Social Şi Estetic În Evoluţia Benzilor Desenate
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Social şi estetic în evoluţia benzilor desenate Rezumat Pentru orice artist, a face o cercetare asupra benzii desenate este o provocare ce-i poate oferi experimentul teoriei conceptuale a artei secvenţiale. Prin banda desenată, o poveste scrisă se poate transforma într-un limbaj vizual, căruia i-ar putea corespunde fraze sau expresii, codul vizual potrivindu-se comportamentului trupurilor printr-o decriptare a mimicii gesturilor. O cercetare asiduă a domeniului te introduce într-o multitudine de publicaţii, dicţionare, albume de referinţă, colecţii de reviste din domeniu, animaţii după benzi desenate şi chiar filme bazate pe acest gen. Ca în orice studiu, e necesar de parcurs trei tipuri de activităţi complementare: colecţia, studiul ştiinţific şi critica de artă. Pentru banda desenată, activităţile de cercetare se bazează, în mare măsură, pe coleţiile iubitorilor de bandă desenată. Datorita pasiunii pentru banda desenată a publicului, nume celebre ca: Francis Lacassin, Roger Sabin - jurnalişti, Alain Resnais, Tim Burton, Frank Miller II, Michael Bay, James Cameron, Zack Snyder - cineaşti, Evelyne Sullerot, Jean Bruno Renard, Numa Sadoul – sociologi, au făcut ca ea să capete valoare de artă, putând fi colecţionată, arhivată sau reeditată. În Franta, în jurul anilor 1960, s-a fondat primul “club al benzilor desenate”, iar patru ani mai târziu, Libraria “Le Kiosque” devine un fel de salon al iubitorilor de bandă desenată. Pe măsură ce banda desenată devine la modă, sporeşte interesul oamenilor de cultură asupra benzilor desenate, generându-se o asiduă activitate de cercetare, raportată la toate disciplinele. În acest sens, pot să evidenţiez câteva nume: Gérard Blanchard, Pierre Couperie, Henry Filippini, Claude Moliterni, Jacques Sadoul, Thierry Groensteen, Roger Sabin, Art Spiegelman, Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, pentru istorie şi estetică, Jean-Claude André, Numa Sadoul, Jean Bruno Renard, pentru sociologie şi estetică, Antoine Rous, Umberto Eco, Guy Gauthier şi Pierre Fresnault-Deruelle, pentru semiotică, Henry Van Herpe şi Bernard Pourprix, pentru politică. Criticii benzilor desenate au relevat faptul că acestea se constituie într-un fenomen publicistic şi social al anilor 1930-1970. Pe scurt, banda desenată este o naraţiune în imagini secvenţiale. Ţinând cont de tot ce s-a creeat, începând cu planşele secolului al XIX-lea, banda desenată este, în concepţia generală, o naraţiune în sens epic şi imagistic, având un personaj central, o acţiune interactivă sustinută de elemente literare şi coduri grafice. Prin abordarea subiectelor legate de factorul social, raportat la viaţa cotidiană, banda desenată are un evident caracter universal. Sprijinindu-se în mare măsură pe activitatea jurnalistică, în scopul difuzării, banda desenată a devenit, treptat, un martor de proximitate, redând evenimentele sociale, politice, istorice, cu veridicitate şi sarcasm, cum poate nu ar fi făcut-o un istoric adevărat. Criteriile de definire ale unei benzi desenate se situează, funcţie de cititor, la niveluri diferite. Pentru că se adreseaza tuturor, banda desenată se remarcă printr-un gen artistic complex, dedicat omului simplu dintr-o societate modernă, frământată de probleme cotidiene. Influenţe şi interacţiuni social-estetice în istoricul benzilor desenate Omul, considerat subiect social, a simţit nevoia exprimării prin intermediul vizualului. Mai târziu, naraţiunea vizuală a început să se dezvolte de la un subiect la altul, primind valenţe stilistice şi estetice. Aceste valenţe au făcut ca omul de rând să devină un subiect de studiu şi dezbatere. Omul modern are oportunitatea de a-şi exprima propria creaţie şi sub denumirea de bandă desenată, având libertate la o infinitate de abordări stilistice. Numită de Töpffer “literatură în stampe”, de Francis Lacassin “literatură grafică” sau “reprezentare narativă”, după Pierre Couperie, banda desenată mai poate fi definită şi ca “povestire desenată şi imprimată”. Criteriul de “imprimată” o plasează alături de mijloacele mass-media. La acest criteriu se mai adaugă două caracteristici valabile pentru majoritatea benzilor desenate, şi anume prezenta unui text care se combină cu imaginea şi apariţia periodică a unei povestiri al cărei erou se regaseşte de la un episod la altul sau de la o întâmplare la alta. Important în studiul interacţiunii elementului social estetic cu imaginea vizuală este observarea evoluţiei benzilor desenate de la origini până în epoca modernă. Picturile rupestre nu sunt texte ilustrate, dar sugerează desfăşurarea unui episod de viaţă. În plus, repetiţia imaginii şi tehnicile reprezentative utilizate, fie prin gravare, fie prin trasare a unor linii ce fac conturul personajului, denotă o reprezentare convenţională. Reprezentarea personajelor din profil, regăsită mai târziu în arta mesopotamiană, cretană şi egipteană, relevă o caracteristică prezentă şi în banda desenată, cu scopul de a induce senzaţia de mişcare a personajelor. Arta preistorică are similitudini cu banda desenată, pentru că ambele deţin reprezentări grafice şi figurative. La fel, primele scrieri foloseau figuri pictate sau pictograme. Acestea, deseori s-au schematizat şi modernizat, devenind ideograme (Scrierea cuneiforma si ideogramele chineze.). Originalitatea ideogramelor orientale constă în aşezarea în acelaşi tablou al unui text şi a unui peisaj. Ambele sunt desenate. Această relaţie între imagine (pictogramă) şi semn (scriere şi idee) stă la baza conceptului de bandă desenată. În banda desenată modernă se întâlneşte procedeul acesta dus în extremis, imaginea devenind semn. De exemplu, dinamita, desenată într- o bulă, semnifică frica. Apariţia scrierii pe diverse materiale, mătase, papirus sau chiar beţe de bambus, nu exclude desenul. Însoţirea scrierii cu desenul a dus la apariţia benzilor desenate din secolul XIX si XX. Este vorba de textul ilustrat ca în “Cartea Morţilor” a vechilor egipteni (cca 1500 IC), unde este redactată, pe pairus, călătoria sufletului către lumea cealaltă. Egiptologii susţin ca fiind prima bandă desenată, în care textul este situat sub fiecare imagine. Grecia şi Roma Antica au lăsat posteritatii imagini pe vase, însoţite de cele mai multe ori de nume proprii. În Pompei, la Vila Misterelor, imaginile se succed povestind “Odiseea Dionisiacă”. Aici lipseşte textul care ar fi trebuit să însoţească fiecare act ritual. Basoreliefurile şi frescele, daca ar fi fost însoţite de text, ar fi răspuns cerinţei de maniabilitate, proprie benzilor desenate. Columna lui Traian este un exemplu în acest sens; epopeea razboaielor traco-romane se derulează într-un basorelief ca o spirală pe toată înălţimea. În Evul Mediu, apariţia imprimeriilor marchează naşterea primelor elemente constitutive ale benzii desenate moderne. În secolul XI este creată prima “bandă” desenată: “Tapiseria de la Bayeux”. Lungă de 70 metri, ea cuprinde o succesiune de scene de război. Secvenţele sunt colorate şi de un dinamism impresionant. În secolele XII si XIII, textul începe să însoţească imaginea, fie pe timpanele bisericilor, fie pe banderole scrise, fie pe vitralii, fie chiar pe imagine. Banderola care poartă textul se numeşte “filacteră” după numele ruloului pe care stau scrise texte extrase din Thora. Singurul document din Evul Mediu, care se apropie cel mai mult de banda desenată, este cel descoperit de Gérard Blanchard şi pastrat la Karlsruhe: este o povestire biografică executată în secolul XIV pentru Jeanne de Navare şi relatează viaţa lui Raymond Lulle. Manuscrisul are tot ce îi trbuie unei benzi desenate: succesiunea epică a scenelor desenate, text, chenare şi filactere. Secolul XV marchează apariţia tiparului şi a publicaţiilor populare, ca o formă de literatură de propagandă. Acest gen de literatură se va folosi pe parcursul secolelor XVI, XVII şi XVIII, până la mijlocul secolului al XIX-lea, când se va descoperi presa tipografică, ce va deschide era jurnalismului. Publicaţiile populare apăreau sub formă de mici fascicole sau sub formă de planşe numite în popor “Ilustraţiile de la Epinal” (“Images d’Epinal”). Micile fascicole vor alcătui aşa-numita “Bibliotecă Albastră” datorită culorii albastre a cotorului. În Anglia secolelor XVIII-XIX, încep să apară planşe de dimensiuni mari, imprimate în tipare de lemn numite “broadsheets”. Ele expuneau scene de tortură în care apăreau, fragmentar, câteva fraze sau chiar un text. Subiectele au evoluat în timp, temele religioase şi istorice sunt înlocuite cu cele laice, cu un pronunţat caracter umoristic. Acesta este motivul pentru care le găsim în popor sub denumirea de: ”the comicals” sau pe scurt “the comics”. Tehnica gravurii în acid, pe suport de metal, va înlocui tiparul de lemn şi va oferi publicului lucrări de o mai bună calitatea şi rezistenţă în timp. Acest lucru va dezvolta cititorului gustul pentru imagine şi obisnuinţa de a găsi un text asociat imaginii. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceste ilustraţii cu text vor evolua în ritmul dezvoltarii tehnicilor de imprimare a imaginilor şi se vor difuza ca manifest artistic. În raport cu impactul social, istoric şi estetic, s-a constatat faptul că banda desenată a cunoscut începuturile sale în perioada 1827-1889 (pionieratul) şi s-a dezvoltat impunându-se ca artă în perioada 1889-1929. Epoca de aur a benzii desenate se desfăşoară pe parcursul anilor 1929 până în 1950. Această structurare a fost făcută de sociologul francez Jean Bruno Renard în lucrarea sa “La Bande Dessinée”, 1978. Începând cu “Les Amours de Monsieur Vieux-Bois” (1827), al lui Töpffer şi până la “La famille Fenouillard” (1889),