LETOPISEȚUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI DIN VREMEA LUI MATEI BASARAB ȘI AUTORUL SĂU UDRIȘTE NĂSTUREL Prof. univ. dr. Ovidiu PECICAN, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România Abstract: The present paper deals with the unestablished identity of the author of Chronicle of Wallachia. Written during prince (hospod) Matei Basarab’s time (1632–1654), around 1636–1654), the Chronicle was lost afterwards, probabily in the uprising period of the little nobility – „slujitori” and seimeni – wich began in the last months of Matei Basarab’s leadership in the country. This Chronicle brings arguments for the paternity of this narrative source attributed to Udriște – alias Uriil or Orest – Năsturel, brotherin-law of prince Matei, well known for his erudition and second logothetos in the chancellery of the courtyard. The importance of the Chronicle is more than obvious, as it is seen as the first narrative historiographical product written in Romanian language which deals with all the past of the country, since its first political organization and untill the time when it was written. It is also important mentioning that the historical compilation made in the years of Matei Basarab’s governance is the common source for the later most read chronicles of Wallachia: the socalled Letopisețul Cantacuzinesc (The Chronicle of the Cantacuzino family) and Letopisețul Bălenilor (The Chronicle of the Băleanu family). Keywords: chronicle, Wallacia, Udriște Năsturel, autorship, Matei Basarab, XVII-th century Izvor istoriografic de mare importanță în evoluția scrisului istoric românesc din Țara Românească, letopisețul alcătuit în vremea lui Matei Basarab (1632–1654) nu s-a păstrat ca atare în nicio copie identificată până astăzi. Cunoașterea lui s-a realizat, atâta cât a fost posibil, pe baza analizei textuale a compilației alcătuite pe baza lui ulterior, așa-numitul Letopiseț Cantacuzinesc, și prin compararea acesteia cu așa-numitul Letopiseț al Bălenilor. Una dintre problemele conexe tentativei de a elucida problema letopisețului matein a fost stabilirea paternității acestuia. Cine a fost autorul principal al compilației istorice de la curtea lui Matei Basarab? După ezitări prelungite în a-l identifica, astăzi s-ar părea că există destule argumente pentru a susține paternitatea lui Udriște Năsturel. Dan Horia Mazilu era sceptic în privința eventualității ca Udriște Năsturel să fi fost cronicarul epocii mateine1. Ștefan Andreescu înclină, în schimb, să creadă că principalul merit în redactarea cronicii mateine îi aparține lui Udriște Năsturel. El enunță clar: „... cronica, atât în faza 1633–1634, cât și în cea din 1643–1644, a fost opera unor oameni de cultură ajunși la deplină maturitate, cum erau un Udriște Năsturel sau Sima logofătul”2. 78 Într-adevăr, nu ar fi de mirare ca maestrul coordonator al echipei de cronicari din cancelaria domnească să fi fost cumnatul voievodului Matei Basarab, logofătul al doilea Udriște Năsturel3. Încă înainte de urcarea pe tron a lui Matei Basarab, între 13 ianuarie 1630 și 12 august 1631 el era deja logofăt II al cancelariei domnești. Rămas apoi fără titlu, el a revenit în funcție înainte ca Matei Basarab să acceadă la tron, având o carieră longevivă în timpul domniei soțului surorii lui, inaugurată în 24 februarie 1632 și îndeplinită dincolo de marginile domniei mateine, până în 7 ianuarie 1658, când a urcat la rangul de mare spătar (9 decembrie 1658 – 12 iunie 1659)4. Faptul că a fost ucis în 1659 de către Mihnea al III-lea Radu5, artizanul altei linii politice, potrivnice aceleia concesive de până atunci și întemeiate pe contracararea influenței marilor boieri, prin promovarea categoriilor slujitorilor, nu anulează în niciun fel statura cărturărească și meritele culturale ale acestui mare boier tradiționalist muntean. Promotor al unei renașteri slavone în Țara Românească, traducător în mediobulgară al cărții lui Thomas a Kempis, Imitatio Christi (tipărită în 1647 la mănăstirea Dealu), și tălmăcitor din slavonă în română al romanului Varlaam și Ioasaf (1649), cu intenții de contracarare a Reformei6, Udriște Năsturel a vădit și alte calități intelectuale. Cunoscător al slavonei, latinei și elinei, după P. P. Panaitescu, el pare să fi studiat „în țară, în casa părintească, împreună cu frații săi ..., cu profesori aduși de tatăl lor din Ucraina, cu călugării mănăstirilor locale sau cu vreunul din misionarii ce străbăteau Țara Românească...”7. Latina a învățat-o acasă, când trecuse pragul adolescenței, după cum preciza chiar el în prefața la Imitatio Christi8. În biblioteca lui personală, mitropolitul Varlaam al Moldovei a găsit, aflat în vizită în Țara Românească, Catehismul calvinesc din 1640, iar monahul rus Arsenii Suhanov a dat, alături de alte titluri ucrainiene, și peste gramatica lui Meletie Smotrițki publicată la Evie, din 1619. Tot acolo se mai aflau traducerea în slavona bielorusă a romanului Varlaam și Ioasaf (Kutein, 1637) și unele copii manuscrise slavone ale aceluiași roman9. Deși puține, informațiile de mai sus dau o idee despre tipul de lecturi și despre orizonturile către care se deschidea biblioteca lui Udriște Năsturel. Portretul pe care i-l face – în același timp, sintetic și baroc – Răzvan Theodorescu surprinde liniile de forță ale personajului. El merită să fie redat aici in extenso: „Fără a fi fost o personalitate culturală de amplă respirație – a fost în primul rând un «lettré savant», cum excelent l-a intuit Nicolae Iorga –, fără a ști mereu, la sursă, pe autorii clasici pe care îi citează – obicei ce era al timpului, de altfel, și nu numai în Țara Românească –, cu «stihuri la stemă» slavone, pedante, pedestre, livrești, dar expresive pentru climatul cultural și politic al vremii și al locului, așezat în slujba unui slavonism devenit, în acel timp chiar, anacronic și prețios, aparținând acelui curent aulic ortodox pe care Contrareforma îl încuraja în Europa răsăriteană, Udriște Năsturel a fost nu mai puțin diriguitorul spiritual al unei întregi, voite, reîntoarceri la «epoca de aur» medievală a unui Neagoe Basarab, modelul politic și dinastic al lui Matei, fostul agă din Brâncoveni ajuns în scaunul domnesc. A fost Udriște 79 Năsturel răspunsul la nevoia spirituală a «culturii de curte» ce poate fi înregistrată pretutindeni pe continent, într-un veac atât de zbuciumat și marcat de întoarceri, deloc rare, la evul mediu. Cultura lui, făcută din întinse lecturi, era neobișnuită pentru acel timp în Țara Românească [...] și adesea își presăra paginile cu referiri la texte ale filosofiei antice platonice și cu trimiteri la Suetoniu și Plutarh, făcea singur epigrame slavone la nume grecești, la cel al princiarei sale surori, Elina, în cuprinsul Triodului penticostar tipărit la Târgoviște în 1649, încă un prilej spre a aduce aminte de Platon”10. Plastic și atent la reliefurile culturale ale celui evocat, portretul lui Răzvan Theodorescu greșește într-un singur loc: acolo unde îi subestimează acestuia „amploarea respirației”, „alonja” culturală. S-ar părea că aceasta a fost, prin forța lucrurilor, fiind vorba despre un înalt boier longeviv în prezența lui la vârful statului, în cadrul cancelariei domnești, mai mare și mai iradiantă decât s-ar fi putut crede la prima vedere. Pe de altă parte, din bilanțurile care îl privesc nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lui diplomatică. În decursul carierei a fost trimis ca sol de taină în câteva misiuni delicate. Astfel, el a călătorit la Viena, la Cracovia, în Transilvania la Gheorghe Rákóczy, și, probabil, și la Belgrad. Pentru un cititor instruit, aceste deplasări nu puteau să nu fie și ocaziile unor contacte cu noi cărți și autori care, chiar dacă nu s-au păstrat cu numele, în memoria culturală a trecutului, nu înseamnă că vor fi lipsit din biblioteca boierului. Destinațiile soliilor boierului Năsturel menționate mai sus fac probabilă posesia unui număr mai mare și mai reprezentativ de cărți scrise și publicate în latină. Enunț aici ipoteza – cu o plauzibilitate ce încearcă a fi demonstrată câteva pagini mai departe – a lecturilor din istoriografia latină antică referitoare la șirul împăraților romani; poate a fost vorba despre Suetoniu, poate de Historia augusta 11 (cercetări viitoare și-ar putea propune lămurirea acestui aspect). Cancelaria domnească a lui Matei Basarab – de care numai străin nu a fost Udriște Năsturel, știind, cu siguranță, în calitatea lui (longevivă) de logofăt II, cam tot ce se plămădea acolo –, care l-a inclus și pe Sima logofătul, este locul de naștere al ambelor straturi mateine ale cronicii Țării Românești. Autorul principal al acesteia are, spune istoricul Dan Horia Mazilu, „o formație de analist”, adică respectă canoanele tradiționale ale analelor, oferind o succesiune de date12. Aceasta înseamnă că el era, din punct de vedere istoriografic, conservator și atent să nu iasă din tiparele tradiției (dacă nu cumva îi lipsea cultura istoriografică modernă pentru a o face). Pe de altă parte, precizarea poate fi descifrată și în sensul că autorul respectiv își îndeplinea misiunea concis și, pe cât posibil, la subiect, fără a etala veleități de narator, deci de prozator realist cu vocație artistică manifestată prin plasticitatea și bogăția plus eleganța stilistică. Caracterizarea cronicarului drept conservator își găsește ecoul într-o remarcă făcută de Vasile Drăguț cu privire la arhitectura specifică vremurilor despre care este aici vorba. „Monumentele epocii lui Matei Basarab vădesc o strânsă legătură cu modelele epocilor anterioare, în primul rând cu modelele arhitectonice din vremea lui Radu cel Mare și Neagoe Basarab”13. Acest tradiționalism arhitectonic 80 ține de o mentalitate care se regăsește și în scrisul istoric al epocii, cel puțin în opera „analistului” primei cronici mateine (cea caracteriată de Pavel Chihaia drept boierească). Ea înseamnă, de fapt, un pariu pe continuitatea culturală, o prețuire a modelelor de acasă și o încredere în capacitatea lor de a reflecta optim sensibilitatea comanditarului. Totodată, ele fac dovada unei anumite lipse de sofisticare14. Asta dacă nu era vorba de un anume imobilism și hieratism cu țeluri de solemnizare a scrisului, desigur. A spune mai multe despre toate acestea, în actualul stadiu de studiere și de cunoaștere a caracteristicilor culturale ale mijlocului sec.