STALINIZAREA IDEOLOGICĂ A ROMÂNIEI ȘI NEGAREA PROPRIEI ISTORII (1945 - ÎNCEPUTUL ANILOR 1960). CĂI DE ȘTERGERE A MEMORIEI COLECTIVE ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA BASARABIA, NORDUL BUCOVINEI ȘI ȚINUTUL HERȚA

Prof. univ. dr. hab. Arthur-Viorel TULUȘ, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

Abstract. ’s inclusion in the Communist totalitarian Bloc also had negative consequences in the matter of historiography, the history of Romanians being ideologized and falsified in order to correspond to the “new truths” dictated from Moscow. The most sensitive chapter within Romanian-Soviet relations was the matter of , northern Bukovina and the Hertza region (essentially, those Romanian territories that were forcibly taken by the in the summer of 1940). The reflection of these provinces’ past in the Romanian Communist historiography had several stages, in which the pursuit to erase collective memory by falsification had its most harmful interlude between the beginning of the regime up to the end of the 1950s. Despite the efforts of the Communist authorities, the brutal falsification and ideology pressure could not erase the sentiment of Bessarabia, northern Bukovina and the Hertza region’s belonging to the Romanian nation from the consciousness of true historians and from that of Romanians in general. The Western Bloc was aware of the falsification of Romanian history, as it is proven by several documents belonging to the CIA.

Încă din primele lui momente de existență, regimul comunist a produs schimbări radicale în toate planurile, inclusiv în domeniul social și cultural. Ideologii partidului și- au propus imediat să acționeze pentru formarea pe plan spiritual a „omului nou”, după prototipul impus din afară al acelui homo sovieticus, având ca trăsături definitorii „o înaltă conștiință socialistă și un atașament necondiționat la ideologia și politica Partidului Comunist”1. Indisolubil legată de această campanie de sovietizare, alinierea ideologică trebuia să se subordoneze direct principiului eliminării „dușmanilor de clasă”, începând prin distrugerea structurilor rurale tradiționale, continuând cu lichidarea burgheziei și sfârșind prin îndepărtarea tuturor celor care exercitau o influență morală sau spirituală asupra societății – intelectualii. „Totalitarismul venit la putere înlocuiește invariabil toate talentele de primă mână, indiferent de simpatiile lor, cu oameni a căror lipsă de inteligen- ță și creativitate constituie totdeauna cea mai bună garanție a loialității lor”2.

1 M. Golu, Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist, în Arhivele Totalitarismului, anul IV, 1998, nr. 19-20, p. 75. 2 H. Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, București, 1994, p. 447. 662 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

Istoricii au primit din partea structurilor comuniste și misiunea de a deveni ide- ologi ai Partidului. În conformitate cu această directivă, lucrările de istorie scrise în perioada 1947-1989 se îndepărtează mai mult sau mai puțin de realitatea istorică pe care o interpretează, fiindcă ele nu sunt numai teorii științifice (unele de-a dreptul -ab surde), ci sunt și o altă fațetă a propagandei regimului, care cenzura și dicta tipul de istorie ce trebuie prezentat poporului. În mod normal, istoriografia românească din perioada comunistă a fost sensibil legată de schimbările petrecute la nivelul condu- cerii Partidului și, mai ales, al raporturilor nomenclaturii de la București cu omologii lor de la Moscova. De altfel, cel mai sensibil capitol al raporturilor „tovărășești” româno-sovietice a fost, în toată perioada comunistă, problema Basarabiei. Maniera în care a fost reflectată istoria acestei provincii în diverse surse (manuale, tratate etc.) constituie un veritabil barometru al relațiilor politice dintre liderii și partidele comu- niste de la București și Moscova. În tot acest vârtej al interpretărilor istoriografiei comuniste românești și sovietice, cele mai sensibile puncte erau: Unirea Basarabiei cu România (27 martie / 9 aprilie 1918); anexarea Basarabiei de către Uniunea So- vietică (sfârșitul lunii iunie 1940) și motivația participării României la Operațiunea Barbarossa (atacarea de către Axă și aliații săi a Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941). În România, perioada comunistă nu a fost unitară și compactă și, deci, nici istori- ografia comunistă nu avea cum să fie așa. În linii mari, distingem trei mari perioade în evoluția ei: 1) istoriografia de tip stalinist, internaționalistă, specifică începutului regi- mului și anilor 1950; 2) istoriografia de recuperare a unor valori naționale, întâlnită în anii 1960; 3) istoriografia ceaușistă, de tip național-comunist, de după anul 19713. În studiul nostru4 ne vom opri doar asupra primei perioade, de departe, după cum vom vedea, cel mai nociv interval cronologic în încercările de a șterge memoria colectivă ro- mânească cu privire la istoria reală a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța. În planul istoriei, după scurta tranziție a anilor 1944-1947, care a mai permis încă unele manifestări ale „vechii” istoriografii, „noua” istorie marxistă, în fond stalinis- tă, a ocupat întregul teren. Seismul în istoriografie nu a fost de mai mică amploare decât cel care a afectat ansamblul structurilor sociale, în condițiile în care nu exista în istoriografia românească o tradiție marxistă. În numai câțiva ani, reperele istoriei românești au fost inversate, deoarece firul ei conducător, care fusese ideea națională, a fost înlocuit cu spiritul internaționalist dictat de la Kremlin. Ocuparea locului vechilor istorici de către pseudo-specialiști a netezit Partidului calea spre falsificarea istoriei, prin ștergerea a tot ce era național românesc. De fapt, conștient de puterea culturii în 3 Istoriografia comunistă poate fi și mai mult detaliată. De exemplu, istoricul Vlad Georgescu a identificat în evoluția istoriografiei comuniste din perioada 1944-1977, mai multe etape: 1) 1944- 1960 – „Frontul istoric, stabilirea Adevărului”; 2) 1960-1965 – „începutul reinterpretării adevărurilor istorice abia reinterpretate”; 3) 1965-1971 – „relaxarea ideologică”; 4) 1971-1977 – „culturnicii și noile mituri”. Vezi V. Georgescu, Istorie și politică. Cazul comuniștilor români. 1944-1977, Humanitas, București, 1991, pp. 6, 8, 51, 58, 66. 4 O parte din analiza acestui studiu – partea introductivă referitoare la istoriografia românească comunistă, biografia lui M. Roller și elementele de conținut privind Manualul de Istorie coordonat de acesta – au mai fost publicate în studiul: A.-V. Tuluș, Participarea României la Operațiunea Barbaros- sa (22 iunie 1941 - 23 august 1944). Interpretări în spiritul „tovărășiei româno-sovietice” în manua- lele și tratatele de istorie românești comuniste, în Analele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM), nr. 10, Chișinău-București, 2012, pp. 293-306. ARTHUR-VIOREL TULUȘ 663 educarea populației, „de a contribui la crearea omului nou, de a întreține o stare de psihoză proprie contrarevoluției”5, PCR6 înființează o serie de instituții noi, prin care manifestă un control și o cenzură totală în toate domeniile. De exemplu, va transfor- ma bibliotecile în focare de răspândire a noii culturi socialiste în orașe și sate și va da ordin nou-înființatei Uniuni a Scriitorilor Români (luase locul Asociației Scriitorilor Români), structură condusă și controlată direct de către Partid, „să producă” o litera- tură de consum conformă din punct de vedere ideologic7. Fenomenul s-a manifestat cu predilecție începând din anul 1948, după ce regimul a reușit să se consolideze. În anii precedenți, mult mai importante pentru PCR fuseseră preluarea puterii politice și economice sau înlăturarea monarhiei, decât subordonarea elitei intelectuale. La 9 iunie 1948 însă, o mare parte din vechii academicieni au fost excluși (îndeosebi mem- brii marcanți ai fostelor partide istorice, dar și persoane care se manifestaseră critic la adresa PCR)8, noii veniți fiind înlocuiți cu oameni fideli noii puteri. Marea majoritate a celor care le-au luat locul nu aveau însă o activitate științifică ce să le permită acce- derea în forul suprem al științei din România, fiind persoane cu o poziție periferică în profesia lor. Rolul lor era însă acela de cerberi ideologici, de instrumente de impunere a noii politici culturale, mult mai importantă fiind adeziunea lor totală la comunism. Printre cele mai ilustrative exemple de istorici improvizați, amintim pe Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iași, Victor Cheresteșiu, Ladislau Banyai sau Barbu Câmpina, istorici de partid care au ocupat cele mai importante poziții în sistem9. Și totuși, negarea până la absurd a propriei istorii naționale din prima fază a istoriografiei comuniste nu a fost numai opera lui Roller sau a acoliților acestuia. Și unii dintre „foștii” istorici, din diverse motive, s-au adaptat la noile realități. În lucrarea Istoricii și Securitatea, autorul ei, Ioan Opriș, a urmărit destinul sub regi- mul comunist al 14 personalități din lumea academică și științifică – patru arheologi, șapte istorici și trei etnografi. Mulți dintre ei au avut destine tragice, fiind urmăriți de , anchetați și închiși. Fiind nevoiți să supraviețuiască, unii devin colabo- ratori ai Securității, chiar dacă în majoritatea cazurilor doar sub aspect formal, fiind recuperați și reintegrați în instituții onorabile, proces început în anii 1960 pe fondul răcirii relațiilor româno-sovietice10. 5 M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, București, 1995, p. 96. 6 Se folosește în general termenul de Partidul Comunist Român, deși până în 1965 titulatura oficială era aceea de Partidul Muncitoresc Român. 7 E. L. Mușat, Terorismul de stat în România comunistă, în De ce trebuie condamnat comunismul, „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, vol. I, București, 2006, p. 54. 8 Vezi P. Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, în Memoria. Revista gândirii ares- tate, nr. 28, 1999, pp. 8-53. Printre academicienii care nu și-au mai regăsit locul în noua instituție, amintim pe: Simion Mehedinți, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaș, , Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (președintele acestei instituții în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclișanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost președinte al Academiei), Lucian Blaga ș. a. 9 L. Pleșa, Mihail Roller și „stalinizarea” istoriografiei românești, în Annales Universitatis Apu- lensis, nr. 10/1, 2006, p. 165. 10 Vezi I. Opriș, Istoricii și Securitatea, Editura Enciclopedică, București, 2004. Cei 14 subiecți tratați sunt arheologii Ion Nestor, Vladimir Dumitrescu, Constantin Nicolăescu-Plopșor și Dinu Adameșteanu; istoricii Ioan Lupaș, Ion Nistor, Ștefan Manciulea, I. D. Suciu, Virgil Vătășianu, Aurel Decei și Mihai Berza; etnografii Nicolae Dunăre, Ion Chelcea și Valer Literat. 664 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

În introducerea la lucrarea sa, Ioan Opriș sesiza unele mecanisme folosite de agen- ții regimului în atragerea „foștilor” istorici. „Pe lângă exercitarea terorii, orgoliile ști- ințifice sau cele culturale au fost, mereu, folosite de Securitate cu mult succes pentru a racola colaboratori. Or, în grupurile intelectuale – evident și în cel al istoricilor – orgo- lioșii n-au lipsit. Cum n-au lipsit cei fără de caracter: oportuniștii. Din rândurile aces- tora au fost recrutați, adeseori, «caii troieni» din instituțiile academice, universitare și culturale, care odată racolați au alimentat și susținut sistemul de urmărire. O altă slăbi- ciune – credința creștină, dragostea și dorul de țară, de rude și de familie – n-a scăpat exploatată. Puternic legați de pământul natal, mai ales refugiații politici, expatriații au fost șantajați pe această cale, promițându-li-se multe […]. În acest câmp, Securitatea a exersat arta șantajului, aplicată mai ales rudelor și prietenilor, dar și familiilor în care s-au aflat exilați sau legionari. Cu ce rezultate? Maxime”11. În categoria oportuniștilor putem include și intelectualii afiliați Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociație înființată în no- iembrie 1944 și pusă sub președinția lui Constantin I. Parhon. Numărul intelectualilor în- scriși în ARLUS în anii de început, 1944-1945, era însemnat, printre ei fiind nume sonore – George Enescu, , Traian Săvulescu, Dimitrie Gusti, Andrei Oțetea, Simion Stoilov ș.a. Pentru unii afilierea nu-i va scăpa mai târziu de experiența pușcăriei comuniste, iar pentru alții – cum a fost cazul lui C. I. Parhon – a fost un prim pas în ac- cederea către demnitățile regimului. Oricum, ARLUS a devenit în anii 1950 unul dintre cele mai puternice instrumente de sovietizare a culturii și a spiritualității românești12. Revenind la istoricii de tip „nou”, de departe, s-a detașat figura lui Mihail Roller, numit de către „micul dictator al istoriei” sau „dirijorul noii istoriografii”13. Cu un trecut pus în slujba mișcării comuniste și cu o pregătire ideologică formată la Moscova14, Mihail Roller a fost întruchiparea noului prototip al pseudo-academicianu- lui funcționar de partid, care avea rolul de a aplica în totalitate linia marxist-leninistă și de a supraveghea respectarea ei. De fapt, până în 1960, posturile din viața culturală și artistică au fost ocupate de funcționari de partid, în timp ce adevărații specialiști ai respectivelor domenii erau simpli executori ai directivelor date de Partid15. Reîntors în țară în toamna anului 1944, odată cu Armata Roșie, Roller a primit misiunea de a activa în aparatul de propagandă a partidului, fiind mai întâi adjunct (din 1945) și, ulterior, între 1949 și 1955, șeful Comisiei de Învățământ la Secția Propagandă și Agitație a CC al PMR, comisie ce a primit ca sarcină elaborarea manualelor unice, majoritatea traduse 11 Ibidem, pp. 10-11. 12 Pentru mai multe detalii privind ARLUS, vezi A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Curtea Veche, București, 2005, pp. 106-148. 13 L. Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a II-a, Humanitas, București, 2000, p. 108. 14 Născut la 6 mai 1908, la Buhuși, într-o familie evreiască, tatăl său fiind funcționar, Mihail Roller urmează cursurile școlii tehnice din Berlin și Paris (1925-1931), unde se remarcă mai mult ca activist comunist, debutând atunci în presa ilegală comunistă. În 1926 s-a înscris în Partidul Comunist German, de unde s-a transferat în 1928 în Partidul Comunist Francez. Reîntors în 1931 în țară, Roller va ocupa diverse funcții în PCR, fapt pentru care este arestat de trei ori, însă eliberat de fiecare dată din lipsă de dovezi. În 1940, fuge din România în Basarabia anexată de curând de Uniunea Sovietică și, de acolo, la Moscova, unde va activa în grupul Anei Pauker și va urma Facultatea de Istorie a Universității din Moscova. 15 A. U. Gabanyi, Literatura și politica în România după 1945, Fundația Culturală Română, București, 2001, p. 100. ARTHUR-VIOREL TULUȘ 665 din limba rusă. Sub directa sa supraveghere, în programele pentru școala elementară au fost introduse „noțiuni despre noii dascăli ai clasei muncitoare” (Marx, Engels, Lenin, Stalin), iar studiul limbii ruse începea încă din clasa a IV-a și continua până la facultate16. Meritele sale în aplicarea tiparului ideologic stalinist îi vor permite o ascensiune rapidă: membru titular al Academiei RPR (de la 1 noiembrie 1948), director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului, profesor și șef al Catedrei de Istoria României la Academia Militară Politică din București (1948-1955) și deputat în Marea Aduna- re Națională (din martie 1948)17. În ciuda acestor funcții și directive date de partid, Roller s-a implicat cel mai mult în rescrierea istoriei potrivit concepției marxist-le- niniste de periodizare și evoluție socială (materialismul dialectic și istoric, conform căruia factorul economic era unicul determinant în evoluția omenirii iar motorul progresului era lupta de clasă). De altfel, necesitatea rescrierii istoriei României în acord cu viziunea noii puteri era cerută cu insistență de către Roller, deoarece „ne- întocmirea unei noi istorii a României ar fi însemnat a lăsa în mâna dușmanului de clasă o armă ideologică împotriva clasei muncitoare”18. Manualul unic de istorie a apărut în timp record încă din 1947, dar Roller și echipa sa (Gheorghe Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor) nu au plecat de la zero, folosind o serie de documente ale PCR din perioada ilegalității (cu precădere tezele Congresului al V-lea, ținut la Moscova în 1930), în care erau criticate Unirea Principatelor Române din 1859, Marea Unire din 1918, regimul constituțional, marile reforme democratice, monar- hia, sistemul parlamentar, activitatea liderilor partidelor istorice, politica externă etc. Aceste teze cu privire la trecutul României erau elaborate de activiștii din Secția de Propagandă și Agitație sau de la Institutul de Istorie a Partidului, fiind sancționate apoi la plenare și congrese ale PMR și devenind așadar dogme. Textele de autoritate erau: „învățăturile” lui Stalin, Cursul scurt de istorie al PCUS, hotărârile CC al PMR, dar și articolele și cuvântările lui Gheorghiu-Dej19. Manualul de Istoria României (titlu simptomatic, schimbat apoi în Istoria Repu- blicii Populare Române) a apărut în perioada 1947-1956 și a fost folosit până în anul școlar 1961-1962. Discursul lui Roller a devenit normă de exprimare în perioada 1948-1955, fixând limitele în care urma să se încadreze noua istoriografie. Aceasta avea misiunea de a dezrădăcina din conștiința românească valorile tradiționale și a le înlocui cu teme propagandistice care exprimau preamărirea URSS și a lui Stalin, viziune extinsă și asupra Rusiei țariste și a migratorilor slavi (Roller afirmând că studiul marxism-leninismului duce la însușirea celei mai avansate culturi din lume – cultura sovietică); condamnarea factorilor externi de inspirație occidentală; con- damnarea vechilor clase dominante din trecut – boierimea („trădătoare” în favoarea otomanilor) și burghezia („cosmopolită”, „supusă imperialiștilor capitaliști” etc.) – și minimalizarea rolului personalităților istorice românești; tăierea prin falsificare a legăturilor istorice ale Basarabiei cu spațiul românesc. 16 N. Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transfor- mări instituționale, All, București, 2005, p. 329. 17 L. Pleșa, op. cit., pp. 166-167. 18 M. Roller, Realizări și sarcini noi pe tărâmul științelor istorice, în Studii. Revistă de istorie și filozofie, nr. 4, 1949, p. 15. 19 L. Pleșa, op. cit., p. 168. 666 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

În această primă fază a istoriografiei comuniste (1947-1960), stalinistă sau rolle- riană, istoria provinciei dintre Prut și Nistru a fost falsificată în mod grosolan pentru a putea demonstra drepturile legitime ale Uniunii Sovietice, și nu ale României, asupra acestui teritoriu. În manualul lui Roller, participarea României la Primul Război Mon- dial este prezentată drept „acțiune imperialistă”, în timp ce Unirea Basarabiei din 1918 este rezultatul unei ocupații militare: „guvernul reacționar român, folosind situația mi- litară grea a tinerelor Republici Sovietice, le atacă și ocupă Basarabia (ianuarie 1918), înăbușind cu forța armată, rezistența sovietelor revoluționare care au luat naștere și s-au dezvoltat în timpul Revoluției”20. În continuare, evenimentele din vara anului 1940 sunt tranșate clar într-o singură frază: „la 27 iunie 1940, în urma înțelegerii dintre guvernul român și guvernul Uniunii Sovietice, se lichidează conflictul teritorial, ce exista între ambele guverne, conflict care se născuse în urma intervenției armatelor române împo- triva Sovietelor în 1918”. Așadar, ultimatumul sovietic se transformase într-o înțelegere amiabilă. În schimb, îi este alocat un spațiu mai larg participării României la Operați- unea Barbarossa (22 iunie 1941 - 23 august 1944), fără a se preciza motivele reale ale unei astfel de acțiuni, respectiv recuperarea teritoriilor pierdute la sfârșitul lunii iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. În acest ultim punct, singura scăpare a autorilor manualului, care nu și-au permis să-l cenzureze pe Molotov, se regăsește în declarația reprodusă a comisarului poporului pentru afaceri externe din martie 1944. „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de Stat între Uniunea Sovietică și România. Acesta e primul pas spre restabili- rea completă a frontierei de Stat Sovietice, stabilită cu România prin Tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid prin atacul ei neprovocat din 1941 în alianță cu Germania hitleristă”. Pentru a nu lăsa loc de interpretări, în manual se preciza: în „ata- carea URSS”, „Antonescu a împins poporul român în aventura războinică a lui Hitler, sprijinindu-se pe partidele național-țărănesc al lui Iuliu Maniu și național-liberal al lui C. I. Brătianu și pe cercurile reacționare politice și militare”, în contraponderea acestor forțe existând „formațiunile și partidele democratice și patriotice” (PCR !?!). „Toate speranțele fasciștilor români de a cuceri noi teritorii în Răsărit s-au prăbușit sub puter- nica lovitură a armatei sovietice”. După o scurtă prezentare a victoriilor Armatei Roșii asupra trupelor „fasciste” ale lui Antonescu, de fapt un adevărat elogiu adus eroismului soldatului sovietic (pierderile imense ale românilor fiind prezentate chiar poetic – „că- lătorul care după război va vizita Ucraina, va fi surprins văzând numeroasele cruci albe de morminte presărate pe tot teritoriul. Soldații români au udat cu sângele lor aproape fiecare petec de pământ”), autorii manualului ne prezintă detaliat, în maniera unui bun economist, „totalul bunurilor jefuite din Uniunea Sovietică de fasciștii și criminalii de război români”, inclusiv țigările (36.281.000 bucăți) și tutunul (3.515 tone)21. Cu toate acestea, cea mai mare atenție și întindere a textului (pp. 663-684) îi sunt acordate „miș- cării de rezistență a populației românești împotriva regimului antonescian”. Lesne de înțeles, exagerările sunt direct proporționale cu atenția acordată problemei și par inițial inexplicabile. Totuși, hermeneutica textului ne oferă imediat un răspuns clar, autorii că-

20 M. Roller (coord.), Istoria României. Manual unic pentru clasa a XI-a Medie, Editura de Stat, București, 1948, pp. 545 și 549. 21 Ibidem, pp. 652, 661-664. ARTHUR-VIOREL TULUȘ 667 utând să insufle ideea falsă că în România comunismul a fost impus de jos în sus, adică de la nivelul maselor largi ale populației care au luptat pe frontul din răsărit. „Contactul cu populația și stările de lucruri din teritoriul vremelnic ocupat în URSS au deschis ochii ostașilor români, contribuind ca aceștia să-și facă o idee mai apropiată de adevăr, în ce privește viața muncitorilor și țăranilor sovietici”. Astfel, s-a născut o mișcare patriotică antifascistă românească, în care „un rol important l-au jucat refugiații politici români în frunte cu , , D. Petrescu etc.”22. Manualul lui Roller a devenit simbolul efortului de adaptare a trecutului româ- nesc și a prezentului de atunci la imperativele ocupației sovietice. Prin această an- ti-istorie nu s-a urmărit decât să se extirpe cu forcepsul ideologic memoria națională prin confiscarea masivă a trecutului în spiritul regimului „internaționalist” impus la conducerea României23. De altfel, scrierea acestui tip de istorie în blocul comunist nu era întotdeauna un joc cinstit între așa-zisele „țări frățești”. De exemplu, în 1956, istoricul Mihail Berza, întrebat de un coleg despre importanța artei românești din Ardeal, în comparație cu cea maghiară sau germană, va răspunde: „Maghiarii comuniști, tot maghiari revizioniști au rămas, au avut neobrăzarea să pu- blice de curând un articol pe tema răsuflată a venirii românilor din Peninsula Balcanică în secolele XII și XIII și primiți, tolerați în Ardeal. Lasă să ne precizăm punctul nostru de ve- dere românesc și îmi pare bine că putem spune aici sub faldurile artei ce nu putem să spu- nem în lucrările noastre de istorie, pe care ni le purecă un Roller și un Barbu Câmpina”24. După câteva ediții au apărut și unele observații critice referitoare la conținutul manualului lui Roller, primele, paradoxal, venite din partea unor istorici sovietici. Astfel, în noiembrie 1949, în urma unei vizite a unei delegații sovietice la București, unul dintre delegați, Gorbunov, a precizat următoarele: „Manualul de istorie care a apărut are greșeli. După părerea mea nu trebuia să i se dea drumul. Nu vreau să mă opresc la toate greșelile, ci numai la două: se arată Revoluția din Octombrie foarte îngust și nu se arată importanța ei mondială, pentru toate popoarele lumii. A doua greșeală (desigur nu din partea oamenilor care conduc, ci efectul lor, care este pă- truns de mentalitatea burgheză). În istorie se spune acapararea Basarabiei de către URSS”25. În anul următor, 1950, istoricul sovietic Zviaghin critica așa-zisele scăpări ale istoriografiei românești, printre care modul în care era descris latinismul Școlii Ardelene, care oferea o atitudine șovină față de maghiari și de slavi26. Totuși, decăderea lui Roller nu s-a datorat criticilor aduse de sovietici, ci schim- bărilor petrecute în lagărul comunist după moartea lui Stalin (1953). Treptata distan- țare a lui Gheorghiu-Dej de Hrușciov, evidentă mai ales după 1960, a avut consecințe

22 Ibidem, pp. 663, 668. În realitate, comunismul a fost impus cu forța în România de către Uniunea Sovietică și nu a beneficiat de o popularitate prea mare în rândul populației. Grupul „moscovit”, din jurul Anei Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca, a fost îndepărtat de la putere în 1952 de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, reprezentantul grupării autohtone. 23 Vezi și M. R. Mocanu, Cenzura comunistă, Albatros, București, 2001, p. 38. 24 Conform notei informatorului Securității, cu numele de cod Silviu, din 8 decembrie 1956. Vezi I. Opriș, op. cit., p. 533. 25 Apud D. Cătănuș (coord.), Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, București, 2006, p. 109. 26 Apud L. Pleșa, op. cit., p. 170. 668 CENTENAR SFATUL ȚĂRII importante și în plan cultural: au fost eliberați din închisoare unii dintre marii istorici închiși de comuniști după 194827; încep să fie republicate operele unor mari istorici români din secolul al XIX-lea; în 1959 este celebrat centenarul Unirii Principatelor, sărbătoare interzisă până atunci; în 1963 a fost reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene (deschis în 1913 de N. Iorga și V. Pârvan) sub conducerea lui Mihail Ber- za; au fost primiți în Academia RPR o serie de istorici profesioniști, precum Andrei Oțetea, Mihail Berza, Ioan Nestor și D. M. Pippidi. Toate acestea nu puteau să rămâ- nă fără urmări. La începutul anului 1956, Andrei Oțetea, și Barbu Câmpina i-au trimis lui Dej un document prin care erau demonstrate abuzurile lui Roller, precum și ale unor apropiați ai lui – Aurel Roman, P. Constantinescu-Iași și Solomon Știrbu, în domeniul istoriografiei: plagiatul (însușirea muncii subalterni- lor ierarhici) și caracterul neștiințific (lipsa aparatului critic și selectarea defectuoasă a documentelor). Lovitura de grație avea să vină însă în 1958, atunci când, în cadrul unei sesiuni a comisiei mixte a istoricilor româno-sovietici, Andrei Oțetea l-a criticat dur pe Roller pentru neprofesionalismul său, iar delegația sovietică nu i-a luat apăra- rea celui atacat. Roller pierduse și susținerea Moscovei, la scurtă vreme survenind în condiții misterioase decesul său (cel mai probabil sinucidere)28. Moartea sa nu a însemnat și o renunțare imediată sau radicală la tezele susținute până atunci în istoriografia comunistă românească. Totuși, începând din 1955-1956, mai ales după numirea lui Oțetea ca director al Institutului de Istorie de pe lângă Aca- demia Română (iunie 1956), au apărut o serie de schimbări în interpretarea trecutului, generate îndeosebi de recalibrarea ideologică a raportului dintre internațional și nați- onal în istoria românească – au fost reconsiderate personalități și curente importante din istoria națională (Ștefan cel Mare, și pașoptiștii ardeleni, Școala Ar- deleană). Postulatele referitoare la lupta de clasă și la materialismul istoric au rămas valabile, însă în condițiile în care adularea „marelui frate de la răsărit” și a influenței slavilor, Rusiei sau a Uniunii Sovietice asupra istoriei României au scăzut continuu. Simțind parcă suflul de libertate adus de noul secretar general Nikita Hrușciov în cadrul lucrărilor Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, intelectualii români au început să critice – este adevărat, în cadrul unor discuții restrânse – servilismul României față de Uniunea Sovietică. De exemplu, în cadrul ședinței grupului de istorie medievală din 5 mai 1956, istoricul Mihail Berza re- plica, referitor la atitudinea antirusească a populației românești, consemnată de majo- ritatea călătorilor străini ce pătrunseseră în acest spațiu între 1750-1850, următoarele: „Oare este de mirare? Atunci ca și acum rușii au furat și au prădat și au avut pre- tenția că au venit ca eliberatori. Este o problemă de tip oriental – asiatic: să ceară să lauzi piciorul care te calcă, străinul care te jefuiește. Pretenții mesianice a avut și Rusia lui Petru cel Mare”29. Cu același prilej, istoricul de artă Teodora Voinescu30 continua,

27 O parte dintre istoricii eliberați, cei care au acceptat o serie de compromisuri ideologice, au fost reintegrați parțial sau total în viața științifică. Vezi, de exemplu, cazul lui Ioan Lupaș. 28 Pentru detalii, vezi L. Pleșa, op. cit., pp. 174-175. 29 Conform notei informatorului Securității Silviu, din 11 mai 1956. Vezi I. Opriș, op. cit., p. 533. 30 Cunoscută ca istoric al artei, autoare a lucrării Principii conducătoare în restaurarea monumen- telor artistice de la Bibescu și până azi, Tipografia Universul, București, 1944. ARTHUR-VIOREL TULUȘ 669 spunând că „măsurile care se iau pentru a salvgarda interesele de țară stăpânitoare a Rusiei Sovietice la noi sunt de-a dreptul ridicole, nu ai voie să pomenești în lucrările tale Basarabia și Bucovina de Nord. La bibliografii nu trebuie să arăți că o carte a fost tipărită la Cernăuți sau Chișinău în timpul dominației române, iar pe nenorociții de basarabeni care vin la noi ca de pildă maiorul (astăzi colonelul – în nota Securității) Prepeliță de la legația sovietică nu-i lasă să vorbească românește, ci prin interpreți”31. Concret, „revoluția culturală” care vizase proslăvirea Uniunii Sovietice dusese la interzicerea după 1948 a numeroase cărți și publicații, numărul acestora ajungând la aproximativ 8.000 de titluri, printre care se aflau scrierile lui , Vasile Pârvan și Titu Maiorescu. Totodată, a fost cenzurată opera lui Dimitrie Cantemir, Mihail Ko- gălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Mihai Eminescu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Constantin Rădulescu-Motru, Henri H. Stahl și mulți alții, acuzați de rămășițe culturale reacționare burgheze decadente de factură occidentală sau chiar de „naționalism”, în ulti- mul caz intrând toți cei care dovediseră o formă oricât de mică ar fi fost ea de patriotism32. Falsificarea istoriei naționale și noua turnură luată sub tutela Uniunii Sovietice de știința, cultura și învățământul românesc era cunoscută și de serviciile secrete americane (Central Intelligence Agency, cunoscută prescurtat ca CIA). O serie de documente elaborate de această agenție în preajma morții lui Stalin surprind aspecte interesante privind liderii noii istoriografii și mecanismele creării „adevărurilor” ofi- ciale ale regimului comunist. Într-un raport datat la 30 ianuarie 1953, intitulat Arderea cărților românești și diseminarea literaturii comuniste, se specifica: „1. Partidul Muncitoresc Român (Comunist) a început radical să distrugă cărți și documente istorice. 2. O parte din acest proces a început o dată cu crearea noii Academii a Republi- cii Populare Române (RPR). Imitând Academia Sovietică, aceasta a declanșat cer- cetări științifice, desfășurând în același timp o activitate politică pentru instaurarea socialismului în România. Barbu Lăzăreanu, un stângist, în realitate un comunist, a devenit bibliotecarul Academiei. 3. Comuniștii au început să «purifice» bibliotecile existente. Orice denunț, o sim- plă presupunere, este suficientă pentru a arde cartea, fără niciun studiu real al conținu- tului ei. Printre cărțile retrase din circulație se numără 762 lucrări ale celor mai apre- ciați autori români. Printre ei se află Liviu Rebreanu, Brătescu-Voinești și Octavian Goga. Cărțile germane și italiene, precum și traducerile lor, au fost de asemenea arse cu miile. Orice carte care se referă la Basarabia sau Bucovina a fost imediat arsă, chiar dacă se ocupă doar de literatura pură. Întregul conținut al Casei Școalelor, cărți despre cultura populară națională sau lucrările religioase, au fost în aceeași manieră arse. 4. Pe lângă arhivele municipale, care uneori sunt foarte importante, mai sunt arhivele de stat de la București, Cluj și Craiova. Acestea au fost bine organizate și 31 Conform notei informatorului Securității Silviu, din 11 mai 1956. Vezi I. Opriș, op. cit., p. 533. 32 I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul al XX-lea, Paideia, București, 1999, pp. 556- 559; Vezi și L. Corobca, Procesul de epurare a cărților, în C. Budeancă și F. Olteanu (coord.), Stat și viață privată în regimurile comuniste, Polirom, Iași, 2009, pp. 65-77. 670 CENTENAR SFATUL ȚĂRII aranjate de profesorul Aurelian Sacerdoțeanu, un distins specialist, fost membru al Școlii Românești de la Fontenay-aux-Roses din Paris. Mai degrabă surprinzător, el își păstrează biroul. Selecția actuală a materialului pentru distrugere a fost făcută de un comitet condus de Mihai Roller. Nu este clar cât de mult au fost distruse arhivele. 5. În calitate de bibliotecar al Academiei, Barbu Lazăreanu a fost numit responsabil peste toate materialele, care constituie o comoară națională. Aceste comori includ hărți, documente, fotografii, dosarul lexicografic unic al limbii române, care a fost deja publi- cat de la litera A la litera G. Aceste dosare au fost o sursă neprețuită de informații geo- grafice și lingvistice. Ocazional, ele demonstrau originea latină a limbii române. Ele au fost arse deoarece nu erau pe placul Comisiei de slavistică, care s-a ocupat de ele: Emil Petrovici (un instrument sovietic în Academie), Sever Pop și Barbu Lăzăreanu însuși. 6. Pentru a înlocui aceste pierderi bibliografice, pur și simplu au fost publicate mi- lioane de cărți și broșuri de Editura Partidului Comunist, Cartea Rusă, Calea Victoriei nr. 42, București. Acestea au fost distribuite în orașele și satele de pe întreg teritoriul României. Cartea Rusă a scos 3.701.300 exemplare din 174 titluri, traduse din rusă în limba română. De asemenea, a scos 329.050 exemplare de traduceri în maghiară, ger- mană, sârbă și turcă. Tot ea este activă în distribuirea cărților în limba originală rusă. 7. Se depun toate eforturile pentru a încuraja studiul limbii ruse. Cursuri de limba rusă sunt oferite în cluburi culturale țărănești, școli, sovhozuri, colhozuri, co- operative și în toate tipurile de organizații sociale și culturale ale țăranilor. Această activitate se află în mâinile Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uni- unea Sovietică (ARLUS). ARLUS controlează acum fiecare aspect cultural al vieții românești. În total, sunt acum 3.200 de cursuri cunoscute în limba rusă în România. Cele care au avut cel mai mare succes au fost la fabrica de ceramică de la Baru Mic și Peștera, și în Densuș din regiunea sau districtul Hațeg. 8. Șefii acestei sarcini sunt: a) Petre Constantinescu-Iași, descris ca un erou în literatura națională română; b) Mihai Roller, evreu, care a fost angajat să acorde o atenție deosebită docu- mentelor istorice românești din arhivele de stat. El a condus o comisie specială pen- tru a căuta dovezi istorice privind raporturile dintre România și Uniunea Sovietică. c) Barbu Lazăreanu, evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul său este acum consi- lier al Ambasadei R. P. Române la Paris, după ce a fost rechemat ca atașat de presă la Washington. d) Emil Petrovici, de asemenea un membru prosovietic al Academiei”33. Un alt raport al Central Intelligence Agency, datat 10 iunie 1953, cuprindea o serie de informații referitoare la manualele școlare românești și la școlile tehnice superioare ce funcționau în timpul regimului comunist. Potrivit acestuia, manualele folosite în școlile românești erau publicate sub egida Mi- nisterului Culturii Naționale și nu indicau numele autorilor. Aceste manuale, în special cele de istorie și literatură, conțineau multe falsificări grosolane. Erau date câteva exemple: a) Conform poziției oficiale din manual, războiul dintre 1877-1878 a fost purtat doar de soldații ruși care au câștigat independența și Dobrogea României. Nu se 33 Document făcut public pe site-ul Central Intelligence Agency. Vezi https://www.cia.gov/library/ readingroom/docs/CIA-RDP82-00457R016000120005-0.pdf ARTHUR-VIOREL TULUȘ 671 menționa rolul jucat de Carol I și de români înșiși, la fel nu se preciza nimic despre anexarea Basarabiei de Rusia. b) În ceea ce privește Primul Război Mondial, regele Ferdinand nu era menți- onat. În general, trecând prin toată istoria, masele au acționat și au fost victorioase fără conducători sau lideri. c) În literatură, multe poeme și povești au fost modificate în mod arbitrar pentru a se potrivi noii linii și acum sunt publicați doar acei poeți sau scriitori care au primit aprobarea de la un comitet special. Unele dintre lucrările poeților naționali Vasile Alecsandri și Mihail Eminescu au fost schimbate. De exemplu, versul „Erau trei batalioane de gardă-mpărătească” (referire la armata țaristă) în poemul Sergentul de Alecsandri se schimbase în „Erau trei batalioane de gardă rusească”; sau versul „Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” a fost eliminat din celebrul poem al lui Eminescu, Scrisoarea a III-a34. Mai departe, raportul preciza școlile tehnice superioare înființate în România după 194935, precum și pașii necesari pentru finalizarea acestor studii36. Chiar și în condițiile falsificării grosolane a trecutului pentru a șterge din memo- ria colectivă apartenența la românism a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, idealul național nu a fost uitat. În Occident, în exil, luase naștere o nouă aso- ciație a refugiaților români sub denumirea de „Pro Basarabia”37. Scopul ei – conform altui raport al Central Intelligence Agency din 25 februarie 1954 – era reîntoarcerea Basarabiei în România, nu însă în actuala Republică Populară Română, ci într-un viitor regim românesc eliberat de comunism. Liderul ei era în acel moment Nicolae Dianu, fost ministru plenipotențiar la Moscova, iar sediul organizației era la Paris38. În concluzie, falsificarea brutală și ideologizarea istoriei nu au putut șterge din conștiința românilor sentimentul apartenenței la o națiune. Reconfigurarea raportu- rilor româno-sovietice, survenite după moartea lui Stalin (martie 1953) și mai ales după celebrul raport al succesorului său Hrușciov (februarie 1956), a generat o recu- perare treptată de către istoriografia românească a istoriei naționale, în care Basara- bia, nordul Bucovinei și ținutul Herța își aveau propriul lor rol. 34 Document făcut public pe site-ul Central Intelligence Agency. Vezi https://www.cia.gov/library/ readingroom/docs/CIA-RDP80-00810A001400550004-2.pdf 35 Școli tehnice de prelucrare a pielii; școli de contabilitate; școli tehnice de mine și petrol (Inginerie Minieră și Petrolieră) – în Petroșani, Ploiești și București; școli de tehnică grafică; sau școli sanitare. 36 Elevii erau admiși în școlile tehnice la vârsta de 14 ani, dacă finalizaseră anterior patru ani de școală primară și alți trei ani de școală secundară. Studiile durau patru ani, la absolvire cei mai buni elevi, aleși în principal din rândul muncitorilor și țăranilor, erau admiși la universitate. 37 Conform informațiilor obținute de pe site-ul Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, care își identifică originile în Asociația Pro Basarabia, se precizează următoarele: „asociația a fost înființată la Paris la data de 27 noiembrie 1950 din inițiativa diplomatului Nicolae Dianu, care grupând o serie de personalități politice și culturale românești aflate în exil au pus bazele asociației. Participant ca voluntar în Primul Război Mondial, Nicolae Dianu s-a remarcat ulterior în cariera diplomatică, funcționând ca ministru plenipotențiar la Ambasada României de la Moscova, iar din anul 1938 la legația de la Haga. Cedările teritoriale românești din anul 1940 îi provoacă o mare durere și totodată îl aduc într-un conflict deschis cu șeful statului, regele Carol al II-lea. Se înrolează mai târziu ca voluntar în Campania din Est, iar din anul 1942 părăsește țara și își dedică întreaga sa energie Basarabiei și Bucovinei ocupate”. Vezi http://www.probasarabiasibucovina.ro/Despre_Noi.html 38 Document făcut public pe site-ul Central Intelligence Agency. Vezi https://www.cia.gov/library/ readingroom/docs/CIA-RDP80-00809A000500800199-1.pdf