LETOPISEȚUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI DIN VREMEA LUI MATEI BASARAB ȘI AUTORUL SĂU UDRIȘTE NĂSTUREL

Prof. univ. dr. Ovidiu PECICAN, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România

Abstract: The present paper deals with the unestablished identity of the author of Chronicle of . Written during prince (hospod) Matei Basarab’s time (1632–1654), around 1636–1654), the Chronicle was lost afterwards, probabily in the uprising period of the little nobility – „slujitori” and – wich began in the last months of Matei Basarab’s leadership in the country. This Chronicle brings arguments for the paternity of this narrative source attributed to Udriște – alias Uriil or Orest – Năsturel, brotherin-law of prince Matei, well known for his erudition and second logothetos in the chancellery of the courtyard. The importance of the Chronicle is more than obvious, as it is seen as the first narrative historiographical product written in which deals with all the past of the country, since its first political organization and untill the time when it was written. It is also important mentioning that the historical compilation made in the years of Matei Basarab’s governance is the common source for the later most read chronicles of Wallachia: the socalled Letopisețul Cantacuzinesc (The Chronicle of the Cantacuzino family) and Letopisețul Bălenilor (The Chronicle of the Băleanu family). Keywords: chronicle, Wallacia, Udriște Năsturel, autorship, Matei Basarab, XVII-th century

Izvor istoriografic de mare importanță în evoluția scrisului istoric românesc din Țara Românească, letopisețul alcătuit în vremea lui Matei Basarab (1632–1654) nu s-a păstrat ca atare în nicio copie identificată până astăzi. Cunoașterea lui s-a realizat, atâta cât a fost posibil, pe baza analizei textuale a compilației alcătuite pe baza lui ulterior, așa-numitul Letopiseț Cantacuzinesc, și prin compararea acesteia cu așa-numitul Letopiseț al Bălenilor. Una dintre problemele conexe tentativei de a elucida problema letopisețului matein a fost stabilirea paternității acestuia. Cine a fost autorul principal al compilației istorice de la curtea lui Matei Basarab? După ezitări prelungite în a-l identifica, astăzi s-ar părea că există destule argumente pentru a susține paternitatea lui Udriște Năsturel. Dan Horia Mazilu era sceptic în privința eventualității ca Udriște Năsturel să fi fost cronicarul epocii mateine1. Ștefan Andreescu înclină, în schimb, să creadă că principalul merit în redactarea cronicii mateine îi aparține lui Udriște Năsturel. El enunță clar: „... cronica, atât în faza 1633–1634, cât și în cea din 1643–1644, a fost opera unor oameni de cultură ajunși la deplină maturitate, cum erau un Udriște Năsturel sau Sima logofătul”2.

78 Într-adevăr, nu ar fi de mirare ca maestrul coordonator al echipei de cronicari din cancelaria domnească să fi fost cumnatul voievodului Matei Basarab, logofătul al doilea Udriște Năsturel3. Încă înainte de urcarea pe tron a lui Matei Basarab, între 13 ianuarie 1630 și 12 august 1631 el era deja logofăt II al cancelariei domnești. Rămas apoi fără titlu, el a revenit în funcție înainte ca Matei Basarab să acceadă la tron, având o carieră longevivă în timpul domniei soțului surorii lui, inaugurată în 24 februarie 1632 și îndeplinită dincolo de marginile domniei mateine, până în 7 ianuarie 1658, când a urcat la rangul de mare spătar (9 decembrie 1658 – 12 iunie 1659)4. Faptul că a fost ucis în 1659 de către Mihnea al III-lea Radu5, artizanul altei linii politice, potrivnice aceleia concesive de până atunci și întemeiate pe contracararea influenței marilor boieri, prin promovarea categoriilor slujitorilor, nu anulează în niciun fel statura cărturărească și meritele culturale ale acestui mare boier tradiționalist muntean. Promotor al unei renașteri slavone în Țara Românească, traducător în mediobulgară al cărții lui Thomas a Kempis, Imitatio Christi (tipărită în 1647 la mănăstirea Dealu), și tălmăcitor din slavonă în română al romanului Varlaam și Ioasaf (1649), cu intenții de contracarare a Reformei6, Udriște Năsturel a vădit și alte calități intelectuale. Cunoscător al slavonei, latinei și elinei, după P. P. Panaitescu, el pare să fi studiat „în țară, în casa părintească, împreună cu frații săi ..., cu profesori aduși de tatăl lor din Ucraina, cu călugării mănăstirilor locale sau cu vreunul din misionarii ce străbăteau Țara Românească...”7. Latina a învățat-o acasă, când trecuse pragul adolescenței, după cum preciza chiar el în prefața la Imitatio Christi8. În biblioteca lui personală, mitropolitul Varlaam al Moldovei a găsit, aflat în vizită în Țara Românească, Catehismul calvinesc din 1640, iar monahul rus Arsenii Suhanov a dat, alături de alte titluri ucrainiene, și peste gramatica lui Meletie Smotrițki publicată la Evie, din 1619. Tot acolo se mai aflau traducerea în slavona bielorusă a romanului Varlaam și Ioasaf (Kutein, 1637) și unele copii manuscrise slavone ale aceluiași roman9. Deși puține, informațiile de mai sus dau o idee despre tipul de lecturi și despre orizonturile către care se deschidea biblioteca lui Udriște Năsturel. Portretul pe care i-l face – în același timp, sintetic și baroc – Răzvan Theodorescu surprinde liniile de forță ale personajului. El merită să fie redat aici in extenso: „Fără a fi fost o personalitate culturală de amplă respirație – a fost în primul rândun «lettré savant», cum excelent l-a intuit Nicolae Iorga –, fără a ști mereu, la sursă, pe autorii clasici pe care îi citează – obicei ce era al timpului, de altfel, și nu numai în Țara Românească –, cu «stihuri la stemă» slavone, pedante, pedestre, livrești, dar expresive pentru climatul cultural și politic al vremii și al locului, așezat în slujba unui slavonism devenit, în acel timp chiar, anacronic și prețios, aparținând acelui curent aulic ortodox pe care Contrareforma îl încuraja în Europa răsăriteană, Udriște Năsturel a fost nu mai puțin diriguitorul spiritual al unei întregi, voite, reîntoarceri la «epoca de aur» medievală a unui Neagoe Basarab, modelul politic și dinastic al lui Matei, fostul agă din Brâncoveni ajuns în scaunul domnesc. A fost Udriște

79 Năsturel răspunsul la nevoia spirituală a «culturii de curte» ce poate fi înregistrată pretutindeni pe continent, într-un veac atât de zbuciumat și marcat de întoarceri, deloc rare, la evul mediu. Cultura lui, făcută din întinse lecturi, era neobișnuită pentru acel timp în Țara Românească [...] și adesea își presăra paginile cu referiri la texte ale filosofiei antice platonice și cu trimiteri la Suetoniu și Plutarh, făcea singur epigrame slavone la nume grecești, la cel al princiarei sale surori, Elina, în cuprinsul Triodului penticostar tipărit la Târgoviște în 1649, încă un prilej spre a aduce aminte de Platon”10. Plastic și atent la reliefurile culturale ale celui evocat, portretul lui Răzvan Theodorescu greșește într-un singur loc: acolo unde îi subestimează acestuia „amploarea respirației”, „alonja” culturală. S-ar părea că aceasta a fost, prin forța lucrurilor, fiind vorba despre un înalt boier longeviv în prezența lui la vârful statului, în cadrul cancelariei domnești, mai mare și mai iradiantă decât s-ar fi putut crede la prima vedere. Pe de altă parte, din bilanțurile care îl privesc nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lui diplomatică. În decursul carierei a fost trimis ca sol de taină în câteva misiuni delicate. Astfel, el a călătorit la Viena, la Cracovia, în Transilvania la Gheorghe Rákóczy, și, probabil, și la Belgrad. Pentru un cititor instruit, aceste deplasări nu puteau să nu fie și ocaziile unor contacte cu noi cărți și autori care, chiar dacă nu s-au păstrat cu numele, în memoria culturală a trecutului, nu înseamnă că vor fi lipsit din biblioteca boierului. Destinațiile soliilor boierului Năsturel menționate mai sus fac probabilă posesia unui număr mai mare și mai reprezentativ de cărți scrise și publicate în latină. Enunț aici ipoteza – cu o plauzibilitate ce încearcă a fi demonstrată câteva pagini mai departe – a lecturilor din istoriografia latină antică referitoare la șirul împăraților romani; poate a fost vorba despre Suetoniu, poate de Historia augusta 11 (cercetări viitoare și-ar putea propune lămurirea acestui aspect). Cancelaria domnească a lui Matei Basarab – de care numai străin nu a fost Udriște Năsturel, știind, cu siguranță, în calitatea lui (longevivă) de logofăt II, cam tot ce se plămădea acolo –, care l-a inclus și pe Sima logofătul, este locul de naștere al ambelor straturi mateine ale cronicii Țării Românești. Autorul principal al acesteia are, spune istoricul Dan Horia Mazilu, „o formație de analist”, adică respectă canoanele tradiționale ale analelor, oferind o succesiune de date12. Aceasta înseamnă că el era, din punct de vedere istoriografic, conservator și atent să nu iasă din tiparele tradiției (dacă nu cumva îi lipsea cultura istoriografică modernă pentru a o face). Pe de altă parte, precizarea poate fi descifrată și în sensul că autorul respectiv își îndeplinea misiunea concis și, pe cât posibil, la subiect, fără a etala veleități de narator, deci de prozator realist cu vocație artistică manifestată prin plasticitatea și bogăția plus eleganța stilistică. Caracterizarea cronicarului drept conservator își găsește ecoul într-o remarcă făcută de Vasile Drăguț cu privire la arhitectura specifică vremurilor despre care este aici vorba. „Monumentele epocii lui Matei Basarab vădesc o strânsă legătură cu modelele epocilor anterioare, în primul rând cu modelele arhitectonice din vremea lui Radu cel Mare și Neagoe Basarab”13. Acest tradiționalism arhitectonic

80 ține de o mentalitate care se regăsește și în scrisul istoric al epocii, cel puțin în opera „analistului” primei cronici mateine (cea caracteriată de Pavel Chihaia drept boierească). Ea înseamnă, de fapt, un pariu pe continuitatea culturală, o prețuire a modelelor de acasă și o încredere în capacitatea lor de a reflecta optim sensibilitatea comanditarului. Totodată, ele fac dovada unei anumite lipse de sofisticare14. Asta dacă nu era vorba de un anume imobilism și hieratism cu țeluri de solemnizare a scrisului, desigur. A spune mai multe despre toate acestea, în actualul stadiu de studiere și de cunoaștere a caracteristicilor culturale ale mijlocului sec. al XVII-lea în Țara Românească ar putea fi excesiv. Un argument pentru paternitatea boierului asupra letopisețului matein poate fi găsit însă – grație lui Dan Horia Mazilu – în episodul colaborării luiUdriște Năsturel cu monahul-cronicar oltean Mihail Moxa(lie). Traducerea de către acesta din urmă a Pravilei lui Matei Vlastaris, în pregătirea culegerii de legi cunoscute ca Pravila de la Govora (1640), a oferit, fără îndoială, destule prilejuri ca manuscrisul lucrării istorice a lui Moxa să ajungă la cunoștința logofătului II. Colaborarea pe tărâm juridic a fost astfel premisa și, totodată, prilejul oportun al unei colaborări pe tărâm istoriografic. Istoricii au adus însă la lumină o altă cooperare a autorului cronicii lui Matei Basarab. Ipoteza unei colaborări între Udriște Năsturel și Sima logofătul la elaborarea primei cronici mateine a fost argumentată de Ștefan Andreescu. Specialistul a observat că în 1633–1634 s-au tradus în română Învățăturile lui Neagoe Basarab și Viața lui Nifon15. Aceasta din urmă însă nu ar fi fost inserată în cronică din prima clipă, ba chiar dimpotrivă. Abia zece ani mai târziu, ultima operațiune efectuată în cronica țării în timpul lui Matei Basarab „... trebuie că a fost înlocuirea în cronică a succintelor pasaje închinate domniei lui Neagoe Basarab cu tălmăcirea românească a Vieții Sf[ântului] Nifon de Gavril Protul, operă în care era pe larg evocată vasta acțiune de ctitor a lui Neagoe, fără egal până la... însuși Matei Basarab. Această comparație între cele două domnii, realizată prin intermediul cronicii țării, a fost probabil gândită și sugerată de învățatul Udriște Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab”16. Aceasta nu înseamnă însă altceva decât că logofătul Udriște avea în cancelaria domnească și atribuții de ideolog al domniei mateine, căutând să o ancoreze în tradiția dinastică și statală a Țării Românești prin raportarea la domnitorul ales drept model de la începutul sec. al XVI-lea. Pentru opera atribuită domnitorului Neagoe a fost propus ca traducător Udriște Năsturel, al doilea logofăt, cum a fost – până în 1637 – și Sima, traducătorul izvodului lui Theofan17. Prin urmare, cel puțin materialul auxiliar acestui interes domnesc pentru predecesorul de pe tronul țării a fost alimentat prin efortul cărturăresc de traducător al boierului Năsturel. Faptul că boierul Udriște Năsturel, care a făcut în textele lui de mai târziu, din Neagoe Basarab modelul prin excelență pentru Matei Basarab, a tradus Învățăturile... atribuite ctitorului de la Curtea de Argeș, pe de o parte, și că, pe de alta, logofătul Sima, colegul lui de cancelarie domnească, a tălmăcit pe Gavril Protul cu Viața lui

81 Nifon arată o convergență de preocupări și întărește impresia că ambele preocupări au debușat în discursul diplomatic legitimant al domniei care făcea apologia originii basarabești a lui Vodă Matei trimițând tocmai la Neagoe. Totodată însă, acest discurs și-a găsit reflexul și în demersul istoriografic al înlocuirii notațiilor succinte despre Neagoe Basarab din cronica țării prin excerptele din scrierea lui Gavril Protul care se refereau la voievodul luat drept model. Departe de a fi simple „potriviri”, faptele acestea culturale induc și ele ideea că „ideolog” și, în același timp, istoric principal al domniei mateine a fost cumnatul voievodului și tatăl adevărat al beizadelei Matei: Udriște Năsturel18. Nu degeaba Pavel Chihaia distinge între Cronica boierească despre Matei Basarab, care trece în revistă evenimentele de la întemeierea Ţării Româneşti până în anul 1633, cu o contribuţie originală pentru perioada 1629–1633, şi Cronica de curte a lui Matei Basarab, din 1653, după aproape două decenii, o rescriere a primei, cu o amplificare care vădeşte o altă viziune şi finalitate”19. Amplificarea s-ar putea să nu fie decât reluarea, de către același autor, peste ani, a textului cronicăresc care, acum, nu mai satisfăcea deplin și care putea fi scris mai bine. Cea dintâi în ordine cronologică, deci Cronica boierească a lui Matei Basarab a fost scrisă între 1636 și 1640, crede Pavel Chihaia20, de către „... un boier sau pisarul unui boier, redactând o cronică cu caracter boieresc”21. Dacă Udriște Năsturel, deocamdată candidatul cel mai plauzibil la paternitatea principală a acestei scrieri la care pare să fi colaborat și Sima logofătul, a fost autorul, atunci fără îndoială că autorul a aparținut, într-adevăr, mediului boieresc. Predominantă în concepția lui este, în orice caz, păstrarea demersului propriu în nota tradiției preexistente. Practic, „... cronicarul boieresc continuă scrierea precedentă despre domnii Ţării Româneşti [= analele slavone ale Țării Românești din sec. al XVI-lea – n. O.P.] în acelaşi spirit al analelor, consemnând datele care se leagă de evenimentele mai importante, fără să caute sau să găsească un sens mai larg, filosofic, acestor întâmplări”22. O va fi făcut pentru că formula convenea ca soluție de continuitate textuală, nemodificând stilul și retorica analelor dinainte, din afinități de viziune istoriografică (stilul attic, cum îl numea Gustav Renée Hocke fiind opusul stilului asianic – prolix, bogat și meandrat), și poate și constrâns de insuficiența informațiilor selectabile (adică a celor considerate demne să intre într-o istorie de ținută aulică, fără anecdote). În aceste condiții, nu este de mirare că autorul nu s-a pretat la dezvoltări retorice de factură filosofică, rămânând interesat în primul rând de reconstituirea cât mai precisă a faptelor. Pavel Chihaia este de părere că tocmai acest autor – care, cum spuneam, putea fi Udriște Năsturel – a descoperit și repus în circulație analele din sec. al XVI- lea pe care, necunoscându-le, Mihail Moxa(lie), la 1620, nu le folosise23. Ipoteza este plauzibilă. Că a găsit vechile anale ale țării, pe cele din sec. al XVI-lea, în propria bibliotecă, în cancelaria domnească, la vreun alt boier ori într-o mănăstire nu pare astăzi posibil de precizat. Dar meritul s-ar putea să îi revină în totalitate. Dacă a fost într-adevăr așa, această marginalitate la care ajunseseră analele sec. al XVI-lea trebuia să se datoreze unei situații specifice, asupra căreia se cuvine

82 revenit, fiindcă în legătură cu asta nu s-a răspuns încă la toate întrebările. De ce la 1620 ele erau inaccesibile, iar un deceniu și jumătate mai târziu, reapăreau în atenția istoricului cancelariei domnești? Răspunsul la această nedumerire trebuie căutat, pesemne, în istoria foarte tumultoasă de după domnia lui Mihai Viteazul. În timpul epopeii acestuia, analele referitoare la predecesori vor fi căzut în desuetudine, domnitorul legitimându- și domnia cu alte mijloace decât înaintașii lui – se poate vedea în ce mod citind raportul lui către Rudolf al II-lea – și fiind acaparat de relatarea propriei epopei (prin pana colaboratorului său Theodosie Rudeanu). Acum el își întemeia pretențiile – în corespondența cu Habsburgii și cu principii ardeleni – pe performanțele politico- militare proprii și prin contribuția personală la cruciada antiotomană a Creștinătății. Colaboratorii lui care, într-un fel sau altul, s-au îndeletnicit cu compunerea de istorii, s-au rezumat, precum grecii Palamed și Stavrinos, ori ca autorul cronicii interne, logofătul Teodosie Rudeanu, ca să se refere doar la epopeea Mihai însuși, cu conștiința că misiunea asumată este aceea de a trata evenimentele legate de activitatea unui erou de altitudine antică. Cât despre domnitorii care i-au urmat până la Matei Basarab, vreme de treizeci de ani, aceștia s-au confruntat cu pretendenții celorlalte ramuri domnitoare, cu provocările militare ale clipei, cu complicațiile în raporturile cu Poarta Otomană, cu tulburări interne felurite. Nu este de mirare că în vremea de după Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro deplora inexistența arhivelor domnești pentru perioada respectivă, ceea ce permitea unora dintre cronicarii anonimi ale căror cronici italianul le știa, menționându-le en passant, să socotească domnia mateină de o durată dublă (patruzeci, în loc de douăzeci de ani24). Cu gândul la cel care s-ar putea să fi fost chiar Udriște Năsturel, dar fără a-l identifica direct pe acesta, Pavel Chihaia precizează că „Este foarte probabil că primul [cronicar – n. O.P.] a transcris [în 1636–1640] notaţii legate de date precise, reproducându-le cu exactitate”25. Concepția lui tradiționalistă în alcătuirea propriei scrieri nu îl împiedică deci să fie exact, scrupulos în notarea faptelor istorice în succesiunea lor26. În ceea ce privește izvoarele interne descoperite și utilizate de cronicar, el inserează în textul său și „... versiunea buzească a Cronicii lui Mihai Viteazul”27. Se poate constata că Udriște Năsturel nu devine precaut în fața unui text istoric partizan, marcat de spiritul partidei aristocratice care l-a comandat pentru a-și glorifica propriul aport la epopeea lui Mihai. Acest lucru se petrece deoarece, foarte probabil, la data respectivă, între 1636–1640, cronica despre Mihai a lui Theodosie Rudeanu28, păstrată în linii mari în textul latin al lui Balthasar Walter, dispăruse ca atare, iar poemele vistiernicului Stavrinos (1601) și ale lui Georgios Palamed (1607), manuscrise, nu circulau încă sau păreau mai puțin demne de încredere. Putea exista însă, este adevărat, Cronica Buzeștilor, prelucrare a textului intern despre Mihai cu o circulație autonomă29. Dan Zamfirescu și, pe urma lui, Pavel Chihaia sunt de părere că anonimul cronicii Buzeștilor a tradus și a adăugat un final preluat

83 din Stavrinos, cronica scrisă de el circulând astfel înainte de a fi inserată în cronica alcătuită în primii ani ai domniei lui Matei Basarab. În lipsa unor versiuni mai puțin susceptibile de deformări partizane, deci mai credibile, cronicarul a folosit ceea ce a putut dibui și a avut la îndemână. Dacă Pavel Chihaia are dreptate, atunci în colecția de izvoare istorice alcătuită în vederea compunerii noii cronici trebuie adăugate și Cronograful lui Mihail Moxa, și Letopisețul moldovenesc în versiunea anterioară celei elaborate de vornicul Grigore Ureche. O cronică universală scrisă în mănăstire, de un călugăr oltean, prima, și o scriere istorică din țara vecină, ambele convocate pe pupitrul cronicarului, indică un efort de informare meritoriu, căci nu este vorba despre scrieri cu o răspândire notorie, atestată printr-un număr mare de copii manuscrise. Norocul face ca, în privința intrării autorului prezumat al cronicii în contact cu prima dintre ele, să se fi păstrat o prețioasă mărturie indirectă, pe care a valorificat-o, în felul lui, Dan Horia Mazilu, încă din 1974, cum se va vedea mai departe. Cu privire la cealaltă știm prea puține lucruri pentru a putea propune vreo ipoteză concretă de lucru. Rămâne doar ca posibilitate; e drept, una plauzibilă, căci contactele culturale între Țara Românească și Moldova nu au lipsit în domniile lui Matei Basarab și , dincolo de tensiunile și de crizele politice și militare prin care cei doi dinaști au trecut30. Împreună cu traducerile lui Sima logofătul din cronica lui Matei al Mirelor și a Vieții lui Nifon, dosarul izvoadelor pe baza căreia putea fi alcătuită o cronică a Țării Românești în limba română, reconstituind continuumul istoric de la începuturi până la zi era, în linii mari, conturat.

Note:

1 Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Ed. Minerva, 1974, p. 58: „Chiar dacă Udriște Năsturel nu a scris o cronică a domniei lui Matei Basarab, ce va fi fost apoi intercalată în letopisețele ulterioare – ipoteza ni se pare puțin probabilă –, el a făcut destul pentru nemurirea numelui acestui voievod, înrolându-se cu toate potențele sale spirituale și materiale pentru realizarea acelui moment de marcată prezență culturală a românilor în Europa răsăriteană”. 2 Ștefan Andreescu, „Cu privire la «Faza Matei Basarab» din cronica Țării Românești”, în op. cit., p. 82, n. 1. 3 Dan Horia Mazilu, Varlaam și Ioasaf. Istoria unei cărți, București, Ed. Minerva, 1981, p. 83 consideră neverosimilă ipoteza („ipoteză puțin probabilă”) fără a argumenta de ce. 4 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec. XIV–XVII, București, Ed. Enciclopedică, 1971, p. 215. 5 Dan Horia Mazilu, Varlaam și Ioasaf.., ed. cit., pp. 79-80: „Se stinge către sfârșitul deceniului șase. Dacă nu este el acel «spătar Udriște», ucis în 1659 din porunca lui Radu al III-lea Mihnea (variantă ce ar presupune și o spectaculoasă schimbare a rangului, neconfirmată în alte izvoare), trebuie să considerăm hrisovul din 12 iulie 1658 drept ultimă atestare a apariției publice a celui care fusese Udriște Năsturel, «vtori logofăt ot Fierăști»”.

84 6 Ibidem, p. 77-78. 7 Ibidem, p. 80. Este un mod de a spune că dascălii lui au rămas necunoscuți. 8 Ibidem, p. 81. Nu fără sprijinul vreunui cunoscător, monah romano-catolic local ori venit dinafara țării, sau laic. 9 Ibidem, p. 81-82. 10 Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern, I, București, Ed. Meridiane, 1987, pp. 45-46. 11 O primă ediție a lucrării a fost tipărită la Milano, în 1475. Ulterior a apărut o ediție publicată la Veneția, în 1516, urmată fiind curând de o terță ediție, îngrijită de Desiderius Erasmus, tipărită la Basel, de Johann Froben, în 1518. 12 Dan Horia Mazilu, Varlaam și Ioasaf..., ed. cit. remarcă „... deosebirile lor evidente de viziune şi de stil. Primul, cu formaţie de analist, leagă evenimentele dintre 17 octombrie 1629 şi 6 noiembrie 1633 de o succesiune de date, după canoanele obişnuite ale analelor”. 13 Vasile Drăguț, „Prefață”, loc. cit., p. 7. 14 Ibidem, p. 8: „Realizate din cărămizi, monumentele lui Matei Basarab prezintă pe fațade o decorație în care ... trebuie invocată legătura cu tradiția: încinse de un brâu median, ctitoriile domnitorului au fațadele decorate cu arcaturi și panouri realizate din ciubuce, lăsând să se recunoască folosirea modelelor oferite de biserica mănăstirii Dealu sau de biserica episcopală din Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab...” Nu este întâmplător că modelele urmate către jumătatea sec. al XVII-lea erau tocmai cel al Mănăstirii Dealu, unde fusese odinioară prezent și istoricul Matei al Mirelor, și cel al Curții de Argeș, de ctitorul căreia se leagă scrierea Învățăturilor lui Neagoe Basarab... 15 Pompiliu Teodor, „Două manuscrise copiate pentru biblioteca lui Ștefan Cantacuzino”, în AIIC, t. V, 1962, p. 231 observă că ambele manuscrise au fost copiate de aceeași persoană cândva între 1714–1716. Pe unul dintre frontispiciile care împodobesc manuscrisul ce reunește Învățăturile lui Neagoe Basarab și Viața lui Nifon, copistul de la începutul sec. al XVIII-lea a reprodus și anul 7142, adică 1633–1634 din prototipul copiat (originalul traducerii sau un text intermediar). Ștefan Andreescu, op. cit., p. 80, n. 1 socotește că originalul după care s-a tradus Viața lui Nifon era grecesc, așa cum pare să confirme descoperirea lui Leandros Vranoussis („Gândul și fapta marelui domn al Țării Românești”, în Magazin istoric, an. VI, 1972, 2, p. 10) a celui mai vechi manuscris păstrat dn această scriere (cel de la Muntele Athos din 1518), traducerea fiind efectuată doar după 1635 (Șt. Andreescu, op. cit., p. 79). Pentru că tratarea vieții lui Neagoe Basarab și a celei a domnitorului pentru care se scrie, anume Matei Basarab, par să formeze „un diptic” (Ștefan Andreescu, op. cit., p. 80), istoricul socotește că includerea în cronică a elementelor recoltate din Viața lui Nifon nu putea avea loc decât retrospectiv, la bilanțul domniei mateine, deci în etapa secundă a elaborării cronicii. Adaug faptul – neobservat încă explicit – că organizarea în „diptic” a faptelor celor două biografii de domni pare să introducă în cronistica Țării Românești modelul clasic al vieților paralele, copiat după Plutarh. În ipoteza că Udriște Năsturel a fost maestrul rămas discret în penumbră al cronicii mateine, cum crede și Ștefan Andreescu (op. cit., p. 80: „... el însuși [= Udriște – n. O.P.] nu va fi fost străin de hotărârea de a se efectua, prin intermediul cronicii, comparația amănunțită între cele două domnii”), trimiterea la orizontul culturii clasice eleno-latine este cât se poate de firească, fiind vorba despre un boier cu orizonturi umaniste și cu o bună cunoaștere a latinei.

85 16 Ștefan Andreescu, op. cit., p. 83-84. 17 Ibidem, p. 48. 18 Orest, Uriil sau Udriște Năsturel a fost căsătorit, întâi, cu Maria, fiica marelui vornic Vintilă I Corbeanu. În a doua lui căsătorie soție i-a fost Despa. Pavel Chihaia, Opere, VIII, p. 250 scrie în schimb despre mama lui Udriște și a Elinei: „... Ascendența Despinei, soția lui Radu Năsturel, se pierde în întuneric, deși două mărturii ne vorbesc despre o origine ilustră. Astfel, dintr-un document din 16 iunie 1602, aflăm că ea făcea parte din «casa lui Mihai voievod» (prin urmare fusese rudă cu acesta), iar pe piatra de mormânt se menționează de asemenea că era dintr-un «bun neam», fără alte precizări”. Prin bunica sa, deci, Mateiaș este posibil să se fi tras din neamul lui Mihai Viteazul. Pe de altă parte, spune Pavel Chihaia, „Socotim probabil ... că Despina, soția lui Radu Năsturel, să fi fost înrudită cu Cantacuzinii. Discreția în privința originii sale ar putea fi explicată prin turcirea acestor rude [= Iane banul și fiul lui, Apostol –n. O.P.] sau prin lipsa de popularitate a Cantacuzinilor în prima jumătate a domniei lui Matei Basarab, când curentul antigrecesc era puternic”. 19 Idem, VII, p. 198. 20 Ibidem, p. 205: „... intervalul de apariţie a Cronicii boiereşti despre Matei Basarab este 1636 – 1640” 21 Ibidem, p. 195. Supoziția contrazice cealaltă ipoteză, că textul istoric ar fi fost compilat în cancelaria domnească. 22 Ibidem, p. 205. 23 Ibidem. 24 Există și o altă explicație plauzibilă a acestui fapt: pe mormântul doamnei Elina, din 1653, soțul ei a înscris – probabil prin pana lui Udriște Năsturel, fratele răposatei, „... că au trăit împreună de două ori câte 20 de ani”. Cineva care s-ar fi inspirat în datarea domniei lui Matei Basarab doar din acest izvor ar fi putut înțelege că acesta a domnit, împreună cu soția sa, patru decenii, și nu că pe primele două le-ar fi petrecut alături cu un alt statut decât cel princiar. 25 Pavel Chihaia, Opere, VII, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2011, p. 194. O remarcă mai târziu și Cătălina Velculescu. 26 Ibidem, p. 206 constată, totuși, că s-au preluat și știri din Cronograful lui Moxa, dar vorbește despre „preluări nemistuite”. Există „... confuzii [care] aruncă o lumină defavorabilă asupra conștiinciozității cronicarului boieresc din primii ani de domnie ai lui Matei Basarab” (ibidem, p. 207). Pavel Chihaia este de părere că unele informații provin „... din Letopisețul moldovenesc (1600 – 1635), de unde cronicarul ... preia și unele elemente din titlu și din introducerea «descălecării»”. Trimiterea se face deci la un letopiseț moldovenesc astăzi pierdut, dar prezumat a exista pe urma afirmațiilor din Letopisețul Țărâi Moldovei, compilația lui Simion Dascălul, scriere prealabilă cronicii lui Grigore Ureche – păstrată, și ea, doar ca parte din textul compilației lui Simion – care, din punctul de vedere al generației căreia îi aparține și al mediului social pe care îl reprezintă, este un soi de corespondent al lui Udriște Năsturel la curtea și în cultura Moldovei. 27 Ibidem, p. 200. 28 Ibidem, p. 213: Cronica lui Theodosie Rudeanu începe „... ex abrupto cu evenimentele de la data de 5 noiembrie 1595, doi ani după urcarea pe tron a lui Mihai”. Ulterior, „Cronica este rescrisă de Buzești, conform intereselor lor. I se adaugă finalul (ultimul an al domniei voievodului, până la moartea sa) după Stavrinos și o scurtă introducere pentru acoperirea

86 primilor doi ani de domnie”. Tot aici, precizarea: „... Cronica lui Mihai Viteazul, scrisă de Theodosie Rudeanu, se încheia «la retragerea de la Prejmer, lângă Brașov, după bătălia de la Mirăslău din 8/ 18 septembrie 1600»”. Cătălina Velculescu, „3. Continuitate și salt...”, ed. cit., p. 43 consideră. și ea, că autorul primei versiuni a cronicii mateine „... preia Istoria lui Mihai Viteazul după textul de cronică internă...” și îl folosește pe Stavrinos „, devenit carte populară grecească – numai în partea finală, unde știrile lipseau”. 29 Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, București, 1967, p. 230: spune că versiunea boierilor Buzescu din cronica lui Mihai Viteazul, prelucrare a prototipului pierdut alcătuit de Theodosie Rudeanu, „a avut o circulație mai largă, premergătoare integrării ei în Cronica Țării Românești...”. Pavel Chihaia îl citează în Opere, VII, pp. 208-209, exprimându-și astfel acordul cu teza autorului. 30 Este de reamintit aici, ca exemplu, vizita în Țara Românească – și chiar la Udriște Năsturel – a înaltului ierarh moldovean Varlaam.

87