce la recunoaşterea noului regim în zilele urmă­ toare şi de către Anglia, Prusia şi Grecian. Pînă la urmă, după cum se ştie, puterea suzerană şi cea protectoare vor înăbuşi cu trupe revoluţia română. Deoarece ţarul Nicolae I dă ordin trupelor să ocupe Principatele Române (iunie 1853), pentru a obliga Turcia să satisfacă o serie de pretenţii ruseşti, se declanşează războiul Crimeii (1853—1856), care se soldează cu înfrîngerea ţarismului, otomanii fiind ajutaţi militar de către Anglia, Franţa, Piemont, iar Austria şi statele Confederaţiei germane adoptînd o poziţie net antirusă. Tratatul de la Paris (1856), punînd Principatele Române sub tutela celor 7 mari puteri (termenul este impropriu pentru Prusia şi Piemont, dar a intrat în uz), face aproape imposibilă o intervenţie unilaterală, care să atenteze la integritatea teritorială a acestora. S-au încercat totuşi unele tranzacţii : astfel Napoleon al IlI-lea propusese Habsburgilor ane­ xarea Moldo-Valahiei, în schimbul cedării Lombardiei către statul ita­ lian sub dinastia de Savoia. Deşi Imperiul otoman s-a opus unirii celor două Principate Române, la sugestia britanică a anulat alegerile falsificate, 1-a recunoscut pe Alexandru loan Cuza ca Domn în ambele Principate — deşi acest lucru contravenea Convenţiei de la Paris din 1858 —, 1-a primit la Istanbul cu toate onorurile, iar în 1866, cînd s-a urcat pe tron Carol I, η-a intervenit cu armată, deşi era îndemnat de unele dintre marile puteri, limitîndu-se la concentrări de trupe şi proteste. Deoarece otomanii n-au recunoscut independenţa ţării pe calea tratativelor, România şi-a proclamat independenţa de stat deplină la 9 mai 1877, cîştigată imediat pe cîmpurile de luptă din sudul Dunării, avînd ca parteneri Rusia, Serbia şi Muntenegru şi înfruntînd trupe de elită otomane de sub conducerea viteazului şi talentatului general Osman paşa 12.

10 J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 à 1919, Paris, 1972, p. 313. 11 Anul 1848 în Principatele Române, vol. III, Bucureşti, 1902, p. 274. 12 Ν. Ciachir, Războiul pentru independenţa României în contextul european (1875—1878), Bucureşti, 1977, p. 202—211 ; vezi şi Emelki Halii Sedes, 1875—1878 Osmanii Ordusu Savaşlari. 1877—1878. Osmanii Rus ve Rumen Savaşi (Luptele armatei otomane între 1875—1878. Războiul ruso-româno-turc din 1877—1878), Is­ tanbul, 1935.

www.mnir.ro 188 NICOLAE CIACHIR

Independenţa României deschide o nouă etapă în relaţiile cu oto­ manii, relaţii între două state egale în drepturi şi fără litigii teritoriale In discursul lui Mihail Kogălniceanu, din 9 mai 1877, ilustrul om de stat avea viziunea viitorului cînd declara : „Noi voim să fim bine cu toate popoarele... şi chiar cu Turcia ; şi cu Turcia vom face legături nouă, iar nu să rămînem în acele legături ca pînă astăzi, care nu mai au raţiunea lor de a fi" u', iar la 2 februarie 1878, Kogălniceanu dorea să repatrieze pe cei 6.000 de prizonieri otomani „care din partea noastră sînt liberi de a se întoarce acasă la ei" li. La rîndul său, Imperiul otoman recunoaşte independenţa noastră înaintea Italiei, Angliei, Franţei şi Germaniei. în septembrie 1878, cele două state trec la schimbul de diplomaţi, conform noii situaţii, România trimiţînd pe primul său ministru extraordinar şi plenipotenţiar, în per­ soana lui Dumitru Brătianu. De Legaţia romană de la Istanbul depin­ deau consulatele generale din Salonic, Smirna, Adana, iar ulterior cele din Monastir, Ianina etc. De Legaţia otomană de la Bucureşti depindeau următoarele consulate, care vor lua fiinţă astfel : Iaşi (1879), Călăraşi (1880), Tulcea (1880), Constanta (1882), Giurgiu (1891), Turnu Severin (1892), Brăila (1895), Galaţi (1897) etc. Ca urmare a unei politici de totală toleranţă şi înţelegere a guver­ nului român faţă de toate naţionalităţile, din 1880 încep să se întoarcă în Dobrogea o parte din refugiaţii musulmani l7. în acelaşi timp, sultanul dădea un dineu în cinstea lui D. Brătianu, cu care ocazie declara : „...că o necesitate imperioasă pentru Turcia şi România este de a întreţine relaţiile cele mai amicale" 18. Iar în timpul lucrărilor conferinţei de pace de la Bucureşti (1886), în vederea aplanării conflictului armat între Serbia şi Bulgaria, George Ghica transmitea din Pera „expresia senti­ mentelor guvernului turc faţă de atitudinea corectă a guvernului român" 19. In 1891, sultanul elogia naţiunea română, era favorabil creşterii teritoriului ţării, deoarece provincii locuite în majoritate de români trăiau în afara graniţelor statului, aluzia fiind vizibilă mai ales la Transilvania 20, căci cele două state „au interese identice, primejdii co­ mune şi este necesară o Antantă între România şi Turcia" 21.

" Vezi pt. amănunte N. Ciachir, Contribuţii la istoricul relaţiilor româno- turcc (1878—1914), în „Buletin de studii şi referate ADIRI", nr. 5 23 1970, 36 p. ''• Documente privind războiul de independenţă, vol. II, Bucureşti, 1955, p. 668. r> N. Iorga. Correspondance diplomatique, doc. 675, p. 450. 111 Arh. MAE, fond 21, dos. 21, Repr. literele K-2, S, Ε-2, 0-2, S-14. 17 Arh. MAE, fond 21, voi. 33, f. 20. 18 Arh. 1st. Centr., Arh. St. Buc, fond Casa Regală, dos. 25 (1880), f. 1. M Arh. MAE, fond 21, dos. 41, telegr. cifr. din 4 febr. 1886 ; vezi şi N. Ciachir, La conclusion de la paix de Bucarest, în „Revue des études sud-est européennes", nr. 3-4 (1965) ; vezi şi N. Ciachir, Oraşul Bucureşti — locul tratativelor conflic­ tului balcanic din 1885—1886, în „Materiale de istorie şi muzeografie", nr. 7, Bucu­ reşti, 1969. 20 Această străveche provincie românească a revenit României prin voinţa întregului popor, vezi pt. amănunte Mircea Muşat, înfăptuirea maselor populare din România din anul 1918 în confirmarea lor pe plan internaţional, în „Anale de istorie", nr. 2, (1976), p. 60 şi urm. ; vezi şi Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viofo politică în România, 1918—1921, Bucureşti, 1976. 21 Arh. St. Buc, fond Casa Regală, dos. 19 (1891), f. 1.

www.mnir.ro RELAŢIILE POLITICE ROMANO-OTOMANE (1812—1914) 189

In 1897, cînd Imperiul otoman se afla în război cu Grecia, iar Serbia şi Bulgaria concentrau trupe la graniţă, Turcia insista să încheie un tratat defensiv cu România, menţinîndu-se în Balcani statu-quo-ul stabilit de tratatul de la Berlin 22. La 9 mai 1905, guvernul turc emitea o iradea, prin care recunoştea şi permitea constituirea de comunităţi aromâne în cadrul Imperiului otoman -:t. De altfel, se cunoaşte atitudinea tolerantă a guvernului otoman faţă de vlahii balcanici în tot cuprinsul evului mediu, fie că erau sta- b'.l'ti în Macedonia, în zona munţilor Pind, în Epir, Tesalia, coasta Dal­ maţiei, ori pe teritoriul Albaniei. Scoţind în evidenţă importanţa vla­ hilor în istoria sud-estului european, A. D. Xenopol arată că „... aceşti armatoli sau căpitani erau cu toţii de origine română, pe care turcii încă de la prima lor intrare în Europa îi găsise agăţaţi pe vîrfurile munţilor, aşezaţi în nişte sate sau oraşe ce păreau mai curînd aninate de cer decit aşternute pe pămînt, şi care rămăsese cu locuinţa în acele regiuni, ce păreau a nu putea fi călcate de picior omenesc. Toţi aceşti armatoli păstrase în văgăunile lor o neatîrnare aproape deplină de puterea tur­ cească" Istoricul şi etnograful ceh Siş Vladimir consemna următoarea în- tîmplare petrecută într-un sat cu aromâni, din Macedonia, lîngă Kicevo. Cînd au venit soldaţii cu dispoziţia guvernului de a-i trece la mahome­ danism, ţăranii au cerut păsuire cîteva luni, care li s-a şi dat, pînă termină toată carnea de porc -:>. în primul război balcanic (1912), cînd era ameninţată capitala oto­ mană şi au fost debarcate trupe internaţionale pentru a asigura securitatea Istambulului, turcii au solicitat şi un detaşament român. Cu această ocazie au fost debarcaţi marinari români, sub conducerea căpitanului-coman- dor Negru, deplasarea făcîndu-se cu crucişătorul Elisabeta 2fi. în al doilea război balcanic (1913), România şi Imperiul otoman vor fi alături, sultanul dorind „relaţiile cele mai cordiale cu România", făcînd în plus apel la ţara noastră, care să medieze un schimb de insule între Turcia şi Grecia 21. Ceva mai tîrziu, ilustrul nostru diplomat Nicolae Titulescu, refe- rindu-se la Antanta Balcanică, unde România şi Turcia erau partenere, sintetiza magistral o serie de aspecte din trecutul comun astfel : „Dacă ţara mea a acordat o încredere nelimitată loialităţii Turciei, ea nu face

— Deşi România a evitat să încheie un asemenea tratat cu otomanii, pentru a nu aduce prejudicii luptei de recuperare a unor teritorii de către statele balca­ nice, istoricul bulgar Veska Nikolovna, în studiul La Bulgarie et les pays voisins pendant la guerre greco-turque (1897), apărut în ..Revue bulgare d'histoire", nr. 4 (1981), face afirmaţia gratuită că iniţiativa unui tratat ofensiv şi defensiv româno- otoman ar fi aparţinut României (după o informaţie a unui diplomat francez acre­ ditat la Sofia), care urmărea să-şi: lărgească teritoriul spre sud şi să capete noi privilegii pentru aromâni (p. 35—37). 73 Arh. MAE, fond 21, voi. 47, f. 97. 21 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, p. 33—39. 25 Die Mazedonien, Zurich, 1918, p. 384. 2Ç Arh. MAE, fond 21, voi. 67, f. 151. 2' N. Ciachir, Rolj gosudarstv iugo-vostoka Evropi ν mejdunarodnîh otno- seniah (1908—1913), în ..Nouvelles études d'histoire", vol. VI, Bucarest, 1980, p. 281—283.

www.mnir.ro 190 NICOLAE CIACHIR decît să execute testamentul domnitorului Ştefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea, pe patul de moarte : Dacă veţi fi vreodată nevoiţi să cădeţi la învoială cu vreunul din duşmanii voştri, alegeţi-i pe turci, pentu că ei sînt cei mai cinstiţi". Autorul acestei comunicări şi-a propus doar să puncteze unele mo­ mente din trecutul politic al celor două popoare, scoţînd in evidenţă rela­ ţiile bune, chiar cordiale, în perioada 1878—1914, chiar dacă pe parcurs au fost neînţelegeri, care au fost tratate cu bunăvoinţă de ambii par­ teneri. Statul român a salutat mişcarea de regenerare a Imperiului otoman, provocată de revoluţia burgheză din 1908 a junilor turci, în acest sens exprimîndu-se numeroşi oameni politici2S. In acelaşi timp, ziarul turc „Ikdam" scotea în evidenţă libertăţile de care se bucură elementul musulman în România. Astfel în ambele judeţe dobrogene (Tulcea şi Constanţa) sînt doi muftii plătiţi de guvern, două tribunale religioase, peste 300 moschei, 107 hogi, 100 imami etc. La Babadag a luat fiinţă un seminar musulman (medress), care s-a mutat apoi la Medgidia, iar musulmanii care îşi fac serviciul militar în armata română pot purta fes. Există musulmani ofiţeri activi în armata română, iar ministrul de război, generalul Averescu, vrea să alcătuiască o companie specială din musulmanii din cadrul regimentului de călăraşi Bucureşti 29 Asemenea ştiri apărute în cel mai popular ziar turc, informează un diplomat român, „... au făcut o frumoasă impresie în cercurile politice turceşti" 30. Este cazul să amintim că a existat, de asemenea, un comerţ activ intre cele două state. România exporta făină de grîu, orz, brînzeturi, lemn de construcţii, spirtoase distilate, legume, oi, capre, \dnuri, piei, petrol, benzină, unt, mobile tapiţate etc. 31 ; şi importa în special untde­ lemn, tutun, lămîi, portocale, bumbac brut, halva, peşte, legume proas­ pete etc. 32.

CONTRIBUTIONS A L'HISTORIQUE DES RELATIONS POLITIQUES ROUMAINES-OTTOMANES (1812—1914)

Résumé

L'article est fondé surtout sur des matériaux des archives roumaines (Arch. M.A.E., Arch. St. Buc, le fond de la Maison royale) et sur des ouvrages de l'his­ toriographie roumaine, russe et soviétique, turque, française, allemande etc.

28 N. Ciachir, Implicaţiile pe plan european ale revoluţiei turce din 1908, în „Revista de istorie", nr. 9 (1978). ••' Arh. MAE, fond 21, voi. 55, f. 248—252 (cuprinzînd paginile ziarului „Ike- dam" cu traducerea respectivă). :KI Ibidem, f. 237. :l1 Arh. MAE, fond T.6, vol. I (nenumerotat). -12 ibidem.

www.mnir.ro RELAŢIILE POLITICE ROMANO-OTOMANE (1812—1914) 191

On met l'accent surtout sur les moments majeurs de l'histoire des deux États, moments que l'on peut diviser en deux parties. 1. Durant la période 1812—1877, les Principautés, puis la Roumanie, recon­ naissent la suzeraineté ottomane. Dans le contexte complexe de l'existence des 3 empires qui l'environnaient : ottoman, celui des Habsbourg et celui du Tzar, notre corps diplomatique a dû faire preuve de beaucoup de souplesse ,et spéciale­ ment parce que la Russie et l'Autriche ont réussi au XVIIIe s. et au début du XIXe s. à arracher quelques uns de nos territoires. Les Ottomans, luttant pour l'intégralité territoriale de l'Empire après 1812, aidaient implicitement les Roumains, qui étaient menacés avec la disparition de la part des deux empires chrétiens voisin. Biensûr, toutes ces relations doivent être évaluées d'une manière non idyllique, mais liées à toute la conjoncture euro­ péenne. 2. Après la victoire de la Guerre pour l'Indépendence de 1877, reconnue par l'Empire ottoman (1878), s'établissent des relations d'égalité, conclues par des traités et accords, arrivant même à des moment cordiaux.

www.mnir.ro REFLECTAREA REVOLUŢIEI CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU ÎN LUCRAREA „LETTRES SUR LA VALACHIE" DE FR. RECORDON APĂRUTĂ LA PARIS ÎN 1821

de LUCIA BIELTZ şi ALEXANDRU CERNATONI

Apărută la Paris chiar în anul revoluţiei româneşti, lucrarea auto­ rului francez are meritul de a fi înfăţişat, în premieră, atît Franţei cît şi Europei apusene în genere, cauzele, desfăşurarea ca şi consecinţele ce erau implicate de evenimentele din 1821 şi care urmau a avea o impor­ tanţă majoră în emanciparea Principatelor Române. Francois Recordon, francez de origine şi formaţie, soseşte la Bucu­ reşti în 1815 1 la scurt timp după încheierea studiilor în litere şi filosofie. Adus de împrejurări deosebite în principatul Valahiei, aşa după cum avea să mărturisescă în prefaţa lucrării, împrejurări pe care înclinăm a le crede neoficiale — în caz contrar discreţia documentelor contem­ porane şi a autorului însuşi fiind nejustificate — reuşeşte pe parcursul a şase ani să elaboreze o lucrare de reală valoare, chiar dacă numărul de pagini nu depăşeşte 154. Concepută sub forma ,,a zece scrisori" adre­ sate prietenilor şi părinţilor, cartea dezvăluie aspecte geografice, etno­ grafice, sociale, economice, politice şi administrative, ca şi elemente din suprastructura socială a Ţării Româneşti la începutul sec. al XIX-lea. Forma epistolară conferă lucrării un stil direct şi viu, fapt pe care îl ccnsiderăm în intenţia autorului, scrisorile fiind, credem noi, un pretext, fiecare scrisoare constituind de fapt un capitol tematic, bine închegat al lucrării. Ultima scrisoare cuprinsă în lucrare şi deci ultimul capitol al aces­ teia, capitolul X, este dedicat revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu. Conceput şi acest din urmă capitol tot sub forma unei scrisori, pe care o adresează unui prieten, el conţine de fapt o expunere interesantă a cauzelor şi contextului izbucnirii revoluţiei, a desfăşurării evenimentelor pînă la mijlocul lunii martie a anului 1821 şi a implicaţiilor, cu totul de excepţie, pe care consideră a le avea ridicarea poporului sub condu­ cerea lui Tudor Vladimirescu pentru viitorul Principatelor. Deşi acordă un spaţiu relativ restrîns prezentării cauzelor revo­ luţiei, reuşeşte totuşi să le surprindă pe cele esenţiale. Astfel este relie­ fată drept cauză de bază situaţia economică dezastruoasă a ţării şi în consecinţă exploatarea fără seamăn a celei mai oropsite dintre clase şi anume a ţăranilor, faţă de care din paginile cărţii răzbat adeseori senti-

Fr. Recordon, Lettres sur la Valachie, Paris, 1821, p. 20.

www.mnir.ro 194 LUCIA BIELTZ ŞI ALEXANDRU CERNATONI meritele alese ale autorului, fapt pe care îl apreciem, fără rezerve, pozi­ tiv. Fr. Recordon remarcă concret în acest sens faptul că în Ţara Românească exista în preajma revoluţiei o profundă lipsă de numerar în circulaţie şi în consecinţă o mare devalorizare a produselor alimentare şi a mîinii de lucru, „încît nu mai merita ca sărmanii ţărani valahi să caute a găsi în munca lor un mijloc de a remedia poziţia lor nenorocită". Legat de impozitele exorbitante, acelaşi autor găseşte fuga ţăranilor de pe moşie — luînd uneori forme de fugă în masă — perfect justificată. Tot ca o cauză majoră a revoluţiei este remarcat conflictul între boierii pămînteni şi fanarioţi, prezentat însă mai puţin explicit, prin aceea că o altă cauză care face de neînlăturat izbucnirea revoluţiei era ura pe care „cîţiva particulari" o nutreau faţă de guvernul din ţară şi faţă de Poarta otomană. Foarte important este faptul că autorul francez constată de fapt, în preajma anului 1821, o stare generală de nemulţumire a popo­ rului (luat desigur în sensul său cel mai larg) contra „guvernelor valah şi turc, care erau fundamentate exact pe aceleaşi principii" 2. Şi aici ar fi poate necesară o remarcă pe care ne-o sugerează autorul şi pe care am exprimat-o şi noi cînd am avut prilejul. In literatura de specialitate se face uneori simţită părerea după care unicul ţel al ridicării la luptă a poporului, în frunte cu Tudor Vladimirescu, ar fi fost alungarea regi­ mului fanariot într-o manieră în care nu numai că nu se exclude cola­ borarea cu Poarta, ci se impune cu necesitate. Dar sistemul fanariot n-a fost creat, după cum bine se ştie, de către grecii din Fanar, ci de criza sistemului otoman, criză care se manifestă în privinţa Principatelor, în sec. XVIII — începutul sec. al XIX-lea, prin încălcarea fără precedent a tradiţionalei autonomii a acestora. Sistemul fanariot era desigur cea mai crasă dintre manifestările acestei încălcări şi o colaborare cu promotorul opresiunii în vederea unei recuceriri a autonomiei principatelor exprimă o miopie politică pe care ar fi incorect să o atribuim acestui mare revo­ luţionar care a fost Tudor Vladimirescu. Nici tema pe care o prezentăm, nici spaţiul nu ne permit să detaliem problema şi de aceea revenim la consideraţia autorului — element instruit, matur în gîndire, nepărtinitor în chestiuni de fond, fin observator al situaţiei din Ţara Românească şi conştient de suflul luptei pentru libertate ce străbate Europa şi chiar Imperiul otoman —, care remarcă nemijlocit în epocă prezenţa exact a aceloraşi principii la Poarta otomană, ca şi în guvernarea fanariotă a Ţării Româneşti.

Pe lîngă surprinderea cauzelor majore ale izbucnirii revoluţiei lu­ crarea are meritul de a face totodată o reliefare a ideilor şi manifestă­ rilor novatoare prezente şi în alte ţări ale Europei (precum Spania şi Italia), ca şi a luptei de eliberare a altor popoare oprimate din Imperiul otoman. Sesizînd dialectic evoluţia fenomenelor, autorul include, în con­ secinţă, evenimentele din Principate în acest efort general pentru progres. Desfăşurarea revoluţiei prezentată pînă la jumătatea lunii martie a anului 1821, cînd autorul întrerupe relatarea faptică şi trece la consi­ deraţii teoretice, ocupă cea mai mare parte a materialului dedicat revo­ luţiei. Şi aici se remarcă o corectă redare a evenimentelor, sigur atît cît

2 Ibidem, p. 139.

www.mnir.ro REVOLUŢIA DE LA 1821 IN LUCRAREA LUI FR. RECORDON 195

îi putea permite cunoaşterea acestora din capitală, ca şi exprimarea unor opinii şi concluzii din care transpare buna părere despre popor şi despre conducătorul acestuia. Exceptând inadvertenţa, neesenţială de altfel în actualul context, conform căreia Tudor era considerat originar din Bucu­ reşti, acesta este înfăţişat cu rangul de sluger „unul din rangurile cele mai de jos ale nobleţii valahe" 3. Dar brav oştean, distins în bătălii, om cu un remarcabil simţ al dreptăţii, caracter ireproşabil, mînat de intenţii măreţe pe care unii din cei trimişi de Comitetul de oblăduire să-1 înfrunte nu i le cunosc şi trec alături de el, spune autorul, „ademeniţi de nădejdea de a avansa sau amăgindu-se de jaful pe care gîndeau că-1 vor putea face sub noul lor conducător" 4. Puternica impresie pe care proclamaţia lui Tudor o are asupra poporului, reacţia promptă a acestuia de a i se alătura, aşa încît la scurt timp oastea lui ajunge la cîteva mii, sînt ches­ tiuni bine surprinse de acelaşi contemporan al evenimentului. Se relevă de asemenea teama ce cuprinde guvernarea boierească de la Bucureşti, „cu atît mai vîrtos cu cît Tudor, în proclamaţiile sale, nu părea deloc să aibă încă supărare pe turci, ci numai pe boierii sau seniorii greci şi valahi împotriva nedreptăţilor cărora ridicase plîngeri şi pe care îi descria drept autori ai ruinei şi stării nevrednice de plîns a nefericiţilor valahi" 5 ; şi tot în acelaşi context autorul are o atitudine reprobabilă faţă de procedura Comitetului de oblăduire de a trimite forţe represive împotriva insurgenţilor şi de a-i trata pe aceştia drept tîlhari. Dar vestea succeselor lui Tudor şi a intenţiei acestuia de a reveni la Bucureşti pentru a face aici „să fie recunoscute drepturile poporului" 6 se răspîndeşte odată cu vestea tulburărilor de la Galaţi, a conflictului dintre greci şi turci. Din aceste momente autorul prezintă capitala supusă unei stări crescînde de tensiune, sesizînd pe drept cuvînt că dacă vestea venirii lui Tudor în Bucureşti era menită a panica doar clasa sus-pusă, eventualitatea intrării turcilor cu scopul de a-şi răzbuna compatrioţii ucişi de eterişti în Moldova avea într-adevăr capacitatea de a produce mare tulburare în toate clasele sociale. Ultimele veşti pe care autorul le înregistrează, în capitală, sînt la fel de stresante şi relativ confuze dato­ rită, am spune noi, confuziei care pune stăpînire tot mai mult pe acţi­ unile eteriste. Astfel se presupunea că acel corp de eterişti de la Galaţi, aproximat la 5—6 sute de oameni, înaintînd la Focşani, urma a pătrunde în capitală. Pentru a opune o eventuală rezistenţă otomanilor, corpul era considerat de către bucureşteni insuficient, deşi tot atunci se răs- pîndea zvonul că acesta nu ar fi decît avangarda oştirii lui Ipsilanti con­ siderată a îngloba 20 pînă la 30 de mii, „dar lumea nu avea deloc îndrăz­ neală să se încreadă pe de-a întregul în această veste" 7. Sigur că prezen­ tarea deformată a numărului armatei eteriste nu poate fi reproşată lui Recordon, cifra fiind aceea care circula neîndoielnic într-o formă neofi­ cială, în ceea ce priveşte capitala, autorul surprinde un tablou dezolant al acesteia în prima jumătate a lunii martie. Exemplul dat de boieri, şi

3 Ibidem, p. 139—140. 4 Ibidem, p. 41. 5 Ibidem, p. 140—141. 6 Ibidem, p. 142. 7 Ibidem, p. 145.

www.mnir.ro 196 LUCIA BIELTZ ŞI ALEXANDRU CERNATONI

în primul rînd de spătarul Brîncoveanu, care în noaptea de 10 spre 11 martie îşi scoate familia şi o parte din avuţie în afara Bucureştiului, este suficient pentru a alarma populaţia care presupunea deja că turcii sînt la porţile oraşului. Cei mai puţin panicaţi încercau să-i liniştească şi să înlăture aceste zvonuri pe care le considerau exagerate, ceea ce era ade­ vărat, spune autorul, „căci consulul Rusiei şi agentul Austriei, care păreau la fel de temători ca şi ceilalţi locuitori, trimiseră să se cerceteze cum şi ce era şi încă înainte de căderea nopţii se ştia cu tărie că împre­ jurimile capitalei erau libere şi nici o oaste turcească nu trecuse Dunărea". Dar veştile privind corpul eterist de la Galaţi alertează din nou spiritele. Oamenii sînt în permanenţă grăbiţi — spune autorul —, poartă arme şi sînt preocupaţi fie să-şi adăpostească avutul la mănăstiri şi hanuri, fie să părăsească pur şi simplu capitala. Podul Mogoşoaei era înţesat pe o jumătate de leghe (circa 2,5 km — n.n.) cu bagaje şi oameni care îşi părăseau căminele, casele de boieri, de negustori şi magazinele sînt închise. Nu ne îndoim că majoritatea celor care îşi adăposteau avutul sau îşi puneau viaţa la adăpost nu făceau parte din clasele de jos ale societăţii. Autorul este însă puternic impresionat de acest tablou, pe care îl consideră dezolant, dezolare care pare a fi amplificată şi de timpul ploios abătut peste Bucureşti. Cu prezentarea imaginii Bucureştilor în prima parte a lunii martie şi a peripeţiilor fugarilor, Fr. Recordon încheie de fapt prezentarea evenimentelor. în final autorul, considerînd că evenimentele pe care le presupune a urma celor deja relatate pot fi urmărite în presă, îi comu­ nică prietenului şi cîteva impresii şi concluzii de mai mare generalitate, pe care le vede ca o consecinţă firească a acestei ridicări la luptă. Dacă, în genere, considerăm întregul capitol al lucrării prezentate un material demn de referinţă, concluziile finale le socotim, în cea mai mare parte, judecăţi de valoare ce pun în lumină calităţile poporului român, dreptul lui la emancipare şi marea importanţă în acest sens a revoluţiei condusă de T. Vladimirescu. Astfel autorul consideră că evenimentele petrecute cu repeziciune în mai multe părţi ale Imperiului otoman par a avea acelaşi scop, stîrnite de forţe majore şi pregătite dinainte, iar finalul acestor ridicări nu poate fi decît eliberarea, indiferent dacă alte puteri ale Europei se vor implica sau nu în acţiune. Intre popoarele pe care autorul le vede eliberate de sub despotismul otoman se numără în primul rînd românii Principatelor Dunărene, fapt mărturisit, de altfel, explicit în lucrare. Şi nu ni se pare o insistenţă gratuită dacă remarcăm în mod deosebit frumoasele aprecieri pe care tînărul francez le face asupra Principatelor, asupra locuitorilor acestora şi bucuria care îl animă la gîndul că prin eforturi proprii românii urmează negreşit a se eman­ cipa. Tocmai de aceea ne permitem în final a prezenta în extenso un citat care redă de fapt cele reliefate mai sus. Astfel, conchidea autorul, „Se poate crede că, chiar şi dacă alte puteri ale Europei nu ar interveni în această luptă, ea nu ar fi astfel mai puţin serioasă şi nu se va sfîrşi probabil decît printr-o eliberare, n-aş zice doar a unei întregi naţiuni, care de mai multe secole geme sub jugul guvernului cel mai despotic, dar şi prin aceea a mai multor popoare, care, deşi s-au bucu-

www.mnir.ro REVOLUŢIA DE LA 1821 IN LUCRAREA LUI FR. RECORDON 19T

rat de anumite privilegii, au totuşi o civilizaţie foarte puţin avansată şi aceasta numai din cauza dependenţei sub care au trăit şi a modului rău de administraţie pe care l-au avut. Nu te vei îndoi că vreau să vorbesc despre provinciile care ocupă nordul Turciei şi în mod mai deosebit de cele două principate ale Moldovei şi Ţării Româneşti, care, cum ai putut să judeci din scrisorile mele, oferă în solul lor toate bogăţiile naturii celei mai frumoase, ca şi vegetaţia cea mai bogată şi ale căror popoare prezintă de asemenea, în viaţa lor pastorală, imaginea celei mai mari simplicităţi şi a naturalismului cel mai fericit. N-aş sfîrşi de fel această scrisoare, dragă prietene, fără a te face să observi că dacă conţinutul ei este întristător atît prin mizeriile despre care pomeneşte, ca şi prin ororile ce sînt de temut, este loc măcar a se spera de asemenea că evenimentele de care îţi vorbesc aici sînt mijloace pe care Providenţa le-a judecat nimerite să întrebuinţeze spre a îmbunătăţi starea acestor popoare şi a le face să se bucure de aceleaşi avantaje pe care ea a binevoit să le acorde celei mai mari părţi ale Europei..." 8. în încheiere am adăuga faptul că, deşi cunoscută, lucrarea ni s-a părut relativ ignorată şi mai ales pe nedrept. în istoriografia românească am remarcat referiri la ea fie pentru capitolele anterioare revoluţiei9, fie pentru fapte nesemnificative, cum ar fi acela de a nu preciza data intrării lui Tudor în Bucureşti10, dată la care autorul nici măcar nu ajunge cu relatarea. Ceva mai detaliat folosită o găsim la C. D. Aricescu 11, însă numai referitor la atmosfera Bucureştilor în prima parte a lunii martie 1821, iar citatul folosit suferă oarecari modificări ale textului original. Neîndoielnic însă că în lucrările mari sau chiar mai mici, dar de sinteză, este imposibilă folosirea întregului material bibliografic, tocmai de aceea, apreciind lucrarea autorului francez deosebit de pozitiv aşa după cum am arătat pe parcursul întregii prezentări, am considerat firesc să o scoatem la lumină. Susţinem aşadar că lucrarea are meritul de a releva, pe de o parte, impresiile receptate de un contemporan în epocă privind cauzele, des­ făşurarea şi importanţa revoluţiei de la 1821, iar pe de altă parte să transmită aceste impresii, ca şi aprecierile personale şi concluziile desprinse, în Apusul Europei, cu o promptitudine care nu mai necesită comentarii. Totodată e demn de subliniat faptul că din lucrarea lui Fr. Recordon se desprind acele imagini frumoase despre Principatele Române şi locuitorii acestora, imagini pe care alt admirator al popoa­ relor Europei ce luptau pentru emancipare, susţinător recunoscut şi al poporului român, J. Michelet12, le va aduce în faţa Occidentului după aproape o jumătate de secol.

8 Ibidem, p. 147. 9 A. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti. 1971. p. 72. 81. 9 ' 10 E. Virtosu, T. Vladimirescu. Glose, fapte şi documente noi, Bucureşti. 1927, p. 13. 11 C. D. Aricescu, Istoria revoluţiei, Bucureşti, 1874, p. 183—184. 12 J. Michelet. Istoria revoluţiei, vol. II, Bucureşti, 1973 ; Ion Breazu, Mi­ chelet si românii, Cluj, 1935.

www.mnir.ro 198 LUCIA BIELTZ ŞI ALEXANDRU CERNATONI

L'ECHO DE LA RÉVOLUTION CONDUITE PAR TUDOR VLADIMIRESCU DANS L'OUVRAGE „LETTRES SUR LA VALACHIE" DE FR. RECORDON, PARU A PARIS EN 1821

Résumé

Les: auteurs présentent l'ouvrage „Lettres sur la Valachie" par Fr. Recordon, paru à Paris en 1821, mais en insistant seulement sur le chapitre final qui com­ prend des commentaires regardant les causes, déroulement et les conséquences de la révolution en Valachie. L'ouvrage mentionné, contemporaine à l'événement qu'il présente, est appré­ cié positivement par les auteurs de- l'article. On considère à juste raison, que, en dehors du mérite d'avoir été le premier livre qui faisait connaître à la France et à l'Occident de l'Europe les événements de la Valachie, Fr. Recordon s'avère être un chroniqueur correct et une personnalité distincte qui peut faire des con­ sidérations pertinentes sur les causes et les conséquences de la révolution rou­ maine déroulée pendant l'hiver et le printemps de l'année 1821 dirigée par Tudor Vladimirescu. Les auteurs de l'article remarquent de façon particulière le fait que Fr. Recordon venu de France à Bucarest en 1815 réussit en six années à se faire une bonne opinion sur les Principautés et leurs habitants, opinion qu'il exprime maintes fois dans son ouvrage.

www.mnir.ro ACTUALITATEA IDEILOR PATRIOTICE CUPRINSE IN LECŢIA DE DESCHIDERE A CURSULUI DE ISTORIE NAŢIONALA ŢINUT DE MIHAIL KOGĂLNICEANU LA ACADEMIA MIHAlLEANA DIN IAŞI ÎN 1843

de dr. GHEORGHE I. IONIŢĂ

Nevoia de istorie a poporului nostru, adînc resimţită în toate timpurile, adevărată raţiune a existenţei şi înaintării noastre prin secole, din adîncimea vremii şi pînă azi, a format, în nenumărate ocazii, obiect de atenţie şi meditaţie pentru unele dintre cele mai desăvîrşite spirite dintre toate cele pe care le-am avut. La jumătatea veacului trecut — cînd, traversînd tumultul revolu­ ţionar, marcat de strălucitorii ani 1821 şi 1848, nevoia de istorie a popo­ rului român îşi găsea o sublimă caracterizare în ceea ce gîndirea de excepţie a lui Nicolae Bălcescu putea înmagazina în densitatea expre­ siei sale potrivit căreia „Istoria este cea dintîi carte a unei naţii", pentru că — spunea el — „într-însa el îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul" şi cînd acelaşi Nicolae Bălcescu compătimea pe-acel popor care şi-a pierdut religia suvenirelor — o altă minte luminată, cea a lui Mihail Kogălniceanu, făcea să ne rămînă peste timp cuprinsă în al său Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Aca­ demia Mihăileană, rostit la 24 noiembrie 1843, o bogăţie de idei de incontestabilă valoare patriotică privitoare la semnificaţiile istoriei noas­ tre naţionale în context universal. La această bogăţie de idei ne vom referi în cele ce urmează, pornind de la convingerea că au şi astăzi o mare valoare de întrebuinţare convingerile şi sugestiile pe care ni le oferă în acest document strălucitul om politic român. „După priveliştea lumii, după minunele naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decît Istoria" 1 — se arăta în deschiderea acestui Cuvînt, pentru că ea con­ ţine „adevărata povestire şi înfaţoşare a întîmplărilor neamului ome­ nesc", pentru că este „rezultatul vrîstelor şi a experiinţii", pentru că este „testamentul lăsat de cătră strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare" 2. Istoria — se arată în continuare — „trebuie să fie, şi a fost tot­ deauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi ; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtara,

1 Aici — ca şi în continuare — vom cita după M. Kogălniceanu, Opere, vol. II (text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Alexandru Zub), Edit. Aca­ demiei, Bucureşti, 1976, p. 386. 2 Ibidem.

www.mnir.ro 200 GHEORGHE I. IONITÀ sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună" 3. Afirmînd că, prin istorie, oricare conducător de ţară şi de oşti „se deşteaptă la nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte şi, prin urmare, de a trăi în viitorime", Mihail Kogălniceanu adresa celor ce-1 ascultau întrebarea : „Cele mai înalte izbînzi, cele mai slăvite fapte nu vedem oare că s-au îndemnat prin istorie ?" \ aducînd el şi răspunsurile doveditoare extrase din istoria noastră şi din cea universală. Extrem de pătrunzătoare sînt apoi explicaţiile pe care le dă Mihail Kogălniceanu pentru înţelegerea importanţei cunoaşterii istoriei de către oamenii de stat, de către dătătorii de legi, de către oşteni sau de simpli particulari. în ce-i priveşte pe cărturari, ei au datoria să vadă în istorie — după opinia aceluiaşi om politic — „înaintirea duhului ominesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neştiinţii, a superstiţiei şi a întunericului" 5. „Cît trebuie, dar, să ne fie dragă această ştiinţă înaltă, care las'că ne dă o petrecere folositoare şi prin cetirea ei ne îndestulează curiozi­ tatea cea mai nobilă, dar ne învaţă încă a fi buni, ne mîntuie de pre- judeţe, ne sporeşte ispita prin ispita veacurilor trecute şi ne lungeşte, cum am zice, viaţa!"0. Iată una din concluziile deosebite pe care le extrăgea Mihail Kogălniceanu din analiza întreprinsă. Referindu-se cu amănunte la interesul major pe care-1 prezintă cunoaşterea istoriei universale, Mihail Kogălniceanu conchidea că şi mai mult trebuie să ne preocupe „istoria patriei, a locului unde am văzut ziua. Omul, totdeauna, înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea de pămînt, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce nu se mai întorc, a simţit cea dintîi bucurie şi cea dintîi durere de bărbat. Acest sintiment sfînt, nu cunosc încă nici un neam, nici o săminţie cît de brută, cît de sălbatecă, care să nu-1 aibă. M-aş întinde prea departe de sujetul meu dacă m-aş pune a vă arăta pilde despre aceasta, ele sînt nenumărate" 7. Adresîndu-se auditoriului său de pe catedra ilustrată sistematic de o serie de personalităţi remarcabile ale învăţămîntului, ştiinţei şi cul­ turii româneşti, Mihail Kogălniceanu socotea potrivite totuşi cîteva exemple şi, dintre toate, reţinem atenţia doar cu următoarele : „Inima mi se bate cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul ; dar, domnilor mei — preciza Mihail Kogălniceanu —, şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cesar ; aceştia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare, interes decît lupta de la Termopile şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acelea de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîşti-

3 Ibidem. 4 ibidem. 5 ibidem, pp. 386—387. 0 Ibidem, p. 387. 7 Ibidem, p. 389.

www.mnir.ro CURSUL DE ISTORIE NATURALA ŢINUT DE M. KOGĂLNICEANU 201

gate de cătră români ! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice. Suceava şi Tîrgoviştea sînt pentru mine mai mult decît Sparta şi Atena ; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preţ decît Corintul,, pentru că în Baia, avanul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, veteazul vete- zilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt al IV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus pe fugă şi uită drumul patriei noastre" 8. S-ar mai putea oare adăuga ceva astăzi — în termenii obişnuiţi de noi pentru definirea patriotismului — pentru descifrarea sensurilor adînci ale întrebărilor şi răspunsurilor pe care şi le dădea Mihail Kogălniceanu în urmă cu 140 de ani ? Categoric, nu ! Nevoia de istorie pentru poporul nostru se impunea — sublinia distinsul om politic — şi pentru combaterea falsificărilor ce veneau de peste hotare în legătură cu trecutul nostru mai îndepărtat sau mai apro­ piat, pentru că, ştiut este, adeseori pînă atunci, „începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pămîntul ni s-a sfâşiat, driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionali­ tăţii noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile" 9 Şi, pornind tocmai de la asemenea considerente, Mihail Kogălni­ ceanu se declara gata să contribuie la dezvoltarea în inimile ascultătorilor săi a interesului pentru istoria patriei. Este de reţinut în document insistenţa cu care Mihail Kogălniceanu punea în termenii următori problema : „m-aş făli că am sporit în d-voastră şi iubirea cătră patrie $1 că, prin urmare, am contribuit la păstrarea naţionalităţii ; căci ce poate mai mult să ne-o păstreze decît această istorie, care ne arată ce am fost, de unde am venit, ce sîntem şi, ca regula de trei, ne descopere şi numărul necunoscut, ce avem să fim !" 10. Cu multă atenţie privea Mihail Kogălniceanu la faptul că istoria românească are un deosebit interes universal. „Patria noastră — subli­ nia el, de pildă —, prin o vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrînă vechime să fie teatrul năvălirilor şi a războaielor străinilor" n. Prin exemple semnificative în text se şi oferă un amplu tablou al strădaniilor poporului nostru de a apăra — adeseori cu preţul sîngelui — pămîntul străbun. Cu deosebită obiectivitate, pornind de la constatarea că „Pînă acum toţi acei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţională n-au avut în privire decît biografia domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor şi fără care stăpînitorii n-ar fi nimică" 12, Mihail Kogălniceanu, decis a se feri „de această greşeală de căpitenie" — cum o caracterirza el —, promitea auditoriului său să se ocupe cu ponderea potrivită de istoria politică, de stările sociale şi morale, obiceiuri şi pre­ judecăţi, de cultură, negoţ şi literatura vechilor români. „Departe de

8 Ibidem. n ibidem. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 394.

www.mnir.ro 202 GHEORGHE I. IONIŢA a mă pune ca ocărîtorul vremii trecute — preciza el —, îmi voi face o deosebită datorie să vă înfăţoşez acea vechie întocmire guvernamentală, acea adunare de pravili fundamentale, cunoscute sub numele de obiceiul pămîntului, subt care patria noastră s-a păstrat mai multe veacuri tare şi puternică" Este interesantă, în continuare, periodizarea propusă de Mihail Kogălniceanu istoriei României, o periodizare care cuprinde istoria veche — începînd, spune el, cu cele dintîi timpuri istorice ale Daciei şi merge pînă la întemeierea ţărilor române ; istoria de mijloc, cum o denumeşte el, care începe cu formarea Principatelor şi se sfîrşeşte cu desăvîrşita lor cădere sub domnii fanarioţi. In sfîrşit, Mihail Kogălniceanu vorbeşte de o istorie nouă, care se începe, cum spune el, „cu veacul cel mai cumplit care vreodată au apăsat ţările noastre" Vt şi sfîrşeşte cu nu­ mirea de domni pămînteni, pe viaţă, pe tronurile ţărilor române. „Pînă aici, domnilor mei, vine istoria ce am să vă înfăţoşez" — afirma, în continuare, Mihail Kogălniceanu —, nutrind speranţa că „voi putea deştepta în d-voastră un duh de unire mai deaproape între toate ramurile neamului românesc şi un interes mai viu pentru naţie şi patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpă răsplătire şi cea mai bună îmbărbătare în trudnicul meu drum" 15. Era exprimată apoi părerea că : „în înfăţoşarea întîmplărilor care sînt aproape de noi şi pre care sau noi sau părinţii noştri le-au văzut, voi fi cu cea mai neadormită priveghiere, mărginindu-mă a vă arăta numai faptele împlinite, fără a vroi a vă descoperi şi ţelurile ascunse" 16. In ce privea epoca dintre anii 1822—1843, deci epoca la zi, cum am putea spune, Mihail Kogălniceanu îşi propunea să fie „cît se va putea mai scurt şi mai obştesc", înfăţişînd „numai întîmplările publice şi acele care au avut o înrîurire simţitoare asupra ţării". Aceasta pentru că, spunea el, „Noi n-am ajuns încă aşa departe ca să putem trata cu nepărtinire isto­ ria contimpurană ; aceasta este treaba viitorimii". El nu se dorea, in niciun fel, a se vedea în rol de cenzor al convieţuitorilor săi, de a le judeca sau critica purtarea şi faptele 17. Şi, credincios acestui crez, apela — pentru a-şi încheia cuvîntul — la următorul extras dintr-o lucrare a unui istoric elveţian, Johannes Miiller, istoric de mare notorietate pe atunci, autorul unui Istorii universale : „Acela care îşi înalţă duhul la vrednicia unui istoriograf, pierde din privirea sa orice atingeri momen- tale şi particulare. Jurnaluri pot aduna personalităţi ; în tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevăr" 18. Să recunoaştem deci încărcătura de argumente cu care opera Mihail Kogălniceanu în urmă cu aproape un secol şi jumătate pentru a se detaşa, cît mai mult posibil, de evenimentele epocii al cărui contemporan era şi, de fapt, în multe privinţe, al căror autor sau coautor era şi avea să devină.

13 ibidem. " Ibidem, p. 396. 13 Ibidem, p. 397. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Ibidem.

www.mnir.ro CURSUL DE ISTORIE NATURALA ŢINUT DE M. KOGĂLNICEANU 203

Au trecut anii. In confruntarea cu timpul, valoarea excepţională a atîtor judecăţi pe care le-a zămislit înţelepciunea lui Mihail Kogălni­ ceanu se menţine neştearsă pe frontispiciul devenirilor noastre prin vremi. Cu scurgerea anilor, noi şi noi contribuţii de acest gen au fost aduse la îmbogăţirea necontenită a viziunii sub care plasăm istoria în prim-planul disciplinelor care asigură şi pot asigura eficient educarea patriotică, revoluţionară a poporului. Din treaptă în treaptă — pe scara înaintării noastre prin timp — am ajuns astăzi în epoca magistralei viziuni despre istorie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului nostru, preşedintele României socialiste19. „Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi nu ar cinsti această istorie ? — ni se adresa nouă, tuturor, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Nu ar fi ca un copil care nu şi-ar cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume ? Fără nici o îndoială că aşa ar fi. Iată de ce noi avem datoria să cunoaştem, să studiem trecutul de luptă al poporului nostru. Avem un trecut cu care ne putem mîndri. In condiţii grele, poporul nostru şi-a păstrat fiinţa naţională. în această parte a lumii el a fost un factor de progres şi civilizaţie, şi-a adus contribuţia la mersul îna­ inte, pe calea unei vieţi mai bune. Iată de ce noi, comuniştii, cinstind pe cei care în trecut şi-au dat viaţa pentru fericirea poporului, tragem din lupta lor învăţăminte pentru prezentul pe care-1 făurim şi, totodată, pentru a pune bazele viitorului, educăm tineretul în spiritul dragostei şi respectului faţă de lupta şi munca înaintaşilor. Numai aşa tineretul nostru va învăţa să ducă mai departe ceea ce au făurit înaintaşii, ceea ce făureşte generaţia de astăzi, să păstreze ca lumina ochilor si să întărească independenţa şi suveranitatea patriei noastre" 20. Şi — după acest neasemuit de frumos credo al devenirilor noastre prin vremi — n-am putea să nu reţinem atenţia asupra unei aprecieri făcute cu dată mai recentă de secretarul general al partidului nostru, apreciere conform căreia „Nu se poate vorbi de educaţie patriotică socia­ listă fără cunoaşterea şi cinstirea trecutului, a muncii şi luptei înainta­ şilor noştri. Avem un trecut glorios, care reprezintă cea mai preţioasă moştenire a poporului nostru. Avem datoria să ridicăm pe o treaptă nouă şi să îmbogăţim cu noi cuceriri materiale şi spirituale această preţioasă moştenire, să ridicăm pe noi culmi de civilizaţie poporul, naţiunea noastră socialistă" 21. Să recunoaştem, în încheiere, că, pe scara timpului, au existat întot­ deauna şi există în spiritualitatea românească acei minunaţi corifei care au asigurat şi asigură — pentru noi şi pentru generaţiile care vor veni

19 Vezi volumul Nicolae Ceauşescu : Istoria poporului român. Culegere de texte, Edit. Militară, Bucureşti, 1983, 566 p. 211 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 1, Edit. Politică, Bucureşti, 1968, p. 463. 21 Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării socialismului in ţara noastră, la problemele teoretice, ideologice şi activitatea po­ litică, educativă a partidului prezentată la Plenara lărgită a CC. al P.C.R., 1—2 iunie 19S2, Edit. Politică, Bucureşti, 1982, p. 15.

www.mnir.ro 204 GHEORGHE I. IONIŢA după noi — orientări clarvăzătoare, capabile să facă din istorie un instru­ ment nobil al educării patriotice, revoluţionare a tuturor celor deplin ancoraţi în tradiţiile, actualitatea şi speranţele noastre justificate pentru viitor.

L'ACTUALITE DES IDÉES PATRIOTIQUES COMPRISES DANS LA LEÇON INAUGURALE DU COURS D'HISTOIRE NATIONALE SOUTENU PAR MIHAIL KOGĂLNICEANU A L'ACADEMIE „MIHAlLEANA" DE IASSY EN 1843

Résumé

L'auteur se propose de mettre en relief l'actualité des substantielles consi­ dérations sur la patrie et le patriotisme de Mihail Kogălniceanu, important homme politique roumain. L'auteur de l'éxposé considère que, à l'épreuve du temps, le sens exceptionnel de la pensée de Mihail Kogălniceanu se maintient tel quel sur le frontispice de notre évolution. L'auteur présente à la fin de l'exposé quelques unes des plus importantes considérations sur la patrie et le parti, l'histoire, du camarade Nicolae Ceauşescu, le secretaire générale de notre parti, le président de la Roumanie Socialiste. Dans ce contexte, l'exposé montre que : „... à l'échelle du temps, ont tou­ jours existé et existent dans la spiritualité roumaine, les merveilleux coryphées qui ont assuré et assurent pour nous et pour les générations futures — des di­ rections clair-voyantes aptes à faire de l'histoire un instrument noble de l'édu­ cation patriotique, révolutionnaire de tous ceux qui sont pleinement attachés aux traditions, à l'actualité et notre espoir de vie".

www.mnir.ro DEZIDERATELE NAŢIONALE ALE ROMANILOR DIN TRANSILVANIA REFLECTATE ÎN PRIMA GAZETĂ POLITICA ROMANEASCĂ TIPĂRITĂ CU CARACTERE LATINE — „ORGANUL LUMINĂRII" (1847—1848)

de maior COSTICA PRODAN

încleştarea dramatică a românilor din Transilvania pentru emanci­ pare naţională şi progres social din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea a cunoscut, pe plan conceptual, noi fundamentări specifice evoluţiei ulte­ rioare aşa-numitului secol al luminilor. Bărbaţi luminaţi şi căliţi la flacăra fierbinte a dragostei de neam şi ţară au descifrat sensul mani­ festărilor poporului român în întreaga lui istorie şi au dezvăluit din tainicile firide ale spiritului românesc acel fel de a fi şi de a gîndi al neamului nostru care i-au asigurat dăinuirea în străvechea vatră dacică. Astfel, pe drumul deschis de cronicarii noştri Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin, de către ilustrul om de cultură Dimitrie Cantemir şi ele alţi reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii româneşti, care au înmănuncheat idei şi concluzii de inestimabilă valoare în uriaşa carte a existenţei noastre, au păşit mai departe Inochentie Micu, reprezentanţii Şcolii ardelene şi autorii Suppllex-ului care au transformat aceste idei şi concluzii în argumente ştiinţifice şi arme politice pentru apărarea fiinţei proprii, pentru dobîndirea libertăţii şi independenţei poporului român. Intelectualitatea ardeleană a urmărit ca prin argumentaţia isto­ rică a originii latine, a vechimii şi continuităţii româneşti să impună în faţa oprimatorilor străini ridicarea românilor de la starea de „tole­ raţi" pe propria glie la cea de naţiune cu drepturi depline. Marea ridicare la luptă a maselor de la 1784 a reliefat, pe de o parte, identitatea de interese pe plan naţional a ţărănimii şi intelectuali­ tăţii, iar pe de altă parte, necesitatea conjugării eforturilor tuturor româ­ nilor, indiferent de clasa sau categoria socială din care făceau parte, pentru realizarea unui front comun împotriva dominaţiei străine, pentru afirmarea fiinţei şi demnităţii naţionale în faţa celor ce voiau să spulbere limba şi credinţa, tradiţiile şi cultura românească. Energia uriaşă a poporului în deşteptare trebuia canalizată într-un singur şuvoi. Unul din mijloacele înfăptuirii acestei cerinţe a fost presa. Iar pentru românii din Transilvania, care erau excluşi din viaţa politică, rolul presei, ca puternic generator de opinie publică, creştea în impor­ tanţă prin faptul că aceasta constituia singura armă accesibilă şi legal posibilă. Ideea editării unei gazete politice româneşti în Transilvania s-a născut la Blaj, oraş ce reunea în deceniul al patrulea al sec. al XIX-lea

www.mnir.ro 206 COSTICA PRODAN spirite luminate ale neamului : Timotei Cipariu, George Bariţ, Simion Bărnuţ, Aron Pumnul ş.a. Pentru prima oară, Timotei Cipariu a procu­ rat „Curierul românesc" pe care 1-a dat şi celorlalţi profesori din Blaj să-1 citească. „Acum în mulţi din dascălii din Blaj se născu dorinţa să înfiinţeze şi în Transilvania un ziar românesc. După mai multe dezbateri însă, petrecute în localul tipografiei între T. Cipariu, loan Rusu şi George Bariţ, ei se convinseseră la urmă din cauza cenzurii, ce şi «Ceas- loavele» încă le supunea la control, această dorinţă de însemnătate, deocamdată cu greu se va putea duce la îndeplinire, şi mai ales în Blaj, asupra cărui orăşel de secole şi cultură românească erau pururea fixate privirile stăpînirii. Dar nu deznădejduiesc, ci dimpotrivă în cugetele lor se întorc spre Braşov unde împrejurările erau mai favorabile pentru astfel de scrieri româneşti" *. Aşa cum nădăjduise în cugetul său intelectualitatea blăjeană, prima gazetă politică românească din Ardeal, „Gazeta de Transilvania" a apărut la Braşov la 12 martie 1838 sub redacţia lui George Bariţ. La Blaj, unde s-a născut ideea pentru o gazetă românească, nu s-a renunţat la lupta pentru obţinerea dreptului de a edita o foaie în limba română. Un merit deosebit în încleştarea acerbă cu autorităţile transilvănene a revenit lui Timotei Cipariu, care a înlăturat rînd pe rînd toate piedicile din cale pînă cînd şi orăşelul de la confluenţa Tîrnavelor a reuşit să scoată de sub teascurile tipografiei sale la 4 ianuarie 1847 foaia românească „Organul luminării". Sub această denumire a apărut de-a lungul anului 1847, iar în 1848 pînă la 28 aprilie. După această dată, între 12 mai şi 13 octom­ brie 1848, seria gazetei a continuat sub denumirea de „Organul naţio­ nal". Schimbarea denumirii gazetei s-a produs ca urmare a furtunoaselor evenimente din viaţa politică românească de la 1848. Alături de T. Cipa­ riu, redactorul gazetei, şi-au desfăşurat activitatea, în calitate de colabo- ratori-editori, Aron Pumnul, Iosif Many şi A. Many. Apariţia gazetei tocmai la Blaj, în regiunea comitatelor, a consti­ tuit un răsunător succes pentru intelectualitatea românească. Obiectivele propuse de noua foaie politică românească erau răspîndirea culturii în rîndul poporului, cultivarea idealului naţional al românilor, propagarea egalităţii în drepturi politice şi naţionale a tuturor membrilor societăţii, răspîndirea ideilor politice ale vremii ş.a. Bineînţeles, aceste obiective nu au putut fi formulate în mod deschis din cauza asprimii fără limite a cenzurii, dar redactorii au reuşit să găsească modalităţile cele mai diverse pentru a-şi atinge ţelul propus. însăşi redactarea gazetei în întregime, inclusiv numerotarea paginilor şi a diferitelor rubrici şi capitole, cu caractere latine este deosebit de sugestivă şi ilustrează în cel mai înalt grad orientarea spre slujirea intereselor naţionale ale românilor din Tran­ silvania. Chiar ideile cuprinse în programul gazetei, schiţat de către redactori în primul număr, sînt suficient de grăitoare în privinţa obiec­ tivelor propuse : „Cînd atîtea interese de zi în zi mai noi răsar pe cîmpul vieţii poporului român, cînd fibrele în corpu-i amorţit par că vor să

1 Dr. loan Raţiu, Timotei Cipariu (Viaţa şi activitatea lui), Tipografia semi­ narului arhidiecezan, Blaj, 1905, p. 47.

www.mnir.ro GAZETA „ORGANUL LUMINĂRII" 207

înceapă a pulsa mai repede şi o tînără roşeaţă a i se revărsa pe palida-i faţă — a mai rămîne, a mai întîrzia era cu neputinţă" 2. Abordarea problemelor referitoare la istoria şi limba poporului român constituiau puternice arme în acţiunea de emancipare naţională şi socială şi elemente de prim ordin pentru fortificarea conştiinţei naţio­ nale. Deci studiile istorice şi lingvistice apărute în foaia blăjeană nu trebuie privite unilateral, adică numai sub aspectul răspîndirii culturii în mase, ci şi ca puternice argumente pentru dovedirea vechimii, conti­ nuităţii şi autohtoniei românilor în Transilvania, pentru afirmarea idea­ lului naţional. Realităţile româneşti din trecut deveneau temeiuri pentru aspiraţiile viitoare. Ideea de unitate naţională şi-a găsit loc continuu în paginile „Orga­ nului luminării", chiar dacă, din cauza cenzurii, nu a fost expusă direct. Denumirile de „Dacia" „România" sau expresiile „secol al unirii naţio­ nale", „timp al deşteptării naţionale" ş.a. ilustrează sugestiv intenţiile editorilor. De asemenea, în paginile gazetei sînt abordate probleme care priveau viaţa şi activitatea iromâniilor din principatele Moldovei şi Mun­ teniei culese din foile tipărite la răsărit şi sud de Carpaţi : „Noi luarăm numai acum cele dintîi IX numere din -«Albina românească»-, şi după raritatea în părţile noastre ne simţim obligaţia a da extrase din cele mai importante ce ni se par în această veterană gazetă, atît politică cît şi literară" 3. Succesele şi realizările de peste munţi încălzeau inima fraţilor din arcul intracarpatic, precum necazurile şi grelele încercări erau receptate cu durere. Pline de compasiune sînt articolele privitoare la marele incen­ diu ce a cuprins Bucureştii în primăvara anului 1847. în coloanele gazetei din Blaj a apărut şi articolul Apelul la compatrioţi, publicat de „Albina românească" la 30 martie 1847 şi încheiat cu numele persoanelor din Iaşi care au hotărît să ajute material pe fraţii lor din Bucureşti loviţi de incendiu. Privind legătura strînsă dintre cele trei Principate, semnificativ este şi faptul că „Organul luminării" ajungea în toate ţinuturile locuite de români — Iaşi, Bucureşti, Bîrlad, Buzău, Craiova, Brăila, Botoşani. Pînă la declanşarea revoluţiei de la 1848, din cauza condiţiilor grele în care apărea, gazeta redactată de Timotei Cipariu nu a avut posibilitatea să trateze deschis principalele frămîntări ale românilor din Transilvania. Totuşi, s-a recurs la cele mai variate şi iscusite căi şi metode pentru a se aborda problemele naţionale şi politice ale româ­ nilor. Astfel, ridicîndu-se problema luptei pentru libertate a popoarelor, se viza în mod indirect şi lupta pentru libertate a poporului român sau ridicîndu-se problema egalităţii tuturor oamenilor indiferent de religie şi rasă, se viza în mod indirect şi situaţia românilor din Transilvania. Valul revoluţionar european de la 1848 a fost înregistrat moment cu moment de către „Organul luminării" începînd cu Palermo şi con­ tinuînd cu Parisul, Viena, Budapesta, tonul redactării trecînd succesiv de la cel al unei simple informaţii pînă la îmbrăţişarea fierbinte a ideilor revoluţionare.

2 „Organul luminării", nr. I, 4 ianuarie, 1847, p. 4. 3 Ibidem, nr. VII, 14 februarie, 1847, p. 30.

www.mnir.ro 208 COSTICA PRODAN

Modalitatea în care s-au reflectat diferite aspecte ale revoluţiei române de la 1848 în gazeta blăjeană prezintă un interes sporit, deoarece aceasta a fost redactată chiar în orăşelul unde s-au ţinut cele trei adu­ nări naţionale ale românilor. Totodată, se impune a fi subliniat faptul că „Organul luminării", în pofida numeroaselor şi puternicelor contra­ dicţii de ordin naţional existente la acea dată în Transilvania, a ţinut sus în permanenţă făclia strălucitoare a adevărului şi dreptăţii, a liber­ tăţii şi independenţei popoarelor. Relevante în acest sens sînt urmă­ toarele rînduri : „Ca popor, dreptul dintîi şi mai esenţial ca şi datoria e de a conserva şi apăra naţionalitatea românească. Noi nu vrem a aduce prejudicii naţionalităţilor străine, nici măcar nu dorim ca naţionalităţi străine să se absorabă în naţionalitatea română" 4. Pentru a fi în deplină concordanţă cu spiritul vremii, editorii s-au gîndit chiar şi la schimbarea denumirii gazetei. Fiind adînc înrădăcinate în conştiinţa poporului cuvintele „naţiune", „naţionalitate", „naţional", redacţia decide ca noul titlul să fie „Organul naţional". Atenţia gazetei a fost captată de prima adunare a românilor din 18/30 aprilie 1848 de la Blaj. Descrierea şi impresiile despre adunare sînt prezentate într-o manieră plină de înflăcărare şi entuziasm : „Acest popor fript de dogoarea soarelui şi de sete răbda ore întregi fără a se mişca măcar o urmă de la locul său ... Entuziasmul cu care asculta cu­ vintele însufleţitoare şi ascultarea de îndemnurile oratorilor erau nemăr­ ginite" 5. Adunarea din Duminica Tomii a cimentat legăturile dintre inte­ lectualitatea revoluţionară şi masele ţărăneşti şi a relevat încă o dată păturii culte româneşti din Transilvania care este forţa socială pe care trebuia să se sprijine în încleştarea pentru cucerirea drepturilor politice şi naţionale. în acelaşi timp, s-a reliefat necesitatea elaborării unui pro­ gram de luptă care să dirijeze şi să canalizeze energia revoluţionară a poporului. Drept urmare, în paginile gazetei a apărut articolul inti­ tulat Ce e de lucrat ?, un program de acţiune conceput de către editorii „Organului luminării" care conţinea, grupate în 12 puncte, revendicările românilor din Transilvania. Obiectivele programului vizau : emancipa­ rea naţiunii române, libertatea folosirii limbii române, libertatea cuvîn- tului şi a tiparului, reprezentarea românilor în Dietă proporţional cu numărul lor, şcoli româneşti de toate gradele sub controlul statului, pămîntul să fie „scăpat de toată feuditatea şi îngreunarea prin robote, decime" ş.a. La cele 12 puncte mai erau adăugate ştergerea „uniunii celor trei naţiuni" şi a privilegiilor feudale, precum şi statornicirea egalităţii între naţiuni. Marea adunare naţională din 3/15 mai 1848 a fost descrisă cu minuţiozitate de către „Organul naţional", singurul periodic românesc din Blaj şi, de altfel, al doilea, alături de „Gazeta de Transilvania", de pe întreg cuprinsul Ardealului. „Nu zilele Parisului, Berlinului, Vienei, ci zile pline de entuziasm pentru naţiunea sa, pentru care puţine pagini

4 „Organul naţional", nr. VI, 16 iunie 1848, p. 28. 5 „Organul luminării", nr. LXIX, 21 aprilie 1948, p. 390.

www.mnir.ro GAZETA „ORGANUL LUMINĂRII" 209 de istorie sînt aşa glorioase..." (i, acestea sînt cuvintele prin care Timotei Cipariu reda grandoarea adunării românilor. Ordinea a fost desăvîrşită. „Poporul, la cuvîntul unui june Iancu (Avram Iancu — n.n.), într-un minut se despărţi în cete şi uliţe. Atît era de ascultător acest numeros popor ce acum crescuse la 30.000 de oameni, şi din minut în minut creştea ... Armata recunoscu numaidecît că prezenţa ei acolo nu putea fi decît de paradă" 7. Armata masată la Blaj, cu misiunea de a interveni în caz de tulburare a ordinii, şi-a folosit armele pentru a trage salve după toasturile oratorilor ţinute la masa de la sfîrşitul zilei. Ecourile adunării românilor au răzbătut încă mult timp în paginile „Organului naţional". Hotărîrea arbitrară a Dietei de la Cluj în privinţa unirii Tran­ silvaniei cu Ungaria, fără a ţine seama de poziţia românilor, a determinat adîncirea contradicţiilor naţionale. In gazeta blăjeană îşi găsesc reflec­ tarea evenimentele dramatice de la Turda, Mihalţ, Poiana Arieşului, ţinu­ tul Mureşului şi clin alte locuri. Despre toate acestea se afirmă că sînt un „lucru, ce în timpul libertăţii, egalităţii şi a fraternităţii stă ca o maculă neştearsă pe foaia umanităţii" 8. Vorbind în numele unui neam dezmoştenit, dar însetat după drep­ tate şi libertate, doritor de pace şi progres, redactorii dezvăluie nerealis- mul politicii revoluţionarilor unguri, subliniind că „şi acum cînd toţi se îngrijesc de păstrarea naţionalităţii ... şi acum în epoca aceasta de libertate voiesc a-şi stabiliza şi ridica naţionalitatea pe ruinele altora. Spiritul timpului însă le va da lor lecţiuni de a cugeta mai omeneşte. Ε adevărat că interesele ungurilor sînt comune cu ale noastre şi pentru că sînt comune, foarte rău le înţeleg" 9. în aceste condiţii de încleştări dramatice privirile redactorilor se îndreaptă pline de speranţă spre Principatele surori. Numeroasele infor­ maţii despre cursul evenimentelor în Moldova şi Muntenia evidenţiau faptul că revoluţionarii din Transilvania erau conştienţi de unitatea obiectivelor sociale şi naţionale ale românilor din toate teritoriile stră­ moşeşti. Cu entuziasm a fost anunţată vestea izbucnirii revoluţiei în Muntenia : „Ştirea de ultim moment din BUCUREŞTI, ce în numărul trecut am prezentat-o numai pe scurt, s-a adeverit în modul cel mai strălucit astfel încît să ridice inima la tot românul din toate părţile unde s-ar afla şi să insufle respect şi să atragă simpatia Europei dori­ toare de libertate" 10. Urmărind mersul revoluţiei în întreg spaţiul românesc redactorii blăjeni îndreptau gîndul tuturor cititorilor spre acea mare lucrare a românilor de ştergere a graniţelor artificial trasate în vremuri de restrişte şi perpetuate de marile puteri opresoare şi de unire într-un singur stat. De altfel ideea unirii tuturor românilor a fost expusă şi direct în pagi­ nile gazetei, următoarele rînduri fiind edificatoare. „Noi să păşim cu timpul şi ne vom îndulci de productele lui. Puterile unite produc un

6 „Organul naţional", nr. I, 12 mai 1848, p. 1. 7 Ibidem, p. 2. 8 Ibidem, nr. II, 26 mai 1848, p. 13. 9 Ibidem, nr. XII, 28 iulie 1848, p. 56. 10 Ibidem, nr. XIX, 7 iulie 1848, p. 45.

www.mnir.ro 210 COSTICA PRODAN rezultat însemnat si o masă de zece milioane poate forma o tărie gigan­ tică" J1. Cele cîteva aspecte, succint prezentate în rîndurile de faţă, ne-au dezvăluit, pe de o parte, marea bogăţie de idei din paginile gazetei „Or­ ganul luminării", strălucitoare prin cauza îmbrăţişată, perene prin con­ ţinutul lor, iar pe de altă parte, nejustificata absenţă sau, în cel mai fericit caz, meteorica menţionare a acestei gazete atunci cînd sînt tra­ tate marile evenimente ale furtunosului an 1848.

LES DESIDERATA NATIONAUX DES ROUMAINS DE LA TRANSYLVANIE REFLÉTÉS DANS LA PREMIERE GAZETTE POLITIQUE ROUMAINE IMPRIMÉ AVEC DES CARACTÈRES LATINS — „L'ORGANE D'ILLUMINATION"

Résumé

La lutte des Roumains pour independence et pour l'unité nationale connaît au XIXème siècle une nouvelle arme, respectivement la presse. Parmi les organismes de presse roumaine un certain lieu ocupe le journal „L'organ d'illumination" qui apparaît à Blaj au commencement de l'année 1847. C'est la première gazette politique roumaine imprimée avec des caractères latines qui, dans le serrement du Roumains pour émancipation nationale, a une importance remarquable. La problématique abordée et aussi le fait qu'elle est apparue durant les orageux eveniments de 1848 donne à „L'organ d'illumination" (nommé après „L'organ national") une signification documentaire à part pour cette période his­ torique.

11 Ibidem, nr. XII, 28 iulie 1848, p. 56.

www.mnir.ro CONTRIBUŢII LA ICONOGRAFIA UNOR PARTICIPANŢI LA REVOLUŢIA DE LA 1848

de MARIA IONIŢÂ

In ultimii ani, patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al R. S. România s-a îmbogăţit considerabil cu piese deosebit de valoroase, între care şi numeroase opere de artă plastică. In această categorie se înscriu cîteva portrete, în mare parte inedite, ale unor personalităţi remar­ cabile din epoca modernă a istoriei României. în cele ce urmează ne vom opri asupra a trei dintre acestea, care prin conţinutul lor — îi prezintă pe Avram Iancu, Dumitru Brătianu şi Ion Ghica — ne ajută să com­ pletăm iconografia numitelor personalităţi, luptători de seamă pentru unitatea şi independenţa românilor, aflaţi în primele rînduri în timpul revoluţiei de la 1848. In cursul anului 1980, Muzeul Naţional de Istorie a achiziţionat o pictură, ulei pe pînză, cu dimensiunile de 800/630 mm, datată 1885 (stînga jos pe stratul de pictură), care-1 prezintă pe Avram Iancu 1 tînăr într-o postură mai rar întîlnită — îmbrăcat în uniformă militară de husar — şi-1 are ca autor pe pictorul braşovean Mişu Popp (semnătura este pre­ zentă tot în stînga jos, deasupra datei). Participînd el însuşi la o serie de evenimente istorice importante, între care chiar revoluţia de la 1848 din Transilvania2, Mişu Popp este atras — mai ales din 1864, la reîntoarcerea sa în Braşov3 după îndelunga şedere în Bucureşti şi Cîm- pulung-Muscel — de temele cu subiect istoric şi în mod deosebit de por­ tretul istoric. începînd din 1882—1883 amenajează chiar o încăpere în podul locuinţei sale din Braşov, destinată prezentării istoriei româneşti 4 printr-o serie de portrete de personalităţi politice şi culturale care con­ tribuiseră la realizarea unor paşi însemnaţi pe drumul unităţii şi inde­ pendenţei noastre, portrete ce erau plasate semnificativ la baza cupolei încăperii, sub ferestre care purtau culorile naţionale : roşu, galben şi albastru r>. Pentru acest „panteon" al său Mişu Popp a pictat imaginile lui Mihai Viteazul, Alexandru loan Cuza, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Constantin A. Rosetti, Gheorghe Lazăr, Andrei Mure- şanu ş.a., precum şi o imagine a lui Avram Iancu din ultima parte a

1 Muzeul National de Istorie al R. S. România, nr. inv. 143.762. 2 Ion Frunzetti, Misu Popp, Bucureşti, 1956, p. 12. 3 Ibidem, p. 14. 4 Viaţa st opera pictorului Misu Popp, Braşov, 1932, p. 30. 5 Ibidem.

www.mnir.ro 212 MARIA ΙΟΝΙΤΑ

vieţii : „bătrîn, bolnav, înfrînt, cu părul albit, faţa brăzdată şi privirile nesigure" (i. Neîndoielnic că această imagine atît de departe de cea a „craiului munţilor" de la 1848 nu 1-a satisfăcut pe Mişu Popp. De aceea, probabil, în 1885 acceptă cu bucurie să realizeze un nou portret al lui Avram Iancu la solicitarea lui George Avesalom din Viştea de Sus, jude­ ţul Braşov, care se pare că-i era prieten şi care, pe la începutul sec. al XX-lea, stabilindu-se în Brăila fondează societatea „Carpaţi" a româ­ nilor ardeleni din acest oraş '. Rezultatul îl reprezintă amintita pînză aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al R. S. România. Avram Iancu nemaifiind însă în viaţă, iar numeroasele fotografii rămase de la el păstrînd imaginea unui om marcat adînc de drama în- frîngerii sale, Mişu Popp apelează la două gravuri asemănătoare între ele, una realizată pe la 1860 de pictorul şi litograful sibian Ion Costande8, iar cealaltă datată 1864, aparţinînd litografului vienez G. Venrich!). Afirmăm acest lucru cunoscînd obiceiul său de a copia gravuri, ori de a le interpreta cu modificări în compoziţiile sale, pe care şi-1 însuşise încă de pe cînd practica pictura religioasă 10. Remarcăm totodată simili­ tudinea celor trei imagini. Iancu din pînza lui Mişu Popp este o combi­ naţie, de altfel reuşită, a unor elemente existente în cele două gravuri. Dacă trăsăturile feţei se apropie la el mult mai mult de cele ale lui Iancu din cunoscuta pictură datorată lui Barbu Iscovescu, făcîndu-1 in­ comparabil mai bine decît cei doi litografi amintiţi, să semene cu eroul de la 1848, Mişu Popp preia fără discernămînt îmbrăcămintea de husar (cavalerist) cu care-1 împodobiseră aceştia pe Iancu, probabil vrînd să sublinieze în mod deosebit relaţiile existente între el şi „împăratul min­ cinos" de la Viena. Deşi aduce unele modificări de amănunt vestimen­ taţiei purtată de personaj în cele două gravuri, pictorul braşovean îi păs­ trează poziţia şi atitudinea. Avram Iancu este redat bust, cu capul des­ coperit, cu părul castaniu deschis pieptănat într-o parte cu cărare în dreapta ; poartă mustăţi drepte, lungi, depăşind cu vîrfurile marginea feţei, care este încadrată de favoriţi şi de o barbă scurtă ce nu-i aco­ peră deloc obrajii. Privirea mîndră, dar şi gînditoare a ochilor albaştri este aproape aceeaşi ca şi în pictura lui Barbu Iscovescu. Este îmbrăcat în tunica de husar, bleumarin, cu brandemburguri negre şi nasturi meta­ lici galbeni. Pe umeri poartă o mantie vernil cu guler subţire din blană şi căptuşeală roşie, mantie aruncată şi drapată peste umărul şi braţul stîng. în mîna dreaptă, îndoită, ţine o lunetă scurtă, a cărei formă — ca o mică pîlnie — Mişu Popp a împrumutat-o de la G. Venrich. în stînga, inspirîndu-se de data aceasta de la I. Costande, apare, peste mantie, minerul săbiei lui Iancu. Dacă această pictură a lui Mişu Popp a fost complet necunoscută pînă la apariţia, cu puţin timp în urmă, a fotogra-

G Ion Frunzetti, op. cit., p. 19. 7 Toate aceste amănunte ni le-a furnizat Liubomir Anghelescu, în posesia căruia s-a aflat pictura lui Mişu Popp pînă în 1980, data achiziţionării ei de către muzeul nostru şi fac parte din tradiţia familiei. 8 loan C. Băcilă, Portretele lui Avram Iancu, Sibiu, 1921, p. 7. 9 Biblioteca Academiei R. S. România, Cabinetul de stampe, Gr. 19.I/VEN- RICH, G — 17. 10 Ion Frunzetti, op. cit., p. 28.

www.mnir.ro CONTRIBUŢII LA ICONOGRAFIA DE LA 1848 213 fiei ei pe coperta unui număr din „Magazinul istoric", nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu copia existentă de mulţi ani în patrimoniul Muzeului judeţean Braşov. Procedînd probabil ca în cazul celor două portrete ale haiducului Radu Anghel n, puţin timp după executarea portretului lui Avram Iancu la cererea prietenului său George Avesalom, Mişu Popp a mai realizat o copie a acestui portret, posibil din memorie, nedatînd-o şi nesemnînd-o, copie avînd dimensiunile de 500/410 mm şi dăruită frate­ lui său Nicolae I. Popp. De la fiica acestuia, Maria Zănescu, pictura ajunge în familia lui Valeriu Branişte, devenind proprietatea fiicei sale Valeria Branişte-Căliman, iar ulterior fiind vîndută Muzeului judeţean Braşov. în cursul anului 1932 au intrat în posesia Muzeului de Istorie al R. S. România două portrete inedite ale Iui Dumitru Brătianu, unul înfăţişînd'u-1 înainte de revoluţia de la 1848, în timpul studiilor în drept făcute la Paris '-, celălalt la vîrstă senectuţiiI3. Asupra ultimu­ lui, un portret miniatural (160 χ 120 mm), ulei pe lemn, executat cu puţin timp înainte de moartea lui Dumitru Brătianu (1818—1892) de pictorul Theodor Aman, care, aflat şi el spre sfîrşitul vieţii (1831—1891), se înde­ letnicea cu realizarea unor asemenea portrete de mici dimensiuni, nu insistăm în mod deosebit. Pictura îi redă bust şi privindu-1 ne reamintim cuvintele lui Emil Costinescu rostite la moartea lui Dumitru Brătianu în 1892 : „Parcă-l văd la Cameră ... între capetele tinerilor se putea dis­ tinge un cap albit de zăpada anilor ... Şi-ţi impunea respect acel bătrîn .... îmbrăcat întotdeauna în negru, părul capului făcea astfel un contrast foarte artistic. Frunte mare, ochii vii şi neastîmpăraţi..." v>. Primul dintre portrete este un desen în creion atribuit pictorului loan D. Negulici, nesemnat, nedatat. Există, însă, o serie de argumente care ne permit să afirmăm că desenul a fost într-adevăr realizat de Negulici, iar ca dată posibilă a executării sale să presupunem anii 1835—1837 sau cel mult 1841—1842, după această dată pictorul nemai- fiind în Franţa, iar un an mai tîrziu nici Dumitru Brătianu. înzestrat cu un deosebit talent, după ce deprinde meşteşugul pic­ turii în atelierul lui Nicolae Livaditti de la Iaşi, loan Negulici pleacă, cu bani oferiţi de rude şi admiratori, la Paris pentru a-şi desăvîrşi stu­ diile, mai întîi în 1833—1837 şi apoi în 1841—1842. în timpul primei şederi în capitala Franţei el se va număra printre tinerii români care locuiau în pensiunea Ducolombier din strada St. Hyacinthe 15, punctul obişnuit unde se întîlneau studenţii munteni şi moldoveni şi purtau dis­ cuţii aprinse privind situaţia politică a Principatelor şi viitoarea lor organizare. în aceeaşi pensiune erau găzduiţi şi Ion Ghica, Alex. G. Golescu, Nicolae Kretzulescu, Dumitru Brătianu ş.a., de acesta din urmă

11 Ibidem, p. 22—24. 12 Muzeul Naţional de Istorie al R. S. România, nr. inv. 164.441. ln Ibidem, nr. inv. 164.440. 14 Alex. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu. Acte şi scrisori din perioada 1840—1870, publicate cu o schiţă biografică, vol. I, Bucureşti, 1933, p. 94. 15 Ibidem, p. 9.

www.mnir.ro 214 MARIA ΙΟΝΙΤλ

legîndu-1 pe Negulici o foarte durabilă prietenie16. în această primă perioadă a şederii sale la Paris suferă influenţa pictorului Ingres 17 şi a şcolii lui, care răspîndise gustul portretelor în creion ce îndeplineau me­ nirea fotografiilor de mai tîrziu şi ofereau şi posibilitatea multiplicării lor prin litografiere. Deja în timpul primei şederi a sale la Paris, Negulici execută o serie de portrete în creion, alegîndu-şi de multe ori drept modele prietenii pe care şi-i făcuse printre studenţii români. Deşi reali­ zate cu tot darul său de mare desenator, lucrările suferă prin păstrarea prejudecăţii clasice de redare a personajelor într-o poziţie statică, chiar dacă prin natura lor — cum este cazul revoluţionarilor, fiinţe romantice agitate prin definiţie — nu se pretau la o asemenea tratare artistică. Lui Dumitru Brătianu Negulici îi face la Paris trei portrete, socotindu-1 şi pe cel în discuţie. Două dintre ele sînt publicate de Lucia Dracopol- ispir, ca existînd în colecţii particulare, în 1939 : respectiv un desen în sepia pe hîrtie reprodus de Alexandru Cretzianu 18 şi un desen în creion pe hîrtie gălbuie semnat şi datat „1837, Paris" 19. Desenul în creion aflat în posesia muzeului nostru, posibil a fi cel care în catalogul Luciei Dra- copol-Ispir poartă menţiunea că ar fi dispărut 20, ne prezintă un Dumitru Brătianu tînăr, în figura căruia regăsim trăsăturile puţin maturizate ale adolescentului din desenul sepia executat chiar la sosirea lui în Paris. Este redat imagine pe trei sferturi, îmbrăcat în costum de epocă, ţinînd mîna dreaptă în deschizătura hainei. Părul creţ este pieptănat peste cap, fără cărare, poartă cioc, iar mustaţa abia îi este mijită. Avînd aproxima­ tiv aceleaşi dimensiuni ca şi desenul în creion datat 1837, respectiv 251X185 mm, este realizat tot pe hîrtie gălbuie specială ce purta pe ea un contur în care urma să se înscrie portretul. întreaga lucrare poartă pecetea artei de desenator, portretist şi miniaturist a lui Negulici, trăsă­ turile ferme ale creionului, poziţia statică, dar fără a dezumaniza, apleca­ rea atentă, cu migală, asupra amănuntelor care individualizează fiecare dintre portretele sale, fie că este vorba de Dumitru Brătianu, C. A. Ro­ setti, Ion Eliade Rădulescu, Simeon Marcovici, Nicolae Bălcescu, Nicolae Kretzulescu, sau de confratele său Const. Daniel Rosenthal. De altfel loan Negulici intenţiona să le strîngă pe toate într-un album al capilor revoluţiei de la 1848, dar moartea-i survenită în exil, la Constantinopol, la 5 aprilie 1851 nu i-a mai îngăduit realizarea unei asemenea opere. Ultima lucrare asupra căreia ne oprim este un portret, pictură ulei pe pînză, avînd dimensiunea de 520X400 mm ce ni-1 înfăţişează pe Ion Ghica 21 tînăr, în perioada studenţiei la Paris. Ceea ce conferă o valoare deosebită acestei piese muzeistice nu este atît numele artistului care semnează (dreapta, pe stratul de pictură), anume Edouard Boutibonne, născut la Pesta în 1816, şi care începe să lucreze şi să se afirme în Franţa

10 Dr. Lucia Dracopol-Ispir, Pictorul Negulici. 1812—1851, Bucureşti 1939 p. 45. 17 Lucia Dracopol-Ispir, Pictorul revoluţionar I. D. Negulici. 1812—1851. Cu prilejul aniversării a 150 ani de la naştere, Ploieşti, 1962, p. 14. 18 Alex. Cretzianu, op. cit., p. 8. 19 Lucia Dracopol-Ispir, op. cit., p. 29. 20 Lucia Dracopol-Ispir, Pictorul Negulici. 1812—1851, p. 113. 21 Muzeul Naţional de Istorie al R. S. România, nr. inv. 71089.

www.mnir.ro CONTRIBUŢII LA ICONOGRAFIA DE LA 1848 215

între 1838—1847, dar mai ales faptul că reprezintă singura imagine de tinereţe din perioada de pînă la 1848 a lui Ion Ghica. Maria Kulibin, care a ofertat tabloul muzeului nostru, este nepoată directă a lui Ion Ghica, fiică a unuia din copiii acestuia, Alexandru I. Ghica. Pînă în 1946, cînd a primit pictura moştenire, lucrarea s-a aflat un timp la Ghergani, proprietatea lui Ion Ghica, iar după moartea soţiei sale, Ale­ xandrina, în 1926, a trecut în posesia fiicei lor Maria căsătorită Sturdza- Miclăuşani. Plecat la studii în „oraşul lumină" pe la sfîrşitul lui iunie 1835 22 Ion Ghica se numără printre tinerii români ce locuiau în pensiunea Ducolombier, strada St. Hyacinthe din Cartierul Latin. Participă şi el la aprinsele discuţii purtate chiar în pensiune, sau la „Café Corneille" şi „Café Procope", unde se comentau aprins scrisorile sosite din ţară23 de la Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi Ion Voinescu II ce dădeau amănunte despre dezbaterile din Obşteasca Adunare în problema Regula­ mentului Organic şi despre lupta grupului de deputaţi patrioţi condus de Ion Cîmpineanu, unchiul lui Ion Ghica. El semnează alături de Alexandru G. Golescu şi Dumitru Brătianu procesul-verbal al şedinţei de constituire la 20 august 1839 24 a „Societăţii pentru învăţătura popo­ rului român". Se întoarce în ţară la sfîrşitul lui 1840 sau începutul lui 1841, după ce urmează cursurile Şcolii centrale de arte şi manufacturi din Paris, îşi dă bacalaureatul în ştiinţele matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din capitala Franţei şi urmează cursurile Şcolii de mine de aici. Din această perioadă — 1838, începutul activităţii la Paris a pictorului portretist Edouard Boutibonne şi 1840—1841, data părăsirii Parisului de către Ion Ghica — trebuie să dateze portretul aflat în patri­ moniul muzeului nostru. Deşi valoarea artistică a lucrării nu este deose­ bită, tînărul pictor, avînd întîmplător aceeaşi vîrstă ca şi modelul său, înţelege şi reuşeşte să redea în ea esenţa personalităţii şi trăirilor din acea perioadă ale revoluţionarului român. îi prezintă numai capul, aşe­ zat în profil stînga cu fruntea bombată acoperită de o şuviţă din părul negru care este lăsat lung acoperind lobul urechii ; gura hotărîtă este umbrită de mustaţa abia mijită, iar ochii scăpărători parcă privesc îna­ inte. La gît are înnodată o lavalieră după moda timpului. Numărîndu-se printre piesele de valoare de curînd intrate în patri­ moniul Muzeului Naţional de Istorie al R. S. România, lucrările de artă plastică mai sus prezentate, parte dintre ele existente deja în expoziţia de bază a secţiei moderne, reuşesc să întregească în chip fericit galeria noastră de portrete ale marilor personalităţi politice din sec. al XIX-lea. Totodată ele acoperă golurile existente pînă acum mai ales în iconografia lui Dumitru Brătianu şi Ion Ghica, pentru anume perioade din viaţa şi activitatea lor.

22 Dumitru Păcurariu, Ion Ghica, Bucureşti, 1965, p. 11. 23 N. Petraşcu, Ion Ghica, în „Literatură şi artă", an. 1, nr. 7, 1897, p. 408. 24 Dumitru Păcurariu, op. cit., p. 36.

www.mnir.ro 216 MARIA IONIŢA

CONTRIBUTIONS À L'ICONOGRAPHIE DE QUELQUES PARTICIPANTS A LA REVOLUTION DE 1848

Résumé

L'auteur signale et présente quelques acquisition nouvelles du Musée Na­ tional d'Histoire de la R. S. de Roumanie, oeuvres d'art plastique inédites qui se constituent en des importants témoignages iconographiques qui viennent compléter les portraits de certaines personnalités politiques remarquables de l'époque mo­ derne : Avram Iancu, Dumitru Brătianu et Ion Ghica. La brève description des oeuvres respectives — deux peintures (huile sur toile) et un dessin — est accompagnée par des considérations concernant les cir­ constances dans lesquelles ont été réalisées, les artists plastiques auxquels elles appartiennent — Mişu Popp, loan D. Negulici et Edouard Boutibonne — ainsi que des précisions intéressantes concernant la circulation des pièces respectives, qui peuvent être admirées dans les salles de la section d'histoire moderne du Musée National d'Histoire de la R. S. de Roumanie.

www.mnir.ro NOI MĂRTURII DOCUMENTARE PRIVIND ACTIVITATEA LUI ALEXANDRU G. GOLESCU ÎN FAVOAREA ÎNFĂPTUIRII UNIRII

de CORNELIA APOSTOL

Personalitate remarcabilă şi complexă a epocii sale, Alexandru G. Golescu 1 a fost unul din reprezentanţii de frunte ai generaţiei de revoluţionari paşoptişti, care cu înflăcărat patriotism şi neprecupeţit efort au militat pentru împlinirea înaltelor aspiraţii de libertate, unitate şi independenţă ale poporului român. Participant activ la opera de re­ deşteptare naţională, Al. G. Golescu, prin activitatea sa politică, s-a remarcat îndeosebi în perioada pregătirii şi desfăşurării revoluţiei de la 1848, a luptei pentru înfăptuirea unirii Principatelor Române. In timpul evenimentelor de la 1848, împreună cu Nicolae Bălcescu, de care 1-a legat o strînsă şi mare prietenie, Al. G. Golescu a reprezentat gruparea înaintată a democraţilor revoluţionari şi a jucat un rol impor­ tant în activitatea diplomatică desfăşurată de paşoptişti, prin care urmă­ reau a face cunoscută opiniei publice europene adevărata situaţie a poporului român şi, deci, cauzele şi scopurile luptei sale. Mai tîrziu, împărtăşind alături de ceilalţi revoluţionari români anii grei ai exilului, Al. G. Golescu a continuat să desfăşoare în străinătate o îndelungată activitate de propagandă pe plan diplomatic. Promovînd cu perseverenţă aceleaşi principii pe care tinăra generaţie încercase să le realizeze la 1848, acum ei urmăreau să întreţină o atmosferă de simpatie faţă de Principate, să obţină sprijinul puterilor europene în realizarea ma­ relui ideal al Unirii2. Aceasta este epoca memoriilor, a protestelor, a numeroaselor articole publicate în diferite ziare şi reviste, a stabilirii de noi şi multiple relaţii, a studiilor asupra politicii generale europene cu referiri la situaţia Principatelor şi la rolul lor în această politică. Princi­ palul scop urmărit era de a face din cauza românească o cauză europeană şi, incontestabil, în această intensă şi vastă acţiune Al. G. Golescu a avut o contribuţie de seamă. De aceşti ani se leagă apropiatele raporturi de prietenie ale lui Alexandru G. Golescu cu marele prieten al românilor care a fost Edgar

1 Alexandru G. Golescu (1819—1881), fiul lui lordache Golescu şi al Măriei Bălăceanu. Pentru date biografice vezi : George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, vol. I, Bucureşti, 1939 ; Anastasie lor­ dache, Alexandru G. Golescu, Bucureşti, 1974. 2 N. Corivan, Din activitatea emigranţilor români în Apus (1853—1857). Scri­ sori şi memorii, publicate cu un studiu introductiv de..., Bucureşti, 1931, p. 5—6.

www.mnir.ro 218 CORNELIA APOSTOL

Quinet3 sau cu Paul Bataillard, căruia într-o scrisoare din 18 septembrie 1851 îi mulţumea pentru sprijinul dat cauzei româneşti şi emigranţilor4. Tot acum Al. G. Golescu întreprinde numeroase demersuri în diferitele centre ale Europei, a căror intensitate creşte în preajma Congresului de pace de la Paris din 1856, în vederea restabilirii vechilor drepturi ale ţărilor române, pentru Unirea Principatelor. O subliniere deosebită me­ rită activitatea depusă de Al. G. Golescu pentru reîntoarcerea în patrie a revoluţionarilor exilaţi de la 1848, ca şi aceea din perioada alegerilor pentru Adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, cînd ε-a alăturat cu toate forţele mişcării unioniste şi a militat pentru respectarea drepturilor românilor de a se pronunţa deschis asupra principiilor de reorganizare a ţării şi asupra unirii. în fondurile patrimoniului Muzeului Naţional de Istorie al R. S. Ro­ mânia se află cîteva mărturii referitoare la participarea activă a lui Al. G. Golescu, alături de ceilalţi revoluţionari români, la lupta pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Dintre acestea ne-am oprit asupra a două documente;>, care prin conţinutul lor sînt o confirmare a poziţiei înaintate pe care s-a situat Al. G. Golescu în lupta pentru constituirea pe baze legale a Adunărilor ad-hoc şi mai ales împotriva încercărilor de falsificare a alegerilor ce s-au desfăşurat în Moldova. Sînt două concepte de scrisori adresate unor înalţi demnitari ai puterilor străine, prin care li se cere să intervină în favoarea respectării dreptu­ rilor legitime ale românilor. Documentele se constituie totodată în valo­ roase prezentări analitice asupra situaţiei din Principate şi în special din Moldova, în acea perioadă de mari eforturi ale unioniştilor pentru constituirea Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Primul documentG, avînd în vedere conţinutul, considerăm că a fost adresat de Al. G. Golescu, în vara anului 1857, ambasadorului Franţei la Constantinopol, Thouvenel, a cărui poziţie în problema unirii era con­ siderată „drept fermă şi demnă" '. Al. G. Golescu îi comunica faptul că unioniştii moldoveni i-au adresat din Iaşi o scrisoare „care descrie situaţia Principatelor în aceste zile foarte triste" 8. Referindu-se concret la situaţia gravă din Moldova, unde caimacamul Vogoride făcea totul pentru a împiedica exprimarea unui vot favorabil Unirii, autorul men­ ţionează „că atunci chiar cînd [cititorul n.n.] va trebui să aleagă ceea ce este exagerat în această scrisoare, rămîn cu toate acestea fapte destul de grave pentru a constitui un veritabil act de acuzare împotriva cai­ macamului actual"9. Dar Al. G. Golescu nu se opreşte la a prezenta situaţia existentă în Moldova, ci îi sugerează ambasadorului francez ne­ cesitatea înlocuirii caimacamului prin „guvernări interimare", motivînd că „ar fi mai bine pentru a asigura independenţa voturilor". Insistînd în

3 G. Fotino, op. cit., vol. I, p. 54 ; vol. IV, p. 136. 4 Ibidem, vol. Ill, p. 243—244. 5 Documentele au fost achiziţionate de Muzeul de Istorie al R. S. România în anul 1970. 6 M.I.R.S.R., nr. inv. 1583. 7 Gh. Platon, Lupto românilor pentru unitate naţională. Ecouri in presa europeană (1855—1859), Iaşi, 1974, p. 28. s M.I.R.S.R., nr. inv. 1853. 0 Ibidem.

www.mnir.ro ACTIVITATEA LUI AL. G. GOLESCU IN FAVOAREA UNIRII 219

continuare asupra teroarei ce există în ţară, Al. G. Golescu încheie prin a menţiona că a considerat necesar să-i semnaleze starea de lucruri din Moldova „pentru ca d-voastră să puteţi să le folosiţi în timp şi loc în mod convenabil" 10. De aceeaşi importanţă pentru reliefarea marilor greutăţi pe care le-au avut de întîmpinat, dar şi a tenacităţii cu care revoluţionarii ro­ mâni au continuat lupta, este şi cel de-al doilea documentll. Adresat lui Henry Bulwer, ministru plenipotenţiar şi comisar extraordinar al mi­ siunii britanice în Principatele danubiene, documentul se constituie în­ tr-o mărturie privind acţiunile desfăşurate de militanţii unionişti pentru informarea comisiei extraordinare de reorganizare a Principatelor, con­ stituită în urma hotărîrilor Congresului de pace de la Paris 12, ai cărei reprezentanţi au sosit la Bucureşti în martie 1857. Astfel, referindu-se la modul cum se desfăşurau alegerile pentru Adunarea ad-hoc de la Iaşi, pe baza firmanului Porţii, Golescu nota că „interpretarea dată fir­ manului imperial a fost cel mai adesea diferită în cele 2 principate, pentru a nu spune în întregime contrară şi aceasta întotdeauna în detri­ mentul justiţiei şi al bunului drept al moldovenilor" 13. Şi lăsînd să se înţeleagă că Turcia nu era străină de ceea ce se întîmpla în Moldova, el vine să sublinieze ideea că „ţara începe să se întrebe dacă comisia euro­ peană este cea în măsură să asigure libera exprimare a dorinţelor ţării" w. Prin glasul său, Al. G. Golescu a dat expresie gîndului şi glasului naţiunii cu privire la înalta misiune ce revenea comisiunii internaţionale, care consta tocmai în a veghea la respectarea cadrului legal de desfăşurare a operaţiunilor electorale pentru adunările naţionale reprezentative ce aveau să exprime voinţa ţării. De aceea, el scria că dacă „nu se poate pune la îndoială eficacitatea unei comisii internaţionale, în mod nor­ mal te duce gîndul la a te îndoi de utilitatea şi de scopul veritabil al misiunei politice şi acest sentiment nu este făcut să încurajeze speran­ ţele pe care le aveau punînd destinele lor sub oblăduirea marilor puteri europene" lj. Mai mult, documentul este o ilustrare a acelor încercări ce s-au făcut pentru a determina o atitudine favorabilă cauzei românilor şi din partea acelor puteri ce au avut o atitudine oscilantă, cum a fost Anglia. „Românii, scria Al. G. Golescu, contau, puţin este adevărat, pe sprijinul binevoitor al Angliei, dar puneau în revanşă toată încrederea şi speranţa lor în principiile ei constituţionale" 16. Aducînd argumente importante în sprijinul cauzei românilor, ape- lînd la înaltele calităţi de care ar fi trebuit să se bucure un organism internaţional şi o mare putere ca Anglia, Al. G. Golescu a insistat pentru revenirea la cadrul legal al desfăşurării alegerilor din Moldova. Rezul­ tatul numeroaselor proteste, demersuri şi presiuni, toate pe aceeaşi linie, a fost întîlnirea de la 25 iulie/6 august 1857, care a adus anularea

10 Ibidem. 11 Ibidem, nr. inv. 1581. 12 Acte si documente relative la istoria renascerei României, publicate de Ghenadie Petrescu, D. A. Sturdza şi D. C. Sturdza, vol. II, Bucureşti, 1889, p. 1082. 13 M.I.R.S.R., nr. inv. 1531. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 10 Ibidem.

www.mnir.ro 220 CORNELIA APOSTOL alegerilor din Moldova J7. La 12/24 august 1857 Poarta a dat ordinul telegrafic prin care se anulau alegerile, urmînd să se procedeze la al­ tele noi, care au şi adus o victorie deplină a partidei unioniste. Aceste două documente îşi află importanţa lor nu numai în faptul că aduc noi dovezi ale poziţiei înaintate şi ale activităţii unuia din cei mai repre­ zentativi militanţi unionişti, dar ele constituie o expresie elocventă a interesului şi conlucrării permanente ce a existat între moldoveni şi munteni pentru aceeaşi măreaţă cauză a Unirii. Alte două documente ne ilustrează preocuparea lui Al. G. Golescu cu privire la hotărîrile convenţiei de la Paris şi la legea electorală, faţă de importanţa şi rolul lor în înfăptuirea Unirii. Primul IR, un manuscris în limba franceză cuprinzînd articole din Convenţia de la Paris înche­ iată la 7/19 august 1858, care se pronunţă asupra viitoarei organizări a Principatelor, are părţi subliniate şi anume acele articole care au pre­ zentat un mai mare interes. Ideea centrală a ultimului document 10 o reprezintă părerea lui Al. G. Golescu asupra legii electorale, care, prin dispoziţiile sale, nu permitea o participare largă, limitînd posibilităţile celor ce ar fi putut alege sau a fi aleşi. Exprimîndu-şi nemulţumirea faţă de aceste limite ale legii electorale, pe baza căreia urmau să se desfăşoare alegerile pentru noul domnitor, Al. G. Golescu sublinia că nu numai că aceasta „nu ar fi putut fi de-o anume utilitate, dar ar putea să devină fatală cauzei Unirii" -°. Dar, în ciuda tuturor acestor piedici şi greutăţi, voinţa naţională s-a impus şi s-a realizat prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza la 5 şi 24 ianuarie 1859. Şi desigur, în îndoita alegere a lui Al. I. Cuza, Al. G. Golescu a avut unul din rolurile cele mai importante21. Faptul este demonstrat nu numai de bogatul fond documentar legat de această perioadă şi căruia i se adaugă cele patru documente asupra cărora ne-am oprit, dar şi de prezenţa activă a lui Al. G. Golescu la Iaşi şi Bucureşti în timpul alegerii noului domn. Odată cu dubla alegere a lui Al. I. Cuza căpăta viaţă marele principiu al Unirii şi pentru împlinirea acestui înalt ideal a militat cu abnegaţie, devotament şi profundă dragoste de patrie şi Al. G. Golescu.

NOUVEAUX TEMOIGNAGES DOCUMENTAIRES CONCERNANT L'ACTIVITE" D'ALEXANDRE G. GOLESCU EN FAVEUR DE L'ACCOMPLISSEMENT DE L'UNION

Résumé

Dédié à mettre en relief le rôle joué par Al. G. Golescu dans la lutte pour l'accomplissement de l'Union des Principautés, l'article s'arrête sur quelques do­ cuments trouvés dans le patrimoine du Musée d'Histoire de la R. S. de

17 N. Corivan, Unirea în cadrul politicii europene, în „Studii", nr. 1, 1959, p. 177. 18 M.I.R.S.R., nr. inv. 1585. 19 Ibidem, nr. inv. 1582. 20 Ibidem. 21 Anastasie Iordache, op. cit., p. 91.

www.mnir.ro ACTIVITATEA LUI AL. G. GOLESCU ÎN FAVOAREA UNIRII 221

Roumanie, qui apportent des dates nouvelles en ce qui regarde son activité durant les années antérieures et préliminaires à l'Union. Destiné à faire mieux ressortir la contribution de Al. G. Golescu à l'effort de toute la nation roumaine de réaliser l'Union, le matériel représente en même temps une presentation de pièces pré­ cieuses qui viennent enrichir le fond documentaire du musée concernant la pé­ riode de la lutte pour la réalisation du grand desideratum de l'Union des Prin­ cipautés Roumaines.

www.mnir.ro MĂRTURII INEDITE PRIVITOARE LA ACTIVITATEA LUI ION GHICA IN INSULA SAMOS

de ELENA PALANCEANU

Un aspect mai puţin cunoscut al activităţii desfăşurate de această personalitate marcantă a vieţii româneşti din sec. al XIX-lea, caracteri­ zată atît de cuprinzător de dr. Constantin I. Istrati ca fiind „un pionier din cei mai importanţi ai renaşterii noastre culturale, sociale, politice şi naţionale" îl constituie prezenţa lui Ion Ghica în insula Samos în calitate de guvernator al acesteia şi preţuirea de care s-a bucurat, nu fără temei, în rîndurile insularilor. Literatura de specialitate consem­ nează, uneori cu precizări mai concrete, alteori destul de lapidar, şi acest aspect al multiplelor sale afirmări pe planuri atît de diverse2. Ghica însuşi în scrierile sale, ca de pildă „Căpitanul Laurent" din Scrisori către V. Alecsandri şi în corespondenţa adresată îndeosebi soţiei, Ale­ xandrina Ghica, se referă la această perioadă a vieţii sale, într-una din scrisorile pe care i le expedia, la începutul lunii mai 1854, remarcînd chiar că şi-a făcut în insulă „o reputaţie de om abil şi capabil" 3. Mai rare sînt mărturiile ştiute, în care se atestă stima pe care a dobîndit-o în insula Samos, venite direct din partea locuitorilor acesteia, apreciere, de altfel, incontestabilă şi recunoscută ca atare, atît în litera­ tura greacă, cum se poate constata din relatarea făcută de Epaminonda Stamadiad că „a fost un guvernator înţelept şi drept şi un mînuitor conştiincios al averii publice" cît şi prin faptul că în semn de bună amintire şi recunoştinţă în sala primăriei din Vathy, fosta reşedinţă guvernamentală a lui Ion Ghica, a fost instalat un bust de marmoră albă al acestuia ''.

1 Activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica, discurs rostit la 5 (18) aprilie 1902 in şedinţă solemnă de dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei Române, cu răspuns de Dimitrie A. Sturdza, membru al Academiei Române, Bucureşti, 1902. 2 E. Lovinescu, Ion Ghica in Samos. După corespondenţa lui inedită, în „Convorbiri literare", an. XLVI, nr. 1, ianuarie 1912, Bucureşti, p. 48—64 ; N. Geor- gescu-Tistu, Ion Ghica scriitorul. Cu prilejul unor texte inedite, Academia Ro­ mână, „Studii şi cercetări", XXV, Bucureşti, 1935 ; N. Liu, Catalogul corespon­ denţei lui Ion Ghica, Edit. Academiei, 1962 ; D. Păcuraru, Ion Ghica, Edit, pentru literatură, Bucureşti, 1965 ; I. Roman, Viafo Iui Ion Ghica, Edit. Albatros, 1970 ; V. Netea, Ion Ghica, 1816—1897, în Diplomaţi iluştri, vol. III, Edit. Politică, Bucu­ reşti, 1973, p. 221—288. 3 E. Lovinescu, op. cit., p. 53. 4 N. Georgescu-Tistu, op. cit., p. 50. 1 I. Roman, op. cit., p. 177.

www.mnir.ro 224 ELENA PALANCEANU

Tocmai această preţuire de care s-a bucurat Ion Ghica din partea samioţilor urmărim să subliniem in rîndurile de faţă, cele cinci docu­ mente aflate în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie, la care ne vom referi în continuare, provenind din insula pe care a guvernat-o din apri­ lie 1854 şi pînă spre sfîrşitul anului 1358. Documentele respective au o datare ulterioară prezenţei lui Ion Ghica în insula Samos, dar ele sînt, considerăm, cu atît mai edificatoare pentru evidenţierea rolului pe care 1-a avut şi a impresiei puternice pe care a lăsat-o guvernarea sa. Deşi Ghica primise cu greu această însărcinare şi numai după ce fusese încre­ dinţat că o face spre binele patriei sale, pentru care a militat întotdeauna prin mijloacele pe care le-a socotit cele mai eficiente pentru momentele respective, odată ajuns în Samos, insulă în ciclul Sporadelor de Sud din Marea Egee, cu regim de principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (i, el a depus toate eforturile pentru emanciparea acesteia. Referindu-se la acceptarea amintitei misiuni pe care o primise la solicitarea lui Reşid paşa şi a ambasadorilor Franţei şi Angliei la Con­ stantinopol, unde Ion Ghica rămăsese după înfrîngerea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, hotărît să susţină în continuare interesele patriei sale, el relata că aceştia ,,au insistat atît de mult, făcîndu-mi atîtea şi atîtea făgăduieli pentru viitorul României, încît nu ştiu cum s-a făcut, dar am ieşit de acolo angajat a mă duce pentru trei luni în Ar­ chipel" '. Misiunea sa era de a stîrpi piraţii care atacau corăbiile menite să aprovizioneze trupele aliate anglo-franco-turce cu alimente şi muniţii în timpul războiului Crimeii, contribuind astfel la asigurarea victoriei ce trebuia să aducă şi îmbunătăţirea situaţiei ţărilor române. Ajuns în insulă, Ion Ghica avea să se confrunte cu mari dificultăţi, pentru depăşirea cărora a fost nevoie nu numai de un mare volum de muncă şi de măsuri energice, ci şi de întregul său tact diplomatic, abili­ tate politică şi spirit de bun organizator. îmbinînd reprimarea actelor de jaf şi violenţă cu metoda convingerii, deoarece a înţeles că între piraţi se numărau şi luptători pentru eliberarea de sub turci a insulelor gre­ ceşti, el a reuşit în scurt timp să determine încetarea pirateriei 8, ceea ce i-a dat posibilitatea să-şi intensifice activitatea administrativă, cul­ turală şi economică şi să obţină realizări, între care se înscriu : înfiin­ ţarea gimnaziului „Pithagora" la Vathy, a unei şcoli agricole, a alteia navale, precum şi a unui institut de fete susţinut cu fonduri de către soţia sa ; iniţierea construirii de şosele, intensificarea navigaţiei, măsuri pentru dezvoltarea plantaţiilor de măslini şi migdali, introducerea unui cod juridic modern, adoptarea celei dintîi legi pentru ocrotirea operelor de artă ale antichităţii9. Toate aceste înfăptuiri l-au impus nu numai în faţa locuitorilor insulei, ci şi a lumii din afară, sultanul acordîndu-i ca răsplată titlul de bei (prinţ) de Samos. Străduinţa depusă pentru ridicarea sub toate aspectele a insulei, tactul deosebit în relaţiile cu locuitorii i-au atras încrederea şi simpatia

c D. Păcurarii, op. cit., p. 168. 7 I. Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, ediţiune nouă, Bucureşti, 1887, p. 381. 8 I. Roman, op. cit., p. 175—177 ; D. Păcuraru, op. cit., p. 169—172 ; I. Ghica, op. cit., p. 422. 9 V. Netea, op. cit., p. 260 ; D. Păcuraru, op. cit., p. 174—176.

www.mnir.ro ACTIVITATEA LUI I. GHICA IN INSULA SAMOS 225 populaţiei samiote, care i-a păstrat o frumoasă amintire, fapt relevat în mod elocvent şi în cuprinsul documentelor menţionate, achiziţionate de muzeu de la Alice Magheru, nora colonelului Romulus Magheru, care a fost căsătorit cu Ana Ghica, fiica beiului de Samos. Unul dintre aceste documente, manuscris original în limba franceză, a fost prilejuit chiar de această căsătorie. El conţine adresa de felicitare a cancelariei princiare a Samosului, din 22 iunie 1887, adresată lui Romulus Magheru, în care se arată, printre altele, că „legăturile de respect şi recunoştinţă care leagă insula Samos de vechiul şi iubitul său principe, E. S. Principele Ion Ghica, o face să participe din inimă la toate fericitele evenimente pe care acesta le parcurge" 10. Documentul poartă semnătura lui Graminondas G. Stamadiady, cancelarul principatului Samos. Celelalte patru documente datează din timpul vizitei efectuate în Samos în anul 1902 de către fiul fostului guvernator, Dimitrie I. Ghica, pe atunci ministrul României la Atena. Dacă documentul datat „Samos, 30 aprilie 1902;t, semnat de Eleni S. Svorons n, conţinînd 6 strofe de versuri în limba greacă, este doar un omagiu în care se exprimă senti­ mentele de recunoştinţă faţă de fostul guvernator al insulei şi preţuirea faţă de fiul acestuia, următoarele trei emană de la cea mai reprezentativă instituţie a insulei şi anume Adunarea Generală a Samioţilor. Documentul ce poartă data de 3 mai 1902, manuscris original în limba greacă, avînd ştampila Adunării samioţilor şi semnăturile unor deputaţi ai acesteia, se adresează lui Dimitrie Ghica remarcînd faptul că Samosul „reţine o vie amintire a respectatului şi neuitatului părinte al excelenţei voastre şi cu mare bucurie salută prezenţa fiiului acelui mare binefăcător guvernator" 12. Măsurile luate de Ion Ghica pentru a orienta dezvoltarea insulei pe calea progresului nu fuseseră uitate şi se bucurau şi peste ani de consideraţia cuvenită. ψ Edificatoare sub acest aspect este şi adresa preşedintelui Adunării Generale a Samioţilor, Dem. P. Sofoulis, manuscris în limba greacă, pe hîrtie cu antetul Adunării şi purtînd data de la 4 mai 1902. Salutînd cu căldură vizita în insula Samos a ministrului român la Atena, el sub­ linia totodată sentimentele deosebite păstrate „nobilului guvernator şi binefăcător al Patriei noastre, puterei indisolubile cu care Ţara noastră este legată de faptele sale istorice şi populare, care sînt pline de fră­ ţească dragoste" Primirea făcută lui Dimitrie Ghica se datora, deci, nu numai calităţii sale oficiale, ci era în acelaşi timp şi o exprimare a consideraţiei acordate fiului fostului guvernator al insulei. Cel mai semnificativ dintre aceste documente îl constituie, apre­ ciem, extrasul din Procesul verbal al Adunării Generale a Samioţilor privitor la vizita lui Dimitrie I. Ghica în insula Samos, manuscris în limba greacă, cu semnătura preşedintelui Adunării şi ştampila acesteia 14, înmînat oaspetelui cu prilejul menţionat. însemnătatea lui constă, pe de o parte, în conţinutul său, similar celor amintite anterior în ceea ce pri-

10 Muzeul de Istorie al R. S. România, nr. inv. 60391. 11 Ibidem, nr. inv. 60401. 12 Ibidem, nr. inv. 60400. 13 Ibidem, nr. inv. 60402. 14 Ibidem, nr. inv. 60399.

www.mnir.ro 226 ELENA PÀLÀNCEANU veşte formularea preţuirii faţă de Ion Ghica, iar pe de altă parte în simplul fapt că Adunarea a decis să remită acest act fiului fostului gu­ vernator. Era în această hotărîre, credem, şi expresia dorinţei de a con­ semna într-un document scris sentimentele păstrate de poporul samiot lui Ion Ghica, „a cărui amintire pentru civilizaţia aleasă şi nobleţea sufletului, cît şi pentru părinteasca dar severa sa guvernare a rămas neştearsă din inima samioţilor... Atît timp cît se va cinsti virtutea în ţara aceasta, va rămîne neclintită şi recunoştinţa către D"53" 13 se stipula în partea finală a documentului. Majoritatea timpului cît a fost guvernator al insulei Samos, Ion Ghica a locuit la Vathy, într-o casă aşezată pe coasta dealului, care do­ mina portul şi oferea o perspectivă panoramică Muzeul Naţional de­ ţine, din aceeaşi achiziţie, şi fotografia originală a acestei locuinţe, reprezentînd o clădire cu două etaje, cu obloane la ferestre 17, precum şi o reproducere fotografică, probabil după o carte poştală ilustrată de epocă, redînd vederea generală a localităţii 18 ce a servit de reşedinţă guvernatorului. Am socotit că nu este lipsită de interes menţionarea şi a acestor două imagini, evocatoare ale prezenţei lui Ion Ghica în această insulă unde, prin neobosita şi susţinuta sa activitate, a făcut să dăinuie o amintire atît de vie şi preţuită, înscriindu-se — aşa cum aprecia unul din biografii săi — „între conducătorii care au lăsat urme luminoase în istoria Samosului" in. Documentele semnalate evidenţiază, odată mai mult, ca un fapt remarcabil modul în care Ion Ghica a căutat şi a reuşit să guverneze Samosul, ceea ce i-a adus nu numai aprecierea şi gratitudinea locuitorilor acestuia, ci şi o sporire a prestigiului, atît în cercurile conducătoare otomane, cît şi în lumea diplomatică europeană.

TEMOIGNAGES INEDITS REGARDANT L'ACTIVITÉ DION GHICA DANS LTLE DE SAMOS

Résumé L'auteur se rapporte à un aspect moins connu de l'activité de cette per­ sonnalité notable de la vie culturelle et politique roumaine du XIXe siècle, à savoir à la présence d'Ion Ghica dans l'île de Samos en tant que son gouverneur pendant les années 1854—1858. Tout en soulignant l'estime dont il a joui et à juste raison, de la part des habitants de l'île, l'auteur présente les cinq documents inédits trouvés dans le patrimoine du Musée National et qui constituent des témoignages déterminants en ce qui regarde l'impression forte produite par son gouvernement. Ces documents proviennent de l'île de Samos, étant ultérieurs à la présence d'Ion Ghica, la plupart émanée de l'Asemblée Générale des Samoyèdes et expri­ mant les sentiments distingues du peuple envers „le noble gouverneur et bien­ faiteur de notre Patrie la force indissoluble avec laquelle notre Pays est lié à ses faits historiques et populaires de fraternelle amitié".

15 Ibidem. 115 D. Păcuraru, op. cit., p. 177. 17 Muzeul de Istorie al R. S. România, nr. inv. 60507. 18 Ibidem, nr. inv. 60506. 19 D. Păcuraru, op. cit., p. 173.

www.mnir.ro ALEXANDRU COCIU — MEDIC ROMAN SOLIDAR CU REPUBLICANII ŞI COMUNARZII FRANCEZI IN ANII 1870—1871

de MIRCEA DUMITRIU

Despre participarea unor cetăţeni din ţara noastră la evenimentele legate de războiul franco-prusac (1870—1871) şi de lupta eroică a Co­ munei din Paris împotriva reacţiunii versailleze, a aparatului de stat burghez francez ştirile sînt, în general, destul de restrînse şi disparate. Este certă însă participarea unor voluntari din România în unităţi ale armatei republicane franceze şi ulterior — după semnarea prelimina­ riilor păcii la Versailles, la 26 februarie 1871, ceea ce echivala cu un act de trădare naţională din partea guvernului francez condus de Thiers — la eroica activitate a Comunei din Paris, prima revoluţie so­ cialistă din lume, expresie a luptei proletariatului francez pentru eli­ berare socială şi naţională. Printre cei care nu şi-au precupeţit temeinicele cunoştinţe profe­ sionale, eforturile fizice şi elanurile generoase şi avîntate ale cauzei progresiste şi internaţionaliste pentru care au luptat şi s-au jertfit mulţi fii ai Franţei republicane şi comunarzi — numiţi de Karl Marx, pe bună dreptate, „asaltatori ai cerului" —, au fost şi tineri din România. Unul dintre aceştia, Alexandru Cociu născut la 14 aprilie 1845 la Bucureşti, a îmbrăţişat profesiunea de medic, urmînd între 1870—1875 cursurile Facultăţii de medicină din Paris, unde şi-a luat doctoratul în anul 1875. Student fiind în 1870—1871 în capitala Franţei, el a devenit cunoscut în cercurile pe care le frecventa în acei doi ani de frămîntate momente din viaţa politică şi socială a ţării în care se specializa pentru umanitara carieră de medic. Relatări despre prezenţa şi activitatea lui Cociu în componenţa corpului personalului medical încadrat în Ambulanţa Presei aparţinînd Ministerului de Război al Franţei au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice din România prin intermediul unor periodice de epocă. O co­ respondenţă din Paris intitulată : Românii în resbelul franco-germanu, publicată în ziarul „Românul" din 9/21 august 1871, consemna că tinerii studenţi în medicină Alexandru Cociu şi Mihail V. Georgescu s-au înrolat în ambulanţele franceze cu prilejul sosirii la Paris a doctorului Carol Davila.

1 Colonel dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, dr. F. Chirea, Bărbaţi ai datoriei. Mic dicţionar, Edit. Militară, Bucureşti, 1979, p. 63—64.

www.mnir.ro 228 MIRCEA DUMITRI U

Hotărîrea lor fermă de a servi cu devotament cauza dreaptă a Franţei republicane s-a manifestat deschis în zilele cînd Parisul suporta cu greu presiunea armatelor inamice prusace : „în adevăr — scria co­ respondentul care semna cu iniţialele CM. —, îndată ce ordinul fu anunţat junii medici oferiră serviciile' lor, decişi fiind a trece (în sensul de a rămîne — M.D.) tot asediul în Paris ; ambulanţele Pressei, cele mai întinse şi mai bine organizate, se grăbiră a le oferi fiecăruia îm­ preună cu gradul de locoteninte un serviciu. în care mai tîrziu nu avură mai puţin de 5 sau 6 sute de răniţi. Activitatea şi inteligenţa cu care conduseră servicile ce dirigeau le atraseră în curînd simpatia şi mulţu­ mirile capilor acestor ambulanţe". Curajul tînărului Cociu şi al colegului său au fost demonstrate cu prisosinţă pe cîmpul de luptă, în intervenţii dificile, cînd ajutau la îngrijirea răniţilor, salvîndu-le unora viaţa, în condiţii grele, nefiind nici ei scutiţi de pericolul morţii : în mijlocul unei ploi de proiectile şi a unui zgomot infernal — se arăta în corespon­ denţa din «Românul»- —· în momentul de a prezerva (în sensul de a feri, a păzi de un rău — M.D.) viaţa unei victime printr-un bandaj, de cîte ori n-au simţit efectul unui glonţ care le şoptea foarte de aproape ce va să zică moartea ! De cîte ori transportînd răniţi, un obuz nu s-a spart la cîţiva paşi !... Astfel ieşiră la luptele de la Bourget, Montretont şi Champigny...". Sfîrşitul războiului η-a însemnat şi sistarea activităţii Ambulanţei Presei în care activa şi Alexandru Cociu. Acesta a continuat să-şi onoreze nobila profesiune de specialist în medicină acordînd asis­ tenţă sanitară comunarzilor răniţi, bolnavilor. Despre el şi Mihail Geor- gescu sursa citată mai înainte arăta că „...nimic nu egalează curajul ce dezvoltaseră în cele opt zile de agonie ale Comunei, adunînd răniţi pe strade, protejaţi de un simplu drapel care adesea nu era respectat de gloanţe". Meritele lui Alexandru Cociu, discipol credincios al lui Hipo- crat, au fost elogios subliniate : „Activitatea plină de abnegaţie depusă de Alexandru Cociu într-un punct în care s-au desfăşurat lupte crîncene pentru apărarea Comunei în interiorul fortului de la Yssy a cucerit admiraţia, atît din partea luptătorilor comunarzi, cît şi a colegilor de breaslă francezi sau de alte naţionalităţi2 (subl. ns. — M.D.). Mărturiilor despre Alexandru Cociu — cunoscute pînă acum din presa anului 1871 — li se adaugă preţioase documente care au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al Republicii Socialiste Româ­ nia datorită donaţiei făcute cu multă bunăvoinţă de către mai mulţi descendenţi ai familiei medicului 3. Suita de documente în număr de cinci — scrise în limba fran­ ceză — se referă la atribuţiile îndeplinite de Alexandru Cociu în cali­ tatea sa de medic şi sînt edificatoare pentru cunoaşterea profilului spe­ cialistului, dar şi a entuziastului participant la cauza dreaptă a republi­ canilor şi comunarzilor francezi.

2 Comuna din Paris şi mişcarea muncitorească şi democratică din România, Edit. Politică, Bucureşti, 1972, p. 107 (citat luat din „Le Journal de Bucharest", an. II, nr. Ill din 7 septembrie 1871). 3 Documentele au fost donate de nepoţii medicului Alexandru Cociu : Silvia, Alexandru, Armand, Roger, René, Valentin Avramescu şi Odette Jianu, născută Avramescu. Oferta nr. 202 din 30 decembrie 1974. Patrimoniul Muzeului de Istorie al R. S. România.

www.mnir.ro ALEXANDRU COCIU, SOLIDAR CU REPUBLICANII 229

într-o înştiinţare nedatată — probabil scrisă in toamna anului 1870 — expediată lui Cociu din partea Ministerului de Război al Franţei (Biroul spitatelor militare al ambulanţelor) i se aducea la cunoştinţă „...că pe baza propunerilor Ambulanţelor Presei Franceze este confirmat în calitate de ajutor secund de medic militar al ambulanţei din strada Oudinot cu titlu gratuit (în sens de voluntar — M.D.) al numitelor Am­ bulanţe anexate Ambulanţelor militare". Ambulanţele Presei au funcţionat din septembrie 1870 şi pînă la jumătatea anului 1871, reuşind să acorde tratamente medicale unui nu­ măr de peste 15 000 persoane în perioada războiului franco-prusac şi la aproape 2000 de răniţi şi bolnavi proveniţi din rîndurile participanţilor la Comuna din Paris. Alexandru Cociu a făcut parte timp de două luni, de la 24 septem­ brie pînă la 24 noiembrie 1870, din efectivele personalului medical al Ambulanţei Saint Maurice înfiinţată de către Primăria Capitalei Franţei pentru a asigura securitatea zidurilor de apărare a Parisului. La 24 noiembrie i se comunica printr-o adresă a Guvernului Apărării Naţionale că „a îndeplinit în mod onorabil îndatoririle sale şi nu a fost recompensat din cauza desfiinţării numitei ambulanţe, ordonată prin aplicarea unei măsuri generale". O lucrare apărută la Paris în 1872 : Les Ambulances de la Presse annexes du Ministère de Guerre pendant le siège et sous la Commune, 1870—1871 (Ambulanţele Presei anexe ale Ministerului de Război în timpul asediului şi al Comunei, 1870—1871) confirmă prezenţa lui Cociu în grupul medicilor interni din Ambulanţa Saint-Maurice, alături de compatriotul său Mihail Georgescu şi francezii Le Bobinée, Paul Edouard şi Firmin Chassagne. Spre sfîrşitul anului 1870, la 18 decembrie, Cociu primea din partea lui De la Grangerie, secretarul general al Comite­ tului Institutului Fraţilor din Şcolile Creştine cu sediul în strada Ou­ dinot, nr. 27, un permis de liberă trecere necesar lui „Cociu Alexandru, ajutor de medic militar locuind în strada Buçi 10, ataşat al ambulan­ ţelor Presei anexe Ministerului de Război pentru a ridica răniţi de pe cîmpul de luptă". începînd cu data de 19 ianuarie 1871 Administraţia Presei franceze a realizat o unificare a diferitelor ambulanţe sanitare amplasate în puncte dispersate ale Parisului. Principalele sale secţiuni şi-au desfăşurat activitatea la pavilioanele de la Longchamps reuşind ca pînă la 12 aprilie 1871 să mobilizeze un personal medical competent format din 117 per­ soane şi condus de preşedintele Comitetului Ambulanţei, doctorul Ricordi. Serviciile sanitare ale Ambulanţei aveau la conducere medici experimen­ taţi ca : Demarquay, Bastien, Périer, Nicaise şi Harzé. Alexandru Cociu împreună cu un coleg de breaslă, Godefroy, erau în subordinea lui Harzé, care 1-a apreciat pe tînărul din România aşa după cum rezultă din con­ ţinutul unei scrisori de mulţumire datată 17 martie 1871 şi expediată din partea Ministerului de Război, căruia îi erau subordonate Ambulanţele

4 M.I.R.S.R., nr. inv. 75498.

www.mnir.ro 230 MIRCEA DUMITRIU

Presei franceze : „Subsemnatul chirurg şef al serviciului Ambulanţei Presei franceze certific că domnul Cociu Alexandru a fost ataşat în cali­ tate de medic militar în serviciul meu din pavilioanele din Longchamps. Domnul Cociu a îndeplinit cu foarte mult zel funcţiunile cu care a fost însărcinat şi eu sînt fericit... atît de devotamentul ca şi de aptitudinile şi cunoştinţele serioase de care a dat dovadă". Răsplata binemeritată pe care Alexandru Cociu a primit-o de la înalte foruri sanitare franceze pentru contribuţia sa la activitatea şi suc­ cesele Ambulanţei Presei a fost încununată de acordarea unei diplome şi cruci de bronz3 — simboluri ale preţuirii tînărului venit de pe melea­ gurile de la Carpaţi şi Dunăre la susţinerea cauzei progresiste a popo­ rului luptător pentru libertatea sa naţională şi justiţie socială, a naţiunii care a dat umanităţii universalitatea spiritului lui Voltaire, Jean Jacques Rousseau, principiile înaintate şi progresiste cuprinse în „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", documentul programatic al re­ voluţiei burgheze din 1789. La 2 iulie 1871 Consiliul Societăţii franceze de îngrijire a răniţilor şi bolnavilor însărcinat cu asistenţa voluntară pe cîmpurile de luptă în ambulanţe şi spitale consemna în actul atribuit medicului din România că „Armata terestră şi marină oferă d-lui Cociu Alexandru o cruce de bronz, semn al operei sale, ca şi prezenta diplomă în amintirea servi­ ciilor pe care le-a adus în timpul războiului, ca ajutor de medic militar al Ambulanţei Presei". Se încheia astfel un capitol scurt dar important din viaţa, şi activitatea medicului Cociu, simpatizant şi luptător în spri­ jinul Franţei republicane şi al eroicilor comunarzi. Reîntors după anul 1875 în ţară, Alexandru Cociu va participa la campania armatei române la sud de Dunăre, în timpul războiului pentru cucerirea independenţei de stat a României. A îndeplinit cu devotament, dovedind un remarcabil spirit de organizator, funcţia de şef al Ambulanţei „Zion" care a acordat asistenţă medicală ostaşilor răniţi şi bolnavi din Divizia a IlI-a. Gradul militar pe care 1-a avut în anii 1877—1878 a fost de căpitan medic. Tot în perioada acestei campanii Alexandru Cociu a fost la datorie şi în corpul medical al ambulanţei organizată de Societatea „Crucea Roşie" din Iaşi, care şi-a desfăşurat activitatea la Turnu Măgurele. Statul român a răsplătit meritele medicului Cociu atribuindu-i decoraţii şi medalii, dintre care amintim : „Apărătorilor Independenţei", „Trecerea Dunării" şi altele. Avansarea sa la gradul de medic maior încununa o muncă de merituoasă dăruire pentru afirmarea unui deziderat de profundă semni­ ficaţie istorică în dezvoltarea naţiunii noastre pe făgaşul legitim al pro­ gresului şi civilizaţiei. Alexandru Cociu a încetat din viaţă la vîrstă de 56 ani, în iulie 1901, fiind condus la locul de veci cu onorurile cuvenite veteranului luptător la războiul pentru neatirnarea RomânieiG.

5 M.I.R.S.R., nr. inv. 74607. c Viteji ai neamului, 1877—1878, Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977, p. 307—310.

www.mnir.ro ALEXANDRU COCIU, SOLIDAR CU REPUBLICANII 231

ALEXANDRU COCIU — MEDECIN ROUMAIN SOLIDAIRE AVEC LES REPUBLICAINE ET COMMUNARDS FRANÇAIS AUX ANNEES 1870—1871

Résumé

Le médecin roumain Alexandru Cociu a été un des plus enthousiastes parti­ cipants à la lutte héroïque des républicaine et communards français aux années 1870—1871 c'est à dire pendant la guerre franco-prussienne et lorsque à été instau­ rée la Commune de Paris, la première révolution socialiste de l'histoire de l'hu­ manité. À la lumière des documents inédits trouvés dans le patrimoine du Musée d'Histoire de la R. S. de Roumanie qui se réfèrent à l'activité de l'étudiant en médecine Alexandru Cociu à Paris, on relève la contribution notable de celui-ci au cadre des Ambulances de la Presse, qui ont accordé l'assistance médicale aux blessés et aux malades impliqués dans les événements ci-dessus mentionnés des années 1870 et 1871.

www.mnir.ro PARTICIPĂRI ROMÂNEŞTI LA TlRGURI ŞI EXPOZIŢH INTERNAŢIONALE PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

de STELIAN POPESCU

Conectarea procesului istoric românesc la istoria europeană, în spe­ cial în epoca modernă, este legat nemijlocit de schimbările de structură ce au avut loc în viaţa economică, socială şi politică. în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, dezvoltarea şi cristalizarea noilor forţe de producţie capitaliste este materializată şi prin încercările de organizare a unor expoziţii agricole şi cu produse industriale româ­ neşti sau de participare la primele manifestări internaţionale de acest gen. Cercetînd geneza expoziţiilor româneşti, observăm că ea se conto­ peşte cu instituţia tîrgurilor deschise, unde vitele, grînele şi produsele de tot felul erau expuse în faţa cumpărătorilor. Organizarea primelor expoziţii în ţările române, ca şi participarea românească la primele manifestări internaţionale au început în perioada istorică ce corespunde cu lupta pentru făurirea statului naţional român modern, menit să asigure condiţii favorabile pentru dezvoltarea econo­ miei moderne. Este semnificativă împrejurarea că iniţiativa organizării expoziţiilor la noi şi a participării la marile concursuri internaţionale au avut-o personalităţi de seamnă ale vieţii politice, oamenii de cultură ca Mihail Kogălniceanu, Ion Ionescu de la Brad. Dionisie Pop Marţian, Petru S. Aurelian, Enrich Winterhalder, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Axente Sever şi alţii, care militau pentru crearea unei economii naţio­ nale independente, pentru dezvoltarea şi protejarea ei de concurenţa străină, pentru afirmarea statului român pe plan internaţional. în dese ocazii ei au susţinut necesitatea organizării, au relevat rolul şi impor­ tanţa unor asemenea competiţii în vederea cunoaşterii şi trezirii gustului consumatorilor pentru produsele industriei indigene, îndeosebi a cate­ goriilor sociale înstărite (care manifestînd neîncredere faţă de acestea, preferau mărfurile industriale străine), în vederea stimulării meseriaşi­ lor pentru a produce obiecte de mai bună calitate, cît şi a stîrnirii in­ teresului burgheziei române pentru dezvoltarea industriei autohtone. Dacă expoziţia la noi este de dată recentă, aceasta are drept cauze, aşa cum sublinia Dimitrie Olănescu în raportul general asupra parti­ cipării României la Expoziţia universală de la Paris din 1900 : „Dru­ murile rele, puţine şi nesigure, transporturile făcîndu-se in care cu boi, căruţe sau chervane mocăneşti cu cai, oamenii şi lucrurile pătimeau

www.mnir.ro 234 STELIAN POPESC U adesea şi ajungeau la destinaţie jertfe ale lungimii şi zdruncinatului că­ lătoriei, dar totuşi tîrgul era o binefacere pentru gloata ţărănimii, pentru tîrgoveţi şi pentru bogătaşi, prin adunarea atîtor lucruri de care aveau nevoie la un loc, în neputinţă, cum se găseau de a le avea de prin ţinuturi, ori a şi le aduce de peste hotare" Intre primele manifestări expoziţionale interne consemnăm deschi­ derea în primăvara anului 1839 la Iaşi a unei expoziţii a florilor şi plan­ telor exotice 2. După Unirea din 1859 este cunoscută activitatea amplă desfăşurată de domnitorul Alexandru loan Cuza pentru modernizarea şi dezvoltarea întregii societăţi româneşti. In acest sens, trebuie amintite şi acele măsuri menite să ducă la dezvoltarea producţiei agricole şi industriale. Amintim astfel ordonanţa domnească din 12 iunie 1863, prin care se menţiona : „înfiinţarea expoziţiilor agricole şi industriale în toate ţările acelea unde agricultura, comerţul şi industria a ajuns la un grad'în­ semnat de dezvoltare, este o probă învederată despre folosul acestei insti- tuţiuni. Foarte mărginite la început, expoziţiile au luat astăzi o dez­ voltare însemnată. Nu numai că se fac expoziţii internaţionale, unde se văd expuse produsele globului, dar în multe staturi au început a se face expoziţiuni sub numele de concursuri agricole şi industriale în toate judeţele. In Franţa au început să facă concursuri agricole nu numai departômentele, ci şi chiar oraşele şi societăţile de agricultură şi in­ dustrie. Serviciile aduse agriculturii, comerţului şi industriei de către expoziţiuni sînt incontestabile". La 12 iunie 1863, printr-o lege decretată de Al. I. Cuza, se hotăra înfiinţarea expoziţiilor judeţene3. în 1864 s-a înfiinţat şi Corpul inspectorilor agricoli (iniţiator I. Ionescu de la Brad) ce avea menirea să permanentizeze instituţia expo­ ziţiilor şi a tîrgurilor. în acest climat se circumscriu şi participările româneşti la expo­ ziţiile internaţionale. Prima participare a ţărilor române la expoziţii internaţionale are loc în 1851, cînd se inaugurează prima expoziţie universală la Londra, organizată din iniţiativa şi sub directa supraveghere a prinţului Albert al Angliei. Mărturii mai multe despre această participare ne lipsesc. Ţările române (Moldova şi Muntenia) au fost reprezentate prin produsele lor sub pavilionul Turciei, sub a cărei suzeranitate se aflau. în cadrul pavilionului habsburgic au fost de asemenea prezenţi şi români de peste Carpaţi.

1 Vezi Raportul general asupra participării României la Expoziţia Univer­ sală din Paris, 1900, Bucureşti, 1901, p. 10. 2 „Albina românească" din 14 mai 1839. 3 In 1865, la 20 mai, are loc din iniţiativa lui Ion Ionescu de la Brad prima expoziţie de produse agricole şi industriale (16 secţii). In acelaşi an se deschide o expoziţie la Iaşi. După ce se decretează (1881) „Legea pentru expoziţiile şi concursurile agricole şi industriale", în 1883 are loc o expoziţie a cooperatorilor din ţară, la care au participat şi străini ; un an mai tîrziu are loc o expoziţie la Iaşi, apoi în 1887 la Bucureşti şi Craiova au loc expoziţii agricole. Pînă la marea expoziţie jubiliară din 1906 de la Bucureşti vor mai fi organizate expoziţii în spe­ cial ale agricultorilor în 1894 şi 1903 şi cu participări străine.

www.mnir.ro PARTICIPĂRI ROMÂNEŞTI LA TÎRGURI ŞI EXPOZIŢII 235

La această competiţie mondială ţările române au expus mostre de materii prime, costume populare, textile decorative de interior, produse ale industriei casnice etc. Guvernele ambelor principate, în scopul prezentării unor articole •cit mai selecţionate, au dat circulare speciale, îndemnînd pe producători să participe cît mai mulţi la amintita expoziţie economică •'. După unirea Principatelor şi reformele de structură realizate de Al. I. Cuza, dezvoltarea economică a României a căpătat noi valenţe. Participarea României la tîrgurile şi expoziţiile care se ţineau în Europa a devenit de acum înainte o necesitate, pentrucă, aşa cum menţiona o personalitate politică a vremii, „Nicăeri nu se poate studia mai cu folos şi nu se pot aprecia în mod mai convingător şi mai just toate binefa­ cerile ce cultura revarsă asupra omenirii, decît în acele vaste arene ale concursurilor industriei universale, in care se văd concentrate toate mi­ nunile ce au realizat ţara şi geniul, toate rezultatele cugetărilor, talen­ telor şi muncii omeneşti". In vederea participării la „Expoziţia internaţională din 1867 de la Paris" s-a constituit o comisie specială pentru selectarea materialului din ţară şi apoi de a se ocupa special de secţiunea românească. Deşi cu o industrie foarte puţin însemnată(i, totuşi, din dorinţa de a arăta Europei izvoarele de bogăţie naturală şi resursele muncii ţării care se afla într-o activitate febrilă de pregătire a independenţei, guvernul a hotărît să expună produse în 8 din cele 10 grupe în care era împărţită expoziţia de la Paris. Este de menţionat că, deşi ţară agricolă, nu expunea produse în grupele care cuprindeau exponate agricole7. Au fost prezentate ta­ blouri de N. Grigorescu, colecţii de la Muzeul de istorie naturală, scoarţe şi piese de olărie (industrie casnică ţărănească), ţesături de la fabrica din Neamţ înfiinţată de Mihai Kogălniceanu în 1853, produse brute ale solului şi subsolului : marmură, cărbuni de pămînt, petrol, chihlimbar, lemne, ceară, minereuri, tutun, blănuri, miere şi o colecţie completă de costume naţionale. Cu toate eforturile făcute, faptul că produsele nu erau prezentate într-o formă atrăgătoare, expoziţiei româneşti nu i-a fost acordată aten­ ţia cuvenită. Nu s-a obţinut nici o distincţie mai însemnată, deoarece produsele expuse au sosit tîrziu, cînd cea mai mare parte dintre comi­ sii îşi terminaseră lucrările 8. Cu toate acestea au fost atribuite României : 3 medalii de aur, 9 de argint, 35 de bronz şi 38 menţiuni decernate în bună parte datorită activităţii prodigioase depuse de către P. S. Aurelian, care era membru în juriul internaţional alături de Alex. I. Odobescu. în 1873, la „Expoziţia internaţională de la Viena", România parti­ cipă într-un cadru mai restrîns decît cel de la Paris, producînd, cu toate

4 Vezi : Ilie Corfus, Moldova la expoziţia de la Londra din 1851 şi Georgeta Penelea, Participarea Ţării Româneşti la expoziţia universală de la Londra din 1851, în „Revista muzeelor", 1966, nr. 2, p. 167—168. "' Vezi D. C. Olănescu, op. cit., p. 14. c λ. I. Odobescu, Industria şi meseriile în sec. XV—XVII. 7 loan A. Roceric, Expoziţii şi tîrguri, Bucureşti, 1945, p. 190. 8 Ion Ionescu de la Brad, Agricultura românească la Expoziţia universală din 1867, p. 63—65.

www.mnir.ro 236 STELIAN POPESCU

acestea, o impresie mult mai bună, relevîndu-se îndeosebi valoarea pro­ duselor agricole. Comitetul expoziţiei româneşti, compus din Cezar Bolliac, P. S. Au- relian, D. C. Atanasiu şi alţii, şi-a început activitatea încă din 1872, cînd a colectat şi cumpărat mai ales obiecte industriale. In vederea cheltuielilor necesare se votase o lege prin care se in- seria în bugetele anilor 1872 şi 1873 suma de 206.150 lei, sporită mai tîrziu prin credite suplimentare din bugetul general, pînă la 351.092 lei. Intrucît spaţiul de 655 mp ce ni se pusese la dispoziţie era mult prea mare faţă de exponatele româneşti sosite, noul comisar al secţiei româneşti, generalul Emanuel Creţulescu, a solicitat un nou stoc de expo­ nate, care au fost trimise după o atentă examinare. în cele din urmă am fost reprezentaţi de 1498 de participanţi, iar pavilionul românesc s-a bucurat de un succes deosebit, deoarece a fost instalat între pavilionul presei şi pavilionul industriei austriece. Relevînd scopul participării României, generalul Emanuel Creţu­ lescu, şeful secţiunii româneşti, menţiona că „la fel ca toate ţările care iau parte la asemenea concursuri internaţionale, pentru a face mai întîi cunoscute străinilor bogăţiile şi resursele de care dispun fiecare dintrîn- sele, pentru a atrage capitalurile indispensabile la dezvoltarea comer­ ţului şi a industriei şi apoi a dobîndi prin studii serioase şi variate ele­ mente necesare pentru a putea fi puse în poziţiunea de a profita de toate binefacerile civilizaţiei moderne" 9. într-adevăr, se poate remarca în urma acestei participări reuşite intensificarea pătrunderii capitalului străin în România, mai ales în re­ ţeaua căilor ferate 10. Şi la această expoziţie, P. S. Aurelian, care făcea parte din juriu, a desfăşurat o activitate deosebită, astfel din cei 1498 de participanţi români au fost recompensaţi 230 (o medalie de aur, 10 de „progres", 57 de merit, 8 medalii de bun gust, 147 menţiuni „onorabile" şi 7 medalii de colaboratori). în 1878, guvernul francez invită România pentru a lua parte la „Expoziţia universală de la Paris". Din cauza evenimentelor politice în care se găsea ţara, nu s-a putut participa. Totuşi, guvernul român a trimis ca observator pe Ştefan Mihăilescu, care a întocmit un memoriu pentru ministrul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice. în acest memoriu atrăgea atenţia asupra celor văzute şi care ar putea fi aplicate în România. în primul rînd sublinia necesitatea unei agriculturi inten­ sive, introducerea unor maşini agricole moderne, raţionalizarea culturilor, folosirea îngrăşămintelor chimice, instituirea unor birouri de observaţii meteorologice, şcoli săteşti (agricole), practică agricolă pentru elevi, lite­ ratură agricolă pe înţelesul tuturor, înfiinţarea unor asociaţii pentru încurajarea şi răspîndirea cunoştinţelor agricole : „Exemplu avem America, unde agricultorii în timp de douăzeci de ani au ajuns să-şi îndoiască producţiunea, poate şi din cauză că acolo toţi îngrijesc de

9 Emanuel Kreţulescu, Dare de seamă asupra expoziţiei române din Viena, Bucureşti, 1873, p. 7. 10 Victor Slăvescu, Tratat de transporturi. Bucureşti, 1929, p. 19.

www.mnir.ro PARTICIPĂRI ROMÂNEŞTI LA TlRGURI ŞI EXPOZIŢII 237

instrucţiunea poporului, de lărgirea capitalului sau de cunoştinţe prac­ tice" în anul 1883 notăm participarea marelui industriaş şi comerciant bucureştean Grigorie Capsa la expoziţia viticolă de la Bordeaux, unde face cunoscute Occidentului european vinurile româneşti şi obţine meda­ lia de bronz. Datorită acestei participări, în cîteva ţări europene se des­ chide imediat un debuşeu pentru vinurile româneşti. De fapt, Capsa par­ ticipase şi la expoziţiile de la Paris în 1867 şi de la Viena în 1873, unde obţinuse o medalie şi cîteva menţiuni n. în 1889, România este din nou invitată pentru a participa la „Expo­ ziţia Universală din Paris". Se constituie în acest scop un Comitet naţio­ nal compus din 165 persoane reprezentînd corpurile legiuitoare, industria, comerţul, publicistice şi alte ramuri de activitate. Preşedinte al Comite­ tului este ales prinţul George Bibescu. S-au constituit comitete judeţene la Bîrlad, Cîmpulung, Craiova, Iaşi, Turnu-Măgurele şi Vaslui, iar Comi­ tetul naţional din Bucureşti s-a împărţit în 7 secţiuni, corespunzător pro­ duselor ce aveau să fie expuse. Pe lîngă acestea mai funcţiona o comisie permanentă pentru recepţionarea exponatelor şi o comisiune a loteriei independentă. La Paris exista un alt Comitet central sub preşidenţia comisarului general, printre cei 22 de membri ai comitetului aflîndu-se şi Jules Simon, membru al Academiei franceze. Pentru acoperirea chel­ tuielilor, guvernul român acordă o subvenţie de 200.000 lei şi dreptul de a institui o loterie cu un capital de 300.000 lei. Administraţia expozi­ ţiei franceze a pus la dispoziţia României 1146 mp, dintre care 416 în secţia produselor industriale, 240 mp pentru restaurantul naţional. Resta­ urantul românes, „Bar Roumain", condus de Iordache Ionescu, devine atracţia nr. 1 pentru vizitatori, datorită orchestrei sale şi mai ales gustoşilor mititei care au avut mare succes printre parizieni. Restauran­ tul, care se afla în centrul expoziţiei, era o construcţie în stil românesc, frumoasă, dar edificată cu caracter de provizorat din lipsă de fonduri. Arhitect a fost Ion Mincu. O variantă a acestui local va fi realizată tot de Mincu în anul 1892 la Bucureşti (restaurantul „Doina" de astăzi de la şosea). Produsele româneşti au avut un succes deosebit, tot aşa de mare ca şi pavilionul construit într-un stil specific şi restaurantul amintit. Din cei 736 de expozanţi români, 271 au obţinut distincţii : 2 premii mari, 26 medalii de aur, 63 medalii de argint, 73 medalii de bronz şi 107 menţiuni S-a realizat un beneficiu de 60—62.000 lei. Tot la această expoziţie, în cadrul unui Congres internaţional al grînelor, s-a elogiat superioritatea calităţii grînelor româneşti, apreciere ce s-a menţinut şi cu ocazia expoziţiilor de la Roterdam şi Amsterdam din 1899, unde grînele româneşti au obţinut cel mai mare preţ.

11 Ştefan Mihăilescu, Industria agricolă la Expoziţiunea universală din Paris 1878, Bucureşti, 1879, p. 17. 12 Vezi Dim. R. Rosetti, Dicţionarul contemporanilor, ed. I-a, Bucureşti, 1897, p. 44. 13 Vezi „Raportul" prinţului Gh. Bibescu din 1890, despre „Expoziţia Uni­ versală din Paris", redat şi de I. Roceric în op. cit., p. 195.

www.mnir.ro 238 STELIAN POPESCU

La invitaţia guvernului francez făcută în 1895 guvernului român pentru a participa la Expoziţia universală din 1900, ministrul domeniilor Anastase Stolojan adresează în 1898 o circulară, în care spunea între altele : „Acea expoziţie va fi un inventar documentat de tot ce au produs mai însemnat artele, ştiinţa şi activitatea economică din întreaga lume în acest secol. Pe lîngă că este o chestiune de cuviinţă internaţională de a răspunde la chemarea unei ţări amice, interese politice şi economice de întîiul ordin ne impun datoria de a participa la această expoziţie. Este vorba să dovedim şi pe acest tărîm că am făcut progrese însemnate de cînd am rămas stăpîni pe politica noastră comercială şi economică (se referă la independenţa cîştigată — n.n.). Ε deci de datoria tuturor româ­ nilor să ne dea concursul lor patriotic pentru ca şi în această ocaziune să mărim vaza României şi să întindem bunui ei renume". Dorinţa de afirmare a ţării era mare, căci România — de la ultima participare pînă la 1900 — făcuse însemnate progrese, aceasta mai ales datorită legii de încurajare a industriei naţionale din 1887 şi unor tra­ tate comerciale cu caracter protectionist care s-au încheiat. Prin legea din 28.III.1898 Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Industriei a fost autorizat să cheltuiască pentru participarea la expoziţie suma de 1.300.000 lei. Comisar la expoziţie, propus de P. S. Aurelian, a fost numit Ion Kalinderu, dar la refuzul său a fost înlocuit cu Petre Poni. între membrii Comitetului executiv figurau : V. Brătianu, D. Protopopescu şi Gh. Duca. La propunerea Comitetului executiv, Consiliul de miniştri a suplimentat fondul destinat pentru expoziţie cu încă 600.000 lei. După demisia guvernului, în locul lui Petru Poni, care se retrage, este numit comisar general Dimitrie C. Olănescu. S-au format două comisii, secundate de numeroase subcomisii, care au repartiza produsele pe clase şi grupe şi au vegheat la împachetarea şi expedierea lor. României i se acordase, după multiple insistenţe oficiale şi perso­ nale, o suprafaţă de expunere de 2.955 mp, produsele fiind expuse în 12 locuri deosebite, pentru fiecare grupare făcîndu-se construcţii inde­ pendente, în stilul naţional românesc. Pe lîngă această suprafaţă, Româ­ nia mai posedă un teren pe care au fost construite două pavilioane, ade­ vărate opere arhitectonice, admirate de toţi cei ce au trecut pe vestita „Stradă a Naţiunilor". Din juriile internaţionale care aveau să decer- neze recompensele făceau parte şi 17 români. Din cei 2146 de exponanţi, 1090 au obţinut recompense, dintre care 47 premii mari, 227 medalii de aur, 354 medalii de argint, 314 medalii de bronz şi 149 menţiuni. Succesul moral obţinut, reprezentat prin numărul recompenselor, era completat prin atingerea scopului principal al participării, întrucît „Agenţia oficială română" de pe lîngă Comisariatul General al Expoziţiei înregistra zilnic cereri informative făcute de către numeroşi industriaşi străini ce se interesau îndeaproape despre pădurile, minele, petrolul şi mai ales legile economice de care era guvernată ţara. Afirmarea noastră cu demnitate la expoziţia din 1900 a avut un efect deosebit pentru ţară, „deoarece de la acea dată am făcut cunoscut ţărilor europene puterea noastră de muncă şi rezultatele dobîndite în

www.mnir.ro PARTICIPĂRI ROMANEŞTI LA TlRGURI ŞI EXPOZIŢII 239 scurtul timp de cînd deveniserăm independenţi şi mai ales suscitasem financiarilor şi oamenilor întreprinzători dorinţa de a intra în legături comerciale cu cercurile producătoare româneşti" 14 aprecia un economist al vremii. După 1900 participările româneşti sînt în general mai sporadice şi ele vor fi întrerupte odată cu izbucnirea primului război mondial în cadrul „Expoziţiei de la Liège", din 1905, România a participat, fără să facă o pregătire serioasă, in cadrul unui pavilion cu produse pe­ troliere. Vizitînd acea expoziţie, fruntaşul socialist, ziaristul Constantin Miile, nota despre pavilionul românesc cu părere de rău : „De fapt are un singur avantaj, e aşezat lîngă linia tramvaiului care duce la expoziţie, trece pe lîngă ea, astfel că lumea se mărgineşte să ştie că există un pa­ vilion român şi e poate mai bine că se întîmplă astfel, căci ce voiţi să vadă vizitatorul cînd acolo nu există decît sticle cu uleiuri, minerale, hărţi etc. Or fi poate şi cîţiva care să se intereseze de petrol. Pentru aceştia însă nu era nevoie de o secţiune aparte românească, ci s-ar fi putut plasa hărţile noastre în expoziţia generală de petrol. Zic aceasta fiindcă lumea nu ştie că acest pavilion este special pentru petrol, îl so­ cotea din nenorocire ca românesc reprezentativ, şi făcînd comparaţiune cu cel bulgăresc, cu cel sîrbesc, cu cel muntenegrean, noi apărem într-o stare de vădită inferioritate, şi aceasta din vina noastră" ^. în 1906, România participă la „Expoziţia universală de la Milano", fără să mai cunoască succesul din 1900, mai ales că atenţia principală a fost acordată în acel an organizării expoziţiei jubiliare şi nu altor ac­ ţiuni. Alte participări româneşti pînă la primul război mondial sînt mai puţin însemnate şi nu le mai amintim. După terminarea războiului, odată cu desăvîrşirea statului naţional unitar român, dezvoltarea economică a României se va accentua mult mai mult şi odată cu aceasta şi reprezen­ tarea la manifestările expoziţionale din afară.

PARTICIPATIONS ROUMAINES AUX FOIRES ET EXPOSITIONS INTERNATIONALES JUSQU'A LA PREMIERE GUERRE MONDIALE

Résumé

L'exposé présente en synthèse quelques aspects concernant les participations de la Roumanie, après 1859, aux principales foires et expositions économiques or­ ganisées dans l'Europe jusqu'à la veille de la premiere guerre mondiale. Il est à remarquer que l'exposé ne présente pas les territoires roumains qui après 1877—1878 se trouvaient encore sous la domination étrangère (il est question de ceux trouvés sous la domination de l'Autriche-Hongrie et de la Russie du Tsar). Après une brève présentation de l'histoire des expositions et foires interna­ tionales, sont décrites les participations roumaines aux expositions de Londres (1851), Paris (1867), Vienne (1873), Bordeaux (1883), Paris (1889), Paris (1900), Liège (1905) et Milano (1906).

14 Vezi I. Roceric, op. cit., p. 200. 15 Vezi C. Mille, Letopisiţii, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 149.

www.mnir.ro INFORMAŢII DO CUMENTAR-ISTORICE REFERITOARE LA DESĂVlRŞIREA UNITĂŢII NAŢONALE AFLATE IN FONDUL DE ARHIVĂ ,COMITETUL DE ASISTENŢA AL CRUCII ROŞII ROMÂNE DE LA PARIS (1916—1918)"

de LIDIA MIHĂILESCU

Arhiva „Comitetului de asistenţă al Crucii Roşii Române de la Pa­ ris (1916—1918)", aflată în conservare la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti, puţin cercetată pînă acum, păstrează documente care atestă, pe lîngă activitatea desfăşurată de românii din străinătate, sprijinul acordat de personalităţi culturale franceze luptei pentru desă- vîrşirea unităţii naţionale a României. Comitetul, constituit la Paris, ime­ diat după intrarea României în război, pe lîngă scopul propus, „de ajuto­ rare a prizonierilor români cu bani, alimente şi îmbrăcăminte" i, a fost un admirabil organ de colaborare între intelectualitatea română şi fran­ ceză care a sprijinit, sub diferite forme, realizarea programului propus. Printre membrii de onoare ai Comitetului de asistenţă, alături de români, figurau personalităţi politice şi culturale ale Franţei, ca scriitorii Rene Bazin şi Maurice Barrés, poetul Edmond Rostand, compozitorul Că­ mile Saint-Saëns şi alţii, care au impulsionat activitatea desfăşurată, dînd Comitetului şi un plus de autoritate2. Paul Deschanel, preşedintele Ca­ merei deputaţilor din Franţa, a acceptat preşedinţia de onoare a comi­ tetului 3. Comitetul de asistenţă, de sub preşedinţia Anei Kreţulescu Laho- vari, din care făceau parte reprezentantele coloniei române din Paris — unele dintre ele cunoscute deja de publicul francez ca Elena Văcărescu — a organizat conferinţe publice în diferite arondismente din Paris şi din alte oraşe ale Franţei ca : Lyon, Nancy, Saint-Nazaire, Hâvre etc. Con­ ferinţele au fost susţinute atît de români, în majoritate profesori univer­ sitari, cît şi de francezi ca : Lacour-Gayet, Gabriel Dichter, general Pe- lessier etc., care, prin tematica abordată, au menţinut treaz interesul opi­ niei publice franceze pentru istoria poporului român, explicînd greutăţile cu care se confrunta diplomaţia românească în vederea îndeplinirii idea­ lului de secole dorit : unitatea naţională.

1 Arh. St. Buc, fond Comitetul de asistenţă al Crucii Roşii Române de la Paris, dosar 39, 1916, f. 2, lb. fr. 2 Ibidem, dosar 130, 1916—1919, f. 57. 3 Rapport sur l'Oeuvre accomplie par le Comité d'Assistance à la Croix- Rouge Roumaine, Paris, 1918, p. 6. 4 Arh. St. Bue. fond cit., dosar 84 şi 86/1917.

www.mnir.ro 242 LIDIA MIHAILESCU

Comitetul de asistenţă a organizat spectacole, concerte, expoziţii de artă populară şi arhitectură românească, care s-au bucurat de sprijinul factorilor culturali din Franţa. Astfel, administratorul Comediei Franceze Emilie Fabre 5 a pus sălile teatrului său la dispoziţia spectacolelor organi­ zate de Comitet, iar Jean Rouché, directorul Academiei naţionale de mu­ zică din Paris, a găzduit în sala operei o serie de concerte la care şi-a adus o preţioasă contribuţie George Enescu, cel care, mobilizat şi devenit artist-ostaş în 1916, s-a străduit să aline şi totodată să încurajeze spiritele greu lovite de drama pe care o trăia poporul român, arcuşul său mani- festînd încrederea în perspectiva certă a biruinţei apropiate. Una din ex­ poziţiile de artă şi arhitectură populară românească organizată la Paris, de sindicatul presei franceze, în colaborare cu arhitectul român George Sterian, a fost vizitată de soţia primului ministru al Franţei Raimond Poincaré, însoţită şi de alte oficialităţi care, şi pe această cale, au putut cunoaşte cultura şi arta milenară a poporului român, strîns legată de un trecut istoric zbuciumat, din care a răzbătut cu putere încrederea în viitor şi speranţa împlinirii unităţii naţionale 6. Prezenţa oficialităţilor franceze la acţiunile culturale iniţiate de Comitetul de Asistenţă a României de la Paris a dovedit interesul şi simpatia acestora faţă de problemele cu care se confrunta România, constituind, în acele momente de încleştare dra­ matică a ţării, izvor de încredere în viitorul apropiat. Un sprijin preţios 1-a obţinut Comitetul de Asistenţă şi din partea ziarelor franceze ,,Le Figaro", „La revue des deux mondes", „La revue hebdomadaire", „Le corespondants", „L'homme enchaînée" (redactor G. Clemenceau), care, pe lîngă faptul că au deschis liste de subscripţie pentru adunarea de fonduri necesare Comitetului, au anunţat operele de binefacere date în favoarea Crucii Roşii Române de la Paris, publicînd totodată o serie de articole despre istoria şi cultura poporului român7. Directorul revistei ,,Illustration", René Baschet a ţinut să contribuie la opera de binefacere a Comitetului, punîndu-1 pe Simon, colaboratorul principal al revistei, să execute desenul unui brevet pe care Comitetul 1-a dăruit celor care l-au sprijinit în adunarea fondurilor necesare realizării programului stabilit. Pictorul Abel Faivre a executat o încîntătoare ţărancă română pentru programul de reprezentaţie de la Operă, iar G. Scott a re­ alizat o frumoasă compoziţie care reprezenta un soldat român şi unul francez strîngîndu-şi mîna, iar în spatele acestora fluturau steagurile României şi Franţei8. Au fost trase în tiraje mari cărţi poştale, ilus­ trate de cei doi pictori, care au fost vîndute la toate magazinele. Fondu­ rile adunate au constituit importante sume în favoarea Comitetului de Asistenţă Român. Participanţilor la operele de binefacere Comitetul le-a oferit me­ dalii şi plachete, realizate după desenele pictorilor menţionaţi. Compozitorul Cămile Saint-Saëns şi poetul Edmond Rostand trans­ mit Anei Lahovari, în calitate de preşedintă a Comitetului, mulţumirile

5 Ibidem, dosar 162, 1917, f. 1—6, lb. fr. 6 Ibidem. 7 Ibidem, dosar 96, 1917, f. 20. 8 Ibidem, dosar 130, 1919, f. 50 şi 54.

www.mnir.ro „COMITETUL DE ASISTENŢA AL CRUCII ROŞII ROMANE" 243 lor pentru medaliile primite9. Acestora li se va alătura M. G. Carnot — preşedinta Crucii Roşii Franceze, L. Finat, directorul revistei „La Re­ vue", Marcel Trelat, L. Villars etc. Auguste Dorachaine, în scrisoarea de mulţumire trimisă, referin- du-se la compoziţia >reaMzaită de G. Scott gravată pe medalie, scria, sub­ liniind ideea de colaborare dintre poporul român şi francez : „în acelaşi ideal, al vostru «Dorobanţ»- şi al nostru -«Poilu» n-au slăbit strîngerea mîinii lor şi drapelele noastre continuă să fluture împreună. Emoţionanta compoziţie a plachetei este reală azi cum a fost şi ieri şi sînt fericit să văd gravat pe reversul medaliei numele meu, care este al unui admirator fervent, al unui prieten devotat al ţării dumneavoastră" 10. La rîndul său, Henry Beranger îi mărturisea, pe calea scrisului, Anei Lahovari : „Imaginea celor doi soldaţi, francez şi român, simboli­ zează cu adevărat pentru eternitate, asocierea frăţească a celor două popoare latine pentru apărarea dreptului şi a libertăţii" u. Voluminoasa corespondenţă purtată de Ana Lahovari cu preşedin­ tele Franţei Raimond Poincaré, cu ministrul de externe Jules Cambon şi cu alte personalităţi politice, cărora le făcea cunoscută activitatea Co­ mitetului şi greutăţile pe care le întîmpina, menţinea treaz interesul aces­ tora pentru „sora lor mai mică România", cum o denumeau în scrisorile trimise. Afirmarea Comitetului de Asistenţă de la Paris, datorită activităţii desfăşurate şi a legăturilor pe care a ştiut să le facă cu personalităţile politice şi culturale din Franţa, a făcut să devină centrul către care gra­ vitau românii din diferite colţuri ale lumii, care voiau să sprijine în vreun fel România, exprimîndu-şi pe această cale voinţa lor de unire. Cincinat Pavelescu cere sprijinul Anei- Lahovari în înfiinţarea unei reviste enci­ clopedice care să facă România cunoscută străinătăţii12. De la Roma, profesorul universitar Simion Mândrescu comunică preşedintei Comi­ tetului, Ana Lahovari, că primul ministru al Italiei Orlando şi-a dat acor­ dul pentru constituirea „Comitetului de acţiune al românilor din Tran­ silvania, Banat şi Bucovina" 13, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană, pentru unirea Transilvaniei cu România. Arhiva fondului păstrează totodată corespondenţa primită de Co­ mitet de la românii stabiliţi îri diferite oraşe din S.U.A., care îşi ex­ primau dorinţa de a sprijini cu fonduri băneşti activitatea Comitetului. Astfel, preşedintele cercului „Unirea Română", al coloniei române din Buenos Aires, scria Anei Lahovari : „Aderaţi la sfînta şi nobila noastră cauză naţională, vă rugăm a interpreta suprema noastră voinţă, a coloniei şi rezidenţilor români din Republica Argentina, pentru a ve­ dea realizarea cît mai repede posibil a unei «Românii Mari»-, idealul patriei române şi al eroilor săi fii, care-şi varsă sîngele pentru marea

9 Ibidem, dosar 282 şi 283, f. 1. 10 Ibidem, dosar 130, 1919, f. 147. 11 Ibidem, f. 151. 12 Ibidem, dosar 106, 1917, f. 1. a Ibidem, dosar 130, 1918, f. 1—2.

www.mnir.ro 244 LIDIA MIHAILESCU noastră cauză naţională. Cu graiul nostru le urăm «glorie eternă fraţilor noştri morţi pe cîmpul de luptă»" Vi. Ana Lahovari, preşedinta Comitetului, vorbind despre activitatea desfăşurată în Franţa, într-o scrisoare adresată familiei sale, mărturisea : „Văd că am putut fi utile patriei, deşi departe de ea. Simt că am în­ deplinit o datorie cu toată voinţa şi energia noastră" ir>. Arhiva fondului Comitetului de asistenţă de la Paris (1916—1918), prin informaţiile pe care le deţine, întregeşte imaginea colaborării exis­ tente de-a lungul anilor, între poporul român şi poporul francez, ma­ nifestate şi pe plan cultural, în momente de răscruce ale istoriei.

INFORMATIONS DOCUMENTAIRES-HISTORIQUES REGARDANT L'ACCOMPLISSMENT DE L'UNITÉ NATIONALE APPARTENANT AU FOND D'ARCHIVES DU «COMITÉ D'ASSISTANCE A LA CROIX ROUGE ROUMAINE DE PARIS" (1916—1918)

Résumé

L'activité développé par le Comité d'Assistance à la Croix Rouge Roumaine siégeant a Paris (1916—1918) qui fut crée immédiatement après l'entrée en guerre de la Roumanie aux côté de l'Entente, suivit non seulement l'accomplissement du noble devoir proposé — l'aide des prisonniers roumains avec de l'argent, des vivres et des vêtement — mais constitua en plus un admirable moyen de collaboration entre les millieux intellectuels roumains et français qui soutenaient la réalisation du programme proposé. Le Comité d'Assistance a organisé à Paris et dans d'autres villes des con­ férences, des spectacles, des concerts, des expositions d'art populaire et d'archi­ tecture roumaine qui eurent le concours favorable des responsables français. Une aide particulièrement précieuse acquit le Comité d'Assistance de la part des pé­ riodiques des renom tels que „Le Figaro", „La Revue des deux mondes", etc., qui publièrent toute une série de documents et de réportages sur l'histoire et la cul­ ture du peuple roumain, tout en maintenant vif l'intérêt de l'opinion publique française sur les difficultés auxquelles se confrontaient la diplomatie de notre pays dans la poursuite de l'accomplissement de l'idéal national — la réalisation de l'unité d'État de tous les Roumains. L'archive du fond „Le Comité d'Assistance à la Croix Rouge Roumaine de Paris" (1916—1918) — par toutes les informations qui y sont détenues — com­ plète l'image de la collaboration de longue date existente entre le peuple roumain et le peuple française, qui se manifesta avec prègnance dans tous les moments cruciaux de l'histoire contemporaine.

14 L. Mihăilescu, Documente despre solidaritatea cu cauza unirii, „Revista Arhivelor", voi. XLI, an. LVI, supliment, 1979, p. 296. a Arh. St. Buc, fond Comitetul de asistenţă..., dosar 6, 1916, f. 14.

www.mnir.ro ACTIVITATEA UNUI PIONIER AL ARIPILOR ROMANEŞTI, PILOTUL NICOLAE TĂNASE, PARTICIPANT LA RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI, REFLECTATĂ ÎN PATRIMONIUL MUZEULUI DE ISTORIE AL R. S . ROMANIA

de ŞERBAN CONSTANTINESCU

Patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al R. S. România s-a îmbogăţit în cursul anului 1979, prin comisia de achiziţii, cu un număr de obiecte semnificative privind activitatea aviatorului Nicolae Tănase, al 35-lea pilot al ţării noastre. Obiectele au fost predate de distinsul ve­ teran al aripilor româneşti, care, deşi avea etatea de 84 de ani, era un om plăcut, dovedind în pofida vîrstei sale cîteva calităţi deosebite — curaj, sinceritate şi demnitate —, specifice celor care cu bărbăţie şi eroism de-a lungul anilor s-au instruit pentru a apăra cerul albastru al României. Nicolae Tănase s-a născut în oraşul Ploieşti în anul 1895. La vîrstă de 19 ani, respectiv în anul 1914, s-a înscris la Şcoala de pilotaj de la Cotroceni, condusă pe atunci de căpitanul aviator Andrei Popovici. La această şcoală funcţionau ca piloţi instructori nume prestigioase ale aviaţiei româneşti din perioada respectivă ca : locotenenţii Gheorghe Ne- grescu şi Mircea Zorileanu, căpitanii Eugen Adamovici, Constantin Be- roniade şi alţii. Nicolae Tănase a fost repartizat cu alţi 5 elevi la căpi­ tanul instructor de zbor Eugen Adamovici. Primul aparat pe care a zburat viitorul pilot era un „Farman" cu simplă comandă, un aparat vechi şi fragil. Fiind cel mai mic în grad, elevul Tănase în primele 2—3 luni de şcoală nu a avut posibilitatea să zboare, deoarece ceilalţi elevi care făceau şcoală înaintea sa, la decolări sau aterizări, rupeau aparatul care trebuia reparat timp de zile sau chiar săptămîni. Primele zboruri au loc totuşi în cursul lunii iulie 1914, cînd elevul Nicolae Tănase, dînd dovadă de calităţi deosebite, se impune ca un ta­ lent autentic. Şcoala este urmată cu succes. Viitorul pilot cîştigă încrederea superiorilor săi şi la 10 octombrie 1914, trecînd probele de examen, obţine brevetul de pilot. Acesta are nu­ mărul 35, astfel putînd afirma că Nicolae Tănase se numără printre pionierii aripilor româneşti, cei care peste puţin timp în anii războiului pentru întregirea neamului, 1916—1918, în luptele cu duşmanul, se vor acoperi de glorie nepieritoare. In anul 1915 luînd fiinţă pentru prima dată în România Şcoala de observatori de artilerie, aviatorul Nicolae Tănase este repartizat la această unitate de învăţămînt, unde a zburat cu elevii în diferite misiuni de observaţii aeriene, teme de artilerie cu descoperire de obiective, reglaje de tragere şi altele.

www.mnir.ro 246 ŞERBAN CONSTANTINESCU

Printre elevii observatori care au cunoscut botezul zborului, avîn- du-l ca pilot pe Nicolae Tănase, s-a numărat şi locotenentul Traian Bur- duloiu, viitor as al aviaţiei româneşti, comandantul Corpului aerian ro­ mân în războiul antihitlerist. Cu grijă părintească şi cu calm se purta pilotul subofiţer Nicolae Tănase cu cei care primeau botezul aerului, iniţiindu-i în tainele zbo­ rului. Şi elevul Traian Burduloiu, ca şi alţi colegi de ai săi, avea să se convingă de calităţile şi mîna fină a pilotului Tănase, care reuşea de­ colarea, adică trecerea roţilor de la rulaj la starea de plutire, cu multă măiestrie, neprovocînd pasagerului său nici o senzaţie bruscă l. Avioa­ nele destinate unor asemenea zboruri atingeau o viteză de 110 km/h şi se puteau ridica pînă la o înălţime de 1.500 m. Zborurile efectuate de Tănase avînd debutanţi la bord aveau loc deasupra Bucureştilor, urmă­ rind traseul : cartierul Cotroceni, Calea Griviţei, Filaret, Dealul Spirii, cartierul Ghencea şi platoul Cotroceni2. întrebat peste ani de zile des­ pre primul său zbor, cel care a avut o carieră strălucită în aviaţia ro­ mânească, generalul aviator Traian Burduloiu îşi amintea cu o deosebită recunoştinţă numai de pilotul Nicolae Tănase, acela care îl iniţiase pentru prima dată în tainele artei zborului în cursul anului 1915 3. După doi ani de neutralitate, la 15 august 1916, România intră în război alături de puterile Antantei care recunoşteau dezideratul unirii cu patria mamă a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţia Austro-Un- gariei, ceea ce corespundea cu dorinţa seculară a poporului nostru — unirea într-un singur stat a întregii suflări româneşti. Imediat după începerea ostilităţilor, comandantul aviaţiei noastre, maiorul Rujinschi, a ordonat ca toate aparatele să fie pregătite ca în -orice moment să zboare contra avioanelor inamice care s-ar abate asu­ pra României. Desigur, printre cei care au intrat în alarmă s-a aflat şi pilotul Nicolae Tănase, care se afla pe aerodromul de la Pipera, unde era concentrată aviaţia noastră. Una din primele misiuni de luptă îndeplinite de Nicolae Tănase a fost executată la cîteva zile de la intrarea în război, respectiv în ziua de 21 august 1916, cînd a zburat de la Bucureşti la Turtucaia, predînd co­ mandamentului de aici un important mesaj de la Statul Major al ar­ matei române. După dezastrul de la Turtucaia, Tănase a fost detaşat la Divizia I-a la Alexandria, unde a executat mai multe misiuni de luptă pe frontul Dunării între Turtucaia şi Turnu Măgurele, urmărind în special supra­ vegherea şi bombardarea depozitelor inamice cu material de război, aflate în ostrovul Persina de la apus de Zimnicea. In ziua de 13 septembrie 1916 a primit ordin să se prezinte la Comandantul grupului de apărare a Dunării, generalul Referendaru. Acesta îi expuse situaţia, care devenise dificilă deoarece monitoarele austro-ungare ancorate în ostrov bombar­ dau malul românesc. în aceste condiţii misiunea lui Tănase era de a efectua zboruri de recunoaştere a obiectivelor şi apoi de a bombarda

1 V. Firoiu, O dramă pe cerul Indiei. Episoade din viaţa generalului aviator 'Traian Burduloiu, Edit. Militară, 1972, p. 100. 2 Ibidem, p. 101. 3 Ibidem, p. 102.

www.mnir.ro ACTIVITATEA PILOTULUI NICOLAE TĂNASE 247 navele duşmane. Avionul, un „Maurice Farman", putea lua la bord două bombe pe care să le arunce după montarea focoaselor de cel care se afla ca observator. Pilotînd cu multă dibăcie avionul şi evitînd pe cît posibil focul mitralierelor de la bordul monitoarelor, cele două bombe sînt lansate cu precizie asupra obiectivelor, misiunea încredinţată pilo­ tului Nicolae Tănase fiind îndeplinită cu succes. Raportînd despre exe­ cutarea ordinului şi constatîndu-se de posturile observaţiei româneşti de pe malul Dunării rezultatele zborului, pilotul Nicolae Tănase este feli­ citat de generalul Referendaru pentru curajul şi măiestria dovedite în timpul îndeplinirii acestei periculoase misiuni. In cursul anului 1917 aviatorul Nicolae Tănase este repartizat la Grupul 2 aeronautic de la Tecuci, comandat de maiorul Andrei Popovici, şi repartizat la escadrila Farman 6. Această escadrilă a acţionat sub or­ dinele Armatei a 4-a ruse din faţa Mărăşeştilor şi apoi sub ordinele Ar­ matei 1-a române, aflată în pregătiri în vederea ofensivei din sudul Mol­ dovei, în perioada aceasta aviatorul Nicolae Tănase s-a distins ca un zburător iscusit, curajos, el îndeplinind cu succes misiunile încredinţate şi contribuind alături de alţi temerari ai aripilor româneşti ca : loan Peneş, Tase Rotaru, Nae Iliescu, Mircea Zorileanu la victoriile răsună­ toare ale oştirii române din vara anului 1917. Astfel de temerari ai zborului erau apreciaţi după merit de maiorul Andrei Popovici, comandantul grupului. Unii dintre ei au fost propuşi pentru decorare de însuşi Andrei Popovici, iar în situaţiile în care ra­ poartele pentru decorare nu erau rezolvate cu promptitudine de cei în drept, acesta nu ezita să se adreseze chiar celor din conducerea supe­ rioară a armatei. Iată un fapt petrecut în primele zile ale lunii august 1917. Aflînd că regele Ferdinand, care se îndrepta spre Tecuci, va trece cu automobilul pe la postul de comandă al generalului Eremia Grigo- rescu, dar şi pe lîngă aerodromul pe care opera Grupul 2 aeronautic, Andrei Popovici η-a ezitat să-i iasă acestuia în cale şi să-i solicite acor­ darea de decoraţii pentru cei mai buni piloţi ai săi4. Surprins la început de îndrăzneala acestuia, regele în cele din urmă i-a satisfăcut doleanţa, decorînd pe loc aviatorii Grupului 2 aeronautic propuşi de maiorul Po­ povici, printre aceştia fiind şi pilotul Nicolae Tănase. în cursul lunii noiembrie 1918, Nicolae Tănase a avut de îndeplinit o misiune importantă, de a transmite un plic secret din partea Marelui Cartier General al armatei române, aflat în Moldova, la Giurgiu gene­ ralului H. Berthelot, comandantul trupelor franceze aliate, care veneau de la Salonic. Observator în timpul acestui zbor a fost sublocotenentul Ramiro Gabrielescu. în afara corespondenţei Marelui Cartier General, Tănase şi observatorul său au primit şi o mare cantitate de manifeste tipărite, care au fost aruncate deasupra unor localităţi din Muntenia. După acest zbor temerar şi încununat de succes, pilotul Nicolae Tănase va zbura spre Bucureşti, unde va ateriza pe cîmpul de la Cotroceni, fiind printre primii aviatori români care au aterizat înaintea intrării în Bucu­ reşti a trupelor noastre şi franceze.

4 Constantin C. Gheorghiu, General aviator Andrei Popovici, Edit. Militară, Bucureşti, 1978, p. 64.

www.mnir.ro 248 ŞERBAN CONSTANTINESCU

După încheierea primului război mondial, Nicolae Tănase va activa ca instructor de zbor al Şcolii de aviaţie de la Tecuci, pînă în anul 1922, cînd, în urma unui accident de aviaţie, va fi pensionat cu gradul de căpitan. A decedat în anul 1980 la vîrstă de 85 de ani. Dintre obiectele provenind de la acest pionier al aviaţiei româneşti menţionez un album 5 conţinînd 116 file, cu diferite fotografii, volumul inserînd amintiri din viaţa şi activitatea sa de zburător, date pe care le-am folosit în prezenta comunicare în scopul relatării unor momente mai importante, mai semnificative, din activitatea acestuia ca pilot şi ca participant la luptele din anii 1916—1918. S-au achiziţionat şi două fotografii aeriene G executate în februarie 1917 de un echipaj românesc în zona liniei frontului din sudul Moldo­ vei, pilotul avionului fiind Nicolae Tănase. Una din aceste imagini pune în evidenţă unele mişcări ale trupelor germane, iar a doua depistează locurile de amplasare a unor baterii inamice. Un alt obiect valoros din aceeaşi ofertă este o fotografie repre- zentîndu-1 pe aviatorul Gheorghe Bănciulescu 7, cel care şi-a însuşit tai­ nele zborului de la instructorul său, pilotul Nicolae Tănase. Se impune a menţiona că în perioada interbelică fostul elev al lui Tănase, Gh. Băn­ ciulescu, va deveni unul din aşii aviaţiei noastre, el fiind totodată şi pri­ mul pilot din lume care a zburat cu proteze la ambele picioare. Aceasta s-a petrecut după un tragic accident care a avut loc în Munţii Tatra în anul 1926, cînd în urma rănilor căpătate, medicii i-au amputat ambele picioare, el reluînd cu perseverenţă zborurile după o pauză fortuită de cîteva luni. Pe spatele acestei fotografii, Bănciulescu a scris următoarea dedicaţie către cel care i-a fost profesor de zbor : „Cu tot dragul, aceluia ce mi-a dat aripi, de la acela care-ţi va păstra pentru totdeauna o vie aducere aminte şi o prietenească recunoştinţă". Insigna de pilot care a aparţinut lui Nicolae Tănase 8 constituie un alt obiect valoros care a îmbogăţit patrimoniul muzeului nostru. însemnul este redat printr-un vultur cu aripile întinse în sus, avînd în centru cifrul regelui Ferdinand încoronat ; se purta prins în partea stingă a pieptului, în dreptul buzunarului de la veston sau tunică, de către avia­ torii români. O semnificaţie deosebită pentru meritele dobîndite de aviatorul Nicolae Tănase în anii războiului pentru întregirea neamului o are ba­ réta cu cele 11 decoraţii, precum şi brevetele conferite cu precădere în perioada anilor 1916—1918. Menţionez dintre acestea : „Cruce comemo­ rativă a războiului 1916—1918", medalia „Virtutea militară", ordinul rus „Sf. Gheorghe", o medalie franceză şi altele. Dintre brevetele de deco­ rare se detaşează prin raritatea sa cel emis de statul Panama în anul 1919 9, cînd i s-a conferit medalia „Solidarităţii cl. a IlI-a" sergentului major Tănase Nicolae din Corpul de aviaţie român, pentru meritele cîş- tigate în anii războiului mondial (1916—1918) — „pentru cauza aliată".

B Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 135.352. 0 Ibidem, nr. inv. 135.352/60'—602. 7 Ibidem, nr. inv. 135.352/88. 8 Ibidem, nr. inv. 135.354. 9 Ibidem, nr. inv. 135.364.

www.mnir.ro ACTIVITATEA PILOTULUI NICOLAE TĂNASE 249

Brevetul este completat în limba spaniolă şi are aplicată ştampila cu antetul delegaţiei statului Panama, el fiind predat la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, delegaţiei României. Interesant este şi conţinutul brevetului pentru conferirea medaliei „Virtutea militară" 10, care a fost emis la 1 noiembrie 1916 „plutonie­ rului aviator Tănase Nicolae din Grupul de aviaţie, care a făcut mai multe recunoaşteri şi bombardări reuşite" în primele lupte din toamna anului 1916 purtate de armata română împotriva' trupelor germane şi austro-ungare. Am prezentat aci obiectele care se găsesc în patrimoniul muzeului nostru reflectînd activitatea aviatorului Nicolae Tănase, un pionier al aripilor româneşti, participant la războiul pentru întregirea neamului, unul din numeroşii militari care au săvîrşit acte de vitejie şi eroism în îndeplinirea misiunilor, luptînd cu credinţa fermă că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru apărarea gliei străbune, a libertăţii şi inde­ pendenţei patriei.

L'ACTIVITÉ D'UN PIONNIER DU VOL EN ROUMANIE, LE PILOTE NICOLAE TANASE, EN TANT QUE PARTICIPANT A LA GUERRE D'ACCOMPLISSEMENT DE L'UNITÉ NATIONALE, REFLÉTÉE DANS LE PATRIMOINE DU MUSÉE D'HISTOIRE DE LA R. S. DE ROUMANIE

Résumé

Le patrimoine du Musée d'Histoire de la R. S. de Roumanie s'est en­ richi pendant l'année 1979 avec nombre d'objets importants concernant l'activité de l'aviateur Nicolae Tănase, le trentecinquième pilote de notre pays. Il est né dans la ville de Ploieşti en 1895 ; depuis l'âge de 19 ans il suive l'Ecole de pilotage de Bucarest, conduite à ce temps-là par le capitaine-aviateur Andrei Popovici. À la suite de ces cours de pilotage, Nicolae Tănase obtient aussi brevet de pilote. Il devient aussi instructeur de vol et parmi ses élèves ont peut mentionner Gheor­ ghe Bănciulescu, le premier aviateur du monde à avoire volé avec des prothèses pour les deux pieds (à la suite d'un accident dans les montagnes de Tatra en 1926). Les objets provenus de ce pionnier des ailes roumaines met en évidence les faits héroïques et téméraires de nôtres pilotes pendant la guerre pour l'accomplis­ sement de l'unité nationale du peuple roumain (1916—1918), Nicolae Tănase étant un de ceux qui ont lutté avec la ferme conviction que n'importe quel sacrifice n'est pas trop grand pour la défense de la liberté et de l'indépendance de la patrie.

Ibidem, nr. inv. 135.353.

www.mnir.ro VASILE PÂRVAN ŞI TRANSILVANIA

de dr. SEVER DUMITRAŞCU

Opera şi personalitatea lui Vasile Pârvan în istoria ştiinţei şi cul­ turii româneşti au făcut obiectul mai multor lucrări, studii, articole, comunicări. Prin grija unuia din cei mai străluciţi şi consecvenţi elevi ai săi — Radu Vulpe — i s-au reeditat două din principalele lucrări : Dacia \ apărută în patru ediţii (1957, 1958, 1962, 1967) şi începuturile vieţii romane la gurile Dunării2 (1974), iar în anul trecut (1981) Al. Zub i-a retipărit un volum miscellaneu de Scrieri:1. Acelaşi cercetător a mai publicat — cu inteligenţă şi subtilitate, cum remarca Radu Vulpe — trei volume dedicate vieţii şi creaţiei marelui savant care a fost Vasile Pârvan : 1. Corespondenţă şi acte (1973) ; 2. Vasile Pârvan, efigia căr­ turarului (1974) şi 3. Vasile Pârvan, bibliografie (1975). Fragmentar, au fost retipărite, într-o ediţie îngrijită de Ion Vartic şi cunoscutele sale Memoriale/l (1973). Se cuvine, de asemenea, să amintim lucrarea acad. Emil Condurachi : Vasile Pârvan, opera şi gindirea sa istorică5 (1957), apărută la împlinirea a trei decenii de la moartea cărturarului, lucrare în care se arătau limitele epocii în care a trăit şi lucrat şi ceea ce este demn de semnalat şi cu acest prilej : „care i-a fost aportul la cunoaş-

1 Cf. V. Pârvan, Dacia. An Outline of the Early Civilisations of the Car- patho-Danubian Countries, Cambridge, 1928 ; idem, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, traducere de Radu Vulpe, după textul original francez inedit, volum publicat de Asociaţia Academică „Vasile Pârvan" a foştilor membri ai Şcoalei Române din Roma, Bucureşti, MCMXXXVII (1937) ; idem, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene 3 Bucureşti, 1958, p. V—XV : Vasile Pârvan. Notă biografică şi p. XVII—XXV : Prefaţa traducătorului, ambele de Radu Vulpe ; idem, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danu­ biene'1, Bucureşti, 1967, p. 9—22 : Notă biografică şi p. 23—30 : Prefaţa traducăto­ rului, ambele de Radu Vulpe. 2 Cf. V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923 ; idem, începuturile vieţii romane la gurile Dunării2, Bucureşti, 1974 : Cuvînt înainte de Radu Vulpe. 3 Al. Zub, Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, Bucureşti, 1973 ; idem, Vasile Pârvan, efigia cărturarului, Iaşi, 1974 ; idem, Vasile Pârvan, biobibliografie, Bucureşti, 1975 ; Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981. 4 Cf. V. Pâryan, Memoriale, Bucureşti, 1923 ; idem, Memoriale2, Cluj, 1973, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de I. Vartic. 5 E. Condurachi, Vasile Pârvan, opera si gindirea sa istorică, în voi. Vasile Pârvan (1882—1927), Bucureşti, 1957.

www.mnir.ro 252 SEVER DUMITRAŞCU

terea trecutului îndepărtat al Europei în general şi al ţării noastre în special" G. In lucrările mai sus-menţionate, cum era şi firesc, au fost arătate şi legăturile lui Vasile Pârvan cu Transilvania, adică acţiunea şi scrie­ rile sale 7 cu privire la lupte de eliberare a românilor transilvăneni de sub dominaţia regimului dualist austro-ungar, strădania sa pentru pre­ gătirea şi deschiderea Universităţii româneşti din „Dacia superioară", din Cluj, prilej cu care ilustrul învăţat a avut chemarea de onoare pentru a ţine — în cadru inaugural, festiv deci şi plin de solemnitate politică, culturală, ştiinţifică şi istorică — prima prelegere intitulată Datoria vieţii noastre 8. Marile implicaţii pozitive pe care le-a avut or­ ganizarea acestei înalte instituţii în ştiinţa şi cultura românească sînt azi larg cunoscute. Participînd la aceste evenimente Vasile Pârvan con­ tinua — la dimensiunile energiei sale — pe Nicolae Bălcescu şi Nicolae Iorga, marii săi înaintaşi de care se simţea legat şi, totodată, pe arheo­ logii români ce i-au premers la Universitatea din Bucureşti, Muzeul Naţional de Antichităţi şi Academia Română — Alexandru Odobescu9 şi Grigore Tocilescu i0. Rîndurile de faţă nu-şi propun şi nici nu-şi puteau permite să-şi propună să dezbată, în economia de spaţiu şi timp a unui articol, în­ treaga problematică, vastă, complexă şi de o însemnătate ca aceea pri­ vind Transilvania şi mersul ideilor ştiinţifice şi filozofice sau atitudinea patriotică şi democratică a marelui învăţat faţă de marile evenimente din istoria neamului la care a luat parte sau pe care le-a trăit sau re­ ceptat. Rîndurile noastre şi-au propus un ţel mai modest, de a încerca să atragă atenţia asupra rolului pe care 1-a jucat Vasile Pârvan într-un mare moment istoric românesc şi european — în crearea arheologiei româneşti în Transilvania. Prin datele acelui moment, după opinia noastră, se înscrie şi un capitol important din istoria devenită a istorio­ grafiei româneşti, din istoria culturii noastre în genere. Se împlinea un deziderat demn de a figura ca un moment de seamă în istoria arheolo­ giei româneşti. Din acest motiv cerem îngăduinţa ca rîndurile noastre, ce vor urma, să se constituie ca un modest, dar respectuos omagiu, adus marelui învăţat — istoric, filozof, îndrumător cultural —, dar care a fost mai presus de toate arheolog, adică creatorul şcolii moderne româ­ neşti de arheologie.

0 Ibidem, p. 8. 7 V. Pârvan, Din viata lui Papiu-Ilarian, în „Convorbiri literare", XXXVII, 1903, p. 49—57 ; idem, Activitatea politică a lui Alexandru Papiu-Ilarian, în Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 375—395 ; idem, Papiu Ilarian, bursier al Bla­ jului, în „Luceafărul", nr. 8, 1903, p. 149—152. 8 Idem, Universitatea naţională a Daciei Superioare, în „Luceafărul", XIV, 1919, p. 105—11C ; idem, Datoria vieţii noastre, Edit. Ram, Aninoasa-Gorj, Tiparul „Dacia Traiană", Sibiu, 1920. 9 Cf. Odobescu si Transilvania, în „Steaua", XXX, 1, 1979, p. 18 : „Toată inteligenţa Principatelor şi mai ales toată junimea lor n-are alt vis, nici altă do­ rinţă, decît unirea in idei şi lucrări cu fraţii de peste munţi spre a da înaintarea culturii morale, curăţeniei limbii şi explorărilor istoriei în naţiunea română". 10 Cf. Dl. Gr. G. Tocilescu despre excursiune* la Sarmisegetuza, în „Fami­ lia", 28, 1902, p. 333—334.

www.mnir.ro VASILE PÂRVAN ŞI TRANSILVANIA 253

* Sintem în anii 1918—1919, poporul român înscrisese în istoria sa naţională şi implicit în istoria universală una din marile lui victorii — prin lucrarea de secole asupra lui însăşi, cum glăsuia înţelepciunea băl- •cesciană —, realizarea deplinei unităţi naţionale statale, operă a lui în folosul său şi fără să atingă existenţa şi drepturile nici unui popor eu­ ropean sau de pe întregul mapamond. Care era însă, acum, în 1919, starea reală a arheologiei româneşti din Transilvania ? în ce stadiu de existenţă se afla ea ? Dintre cele ce le cunoaştem, amintim activitatea lui Ştefan Moldovanu (1813—1900), fost «vicar foraneu» de Haţeg, care ne-a lăsat un serial de Annotaţiuni despre Ţara Haţeguluill, publicate în „Foaia pentru minte, inimă şi li­ teratură" din Braşov în anii 1853—1854, caracterizate drept „reportaje arheologice" — Ştefan Moldovanu pe care însă Enciclopedia istoriogra­ fiei româneşti, deşi poate că ar fi meritat, nici nu-1 pomeneşte n. Cel de al doilea este Julian Marţian (1867—1937), „arheolog amator", ce a „strîns cu multă pasiune datele referitoare la descoperirile arheologice din Transilvania, publicînd un util repertoriu al lor mai întîi în limba germană şi apoi — corectat şi întregit — în 1920, în limba română" 13 : Repertoriu arheologic pentru Ardeal, Bistriţa, 1920, 61 p. Mai sînt de amintit şi acţiunile arheologico-muzeografice ale unor intelectuali din jurul Muzeului Astrei din Sibiu, a căror activitate se cere cercetată, şi încă altele. Cert este că prin cele amintite se încheie şirul cercetă­ rilor arheologice româneşti din Transilvania dinainte de 1918. Nu aveam — e lucru limpede — nici un specialist român în arheologie. Este „me­ ritul" regimului dualist austro-ungar care nu a pregătit şi nu a permis pregătirea nici unui arheolog român care să studieze istoria străveche, veche, prefeudală şi feudală timpurie a Transilvaniei. Practic, în 1919, se părea că ne găsim, în acest sens, într-o situaţie ce nu se prefigura a putea fi depăşită prea devreme. Şi totuşi organizarea noastră, rîvna şi inteligenţa au depăşit cu mult această încercare. Este momentul însă în care existenţa Universităţii româneşti din Cluj Vl va avea înrîurire binefăcătoare şi asupra cercetărilor arheologice din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, prin cele două institute ce vor fiinţa în centrul universitar clujean interbelic : Institutul de arheologie şi numismatică şi Institutul de studii clasice. Activitatea celor două institute, puse acum real în slujba adevărului istoric, necesita cadre cu pregătire adecvată, pentru a putea răspunde la sarcinile importante pe care ţara şi poporul le reclamau de la o atare activitate. Grija era a mai multor cărturari români în frunte cu Nicolae Iorga. între ei se distinge — prin talentul său în organizarea cercetărilor ştiinţifice şi datorită cunoaşterii situaţiei cercetărilor arheologice din Transilvania — Vasile Pârvan. Astfel, la Institutul de studii clasice este chemat umanistul-enciclopedist, moldo-

11 I. I. Russu, Inscripţiile Daciei romane, I, Bucureşti, 1975, p. 49—50, n. 19. 12 Cf. Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p. 225. 13 Ibidem, p. 211, s.v. Cf. V. Pârvan, Universitatea naţională a Daciei Superioare, în vol. V. Pâr­ van, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 163 : Institutul arheologic.

www.mnir.ro 254 SEVER DUMITRAŞCU veanul Vasile Bogrea, „marele dascăl al Ardealului" 15, cum îl va numi unul din cei mai străluciţi elevi ai săi — arheologul român transilvănean Constantin Daicoviciu. Competenţa ştiinţifică a lui Vasile Bogrea nu mai e nevoie să fie subliniată, ea a fost recunoscută şi apreciată în epocă şi este şi azi. Numit profesor de latină la Universitatea din Cluj în 1919, numai peste un an va fi primit, ca membru corespondent, în secţia istorică a Academiei Române. Raportul pentru primirea sa în Academie a fost prezentat, cum este lesne de înţeles, de marele său prieten — Vasile Pârvan. La catedra de arheologie şi numismatică a Universităţii din Cluj a fost chemat cel mai apropiat colaborator al lui Vasile Pârvan, bucu- reşteanul D. M. Teodorescu (1881—1947), fost conservator la Muzeul Naţional de Antichităţi. Venirea sa la catedra clujeană coincide cu în­ ceputul cercetărilor arheologilor români în Transilvania. în speţă D. M. Teodorescu preia conducerea săpăturilor şi cercetărilor arheolo­ gice din zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, cercetări asupra că­ rora va publica la Cluj în 1923 cunoscuta sa lucrare Cercetări arheo­ logice în Munţii Hunedoarei (56 p.). Alte două lucrări10 — una despre cetatea dacică de la Costeşti şi cealaltă despre aceea de la Grădiştea Muncelului — îi vor urma în 1929 şi respectiv în 1930—1931. Prin cercetările sale arheologice, prin cursurile de la catedra de arheologie şi numismatică a Universităţii clujene, D. M. Teodorescu devine „unul din creatorii şcolii de arheologie din Cluj" 17. Prin munca şi meritele sale D. M. Teodorescu va îndeplini funcţii de răspundere — director al Institutului de arheologie şi numismatică din Cluj (1921—1928) şi di­ rector girant al Institutului de studii clasice (1929—1941), iar drept re­ cunoaştere a descoperirilor din Munţii Orăştiei, a competenţei sale ştiin­ ţifice, va fi distins cu premiile „Hillel" şi „V. Pârvan" ale Academiei Române. Cu bucureşteanul D. M. Teodorescu, din iniţiativa şi cu spri­ jinul lui Vasile Pârvan, începe în Transilvania cercetarea arheologică sistematică înfăptuită de arheologi români. Se înscrie o pagină nouă în istoria arheologiei româneşti în genere şi în special în istoria arheolo­ giei din Transilvania. Paralel, din 1924, Constantin Daicoviciu va prelua conducerea să­ păturilor arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegesuta, din frumoasa Ţară a Haţegului, ceea ce va însemna începutul cercetărilor româneşti şi în domeniul antichităţilor romane din Transilvania. în acelaşi an, 1924, Constantin Daicoviciu va publica, în primul număr al revistei „Dacia", ctitorită de Vasile Pârvan, primul studiu românesc asupra an­ tichităţilor de la Ulpia Traiana — capitala Daciei romaneω.

15 C. Daicoviciu, Prefaţă, la voi. Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice. Cluj, 1971, p. VII. 10 D. M. Teodorescu, Cetatea dacă de la Costeşti, în ACMIT, II, 1929, p. 265— 298 ; idem, Cetatea dacă de la Grădiştea Muncelului (jud. Hunedoara), în ACMIT, III, 1930—1931, p. 45—68. 17 I(on) G(lodariu), în Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p. 323, s.v. 18 C. Daicoviciu, Fouilles et recherches à Sarmizegetusa, în „Dacia", I, 1924, p. 225—263.

www.mnir.ro VASILE PÂRVAN ŞI TRANSILVANIA 255

Astfel că în vara anului 1925 19 colaboratorii şi elevii lui Vasile Pârvan, mai în vîrstă sau tineri, vor forma, după expresia sa, un ade­ vărat Collegium archaeologicum Dacoromanum, ce-şi desfăşura fructuos şi energic activitatea pe întreg cuprinsul României. „Filmul" desfăşurării în teren al acestor cercetări este impresio­ nant, nu numai prin amploarea sa, ci şi prin adîncimea greu bănuită a problemelor de preistorie, protoistorie şi istorie veche ce le vor ridica, probleme ce şi în prezent sînt în curs de desfăşurare, de cercetare. Sînt astăzi trainic integrate în istoria patriei noastre descoperirile începute atunci în cîteva staţiuni însemnate, efectuate fiind de cerce­ tători şi savanţi (mai tineri pe atunci) de talia lui Ion Andrieşescu (Sul­ tana), Vladimir Dumitrescu şi Ion Nestor (Gumelniţa), Gheorghe Ştefan (Căscioarele), Vasile Christescu (Boian), T. Sauciuc-Săveanu (Callatis- Mangalia), în provinciile româneşti Muntenia şi Dobrogea. In Transilvania, aşa cum scrie Vasile Pârvan într-unui din pri­ mele rapoarte generale de săpături arheologice din întreaga Românie, D. M. Teodorescu începuse împreună cu asistenţii „Ferenczi şi Simu" săpăturile la cetatea dacă de la Costeşti, în Munţii Orăştiei, iar la Ulpia Traiana „asistentul d-lui Teodorescu, d-1 Daicoviciu, împreună cu d-1 Mallâsz directorul Muzeului regional din Deva" executau săpături în forum-ul Capitalei Daciei romane. Se executau, de asemenea, săpături arheologice în castrul de la Breţcu, de Emil Panaitescu, la Lechinţa de Mureş, de Dorin Popescu şi la Ariuşd de Francise Lăszlo. In Banat efectua cercetări arheologice la Tibiscum (lîngă Caransebeş) G. G. Ma- teescu. Alături şi împreună cu cercetările efectuate în celelalte provincii istorice româneşti, cele din Transilvania constituiau o parte integrantă a desfăşurării arheologiei noastre pe întreg cuprinsul României. Sub îndrumarea ştiinţifică a marelui magistru care a fost Vasile Pârvan, prin clarviziunea şi competenţa sa, prin grija nobilă ce a purtat-o ştiin­ ţei arheologice, cu precădere formării de cadre ştiinţifice de speciali­ tate, cu pregătire înaltă, se va crea în România, cuprinzînd toate pro­ vinciile istorice româneşti, deci şi Transilvania, creaţia sa cea mai de seamă : şcoala modernă românească de arheologie, de competenţă şi valoare europeană, parte integrantă şi egală în concertul arheologiei mondiale. în Transilvania sînt efectuate pentru prima dată în istoria arheo­ logiei româneşti, în genere, cercetări arheologice sistematice şi de an­ vergură, de specialişti români de înaltă calificare, atacîndu-se marile probleme ale istoriei vechi ale acestei provincii istorice româneşti — ci­ vilizaţia şi cultura dacică, stăpinirea romană în Dacia şi de aici sim­ bioza daco-romană, romanizarea şi continuitatea poporului român pe teritoriul unicei sale patrii — Dacia-România. Şantierele mari, de atunci, au devenit şantiere permanente, ele există şi azi : şantierul arheologic pentru studiul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei (jud. Hunedoara), avînd în centrul atenţiei chiar capi-

19 V. Pârvan, Săpăturile arheologice din România în vara anului 1925, în voi, Scrieri, p. 327—333.

www.mnir.ro 256 SEVER DUMITRAŞCU tala Daciei libere — preromane, Sarmizegetusa Regia ; şantierul arheo­ logic pentru cercetarea stăpînirii romane în Dacia, a capitalei Daciei romane, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, de la Grădiştea Ţării Haţegului (jud. Hunedoara) şi şantierul arheologic de la Tibiscum, din Banat. Înscrierea acestor cercetări, deci şi a celor din Transilvania şi Ba­ nat, în circuitul ştiinţific internaţional, impunerea lor în rîndul celor mai importante şi valoroase creaţii din arheologia europeană, a fost fă­ cută — ca o încoronare a întregului sistem de organizare ştiinţifică pârvaniană —· prin publicarea revistei „Dacia", care, după cum este în­ deobşte cunoscut, prezintă şi azi arheologia românească în faţa uma­ nităţii. De atunci şi pînă azi „Dacia" s-a impus ca prima noastră publi­ caţie permanentă de arheologie şi istorie veche în bibliografia mon­ dială de specialitate. Şi, ceea ce dovedea gîndire nobilă, superioară şi clarvăzătoare, la săpăturile arheologice din Transilvania, de sub îndrumarea lui Vasile Pârvan, au luat parte şi arheologi maghiari transilvăneni din România : Francise Lăszlo de la Sf. Gheorghe, căruia marele savant îi va dedica în „Dacia" (vol. I) un evocator articol, Alexandru Ferenczi de la Cluj, drept ilustrare concretă a spiritului său de colaborare colegială în do­ meniul ştiinţei arheologice. Vasile Pârvan şi şcoala românească modernă de arheologie nu au căzut nici atunci şi niciodată pe panta exclusivismului, aşa cum s-a în- tîmplat în timpul regimului dualist austro-ungar, cînd nici un tînăr român nu a fost admis să se pregătească sau să efectueze, ca specialist, săpături arheologice. Atît Fr. Lăszlo20, cît şi Al. Ferenczi21 sau M. Roska 22 vor fi publicaţi chiar în primul număr al revistei „Dacia", în 1924, deci de Vasile Pârvan, articole în limbi străine, deci se vor afirma ca oameni de ştiinţă nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Sin­ gurul care nu este pomenit de Vasile Pârvan în citata lucrare •—• Să­ păturile arheologice din România în vara anului 1925 —, este M. Roska. O scrisoare adresată de marele savant român lui M. Roska — publi­ cată de Al. Zub — ne dă o explicaţie a aceste: iăceri a lui Vasile Pâr­ van. Scrisoarea arată atitudinea politică a. Iui M. Roska, ostilă intere­ selor româneşti. M. Roska îl „ameninţase" pe Vasile Pârvan că, din motive necunoscute nouă, va pleca din România şi în acest caz prin el va pleca jumătate din arheologia din România. La această scrisoare, care mai conţinea, ca şi una (sau mai multe ?) anterioară, elemente pri­ vind caracterul lui M. Roska, ilustrul savant Vasile Pârvan răspunde limpede şi calm : „Dacă d-voastră veţi putea pleca în Ungaria, va pleca nu (s.n.) 1/2 din arheologia Regatului Român, ci o parte mai mică, la înlocuirea căreia noi lucrăm aici din plin prin creşterea de tineri cer-

20 F. Lăszlo, Les types des vases peintes d'Ariuşd, în „Dacia", I, 1924, p. 1—27. 21 Al. Ferenczi, Les fouilles archéologiques de Poiana Selei, près de Sarmi­ zegetusa, în „Dacia", I, 1924, p. 264—272. 22 M. Roska, Recherches préhistoriques pendant l'année 1924, în „Dacia", I, 1924, p. 297—316.

www.mnir.ro VASILE PÂRVAN ŞI TRANSILVANIA 257

cetători serioşi de preistorie întîi cu studii în ţară, iar apoi perfec­ ţionaţi în străinătate" 23. Recent, descoperirea a şapte scrisori adresate de M. Roska episcopu­ lui romano-catolic de Oradea24 (1923—1929), /. Karâcsonyi, care a pro­ movat „idei clericalo-conservatoare" 25 şi a avut el însuşi atitudine os­ tilă 26, reacţionară faţă de România, ne demonstrează că M. Roska in­ trase sub îndrumarea ,,ştiinţifică"(?) a episcopului de Oradea, medievist, dar care nu era decît arheolog amator, şi confirmă prudenţa lui Vasile Pârvan cu privire la atitudinea politică a lui M. Roska. M. Roska în­ cepuse să efectueze cercetări arheologice în nord-vestul României „sub îndrumarea" episcopului de Oradea, I. Karâcsonyi. De altfel şi eveni­ mentele ulterioare morţii lui Vasile Pârvan vor confirma atitudinea lui M. Roska, care în 1938 27 îşi părăseşte Ardealul, România şi pleacă în Ungaria horthystă, de unde se va reîntoarce în 1941 cu armatele ultra- reacţionare ale cotropitorilor fascişti, la Cluj, tipărind între 1941—1944 publicaţia „Kôzlemények" 28 şi altele. în 1944—1945 părăseşte definitiv ţara şi moare în străinătate, lăsînd în urma sa o operă interesantă sub aspect documentar, dar gravitînd uneori într-un anturaj politic ce nu ar face cinste nici unui cercetător sau savant onest. Căci Vasile Pârvan şi D. M. Teodorescu — o spune M. Roska personal în 1941 — primul 1-a publicat permanent în „Dacia" cît a trăit, cu toate că săpa sub în­ drumarea episcopului de Oradea, iar al doilea 1-a sprijinit la Cluj în perioada interbelică. Menţiunea aceasta era necesară pentru a sublinia încă odată marea nobleţe2

13 V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, Bucureşti, 1973, p. 274—275, nr. 312 : 1925, dec. 2, Bucureşti, — „V. Pârvan către Martin Roska, privitor la atitudinea politică a destinatarului, ostil intereselor româneşti" etc., nota lui Al. Zub, editorul volu­ mului. 24 Muzeul Ţării Crişurilor, Documente, Inv. nr. 1484—1490. 25 Enciclopedia istoriografiei româneşti, p. 188, s.v. 20 J. Karâcsony, Les droits historiques de la nation hongroise à l'intégrité territoriale de son pays, Budapesta, 1919 ; cf. N. Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, p. 54—55, η. 147—151. 27 Informaţie amabilă de Ia I. Ferenczi, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Tot I. Ferenczi ne-a informat că în 1941—1944, sub dictatura horthystă, M. Roska 1-a înlăturat pe tatăl său, arheologul S. Ferenczi, din arheologie din cauza atitu­ dinii sale din România. Cf. şi S. Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, Cluj-Napoca, 1980, p. 203—205, nota în care cei doi arheologi clujeni Al. Ferenczi şi St. Kovâcs confirmă şi îşi dau adeziunea, alături de toţi universitarii clujeni, că vor participa la adunarea antirevizionistă de la Cluj din 3 decembrie 1936. 28 Le rédacteur (M. Roska), Avants-propos, în „Kôzlemények", I, 1941, p. 8—10. 29 V. Pârvan îi publică şi în vol. II al „Daciei", lui M. Roska, Rapport pré­ liminaire sur les fouilles archéologiques de l'année 1925, în „Dacia", II, 1925, p. 400^116.

www.mnir.ro 258 SEVER DUMITRAŞCU

şi cel care în Getica30 va înmănunchea într-un tot limpede ştirile is­ torice cu datele arheologice din tot cuprinsul geto-dacic, deci şi în Tran­ silvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Şi în ultima sa lucrare Dacia31, apărută postum, Vasile Pârvan cuprinde în tratarea celor cinci capitole (foste cele cinci prelegeri de la Cambridge din 1926, ţinute în urma invitaţiei grupării ştiinţifice en­ gleze „Special Board for Classic") întreaga Dacie, cu descoperirile ar­ heologice din întreg spaţiul locuit de geto-daci, deci şi din Transilvania. Cercetările arheologice ulterioare l-au confirmat pe Vasile Pârvan în multe din ideile sau ipotezele avansate în lucrarea sa. Desigur, sînt şi unele ipoteze ale sale care nu şi-au găsit, sau nu şi-au găsit încă, o re­ zolvare favorabilă sau invers, lucru explicabil în orice cercetare ştiin­ ţifică. Trebuie, în acelaşi timp, să luăm în considerare şi stadiul de în­ ceput în care se găseau unele din domeniile de cercetare ale arheologiei privind trecutul istoric al Daciei, în momentul în care scria marele arheolog. Fireşte, expunerea tuturor problemelor ridicate de Vasile Pârvan în cele două lucrări de mare sinteză : Getica şi Dacia, cîntărite compa­ rativ şi real cu ceea ce s-a înfăptuit în arheologia noastră de la apariţia lor şi pînă astăzi, necesită un studiu special şi ele nu pot fi cuprinse în economia rîndurilor acestui articol. Scopul nostru a fost să încercăm a sublinia aportul pe care Vasile Pârvan 1-a adus — prin organizarea cercetărilor arheologice din întreg cuprinsul ţării 32 — la cunoaşterea trecutului istoric al Transilvaniei. Şi, ceea ce este, la fel, demn de remarcat, este faptul că imediat, cu o rapi­ ditate uimitoare, aceste rezultate au fost introduse în cunoaşterea în­ tregului — istoria Daciei, istoria veche a României, în toată cuprinde­ rea sa, prin cele două mari sinteze — Getica şi Dacia. Este aceasta o pagină nemuritoare din istoria arheologiei româneşti. Ea este în acelaşi timp şi o pagină din istoria noastră contemporană — reflectînd con­ tribuţia adusă de Vasile Pârvan la cercetarea arheologică, la edificarea şi întărirea edificiului nostru statal după unirea din 1918. Receptarea operei şi activităţii ştiinţifice şi culturale a lui Vasile Pârvan — din care un capitol va trebui dedicat întotdeauna interesului pe care el 1-a arătat Transilvaniei —, în perioada interbelică şi în anii socialismului, dovedeşte că opera sa s-a înscris în rîndul celor mai alese creaţii ale istoriei noastre moderne şi contemporane. Cinstirea operei şi activităţii sale de către poporul nostru — în anul 1982 prin UNESCO, de toată umanitatea — arată nu numai trăini-

, 30γ pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, passim. 31 Idem, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene4, Bucureşti, 1967, passim. 32 Cf. S. Lambrino, Vasile Pârvan — eruditul, organizatorul, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", VII, 1928, nr. 3—4, p. 344—357 ; Ε. Condurachi, Vasile Pârvan, în „Dacia", N.S., I, 1957, p. 9—40 ; VI. Dumitrescu, Vasile Pârvan, în SCIV, 1—4, 1957, p. 9—16 ; R. Vulpe, Activitatea ştiinţifică a istoricului Vasile Pârvan, în „Studii", X, 3, 1957, p. 7—39 ; idem, Vasile Pârvan şi Transilvania, în „Steaua", XVIII, 6, 1967, p. 7—10 ; idem, Vasile Pârvan şi Dobrogea. în „Tomis" II. 6. 1967, p. 17 ; Al. Zub, Vasile Pârvan, efigia cărturarului, p. 241—973

www.mnir.ro VASILE PÂRVAN ŞI TRANSILVANIA 259 cia gîndirii sale, ci şi faptul că în anii noştri, ai creaţiei materiale şi spirituale celei mai durabile din istoria poporului nostru, şi cinstirea înaintaşilor — între care un loc de seamă îl ocupă Vasile Pârvan — a cunoscut şi cunoaşte unul din momentele sale remarcabile.

VASILE PARVAN ET LA TRANSYLVANIE

Résumé

L'auteur présente certains aspects de l'activité de Vasile Pârvan pendant les années d'après 1918 et le rôle joué par le grand archéologue roumain dans l'organisation des recherches archéologiques sur toute l'étendue du pays, y compris la Transylvanie. Par l'activité de Vasile Pârvan, par celle de ses collaborateurs et élèves, on avait créé, depuis 1925 déjà, réellement, ce qu'il nommait Collegium archeolo- gicum Dacoromanum, l'école roumaine moderne d'archéologie. On effectuait en Transylvanie des recherches systématiques dans la capitale de la Dacie préromaine — Sarmizegetusa Regia (par D. M. Teodorescu), dans la capitale de la Dacie romaine Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (par C. Daicoviciu) et à Tibiscum en Banate (par G. G. Mateescu), des recherches que continuent aussi de nos jours dans des conditions optimales. Vasile Pârvan fut le premier archéologue roumain qui inclut aussi dans ses synthèses Getica et Dacia les découvertes archéologiques de Transylvanie, en tel que découvertes archéologiques illustrant et définissant des parties de la Dacie pendant l'antiquité et de la Roumanie contemporaine.

www.mnir.ro DIN CONTRIBUŢIA „UNIUNII FEMEILOR ROMÂNE" LA LUPTA POPORULUI NOSTRU PENTRU UNITATE STATALA ŞI CONSOLIDAREA ACESTEIA

de dr. ELISABETA IONIŢA

Pornind de la aprecierea formulată de secretarul general al parti­ dului la Plenara lărgită a CC. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982, cu privire la faptul că istoria noastră trebuie „să redea corespunzător fiecare etapă de dezvoltare economică-socială, fiecare perioadă istorică şi luptele so­ ciale, activitatea politică, să caracterizeze în lumina adevărului bazat pe fapte şi documente, atît rolul claselor sociale, al poporului, cît şi al diferiţilor conducători ai statului şi personalităţi politice, ştiinţifice, cul­ turale" 1 şi avînd în vedere aniversarea istoricei date de 1 Decembrie 1918 putem aduce „un vibrant omagiu maselor largi populare, militan­ ţilor progresişti, care au fost adevăraţii făuritori ai Statului naţional uni­ tar român" 2, mi-am propus să cinstesc prin rîndurile de faţă aportul fe­ minin, încrustîndu-1 mai adînc, binemeritat în istorie. „De-a lungul tim­ purilor, femeile din ţara noastră au luat parte activă la lupta pentru eliberarea socială şi naţională, pentru drepturi şi libertăţi democratice, pentru o viaţă mai bună — arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu —. Din rîndurile femeilor s-au afirmat figuri luminoase de luptătoare neînfri­ cate pentru cauza progresului, proeminente personalităţi culturale, mi­ litante animate de patriotism înflăcărat, care şi-au consacrat energia, puterea de muncă propăşirii României" 3. „Uniunea femeilor române" a fost una din baricadele pe care s-au aflat femeile în participarea — de suflet şi de acţiune — la lupta poporului nostru pentru unitate statală şi consolidarea acesteia. Această asociaţie, avînd arie de cuprindere pe scară naţională, a contribuit la propagarea în rîndul maselor — în general şi de femei în special — a ideilor înaintate, la ridicarea conştiinţei femeilor române, a creat un puternic curent favorabil atragerii lor la viaţa politică a ţării. Totodată, a acordat atenţie pregătirii culturale a femeilor, căutînd să

1 Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării so­ cialismului în ţara noastră, la problemele teoretice, ideologice şi activitatea politică, educativă a partidului, prezentată la Plenara lărgită a Comitetului Central al Parti­ dului Comunist Român, 1—2 iunie 1982, Edit. Politică, Bucureşti, 1982, p. 62. 2 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multi­ lateral dezvoltate, voi. 17, Edit. Politică, Bucureşti, 1979, p. 268. 3 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 1, Edit. Politică, Bucureşti, 1968, p. 501.

www.mnir.ro 262 ELISABETA ΙΟΝΙΤλ dezvolte în sufletele lor dragostea faţă de trecutul eroic de luptă al poporului nostru, faţă de tradiţiile sale. Cu rădăcini adînci în istorie — germenele U.F.R. 1-a constituit Re­ uniunea femeilor române din Braşov, care a luat fiinţă în 1850, fiind prima organizaţie de femei din ţara noastră — „Uniunea femeilor ro­ mâne" a avut o contribuţie cunoscută şi recunoscută în mişcarea de eli­ berare naţională a românilor din Transilvania de sub dominaţia austro- ungară. în anii de după Marea Unire din 1918, activitatea sa, desfăşu- rîndu-se în întreaga ţară, capătă noi dimensiuni, corespunzător însem­ natelor obiective care stăteau în faţa societăţii româneşti, în vederea consolidării şi dezvoltării statului naţional unitar român. Este ştiut că la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, printre cei 100.000 de participanţi, ca şi în componenţa celor 1228 de delegaţi s-au aflat şi femei, multe fiind mandatare ale reuniunilor feminine din diferite oraşe. Referindu-se la acest fapt, în şedinţa din 26 noiembrie 1918 a U.F.R. din Braşov, preşedinta sublinia că „la adunarea naţională română convocată pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, trebuie să trimită reprezentante şi reuniunea noastră, pentru că toate instituţiunile româ­ neşti sînt invitate a-şi trimite reprezentanţii" i. în noile condiţii istorice, după Unire, aceste femei, care, cu fruntea sus, din generaţie în generaţie au dorit şi au luptat pentru împlinirea idealului suprem al ţării, acum îşi manifestau hotărîrea de a contribui cu toată puterea la propăşirea ei, înscriind preocupările lor pe coordona­ tele cerinţelor patriei. „întregirea neamului şi înfăptuirea idealului na­ ţional implică datoria refacerii şi realizării tuturor proiectelor şi scopu­ rilor ce le urmărea U.F.R. din Ardeal, Banat, Maramureş şi Crişana" 5. se precizează în documentele asociaţiei, în 1919, în legătură cu noul drum pe care era hotărîtă să-1 străbată. Dintru început, consecventă preocupărilor sale tradiţionale, fe­ meile din această organizaţie şi-au îndreptat atenţia spre ajutorarea or­ fanilor, copii ai celor căzuţi în războiul de reîntregire a neamului. Astfel, în urma demersurilor făcute obţin aprobarea înfiinţării unui orfelinat la Braşov, în clădirea din str. Fîntînei nr. 37, care, în septembrie 1919, putea primi, deja, 80 de fete orfane de război între 3 şi 12 ani, iar alte 20 mai mari de această vîrstă urmau a intra la şcoala profesională — cu profil de gospodărie şi industrie casnică. Această şcoală s-a înscris prin­ tre importantele realizări ale „Uniunii femeilor române". Pentru propăşi­ rea sa, numeroase membre au desfăşurat o bogată activitate de-a lungul anilor, chiar şi atunci cînd a primit un statut nou, în 1927 fiind etatizată, devenind ulterior liceu industrial. „Uniunea femeilor române" s-a afirmat, totodată, din primii ani ai perioadei postbelice, ca o aprigă luptătoare în frontul mişcării feminine pentru cucerirea de drepturi şi libertăţi. Una din primele luări de ati­ tudine a fost în noiembrie 1919, cu ocazia deschiderii Adunării consti­ tuante a României reîntregite, de la care se aştepta adoptarea unor re­ forme cerute de însăşi noua situaţie a României de stat naţional unitar,

* Arhivele Statului, filiala Braşov, fond R.F.R., doc. nr. 2825/1918. 5 „Anuarul Uniunii femeilor române din România Mare (1913—1930)", Bra­ şov, 1930, p. 5.

www.mnir.ro CONTRIBUŢIA „UNIUNII FEMEILOR ROMÂNE" 263 reforme care ar fi trebuit să reconsidere şi situaţia femeii ca cetăţean egal în drepturi. Cu această ocazie, „Uniunea femeilor române" a adresat Con­ siliului dirigent un memoriu. Referindu-se la activitatea femeilor care „au avut în trecutul nostru un rol important naţional şi istoric", U.F.R. solicită ca femeia „în noua legislaţiune să fie ridicată la demnitatea sa de cetăţean şi să fie investită cu drepturi egale ca şi bărbatul" e. Activitatea organizaţiei a îmbrăcat diverse forme de manifestare, înscriind în programul său o largă paletă de acţiuni. In primul deceniu, direcţia principală a fost îndreptată spre transformarea sa dintr-o orga­ nizaţie cu caracter regional — cum a fost înainte de 1918 — într-una cu caracter naţional, federalizînd şi alte asociaţii din întreg teritoriul ţării. Astfel că această problemă a fost prezentă la toate congresele uniunii din primul deceniu postbelic. Parcurgîndu-se un amplu proces evolutiv organizatoric, în 1925, la cel de-al VI-lea Congres al U.F.R. care s-a ţinut la Timişoara — „Congresul unificării", cum prea bine îl putem ca­ racteriza —, prin aderarea şi a unor asociaţii din Muntenia, după ce la congresele anterioare au aderat din celelalte regiuni ale ţării, se încheie acest proces de federalizare pe scară naţională a „Uniunii femeilor ro­ mâne". „Federaţia noastră — se preciza într-un document — devine Uniu­ nea femeilor române din România Mare, ea reprezintă interesele tuturor centrelor româneşti" 7. în felul acesta, cu forţe unite şi sporite — după congres erau federalizate 77 societăţi şi reuniuni cu filialele lor, între care 21 membre donatoare — intra într-o nouă etapă a existenţei sale. Dintre numeroasele şi variatele forme de acţiuni iniţiate de „Uniu­ nea femeilor române" de-a lungul existenţei sale, un loc important l-au avut acţiunile educativ-patriotice. Merită a fi amintită preocuparea pen­ tru îngrijirea locurilor istorice, pentru ridicarea de monumente în amin­ tirea eroilor căzuţi în războiul pentru reîntregirea neamului, mărturi­ sind dorinţa comună a femeilor de pe întreg teritoriul ţării, românce, maghiare şi germane, de a-şi aduce prinosul recunoştinţei lor. O ase­ menea hotărîre a adoptat R.F.R. din Cluj, în 1926, cînd împreună cu societăţile feminine maghiare şi săseşti din localitate s-au ocupat de în­ grijirea mormintelor eroilor8. Dintre toate înfăptuirile în acest domeniu, considerăm a fi de cea mai mare însemnătate contribuţia pe care a adus-o la ridicarea Mausoleului eroilor neamului de la Mărăşeşti, susţinînd ideea construirii lui la Congresul femeilor române, din iunie 1919, cînd s-a discutat problema înălţării acestui edificiu. Asistenţa socială, de asemenea, a stat în centrul atenţiei membre­ lor U.F.R. Grija faţă de femeile văduve de război, faţă de bătrînii ne­ ajutoraţi şi de orfani a îmbrăcat felurite forme de manifestare ca : or­ ganizarea de aziluri, colonii pentru copii, orfelinate şi cantine etc. Cu tot efortul lor, nu au reuşit să facă faţă tuturor cerinţelor, mulţi din cei care intrau în aceste categorii nebucurîndu-se de îngrijirea promisă. Deşi au avut o serie de frumoase rezultate, acţiunile de asistenţă socială n-au căpătat un caracter de masă, avînd aceleaşi limite ca şi atîtea alte acte

0 „Gazeta Transilvaniei", din 21 noiembrie 1919. ' „Anuarul Uniunii femeilor române din România Mare (1913—1930)", p. 6. 8 „Calendarul femeii", Cluj, 1927, p. 7.

www.mnir.ro 264 ELISABETA IONIŢA realizate în România în acei ani, îmbrăcînd de multe ori un aspect doar filantropic. în acţiunile „Uniunii femeilor române" nu întotdeauna a existat o concordanţă firească între vorbă şi faptă. Aşa, de pildă, discutîndu-se problema ajutorării copiilor nevoiaşi ce munceau multe ore în fabrică, membrele asociaţiei au tras concluzia că vina o purtau părinţii copiilor, pentru că îi trimiteau la muncă, ocolind, de fapt, adevărata explicaţie, care rezidă din însăşi natura societăţii capitaliste. Remediul propus era doar ca societăţile de femei „să se coboare la acest strat al poporului, prin vizite personale, căutînd să influenţeze şi să îndrumeze aceste fa­ milii prin sfaturi prieteneşti" 9. Remarcăm, astfel, la „Uniunea femeilor române" acea trăsătură ce se poate întîlni sub diferite aspecte în lumea burgheză — adoptarea unui ton şi a unei poziţii demagogice. Recunoscînd că, atît prin statut cît şi prin întreaga sa activitate, U.F.R. a militat pen­ tru revendicări progresiste, burghezo-democratice, nu putem să nu con­ statăm că poziţia sa de clasă a împiedicat-o de a merge la capăt cu înfăptuirea lor. Cunoscut este faptul că Partidul Comunist Român, împletind lupta ilegală cu cea legală, a acordat o deosebită atenţie desfăşurării unei susţinute activităţi şi în rîndul organizaţiilor burghezo-democratice, par- ticipînd la acţiunile acestora pentru a face cunoscută lupta maselor muncitoare. Astfel, la congresul de la Timişoara, din 1925, a luat parte Elena Filipescu, militantă de frunte a partidului comunist, ardentă lup­ tătoare pentru drepturile femeii, pentru ca masele muncitoare feminine să beneficieze de condiţii mai bune de muncă şi de viaţă. Luînd cuvîntul, Elena Filipescu, „în aplauzele congresului", a descris situaţia grea a fe­ meii truditoare şi a cerut în numele acesteia ca „Uniunea femeilor ro­ mâne să-i îmbrăţişeze cauza, stăruind pentru ridicarea fetelor îşi a femeilor care lucrează muncă egală cu bărbaţii, dar primesc salarii foarte mici" 10. Acordarea de drepturi politice şi civile femeilor a fost o problemă care a preocupat permanent uniunea, înaintînd memorii guvernului, or- ganizînd întruniri, publicînd articole, acţiuni pregătite numai de ea sau în colaborare cu alte asociaţii de femei. Toate, însă, pornite de pe ace­ leaşi poziţii de clasă, nu-şi propuneau găsirea unor soluţii radicale de rezolvare. în deceniul patru, de grele şi mari încercări pentru omenire, în afara dezideratelor cotidiene cărora li s-a consacrat în mod special, „Uni­ unea femeilor române" a direcţionat puterea sa de acţiune spre cauza care în acei ani anima — mai mult ca oricînd — cugetul şi simţirea fiilor pămîntului românesc şi anume apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării împotriva tendinţelor revanşarde şi revizioniste ale sta­ telor fasciste. „Suveranitatea naţională trebuie să ne rămină sfîntă — arăta Maria Baiulescu, preşedinta asociaţiei, la congresul uniunii din Bucureşti, în 1933. Puterea neamului românesc este înrădăcinată în pă­ mîntul iubit al scumpei noastre patrii. Această iubire de pămînt ne dă

9 „Gazeta Transilvaniei" din 10 aprilie 1927. 10 „Dimineaţa din 16 septembrie 1925.

www.mnir.ro CONTRIBUŢIA „UNIUNII FEMEILOR ROMÂNE" 265 puterea a-1 apăra pînă la ultima răsuflare. Faţă de acest popor nu va cuteza nimeni să-i calce hotarele, pentru că noi, femeile, le vom apăra cu sufletul nostru, iar fiii noştri bravi le vor apăra cu arma. Nu vom ceda niciun fir de iarbă de pe plaiurile noastre şi aşa vor face, din neam în neam, şi fiii fiilor noştri" u. „Uniunea femeilor române" a fost una dintre organizaţiile de femei care a participat din plin la manifestările ce s-au organizat, iniţiind, la rîndu-i, numeroase asemenea acţiuni, multe avînd loc în cadrul reuni­ unilor de femei şi a asociaţiilor afiliate din diferite oraşe. Una dintre acestea, cu un larg răsunet, a fost cea care a avut loc la Satu Mare cu ocazia ridicării monumentului lui Vasile Lucaciu în comuna Siseşti, cu care prilej au fost convocate în şedinţa festivă toate „femeile de la gra­ niţa de N-V", pentru a înfiera tendinţele revizioniste de orice fel. La Oradea, la unul din mitinguri — cînd „foarte impunător a fost cortegiul compus din femei care a deschis imensa coloană a participanţilor" — reprezentanta lor, în numele asociaţiei, a lansat un vibrant apel, ară- tînd : „Venim şi noi, femeile, să facem dovada înaintea lumii că nu mai admitem nici un fel de dominaţie străină şi că dorim să trăim şi să murim pe acest pămînt udat de sîngele moşilor şi strămoşilor noştri. Din acest pămînt scump al ţării noastre nicicînd nu vom da niciun petec, cîtă vreme în această ţară va trăi un suflet de român". In acest context, sărbătorirea zilei de 1 Decembrie în ultimii ani ai perioadei interbelice a fost o puternică expresie a hotărîrii poporului român ca păstrarea unităţii şi fruntariilor să constituie cheia de boltă a asigurării viitorului naţiunii române. Femeile din „Uniunea femeilor române", ca şi toate femeile din ţara noastră, arătau că „România are nu numai lei, ci şi leoaice". în frontul forţelor antifasciste din România se dovedeau deplin încadrate şi femeile a căror prezenţă în organizaţiile progresiste şi demo­ cratice, în întreg intervalul interbelic, le angajase mai temeinic în acţiune, sporindu-le ataşamentul la marile comandamente patriotice ale epocii.

DE LA CONTRIBUTION DE „L'UNION DES FEMMES ROUMAINES" A LA LUTTE DE NOTRE PEUPLE POUR L'UNITÉ D'ÉTAT ET SA CONSOLIDATION

Résumé

La communication : „De la contribution de l'Union des Femmes Roumaines à la lutte de notre peuple pour l'unité d'État et sa consolidation" se rapporte à l'activité d'une organisation de femmes — à caractère progressiste démocratique — qui pendant l'entre deux guerres, par son programme d'action, compte dans l'effort soutenu de notre peuple pour la consolidation de l'État national unitaire roumain, tout en entraînant les femmes à une vaste activité.

„Gazeta Transilvaniei" din 1 iunie 1933.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII

de NICOLAE PETRESCU

Personalitate proeminentă a frămîntatei perioade interbelice, unul dintre cei mai de seamă gînditori şi apărători ai; nobilelor idealuri ale patriei şi întregii omeniri, Nicolae Titulescu a suscitat încă din timpul vieţii interesul unor specialişti sau publicişti care i-au dedicat nume­ roase pagini. La împlinirea unui veac de la naşterea marelui patriot şi diplomat, a cărui memorie o omagiază cercuri largi internaţionale, cercetarea ştiin­ ţifică de la noi din ţară şi-a concentrat eforturile în vederea aprofundării studiului asupra activităţii lui Nicolae Titulescu spre a reda amploarea dimensiunilor universale ale gîndirii şi acţiunii sale. Ca urmare a hotă- rîrii conducerii superioare de partid şi de stat, Muzeul de Istorie al Repu­ blicii Socialiste România, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Ex­ terne şi Direcţia Generală a Arhivelor Statului, i-a revenit îndato­ rirea de a realiza o mare expoziţie dedicată eminentei personalităţi. Paralel cu materialele primite de la cele două instituţii centrale, cu care s-a desfăşurat o colaborare fructuoasă, au fost utilizate exponate aflate în valoroasele colecţii ale Muzeului Naţional de Istorie, la care s-au adăugat cele achiziţionate prin ultimele investigaţii în arhive, biblio­ teci, muzee, de la descendenţii unor foşti colaboratori ai ilustrului diplo­ mat. Unele dintre documentele intrate în patrimoniu se referă la ultima perioadă a vieţii marelui patriot şi se adaugă informaţiilor cuprinse în capitolul special din remarcabila monografie dedicată de dr. Ion M. Oprea 1, acelora din recenta realizare de prestigiu Titulescu şi strategia păcii 2, precum şi altor lucrări deosebti de valoroase :l.

Din anul 1912 de cînd a primit mandatul pentru Adunarea Depu­ taţilor şi pînă la demiterea sa din guvern, la 29 august 1936, Nicolae

1 I. M. Oprea, Nicolae Titulescu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 2 Titulescu si strategia păcii, coordonator Gh. Buzatu, Edit. Junimea, Iaşi, 1982. 3 Mari figuri ale diplomaţiei româneşti. Nicolae Titulescu, colectiv de coor­ donare : Aurel Duma, Dumitru Aninoiu, Vasile Şandru, Constantin I. "Iurcu, studiu introductiv Ştefan Andrei, Edit. Politică, Bucureşti, 1982 ; Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, concepţie juridică şi diplomatică, cuvînt înainte de Ştefan Andrei, Edi­ tura Scrisul Românesc, Craiova, 1982.

www.mnir.ro 268 NICOLAE PETRESCU

Titulescu a desfăşurat o activitate de excepţie, pe măsura covîrşitoarelor sale calităţi, în viaţa politică, dar mai ales în cadrul relaţiilor interna­ ţionale, fiind considerat drept unul dintre cei mai de seamă diplomaţi ai lumii interbelice. Previziunile la debutul său oratoric în Parlament, for­ mulate de Take Ionescu, au fost confirmate cu prisosinţă prin ascensiunea lui Nicolae Titulescu pînă la cele mai înalte culmi ale prestigiului intern şi internaţional4. Din nefericire nu la fel s-a întîmplat cu urarea făcută cu acelaşi prilej de a fi ocolit de amărăciuni, deoarece în ultima parte a vieţii le-a cunoscut din plin. După o îndelungată şi prodigioasă activitate politică şi diplomatică, fiind titular la Ministerul de Finanţe la vîrstă de 35 de ani, considerat cel mai tînăr ministru de externe din Europa, „copilul teribil" al So­ cietăţii Naţiunilor şi, caz unic, de două ori preşedinte al Adunării sale, Nicolae Titulescu — spirit lucid, patriot ardent, plin de devoţiune şi militant ferm în apărarea păcii — a fost scos din guvern la 29 august 1936 ca urmare a presiunilor exercitate de forţele fasciste şi de unele cercuri reacţionare interne 5. Nicolae Titulescu a aflat de demiterea sa la Cap Martin, în sudul Franţei, unde se afla suferind de cîteva zile. Măsura privind demiterea sa a fost luată cu multă precauţie din teama de a nu fi alertate cercurile internaţionale. „Demisia guvernului, criza ministe­ rială — îşi amintea unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi lui Nicolae Titulescu — a izbucnit, cel puţin pentru noi care eram aşa departe de ţară şi aşa de puţin în curent cu sforăria politică, ca din senin" 6. Un timp nu s-a ştiut nimic precis asupra hotărîrii care se va lua nici la Ministerul de externe. Atît Dragu, cît şi Grigore Ciuntu în convorbirile telefonice avute cu colaboratorii lui Nicolae Titulescu nu au putut transmite decît zvonurile care circulau „că toată criza este provocată numai şi numai ca să-1 scoată pe ministru din guvern" 7. în zadar cei apropiaţi s-au zbătut să-1 convingă pe Nicolae Titulescu că nu vedeau de ce, tocmai atunci regele, fără nici un motiv, s-ar fi hotărît să-1 scoată din guvern fără să-1 cheme în ţară sau să aştepte întoarcerea lui. Ignorînd factorii de ordin extern ce au contribuit la demiterea sa, Nicolae Titulescu le-a demonstrat că motivul real nu poate fi decît voinţa regelui de a-1 debarca, arătindu-le că nu ştiau „cît este de lichea" şi că „nu poţi avea încredere în el. Mai ales este laş şi cînd eşti departe de el te loveşte în spate fără nici un scrupul" 8. Vestea demiterii sale, Nicolae Titulescu a aflat-o printr-un comunicat al postului de radio- Bucureşti, potrivit căruia guvernul din care făcea parte a demisionat, iar

4 In memoriam Nicolae Titulescu, editor Ion Grecescu, Edit. Politică, Bucu­ reşti, 1982, p. 221. 3 Titulescu şi strategia păcii, p. 275—304 ; Ion M. Oprea, op. cit., p. 341 şi urm. ; I. Chiper, FI. Constantiniu, Din nou despre cauzele înlăturării din guvern a lui N. Titulescu, în „Revista română de studii internaţionale", nr. 2, 1969, p. 37— 53 ; George Potra, Ecouri in presa internaţională ale înlăturării lui Nicolae Titu­ lescu din viaţa politică a României (29 august 1936), în Mori figuri ale diploma­ ţiei româneşti, Nicolae Titulescu, p. 268—293. c Cum a aflat ministrul Titulescu că a fost scos de la Ministerul Afacerilor Străine, însemnări de N. Raicoviceanu, Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.766. 7 Ibidem. 8 Ibidem.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU IN ULTIMII ANI AI VIEŢII 269 preşedintele său era însărcinat să constituie un nou cabinet cu aceiaşi miniştrii, dar fără participarea sa9. Ştirea a produs stupoare în cercurile politice cele mai largi, provocînd vii comentarii, la posturile de radio şi în paginle marilor cotidiene, asupra semnficaţiei şi consecinţelor de­ miterii lui Nicolae Titulescu, unanim recunoscut conducătorul cel mai autorizat al politicii externe româneşti şi unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi ai timpului. Reprezentanţi ai opiniei publice din ţară şi din străinătate, prin telegramele trimise, şi-au exprimat simpatia pentru marele diplomat, au condamnat cu indignare măsura luată de cercurile politice de la Bucureşti10. Boala care îl chinuia pe Nicolae Titulescu încă înainte de aflarea demiterii sale 11 s-a agravat brusc. Iniţial a fost pus diagnosticul de ma­ larie, care ulterior a fost infirmat. Etiologia maladiei nu a putut fi stabilită, constatîndu-se doar o anemie foarte gravă 12. Boala, potrivit unei păreri acreditate de Nicolae Titulescu, s-ar fi datorat unor acţiuni prin care agenturile hitleriste au încercat să-1 suprime. Presupunerea marelui diplomat, adversar ireductibil al fascismului, poate avea aco­ perire, deoarece el fusese vizat spre a fi exterminat încă din decembrie 1933, ca urmare a rolului său în dizolvarea Gărzii de Fier in. In iunie 1934 cabinetul negru din secţia a IV-a Ministerului de Externe de la Berlin hotărîse asasinarea sa şi a lui Jean Louis-Barthou în timpul vizi­ tei oficiale la Bucureşti a ministrului de externe al Franţei v'. După atentatele de la Marsilia, un ofiţer de la Biroul de informaţii şi con- trainformaţii al Statului Major Francez, care anunţase planurile privind asasinarea cancelarului Dolfuss şi a regelui Alexandru al Jugoslaviei, a fost adus de mareşalul Franchet d'Esperey la Nicolae Titulescu, aver- tizîndu-1 că lui „nu i se rezervă glonţul, ci altceva" 15. După acest aver­ tisment Nicolae Titulescu a avut două crize puternice, în martie 1936 cînd la Paris, în timpul unei reuniuni cu miniştrii Înţelegerii Balcanice, i s-a făcut deodată rău, fiind nevoit să stea la pat, şi în timpul conferinţei de la Montreux, unde fiind invitat la dejunul dat de delegaţia Turciei a avut aceleaşi simptome 10. Toate aceste date ar putea duce spre con­ cluzia că boala gravă prin care a trecut Nicolae Titulescu în toamna anului 1936 s-a datorat unui proces provocat. Totodată trebuie luat în consideraţie şi faptul că Nicolae Titulescu mai suferise de anemie 17 încă din anul 1927 şi atunci agravarea situaţiei sănătăţii sale în 1936 ar apărea ca o redicivă, urmare a unui proces fiziologic involutiv fără a fi premeditat de cineva.

9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 I. M. Oprea, op. cit., p. 368—369. 13 Emilia Sonea, G. Sonea, Viaţa economică şi politică a României, 1933— 1938, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 59 ; J. de Launay, Titu­ lescu et l'Europe, Editions Byblos, Nyon, 1976, p. 108. 14 J. de Launay, op. cit., p. 108. 15 „Ultima oră", 22 aprilie, 1945. 16 Ibidem. 17 J. de Launay, op .cit., p. 21.

www.mnir.ro 270 NICOLAE PETRESCU

Drama marelui diplomat, turburătoare prin gravitatea situaţiei şi cauzele rămase obscure, a fost agravată şi de ostilitatea pe care diferitele oficine fasciste i-au arătat-o. In timp ce profesorul Abrami, reputat internist, şi confraţii săi încercau să-1 ajute pe Nicolae Titulescu, marelui diplomat i se trimiteau numeroase scrisori de ameninţare. In presa fascistă apăreau articole de genul celui publicat într-un ziar din Viena, potrivit căruia ar fi încercat să se sinucidă pentru a scăpa de consecinţele disgraţiei18. Starea extrem de gravă a sănătăţii lui Nicolae Titulescu a produs o impresie fără precedent în opinia publică internaţională, de la stra­ turile cele mai de jos pînă la nivelul cercurilor oficiale din multe state ale lumii. In ţară, forţele democratice au manifestat o profundă sim­ patie pentru marele patriot şi apărător al păcii. Comitetul Român al Reuniunii Universale pentru pace, constituit în urma congresului mon­ dial de la Bruxelles în septembrie 1936, 1-a desemnat pe Nicolae Titulescu preşedinte de onoare i9, iar în timpul adunării antirevizioniste de la Satu Mare din octombrie 1936 participanţii au defilat simbolic cu placarde pe care era trecut numele său, luptător vajnic în apărarea hota­ relor ţării 20. în timp ce adversari îl şicanau cu scrisori de ameninţare, Nicolae Titulescu a primit o voluminoasă corespondenţă prin care mulţi dintre cei ce nu-1 cunoşteau decît după nume îi ofereau bani spre a se îngriji, propunîndu-i, pe lîngă locuinţă, şi pază spre a i se putea asigura secu­ ritate deplină21. In Anglia, întreaga presă, indiferent de orientare sau destinaţie, a publicat numeroase articole despre Nicolae Titulescu. „Zia­ rele muncitoreşti din centre mici — se arată într-o telegramă expediată la 26 septembrie 1936 din Londra către Ministerul de Externe — i-au adresat mişcătoare urări de însănătoşire ca unui luptător de inimă pen­ tru pace şi dreptate şi toţi cît cred în aceste lucruri sînt cu sufletul lîngă patul de suferinţă al lui Titulescu" 22. Din nici un ziar britanic, chiar şi din cel al copiilor, nu au lipsit ştirile despre starea sănătăţii lui Nicolae Titulescu. O apreciere de-a dreptul emonţionantă a adus-o personalităţii lui Nicolae Titulescu ziarul „News Chronicle" din 22 septembrie 1936, în paginile căruia se arăta : „Una dintre puţinele, foarte puţine lumini puternice şi splendide care au strălucit în oribila viaţă a Europei după război, a început a se stinge şi poate nu va mai lumina niciodată. Titulescu, poate cu excepţia lui Briand, a stat ca o personalitate izolată în jurul masei omenirii. în el se rezumă o civilizaţie veche, se coboară din vechii umanişti din veacurile trecute. El nu s-a ridicat decît după război, dar de atunci a fost o forţă europeană aproape fără pereche. Poate că acum e prea tîrziu ca Titulescu să mai poată sări în ajutorul ţării ale, dar despre el ne vom aminti că η-a fost orbit de mîndria pa­ triotică pentru a nu-şi da ceama că ţara lui nu poate exista izolată.

18 Muzeul de Istorie al R.S.R., V. M. fără nr. de inventar. Indicativul V. M. se referă la copii xerox sau clişee după documente din arhiva Ministerului de Externe şi Direcţia Generală a Arhivelor Statului. 19 „Adevărul", 12 septembrie 1936. 20 „Realitatea ilustrată", 5 octombrie 1936. -< Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.770. 22 Ibidem, V.M., f.n.i.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII 271

Epitaful cel mai potrivit pentru Titulescu este : a fost un om civilizat" 23. Chiar şi ziarele britanice mai puţin favorabile României i-au adus lui Nicolae Titulescu, în acele zile de grea cumpănă, cele mai călduroase elogii. „Catholic Herald" scria : „România este o ţară relativ mică. Stră­ lucirea, prestigiul şi marea forţă intelectuală a lui Titulescu a dat românilor o situaţie de mare putere în adunările internaţionale şi nici un om politic nu ignora cuvîntul lui Titulescu" 24. Posturile de radio din Anglia au anunţat necontenit buletine referitoare la starea sănătăţii lui Nicolae Titulescu. De fapt după cum concluziona raportul trimis Mi­ nisterului de Externe : „în primul rînd afecţiunea fără pereche arătată de poporul englez lui Titulescu se răsfrînge asupra poporului român" 2\ Reprezentanţi ai cercurilor conducătoare din Franţa şi Anglia s-au inte­ resat de starea sănătăţii lui Nicolae Titulescu, iar cei din Cehoslovacia şi Jugoslavia au manifestat deplina gratitudine pentru tot ceea ce a făcut pentru popoarele lor cel care fusese animatorul Micii înţelegeri şi creator al înţelegerii Balcanice26. Ziarul „Pravda", încă din primele zile ale bolii, îi adresase o caldă urare : „în interesul patriei lui noi îi dorim să se restabilească şi să aibe putere de tînăr" 21. Nicolae Titulescu, puternica personalitate care considerase „soarta opera celor tari şi scuza celor slabi", părăsind sudul Franţei s-a stabilit la Saint Moritz, unde an de an obişnuia să vină încă din tinereţe şi, în cîteva luni, a reuşit să înfrîngă boala. în semn de recunoştinţă pentru localitatea care i-a facilitat recăpătarea sănătăţii, între anii 1937—1939 a organizat Cursa internaţională de schi(slalom) dotată cu „Titulescu Chal­ lenge Cup" 28. După un scurt sejur la Geneva, oraşul care îl consacrase ca personalitate de primă mărime, Nicolae Titulescu — ostracizat de cercu­ rile politice de la Bucureşti — s-a stabilit în Franţa, revenind la vechea profesie pentru care manifestase atîta pasiune şi competenţă încă din tinereţe. Ca jurist-consult internaţional de reputaţie mondială, a reuşit să realizeze importante venituri şi să-şi onoreze datoriile contractate în timpul bolii. Din sumele strînse o mare parte a investit-o în cumpă­ rarea unui important număr din acţiunile Societăţii Civile Funciare „Primavera-Cap" pentru o vilă şi o întindere de pămînt de 23 000 m2 în apropierea Cazinoului de la Monte Carlo 29. Cu toate că în prima parte a anului 1937 dădea încă vădite semne de slăbiciune şi nu avea nici o însărcinare oficială, Nicolae Titulescu, care cîndva de la tribuna Societăţii Naţiunilor arătase că „omul tare nu-şi părăseşte lucrul zilnic în faţa greutăţilor ivite" 30, şi-a reluat acti­ vitatea în vederea apărării cauzei păcii. Avînd onoarea să prezideze

23 Ibidem. 2/' Ibidem. 23 Ibidem. 26 I. Oprea, op. cit., p. 369. 27 Muzeul de Istorie al R.S.R., V.M., f.n.i. 28 „Titulescu Challenge Cup", Ski Alpin & Kurverein St. Moritz, 1939 — Muzeul Naţional de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.810 ; Nicolae Petrescu, Nicolae Titulescu Sports — a hobby of the illustrions statesman, Sports in Romania, „Ma­ gazine of the Romanian Olympic Comitee", 2, 1982, p. 4—6. M Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.770. 30 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Edit. Politică, 1967, p. 380.

www.mnir.ro 272 NICOLAE PETRESCU dejunul Societăţii medicale a litoralului mediteranian la Cap Martin, în 11 aprilie 1937, Nicolae Titulescu preconiza „spiritualizarea frontiere­ lor" în locul revizuirii lor, insistînd asupra „egalităţii dreptului la muncă şi bogăţiile economice ale lumii bazată pe statu-quo-ul teritorial", iar pentru revitalizarea Societăţii Naţiunilor şi asigurarea securităţii colec­ tive, aplicarea concomitentă de „sancţiuni economice universale şi mili­ tare regionale" 31. în urma vizitelor efectuate la Paris, în primăvara anului 1937, Nicolae Titulescu a conferit cu dirigenţii politicii franceze, semnalîndu-le pericolele ce planau asupra securităţii colective. Intenţionînd să sondeze opinia cercurilor diplomatice sovietice Nicolae Titulescu s-a întîlnit cu Maxim Litvinov din iniţiativa acestuia la Talloires 32, la 28 mai 1937. Ştirea întrevederii a produs în cercurile diplomatice din Geneva o profundă impresie, ea fiind considerată „în mare măsură continuarea logică a discuţiilor lui Titulescu la Paris" ·'3. întîlnirea a fost urmărită cu vădit interes deoarece, de la ultima între­ vedere dintre Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov în 1936, „axa Roma- Berlin a ajuns la stabilirea în Europa Centrală a zonelor de influenţă care tind să excludă orice posibilitate de a menţine reţeaua de prietenii şi alianţe franceze şi în orice caz în a slăbi sensibil nivelul moral şi eficacitatea materială". După ce au studiat situaţia generală a Europei centrale şi orientale, a Micii înţelegeri, a chestiunilor balcanice şi Me- diteranei orientale sau viitorul Societăţii Naţiunilor, cele două persona­ lităţi au conferit pentru o politică activă şi dinamică în vederea salvgar­ dării sistemului securităţii colective prin regruparea puterilor pacifiste, în strînsă legătură cu întrevederea de la Talloires, cercurile interna­ ţionale au aşteptat „cu cea mai vie curiozitate vizitele apropiate ale lui Nicolae Titulescu în Anglia şi Cehoslovacia" 3''. în scurt timp, la invitaţia forurilor britanice, Nicolae Titulescu a sosit în Anglia. După diferite întrevederi cu personalităţi din această ţară, el a susţinut mai multe conferinţe, dintre care două în Camera Co­ munelor — pentru majoritatea conservatoare şi pentru opoziţia labu­ ristă —, celelalte la Universităţile din Oxford, Cambridge şi la Institutul Regal pentru Afaceri Externe 35. Expunerile au abordat aceleaşi probleme stringente de securitate colectivă, arătînd că fără a reforma pactul So­ cietăţii Naţiunilor pacea poate fi salvgardată prin negocieri în domeniul politic, cît şi în cel economic, prin acorduri de asistenţă militară regio­ nală, prin întărirea instituţiilor destinate să menţină pacea. Totodată — după ce a acuzat marile puteri de lipsă de solidaritate — Nicolae Titu­ lescu a subliniat necesitatea ca Marea Britanie să adopte o atitudine mai interesată în menţinerea păcii în Europa centrală şi de sud-est36. La 19 iunie 1937 Universitatea Komensky din Bratislava a decer­ nat lui Nicolae Titulescu titlul de „Doctor Honoris Causa" pentru meri-

31 Nicolae Titulescu, Discursuri, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 556. 32 Val ter Roman, Evocări, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 49. 33 „Le Petit Journal", 30 mai 1937 — Muzeul de Istorie al R.S.R., V.M., f.n.i. 31 Ibidem. 35 „Universul", 5 iunie 1937 ; „Dimineaţa", 6 iunie 1937. 36 Nicolae Titulescu, Discursuri, p. 553—567.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU IN ULTIMII ANI AI VIEŢII 273 tele ştiinţifice pe care „le-a dobîndit prin opera sa ştiinţifică de o viaţă", pentru „merite deosebite în activitatea sa pe linie de stat, pentru men­ ţinerea păcii în Europa centrală" 37. Considerînd acordarea înaltului titlu drept un simbol „a unei coope­ rări politice de 18 ani fără întrerupere bazată pe cea mai desăvîrşită co­ munitate de idealuri" 38, Nicolae Titulescu arăta în discursul de mulţu­ mire că „acest simbol trebuie să însemne consacrarea unei noi şi solide integrări a României în sistemul politic din care face parte de 16 ani...", în vederea preîntîmpinării războiului, marele diplomat preconiza pe lîngă menţinerea Pactului Societăţii Naţiunilor şi semnarea acordurilor de asistenţă mutuală regionale, obligaţia ca „fiecare stat membru al So­ cietăţii Naţiunilor să declare dinainte şi în timp util politica pe care o va urma în cazul unei eventuale agresiunii" 3i). Militînd cu fervoare pentru apărarea păcii şi implicarea mai activă a României în sistemul menit să o consolideze, Nicolae Titulescu a păs­ trat acelaşi ataşament şi devoţiune pentru interesele patriei. Slujirea lor i-a rămas profesiune de credinţă, cum preciza la sfîrşitul lunii iunie 1937 : „Ţin să se ştie că dacă am fost în trecut, în orice clipă în ser­ viciul naţiunii mele, mă consider şi azi tot în serviciul ei şi datoria de a lucra pentru binele şi apărarea ei de rele nu va înceta decît o dată cu viaţa mea" 40. Animat de această dorinţă arzătoare, marele patriot s-a întors în ţară hotărît să se stabilească definitiv şi să lucreze pentru binele ei. Trecînd peste opreliştile puse de cercurile reacţionare, Nicolae Titulescu a revenit în ţară la sfîrşitul toamnei, fiind întîmpinat cu deo­ sebită simpatie de forţele politice democrate care şi-au disputat întîie- tatea de a-1 vedea înscris pe listele lor în viitoarele alegeri parlamentare din dorinţa de a realiza un guvern de uniune democratică sub preşedenţia luiil. în speranţa că i se va încredinţa un curs de drept internaţional, care urma să se înfiinţeze potrivit hotărîrii consiliului Facultăţii de drept de la Bucureşti, sau va fi angajat de o serie de societăţi care îl solicita­ seră ca avocat42, Nicolae Titulescu a luat o serie de măsuri pentru ame­ najarea casei sale din şoseaua Kiseleff 43. Propus pe lista cu numărul de ordine 12 a Partidului Naţional Ţărănesc în circumscripţia electorală Olt în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor4'1, de la 20 decembrie 1937, Nicolae Titulescu a fost ameninţat de Garda de Fier cu combaterea cea mai violentă spre a împiedica reintrarea sa în politica internă /l3. Condu­ cătorii legionari formaseră echipe care să desfăşoare o propagandă ostilă

37 In memoriam Nicolae Titulescu, p. 59. 38 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p. 821. 39 Ibidem, p. 826. 40 „Universul", 25 iunie 1937. 41 I. Oprea, op. cit., p. 376. 42 Ibidem, p. 376 ; Biblioteca Centrală de Stat, Secţia Manuscrise, ms. M, nr. 48, T. 65 : Nicolae Titulescu către Cornelia Nenişor, 12 mai 1939. 43 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 111.244. 44 „Monitorul oficial", 30 decembrie 1937, p. 9788. 45 M. Fătu, I. Spălăţelu, Garda de fier — organizaţie teroristă de tip fascist, Edit. Politică, Bucureşti, 1971, p. 184.

www.mnir.ro 274 NICOLAE PETRESCU lui Nicolae Titulescu, iar un juriu gardist, pentru participarea sa la di­ zolvarea Gărzii de fier în decembrie 1933, îl condamnase la moarte46. în condiţiile în care societăţilor li s-au interzis să-1 angajeze, iar din cauza ameninţării legionarilor a renunţat la campania electorală în judeţul Olt, Nicolae Titulescu, după o scurtă călătorie în Oltenia spre a revedea locurile al căror rod se considera, a fost nevoit să părăsească patria păstrînd gîndul reîntoarcerii47. Nicolae Titulescu, care în timp ce deţinuse portofoliile la Ministerul Afacerilor Străine reuşise să realizeze o largă convergenţă în problemele vizînd politica externă 48, beneficiind de principiul „exteritorialităţii", ne- fiind atacat de partidele din opoziţie, în lupta lor cu guvernele din care făcea parte49, a cerut la sfîşitul anului, printr-o telegramă, să fie înscris în P.N.Ţ. ca simplu membru fără condiţii 50. Gestul său se datora exclu­ derii oricărei posibilităţi de reconciliere cu regele Carol al II-lea. Orien­ tarea acestuia spre dictatură prin instalarea guvernului Goga-Cuza a fost considerată de Nicolae Titulescu drept un risc ce putea implica îndepăr­ tarea politicii externe a României de linia ei tradiţională, iar el spera că odată cu revenirea lui Iuliu Maniu la şefie să facă front comun îm­ potriva regelui, P.N.Ţ. putînd reprezenta mai bine ideea politicii externe alături de aliaţi51. Dacă opinia publică îl desemnase în lipsă senator, văzînd în Nicolae Titulescu acelaşi adversar ireductibil împotriva fascismului, cercurile politice conducătoare au încercat să-i retragă cetăţenia, în timp ce Franţa avea să-1 adăpostească din nou pînă la sfîrşitul vieţii. Avînd în vedere calitatea lui Nicolae Titulescu de membru al Co­ misiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală şi al Consiliului de ad­ ministraţie al Institutului de Cooperare Intelectuală, guvernul francez i-a acordat dreptul de a beneficia de privilegiile şi imunităţile diploma­ tice, iar Departamentul Politic Federal al Elveţiei viza permanentă52. Instituţiile specializate de pe lîngă Societatea Naţiunilor l-au menţinut pe Nicolae Titule-cu în conducerea lor şi i-au solicitat colaborarea. în acest sens Institutul Internaţional pentru unificarea dreptului privat aducea lui Nicolae Titulescu la cunoştinţă că, după retragerea Italiei din Societatea Naţiunilor, guvernul a decis să denunţe angajamentul relativ la menţinerea Institutului la Roma şi totodată supunea competenţei sale anteproiectul propus de Camera Internaţională de Comerţ pentru o lege asupra arbitrajului în dreptul privat53. Institutul de Cooperare Intelec­ tuală îl informa prin două adrese în septembrie 1939 că, în pofida cir­ cumstanţelor şi în limita atribuţiilor sale, se va forţa să menţină reţeaua legăturilor intelectuale pe care comisia a reuşit să le stabilească în cea

46 E. Sonea, G. Sonea, op. cit., p. 267—268. ",7 B.C.S., Secţia Mss., ms. M, nr. 48, Τ 65 : Nicolae Titulescu către Cornelia Nenişor, 12 mai 1939 ; J. de Launay, op. cit., p. 181 ; I. Oprea, op. cit., p. 376. 48 Dr. I. Scurtu, Poziţia partidelor politice faţă de activitatea diplomatică a lui N. Titulescu (1932—1936), in Titulescu si strategia păcii, p. 233. /|9 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.636. 50 „Universul", an. 55, nr. 3 din 4 ianuarie 1938. 51 „Dreptatea", an. XXII, seria III, nr. 305 din 13 martie 1947. 52 Muzeul de Istorie al R.S.R., V.M., f.n.i. 53 Ibidem, 85ΛΤ.Μ., 86/V.M.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII 275 mai mare parte a ţărilor şi manifesta speranţa fermă de a putea conta pe preţioasa sa colaborare y'. Academia Diplomatică solicita în decembrie 1940 celui care îi fusese vicepreşedinte şi preşedinte ajutor moral şi material 55. Cu fiecare prilej Nicolae Titulescu a militat în sprijinul păcii şi colaborării, dînd glas marilor idealuri pe care le susţinuse dintotdeauna. Nu întîmplător, în discursul ţinut la decernarea premiilor ediţiei din 1939 a competiţiei internaţionale de schi ce îi purta numele, adresa tine­ rilor un apel patetic : „Spuneţi-vă că vouă vă revine misiunea de a face lumea mai bună şi pentru aceasta faceţi din dragostea pentru semenii voştri legea însăşi a vieţii voastre". 56. Personalitate politică de primă importanţă avînd o cunoaştere apro­ fundată a politicii internaţionale, o mare autoritate nu numai în Europa, dar şi în America, Nicolae Titulescu a fost solicitat de numeroase agenţii de presă. „Presse-Actualite" se considera satisfăcută dacă ar avea posi­ bilitatea de a difuza regulat ideile marelui diplomat şi pe ale ţării sale prin cîte două articole pe lună cu subiecte din actualitate în presa euro­ peană şi în 200 de ziare americane, ceea ce ar fi reprezentat o sursă foarte puternică de propagandă 57. „Fundaţia Carnegie pentru Pacea In­ ternaţională" i-a solicitat la 3 mai 1940 un binevoitor concurs pentru revista „L'esprit international" consacrată de la începutul războiului stu­ diului problemelor pe care le va pune reconstrucţia politică, economică şi morală a Europei. Articolul urma să fie pe tema „Dreptul micilor state la viaţă" sau să cuprindă orice alt subiect în care Nicolae Titulescu să-şi expună vederile personale asupra reorganizării raporturilor interna­ ţionale după război38. La rîndul său, „World Review", ce avea între autorii ei un mare număr de diplomaţi şi înalţi funcţionari, care se adresa unui public de mare influenţă, s-ar fi considerat onorată de un articol al lui Nicolae Titulescu despre Europa. Totodată, la 13 iunie 1939 lui Nicolae Titulescu i se propusese să conducă ziarul „Tribuna na­ ţiunilor" 50. După reîntoarcerea sa în Franţa, Nicolae Titulescu — spre a curma criticile cercurilor conducătoare de la Bucureşti, ce-1 acuzaseră că „prin imensele-i resurse dominase guvernele franceze, Quai-d-Orsay-ul şi mai cu seamă presa franceză" 60 — şi-a impus aproape un an o atitudine rezervată faţă de situaţia internaţională a României, răminînd izolat în sudul Franţei, la Cap Martin. Deşi tot timpul a urmărit cu atenţie eve­ nimentele internaţionale şi repercusiunile lor asupra intereselor ţării sale, s-a abţinut să acorde interviuri sau să facă declaraţii cu caracter politic. Numai boala soţiei şi necesitatea asigurării unei asistenţe medicale de calitate l-au determinat să reia contactul cu ParisulC1.

5i Ibidem, V.M., f.n.i. 55 Ibidem, V.M., f.n.i. M „Titulescu challange Cup", Ski Alpin & Kurverein St. Moritz, 1939, Mu­ zeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.810. ·Γ,' Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.890. 53 Ibidem, 135/V.M. 59 Ibidem, V.M., f.n.i. 60 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 1938, f. 1. 61 B.C.S., Secţia Mss., mss. M., nr. 48, T.6 : Nicolae Titulescu către Cornelia Nenişor, 12 mai 1939.

www.mnir.ro 276 NICOLAE PETRESCU

Precipitarea situaţiei internaţionale ca urmare a concesiilor făcute Germaniei hitleriste în concilierile de la Miinchen, despre care Nicolae Titulescu spunea că „în septembrie trecut am fost la un pas de război", şi mai ales ocuparea Cehoslovaciei(y l-au scos din atitudinea rezervată. Cu toate nedreptăţile suferite din partea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, a considerat că trebuie să facă primul pas pentru a-şi pune serviciile în slujba patriei G:!. Generoasa ofertă a rămas fără ecou, starea de boicot fiind menţinută asupra marelui patriot. îngrijorat de noua turnură în relaţiile internaţionale, Nicolae Titulescu a urmărit cu aten­ ţie poziţia României şi corectitudinea cu care înţelegea să-şi respecte angajamentele faţă de alte state, a intervenit în presa străină spre a cla­ rifica unele neînţelegeri referitoare la evenimentele legate de Balcani Cînd acordul anglo-turc semnat la 12 mai 1939 a fost considerat în contradicţie cu Pactul Balcanic, Nicolae Titulescu — principal creator şi fost preşedinte al înţelegerii Balcanice — a luat atitudine, considerînd că a lăsa să se acrediteze o astfel ele greşeală ar dăuna bunei înţelegeri internaţionale. Cu temeinicie a demonstrat că noul acord este o comple­ tare binevenită a Pactului Balcanic, care lăsase prin prevederile sale posi­ bilitatea găsirii de forţe suplimentare capabile să ajute statele balcanice, iar Anglia în calitatea ei de mare putere putea fi în măsură să-şi dea concursul65. în urma unui articol apărut în „L'Ordre" la 29 mai 1939 — care anunţa lichidarea Pactului Balcanic ca urmare a neutralităţii Jugoslaviei în conflictul italo-albanez şi a acordului economic semnat de România cu Germania — marele diplomat a luat din nou atitudine. Prin scrisoarea deschisă adresată acestui ziar arăta că Jugoslavia nu avea obligaţia de a sprijini Albania — care nu era membră a (înţelegerii Balcanice — şi mai ales posibilitatea, deoarece nici o mare putere nu era alături de ea. Referitor la acordul economic româno-german a precizat că, indiferent de angajamentele economice, România, potrivit celor două principii fun­ damentale ale politicii sale externe — menţinerea integrităţii teritoriale şi respectarea cuvîntului dat — îşi va îndeplini obligaţiile internaţionale care decurg din Pactul Balcanic, iar cine şi-ar închipui că ea ar rămîne neutră la atacarea unui aliat al său ar aduce o jignire nemeritată ţării sale. „De altfel — conchidea marele diplomat — România a dovedit cu prisosinţă în timpul crizei cehoslovace că ştie să meargă dincolo de angajamentele scrise atunci cînd interesul comun o cere. Dar ea a fost singură în nobila ei pornire de a ajuta Cehoslovacia. Cînd o ţară dove­ deşte în acest fel înţelegerea obligaţiilor ei morale, merită să i se acorde o încredere deplină în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale legale" (iti. Militant ferm pentru înfăptuirea securităţii colective prin crearea unui front al păcii Nicolae Titulescu a urmărit cu viu interes negocierile între Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică în vederea realizării unui tratat de asistenţă mutuală — iniţiativă pe care, într-un interviu

C2 Ibidem. 63 Ibidem. 64 I. M. Oprea, op. cit., p. 377. 65 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p. 834—836. 00 ibidem, p. 838.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII 277 din ziarul „L'Epoque", la 6 iunie 1939, o saluta cu entuziasm, considerînd că proiectul odată concretizat ar fi reprezentat „culmile ajutorului mu­ tual" G7. Intervenţiile lui Nicolae Titulescu în presa franceză au avut un deosebit succes. La 13 iunie 1939, „Press-Actualité" adresa mulţumiri lui Nicolae Titulescu pentru permisiunea publicării articolelor sale în presa europeană şi americană08, iar Serviciul Internaţional de Presă „Lutetia Press" îi solicită acordul spre a-i difuza interviul în ţările anglo-saxone, scandinave şi Olanda09. Mari personalităţi, ca lordul Halifax sau Anthony Eden, l-au felicitat în acelaşi sens 70. Deşi la jumătatea lunii mai din anul 1939 Nicolae Titulescu mai spera la reîntoarcerea în ţară pentru a ţine un curs la Universitatea din Bucureşti71, 1-a rugat pe unul din foştii săi colaboratori, bun prieten, să-i trimită o parte din lucrurile de la Bucureşti în Franţa. Ştiind că obiectele de acasă erau menite să-i facă marelui surghiunit un interior mai agreabil, care să-i aline durerea înstrăinării, fostul său colaborator a depus toată solicitudinea ca ele să ajungă cu bine la Monte Carlo 72. Mă­ sura s-a dovedit înţeleaptă deoarece legionarii aveau să-i devasteze casa din şoseaua Kiseleff, dar transportul nu a fost scutit de greutăţi. Mai tîrziu, la sfatul prietenilor din guvernul francez, o parte din lucrurile de valoare ridicată, Nicolae Titulescu le-a expediat la Nantes, clar, prin ocuparea ulterioară a localităţii, securitatea lor a devenit relativă 73. Cu toate interdicţiile puse de statul român în privinţa contactelor şi corespondenţei cu Nicolae Titulescu 7/i, marele diplomat, care se ridi­ case deasupra politicianismului cotidian, a rămas mereu în centrul opi­ niei publice din ţară. Admiraţia şi afecţiunea unor personalităţi sau a diferiţi oameni din ţară pentru Nicolae Titulescu au rămas nealterate. Expresia emoţionantă a sentimentelor de afecţiune trimise din ţară au reprezentat-o diferitele felicitări, în care urărilor exprimate era asociată speranţa nutrită fierbinte asupra revenirii sale în patrie, spre a-i putea fi din nou de ajutor 75. Marele diplomat — care se considerase „un soldat al ţării" sale — nu a cunoscut demobilizarea nici în ultimii ani ai vieţii, continuînd să lupte pentru apărarea intereselor ei în perioada de grea cumpănă a de­ clanşării războiului. Prin competenţa pe care i-o dădea vasta experienţă şi spiritul său vizionar a pregătit fundamentarea cauzei naţionale la viitoarea conferinţă de pace. Deja după criza cehoslovacă din septembrie 1938, cînd Nicolae Titulescu avea certitudinea izbucnirii războiului, a început să studieze documentele conferinţei de pace din 1919, încercînd să găsească noi argumente antirevizioniste pentru ca România să fie mai

07 I. M. Oprea, op. cit., p. 379. 68 Muzeul de Istorie al R.S.R., V.M., f.n.i. C!) Ibidem, V.M., f.n.i. 70 Ibidem, V.M./90. 71 B.C.S., Secţia Mss., ms. M., nr. 48, T. 6 : Nicolae Titulescu către Cornelia Nenişor, 12 mai 1939. 72 Muzeul de Istorie al R. S. România, nr. inv. 116.868 şi 111266. 7:! Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.770. 7/1 Nicolae Titulescu către Cornelia Nenişor — loc. cit. 73 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.860, 116.907, 116.848, 116.876, 116.893.

www.mnir.ro 278 NICOLAE PETRESCU bine pregătită la viitoarele tratative70. Faptul că România nu avea nici un aliat îl nemulţumea, iar nerealizarea pactelor de asistenţă o considera cauza dezastrului. Izbucnirea războiului, situaţia de izolare a României i-au provocat o profundă mîhnire. Beneficiind de contactele cu mari personalităţi ale lumii politice occidentale şi de accesul la surse de infor­ mare primordiale, Nicolae Titulescu a trimis cercurilor conducătoare din ţară preţioase rapoarte şi memorii spre a fi de folos apărării intereselor naţionale. Din elaborarea lor şi-a făcut o nobilă îndatorire, deoarece în memoriul trimis regelui Carol al II-lea, la începutul războiului, arăta : „Cînd este vorba de ţara mea, îmi este imposibil să o las fără apărare şi să nu transmit ceea ce guvernul român trebuie să ştie..." 77. Ultimele contacte cu cercurile oficiale de la Bucureşti Nicolae Titu­ lescu le-a avut în toamna anului 1940. De îndată ce a luat cunoştinţă de decretele din 7 septembrie şi 23 septembrie 1940 privind controlul averii foştilor înalţi demnitari, a căutat să-şi adune actele necesare declaraţiei pe care dorea să o depună la termen. Deşi a întîmpinat numeroase greu­ tăţi în procurarea actelor necesare pentru redactarea declaraţiei (unele documente se găseau şi în alte ţări, nu numai în Franţa), Nicolae Titulescu arăta în declaraţia trimisă în ţară că îndeplineşte cu adîncă satisfacţie obligaţiile impuse, ele constituind un imperativ categoric încă din 1921, cînd Parlamentul român i-a votat legea, propusă ca ministru de finanţe, asupra impozitului pe capital 78. în aceeaşi perioadă elabo­ rează un memoriu, expediat la 23 octombrie 1940 generalului Ion Anto- nescu, în care îi expunea considerentele după care se condusese în politica externă între anii 1932—-1936 şi repercusiunile ce le-a produs demiterea sa 79. Spetind în reîntoarcerea în ţară cel puţin a soţiei sale, Nicolae Titulescu a rugat în acea perioadă pe procuratorul său general de la Bucureşti să facă demersurile oficiale. Potrivit dorinţei marelui patriot, Ecaterina Titulescu urma să locuiască în imboldul din şoseaua Kiseleff, beneficiind de toate veniturile ce i-ar fi revenit de pe urma bunurilor din ţară şi mai ales de averea de la Tituleşti 80. Din nefericire nici această năzuinţă nu i s-a îndeplinit. Dezamăgit, Nicolae Titulescu a încercat cu un număr restrâns de rude şi colaboratori să părăsească Europa spre a se stabili în Brazilia, dar autorităţile spaniole, din ordinul ministrului de externe, l-au împiedicat să treacă frontiera în ciuda tu­ turor vizelor de pe paşaportul său diplomatic81. în februarie 1941 a iniţiat noi demersuri pentru ca Ministerul Afacerilor Străine al Portu­ galiei să prevină consulatul din Marsilia spre a-i da autorizaţia pentru obţinerea vizei. După ce vizele braziliene au fost obţinute, mai rămăsese de rezolvat doar rezervarea locurilor pe un mare pachebot, călătoria însă nu s-a mai efectuat82. Sănătatea marelui diplomat, precară de-a lungul zbuciumatei sale vieţi, a fost supusă ultimilor încercări. Dezamăgirilor

70 Ibidem, nr. inv. 111.259. 77 Ion Grecescu, op. cit., p. 242. 78 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.770. 79 I. Grecescu, op. cit., p. 243. 80 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 153.781 şi 153.782. 81 In memoriam Nicolae Titulescu, p. 248 ; J. de Launay, op. cit., p. 184. 82 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 116.879.

www.mnir.ro NICOLAE TITULESCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII 279 strînse cu ani în urmă s-au adăugat efectele războiului şi agravarea bolii pînă în stadiul ei final. Agonia a fost lungă şi chinurile mari. Din Elveţia, Ecaterina Titulescu s-a deplasat la Cannes spre a-1 îngriji. Acolo 1-a găsit într-o stare de slăbiciune de nedescris, neştiind nici măcar dacă o putea recunoaşte8'5. La 17 martie 1941, departe de patrie s-a stins acela care-i închinase întreaga sa viaţă. Ultima sa dorinţă, arăta Ecaterina Titulescu într-o scrisoare trimisă unei prietene din ţară la scurt timp de la tristul eveniment, a fost să fie înmormîntat la Braşov, în Transil­ vania ce a reprezentat idealul pentru care şi-a închinat viaţa Această dorinţă Nicolae Titulescu o formulase încă din anul 1937 prin testa­ ment 85 şi rugămintea adresată lui Iuliu Maniu că, în cazul morţii sale, el sau ori care alt membru al P.N.Ţ. să-i rezerve un loc de înmormîntare la Braşov 86. Cu două luni înainte de moartea sa, Nicolae Titulescu a tele- grafiat din Cannes lui Iuliu Maniu arătîndu-i că, spre deosebire de 1937, intervenţia sa nu mai este o rugăminte, ci o sarcină testamentară 87. In condiţiile războiului, ultima dorinţă a marelui patriot a fost nerealizabilă, înhumarea s-a făcut în cripta bisericii ortodoxe St. Michel din Cannes, Ecaterina Titulescu intenţionând, atunci „cînd se va putea", să-1 înmor- mînteze la Braşov86. In timpul funeraliilor, îşi amintea nepotul său şi fost secretar, colonelul Sergiu Nenişor, sicriul a fost acoperit cu trico­ lorul românesc, iar autorităţile franceze au adus un ultim omagiu marelui prieten al Franţei, depunînd panglica „Legiunii de Onoare". O coroană din email cu înscrisul „Ardealul recunoscător", aşezată de o persoană necunoscută, a adus gratitudinea pioasă celui care se considerase soldat al unirii Transilvaniei cu vechea Românie 80. Dacă la Cannes autorităţile franceze omagiaseră pe marele diplo­ mat, iar în Anglia presa şi personalităţile politice britanice şi străine au cinstit memoria lui Nicolae Titulescu90, cercurile oficiale din ţară s-au opus. Cu toate interdicţiile, unele instituţii şi-au adus prinosul de re­ cunoştinţă pentru memoria marelui diplomat. Academia Română, înaltul areopag de înţelepţi ai patriei, care îl primise în rîndul „nemuritorilor" în mai 1935 pentru „opera de reconstruire a Europei", a adus un ultim omagiu la 21 martie 1941 celui care i-a fost membru de onoare şi mem­ bru activ, o valoare excepţională printre valorile naţionale91. Dacă ge­ neralul Ion Antonescu s-a opus sugestiei secretarului general al ministe­ rului de externe de a se pune drapelul în bernă la vestea morţii lui Nicolae Titulescu, toţi funcţionarii ministerului s-au prezentat a doua zi la birou în ţinută de doliu!)2.

83 Ibidem, nr. inv. 87328. ai Ibidem. 83 Nicolae Titulescu, Ultima dorinţă, în „Magazin istoric", nr. 3, 1981, editor I. Grecescu. 86 „Dreptatea", an. XXII (seria a Ill-a), nr. 305 din 13 martie 1947. 87 Ibidem. 88 Muzeul de Istorie al R.S.R., nr. inv. 87328. 65 „Ultima oră", 22 aprilie 1945. n[) Dr. Valeriu Dobrinescu, Documente străine privind activitatea diploma­ tică a lui N. Titulescu, în Titulescu si strategia păcii, p. 346. 91 In memoriam Nicolae Titulescu, p. 165. 92 J. de Launay, op. cit., p. 165.

www.mnir.ro 280 NICOLAE PETRESCU

„Ideile nu mor odată cu cei ce le întrupează" a spus Nicolae Titu­ lescu, omagiind pe cei doi colaboratori ai săi căzuţi în octombrie 1934 la Marsilia pentru cauza păcii. Cercurile conducătoare au neglijat ape­ lurile ferme şi lucide ale marelui diplomat pentru apărarea păcii, ome­ nirea fiind atît de greu încercată de marea conflagraţie mondială. Dar — ca în vechea maximă : „gîndurile bune, chiar dacă sînt uitate, nu pier" — omenirea după război şi-a reamintit marile idealuri pentru care ilustrul diplomat militase cu fervoare. Gindirea sa atît de complexă şi cutezătoare, nobleţea aspiraţiilor şi generozitatea efoturilor sale l-au consacrat pe Nicolae Titulescu drept unul din cei mai de seamă pre­ cursori ai fundamentării relaţiilor internaţionale pe baze noi. Sintetizînd perenitatea operei marelui diplomat, ministrul de externe al României socialiste arăta : „Concepţiile lui Nicolae Titulescu au prelungiri în con­ temporaneitate. Principiile cărora s-a dedicat pînă la sfîrşitul vieţii sale — pentru transpunerea cărora în practica relaţiilor internaţionale de toate statele mari sau mici, a militat neabătut — constituie azi norme imperative generale ale dreptului internaţional contemporan, ideile forţă ale epocii noastre, menite a face, cum deseori sublinia el, ca în raporturile dintre state să prevaleze forţa dreptului, nu dreptul forţei" 93. Idealurile de pace, colaborare şi înţelegere între toate naţiunile lumii, pentru care a militat Nicolae Titulescu la vremea sa, îşi găsesc o strălucită dezvol­ tare în politica externă actuală a Republicii Socialiste România.

NICOLAE TITULESCU PENDANT LES DERNIERES ANNÉES DE SA VIE

Résumé

Destitué du gouvernement a 29 août 1936, à la suite des pression exercitées par les forces fascistes extérieures et par certains milieux réactionnaires de l'in­ térieur du pays, Nicolae Titulescu a été marqué par une maladie grave et après l'avoir vaincue, il à repris son activité depuis le printemps de l'anneé suivante, tout en ayant comme but la défense de la paix et des intérêts de la patrie. Après son retour dans le pays natal dans l'intention de s'y établir défini­ tivement, Nicolae Titulescu, menacé par les terroristes fascistes roumains pendant la campagne électorale de décembre 1937, a été obligé de partir pour toujours à l'étranger. Jusqu'à la fin de sa vie il s'est mis au service dévoué des desiderats majeurs de l'humanité, sa diligente activité, sa pensée tellement complexe et hardie le consacrant tel un des plus notables précurseurs en ce qui concerne la conso­ lidation des relations internationales sur des principes nouveaux.

03 Ştefan Andrei, Cuvînt înainte, la I. Grecescu, op. cit., p. 8.

www.mnir.ro CONCEPŢIA P.C.R. PRIVIND ROLUL BRESLELOR MUNCITOREŞTI ÎN APĂRAREA INTERESELOR OAMENILOR MUNCII, A INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI

de dr. ION IACOŞ

Spre sfîrşitul deceniului al patrulea al secolului nostru activitatea politică muncitorească, şi nu numai ea, a fost axată tot mai mult pe lupta contra primejdiei fasciste şi a politicii de revizuiri teritoriale, pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei naţionale a României. Ea a cunoscut o largă gamă de manifestări (congrese şi con­ ferinţe, greve şi demonstraţii, moţiuni şi rezoluţii, articole în presă, sub­ scripţii pentru înzestrarea armatei etc.), modalităţi variate de afirmare a rolului clasei muncitoare ca cea mai puternică şi înaintată forţă socială în apărarea destinelor naţionale ale poporului român, de antrenarea sub steagul democraţiei a unor largi pături sociale, grupări politice şi per­ sonalităţi ilustre ale vieţii ştiinţifice, artistice şi literare. Pe măsura agravării situaţiei internaţionale (mai ales după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei) manifestaţiile au luat amploare, exprimînd hotărîrea mun­ citorimii şi a altor categorii sociale de respingere a oricărei agresiuni, realizînd, în bună măsură, ceea ce putem denumi consensul naţional al tuturor forţelor ostile fascismului. „Un rol deosebit \— subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — au avut în această privinţă sindicatele, breslele de atunci, folosirea formelor legale de activitate — care au făcut ca anii 1938—1939 să fie ani de puternice greve şi mişcări ale oamenilor muncii, culminînd cu marea demonstraţie de 1 Mai împotriva fascismului şi războiului, pentru apărarea libertăţilor democratice, a independenţei şi integrităţii ţării" l. După desfiinţarea sindicatelor şi înfiinţarea breslelor muncitoreşti, constituite în octombrie 1938, prin care dictatura regală urmărea să pună muncitorimea sub controlul său nemijlocit, cu toate limitele ce decurgeau din legislaţia carlistă, breslele au reprezentat organizaţii profesionale ale proletariatului, în cadrul cărora acţionau în strînsă colaborare comunişti, socialişti, social-democraţi şi muncitori fără de partid. „De la caracterul corporativ şi de unealtă a regimului pe care guvernul dictaturii regale ar fi vrut să-1 aibă bresla — scria -«Lupta de clasă»- — muncitorii au reu­ şit într-o bună măsură să facă din breslă instrumente de apărare şi de

1 Nicolae Ceauşescu, 60 de ani de slujire devotată a poporului, de luptă pentru dreptate socială şi libertate naţională, pentru construirea socialismului şi ri­ dicarea bunăstării maselor, pentru independenţa patriei, colaborare internaţională şi pace, Edit. Politică, Bucureşti, 1981, p. 15.

www.mnir.ro 282 ION IACOŞ luptă" 2. Chemarea P.C.R. : Pătrunderea în bresle şi transformarea lor în organe de luptă a găsit un puternic ecou în rîndurile maselor mun­ citoare. Prin manifeste, prin intermediul presei muncitoreşti : „Lumea nouă", „Matelurgistul", „Minerul", „Muncitorul din îmbrăcăminte şi pielărie", „Funcţionarul particular" s-a desfăşurat o propagandă activă de organizare a muncitorilor în bresle, încît — aşa cum se spunea şi în manifestul sindicatelor din Iaşi — „Breslele vor fi organizaţii de înfră­ ţire a muncitorilor de orice naţionalitate, pentru interesul şi apărarea muncitorimii". Concomitent cu organizarea breslelor s-au creat cercuri culturale pe lîngă bresle. Comisia de* reorganizare a Uniunii Tineretu­ lui Comunist, în fruntea căreia se afla tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a acordat, de la început, o mare importanţă organizării tineretului mun­ citor şi educării sale în spiritul tradiţiilor revoluţionare ale înaintaşilor, a dragostei faţă de patrie, a luptei pentru dreptate şi libertate, pentru apărarea ţării tot mai ameninţată de fascism şi revizionism. Luînd cu- vîntul la întrunirea Cercului breslei muncitorilor din textile şi pielărie din Bucureşti, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat că „tinerii să nu se mărginească numai la activitate culturală şi sportivă, ci să intensifice acţiunea de propagandă printre muncitori pentru organizarea în bresle", pentru „educare morală a maselor de muncitori"3. Ideea organizării muncitorilor în bresle străbate ca un fir călăuzitor toate manifestările, de ea depinzînd desfăşurarea cu succes nu numai a luptelor sociale, ci mai ales acelea care vizau apărarea integrităţii patriei. Nu întîmplător, Conferinţa organizaţiei P.C.R. din februarie 1939 aprecia că : „Azi, pe baza unităţii sindicale, avem circa 120.000 de muncitori organizaţi în bresle şi împreună cu social-democraţii cinstiţi am dus zeci de acţiuni reuşite în Bucureşti, Ardeal, Moldova şi în celelalte regiuni" 4. Breslele au fost totodată şi o puternică tribună de exprimare a glasului miilor de muncitori pentru apărarea ţării ameninţate de statele fasciste şi revizioniste, de mobilizare a maselor la luptă. în toată ţara acţiunile politice îmbrăcau cele mai diverse forme de manifestare. în Bucureşti, bresla metalurgiştilor a adoptat la 16 martie 1939 o moţiune în care se aprecia gravitatea momentelor prin care trecea ţara, datorită faptului că „hoardele năvălitoare ameninţă să pună mîna şi stăpînirea pe bogăţiile ţării noastre. Dorim să ne supunem cuvîntului, acelui cuvînt la care ne îndeamnă sentimentul naţional de luptă cu dîrzenie, împotriva acelor care vor să ne răpească independenţa şi integritatea ţării noastre... Noi. muncitorii, sîntem gata a apăra patria şi întreaga noastră naţiune" ·Γ>. Manifestările organizate pe bresle în toată ţara pentru apărarea in­ tegrităţii sale teritoriale s-au concretizat nu numai în moţiuni şi rezo­ luţii care exprimau hotărîrea colectivă a maselor în această direcţie, ci şi în acţiuni pentru înzestrarea armatei. „întărirea forţei politice şi mo­ rale a armatei contra Germaniei hitleriste şi a statelor revizioniste" — sublinia P.C.R. —, reprezintă o îndatorire primordială a întregii naţiuni, declarînd că „războiul poporului român pentru apărarea independenţei

2 „Lupta de clasă", an. XX, nr. 6 din august 1939. 3 Arhiva CC. al P.C.R.,. fond 5, dosar 1103, f. 26. 4 Ibidem, fond 1, dosar 176, f. 6 ; „Scînteia" din 28 februarie 1939. 5 Ibidem, fond 5, dosar 1045, f. 554.

www.mnir.ro ROLUL BRESLELOR MUNCITOREŞTI IN APĂRAREA OAMENILOR 283

şi graniţelor ţării contra agresiunii fasciste este un război drept". în lu­ mina aceasta, delegaţii muncitorilor la Congresul general al breslelor din Bucureşti s-au angajat să subscrie salariul pe o zi pentru înzestrarea armatei, socotind că „apărarea naţională trebuie să fie o acţiune a tu­ turor" 6. Dar şi în întruniri regionale ale breslelor, în fabrici şi uzine muncitorii au manifestat aceeaşi hotărîre. La Conferinţa regională a breslei minerilor din Baia Mare — la care au luat parte şi delegaţi din Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Ferneziu, Ocna Dejului, Nistru, Herja, Valea Borcutului — muncitorii au hotărît să verse salariul pe o zi pentru fon­ dul de înzestrare a armatei. Adunarea generală a breslei funcţionarilor din Cluj şi-a exprimat hotărîrea de luptă pentru apărarea ţării7. Con­ ferinţa muncitorilor din porturi, întrunită la Brăila (25 august), a adoptat o hotărîre similară. Muncitorii de la Atelierele C.F.R.-Timişoara au sub­ scris 20.000 lei, declarînd că sînt „cu gîndul veşnic la apărarea grani­ ţelor ţării, îşi îndeplinesc cu entuziasm datoria ce incumbă fiecărui ro­ mân în ceasul de faţă" 8. La fel muncitorii din Anina, Doman, Secul, Ocna de fier au vărsat 347.708 lei. Pe aceeaşi linie s-au înscris şi mun­ citorii organizaţi în bresle din Galaţi, Iaşi, Valea Jiului, Reşiţa, Con­ stanţa etc. Asemenea donaţii erau însoţite de declaraţia că „sîntem gata să dăm ţării oricînd nu numai tributul nostru bănesc, dar şi suprema jertfă a vieţilor noastre..." (J. Toate acestea demonstrează că muncitorii organizaţi în bresle s-au angajat în luptă împotriva agenturilor hitleriste, a organizării rezistenţei în faţa creşterii presiunilor Reichului, a în­ tăririi capacităţi de apărare a ţării. Manifestaţiile organizate cu prilejul zilei de 1 mai 1939 au repre­ zentat cea mai puternică expresie a voinţei de luptă împotriva fascis­ mului şi războiului, pentru apărarea libertăţilor democratice, a indepen­ denţei şi integrităţii României. în Bucureşti, sărbătoriea zilei de 1 Mai a luat o amploare care a depăşit orice aşteptări. In acele împrejurări problema majoră care se pu­ nea nu era cea a unei ridicări la luptă de tipul clasă contra clasă, ci a mobilizării tuturor forţelor patriotice, naţionale, antihitleriste, ceea ce conferea luptei revoluţionare a clasei muncitoare noi semnificaţii şi ri­ dica proletariatul la rangul de forţă conducătoare a poporului. Congresul general al breslelor din sala „Aro" (azi „Patria"), cu participarea de de­ legaţi din toată ţara, a constituit un nou şi bun prilej pentru dezvol­ tarea manifestărilor de masă, a demonstraţiei de stradă, al afirmării cla­ sei muncitoare ca cea mai hotărîtă forţă socială în apărarea patriei. „Ges­ tul muncitorimii, care hotărîse printr-o moţiune votată de congres, de a contribui cu valoarea unei zile de muncă la eforturile de înzestrare a armatei, va avea răsunet dincolo de aceste ziduri — declara primul mi­ nistru Armand Călinescu. El dovedeşte că naţiunea, fără deosebire sau ezitării, s-a rostit : România trebuie apărată". Concomitent cu congresul breslelor au avut loc marea întrunire muncitorească din sala „Tomis"

0 „Lumea nouă" din 14 mai 1939. 7 Ibidem, din 28 mai şi 4 iunie 1939. 8 Arhiva istorică Centrală, fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 158/1939, f. 414. 9 Ibidem, dosar 160/1939, f. 238.

www.mnir.ro 284 ION IACOŞ

şi reuniunea meseriaşilor din sala „Eintracht". Şi în alte oraşe ale ţării, întruniri muncitoreşti au exprimat aceeaşi năzuinţă de apărare a patriei ameninţate de statele fasciste. In vederea coordonării eforturilor, conducerea partidului comunist, în înţelegere cu cea social-democrată, a constituit o largă comisie, cu- prinzînd membri care activau la toate nivelele în cadrul breslelor. Din această comisie au făcut parte activişti de frunte ai partidului, ai tine­ retului comunist, ai mişcării revoluţionare şi democratice din România : Maria Andreescu, Ion Boilă, Constantin David, Nicolae Ceauşescu, Iacob Farladanschi, Alexandru Iliescu, Ion Ionescu (Ioneaţă), Teodor Iordă- chescu, Nicolae Marian, Marin Grigore, Anton Moisescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Velcescu, Marin Răduţ, Simion Rusu, Gheorghe Stroie. Are o deosebită semnificaţie prezenţa în primele rînduri ale conducătorilor ma­ rii demonstraţii din Bucureşti a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, patriot şi revoluţionar înflăcărat, participant activ la luptele conduse de partid pentru răsturnarea regimului de exploatare, pentru cauza libertăţii şi fericirii poporului, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţio­ nale a patriei. Demonstraţia de 1 Mai din Capitală, ca şi manifestările din ţară desfăşurate sub semnul unităţii muncitoreşti au ilustrat la înalte cote valorice hotărîrea maselor largi populare, în primul rînd a clasei muncitoare de a lupta cu arma în mînă împotriva Germaniei hitleriste, pentru apărarea integrităţii ţării10. Manifestaţia a avut şi o semnificaţie politică internaţională apreciată, ca atare, de Congresul mondial de Pace de la Paris, fiind una dintre cele mai puternice manifestări antifasciste pe plan internaţional în acea vreme. In cadrul manifestărilor politice muncitoreşti organizate prin in­ termediul breslelor un ecou deosebit în rîndurile opiniei publice l-au avut Festivalul şi serbarea cîmpenească de la stadionul „Parcul vese­ liei" din Bucureşti (13 august 1939), în cadrul cărora au desfăşurat o intensă activitate membrii cercurilor culturale ale breslelor muncitoreşti şi ai comisiei de organizare formată din Nicolae Ceauşescu, Dumitru Dia- conescu, Eftimie Iliescu, Anton Moisescu, Elena Petrescu, Marin Răduţ, Gherghina Stanciu, Nichifor Stere, bucurîndu-se de un succes deosebit. Au participat peste 1000 de muncitori, cărora li s-au împărţit cărţi poştale pe care erau înscrise lozinci ale P.C.R. : „Vrem eliberarea de­ ţinuţilor politici", „Vrem dreptate şi libertate", „Să apărăm graniţele în faţa agresorilor revizionişti". Din desfăşurarea întregii manifestaţii s-a relevat caracterul său politic, rolul combatant al proletariatului, menirea sa istorică, efortul general pentru salvarea ţării. Scurte alocuţiuni rostite pe parcursul desfăşurării serbării au fost puternic aplaudate, exprimînd ataşamentul celor prezenţi la ideile de libertate şi dreptate, năzuinţa apărării hotarelor ţării tot mai grav ameninţate de agresivitatea statelor fasciste-revizioniste. In cuvîntul său, tovarăşa Elena Petrescu (Ceauşescu) a spus, între altele : „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile

10 Ion Popescu-Puţuri, Marea demonstraţie antifascistă de la 1 Mai 1939 — moment culminant al luptelor populare conduse de P.C.R. împotriva politicii de fascizare a ţării şi pentru apărarea independenţei naţionale, în „Anale de istorie", nr. 2, 1979, p. 37—39 ; vezi şi O. Matichescu, 1 Mai 1939, Edit. Politică, Bucu­ reşti, 1974.

www.mnir.ro ROLUL BRESLELOR MUNCITOREŞTI ÎN APĂRAREA OAMENILOR 285

făcute pentru apărarea libertăţii şi a martirilor clasei muncitoare. Cerem pîine şi dreptate, intrare în legalitate" 11. Manifestarea de la „Parcul \'eseliei'', prin întreaga ei derulare, a avut o profundă semnificaţie politică şi a produs un ecou deosebit în masa muncitorimii şi a opiniei publice progresiste din ţara noastră. Ea a demonstrat capacitatea parti­ dului comunist de mobilizare a muncitorimii organizate în bresle în fo­ losirea posibilităţilor de activitate legală pentru apărarea intereselor materiale şi morale ale maselor, pentru concentrarea eforturilor întregii m:ţiuni în vederea marilor comandamente politice la ordinea zilei. Putem aprecia cu mîndrie patriotică că eroica luptă dusă de clasa muncitoare, de alte forţe progresiste sub steagul democraţiei şi independenţei ţării, atitudinea lucidă a unor grupări politice ale burgheziei, colaborarea principială a P.C.R. cu celelalte partide muncitoreşti, cu partide politice burghezo-democratice sau burgheze, conduita demnă a poporului român au stăvilit pentru un timp ascensiunea spre putere a organizaţiilor fas­ ciste şi înrobirea ţării Germaniei naziste. Din acest punct de vedere România a fost printre ultimele state din Europa unde s-a instaurat un regim de tip fascist. în felul acesta lupta antifascistă şi pentru apărarea libertăţii şi independenţei patriei se constituie într-un patrimoniu inesti­ mabil de tradiţie revoluţionară, continuată şi îmbogăţită azi în măreaţa operă de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în România.

LA CONCEPTION DU P.C.R. CONCERNANT LE RÔLE DES CORPORATIONS OUVRIERES POUR LA DEFENSE DES INTÉRÊTS DES TRAVAILLEURS ET DE L'INDEPENDANCE DE LA ROUMANIE

Résumé

En vertu des nouveaux investigations des archives, l'étude relève la mo­ dalité dans la quelle les corporations ouvrières ont participé à la lutte générale du peuple roumain contré le danger fasciste et révisionniste, pour la défense de l'indépendance de la Roumanie. Constituées en octobre 1938, les corporations ou­ vrières — malgré des limites qui résultent de la législation émanent de la monar­ chie — ont été des organisations de classe du prolétariat. Les communistes, les socialistes, les sociale-démocrates ont actionné étroitement unis, dans cettes orga­ nisations. On mentionne les formes d'action du P.C.R. en corporations, leurs mo­ bilisation à la lutte pour la défense des intérêts des travailleurs. Ses formes prin­ cipales de la lutte ont été les grèves, manifestations sociales, politiques et natio­ naux qui ont culminé avec grande action de 1 Mai 1939 contre le fascisme et la guerre, pour la défense de l'indépendance et de l'intégrité du pays. L'étude relève l'apport du communiste Nicolae Ceauşescu en l'organisation des travailleurs dans les corporations, son rôle remarquable dans la preparation et déploiement de cette forte manifestation antifasciste, dans la réorganisation de L'Union de la Jeunesse Communiste, dans la création et dans l'activité des cercles culturelles qui ont functionné auprès les corporations ouvrières.

Arhiva CC. al P.C.R., fondul 5, dosarul nr. 1093, f. 227.

www.mnir.ro GÎNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ DESPRE NECESITATEA PREGĂTIRII TINERETULUI PENTRU APĂRAREA PATRIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

de căpitan PETRE OTU

Făurirea unităţii naţionale şi necesitatea de a apăra această cuce­ rire istorică a poporului român au determinat în gindirea militară româ­ nească interbelică o efervescentă activitate destinată să contureze moda­ lităţile şi soluţiile de rezolvare a problemelor stringente cu care se con­ fruntă, pe planul apărării naţionale, statul român întregit. In fundamen­ tarea răspunsurilor adecvate, autorii militari români au avut în vedere : aspiraţiile de pace nutrite de România ; tradiţiile pe care şi le făurise de-a lungul istoriei ; experienţa primei conflagraţii mondiale ; contextul internaţional interbelic ce vădea în ansamblu un curs din ce în ce mai primejdios pentru independenţa şi integritatea teritorială a ţării. Astfel s-a apreciat unanim că România doreşte în mod sincer pacea şi stabilitatea internaţională, că statul român nu urmăreşte ţeluri agre­ sive şi nu ameninţă pe nimeni. In lucrarea Organizarea şi mobilizarea armatei, autorii subliniau : „România are intenţiuni pacifice : ea nu ur­ măreşte nici un scop agresiv, însă înţelege să-şi păstreze integritatea teritoriului întregit cu jertfa a 800.000 de oameni, menţinînd \'eşnic ne­ ştirbite demnitatea şi prestigiul ţării" Avînd în vedere o asemenea orientare, războiul pe care-1 va purta ţara noastră, de va fi silită, nu putea fi, conchideau autorii militari români, decît unul de apărare. „Răz­ boiul nostru — apreciau doi ofiţeri superiori — nu poate avea decît ca­ racterul unui război naţional, izvorît din aspiraţiunea de a păstra inte­ gritatea teritoriului..., care va avea ca rezultat stimularea sentimentelor de rezistenţă şi apărare a ţării" 2. Se sublinia de asemenea caracterul de continuitate pe care-1 avea războiul de apărare în istoria poporului nos­ tru. „Românul — scria generalul Manolescu — η-a rîvnit niciodată la cuceriri şi nu a căutat războiul, dar 1-a pregătit şi mai ales 1-a făcut cu demnitate, atunci cînd nu s-a putut înlătura" 3. Plecînd de la o asemenea viziune larg împărtăşită, precum şi de la experienţa primei conflagraţii mondiale, care confirmase doctrina „naţiunii armate", în virtutea căreia războiul nu mai poate fi purtat şi cîştigat decît cu aportul organizat al

1 Maior loan Zănescu, căpitan Valeriu Selescu, Organizarea şi mobilizarea armatei (principii), Bucureşti, 1934, p. 1. 2 Colonel Gr. Vizanti, maior Scarlat Urlăteanu, Strategia românească în viitorul război, Bucureşti, 1932, p. 117. 3 General I. Manolescu, Cultura şi apărarea naţională, 1926, p. 16.

www.mnir.ro 288 PETRE OTU

întregii populaţii, gindirea militară interbelică a reactualizat concepţia tradiţională românească de purtare a războiului, care implica participa­ rea nemijlocită a întregului popor la efortul de apărare. Pe această linie asistăm la o deschidere a modalităţilor de definire a apărării naţionale, apreciată ca nefiind o chestiune de organizare mi­ litară, ci una socială de mare importanţă şi siguranţă. Pregătirea apără­ rii naţionale, sublinia un prestigios autor militar, generalul Alevra, „în­ seamnă a coordona din vreme cu adîncă pricepere şi destoinicie toate forţele naţiunii în vederea conlucrării lor de mîine : a organiza cu pre­ vedere industria de război a ţării, a o crea. dacă este nevoie, a pune în­ tr-un cuvînt ţara să lupte cu mijloacele ei proprii în orice situaţie po­ litică şi cu orice vrăjmaş" r>. Capacitatea de apărare a ţării era deci în­ ţeleasă ca o problemă multilaterală, complexă, ce implica numeroase aspecte de ordin politic, militar, industrial, demografic, tehnico-ştiinţific, moral, administrativ etc. între direcţiile principale avute în vedere, un loc important revenea pregătirii întregii populaţii, a tineretului îndeosebi, pentru a fi în stare să participe la apărarea ţării. Orientarea către tineret avea temeiuri adinei, deoarece se considera că „viitorul nostru în lume depinde de în­ suşirile fizice şi morale ale tineretului care se ridică, de caracterul lui" 5. Chestiunea pregătirii tineretului din acest punct de vedere s-a pus şi în etapele anterioare, căpătînd anumite rezolvări, dar perioada interbelică înregistrează un salt calitativ atît pe planul discuţiilor teoretice, cît şi acela al realizărilor practice. Au fost abordate larg de autorii militari — în paginile revistelor militare, în numeroase lucrări de specialitate — necesitatea acestei pregătiri pentru tineretul nostru, scopul şi caracterul pe care trebuia să-1 îmbrace, modul de organizare şi conducere, implica­ ţiile şi rolul ei în sporirea capacităţii de apărare a ţării. Necesitatea, în opinia autorilor militari, reieşea din contextul ne­ voilor impuse de apărarea naţională a statului român în noua sa etapă de dezvoltare. Făurirea unităţii naţionale a constituit de altfel elementul fundamental care a stimulat preocupările gîndirii militare pentru de­ celarea măsurilor în stare să pună la adăpost această cucerire istorică. Un alt factor care releva necesitatea antrenării tineretului, a întregului popor în general, 1-a constituit tradiţia istorică făurită de-a lungul se­ colelor. Concepţia şi practica luptei întregului popor au rădăcini adînc înfipte în solul românesc. în luptele purtate pentru apărarea pămîntu- lui străbun poporul român a acumulat o bogată şi viabilă experienţă, conturîndu-se judicioase concluzii de ordin teoretic şi practic privind antrenarea întregii populaţii la efortul de apărare. Plecînd de la ase­ menea realitate, numeroşi gînditori militari au înţeles că experienţa acu­ mulată de-a lungul istoriei putea să contribuie într-o anumită măsură la rezolvarea problemelor legate de apărarea ţării în noile condiţii. Sub­ liniind aspectele de continuitate ale unei atari problematici, generalul R. Rosetti arăta că problema de rezolvat „nu este ceva nou, ci ea şi-a avut fiinţa de cînd fiinţează neamul românesc. Soluţia, în înfăţişarea ei

4 General Alevra, Organizarea armatei după război, Bucureşti, 1930, p. 1. 5 General F. A. B., Contribuţiuni la educaţia fizică şi morală a tineretului în vederea instrucţiei preregimentare, în „România militară", 3, 1933, p. 99.

www.mnir.ro PRECÂTIREA TINERETULUI PENTRU APĂRAREA PATRIEI 239 de astăzi, este legată de soluţionarea ei în trecut, atît în cel mai de­ părtat, cît şi în cel mai apropiat" 6. Antrenarea tineretului era văzută rezultînd şi din caracteristicile viitorului război, ce era intuit pornind atît de la experienţa primei conflagraţii mondiale, cît şi de la progresul tehnico-ştiinţific, fapt care implica o evoluţie în planul mijloacelor de pregătire, purtare şi conducere a conflictului armat. Viitorul război de apărare a ţării va tinde „spre distrugerea sau neutralizarea tuturor iz­ voarelor materiale şi morale. Lupta se va desfăşura nu numai pe front, ci ea se va întinde mult înapoi, pînă în inima ţării" 7. Ca atare „întregul teritoriu al ţării se va transforma într-un enorm cîmp de acţiune război­ nică..., iar actori ai acestei tragedii vor fi toţi cetăţenii ţării, bărbaţi şi femei". Concluzia firească care se degaja, era aceea că „fiecare cetăţean... va deveni un luptător" 8. Autorii militari, întrevăzînd influenţa deose­ bită a mijloacelor perfecţionate asupra caracterului şi amplorii viitorului război, arătau în mod just că rolul omului nu scade, ci dimpotrivă creşte, el fiind pînă la urmă elementul care decide victoria. Pe linia ideii mai sus-exprimate se arată că „...omul rămîne singurul instrument suveran al bătăliilor" 9. Din această ipoteză se trăgeau concluzii privitor la ne­ cesitatea şi caracterul pregătirii întregului tineret. Un alt factor care impunea acordarea unei atenţii sporite tinere­ tului din acest punct de vedere reieşea şi din concluzia desprinsă de au­ torii militari că există o contradicţie între necesarul de forţe pentru apărarea ţării şi posibilităţile de care se putea dispune. „Trăim sub te­ roarea unui adevăr exasperant ; nu avem forţa, deci nu avem tăvălugul ! Dar totuşi, avem pretenţiunea legitimă de a trăi, de a exista ca stat" 10, afirma maiorul Cernăianu. Soluţiile puteau veni în acest caz doar din cele arătate de generalul Anastasiu, care dădea glas unui larg curent de opinie manifestat în gindirea noastră militară interbelică : .....apăra­ rea şi soarta bunurilor cele mai sfinte, ale unei naţiuni, ale unui popor, adică hotarele şi bogăţiile materiale ale statului naţional, limba, cre­ dinţa, cultura, precum şi cel mai mare din bunurile cetăţeneşti, liberta­ tea, nu se pot lăsa pe seama numai a unei minuscule părţi din populaţia ţării. Aceste bunuri integrale nu se pot apăra suficient decît de întregul popor, de întreaga forţă validă a naţiunii" u. Orientarea către pregătirea corespunzătoare a tineretului era dată şi de contribuţia pe care acesta a adus-o în luptele pentru apărarea ţării în timpul primului război mondial. Avem în vedere nu tinerii care-şi făceau datoria sub faldurile drapelelor de luptă, ci aceia care încă nu

6 General R. Rosetti, Problema militară românească, alaltăieri, ieri, azi, în Pagini din gindirea militară românească, Edit. Militară, Bucureşti, 1967, p. 488. 7 Colonel B. D. Popescu, Pregătirea naţiunii pentru război, în „România mi­ litară", 10, 1929, p. 19. 8 Colonel Ştefan Georgescu, Rolul comunei ca celulă militară teritorială în •pregătirea naţiunii pentru război si mobilizarea ei, în „România militară", 1, 1927, p. 38. 9 Generalul Gr. Constandache, Sufletul ostaşului român, în „România mili­ tară", 6, 1939, p. 29. 10 Maior Cernăianu, Manevra strategică şi bătălia, Lugoj, 1929, p. 233. 11 General A. Anastasiu, Pregătirea naţiunii pentru apărarea ei în caz de război, în „România militară", 4, 1938, p. 14.

www.mnir.ro 290 PETRE OTU ajunseseră la vîrstă de încorporare şi care au săvîrşit nenumărate fapte de eroism. Aportul acestora este atestat şi de faptul că mii dintre aceşti tineri au fost decoraţi în timpul războiului sau ulterior cu ordine şi me­ dalii, cum ar fi de exemplu „Crucea Meritul sanitar", „Bărbăţie şi cre­ dinţă", „Crucea comemorativă", „Victoria", „Insigna de război a cerce- taşilor" etc. Acest fapt se dovedea relevant pentru autorii militari cel puţin sub două aspecte : marile posibilităţi de care dispunea tineretul atunci cînd era vorba de apărarea ţării, precum şi necesitatea unei pre­ gătiri temeinice a acestuia din acest punct de vedere. în ceea ce priveşte conţinutul pregătirii propriu-zise se preconiza fortificarea rezistenţei fizice şi psihice a tineretului, educarea lui din punct de vedere moral cetăţenesc, iniţierea în meşteşugul armelor. Ches­ tiunea în jurul căreia s-a discutat cel mai mult în această perioadă a fost pregătirea tinerilor înainte de încorporare, încetăţenită în epocă sub denumirea de pregătirea premilitară sau preregimentară. Aceasta era văzută de autorii militari din acel timp ca subsumînd „totalitatea mă­ surilor de ordin fizic şi moral ce urmează a fi luate pentru pregătirea tineretului în scopul realizării unei sănătăţi fizice şi morale în cadrul intereselor naţionale ale ţării" 12. într-un alt studiu era privită ca „...un mijloc de regenerare fizică a naţiunii, de educaţie socială şi morală şi în ultimă analiză cel mai puternic mijloc de economie şi apărare na­ ţională" ri. Ea trebuia să cuprindă un ansamblu de probleme referitoare la educaţia fizică, naţională, morală, civică, chestiuni de instrucţie mili­ tară. Avînd în vedere situaţia tineretului nostru, unii autori militau ca ea să cuprindă şi şcoala de carte, pornindu-se astfel şi pe această cale o acţiune energică de combatere a analfabetismului. Alţii o concepeau ca implicînd o deschidere mai amplă, în care scop „trebuie întinsă mai mult pînă la şcolile primare" lfl. în ceea ce priveşte conducerea acestei activităţi s-a conchis că direcţiunea trebuie s-o aibă armata, dar că în realizarea ei sînt interesate şi celelalte autorităţi. Pe această linie s-au emis şi idei interesante, demne de menţionat. Astfel se preconiza ca în fiecare comună să se înfiinţeze un „comitet de oameni cu dragoste de ţară", din care să facă parte principalele notabilităţi şi care să aibă ca obiectiv principal asigurarea condiţiilor necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii15. Personalul care ar desfăşura pregătirea trebuia să fie constituit din învăţători, profesori, ofiţeri şi gradaţi de rezervă, precum şi un număr de ofiţeri şi subofiţeri activi. Tinerii urmau să fie împărţiţi în două ca­ tegorii, în funcţie de gradul de şcolarizare. Elevii de liceu, şcoli nor­ male, de comerţ etc. se puteau pregăti pe timpul cursurilor, introducîn- du-se asemenea şedinţe în programa analitică. Ceilalţi tineri din mediul urban şi rural formau a doua categorie şi primeau o pregătire adecvată 16.

12 Generalul V. Economu, Instrucţia preregimentară, în „România militară", 1, 1934, p. 61. 13 General F. A. B., op. cit., p. 82. 14 Colonel B. D. Popescu, op. cit., p. 96. 15 Colonel Şt. Georgescu, op. cit., p. 34. 10 General V. Economu, Pregătirea preregimentară, în „România militară", 5, 1930, p. 14.

www.mnir.ro PREGĂTIREA TINERETULUI PENTRU APĂRAREA PATRIEI 291

Soluţia optimă întrevăzută în ceea ce priveşte durata era aceea ca ea să se desfăşoare pe parcursul a 2—3 ani de zile, în timpul duminicilor, în zilele de sărbătoare, în vacanţele şcolare, iar pentru cei din mediul rural, toamna după ridicarea recoltei, iarna şi primăvara pînă la începerea muncilor agricole 17. Implicaţiile acestei pregătiri pentru tineretul nostru erau apreciate atît pe linia satisfacerii necesităţilor apărării naţionale, cît şi pe planul mai general al formării şi educării tinerilor. Prin intermediul acesteia s-ar realiza : ridicarea la cel mai înalt nivel posibil a sentimentului na­ ţional ; menţinerea sănătăţii, dezvoltarea fizică şi mărirea puterii la greutăţi ; o transformare radicală a tineretului de la sate, scoţindu-1 din ignoranţă ; căpătarea unor cunoştinţe militare de către tineri înainte de încorporare ; răspîndirea cunoştinţelor militare în masa poporului ; alimentarea armatei în timp de război cu contingente relativ bine pre­ gătite ; strîngerea relaţiilor dintre armată şi popor 18. Se mai cuvine men­ ţionat şi faptul că se sconta obţinerea de însemnate economii bugetare prin generalizarea şi organizarea temeinică a activităţii la nivelul în­ tregii ţări, ea fiind puntea de trecere către serviciul militar redus 1

17 Ibidem, p. 14. 18 Colonel I. Filip, Sporturile si instrucţia preregimentară, în „România mi­ litară", 10, 1926, p. 10. 10 A. B. C, Nevoia introducerii pregătirii preregimentare la noi, în „Româ­ nia militară", 10, 1929, p. 44. 20 Generalul Skeletti, Naţiunea armată, materialul modern si speciltşii, în „România militară", 13, 1936, p. 8.

www.mnir.ro 292 PETRE OTU

suri ce urmăreau crearea unui cadru instituţional organizatoric adecvat, în acest sens chiar Constituţia ţării din 1923 preciza că toţi cetăţenii ţării fac parte din unul din elementele puterii armate, care era com­ pusă din armată, rezervele şi miliţiile. Se cuvin menţionate şi prevede­ rile „Legii pentru organizarea armatei" din iunie 1924, ce stipula că tinerii de la 19—21 ani împliniţi „sînt la dispoziţiunea ministerului de război pentru pregătirea lor preregimentară" 2i. în deceniul patru s-a lărgit considerabil cadrul existent de pregătire a tineretului. Astfel, în 1933 se adoptă „Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război", în cuprinsul căreia era legiferată „pregătirea preregi­ mentară a tinerilor de la vîrstă de 19—21 ani" 22. în luna mai 1934 se adoptă alte două legi, care vor impulsiona activitatea în acest domeniu : „Legea pentru înfiinţarea oficiului de educaţie a tineretului român (O.E.T.R.)" şi „Legea nr. 83 pentru pregătirea premilitară a tineretului". O.E.T.R. avea drept scop „educaţia morală, naţională şi civică a tine­ retului de ambele sexe pînă la 18 ani, precum şi coordonarea şi contro­ lul activităţii similare ale instituţiilor de stat şi particulare" 23. Conform celui de-al doilea act normativ, pregătirea premilitară a tuturor tine­ rilor de 18, 19, 20 ani era obligatorie. Se desfăşura pe parcursul a 40—50 de şedinţe anual, la aceasta adăugîndu-se o concentrare anuală de 4—7 zile. Conducerea era exercitată de Marele Stat Major prin Inspectoratul Pregăitirii Premilitare, organ însărcinat cu executarea propriu-zisă a activităţii24. Adoptarea acestor legi şi organizarea unui sistem de pre­ gătire a tineretului la scara întregii ţări n-au pus capăt căutărilor în vederea găsirii şi altor soluţii. în mai 1939 se adoptă „Legea pentru or­ ganizarea şi folosirea tineretului în caz de mobilizare", care stipulează că „tineretul (băieţi între 17—18 ani şi fetele între 17—21 ani) este obligat a presta serviciu Patriei, în caz de mobilizare sub ordinele Strajei Ţării" 25. Din cele prezentate se desprinde concluzia că în gindirea militară românească interbelică s-a manifestat o vie preocupare pentru ca tine­ retul să fie pregătit corespunzător din punct de vedere al necesităţilor apărării ţării, considerîndu-se că el poate aduce o contribuţie preţioasă pe această linie. De remarcat este că autorii militari nu şi-au propus nu­ mai o familiarizare a tinerilor cu elemente ale instrucţiei militare, ci militau pentru o formare a acestora din punct de vedere patriotic-cetă- ţenesc şi psihomoral corespunzătoare luptei moderne. Este evident că această operă de educare şi formare socioculturală era concepută pe baza şi în spiritul concepţiilor epocii, a clasei dominante, nedepăşindu-se ca­ drele regimului politic burghez. De altfel, concepţia clasei dominante, condiţiile politice, economice şi ideologice contradictorii ale societăţii ca­ pitaliste româneşti interbelice, teama de o posibilă reacţie pe plan social a maselor, precaritatea mijloacelor avute la dispoziţie au făcut ca dezi­ deratul pregătirii şi antrenării tineretului în activitatea de apărare a pa-

21 „Monitorul oficial", nr. 134 din 24 iunie 1924. 22 Ibidem, nr. 96 din 27 aprilie 1933. 23 Ibidem, nr. 106 din 9 mai 1934. 21 Ibidem, nr. 107 din 11 mai 1934. 25 Ibidem, nr. 11, din 15 mai 1939.

www.mnir.ro PREGĂTIREA TINERETULUI PENTRU APĂRAREA PATRIEI 293 triei, în ciuda unor idei şi soluţii meritorii, să nu-şi găsească o soluţio­ nare deplină. Rămîne totuşi notabil efortul multor autori militari din acea epocă de a integra tînăra generaţie a ţării în diverse forme de pre­ gătire a populaţiei pentru apărarea patriei. Aceste proiecte şi reglemen­ tări, deşi au fost de inspiraţie şi au comportat un caracter burghez, nu erau însă rupte de realitate, avînd menirea de mare importanţă să în­ tărească capacitatea defensivă a ţării, în condiţiile acelor ani cînd uni­ tatea şi fiinţa noastră naţională erau în pericol. Din această perspectivă, multe din ideile şi soluţiile avansate de gindirea militară românească interbelică au avut şi au o încărcătură germinativă valoroasă, reprezen­ tînd contribuţii notabile la experienţa acumulată şi la bogatele tradiţii de luptă ale întregului popor, pe care românii şi le-au făurit de-a lun­ gul tumultoasei şi încercatei lor istorii. Rolul tradiţiilor pregătirii tineretului nostru pentru apărarea pa­ triei, esenţa lor politico-educativă au fost reliefate printr-o expresie limpede de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care arată că : „Tradiţiile îna­ intate, preocuparea partidului nostru pentru : educarea copiilor, a tinerei generaţii au constituit întotdeauna un factor important în lupta de eli­ berare naţională şi socială, pentru înfăptuirea revoluţiei populare şi a politicii de construcţie socialistă" 26.

LA PENSÉE MILITAIRE ROUMAINE VUE LA NÉCESSITÉ DE LA PREPARATION DE LA JEUNESSE POUR LA DÉFENSE DE LA PATRIE PENDANT LA PÉRIODE INTERBELLIQUE

Résumé

L'oeuvre présente les préoccupations de la pensée militaire roumaine inter- bellique pour entraîner et préparer la jeunesse dans le but de la défense de la patrie dans les conditions complexes de ces années là. Ayant en vue les besoins de la défense de la patrie, les traditions du peuple roumain, les auteurs militaires roumains ont fait beaucoup de propositions et solutions destinées à préparer la jeunesse du point de vue militaire. Même si les problèmes n'ont pas été entièrement solutionnés, les préoccu­ pations et les mesures entreprises à cet égard représentent des contributions no­ tables à l'enrichissement des traditions de la lutte du peuple tout entier pour la défense de la patrie.

26 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste mul­ tilateral dezvoltate, Edit. Politică, Bucureşti, voi. 10, p. 348.

www.mnir.ro MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ ANTIFASCISTĂ DIN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL MIŞCĂRILOR SIMILARE DIN SUD-ESTUL EUROFEI

de dr. GELCU MAKSUTOVICI

în perioada interbelică ţările ce îşi întregiseră teritoriile naţionale, îndeosebi după destrămarea Imperiului austro-ungar, depun eforturi pen­ tru realizarea unor acţiuni comune în apărarea independenţei şi suvera­ nităţii naţionale împotriva tendinţelor revanşarde şi revizioniste ale ţă­ rilor nemulţumite de hotărîrile Conferinţei de Pace de la Paris, luate la sfîrşitul primului război mondial. Astfel, în anul 1921 se pun bazele Micii Înţelegeri dintre România, Iugoslavia şi Cehoslovacia — avînd ca obiectiv principal respectarea tratatelor de pace şi a statu-quo-ului teri­ torial —, ale înţelegerii Balcanice la 9 februarie 1934 dintre România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia — alianţă regională de securitate şi coope­ rare —, pacte ce se vor destrăma în conjunctura internaţională a anilor 1939—1940. Datorită atitudinii conciliatoriste a marilor puteri faţă de politica statelor fasciste, al doilea război mondial devine o realitate cu tot cortegiul de nenorociri aduse asupra popoarelor. In ţările ocupate de trupele Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste, ca o reacţie legitimă, iau fiinţă puternice mişcări de rezistenţă antifas­ cistă, care se vor dezvolta şi mai mult după atacarea, la 22 iunie 1941, a Uniunii Sovietice. Organizarea „frontului civililor", indiferent de de­ numirile purtate (maquis, guerilă, război de partizani, luptă de elibe­ rare naţională etc.) va fi asemănătoare ca formă de manifestare în cele mai multe ţări, avînd în vedere obiectivul comun : lupta împotriva fas­ cismului cotropitor. Cele mai multe vor realiza un adevărat consens na­ ţional în purtarea luptelor (între toate forţele politice, de la socialişti şi comunişti la liberali şi conservatori, între toate forţele sociale : mun­ citori, ţărani, intelectuali, mici meseriaşi şi negustori, burghezi patrioţi), consens realizat îndeosebi după autodizolvarea Cominternului (Interna­ ţionala a Hl-a Comunistă) la 22 mai 1943, a înţelegerilor intervenite în cadrul Conferinţei de la Teheran a şefilor de state ai S.U.A., U.R.S.S. şi Angliei la 28 noiembrie—1 decembrie 1943 şi succesele din marile ope­ raţiuni militare ale aliaţilor pe toate fronturile celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere psihologic succesele celor din „frontul ci­ vililor", ale acestor voluntari ai morţii şi libertăţii, erau mult apreciate de populaţie, tonifiante, dătătoare de mari speranţe, întregind pe cele de pe fronturi, unde acţionau unităţile armatelor regulate. Aşa se explică prestigiul postbelic al tuturor luptătorilor din rezistenţă, deveniţi, în marea lor majoritate, conducători legitimi -şi apreciaţi ai vieţii social-

www.mnir.ro 296 G ELU MAKSUTOVICI politice din ţările în care au acţionat. La aproape 40 de ani de la ter­ minarea războiului, cînd pretutindeni au apărut valoroase monografii asupra rezistenţei antifasciste, şi cunoaştem numeroase puncte de vedere naţionale, se pune problema căutării nu numai a specificităţilor, a parti­ cularităţilor, ci şi a similitudinilor, a acţiunilor comune, a conjuncturii politice şi militare în care s-a acţionat în mai multe ţări, a rezultatelor luptei, a responsabililor pentru nereuşita unor acţiuni şi, desigur, a în­ văţămintelor istoriei, pentru necesitatea luptei comune a tuturor naţiu­ nilor în apărarea dezideratelor majore ale lumii contemporane. In acest sens se îndreaptă şi articolul de faţă, care se limitează la subzona sud- estului european, a evidenţierii rolului mişcării de rezistenţă antifascistă din România în contextul desfăşurării luptelor antifasciste din Iugosla­ via, Albania, Grecia şi Bulgaria. Pe bună dreptate tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, sublinia că : „In istoria mondială va ră­ mîne întotdeauna înscrisă, ca una din cele mai înălţătoare pilde de jertfă şi sacrificiu, mişcarea de rezistenţă antifascistă, lupta partizanilor — în rîndul cărora un rol important l-au avut clasa muncitoare, comuniştii —, marea epopee a popoarelor subjugate care s-au ridicat cu arma în mînă împotriva ocupanţilor nazişti, pentru libertate şi independenţă, pentru apărarea fiinţei lor naţionale" *. Prima ţară din zona sud-estului european ce cade pradă ocupaţiei fasciste este Albania, atacată la 7 aprilie 1939 de către Italia. După slaba rezistenţă armată opusă la debarcarea trupelor italiene în porturi, pa­ trioţii albanezi organizează acţiuni de sabotaj şi grupe de guerilă, dar despre o mişcare de rezistenţă bine organizată nu se poate vorbi pînă la 8 noiembrie 1941, cînd comuniştii albanezi reuşesc să se unească în­ tr-un partid, ce va deveni conducătorul luptei pînă la eliberarea com­ pletă a ţării. în Iugoslavia lupta de eliberare a început la 7 iulie 1941 în Serbia, după care se va extinde imediat şi în celelalte republici, pentru ca la 26 septembrie 1941 să fie luată hotărîrea de transformare treptată a deta­ şamentelor de partizani în formaţiuni de luptă ale unei armate revo­ luţionare, cu comandamente pe regiuni, avînd un comandament suprem pe întreaga ţară. Aici lupta era îngreunată de faptul că pe lîngă tru­ pele de ocupaţie ale Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste acţionau şi cele ale Ungariei horthyste şi ale Bulgariei monarhiste. In Grecia, la 27 septembrie 1941 a fost creat Frontul Naţional de Eliberare (E.A.M.), organizaţie care reunea partidele comunist, agrarian, socialist unit, Uniunea Populară Democratică şi alte organizaţii, iar în decembrie 1941 s-a constituit Comitetul central al armatei de eliberare, care punea bazele Armatei naţionale de eliberare (E.L.A.S.). în 1942 au mai luat fiinţă Uniunea Naţională Democratică Greacă (E.D.E.S.) şi Miş­ carea de Eliberare Naţională şi Socială (E.K.K.A.), avînd o bază mai restrînsă decît E.A.M. Recent, printr-o hotărîre a guvernului elen, în amintirea zilei de 25 noiembrie 1942 cînd a fost dinamitat podul de

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste mul­ tilateral dezvoltate, voi. 4, Edit. Politică, Bucureşti, 1970, p. 250.

www.mnir.ro MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ ANTIFASCISTA DIN ROMÂNIA 297

peste rîul Gorgopotamos, pe şoseaua Atena-Salonic ce reprezenta singura legătură terestră cu nordul Greciei şi zona de nord a Balcanilor, a fost proclamată „ziua mişcării de rezistenţă" 2. în Bulgaria, Partidul Muncitoresc Bulgar a constituit nucleul luptei antifasciste. La 17 iulie 1942 postul de radio „Hristo Botev" anunţa re­ alizarea Frontului Patriotic, printre ale cărei directive erau prevăzute retragerea trupelor bulgare de ocupaţie din Grecia şi Jugoslavia, alun­ garea nemţilor din ţară. Turcia, sub presiunea evenimentelor din Balcani, a rupt relaţiile diplomatice cu Germania în august 1944, iar în februarie 1945 i-a şi de­ clarat război formal 3. Poporul român, credincios tradiţiilor de bună vecinătate, a rămas loial tuturor acordurilor încheiate în anii interbelici. în situaţia gravă a izolării politice şi împotriva voinţei sale, sub presiunea Germaniei hitleriste va fi tîrît în războiul hitlerist de către un guvern irespon­ sabil faţă de destinele viitoare ale naţiunii. în această situaţie, Partidul Comunist Român va ridica steagul luptei antifasciste. în platform a-pro- gram intitulată sugestiv „Lupta poporului român pentru libertate şi in­ dependenţă naţională", elaborată de CC. al P.C.R. şi datată 6 septem­ brie 1941, încă la primul punct prevedea : „încetarea războiului contra Uniunii Sovietice. Pace şi luptă comună cu Uniunea Sovietică, Anglia, Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, cu ţările democratice şi cu toate po­ poarele iubitoare de libertate, împotriva hitlerismului cotropitor", defi­ nind astfel poziţia României în cadrul luptei generale antifasciste, în­ cadrarea mişcării de rezistenţă românească în contextul european. Din aceste date sumare reiese faptul că majoritatea popoarelor din perimetrul sud-estului european, sub conducerea comuniştilor, mai ales după atacul hitlerist împotriva U.R.S.S.-ului la 22 iunie 1941, şi-au con­ solidat mişcarea de rezistenţă antifascistă, găsindu-i cadrul organizato­ ric adecvat şi că atît în formele de organizare, cît şi de manifestare sînt foarte multe asemănări. Diferenţieri mai nete, în funcţie de necesităţile naţionale şi de conjunctura politică internaţională, vor interveni după mai 1943, cînd partidele comuniste vor avea libertatea de a acţiona în conformitate cu cerinţele proprii. Vara anului 1943 aduce noi succese forţelor aliate pe toate fron­ turile celui de-al doilea război mondial, iar la începutul lunii septembrie are loc capitularea Italiei fasciste. înţelegerile intervenite în cadrul Con­ ferinţei de la Teheran aduc şi ele schimbări în opinia unor cercuri po­ litice burgheze, încît şi în strategia şi tactica mişcărilor de rezistenţă antifascistă se produc noi orientări, mai ales în domeniul alianţelor po­ litice. Toate aceste clarificări vor contribui la accelerarea procesului de grupare a forţelor antihitleriste, înlesnind înţelegeri atît pe plan intern, cît şi în colaborările şi întrajutorarea dintre mişcările de rezistenţă, cu deosebire pe parcursul anului 1944. Astfel, postul de radio „România li­ beră", în emisiunea din 9 iulie 1944 de la orele 13,35, redînd o ştire trans-

2 Vezi „Scînteia", nr. 12518 din 21 noiembrie 1982, p. 6. 3 Marea conflagraţie a secolului XX, al doilea război mondial, ediţia a Il-a, Edit. Politică, Bucureşti, 1974, p. 375.

www.mnir.ro 208 GELU MAKSUTOVICI misă de postul „Iugoslavia liberă" despre activitatea patrioţilor români în Iugoslavia, constituiţi în grupările „Iancu Jianu" şi „Buciumul Car- paţilcr", consemna : „Faptul că numai în decurs de două luni trei gru­ puri de români au luat drumul Macedoniei este foarte semnificativ" 4. Colaborări asemănătoare sînt. semnalate între forţele de eliberare naţională din Iugoslavia cu cele din Albania şi Grecia. Istoricul Gheorghe Zaharia sintetizează excepţional de bine eveni­ mentele, scriind : „Anul 1944 s-a caracterizat ca an al victoriilor decisive ale coaliţiei antihitleriste, precum şi ca an al insurecţiilor antifasciste declanşate la Varşovia şi Paris, în România, Slovacia şi Bulgaria. Frontu­ rile se apropiau de fruntariile Germaniei naziste, iar intensificarea luptei de eliberare din Iugoslavia, Albania şi Grecia, mişcările de rezistenţă din celelalte ţări aflate sub jugul fascist îi slăbeau tot mai mult spa­ tele" ·'. Revenind la poziţia mişcării de rezistenţă din ţara noastră, vom semnala conţinutul manifestului semnat de Comitetul Uniunii Patrioţilor, publicat în primul număr al ziarului „România liberă" din 28 ianuarie 1943, unde se arată : „Toate popoarele robite ale Europei cotropite şi în­ fometate de nemţi s-au organizat şi luptă cu îndîrjire împotriva crimi­ nalilor şi călăilor hitlerişti. In frunte stau cetele neînfricate de luptători iugoslavi, muncitorii, învăţătorii şi preoţii norvegieni, ce nu pot admite robirea ţării lor ; s-au ridicat francezii, care şi-au înecat mai degrabă vasele la Toulon decît să le lase în mîna fasciştilor germani". Politica aceasta realistă, de raliere a tuturor forţelor patriotice, dusă cu răbdare şi tenacitate de Partidul Comunist Român, a dus la crearea condiţiilor favorabile realizării unui consens naţional de la partidele co­ munist şi social-democrat la cele naţional-liberal şi naţional-ţărănesc, la cercurile armatei şi ale palatului regal, consens ce a asigurat victoria revoluţiei de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944. Efectele acestei victorii au fost imediate pentru întreaga zonă a sud-estului european, contribuind în mod substanţial la uşurarea sarcinilor luptei antifasciste a tuturor popoarelor din acest pe­ rimetru, în buletinul de informaţii al centrului de radio-ascultare Bucu­ reşti, din 24 august 1944, este reprodus comentariul lui Thomas Cadett de la postul de radio Londra, în care se afirma : „în ultimele 24 de ore s-au petrecut evenimente uimitoare : Parisul a căzut, România a ieşit din război. Germanii sînt în faţa distrugerii totale. Efectele imediate ale ieşirii României din război sînt mai degrabă politice şi morale... Pentru germani, efectele militare ale ieşirii României din război sînt incalcu­ labile. Problema petrolului, atît de acută pentru ei, devine şi mai seri­ oasă prin constantul bombardament al rafinăriilor folosite de germani şi ale căilor de transport" G.

Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul Propagandei Naţionale, do­ sar 242. 5 Gheorghe Zaharia, România si rezistenta popoarelor din centrul şi sud-estul Europei în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, în voi. Rezis­ tenţa europeană, vol. I, Edit. Militară, Bucureşti, 1973, p. 420. 6 Arh. St. Buc, fond Ministerul Propagandei Naţionale, dos. nr. 245/1944, f. 224—225.

www.mnir.ro MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ ANTIFASCISTĂ DIN ROMÂNIA 299

Rolul insurecţiei din România, încă insuficient studiat şi cunoscut în istoriografia universală, a fost determinant pentru destrămarea întregii rezistenţe a Germaniei hitleriste pe fronturile din răsărit şi a influenţat în mod hotărîtor operaţiile militare şi evenimentele politice din sud-estul Europei. In urma studierii datelor şi faptelor referitoare la naşterea şi dez­ voltarea mişcărilor de rezistenţă antifascistă a popoarelor din spaţiul sud-est european se desprind următoarele constatări : — în intervalul dintre aprilie 1939—iunie 1941 se produc o serie de clarificări în poziţia partidelor comuniste faţă de intenţia statelor ce dominau viaţa politică internaţională, pentru ca în etapa iunie 1941— mai 1943 să asistăm la o intensificare a mişcării de rezistenţă antifascistă cu forme de organizare şi manifestare asemănătoare, datorate în cea mai bună parte influenţei şi deciziilor Cominternului. După autodizolvarea Internaţionalei Comuniste, cînd partidele comuniste au primit dezlegarea de a acţiona în conformitate cu propriile decizii, fără nici o influenţă sau constrîngere din afară, mişcările de rezistenţă s-au diversificat, în funcţie de considerentele naţionale, de condiţiile interne şi externe de desfăşurare a luptei. Această perioadă constituie o nouă etapă, calitativ superioară, cu rezultate excepţionale în mobilizarea tuturor forţelor pa­ triotice, lărgire ce a dus la crearea de armate regulate ale luptei de eli­ berare naţională, la închegarea unor fronturi patriotice puternice cu con­ secinţe şi pe planul dezvoltării vieţii postbelice. In unele ţări încă din anii războiului s-au format embrioane ale noii puteri populare (Iugosla­ via şi Albania, nereuşită în Grecia), astfel că la sfîrşitul războiului pro­ blema puterii, în majoritatea cazurilor, a fost soluţionată în favoarea maselor muncitoare aflate sub influenţa şi conducerea comuniştilor ; — mişcarea de rezistenţă antifascistă a poporului român cuprinde multe date şi fapte ce caracterizează lupta generală antifascistă a popoa­ relor europene, păstrîndu-şi specificitatea în modul de finalizare a luptei ; — necesitatea introducerii în circuitul ştiinţific internaţional a te­ melor privitoare la mişcarea de rezistenţă românească, a cunoaşterii tu­ turor aspectelor legate de rolul acesteia în lupta generală antifascistă, pentru a impune integrarea ei în istoria universală contemporană la locul ce i se cuvine prin eforturile şi consecinţele avute în înfrîngerea fascis­ mului şi victoria deplină împotriva Germaniei hitleriste.

LE MOUVEMENT DE RESISTENCE ANTI-FASCISTE EN ROUMANIE DANS LE CONTEXTE DES MOUVEMENTS SIMILAIRES DU SUD-EST DE L'EUROPE

Résumé

En soulignant l'apport des mouvements de résistence antifasciste à la lutte de libération nationale des peuples envahis par l'Allemagne d'Hitler et l'Italie fasciste, l'auteur met en relief la collaboration et l'importance des actions commu-

www.mnir.ro 300 GELU MAKSUTOVICI

nes des peuples des Balkan. Dans ce contexte sont présentées les principales étapes de la lutte anti-fasciste, l'accomplissement de l'acte insurrectionel du peuple rou­ main à 23 Août 1944 et son role dans l'évolution des événements politiques et militaires dans la zone centrale et du Sud-Est de l'Europe pendant l'automne 1944. L'auteur souligne la nécessité de l'introduction dans le circuit scientifique international de plusieurs thèms concernant le mouvement de résistence anti-fas­ ciste en Roumanie pour une intégration plus juste dans l'histoire universelle con­ temporaine.

www.mnir.ro ATITUDINEA UMANITARĂ A ROMÂNDLOR FAŢĂ DE POPULAŢIA EVREIASCA DIN ŢARA NOASTRĂ IN λΝΠ 1940—1944 ŞI SEMNIFICAŢIA SA

de dr. MARIA COVACI

Una din temele istoriografiei internaţionale consacrate istoriei celui de-al doilea război mondial o reprezintă problema evreilor, a lagărelor de exterminare hitleriste în care au pierit, după cum se ştie, cîteva milioane de evrei. în articolul de faţă ne vom opri asupra unor probleme privind atitudinea umanitară a românilor faţă de populaţia evreiască din ţara noastră. Totodată ne îngăduim să relevăm rezultatele cercetărilor între­ prinse în ultimii ani în arhive din ţară şi din unele publicaţii de peste notare pe această temă. Din materialele publicate de dată mai recentă reiese cu claritate că în România anilor 1940—1944 măsurile antisemite de ordin politic, economic şi social adoptate de regimul antonescian s-au răsfrînt dureros asupra existenţei şi condiţiei umane a populaţiei evreieşti. Bună parte a avutului populaţiei a fost trecut în patrimoniul statului, salariaţi ai statului au fost destituiţi, cadre active de armată au fost trecute în rezervă, magistraţii, avocaţii şi alte elemente din justiţie obligaţi să-şi exercite profesiunea numai în raporturile cu populaţia evreiască, accesul tinerilor la învăţămîntul superior a fost întrerupt, s-a introdus munca obligatorie (curăţatul zăpezii, pe şantiere de construcţii strategice, cît şi în întreprinderi social-culturale sau industriale). în acelaşi timp, în zilele rebeliunii legionare din ianuarie 1941 au fost ucişi 118 evrei din 236 de cetăţeni cît au fost asasinaţi în Capitală în acel moment1. în timpul represaliilor organizate la Iaşi la sfîrşitul lunii iunie—începutul lunii iulie 1941, de către nazişti, cu participarea unor elemente răzleţe din armata română şi din jandarmerie şi a unor elemente civile declasate, au pierit un număr de 3.233 de cetăţeni2. Ştirile despre tragicele evenimente pe care le-au cunoscut Iaşii au zguduit întreaga opinie publică românească, care, în forme diverse, şi-a manifestat indignarea şi revolta. Politica de asuprire şi exterminare a evreilor nu a fost încuviinţată niciodată de poporul român. Toţi patrioţii adevăraţi, în frunte cu comuniştii, s-au manifestat hotărît împotriva aces­ tei politici inumane şi necorespunzătoare intereselor naţionale. Cu o

1 „Universul", 12 febr. 1941. 2 A. Kareţki şi M. Covaci, Zilele însîngerate de la Iaşi, 28—30 iunie 1941, Edit. Politică, Bucureşti, 1978.

www.mnir.ro 302 MARIA COVACI deosebită vigoare a înfierat crimele de la Iaşi Partidul Comunist Român, demascînd diversiunea rasistă şi naţionalistă. încă din 17 septembrie 1940, ziarul „Scînteia" considera că „persecuţiile sălbatice şi bestiale împotriva evreilor urmăresc atragerea şi îndreptarea atenţiei maselor muncitoare în altă direcţie decît înspre lupta pentru revendicările lor zilnice". în Platforma-Program a P.C.R. din 6 septembrie 1941 se cerea încetarea prigoanei împotriva evreilor şi a oricărei asupriri naţionale. Documentul condamna vehement sîngeroasele crime din iunie 1941 de la Iaşi. „Asasinarea oamenilor nevinovaţi şi lipsiţi de orice apărare — se sublinia într-un alt document din epocă — nu va opri lupta poporului român, lupta eroică a celor mai buni fii ai săi, patrioţi adevăraţi împo­ triva călăilor hitlerişti". In acele zile de groază, dominantă în Iaşi a rămas atitudinea demnă, plină de curaj a populaţiei, care nu s-a lăsat otrăvită de ideologia şi practicile fascismului, ci li s-a opus în diverse moduri, i-a ajutat pe evrei, i-a ocrotit pe cei mai mulţi, i-a ascuns, salvîndu-i. Chiar şi repre­ zentanţi ai autorităţilor româneşti au încercat să oprească dezmăţul fas­ cist şi să elibereze pe evreii arestaţi. Chestorul poliţiei, locotenent-colo- nelul C. Chirilovici, a străbătut într-un automobil străzile oraşului, reu­ şind să apere viaţa multora. Numeroase declaraţii ale evreilor salvaţi confirmă că datorită intervenţiei sale au putut scăpa cu viaţă atît un grup de peste 2.000 de oameni care fuseseră încolonaţi în lunca Bahluiu- lui, pentru a fi aduşi la Chestură, cît şi un alt grup, aflat în Piaţa Halei. Această omenie au dovedit-o şi comandanţii garnizoanei, colonelul C. Lupu, cît şi generalul Gh. Stavrescu, comandantul Diviziei 14. „Re­ vista Cultului Mozaic", într-un articol semnificativ institulat Au fost şi atunci oameni, referindu-se la încercările unor reprezentanţi ai autori­ tăţilor române de a salva populaţia evreiască, inserează următoarele aprecieri : „Se pot cita şi alte nume de oameni cu funcţii mai înalte sau mai mărunte, sau cu simpla funcţie de om, care şi-au manifestat dezaprobarea faţă de orori prin fapte, nu prin vorbe. Generalii Carlaont, Stavrescu, Pîrvulescu, colonelul Chirilovici, chestorul militar al oraşului Iaşi, personalul Comisariatului II Nicolina — comisar şef Suvei, comi­ sar Mircescu, subcomisar Coşniţă au încercat şi în bună măsură au reuşit să amelioreze situaţia evreilor în acele zile, să limiteze numărul victi­ melor, să-i salveze pe unii" 3.

în condiţii cînd era periculos şi greu să te sustragi presiunilor şi ameninţărilor proferate de Hitler la adresa politicii adoptate de autori­ tăţile române faţă de evrei (în România, din vara anului 1941, în cadrul ambasadei Germaniei naziste, exista un consilier pentru proble­ mele evreieşti care urmărea aplicarea măsurilor cerute de Reich împo­ triva acestei populaţii), viaţa acestei populaţii a fost apărată. Guvernul a îngăduit, în anumite limite, funcţionarea unor instituţii şi organizaţii evreieşti, care au atenuat suferinţele acestei populaţii. Astfel, prin Decret-lege, începînd cu decembrie 1941, a fost admisă activitatea Cen­ tralei evreilor din România, care a iniţiat numeroase măsuri de ajuto­ rare a populaţiei evreieşti, îndeosebi a copiilor ; a reorganizat învăţă-

3 „Revista Cultului mozaic" din 1 iulie 1971.

www.mnir.ro ATITUDINEA UMANITARA A ROMÂNILOR FAŢA DE EVREI 303 mîntul şcolar, înfiinţîndu-se chiar un gimnaziu ebraic ; a fost organizată o bibliotecă cuprinzînd peste 14.000 volume ; au fost publicate lucrări monumentale privind spiritualitatea evreiască (între acestea, Antologia creatorilor de artă, litere, ştiinţe, publicistică, finanţe, industrie, comerţ etc.), s-a realizat întreţinerea sinagogilor, au fost înfiinţate cantine popu­ lare, s-au amenajat săli şi terenuri de sport. A fost asigurată funcţio­ narea în continuare a Teatrului evreiesc, precum şi a unei orchestre simfonice. Toate acestea erau realizate în condiţiile cînd „De la nemţi guvernul român primea proteste peste proteste...". După cum bine se ştie, personalităţi politice româneşti şi membri ai guvernului nu au făcut pe placul lui Hitler în privinţa soartei evreilor din România şi au rezistat presiunilor de la Berlin ; nu a fost permisă deportarea evreilor de pe teritoriul României în lagărele de exterminare şi nici aplicarea altei forme de genocid. In faţa repetatelor şi insistentelor cereri ale Reichului de a adopta şi în România „soluţia finală" — exterminarea totală a populaţiei evre­ ieşti — guvernul român nu a cedat. La 12 august 1941, ministrul Ger­ maniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, îi cerea ca exterminarea să fie făcută „încet şi sigur". In august 1942, Adolf Eichmann se plîngea de „dificultăţile din partea română" în aplicarea „soluţiei finale" ; el intenţiona să vină la Bucureşti pentru a impune înlăturarea „tergiver­ sărilor românilor" şi a constrînge guvernul la aplicarea măsurilor de exterminare, practicate de hitlerişti în alte ţări europene. Răspunsul la aceste presiuni a fost negativ. In legătură cu această problemă, în afară de documentele de arhivă aflate în ţară, din care rezultă poziţia României mai sus-descrisă, sînt deosebit de semnificative unele materiale, articole memorialiste sau declaraţii-interviuri scrise de personalităţi politice sau ecleziastice din rîndul populaţiei evreieşti care în anii războiului au trăit în România, iar acum trăiesc în Israel sau în alte părţi ale lumii. în 1979, Th. Lavi (profesor la Universitatea din Ierusalim — în anii războiului trăia în România) publică un articol edificator în ziarul israelian „Viaţa noastră", din care cităm : „Din planul semnat de Gustav Richtter, delegatul lui Eichmann în România, se vede clar că eram cu toţii sortiţi camerelor de gazare de la Auschwitz... Oricine a parcurs macabra convenţie cu guvernul român şi-a pus întrebarea : cum se face că planul nu a fost pus în practică şi evreii din România supravieţuitori (vreo 300 000) după primele valuri de măceluri... au rămas în viaţă ? Şi totuşi η-a fost o minune, ci rezultatul unei acţiuni lucide, dîrze, perse­ verente, plină de pericole... Imediat s-a pus în acţiune — ori s-au creat — legături în toate cercurile, de la Curtea regală la ierarhia bise­ ricească, de la foştii şefi ai partidelor politice (Maniu şi Brătianu) la corpul diplomatic şi personalităţi de tot felul. Toţi aceşti factori au fost îndrumaţi concentric să facă presiuni asupra lui Ion Antonescu. Ion Antonescu a cedat şi a anulat Convenţia cu Germania nazistă de predare a evreilor pentru exterminare" 4.

4 „Viaţa noastră", 14 octombrie 1979.

www.mnir.ro 304 MARIA COVACI

Este deosebit de elocventă şi declaraţia făcută în legătură cu acest moment de Alexandru Şafran — fost şef rabin în România în acea perioadă, publicată de asemenea de Th. Lavi în „Viaţa noastră". Th. Lavi spune : „D. Alex. Şafran şi-a luat misiunea ca, paralel cu intervenţiile politice ale altora, să se adreseze mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan ... Şef-rabinul 1-a rugat pe mitropolit să vină la Bucureşti, căci el — ca evreu — nu avea voie să se deplaseze. A fost o adevărată sur­ priză că Bălan a sosit într-adevăr în Capitală şi 1-a invitat, telefonic, pe şef-rabin la o întrevedere... întîlnirea a avut loc într-o atmosferă foarte încărcată — povesteşte Alexandru Şafran. Am folosit cuvinte de acuzare, pe care numai disperarea mi le-a putut pune în gură. Mitro­ politul se plimba prin cameră, încruntat şi nervos, fără să spună o vorbă. La sfîrşit a pus mîna pe telefon, 1-a chemat pe Antonescu şi i-a cerut o audienţă urgentă. Mareşalul, fiind ocupat, nu 1-a putut primi imediat pe şeful bisericii din Ardeal, dar 1-a invitat la masa de prînz...". Ca urmare a acestor intervenţii, au fost salvate vieţile a mii şi mii de evrei şi, totodată, din exemplele de mai sus, după cum subliniază T. Teodorescu-Branişte, „se poate vedea pînă la ce limită era dispus antisemitismul din România să meargă" 5. Un alt aspect, care a reţinut atenţia din materialele cercetate, este cel referitor la protecţia acordată de România evreilor români din străinătate, ca şi evreilor străini refugiaţi pe teritoriul său. In ceea ce priveşte evreii cetăţeni ai unui stat aliat cu Germania şi care se găseau pe teritoriul ei, Reich-ul german profesa doctrina că ei nu puteau să se bucure în interiorul Reichului, pe teritoriul cehoslovac, polon sau pe alte teritorii ocupate de Germania, decît de drepturile ce ar fi avut în propria lor ţară. Conform acestei interpretări şi prin extindere, ger­ manii au încercat constant să asimileze, din punctul de vedere al regi­ mului ce li se aplica, pe evreii români din Germania evreilor germani. în faţa acestei atitudini a autorităţilor germane, guvernul român a întreprins — prin legaţia sa de la Berlin şi prin consulatele din Ger­ mania, precum şi prin legaţiile şi consulatele din celelalte state — o serie de intervenţii stăruitoare, cerînd înlăturarea sistemului aplicat de către germani şi un tratament legal pentru ervei. In septembrie 1941, guvernul român a stabilit principiul „că trebuie să se acorde deplină pro­ tecţie cetăţenilor români din străinătate, fără nici o distincţie de origine etnică şi de a semnala toate cazurile în care persoanele sau proprietăţile lor ar fi fost afectate prin măsuri speciale datorate acestei distincţii". în acelaşi sens, s-a conceput avizul Consiliului Ministerului de Afa­ ceri Străine cu data de 16 aprilie 1943, potrivit căruia Legaţia României de la Berlin este obligată, pe baza convenţiei de stabilire germano-ro- mână, să intervină de fiecare dată cînd e necesar pentru protecţia cetăţenilor români ce se găsesc în Germania, fără distincţie de rasă sau de origine etnică. Iar Ministerul Afacerilor Străine făcea cunoscut în instrucţiunile sale că „noi sîntem obligaţi prin legile şi principiile de drept şi de umanitate să acordăm protecţia tuturor posesorilor de paşa­ poarte româneşti sau concetăţenilor români în general".

5 Ibidem, 9 noiembrie 1979.

www.mnir.ro ATITUDINEA UMANITARA A ROMÂNILOR FAŢĂ DE EVREI 305

Rezultă că, chiar şi în timpul dictaturii înfeudate politicii Reich- ului, η-a fost niciodată în intenţiile guvernului român să se renunţe la drepturile sale de protecţie asupra evreilor români ce se găseau în afara frontierelor ţării. Datorită rezultatului nesatisfăcător al interven­ ţiilor făcute de autorităţile române din străinătate guvernul român s-a văzut obligat să ceară, la sfîrşitul anului 1943, repatrierea evreilor cetă­ ţeni români care se găseau în ţările supuse hegemoniei Axei. In acest sens, Ministerul Afacerilor Străine a avizat, la 17 decembrie 1943, Minis­ terul de Interne că — pentru a evita deportarea în Germania a unor evrei cetăţeni români din Grecia şi Italia — el aproba repatrierea lor în România, fiind adoptată aceeaşi hotărîre pentru evreii români din Franţa sau din celelalte ţări europene ; şi s-au dat instrucţiuni corespunzătoare legaţiilor şi consulatelor române. Printr-o telegramă cu data de 28 ianuarie 1944, Legaţia română de la Vichy îşi informa guvernul că problema repatrierii evreilor din Franţa se găsea în stadiul următor : autorităţile germane acceptaseră lista întreagă prezentată de către legaţie, conţinînd pe cei ce urmau să fie repatriaţi, iar Ambasada gremană din Vichy aducea la cunoştinţă Legaţiei române că toţi evreii români vor fi eliberaţi din lagăre, pentru a putea fi repatriaţi. La insistenţele Legaţiei române, autorităţile ger­ mane puneau la dispoziţia lor, pentru repatriere, vagoanele de clasă care au fost însoţite de un funcţionar al Legaţiei. Dar nu numai în Franţa, ci de asemenea şi în celelalte ţări evreii care s-au putut prezenta autorităţilor române din străinătate au obţinut dreptul şi mijloacele de a fi repatriaţi. Mulţumită acestor măsuri adop­ tate, evreii cetăţeni români veniţi din toate ţările supuse hegemoniei germane n-au încetat să se întoarcă în ţară, de-a lungul întregului an 1944 pînă la 23 August 1944. Tendinţa evreilor români de a se refugia în România constituie un exemplu ce a fost urmat de evreii străini, dat fiind că teritoriul României începuse a fi considerat de toţi evreii din Europa ca unul din rarele locuri în care ei se găseau în mai mare siguranţă. Astfel în cele 7 luni ale anului 1944, ce au precedat actul de la 23 August, au trecut frontierele României 51.537 de evrei, cetăţeni străini, şi au intrat în ţara noastră, fapt cu privire la care domnul M. Hirschmann, delegatul Statelor Unite pentru refugiaţii evrei, spunea reprezentantului diplomatic al României la Ankara : „Noi ştim că în România evreii sînt în siguranţă". în afara acestui contingent, s-a refugiat în România un număr important de evrei venind din Polonia, după ocuparea acestei ţări de către Germania, aşa precum, în 1944, evreii unguri au trecut în mare număr clandestin frontiera României. în ceea ce priveşte pe primii, auto­ rităţile române au refuzat în mod constant să-i predea germanilor, dat fiind că ele ştiau că singura sancţiune ce exista pentru ei era de a fi împuşcaţi imediat ; cît priveşte pe cei din Ungaria, cu toate că la insis­ tenţele Germaniei s-a redactat, în mai 1944, un Decret-lege prin care se prevedea pedeapsa cu moartea împotriva oricărui evreu ce ar trece frontiera fraudulos, statul român a manifestat faţă de ei o bunăvoinţă

www.mnir.ro 306 MARIA COVACI deosebită. Nu numai că Decretul-lege în chestuine nu s-a aplicat în nici unul din cazuri, dar s-a dat azil refugiaţilor evrei şi chiar posibilitatea de a emigra în Palestina. Cu toate presiunile Germaniei hitleriste, autorităţile româneşti, la începutul lunii decembrie 1942, au înştiinţat pe şef-rabinul Alexandru Şafran şi pe dr. W. Filderman, fruntaş al comunităţii, că dacă sînt evrei care vor dori, vor putea emigra în Palestina. Acelaşi guvern a consimţit ca mulţi evrei care au reuşit să se salveze de la exterminarea nazistă aplicată în Polonia, Ungaria, Slovacia, să emigreze prin România în Pa­ lestina sau în alte părţi. După cum afirmă ziaristul Nicolette Frank, România devenise „platforma lor de salvare". Potrivit datelor de care dispunem, au emigrat în Palestina un nu­ măr de 2000 evrei în perioada 6-15 septembrie 1940 6, 510 evrei în anul 1941 7, iar în anul 1942 şi în prima jumătate a anului 1944 au părăsit porturile româneşti cu vaporul un număr de 2776 cetăţeni evrei8. în timpul transportării lor pe Marea Neagră — operaţiune întreprinsă de organizaţiile sioniste — au fost scufundate 2 vase : vasul „Struma" şi vasul „Mekfure". Vasul „Struma", cu 769 pasageri, a fost torpilat de un submarin străin în februarie 1942 9, iar „Mekfure", cu circa 300 pasageri la bord, a fost scufundat de germani în august 1944. Faptul că în România nu s-a ajuns — cum s-a întîmplat în alte ţări — la aplicarea planului barbar conceput de căpeteniile naziste de exterminare a evreilor s-a datorat rezistenţei naţionale, repulsiei popo­ rului român faţă de asemenea crime monstruoase. Stăvilarul ridicat de omenia poporului român a rezistat la asaltul năprasnicului val de perse­ cuţii rasiale pe care 1-a dezlănţuit fascismul şi în România. Presiunea statornică exercitată de opinia publică a permis regimului dictaturii antonesciene, cu excepţia unor răzleţe şi fugitive iniţiative ale unor or­ gane locale, să nu aplice în România practica nazistă a îngrămădirii evreilor în ghetouri. Evreii din România nu au cunoscut oroarea lagă­ relor de exterminare nici pe teritoriul ţării, nici prin deportare în lagă­ rele de exterminare de pe meleaguri străine. După marea victorie obţinută de poporul român la 23 August 1944 prin declanşarea revoluţiei de eliberare naţională şi socială, antihitle- ristă şi antiimperialistă, Decretul-lege din 19 decembrie 1944 a abrogat toate măsurile legislative antievreieşti şi a reintegrat, în drepturile lor anterioare —economice, politice şi sociale — populaţia evreiască 10. în anul 1946, după cum rezultă din „Memoriile" organizaţiilor evreieşti din România, pe teritoriul actual al României a supravieţuit, fiind prezent un număr de 335.000 de evrei u.

6 Arh. St. Bucureşti, fond P.C.M., dos. 67/1940—42, f. 31. 7 „Buletinul demografic al României", an. X, nr. 5/1941—1943. 8 „Viaţa evreiască", 13 septembrie 1944. 9 G. I. Vaneev, Cernomorţi ν velikoi otecestvennoi voine, Moskva, 1978, p. 299. 10 Arhiva M.A.E., dos. Conferinţa de Pace de la Paris, 1946, voi. 85, art. 25. 11 Ibidem, D. 269.

www.mnir.ro ATITUDINEA UMANITARA A ROMANILOR FAŢA DE EVREI 307

L'ATTITUDE UMANITARE DES ROUMAINES ENVERS LA POPULATION JUIVE DURANT LES ANNEES 1940 — 23 AOUT 1944 ET SA SEMNIFICATION

Résumé

Durant les années de la seconde guerre mondiale, la population roumain a adoptée un position humaine vers la population juive qui vivait en Roumanie et qui été opprimée par les fascistes. La situation des juifs dans la période de la seconde guerre mondiale a été très dificile partout. La population roumaine s'est solidarisée avec la population juive et s'est désoli­ darisés de la politique du gouvernement Antonescu, vers les juifs. La force sociale qui s'est située de façon objective à l'avant-garde de la re­ sistance fut la classe ouvrière conduite par le parti communiste qui défendue la situation et la vie des juifs. Dans la Roumanie par la lutte des forces antifascistes roumaines une grande numéro de juifs se sont salvé de la morte.

www.mnir.ro 309

ISTORIA IN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM

de conf. dr. VASILE IOŢA

Istoria se studiază, se interpretează, se scrie cu ajutorul unui vast aparat conceptual — elaborat de ştiinţele sociale teoretice — ca, de pildă, mod de producţie, forţe şi relaţii de producţie, clase şi luptă de clasă, naţiune şi stat, război şi revoluţie, imperialism, colonialism, neo­ colonialism etc. în cadrul oricărei concepţii teoretice generale, diferitele concepte, noţiuni şi categorii utilizate au un conţinut şi un sens bine determinat, sînt definite într-un mod anume. Ele reprezintă expresia teoretică a unor realităţi şi relaţii istoriceşte determinate prin prisma unor interese de clasă, de grup social, naţionale sau naţional-statale determinate. în consecinţă, studiul, scrierea şi interpretarea istoriei, a datelor, faptelor, fenomenelor şi tendinţelor istorice încep de fapt cu elaborarea şi fixarea unei anumite concepţii teoretice generale, cu defi­ nirea noţiunilor, conceptelor şi categoriilor, în fond cu elaborarea şi fixarea criteriilor în funcţie de care faptele şi datele istoriei sînt selec­ tate, ordonate, explicate şi interpretate. Criteriile utilizate sînt expre­ sia cea mai generală, mai concentrată, a intereselor prin prisma cărora se abordează istoria şi contemporaneitatea. în aceste condiţii imaginea generală despre istorie, explicarea şi interpretarea datelor şi faptelor istoriei, a cauzelor şi consecinţelor dife­ ritelor tendinţe şi evenimente istorice depind într-o măsură hotărîtoare de concepţia teoretică generală, de modul concret cum se definesc noţiu­ nile, conceptele şi categoriile utilizate, de criteriile utilizate şi modul lor de utilizare, în fond, de interesele concrete, speciale prin prisma cărora se studiază istoria, viaţa reală. Acelaşi fenomen, acelaşi fapt istoric poate fi interpretat şi apreciat în moduri foarte diferite, adesea opuse, în funcţie de criteriile utilizate. Apariţia marxismului a însemnat o revoluţionare a modului de înţelegere şi interpretare a istoriei, a dezvoltării generale a societăţii. Aplicarea la studiul istoriei a teoriei determinismului economic, a teoriei modurilor de producţie şi a succesiunii lor, a teoriei unităţii şi luptei contrariilor, a luptei de clasă, a teoriei exploatării, a teoriei statului şi dreptului ca instrumente ale dominaţiei de clasă etc., etc., au generat o optică cu totul nouă despre trecut, prezent şi viitor, despre etapele, resorturile şi sensurile progresului social, general uman, despre liber­ tate şi egalitate, despre valorile umane fundamentale. Elementul funda-

www.mnir.ro 310 VASILE IOŢA mental care i-a permis lui Marx revoluţionarea ştiinţelor sociale, inclusiv a înţelegerii istoriei, a fost situarea sa conştientă şi consecventă pe pozi­ ţiile intereselor clasei muncitoare, a claselor asuprite şi exploatate, într-adevăr, clasele sociale şi lupta de clasă au fost şi sînt realităţi majore, fundamentale în istorie şi contemporaneitate ; în aceste condiţii, introducerea conştientă a criteriului de clasă în studiul istoriei a marcat un pas considerabil pe calea descifrării ştiinţifice a vieţi sociale. Optica de clasă a fost atît de dominantă la Marx încît considera că aproape întreaga istorie a omenirii poate fi redusă la istoria luptelor de clasă. în opera lui Marx şi Engels există o abordare sporadică şi nesiste­ matică a problematicii naţiunii şi statelor naţionale, a relaţiilor intersta­ tale. Nereprezentînd interesele unei naţiuni anume, ale unui anumit stat naţional, problematica naţiunii, relaţiile internaţionale şi intersta­ tale au fost şi ele abordate prin prisma relaţiilor sociale, de clasă, a luptei de clasă. De pe aceste poziţii ei au înfierat deopotrivă politica imperiilor ţarist, habsburgic sau otoman, expansionismul prusac şi cel napoleonian, ca şi colonialismul britanic sau cel francez, situîndu-se ferm de partea naţiunilor oprimate, dominate, exploatate din cadrul diferitelor mari imperii, au militat pentru dreptul la independenţă şi suveranitate a naţiunilor şi popoarelor asuprite, a tuturor naţiunilor, şi trebuie spus că abordarea consecventă a relaţiilor naţionale şi internaţionale, intersta­ tale prin prisma intereselor clasei muncitoare în general, prin prisma abolirii oricărei formei de dominaţie şi exploatare nu putea conduce decît la ideea de egalitate, libertate, independenţă şi suveranitate — egale pentru toate naţiunile, pentru toate popoarele. Viaţa reală este însă mult prea complexă pentru a putea fi pe deplin înţeleasă şi explicată prin prisma unui singur criteriu, oricît de important ar fi acesta. Istoria ca şi contemporaneitatea demonstrează că naţiunile şi statele naţionale, luptele de eliberare naţională, rela­ ţiile şi interesele naţional-statale sînt fenomene la fel de reale şi perene ca cele sociale, de clasă. In lumea reală clasele şi grupurile sociale există, acţionează şi luptă în cadrul unor state naţionale (sau multinaţionale) ooncrete, determinate şi, în consecinţă, şi interesele clasei muncitoare din fiecare ţară poartă în mod inevitabil şi o puternică amprentă naţională, naţional-statală. în aceste condiţii, a prelua idei, noţiuni, concepte, teorii elaborate de pe poziţiile clasei muncitoare din alte ţări poartă în sine pericolul „preluării" şi a respectivelor interese naţional-statale. Tocmai o astfel de tendinţă s-a manifestat în istoriografia, în gindirea economică şi social-politică de orientare marxistă odată cu apariţia leninismului. După cum se ştie, Lenin a dezvoltat marxismul în noile condiţii de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Dar, spre deose­ bire de Marx şi Engels, Lenin era conducătorul şi exponentul intere­ selor unui anumit detaşament naţional al clasei muncitoare, al clasei muncitoare ruse, al unei clase muncitoare aparţinînd naţiunii dominante 'dintr-un imens imperiu multinaţional cum era Rusia ţaristă, iar apoi •din cadrul Uniunii Sovietice multinaţionale. Această poziţie specifică a făcut ca interesele de clasă promovate de Lenin să fie puternic marcate, influenţate de interesele naţiunii dominante pe care o reprezenta. Toc­ mai de pe asemenea poziţii de clasă şi naţionale a elaborat Lenin cunos­ cuta sa teorie a imperialismului. Preluarea şi acceptarea integrală a

www.mnir.ro ISTORIA IN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM 311 acestei teorii şi în alte ţări înseamnă, deci, implicit şi acceptarea opticii şi intereselor naţionale, naţional-statale cuprinse în ea. Că optica naţio­ nală, naţional-statală este prezentă în această teorie rezultă din întreaga ei construcţie. De pildă, în această optică, Imperiul ţarist, deşi asuprea zeci şi zeci de naţiuni şi popoare, deşi practica o permanentă politică agresivă, de dominare, cucerire şi exploatare, deşi participa din plin la lupta de împărţire şi reîmpărţire a lumii, nu era totuşi un stat impe­ rialist propriu-zis. Un alt moment semnificativ este că, deşi Lenin a elaborat teoria sa a imperialismului ca cel mai înalt stadiu al capitalis­ mului, deşi a respins în mod violent teoria lui Kautsky, care definea imperialismul ca o politică de anexiuni teritoriale — incluzînd astfel şi Rusia ţaristă în rîndul puterilor imperialiste — totuşi Lenin a acceptat în cadrul Cominternului falsa teză „România — ţară imperialistă", evi­ dent, nu pentru că în România s-ar fi instaurat dominaţia monopolurilor, respectiv ar fi existat cele cinci „trăsături fundamentale ale imperialis­ mului", ci pentru că ar fi anexat teritorii străine. Trebuie subliniat că noţiunea de imperialism în accepţiunea leni­ nistă este un concept de bază, fundamental în ştiinţele sociale de orien­ tare comunistă. în consecinţă, de modul cum se concepe şi se defineşte această noţiune depind in mod hotărîtor explicarea şi interpretarea unui ansamblu de alte noţiuni şi concepte, a principalelor procese şi tendinţe economice, politice şi militare din istorie şi din epoca contem­ porană. De pildă, de conţinutul ce se conferă acestei noţiuni depinde concepţia despre istoria relaţiilor interstate, despre războaie şi distincţia dintre războaiele drepte şi nedrepte, despre asuprirea naţională şi exploa­ tarea internaţională, despre luptele de eliberare naţională şi criza gene­ rală a capitalismului, despre politica externă a statelor capitaliste şi socialiste, despre dezvoltarea inegală şi luptele pentru împărţirea şi reîm­ părţirea zonelor de dominaţie şi de exploatare, despre subdezvoltare, •colonialism şi noua ordine economică internaţională, despre diferitele blocuri economice, politice şi militare, despre exportul de revoluţie şi contrarevoluţie, despre formele de manifestare ale luptei de clasă pe arena mondială ş.a.m.d. Dacă o anumită perioadă de timp, prin intermediul Cominternului, această teorie a imperialismului, cu toate componentele şi concluziile sale, a putut fi impusă cvasitotalităţii partidelor comuniste afiliate, trep­ tat, odată cu mişcarea de afirmare a independenţei diferitelor partide comuniste şi muncitoreşti, odată cu victoria socialismului în noi ţări, cu intensificarea luptei acestor ţări pentru independenţă şi suveranitate naţională se declanşează puternice controverse teoretice cu privire la raportul naţional-social, naţional-internaţional, cu privire la conceptul de imperialism şi întreaga gamă de probleme, procese şi tendinţe a căror explicare depinde într-un mod hotărîtor de accepţiunea ce se dă noţiunilor de imperialism şi politică imperialistă. Este vorba, în fond, de tendinţele reale (nu numai declarative) de aplicare a concepţiei socia­ lismului ştiinţific la realităţile şi condiţiile concret-istorice ale diferitelor ţări, de luarea în considerare şi a altor realităţi şi interese naţionale, naţional-statale. Tocmai în acest context se conturează treptat, alături şi în opoziţie cu cea veche, o concepţie nouă, care, fără să abandoneze

www.mnir.ro 312 VASILE IOŢA optica de clasă, priveşte istoria şi fenomenele politico-economice mon­ diale, inclusiv imperialismul şi politica imperialistă, de pe poziţiile şi prin prisma intereselor clasei muncitoare aparţinînd unor naţiuni asu­ prite, din ţări mici şi mijlocii, slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, a unor ţări îndelung dominate şi exploatate, ale unor ţări, naţiuni şi popoare care nu au avut şi nu au un rol dominant în viaţa internaţională, care, dimpotrivă, au fost sau mai sînt puternic defavorizate şi lezate în interesele lor legitime de politica de dominaţie a marilor imperii cunos­ cute în istorie, de actuala configuraţie a centrelor de putere pe plan mondial sau zonal, de actuala ordine economică şi politică internaţională. în această optică nouă, cuprinsă şi în documentele partidului nostru, imperialismul reprezintă nu un anumit stadiu în evoluţia modu­ lui de producţie capitalist, ci politica şi tendinţele de asuprire, dominare şi exploatare a altor naţiuni şi popoare, de încălcare a independenţei, suveranităţii şi drepturilor legitime ale altor ţări. „Imperialismul, spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în raportul prezentat la cel de al X-lea Con­ gres al partidului, se manifestă prin tendinţa de dominare economică şi politică a altor popoare, prin încălcarea dreptului lor la libertate, independenţă şi suveranitate naţională, prin promovarea colonialismului şi neocolonialismului" 1 ... „prin politica de dominaţie a altor popoare, prin politica de dictat, de forţă, de amestec brutal în treburile altor state" 2. în această accepţiune, noţiunea de imperialism nu este expresia teoretică a unui anumit sistem social, a unor anumite relaţii de produc­ ţie şi de clasă, nu ţine de esenţa unui anumit mod de producţie, ci este expresia teoretică a unui anumit gen de relaţii internaţionale, intersta­ tale, care caracterizează aproape întreaga istorie cunoscută a omenirii şi care se manifestă sub diferite forme concrete în diferitele epoci isto­ rice, zone geografice şi orînduiri sociale. Imperialismul este, deci, nu atît o categorie economică, a ştiinţei economice, a economiei politice, ci, în primul rînd, o categorie a politicii, a ştiinţei politicii, a ştiinţei rela­ ţiilor internaţionale. în această optică, necesitatea şi posibilitatea prac­ ticării unei politici imperialiste, de cucerire, dominare şi exploatare, de intimidare şi ameninţare a altor naţiuni şi popoare, a altor state, natura politicii externe, internaţionale a diferitelor state decurg nu din, sau nu în primul rînd din natura relaţiilor de producţie şi de clasă interne, ci din rolul, locul, poziţia şi interesele unor mari puteri, din marele decalaj de potenţial economic, politic şi militar al diferitelor state pe plan mondial. Aceasta nu înseamnă, desigur, că unele state capitaliste, aflate sau nu în stadiul monopolist, nu au practicat sau nu practică o politică imperialistă, ci înseamnă doar că au existat şi există şi state capitaliste, aflate sau nu în stadiul monopolist, care nu au practicat sau nu practică o politică imperialistă, care, pe plan internaţional, au luptat sau luptă pentru apărarea fiinţei şi entităţii lor naţionale, a drepturilor lor legitime, a independenţei şi suveranităţii lor naţionale ; mai înseamnă

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste mul­ tilateral dezvoltate, voi. 4, Edit. Politică, Bucureşti, 1970, p. 328—329.

2 Ibidem, vol. 5, 1971, p. 325.

www.mnir.ro ISTORIA ÎN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM 313 că — aşa cum o dovedeşte istoria şi contemporaneitatea — politici de asuprire şi dominaţie au practicat sau pot practica şi state, respectiv naţiuni şi popoare aflate pe alte trepte ale dezvoltării sociale. Această optică nouă rezultă din folosirea conştientă — în studiul istoriei, ca şi al lumii contemporane — alături şi pe fondul criteriului social, de clasă, şi a unui criteriu naţional-statal, rezultă din judecarea istoriei şi a tendinţelor din epoca contemporană nu numai prin prisma luptei de clasă, dintre clasele antagoniste, dintre sistemele sociale opuse, ci şi prin prisma luptei multimilenare dintre popoarele (naţiunile, statele) asuprite şi asupritoare, dominate şi dominante, exploatate şi exploata­ toare, sărace şi bogate, mici şi mari ş.a.m.d. Aşa cum în plan intern, în funcţie de criteriul de clasă, diferitele societăţi se împart în clase anta­ gonice, exploatate şi exploatatoare, dominate sau dominante, tot aşa, în plan mondial, internaţional, în funcţie de criteriul naţional, naţional- statal lumea s-a împărţit şi se împarte în state (naţiuni, popoare) domi­ nante şi dominate, exploatatoare şi exploatate, libere şi nelibere. Deci, noţiunile de asuprire, dominare, exploatare, respectiv de libertate, drep­ tate, egalitate au nu numai un conţinut de clasă, ci şi unul naţional,, naţional-statal. în această optică, lupta pentru libertate, dreptate şi ega­ litate naţională, deci împotriva imperialismului, este cel puţin la fel de legitimă, îndreptăţită şi progresistă ca şi lupta de eliberare socială, împotriva claselor şi orînduirilor exploatatoare. Această optică nouă militează nu numai pentru abolirea dominaţiei şi exploatării unor clase de către altele, ci şi pentru abolirea dominaţiei şi exploatării unor na­ ţiuni şi popoare de către altele. Criteriul naţional, naţional-statal constă, deci, în recunoaşterea dreptului egal la egalitate, libertate, independenţă şi suveranitate al tuturor naţiunilor şi popoarelor, al tuturor statelor, indiferent de mărime, nivel de dezvoltare, potenţial economic, politic, militar, indiferent de sistemul social. Cu anumite rezerve şi precizări s-ar putea spune chiar că aceasta reprezintă forma de manifestare a cri­ teriului de clasă pe arena mondială. Tocmai acesta este sensul concep­ ţiei partidului nostru după care confruntarea dintre ţările bogate şi sărace, dintre popoarele asupritoare şi asuprite este una din contradic­ ţiile fundamentale ale epocii noastre3, „o oglindire a luptei de clasă pe plan internaţional" ''. Definirea în acest mod nou a imperialismului, respectiv introduce­ rea şi a criteriului naţional în studiul vieţii reale generează însă o optică în multe privinţe cu totul nouă despre o multitudine de procese, ten­ dinţe, fenomene şi evenimente din istorie şi din epoca contemporană, cu privire la legile generale ale evoluţiei societăţii. în această optică nouă, istoria imperialismului şi a politicii impe­ rialiste nu începe şi (din păcate) nu se încheie cu apariţia, respectiv existenţa stadiului monopolist al capitalismului. în această optică nouă istoria omenirii nu ne mai apare doar ca istorie a luptei de clasă, ci şi ca istorie a luptei popoarelor şi naţiunilor asuprite, dominate şi exploa­ tate, împotriva dominaţiei şi exploatării străine. Tocmai o astfel de

3 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 16—ÎS decembrie 1982, Edit. Politică, Bucureşti, 1982, p. 56. 4 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste mul­ tilateral dezvoltate, voi. 13, Edit. Politică, Bucureşti, 1977, p. 108.

www.mnir.ro 314 VASILE IOTA optică domină în documentele partidului nostru din ultimii 15—20 de ani. Tocmai într-o astfel de optică tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia şi în expunerea prezentată la plenara lărgită a CC. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 că „istoria omenirii, deci şi istoria poporului român, este istoria dezvoltării forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale, istoria lupte­ lor de clasă, a luptelor împotriva asupririi şi dominaţiei străine, pentru eliberare naţională şi dezvoltare de sine-stătătoare... In acelaşi timp, is­ toria omenirii este jalonată de relaţiile dintre diferite popoare şi state, de formarea şi apoi dispariţia unor imperii, de lupta popoarelor pentru apărarea fiinţei proprii, a fiinţei lor naţionale" 5. Aşa cum în plan intern lupta de clasă este o lege a evoluţiei socie­ tăţilor împărţite în clase antagonice, tot aşa, în plan internaţional, lupta dintre statele şi naţiunile dominante şi dominate, asupritoare şi asu­ prite, bogate şi sărace, mari şi mici este o lege a evoluţiei societăţii. O analiză atentă a istoriei şi prin prisma raporturilor naţional-statale con­ duce la concluzia că este o lege a existenţei, evoluţiei şi comportamentului internaţional al marilor puteri de a-şi extinde continuu dominaţia asupra altor ţări şi popoare, această expansiune continuă fiind condiţia însăşi a existenţei şi menţinerii lor ca mari puteri. Pînă la un anumit punct, această expansiune procură mijloace de sporire a potenţialului în vede­ rea unor noi expansiuni ; dincolo de aceste limite, însă, expansiunea devine o cauză principală de disoluţie internă, de destrămare şi prăbu­ şire a marilor imperii. Aceasta este, în esenţă, istoria „creşterii şi descreş­ terii" tuturor marilor imperii. Totodată, este o lege a existenţei, evolu­ ţiei şi comportamentului internaţional al ţărilor şi popoarelor mici şi mijlocii, slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, cu un potenţial eco­ nomic, politic, militar, tehnico-ştiinţific mai scăzut, lupta necurmată pentru apărarea fiinţei şi teritoriului naţional-statal, a existenţei şi dez­ voltării lor de sine-stătătoare, a libertăţii, independenţei şi suverani­ tăţii lor naţional-statale. Aceste legităţi au acţionat în toate epocile isto­ rice, acţionînd din plin şi în epoca contemporană. Luarea în considerare a acestei definiţii noi, mai largi şi mai veri­ dice date imperialismului, a acestor legităţi ale evoluţiei omenirii pun într-o lumină mai veridică luptele mai vechi şi mai noi pentru împăr­ ţirea zonelor de dominaţie şi exploatare între diferite state şi grupări de state, ca o formă principală de manifestare a politicii imperialiste. La această luptă au participat şi participă marile puteri, statele (naţi­ unile, popoarele) cu un mare potenţial economic, politic, militar, demo­ grafic etc., indiferent de orînduirea lor socială. Dovada cea mai grăi­ toare o găsim în istoria celor două războaie mondiale, în actuala recru­ descenţă a politicilor de forţă şi dictat, a luptelor pentru împărţirea şi reîmpărţirea zonelor de dominaţie şi exploatare între diferite state şi grupări de state. Numai în această optică putem înţelege, de pildă, cu adevărat şi în esenţă, sistemele de alianţe politice şi militare, reîmpăr­ ţirile teritoriale care au precedat cel de al doilea război mondial, indi-

5 Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării so­ cialismului în ţara noastră, la problemele teoretice, ideologice şi activitatea po­ litică, educativă a partidului, prezentată la plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 1—2 iunie 1982, Edit. Politică, Bucureşti, 1982, p. 8.

www.mnir.ro ISTORIA IN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM 315

caţiile, cel puţin „curioase", date de Comintern partidelor comuniste afi­ liate în preajma izbucnirii războiului, potrivit cărora duşmanul prin­ cipal nu era fascismul, ci „imperialismul" anglo-american, putem înţe­ lege pe deplin sistemul de alianţe politice şi militare care au dus la înfrîngerea fascismului, hotărîrile de la Yalta şi Postdam, ale Conferinţei de pace de la Paris, care au nedreptăţit numeroase ţări mici şi mijlocii, indiferent de rolul lor în înfrîngerea fascismului, putem înţelege „mu­ taţiile" teritoriale, noile frontiere şi noile „zone" de influenţă care au rezultat din acest război. Se pare că nu criteriul de clasă, criteriul orîn- duirii sociale poate explica toate aceste fenomene, ci criteriul forţei, dreptul celui mai tare. Deci, nici istoria luptelor şi tendinţelor de îm­ părţire şi reîmpărţire economică sau teritorială a lumii nu începe şi, din păcate, nu sfîrşeşte cu istoria „imperialismului" în accepţiunea tra­ diţională. Definirea în acest mod nou a imperialismului ridică problema elucidării mobilurilor şi bazei economice a politicilor imperialiste. In concepţia tradiţională, problema este simplă : mobilul, scopul este ob­ ţinerea profitului monopolist, iar baza economică rezidă în dominaţia monopolurilor, în ansamblul relaţiilor de producţie caracteristice „sta­ diului imperialist al capitalismului". Noua concepţie despre imperialism impune reconsiderări importante şi în aceste probleme. Astfel, este evi­ dent că scopul, mobilul oricărei politici imperialiste este, în ultimă instanţă, de natură economică — realizarea unor avantaje unila­ terale, imediate sau de perspectivă, vizibile sau invizibile, comensura­ bile sau necomensurabile, pe seama muncii şi bogăţiilor altor ţări, a altor naţiuni şi popoare. Dar, pe de o parte, aceste avantaje nu îm­ bracă doar forma profitului monopolist. In diferite orînduiri sociale ele au îmbrăcat şi îmbracă forme foarte variate, de la jaful şi spo­ lierea directă, prin violenţă, pînă la formele cele mai rafinate ale neocolonialismului, prezentate uneori în ideologia imperialistă ca „aju­ tor". Pe de altă parte, aceste avantaje nu revin în întregime şi în mod exclusiv doar claselor dominante (atunci cînd ele există), ci într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta ele se răsfrîng şi asupra con­ diţiilor de muncă şi de trai ale întregii naţiuni, ale tuturor clase­ lor sociale din statele imperialiste. Tocmai din acest punct de vedere se justifică ştiinţific noţiunile de state, naţiuni şi popoare do­ minante, exploatatoare, asupritoare, ca şi cele de state, naţiuni şi popoare dominate, asuprite, exploatate. Iar acest caracter al statului, naţiunii sau poporului nu decurge în mod automat din existenţa sau inexistenţa în interior a unor clase exploatatoare sau relaţii de exploatare. Această •optică nouă despre imperialism pune într-o lumină nouă şi explicaţia cauzală a războaielor. Desigur, se poate accepta, în linii mari, că o cauză fundamentală a războaielor este existenţa proprietăţii private. Dar răz­ boaiele, în sensul propriu, sînt expresia unui anumit gen de relaţii inter­ statale ; iar în relaţiile dintre ele, statele se comportă unele faţă de altele ca proprietari privaţi ai veniturilor şi avuţiei lor naţionale, indiferent de natura relaţiilor de producţie interne, indiferent de forma dominantă de proprietate în interior. în aceste condiţii, orice sporire sau micşorare -a venitului naţional, a avuţiei naţionale ca urmare a relaţiilor externe, internaţionale se răsfrînge, într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta,

www.mnir.ro 316 VASILE IOŢA

în mod direct sau indirect asupra traiului întregii naţiuni, a tuturor cla­ selor sociale. Cauza ultimă, fundamentală a războaielor, deci, o constituie tocmai imperialismul, politica imperialistă de dominaţie şi exploatare, tendinţa unor state şi naţiuni de a realiza avantaje pe seama altor na­ ţiuni şi popoare. Tocmai în această optică devine foarte clară distincţia între războaiele drepte şi nedrepte, de apărare şi de agresiune. Aceasta este, totodată, în concepţia partidului nostru şi cauza ultimă, fundamen­ tală, cea mai generală a subdezvoltării şi decalajelor : dezvoltarea unor naţiuni şi popoare pe seama altora. In ce priveşte baza economică a imperialismului, socotim că tre­ buie reconsiderată însăşi noţiunea de bază economică. Modul cum se defineşte în literatura economică această noţiune, ca totalitate a rela­ ţiilor de producţie şi sociale, nu sugerează de fel şi nu poate explica comportamentul internaţional al diferitelor state. Ţări cu aceeaşi bază economică dispun de forţe şi potenţial cu totul diferite, ţări cu aceeaşi orînduire socială au practicat şi practică politici externe cu totul dife­ rite, după cum ţări cu orînduiri sociale diferite, cu „baze economice" dife­ rite, promovează adesea politici externe, în esenţă, identice. Este de domeniul evidenţei că nu caracterul relaţiilor de producţie face posibilă practicarea unei politici imperialiste, ci forţa, potenţialul economic, poli­ tic, militar, tehnico-ştiinţific, demografic etc., toate acestea sintetizîn- du-se în capacitatea de a realiza avantaje pe seama altor ţări şi popoare, de a-şi impune voinţa altor naţiuni şi state. Aceasta este adevărata bază, generală, şi nu numai economică, a oricărei politici imperialiste. Dominaţia monopolurilor este doar unul din instrumentele concret-isto- rice, într-un anumit stadiu de dezvoltare al societăţii, de înfăptuire a politicii imperialiste. Alte instrumente şi mijloace sînt diferitele forme de presiuni economice, politice şi militare ale statului, amestecul brutal în treburile interne, politicile de dictat şi forţă sau ameninţarea cu forţa, mergînd pînă la războaie imperaliste, la cuceriri şi anexiuni teri­ toriale. Pentru ca noua concepţie să devină operaţională, se impun însă unele precizări. în primul rînd, că forţa, potenţialul economic, politic,, militar, ştiinţific reprezintă doar baza cea mai generală, în sensul că ele crează doar posibilitatea practicării unei politici imperialiste. în­ tr-adevăr, fără forţă, fără potenţial economic, politic, militar etc., cores­ punzătoare, nici o ţară — indiferent care ar fi orînduirea sau stadiul dezvoltării sale sociale — n-ar putea practica o politică de dominare, exploatare şi asuprire a altor popoare, o politică imperialistă. Aceasta

înseamnă că forţa, în sensurile menţionate, este un element esenţialr definitoriu, indispensabil al politicii imperialiste, este un numitor comun al tuturor ţărilor, din toate epocile istorice, care au practicat sau prac­ tică o politică imperialistă de asuprire şi exploatare a altor popoare. Totodată trebuie să acceptăm adevărul că este posibilă practicarea unei politici imperialiste fără existenţa relaţiilor de producţie capitaliste, monopoliste sau nu. Problema centrală ce trebuie lămurită este însă : în ce condiţii şi din ce motive posibilitatea generată de forţă se transformă în reali­ tate, în ce condiţii şi de ce unele ţări, care dispun de un puternic po­ tenţial economic, politic, militar etc., înţeleg să-1 folosească şi pentru

www.mnir.ro ISTORIA IN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM 317 a asupri şi exploata alte ţări, alte popoare, in timp ce alte ţări, dispu- nînd şi ele de un puternic potenţial, nu-1 folosesc în astfel de scopuri ? După părerea noastră, nu există un răspuns unic şi universal valabil în timp şi spaţiu, un răspuns precis şi pe deplin invulnerabil la această problemă realmente fundamentală a relaţiilor internaţionale. Sîntem de părere că voinţa politică a unor state de a transforma posibilitatea în realitate depinde, în fiecare moment istoric, de un complex de îm­ prejurări concrete, interne şi internaţionale, în cadrul căruia, în fiecare caz în parte, o pondere mai mare sau mai mică pot avea : configuraţia raportului de forţe din arena mondială dintre diferite state şi grupări de state şi gradul de concentrare sau de dispersie a marilor centre de forţă, de putere ; locul, rolul, poziţia fiecărui stat în ierarhia mondială sau zonală, în configuraţia de ansamblu a raportului mondial de forţe ; istoria şi tradiţiile concrete ale diferitelor state, popoare sau naţiuni în virtutea cărora unele „s-au obişnuit" să trăiască şi pe seama altor popoare ; natura, amploarea şi gravitatea unor probleme economice, so­ ciale sau politice interne ale unor mari puteri şi opţiunea cercurilor politice conducătoare din aceste ţări de a le canaliza spre exterior, de a încerca rezolvarea lor pe seama teritoriilor, bogăţiilor, muncii şi veni­ turilor altor naţiuni, altor popoare, mai mici sau mai slabe sub aspectul potenţialului ; existenţa, în fiecare moment istoric, a cel puţin două sau mai multe superputeri şi rivalitatea dintre acestea pentru supre­ maţia mondială, pentru împărţirea şi reîmpărţirea zonelor de dominaţie şi exploatare, ş.a. Desigur, „voinţa politică" a unor state, „opţiunea cercurilor po­ litice conducătoare" pentru o politică imperialistă, expansionistă, hege- monistă nu pot şi nu trebuie să fie înţelese într-un mod subiectivist. în realitate, voinţa politică şi opţiunile cercurilor politice conducătoare ale statelor, ca şi acţiunile oamenilor în general, sînt guvernate de legităţi obiective, independente de voinţa şi conştiinţa lor. Intre acestea, după părerea noastră, un loc central ocupă şi legile evoluţiei şi comporta­ mentului internaţional al diferitelor state, despre care am vorbit mai înainte. Aceste legităţi ale relaţiilor interstatale nu se confundă însă cu, şi nu decurg în mod automat din legile şi legităţile ce guvernează relaţiile economice şi sociale-politice din interiorul ţărilor, dintre di­ feritele clase sociale, acestea din urmă fiind întotdeauna dependente de natura orînduirii sociale date. Din păcate, vechea optică despre impe­ rialism mai deţine poziţii importante, îndeosebi în diferite manuale de economie politică, de ştiinţe sociale. Ori, după cum se ştie, manualele şcolare şi universitare de ştiinţe sociale sînt principalul instrument de formare şi educare politică, ideologică şi patriotică a cvasitotalităţii tinerei generaţii. Promovarea în continuare în ţara noastră a teoriei tradiţionale despre imperialism duce la neînţelegerea sau la falsa înţelegere a unor probleme majore ale istoriei şi epocii contemporane, la acreditarea unor idei şi teze potrivnice progresului nostru naţional şi social. După cum se ştie, teoria leninistă a imperialismului consideră lupta de eliberare naţională ca o parte componentă, integrantă, subordonată a luptei îm­ potriva imperialismului în sensul de capitalism, a luptei pentru socia­ lism, pentru libertate socială, consideră prăbuşirea sistemului colonial

www.mnir.ro 318 VASILE IOŢA

ca parte şi formă de manifestare a crizei generale a capitalismului. O astfel de optică, dezvoltată consecvent cu propriile sale premise, poate conduce la justificarea teoretică a încălcării independenţei şi suverani­ tăţii diferitelor ţări şi popoare dacă „lupta de clasă"', lupta împotriva „imperialismului" o cere ; exportul de revoluţie (care este înainte de toate un export de interese naţional-statale ale statelor care îl practică) poate fi justificat teoretic prin primatul cerinţelor progresului social ; în numele unor pretinse interese „generale", de clasă, ale socialismului, ale „internaţionalismului" socialist care sînt, în fond, în mare măsură, acele interese naţional-statale care au stat la baza elaborării teoriei tra­ diţionale a imperialismului, s-ar putea pretinde, cum s-a şi pretins, „limitarea suveranităţii" unor ţări socialiste, „integrarea" ţărilor socia­ liste în sensul suprimării entităţilor economice naţionale, independente şi suverane ş.a.m.d. Noua concepţie despre imperialism consideră, şi pe bună dreptate, toate aceste concepţii, tendinţe şi practici ca imperialiste, colonialiste, néocolonialiste, de promovare a unor interese naţional-statale nelegitime, pe seama intereselor şi drepturilor legitime ale altor naţiuni şi popoare prezentate însă „într-un ambalaj nou, cîteodată chiar aurit"6, cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, al intereselor „generale", de clasă, ale socialismului, ale luptei de eliberare socială. Realitatea demonstrează că eliberarea socială, trecerea la socialism, lichidarea exploatării de clasă în interior nu implică în mod automat şi în toate cazurile şi eli­ berarea naţională ; şi viceversa. Desigur, in cazul statelor, naţiunilor şt popoarelor asuprite, dominate, exploatate, lupta de eliberare naţională şi socială se împletesc, se îmbină, se amplifică reciproc ; dar nici chiar în aceste ţări ele nu se identifică, nu se suprapun, una nu este parte a celeilalte. în ţările mari, puternice, dominante pe plan mondial, aceste două forme ale luptei nici nu se suprapun, nici nu se contrapun, nici nu se îmbină, nici nu se împletesc pentru simplul fapt că o asuprire naţio­ nală străină nu există. (Problema dobîndeşte aspecte specifice în cazul statelor multinaţionale). Cele de mai sus demonstrează că în etapa actuală este necesară şi posibilă nu numai o nouă cercetare, aprofundare şi scriere a istoriei, naţionale şi universale, ci şi elaborarea unei noi concepţii teoretice gene­ rale, a unor noi concepte, noţiuni şi categorii, introducerea unor noi criterii astfel încît imaginea despre istorie şi lumea contemporană să fie în deplin consens cu realitatea, cu cerinţele majore, fundamentale ale progresului contemporan. Este vorba, într-un plan mai larg, de ceea ce spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu la plenara lărgită din 1—2 iunie 1982, cum că trebuie abandonată, ca o rămăşiţă a influenţei Cominter­ nului, tratarea separată a istoriei poporului (naţiunii) român şi a isto­ riei partidului, a mişcării revoluţionare7. Exagerarea criteriului isocial, de clasă şi, cu atît mai mult, introducerea în acest criteriu al unor anu­ mite interese naţional-statale, altele decît ale noastre, pot conduce la nesocotirea sau subestimarea intereselor noastre naţionale. Dar o astfel

6 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste mul­ tilateral dezvoltate, voi. 12, Edit. Politică, Bucureşti, 1976, p. 607. 7 Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării so­ cialismului în ţara noastră..., p. 63.

www.mnir.ro ISTORIA IN LUMINA UNEI OPTICI NOI DESPRE IMPERIALISM 319 de istorie nouă, unitară cere în primul rînd o regîndire, o reelaborare a concepţiei teoretice generale. A lipi citate, conţinînd idei noi, din docu­ mentele de partid, pe o concepţie de ansamblu veche, elaborată în alte ţări şi epoci istorice înseamnă a goli, cu sau fără voie, de conţinutul nou, original, creator, de amprenta specificului şi intereselor noastre naţionale ideile, tezele, conceptele şi concepţia de ansamblu din docu­ mentele partidului nostru.

L'HISTOIRE DANS UNE OPTIQUE NOUVELLE SUR L'IMPÉRIALISME

Résumé

L'histoire s'étudie et s'écrit à l'aide d'un vaste appareil de conceptes élaborés par les sciences sociales théoriques.Parmi celles-ci, le concept de l'impérialisme occupe une place centrale, en particulier lorsqu'on étudie l'histoire, à savoir les re­ lations internationales entre les États. La sélection, l'ordre, l'interprétation et l'ap­ préciation des faits et tendances de l'histoire et du monde contemporain dé­ pendent dans une grande mesure du contenu concret, social et national que l'on confère à la notion d'impérialisme. Dans l'acception dominante actuelle l'impé­ rialisme représente un stade du capitalisme. Cette définition correspond aux in­ térêts d'un certain groupe national d'État de la classe ouvrière, conduisant à une compréhension limitée dans le temps et l'espace des pratiques impérialistes. Dans une acception plus large, plus véridique — comprise également dans les documents du Parti Communiste Roumain — l'impérialisme est caractérisé par la domination économique et politique d'autres peuples, par la violation de leur droit à la liberté, à l'indépendance et à la souveraineté nationale, étant par excellence l'expression théorique d'un certain genre de relations internationales, d'entre les États. Dans la lumière de cette nouvelle optique, l'auteur de la communication analyse succintement une série d'idées et de „thèses axiomes", qui dominent encore dans différents écrits de sciences sociales, d'historiographie et théorie Ίε l'histoire inclusivement, milite pour leur revalorisation sous l'angle de l'histoire, des réalités et de nos intérêts nationaux. L'auteur milite pour une nouvelle théorie de l'histoire, élaborée sous l'angle des intérêts des peuples dominés, opprimés, exploités, sous l'angle des réalitées, de l'histoire et des intérêts des petits pays, sous-developpés ou en développement-

www.mnir.ro VALORIFICAREA IZVOARELOR HERALDICE ÎN ACTIVITATEA DE INSTRUCŢIE ŞI EDUCAŢIE A TINERETULUI

de dr. MARIA DOGARU

în perioada pe care o străbatem se manifestă pe plan internaţional o sporită preocupare pentru valorificarea izvoarelor heraldice în proce­ sul instructiv-educativ. Dovezi certe ale acestor preocupări sînt : insti­ tuirea în cadrul Arhivelor din diferite ţări a unor servicii cultural-edu­ cative, care, de regulă, folosesc ca material didactic izvoarele sigilare şi heraldice i, intensificarea activităţii de confecţionare a mulajelor sigi­ lare 2 (mulaje ce sînt destinate în primul rînd activităţilor din cadrul diferitelor instituţii de învăţămînt), ca şi interesul pe care îl dobîndesc în lume expoziţiile avînd la baza această categorie de surse istorice 3 Rolul instructiv-educativ al izvoarelor heraldice este determinat de caracteristicile acestor mărturii speciale ale trecutului istoric respec­ tiv : 1, au o mare putere de expresivitate ; 2, redau concis informaţii veridice asupra proceselor istorice ; 3, transmit, prin faptul că au apar­ ţinut unor anume posesori, emotivitate ; 4, se caracterizează printr-un mare grad de atractivitate, întrucît vorbesc prin limbaj plastic de pro­ cesele sociale de odinioară ; 5, prin originalitatea lor, probînd capacitatea creatoare a realizatorului, invită spiritul să fie concis si stăruitor. Izvoarele heraldice —, parte integrantă a tezaurului istoric naţio­ nal, coduri prin care oamenii au comunicat contemporanilor şi poste­ rităţii gîndurile şi aspiraţiile pe care le-au nutrit — transmit, în limbaj plastic, informaţii asupra modului în care s-au desfăşurat, de-a lungul veacurilor, procesele sociale ''. Individualizînd sintetic atribuţiile posesorului, însemnele heraldice caracterizează diferitele comunităţi umane, ele reflectă frămîntările so­ ciale proprii fiecărei epoci şi evidenţiază mutaţiile care au servit, etapă de etapă, în conştiinţa oamenilor 5.

1 Manuel d'archivistique, Paris, 1970. 2 în Franţa această activitate, începută din 1850, cunoaşte astăzi mari pro­ porţii, în cadrul Serviciului de sigilografie de pe lîngă Arhivele Naţionale Fran­ ceze s-a constituit cea mai mare colecţie de mulaje sigilare ce serveşte sprijinirii proceselor instructiv-educative. 3 Realizarea de expoziţii sigilare constituie unul din obiectivele Comitetului Internaţional de Sigilografie. 4 Vezi Michel Postaureau, Traité d'héraldique, Paris, 1979. 5 Xavier Ghellinek Vaernewyek, L'héraldique phénomène humaine perma­ nent, în vol. Recueil du IV Congres International de Sciences héraldique et gé­ néalogique, Bruxelles, p. 145—150.

www.mnir.ro 322 MARIA DOGARU

Formă a spiritualităţii neamului, izvoarele heraldice dezvăluie uneori aspecte ale vremurilor trecute mai puţin evidenţiate de alte cate­ gorii de mărturii istorice, iar in unele cazuri, ele relevă plastic idealuri şi aspiraţii care, datorită împrejurărilor, nu puteau fi exprimate în mod direct. înregistrînd continua strădanie a omului spre progres, însemnele heraldice create pe teritoriul vechii Dacii evidenţiază sintetic problemele fundamentale ale istoriei românilor, în centrul cărora s-au aflat uni­ tatea naţională şi lupta pentru independenţă. Păstrînd peste veacuri dovada originii latine, simbolurile româneşti s-au însumat în ansamblul mijloacelor prin care poporul român a mi­ litat pentru împlinirea dezideratelor sale seculare. Compoziţiile heraldice gravate în sigiliile domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova din veacurile XIV—XIX atestă, prin elementele include, acvila cruciată şi capul de bour însoţite de aştri, păstrarea fiinţei statele, menţinerea atributului esenţial al statului, autonomia internă6. Momentul crucial în care Mihai Viteazul a reunit sub sceptrul său Ţara Românească, Transilvania şi Moldova a fost marcat heraldic prin reunirea stemelor ţărilor surori cu marca vechii Dacii, doi lei7. In epoca ce a urmat stema unită — realizată în frontispiciul actelor de cancelarie8 gravată în sigiliile oficiale9, imprimată pe tipărituri1ϋ, încrustată pe obiecte — a constituit una din formele de afirmare a con­ ştiinţei naţionale. în veacul al XVIII-lea, în ciuda greutăţilor economice pe care poporul român le-a înfruntat, ε-a exprimat mai clar şi mai direct prin simbol heraldic conştiinţa originii comune, legăturile dinastice dintre familiile domnitoare din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania (Corvineşti) li, ca şi tendinţa societăţii de a-şi cîştiga independenţa. Reunirea acvilei — element heraldic preluat de la romani12, dove­ dind astfel originea şi continuitatea românilor în vatra strămoşească —

0 Vezi, M. Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric, Bucureşti, 1976, p. 19—89. ' Sigilii cu această reprezentare validează documentele din 3, 27, 29 iulie 1600. Primul care le-a descris a fost V. A. Urechea, Schiţe de sigilografie româ­ nească, Bucureşti, 1891, p. 16. 8 Cel mai vechi act de cancelarie (din 1723) purtînd în antet stema unită, cunoscut pînă în prezent, poartă semnătura domnului Nicolae Mavrocordat — Ar­ hivele Statului Bucureşti, Colecţia documente istorice, CCCXCVIII/60. 9 Primul sigiliu avînd în cîmp acvila cruciată şi capul de bour aparţine lui Vasile Lupu şi autentifică un act din 1 noiembrie 1639 — Arhivele Statului Mucu- reşti, fond Episcopia Huşi, XIII. Vezi M. Dogaru, Sigiliile lui Vasile Lupu, în „Re­ vista Muzeelor", VIII, nr. 1, 1971, p. 60—63. 10 Cea mai timpurie stemă de acest fel pe care o cunoaştem se află impri­ mată pe cartea Istoria sfîntă a lui Alexandru Mavrocordat, tipărită la Bucureşti în 1716. 11 Sînt reprezentative în acest sens impresiunile sigilare avînd în cîmp aşa- zisa „scenă a segetării corbului", cunoscute în timpul domnitorilor Constantin Mavrocordat, Grigore II Ghica şi Mihai Racoviţă. Vezi M. Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric, p. 80—87. 12 Această părere a fost exprimată de revoluţionarii paşoptişti. Vezi Anul 1848 în Principatele Române. Acte si documente publicate cu ajutorul Comitetului pentru ridicarea monumentului lui I. C. Brătianu, Bucureşti, vol. II, p. 539.

www.mnir.ro VALORIFICAREA IZVOARELOR HERALDICE 323 cu capul de bour a stimulat şi mai mult dezvoltarea ideii de unitate şi a dus treptat la instituirea unor „modele heraldice" 13, ce vor dăinui pînă la împlinirea dezideratului unităţii naţionale. Printre cele mai originale izvoare heraldice ce se încadrează temei la care ne referim, remarcăm stema realizată în frontispiciul actelor emise în cancelaria domnului Grigore al IlI-lea Ghica, voievodul care a plătit cu viaţa sa încercarea de a se opune cedării abuzive Imperiului habsburgic de către Poartă a străvechiului teritoriu românesc, nordul Moldovei. Aceasta reprezintă scut oval timbrat de o coroană deschisă inclu- zînd simbolul Ţării Româneşti şi Moldovei, însoţite de soare şi lună, vechi însemne dacice Originalitatea compoziţiei constă în faptul că pasărea zborurilor înalte şi capul de bour nu sînt, ca şi alte reprezentări, înfăţişate unul lîngă altul, ci contopite într-o singură imagine. Metaforă plastică, această stemă exprimă în limbaj specific ştiinţei blazonului indisolubila legă­ tură dintre cele două ţări surori. Coroana care timbrează scutul face aluzie la ideea de independenţă, iar ramura verde pe care s-a plasat ecusonul exprimă aspiraţia societăţii spre progres. O altă compoziţie exprimînd ideea unităţii a fost imprimată pe unele publicaţii de la sfîrşitul veacului al XVIÎI-lea 13. In generozitatea compoziţiei constă de această dată şi faptul că scuturile cuprinzînd ste­ mele Ţării Româneşti şi Moldovei au ca suporţi două acvile înjumătă­ ţite, înfăţişarea acvilei în acest mod avea menirea de a evidenţia nece­ sitatea unirii celor două ţări, al cărui trup formează o unitate, expri­ mată simbolic de pasărea zborurilor înalte. Sînt doar cîteva exemple de izvoare heraldice ce pot fi folosite cu sucesc în activităţile cultural educative. Imperativele epocii pe care o străbatem, necesitatea păstrării şi dezvoltării patrimoniului spiritual al neamului justifică şi impun inten­ sificarea activităţilor de valorificare a izvoarelor heraldice. Puterea de sugestie, expresivitatea stemelor şi sigiliilor fac posibilă utilizarea lor pentru transmiterea la tineri a mesajului patriotic al înaintaşilor. Una din modalităţile de realizare a acestui obiectiv este ilustrarea lecţilor de istorie în învăţămîntul de toate gradele. Pornind de la ima­ ginea gravată pe suprafaţa sigiliilor ce validează actele emise de un domnitor se poate comenta politica internă a voievodului respectiv, se pot surprinde aspecte interesante ale relaţiilor externe. Este în acest sens concludent însemnul ordinului balaurului din sigiliile lui Vlad' Dracul, atestînd participarea domnitorului la lupta antiotomană 16. Viaţa

13 Vezi Aurelian Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate pe care îl reflectă şi rolul avut în formarea iedii de unire, în „Revista Arhivelor", an. XI, nr. 2, 1968, p. 11—68. 14 Arh. St. Buc., Colecţia suluri, 35 (document din 1760). Vezi M. Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate naţională şi independenţă. Album heraldic, Bucureşti, 1981, p. 62—63. 13 A fost imprimată pe Triodul publicat la Bucureşti în 1768. Vezi A. Sacer­ doţeanu, op. cit., p. 36—37. 16 Arh. St. Braşov, colecţia Privilegii, nr. 773, actul pe care-1 validează este datat 1437

www.mnir.ro 324 MARIA DOGARU

economică dintr-o perioadă sau regiune poate fi comentată pe baza analizei reprezentărilor gravate în cîmpul unor sigilii cuprinzînd aspecte ale proceselor de producţie 17. Menţionăm dintre acestea impresiunile re- flectînd procesul extragerii sării sau aspecte ale muncii în mină 1S. Teh­ nologia de prelucrare a metalelor în unele ateliere ω, uneltele utilizate în diferite meşteşuguri 2°, bogăţiile naturale şi ocupaţiile locuitorilor21 îşi găsesc o largă reflectare în emblemele sigilare. Reprezentările gravate în unele sigilii reflectă direct sau indirect originea comună şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri, suge­ rează dragostea acestui neam spre libertate, strădania strămoşilor pentru apărarea gliei strămoşeşti. Sînt edificatoare în acest sens impresiunile sigilare ce validează actele emise de Tudor Vladimirescu, în care eroul din Vladimiri este înfăţişat cu sabia în mînă22, matricea sigilară aparţinînd lui Nicolae Bălcescu înfăţişînd lupoaica capitolina 23, sigiliile unor localităţi şi instituţii din Transilvania incluzînd un soldat roman şi deviza „Virtus Romana Rediviva" v>, cele ale unor centre urbane cuprinzînd două personaje fe­ minine purtînd costume populara şi steagurile ţărilor surori (sigiliile ora­ şului Focşani)25 sau imaginea zeiţei Libertăţii (impresiunile sfragistice ale urbei Piteşti)2G. însemnele sfragistice ce ni s-au păstrat de la societă­ ţile culturale naţionale din sec. al XIX-lea şi primele decenii ale sec. al XX-lea atestă în limbaj plastic dorinţa vie a poporului român de reali­ zare a visului de secole, desăvîrşirea unităţii naţionale. Astfel fiecare etapă istorică, toate momentele semnificative ale istoriei poporului român s-au reflectat în creaţiile heraldice a căror cercetare ne permite astăzi să reconstituim tabloul vremurilor trecute.

17 Acest fapt este reliefat de stema judeţului Vîlcea cuprinsă în sigiliile domneşti. Primul sigiliu purtînd în cîmp stemele judeţene aparţine domnului Ni­ colae Caragea şi se conservă pe un act din 13 septembrie 1782. Arh. St. Buc, fond Mitropolia Ţării Româneşti, XXXIV/22. Vezi Maria Dogaru, Conservarea stemelor judeţene în sigilii domneşti, în „Revista Arhivelor", nr. 2, 1973, p. 299—302. 18 Amintim dintre acestea sigiliile Ocnelor Mari, înfăţişînd un miner lovind cu tîrnăcopul un bloc de sare. Arh. St. Buc, fond Vistieria Ţării Româneşti, dosar nr. 7293/1835, p. 111. Vezi Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului, p. 188. 19 Sînt semnificative tiparele sigilare aparţinînd localităţii Vaşcău din fostul comitat Bihor, amintind procesele tehnologice folosite în atelierul existent aici. Arh. St. Bihor, colecţia Sigilii, nr. 372, 430. 20 Vezi Magdalena Bunta, Sigilii de breaslă în colecţia Muzeului de istorie Cluj, în „Acta Musei Napocensis", III, 1966, p, 213. 21 M. Andriţoiu, M. Cerghedean, Sigilii săteşti în comitatele Hunedoara şi Zarand, în „Revista Arhivelor", XXXIII, 1971, nr. 1, p. 3—26. 22 Sigiliul se conservă pe un act din 1810. Arh. St. Dolj, Colecţia documente, 1/16. Vezi E. Vîrtosu, Mărturii noi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, planşa I. 23 Matricea se conservă în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al R. S. România. A fost descris de Cornelia Bodea, Un sigiliu al lui Nicolae Bălcescu, în „Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiei bibliotecii Academiei RSR, Cabinetul Numismatic", 1965, aprilie-iunie, p. 390—391. 24 Este emblema satului Mocodu din districtul Bistriţa-Năsăud, imprimată pe acte din 1864. Arh. St. Bistriţa-Năsăud, fond Vicariatul Rodnei, LXII/1223. 25 Vezi M. Dogaru, Sigilii orăşeneşti din epoca modernă şi contemporană, Bucureşti, 1978, p. 115—119. 26 Ibidem, p. 162—164.

www.mnir.ro VALORIFICAREA IZVOARELOR HERALDICE 325

Analizate ca manifestare de artă, stemele şi sigiliile pot contribui la cunoaşterea curentelor culturale autohtone şi a influenţelor externe ce s-au manifestat. Compoziţiile gravate în sigilii conservă imaginea unor monumente arhitecturale existente odinioară, ele sînt cele mai semnificative surse oglindind evoluţia artei portretistice româneşti. Pe parcursul lecţiilor de istorie sau a vizionării unor expoziţii în care s-au prezentat astfel de exponate tinerii vor înţelege că simbolul a constituit pentru români un mijloc de luptă pentru realizarea idea­ lurilor naţionale. Treptat se vor transmite tinerilor cunoştinţele necesare pentru in­ terpretarea şi descrierea însemnelor heraldice, create necontenit de so­ cietatea umană, se va trezi interesul pentru păstrarea, şi conservarea izvoarelor istorice. Neîndoielnic că în acest fel informaţiile transmise de izvoarele he­ raldice, pe lîngă faptul că vor îmbogăţi şi fixa cunoştinţele vor contribui la formarea de convingeri patriotice, simbolul dovedindu-se acum ca întotdeauna pilduitor pentru acţiune militantă.

LA MISE EN VALEUR DES SOURCES HERALDIQUES DANS L'ACTIVITÉ D'INSTRUCTIONS ET D'EDUCATION DE LA JEUNESSE

Résumé

Les sceaux et les armoiries et, généralement, toutes les sources historiques concernantes la science de la héraldique font partie les sources qui peuvent servir avec une grande efficacité le processus instructif et éducatif. Les traits particuliers qui témoignent de cette qualité sont l'originalité des compositions gravées dans le champ et qui transmettent des dates sur les pro­ cessus historiques du passé, le caractère expressif de l'image, l'ingéniosité dont nos ancêtres ont su exprimer de manière synthétique leurs idéaux. Le trésor documentaire roumain comprend de nombreuses armoiries et sceaux qui peuvent être utilisas dans le but de transmettre aux jeunes le message patriotique des précurseurs.

www.mnir.ro CUPRINS

Pag.

DRAGOMIR POPOVICI — Cîteva observaţii privitoare la metalurgia cu­ prului pe teritoriul României 5 EUGEN COMŞA — Cîteva probleme referitoare la metalurgia aramei în timpul neoliticului tîrziu din România (topoarele-ciocan de tip Vidra) 17 GHEORGHE BICHIR — Cercetări arheologice la Udeni, jud. Teleorman . . 31 ION T. DRAGOMIR — Vultur de bronz, o nouă emblemă militară romană descoperită în sudul roman al Moldovei 63 LIVIU PETCULESCU — Centiroane de tip „Vtere Felix" din Dacia ... 69 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU — Contribuţii la iconografia eroului cavaler în arta daco-romană 75 CRIŞAN MUŞEŢEANU — Bronzuri romane din colecţia Mihai Sutzu . . 83 MIRCEA SFÎRLEA — Podoabe de aur descoperite la Romula păstrate în colecţia Muzeului de Istorie al R. S. România 91 MARIA COMŞA — Drumuri comerciale între Carpaţi şi Dunăre în sec. IX-X 101 RADU-ŞTEFAN CIOBANU — Consideraţii asupra situaţiei demografice din Dobrogea în sec. XIII—XIV 109 LUCIAN CHIŢESCU, ANCA PÀUNESCU — Monumente ale civilizaţiei me­ dievale româneşti din sec. al XIII-lea în centrul voievodal de la Ce­ tăţeni 121 CRISTINA ANTON-MANEA — Prima coroană princiară medievală din aur descoperită pe teritoriul României (sec. al XIII-lea) 127 VENERA RADULESCU — Referiri la Oraşul de Floci în sec. al XVII-lea 135 FLORIN ŞERBĂNESCU — Marco Danovici şi ctitoria sa de la Sîmbureşti, jud. Olt H5 TAHSIN GEMIL — Cercetări privind situaţia socio-economică şi demogra­ fică a zonei moldavo-dobrogene în sec. al XVII-lea 163 PANAIT I. PANAIT — „Tot norodul Bucureştilor" în lupta pentru dreptate socială şi libertatea patriei (sec. al XVIII-lea) 177 NICOLAE CIACHIR — Contribuţii la istoricul relaţiilor politice româno- otomane (1812—1914) 1S5 LUCIA BIELTZ, ALEXANDRU CERNATONI — Reflectarea revoluţiei con­ dusă de Tudor Vladimirescu în lucrarea „Lettres sur la Valachie" de Fr. Recordon apărută la Paris în 1821 193 GHEORGHE I. IONIŢA — Actualitatea ideilor patriotice cuprinse în lecţia de deschidere a cursului de istorie naţională ţinut de Mihail Kogăl­ niceanu la Academia Mihăileană din Iaşi în 1843 19

www.mnir.ro 328

Pas . COSTICA PRODAN — Dezideratele naţionale ale românilor din Transilva­ nia reflectate în prima gazetă politică românească tipărită cu caractere latine — „Organul luminării" (1847—1848) 205 MARIA IONIŢA — Contribuţii la iconografia unor participanţi la revoluţia de la 1848 211 CORNELIA APOSTOL — Noi mărturii documentare privind activitatea lui Alexandru G. Golescu în favoarea înfăptuirii Unirii 217 ELENA PALANCEANU — Mărturii inedite privitoare la activitatea lui Ion Ghica în insula Samos 2?.3 MIRCEA DUMITRIU — Alexandru Cociu — medic român solidar cu repu­ blicanii şi comunarzii francezi în anii 1870—1871 227 STELIAN POPESCU — Participări româneşti la tîrguri şi expoziţii interna­ ţionale pînă la primul război mondial 233 LIDIA MIHAILESCU — Informaţii documentar-istorice referitoare la desă- virşirea unităţii naţionale aflate în fondul de arhivă „Comitetul de asistenţă al Crucii Roşii române de la Paris (1916—1918)" 241 ŞERBAN CONSTANTINESCU — Activitatea unui pionier al aripilor româ­ neşti, pilotul Nicolae Tănase, participant la războiul pentru întregirea neagului, reflectată în patrimoniul Muzeului de Istorie al R. S. România 245 SEVER DUMITRAŞCU — Vasile Pârvan şi Transilvania 251 ELISABETA IONIŢA — Din contribuţia „Uniunii Femeilor Române" la lupta poporului nostru pentru unitate statală şi consolidarea acesteia 261 NICOLAE PETRESCU — Nicolae Titulescu în ultimii ani ai vieţii .... 267 ION IACOŞ — Concepţia P.C.R. privind rolul breslelor muncitoreşti în apă­ rarea intereselor oamenilor muncii, a independenţei României . . . 281 PETRE OTU — Gindirea militară românească despre necesitatea pregătirii tineretului pentru apărarea patriei în perioada interbelică 287 GELCU MAKSUTOVICI — Mişcarea de rezistenţă antifascistă din România în contextul mişcărilor similare din sud-estul Europei 295 MARIA COVACI — Atitudinea umanitară a românilor faţă de populaţia evre­ iască din ţara noastră în anii 1940—1944 şi semnificaţia sa 301 VASILE IOŢA — Istoria în lumina unei optici noi despre imperialism . . 309 MARIA DOGARU — Valorificarea izvoarelor heraldice în activitatea de in­ strucţie şi educaţie a tineretului 321

www.mnir.ro SOMMAIRE

Page DRAGOMIR POPOVICI — Quelques observations concernant la métallurgie du cuivre sur le territoire de la Roumanie 5 EUGEN COMŞA — Quelques problèmes concernant la métallurgie du cuivre pendant le néolithique tardif de la Roumanie (les haches-marteau de type Vidra) 17 GHEORGHE BICHIR — Recherches archéologiques à Udeni, dép. de Tele­ orman 31 ION T. DRAGOMIR — Aigle en bronze, un nouveau emblème militaire ro­ main découvert au Sud romain de la Moldavie 63 LIVIU PETCULESCU — Ceinturons de type „Vtere Felix; de Dacie ... 69 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU — Contributions à l'iconographie de l'héros chevalier dans l'art daco-romain 75 CRIŞAN MUŞEŢEANU — Bronzes romains de la collection Mihai Soutzo 83 MIRCEA SFlRLEA — Parures en or découvertes à Romula conservées dans la collection du Musée d'histoire de la R. S. de Roumanie 91 MARIA COMŞA — Routes commerciales entre les Carpathes et le Danube aux IXe—Xe s 101 RADU-ŞTEFAN CIOBANU — Considérations sur la situation démographique de la Dobroudja aux Xllie—XIVe s 109 LUCIAN CHIŢESCU, ANCA PAUNESCU — Monuments de la civilisation médiévale roumaine au XIHe s. dans le centre voïvodal de Cetăţeni 121 CRISTINA ANTON-MANEA — La plus ancienne couronne princière médié­ vale en or découverte sur le territoire de la Roumanie (le XIIIe s.) . . 127 VENERA BADULESCU — Références à la localité „Oraşul de Floci" au XVIies 135 FLORIN ŞERBĂNESCU — Marco Danovici et l'église fondée par lui à Sîm­ bureşti, dép. d'Olt H 5 TAHSIN GEMIL — Recherches concernant la situation socio-économique et démographique de la zone Moldavie et de Dobroudja au XVIIe s. . . 163 PANAIT I. PANAIT — „Tout le peuple de Bucarest" dans la lutte pour la justice sociale et la liberté de la patrie au XVIIIe s 177 NICOLAE CIACHIR — Contributions à l'histoire des relations politiques roumaines-ottomanes (1812—1914) 1851 LUCIA BIELTZ, ALEXANDRU CERNATONI — L'écho de la révolution con­ duite par Tudor Vladimirescu dans l'ouvrage „Lettres sur la Valachie" par Fr. Recordon, paru à Paris en 1821 193

www.mnir.ro 320

Page GHEORGHE I. IONIŢA — L'actualité des idées patriotiques comprises dans la leçon inaugurale du cours d'histoire nationale soutenu par Mihail Kogălniceanu à l'Académie „Mihăileana" de Iassy en 1843 199 COSTICA PRODAN — Les désidérata nationaux des Roumains de la Tran­ silvanie reflétés dans la première gazette politique roumaine impri­ mée à caractères latines — „L'Organ de l'illumination" (1847—1848) . 205 MARIA IONIŢA — Contributions à l'iconographie de quelques participants à la révolution de 1848 211 CORNELIA APOSTOL — Nouveaux témoignages documentaires concernant l'activité d'Alexandre G. Golescu en faveur de l'accomplissement de l'Union 217

ELENA PÀLANCEANU — Témoignages inédits regardant l'activité d'Ion Ghica dans l'île de Samos 223 MIRCEA DUMITRIU — Alexandru Cociu — médecin roumain solidaire avec les républicains et les communards français années 1870—1871 ... 227 STELIAN POPESCU — Participations roumaines aux foires et expositions internationales jusqu'à la première guerre mondiale 233 LIDIA MIHAILESCU — Informations documentaire-historiques regardant l'accomplissement de l'unité nationale découvertes dans les fonds des archives du „Comité d'assistence de la Croix Rouge roumaine de Paris (1916—1918)" 241 ŞERBAN CONSTANTINESCU — L'activité d'un pionnier du vol en Rou­ manie, le pilote Nicolae Tănase, participant à la guerre pour l'accom­ plissement de l'Etat national unitaire roumain (1916—1918) reflétée dans le patrimoine du Musée d'Histoire de la R. S. de Roumanie 245 SEVER DUMITRAŞCU — Vasile Pârvan et la Transylvanie 251 ELISABETA IONIŢA — De la contribution de l'„Union des Femmes Rou­ maines" à la lutte de notre peuple pour l'unité d'Etat et sa consoli­ dation 261 NICOLAE PETRESCU — Nicolas Titulesco pendant les dernières années de sa vie 267 ION IACOŞ — La conception du P.C.R. concernant le rôle des corporations ouvrières pour la défense des intérêts des travailleurs et de l'indépen­ dance de la Roumanie 281 PETRE OTU — La pensée militaire roumaine vue la nécessité de la prépa­ ration de la jeunesse pour la défense de la patrie pendant la période interbelique 287 GELCU MAKSUTOVICI — Le mouvement de resistance anti-fasciste de la Roumanie dans le contexte des mouvements similaires du S.E. de l'Europe 295 MARIA COVACI — L'attitude humanitaire des Roumains envers la popu­ lation juive de notre pays pendant les années 1940—1944 et sa signi­ fication 301 VASILE IOŢA — L'histoire dans une optique nouvelle sur l'impérialisme 309 MARIA DOGARU — La mise en valeur des sources héraldiques dans l'ac­ tivité d'instruction et d'éducation de la jeunesse 321

www.mnir.ro CONTENTS

Page

DRAGOMIR POPOVICI — Several Remarks on Copper Metallurgy on the Territory of Romania 5 EUGEN COMŞA — Some Questions Regarding Copper Metallurgy in Ro­ mania During Late Neolithic (Vidra Hammer-Axas Type) 17 GHEORGHE BICHIR — Archaeological Research-Works at Udeni, Teleor­ man County 31 ION T. DRAGOMIR — Bronze Eagle, Another Military Roman Emblem Lound in the South of Moldavia 63 LIVIU PETCULESCU — "Vtere Felix" Belts Type in Dacia 69 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU — Contributions to the Iconography of the Knight Hero in Roman-Dacian Art 75 CRIŞAN MUŞEŢEANU — Roman Bronzes of Mihai Stuzu Collection ... 83 MIRCEA SFIRLEA — Gold Adornments Found at Romula and Kept in the Collection of the History Museum of the Socialist Republic of Ro­ mania 91 MARIA COMŞA — Commercial Roads between the Carpathians and the 101 Danube in the 9th—10* Centuries RADU-ŞTEFAN CIOBANU — Some considerations upon the Démographie Si­ tuation of Dobroudja in the 13'h—14* Centuries 109 LUCIAN CHIŢESCU, ANCA PÀUNESCU — Monuments of the Medieval Romanian civilization in the 13th Century Found in the Voivodal Re­ sidence of Cetăţeni 121 CRISTINA ANTON-MANEA — The First Princely Medieval Gold Crown Found on the Territory of Romania (13th Century) 127 VENERA RADULESCU — References to Oraşul de Floci in the 17* C. . . 135 FLORIN ŞERBĂNESCU — Marco Danovici and His Foundation of Sîmbureşti, Olt County H5 TAHSIN GEMIL — Research — Works Concerning the Socio-Economic and Demographic Situation of the Moldavian-Dobrudjan Area in the 17th Century 163 PANAIT I. PANAIT — "AU the Folks of Bucharest" Struggling for Social Justice and Homeland's Liberation in the 18th Century 177 NICOLAE CIACHIR — Contributions to the History of the Romanian Tur­ kish Relationships (1812—1914) 185 LUCIA BIELTZ, ALEXANDRU CERNATONI — The Revolution Led by Tu­ dor Vladimirescu Reflected in Fr. Recordon's „Lettres sur la Valachie" issued in Paris in 1821 193

www.mnir.ro 332

GHEORGHE I. IONIŢA — The Opportuneness of the Patriotic Ideas Dealt with in the Opening Lesson to the National History Course Made by Mihail Kogălniceanu at „Academia Mihăileană" in Jassy in 1843 . . . 199> COSTICA PRODAN — National Desiderata of the Romanians in Transyl­ vania Depicted in the First Political Romanian News-paper Printed in Latin „Organul luminării" (1847—1848) 205 MARIA IONIŢA — Contributions to the Iconography of Some Participants in the 1848 Revolution 211 CORNELIA APOSTOL — Recent Documentary Evidence Concerning Ale­ xandru G. Golescu's Activity for Union Accomplishment 217 ELENA PALÀNCEANU — Unknown Evidence Regarding Ion Ghica's Acti­ vity in Samos Island 223· MIRCEA DUMITRIU — Alexandru Cociu — Romanian Physician Meeting the Cause of the French Republicans and Communards in 1870—1871 227 STELIAN POPESCU — Romanian Participations in International Fairs and Exhibitions up to the World War I 233 LIDIA MIHAILESCU — Documentary-Historical Information Concerning the Fulfilment of the National Union Kept in the Archives Fond „Comi­ tetul de Asistenţă al Crucii Roşii române de la Paris (1916—1918) (The Aid Committee of the Romanian Red Cross in Paris 1916—1918) . . 241 ŞERBAN CONSTANTINESCU — The Activity of a Romanian Wings Pioneer, the Pilot Nicolae Tănase Participant in the War Waged for the Nation Fulfilment as It Is Reflected in the Patrimony of the History Museum of the Socialist Republic of Romania 245 SEVER DUMITRAŞCU — Vasile Pârvan and Transylvania 251 ELISABETA IONIŢĂ — Contributions of „The Romanian Women Union" to the Romanian People's Struggle for Statal Unity and Its Conso­ lidation 261 NICOLAE PETRESCU — Nicolae Titulescu in the Last Years of His Life 209 ION IACOŞ — The Outlook of the R.C.P. Regarding the Role of the Worker Corporations in Defending the Interests of the Working People and Romania's Independence 281 PETRE OTU — The Romanian Military Thinking about the Necessity of Preparing the Youth for the Homeland's Defence in the Belween-Wars Period 287 GELCU MAKSUTOVICI — The Anti-Fascist Resistance Movement in Ro­ mania in the Context of Similar Movements in the South-Eastern Eu­ rope 295 MARIA COVACI — Romania's Humanitarian Altitudine Towards the Ja- wis People in Romania Between 1940—1944 ant Its Significance . . 301 VASILE IOTA — History in View of New Outlooks About Imperialism 309 MARIA DOGARU — Heraldic Sources As Means for Educating Young People 321

www.mnir.ro INHALT

Scile DRAGOMIR POPOVICI — Einige Bemerkungen iiber die Métallurgie des Kupfers auf dem Landesgebiet Rumâniens 5 EUGEN COMŞA — Einige Fragen iiber die Métallurgie des Kupfers in Ru­ mănien im Spătneolitikum (Hammer-Axte Vidra Typ) 17 GHEORGHE BICHIR — Archăologische Forschungen in Udeni, Bezirk Te­ leorman 31 ION T. DRAGOMIR — Bronzeadler, ein anderes Milităremblem, das im Sud Moldau gefunden wurde 63 LIVIU PETCULESCU — „Vtere Felix" Gurtel Typ in Dacia 69 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU — Beitrăge zur Ikonographie des Knechthel- des in der dakisch-romischen Kunst 75 CRIŞAN MUŞEŢEANU — Rômische Bronzen von der Mihai Sutzu Sammlung 83 MIRCEA SFÎRLEA — Goldschmuke aus Romula, die im Geschichtsmuseum der R. S. Rumănien bewahrt sind 91 MARIA COMŞA — Handelswege zwischen den Karpaten und der Donau in 9.—10. Jh 101 RADU-ŞTEFAN CIOBANU — Riicksichten auf der Bevolkerungslage in Do- brudscha in 13.-14. Jh 109 LUCIAN CHIŢESCU, ANCA PÂUNESCU — Denkmaler der rumănischen mittelalterlichen Zivilisation des 13. Jhs. im Fiirstenzentrums von Ce­ tăţeni 121 CRISTINA ANTON-MANEA — Die erste fiirstliche mittelalterliche Gold- krone, die auf dem Territorium Rumâniens gefunden wurde (13. Jh.) 127 VENERA RĂDULESCU — Verweisungen auf „Oraşul de Floci" im 17. Jh. 135 FLORIN ŞERBĂNESCU — Marco Danovici und seine Stiftung von Sîmbu­ reşti, Bezirk Olt 14 5 TAHSIN GEMIL — Forschungen in Bezug auf die sozial-ôkonomisch- und Bevolkerungslage in Moldau und Dobrudscha in 17. Jh...... 163 PANAIT I. PANAIT — „Die ganze Bevolkerung des Bukarests" zum Kampf fur soziale Gerechttigkeit und die Freiheit des Landes in 18. Jh. . . 177 TIICOLAE CIACHIR — Beitrăge zur Geschichte der politischen rumănisch- tiirkischen Beziehungen (1812—1914) 185 LUCIA BIELTZ, ALEXANDRU CERNATONI — Die revoluţionare Erhebung von 1821 unter der Fuhrung von Tudor Vladimirescu als sie im Werk „Lettres sur la Valachie" von Fr. Recordon (Paris, 1821) wiederspiegelt 193

www.mnir.ro 334

Seite

GHEORGHE I. IONIŢA — Die Rechtzeitigkeit der patriotischen Ideen der Erôffnungslektion des nationalen Geschichtskursus des Mihail Kogăl- niceanus in „Academia Mihăileană" (Iaşi, 1843) 199· COSTICA PRODAN — Die Erfordernisse der Rumânen von Siebenburger als sie in der ersten politischen rumănischen im Latein gedruckten Zeitung „Organul Luminării" (1847—1848) wiederspeigeln 205 MARIA IONIŢĂ — Beitrăge zur Ikonographie einiger Teilnechmer an der 1848 Revolution 211 CORNELIA APOSTOL — Letzte urkundliche Beweise in Bezug auf die Tă- tigkeit Alexandru G. Golescu fur die Verwirklichung der Vereinigung 217 ELENA PALANCEANU — Unbekannte Beweise in Bezug auf die Tătigkeit Ion Ghicas in Samos Insei 223 MIRCEA DUMITRIU — Alexandru Cociu — Arzt von Rumănien, der sich mit der Sache der Republikaner und Kommunarden in 1870—1871 so- lidarisierte 227 STELIAN POPESCU — Rumănische Teilnahmen an internationalen Messen und Ausstellungen bis zum ersten Weltkrieg 233 LIDIA MIHAlLESCU — Urkundliche-historische Informationen iiber die Ver­ wirklichung der nationalen Einheit aus dem Archivfonds „Comitetul de asistenţă al Crucii Roşii de la Paris (1916—1918)" (Beistandskomitee des Roten Kreuzes von Paris, 1916—1918) 241 ŞERBAN CONSTANTINESCU — Die Tătigkeit des Fliegers Nicolae Tănase — Teilnehmer an dem Krieg fiir die Vervollstăndigung der Nation als sie im Patrimonium des Geschichtsmuseums der Socialistischen Repu- blik Rumănien wiederspiegelt 245 SEVER DUMITRAŞCU — Vasile Pârvan und Siebenburger 251 ELISABETA IONIŢA — Beitrăge „des rumănischen Weibverbandes" zum Kampf des rumănischen Volkes fur Staatseinkeit und ihre Befestigung 261 NICOLAE PETRESCU — Nicolae Titulescu in seinen letzten Jahren ... 267 ION IACOŞ — Die Auffassung der RKP iiber die Rolle der Arbeiterzunfte fur die Verteidigung der Interessen der Werktătigen und der Unabhân- gigkeits Rumăniens 281 PETRE OTU — Das rumănische Militărdenken iiber die Notvendigkeit der Vorbereitung der Jugend fur die Verteidigung des Landes in der Pé­ riode zwischen der zweiten Weltkriege 287 GELCU MAKSUTOVICI — Die anti-faschistische Widerstandsbewegung in Rumănien im Rahmen der ăhnlichen Bewegungen in Siid-Ost Europa 295- MARIA COVACI — Die menschenfreudliche Stellung der Rumănen gegenuber den Juden in 1940—1944 und ihre Bedeutung 301 VASILE IOŢA — Die Geschichte im Hinblick auf neue Auffassungen iiber Imperialismus 309 MARIA DOGARU — Heraldische Quellen als Mittel fiir den Unterricht der Jugend 321

www.mnir.ro SUMARIO

Pâg_. DRAGOMIR POPOVICI — Ciertas observaciones concernientesa la metalur­ gia del cobre en el territorio de Rumania 5 EUGEN COMŞA — Algunos problemas concernientes a la metalurgia del cobre durante el neolitico tardio de Rumania (los hachas-martillo de tipo Vidra) 17 GHEORGHE BICHIR — Las investigaciones arqueolôgicas de Udeni, dep. de Teleorman 31 ION T. DRAGOMIR — El âguila de bronce, nuevo emblema militar romano descubierto en el sur romano de Moldavia 63 LIVIU PETCULESCU — Los cinturones de tipo „Vtere Felix" de Dacia . . 69 LUCIA ŢEPOSU-MARINESCU — La contribution a la iconografia del héroe caballero en el arte dacio-romano 75 CRIŞAN MUŞEŢEANU — Bronces romance de la colecciôn Mihai Sutzu . 83 MIRCEA SFlRLEA — Adornos de oro descubiertos a Romula, conservado en las collecciones del Museo de Historia de la Republica Socialista de Rumania 91 MARIA COMŞA — Las vias comerciales entre los Cârpatos y el Danubio en los siglos IX—X 101 RADU-ŞTEFAN CIOBANU — Consideraciones sobre la situaciôn demografica de Dobrogea en los siglos XIII—XIV 109 LUCIAN CHIŢESCU, ANCA PÀUNESCU — Monumentos de la civilizacion medieval rumana del siglo XIII en el centro principesco de Cetăţeni 121 CRISTINA ANTON-MANEA — La primera corona principesco medieval de oro descubierta en el territorio de Rumania (siglo XIII) 127 VENERA RADULESCU — Referencias a la Ciudad de Floci en el siglo XVII 135 FLORIN ŞERBĂNESCU — Marco Danovici y la iglesia fundada por el en Sîmbureşti, dep. de Olt 145 TAHSIN GEMIL — Investigaciones concernientes a la situaciôn socio-econô- mica y demografica de la zona ubicada entre Moldavia y Dobrogea en el siglo XVII 163 PANAIT I. PANAIT — "Todo el pueblo de Bucarest" en la lucha por la justicia social y la libertad de la patria en el siglo XVIII 177 NICOLAE CIACHIR — Contribuciones al historial de las relaciones politicas rumano-otomanas (1812—1814) 185 LUCIA BIELTZ, ALEXANDRU CERNATONI — Reflexiones sobre la revo- luciôn encabezada por Tudor Vladimirescu en el libro "Lettres sur. la Valachie" de Fr. Recordon publicada a Paris en 1821 193

www.mnir.ro 336

râfr, GHEORGHE I. IONIŢA — La actualidad de las ideas patrioticas compren- didas en la leccion inaugural del curso de historia nacional dictado por Mihail Kogălniceanu en la Academia „Mihăileană" de Iaşi en 1843 199 COSTICA PRODAN — El desideratum nacional de los rumanos de Tran­ silvania reflejado en la primera gaceta politica rumana imprimada en alfabeto latin — „Organul luminării" (1847—1848) 205 MARIA IONIŢA — Contribuciones a la iconogrâfia de unos participantes a la revolution de 1848 211 CORNELIA APOSTOL — Nuevos testimonios documentales concernientes a la actividad de Alexandru G. Golescu en pro de la Union 217 ELENA PALANCEANU — Testimonios inéditos concernientes a la actividad de Ion Ghica en la isla de Samos 223 MIRCEA DUMITRIU — Alexandru Cociu — medico rumano solidario con los republicanos y comunardos franceses en los anos 1870—1871 .... 227 STELIAN POPESCU — Participaciones rumanas en las ferias y exposiciones internationales hasta la primera guerra mundial 233 LIDIA MIHAlLESCU — Informaciones documentales e historicas concer­ nientes al cumplimiento de la unidad nacional que se encuentran en los fondos de archivo del "Comité de asistencia de la Cruz Roja rumana de Paris (1916—1918)" 241 .ŞERBAN CONSTANTINESCU — La actividad de un pionero de la aviation rumana, el piloto Nicolae Tănase, participante en la guerra por la realization de la unidad nacional (1916—1918), reflejada en el patri- monio del Museo de Historia de la Republica Socialista de Rumania 245 SEVER DUMITRAŞCU — Vasile Pârvan y Transilvania 251 ELISABETA IONIŢA — Sobre la contribution de la "Union de las Mujeres Rumanas" a la lucha del pueblo por la unidad estatal y la consolida­ tion de esta 261 NICOLAE PETRESCU — Nicolae Titulescu en los ultimos anos de su vida 267 ION IACOŞ — La conception del P.C.R. sobre el papei de las corporaciones obreras en la defensa de los intereses de los trabajadores, de la in- dependencia de Rumania 281 PETRE OTU — El pensamiento militar rumano sobre la necesidad de la instruction de los jovenes por la defensa de la patria en el periodo de entre las dos guerras 287 GELCU MAKSUTOVICI — El movimiento de resistencia antifascista de Ru­ mania en el contexto de los movimientos similares del sudeste de Europa 295 MARIA COVACI — La actitud humanitario de los rumanos frente a la poblacion judia de nuestro pais en los anos 1940—1944 y su significado 301 VASILE IOŢA — La historia a la luz de una optica nueva sobre el im- perialismo 309 MARIA DOGARU — La valoraciôn de las fuentes herâldicas en la actividad de instruction y education de los jôvenes 321

www.mnir.ro www.mnir.ro